FINANTE 2012 Irina Cibotariu

80
Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Specializarea: MANAGEMENT, ADMINISTRAREA AFACERILOR, ECTS, FINANŢE ŞI BĂNCI, AFACERI INTERNAŢIONALE FINANŢE Autor: Lect. univ. dr. Irina Ştefana Cibotariu

Transcript of FINANTE 2012 Irina Cibotariu

Page 1: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Specializarea: MANAGEMENT, ADMINISTRAREA

AFACERILOR, ECTS, FINANŢE ŞI BĂNCI, AFACERI INTERNAŢIONALE

FINANŢE

Autor: Lect. univ. dr.

Irina Ştefana Cibotariu

Page 2: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

2

CAPITOLUL I

CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR

1.1. Conceptul de finanţe În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe

expresii făcând parte din familia cuvântului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe socialiste.

Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea - al XIV-lea se foloseau expresiile finatio, financias şi financia paecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de “termen de plată

Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un cadru juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţii economice. Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi juridice, prin intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întreaga economie naţională şi pe toţi membrii societăţii. De aici, concluzia, pe care o împărtăşim, că finanţele exprimă relaţii sociale, de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat.

1.2. Conţinutul economic al finanţelor Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea

unor importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional, cât şi local.

Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi beneficiari - persoane fizice şi juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti în dublu sens - către şi de la fondurile publice - ceea ce generează anumite relaţii (raporturi) sociale între participanţii la acest proces.

Este vorba de: 1) relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a

fondurilor de resurse financiare, şi anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care desfăşoară activitate cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni ai statului care realizează venituri -, pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată prin stat, pe de altă parte;

2) relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii fondurilor băneşti ce se constituie în economie: întreprinderi, instituţii publice, membri ai societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte. Relaţiile sociale la care ne referim, apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de resurse băneşti din economie sunt, prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia produsului intern brut.

Page 3: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

3

În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei mai mari părţi a produsului creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar relaţiile economice analizate mai sus îmbracă formă bănească.

Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe. În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera finanţelor, mai îngustă decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.

În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare, se impun câteva precizări:

În primul rând, apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul, în formă bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, cooperative, instituţii) sau persoane fizice (salariaţi, ţărani, liber-profesionişti, cooperatori etc.) la fondurile ce se constituie în economie sau de la aceste fonduri la dispoziţia persoanelor juridice sau fizice beneficiare. Transferul de valoare are de la bun început caracterul unui transfer de putere de cumpărare, în cazul în care transferul se face în natură, acesta exprimă relaţii de repartiţie, dar nu dă naştere la relaţii financiare. Numai după valorificarea produselor respective, contra bani, poate avea loc transferul de valoare la fondul de resurse financiare.

În al doilea rând, transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se efectuează, de regulă, fără contraprestaţie directă. Astfel, societatea comercială care a vărsat la bugetul de stat o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit nu are dreptul să solicite statului nici rambursarea acestuia şi nici o altă presta(ie de egală valoare; un liber-profesionist care a vărsat la buget o sumă de bani cu titlu de impozit pe venit, nu dobândeşte prin aceasta un drept de creanţă asupra statului.

Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport ori impozitul pe veniturile din chirii, vărsat la buget de o persoană fizică, este, de asemenea, fără contraprestaţie directă. Sumele primite de la buget de persoana în cauză, cu titlu de alocaţie de stat pentru copii, pensie de asigurări sociale etc., nu are o legătură directă cu impozitul plătit de aceasta.

Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri, reflectă o schimbare a formelor valorii – din forma marfă în forma bani sau invers -, iar nu o cedare definitivă şi fără contraprestaţie de putere de cumpărare. Retribuirea muncii presupune, de asemenea, un schimb de echivalente, iar nu un transfer de putere de cumpărare fără contraprestaţie, în asemenea cazuri, transferul de produs social dă naştere la relaţii băneşti, dar acestea nu constituie relaţii financiare.

Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor valorii există o legătură strânsă, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă. Astfel, plata salariului constituie o premisă a prelevării la buget a unei părţi din venitul unui muncitor ori funcţionar sub formă de impozit pe venit.

De la fondurile bugetare se efectuează plăti cu titlu nerambursabil către unele regii autonome (subvenţii), sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru populaţie. Acelaşi caracter nerambursabil poartă şi transferurile efectuate către populaţie sub formă de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii etc.

În al treilea rând, transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter, rambursabil, poartă, spre exemplu, sumele de bani vărsate de persoane fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă; garanţiile depuse

Page 4: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

4

de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de persoanele care gestionează bani sau alte valori publice.

De la fondurile publice se fac transferuri, în condiţii de rambursabilitate, către unele întreprinderi şi către populaţie. Transferurile către unităţile economice se efectuează cu ajutorul mecanismului bugetar sau al celui de credit, după caz.

Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare la fondurile ce se constituie în economie sau de la acestea către diverşi beneficiari, efectuat prin intermediul banilor, fără echivalent şi cu titlu nerambursabil ori în condiţii de rambursabilitate, după caz, în scopul satisfacerii nevoilor obşteşti. Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în funcţie de provenienţa sau de destinaţia resurselor. Acest lucru face ca relaţiile financiare să se diferenţieze datorită condiţiilor specifice în care apar. Astfel, în cadrul relaţiilor financiare, la care ne-am referit mai sus, se particularizează: a) relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu

nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc reflectarea în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare;

b) relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea junt relaţii de credit, mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;

c) relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen (eveniment) aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la constituire, fondului, în altele numai unii dintre aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, a fondului pentru pensia suplimentară, a fondului pentru ajutor de şomaj etc.

Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin intermediari de asigurări (comisionari, brokeri), prin organizaţii mutuale de asigurări sau prin cluburi de protecţie şi indemnizare. Unele operaţiuni legate de asigurările sociale se realizează prin intermediul caselor de pensii: d) relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la

dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a dezvoltării acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni (părţi sociale), a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi, sunt denumite finanţe ale întreprinderilor.

1.3. Funcţia de repartiţie a finanţelor Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă

organic legate între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora. Prima fază constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea acestora participă:

a) întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma juridică, de organizare a acestora;

b) instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora; c) populaţia; d) persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.

Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite, şi anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi,

Page 5: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

5

penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân; împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări ale împrumuturilor de stat acordate; dobânzi aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.

Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul în produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri primite din străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.

Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea şi importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice competente să trieze cererile formulare de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.

Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b) asigurări sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.

Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie un proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi joacă un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.

Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc în cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile publice şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu schimbarea formei de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi economice private) ori mixte şi de la populaţie la fondurile publice, şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri către beneficiari din alte sectoare sociale şi populaţie.

Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului intern brut pe plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor financiare pe plan internaţional. Este vorba de:

a) primirea de împrumuturi externe care, pe de o parfe, completează resursele financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;

b) acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parfe, antrenează plăţi din resursele financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, generează încasări de resurse la rambursarea de către debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;

c) achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat sau de alte entităţi de drept public;

Page 6: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

6

d) primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.

Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor acorduri şi convenţii bi şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de rambursabilitate sau cu titlu definitiv cu sau fără contraprestaţie directă.

Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului, în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică, de structura de ramură, de orânduirea socială sau de alţi factori, ceea ce demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.

În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe, are un caracter subiectiv el depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect nevoile sociale la un moment dat; de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; de politica promovată de partidele politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi cererea de resurse pentru satisfacerea nevoilor sociale. În funcţie de aceşti factori, organele de decizie politică stabilesc sursele de alimentare a fondurilor financiare, metodele de mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a acestora către diverşi beneficiari.

Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere la multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare către cele în care se constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste din urmă fonduri către beneficiarii resurselor respective.

Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune, provenienţă şi destinaţie. Astfel, mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata acumulării şi, respectiv, a consumului, de raportul dintre consumul individual şi cel social, de regimul amortizării capitalului fix, ca şi de alţi factori.

Provenienţa fondurilor de resurse financiare publice se modifică în funcţie de gradul de dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica de stat fată de acestea, de raportul dintre resursele interne şi atrase din afară, de raportul dintre creditele externe primite şi cele acordate etc.

1.4. Funcţia de control a finanţelor Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că

fondurile de resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate; utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate socială şi de altă natură; armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii.

Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează bună parte din produsul intern brut constituie un argument în plus ca pledează pentru organizarea unui control riguros asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice, asupra păstrării integrităţii şi a bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, asupra încasării integrale şi la timp a creanţelor statului şi a onorării plăţilor datorate de acesta terţilor.

Page 7: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

7

În ţara noastră organelor specializate de control le revine sarcina de a verifica integritatea avutului public, eficienţa folosirii fondurilor de producţie şi de circulaţie aflate la dispoziţia unităţilor economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor efectuate de instituţiile publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a obligaţiilor faţă de buget, de creditori, de furnizori etc.

Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice. Această din urmă funcţie se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienta (eficacitatea) cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea sunt proprii sau împrumutate.

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său, generează uneori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.

În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curţii de Conturi, ale Ministerului Finanţelor, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor de stat şi instituţiilor publice; direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi parlamentul şi guvernul ţării, precum şi alte organe.

Page 8: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

8

CAPITOLUL II

MECANISMUL FINANCIAR - PARTE INTEGRANTĂ A MECANISMULUI DE FUNCŢIONARE A ECONOMIEI NAŢIONALE

Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există

condiţionări istorice comune sau ţeluri politico-ideologice, sociale, economice sau de altă natură asemănătoare sau foarte apropiate.

Printre acestea, se enumără: • forma (formele) de proprietate predominantă (privată, cooperatistă sau de stat) asupra

mijloacelor de producţie; • sistemul de conducere a economiei (pe baza legilor şi principiilor specifice economiei de

piaţă sau a planului de stat cu caracter imperativ); • sistemul de repartizare a rezultatelor muncii (în funcţie de gradul de participare la

capitalul social, de munca depusă sau o formă mixtă); • regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic);

acceptarea unei singure ideologii sau tolerarea multor ideologii; • participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic, constituite

după criterii regionale, comunitate de interese etc. Între mecanismele economice, există şi deosebiri determinate de: • nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională,

condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului; • structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a suprastructurii şi

a democratismului economic; • gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a

necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din surse interne, precum şi în desfacerea produselor (raportul dintre producţia internă a tării care se consumă pe plan naţional şi cea care se exportă); ,

• obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung. Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde: a) sistemul

financiar; b) pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice; c) metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor; d) cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor; e) cadrul juridic, format din legi, hotărâri, ordonanţe şi alte reglementări cu caracter normativ în domeniul finanţelor.

2.1. Sistemul financiar Termenul de finanţe, în sens larg, include: a) relaţiile care exprimă un transfer

de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil (finanţele publice); b) relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată şi care este purtător de dobândă (creditul); c) relaţiile care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu (asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă); d) relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor de resurse băneşti la dispoziţia întreprinderilor (finanţele întreprinderilor). Fiecare componentă a finanţelor privite în sens larg, pe de o parfe, are o existenţă de sine stătătoare, iar pe de alta, reprezintă o parfe dintr-un întreg. Între aceste părţi există raporturi strânse, se influenţează reciproc, formând un sistem coerent.

Finanţele ca sistem pot fi privite dintr-un împătrit punct de vedere, şi anume: a) ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, ce exprimă un transfer de resurse financiare, ce se produc în anumite condiţii; b) ca un sistem de fonduri de

Page 9: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

9

resurse financiare ce se constituie în economie la anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate; c) ca un sistem de planuri financiare, care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul unei perioade de timp determinate; d) ca un sistem de instituţii şi organe, care participă la organizarea relaţiilor, la constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare.

În literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, se utilizează expresia de sistem financiar în cele patru sensuri menţionate mai sus.

Astfel, sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din: a) relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi in bugetele locale; b) relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul asigurărilor sociale; c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare; d) relaţiile de credit bancar; e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă; f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.

2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, regulă, mai multe

fonduri de resurse financiare. Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire şi de distribuire, legăturile specifice cu celelalte fonduri şi o anumită raţiune de a fiinţa.

Pentru mai buna înţelegere a structurii acestor fonduri şi a mecanismelor lor de funcţionare, în cele ce urmează vom grupa aceste fonduri după diferite criterii, şi anume: a) după nivelul (eşalonul) la care se constituie; b) după destinaţie; c) după forma de proprietate; d) după titlul cu care se fac prelevări la fonduri şi plăti de la acestea.

După nivelul (eşalonul) la care se constituie, distingem fonduri constituite: a) la nivel central sau macroeconomic; b) la nivel mediu sau intermediar (la dispoziţia unităţilor administrativ-teritoriale) şi c) la nivel microeconomic (la dispoziţia agenţilor economici, a instituţiilor şi a gospodăriilor populaţiei).

La nivel central, se constituie: a) fondul bugetar de stat; b) fondurile asigurărilor sociale, c) fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă; d) fondurile de creditare. La nivel mediu, se constituie fondurile bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor, iar la nivel microeconomic - fondurile proprii ale întreprinderilor, instituţiilor şi persoanelor fizice.

După destinaţia pe care o capătă, distingem: a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare; b) fonduri de consum; c) fonduri de rezervă şi d) fonduri de asigurare.

De la fondurile de resurse publice se efectuează plăti: a) cu titlu definitiv şi nerambursabil (alocaţii de la buget pentru finanţarea

cheltuielilor curente ale instituţiilor publice, investiţii, acordarea de burse, pensii, ajutoare etc.) şi b) cu titlu rambursabil (credite etc.).

2.3. Pârghiile economico-financiare Fondurile de resurse financiare publice, care se constituie în economia

naţionalã, sunt alimentate pe seama unor prelevãri obligatorii ori facultative, de la diverse persoane juridice şi fizice şi sunt dirijate către diverşi beneficiari aparţinând sectorului public, celui privat sau populaţiei, cu titlu definitiv şi nerambursabil, sau în condiţii de rambursabilitate, după caz, în funcţie de forma de proprietate şi de natura fondurilor de resurse financiare.

Page 10: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

10

În practica financiară internaţională se întâlnesc metode multiple şi variate de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare, publice: fiscale, bugetare, monetare, valutare etc.

Aşadar, pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare a economiei şi se comportă ca metode economice de conducere. Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare, a unor metode administrative.

Este vorba de: a) întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a şti în ce direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia, ramurile economice, sectoarele şi întreprinderile; b) tinerea evidenţei contabile de către agenţii economici şi sociali şi întocmirea de bilanţuri contabile, conturi de profit şi pierderi şi bugete de venituri şi cheltuieli după normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente; c) exercitarea controlului financiar de către organe specializate asupra modului de conservare şi gestionare a mijloacelor materiale şi băneşti ale statului; d) stabilirea de către autorităţilor publice, pentru unele bunuri şi prestări de servicii, de preţuri sau tarife; e) reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice; f) reglementarea regimului valutar; g) supravegherea derulării exportului şi a importului; h) sancţionarea speculei ilicite, a evaziunii fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale.

Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc.

2.4. Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe, care

fac parte din sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă sau constituie organe specializate ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi şi instituţii, după caz. Din categoria organelor democraţiei reprezentative fac parte organele puterii centrale şi locale de stat: Parlamentul şi consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale. Sub directa îndrumare a acestor organe funcţionează organele administraţiei de stat, centrale şi locale: Guvernului, ministerele, alte organe centrale ale administratei de stat, prefecturile şi primăriile.

Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finanţelor, băncile, societăţile de asigurări şi reasigurări etc. Compartimente financiare funcţionează în ministere şi alte organe centrale ale administraţiei de stat, în prefecturi şi primării, precum şi în întreprinderi şi instituţii.

Ministerul Finanţelor are, în principal, următoarele atribuţii: • elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul

asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat;

• stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat şi a rectificării acestuia;

• stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a proiectelor bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor bugetelor locale;

• urmăreşte execuţia operativă a bugetului de stat; stabileşte măsurile necesare pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat;

• elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice;

Page 11: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

11

• elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, al legii bugetului asigurărilor sociale de stat anuale, precum şi proiectul legii de rectificare a acestuia;

• stabileşte măsuri pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar; • colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi

externe, a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor din domeniul monetar şi valutar şi informează semestrial Guvernul asupra modului de realizare a acestora, cu propuneri de soluţii în acoperirea deficitului sau utilizării excedentului din contul curent al balanţei de plăţi externe;

• înfăptuieşte politica vamală; • asigură administrarea monopolului de stat; • coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale, în numele

statului, în domeniul relaţiilor financiare şi valutare;

2.5. Norme juridice privind problemele financiare Întrucât relaţiile financiare reflectă fluxuri băneşti transferuri de putere de

cumpărare, mutaţii de natură patrimonială ii schimbări ale condiţiilor de viaţă ale populaţiei, este necesar ca toate actele generatoare de asemenea modificări să fie riguros reglementate Este vorba de reglementări care să emane de la organele puterii legislative sau ale celei executive de stat, după caz, să aibă caracter obligatoriu de sus şi până jos, sa fie unitare pe întreg cuprinsul Ţării să stabilească condiţiile în care se produc asemenea acte şi sancţiunile ce se aplică în cazul nerespectării prevederilor legale.

Printre cele mai importante probleme financiare care trebuie să capete o reglementare juridică, se numără:

a) veniturile şi cheltuielile autorităţilor publice centrale, ale unităţilor administrativ-teritoriale, ale asigurărilor sociale de stat, precum şi cele ale fondurilor speciale;

b) procesul de întocmire, adoptare, executare şi încheiere a bugetului de stat, a bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a altor bugete;

c) sistemul de impozite şi taxe; modul de evaluare a materiei impozabile, de aşezare şi percepere a impozitelor; obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi juridice; limitele suveranităţii fiscale a României;

d) sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi juridice care nu-şi îndeplinesc integral şi la termen obligaţiile financiare faţă de stat, nu respectă angajamentele asumate prin contracte sau încalcă disciplina financiară;

e) regimul de constituire a fondurilor în unităţile economice de stat; f) regimul de amortizare a mijloacelor fixe; g) modul de finanţare a diferitelor categorii de cheltuieli publice din fonduri

bugetare sau extrabugetare; Reglementările de natură financiară sau cu efecte financiare, la care ne

referim, capătă formă de legi, hotărâri, ordonanţe, regulamente etc., emise de Parlament, Guvern, miniştri sau alte organe de stat.

Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă aplicabilitate, adică în lipsa unor prevederi exprese într-o problemă sau alta, nu se pot adopta soluţii bazate pe analogie.

Page 12: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

12

CAPITOLUL III

CAPITALUL AGENŢILOR ECONOMICI

3.1. Necesitatea şi definirea finanţelor agenţilor economici Finanţele agenţilor economici reprezintă relaţiile valorile ce mijlocesc

formarea şi utilizarea fondurilor necesare procesului de valorificare a capitalului, relaţiile de alimentare cu resurse, raporturile de control financiar privind gestionarea patrimoniului agenţilor economici.

Aceste raporturi financiare se materializează în fluxuri financiare cu sens dublu, către sau de la bugetul public.

Activităţile care compun gestiunea financiară sunt: – activităţi de previziune şi programare financiară, ce presupun întocmirea

şi utilizarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a planului de afaceri; – activităţi de dimensionare şi implicare eficientă a capitalurilor şi

fondurilor constituite; – activităţi de analiză şi control privind utilizarea eficientă a fondurilor

financiare constituite, cât şi gestionarea patrimoniului; – activităţi propriu-zise de execuţie financiară. 3.2. Formarea capitalului agenţilor economici Definiţia cea mai utilizată a termenului de capital economic este aceea care

arată că acesta constă în totalitatea bunurilor economice ale agenţilor economici ce sunt folosite pentru producerea altor bunuri.

În sensul financiar al noţiunii, capitalul este suma de monedă adusă de asociaţi şi/sau acţionari plus cea generată de activitatea proprie şi imobilizată în deţinerea capitalului social.

Capitalurile întreprinderii pot fi: – capitaluri proprii (fonduri proprii); – capitaluri împrumutate (credite). Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi interne.

Contribuţiile externe cuprind aportul proprietarilor şi eventual unele aporturi ale statului, ale unor organisme specializate. Contribuţiile interne sunt constituite din sumele ce se degajă ca urmare a capacităţi de autofinanţare a agenţilor economici sau întreprinderii.

Contribuţiile externe intervin în principal în cazul creării capitalului social al agenţilor economici nou înfiinţaţi. În cazul regiilor autonome crearea capitalului social este asigurată de către stat. În cazul societăţilor comerciale capitalul social este format prin aportul în numerar sau în natură a participanţilor la constituirea societăţii respective. Capitalul social al societăţilor cu răspundere limitată este format din părţile sociale, ce nu pot fi reprezentate prin acţiuni emise de societate. Aceste acţiuni pot fi nominative sau la purtător.

Acţiunea este un titlu de participare care conferă posesorului ei calitatea de asociat. De asemenea, se mai poate spune şi titlu de coproprietate. Acţionarul este în măsură să primească un dividend după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru plata impozitelor şi constituirea rezervelor legale.

Page 13: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

13

Majorarea de capital În evoluţia întreprinderii apar nevoi suplimentare de capital determinate de

expansiunea sau insuficienţa capitalurilor proprii. Majorarea de capital se poate face în principal prin următoarele căi:

– aporturile noi în numerar şi în natură; – încorporarea de rezerve; – convertirea creanţelor; – fuziunea şi absorbţia. Majorarea de capital prin aporturi noi în numerar poate fi realizată prin două

soluţii de tehnică financiară: – prin aportul suplimentar efectuat numai de către acţionarii vechi, caz în care

se procedează la majorarea valorii nominale a acţiunilor deja existente; – prin emiterea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari, t şi

noii acţionari. În acest caz pentru a evita pierderea ce o pot suferi vechii acţionari, se calculează aşa zisele drepturi de subscriere:

( )DSN

N NP E=

+−1

1 0

, unde:

N1 = număr de acţiuni noi; P = preţul acţiunilor vechi; N0 = număr de acţiuni vechi; E = preţul de emisiune al acţiunilor noi. Dacă în exerciţiul anterior societatea comercială şi-a creat rezerve

corespunzătoare, atunci pentru majorarea capitalului se pot încorpora aceste rezerve. Pentru a nu-i dezavantaja pe vechii acţionari se calculează aşa zisele drepturi de atribuire DA a căror formulă de calcul este asemănătoare cu DS.

În cazul acţiunilor, preţul de emisie al acestora este recomandat să se încadreze între valoarea nominală şi cursul la bursă al acestora. Diferenţa dintre preţul de emisie şi valoarea nominală a acesteia se mai numeşte şi prima de emisiune.

Convertirea creanţelor se întâlneşte atunci când un creditor consimte ca în schimbul creanţei ce o are de încasat de la o societate comercială să-i fie preschimbată creanţa în acţiuni devenind astfel coproprietar al societăţii în cauză.

În cazul fuziunii valoarea nominală a acţiunilor ce se remit acţionarilor societăţii absorbante poate fi mai mică decât valoarea reală a contribuţiilor, diferenţa constituind aşa-zisa primă de fuziune.

Contribuţiile interne se fac prin autofinanţare care este una dintre metodele principale de asigurare cu resurse băneşti a agenţilor economici. Se apreciază că autofinanţarea reprezintă capacitatea unui agent economic de a-şi forma din resursele proprii atât fondurile de dezvoltare, cât şi cele privind stimularea personalului. Autofinanţarea are următoarele trăsături:

– contribuie la acoperirea cerinţelor legate de dezvoltarea întreprinderii; – asigură formarea de resurse băneşti; – contribuie la întărirea autonomiei şi iniţiativei agenţilor economici în

desfăşurarea procesului de producţie, în primul rând. Principalii factori care influenţează autofinanţarea sunt: – eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului circulant; – realizarea încasărilor din desfăşurarea producţiei; – modul de recuperare a amortizării; – îndeplinirea programelor de reducere a costului de producţie; – nivelul preţurilor. Capitalurile împrumutate a) Din punct de vedere al termenelor de acordare şi utilizare, se împart în:

Page 14: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

14

• împrumuturi pe termen lung; • împrumuturi pe termen mediu; • împrumuturi pe termen scurt. b) În funcţie de provenienţa sau de originea, natura celor care le acordă

împrumuturile pe termen lung, pot fi: • împrumuturi obligatare; • împrumuturi de la organisme specializate; • împrumuturi de la stat; • împrumuturi de la bănci. Pe piaţa financiară cele mai cunoscute sunt împrumuturile obligatare care se

obţin din emisiunea de obligaţiuni. Fiecare obligaţiune este o fracţiune din datoria contractată de întreprindere şi care se caracterizează printr-o serie de parametri cum ar fi:

– valoarea nominală; – dobânda nominală; – preţul de emisiune; – preţul de rambursare. La fel ca şi acţiunile, obligaţiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă. Dintre împrumuturile pe termen mediu se menţionează: – leasingul; – factoringul. Împrumuturile pe termen scurt (de până la un an) sunt acordate de bănci

pentru acoperirea, în primul rând, a nevoilor ciclului de exploatare al întreprinderii.

3.3. Costul şi structura capitalurilor întreprinderii A. Costul capitalului Costul capitalului este determinat de nivelul de rentabilitate pe care trebuie

să-l asigure investiţiile efectuate de întreprindere pentru a putea face faţă exigenţelor formulate de către toţi cei care au pus capitalul la dispoziţie.

Costul unei finanţări sau al capitalului este dat de rata de actualizare, rată care aplicată asupra venitului viitor îl actualizează şi îl face egal cu preţul obţinut prin vânzarea valorilor mobiliare reprezentative (acţiuni şi obligaţiuni) sau prin plasarea cu altă destinaţie a împrumutului.

Capitalul procurat de întreprindere are diverse surse şi deci comportă diverse niveluri de costuri. Astfel, se deosebeşte costul capitalului propriu de costul capitalului împrumutat şi de costul mediu ponderat al capitalului.

a) Costul capitalului propriu este egal cu rata de randament pretinsă de acţionar. Rata de randament depinde de mărimea dividendului sperat.

( )∑

= +=

n

ii

iA

k

DP

1 1

PA = preţul acţiunii; i = ani D = dividendul ; k = costul capitalului propriu (rata de actualizare). Expresia de mai sus fiind o serie finită, se mai poate scrie:

PDiv

DobA =

Page 15: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

15

Dacă se ia în considerare rata de creştere a dividendelor, cel mai cunoscut model este modelul Gordon – Shapiro:

gP

Dk

0

1 +=

unde: D1 – dividend în anul curent, P0 – preţul acţiunii în anul de bază; g – rata prevăzută de creştere a dividendelor.

b) Costul îndatorării este în funcţie de cuantumul datoriilor contractate (D) şi

de anuităţile de rambursare (A).

( ) ( ) ( )n

n2

21

r1

A

r1

A

r1

AD

−++

−+

−= ⋯

r = rata internă de randament (costul datoriei) c) Costul mediu ponderat al capitalului: În cazul unei întreprinderi care foloseşte active în suma A, finanţate

prin capitaluri proprii în suma S şi prin îndatorare în suma D, se va putea scrie:

DS

DK

DS

SKK dp0 +

++

=

unde: K0 - reprezintă costul mediu ponderat; Kp - reprezintă costul capitalurilor proprii S; Kd - reprezintă costul datoriilor D; B. Structura capitalului În sens larg, structura capitalului exprimă structura întregului pasiv al

bilanţului întreprinderii. Alegerea unei structuri financiare optime implică alegerea unui anumit raport între capitalurile pe termen lung şi cele pe termen scurt, precum şi alegerea ponderii fiecărei surse de capital în pasivul întreprinderii.

Efectul îndatorării derivă din legătura dintre rentabilitatea financiară (rentabilitatea capitalului propriu) şi rentabilitatea economică (rentabilitatea întregului activ), astfel că se poate scrie:

( )drC

Drr e

pef −+= efectul de levier al îndatorării

rf - rentabilitatea financiară; re - rentabilitatea economică;

D - rata îndatorării este egală cu raportul: valoarea datoriilor

valoarea capitalului propriu;

d – rata medie a dobânzii bancare. Cu privire la structura financiară a întreprinderii se reţin două mari teorii: – teoria clasică în care se susţine că structura financiară influenţează valoarea

întreprinderii; – teoria economiştilor Modigliani şi Miller care arată că în condiţiile unei

pieţe perfecte structura financiară nu are influenţă asupra costului capitalului întreprinderii.

În cele din urmă s-a ajuns la o teorie de compromis, potrivit căreia se apreciază că dincolo de un anumit nivel de îndatorare, devine iminent pericolul de faliment al agentului economic.

Page 16: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

16

CAPITOLUL IV

CONŢINUTUL ŞI ROLUL AMORTISMENTULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

În procesul utilizării activele firmelor suferă două feluri de uzură: o uzură

fizică şi una morală. Activele fixe constituie acea parte de producţie care se consumă treptat şi îşi

transmit valoarea asupra producţiei şi serviciilor rezultate, nu dintr-o dată, ci în mod treptat, în decursul mai multor cicluri de exploatare, păstrându-şi forma fizică şi au o durată de funcţionare îndelungată. Sunt supuse uzurii activele fixe în funcţiune, dar şi cele aflate în rezervă, conservare, reparaţii capitale. Când pierderea valorii este totală activele fixe se înlocuiesc.

Uzura fizică constituie pierderea treptată a valorii mijloacelor de muncă ca urmare a întrebuinţării acestora şi acţiunii factorilor naturali.

Uzura morală este pierderea valorii mijloacelor de muncă ca urmare a introducerii progresului tehnic sau a demodării.

Paralel cu procesul uzurii se impune recuperarea treptată a valorii activelor fixe prin procesul de amortizare.

Amortizarea activelor fixe poate fi privită ca având trei accepţiuni: * ca proces de recuperare a uzurii; * ca element al costului de producţie, care intră în costuri; * ca sursă de înlocuire a activelor fixe (de finanţare). Ex.: ponderea amortizării pe costuri este diferită pe ramuri de producţie. Când din resursele obţinute ca urmare a amortizării activelor fixe nu se

efectuează noi investiţii, lichidităţile rezultate se pot utiliza în conformitate cu deciziile financiare luate de către agentul economic.

4.1. Elemente de calcul necesare în procesul amortizării activelor fixe Aceste elemente vizează informaţii privitoare la trei domenii: * sfera, valoarea şi structura activelor fixe amortizabile; * durata normală de funcţionare a activelor fixe; * existentul de active fixe şi rulajul în cursul anului. Activele fixe se amortizează din momentul achiziţionării şi până în momentul

recuperării integrale a valorii acestora (sunt şi excepţii: sondele de ţiţei). a) În evidenţă, activele fixe sunt înregistrate la valoarea de inventar care poate

fi: – valoarea iniţială sau de origine; – valoarea de înlocuire sau actualizată. Amortismentul se calculează din momentul punerii în funcţiune a activului

fix. Momentul punerii în funcţiune diferă în funcţie de natura activelor fixe (ex: la activele fixe care nu necesită nici montaj nici probe tehnologice, momentul punerii în funcţie poate să coincidă cu momentul achiziţionării).

Valoarea iniţială a activelor fixe este de fapt volumul cheltuielilor cu investiţiile în activele fixe plus cheltuielile ocazionate de transportul, montarea şi punerea în funcţiune a acestora.

Page 17: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

17

Valoarea de înlocuire este dată de totalitatea cheltuielilor care s-ar efectua de un agent economic pentru a înlocui un activ fix cu altul, identic sau echivalent. Această valoare se stabileşte prin operaţiunea de evaluare a activelor fixe.

Valoarea iniţială este influenţată în timp de deprecierea monedei aferente (înregistrate la acel mijloc fix), iar pentru aceasta este necesară reevaluarea activelor fixe în vederea stabilirii valorii actualizate rămase.

VV D

D Daria r

c r

=⋅

+ unde:

Var = valoarea actualizată rămasă; Via = valoarea de intrare actualizată; Dr = durata de funcţionare rămasă; Dc = durata de funcţionare consumată. b) Durata normală de serviciu (Dn) se poate stabili cu anticipaţie în funcţie de

mai mulţi factori: * influenţa uzurii morale; * ritmul de depreciere a potenţialului tehnic; * posibilitatea de înlocuire rapidă a activelor fixe. Durata normală de funcţionare a activelor fixe se foloseşte pentru calcularea

normelor procentuale de amortizare, unde:

NDa

n

=100

, unde Na= norma de amortizare.

În vederea determinării duratei normale de funcţionare, activele fixe sunt grupate în opt categorii.

Dacă durata efectivă de funcţionare este mai mare decât durata normală de funcţionare, atunci ritmul de amortizare a fost accelerat.

Dacă durata efectivă de funcţionare este mai mică decât durata normală înseamnă că la activul fix s-au efectuat reparaţii necorespunzătoare.

Casarea activelor fixe înainte de expirarea duratei normale de funcţionare impune decizii financiare pentru calculul şi recuperarea valorii neamortizate.

100

DNVV

sau100D

DVV

VVV

caia

n

cia

aina

⋅⋅=

⋅=

−=

unde: Vna = valoarea neamortizată; Vi = valoarea de inventar; Va = valoarea amortizată Dc = durata consumată. Valoarea neamortizată se poate recupera din rezervele constituite, din

rezultatele financiare sau se poate înregistra ca pierdere. De asemenea, conform legii privind amortizarea activelor fixe în România,

valoarea nerecuperată integral se suportă din sumele rezultate în urma valorificării activelor fixe, iar diferenţa se poate include în mod eşalonat pe cheltuieli de exploatare pe o durată de până la cinci ani cu aprobarea AGA.

c) Calculul amortismentului anual se face de obicei sub forma unei valori medii, valoarea medie care se determină şi au ajutorul următoarelor mărimi:

VV tf

ini=⋅

12

Vin = valoarea intrărilor

Page 18: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

18

Vi = valoarea de inventar; tf = timp de funcţionare.

VV taf

iei=⋅

12

Vie = valoarea ieşirilor; taf = timp de nefuncţionare.

V V V Vma i in ie= + −

ama N

VA ⋅=

100, unde A = amortizarea anuală

4.2. Sisteme şi metode de calcul a amortizării activelor fixe În literatura de specialitate sistemele de amortizare sunt de trei feluri: – sisteme proporţionale; – sisteme regresive; – sisteme progresive. Conform legislaţiei privind amortizarea, în legătură cu aceste sisteme se

exemplifică următoarele metode de amortizare astfel: Sistemul constant sau liniar face parte din sistemul proporţional şi se

caracterizează prin faptul că impune un amortisment uniform. Se pot folosi două metode:

a) metoda liniară prin practicarea normelor analitice de amortizare (la agenţii economici cu un patrimoniu mai redus);

b) metoda liniară cu normă unică de amortizare care permite calcularea unei amortizări globale pe principalele categorii de active fixe, calculul fiind asemănător cu determinarea amortizării anuale.

În ţara noastră, sistemul liniar este cel mai des folosit. Sistemul degresiv de amortizare, care face parte din sistemele regresive. Cea

mai cunoscută metodă utilizată în practică este metoda amortizării accelerate care presupune două moduri de calcul:

• cu cotă constantă asupra valorii rămase

AV Nr a=

100, iar în fiecare an descreşte valoarea rămasă neamortizată:

Vr1 = Vi – A1; Vr2 = Vr1 – A2; Vr3 = Vr2 – A3… * o cotă variabilă descrescătoare (metoda Softy). Sistemul accelerat este indicat în cazul în care agentul economic urmăreşte

recuperarea valorii activelor fixe folosite, dar acest sistem poate să intre în contradicţie cu politica de dividend a întreprinderii în care interesul conducerii se poate lovi de interesul acţionarilor.

Prin metoda Softy, norma de amortizare se determină astfel:

ND D

Na

s c

f

=−

=∑

100 , unde Nf = nr. anilor de funcţionare.

Sistemul progresiv presupune utilizarea unei norme de amortizare mai mari spre finalul duratei normale de utilizare a activului fix. Se practică în statele dezvoltate în cazul amortizării clădirilor.

Page 19: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

19

CAPITOLUL V

FORMAREA RESURSELOR FINANCIARE PENTRU INVESTIŢII

Investiţia reflectă în sens generic plasarea unei sume de bani în vederea creării şi dezvoltării capitalului fix. Investiţiile formează activitatea de utilizare a capitalului agenţilor economici.

Din punct de vedere financiar investiţiile sunt totalitatea cheltuielilor generate de o serie de activităţi cum ar fi:

• înlocuirea mijloacelor fixe uzate; • construirea şi reconstruirea mijloacelor fixe; • lărgirea şi modernizarea mijloacelor fixe; • restructurarea capacităţii de producţie; • acţiuni de retehnologizare etc.

Mai sunt asimilate investiţiilor următoarele: • cheltuielile cu exploatarea şi prospecţiunile geologice; • cheltuielile de proiectare a obiectivelor de investiţii; • cheltuieli privind organizarea de şantiere.

Procesul investiţional este complex şi cuprinde: • estimarea valorilor investiţiilor; • analiza stării de imobilizare a resurselor financiare; • stabilirea obligaţiilor financiare din activitatea de investiţii; • dimensionarea resurselor proprii de finanţare pe total şi în structură; • evaluarea rentabilităţii investiţiilor.

5.1. Determinarea cheltuielilor pentru investiţii Strategia pentru investiţii presupune, în primul rând, determinarea efortului

anual al cheltuielilor pentru investiţii, care presupune următoarele etape: Determinarea valorilor anuale şi trimestriale a investiţiilor. Aceste valori se

stabilesc printr-o serie de documente, situaţii, calcule care sunt de două feluri: 1. devizele de proiect; 2. devizele de execuţie. 1. Din devizele de proiect fac parte:

• studiul tehnico-economic (STE); • proiectul de execuţie al investiţiei.

Studiul tehnico-economic este documentul care fundamentează investiţia şi indicatorii tehnico-economici ai acesteia, rezolvând o serie de probleme pe ansamblul întregii lucrări de investiţie. Pe lângă datele privitoare la necesitatea, oportunitatea, amplasamentul, capacitatea şi profilul investiţiei studiul tehnico-economic cuprinde şi o serie de indicatori tehnico-economic care fundamentează eficienţa economică a investiţiei între care:

• investiţia specifică: i

is producţie de aCapacitate

II = ;

• termenul de recuperare a investiţiei: ;P

IT

i

ir = ;

Page 20: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

20

• coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor: j

j

I

Pcf =

unde: – I – cheltuieli pentru investiţii; – P – profitul estimat aferent activităţii de investiţii; – i,j = variante de proiect; deoarece, în faza de proiectare a

investiţiei, participă mai multe unităţi proiectante; • eficienţa economică a investiţiei; • costul unitar; • consumurile specifice; • gradul de folosinţă a capacităţii de producţie sau a suprafeţelor construite.

În proiectul de execuţie se dezvoltă şi se precizează o serie de părţi ale studiului tehnico-economic ce sunt necesare pentru executarea lucrărilor de investiţii.

2. Devizele de execuţie sunt documente prin care se soluţionează în amănunt toate problemele de natură tehnico-materială, funcţională, constructivă privind investiţiile ce se vor efectua precum şi determinarea cheltuielilor pentru investiţii.

În funcţie de modul de reorganizare şi de reflectare a cheltuielilor necesare sau pentru executarea investiţiilor se întocmesc următoarele feluri de devize de execuţie:

1. devize pe categorii de lucrări; 2. devize pe categorii de cheltuieli; 3. devize pe obiect de investiţie; 4. devizul general. 1. Devizele pe categorii de lucrări grupează lucrările pe specialităţi (săpături,

fundaţii, construcţii, instalaţii, montaje etc.), iar în cadrul fiecărei specialităţi, cheltuielile sunt detaliate în funcţie de natura acestora pe: - cheltuieli materiale; - cheltuieli cu munca vie; - cheltuieli de transport; - cheltuieli indirecte.

Cu ajutorul cataloagelor de preţuri se poate determina preţul pe articole de deviz desfăşurat pe principalele elemente de cost. În funcţie de valoarea fizică de lucrări executate pe fiecare articol de deviz se determină costul total al lucrărilor executate.

În funcţie de condiţiile concrete de desfăşurare a lucrărilor de investiţii se pot corecta diferitele preţuri ale lucrărilor respective (ex. investiţii care se efectuează pe teren tare sau pe teren normal).

2. Devizul pe categorii de cheltuieli cuprinde acele cheltuieli ocazionate de realizarea diferitelor obiective, fără a fi însă legate direct de plata unor lucrări de construcţii-montaj anume (cheltuieli efectuate pentru studii şi cercetări, pentru proiectare, pentru pregătirea personalului etc.).

3. Devizele pe obiect de investiţie – prin obiect se înţelege o construcţie bine determinată (secţie, hală, depozit). Este în fapt o recapitulaţie a devizelor pe categorii de lucrări pentru realizarea unui anumit obiectiv al investiţiei.

4. Devizul general cuprinde totalitatea cheltuielilor necesare pentru executarea unei investiţii şi are patru părţi:

• partea I-a: cuprinde cheltuielile efectuate pentru realizarea propriu-zisă a investiţiei;

• partea a II-a: cheltuieli suportate de titularul investiţiei cu supravegherea tehnică a lucrărilor şi pregătirea personalului de executare;

• partea a III-a: cheltuieli cu organizarea şantierului;

Page 21: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

21

• partea a IV-a: cheltuieli necesare pentru efectuarea probelor tehnologice în vederea punerii în funcţiune a capacităţii de producţie. 5.2. Determinarea valorii stocurilor şi a obligaţiilor trimestriale din investiţii Există tendinţe de creştere sau descreştere a stocurilor ce pot conduce la starea

de imobilizare sau la o stare de imobilizare care influenţează volumul cheltuielilor pentru investiţii.

Mobilizările resurselor financiare încorporate în stocurile pentru investiţii reprezintă acţiunea de identificare şi atragere a acestora în circuitul investiţional şi, în acelaşi timp, atragerea unor produse de la terţi. Aceste mobilizări sunt generate de raporturile ce se stabilesc între beneficiarii de investiţii, pe de o parte, şi constructor, antreprenor, furnizor, proiectant şi chiar salariaţi.

În multe cazuri, valoarea investiţiei realizate la sfârşitul unei perioade (an, trimestru) nu corespunde cu fondurile financiare consumate din contul de finanţare, inegalitate ce poate exprima mobilizarea sau imobilizarea de resurse.

a) În cazul conturilor de activ, soldul iniţial este mai mic decât soldul final rezultă o imobilizare, iar dacă soldul iniţial este mai mare decât soldul final rezultă o mobilizare.

b) În cazul conturilor de pasiv dacă soldul iniţial este mai mic decât soldul final rezultă o mobilizare; şi invers, dacă soldul iniţial este mai mare decât soldul final rezultă o imobilizare.

În determinarea cheltuielilor pentru investiţii, se ţine cont de următoarele relaţii de calcul:

Cheltuieli de investiţii = Valoarea investiţiei + Imobilizări – Mobilizări Efortul investiţional = Cheltuieli pentru investiţii + Rate credite investiţii + Dobânda Sursele proprii nete = Efortul pentru investiţii – Surse împrumutate 5.3. Sursele de finanţare a investiţiilor Într-o economie de piaţă sursele de finanţare a investiţiilor se pot grupa în

două mari categorii: Surse endogene: – creşterile de capital din resurse interne; – autofinanţarea; – amortismentul activelor fixe; – profitul destinat investiţiilor; – disponibilul pentru investiţii din anii precedenţi; – sume obţinute din vânzarea şi casarea unor active fixe; – mobilizările de resurse interne; – sumele dezinvestite de la o serie de obiective care nu şi-au mai dovedit

eficienţa şi sunt folosite pentru noi proiecte. Surse exogene: – împrumuturile bancare (pe termen mediu şi lung); – împrumuturile obligatare; – sporirea capitalului prin emisiunea de acţiuni.

Page 22: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

22

5.4. Fundamentarea deciziei de investiţii Procesul investiţional, fiind un proces complex ce se întinde pe o perioadă mai

mare de timp, se fundamentează printr-o serie de calcule de matematici financiare (dobânzi simple şi compuse, calcularea valorii viitoare etc.).

În calculele financiare privind plasamentul pe termen lung, deci şi investiţiile, se practică dobânda compusă, astfel că o sumă V0 devine V1 după formula

V1 = V0(1 + r)n unde r = rata dobânzii; n = numărul de ani de plasare a capitalului; (1 + r)n = factor de capitalizare sau fructificare. Actualizarea (discontarea) este, într-un anumit sens, inversul calculului

dobânzii compuse şi îngăduie compararea sumelor ce se vor încasa în diferite perioade. Poate să vizeze mai multe feluri de operaţiuni:

• calcularea valorii actuale a unei sume ce se va încasa în viitor; • calcularea valorii actuale a unei sume de anuităţi constante; • calcularea valorii actuale a unei rente perpetue; • calcularea valorii actuale a unui activ ce produce fluxuri variabile dar

cu rate constante.

O valoare V0 a unei sume V1 ce se va încasa în n ani este ( )n

10

r1

VV

+= , unde

( )nr1

1

+ reprezintă factorul de actualizare, care se calculează folosind tabelele de

actualizare. În ceea ce priveşte valoarea actualizată a unei sume de anuităţi, valoarea

actuală V0 a unei sume de fluxuri băneşti Fi cu o rată de actualizare r, este:

( )∑= +

=n

1in

i0

r1

FV .

Valoarea actuală a unei rente perpetue V0p este raportul între fluxul aşteptat de

venituri şi rata de actualizare (r): r

FV p0 = .

Valoarea actualizată a unui activ ce produse fluxuri variabile, dar cu o rată

constantă de creştere sau descreştere: gr

FV activ0 +

= .

În fundamentarea deciziei de investiţie trebuie să se ţină cont de mediul financiar în care îşi desfăşoară activitatea agentul economic. Astfel, se poate vorbi de:

• fundamentarea de investiţii în mediul cert; • fundamentarea de investiţii în mediul incert. Fundamentarea de investiţii în mediul cert: Din punct de vedere economic, opţiunea asupra unei variante de investiţii este

o aplicaţie importantă a teoriei economice, potrivit căreia o întreprindere va investi cu atât mai mult cu cât rata randamentului marginal al proiectelor de investiţii este superioară costului marginal al capitalului.

Decizia financiară privind alegerea proiectului sau obiectivului în care urmează să se investească presupune parcurgerea următoarelor etape:

• întocmirea listei proiectelor de investiţii cu variantele existente; • culegerea informaţiilor necesare evaluării acestor proiecte şi calculul fluxurilor

băneşti corespunzătoare – cash-flow; • alegerea proiectului de investiţii potrivit unor criterii prestabilite.

În ceea ce priveşte cash-flow-ul putem avea:

Page 23: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

23

• ieşiri curente de disponibilităţi pentru investiţii (preţul materialelor, utilajelor, cheltuieli cu manopera, nevoia de fond de rulment implicată de investiţie)

• intrări nete de disponibil: cash-flow net de exploatare, valoarea rezidentă a investiţiei la sfârşitul duratei de viaţă, nevoia de fond de rulment recuperată la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei. Principalele criterii de optimizare privind investiţiile sunt: 1. Valoarea actualizată netă exprimă diferenţa dintre cash-flow-ul actualizat

şi cheltuieli de investiţii:

( )

ni

ni 1

FVAN cheltuieli de investiţii

1 r=

= −+

VAN arată creşterea valorii sperată de întreprindere dacă adoptă un anumit proiect de investiţii.

Dacă valoarea actualizată netă este pozitivă, valoarea întreprinderii va creşte, iar dacă VAN este negativă valoarea întreprinderii va scădea.

Rata internă de rentabilitate (RIR) care asigură egalitatea între valoarea actualizată şi cash-flow-ul sperat şi cheltuielile de investiţii:

( )∑=

=+

=n

1in

i investitii deCheltuielir1

FRIR

Indicele de rentabilitate (IR)

( )

ni

ni 1

F

1 rIR

Cheltuieli de investiţii

= +=

∑*100

Fundamentarea de decizii în mediul incert prezintă o serie de particularităţi

impuse de faptul că evaluarea cash-flow-ului presupune parcurgerea mai multor etape: – evaluarea cash-flow-ului în diferite ipoteze; – evaluarea probabilităţii diferitelor stări ale economiei; – evaluarea probabilităţii cash-flow-ului; – prezentarea grafică a distribuţiei probabilităţilor. În condiţiile unui viitor nesigur, fluxurile de amortismente şi profituri se

bazează pe evaluare pornind de la distribuţia probabilistică. Se au în vedere mai multe fluxuri de ipoteze (favorabil, mediu, pesimist).

Se determină fie direct fluxurile de tranziţie, fie randamentul ataşat ipotezelor, iar datele se aşează într-o matrice. Apoi se atribuie fiecărei ipoteze un anumit coeficient de probabilitate. Aceştia pot fi determinaţi în mod mai subiectiv de către decident pe baza aprecierii, fie pe baza unor serii statistice din trecut.

Pe baza informaţiilor astfel culese se calculează speranţa matematică (valoarea aşteptată) a fluxurilor de amortismente şi profituri anuale de investiţie după formula:

∑=

=n

1iiix PFE

Fi = fluxurile de cash-flow; Pi = coeficientul de probabilitate.

Page 24: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

24

CAPITOLUL VI

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR CIRCULANTE

6. 1. Conţinut, structură, clasificarea activelor circulante Activele circulante sunt obiecte ale muncii care participă direct la procesul de

producţie, se consumă integral şi îşi schimbă formele funcţionale în cadrul procesului de producţie şi sunt înnoite după fiecare ciclu de producţie.

Activele circulante se pot repartiza în funcţie de: � stocuri; � valori realizabile; � disponibilităţi băneşti. Stocurile sunt reprezentate de materii prime, materiale, combustibili, producţie

neterminată, piese de schimb, semifabricate, produse finite, mărfuri. Ponderea stocurilor se diferenţiază pe ramuri şi oferă elemente de opţiune şi decizie privind utilizarea eficientă a activelor circulante şi a resurselor de finanţare a acestora.

Clasificarea activelor circulante: a) Din punct de vedere al sferei ce o deservesc activele circulante:

– active circulante din sfera producţiei; – active circulante din sfera circulaţiei.

b) În funcţie de stadiile procesului producţiei de circulaţie: – stocuri necesare producţiei; – active circulante în procesul de producţie, faza de prelucrare; – active circulante în faza de desfacere; – active circulante în faza realizării desfacerii.

c) După apartenenţă: – active circulante din surse proprii; – active circulante celor proprii; – active circulante din surse împrumutate.

d) Din punctul de vedere al firmei: – active circulante sub formă materială; – active circulante sub formă bănească. Determinarea corectă a necesarului de active circulante este un element al

efortului economic şi financiar, fiind o problemă de bază a gestiunii financiare pentru că supradimensionarea sau subdimensionarea activelor circulante poate aduce perturbări situaţiei financiare a agenţilor economici.

Cuantumul, structura şi ponderea active circulante pot fi influenţate de următorii factori:

1. volumul producţiei: creşterea volumului producţiei determină creşterea volumului de active circulante;

2. nivelul cheltuielilor de producţie care are o influenţă în două sensuri: pe de o parte, cheltuielile de producţie cresc pe măsură ce sporesc active circulante şi pe măsură ce acestea parcurg fazele de producţie şi, pe de altă parte, nivelul cheltuielilor sporeşte la rândul său necesarul de active circulante;

3. viteza de rotaţie a activelor circulante influenţează în sens invers proporţional mărimea efortului financiar depus de organizaţie: cu cât perioada de trecere a activelor circulante prin stadiile de aprovizionare, producţie, desfacere este mai rapidă cu atât necesarul de active circulante este mai redus;

Page 25: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

25

4. schimbarea structurii de producţie, care poate influenţa în ambele sensuri volumul activelor circulante. Dacă produsele au ciclul mai lung de fabricaţie, creşte şi necesarul de active circulante;

5. specificul de producţie. De exemplu activitatea sezonieră implică un volum de active circulante şi fonduri financiare mult mai crescut în perioada de campanie.

6.2. Calculul necesarului financiar al exploatării

Agenţii economici funcţionează potrivit mecanismului ce presupune

cumpărarea, transformarea şi vânzarea – ciclul ce mai este cunoscut şi sub denumirea de ciclu de exploatare.

Acest ciclu presupune stocuri şi creanţe care apar şi dispar continuu, dând naştere la un necesar de finanţare permanentă.

Diminuarea şi gestiunea optimă a stocurilor, precum şi a fondurilor financiare, prezintă o problemă majoră de strategie financiară privind optimizarea stocurilor. Optimizarea stocurilor se bazează pe informaţii privind:

• nivelul stocurilor (maxim, minim, mediu); • cererea de materiale; • volumul comenzilor; • termenele de aprovizionare şi livrare; • costurile de stocare; • periodicitatea producţiei la producător; • periodicitatea consumului la utilizator; • capacitatea de transport, etc. În practica financiară cele mai cunoscute metode de diminuare a stocurilor de

active circulante sunt: metoda analitică care presupune determinarea activelor circulante pe fiecare

element; metoda sintetică. 1. Metoda analitică A. Calculul stocurilor şi a necesarului de fonduri pentru materii prime şi

materiale Acestea se determină în funcţie de următoarele informaţii: • cantitatea de produse a fi fabricate (Q); • norma de consum pe unitatea de produs (nc) poate să cuprindă norma de

consum tehnologic şi pierderi netehnologice. • preţul unitar de aprovizionare (Pa); • timpul de imobilizare a materiilor prime şi materialelor în procesul de

aprovizionare. Acesta se împarte în următoarele categorii: a) timpul pentru stocul curent (tc) ce reprezintă intervalul mediu

dintre aprovizionare pentru care se constituie un stoc care să asigure cantitatea procesului de producţie între două aprovizionări şi se determină ca o medie aritmetică ponderată

∑∑ ⋅

=q

iqt c unde

q = cantitatea de aprovizionat;

Page 26: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

26

i = intervalul între două aprovizionări. Aferent acestui timp agenţii economici constituie stocul curent (Sc):

cc t360sau90

ncQS ⋅

⋅= .

b) timpul pentru stocul de siguranţă (ts) ce reprezintă numărul de zile necesare constituirii unor cantităţi minime pentru asigurarea continuităţii producţiei în cazul unor întârzieri în aprovizionare.

Se recomandă ca acest timp să nu depăşească 50% din tc. Se determină în funcţie de abaterile intervalelor individuale faţă de intervalul mediu stabilindu-se intervalul de abatere ia şi cantităţile corespunzătoare qa.

ssa

aa

s t360sau90

ncQS;

q

iqt ⋅

⋅=

⋅=∑∑

ts = timp pentru stocul de siguranţă; Ss = stoc de siguranţă. c) timpul pentru operaţiunile de condiţionare (tcd) care este timpul

necesar pregătirii unui material pentru stocare, debitare, analizare, uscare şi alte operaţiuni impuse de tehnologia de fabricaţie.

n21cd tttt +++= ⋯

d) timp pentru stocul de iarnă (ti) care timp permite formarea unor stocuri pentru prelucrările determinate de sezon.

Se poate determina stocul optim (So)

( )icdsco tttt360sau90

ncQS +++⋅

⋅=

Acest stoc se poate trece în fişa de magazie pentru a urmări abaterile faţă de stocul efectiv. Dacă stocul efectiv este mai mare decât stocul optim avem suprastoc fizic, iar dacă stocul efectiv este mai mic decât stocul optim avem substoc fizic.

Necesarul de fonduri aferent stocului optim este dat de:

( )icdsca

fd tttt360sau90

PncQN +++

⋅⋅=

B. Calculul necesarului de fonduri pentru producţia neterminată Fondurile pentru acoperirea producţiei neterminate depind de trei factori: 1. valoarea producţiei marfă în cost de uzină din anul curent (Vpm); 2. durata ciclului de fabricaţie (D) ce reprezintă timpul în zile de la data

începerii prelucrării materiei prime până la data predării produselor finite în magazie

3. ritmul modificărilor cheltuielilor de producţie în ciclul de fabricaţie pe zile şi faze exprimat printr-un coeficient de corelaţie (k, k<1).

Cheltuielile de fabricaţie pot creşte uniform sau neuniform. De asemenea, producţia poate fi continuă şi discontinuă. Când producţia este continuă necesarul de fonduri pentru producţia neterminată este:

360sau90

kDVN

pm

fd

⋅⋅= .

Când producţia este discontinuă, k = 1 vom avea:

360sau90

DVN

pm

fd

⋅= .

1. La producţia continuă, în cazul în care cheltuielile cresc uniform, avem:

Page 27: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

27

2

Cck

+= unde:

c = cheltuieli de la începutul ciclului de fabricaţie; C = cheltuieli de la sfârşitul ciclului de fabricaţie. 2. În cazul în care cheltuielile cresc neuniform, se împarte ciclul de fabricaţie

pe faze, apoi se calculează cheltuielile medii pe fiecare fază:

2

ccc fi += unde:

ci = cheltuieli de la începutul defază; cf = cheltuieli de la sfârşitul fazei de fabricaţie.

În acest caz DC

dcdcdck 1nn2211

⋅+⋅+⋅= −⋯

unde

C = costul de uzină al produsului cheltuit la sfârşitul fabricaţiei D = durata ciclului de producţie. 3. Când întreaga materie primă intră în procesul de producţie de la începutul

ciclului de fabricaţie iar celelalte cheltuieli cresc treptat în cursul ciclului, vom avea: ( )C

5,0cMk

++= unde:

M = costul materiei prime c = celelalte cheltuieli de producţie (salarii, amortismente) C = cheltuieli finale. C. Determinarea stocului şi necesarul de fonduri pentru piese de schimb Piesele de schimb pot fi destinate maşinilor de serie mare, cât şi maşinilor de

serie mică. În cazul maşinilor de serie mare, stocul este:

( )smps

o tT90sau360

CS +=

Necesarul de fonduri

+

⋅= s

maps

f t2

T

360sau90

PCN , unde:

Cps = consum piese de schimb în anul curent; Tm = timpul mediu de aprovizionare; ts = timpul pentru stocul de siguranţă. Piesele de schimb pentru serie mare:

Stocul fizic kPUD

DS ii

s

of ⋅⋅⋅=

Necesarul de fonduri affd PSN ⋅= , unde:

Do = durata de obţinere a pieselor de schimb de la furnizori; Ds = durata de serviciu a pieselor de schimb; Ui = numărul de utilaje identice aferente în funcţiune; Pi = numărul de piese identice montate pe un utilaj; k = coeficientul de corecţie care se diminuează dacă numărul de utilaje

identice aflate în funcţiune creşte. D. Determinarea stocurilor şi a necesarului de fonduri pentru produsele finite

şi semifabricate

Page 28: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

28

Pentru acest calcul se folosesc trei elemente: – producţia marfă fabricată în cost complet (Pmc); – timpul mediu de staţionare a produselor finite în magazie (Tms); – timpul necesar întocmirii documentelor (td).

Necesarul de fonduri pentru produsele finite ( )dmsmc

fd tT360sau90

PN += .

Din baza de calcul trebuie să se scadă stocurile de produse finite datorate neritmicităţii şi cele fără desfacere asigurată sau necorespunzătoare.

Necesarul total de fonduri prin metoda analitică este:

∑= efdFD NN , care se aplică mai rar în practică.

2. Metoda sintetică Este o metodă mai operativă şi se bazează pe următoarele informaţii: – valoarea producţiei marfă în cost complet în anul curent (Q1); – valoarea producţiei marfă în cost complet în anul de bază (Qo); – valoarea activelor circulante în anul de bază (ACo); – viteza de rotaţie a activelor circulante în anul de bază exprimat prin număr

de rotaţii (NRo) → Co

oo A

QNR = .

Necesarul de fonduri pe anul curent poate fi determinat prin ponderea ACo cu raportul Q1/Qo sau prin împărţirea Q1/NRo.

o

11fd

o

1Co1fd NR

QNsau

Q

QAN =⋅= .

Se menţionează că în determinarea necesarului financiar al exploatării se mai foloseşte şi metoda normativă.

6.3. Finanţarea activelor circulante Finanţarea activelor circulante se face din trei surse importante: 1. pasivele de exploatare; 2. fondul de rulment; 3. creditele de trezorerie. 1. Pasivele de exploatare În privinţa surselor privind finanţarea activelor circulante trebuie avute în

vedere şi datoriile faţă de furnizori, stat, salariaţi, asigurări sociale. O mare însemnătate având în vedere dimensionarea acestor resurse care, la rândul lor, sunt determinate de decalajul de timp ce apare între momentul în care se nasc datoriile şi până în cel al lichidării lor, adică al efectuării plăţilor respective.

Aceste resurse sunt cunoscute sub denumirea de resurse atrase sau pasive de exploatare şi este necesar să se ia în calcul rolul minim al acestora, care le asigură un caracter stabil şi permanent şi de aceea mai pot fi denumite şi pasive stabile.

Sunt cunoscute mai multe metode de determinare a pasivelor stabile: 1. metoda soldurilor zilnice ce se calculează pentru pasivele stabile

determinate de salarii, impozite pe salarii, CAS, alte impozite, datorii din utilităţi, dobânzi bancare. Această metodă constă în următoarele etape:

Page 29: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

29

– se alege trimestrul din an cu activitatea cea mai redusă, iar calculul se face pentru o singură lună din acest trimestru;

– se calculează cota medie zilnică pentru fiecare datorie care este:

90

ale trimestriObligaţiiCMZ = ;

– se calculează volumul obligaţiilor So din data în care are loc achitarea acestora:

So = CMZ × Număr zile întârziere a plăţii obligaţiei – dacă la acest sold se adăugă cota medie zilnică până când are loc plata

obligaţiei: So + CMZ; – se însumează pentru fiecare zi soldurile de la toate elementele generatoare

de pasive, iar suma cea mai mică din una din zilele lunii reprezintă volumul pasivelor stabile de care se va ţine cont în acoperirea financiară a activelor circulante.

2) Metoda calcului direct care se utilizează pentru o serie de pasive stabile ce

pot proveni din aprovizionări, avansuri, garanţii, preliminări pentru concedii, reparaţii. Astfel, volumul acestor pasive stabile pe fiecare din aceste elemente se calculează ca datorie trimestrială pentru fiecare din numărul zilelor de întârziere a datoriei împărţit la 90 zile

90

ZDP ît

s

⋅= .

2. Acoperirea financiară a activelor circulante pe baza fondului de rulment În ciclul de exploatare se nasc fluxuri reale generate de formarea stocurilor

fizice cărora le corespund fluxurile financiare şi un ansamblul de relaţii financiare sub forma creanţelor şi datoriilor.

În general, datoriile cele mai importante apar în procesul de aprovizionare. Agenţii economici trebuie să-şi acopere din punct de vedere financiar şi datoriile din faza de producţie şi din faza de comercializare, fază căreia îi corespunde un stocaj (livrarea, facturarea), însă agenţii economici se mai pot confrunta şi cu un gol financiar provocat de creditul acordat clienţilor.

În desfăşurarea ciclului de producţie se pot întâlni o serie de situaţii financiare, cum ar fi:

1. agentul economic poate obţine amânări de la plata furnizorilor, ceea ce poate să aibă o consecinţă favorabile asupra finanţării;

2. de la aprovizionare până la vânzarea produselor finite, agentul economic blochează o anumită sumă de capital în stocuri create în ciclul de exploatare care generează un necesar de finanţare sau, cum se mai spune din punct de vedere financiar, o consecinţă nefavorabilă, dar obiectivă;

3. amânarea încasării clienţilor, care este o practică comercială curentă, face ca lichidităţile investite anterior să nu fie recuperate imediat, care conduce la o consecinţă nefavorabilă, din punctul de vedere al finanţării.

Ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital, în primul rând, datorită stocurilor create de-a lungul lanţului de producţie, precum şi a amânărilor la plată acordate clienţilor; în compensare acest ciclu îşi poate atrage o finanţare din creditul acordat de furnizori. Astfel că necesarul financiar al exploatării sau necesarul de fond de rulment (NFR) este:

NFR = (Stocuri + Clienţi) – (Furnizori + Alte pasive)

Page 30: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

30

Pe această bază, în practica financiară se determină fondul de rulment, care se poate calcula fie pe baza datelor din partea de sus a bilanţului, fie pe baza datelor din partea de jos a bilanţului.

FR = Capital permanent – Active fixe nete sau FR = Activele circulante – Datorii pe termen scurt Astfel, conform principalelor posturi de bilanţ, rezultă:

ACTIV PASIV I. Active fixe I. Capitaluri proprii

II. Capitaluri împrumutate pe termen mediu şi lung

II. Active circulante III. Datorii pe termen scurt Astfel că, relaţia de echilibru a situaţiei financiare a agenţilor economici se

poate scrie sub forma: FR = NFR + ∆TN Mai precis: - În cazul în care FR > NFR, rezultă relaţia: FR = NFR + TN, adică este o

situaţie de ameliorare a trezoreriei; - În cazul în care FR < NFR rezultă relaţia NFR = FR + Credite pe termen

scurt (datorii la bănci). Reducerea fondului de rulment reclamă acţiuni şi decizii financiare asupra

nivelului stocurilor, clienţilor şi furnizorilor. Pentru aceasta se întreprind măsuri pentru reducerea stocurilor la un nivel minim necesar prin accelerarea vitezei de rotaţie a acestora.

Acţiunea asupra clienţilor se poate referi la reducerea numărului de clienţi care achiziţionează contravaloarea mărfurilor la termen mai îndepărtat.

În acest sens, operaţiunea de scont poate fi aceea care să poată permite micşorarea termenului mediu de încasat a clienţilor. Acţiunea asupra furnizorilor constă în general în prelungirea termenului de achitare a plăţilor acestora.

Fondul de rulment poate să suporte micşorări din următoarele cauze: • obţinerea de pierderi cu menţiunea că dacă acestea sunt succesive pot

conduce la diminuarea capitalului propriu; • rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung dacă această restituire

nu se realizează din profiturile obţinute sau dacă ratele de restituire sunt mai mari decât anuităţile din amortizare.

Dintre căile de reechilibrare a fondului de rulment se pot enumera: 1. creşterea capitalului permanent care se poate face prin:

• aportul din partea noilor asociaţi; • contractarea de credite pe termen mediu şi lung în condiţii avantajoase; • trecerea în rezervă de profituri (în defavoarea dividendelor); • consolidarea creditelor pe termen scurt.

2. diminuarea volumului activelor fixe.

Capital permanent

Page 31: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

31

6.4. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor circulante

Creşterea cifrei de afaceri (CA) determină creşterea volumului de active circulante (AC), cu condiţia ca:

∆CA > ∆AC.

Prin circuitul de exploatare a activelor circulante se înţelege drumul pe care îl

parcurg acestea din forma iniţială de capital bănesc până reîntoarcerea lor în aceeaşi stare, iar rotaţia activelor circulante este procesul de transformare succesivă şi continuă a formei funcţionale a acestora căreia îi corespunde un anumit timp numit şi timp de rotaţie.

Viteza de rotaţie se poate exprima ca:

• număr de rotaţii (coeficient de rotaţie) = AC

CA

• durata unui circuit (viteza de rotaţie în zile) = 36090 sauCA

AC⋅

Cele mai cunoscute modalităţi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor

circulante sunt: a) în faza de aprovizionare • alimentarea la timp complexă şi completă a procesului de producţie; • adaptarea la noile condiţii de piaţă; • reducerea consumurilor specifice şi a pierderilor în timpul transportului. b) în faza de producţie • organizarea corespunzătoare a producţiei şi a muncii; • stabilirea unor circuite raţionale de fabricaţie; • alegerea tehnologiilor şi eliminarea timpilor de întreruperi; • creşterea volumului producţiei şi îndeplinirea programelor de cooperare. c) în faza de desfacere • desfacerea şi încasarea rapidă a produselor; • respectarea clauzelor contractuale; • ritm programat al vânzărilor; • adaptarea la cerinţele pieţei.

Page 32: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

32

CAPITOLUL VII

GESTIUNEA DE TREZORERIE 7.1. Organizarea şi funcţiile serviciilor de trezorerie al agenţilor economici În interiorul şi exteriorul unei întreprinderi se nasc fluxuri materiale şi băneşti.

Fluxurile băneşti sunt legate de formarea şi remunerarea capitalurilor, de sporirea capitalurilor fixe etc. La nivelul fluxurilor băneşti (monetare), legătura dintre întrări şi ieşiri este asigurată de către trezorerie.

Trezoreria este imaginea disponibilităţilor monetare apărută în evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor; disponibilităţi care trebuie să facă faţă scadenţelor în mod continuu.

Sarcinile gestiunii de trezorerie sunt: • prevederea şi asigurarea diferitelor fluxuri de intrări şi ieşiri ale trezoreriei; • asigurarea lichidităţii agentului economic; • evaluarea diferitelor tipuri de plasamente şi plasarea excedentare de

trezorerie; • evaluarea şi reevaluarea surselor de finanţare pe termen scurt; • stabilirea bugetului de trezorerie şi previziunea acesteia; • sarcina importantă a trezoreriei este asigurarea lichidităţii agentului

economic. Lichiditatea este posibilitatea agentului economic de a-şi acoperi toate

obligaţiile într-un termen cât mai scurt. Se poate exprima în două feluri: – lichiditatea imediată

scurt) termen pe (îndeosebi lepatrimonia pasive

bani)în ate transformfipot (ce lepatrimonia active=iL

– lichiditatea la o anumită dată

p

Disponibilităţi băneşti Încasări prevăzute Credite pe termen scurtL

Plăţi exigibile

+ +=

Solvabilitatea este gradul în care agentul economic poate face faţă obligaţiilor

de plată, îndeosebi din surse proprii. pasiv Total

proprii CapitaluriS =

Trezoreria trebuie să determine şi să asigure un nivel minim de încasări în măsură să evite următoarele:

• riscul incapacităţii de plată; • riscul încasărilor neeficiente, care ar putea conduce la amânarea plăţilor sau

reeşalonării acestora, fie din cauza creşterii dobânzii sau creşterii obligaţiilor faţă de buget. 7.2. Bugetul de trezorerie Acesta reprezintă previziunea de resurse şi plăţi de trezorerie, bazându-se pe

previziunea fluxurilor de intrare şi de ieşire. a) Previzionarea fluxurilor de intrare poate cuprinde:

Page 33: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

33

• fluxuri rezultate din activitatea de exploatare; • fluxuri provenite din împrumuturi; • fluxuri generate de creşterea capitalului propriu; • rezerve; • fondul de dezvoltare; • donaţii primite etc. Fluxurile de intrare sunt în funcţie de natura veniturilor, care pot proveni din

activitatea de exploatare, activitatea financiară sau activitatea excepţională a întreprinderii.

b) Previzionarea fluxurilor de ieşire cuprinde: • cheltuieli de exploatare (exclusiv amortizarea); • cheltuieli financiare; • cheltuieli excepţionale; • rambursarea creditelor; • cheltuieli cu investiţiile; • impozitul pe profit; • vărsăminte la buget; • plata dividendelor etc. Comparând resursele proprii şi disponibilităţile la începutul anului cu

necesarul de resurse se ajunge la un deficit sau la un excedent de trezorerie. Deficitul se acoperă din:

• credite; • subvenţii şi alocaţii. Excedentul de trezorerie se poate plasa în urma unor analize financiare bine

întemeiate. 7.3. Dimensionarea trezoreriei Trezoreria realizează echilibrul financiar dintre fondul de rulment (care este

relativ constant) şi necesarul de fond de rulment (care este fluctuant în timp). Dimensionarea trezoreriei se poate realiza astfel: • ca diferenţă între FR şi NFR; • ca diferenţă între disponibilităţi şi credite bancare. Ca rezultat trezoreria poate fi pozitivă sau negativă. Orice agent economic care deţine excedent de trezorerie poate să facă

următoarele tipuri de plasamente: • plasarea tradiţională sub forma depozitelor bancare; • achiziţia de titluri de pe piaţa monetară; • plasamente în valori mobiliare.

Page 34: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

34

CAPITOLUL VIII

BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI AL ÎNTREPRINDERII

8.1. Conţinutul bugetului de venituri şl cheltuieli

Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, denumite în continuare unităţi patrimoniale, au obligaţia să întocmească anual, cu defalcarea pe trimestre, bugetul de venituri şi cheltuieli.

Prin societăţi comerciale cu capital de stat se înţelege societăţile la care statul are aport de capital social.

Bugetul de venituri şi cheltuieli reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a mijloacelor financiare şi asigură fumizarea informaţiilor necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea unităţii patrimoniale. Prin structura sa, acesta reprezintă instrumentul principal de programare a rezultatelor financiare, precum şi a fondurilor necesare.

În procesul de elaborare şi de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli se urmăreşte respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar.

Unităţile patrimoniale depun proiectele bugetelor de venituri şi cheltuieli la Ministerul Finanţelor sau la organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor, după caz, precum şi la băncile finanţatoare, in următoarele cazuri:

– dacă această obligaţie este prevăzută într-un act normativ; – dacă pentru activitatea unităţilor patrimoniale sunt prevăzute subvenţii sau

alocaţii pentru cheltuieli de capital de la bugetul de stat sau bugetele locale;

– dacă se solicită împrumuturi cu garanţia statului. Bugetul de venituri şi cheltuieli se compune din următoarele formulare: 01 - Bugetul activităţii generale; 02 - Bugetul activităţii de trezorerie; 03 - Principalii indicatori economici şi financiari. 8.2. Formularele care compun bugetul de venituri şi cheltuieli

Formularul 01 Bugetul activităţii generale conţine date referitoare la

veniturile, cheltuielile şi rezultatele preconizate a se realiza în anul curent, comparativ cu cele realizate (sau preliminate) în anul precedent.

Veniturile din exploatare cuprind veniturile din vânzarea produselor finite, semifabricatelor, produselor reziduale, mărfurilor, din lucrări şi servicii prestate, studii şi cercetări, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, activităţi diverse, producţia de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi sumele prevăzute a se primi drept subvenţii pentru produse şi activităţi, diferenţe de preţ şi tarif, transferuri şi prime acordate producătorilor agricoli, după caz.

Veniturile financiare cuprind veniturile din participaţii, alte imobilizări financiare, creanţe imobilizate, titluri de plasament, diferenţe de curs valutar, dobânzi şi alte venituri financiare.

Page 35: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

35

Veniturile excepţionale cuprind venituri din operaţiuni de gestiune, (bunuri rezultate din dezmembrarea imobilizărilor corporale), venituri din operaţiuni de capital, cum ar fi din vânzarea activelor imobilizate etc.

Cheltuielile pentru exploatare cuprind cheltuieli materiale, cheltuieli de personal, cheltuieli privind amortizările şi provizioanele şi cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.

Cheltuielile materiale cuprind cheltuieli de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, ce urmează a fi date în consum, precum şi cheltuieli privind baracamentele şi amenajările provizorii, mărfurile, ambalajele, energia şi apa, animalele şi păsările, materialele nestocate.

Cheltuielile de personal cuprind drepturile salariale stabilite în condiţiile reglementărilor legale în vigoare, inclusiv asigurările sociale şi protecţia socială.

Cheltuielile privind amortizările pi provizioanele cuprind cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, precum şi alte provizioane reglementate.

Cheltuielile de protocol, reclamă şi publicitate se calculează în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Cheltuielile financiare cuprind cheltuieli privind titlurile de plasament cedate, dobânzile, cheltuielile din diferenţe de curs valutar, precum şi alte cheltuieli.

Cheltuielile excepţionale cuprind cheltuieli din operaţiuni de gestiune cum sunt despăgubiri, amenzi şi penalităţi, donaţii şi subvenţii acordate, pierderi provenite de la debitori diverşi precum şi din operaţiuni de capital cum sunt cheltuieli reprezentând active cedate şi alte cheltuieli privind operaţiuni de capital.

Cheltuielile privind rezervele legale cuprind rezerve stabilite în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

În cheltuielile totale se mai cuprind pierderile fiscale din anii precedenţi cu care se va diminua profitul impozabil al anului în curs şi impozitul pe profit calculat conform prevederilor legale în vigoare, ţinând seama de limitarea cheltuielilor deductibile.

Formularul 02. Bugetul activităţii de trezorerie reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de provenienţă, precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi care generează cheltuieli şi plăţi, având ca scop stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului necesar desfăşurării în condiţii normale a activităţii unităţilor patrimoniale.

Formularul 03. Principalii indicatori economico-financiari este formularul în care întreprinderea calculează o serie de indicatori, între care amintim:

– pragul de rentabilitate; – lichiditatea globală (generală); – lichiditatea redusă (intermediară); – lichiditatea imediată; – securitatea financiară; – rata rentabilităţii economice; – rata rentabilităţii financiare; – solvabilitatea patrimonială; – rata autonomiei financiare (rata generală a solvabilităţii); – gradul de îndatorare; Bugetul de venituri şi cheltuieli este deci, programul financiar al întreprinderii

cu ajutorul căruia se prevăd veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale activităţii acesteia, fondurile proprii şi cele împrumutate, relaţiile cu agenţii economici, cu salariaţii, cu acţionarii, cu statul, etc.

Page 36: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

36

CAPITOLUL IX

ANALIZA FINANCIARĂ A ACTIVITĂŢII AGENŢILOR ECONOMICI

Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanţă

financiară a agenţilor economici. Aceasta îşi presupune să stabilească punctele tari şi slabe ale gestiunii

financiare în vederea fundamentării de noi strategii de menţinere şi dezvoltare într-un mediu concurenţial. De asemenea, analiza financiară constituie obiectul preocupării unor parteneri ai agenţilor economici în vederea fundamentării unor posibilităţi acţiunii de cooperare.

9.1. Analiza echilibrului financiar O primă evaluare a agenţilor economici o constituie situaţia netă (SN): Dacă SN > 0 şi crescătoare, rezultă că este rezultatul unei bune gestiuni

economice. Dacă SN < 0 şi descrescătoare, rezultă că agentul economic este în situaţia

prefalimentului care este consecinţa închiderii cu pierderi a exerciţiului financiar anterior.

Rolul fondului de rulment în analiza financiară Bilanţul este principalul instrument de reflectare a echilibrului financiar.

Fiecare element de activ se prezintă ca o alocare de fonduri băneşti pentru constituirea unei structuri de producţie.

În bilanţ, elementele de activ sunt structurate în ordinea crescătoare a gradului de lichiditate (mai întâi cele mai puţin lichide şi apoi cele mai lichide).

Active fixe Capital social Active circulante Fonduri proprii – Active circulante de natură materială

Rezerve + Reevaluare Profit

– Alte active circulante Datorii pe termen lung Activele fixe sunt alocări permanente Active circulante sunt alocări ciclice temporare Pasivul bilanţier reflectă din punct de vedere financiar sursele de provenienţă a

capitalurilor proprii şi împrumutate Pasivele sunt structurate după gradul lor de exigibilitate. Capitalurile proprii (inclusiv subvenţiile şi provizioanele reglementate şi datoriile pe termen lung) se numesc şi capitaluri permanente.

Datoriile pe termen scurt se mai numesc şi surse ciclice temporare.

SN = Total activ – Datorii

FR = Capitaluri permanente – Imobilizări nete NFR = Alocări ciclice – Surse ciclice

Page 37: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

37

Trezoreria netă poate fi: – pozitivă când FR > NFR (excedentul de trezorerie care se

plasează); – negativă când FR < NFR (se acoperă din credite bancare). Creşterea trezoreriei nete pe perioada unui exerciţiu financiar reprezintă cash-

flow-ul perioadei respective sau fluxul monetar net al exerciţiului. În condiţiile unei constante relative a FR rezultă că acest cash-flow este egal

cu profitul net plus amortizarea acumulată - care exprimă disponibilitatea monetară efectivă a agentului economic. Trezoreria este determinată de rentabilitatea economică. Între trezorerie (reflectată prin lichiditate) şi rentabilitate sunt relaţii de intercondiţionare.

Trezoreria este dependentă şi de variaţia NFR, respectiv decalajul dintre încasări şi plăţi. Un agent economic rentabil nu are în mod automat şi o trezorerie netă pozitivă.

9.2. Analiza pe baza contului de rezultate Soldurile intermediare de gestiune (marje de acumulare) sunt:

- Valoarea adăugată (VA) VA = producţia exerciţiului – consumuri de la terţi reprezintă sursa de acumulări băneşti pentru remunerarea participanţilor la

activitatea economică (personal, stat, creditori, acţionari, întreprindere) prin capacitatea de autofinanţare.

- Excedentul brut de exploatare (EBE) EBE = valoarea adăugată + subvenţii de exploatare – impozite şi cheltuieli –

cheltuieli de personal EBE reprezintă capacitatea potenţială de autofinanţare.

- Profitul de exploatare (PE) PE = EBE + reluări provizioane – amortizări şi provizioane calculate + alte

venituri de exploatare – alte cheltuieli de exploatare - Profitul curent (PC)

PC = PE – profit din alte activităţi - Profit net (PN)

PN = PC ± rezultat excepţional – impozit pe profit Capacitatea de autofinanţare (CAF) Capacitatea de autofinanţare reprezintă potenţialul financiar de creştere

economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea productivă şi comercială după scăderea cheltuielilor plătibile. CAF exprimă surplusul financiar degajat de activitatea rentabilă a agentului economic şi nu are decât un caracter potenţial dacă nu este susţinută de o trezorerie efectivă.

metoda deductibilă CAF = venituri încasate – cheltuieli plătibile = EBE + venituri din alte

activităţi – cheltuieli din alte activităţi – impozit pe profit metoda adiţională CAF = rezultatul net al exerciţiului + cheltuieli calculate – venituri calculate

Page 38: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

38

9.3. Analiza financiară pe baza tabloului de finanţare Scopul elaborării acestor documente este explicaţia formării fondului de

rulment şi relaţia acestuia cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (de încasări şi plăţi).

Trezoreria se modifică nu numai ca urmare a cheltuielilor şi veniturilor exerciţiului, dar şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de datorii la sfârşitul unei perioade de gestiune faţă de începutul perioadei.

Tabloul de finanţare

ALOCĂRI RESURSE – în active fixe – dividende plătite – rambursare datorii

– CAF – împrumuturi noi

Subtotal I Sold I = ∆ FR

- creşteri stocuri - creşteri creanţe - creşteri datorii

Subtotal II Sold II = ∆ NFR

Total I + II Sold final = ∆ Tn

Tabloul de finanţare este documentul care articulează datele din bilanţul

contabil cu datele din contul de profit şi pierderi. Tabloul de finanţare mai arată: – starea şi evoluţia echilibrului financiar al întreprinderii; – fluxurile de venituri şi cheltuieli din contul de rezultate; – fluxurile de investiţii; – decalajele dintre naşterea fluxurilor şi realizarea lor efectivă în cadrul

trezoreriei. Se mai poate stabili încă o relaţie dintre contul de profit şi pierderi şi rezultatul

trezoreriei, astfel: EBE = Excedentul de trezorerie al exploatării + ∆NFR 9.4. Sistemul de rate de eficienţă economică şi financiară Rata rentabilităţii economice:

Profit exploatare EBERe sau Re

Active Capital investit= =

Rentabilitatea economică trebuie să fie mai mare ca rata inflaţiei pentru că agenţii economici să-şi poată menţine substanţa economică şi să nu suporte un proces de decapitalizare.

Rata rentabilităţii financiare (Rf):

proprii Capitaluri

netProfit Rf =

Rentabilitatea financiară trebuie să depăşească dobânda pieţei pentru a face atractive acţiunile agenţilor economici.

În literatura de specialitate se calculează rata PER (price earning ratio):

Page 39: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

39

acţiuneProfit

acţiunebursier CursPER =

Prin produsul dintre PER şi numărul de acţiuni întreprinse se poate determina gradul de capitalizare al întreprinderii cotate la bursă.

Rate ale echilibrului financiar: – rate de trezorerie (lichiditate patrimonială, lichiditate imediată)

– 1proprii capitaluri

lung termen şimediu termen pe datorii scurt termen pe datoriiiîndatorări rata <

+=

– 5,0permanente capitaluri

lung termen şimediu termen pe datoriifinanciare datoriilor rata <= .

Page 40: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

40

CAPITOLUL X SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice reprezintă relaţii economico-sociale sub formă bănească

ce se manifestă între stat şi persoanele fizice şi juridice cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite căi pentru achiziţii de bunuri, prestări de servicii etc., impuse de diversele obiective ale politicii statului în diferite domenii de activitate (servicii publice generale, activităţi social-culturale, întreţinerea armatei, activităţi economice etc.).

Clasificarea cheltuielilor publice se face în funcţie de mai multe criterii: a) În funcţie de bugetul de unde se suportă:

– de la bugetul administraţiei centrale de stat; – de la bugetele locale; – din fondurile asigurărilor sociale; – din fonduri extrabugetare; – din fonduri cu destinaţie specială; – finanţate de organismele internaţionale. Sfera cheltuielilor publice este mai extinsă decât sfera cheltuielilor bugetare.

b) În funcţie de conţinutul economic: – cheltuieli de capital (investiţiile finanţate de la buget care se mai numesc

cheltuieli real pozitive); – cheltuieli curente (cheltuieli pentru întreţinerea aparatului administraţiei

centrale de stat – cheltuieli negative); c) Din punct de vedere financiar:

– cheltuieli definitive (cheltuieli de investiţii, cheltuieli cu funcţionarea aparatului de stat);

– cheltuieli temporare (finanţarea acordării împrumuturilor de stat); – cheltuieli virtuale (garantarea pentru acordarea împrumuturilor de stat).

d) Din punct de vedere funcţional cheltuielile publice sunt împărţite pe 11 categorii:

– cheltuieli pentru acţiuni social-culturale (învăţământul de toate gradele exclusiv cel privat, sănătatea, asistenţa socială, ajutoare şi forme de alocaţii pentru copii, cheltuieli pentru cultură şi artă, cheltuieli cu pensii şi ajutoare pentru invalizi, orfani, veterani de război etc.);

– cheltuieli cu asigurările sociale şi protecţia socială (cu asigurările sociale de stat, pentru pensia suplimentară, pentru ajutorul de şomaj);

– cheltuieli pentru gospodărirea comunală; – cheltuieli pentru apărarea naţională; – cheltuieli cu ordinea publică; – cheltuieli cu întreţinerea organelor puterii şi administraţiei de stat

(parlament, preşedinţie); – cheltuieli pentru acţiuni economice (cheltuieli pentru cercetare ştiinţifică,

prospecţiuni geologice, cheltuieli de investiţii în ramurile primare ale economiei: agricultură, silvicultură, transporturi şi telecomunicaţii, protecţia mediului etc.);

– alte acţiuni; – transferuri (între bugetul de stat şi bugetele administraţiei locale); – datoria publică; – fond de rezervă bugetară.

Page 41: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

41

Factorii cei mai importanţi care influenţează asupra volumului cheltuielilor bugetare sunt:

– demografici; – economici; – sociali; – militari; – istorici; – politici. Normarea cheltuielilor bugetare se face prin calcule analitice privind volumul

cheltuielilor pe anul de plan bugetar prin norme şi normative stabilite pe baza reglementărilor în vigoare.

10.1. Caracterizarea principalelor cheltuieli publice

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni

social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice (generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică).

Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează

pe concepţia “statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt: – garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate; – creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi,

bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.); – asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii

sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a.

Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii gratuite sau parţial gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei ce caracterizează societatea / statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie la dezvoltarea economică a statului respectiv.

În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni vizând protecţia socială.

Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin lege.

Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.

De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (scoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt incluse în protecţia socială deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării: copil - pentru că este sau va fi elev, tânăr - pentru că ar putea deveni student, adult - pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi sau chiar pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ pentru burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei care îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi / studenţi, au anumite rezultate în pregătire, au un anumit statut social etc.

Page 42: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

42

Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:

- fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în România, includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi unele fonduri speciale;

- cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.

- fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme;

- venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate; - veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preturi etc., costul

unor servicii / bunuri de factură social - culturală; - fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi

filantropice, organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a.) - surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială,

Organizaţia mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeană) sau state.

Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie / instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativă a populaţiei şi prin aceasta perpetuează dezvoltarea economică. În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe Solomon, Milton Friedman ş.a.) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării economice. În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi ca agenţi producători actuali şi/sau viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale: investiţia intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.

10.1.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi

cheltuielile pentru protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare. 1. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în

contextul funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea / consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).

Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public. Teoria economică, în marea ei măsură, consideră, în

Page 43: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

43

general, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficienţe) este o capcană în care guvernanţii cad adesea încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini neintervenţioniste din partea guvernului. J. K. Galbrith atrăgea atenţia asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul “mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public, atâta timp cât apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.

În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depăşeşte 25% din producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-est (inclusiv Japonia) este până la 10 - 15 %. În toate aceste ţări nu există practic sector economic public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pământului, este de foarte mică întindere. În timp, în toate aceste ţări, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferări privind etatizarea sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care, parlamentele sau guvernele, au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri / diminuări a respectivului sector.

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).

Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.

Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea informării / publicităţii.

Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii. A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi

economici în dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:

a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul de vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul de vânzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;

b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul primei este stabilit astfel:

PE = pimax – pemin

unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă; pemin = preţul cel mai mic pe piaţa externă.

Subvenţiile pentru export pot apărea şi sub alte forme: restituirea unor

impozite plătite de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică această taxă de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.

c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu,

Page 44: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

44

condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.

B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări, restructurai, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).

C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentarea de produse. Aceste avansuri sunt restituire de agentul organizator din vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni.

D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii, târguri, saloane etc. de prezentare.

E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în ramuri de interes major sau în zone considerate defavorizate ş.a.

F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.

Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul României, aceste cheltuieli se regăsesc în partea V-a “Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri şi în partea IV-a pentru servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe.

2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere / păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează principiul “poluatorul plăteşte”.

Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului / combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării, credite / ajutoare de la organisme internaţionale.

Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.

3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.

Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o îmbracă cercetarea:

- cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor cunoaşterii şi care este finanţată în mare măsură de către stat;

Page 45: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

45

- cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse / servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici;

- cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.

Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare ale agenţilor economici, sursele externe.

O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.

Finanţarea bugetară (si nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al competitivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza programului de cercetare propus finanţatorului.

10.1.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică

şi siguranţă naţională Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe

specializate rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt: a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ: – instituţia prezidenţială; – organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale,

consilii locale); – organele puterii judecătoreşti; în ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei

şi structura sa de tribunale, judecători şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;

– organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în ţara noastră, aici se includ Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale;

b) organele şi organismele militare de apărare; c) organele de ordine publică, în care se includ: – poliţia; – jandarmeria; – siguranţa; – servicii de informaţii; – servicii speciale de pază şi protecţie; – în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra

incendiilor, penitenciarele, arhivele statului ş.a. Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului

de stat (în care un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), înzestrarea tehnică ş.a.

Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere

Page 46: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

46

puternic majoritară), incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică, efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a.

În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între: - cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de personal, hrană şi echipament / cazarmament, cercetarea ştiinţifică militară şi / sau pentru apărare; cheltuielile acestea se prevăd pentru şi sunt gestionate de Ministerul Apărării; - cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea urmărilor acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau din fonduri speciale, gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale.

10.2. Cheltuieli publice privind asigurările sociale

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate,

pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştiga prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor.

În noţiunea de “societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru fondurile de asigurări sociale.

Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii, slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de locatari ş.a., unii dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi / sau sunt contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.

Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă cum sunt: accidentările, bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa susţinătorilor legali, alte situaţii deosebite.

Mulţimea şi diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanţare conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem. În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele componente:

1) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;

2) asigurările sociale profesionale gestionate fie de un organism guvernamental, fie de unul profesional şi care includ:

– asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor cu ateliere proprii;

– asigurările sociale din asociaţiile agricole; – asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie; – asigurările sociale ale avocaţilor; – asigurările sociale ale slujitorilor cultelor; – asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori, scriitori);

3) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Page 47: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

47

10.2.1. Asigurările sociale de stat Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată

pe baza unor principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora:

a) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este unic, expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private sau facultative sau delimitate, pe care totuşi nu le respinge;

b) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;

c) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi realizatorii de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie activă a ţării, inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile şi situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;

d) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor de asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;

e) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să contribuie şi sunt beneficiari toate persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă unul de riscurile menţionate de lege;

f) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea drepturilor de asigurări sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite în acest context (pensii, ajutoare, unele indemnizaţii);

g) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin lege;

h) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem sunt considerate drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie sau cedare, nici măcar parţial;

i) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale se realizează de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.

Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din venituri dedicate (afectate) şi anume:

I) contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice şi fizice care au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de muncă, numărul angajaţilor ş.a. Contribuţia se calculează după relaţia:

CAS = TFSB×c

unde: CAS = contribuţia pentru asigurări sociale; TFSB = total fond de salarii brut; c = cota de asigurări sociale. În TFSB se includ: fond salarii brut (inclusiv pentru cei scoşi din activitate

pentru perfecţionare / specializare sau pentru îndeplinirea unor obligaţii de stat sau obşteşti), drepturi de concedii, sporuri de salarii (vechime, ore suplimentare, muncă de noapte, periculozitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere, participarea salariaţilor la profit, prime.

Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, îmbolnăviri etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de

Page 48: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

48

pensie mai mică, vechimea în muncă minimă necesară pensionarii mai redusă, cota pensiei din salariu mai mare).

Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de: pensii, indemnizaţii, ajutoare, alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege, corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale.

În sistemul public asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai multe prestaţii de asigurări sociale pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.

Cotele de contribuţie de asigurări sociale sunt stabilite prin Legea nr. 19/2000 cu modificările ulterioare după cum urmează:

Contribuţia pentru asigurări sociale pe grupe de muncă este: – grupa I – condiţii speciale de muncă – 41.5%; – grupa II - condiţii deosebite de muncă de muncă – 36.5%; – grupa III – condiţii normale de muncă – 31,5%.

Cota contribuţiei individuale de asigurări sociale este de 9,5% indiferent de condiţiile de muncă, diferentţa de 22% fiind contribuţia datorată de către angajator.

II) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale. Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului, categoria de confort, mărimea salariului tarifar / pensie, costul trimiterii. Pentru anumite categorii de beneficiari se acordă reduceri ale contribuţiei calculată după criteriile de mai sus, astfel;

– 100% pentru pensionari IOVR neangajaţi, beneficiarii de ajutor social, pensionarii de asigurări sociale şi pensionarii militari cu pensie minimă;

– 75% pentru suferinzii de silicoză şi fibroză pulmonară; – 50% pentru suferinzii de boli profesionale.

III) contribuţia pentru şomaj se plăteşte de orice persoană fizică sau juridică având sediul în România şi care angajează cetăţeni români, în cotă de 3% din TFSB, precum şi de salariaţi şi membrii cooperatori, în cotă de 1% din salariul lunar brut / venitul brut obţinut în cooperativă. Această contribuţie este destinată plăţii ajutorului de şomaj, ajutorului de integrare profesională şi alocaţiei de sprijin pentru persoanele ce nu s-au putut angaja până la expirarea ajutorului de şomaj.

Cota de contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj datorată de persoanele asigurate în baza contractului de asigurare pentru şomaj este, potrivit Legii nr.76/2002 cu modificările şi completările ulterioare, în anul 2004 de 4%.

IV) alte venituri în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuabil, excedentul anului bugetar anterior, transferuri din bugetul de stat.

CAPITOLUL XI

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE 11.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare

realizării obiectivelor economice, şi sociale într-un interval de timp determinat. Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare

ale autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private,

Page 49: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

49

resursele organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare ale unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării la resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.

Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar, resursele financiare ale societăţii.

Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de bunuri publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia privind alocarea resurselor intre sectorul public şi cel privat. În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim, prin intermediul sectorului privat şi a celui public.

11.2. Structura resurselor financiare publice Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia

cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:

a) factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce poate să determine sporirea veniturilor impozabile;

b) factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ. Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea resurselor din impozite şi taxe;

c) factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;

d) factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi sporirea numărului contribuabililor;

e) factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor, creşterea contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare publice;

f) factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.

Principalele categorii de resurse publice sunt: I. Resursele bugetului de stat: * Venituri curente A. Venituri fiscale A.1. Impozite directe A.2. Impozite indirecte B. Venituri nefiscale * Venituri din capital II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:

Page 50: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

50

A. Venituri fiscale A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale A.2. Alte contribuţii. B. Venituri nefiscale III. Resursele bugetelor locale. 1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale) 2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat 3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale 4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat IV. Resursele fondurilor speciale Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul

contribuţiilor şi impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din comisionul vamal) precum şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de exemplu, venituri din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special pentru protejarea asiguraţilor).

Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de guvernare şi, de aceea, ele diferă ca număr fi destinaţie, de la o perioadă la alta.

În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu caracter de venituri curente.

CAPITOLUL XII

IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE

12.1. Conţinutul şi rolul impozitelor Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau

averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori, prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite condiţii, prin organele de stat locale

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru muncitori şi funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii funciari - renta, pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) - venitul produs de acestea (dividende, dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.

Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Page 51: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

51

12.2. Elementele impozitului Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi

sociale urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.

Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele de plată ş.a.

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni - moştenitorul (moştenitorii) etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul impozitului este denumit contribuabil.

Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este reţinut de către persoana care îi plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă la buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului de autor sau ai colaborării, iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat statului şi i-a vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament.

Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate, sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit, obiectul impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de personal, la impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci, cu alte cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel exportat etc.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă, impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta diminuează substanţa averii propriu-zise.

Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe de consumaţie.

Page 52: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

52

Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau regresive).

Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.

12.3. Principiile impunerii Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza

legii, care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului).

După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe principii sau maxime, după cum urmează:

1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin promovarea acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi clerul în ceea ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea cheltuielilor publice pe măsura veniturilor obţinute;

2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie stabilite fără echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât un considerabil grad de nedreptate.

3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.

4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată, acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici să-i îndepărteze de la ocupaţiile.

Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la capitalism şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.

Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate, de politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de pe poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu interesele acestora.

Page 53: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

53

12.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive,

constând în stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea (încasarea) impozitului.

12.4.1. Stabilirea obiectului impozabil Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei

impozabile. Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.

Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea ce se poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la metoda evaluării directe, bazate pe probe.

Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor de tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv. Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.

Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o conteste, prezentând argumentele de rigoare.

Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.

Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale. Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea directă a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie care să rezulte veniturile pe care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea acestora, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile.

12.4.2. Determinarea cuantumului impozitului După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului

propriu-zis. În funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.

Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg teritoriul ţării; această sumă era apoi repartizată pe unităţi

Page 54: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

54

administrativ-teritoriale, iar la unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.

Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului impozabil şi ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului impozitului.

12.4.3. Perceperea impozitelor Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la

cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent. În condiţiile existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează astfel: a) direct de către organele fiscale de la plătitori : b) prin stopaj la sursă ; c) prin aplicarea de timbre fiscale.

Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două variante de realizare:

a) când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita impozitul datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);

b) când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).

Stopajul ia sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă persoană. Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi diferitele documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.

12.5. Clasificarea impozitelor După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite

directe şi indirecte. Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina

unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.

Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia subiectului impozitului.

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite subiective.

Page 55: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

55

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii (transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportătorului acestora.

După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în: – taxe de consumaţie; – venituri de la monopolurile fiscale; – taxe vamale; – taxe de timbru şi de înregistrare. Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în

impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli). În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi

grupate în impozite financiare şi impozite de ordine. Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare

acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de consumaţie ş.a.

După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi impozite incidentale.

Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile excepţionale de război).

Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează. Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite

federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor administraţiei de stat locale.

Page 56: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

56

CAPITOLUL XIV

IMPOZITELE DIRECTE 14.1. Caracterizare generală a impozitelor directe Prin urmare, impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi

termene de plată precis stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, sunt mai echitabile şi deci mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului, sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte.

14.2. Impozitele reale Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în

curs de dezvoltare, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul animalelor, de cantitatea de îngrăşăminte folosite, de valoarea materialelor procurate pentru lucrările de irigaţii sau de alţi factori.

Rezultă că, în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul net (venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu prezumat, ceea ce îi dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii producători care au condiţii pentru a realiza un venit mai mare decât cel mediu.

14.3. Impozitele personale Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat. Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi, respectiv,

a impozitelor pe avere. 14.3.1 Impozitele pe venit Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi

introduse atunci când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite categorii sociale.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul sau

rezidenţa într-un anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.

De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri. Astfel, în mod frecvent sunt scutiţi de plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în ţara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.

Obiectul impozabil îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ, agricultură, bănci, asigurări, profesii libere etc., de către capitaliştii întreprinzători,

Page 57: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

57

proprietari, mici meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti. Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut, după ce se fac anumite scăzăminte, cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite, cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi la casele de pensii, pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.

Sunt considerate venituri neimpozabile următoarele: – Ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială acordate din bugetul

de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte fonduri publice, inclusiv indemnizaţia de maternitate şi pentru creşterea copilului, cu excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă.

– Pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război, sumele fixe pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadraţi în gradul I de invaliditate, precum şi pensiile altele decât pensiile plătite din fonduri constituite din contribuţii obligatorii la un sistem de asigurări sociale şi cele finanţate de la bugetul de stat.

– Sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau mecenat; – Bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau perfecţionare în

cadrul instituţionalizat; – Sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire şi donaţie; – Premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile

olimpice; – Alte venituri neimpozabile.

În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat venituri, fiind deci o impunere individuală.

În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice. Este vorba mai întâi de sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit dintr-o anumită sursă şi apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de provenienţă.

Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit, care permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o anumită sursă.

Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit. Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai frecvent întâlnită, ea practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie, Ungaria etc.

Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de provenienţă a veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).

Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate, deoarece nu mai sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea veniturilor practicată in sistemul impunerii globale.

Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote proporţionale sau progresive. În unele ţări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii în cote proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent utilizată este impunerea în cote progresive pe tranşe de venit.

De menţionat că nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel şi ajutoarele primite în cadrul sistemului asigurărilor sociale, alocaţiile de stat pentru copii, pensiile de întreţinere, bursele acordate elevilor, studenţilor şi doctoranzilor, dobânzile acordate pentru titlurile de stat, precum şi cele aferente depunerilor la vedere în conturi la societăţi bancare, sumele sau bunurile primite ca ajutor, donaţie, moştenire

Page 58: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

58

sau sponsorizare, potrivit legii, sumele primite de asiguraţi în baza contractelor de asigurare de bunuri sau persoane, veniturile obţinute din tranzacţionarea valorilor mobiliare etc.

În general, impunerea are ca obiect venitul efectiv realizat, determinat ca diferenţă între totalul veniturilor încasate din activitatea desfăşurată şi cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor. În vederea determinării venitului impozabil, contribuabilii trebuie să depună, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an, declaraţia de impunere pentru veniturile realizate în anul fiscal precedent.

Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi alte surse este de 16% potrivit Codului fiscal, cu excepţiile prevăzute de lege.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice,

(societăţile de capital) în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în altele se practică un sistem distinct.

În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita capitalului pe care îl deţin.

Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de dividende - proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii pentru constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de profitul rămas la dispoziţia societăţii.

În prezent se practică cota unică de impozitare de 16% conform Codului fiscal. Cota de impozit de 16% se aplică incepând cu data de 01.01.2006 şi pentru

veniturile realizate de persoanele fizice şi juridice nerezidente, cu excepţia veniturilor obţinute din jocuri de noroc pentru care se menţine cota de impozit de 20%.

Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi În scopul asigurării unor venituri mai ridicate la bugetul de stat şi pentru

simplificarea evidenţei asupra operaţiunilor efectuate de unii agenţi economici care au o activitatea redusă din punct de vedere valoric, a fost instituit de către Ministerul Finanţelor impozitul asupra veniturilor realizate de microîntreprinderi.

Pentru a intra sub incidenţa acestui impozit, persoanele juridice trebuie să îndeplinească o serie de condiţii.

a) sunt producătoare de bunuri materiale, prestează servicii sau/şi desfăşoară activitate de comerţ; b) au până la 9 salariaţi; c) au realizat venituri reprezentând echivalentul în lei de până la 100.000 euro inclusiv;

Microîntreprinderile

d) au capital integral privat. Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor nu mai aplică acest sistem de impunere începând cu anul fiscal următor anului în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile prevăzute pentru a fi inclusă în categoria microîntreprinderilor. Nu pot opta pentru acest sistem de impunere persoanele juridice române care:

Page 59: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

59

– desfăşoară activităţi în domeniul bancar; – desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital, cu excepţia

persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de intermediere în aceste domenii; – desfăşoară activităţi în domeniile jocurilor de noroc, pariurilor sportive, cazinourilor. – Au capital deţinut de un acţionar sau asociat persoană juridică cu peste 250 angajaţi. – Anul fiscal este anul calendaristic.

Cota de impozit pentru veniturile unei microîntreprinderi este de 3%, potrivit codului fiscal. Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:

– veniturile din variaţia stocurilor; – veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale; – veniturile din provizioane; – veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru

pagubele produse la activele corporale proprii; – veniturile din exploatare, reprezentând cota parte a subvenţiilor

guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor. În cazul în care o microîntreprindere achiziţionează case de marcat, valoarea de

achiziţie a acestora se deduce din baza impozabilă, în conformitate cu documentul justificativ, în trimestrul în care au fost puse în funcţiune, potrivit legii.

Persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit comunică opţiunea organelor fiscale teritoriale la începutul anului fiscal , prin depunerea declaraţiei de menţiuni până la data de 31 ianuarie inclusiv.

În cazul în care, în cursul anului fiscal, una dintre condiţiile impuse nu mai este îndeplinită, microîntreprinderea are obligaţia de a păstra pentru anul fiscal respectiv regimul de impozitare pentru care a optat, fără posibilitatea de a beneficia pentru perioada următoare de aceste prevederi, chiar dacă ulterior se îndeplinesc condiţiile necesare.

Pot opta pentru plata acestui tip de impozit şi microîntreprinderile care desfăşoară activităţi în zonele libere şi/sau în zonele defavorizate.

Calculul şi plata impozitului se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.

14.3.2. Impozitele pe avere Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite

persoane fizice şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.

În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme: impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulaţia averii şi impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii.

În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, menţionăm că ele se întâlnesc atât sub forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii.

Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri şi terenuri. Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de clădiri (cu unele excepţii). În cazul persoanelor fizice impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii clădirilor. Pentru persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale, care poate fi cuprinsă intre 0,5% şi 1% asupra valorii de inventar a clădirilor, actualizate conform prevederilor legale.

Valoarea clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza criteriilor şi a valorilor impozabile - lei/m2 - prevăzute de lege. Conform legii, valoarea impozabilă pe metru pătrat este diferenţiată în funcţie de felul şi destinaţia

Page 60: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

60

clădirilor, precum şi în funcţie de dotările acestora (cu sau fără instalaţii de apă, canalizare. electrice, încălzire).

Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt închiriate altei persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:

a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu. În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se

aplică următoarele reguli: – impozitul pe clădire se datorează de proprietar; – valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este

valoarea clădirii înregistrată în contractul de leasing financiar;. Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate

anumite suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor oraşelor şi comunelor. Acest impozit este stabilit în sumă fixă pe metru pătrat de teren, însă nivelul său este diferenţiat pe categorii de localităţi (municipii, oraşe şi comune), iar în cadrul localităţilor, pe zone.

Atât în cazul impozitului pe teren cât şi a celui pe clădiri se acordă anumite scutiri.

Impozitul pe clădiri şi pe teren se plăteşte anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 noiembrie, inclusiv.

Plata cu anticipaţie a acestor impozite datorate pentru un an de zile de către persoanele fizice până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

CAPITOLUL XV

IMPOZITELE INDIRECTE

15.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele

indirecte pot avea un randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când producţia şi consumul înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează aceeaşi evoluţie, periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea deficitului bugetar.

Astfel, de exemplu, în România, în bugetul de stat pe anul 1998 era prevăzut ca impozitele indirecte să devină predominante şi să deţină o pondere de 68,7% în totalul veniturilor fiscale. În procesul de execuţie, deoarece P.I.B., în loc de o creştere zero, cum se preconizase, a înregistrat, după primele 6 luni, o scădere de aproape 6%, a fost necesară rectificarea bugetului de stat, prilej cu care veniturile ce urmau a se realiza din impozitele indirecte au fost diminuate cu 8,3 mii miliarde lei, adică cu 18,6%.

Rezultă că impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică.

Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale, taxe vamale şi diferite taxe.

Page 61: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

61

15.2. Taxele de consumaţie Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de

vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta. De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea etc.

Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi sub denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie forma unor taxe generale pe vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau mijloace de producţie. Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept urmare, accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, cidrul, berea, apele minerale etc. În România se practică accize pe produse, cum sunt: băuturile alcoolice, vinurile şi produsele pe bază de vin, berea, produsele din tutun, produsele petroliere (benzina premium, regular şi normală, benzina fără plumb şi motorina), cafeaua, apele minerale şi apele gazoase, cu conţinut de zahăr sau de alte produse de îndulcit şi substanţe aromatizate, confecţiile din blănuri naturale, articolele din cristal, bijuteriile din aur şi/sau platină, autoturismele pi autoturismele de teren (inclusiv din import, rulate), parfumurile, apele de colonie şi apele de toaletă, aparatele video de înregistrat sau de reprodus, camere video, cuptoarele cu microunde, telefoanele mobile, aparatele pentru condiţionat aer.

Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare, în mod normal, produsele provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului, de regulă, nu sunt impozitate. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul. De exemplu, pentru produsele din tutun nivelul acestor cote depăşeşte frecvent 50 şi chiar 60 de procente. Accizele pentru produsele din tutun sunt exprimate în sumă fixă (pentru ţigarete, ţigări de foi şi tutun destinat fumatului), precum şi mixt, atât în sumă fixă, cât şi sub forma de cotă procentuală (pentru ţigarete). Pentru ţigarete acciza datorată este egală cu suma dintre acciza specifică şi acciza ad valorem. Acciza specifică se calculează în echivalent euro pe 1000 de ţigarete, iar acciza ad valorem se calculează prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra preţului maxim de vânzare cu amănuntul. Preţul maxim de vânzare cu amănuntul este preţul la care produsul este vândut altor persoane decât comercianţi şi care include toate taxele şi impozitele. Pentru uleiuri minerale şi cafea, accizele sunt stabilite unitar, în euro pe unitatea de măsură. Impozitul la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă se datorează pentru cantităţile livrate, exclusiv cantităţile livrate cu titlu de redevenţă.

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului cifra de afaceri. Din punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma impozitului cumulativ (multifazic) şi forma impozitului unic sau monofazic.

În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la

Page 62: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

62

consumator. Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie în momentul vânzării mărfii către producător, când se numeşte taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare.

Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare.

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Referitor la obiectul taxei pe valoarea adăugată este de menţionat că sub incidenţa acestui impozit intră: livrările de mărfuri către terţi şi pentru consumul propriu, achiziţiile de bunuri, prestaţiile de servicii, bunurile importate. Totodată, sunt impozabile şi unele operaţiuni care pot fi asimilate vânzării sau cumpărării, ca de exemplu: creditul pentru consum, cesiunea de mărfuri şi, pe un plan mai general, orice tranzacţie privind transferul proprietăţii unui bun material.

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit: a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la consumator; b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferente mărfurilor respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe valoarea adăugată să fie evidenţiată distinct în fiecare factură.

La baza aplicării taxei pa valoarea adăugată poate sta, în general, fie principiul originii mărfurilor, fie principiul destinaţiei acestora.

Conform principiului originii, se impozitează valoarea care este adăugată tuturor bunurilor autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior exportate, fără însă să fie impozitată valoarea adăugată în străinătate şi care se află încorporată în bunurile supuse impozitării. Înseamnă, deci, că este impozitată numai valoarea adăugată în interiorul ţării, exporturile fiind impozitate, iar importurile fiind scutite.

În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga valoare adăugată realizată atât în tară, cât şi în străinătate, pentru toate bunurile destinate consumului ţării respective. Prin urmare, exporturile sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, iar importurile vor fi impozitate.

Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere (care apare în calitate de vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o dată cu cumpărarea lor.

Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată în România, sub incidenţa acesteia cad toate operaţiunile vizând livrările de bunuri mobile şi prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale; transferul proprietăţii bunurilor imobiliare între agenţi economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane fizice; importul de bunuri şi servicii. De

Page 63: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

63

menţionat că toate aceste operaţiuni trebuie efectuate de o manieră independentă de către persoane fizice sau juridice.

În conformitate cu Legea nr. 571/2003 privind Codul de procedură fiscală cota standard a taxei pe valoare adăugată este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de taxa pe valoare adăugată sau care nu este supusă cotei reduse a taxei pe valoare adăugată

Cota redusă a taxei pe valoare adăugată este de 9% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri:

– dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologie, grădini zoologice şi botanice, târguri expoziţii;

– livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv publicităţii;

– livrările de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare;

– livrările de produse ortopedice; – medicamente de uz uman şi veterinar; – cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară,

inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping. Potrivit ultimilor reglementări, persoana impozabilă este orice persoană,

indiferent de statutul său juridic; iar din punct de vedere al regimului de impozitare, operaţiunile impozabile se împart în operaţiuni impozabile şi operaţiuni scutite, acestea fiind la rândul lor scutite cu drept de deducere şi fără drept de deducere.

Persoanele obligate la plata taxei trebuie să achite taxa pe valoare adăugată datorată, stabilită prin decontul întocmit pentru fiecare perioadă fiscală până la data de 25 a lunii următoare perioadei fiscale. Taxa pe valoare adăugată pentru importul de bunuri, cu excepţia celor scutite de taxa pe valoare adăugată, se plătesc la organul vamal, în conformitate cu regulile în vigoare privind plata drepturilor de import.

15.3. Monopolurile fiscale După cum am văzut, în cadrul impozitelor indirecte apar şi monopolurile

fiscale. Astfel, statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun, sare, alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice. Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile parţiale sunt instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem menţiona: Italia (asupra tutunului şi chibriturilor), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor alcoolizate), Spania (asupra tutunului pi petrolului) şi Tunisia.

Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri - pe care statul îl realizează ca orice întreprinzător -, iar pe de alta, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau numai statul vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie indus şi un asemenea impozit indirect.

Page 64: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

64

15.4. Taxele vamale

Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului, exportului pi tranzitului de mărfuri. În practica fiscală internaţională, taxele vamale care se utilizează cel mai frecvent sunt cele asupra importului de mărfuri.

Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt interesate în încurajarea exportului de mărfuri, deoarece acesta constituie, în majoritatea cazurilor, mijlocul cel mai important de realizare a resurselor valutare. Atunci când, totuşi, se percep astfel de taxe, ele au fie un scop pur fiscal, fie unul economic. n unele ţări se întâlnesc situaţii când statul instituie taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor în ţară, iar în altele când acestea se instituie asupra unor semifabricate sau produse finite care deţin o pondere importantă în exportul lor. Printre ţările în care se poate vorbi de practica unor taxe vamale de export menţionăm: Indonezia (asupra produselor nepetroliere), Thailanda (la exportul de zahăr şi orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxită şi alte minereuri, cherestea, uleiuri de palmier şi piper).

Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În condiţiile actuale, taxe vamale de tranzit nu se practică decât cu titlu de excepţie, deoarece statele sunt interesate în încurajarea tranzitului de mărfuri, fiindcă de pe urma acestuia realizează încasări în valută, cum sunt: tarife pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.

Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra valorii acestora, în momentul în care ele trec frontiera tării importatoare. Importatorul, o dată cu depunerea documentelor prin care intră în posesia mărfii importate, achită şi taxa vamală de import.

Prin urmare, natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor de consumaţie percepute asupra mărfurilor din producţia autohtonă. După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: ad-valorem, specifice şi compuse.

Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.

Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată (de exemplu, pe tonă, pe bucată etc.).

Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două. Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de felul lor, sunt trecute

într-un tabel care poartă denumirea de tarif vamal. În tariful vamal sunt specificate, pentru fiecare categorie de produse sau produse individualizate, taxele vamala exprimate în procente, precum şi cele rezultate din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale.

În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale autonome şi taxe vamale preferenţiale.

Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din ţările membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri bilaterale, pe baza cărora îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.

În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate, care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă. În cazul ţărilor cu care România întreţine relaţii comerciale pe baza unor

Page 65: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

65

convenţii sau înţelegeri internaţionale, aplicarea taxelor vamale se face în conformitate cu prevederile acestora.

Pentru evitarea unor discriminări, taxele vamale înscrise în tariful vamal se aplică tuturor agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi, de regulă, la toate produsele care fac obiectul importurilor.

Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al României, care se aprobă prin lege. În tariful vamal este menţionată taxa vamală în procente, care se aplică la valoarea în vamă a mărfurilor, exprimată în lei. Transformarea în lei se face la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României.

Conform acestei proceduri, valoarea în vamă se stabileşte (ori de câte ori este posibil) pe baza valorii de tranzacţie la care se adaugă, în măsura In care au fost efectuate, dar nu au fost induse în preţ, şi următoarele elemente:

• cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română; • cheltuielile de încărcare, de descărcare şi de manipulare conexe

transportului mărfurilor importate, pe parcurs extern; • costul asigurării pe parcursul extern. Pentru a se putea determina valoarea în vamă, importatorul este obligat să

depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.

15.5. Taxele Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac

diferite persoane fizice şi/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o contraprestaţie din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu. După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel: taxe judecătoreşti, taxe de notariat, taxe consulare şi taxe de administraţie.

Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.

Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte, copii etc., fiind încasate de către notariate.

Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de origine, acordarea de vize etc.

Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat in legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.

După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.

Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.

Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare şi, respectiv, cumpărare la bursă etc.

Page 66: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

66

Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate. În bani şi când taxa se calculează prin aplicarea unor cote la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri. Încasarea taxelor se poate face în numerar sau - aşa cum am văzut - prin aplicarea de timbre fiscale.

În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o categorie intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.

Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază. Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat pentru oferirea avantajului respectiv.

CAPITOLUL XVI

BUGETUL DE STAT 16.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea

căreia concură o abordare juridică şi alta economică. Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă legislativă, cheltuielile şi resursele statului”. Această definiţie pune în evidenţă necesitatea aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari. Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul de stat are caracter obligatoriu. Totodată, se subliniază faptul că bugetul este un act de previziune a resurselor publice şi a modului de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează pentru o perioadă de un an. Între prevederile înscrise în legea bugetului de stat şi execuţia veniturilor şi cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care impun anumite corective şi aprobarea de către puterea legislativă a unor rectificări ale bugetului în cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.

În statele democratice moderne, elaborarea, execuţia şi controlul bugetar sunt realizate în conformitate cu procedurile de drept bugetar şi în cadrul principiilor contabilităţii publice, asigurându-se, în egală măsură, un echilibru între puterea legislativă şi cea executivă, în conformitate cu prevederile constituţionale.

Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică.

Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului, ca şi durata de timp pentru care se elaborează bugetul.

Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică modernă, bugetul este considerat ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut şi a nivelului folosirii resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase dispute, iar efectele acesteia sunt, cel mai adesea, contradictorii.

Page 67: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

67

Un anumit nivel al produsului intern brut şi măsura în care acesta este repartizat pentru formarea brută de capital şi consum determină nivelul indicatorilor bugetari şi constituie baza evoluţiei favorabile a resurselor în viitor.

Bugetul de stat exprimă relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: pe de o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse.

Relaţiile de mobilizare a resurselor sunt în principal relaţii de repartiţie a

produsului intern brut în favoarea statului, prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, al prelevărilor din venituri, la care se adaugă atragerile de disponibilităţi temporar libere din economie prin intermediul împrumuturilor de stat interne. Insuficienţa resurselor generată de repartiţia produsului intern brut determină relaţii ale statului cu străinătatea, concretizate în diverse tipuri de finanţări externe.

Repartizarea resurselor prin intermediul bugetului de stat se realizează prin fluxurile reprezentând finanţarea serviciilor publice în conformitate cu gruparea funcţională a cheltuielilor statului.

În economia modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de douăsprezece luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic. Bugetul de stat este un instrument de previziune atât pe termen scurt, ca urmare a dimensionării veniturilor şi cheltuielilor publice la nivelul unui an, cât şi pe termen mediu prin elaborarea bugetelor program, mai ales pentru cheltuielile publice de investiţii.

În România nevoile de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de acoperire a acestor nevoi sunt reflectate în bugetul general consolidat. Legea privind finanţele publice precizează faptul că gestionarea resurselor financiare publice se realizează printr-un sistem unitar de bugete care cuprinde: “bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.” Acest sistem unitar corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte instituţii publice. Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile financiare publice de formare a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu nevoia socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.

Bugetul general consolidat cumulează la nivel naţional toate veniturile şi cheltuielile publice reflectate în bugetele precizate mai sus.

În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului, repartizate în principal pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea ţării, asigurarea ordinei publice, autoritatea publică, pentru finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes strategic, asigurarea protecţiei şi refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecţie socială a populaţiei şi realizarea programelor de cercetare. Cheltuielile sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente şi de capital. Veniturile sunt evidenţiate pe surse de provenienţă în venituri curente (fiscale şi nefiscale) şi venituri din capital.

În afara bugetului de stat, şi ca o excepţie de la principiul clasic al unităţii bugetare, anual sunt aprobate veniturile şi cheltuielile fondurilor speciale, ce se constituie în afara bugetului de stat, şi care au destinaţii clar precizate prin legi speciale.

Page 68: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

68

Bugetul de stat este conceput şi elaborat ca un buget consolidat. Caracterul de buget consolidat decurge din tehnica întocmirii lui, în conformitate cu care se elimină transferurile dintre diferitele categorii de bugete. Bugetul consolidat reflectă la nivelul unui an dimensiunea efortului financiar public şi, după caz, starea de echilibru sau dezechilibru.

Rolul bugetului de stat este pus în evidenţă de modalităţile de exercitare a funcţiilor finanţelor publice. Rugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu şi prin care se compară veniturile şi cheltuielile publice. Rolul bugetului este mult mai complex. El este considerat un instrument prin care se realizează alocarea şi redistribuirea resurselor şi care prezintă utilitate în procesul reglării activităţii economice şi sociale.

16.2. Principii bugetare Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor

reguli mai mult sau mai puţin rigide. Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă şi, în acelaşi timp,

este un tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul trebuie să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să permită compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.

16.2.1. Anualitatea bugetului Alegerea perioadei de înregistrare contabilă şi de execuţie a operaţiunilor

bugetare este esenţială din punctul de vedere al gestionării resurselor publice. Anualitatea este primul principiu bugetar aplicat în practică care s-a menţinut

de-a lungul timpului, deci conţinutul tradiţional a fost uneori reconsiderat din raţiuni tehnice legate de asigurarea stării de echilibru sau din cauze economice referitoare, mai ales, la finanţarea cheltuielilor de investiţii care necesită alocarea resurselor pe intervale mai mari de un an.

Principiul anualităţii a fost impus, iniţial, din considerente de natură politică. În România anul bugetar coincide cu anul calendaristic. Execuţia bugetară se

încheie la 31 decembrie. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în contul bugetului anului următor.

16.2.2. Universalitatea bugetului Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice

trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar, interzicând compensarea între cheltuieli şi venituri proprii.

Chiar şi în situaţiile în care realizarea veniturilor publice presupune efectuarea unor cheltuieli prealabile, principiul universalităţii nu permite înscrierea în buget numai a soldului dintre acestea. În buget veniturile trebuie să figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor totale. Numai în acest mod i se oferă Parlamentului posibilitatea cunoaşterii veniturilor totale, pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată, precum şi a destinaţiei ce va fi dată acestora.

Page 69: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

69

16.2.3. Unitatea bugetară În conformitate cu accepţiunea lui clasică, principiul unităţii bugetare

presupune înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur document. Respectarea acestei cerinţe conduce la elaborarea unui buget dar, care oferă informaţii de ansamblu privind resursele publice şi utilizarea lor, permite aprecierea importanţei relative a diverselor categorii de venituri şi cheltuieli şi facilitează nivelul soldului general al bugetului prevăzut pentru anul următor. Un buget unitar permite puterii legislative să emită judecăţi de valoare asupra structurii şi volumului cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de amânare sau respingere a anumitor cheltuieli considerate inoportune, oferind cadrul favorabil exercitării unui control mai riguros asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice.

Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale, în cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului, cât şi pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.

Principiul tradiţional al unităţii bugetare, riguros respectat în trecut, a fost adaptat cerinţelor finanţelor publice moderne prin intermediul unor derogări ce facilitează operaţiunea de debugetizare.

Derogările de la principiul unităţii bugetare, acceptate în prezent în practica internaţională, se referă la elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe şi conturi speciale de trezorerie. În unele ţări, în raport de anumite situaţii speciale sau conjuncturale, ori în funcţie de reglementările proprii privind organizarea şi funcţionarea economiei, abaterile de la principiul unităţii au vizat întocmirea unor bugete extraordinare şi a bugetelor autonome.

Legea rectificativă a bugetului şi modalităţile de repartizare a creditelor bugetare aprobate sunt considerate, de asemenea, excepţii de la principiul unităţii bugetare. În situaţiile în care pe parcursul exerciţiului bugetar nu se încasează veniturile previzionate sau intervin cheltuieli cu caracter excepţional, se procedează la o redimensionare a resurselor şi a cheltuielilor publice printr-o lege rectificativă a bugetului. Deşi aceste operaţiuni de rectificare sunt necesare şi, în acelaşi timp, acceptate, claritatea bugetului este pusă sub semnul întrebării, iar dimensiunea cheltuielilor bugetare în ansamblu poate rămâne incertă până la sfârşitul exerciţiului.

Totodată, practica actuală de prezentare a bugetului fără a fi detaliate autorizaţiile de credite bugetare până la nivel de capitole, ca şi practica creditelor complementare acordate în cursul anului, este considerată a fi o îndepărtare de la regula unităţii bugetare.

În România, există o multitudine de bugete elaborate şi aprobate la nivel central şi local, determinate de specificul economiei noastre în tranziţie, ceea ce face ca unitatea bugetară să nu fie respectată în forma ei clasică.

Excepţiile de la principiul unităţii bugetare sunt reprezentate de bugetul asigurărilor sociale, de bugetele fondurilor speciale, de bugetele anexă şi de bugetele autonome întocmite de instituţii şi regii publice, care trebuie să-şi acopere cheltuielile din venituri proprii.

Bugetul general consolidat este corelat, din punctul de vedere al asigurării echilibrului, cu bugetul asigurărilor sociale de stat şi cu bugetele locale care funcţionează ca bugete autonome şi care sunt supuse aprobării Parlamentului. Anual, se prevăd prin lege fondurile speciale care funcţionează pe principiul bugetelor anexă şi care diferă de la un an la altul ca număr şi dimensiune în raport de scopurile pentru care se constituie. În execuţie, intervin rectificări ale bugetului datorită influenţei unor

Page 70: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

70

factori nou apăruţi sau imposibilităţii colectării veniturilor la nivelul prevăzut prin legea de adoptare a bugetului. Rectificările sunt propuse de Guvern şi aprobate de Parlament.

16.2.4. Neafectarea veniturilor bugetare Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se

depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat. Veniturile cu afectaţie specială, fie că depăşesc necesarul de resurse pentru acoperirea cheltuielii respective, ceea ce conduce la o folosire neraţională a fondurilor, fie că sunt insuficiente, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilitatea realizării acţiunii respective din fondurile de resurse băneşti ale bugetului de stat.

În practică se înregistrează frecvente abateri şi de la acest principiu. Astfel, pentru finanţarea unor servicii ale statului sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din anumite surse. Acestea fac obiectul unor bugete extraordinare, anexe, autonome sau conturi speciale de trezorerie. Deci, abaterile de la principiul unităţii bugetare reprezintă, în acelaşi timp, şi abateri de la regula neafectării veniturilor. Chiar în cadrul bugetului ordinar poate fi permisă afectarea unor venituri. Este cunoscută, de asemenea, practica afectării anumitor venituri publice în scopul restituirii unor împrumuturi de stat. Uneori, când se introduce un nou impozit, Guvernul pentru a preveni nemulţumirea contribuabililor indică şi scopul în care vor fi utilizate încasările din impozitul respectiv.

16.2.5. Specializarea bugetară Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare

trebuie să fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.

Pentru ca puterea legislativă să poată avea o imagine clară asupra bugetului de stat este necesar ca veniturile şi cheltuielile să fie înscrise în buget după o schemă unitară. Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis determinate poartă denumirea de clasificaţie bugetară.

Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.

O altă cerinţă a clasificaţiei bugetare se referă la faptul că schema respectivă trebuie să fie simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze bugetul. Astfel, clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine clară în legătură cu sursele de provenienţă a veniturilor şi să permită identificarea impozitelor directe, iar în cadrul acestora, a impozitului pe veniturile persoanelor fizice şi a impozitului pe profit, să evidenţieze nivelul impozitelor indirecte percepute la vânzarea bunurilor de larg consum în mod distinct faţă de celelalte categorii de bunuri şi să reflecte veniturile cu caracter extraordinar.

16.2.6. Echilibrul bugetar

Page 71: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

71

În teoria finanţelor clasice, cerinţa de bază a echilibrului bugetar o constituia acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar. Anualitatea şi echilibrul bugetului erau indisolubil legate, având drept rezultat echilibrul anual al bugetului, considerat drept “principiul de aur al gestiunii bugetare”.

Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie a bugetului. Existau ţări în care legislaţia financiară nu permitea întocmirea unor bugete dezechilibrate. De exemplu, în Germania dreptul bugetar interzicea elaborarea de bugete deficitare, precizând că veniturile şi cheltuielile publice aprobate de lege, trebuie să fie echilibrate.

Acest principiu al echilibrului bugetar strict a fost, în mod progresiv, abandonat, atât sub impulsul teoreticienilor finanţelor funcţionale care promovau teoria bugetelor ciclice şi cu caracter regulator, cât mai ales sub impactul economiei reale care nu asigură un randament fiscal suficient pentru acoperirea cheltuielilor publice anuale. Principiul echilibrului nu putea fi respectat, ceea ce a determinat recurgerea la diferite practici cum ar fi: întocmirea a două bugete, unul ordinar echilibrat şi altul extraordinar deficitar, ce putea fi echilibrat pe seama veniturilor provenind din împrumuturi şi emisiune bănească (în Germania), asigurarea echilibrului prin operaţiunea de “debugetizare” (în Franţa) sau elaborarea de bugete ciclice (în Suedia şi alte ţări scandinave). Treptat, o serie de state au renunţat la aplicarea în practică a principiului echilibrării bugetare, elaborând şi prezentând Parlamentului spre aprobare bugete deficitare.

16.2.7. Publicitatea bugetului În practica bugetară, publicitatea este principiul potrivit căruia după ce este

supus dezbaterii şi aprobării Parlamentului, bugetul trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.

Legea privind adoptarea bugetului de stat şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar pe anul precedent celui în curs sunt publicate în Monitorul Oficial şi în culegeri de legi.

Cifrele înscrise în proiectul de buget sunt date publicităţii în presa scrisă şi audio-vizuală.

Pentru ca populaţia să se poată informa asupra situaţiei financiare a statului, este necesar ca bugetul să fie publicat într-o formă simplă, clară şi precisă. Or, diversitatea clasificaţiilor bugetare folosite nu răspunde întotdeauna acestei cerinţe. Volumul mare şi complexitatea documentelor privind bugetul de stat fac tot mai dificile, mai ales pentru nespecialişti, înţelegerea şi urmărirea veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii. Totodată, în condiţiile folosirii atâtor modalităţi de abatere de la aplicarea principiilor bugetare, informarea opiniei publice asupra situaţiei financiare a statului devine din ce în ce mai puţin exactă.

Publicitatea bugetului se impune ca o necesitate şi în contextul participării fiecărei ţări la relaţiile economice, financiare şi monetare internaţionale, în cadrul cărora statele partenere solicită informaţii cu privire la situaţia finanţelor publice, evoluţia veniturilor şi a cheltuielilor bugetare, starea de echilibru sau dezechilibru bugetar, nivelul fiscalităţii, evoluţia serviciului datoriei publice şi alte asemenea date, pe baza cărora să poată fi stabilit gradul de bonitate şi de risc al ţării respective.

Page 72: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

72

CAPITOLUL XVII

PROCESUL BUGETAR

Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală. Optând, în cadrul politicii economico-financiare, pentru un anumit volum şi structură de bunuri şi servicii publice (educaţie, îngrijirea sănătăţii, cultură, apărare, ordine publică etc.), distribuite prin reţeaua instituţiilor guvernamentale, autoritatea de stat este împuternicită, prin Constituţia ţării şi sistemul de legi specifice, să procedeze la punerea în mişcare a complexului mecanism de producere şi distribuire a acestor bunuri şi servicii. Această abordare este confirmată de teoria şi practica privind finanţele publice în ţările cu economie de piaţă dezvoltată.

Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.

Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi cheltuielile publice îl constituie bugetul general consolidat. Acesta cuprinde ansamblul bugetelor care reflectă fluxurile de venituri şi de cheltuieli ale sectorului public, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale - care constituie, laolaltă, bugetul public naţional, bugetele fondurilor speciale (extrabugetare), bugetul trezoreriei statului, bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom (spre exemplu, în ţările în tranziţie, bugetul instituţiei care se ocupă cu privatizarea societăţilor comerciale cu capital de stat).

Pentru ca acest complex sistem de bugete să devină operaţional, este necesară, ca o premisă esenţială, elaborarea politicii financiare a guvernului pentru o anumită perioadă. Se impune, deci, existenta cadrului juridic care să reglementeze, pe de o parte, categoriile şi nivelurile impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute de la persoanele fizice şi juridice, iar, pe de altă parfe, destinaţiile spre care pot fi orientate alocaţiile bugetare în vederea furnizării de bunuri şi servicii publice.

Având la bază un anumit cadru legislativ, ce trebuie să se afle în concordanţă cu obiectivele programului de guvernare aprobat de Parlament, Executivul poate declanşa procesul bugetar. Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă la:

a) elaborarea proiectului de buget; b) aprobarea bugetului; c) execuţia bugetului; d) încheierea execuţiei bugetului; e) controlul execuţiei bugetului; f) aprobarea execuţiei bugetului.

17.1. Elaborarea proiectului de buget Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin subsistemul instituţiilor

publice aflate în structura acestuia. Deosebit de importantă pentru armonizarea alocării şi utilizarea eficientă a

resurselor bugetare este elaborarea proiectului de buget în raport cu rezultatele obţinute în domeniile economico-sociale finanţate de la buget. În acest scop, este obiectiv necesară structurarea cheltuielilor fiecărei agenţii guvernamentale pe programe specifice atribuţiilor acesteia, precum şi formularea de criterii concrete de performanţă, adaptate la particularităţile fiecărui sector de activitate, pentru evaluarea

Page 73: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

73

eficienţei, eficacităţii şi economicităţii programelor cu finanţare bugetară şi pe ansamblul bugetului.

Elaborarea unor criterii de performantă concrete, în raport cu specificul fiecărui sector guvernamental, este un proces extrem de laborios, dar care, odată parcurs, permite factorilor de decizie atât eliminarea, în cea mai mare măsură, a subiectivismelor şi arbitrariului în alocarea resurselor bugetare, cât şi aprecierea corectă a eficienţei, eficacităţii şi economicităţii, cu care sunt utilizate fondurile publice.

Odată finalizat, proiectul de buget se concretizează într-un pachet de documente care constă în:

- expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat. Expunerea de motive poate cuprinde sau poate fi chiar înlocuită de un raport consistent privind evoluţiile economice din anul curent în plan mondial şi naţional, precum şi principalele coordonate şi prevederi ale politicii financiare, monetare, valutare şi comerciale, reflectate în proiectul de buget. La rândul său, proiectul legii pentru aprobarea bugetului poate conţine, pe lângă prevederi legate direct de buget (volumul veniturilor - cu detaliere pe tipuri de surse, al cheltuielilor - cu defalcare pe destinaţii), şi unele propuneri de amendare temporară a cadrului legislativ în materie fiscală (modificarea unor cote de impozitare, a regimului de facilităţi fiscale etc.) şi/sau în domeniul cheltuielilor bugetare în scopul asigurării stabilităţii macroeconomice;

- anexele la proiectul de lege bugetară, în care sunt reflectate structura veniturilor pe diferite categorii de impozite, taxe şi surse de natură nefiscală, precum şi cea a cheltuielilor, pe agenţii guvernamentale, iar în cadrul acestora în raport cu conţinutul economic al cheltuielilor (curente, din care de personal şi materiale, respectiv de capital). Totodată, pot constitui anexe la proiectul de lege şi bugetele (veniturile, respectiv cheltuielile) unor fonduri speciale extrabugetare care operează, în general, pe un orizont de timp determinat, în baza unor legi specifice;

- informaţii documentare privind modul de fundamentare a bugetului, care sunt utile forului legislativ cu ocazia analizei şi dezbaterilor în vederea aprobării proiectului de lege privind bugetul de stat.

Proiectul de buget, conţinând setul de documente enumerate mai sus, se transmite Parlamentului pentru aprobare. El reprezintă concretizarea uneia dintre cele mai importante decizii ale puterii executive şi este asumat de Guvern în ansamblul său, precum şi de către fiecare membru component al Cabinetului. Ca urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii Executivului au obligaţia ca, alături de ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma însuşită de Guvern.

17.2. Aprobarea bugetului Instituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe proiectul de buget

este Parlamentul. Caracterul preponderent politic, democratic şi de larg impact economico-social al ansamblului deciziilor de politică financiară, reflectate în proiectul de buget, determină, în mod obiectiv, ca aprobarea prevederilor bugetare să o facă forul legislativ, în care sunt reprezentate interesele tuturor cetăţenilor.

Constituind prelevări la fondurile publice efectuate din veniturile persoanelor fizice şi juridice, impozitele, taxele şi alte contribuţii sunt reglementate în mod exclusiv prin legi aprobate de Parlament. Regimul fiscal astfel reglementat prin legi anterioare celei a bugetului şi, uneori, chiar prin prevederi de amendare a cadrului juridic existent regăsite în proiectul legii bugetului, îşi găseşte reflectarea în partea de venituri a proiectului de buget, supus de Guvern aprobării Parlamentului.

Page 74: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

74

La fel de importantă ca decizia fiscală, care vizează veniturile bugetare, este decizia de alocare a resurselor bugetare pe diferite destinaţii sociale şi economice, materializarea acesteia localizându-se în partea de cheltuieli a proiectului de buget transmis forului legislativ spre aprobare.

În Parlament proiectul de buget parcurge următoarele etape: prezentarea de către primul ministru (sau ministrul finanţelor) a raportului pe marginea proiectului de buget în plenul Parlamentului; examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale Parlamentului (structurate, de obicei, pe domenii, cum ar fi: educaţia, cultura, ocrotirea sănătăţii, amenajarea teritoriului şi protecţia mediului, apărare şi siguranţă naţională, agricultură, industrie şi transporturi etc.) şi apoi analiza şi aprobarea acestuia în comisia de specialitate a legislativului, adică cea de buget, finanţe şi bănci. Cu acest prilej, se adoptă şi decizia privind aprobarea sau respingerea amendamentelor formulate de celelalte comisii permanente, hotărârea finală urmând a fi luată în plenul Parlamentului, dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament; promulgarea de către Preşedintele Republicii a legii bugetului, aprobate de Parlament.

Derularea etapei privind aprobarea proiectului de buget este determinată de modul de organizare a Parlamentului (unicameral sau bicameral). Se pot întâlni situaţii în care cele două camere ale Parlamentului dispun de drepturi diferenţiate privind formularea de amendamente la proiectul de buget.

17.3. Execuţia bugetului După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în

buletinul oficial al ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează pe durata anului bugetar.

Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate de forul legislativ. Acest proces, deosebit de amplu şi de complex, antrenează participarea unui număr foarte mare de operatori bugetari, şi anume: aparatul fiscal cu toate structurile sale centrale şi teritoriale; instituţiile bugetare, de la ministere şi alte agenţii guvernamentale şi până la instituţiile publice operative (şcoli, spitale, muzee, teatre, unităţi militare, instanţe judecătoreşti etc.); unităţi administrativ-teritoriale şi alte entităţi publice care primesc transferuri de la bugetul de stat; organizaţii internaţionale care primesc de la sau transferă la buget sume de bani etc.

Responsabilitatea execuţiei bugetare revine Guvernului, care, prin instituţiile sale componente, trebuie să-şi dovedească capacitatea de administrare atât a procesului de colectare la un nivel cât mai ridicat a veniturilor, cât şi a procesului de utilizare eficientă a alocaţiilor bugetare.

Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu excepţia veniturilor din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins. La rândul lor, cheltuielile bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi depăşite, instituţiile publice care execută bugetul fiind obligate să respecte întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare alocaţie bugetară.

În execuţie, existând multiple particularităţi de conţinut şi instituţionale, execuţia veniturilor bugetare este un proces distinct de execuţie a cheltuielilor bugetare.

Monitorizarea operativă a execuţiei bugetare se realizează, în general, printr-un departament specializat în cadrul Ministerului Finanţelor, care sintetizează informaţiile privind încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Obiectivul principal al acestei structuri instituţionale este de a menţine, pe parcursul execuţiei

Page 75: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

75

bugetare, raportul dintre venituri şi cheltuieli în limitele aprobate prin legea bugetară, asigurându-se astfel echilibrul financiar şi cel monetar.

Încasarea veniturilor cuvenite bugetului şi, respectiv, efectuarea plăţilor de la buget se efectuează fie printr-o instituţie specializată aflată în subordinea Ministerului Finanţelor (trezoreria statului), fie prin sistemul băncilor comerciale, pe bază de convenţii privind prestarea de servicii, încheiate între acestea şi Ministerul Finanţelor.

Execuţia veniturilor bugetare se realizează prin aparatul fiscal al Ministerului Finanţelor şi constă în derularea mai multor faze procedurale succesive. În cazul impozitelor directe fazele execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere efectivă a impozitului.

Aşezarea impozitului reprezintă identificarea şi dimensionarea materiei impozabile a unei persoane fizice sau juridice, care, potrivit legilor fiscale, intră sub incidenţa impozitării.

Lichidarea constituie determinarea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile în raport cu cotele de impozit şi alte condiţii prevăzute de lege. Pe baza acestor date se procedează la deschiderea rolului fiscal al persoanei fizice sau juridice respective, în care se înscrie suma datorată (debitul) de persoana în cauză.

Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului respectiv într-un document (dispoziţie), în baza căruia se autorizează perceperea unui anumit venit bugetar. În practică, asemenea documente sunt reprezentate fie de titlul de încasare (emis atunci când contribuabilul îşi achită din proprie iniţiativă datoria), fie de ordinul de încasare (utilizat pentru anunţarea debitorului asupra obligaţiei de plată, precum şi în cazul executării silite a debitorilor care nu-şi achită datoriile către buget în termenul legal).

Perceperea impozitului constă în încasarea efectivă a sumei datorate către debitor. În procedurile specifice acestei faze, este inclusă şi urmărirea, la care se recurge, inclusiv prin metoda executării silite, atunci când contribuabilii nu-şi achită obligaţiile bugetare în termenele stabilite de lege. În unele cazuri, procedura urmăririi se poate concretiza şi în ipotecarea bunurilor aflate în proprietatea debitorilor, Ministerul Finanţelor fiind reprezentantul statului în litigii de această natură.

Pentru impozitele indirecte ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri specifice de execuţie.

În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrativă (aşezarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului) sunt delimitate instituţional de operaţiunea de percepere (încasare efectivă) a impozitelor.

Primele trei faze sunt executate de organele cu atribuţii fiscale, iar operaţiunea de încasare de către organele trezoreriei statului.

În SUA, instituţia specializată în administrarea veniturilor este denumită Serviciul de venituri interne (Internal Revenue Service), aflat în structura Ministerului Finanţelor (Department of Treasury).

Respectarea destinaţiei şi a cuantumului aprobat pentru fiecare categorie de cheltuieli bugetare impune, în execuţie, parcurgerea unor faze procedurale succesive pentru fiecare alocaţie bugetară, după cum urmează: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.

Angajarea reprezintă decizia care generează obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti a anumită sumă de bani către furnizorii diferitelor bunuri şi servicii publice.

Instrumentul juridic în care sunt materializate asemenea obligaţii poate fi: contractul, decizia ministerială, hotărârea judecătorească, prevederile unor legi nou apărute. Aşadar, angajarea cheltuielilor bugetare este un efect al deciziilor instituţiilor componente ale Guvernului sau al unor decizii ale forului legislativ (Parlamentul), cum este cazul unor legi adoptate pe parcursul exerciţiului bugetar, prin care se

Page 76: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

76

majorează diferite cheltuieli bugetare (salariile funcţionarilor publici, pensiile, alocaţiile pentru agricultură etc.).

Atribuţii în ceea ce priveşte angajarea cheltuielilor bugetare au conducătorii diferitelor structuri ale instituţiilor publice (miniştri, secretari de stat, directori generali, directori etc.), care pot delega integral sau parţial competenţele unor persoane din subordine, cărora li se stabileşte în mod precis cadrul acţiunilor asupra cărora pot decide. Prin conţinutul şi consecinţele sale, angajarea reprezintă faza cea mai importantă a execuţiei cheltuielilor bugetare, de care depinde încadrarea în limitele aprobate prin buget.

Lichidarea reprezintă faza în care instituţia publică constată şi recepţionează furnizarea bunurilor şi/sau serviciilor contractate (angajate anterior), fază în care are loc, în funcţie de cantitatea şi calitatea livrărilor, stabilirea sumei datorate furnizorilor.

Ordonanţarea constituie actul de emitere, din partea unei instituţii publice, a unei dispoziţii sau ordin de plată a unei sume din alocaţia bugetară în favoarea unui terţ.

Plata reprezintă achitarea efectivă de către instituţia publică a sumei datorate către furnizori sau creditori.

Operaţiunile specifice primelor trei faze (angajarea, lichidarea şi ordonanţarea) sunt efectuate, pe baza avizelor serviciilor operaţionale (spre exemplu, la spitale: secţiile medicale, serviciul aprovizionare, etc.), de către conducătorii instituţiilor publice (sau mandataţii acestora), denumiţi şi ordonatori de credite bugetare. Aceştia, la rândul lor, sunt clasificaţi în ordonatori de gradul I (conducătorii ministerelor şi agenţiilor guvernamentale din subordinea Executivului), de gradul şi (structurile de conducere şi coordonare din teritoriu ale ministerelor, cum ar fi: direcţiile sanitare judeţene, inspectoratele şcolare judeţene etc.) şi de gradul III (instituţiile publice operaţionale: spitale, şcoli, teatre, muzee etc.).

Operaţiunile vizând a patra fază, cea de plată, le efectuează angajaţii serviciului financiar al instituţiei publice. Toţi funcţionarii publici participanţi la fazele execuţiei cheltuielilor unei instituţii bugetare răspund solidar pentru calitatea şi legalitatea gestionării banilor publici.

17.4. Încheierea execuţiei bugetare Concretizarea modului de gestionare a bugetului se efectuează prin întocmirea,

la finele anului bugetar, a contului de execuţie bugetară. Acesta reflectă finalitatea operaţiunilor de executare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi conduce la determinarea modului cum Executivul, prin instituţiile publice din structura şi subordinea sa, a respectat încadrarea în veniturile, cheltuielile şi soldul bugetar aprobat de Parlament (echilibru, deficit sau excedent).

Conţinutul contului de execuţie bugetară este diferit în raport cu metoda de evidenţă bugetară adoptată de autorităţile guvernamentale privind durata exerciţiului bugetar. În acest sens, se poate utiliza sistemul de exerciţiu sau sistemul de gestiune.

În sistemul de exerciţiu, contul de execuţie bugetară cuprinde totalitatea operaţiunilor care privesc anul bugetar respectiv, chiar dacă unele dintre acestea - încasarea unor venituri şi/sau efectuarea unor cheltuieli - se realizează după încheierea anului bugetar. Ca efect al acestor particularităţi, pentru o perioadă de câteva luni, în cursul unui an bugetar se conduce o evidentă paralelă, concretizată în conturi de venituri şi respectiv de cheltuieli, corespunzătoare atât anului curent, cât şi anului bugetar precedent.

În sistemul de gestiune, contul de execuţie bugetară cuprinde numai operaţiunile de încasări ale veniturilor şi plăţi în contul cheltuielilor realizate efectiv

Page 77: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

77

în anul bugetar respectiv, indiferent de exerciţiul bugetar la care se referă. Aşadar, operaţiunile rămase neefectuate în cursul unui an bugetar se reflectă în contul de execuţie al anului următor, ceea ce înseamnă că acest cont, în sistemul de gestiune, cuprinde operaţiuni aferente atât anului curent, cât şi celui precedent.

Întocmirea contului de execuţie bugetară se face de către Ministerul Finanţelor, pe baza dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului, elaborate de fiecare instituţie publică. Aceste documente de raportare contabilă se centralizează, pe verticală, la nivelul fiecărei agenţii guvernamentale (ordonator principal de credite), care depune apoi, la Ministerul Finanţelor, situaţia execuţiei bugetare din domeniul său de activitate.

Contul (general) de execuţie bugetară, întocmit de Ministerul Finanţelor, se prezintă Guvernului, care, după discutare, hotărăşte supunerea acestuia Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare.

17.5. Controlul execuţiei bugetare După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul transmite

documentul instituţiei supreme de control al finanţelor publice care, în cele mai multe ţări, poartă denumirea de Curte de Conturi. Aceasta este o instituţie publică exterioară Guvernului, care funcţionează în mod autonom, după legea proprie de organizare, pe lângă forul legislativ. Curtea de Conturi raportează Parlamentului asupra rezultatelor controalelor efectuate, propunând, totodată, măsuri de îmbunătăţire a unor dispoziţii legale în vederea creşterii eficienţei utilizării banului public.

În privinţa contului de execuţie bugetară, Curtea de Conturi efectuează la fiecare instituţie publică controlul ulterior, vizând legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în acest document.

Totodată, bazându-se pe criteriile de performantă bugetară ce trebuie elaborate şi aprobate de Guvern, cu reflectarea specificului fiecărui domeniu de activitate economico-socială finanţată de la buget, Curtea de Conturi verifică eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei bugetare, pronunţându-se şi asupra calităţii gestiunii banilor publici la nivelul fiecărei instituţii şi pe ansamblul bugetului. La încheierea verificărilor efectuate prin structurile sale funcţionale, dacă nu se constată nelegalităţi şi prejudicii aduse fondurilor publice, Curtea de Conturi emite actul de descărcare de gestiune a conducătorului (ordonatorului de credite) fiecărei instituţii publice. Dacă se constată operaţiuni nelegale, generatoare de pagube materiale, acestea se recuperează prin organele de jurisdicţie ale Curţii de Conturi - atunci când acestea se află, conform legii de organizare, în structura Curţii - sau prin instanţele de profil din sfera puterii judecătoreşti.

În final, Curtea de Conturi prezintă Parlamentului raportul privind controlul contului de execuţie bugetară în vederea dezbaterii şi aprobării acestui cont.

Deosebit de controlul financiar ulterior, Curtea de Conturi exercită, în unele ţări, şi un control financiar preventiv, pe parcursul execuţiei bugetare. Această formă de control este deosebit de utilă pentru instaurarea disciplinei financiar-bugetare în economie, având ca obiective principale respectarea principiilor de legalitate, eficienţă, eficacitate şi economicitate în angajarea şi efectuarea cheltuielilor bugetare. În unele ţări (ex. Franţa) controlul preventiv se exercită prin specialiştii Ministerului Finanţelor. Considerăm că, pentru evitarea conflictului de interese (Ministerul Finanţelor este component al Guvernului, care, prin instituţiile sale, execută bugetul), este mai oportună şi eficientă exercitarea acestei forme de control financiar de către o instituţie externă Guvernului (Curtea de Conturi), care dispune de independenţă în raport cu Executivul şi poate, astfel, aplica cu obiectivitate deplină legile.

Page 78: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

78

Desigur, Guvernul îşi organizează propriul său control financiar: preventiv şi ulterior. Dar acesta reprezintă controlul intern (propriu) care funcţionează atât la nivelul Secretariatului general al Guvernului, al fiecărei agenţii guvernamentale, cât şi în cadrul structurilor funcţionale subordonate acesteia, precum şi la Ministerul Finanţelor care poate verifica oricare din celelalte instituţii bugetare asupra legalităţii şi eficienţei gestionării fondurilor publice. Controlul intern nu exclude ci, dimpotrivă, presupune existenţa unui control extern (preventiv şi ulterior) raportat la instituţia gestionară a bugetului, care se exercită, din partea contribuabililor, de către un organism independent, nesubordonat instituţional Executivului, respectiv Curtea de Conturi. Funcţionarea acesteia conferă consistenţă respectării principiului separării puterilor în stat, în sensul că Guvernul elaborează şi execută bugetul şi întocmeşte contul de execuţie, iar Parlamentul aprobă proiectul de buget şi contul de execuţie bugetară, această din urmă acţiune, după controlul specializat al Curţii de Conturi.

Organizarea şi funcţionarea controlului financiar, în general, asupra execuţiei bugetare, în special, prezintă particularităţi de la o ţară la alta. Important este ca, prin formele concrete de organizare şi funcţionare a controlului financiar, să se evite manifestarea conflictului de interese şi să se realizeze controlul reciproc al puterilor în stat, în sensul că organismul care gestionează bugetul (Guvernul) să fie controlat şi de o entitate publică exterioară acestuia, aprobarea execuţiei bugetare efectuând-o o altă putere în stat, respectiv forul legiuitor (Parlamentul).

În afara controlului financiar (intern şi extern, în cadrul fiecăreia din aceste categorii existând cele două forme de exercitare: preventiv şi ulterior), mai funcţionează controlul politic executat de Parlament. Acest tip de control se manifestă atât cu prilejul examinării şi aprobării proiectului de buget, cât şi la aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi pe parcursul execuţiei bugetare.

17.6. Aprobarea execuţiei bugetare Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia

specializată de control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de dezbatere şi aprobare a acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget-finanţe ale forului legislativ, iar apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară.

Cu această ocazie se prezintă de către Executiv sinteza evoluţiilor economico-financiare din anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care au influenţat evoluţia acesteia. Apoi, are loc exprimarea punctelor de vedere ale formaţiunilor politice reprezentate în forul legislativ, prilej cu care se fac aprecieri privind calitatea gestiunii bugetare comparativ cu prevederile bugetului aprobat. Totodată, se pot avansa propuneri privind modificarea unor legi în vederea creşterii eficienţei utilizării banilor publici. În continuare, se trece la discutarea pe articole, a proiectului legii privind aprobarea contului de execuţie bugetară. În conţinutul său, pe lângă articolele privind aprobarea contului respectiv, se pot introduce prevederi referitoare la continuarea verificării de către Curtea de Conturi a anumitor aspecte ale execuţiei bugetare şi la raportarea către Parlament a constatărilor rezultate şi a măsurilor legale aplicate.

Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuţie bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar.

Page 79: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

79

Page 80: FINANTE 2012 Irina Cibotariu

80

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. N. Antoniu şi colectiv – Finanţele întreprinderilor, E.D.P. Bucureşti 1993. 2. Gh. Sandu – Finanţe Publice, Ed. Universităţii Suceava, Bucureşti 2000. 3. Gh. Sandu – Gestiunea Financiară a Întreprinderii, Editura Universităţii

Suceava, 2000. 4. I. Stancu– Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti 1996. 5. I. Văcărel şi colectiv – Finanţe Publice, E.D.P., Bucureşti 2006.