3

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Florin BUHOCIU

INVESTIŢII

ISBN 978-606-8216-00-3

Editura EUROPLUS

Galaţi, 2010

4

CUVÂNT ÎNAINTE

Cultura economică nu este un lux. Cunoştinţele în domeniul economic au

devenit o necesitate. De rezolvarea problemelor economice, depinde dezvoltarea economică a României şi nivelul de trai al populaţiei.

Din multitudinea problemelor de natură economică, investiţiile reprezintă cheia succesului în afaceri. Investiţiile stimulează mersul „în bine” pentru economie. Într-o afacere economică, oricât de mică ar fi ea, investiţiile joacă rolul de impuls, de element generator, de motor al afacerii. Formarea, plasarea şi utilizarea fondurilor pentru investiţii constituie o problemă de esenţă pentru întreprinzător.

Autorul acestei lucrări şi-au propus să prezinte conceptul de „investiţie”, metode de urmărire, analiză şi actualizare a investiţiilor şi să atragă atenţia asupra riscurilor generate de o decizie în acest domeniu.

Lucrarea este structurată în opt capitole. În prima parte se tratează probleme de politică economică, cu exemplificare îndeosebi pe cazuri concrete din România. Eficienţa economică este principalul criteriu urmărit pentru o decizie de investiţii. Din această cauză, indicatorii eficienţei economice a investiţiilor ocupă un loc central în organizarea generală a lucrării.

Calculele în dinamică a acestor indicatori, bazate pe tehnica actualizării, precum şi metodologia organismelor internaţionale cu privire la evaluarea eficienţei economice a investiţiilor, sunt larg şi amănunţit tratate.

Lucrarea „Investiţii”, elaborată de prof. univ. dr. Florin Buhociu reprezintă rodul activităţii de cercetare desfăşurată de autor, şi se adresează în primul rând studenţilor de la Facultăţile de Ştiinţe Economice (zi şi ID/IFR).

Lucrarea este utilă şi studenţilor de la Instituţiile politehnice, precum şi specialiştilor în economie interesaţi de investiţii.

Prof. univ. dr. Florin BUHOCIU

5

CUPRINS CAPITOLUL I INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE........................................................................................7 1.1. PROBLEMATICA GENERALĂ..........................................................................................................7 1.2. CONCEPTUL DE „INVESTIŢII”.........................................................................................................7 1.3. CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR......................................................................................................9 CAPITOLUL II SURSE DE FINANŢARE. METODA LEASING .....................................................................................13 2.1. SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR ..................................................................................13

2.1.1. SURSE PROPRII ALE AGENŢILOR ECONOMICI.........................................................13 2.1.2. SURSE GENERATE DE PIAŢA DE CAPITAL................................................................13 2.1.3. ALOCAŢIILE DE LA BUGETUL STATULUI PENTRU INVESTIŢII ................................14 2.1.4. SURSELE PENTRU INVESTIŢII EXTERNE...................................................................15 2.1.5. METODA „LEASING” ......................................................................................................16

2.1.5.1. CARACTERISTICI CARE DEFINESC „LEASING”-UL ÎN CONCEPŢIA ACTUALĂ ŞI NECESITATEA LUI ................................................................................17 2.1.5.2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND CONTRACTUL DE „LEASING” ÎN ŢARA NOASTRĂ..........................................................................................................18 2.1.5.3. TIPURI DE LEASING ......................................................................................19

CAPITOLUL III EFICIENŢA ECONOMICĂ - ELEMENT FUNDAMENTAL AL DECIZIEI DE INVESTIŢII......................21 3.1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ .................................................................................21 3.2. CARACTERISTICI ALE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR ........................................23 3.3. INDICATORII DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIEI ........................................................23

3.3.1. INDICATORII GENERALI ...............................................................................................24 3.3.2. INDICATORII DE BAZĂ AI INVESTIŢIEI ........................................................................26

CAPITOLUL IV PROGRAMAREA ŞI EXECUTAREA OPTIMĂ A LUCRĂRILOR DE INVESTIŢII .................................34 4.1. METODE PRIVIND PROGRAMAREA UTILIZĂRII RESURSELOR DE INVESTIŢII .....................34

4.1.1. METODA DRUMULUI CRITIC: NOŢIUNI ŞI APLICARE................................................34 4.2. OPTIMIZAREA CHELTUIRII FONDURILOR DE INVESTIŢII PRIN METODA PROGRAMĂRII MATEMATICE........................................................................................................................................39 4.3. UTILIZAREA PROGRAMĂRII LINIARE .........................................................................................40 CAPITOLUL V DETERMINAREA MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE..............................................45 5.1. CONCEPTUL DE CAPACITATE ŞI ROLUL SĂU ÎN PRODUCŢIE................................................45 5.2. CONCEPTUL DE CAPACITATE OPTIMĂ......................................................................................45 5.3. CRITERII DE OPTIMIZARE A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE; FACTORI CARE ÎI ASIGURĂ SUCCESUL............................................................................................................................................46

5.3.1. MINIMIZAREA CHELTUIELILOR INVESTIŢIONALE ŞI DE PRODUCŢIE ....................46 5.3.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI .........................................................................................46 5.3.3. FACTORI CARE CONTRIBUIE LA ÎNDEPLINIREA CRITERIILOR DE OPTIMIZARE A MĂRIMII CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE..............................................................................46

5.4. MODELE DE DETERMINARE A MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE A UNUI OBIECTIV DE INVESTIŢII NOU ............................................................................................................49 CAPITOLUL VI IMPLICAŢIILE FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR ŞI NECESITATEA ACTUALIZĂRII ÎN CALCULUL EFICIENŢEI ECONOMICE A ACESTORA........................................................................................... 54 6.1 ÎNSEMNĂTATEA ECONOMICĂ A FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR ......................54

6.1.1. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DIN INVESTIŢII (PE DURATA EXECUŢIEI OBIECTIVULUI) ŞI DETERMINAREA PIERDERILOR AFERENTE ........................................56 6.1.2. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DE INVESTIŢII PE DURATA OBŢINERII EFECTELOR ECONOMICE ŞI DETERMINAREA PIERDERILOR AFERENTE......................60

6. 2. ACTUALIZAREA. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR ..................................................................................................................................61

6.2.1. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR ...........62 6.3. UTILIZAREA INDICATORILOR ACTUALIZAŢI AI EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR..........................63

6.3.1. CONCLUZII ŞI APLICAŢII PRIVIND ACTUALIZAREA IMOBILIZĂRILOR DE FONDURI ŞI ACTUALIZAREA INDICATORILOR ECONOMICI ........................................70

6

CAPITOLUL VII METODE DE ANALIZĂ ŞI EVALUARE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII .........................................75 7.1 ETAPELE METODOLOGICE DE EVALUARE A EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR ..................................................................................................................................75 7.2. RATA DE RENTABILITATE A INVESTIŢIILOR..............................................................................75 7.3. RANDAMENTUL ECONOMIC AL INVESTIŢIILOR (RE) ...............................................................77 7.4. DURATA (TERMENUL) DE RECUPERARE A INVESTIŢIILOR....................................................78 7.5. CRITERII ŞI METODE DE EVALUARE A PROIECTELOR ...........................................................79

7.5.1 ANGAJAMENTUL DE CAPITAL ......................................................................................79 7.5.2 RAPORTUL DINTRE VALOAREA VENITURILOR TOTALE ACTUALIZATE ŞI COSTURILE TOTALE ACTUALIZATE .....................................................................................81 7.5.3 VALOAREA NETĂ ACTUALĂ TOTALĂ SAU CUMULATĂ (V N A T) (VENIT NET ACTUALIZAT TOTAL)...............................................................................................................83 7.5.4 INDICELE DE PROFITABILITATE...................................................................................84 7.5.5. RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII (RIR)..........84 7.5.6 CURSUL DE REVENIRE NET ACTUALIZAT (CRNA) (CURSUL DE REVENIRE AL VALUTEI) .............................................................................................................................85

CAPITOLUL VIII EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A PROIECTELOR DE INVESTIŢII ...............................88 8.1. EVALUĂRII ECONOMICE ..............................................................................................................89 8.2. EVALUAREA FINANCIARĂ ............................................................................................................89 BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................96

7

CAPITOLUL I

INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE

1.1. PROBLEMATICA GENERALĂ În evoluţia societăţii, investiţiile au avut întotdeauna un rol primordial pentru

satisfacerea cât mai cuprinzătoare a nevoilor de ordin material şi spiritual ale membrilor săi. De volumul investiţiilor, de nivelul eficienţei, ca şi de rolul lor de moderator în permanentul decalaj dintre cerere şi ofertă a depins, de-a lungul timpului, evoluţia realizărilor economico-financiare ale economiei oricărei ţări, condiţionând, astfel, standardul de viaţă şi perspectivele de progres ale societăţii umane.

În orice epocă şi în orice sistem economic, investiţiilor le-a revenit misiunea importantă de trecere cu succes de la prezent spre viitor. Dacă trecutul rămâne numai ca un factor de analiză şi de concluzionare comparativă a ceea ce s-a făcut bine sau rău, în schimb, prezentul şi viitorul se leagă organic, identificându-se cu aspiraţiile de mai bine ale omenirii.

Schematic, investirea de capital, fundamentată printr-un proiect de investiţii, se poate reprezenta grafic astfel:

1.2. CONCEPTUL DE „INVESTIŢII”

În viaţa de toate zilele, din punct de vedere economic, ne-am obişnuit ca prin

investiţie să înţelegem cheltuirea unor sume de bani pentru a crea ceva nou sau a îmbunătăţi ceva existent.

Ori de câte ori înţelegem investiţia ca o cheltuială efectuată de o persoană fizică sau juridică în sensul celor de mai sus, ne gândim că este nevoie să alocam o suma de bani, într-un scop bine determinat, de pe urma căruia, bineînţeles, să se

8

realizeze satisfacerea unor nevoi ale membrilor societăţii, iar investitorul să obţină un anumit profit, un câştig suplimentar.

În economia de piaţă, însă, noţiunea de investiţie are un alt înţeles legat în mod normal, de unele elemente specifice ale acesteia, cum ar fi: circulaţia capitalului pe piaţă, obţinerea unui profit scontat, nivelul concurenţei etc.

Trebuie avut în vedere că investiţiile nu se referă numai la cheltuielile făcute pentru producţia de bunuri materiale sau servicii. Ele au un rol determinant în laturile vieţii sociale ale oamenilor, în procesul de instruire culturală şi profesională, în menţinerea capacităţii de muncă şi a stării de sănătate a oamenilor, în dezvoltarea bazelor de cercetare ştiinţifică, de perfecţionare a forţei de muncă etc.

În cele ce urmează, vom încerca să conturăm noţiunea de investiţii aşa cum credem că ar fi mai aproape de conceptul său:

Prin investiţii înţelegem ansamblul resurselor (materiale, financiare, umane, de timp şi informaţionale) destinate creşterii capacităţii de producţie a societăţii, a vieţii sociale sub toate aspectele sale, pentru asigurarea obţinerii într-un anumit viitor a efectelor scontate.

Reţinem, deci, că investiţiile sunt o categorie de cheltuieli care angajează viitorul societăţii, al agenţilor economici în general, în sensul că de aceste cheltuieli depind:

- apariţia unor noi capacităţi de producţie sau servicii; - creşterea şi perfecţionarea potenţialului productiv (prin extindere şi

modernizare); - satisfacerea cererilor societăţii, în conformitate cu tendinţa de armonizare a

cererii cu oferta; - efectuarea unor cheltuieli certe (pentru un viitor, nu totdeauna cert).

Dintr-un alt punct de vedere, acela al elementelor sale definitorii, noţiunea de investiţii sintetizează în componenta sa structurală mai multe elemente principale, printre care:

- conţinutul concret, real al obiectivului proiectat, în care se includ: scopul obiectivului, resursele materiale şi, respectiv, cele financiare şi umane, necesare execuţiei;

- durata, ca perioadă de timp de execuţie propriu-zisă şi ca perioadă de timp de exploatare a obiectivului creat;

- riscul asumat de către investitor, ca posibil inconvenient păgubitor; - eficienţa economică, materializată prin realizarea scopului final propus,

respectiv: profitul şi efectul social, în genere. Bineînţeles, sub aspect social, ca şi sub aspectul protejării şi conservării

mediului ambiant, nivelul profitului unei investiţii rezultă din măsurile de organizare şi din alocare de fonduri, atât de către stat, cât şi de către agenţii economici investitori, pentru:

- eliminarea poluării mediului înconjurător; - asigurarea menţinerii unui echilibru ecologic care are un rol hotărâtor în

asigurarea condiţiilor de sănătate ale membrilor societăţii etc. Orice lipsă de iniţiativă în acest scop şi orice neglijare a eliminării factorilor

nocivi etc. pot avea repercusiuni însemnate, care să necesite ulterior fonduri imense pentru înlăturarea efectelor negative asupra membrilor societăţii.

Din punctul de vedere al conţinutului concret al său, literatura de specialitate consideră că noţiunea de investiţii poate fi privită, într-o concepţie tridimensională sub trei aspecte: contabil, economic şi sub financiar.

Sub aspect contabil, investiţia nu poate fi altceva decât o imobilizare de fonduri, o cheltuială care reprezintă, în fapt, “bunurile mobile şi imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere, destinate a rămâne constant sub aceeaşi forma”1

Bineînţeles, aceste imobilizări pot fi: atât legate direct de exploatare (utilaje, instalaţii de lucru etc., procurate pentru o perioadă mai îndelungată, fără a fi:

1 I. Românu; I. Vasilescu – coordonatori – “Managementul investiţiilor”, Edit. Mărgăritar, Bucureşti 1997, pag. 13

9

achiziţionate spre a fi vândute sau supuse unor transformări) cât şi nelegate direct de exploatare (în afara ei, fără a avea un caracter productiv), cum ar fi diversele cheltuieli pentru probleme de igienă şi securitatea muncii, creşe, cămine şi alte cheltuieli necesare bunei desfăşurări a activităţii umane.

Sub aspect economic, investiţiile au o sferă de cuprindere mai largă, însăşi noţiunea «economic» având un conţinut mult mai cuprinzător decât noţiunea «contabil».

În sensul acesta, investiţiile cuprind “toate consumurile de resurse care se fac în prezent, în speranţa obţinerii, în viitor, a unor efecte economice (venituri, încasări) eşalonate în timp, şi care, în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor iniţiale de resurse”2.

Vorbind despre consumuri de resurse efectuate în prezent, în speranţa obţinerii, în viitor, a unor efecte economice, tragem concluzia firească, din care rezultă că se fac cheltuieli pentru achiziţionarea tuturor celor necesare materializării obiectivelor de investiţii şi dării în exploatare a lor. De asemenea, într-o perioadă anumită de timp, se vor face treptat încasări care să asigure rambursarea treptată a cheltuielilor şi reluarea procesului de producţie prin autofinanţare, rambursarea unor credite contractate, diverse cheltuieli necesare problemelor de cercetare-dezvoltare, marketing, prognoză, publicitate, etc., inclusiv un venit suplimentar (profit) ce trebuie să revină întreprinzătorului, ca stimulent pentru desfăşurarea activităţii.

Sub aspect financiar, investiţiile trebuie privite ca nişte cheltuieli de resurse menite să conducă la realizarea unor venituri, respectiv, economii, pe o perioadă de timp de exploatare raţională, când, prin amortizare, se asigură rambursarea tuturor acestor cheltuieli.

Tragem de aici concluzia că, pentru început, trebuie să existe resurse financiare care să asigure realizarea în totalitate a obiectivului, până la darea sa în funcţiune, plus încă un anumit nivel de resurse care, sub formă de fond de rulment, să asigure funcţionalităţi pentru începerea ciclului de producţie.

Problema aspectului financiar al investiţiilor trebuie reliefată, în principal, în sensul asigurării obţinerii unui echilibru între resursele existente şi nevoile pentru desfăşurarea activităţii. Ignorarea acestui echilibru conduce, în mod firesc, la o tulburare a activităţii şi la consecinţe, de multe ori, păguboase.

1.3. CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR Investiţiile pot fi clasificate pe baza mai multor criterii. În literatura de

specialitate criteriile cele mai folosite sunt: a) destinaţia cheltuielilor; b) destinaţia obiectivelor de investiţii; c) modul în care se execută lucrările; d) stadiul de execuţie al lucrărilor; e) structura tehnologică a cheltuielilor; f) caracterul lucrărilor; g) natura investiţiilor (compoziţia lor materială); h) obiectivul urmărit prin realizarea prevederilor proiectului; i) gradul de risc; j) relaţiile ce se stabilesc între beneficiar şi sursa externă.

a) După destinaţia cheltuielilor distingem: - investiţii directe (clădiri, achiziţionări de utilaje, maşini, instalaţii de lucru etc.); - investiţii colaterale (pentru asigurarea unităţilor cu apă, energie, gaze etc.); - investiţii conexe (pentru asigurarea materiilor prime, combustibil, lucrări

pregătitoare noului obiectiv etc.) b) După destinaţia obiectivelor de investiţii cunoaştem:

2 I. Românu; I. Vasilescu - coordonatori - op. cit. pag. 14

10

- investiţii productive (cele care asigură realizarea de clădiri, construcţii şi utilaje necesare desfăşurării proceselor tehnologice de transformare a materiilor prime şi materialelor în produse finite); în principiu, sunt similare cu cele directe, dar privite din alt punct de vedere.

- investiţii neproductive (cele care sunt executate în scopuri social-culturale sau pentru perfecţionarea şi instruirea resursei umane).

Acest criteriu ne creează posibilitatea de a clasifica investiţiile şi după primatul sectoarelor de activitate, după cum urmează:

- investiţii în sectorul primar - cuprinzând toate acele lucrări efectuate în ramurile extractive, unde se efectuează activităţi de desprindere din mediul biologic a unor anumite substanţe (cărbuni, minereuri feroase şi neferoase, petrol, gaze naturale etc.);

- investiţii în sectorul secundar - cuprinzând lucrările prevăzute în toate ramurile tehnologice, la care, prin supunerea materiilor prime şi a materialelor auxiliare, la anumite transformări tehnologice, se obţine întreaga gamă de produse necesare societăţii umane,

- investiţii în sectorul terţiar - cuprinzând toate lucrările destinate sferei prestărilor de servicii (comerţ, asistenţă socială, proiectare etc.)

c) După modul în care se execută, distingem: - investiţii executate în antrepriză, atunci când lucrările sunt încredinţate, de

către beneficiar (investitor), spre execuţie, unei întreprinderi specializate ce poartă denumirea de antreprenor, asemenea lucrări se efectuează pe bază de contract ferm, prin care antreprenorul se angajează să execute lucrarea în parametrii proiectaţi, cu anumite termene intermediare de execuţie şi cu termen final, iar beneficiarul se obligă să achite contravaloarea lucrărilor executate; întâlnim în asemenea cazuri şi situaţii în care antreprenorul stabileşte anumite raporturi contractuale, de execuţie parţială, cu alţi agenţi economici, care sunt, de fapt, subantreprenori; raporturile dintre antreprenori şi subantreprenori privesc numai părţile din lucrări pentru care s-a căzut de acord iar obligaţiile reciproce dintre ei nu acţionează şi asupra contractului încheiat între antreprenor şi beneficiar (investitor);

- investiţii executate în regie proprie, cele pe care investitorul şi le executa prin forţe proprii, fără a apela la o unitate specializată;

- investiţii mixte (în sistem mixt), atunci când o parte a investiţiei se execută de către investitor, prin forţe proprii, iar o altă parte, prin intermediul antreprizei; asemenea situaţii se întâlnesc mai frecvent atunci când e vorba de montarea unor utilaje procurate de investitor şi montate de către antreprenor.

d) După stadiul de executare, se disting: - investiţii în curs de realizare (neterminate); - investiţii terminate (cele pentru care lucrările au fost încheiate); - investiţii restante (cele care la termenele finale, prevăzute, n-au fost

realizate). e) După structura lor tehnologică, distingem: - lucrări de construcţii – montaj (clădiri, construcţii speciale, instalaţii etc.); - achiziţii de utilaj care necesită montaj (pe fundaţii, pe piloni, pe postamente

speciale); - achiziţii de utilaj care nu necesită montaj (mijloace de transport auto,

electrocare, tractoare, maşini agricole etc.); - lucrări de explorări geologice în care se cuprind lucrările pentru prospecţiuni;

lucrările pentru operaţiunile de exploatare; lucrările pentru conturarea şi extinderea zăcămintelor subterane; lucrările de foraj;

- cheltuielile efectuate pentru studii şi cercetări geologice; - alte cheltuieli privind proiectarea, instruirea personalului pentru obiective noi

etc. f) După caracterul lucrărilor, investiţiile pot fi: -pentru construirea de obiective noi; -pentru refacerea (reconstruirea) unor obiective existente, dezvoltarea sau

transformarea lor, ca şi unele investiţii pentru retehnologizarea şi modernizarea obiectivelor existente, atunci când progresul tehnic impune aceasta; factorii care

11

determină asemenea investiţii sunt cei privind iniţiativa investitorului (în cazul investiţiilor noi) şi diferiţi factori de altă natură, cum ar fi: efectele seismelor, inundaţiile, incendiile etc. când, în urma deprecierilor produse, se urmăreşte readucerea obiectivelor economice, la starea lor iniţială.

g) După natura investiţiilor (compoziţia lor materială), există: - investiţii corporale, respectiv, activele fixe (construcţii, maşini, utilaje) şi

activele circulante; - investiţii necorporale, respectiv,activele privind fondul de comerţ, brevete de

invenţii, diferite cheltuieli pentru instruirea şi pregătirea personalului de exploatare, cheltuieli de publicitate şi reclamă etc.

- investiţii financiare - care cuprind valori imobilizate în diverse titluri de participare sau împrumuturi pe termen lung.

h) După obiectivul urmărit prin realizarea proiectului întocmit: Nota: Clasificarea după acest criteriu este, întrucâtva, similară în conţinut cu

cea privind criteriul “destinaţia obiectivelor de investiţii”, cu deosebirea că investiţiile productive, potrivit autorilor I. Românu şi I. Vasilescu, cuprind o nomenclatură structurală mai complexă, şi anume:

- investiţii de expansiune - referitoare la crearea de noi capacităţi de producţie; - investiţii de menţinere - care se referă la înlocuirea şi reutilarea capacităţilor

de producţie existente; - investiţii de modernizare - care se fac cu scopul creşterii performanţelor

tehnice şi îmbunătăţirii echipamentelor de producţie existente; - investiţii de inovare - care au ca scop diversificarea activităţii. Întâlnim, de asemenea, în concepţia aceloraşi autori menţionaţi, în cadrul

aceluiaşi criteriu: - investiţii obligatorii - care se fac cu scopul de a se respecta anumite

angajamente luate anterior, faţă de alţi agenţi economici sau faţă de proprii angajaţi, precum şi cu scopul de a se respecta anumite reglementări legale;

- investiţii strategice - care se fac în sfera cercetării, dezvoltării sau pentru ameliorarea climatului de muncă; ele pot avea un caracter ofensiv sau defensiv.

Potrivit părerii reputaţilor autori menţionaţi, “ această structură a investiţiilor este de mare utilitate în procesul de fundamentare a deciziilor de investiţii. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că investiţiile obligatorii şi cele strategice au, în sens economic vorbind, o eficienţă economică indirectă, care se manifestă numai pe măsura creşterii şanselor de reuşită a investiţiilor direct productive.

De aceea, ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de costuri şi mai puţin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică.

De asemenea, această structurare ridică şi problema dualităţii obiectivelor. Sunt puţine proiectele de investiţii care să aibă conturat un singur obiectiv. De

cele mai multe ori, în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective. Astfel, un proiect de reînnoire poate conţine şi elemente de natura ameliorării

performanţelor tehnice sau a eficienţei activităţii de producţie, iar un proiect de reutilare conţine, în majoritatea cazurilor, şi elemente de creştere a capacităţii de producţie existente.”3

i) După gradul de risc: După gradul de risc putem întâlni:

- investiţii cu risc scăzut - incluzându-le pe acelea care nu prezintă obiective noi, cu valori mari, ci, mai ales, cele care se efectuează pentru menţinerea sau îmbunătăţirea celor existente;

- investiţii cu risc mare (sporit) - când e vorba de investiţii noi, de mare valoare, cu probabilităţi de nerealizare ce n-au putut să fie întrevăzute. j) După relaţiile ce se stabilesc între beneficiarul investiţiei şi sursele

externe destinate investiţiei, putem întâlni: - investiţii externe (sau), de portofoliu - care nu sunt altceva decât plasamente

financiare rezultate din vânzarea de acţiuni către investitori străini, (sub 50% din total acţiuni).

3 I. Românu; I. Vasilescu – coordonatori – op. cit. pag. 16

12

- investiţii străine directe - când investitorul străin deţine majoritatea acţiunilor (sau capitalului).

REZUMAT

Investiţiile reprezintă alocarea de resurse materiale, financiare, umane, de

timp şi informaţionale în vederea creşterii capacităţii de producţie în vederea obţinerii, pe parcursul unui ciclu investiţional, de profit.

Acestea se pot clasifica după următoarele criterii: a) destinaţia cheltuielilor; b) destinaţia obiectivelor de investiţii; c) modul în care se execută lucrările; d) stadiul de execuţie l lucrărilor; e) structura tehnologică a cheltuielilor; f) caracterul lucrărilor executate; g) natura investiţiilor; h) obiectivului urmărit; i) gradul de risc; j) relaţiile ce se stabilesc între beneficiar şi suma externă de finanţare. Modernizarea economiei româneşti se bazează pe reforma economică care

are şi o importantă latură investiţională. De asemenea, restructurarea firmelor româneşti se poate face urmărindu-se şi rolul şi importanţa activităţii de investiţii în eficientizarea acestora. Aceasta se poate face urmând una dintre directivele:

a) restructurare – privatizare; b) privatizare – restructurare. Fiecare direcţie implică diferit statul ca proprietate, dar duce şi la consecinţe

financiare şi sociale importante. Specific activităţii de investiţie riscul investiţional (în afaceri şi financiar) care

este o componentă de neînlăturat al acesteia. Riscurile se pot clasifica după dimensiunea lui, putând să distingem mai multe

forme de risc la nivelul unei societăţi comerciale. TESTE DE EVALUARE 1. Ansamblul resurselor destinate investiţiilor este format din:

a) resurse materiale şi umane; b) resurse materiale, umane şi financiare; c) resurse materiale, financiare, umane, de timp şi informaţionale.

2. După modul în care se execută, investiţiile se pot executa: a) în antrepriză; b) în regie proprie; c) în antrepriză, regie proprie şi mixt.

3. În economie, riscurile pot fi grupate în: a) riscuri în afaceri şi riscuri financiare; b) riscuri în afaceri, riscuri economice şi riscuri financiare.

Rezolvare 1 c; 2 c; 3 a.

13

CAPITOLUL II

SURSE DE FINANŢARE. METODA LEASING

Precum s-a arătat, investiţiile joacă un rol primordial în dezvoltarea cantitativă

şi calitativă a activităţilor din sfera producţiei de bunuri şi a serviciilor, precum şi din sfera activităţilor social-culturale.

Desfăşurarea procesului investiţional şi susţinerea lui în toată perioada de execuţie şi de exploatare a lucrărilor, presupune mai multe etape principale care, în succesiunea lor, asigură materializarea eficientă a întregii acţiuni de investire.

Asemenea etape importante sunt: strategia investiţională; conţinutul procesului investiţional.

2.1. SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR În economia de piaţă cunoaştem o autonomie a gestionării resurselor de

investiţii, fiecare agent economic trebuind să asigure fondurile necesare oricăror lucrări de investiţii, din surse proprii sau din alte surse de împrumut, cu obligativitatea de a rambursa sumele primite la termene stabilite ce trebuie riguros respectate.

Literatura de specialitate cunoaşte clasificarea surselor de finanţare din mai multe puncte de vedere, cel mai important, însă, fiind cel al apartenenţei fondurilor ca:

2.1.1. SURSE PROPRII ALE AGENŢILOR ECONOMICI

Acestea aparţin diverşilor agenţi economici privaţi sau publici care au capacitatea de a se autofinanţa pentru a răspunde tuturor cerinţelor financiare indicate de proiectant prin proiectul ce a fost adoptat de către investitor.

Autofinanţarea poate fi asigurată prin mai multe căi, respectiv, prin: - constituirea fondului de amortisment; - repartizarea unei cote părţi din profitul net al exerciţiilor financiare, pentru

constituirea unui fond de dezvoltare; - sumele încasate din vânzarea unor active fixe care nu mai sunt utilizate şi

devin disponibile, fiind depăşite tehnic; - sumele încasate din valorificarea unor resurse materiale neutilizabile în

unitate; - sumele provenite din diminuările de către stat a procentului de impozitare a

profitului pentru încurajarea întreprinzătorilor mici şi mijlocii în vederea dezvoltării activităţii productive; în acest caz e vorba de crearea de către stat a unor facilităţi fiscale pentru simularea dezvoltării;

- sumele provenite din închirierea unor active fixe care nu mai sunt utilizate în procesul de bază al unităţii etc.

2.1.2. SURSE GENERATE DE PIAŢA DE CAPITAL

Literatura de specialitate consideră că piaţa de capital reprezintă rezultatul

unei activităţi de economisire de fonduri în vederea investirii lor, ca viitoare plasamente avantajoase.

Piaţa de capital este de fapt o noţiune tipic financiară care îmbracă două aspecte ale activităţii financiare şi anume:

- piaţa monetară, care cuprinde împrumuturile băneşti pe termen scurt; - piaţa financiară, propriu-zisă, care cuprinde, în fapt, întreaga piaţă a

capitalurilor pe durată îndelungată.

14

Din punct de vedere al economiilor, acestea pot fi făcute atât de către populaţie cât şi de diverşi agenţi economici care, în dorinţa sporirii capitalurilor, investesc sub forma unor plasamente în scopuri productive.

Piaţa de capital este în general strâns legată de posibilităţile de economisire ale populaţiei şi, respectiv, a agenţilor economici, depinzând mult de sursa internă, de nivelul inflaţiei şi al puterii de cumpărare a membrilor societăţii.

Când aceste surse interne disponibile pentru investiţii nu se ridică la nivelul necesarului, fiecare ţară poate apela la surse externe ce pot fi satisfăcute de ţări cu putere financiară mai mare.

O piaţă de capital cuprinde în principiu, două părţi constitutive, şi anume: 1. o parte în cadrul căreia se utilizează hârtiile de valoare cum ar fi acţiunile

sau obligaţiunile şi care se desfăşoară în cadrul bursei de valori; 2. o parte în cadrul căreia nu se utilizează hârtiile de valoare, ci se lucrează

cu capital lichid, care se desfăşoară, îndeobşte, în cadrul băncilor comerciale.

Menţionăm că băncile pot juca şi un rol de intermediar pentru lansarea unor emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni.

Ca instituţii financiare, în structura pieţei de capital, găsim: - băncile şi alte instituţii financiare de specialitate; - bursele de valori mobiliare prin intermediul cărora se negociază vânzarea şi

cumpărarea hârtiilor de valoare; - companiile de asigurare, ca intermediare între ofertanţi şi solicitanţii de capital.

Prin intermediul băncilor comerciale se poate asigura o finanţare de investiţii utilizând creditele bancare, în situaţia în care solicitantul de credite are capacitatea financiară de a rambursa la termen cotele părţi ale creditului şi dobânzile aferente.

Creditele pentru investiţii, privite din punct de vedere al solvabilităţii solicitatorului şi, respectiv, al garanţiilor cu care pot fi asigurate, pot fi:

- credite bazate pe garanţii materiale; - credite ipotecare (asigurate prin ipotecarea unor active fixe, terenuri sau active

circulante) ce pot fi valorificate de bancă în caz de nerambursare la termen a creditelor;

- credite de numerar (cash-flow) care se acordă fără garanţie şi numai pe bază de studiu de fezabilitate, când solicitantul prezintă suficientă credibilitate că va rambursa împrumutul şi dobânzile la termenele prevăzute.

Alte mijloace de creare a surselor financiare de investiţii sunt: - emiterea şi vânzarea de acţiuni pe piaţă, creându-se astfel mărirea numărului

acţionarilor şi o creştere de capital destinat investiţiilor; - sporirea preţului acţiunilor în situaţia în care activitatea economică este

favorabilă iar, prin intermediul bursei de valori mobiliare, se poate obţine un capital mai mare;

- crearea unor împrumuturi obligatare, respectiv, pe baza obligaţiunilor emise, când pentru deţinătorul unor asemenea obligaţiuni se creează posibilităţi de acordare a unor dobânzi, fapt ce-i stimulează să le cumpere sub formă de plasament de capital;

- fondurile mutuale, respectiv, cele constituite prin emiterea şi vânzarea de acţiuni către populaţia posesoare de capital economisit care apoi, poate să profite de o cotă parte din beneficiu ca dividende sau poate revalorifica acţiunile prin intermediul bursei de valori;

- împrumuturile participative care, în fapt, se concretizează prin finanţarea de către bănci sau de către stat a unor nevoi de finanţare a agenţilor economici de mărime mică şi medie, cu o dobândă fixă acceptabilă, ce poate fi majorată numai prin clauze de participare la beneficiile realizate.

2.1.3. ALOCAŢIILE DE LA BUGETUL STATULUI PENTRU INVESTIŢII

Îndeobşte, într-o economie de piaţă, sursele de investiţii se prevăd în bugetul

statului pentru domeniile de activitate ce sunt finanţate de la buget şi anume: administraţia de stat;

15

învăţământul de stat; sănătatea publică; pregătirea militară şi securitatea naţională ; justiţie.

Pentru toate acestea, organele statului stabilesc lucrările necesare desfăşurării normale a activităţilor lor la nivel satisfăcător.

Lista unor asemenea titluri de obiective cuprinde, în general: - crearea de obiective pentru administraţia de stat centralizată şi locală; - dezvoltarea corespunzătoare, sub toate aspectele a reţelei de unităţi medicale

de tratament, sanatorii, cămine pentru copii, adulţi, handicapaţi şi bătrâni; - înzestrarea armatei cu tot echipamentul necesar pentru luptă şi apărarea ţării

în vederea asigurării independenţei statului. De asemenea, de la bugetul statului se alocă fonduri pentru investiţii în

vederea realizării unor lucrări importante din domeniul social-cultural, al protecţiei mediului, la îmbunătăţirilor funciare, al reţelei de drumuri şi poduri, al conservării fondului de valori culturale etc.

2.1.4. SURSELE PENTRU INVESTIŢII EXTERNE Când economia unei ţări nu poate asigura surse financiare suficiente pentru

realizarea investiţiilor necesare bunei desfăşurări a activităţilor, poate fi atrasă o anumită sursă de capital străin sub formă de credit extern, denumit în cea mai largă măsură credit cu garanţie guvernamentală (garantat de stat). Indiferent prin cine vehiculează creditul, statul este cel care răspunde de rambursarea creditului la termen, împreună cu Banca Naţională a României.

Asemenea credite garantate de stat nu pot depăşi o valoare de două miliarde de dolari.

Ele se acordă, îndeobşte, de organisme financiar-bancare importante ca: Fondul Monetar Internaţional; Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare etc., pe baza unor negocieri privind îndeplinirea unor obiective prevăzute în proiectul de investiţii.

Creditele garantate de stat se rambursează într-o perioadă de 10-15 ani cu respectarea unor condiţii esenţiale şi anume:

- să fie investiţii care răspund unor nevoi presante de reformă şi restructurare a economiei;

- să existe, deja, în ţară o structură organizatorică necesară bunei desfăşurări a lucrărilor de investiţii prevăzute, cu personal specializat competent;

- să existe resurse materiale şi umane de bază; - să fie asigurată o bază legislativă care să permită recuperarea creditului, chiar

în caz de faliment; - să fie asigurată o rată a inflaţiei ce poate fi ţinută sub control; - proiectele de investiţii care stau la baza acestor lucrări să prezinte costuri de

producţie competitive, forţă de muncă indigenă calificată în mod satisfăcător, stabilitate socială, eliminarea unei perspective de naţionalizare în viitor a obiectivelor investite, realizarea unor produse de calitate etc.

Din alte puncte de vedere, mai putem clasifica sursele pentru investiţii în: - surse publice (din bugetul de stat şi bugetele locale) - surse private (din fondurile agenţilor economici privaţi, din autofinanţări sau

alte căi la care pot apela aceştia prin împrumuturi) Capacitatea de autofinanţare poate fi privită ca un surplus de capital care se

poate obţine ca un rezultat al diferenţei dintre încasări şi plăţi de către agentul economic, pe o perioadă anumită de timp (de obicei un an).

De regulă, totalitatea capacităţii de autofinanţare nu poate fi folosită integral la autofinanţarea efectivă a investiţiilor deoarece capacitatea integrală se diminuează prin cuantumul beneficiilor distribuite sub formă de dividende şi participaţii la beneficii ale salariaţilor.

16

O relaţie care redă capacitatea de autofinanţare este:

( )cfAC-V.a.f.C ++= , în care: C.a.f. = capacitatea de autofinanţare; V = veniturile totale din activitatea desfăşurată; C = costurile de producţie (cheltuieli de exploatare); cf = cheltuielile financiare (inclusiv dobânda); A = cheltuielile de amortizare a activelor imobilizate Între autofinanţare şi împrumuturile obţinute trebuie să fie următoarea relaţie:

1areautofinanţ de Capacitate

termenla Datorii≤

Întregul flux al surselor de autofinanţare trebuie să fie rezultatul unor

performanţe economice şi financiare pe care firma a reuşit să le atingă într-o perioadă determinată de timp.

Într-o economie de piaţă, autofinanţarea trebuie să joace un rol important iar liniile de creditare să fie utilizate numai atunci când cererea şi oferta, în continua lor competiţie, indică nevoia unei dezvoltări care necesită surse suplimentare peste cele asigurate prin autofinanţare.

2.1.5. METODA „LEASING” Apărută ca o noutate în economia noastră de tranziţie, metoda „Leasing” îşi

are origini mai vechi în relaţiile economice dintre oameni, manifestându-se, la început, ca o formă simplă de închiriere pe termen mediu sau chiar lung, a unor anumite bunuri ce puteau fi exploatate sub această formă, contra unei anumite plăţi convenite de părţi.

Originea etimologică şi-o regăseşte în englezescul „lease”, care , sub aspect economic poate îmbrăca mai multe sensuri, printre care:

- contract de închiriere; - contract de arendă; - contract de concesiune etc.

Literatura de specialitate evidenţiază introducerea „Leasing”-ului în S.U.A, în anul 1936, în domeniul imobiliar şi în anii 1950-1952 în domeniul mobiliar.

În Europa „Leasing”-ul îşi găseşte aplicarea mai întâi în Marea Britanie, în anul 1952 şi urmează apoi Germania, Franţa, Belgia, Italia, Elveţia de prin anii 1962-1965, atât în domeniul imobiliar cât şi în domeniul mobiliar.

Pe parcurs, se dezvoltă şi în alte ţări dezvoltate europene ca: Olanda, Spania, Portugalia, Austria, Grecia ca şi din alte continente: (Brazilia, Filipine, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong, Indonezia etc.).

„Leasing”-ul este o metodă de finanţare specifică ce creează posibilitatea pentru orice agent economic de a realiza o investiţie anumită, fără a fi nevoit să apeleze în mod expres la credite bancare sau surse proprii.

Întru-un sens mai larg „Leasing”-ul este un contract de închiriere care dă posibilitatea agenţilor economici care nu dispun de fonduri, pentru a putea iniţia lucrări de investiţii pe care să le finanţeze o anumită societate specializată în urma căreia se creează, în principiu, următoarele situaţii:

- agenţii economici beneficiari (utilizatori) se obligă să achite contravaloarea obiectelor investite, sub forma de obiecte închiriate, într-un anumit număr de rate negociate;

- după plata ultimei rate, pot deveni opţional proprietarii obiectivului investit, fără a putea fi refuzaţi sau pot prelungi contractul de leasing;

- dacă-şi manifestă această dorinţă se încheie un contract de vânzare-cumpărare între părţi, iar agentul economic (utilizatorul) devine proprietarul de drept al obiectului având dreptul să-l exploateze mai departe, să-l vândă, să-l doneze etc.

17

- dacă nu doreşte să devină proprietar, după plata ultimei rate este dator să returneze obiectul pe care l-a exploatat societăţii finanţatoare, specializate.

2.1.5.1. CARACTERISTICI CARE DEFINESC „LEASING”-UL ÎN CONCEPŢIA ACTUALĂ ŞI NECESITATEA LUI.

Literatura de specialitate ne arată că „Leasing”-ul s-a impus în ultimele

decenii, în occident, mai ales, ca o metodă de finanţare pe termene medii sau lungi, a unor investiţii, constituind într-o primă viziune următoarele:

- posibilitatea stimulării vânzării unor anumite bunuri fabricate de către producători;

- asigurarea unei continuităţi a producţiei pe termene mai îndelungate; - posibilitatea investirii capitalului pentru unii investitori (locatori), în vederea

obţinerii unui profit; - posibilitatea iniţierii unei acţiuni de investiţii pentru unii agenţi economici fără a

fi obligaţi să utilizeze capital împrumutat sau chiar capital propriu, şi perspectiva obţinerii unui profit prin exploatarea obiectelor închiriate în forma de „leasing”.

Aşa cum a fost conceput, contractul de „leasing” pune faţă în faţă, într-o primă concepţie, trei parteneri şi anume:

- un producător al bunurilor (terţul furnizor); - o societate de „leasing” care-şi investeşte capitalul propriu şi cumpără bunurile

de la producător (locator); - un beneficiar al investiţiei (utilizatorul) care închiriază bunul pentru a-l

exploata, plătind în rate o valoare negociată cu perspectiva posibilităţii de a-l cumpăra (opţional) după plata ultimei rate.

Grafic, se poate exprima această situaţie astfel:

Precum observăm, între cei trei parametri au loc două tipuri de relaţii

contractuale:

• o primă relaţie între producător şi societatea de „leasing” cu două operaţii simultane distincte: - vânzarea bunului de către producător; - achitarea contractului pe baza cumpărării de către societatea de

„leasing” (locator). Este vorba în acest caz de perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare

de tip tradiţional (comercial-juridic) cu efectele cuvenite, respectiv transmiterea deplină a dreptului de proprietate chiar din momentul livrării, pe de o parte şi achitarea simultană a valorii produsului potrivit negocierii dintre părţi.

• a doua relaţie este de închiriere tip leasing ce se perfectează între societatea de leasing (locator) şi agentul economic ca utilizator al bunului închiriat.

Trei sunt elementele de bază ale acestei forme de închiriere şi anume: - se negociază valoarea ce trebuie plătită de către utilizator locatorului, într-

un anumit număr de rate;

18

- se stabileşte caracterul opţional al vânzării -cumpărării; - se stabileşte modalitatea de plată de către utilizator, locatorului în rate,

potrivit negocierii convenite. Acest nou tip de contract de închiriere de tip „leasing” se deosebeşte

fundamental de închirierea clasică prin următoarele: - pe toată durata închirierii, proprietarul de drept rămâne în continuare

societatea finanţatoare (de leasing) cu toate obligaţiile ce revin proprietarului (impozite, taxe, amortizare) iar utilizatorul (agentul economic) are latitudinea şi dreptul să utilizeze bunul închiriat în scopul prevăzut în contract, în condiţiile de eficienţă pe care le consideră cele mai adecvate.

- dacă pe parcursul termenului de închiriere, utilajul închiriat prezintă unele deficienţe în funcţionare, are asigurată asistenţa tehnică a finanţatorului pe propriile sale cheltuieli sau utilajul este înlocuit cu altul.

- dacă intervine o uzură morală determinată de progresul tehnic, se poate schimba utilajul cu altul corespunzător, dar în condiţii de negociere noi, tot în sistem “leasing”.

- odată cu achitarea ultimei rate (rata reziduală) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea utilajului, fără a mai negocia vreun alt preţ faţă de cel negociat iniţial şi fără a se mai plăti o altă sumă de bani, în afara ultimei rate scadente, deoarece preţul utilajului reprezintă suma ratelor plătite şi nu e vorba de un alt preţ.

Optând pentru aceasta, societatea de „leasing” nu are voie să-l refuze şi este obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare ce se perfectează.

- contractul de „leasing” fiind un contract de închiriere, nu prevede ca la orice contract comercial de închiriere, ca valoarea chiriei să fie stabilită la alt nivel decât valoarea negociată plătibilă în rate, care, de fapt, înseamnă o chirie egală cu preţul de vânzare.

Contractul de „leasing” stimulează în măsură importantă iniţiativa celor care doresc să înceapă o activitate, fără a dispune de capitalul necesar şi creează o premisă importantă pentru stimularea producţiei, fapt care se reflectă benefic în evoluţia economică, realizându-se şi profituri stimulatoare.

În situaţia când, între producător (furnizor) şi utilizator (agentul economic) nu există o societate de „leasing”(intermediară) care să joace rolul de investitor (cumpărător), putem avea de-a face cu un contract de leasing direct (între producător şi utilizator, rolul locatorului luându-l direct furnizorul).

Între contractul de „leasing” şi contractul de vânzare-cumpărare în rate există, totuşi, o deosebire substanţială şi anume: contractul de „leasing” nu transmite dreptul de proprietate la data transmiterii utilajului în folosinţă, pentru exploatare ci, numai după plata ultimei rate (reziduale), pe când contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, transmite dreptul de proprietate din chiar momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, cumpărătorul putând fi urmărit în averea sa personală dacă nu achită ratele, dar pe utilaj este stăpân pe deplin.

2.1.5.2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND CONTRACTUL DE „LEASING” ÎN ŢARA NOASTRĂ

Din cele arătate până acum, în prezent rezultă că în ţările cu o economie

dezvoltată, contractele de „leasing” au cunoscut o largă aplicabilitate, legiuitorii urmărind cu perseverenţă evoluţia acestor operaţiuni menite să se răsfrângă pozitiv în asigurarea bunului mers al activităţilor de producţie desfăşurate.

În ţara noastră, actul normativ care a legiferat operaţiunile de leasing şi, respectiv, societăţile de leasing, a fost Ordonanţa Guvernului României nr. 51/1997, aprobată apoi de parlament prin Legea nr. 90/1998 şi completată prin Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. Această ultimă exprimare a legii stabileşte următoarele măsuri obligatorii:

Societăţile de leasing, persoane juridice române se înfiinţează şi funcţionează potrivit Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999.

19

Două condiţii sunt obligatorii pentru înfiinţarea lor: o să aibă ca obiect de activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing; o să aibă un capital social minim subscris şi vărsat integral la înfiinţare,

de 500 milioane lei. Pentru desfăşurarea activităţii normale a lor, societăţile de „leasing” sunt

obligate să se înregistreze la Oficiul pentru operaţiuni de leasing din cadrul Ministerului Finanţelor în termen de 15 zile de la data la care au obţinut certificatul de înmatriculare.

Operaţiuni de leasing sunt acelea prin care o parte denumită locator/finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.

La sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţator se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului care poate fi:

o de a cumpăra bunul; o de a prelungi contractul de leasing; o de a înceta raporturile contractuale.

Legea dă posibilitatea utilizatorului să opteze pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.

Obiectul operaţiunilor de leasing poate fi: o bunuri imobile; o bunuri mobile de folosinţă îndelungată aflate în circuitul civil.

Elementele minime ale oricărui contract de leasing trebuie să fie: a) părţile contractului:

o locatorul/finanţatorul; o utilizatorul

b) descrierea exactă a bunului care face obiectul contractului de leasing; c) valoarea totală a contractului de leasing; d) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora; e) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului; f) clauza privind obligaţia asigurării bunului.

Când este vorba de un contract de leasing financiar, în afara celor de mai sus trebuie să cuprindă:

- valoarea iniţială a bunului; - clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea

bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi exercitat. În afara acestora, părţile pot introduce şi alte clauze convenite de ele. Durata de închiriere a contractului de leasing nu poate fi mai mică de un an. Prin prevederile legii, contractele de leasing constituie titlu executoriu şi,

deci, nu mai este nevoie de o hotărâre judecătorească definitivă, în următoarele situaţii:

- la sfârşitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul n-a formulat opţiunea cumpărării bunului sau a prelungirii contractului;

- în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.

2.1.5.3. TIPURI DE LEASING

În legislaţia românească distingem două tipuri de leasing şi anume: A) Leasing-ul financiar care îndeplineşte una sau mai multe dintre condiţiile:

- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului chiar din momentul încheierii contractului de leasing;

- părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing să se transmită utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţa) pe care aceasta o are la data în care opţiunea poate fi exprimată;

20

- perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă în final, dreptul de proprietate nu e transferat. B) Leasing-ul operaţional care nu îndeplineşte nici una din condiţiile

prevăzute mai sus (“Leasing”-ul ca formă de contract posibil). Facem menţiunea că legea prevede posibilitatea ca atât finanţatorul cât şi

utilizatorul să poată fi persoane juridice române sau străine. Există, de asemenea, posibilitatea ca utilizatorul să-şi poată alege, atât

furnizorul cât şi societatea care va asigura bunul, cu acordul societăţii de leasing. Literatura de specialitate prevede că în alte legislaţii se pot distinge şi alte

tipuri de leasing care pot fi considerate valabile şi la noi.

REZUMAT

În realizarea unei investiţii, un rol important îl are alegerea strategiei de urmat

în finalizarea acesteia. Pentru aceasta se realizează prognoze care să definească modalitatea în care domeniul unde se vor materializa investiţiile va evolua în perioada următoare.

Realizarea unei investiţii presupune parcurgerea unui ciclu investiţional care cuprinde obligatoriu etapele de studiu, de evaluare şi de realizare a investiţiei, urmate de etapa de exploatare rentabilă a acesteia.

Primul element ce se urmăreşte a fi fundamentat este finanţarea investiţiei, cu precizarea exactă a surselor de finanţare şi a cuantumului fiecărei surse în suma totală. Ca o modalitate nouă, modernă de finanţare a dezvoltării de noi capacităţi de producţie este „metoda leasing” care presupune un lanţ de trei agenţi economici între care se stabilesc raporturi juridice specifice. Această metodă permite o finanţare mai uşoară a achiziţionării de maşini şi utilaje necesare desfăşurării procesului de producţie. TESTE DE EVALUARE 1. Prognozele se împart în:

a) prognoze pe termen scurt, mediu, lung şi foarte lung; b) pe termen scurt, mediu şi lung.

2. Etapele ce trebuie urmate în realizarea unui punct de investiţii sunt:

a) de studiu, de evaluare şi de realizare; b) de studiu şi de evaluare.

3. Finanţarea unei investiţii se poate face din:

a) surse proprii; b) surse de pe piaţa de capital; c) surse externe; d) surse proprii, de pe piaţa de capital şi externe.

4. Metoda „leasing” presupune relaţii între:

a) doi agenţi economici; b) trei agenţi economici.

Rezolvare 1 a; 2 a; 3 d, 4 b.

21

CAPITOLUL III

EFICIENŢA ECONOMICĂ - ELEMENT FUNDAMENTAL AL DECIZIEI DE INVESTIŢII

3.1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ

Eficienţa economică este o noţiune cu caracter complex şi cu un rol important în evoluţia societăţii umane prin faptul că mobilul ei permanent a fost şi rămâne, în mod constant, obţinerea unor rezultate favorabile în activitatea desfăşurată de către oameni, atât individual cât şi în cadrul unor activităţi economice.

Etimologic, cuvântul eficienţa îşi are originea în cuvântul latinesc „efficere”, care înseamnă, a îndeplini ceva, a crea, a face ceva mai cu curaj, a câştiga bani, deci, a desfăşura o activitate din care să rezulte realizarea unui scop propus.

Sinonim cu eficienţa şi întâlnit în literatura noastră de specialitate, ca şi a altor ţări, este termenul “eficacitate”, provenit în limbajul nostru din franţuzescul “efficacité”, care înseamnă o acţiune capabilă să producă un efect aşteptat.

Specialiştii au acceptat în mai largă măsură noţiunea de eficienţă, faţă de cea de eficacitate, astfel că, în literatura de specialitate economică, eficienţa este considerată termenul cel mai uzual.

Cât priveşte domeniul tehnic, noţiunea de eficienţă se suprapune în cele mai frecvente cazuri noţiunii de randament, ca raport între efectul obţinut şi efortul depus.

Cu toate acestea, eficienţa are o sferă mult mai mare de cuprindere, incluzând tot ceea ce înseamnă un folos, un câştig în plus, un efect economic avantajos.

În economia de piaţă, în care agenţii economici au o largă libertate de acţiune şi nu se simt îngrădiţi de stat printr-o legislaţie rigidă, eficienţei economice îi revine sarcina stimulării permanente a iniţiativei, individuale sau ca firmă comercială sub diverse forme.

Specialiştii sunt de acord că la baza oricăror activităţi economice stau două elemente inseparabil unite şi anume: EFORTUL - privit ca un consum de resurse materiale, umane şi financiare – şi - EFECTUL, înţeles ca un rezultat obţinut în concordanţă cu o previziune anume - astfel încât nivelul efectului obţinut să fie superior nivelului efortului depus.

Luând în considerare cei doi factori determinanţi ai eficienţei, sub aspect matematic, putem defini ca fiind un raportul între ansamblul efectelor economice obţinute dintr-o activitate economică anumită şi ansamblul eforturilor economice depuse de către iniţiatorul activităţii respective.

Relaţia matematică prin care se reprezintă eficienţa (E) este următoarea:

CRE = , în care:

R = rezultatul (efectul) obţinut; C = consumul de resurse (efortul depus).

În raportul arătat, valoarea eficienţei trebuie să tindă către maximizare,

respectiv, acest raport trebuie să fie superior cifrei 1, adică R > C şi, deci, 1CR

> .

În situaţia unei egalităţi între R şi C, activitatea desfăşurată nu este recomandabil să se execute, deoarece nu se poate realiza nici un câştig suplimentar.

Există şi un raport invers al celor doi factori prin intermediul căruia putem determina ce efort trebuie făcut pentru o unitate de efect.

Astfel, vom avea: RC'E = , care, principial, trebuie fie minim.

O definiţie mai completă a eficienţei economice s-ar putea formula astfel:

22

Eficienţa economică este o noţiune complexă prin care înţelegem obţinerea unor rezultate economico-sociale maxime şi de utilitate prin cheltuirea în mod raţional şi economic a oricăror resurse materiale, tehnice, de muncă şi financiare pe baza unor metode ştiinţifice de organizare şi de conducere a activităţilor umane, în toate domeniile de activitate.

În literatura de specialitate întâlnim definiţii mai concise, strâns legate de sensul lingvistic al noţiunii de eficienţă economică şi anume: “Eficienţa este atributul oricărei activităţi umane de a produce efectul util dorit.”4

În afara relaţiilor expuse mai sus, care dau o conotaţie pur matematică, de calcul al eficienţei economice, trebuie avut în vedere faptul că, în sensul gândirii economice, o activitate economică poate fi considerată eficientă dacă îndeplineşte şi unele condiţii cum sunt cele de mai jos:

- activitatea respectivă este în măsură să acopere o cerere socială, adică rezultatul (produsul) său să fie cerut de societate, să fie util;

- activitatea respectivă poate fi măsurată, astfel încât să putem cunoaşte valoric ce venit net (profit) se poate obţine şi cu ce efort. În limbajul economic întâlnim, de asemenea, noţiunea de „rentabilitate”, în

special, atunci când se pune problema determinării profitului ce trebuie obţinut. Noţiunea de rentabilitate, însă, nu trebuie confundată cu noţiunea de eficienţă

economică, deoarece aceasta din urmă are o sferă de cuprindere mai largă decât rentabilitatea.

Pe când rentabilitatea reprezintă rezultatul financiar al unei activităţi economice, concretizat prin profit, eficienţa cuprinde toate laturile activităţilor (economice, financiare, sociale, culturale etc.) având menirea de a realiza efecte benefice şi utile.

Dacă, din cele expuse până acum, s-a urmărit cristalizarea problemelor de principiu, privind eficienţa economică a producţiei, în general, în cele ce urmează vom analiza eficienţa economică în investiţii, respectiv, acolo unde se pune problema începerii unor activităţi care trebuie să se bazeze pe toată durata lor, pe o eficienţă cât mai mare.

Ca orice altă activitate economică, în activitatea de investiţii dezideratul obţinerii celor mai bune rezultate, prin utilizarea unor mijloace disponibile, îl constituie asigurarea unei eficienţe economice maxime.

Din expunerea privind conceptul de eficienţă economică a producţiei, în general, a rezultat că nu numai în activitatea de producţie ci şi în celelalte activităţi nivelul eficienţei economice este redat de cei doi factori determinanţi ai săi, efectul şi efortul şi că acest nivel poate fi influenţat de o multitudine de factori.

Şi în investiţii, relaţia de principiu privind determinarea eficienţei economice este aceeaşi ca şi în producţie, respectiv:

CRE = sau R

CE, =

Mai mult ca oriunde, în investiţii trebuie să se urmărească tendinţa către

maxCRE →= ceea ce înseamnă că, pentru orice unitate de efect (consum) trebuie

să se depună cea mai mică cantitate de efort. (De fapt, fiecare relaţie este inversa celeilalte).

Din punctul de vedere al efortului investiţional, distingem eforturi care se referă la:

- valoarea investiţiei; - valoarea lucrărilor de construcţii-montaj; - numărul şi valoarea utilajelor de acelaşi fel; - numărul de personal din procesul investiţional.

Similar, în procesul de producţie, întâlnim sub noţiunea de efort: 4 I. Românu, I. Vasilescu coord. cit. pag.105

23

- costurile de producţie; - cheltuielile materiale; - numărul de salariaţi etc.

3.2. CARACTERISTICI ALE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

Principalele caracteristici ale eficienţei economice a investiţiilor, adoptate, în principiu, de către literatura de specialitate, sunt: 1) latură esenţială a întregii activităţi economice; 2) se bazează pe urmărirea obţinerii unor rezultate optime, ca urmare a legăturii

strânse dintre raportul efectelor şi cel al consumurilor (eforturilor); 3) cunoaşterea corespunzătoare a cererilor pieţei, respectiv o previziune judicios

fundamentată a acesteia.

3.3. INDICATORII DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIEI

În elaborarea lucrării de proiectare, proiectantul trebuie să ţină seama de o multitudine de factori ce ar putea influenţa obiectivul proiectat, utilizând o gamă complexă de indicatori, grupaţi după anumite criterii, pe baza cărora să poată ajunge la concluzii favorabile investitorului.

Necesitatea utilizării unui număr adecvat de indicatori de eficienţă ce se obţin prin calcule şi prelucrări ale informaţiilor incluse în documentaţie constituie premisa obiectivă şi necesară deoarece un număr apreciabil de factori pot influenţa activitatea productivă a obiectivului investit.

Priviţi, în general, ca instrumente de calcul care trebuie să analizeze raportul dintre anumite mărimi, indicatorii economici sunt meniţi să dea o expresie cât mai exactă a oricărei activităţi de investiţii şi a oricărei activităţi economice, din orice sector de activitate.

Literatura de specialitate indică posibilitatea clasificării acestor indicatori din mai multe puncte de vedere.

Specialişti consacraţi ca: I. Românu şi I. Vasilescu, în lucrarea “Eficienţa investiţiilor şi a capitalului fix”, editată în anul 1993, prezintă o clasificare a indicatorilor după unele criterii ca: 1) Sfera de cuprindere şi de referinţă potrivit căreia indicatorii se împart în: - indicatori care reflectă efectele economice, respectiv, capacitatea de producţie,

valoarea producţiei, încasările valutare etc.; - indicatori care cuantifică eforturile pentru înfăptuirea activităţii respective cum

sunt: volumul investiţiilor, mărimea imobilizărilor, cheltuielile de producţie, structura costurilor de producţie, numărul total al salariaţilor şi structura acestora etc.

- indicatori referitori la perioada în care se desfăşoară activitatea analizată, respectiv, dimensionarea perioadei executare-dezvoltare-producţie-desfacere, durata vieţii unui produs, timpul de execuţie al unei activităţi, atingerea parametrilor proiectaţi, durata de amortizare a capitalului fix etc.;

- indicatori ai eficienţei economice care au drept caracteristică generală realizarea unei comparaţii a rezultatelor obţinute strâns legat de resursele consumate, ţinând seama şi de alte elemente definitorii ale eficienţei economice ca: structura resurselor şi rezultatelor, calitatea acestora, gradul de abundenţă, influenţa factorului timp etc.

Dintre aceşti indicatori se menţionează: rata profitului, productivitatea muncii, producţia la 1000 lei capital fix, investiţia specifică, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor etc. 2) Nivelul la care se face evaluarea şi analiza economică, şi anume:

24

- indicatori calculaţi la nivel macroeconomic: produs intern brut, produs naţional net etc.;

- indicatori calculaţi la nivel microeconomic: valoarea producţiei marfă fabricate, numărul total de salariaţi, valoarea cifrei de afaceri, producţia la 1000 lei capital fix etc..

Opinii privind gruparea indicatorilor eficienţei economice, în general sunt mai multe, toate însă dând posibilitatea determinării eficienţei economice a oricărei activităţi, inclusiv a celei de investiţii.

Cu privire la indicatorii de evaluare şi analiză a eficienţei economice a investiţiilor, aceştia, deşi se includ în indicatorii de eficienţă economică în general, ei au totuşi denumiri specifice şi se pot clasifica din următoarele puncte de vedere: A) din punct de vedere al conţinutului lor general (indicatori generali); B) din punct de vedere al posibilităţii analizei eficienţei economice a investiţiilor

(indicatori de bază ai investiţiei).

3.3.1. INDICATORII GENERALI

Sunt cei care dau posibilitatea formării unei păreri generale asupra modalităţii de creare a eficienţei economice, ţinând seama de următorii indicatori: capacitatea de producţie a obiectivului proiectat, costul producţiei, forţa de muncă ce va contribui la realizarea producţiei, productivitatea muncii ce se preconizează a se realiza, nivelul profitului obţinut, rata rentabilităţii activităţii desfăşurate.

În cele ce urmează, vom prezenta parametrii care alcătuiesc fiecare indicator şi modul de determinare a lor.

1. Capacitatea de producţie reprezintă indicatorul care ne arată volumul

maxim al producţiei ce poate fi realizat într-o perioadă de timp anumită (oră, zi, lună, trimestru, an) în condiţii de funcţionare normală a utilajelor şi instalaţiilor productive şi de folosire a resurselor materiale şi umane în mod raţional într-un coeficient de schimburi determinat de natura procesului tehnologic.

Capacitatea de producţie poate fi exprimată în cantităţi fizice (bucăţi, tone, m., l., m2, m3 etc.) şi se simbolizează în principiu cu “q”.

Atunci când se exprimă în valori, se simbolizează cu “Q”. Relaţia matematică ce determină calculul capacităţii de producţie sub forma

valorică este următoarea:

∑=

=n

1jjjpqQ , în care:

Q = capacitatea de producţie exprimată valoric; qj = cantitatea de producţie fizică a unui anumit sortiment; pj = preţul de producţie al sortimentului “j”.

Când e vorba de unităţi social-culturale, capacitatea de producţie se exprimă prin unităţi reprezentative ale activităţii desfăşurate (pentru un spital numărul de paturi, pentru o şcoală numărul de clase a câte 30 de elevi, pentru un teatru numărul de locuri în sală, pentru un stadion numărul de locuri în tribune etc.).

Capacitatea de producţie are importanţă pentru investitor deoarece este cea care dă o primă orientare privind necesarul de fonduri ce trebuie imobilizate.

2. Costul producţiei reprezintă valoarea consumului de resurse materiale şi

umane încorporată în producţia realizată la nivel maxim, pe o anumită perioadă de timp, în obiectivul investit. Pentru determinarea ei, nu se utilizează o formulă ca la determinarea capacităţii, deoarece ea este rezultatul însumării tuturor cheltuielilor cu resursele materiale şi umane, inclusiv alte cheltuieli băneşti (impozite, taxe, etc.).

În general, cuantumul cheltuielilor materiale este important nu ca valoare totală ci, ca cheltuieli de producţie la 1000 lei valoare produse realizate.

3. Forţa de muncă (numărul total de salariaţi).

25

Este indicatorul care trebuie determinat chiar din faza de proiectare, deoarece la baza calculului său stau utilajele de bază ce realizează sortimentele, condiţiile de tehnologie sortimentală, numărul de oameni salariaţi care trebuie să deservească fiecare loc de muncă din fazele tehnologice, nivelul de calificare profesională etc.

Ţinându-se seama de toţi parametrii tehnologici se alcătuieşte o listă de salariaţi pe specialităţi şi nivel de calificare, iar în funcţie de volumul ce trebuie produs şi timpul de funcţionare se stabileşte coeficientul de schimburi de lucru.

4. Productivitatea muncii este indicatorul care determină capacitatea productivă a fiecărui salariat, respectiv cantitatea sau valoarea unor produse realizate de fiecare salariat (muncitor) într-o unitate de timp sau într-o perioadă de timp stabilită spre a fi luată în calcul.

Productivitatea muncii (W) se poate determina în mai multe feluri, în funcţie de parametrii folosiţi în formulă.

Astfel putem avea:

salariati de.Nrproductiei valoarea

NQW

s

==

produsacantitateapentru necesar timpulFW 1 ==

salariatidenumarulprodusului cantitatea

NsqW ==

produsuluicantitateaqW ==

5. Profitul reprezintă acel indicator care redă venitul net ce trebuie realizat

ca urmare a desfăşurării unei activităţi de investiţii. El este reprezentat, în general, prin rata profitului, care arată capacitatea

obiectivului de investiţii de a aduce profit. Profitul, ca element component al acumulării de capital, constituie un factor

important în sporirea capitalului fix, deoarece el poate fi reinvestit pentru dezvoltarea şi, respectiv, modernizarea capacităţilor de producţie.

6. Eficienţa capitalului fix: Ef ca un raport între valoarea producţiei determinată de capacitatea de producţie (Q) şi valoarea capitalului fix investit (K):

KQEf =

O trăsătură importantă a acestui indicator este şi aceea că el creează

posibilitatea comparării lucrărilor de investiţii din ţară cu lucrări similare din ţările mai dezvoltate.

O altă trăsătură a acestui indicator rezidă în faptul că asigură urmărirea stării utilajelor, mecanismelor şi instalaţiilor de lucru, a duratei optime de funcţionare a lor, ca şi a nivelului tehnic al capacităţii capitalului fix.

Literatura de specialitate stabileşte mai multe categorii de indicatori adecvaţi analizei eficienţei economice a capitalului fix.

Spre exemplu:

- valoarea producţiei la 1000 lei capital fix ( ) 1000KQ1000Q ⋅=

sau 1000fix capital valoare

productiei valoarea1000CfQ

×=⋅

- profitul total la 1000 lei capital fix

( ) 1000fixcapital1000Cf1000P ×=⋅=

- profitul net la 1000 lei capital fix (Pn/1000)

26

( ) 1000fix capitalnetprofit 1000

CfPn1000Pn ×=⋅=

7. Rata rentabilităţii este corolarul ratei profitului, purtând şi denumirea de

profitabilitate. Rata rentabilităţii (r) se determină ca un raport între profitul obţinut (P) şi

cheltuielile de producţie necesare (C), respectiv: 1000

CPr ⋅=

Se consideră pe bună dreptate că rata rentabilităţii este indicatorul care răspunde cel mai frecvent la modalitatea de luare a deciziilor de investiţii, deoarece dintre variantele analizate, se alege cea care prezintă rata rentabilităţii optime.

3.3.2. INDICATORII DE BAZĂ AI INVESTIŢIEI

Indicatorii de bază sunt proprii activităţii de investiţii spre deosebire de cei anteriori care pot fi comuni şi oricăror altor activităţi economice.

Literatura de specialitate cunoaşte, în principal, următorii indicatori de bază ai investiţiei:

1. Volumul de capital investit este indicatorul care reprezintă efortul

economic total pentru proiectarea şi realizarea unui obiectiv de investiţii. În principiu, indicatorii privind eficienţa economică a investiţiilor pot îmbrăca

două forme: - indicatori EFECT / EFORT - indicatori EFORT / EFECT, respectiv după modul în care analizează.

Volumul de capital investit este un indicator de efort care înglobează însumarea elementelor componente ale acestuia, respectiv: - valoarea resurselor materiale; - valoarea resurselor financiare; - valoarea retribuirii forţei de muncă şi a cheltuielilor de protecţie şi A.S.; - valoarea resurselor informaţionale şi ştiinţifice.

Privit în ansamblul economiei naţionale, volumul total de investiţii (It) prezintă următoarea componenţă:

McTFmIimobYIconIcolIdIt +++++++=

în care: It = volumul capitalului investit; Id = valoarea investiţiilor directe (resursele materiale directe înscrise în devizul general); Icol = valoarea investiţiilor colaterale (utilităţi, energie, combustibil, căi de acces rutier şi feroviar); Icon = valoarea investiţiilor conexe în aval; Y = valoarea terenului achiziţionat sau închiriat (concesionat); Iimob = valoarea compensării pierderilor provenite din imobilizări de resurse sau alte pierderi create de factorul timp; Fm = valoarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea, calificarea şi specializarea forţei de muncă; T = taxe vamale pentru import utilaje, instalaţii etc. Mc = valoarea mijloacelor circulante. Când e vorba de volumul de investiţii la nivel microeconomic, se elimină din

formula de calcul parametrii Icon şi Fm, deoarece investiţiile conexe există iar

27

cadrele profesionale au asigurată pregătirea profesională prin reţeaua şcolară existentă.

O formulă de calcul mai concisă cunoscută în literatura de specialitate este şi următoarea:

CsMcIcIdIt +++= , în care:

Id = investiţiile directe; Ic = investiţii conexe şi colaterale; Mc = valoarea mijloacelor circulante; Cs = cheltuieli suplimentare (pregătirea cadrelor, supraveghere etc.) Din alt punct de vedere, valoarea capitalului investit poate fi şi mai concis

prezentat şi anume: - capital fix activ (maşini, utilaje, instalaţii de lucru care execută procesul

tehnologic pentru producţia bunurilor respective); - capital fix pasiv (clădiri, construcţii, căi de acces interior etc. care participă

indirect la procesul de bază). 2. Durata de execuţie (realizare) a lucrărilor de investiţii proiectate

reprezintă indicatorul care stabileşte perioada în care are loc execuţia lucrărilor proiectate, respectiv perioada în care, potrivit proiectului, întregul efort investiţional este transformat în capital fix, activ şi pasiv.

În cadrul acestei perioade se eşalonează cheltuielile de fonduri băneşti şi materiale în colaborare cu beneficiarul investiţiei, iar executantul îşi organizează desfăşurarea lucrărilor de execuţie în aşa fel , încât să se încadreze în termenele prevăzute prin contractul proiectului de execuţie.

Desfăşurarea execuţiei presupune o organizare riguroasă şi folosirea unor procedee matematice ca: graficul Gantt, metoda drumului critic (ADC), metoda PERT etc. despre acestea urmând a vorbi într-un capitol aparte, referitor la organizarea şi optimizarea utilizării resurselor de investiţii.

Durata de execuţie a lucrărilor de investiţii proiectate se caracterizează, din punct de vedere economic, prin aceea că în această perioadă se imobilizează fonduri fără ca ele să aducă vreun venit. De aceea este imperios necesar ca, atât constructorul cât şi beneficiarul să colaboreze strâns în privinţa organizării şi desfăşurării lucrărilor în aşa fel, încât să se poată asigura evitarea oricăror întârzieri care-I afectează şi pe unul şi pe altul.

De dorit este ca, în desfăşurarea lucrărilor să poată fi puse în funcţiune unele capacităţi de producţie care să poată produce în paralel cu executarea altor lucrări ce pot fi realizate în partea finală.

Desfăşurarea duratei de execuţie a lucrărilor poate aduce beneficiarului pierderi importante pentru că se pot crea situaţii neprevăzute şi anume: - nu poate fi respectat un termen contractual stabilit anterior de către beneficiar; - se poate întâmpla ca prin întârzierea apariţiei pe piaţă mai târziu, unele produse

să nu mai fie atât de solicitate ca înainte; - se întârzie recuperarea fondurilor investite şi se diminuează beneficiul prevăzut.

3. Durata de exploatare (funcţionare) a obiectivului proiectat este indicatorul cel mai important pentru orice investitor având în vedere că reprezintă timpul de funcţionare al obiectivului, după ce a fost pus în funcţiune, până la scoaterea sa definitivă din exploatare.

Am putea spune că durata de funcţionare a obiectivului reprezintă timpul în care, de fapt, se amortizează valoarea investită în capitalul fix, la care se adaugă timpul în care acesta mai funcţionează până la scoaterea sa definitivă din funcţiune.

Pentru investitor, cea mai importantă perioadă este durata de exploatare, când realizează beneficiu.

Durata de exploatare este strâns legată de unele previziuni privind durata de solicitare a unor produse fabricate ca şi de influenţa progresului tehnic care, creând produse noi cu calităţi superioare şi mai mult solicitate, conduc la oprirea producţiei care nu mai concordă cu cererile pieţei.

28

4. Investiţia specifică (Si) este indicatorul care creează posibilitatea pentru investitor de a stabili o corelaţie între efortul investiţional depus şi efectul economic obţinut pentru varianta „i” de proiect analizată.

De aici rezultă că investiţia specifică este efortul investiţional depus pentru o unitate de capacitate de producţie în unităţi fizice sau valorice.

Efortul investiţional include toate cheltuielile efectuate pentru realizarea investiţiei totale (It) iar efectul economic reprezintă nivelul capacităţii de producţie în unităţi fizice.

Din raportul acestor doi parametri, determinăm mărimea investiţiei specifice (Si).

qhItiSi = , în care:

Iti = valoarea totală a investiţiilor; qh = capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice (tone, buc., m2, m3,

ml.) Când avem de-a face cu o producţie eterogenă şi nu se pot stabili unităţi

fizice, transformăm toate produsele în valori şi obţinem valoarea totală a producţiei (Q) iar relaţia va fi:

=

În acest fel vom putea cunoaşte ce efort investiţional revine pentru un leu producţie obţinută.

Când nu este vorba de obiective noi, ca în cazul de mai sus, ci de modernizare, tehnologizare, dezvoltare vom avea relaţii de determinare după cum urmează:

qoqiItiSi−

= , în care: Iti = valoarea investiţiilor pentru modernizare; qi = capacitatea de producţie obţinută după modernizare; qo = capacitatea de producţie înainte de modernizare. Compararea variantelor se face prin relaţia:

qjqiItjItiSm

−−

= , în care: Sm = investiţia specifică după modernizare; qi = capacitatea variantei “i” Itj = efortul variantei “j” qj = capacitatea variantei “j”

Exemplificăm prin tabelul de mai jos cu date concrete, modul de calcul al mai

multor variante.

Variante Nr. crt. Specificaţie U/M Situaţia iniţială 1 2 3

1 Investiţie Mil. lei - 800 1100 1250 2 Prod. fizică Buc. 30000 70000 120000 130000

Pe baza datelor de mai sus, vom avea:

lei/buc. mil. 02,040000800

30000-700008001.SiVar ===

29

lei/buc. mil. 01,0900001100

30000-12000011002 Var. Si ===

lei/buc. mil. 12,01000001200

30000-13000012003 Var. .Si ===

( ) lei/buc. mil. 01,0SiSi ,Si ,Simin optim Si 2321 ===

În situaţia unei producţii eterogene, capacitatea de producţie va fi înlocuită în relaţie cu Q (respectiv Qm şi Qo) astfel că investiţia specifică prin modernizare (Si) va fi determinată prin relaţia:

QoQmiImSi

−= , rezultând efortul investiţional de modernizare pentru 1 leu

capacitate valorică. 5. Termenul de recuperare a investiţiei este acel indicator sintetic ce

reprezintă raportul dintre efortul investiţional (capitalul investit) şi profitul anual obţinut.

El ne redă perioada de timp, începând de la darea în funcţiune (exploatare) a obiectivului, până când valoarea investită se recuperează din profitul obţinut.

Relaţia prin care se determină această perioadă este: a) pentru obiective noi:

PhItiTi = , în care:

Iti = valoarea investiţiilor totale ale variantei “i” Ph = profitul anual obţinut în varianta “i” Practic, în momentul în care, din profitul realizat se încasează întreaga valoare

a efortului investiţional, se ajunge la stabilirea timpului de recuperare a acestui efort. b) pentru obiective la care se realizează lucrări de modernizare,

retehnologizare dezvoltare, calculul va fi:

PhoPhiItiTi−

= , în care: Iti = valoarea totală a lucrărilor de modernizare, în varianta de după modernizare Ito = valoarea totală a lucrărilor înaintea modernizării Phi = profitul anual realizat după modernizare Pho = profitul anual realizat înainte de modernizare

c) pentru situaţia când sunt mai multe variante de proiectare privind modernizarea aceluiaşi obiectiv, timpul de recuperare optim (cel mai scurt) se determină astfel: se face o comparaţie a valorilor rezultate din calculele fiecărei variante potrivit metodologiei şi se alege varianta optimă.

În acest sens vom avea:

- pentru varianta 0, (înainte de modernizare) 0

00 Ph

ItT = ;

- pentru varianta 1, (după modernizare) 1

11 Ph

ItT = ;

- pentru varianta 2, (după modernizare) 2

22 Ph

ItT = ;

- pentru varianta 3, (după modernizare) 3

33 Ph

ItT = .

Pentru exemplificare folosim un tabel. Considerăm că pentru realizarea unei investiţii de modernizare s-au propus

trei variante, după cum urmează:

Variante propuse Nr. crt. Specificaţie U/M 0 1 2 3 0 Capital investit Mil. lei 100 110 122 154

30

Variante propuse Nr. crt. Specificaţie U/M 0 1 2 3 1 Venituri Mil. lei 105 105 114 124 2 Chelt. de exploat. Mil. lei 103 101 107 113 3 Profit Mil. lei 2 4 7 11

Considerându-se varianta zero ca variantă de bază, să se determine varianta optimă dintre variantele 1, 2, 3 utilizând ca indicator de departajare timpul (durata) de recuperare a investiţiei cunoscând că produsele sunt cerute pe piaţă 6 ani.

Din calcule constatăm următoarele:

ani 52

1024100110T1 ==

−−

=

ani 4,4522

27100122T2 ==

−−

=

ani 7,3934

211100134T3 ==

−−

=

( ) ani 7,3TTT ,T min. optim .T 332,1 ===

T3 este în primul rând inferior timpului de 6 ani şi este în acelaşi timp cel mai scurt timp dintre toate variantele, deci este timpul optim. O formulă mai sintetică de determinare, în general, a termenului de recuperare a capitalului, prin compararea profitului proiectat cu cel realizat, cunoscută în literatura de specialitate este următoarea:5

PhPPItT

,−+= , în care:

T = termenul de recuperare P = diferenţa dintre profitul proiectat şi cel realizat în cadrul perioadei de

atingere a parametrilor proiectaţi P′ = profitul suplimentar realizat în cadrul punerii în funcţiune a capacităţii

parţiale de producţie în cadrul duratei de realizare a obiectivului. 6. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor este un indicator

calculat ca raport între profitul total obţinut în urma execuţiei investiţiei (deci un efect) şi valoarea totală a capitalului investit în obiectiv (deci un efort).

Sunt cunoscute mai multe situaţii care pot fi întâlnite şi anume: a) pentru obiective noi, relaţia de calcul este:

ItiPhiEi = , în care:

Ei = coeficientul de eficienţă economică al variantei „i” Phi = profitul anual al variantei de investiţii „i” Iti = efortul total investiţional al variantei de investiţii „i” În principiu, ca indicator de tipul efect/efort, coeficientul de eficienţă economică

a investiţiilor arată câţi lei de profit anual se vor putea obţine de la leu efort investiţional.

Cu cât rezultatul obţinut va fi mai mare, cu atât se consideră mai avantajoasă investiţia.

b) pentru modernizare, retehnologizare, dezvoltare a unor capacităţi de producţie, calculul indicatorului capătă următoarea structură:

ItmiPhmoPhmiEim −

= , în care: Eim = eficienţa economică a investiţiilor prin modernizare Phmi = profitul obţinut prin modernizare în varianta “i” Phmo = profitul obţinut prin modernizare înainte de modernizare Itmi = efortul investiţional total al modernizării variantei “i” de investiţii

5 I. Românu, I. Vasilescu – coordonatori – op. cit. pag. 138

31

Când avem prezentate mai multe variante, calculul eficienţei economice a investiţiilor (cea mai avantajoasă variantă) se determină ca mai jos:

ItjItiPhjPhiEi

−−

= , în care “i” şi “j” sunt variante distincte.

De fapt, coeficientul de eficienţă economică a investiţiei este un raport invers faţă de termenul de recuperare a investiţiei.

Deci, cu cât termenul de recuperare este mai redus, cu atât beneficiul obţinut este mai mare şi invers.

7. Cheltuieli echivalente (recalculate) Este indicatorul care reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate atât pentru

realizarea obiectivului de investiţii cât şi pentru funcţionarea normală la parametrii proiectaţi de funcţionare.

Prin utilizarea acestui indicator putem obţine un anumit efect economic, fie din raportarea unui volum mai mare de cheltuieli la o investiţie mai mică, fie cu un efort de investiţii mai mare şi cu cheltuieli mai mici.

Există situaţii când, în analiza comparativă a variantelor de proiect, întâlnim situaţii care ne pun unele semne de întrebare şi anume: efortul investiţional poate sa fie mai mare decât al altei variante, dar costurile de exploatare pot să fie mai mici, iar la cealaltă, invers.

Considerând că avem variantele “i” şi “j”, practic problema întâlnită se poate prezenta astfel:

Iti>Itj iar Chi<Chj Pentru ce optăm, în acest caz? Pentru cea cu efortul investiţional mai mic şi

cheltuielile de exploatare mai mari, sau invers? Un ghid necesar în asemenea situaţii ni-l redă folosirea unei relaţii de calcul

de tipul: DeChItK ⋅+= , în care:

It = efortul investiţional total Ch = cheltuielile anuale pentru producţie De = durata de funcţionare eficientă a obiectivului K = valoarea cheltuielilor echivalente În cazul că e vorba de varianta ”i” sau varianta “j”, la fiecare simbolizare se va

adăuga litera “i” sau “j”. Spre exemplu, la varianta “i” vom avea: DeiChiItiKi ⋅+= ,

iar la varianta “j”: DejChjItijKj ⋅+=

Dacă se compară cheltuielile echivalente (recalculate) efectuate în cazuri de modernizări, retehnologizării indicatorul fiecărei variante poate fi determinat după următoarea formulă:

TniqiTniChiItiKi

××+

= , în care elementul suplimentar “qi” reprezintă capacitatea de producţie a variantei “i” iar Tni reprezintă termenul normal de recuperare a investiţiei.

În cazul determinării indicatorului pentru alegerea variantei optime, prin comparare, pentru fiecare variantă se va utiliza formula următoare:

DqiK ×=

, în care D reprezintă durata de funcţionare a obiectivului de investiţie.

În toate cazurile, însă trebuie să fie vorba de capacităţi de producţie egale fiindcă, altfel, nu se poate vorbi de comparaţie corectă.

8. Randamentul economic al investiţiei este un indicator cu un grad de mare cuprindere, făcând posibilă comparabilitatea între beneficiul obţinut după realizarea obiectivului şi efortul investiţional depus. Este bine cunoscut că scopul oricărui investitor este obţinerea de profit cât mai mare.

După cum se cunoaşte, profitul poate îmbrăca mai multe forme, respectiv:

32

• profitul realizat (prevăzut să se realizeze) în timpul unui an (Ph anual) care se determină prin scăderea din valoarea totală a producţiei anuale (Ch), respectiv:

ChQhPh −= , ca formulă generală. • profitul total realizat (prevăzut a se realiza) pe întreaga perioadă de

funcţionare a obiectivului (Pt).

DePhPt ⋅= , unde De cu numărul anilor de funcţionare Este cunoscută şi noţiunea de profit de recuperare (Pr) care reprezintă

valoarea efortului investiţional făcut şi, deci, este egal cu aceasta, respectiv: Pr = It În ultimă analiză, profitul cel mai îndeaproape urmărit de investitor este profitul

care-i rămâne după ce şi-a recuperat toate cheltuielile efectuate, deci aşa zisul profit final (Pf).

Deci, PrPtPf −= sau Pf = ItPt − . Ca indicator de efect/efort, randamentul economic al investiţiei (R) se

determină prin raportul dintre efectul final şi efortul total, deci între profitul final (Pf) şi investiţiile totale (It).

Deci, ItPtR =

Când e vorba de variante multiple (i, j…n) vom avea Ri, Rj Rn etc. şi respectiv Pfi, Iti etc.

Randamentul economic al investiţiei exprimă valoric câţi lei de profit final vor rezulta pentru un leu capital investit adică ce valoare de profit se poate obţine, după recuperarea investiţiei, pentru fiecare leu investit.

Un grafic expus mai jos, va reliefa corelaţia dintre efortul investiţional şi profitul final, după cum urmează:6

Suprafaţa S1 reprezintă valoarea efortului investiţional până la darea în

funcţiune a obiectivului investit este egală ca suprafaţă (şi valoare) cu S2 care reprezintă valoarea recuperată (până la punctul T) a capitalului investit (S1). Dar S2 este egal cu profitul de recuperare (Pr) care reprezintă efortul investiţional şi, deci este egal cu It. Cât priveşte S3, acesta constituie profitul rămas după recuperarea cheltuielilor efectuate prin investire, respectiv, profitul final (Pf).

Deci, putem trage concluziile: Pr2SIt1S ===

Pf3S = Pt3S2S =+

La rândul său , PfPrPt += sau PfItPt += Potrivit celor arătate mai sus, randamentul economic al investiţiei se determină

ca un indicator de efect/efort, deci: ItPtR = .

6 I. Românu, I. Vasilescu – coordonatori op. cit. pag. 145

33

Cum, însă uneori, în practică randamentul economic al investiţiei se determină pornind de la profitul total, în acest caz vom avea:

ItItPtR −

= , respectiv 1ItPtR −=

Relaţiile de mai sus nu alterează principiul potrivit căruia randamentul economic al investiţiei se determină în funcţie de profitul final.

Când, însă, pornim de la profitul total vom avea grijă ca raportul să prezinte şi includerea lui (-1), fapt care conduce tot la profitul final.

În principiu, la baza obţinerii unui randament economic al investiţiei cât mai mare este necesar să fie luaţi în consideraţie o serie importantă de factori economici ca:

efectuarea unor lucrări de execuţie de bună calitate, astfel încât timpul de recuperare a investiţiei să fie cât mai scurt;

utilizarea raţională a tuturor resurselor materiale, umane şi financiare pentru reducerea importantă a cheltuielilor de producţie;

utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie şi a utilajelor de bază pentru prelungirea duratei de exploatare eficientă a obiectivului;

sporirea volumului producţiei printr-o îmbunătăţire a structurii sortimentale în raport de corelaţia cerere-ofertă.

O serie de indicatori suplimentari ca: productivitatea muncii, privită din multiple puncte de vedere, consumurile specifice, costul produselor precum şi alţi indicatori tehnico-economici ce se studiază la alte discipline economice, sunt în măsură să contribuie esenţial la obţinerea unui randament economic al investiţiilor, atât în faza de proiectare cât şi în faza de exploatare.

REZUMAT

Eficienţa economică este un concept larg, care cuantifică modalitatea în care

resursele alocate şi consumate într-un proces de producţie se transformă în produse şi servicii care, prin valorificarea pe piaţă, aduc venituri mai mari decât cheltuielile făcute.

Eficienţa investiţiilor este parte a eficienţei economice, realizând numai evaluarea cheltuielilor de investiţii, prin prisma veniturilor obţinute din exploatarea obiectivului realizat.

Evaluarea unui proiect de investiţii se face actualizând un set de indicatori statici, care permite luarea unei decizii privind eficienţa sau neeficienţa acestuia.

TESTE DE EVALUARE

1. Eficienţa economică: a) include şi eficienţa investiţiilor; b) este inclusă în eficienţa investiţiilor. 2. Eficienţa economică se poate calcula: a) ca un raport între valoarea rezultatelor obţinute şi a consumului făcut

pentru obţinerea acestora; b) ca un raport între venituri şi cheltuieli.

3. Optimul valorii investiţiei înseamnă: a) maximizarea acestora; b) minimizarea acesteia.

4. Randamentul economic al investiţiei se determină: a)

1IR t −=

b) 1IR t −=

unde: Pt = Profitul total; It = Investiţia totală; Vt = Venitul total

34

Rezolvare 1 a, 2 a, 3 a, 4 a.

35

CAPITOLUL IV

PROGRAMAREA ŞI EXECUTAREA OPTIMĂ A LUCRĂRILOR DE INVESTIŢII

4.1. METODE PRIVIND PROGRAMAREA UTILIZĂRII RESURSELOR DE INVESTIŢII

Programarea, ca direcţionare constantă de activitate, iar optimizarea, ca

ridicare a ei la nivelul maxim de realizare, trebuie să constituie pentru fiecare executant de lucrări, o preocupare permanentă. Exercitarea unui control continuu al aplicării acestora trebuie, de asemenea, să îi fie în permanentă atenţie.

O bună organizare privind programarea şi optimizarea utilizării resurselor de investiţii nu înseamnă numai stabilirea unui grafic de execuţie temporală a lucrărilor ci şi folosirea unor metode teoretice, cunoscute în literatura de specialitate, prin a căror aplicare să se poată ajunge la scopul propus.

4.1.1. METODA DRUMULUI CRITIC: NOŢIUNI ŞI APLICARE

Este o metodă care a fost adoptată de către specialişti pentru executarea unor

lucrări de investiţii într-o perioadă cât mai scurtă, ca urmare a optimizării resurselor. În literatura de specialitate, metoda drumului critic cunoscută şi sub

denumirea de analiza drumului critic (A.D.C.) a fost larg expusă ca o metodă care creează posibilitatea eşalonării lucrărilor în aşa fel încât obiectul proiectat să poată fi realizat într-o perioadă de timp în care să poată fi eliminate toate pierderile de timp, care ar putea prelungi durata de execuţie a obiectivului.

Înainte de momentul începerii activităţii de execuţie a obiectivului, pentru toată durata de execuţie a acestuia se stabilesc în detaliu toate operaţiunile care prin înlănţuirea lor ordonată alcătuiesc laolaltă totalitatea lucrărilor ce trebuie executate.

Această ordonare trebuie să conducă la modul de dependenţă a unor operaţiuni faţă de altele. Spre exemplu: achiziţionarea de utilaje şi cea de montare, care depind una de alta. De asemenea, pot fi în situaţia de independenţă, când pot fi executate în paralel fără să depindă unele de altele, sau poate fi luată în calcul simpla achiziţionare de utilaje, fără a fi montate.

Prin faptul că metoda drumului critic se concretizează, îndeobşte, în întocmirea unor grafuri (grafice-reţea) ale căror coordonate sunt în măsură să ilustreze utilizarea cu maximum de eficienţă a timpului destinat execuţiei unui obiectiv de investiţii, ea poate fi considerată o metodă a graficelor-reţea.

Există mai multe variante ale metodei drumului critic prezentate în literatura de specialitate, ca:

C.M.P. (Critical Path Method); C.P.A. (Critical Path Analysis), PERT (Program Evolution and Reviw Technique) şi altele, toate propunându-şi stabilirea unui drum critic care să evidenţieze posibilitatea de scurtare a duratei de execuţie a lucrărilor de investiţii.

Elementele ce caracterizează orice lucrare de investiţii pot fi reprezentate printr-un graf, adică printr-un anumit sistem de reţele alcătuit din două elemente, şi anume:

- arcele, care reprezintă activităţile şi care sunt orientate de la începutul către sfârşitul operaţiunilor care alcătuiesc lucrarea;

- nodurile, care se află între arce şi care reprezintă evenimentele (momentele) de începere şi de încheiere a activităţilor.

Ele constituie punctul de întâlnire a două sau mai multe arce (săgeţi) incidente.

36

Trebuie să amintim, însă, că în procesul de ordonare a activităţilor unei lucrări există stabilite anumite simboluri menite să indice mai multe situaţii de succesiune a activităţilor.

Întâlnim, deci, semnele “<”, “≤”, “#” care se aşează între activităţi (A) şi care indică următoarele situaţii:

- semnul “<” înseamnă că o activitate (A1, spre exemplu) precede o altă operaţie (An, spre exemplu), în sensul arătat (A1 < An);

- semnul “≤” înseamnă că activitatea A1 precede imediat activitatea An (A1 ≤ An);

- semnul “<<” înseamnă că activităţile A1 şi An nu sunt în relaţii directe, fiind diferite una de alta (A1 << An).

În expresia grafică de mai jos, vom urmări relaţiile dintr-un graf al mulţimii “M” ce cuprinde activităţile dintr-o lucrare, format din arcele (A1, A2, A3…A9) şi din nodurile (1,2,3,4,5,…7).

Numerotarea arcelor şi nodurilor s-a făcut în funcţie de succesiunea logică a

operaţiunilor (activităţilor) ce trebuie realizate. Să presupunem că activităţile (A) ale unei lucrări de investiţii ce trebuie

realizate sunt: A1 (Organizarea şantierului) ce începe în nodul 1 şi se termină în nodul 2; A2 (Contractarea utilajelor) ce începe în nodul 1 şi se termină în nodul 3; A3 (Achiziţionarea utilajelor) ce începe în nodul 3 şi se termină în nodul 5; A4 (Construirea halelor de producţie) ce începe în nodul 2 şi se termină în

nodul 5; A5 (Executarea lucrărilor de racord pentru energie şi apă) ce începe în nodul 2

şi se termină în nodul 4; A6 (Executarea lucrărilor de construcţii auxiliare) ce începe în nodul 4 şi se

termină în nodul 6; A7 (Montarea utilajelor) ce începe în nodul 5 şi se termină în nodul 6; A8 (Instruirea personalului şi aprovizionarea pentru probe tehnologice) ce

începe în nodul 2 şi se termină în nodul 6; A9 (Executarea probelor tehnologice) ce începe în nodul 6 şi se termină în

nodul 7. Elaborarea oricărui graf şi determinarea ulterioară a drumului critic al unei

lucrări de investiţii necesită respectarea următoarelor reguli: 1) Fiecare activitate ce trebuie realizată, să fie orientată în graf de la

evenimentul (nodul) iniţial (al ei), la cel final (al ei). 2) Activităţile trebuie să fie dispuse în reţea în conformitate cu ordinea

rezultată din relaţiile de precedare imediată. 3) Nici o activitate nu trebuie să înceapă înainte de terminarea activităţii

imediat precedente. 4) În orice reţea nu pot exista decât un singur nod (eveniment) iniţial şi un

singur nod final al fiecărei activităţi, nefiind admise noduri iniţiale şi finale în interiorul grafului, fără corelaţii cu alte noduri de pe graf.

5) Fiecare nod din cuprinsul grafului trebuie să facă legătura dintre una sau mai multe activităţi următoare.

6) Activităţile care se efectuează în paralel cu altele, cu aceleaşi evenimente de începere şi terminare, se dispun pe graf în paralel.

7) Dacă două activităţi paralele se constată că au aceleaşi evenimente de începere şi de terminare, dar nu consumă timp sau resurse, se consideră că au durata zero şi se însemnează pe graf cu săgeată punctată.

37

8) Orice activitate poate fi descompusă în subactivităţi, dacă este nevoie ca una din subactivităţi să condiţioneze începerea altei activităţi. În acest caz, graful le prezintă ca activităţi diferite.

9) Forma grafului şi lungimea arcelor se realizează în mod convenţional, nu la scară, în raport de mărimea timpului de execuţie.

Totul este ca graful să fie explicit şi să urmeze riguros succesiunea normală a activităţilor (operaţiunilor).

În principiu, se poate spune că modelarea proceselor de execuţie a obiectivelor de investiţii se realizează prin intermediul grafului-reţea, pentru a se putea determina drumul critic al acestei execuţii.

Ce înţelegem, deci, prin drum critic? Drumul critic este o metodă de calcul care ne dă posibilitatea să aflăm drumul

complet cel mai lung, care pleacă de la evenimentul (nodul) iniţial al unei lucrări şi sfârşeşte la evenimentul final al întregii lucrări ce trebuie executată.

Trebuie, deci, să ordonăm logic toate activităţile unei lucrări, să trasăm pe graf toate drumurile complete posibile de trasat şi, pe baza datelor obţinute, să alegem drumul cel mai lung, şi să reliefăm toate rezervele disponibile de timp.

Dând valori cunoscute operaţiunilor indicate mai sus, vom efectua calculul drumului critic al unui obiectiv care necesită respectivele activităţi potrivit datelor din tabelul de mai jos:

EvenimenteDenumirea activităţilor desfăşurate în ordine

cronologică SimbolDurata activ. (în zile) iniţialefinale

Organiz. şantierului A1 32 1 2 Contractarea utilajelor A2 72 1 3 Achiziţionarea utilajelor A3 104 3 5 Construcţii hale A4 160 2 3 Racord energie, apă etc. A5 40 2 4 Construcţii auxiliare A6 56 4 6 Montarea utilajelor A7 80 5 6 Instruire personal şi aproviz. pt. probe tehnologice A8 80 2 6 Efectuare probe tehnologice A9 8 6 7

Exprimăm sub formă de graf înlănţuirea activităţilor, aşa cum s-a făcut

anterior, şi vom avea: Durata în timp a fiecărei activităţi este înscrisă sub săgeata care reprezintă

fiecare activitate. Ordonarea activităţilor a fost înscrisă în tabel, precum şi durata în zile a acestora, iar evenimentele iniţiale şi finale arată momentele de începere şi terminare a fiecărei activităţi.

Constatăm că din evenimentul 2 s-au desprins simultan activităţile A5, A8 şi A4, dar toate au acelaşi sens către evenimentul final 7.

Să analizăm, în continuare, câte drumuri putem alcătui din succesiunea activităţilor în graficul-reţea întocmit.

- un prim drum poate fi alcătuit, începând din nodul 1, pe traseul A1, A5, A6, A9, respectiv prin nodurile 1,2,4,6,7;

- un al doilea drum poate fi alcătuit din însumarea activităţilor A1, A8, A9, prin nodurile 1,2,6,7;

38

- un al treilea drum pe traseul A1, A4, A7, A9, prin nodurile 1,2,5,6,7; - un al patrulea drum pe traseul A2, A3, A7, A9, prin nodurile 1,3,5,6,7.

Pentru aflarea drumului critic adică a drumului cel mai lung, vom face însumările cuvenite:

- primul drum (L1) = A1+A5+A6+A9 = 32+40+56+8= = 131 zile - al doilea drum (L2)=A1+A8+A9 = 32+80+8=120 zile - al treilea drum (L3) = A1+A4+A7+A9 = =32+160+80+8 = 280 zile - al patrulea drum (L4) = A2+A3+A7+A9 = =72+104+80+8 = 264 zile Dintre cele patru drumuri, cel mai lung drum complet este drumul al 3-lea,

având o durată de executare a întregii lucrări, de 280 zile. Rezultă că al treilea drum este drumul critic (D.cr.) al obiectivului de investiţie

care cuprinde activităţile arătate mai sus. Calculul şi stabilirea drumului critic impune în continuare stabilirea:

- termenului minim al fiecărui eveniment (cel mai apropiat eveniment când se poate începe şi sfârşi o activitate);

- termenului maxim al fiecărui eveniment (cel mai îndepărtat eveniment când se poate începe şi sfârşi o lucrare, o activitate).

Stabilirea acestor două momente conduce la înlăturarea oricăror pierderi de timp, în care una din activităţi sau chiar mai multe, simultan, să nu fie în desfăşurare (execuţie).

Cum putem afla cel mai apropiat moment al unui eveniment? Procedăm în felul următor: Urmărim care a fost durata în timp a drumurilor posibile până la el şi

însumăm duratele de timp ale activităţilor respective. Spre exemplu, termenul minim al evenimentului 4 (lungimea drumului critic

până la nodul 4) este A1+A5, adică 32+40, respectiv 72 zile, sau drumul prin nodurile 1→2→4.

Pentru evenimentul 5, termenul minim de începere va fi determinat pe baza a două drumuri posibile până la acest eveniment şi anume: D.ev1 = A1+A4 ⇒ 1→2→5 ⇒ 32+160 = 192 zile; D.ev2 = A2+A3 ⇒ 1→3→5 ⇒ 72+104 = 176 zile.

În asemenea situaţii, de mai multe variante, termenul minim al evenimentului, în cazul de faţă 5 se consideră drumul cel mai lung până la acest eveniment, deci, 192 zile.

Deci, termenul minim al evenimentului 5 (sau al evenimentului “i”, în general, “ti”) se determină prin relaţia: ti = max. D.ev. 5

Prin acest procedeu se stabileşte pe grafic termenul minim al oricărui eveniment, iar atunci când sunt mai multe drumuri până la acelaşi eveniment (nod) se consideră, drept termen minim al evenimentului, drumul cel mai lung care precede evenimentul, începând cu evenimentul 1.

Problema este, deci, în concordanţă cu metoda stabilirii drumului critic care, de asemenea, nu e cel mai scurt ci, cel mai lung drum complet.

Situaţia se prezintă în aşa fel, încât, să nu se poată pierde nici o unitate de timp în perioada de execuţie a lucrărilor.

Pentru stabilirea celui mai îndepărtat eveniment în care se poate începe sau sfârşi o activitate (termenul maxim al unui eveniment) se parcurge drumul complet al activităţilor, însă, în sens invers, până la evenimentul în cauză.

În felul acesta, termenul maxim pentru evenimentul 5 este egal cu durata de execuţie a întregii lucrări (adică D.cr. = 280 zile), din care se scade durata de execuţie a activităţilor A7+A9, respectiv 80 + 8 = 88 zile.

Dar 280 - 88 = 192 zile, mărime rezultată şi prin metoda anterioară a timpului minim (ti). Deci, formula generală de determinare a unui eveniment “j” este următoarea:

Tj = D.cr. – max. Li, în care: Tj = termenul maxim al evenimentului “i”; D.cr. = drumul critic al activităţilor (lucrărilor); i = evenimentul (1,2,3…n).

39

Se mai poate scrie şi sub forma: Tj = D.cr. – dp , în care:

“dp” reprezintă timpul afectat activităţilor posterioare evenimentului respectiv (în cazul de faţă, 5), respectiv de la evenimentul 5 până la evenimentul final.

Pe baza celor arătate mai sus, se pot calcula, în zile, termenul minim şi maxim al fiecăruia dintre cele 7 evenimente, dar evenimentul 1 are valoarea zero.

Un alt exemplu pentru construirea unui grafic-reţea şi, respectiv, drumul critic al lucrării este următorul: un investitor de capital doreşte să construiască o fabrică de paste făinoase pentru care, în calculul duratei de execuţie se ia şi timpul afectat proiectării.

Din identificarea activităţilor şi ordonarea succesiunii lor, au rezultat următoarele date cuprinse în tabelul de mai jos:

Evenimente Denumirea activităţilor SimbolDurata activ.

(în zile) iniţialefinale Elaborare proiect de execuţieA1 180 1 2 Organizare şantier A2 30 2 3 Exec. construcţii A3 360 3 5 Contractări utilaje A4 30 2 4 Achiziţionări utilaje A5 300 4 5 Montare utilaje A6 60 5 7 Pregătire fabricaţie A7 360 2 6

Pe baza datelor din tabel, trecem la alcătuirea graficului-reţea începând cu

primul eveniment: “Elaborarea proiectului de execuţie”. Constatăm că unele activităţi ca: organizarea şantierului, contractarea

utilajelor şi pregătirea fabricaţiei pornesc simultan din acelaşi eveniment iniţial 2, deoarece executarea lor se poate face în paralel. Pe măsură ce se lucrează la organizarea şantierului, se pot face şi contractări de utilaje ca şi aprovizionări cu tot ceea ce este necesar pregătirii fabricaţiei (materii prime, materiale, combustibil etc.) astfel încât, la terminarea montării utilajelor, fabrica să poată fi pusă în funcţiune, fără să se mai piardă timp cu aceste aprovizionări.

Calculul drumului critic (D.cr.) la această variantă este: - primul drum (D1) = A1+A2+A3+A6, prin nodurile 1→2→3→5; - al doilea drum (D2) = A1+A4+A5+A6, prin nodurile 1→2→4→5; - al treilea drum (D3) = A1+A7, prin nodurile 1→2→6→7. Deci, valoric: D1 = 180 +30 + 360 + 60 = 630 zile; D2 = 180 +30 +300 +60 = 570 zile; D3 = 180 + 360 + 0 = 540 zile. Constatăm că în stabilirea drumului al treilea (L3) s-a introdus la însumare şi

cifra 0, care reprezintă activitatea ce nu are durată în timp, deoarece este o activitate fictivă, punctul final al lucrărilor fiind, de fapt, nodul 7, când fabrica poate începe fabricaţia, deoarece sunt întrunite toate condiţiile.

Dintre cele trei drumuri, cel mai lung şi, deci, drumul critic, este L1. Rezultă că cea mai mare atenţie trebuie acordată activităţilor situate pe acest drum, deoarece, orice pierdere de timp ar însemna o prelungire a duratei de execuţie a lucrărilor.

Activităţile ce se încadrează pe celelalte drumuri complete, dar necritice, pot suferi unele întârzieri fără ca termenul total prevăzut să fie depăşit.

40

În continuare, calculăm termenele minime şi maxime (ti şi Tj), ale celor 7 evenimente prevăzute în tabel:

a) Termene minime ale evenimentelor (ti): ti1 = 0 ti2 = max. L 1→2 = 180 zile; ti3 = max. L 1→2→3 = 180 + 30 = 210 zile; ti4 = max. L 1→2→4 =180 +30 = 210 zile; ti5 = max. L 1→2→3→5 = 180 + 30 + 360 = 570 zile şi max. L 1→2→4 = 180 + 30 + 300 = 510 zile; ti6 = max. L 1→2→6 = 180 + 360 = 540 zile; ti7 = max. L 1→2→3→5→7 = 630 zile = L.cr. b) Termenele maxime ale evenimentelor (Tj) vor fi: Tj7 = L.cr. – 0 = 630 zile; Tj6 = L.cr. – (6→7) = 630 – 0 = 630 zile; Tj5 = L.cr. – (5→7) = 630 –60 = 570 zile; Tj4 = T5 – (4→5) = 570 – 300 = 270 zile; Tj3 = T5 – (3→5) = 570 –360 = 210 zile; Tj2 = min. T3 – (2→3) = min. 210 – 30 = 180 zile, sau Tj4 – (2→4) = min. 270 – 30 = 240 zile, sau Tj6 – (2→6) = min. 630 – 360 = 270 zile

Fiind vorba de termenul minim, dintre cele trei rezultate obţinute, T maxim este de 180 de zile.

Tj1 = Tj2 – (1→2) = 180 –180 = 0 4.2. OPTIMIZAREA CHELTUIRII FONDURILOR DE INVESTIŢII PRIN METODA PROGRAMĂRII MATEMATICE

Programarea matematică întruneşte un sistem de modele prin care se

urmăreşte, în genere, stabilirea maximului sau minimului unei funcţii de mai multe variabile corelate printr-un sistem de ecuaţii sau inecuaţii.

În principiu, orice problemă de programare matematică privind cheltuirea resurselor de investiţii porneşte de la următoarele premise:

- cunoaşterea faptului că se dispune de un anumit volum de resurse, pentru desfăşurarea unei activităţi de investiţii;

- cunoaşterea consumurilor sau eforturilor unitare pentru orice unitate de măsură a activităţii;

- stabilirea anumitor restricţii ce trebuie avute în vedere. Pornind de la aceste elemente cunoscute, se cere ca repartizarea lor pe

activităţile respective să se facă în condiţii optime, adică să se obţină realizarea unui maxim sau minim, în raport cu scopul urmărit, ţinând seama obligatoriu şi de restricţiile impuse. Cele arătate mai sus pot fi exprimate printr-un model matematic.

Trebuie să determinăm necunoscutele x1, x2, x3, x4…xn; în aşa fel încât, funcţia scop Z = f (x1, x2, x3, x4…xn) să aibă o valoare maximă sau minimă (potrivit scopului urmărit), dar în acelaşi timp să satisfacă şi următoarele “m” restricţii:

V1 (x1, x2, x3, x4…xn) ≥< b1 V2 (x1, x2, x3, x4…xn) ≥< b2 ………………………………..

Vm (x1, x2, x3, x4…xn) ≥< bm în care,

V = valoarea (mărimea) b1, b2, …, bm = scopul propus

41

Având în vedere că o serie de considerente de natură economică reclamă necesitatea obţinerii unor valori pozitive, una din condiţiile obligatorii ale relaţiei este ca:

x1, x2, x3, x4…xn ≥ 0

4.3. UTILIZAREA PROGRAMĂRII LINIARE În principiu, utilizarea programării liniare necesită parcurgerea mai multor

etape, şi anume: - colectarea şi prelucrarea corespunzătoare a datelor necesare modelării; - stabilirea funcţiei obiectiv şi elaborarea modelului matematic

corespunzător; - rezolvarea modelului matematic şi determinarea soluţiei optime; - interpretarea datelor şi stabilirea concluziilor, pentru a putea fi transmise

investitorului. Se poate afirma cu certitudine că aria de aplicabilitate a programării liniare

statice este cuprinzătoare, ea putând fi aplicată în oricare dintre situaţiile în care se urmăreşte realizarea unuia sau mai multor limite (restricţii).

În cele ce urmează, vom avea în vedere activităţile de investiţii şi utilizarea completă şi eficientă a mijloacelor fixe.

Într-o formă simplă, modelul matematic al unei probleme de programare liniară se poate exprima astfel:

Să se determine valorile x1, x2…xj…xn, care maximizează sau minimizează funcţia F(x) = c1x1 + c2x2 + … + cjxj + …+ cnxn şi, în acelaşi timp, să satisfacă următoarele restricţii:

a1x1 + a12x2 + … + a1jxj + … + a1nxn ><

b1

a21x1 + a22x2 + … a2jxj + … + a2nx2 <>

b2

……………………………………………..

am1x1 + am2x2 + … + amjxj + … +amnxn <>

bn

xj 0 = 1, 2…n Coeficienţii aij reprezintă consumurile specifice determinate pe baze de calcul

statistice, iar coeficienţii cj, reprezintă coeficienţii funcţiei obiectiv ca spre exemplu: beneficii unitare, cheltuieli de producţie unitare, investiţii specifice şi altele.

Termenii liberi ai sistemului de restricţii, “bi”, reprezintă sursele disponibile pentru realizarea mărimilor “xj” cum sunt: valoarea investiţiilor, a materiilor prime, a profiturilor sau nivelul capacităţilor de producţie.

Să procedăm, în continuare, la aplicarea programării liniare într-o situaţie privind:

- maximizarea profitului ce trebui obţinut; - maximizarea gradului de încărcare a capacităţii de producţie a fondurilor

fixe. O firmă produce două sortimente de ciocolată, C1 şi C2, la care obţine un

profit pe tone de produs de 2 mil. lei, respectiv de 1,5 mil. lei. Cele două sortimente de ciocolată sunt produse pe patru linii tehnologice care au fiecare un disponibil de capacitate pentru acestea astfel:

- prima linie tehnologică are 200 ore pentru sortimentul C1; - a doua linie tehnologică are 350 ore pentru sortimentul C2; - a treia linie tehnologică are 400 ore pentru sortimentul C1 şi pentru

sortimentul C3; - a patra linie tehnologică are 500 ore, din care 2/3 pentru sortimentul C1 şi

1/3 pentru sortimentul C2.

42

Se doreşte să se determine cantităţile din sortimentele C1 şi C2 ce trebuie produse pe cele patru linii tehnologice, astfel încât să fie utilizată întreaga capacitate de producţie disponibilă, maximizându-se profitul firmei.

2) Stabilirea funcţiei obiectiv şi elaborarea modelului matematic corespunzător

Ne propunem ca, prin utilizarea rezervelor de capacitate la cele două sortimente de ciocolată (C1 şi C2) să realizăm un plus de produse peste cele contractate şi să obţinem un profit suplimentar.

Ca atare, alegem funcţia obiectiv care, în cazul de faţă este o valoare suplimentară de profit prin utilizarea tuturor rezervelor de capacitate şi livrarea unei cantităţi suplimentare de ciocolată.

Ca valori necunoscute avem cantităţile ce vor fi realizate în plus din cele două sortimente (C1 şi C2).

Deci: - pentru sortimentul C1 = x1; - pentru sortimentul C2 = x2.

Funcţia obiectiv este profitul suplimentar (F) ce se va realiza prin produsele suplimentare la C1 şi C2.

Rezultă că: F(x1, x2) = 2x1 + 1,5x2 Dar realizarea obiectivului propus este dependentă de numărul de ore-maşină

pe fiecare tonă de produs şi, deci, pe întregul disponibil de timp al fiecărui sortiment de ciocolată.

Cunoscând datele din tabelul de mai sus, va trebui să stabilim un sistem de inecuaţii care să exprime cantitatea maximă din cele două sortimente ce pot fi fabricate având în vedere dependenţele arătate.

Deci, vom avea: x1 ≤ 200 x2 ≤ 350 x1 + x2 ≤ 400 2x1 + x2 ≤ 500 După cum ştim, în procesele economice trebuie să se opereze cu valori

pozitive, fapt care ne obligă să punem condiţii de nenegativitate pentru x1 şi x2. În acest fel x1 ≥ 0, iar x2 ≥ 0. Ca atare, vom constitui modelul matematic, în felul următor: Max. F(x1, x2) = 2x1 + 1,5x2 x1 ≤ 200 x2 ≤ 350 x1 + x2 ≤ 400 2x1 + x2 ≤ 500 x1 ≥ 0 x 2 ≥ 0 3) Rezolvarea modelului matematic şi determinarea soluţiei optime Această a treia etapă se realizează îndeobşte pe cale grafică. Având două necunoscute, va trebui să luăm în consideraţie reprezentarea într-

un plan în care cele două axe de coordonate semnifică tocmai aceste necunoscute (x1 şi x2).

După cum este cunoscut, o inecuaţie de gradul întâi se reprezintă în plan, printr-un semiplan.

Cum condiţia conţine două situaţii (mai mic sau cel mult egal) prima dintre situaţii (mai mic) va putea fi reprezentată de un semiplan.

Cea de-a doua (de egal) va fi reprezentată de limita semiplanului care, în cazul de faţă, ca fi o dreaptă.

Patru sunt dreptele ce vor fi prezentate în primul rând, şi anume: (D1); x1 = 200 (D2); x2 = 350 (D3); x1 + x2 = 400 (D4); 2x1 + x2 = 500 Revenindu-se la semiplanele date de inecuaţii (în situaţia de mai mic) vom

proceda la eliminarea acelora care nu răspund limitelor impuse.

43

În felul acesta, se obţine poligonul cu vârfurile în A, B, C, D şi E. În exprimarea grafică de mai jos, privind reprezentarea restricţiilor, putem

vedea că soluţiile sunt date de punctele A, B, C, D şi E, iar pentru cunoaşterea punctului optim (maximizarea funcţiei obiectiv) putem utiliza două variante.

Prima variantă: Pentru reprezentarea grafică necesară aflării punctului optim, trebuie să

trasăm, ca în desenul de mai sus, dreapta care reprezintă funcţia obiectiv. Deci, dreapta funcţiei obiectiv va putea fi dată de ecuaţia: 2×x1 + 1,5×x2 = 0 Aceasta va fi notată cu D0 şi vom vedea că trece prin origine Ducem faţă de această dreaptă (D0) linii paralele prin cele patru puncte care

reprezintă soluţiile, respectiv cea mai îndepărtată paralelă de origine, pentru funcţia de maxim sau cea mai apropiată, pentru funcţia de minim şi obţinem, astfel, punctul optim care, în figura de mai sus, determină punctul C, ca punct optim.

A doua variantă: După ce au fost determinate punctele care dau soluţiile posibile, introducem

coordonatele acestora, în funcţie de obiectiv, iar punctul care maximizează sau minimizează funcţia este considerat optim.

În cazul de faţă avem:

lei mil. 6253501,5502F(E)lei mil. 5501001,52002F(D)lei mil. 6503001,51002F(C)

lei mil. 5253501,502F(B)lei mil. 40005,12002)A(F

=⋅+⋅==⋅+⋅==⋅+⋅=

=⋅+⋅==⋅+⋅=

Aşadar, coordonatele punctului C, maximizează funcţia, soluţia fiind optimă în valorile: x1 = 100, x2 = 300

Iar valoarea funcţiei obiectiv este de 650 milioane lei. 4) Interpretarea datelor şi stabilirea concluziilor pentru informarea investitorului Este etapa care arată faptul că din soluţia optimă stabilită se poate trage

concluzia că S.C. “Mondiala” S.A. îşi poate folosi în mod optim rezerva de capacitate producând 100 tone din produsul C1 şi 300 tone din produsul C2, realizând un profit maxim posibil de 650 milioane lei. Tabelul de mai jos prezintă rezolvarea problemei

44

pe cale algebrică, prin metoda Simplex, pornindu-se de la soluţia de rezolvare a problemei, care este:

X1 + a1 = 200 X2 + a2 = 350 X1 + x2 + a3 = 400 2x1 + x2 + a4 = 500 Max. F(x1, x2, a1, a2, a3, a4) = 2x1 + 1,5x2 + a1 + a2 + a3 + a4, în care a1, a2, a3,

a4 reprezintă norma de consum ore-maşină/tonă de produs. Tabelul simplex7

2 1,5 0 0 0 0 Cj Baza x0 x1 x2 a1 a2 a3 a4 x0/x1

0 a1 200 0 1 0 0 0 200:1=200 0 a2 350 0 1 0 1 0 0 - 0 a3 400 1 1 0 0 1 0 400:1=400 0 a4 500 2 1 0 0 0 1 500:2=250 Zj x 0 0 0 0 0 0 0 Δj=Cj-Zj x 2 1,5 0 0 0 0

2 X1 200 1 0 1 0 0 0 - 0 a2 350 0 1 0 1 0 0 350 0 a3 200 0 1 -1 0 1 0 0 a4 100 0 -2 0 0 1 200

Zj x 400 2 0 2 0 0 0 Δj=Cj-zj x 0 1,5 -2 0 0 0

2 x1 200 1 0 1 0 0 0 200 0 a2 250 0 0 2 1 0 -1 125 0 a3 100 0 0 0 1 -1 100 1,5 x2 100 0 1 -2 0 0 1 - Zj x 650 2 1,5 -1 0 0 1,5 Δj=Cj-Zj x 0 0 1 0 0 1,5

2 X1 100 1 0 0 0 -1 1 0 A2 50 0 0 0 1 -2 1 0 A1 100 0 0 1 0 1 -1 1,5 X2 300 0 1 0 0 2 -1 Zj x 650 2 1,5 0 0 1 0,5 Δj=Cj-Zj x 0 0 0 0 -1 0,5 REZUMAT

Amplasarea unei investiţii constituie o modalitate prin care se caută să se

mărească eficienţa acesteia, urmându-se îndeplinirea unor criterii specifice (economice, sociale şi ecologice). Se studiază distanţele faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere, urmărindu-se reducerea cheltuielilor specifice.

Un proiect de investiţii poate fi simbolizat printr-un graf orientat, în care fiecare arc reprezintă o activitate ce trebuie realizată pentru obţinerea produselor sau serviciilor. Organizarea unei investiţii înseamnă determinarea mărimii duratei de realizare a acesteia, acest aspect fiind făcut prin A.D.C. (Analiza Drumului Critic). Optimizarea alocării resurselor de investiţii presupune stabilirea mărimii fondurilor alocate care constituie rezultanta acestora.

Ca principale metode utilizate aici menţionăm metoda celor mai mici pătrate şi metoda SIMPLEX. 7 Sursă model tabel: I. Românu; I. Vasilescu – op. cit. pag. 331-332

45

TESTE DE EVALUARE 1. Criteriile de amplasare a unei investiţii sunt

a) economice; b) sociale; c) ecologice; d) economice, sociale şi ecologice.

2. Un graf este alcătuit din:

a) arce; b) noduri; c) durate minime şi maxime; d) arce şi noduri.

3. Rezerva totală, Rt, se poate calcula astfel:

a) Rt = Tj – ti – dij b) Rt = Tj – Ti – dij c) Rt = tj – ti – dij

4. Metoda PERT consideră că duratele activităţilor dintr-un graf sunt:

a) unic determinate; b) sunt determinate cu o anumită probabilitate.

REZOLVARE

1 d; 2 d; 3 a; 4 a.

46

CAPITOLUL V

DETERMINAREA MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE

Determinarea capacităţii optime de producţie reprezintă o sarcină prioritară a

deţinătorului de capital care doreşte să facă o investiţie. Principalele criterii care trebuie să fie îndeplinite de capacitatea de producţie ce urmează a fi realizată prin finalizarea investiţiei sunt:

- minimizarea cheltuielilor de investiţii şi de exploatare a obiectivului realizat; - maximizarea profitului. Principala metodă utilizată în determinarea mărimii optime a capacităţii de

producţie este metoda celor mai mici pătrate.

5.1. CONCEPTUL DE CAPACITATE ŞI ROLUL SĂU ÎN PRODUCŢIE

În principiu, prin capacitatea de producţie a unui obiectiv de investiţii (întreprindere, fabrică, secţie) înţelegem cantitatea maximă de produse pe care acesta o poate realiza într-un anumit interval de timp (de obicei un an) în condiţiile unui regim eficient de utilizare a tuturor utilajelor şi instalaţiilor.

Tragem concluzia că, în genere, capacitatea de producţie asigură o producţie maximă, nu în orice condiţii, ci în condiţiile unei folosiri depline, atât sub aspect intensiv cât şi extensiv a utilajelor şi instalaţiilor, asigurându-se de către întreprinzători regimul de lucru cel mai bun cu o organizare cât mai raţională a desfăşurării procesului tehnologic.

Teoretic se poate vorbi despre capacitatea de producţie la nivel de întreprindere, dar tot aşa de bine se poate stabili capacitatea de producţie pentru fiecare utilaj sau pe ateliere, secţii, linii tehnologice atunci când instalaţiile de producţie alcătuiesc un ansamblu de direcţionare a procesului de producţie.

Nivelul capacităţii de producţie permite producătorului să-şi organizeze problemele de aprovizionare cu resurse materiale şi de încadrare cu forţe de muncă, precum şi acţiunea de contractare a producţiei pentru vânzare, pe perioade de timp determinate, creându-i posibilitatea să-şi stabilească fluxul de încasări în vederea continuităţii producţiei.

În principiu, capacitatea de producţie a unui obiectiv de investiţii este dată de capacitatea utilajului de a cărui funcţionare depinde nivelul producţiei obţinute.

Orice capacitate de producţie este dependentă de următorii factori: • caracteristica dimensională a produsului (bucăţi, tone, hl, m2, m3 etc.); • indicatorul de utilizare intensivă a utilajului (gradul de folosire intensivă); • timpul de lucru al utilajului.

Relaţia matematică de principiu care stabileşte nivelul capacităţii de producţie (Q), este:

UU TIKQ ⋅⋅= , în care: K = caracteristica dimensională; IU = indicele de utilizare; TU = timpul de utilizare (lucru).

5.2. CONCEPTUL DE CAPACITATE OPTIMĂ

După cum este cunoscut, consumul de resurse materiale şi produsele obţinute nu se pot afla în permanenţă într-o corelaţie liniară permanentă.

Aşa cum, la un moment dat, eficienţa economică nu se poate afla într-o perfectă corelaţie, ca raport între efect şi efort, pentru ca există unele limite până la

47

care se poate face o raţionalizare, tot astfel şi capacitatea de producţie, mărimea ei, nu poate fi corelată liniar cu eficienţa economică.

De aceea trebuie găsit, încă din faza de proiectare, un anumit nivel al capacităţii care să justifice atât eforturile investiţionale cât şi cheltuielile cu exploatarea care, în principiu, trebuie să fie minime pe unitatea de capacitate.

Problema se pune de fapt nu numai pentru construirea de obiective noi, ci şi pentru dezvoltări şi retehnologizării ale capacităţilor existente.

Faptul cel mai important îl constituie determinarea mărimii optime a capacităţii de producţie care nu trebuie confundată cu capacitatea maximă, luată ca atare.

Prin capacitate optimă de producţie înţelegem acea capacitate care este dată de nivelul capacităţii de producţie pentru care efortul investiţional şi cel cu producţie, ce revin pe fiecare unitate de capacitate, este minim posibil.

Deci, nu este vorba de o capacitate maximă, luată ca atare, indiferent de cheltuielile efectuate ci, de o capacitate care, prin nivelul ei, asigura cea mai mare economie de efort pe unitatea de capacitate.

5.3. CRITERII DE OPTIMIZARE A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE; FACTORI CARE ÎI ASIGURĂ SUCCESUL

Capacitatea optimă de producţie a unei unităţi economice nu este un indicator constant ca mărime, aşa cum este capacitatea maximă. Orice capacitate maximă utilizată fără a asigura cheltuieli minime pe unitatea de capacitate nu poate fi considerată o capacitate optimă, în acelaşi timp.

De aici tragem concluzia că două sunt principalele criterii care stau la baza optimizării capacităţilor de producţie şi anume:

- minimizarea cheltuielilor; - maximizarea profitului obţinut.

5.3.1. MINIMIZAREA CHELTUIELILOR INVESTIŢIONALE ŞI DE PRODUCŢIE

Cheltuielile efectuate de către investitor pot fi grupate în: cheltuieli cu investiţia propriu - zisă; cheltuieli cu exploatarea utilajelor pentru realizarea producţiei, în perioada

de exploatare. Minimizarea cheltuielilor efectuate de către investitor trebuie să constituie o

preocupare de principiu atât pentru proiectant cât şi pentru investitor, deoarece astfel se poate vorbi de o optimizare a capacităţilor de producţie şi asigurare a unui profit maxim.

5.3.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI

Maximizarea profitului constituie, de fapt, o reciprocă a minimizării cheltuielilor.

Cu cât vor fi mai mici cheltuielile, cu atât vor fi mai mari profiturile obţinute deoarece ele se află într-o legătură invers proporţională.

5.3.3. FACTORI CARE CONTRIBUIE LA ÎNDEPLINIREA CRITERIILOR DE OPTIMIZARE A MĂRIMII CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE

Dintre factorii care asigură succesul îndeplinirii celor două criterii de optimizare a capacităţii, cei mai importanţi considerăm a fi:

- sfera de cuprindere (intern şi extern) a pieţei consumatoare a producţiei. Orice agent investitor ia decizia de a investi numai după ce s-a convins că

producţia obiectivului în care a investit capitalul va putea fi vândută cu uşurinţă ca urmare a cererii pieţei.

48

Cu cât produsele realizate vor fi mai competitive calitativ şi ca preţ de livrare, cu atât perspectivele evoluţiei capacităţii optime vor fi mai largi.

- asigurarea gradului de precizie în procesul de prelucrare a materiilor şi materialelor;

- asigurarea gradului de rezistenţă a mijloacelor fixe la influenţele procesului de producţie, mai ales când e vorba de elemente corosive;

- posibilitatea de adaptare cu uşurinţă la modificări, impuse de progresul tehnic;

- un consum redus de energie sub toate aspectele. - existenţa şi asigurarea unor resurse financiare care constituie un

important factor ce poate influenţa criteriile de optimizare a capacităţii de producţie.

Prin asigurarea resurselor financiare se creează posibilitatea autofinanţării în bune condiţii, eliminându-se dobânzile costisitoare ce influenţează negativ rentabilitatea.

Toţi aceşti factori precum şi alţii ca: automatizarea proceselor de producţie, o corelaţie strânsă cu pulsul pieţei, o îmbunătăţire permanentă a capacităţii producţiei etc. sunt în măsură să determine legătura permanentă dintre capacitate şi costuri, cu tendinţă de optimizare.

În desenul de mai jos se exprimă grafic legătura dintre capacitatea de producţie şi costuri, reprezentată de o curbă evolutivă a acestora.

Din grafic desprindem următoarele concluzii:

- la o capacitate de producţie cu un nivel mai redus (q1), nivelul costurilor de producţie (c1) este cel mai ridicat deoarece influenţa cheltuielilor constante (amortizarea, cheltuieli generale de conducere etc.) măreşte costul unitar pe produs, fără a se putea vorbi de o capacitate optimă;

- pe măsură ce capacitatea creşte (q1,q2,q3,…), atingând nivelul cel mai mare în q0, nivelul cheltuielilor pe unitatea de produs scade, iar în q0 atinge punctul optim.

Teoretic, capacitatea optimă o dată atinsă, în mod normal, ar trebui ca ea să fie reprezentată ca o dreaptă paralelă pe o lungime mai mare pe coordonata 0-x, dar progresul tehnic mereu în evoluţie ca şi uzura treptată a utilajelor nu permit această situaţie. Pe o perioadă îndelungată intervin o serie de factori care conduc la creşterea valorii unitare a produselor şi la diminuarea capacităţii, fapt care conduce la necesitatea unei alte investiţii, pentru mărirea capacităţii de producţie.

Între volumul producţiei, determinat de nivelul capacităţii de producţie şi nivelul costurilor există o permanentă dependenţă care, matematic, se poate exprima prin relaţia:

49

Y = a + bx + cx2, în care: Y = nivelul costurilor de producţie pe unitate de capacitate; X = volumul producţiei determinat de evoluţia capacităţii; a = o constantă ce reprezintă limita costurilor când x→0; b şi c reprezintă mărimea cu care se schimbă variabila dependentă (y) atunci

când variabila independentă (x) se modifică cu o unitate. Dacă ne referim la investiţia specifică, respectiv la costul investiţiei pe unitatea

de capacitate, ne dăm seama că la atingerea nivelului optim al capacităţii de producţie (q0), valoarea acesteia se va afla la nivelul cel mai apropiat de coordonata capacităţii de producţie, ca în graficul de mai jos:

Şi în acest caz, similar celui de mai sus, evoluţia investiţiei specifice este de

forma unei parabole asemănătoare, respectiv: Y = a + bx +cx2, cu deosebirea că y reprezintă investiţia specifică, nu nivelul

costurilor de unitatea de capacitate. Cele două reprezentări grafice au exprimat, de fapt, primul criteriu privind

minimizarea cheltuielilor de producţie şi investiţionale cu variabilele independente şi dependente ale acestora.

Cât priveşte cel de-al doilea criteriu, care nu este altceva decât reversul medaliei, maximizarea profitului, mobilul cel mai important al oricărui investitor, are şi el două variabile:

Y = nivelul profitului pe unitatea de produs; X = nivelul capacităţii de producţie.

Curba evolutivă (C.E.), de data aceasta va fi în creştere până la atingerea

nivelului maxim, la intersectarea cu capacitatea optimă de producţie (q0), cunoscut fiind, că pe măsură ce nivelul cheltuielilor de producţie scade, nivelul profitului creşte şi invers.

50

5.4. MODELE DE DETERMINARE A MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE A UNUI OBIECTIV DE INVESTIŢII NOU

Din cele expuse mai sus reiese în mod pregnant în evidenţă că determinarea

mărimii optime a capacităţii de producţie se sprijină pe criteriile privind minimizarea costurilor şi maximizarea profitului, ne dăm seama că atunci când e vorba de un obiectiv nou de investiţii, ne referim la luarea în consideraţie a două feluri de cheltuieli, respectiv:

- cheltuieli cu investiţia; - cheltuieli cu producţia. Având în vedere că cheltuirea unor fonduri de investiţii importante cu

obiective supradimensionate cererii poate conduce la eventuale pierderi, iar proiectarea unor obiective supradimensionate cererilor poate conduce la nesatisfacerea acestora, este imperios necesar ca în cadrul lucrărilor de proiectare să se efectueze calcule adecvate pentru determinarea unei mărimi optime a capacităţii de producţie.

În asemenea situaţie, activităţile desfăşurate de specialişti trebuie să parcurgă un drum aşa cum se exprimă grafic mai jos:

Pornind de la principiul că pentru fiecare obiectiv se elaborează mai multe

variante, nu se poate conchide că toate variantele conduc la situaţii riguros identice. Există investiţii cu cheltuieli mai mari care, în perioada de exploatare au

costuri de producţie mici, după cum pot exista şi investiţii mai puţin costisitoare dar cu costuri de exploatare mari pe unitatea de capacitate.

Deoarece, în practică, variantele de proiect care se compară pot să nu indice aceeaşi capacitate de producţie, este corect ca toate cheltuielile de producţie să fie calculate şi exprimate în funcţie de capacitatea de producţie stabilită pe unitatea de produs finit.

În felul acesta, cheltuielile de investiţii vor fi exprimate în raport de investiţia specifică (Si), iar cheltuielile de exploatare sub formă de costuri unitare ale producţiei, pe unitatea de capacitate.

Ca relaţii matematice, aceste două categorii de cheltuieli se prezintă astfel:

,qIsi

i

i= în care:

Ii = costul total al investiţiei; qi = capacitatea anuală de producţie luată în calcul; ci =

,q i

în care:

Ci = costul producţiei anuale;

51

qi = capacitatea anuală de producţie.

Atât si cât şi ci se pot afla în mai multe situaţii comparative ca spre exemplu: S1> S2; S1<S2, S1> S3; S1< S3 etc. şi respectiv: C1> C2; C1<C2, C1> C3; C1< C3 etc.

Din compararea variantelor, se alege cea mai convenabilă (cea care prezintă cheltuieli de investiţii mai mici la aceeaşi capacitate sau cheltuieli de exploatare anuale la aceeaşi capacitate de producţie.)

În practică variantele de proiect pot prezenta şi capacităţi de producţie diferite. În acest caz, este necesar ca toate cheltuielile să fie exprimate prin intermediul unui indicator sintetic rezultat din însumarea celor doi indicatori (cheltuieli de exploatare şi cheltuieli de investiţii) iar noul indicator se numeşte indicatorul ″cheltuielilor echivalente″ sau ″recalculate″ care exprimă efortul total depus.

Formula de calcul a cheltuielilor recalculate (echivalente) este: K = I + C⋅T sau K= I+C⋅D, în care:

K = cheltuielile echivalente; I = volumul total al investiţiei; C = cheltuielile de exploatare pe un an; T = termenul de recuperare a investiţiei; D = durata da funcţionare a capacităţilor de producţie. Grafic, într-un sistem de coordonate, cheltuielile recalculate (ca o rezultantă

a însumării investiţiilor şi a costurilor de exploatare) se pot prezenta ca mai jos: Analizând evoluţia celor două curbe: a investiţiei specifice şi a costurilor de

exploatare constatăm următoarele: - cheltuielile specifice (si) arată cheltuieli mai mari la nivelul capacităţii

minime, cum este şi firesc, fiind vorba de raportarea volumului investiţiilor la o capacitate mai mică;

- pe măsura sporirii utilizării capacităţii în proporţie mai mare investiţia specifică îşi reduce valoarea până la un punct ce indică o capacitate optimă (în punctul qs);

- pe măsură ce volumul cheltuielilor totale (K) se mai reduce, volumul investiţiei specifice creşte, iar curba S se înalţă corespunzător pentru că şi capacitatea d producţie creşte peste nivelul qs.

Cât priveşte curba c, a costurilor, aceasta urmează cam aceeaşi traiectorie cu deosebirea că sunt unele cheltuieli care nu sunt corelate direct cu capacitatea de producţie (amortizări şi cheltuieli generale).

Creşterea capacităţilor de producţie peste nivelul qc necesită unele cheltuieli suplimentare cu aprovizionări şi, deci, dă curbei respective un sens de creştere până în qmax.

Forma de exprimare a cheltuielilor echivalente K = I + C×T sau K = I +C×D, cu toate că prezintă unele avantaje în a putea determina mărimea capacităţii optime de producţie, nu ia în considerare şi mărimea capacităţilor de producţie.

52

După cum se ştie, o producţie mai mare necesită şi un volum mai mare al cheltuielilor de producţie şi, bineînţeles, şi un efort investiţional superior faţă de realizarea unor capacităţi de producţie mai mici.

Este evident, deci, că asemenea formule pot fi folosite numai în situaţia în care variantele ce se compară prevăd o aceeaşi capacitate de producţie.

În cazul acesta se utilizează indicatorul denumit cheltuielile specifice echivalente (Ks) care sunt în măsură să exprime efortul total ce revine la o unitate de capacitate.

Relaţia de calcul a acestui indicator este:

.DcsqqKs ii ⋅+===

Pe baza acestei relaţii, vom putea obţine determinarea mărimii optime a

capacităţii de producţie. Prin intermediul funcţiei de corelaţie y = ax2+bx+c, putem determina valoarea

minimă a cheltuielilor echivalente. Pe această bază se poate stabili domeniul de existenţă al funcţiei cheltuielilor

cu investiţia specifică (si) şi costurile unitare (ci) respectiv, limitele în care se pot elabora diferitele variante de capacităţi, respectiv qmin şi qmax.

Între aceste două variante, potrivit diverselor tehnologii şi utilaje luate în consideraţie se pot afla multiple variante de capacitate de producţie, însumând pentru fiecare investiţiile specifice şi costurile unitare de producţie pentru produsul finit.

În felul acesta se poate determina indicatorul de cheltuieli echivalente pentru fiecare variantă de capacitate de producţie.

Pentru concretizarea mărimii optime a capacităţii de producţie luăm următorul exemplu:16

S-au analizat mai multe posibilităţi pentru construirea unei unităţi care produce glutamat de sodiu (un biostimulator pentru creşterea şi îngrăşarea animalelor). Variantele analizate diferă atât prin mărimea capacităţii de producţie cât şi prin tehnologia folosită în elaborarea produsului finit. Ca urmare, nivelul efortului cu investiţia şi cu producţia se modifică astfel:

Nr. crt

Varianta de capacitate

(t)

Investiţia specifică (mii.lei/t)

Costurile unitare

(mii.lei/t) K1 4500 81,0 38,0 K2 4700 80,9 37,6 K3 4900 79,4 37,3 K4 5100 80,8 37,5 K5 5300 81,4 37,8 K6 5500 82,0 38,5

Folosind relaţia: Ks = si +ci×D, unde: Ks = cheltuielile specifice recalculate;

C = costurile unitare; D = durata de funcţionare 12 ani; I = varianta de capacitate; Si = investiţia specifică a variantei, obţinem:

( )( )( ) 527123,374,793K

532126,378,802K5371238811K

=⋅+==⋅+=

=⋅+=

( ) 530125,378,804K =⋅+= ( ) 535128,374,815K =⋅+=

( ) 544125,380,826 =⋅+=K 1 2 Sursa: I. Romanu, I. Vasilescu -coordonatori: op.cit.pag.570-571

53

Aşa cum se remarcă din graficul prezentat, aceste cheltuieli evoluează după parabola cbxaxY 2 ++=

Utilizând metoda celor mai mici pătrate construim funcţia

S = ( )[ ] mincbxaxy2n

1ii

2ii →++−∑

=

şi punem condiţia ca derivatele parţiale în raport cu a, b şi c să fie zero

.0cs;0

bs;0

as

=∂∂

=∂∂

=∂∂

Pentru stabilirea capacităţii optime de producţie, respectiv, varianta în care

cheltuielile recalculate sunt minime se impune determinarea coeficienţilor a, b şi c cu ajutorul sistemului:

⎪⎪⎪

⎩

⎪⎪⎪

⎨

⎧

=++

=++

=++

∑∑∑∑

∑∑∑∑

∑∑∑

====

====

===

n

1i

2i

n

1i

2i

n

1i

3i

n

1i

4i

n

1i

n

1i

n

1i

2i

n

1i

3i

n

1i

n

1i

n

1i

2i

yixxcxbxa

xiyixicxbxa

yincxibxa

n = 6 Coeficienţii sistemului s-au obţinut pe baza următorului tabel:

xi x2i x3

i x4i yi xiyi x2

iyi 4,5 20,25 91,125 410,0625 537 2461,5 10874,25 4,7 22,09 103,823 487,9681 532 2500,4 11751,88 4,9 24,01 117,649 576,4801 527 2582,3 12653,27 5,1 26,01 132,651 676,5201 530 2703,0 13785,30 5,3 28,09 148,877 789,0481 535 2835,5 15028,15 5,5 30,25 166,375 015,0625 544 2299,0 16456,0 Total 30,0 150,70 760,500 3855,1414 3205 10039,7 80548,85

Înlocuind valorile obţinute în sistemul de ecuaţii, se obţin:

⎪⎪⎩

⎪⎪⎨

⎧

====++

=++=++

1722,5 c 3, 484,- b 49,10, a85,80548c70,150b5,760a1414,3855

7,10039c30b70,150a5,7603205c6b30a70,150

Funcţia de evoluţie a cheltuielilor recalculate după capacitatea de producţie este de forma:

5,1722x3,484x10,49Y 2 +−= Cunoscând că această funcţie admite un singur minim care este dat de

derivata de ordinul întâi, rezultă:

3,484x10,492xf

−⋅=∂∂

03,484x2,98 =−

= Analizând diversele posibilităţi de realizare din punct de vedere tehnic,

tehnologic şi constructiv s-a ajuns la concluzia că nivelul capacităţii optime este de 4,930 tone produse finite anual.

Pentru această capacitate de producţie se va elabora documentaţia tehnico-economică în care se vor calcula indicatorii de eficienţă economică.

Toate cele arătate mai sus reliefează importanţa determinării capacităţii optime de producţie pentru activitatea de investiţii de noi obiective. TESTE DE EVALUARE

54

1. Dependenţa „investiţie specifică – capacitate de producţie” este o: a) parabolă; b) dreaptă.

2. Determinarea capacităţii optime de producţie presupune realizarea prealabilă a:

a) unui studiu de piaţă; b) unei prognoze pe termen mediu.

3. Criteriile de optimizare a capacităţii optime de producţie sunt: a) minimizarea cheltuielilor de investiţii şi de exploatare; b) maximizarea profitului; c) minimizarea cheltuielilor de investiţii şi de producţie şi maximizarea

profitului.

REZOLVARE 1 a, 2 a, 3 c.

55

CAPITOLUL VI

IMPLICAŢIILE FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR ŞI NECESITATEA ACTUALIZĂRII ÎN CALCULUL EFICIENŢEI ECONOMICE

A ACESTORA Orice activitate umană se desfăşoară într-un anumit interval de timp, astfel că investiţiile, ca activitate economică, nu pot să nu fie strâns legate de perioada de timp în care se execută şi funcţionează. Pentru investiţii s-a depus o anumită muncă încă înainte de a începe execuţia ei, iar o investiţie trebuie să funcţioneze pe toată durata de timp pentru care a fost proiectată, fiindcă principalul scop al ei se realizează în perioada de exploatare, nu în perioada de proiectare sau de execuţie propriu-zisă. Rezultă deci, că orice obiectiv de investiţii începe cu primele cheltuiri de fonduri, respectiv prospectarea pieţii, proiectare, execuţie etc. şi sfârşeşte cu ultimele recuperări de cheltuieli din vânzarea produselor, la încetarea exploatării. Cum derularea timpului, mai ales în perioade mai îndelungate, poate aduce modificări şi influenţe în exploatarea obiectivului în care s-a investit capital, este absolut necesar să cunoaştem toate aceste influenţe, pentru a le putea analiza şi compara cu situaţiile iniţiale stabilite prin proiectare, care au putut fi influenţate de o serie de factori în evoluţia timpului. 6.1 ÎNSEMNĂTATEA ECONOMICĂ A FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR Din cele arătate mai sus, desprindem ideea ca procesul investiţional (TI), în general, poate fi etapizat în timp, în două etape principale, şi anume:

1. Etapa de proiectare-execuţie (Pe), care începe cu primele cheltuiri de fonduri (prospectarea pieţei, prognozarea producţiei, proiectarea propriu-zisă) şi se termină cu execuţia obiectivului, incluzând, astfel, toate fondurile investite pentru realizarea efectivă, inclusiv creditele bancare folosite până la darea în funcţiune a acestuia. În această perioadă, investitorul face cheltuieli, fără a avea posibilităţi să recupereze ceva din ele şi nici să ramburseze anumite rate din creditele bancare primite.

2. Etapa (perioada) de exploatare economică a obiectivului (DE), care începe o dată cu darea în funcţiune şi se termină atunci când pragul de rentabilitate devine zero, moment din care funcţionarea obiectivului devine iraţională, producând pierderi.

La rândul său, perioada de exploatare economică (DE) se împarte în mai multe subperioade, şi anume:

− subperioada în care se rambursează fondurile investite, din beneficiile obţinute (Rf);

− subperioada în care se rambursează creditele obţinute de la băncile creditoare (Rc);

− subperioada în care se realizează profitul net (Vn), respectiv, de la recuperarea tuturor cheltuielilor, până la sfârşitul activităţii obiectivului.

Facem precizarea că subperioada de rambursare a creditelor se include în perioada de recuperare a cheltuielilor. Ea poate avea nivel zero, atunci când nu s-a apelat la credite, poate fi mai scurtă decât perioada de recuperare a cheltuielilor, şi poate fi egală cu aceasta (este, deci, determinată de termenul de rambursare stabilit cu banca). Într-o simplă relaţie matematică, factorul timp, ataşat unui proces investiţional, poate fi redat astfel:

• TI = Pe + DE; • DE = Rf + Vn;

56

Rc = 0 - când nu se apelează la credite; Rc < Rf - când timpul de rambursare în ani, a creditului este mai mic decât timpul de recuperare, în ani, a cheltuielilor de investiţii; Rc = Rf - când timpul de rambursare a creditelor şi de recuperare a cheltuielilor este acelaşi.

Grafic, evoluţia în timp a procesului investiţional poate fi reprezentată în următoarea schemă:

Punctul zero reprezintă momentul începerii execuţiei investiţiei, deci momentul începerii primelor cheltuieli de fonduri. Perioada cuprinsă între punctele 0 - 1 (Pe) cuprinde toate cheltuielile efectuate cu prospectarea pieţei, cheltuielile de proiectare, consulting şi cheltuieli cu execuţia propriu-zisă, cunoscând că punctul 1 reprezintă momentul dării în funcţiune şi, respectiv, în exploatare a obiectivului. Perioada 0 - 1 reprezintă efortul material şi financiar maxim al investitorului. În această perioadă, de fapt, au loc cele mai mari cheltuieli pentru realizarea obiectivului, fără a se putea recupera ceva din ele. Cu cât această perioadă este mai scurtă, cu atât se creează premisa ca recuperarea cheltuielilor cu investiţia să poată începe mai repede, iar din beneficiile obţinute să se poată face noi investiţii. Odată cu începerea perioadei de exploatare (reprezentată prin segmentul dintre punctele 1 şi 2) începe, practic, recuperarea cheltuielilor investite şi rambursarea creditelor. Factorul timp îşi spune cuvântul în această situaţie prin faptul că, în cadrul perioadei de exploatare economică (DE), cu cât se prevede un termen de recuperare a fondurilor investite mai scurt, cu atât se creează premisa sporirii profitului net obţinut şi crearea unor resurse financiare pentru noi investiţii. a) De asemenea, rambursarea mai rapidă a creditelor creează premisa reducerii cheltuielilor pentru dobânzile cuvenite pentru credite. Asemenea situaţii sunt asigurate când procesul de exploatare a obiectivului decurge în condiţii optime şi când alţi factori ca: solicitările pieţei, preţurile obţinute, calitatea produselor etc. favorizează activitatea obiectivului, facilitându-i livrările. Orice investitor are interesul să dispună cât mai frecvent de capital, fapt pentru care orice imobilizare de fonduri are influenţă asupra exploatării eficiente a obiectivului. Aceasta, deoarece nu este acelaşi lucru să realizăm un anumit profit acum sau la alte termene, decât cele prevăzute iniţial. Timpul poate juca, în general, un rol de multiplicator sau inhibitor al proceselor de creştere economică. Un ritm ridicat al creşterii economice, fundamentat pe programe susţinute de investiţii, conduce la reducerea decalajelor sau, în situaţia inversă, la mărirea lor. Aceasta impune măsurarea cu acuitate a influenţei factorului timp asupra calculelor de eficienţă, pentru că orice capital prezent, folosit în scopuri investiţionale productive, aduce un profit, deci, o fructificare a sa, după o anumită perioadă de timp. De exemplu, un capital disponibil existent în prezent (x), dacă este investit într-o activitate productivă, după o anumită perioadă de timp (n ani) se va transforma

1

57

într-un anumit capital mai mare (jn), bine înţeles, în condiţiile în care rata profitului este pozitivă. Presupunând că acest capital (x) se investeşte pentru un an, iar rata beneficiului, realizată de investitor, este bx, formula matematică ce ne va reda capitalul majorat (fructificat) în urma acestei investiri de un an (j1) va fi: j1 = x + bx = x (1 + b) Considerând că acest capital nou obţinut (j1) este investit în totalitate într-o activitate productivă, după o perioadă de încă un an, vom avea capitalul echivalent, potrivit relaţiei:

j2 = j1 + bj1 = x + bx + b (x + bx) j2 = x (1 + b)2, în care: j2 = capitalul echivalent peste încă un an; bj1= este rata anuală a beneficiului realizată de investitor pentru capitalul

respectiv. În felul acesta vom putea determina pentru “n” ani, relaţia următoare: jn = x(1 + b)n în care “n” reprezintă numărul anilor pentru care se face investirea, din momentul respectiv. Presupunând că un capital iniţial de 25 milioane lei este investit în scopuri productive cu o rată anuală a profitului de 12%, peste 8 ani vom avea următorul capital echivalent: j8 = x (1 + b)8 = 25 (1 + 0,12)8

j8 = 25 (1 + 0,12)8 = 25 x 2,5 = 62,5 mil. lei. b) Dacă, din calcule se presupune că, peste o perioadă de “n” ani (3, spre exemplu), vom avea un beneficiu de 10 milioane lei, iar rata profitului este tot de 12%, vom putea determina care este valoarea capitalului echivalent în prezent; această operaţie se face prin metoda discontării (reducerii), care nu este altceva decât, inversul metodei arătate mai sus. Această metodă este necesară pentru a putea şti cu ce capital va trebui să pornim la acţiunea respectivă, pentru a ajunge la nivelul beneficiului de 10 milioane, determinat ca fiind realizabil în viitor şi stabilit prin calculul proiectării. În astfel de cazuri relaţia este:

3-1,12 10 = 30,12) + (1

1 10 = nb) + (11y =x × ,

x = 10 × 0,796 = 7,96 mil. lei. Există, în această tehnică de calcul mai multe momente distincte:

- m0 - care înseamnă momentul începerii acţiunii; (momentul prezent); - m1, m2, …, mn - care înseamnă momentul după o anumită perioadă de timp

(de obicei ani); - x, reprezintă capitalul calculat în momentul prezent (m0); - y (respectiv y1, y2 ,…, ym) reprezintă capitalul echivalent ce urmează a exista

în viitor la momentul m1, m2, ..., mn. Pe baza acestor date (şi similar cu calculele arătate mai sus) de fructificare-discontare se ajunge la ceea ce literatura de specialitate cunoaşte sub denumirea de “tehnica actualizării”, despre care vom vorbi după ce vom analiza imobilizările resurselor investite. 6.1.1. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DIN INVESTIŢII (PE DURATA EXECUŢIEI OBIECTIVULUI) ŞI DETERMINAREA PIERDERILOR AFERENTE

Realizarea efectivă a oricărui obiectiv de investiţii comportă, aşa cum s-a arătat anterior, două perioade importante: a) proiectarea şi elaborarea documentaţiei tehnico-economice; b) perioada de execuţie propriu-zisă a obiectivului, prin lucrări de şantier.

58

Dacă, în perioada proiectării şi a elaborării documentaţiei tehnico-economice, consumul de resurse materiale este mic şi nu se poate vorbi de imobilizări importante (cheltuiri mari de capital), în schimb, în perioada de execuţie, când se consumă cantităţi mari de resurse materiale, de forţă de muncă şi, deci, de resurse financiare importante, au loc imobilizările cele mai mari. De fapt, care este semnificaţia noţiunii de imobilizare ? Pornind de la sensul general al cuvântului, care înseamnă a menţine ceva în stare de nemişcare, sub aspect economic, prin imobilizare înţelegem scoaterea din circuitul economic, pentru o perioadă de timp, mai mică sau mai mare, a unor anumite cantităţi de resurse materiale, financiare, umane etc., prin menţinerea şi folosirea lor în scopul unor acţiuni viitoare. De aceea, fiecare investitor este conştient că, pe toată perioada cât face asemenea cheltuieli, imobilizează, practic, aceste sume de bani care, pe toată durata execuţiei nu-i vor aduce nici un profit, acesta urmând a fi realizat abia după ce obiectivul a fost dat în exploatare şi realizează produse sau servicii care, prin valoarea lor de vânzare, vor aduce profitul scontat. După cum am arătat anterior, în perioada de execuţie, procesul investiţional consumă mereu resurse materiale şi financiare, iar aceste consumuri rămân, o bună perioadă de timp, în stare de producţie neterminată, care, însă, încorporează valoarea tuturor acestor resurse, sub forma de imobilizări. Putem grupa aceste imobilizări, din perioada execuţiei investiţiilor, şi anume:

1. imobilizări privind stocurile de materiale, utilaje, instalaţii de lucru; acestea încorporează sumele cheltuite pentru achiziţionarea lor, pe toată durata execuţiei obiectivului, până la intrarea lor în operă; deci, se află în stoc.

2. imobilizări privind investiţiile neterminate, care reprezintă contravaloarea tuturor resurselor de mai sus, inclusiv valoarea forţei de muncă, dar care au fost introduse în operă, nefiind finisate lucrările respective.

Sub aspect economic este important de cunoscut cum trebuie introduse în operă resursele materiale necesare, deoarece aceasta are influenţă asupra nivelului imobilizărilor în timp. Spre exemplu, dacă avem de executat o lucrare într-un număr de patru ani, pot exista mai multe variante de consum al resurselor, după cum rezultă din expunerea grafică de mai jos. Cele trei variante ne arată că, în principiu, pentru execuţia unui obiectiv este necesar un anumit volum de resurse. Dacă am pune cap la cap spaţiile haşurate din fiecare variantă, am constata că ele au acelaşi nivel, dar modul de a fi achiziţionate şi introduse în operă diferă. În prima variantă se constată că, în primul an, este un consum mai mic, în cel de-al doilea un consum ceva mai mare, iar în anii 3 şi 4 se consumă volumele cele mai mari. Ce rezultă din aceasta ? Rezultă că şi imobilizările în primii doi ani vor fi mai mici, iar diferenţa de bani poate fi folosită pentru alte scopuri ce pot aduce un venit suplimentar.

În varianta a doua, consumul anual este prevăzut a fi în părţi egale, deci, nu

poate fi vorba de eforturi financiare diferite, de la un an la altul.

59

În varianta a treia, situaţia este inversă celei din prima variantă, respectiv, se solicită un efort mare în primul an şi în cel de-al doilea şi mai mic în ceilalţi doi, fiind nevoie, deci, de imobilizări mai mari la început. Fără îndoială că, sub aspectul reducerii volumului pierderilor prin imobilizare, prima variantă este cea mai avantajoasă, investitorul nefiind obligat să depună un efort financiar mare în prima perioadă. Totul, însă, mai depinde şi de conjunctura economică şi de o serie de factori cum ar fi: terminarea lucrărilor mai repede, ceea ce ar putea aduce profit la un termen mai scurt, o posibilitate de aprovizionare mai avantajoasă precum şi eliminarea unor cheltuieli suplimentare, printr-o creştere a preţurilor datorită unei instabilităţi economice, nivelul dobânzilor etc. Spre exemplu, într-o perioadă de instabilitate economică, e mai avantajos să se efectueze la început lucrări într-o proporţie mai mare, pentru a se elimina suportarea sporurilor de preţuri, cu riscul creşterii imobilizărilor. Cele trei variante pot fi exprimate grafic într-o altă formă, ca de exemplu:

Observăm că în varianta 1 consumul de resurse s-a stabilit, potrivit graficului de execuţie al obiectivului, în mod crescător. Se observă nivelul mai scăzut în primii doi ani şi apoi crescător în ultimii doi ani, curba căpătând o formă concavă. Varianta a II-a (V2) având un consum uniform, prezintă o dreaptă echidistantă faţă de coordonatele ce reprezintă timpul şi realizarea obiectivului. Varianta a III-a se îndepărtează, la început, de coordonata timpului, devenind convexă, prin consumul mai mare la început, apoi tinde către o aplatizare, spre punctul final (T), unde întâlneşte celelalte două variante. Pentru evoluţia fiecărei variante putem stabili o funcţie matematică. Astfel, pentru varianta I o parabolă de tipul: y = a + bt + ct2, în care: - y = fondul de investiţii;

- t = timpul de evoluţie de la an, la an, iar a, b, c sunt coeficienţii corespunzători funcţiei.

Pentru varianta a II-a vom stabili o ecuaţie de tipul: y = a + bt, datorită uniformităţii consumului de resurse.

Pentru varianta a III-a, se va stabili funcţia: t)+ (a

kt =y , în care: *0y = fondurile de investiţii cumulate de la un an, la altul, iar k reprezintă un coeficient al funcţiei. Fiind vorba de luarea în calcul a dobânzii simple, calculul nu prevede şi capitalizarea dobânzii, iar pierderea apare ca o funcţie liniară legată de evoluţia normală a timpului. Cum, însă, ea are o evoluţie exponenţială, în mod normal, durata imobilizării fiecărei sume se consideră pe perioada dintre momentul efectuării cheltuielii, până la darea în funcţiune a obiectivului. Presupunând că avem de executat o lucrare de investiţii, într-o perioadă de patru ani, vom putea exemplifica grafic ca mai jos durata imobilizării cheltuielilor fiecăruia dintre cei patru ani.

60

Se poate observa ca imobilizările anului 1 sunt pe toată durata celor 4 ani de

execuţie; imobilizările anului 2 exclud pe cele din anul 1, cele ale anului 3 exclud pe cele din anul 2, iar cele din anul 4 exclud pe cele din anul 3, ele fiind singurele care au o durată de numai un an. Pe această bază, sumele ce constituie imobilizări se multiplică, în corelaţie cu timpul, potrivit relaţiei: Im = d×I1+(d - 1) × I2 + (d - 2) × I3 + (d - 3) × I4 + 2 × Id -1 + Id

sau mai concis: Im = ∑d

1=h1)+h-(dIh , în care:

− Im = volumul imobilizărilor; − Im, Im1, Im2, Im3 reprezintă imobilizarea în decursul anilor respectivi (1, 2, 3

etc.); − d - h reprezintă reducerea duratei fiecărei imobilizări cu anul anterior, cifra

reprezentând primul an de execuţie când nu s-a operat nici o reducere anterioară.

Volumul imobilizărilor de fonduri creşte şi atunci când, dintr-o necorespunzătoare preocupare pentru realizarea lucrărilor conform graficelor stabilite, durata de execuţie a lucrărilor depăşeşte termenul stabilit. În literatura de specialitate formula generală de determinare a imobilizărilor, corelate cu timpul, este cunoscută în trei variante şi anume: 1) în varianta privind efectuarea cheltuielilor la începutul anului respectiv:

∑d

1=h1)+h-(d hI =mI în care:

− Im = volumul imobilizărilor (cheltuielilor); − d = durata execuţiei lucrării; − h = anul de realizare.

2) în varianta efectuării cheltuielilor la jumătatea anului, vom avea:

∑d

1=h)

21 +h -(d hI = mI .

3) în varianta efectuării cheltuielilor la finele anului, vom avea:

∑d

1=hh)-(d hI = mI .

Principial, formulele celor trei variante diferă numai prin aceea că cea de la

mijlocul anului introduce parametrul 21

, în loc de 1, pentru a se reduce la jumătate timpul unui an, iar cea de la finele anului elimină cifra 1 din calcul, anul fiind expirat ca timp, când se efectuează cheltuielile. Nu se poate afirma că acest calcul se efectuează obligatoriu numai prin una din cele trei variante. Se pot folosi şi alte variante, dacă există durate de execuţie diferite de cele trei variante. În asemenea împrejurări se determină imobilizările ca o medie anuală )M( , totalul imobilizărilor (Im) raportându-se la durata efectivă de execuţie (d). Vom avea, deci, Im / d. Pentru determinarea pierderilor rezultate ca urmare a imobilizărilor din investiţii, se iau în consideraţie următoarele elemente:

2

61

− volumul cheltuielilor anuale, multiplicate cu numărul de ani cât durează imobilizarea;

− rata rentabilităţii obiectivului investit; Pe această bază, determinarea pierderilor datorită imobilizării (Pi) va putea fi calculată prin relaţia:

∑n

1=h1)+h-(d hI r = iP .

Ne dăm seama că, de fapt, formula este aceeaşi cu cea a imobilizărilor, cu diferenţa că a fost introdus, în formulă, coeficientul privind rata rentabilităţii investiţiei (r). Mai simplu, am putea spune că: Pi = r × Im. Cu cât durata execuţiei este mai mare, cu atât imobilizările vor fi mai mari, şi invers. 6.1.2. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DE INVESTIŢII PE DURATA OBŢINERII EFECTELOR ECONOMICE ŞI DETERMINAREA PIERDERILOR AFERENTE Imobilizările de fonduri au loc nu numai în perioada realizării efortului financiar privind execuţia lucrărilor, ci şi în perioada efectelor economice. De dorit ar fi, în sensul eficienţei economice, ca efectele economice să înceapă a fi obţinute imediat după începerea funcţionării obiectivului, cu posibilitatea de a fi reinvestite. Cu cât durata de exploatare a obiectivului este mai lungă, cu atât efectele economice sunt mai mari, deoarece creşte volumul producţiei, dar cu condiţia ca pragul de rentabilitate să nu fie depăşit. În acelaşi timp, însă, cu cât perioada de obţinere a efectelor este mai lungă, cu atât pierderea este mai mare, pentru că indicii de utilizare eficientă îşi micşorează nivelul optim. Presupunem, pentru exemplificare, că există un capital de 1000 milioane lei, posibil a se investi cu o eficienţă economică de 10% (0,10), în două ipoteze:

1) pe o durată de 1 an; 2) pe o durată de 10 ani, cu un beneficiu de câte 100 mil. lei anual.

Deci, matematic, investiţiile sunt egale, este necesar să comparăm rezultatele la sfârşitul perioadei de 10 ani. Potrivit variantei 1 vom avea: 1000 (1 + 0,1)9 = 2590 mil. lei.

Pentru varianta 2 vom avea: ∑n

1=h1590 = h-100,1)+(1 100 mil. lei.

Diferenţa efectelor este de 2590 - 1590 = 1000 mil. lei. Această diferenţă se datorează factorului timp, care, prin lungirea duratei efectelor, a creat pierderi în plus de 1000 mil. lei, diminuând beneficiul cu această sumă. Există şi alţi factori care influenţează efectele economice şi care necesită cuantificarea timpului, ca de exemplu, procesul inflaţionist. Orice investitor trebuie să se pună la adăpost de asemenea situaţii, care-l pot conduce la faliment. Procesul inflaţionist duce la erodarea resurselor, micşorându-le valoarea şi, ca atare, asigurarea corecţiei necesită luarea în calcul a unui coeficient de inflaţie, încă din stadiul de proiectare. Alt factor important care poate cuantifica pierderile în evoluţia obiectivului ce urmează a fi realizat îl constituie riscul investiţional. Orice investitor este predispus riscului, iar el trebuie introdus în calcule şi măsurat în timp. Banca Mondială ia în calcul şi cauze de ordin psihologic, cum ar fi:

− tendinţa spre lichiditate a unor cetăţeni din ţările mai puţin dezvoltate, care au patima ţinerii unor sume de bani, fără a le investi în ceva, de teama de a nu le pierde;

62

− întreprinzătorii care se lansează într-o acţiune investiţională şi îşi asigură capitalul necesar pentru început, sunt mai tentaţi riscului şi întreprind acţiunile mai lejer, ei pot avea şi de câştigat, pentru că nu plătesc dobânzi la creditele de la bancă.

Din cauzele arătate mai sus, ca şi pentru prevenirea oricărui risc, B.I.R.D. recomandă ca, în calculele de eficienţă, să se ia în considerare timpul, cu toate efectele sale determinate de conjunctura economică, politică, socială etc. O cauză importantă a necesităţii utilizării factorului timp rezidă în procesul creşterii economice, avându-se în vedere factorii următori:

− o unitate monetară astăzi acoperă mai multe valori de întrebuinţare (mărfuri), faţă de aceeaşi unitate peste 5 - 10 ani;

− cu aceeaşi sumă de bani, utilitatea este asigurată (satisfăcută) în mai mare măsură în prezent, decât în viitor;

− dispunând în prezent de o sumă, orice întreprinzător are posibilitatea (dacă ştie cum să procedeze) de a o înmulţi, prin reintegrarea ei în circuitul economic.

Spre exemplu, dacă o unitate monetară se investeşte pe “n” ani, cu o eficienţă anuală (b), egală în fiecare an, vom avea: Ani Sume Sume actualizate 1 (1 + b) = (1 + b) 2 (1 + b) + (1 + b) = (1 + b)2

3 (1 + b)2 + b(1 + b)2 = (1 + b)3

.

. ................................... ...................................

. ................................... n (1 + b) n-1 + b(1 + b)n-1 = (1 + b)n

Acest (1 + b)n constituie ceea ce literatura de specialitate denumeşte “factorul de creştere”. Factorul de creştere se utilizează în actualizări pentru aducerea la momentul prezent (m0) a unor sume de bani investite în trecut sau, invers, a unor sume de bani investite în prezent, care se duc în viitor. 6. 2. ACTUALIZAREA. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR Conceptul de actualizare După cum am văzut, procesul investiţional se desfăşoară într-o perioadă de timp relativ îndelungată. Dacă prima etapă, privitoare la proiectare şi întocmire a documentaţiei tehnico-economice şi, respectiv, execuţia lucrărilor obiectivului prevăzut, durează câţiva ani, în funcţie de mărimea şi complexitatea obiectivului, în schimb, durata de exploatare este mult mai lungă, putând ajunge până la câteva decenii. Dar, cum se ştie, fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o perioadă destul de scurtă, de ordinul anilor, iar profitul se realizează în perioada de exploatare de 15 - 20 ani, şi chiar mai mult. În general, calculele de eficienţă economică au un caracter static, efectuându-se într-o perioadă de timp limitată, făcând abstracţie de influenţa timpului asupra efectelor finale. Dar factorul timp acţionează necondiţionat asupra oricărui obiectiv de investiţii dat în funcţiune. Este, deci, nevoie să se facă o analiză dinamică a tuturor efectelor, strâns legată de evoluţia timpului. Prin această analiză dinamică toate valorile, dispersate în anumite perioade de timp, sunt aduse la un singur moment, îndeobşte cel prezent (actual).

63

După cum s-a mai arătat, fiecare unitate monetară (leu) investită productiv, după o anumită perioadă de timp (de obicei un an) realizează un profit (venit, V). În anul următor, şi mai departe, acest profit devine altă valoare, cu alt profit, aşa cum s-a arătat, astfel că, după un număr de “n” ani, o investiţie oarecare, făcută în prezent, datorită factorului de creştere (fructificare) va fi mai mare. Definim actualizarea ca fiind o tehnică de calcul prin intermediul căreia, valori care se produc în perioade diferite de timp sunt aduse (calculate) la acelaşi moment de referinţă, pentru a putea fi comparate. În acest fel eforturile şi efectele din investiţii ca şi calculele de eficienţă a lor, pot fi comparate şi echivalate fără influenţa timpului. Patru sunt momentele principale care pot asigura determinarea tehnicii de calcul a actualizării, şi a indicatorilor actualizaţi, pe care le vom analiza în cele ce urmează: − “md” - momentul luării deciziei de investiţii; − “m0” - momentul începerii executării lucrărilor de investiţii; − “m1” - momentul punerii în funcţiune a lucrărilor de investiţii; − “m2” - momentul scoaterii din funcţiune a lucrărilor de investiţii. Tehnica actualizării îşi propune să răspundă necesar mai multor probleme: 1) peste o durată de timp de “n” ani, care va fi capitalul echivalent (y) care va corespunde unui capital investit în momentul actual (m0). Relaţia este următoarea: Yn = x (1 + b)n, în care (1 +b)n nu este altceva decât factorul de creştere. 2) care va fi, peste “n” ani, echivalentul unor sume fixe (xh) ce sunt investite anual cu o rată a profitului numită (“b”). În cazul acesta relaţia de calcul este:

( )

b1nb1 h x=nY −+

, în care: ( )

b1nb1 −+

este factorul de fructificare.

3) să se determine cota fixă anuală x ce trebuie alocată la o rată de actualizare b, pentru ca peste n ani să obţinem o sumă S:

( ) 1b1Sx n −+×=

, unde ( ) 1b1 n −+

se numeşte factor de reducere.

4) să determinăm valoarea actuală a unei unităţi monetare obţinută peste „n” ani

( ) na1x)a1(x1 +=⇒+=

Acest factor se numeşte factor de actualizare sau de discontare. 5) pentru că într-o investiţie se obţine profit în fiecare an de exploatare a

acesteia, dorim să calculăm mărimea totală actualizată a profitului, presupunând dă anual obţinem S profit:

( )( ) 1a1a

1a1SS n

n

act −+−+

×= , unde ( )( ) 1a1a

1a1n

n

−+−+

reprezintă factorul cumulativ de actualizare. 6) inversul factorului cumulativ de actualizare, numit factor de recuperare,

adică ( )

( ) 1a1a1nn

n

−++

, se utilizează în cazul determinării mărimii ratei pentru rambursarea unui credit, inclusiv a dobânzii lunare. 6.2.1. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR Principalii indicatori actualizaţi de eficienţă economică a investiţiilor sunt strâns legaţi de momentele faţă de care vrem să facem echivalarea. Pentru o mai bună înţelegere a corelării lor cu momentele principale arătate mai sus, vom porni de la expunerea grafică de mai jos:

64

Cele patru perpendiculare pe axa timpului reprezintă momentele arătate mai sus şi anume: 1 - reprezintă momentul luării deciziei de investiţii (md); 2 - reprezintă momentul începerii lucrărilor de investiţii (m0); 3 - reprezintă momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii (m1); 4 - reprezintă momentul scoaterii din funcţiune (m2). Coordonata orizontală reprezintă timpul (viaţa) unui obiectiv de investiţii de la naştere şi până la scoaterea sa din funcţiune. Perioadele de timp cuprinse sub acoladele m, d şi n reprezintă:

• m - perioada de la luarea deciziei şi până la începerea lucrărilor de execuţie;

• d - perioada duratei de execuţie, până la darea în funcţiune; • n - perioada anilor de exploatare economică, până la darea în funcţiune,

deci perioada când se realizează profit. Pe această bază vom avea următoarele categorii de indicatori actualizaţi:

1) indicatori actualizaţi la momentul luării deciziei (md); 2) indicatori actualizaţi la momentul începerii lucrărilor de execuţie (m0); 3) indicatori actualizaţi la momentul dării în funcţiune (m1); 4) indicatori actualizaţi la momentul scoaterii din funcţiune (m2).

În cadrul fiecărui indicator sunt posibile de actualizat diverse valori ca: – volumul investiţiilor; – volumul profitului; – randamentul economic; – durata de recuperare a investiţiei.

În cele ce urmează vom urmări evoluţia aplicării acestor indicatori actualizaţi ai eficienţei investiţiilor. 6.3. UTILIZAREA INDICATORILOR ACTUALIZAŢI AI EFICIENŢEI INVESTIŢIILOR Înainte de a aborda utilizarea indicatorilor actualizaţi ai eficienţei investiţiilor, este necesar să avem în permanenţă în vedere unele probleme şi anume:

a) calculele de eficienţă să fie veridice. Aceasta depinde în mare măsură de exactitatea unor indicatori parţiali ca :

– valoarea producţiei; – cheltuielile de producţie; – durata de funcţionare eficientă a obiectivului, etc.

b) aducerea în prezent a unor sume să se facă prin discontare deoarece factorul de discontare (actualizare) cunoscut în literatura de specialitate este mai mic decât 1.

c) totdeauna simbolul “b” reprezentat de unii autori şi prin “a” semnifică eficienţa anuală a unei sume unitare cheltuite şi poartă denumirea de “coeficient de actualizare”: mărimea sa nu poate fi pusă pe seama influenţei modificării preţurilor din perioada respectivă, ci numai pe seama

md m0 m1 m2

65

profitului anual pe care trebuie să-l aducă fiecare unitate monetară investită.

d) la stabilirea mărimii coeficientului “b” trebuie respectate condiţiile următoare:

b ≥ ri + rd + rk, în care: - ri = rata inflaţiei; - rd = rata dobânzii; - rk = rata coeficientului de risc.

Egalitatea lui “b” cu suma celorlalţi factori indică o ineficienţă economică. 1) Utilizarea indicatorilor actualizaţi la momentul luării deciziei de investire Întrucât în perioada de proiectare efortul material depus nu este de natură a influenţa hotărâtor volumul investiţiilor actualizate, literatura de specialitate pune accentul, în special, pe utilizarea indicatorilor actualizaţi la momentul începerii execuţiei, la momentul dării în folosinţă şi la momentul scoaterii din funcţiune. Pentru momentul luării deciziei există formule de calcul mai importante pentru indicatorii:

Inv. actualizate = ∑ ×d+m

1+m=h hb)+(1

1 hI

Benef. actualizat = ∑ ×n+d+m

1+d+m=h hb)+(1

1 hB

2) Indicatori utilizaţi la momentul începerii lucrărilor de investiţii Momentul coincide cu data începerii lucrărilor obiectivului, când, de fapt, începe efortul important în consumul de resurse. Reconstituind exprimarea grafică la începutul lucrărilor de investiţii, vom avea:

Valori investite: Profit obţinut I1 = 60 mil. lei B3 = 90 mil. lei B5=50 mil. lei I2 = 70 mil. lei B4 = 80 mil. lei B6=40 mil. lei “b” = 0,1

a) Determinarea volumului actualizat al investiţiei Relaţia de calcul pentru acest indicator este:

0mactI = 36,1112(1,1)

1 701,1

1 60 = 2b)+(11 2I+

b)+(11 1I =×+××× mil.lei.

Formula generală de calcul, este:

0mactI ∑ ×=

d

1=h

b)+(11

hI h sau 0mactI ∑ +

d

1=hh-b)1( hI =

în care: d - reprezintă durata de execuţie; b - rata de actualizare; iar h - numărul de ani.

b) Determinarea beneficiului actualizat

66

Beneficiul (profitul) reprezintă, aşa cum am văzut, efectul economic urmărit de investitor. Cum pe durata execuţiei lucrărilor (d) beneficiile nu sunt realizabile, vom avea în vedere să luăm în calcul beneficiile începând cu rezultatele primului an de exploatare. Formula de calcul pentru acest indicator este:

b1) hb)+(1

1 n+d

1+d=h hB= 0mactB ×∑ dacă nh21 B...B...BB ≠≠≠≠

Analitic, pornind de la elementele cunoscute vom avea: 0m

actB = 164=61,11 40+51,1

1 50+41,11 80+31,1

1 90 ×××× mil. lei

b2) ( )db11

nb)+b(11nb)+(1 hB= 0m

actB+

×−

×

dacă nh21 B...B...BB ====

c) Randamentul economic actualizat După cum este cunoscut, deşi procesul investiţional se efectuează în fiecare zi a anului, literatura de specialitate consideră că fenomenul investiţional are loc, ca evidenţă, într-o singură zi pe an, respectiv în ultima lună a anului, la 31 decembrie, pentru întregul an. În acelaşi fel este considerată şi problema realizării profitului, chiar dacă se produc şi se livrează produse în fiecare din zilele anului. Randamentul economic (Re) al investiţiilor, privit în forma statică, nu e altceva, decât raportul dintre profitul total (Bt) şi volumul investiţiilor, potrivit relaţiei:

1I

BtRe −= Cum, însă, forma statică nu e în măsură să ne asigure actualizarea, vom introduce în formula respectivă elementele necesare actualizării, şi anume:

– momentul de referinţă (în cazul nostru, m0); – durata de funcţionare a viitorului obiectiv (DE sau De); – coeficientul de actualizare (b).

Pe această bază, formula de calcul, pentru Re actualizat, devine:

1 - d

1=h hb)+(1

1 hI

db)+(1

1nb)+b(1

1nb)+(1hB

mactRe 0

∑

×−

×= .

d) Cheltuielile totale actualizate

Din punct de vedere static, aceste cheltuieli se calculează în funcţie de cheltuielile anuale de producţie, amplificate cu durata de funcţionare a obiectivului economic respectiv, la care se adaugă cheltuielile pentru investiţii, pe baza relaţiei:

∑ 1=h Ch, +I=Ksau De,Ch x +I=K

în care:

– K = cheltuielile totale; – I = valoarea investiţiei; – Ch = cheltuielile anuale pentru producţie; – De = durata de exploatare (funcţionare).

În noţiunea de cheltuieli totale se cuprind atât cheltuielile pentru executarea obiectivului cât şi cheltuielile de producţie, pe toată durata funcţionării sale.

67

În forma dinamică, cheltuielile totale actualizate au în vedere însumarea cheltuielilor pentru investiţii actualizate, cu volumul cheltuielilor pentru producţie, pe toată durata de exploatare a obiectivului, de asemenea actualizate. În felul acesta, relaţia care redă calculul cheltuielilor totale actualizate (CTA) este: 00 m

actChmactI=CTA + , sau

.db)+(1

1 nb)+b(11nb)+(1 Ch hb)+(1

1d

1=h hImCTA

sau d

1=h

n+d

1+d=h hb)+(11 Ch hb)+(1

1 hImCTA

0

0

×−

×+×=

×+×=

∑

∑ ∑

e) Cheltuielile totale actualizate specifice

Acest indicator se calculează pentru a putea cunoaşte efortul total actualizat cu investiţia şi cu producţia, care revine pentru o unitate de capacitate de producţie. Aşa cum investiţia specifică priveşte cheltuielile de investiţii pentru o unitate de capacitate, tot astfel cheltuielile totale actualizate, specifice, se referă la unitatea de capacitate. Formula de calcul este următoarea:

db)+(11 nb)+b(1

1nb)+(1hQ

mCTA m

actQ

mactChm

actI= m

actQ

mCTAm

CTA0

0

00

0

00

×−=

+=

în care Q reprezintă valoarea producţiei anuale actualizate.

f) Durata de recuperare actualizată (m0) a investiţiilor Indicatorul poate fi calculat pentru oricare dintre momentele de referinţă privind actualizarea. Relaţia de la care porneşte este, de fapt, egalitatea dintre investiţiile

actualizate la momentul de referinţă ( )0mactI şi beneficiul realizat la acelaşi moment,

( )0mactB pe o perioadă de timp “T”.

Pe această bază, vom avea: mactBm

actI 00 = , la momentul ( )T respectiv:

d-b)+(1 Tb)+b(1

1Tb)+(1hBh-)b1(h I

d

1=h×

−=+∑ ,

T din formulă reprezintă o variabilă necunoscută, respectiv o ecuaţie exponenţială din care trebuie determinat T. Pe această bază stabilim următoarele: 0m

actI care devenind valoare cunoscută,

vom avea: Tb)+b(1

1Tb)+(1 = d-b)1(hB

mactI 0

−

+.

Membrul stâng fiind deja cunoscut, îl notăm cu: A= d-b)1(hB

mactI 0

+.

Pe această bază:

,Tb)+b(1

1Tb)+(1=A − respectiv, 1Tb)+(1=ATb)+b(1 − .

68

Vom nota, apoi, B = A x b, deja cunoscut, 1Tb)1(Tb)+B(1 −+=

1Tb)+(1 1)-(B −=

1Tb)+(1 B)-(1 =

B11Tb)+(1−

= .

Notăm KB-1

1= , KTb)+(1 = , de unde T log (1+b) = log K, deci

b)+(1 logK log=T .

Dacă se constată că B > 1, în această situaţie K < 0 ceea ce înseamnă că durata de recuperare, fiind foarte mare, nu poate fi stabilită, neexistând logaritm dintr-un număr negativ. În vederea simplificării calculului, în situaţia că avem la îndemână tabelele de

actualizare, vom porni de la ecuaţia de mai sus: Tb)+b(1

1Tb)+(1=A − şi vom stabili

durata de recuperare în felul următor: Vom căuta printre valorile factorului cumulativ de actualizare cărei perioade îi corespunde valoarea A, pentru rata de actualizare (b), perioada aceasta constituind termenul de recuperare în ani.

3) Indicatori actualizaţi utilizaţi la momentul punerii în funcţiune (m1) La acest moment (m1) iau sfârşit lucrările de executare a obiectivului şi începe exploatarea economică a sa, perioadă în care eforturile se fac numai pentru nevoile producţiei, iar din beneficiile obţinute, prin vânzarea produselor, începe recuperarea fondurilor investite. Reluăm expunerea grafică, pentru o deplină clarificare:

a) Determinarea investiţiilor actualizate la momentul (m1)

Formula de determinare este:

∑ ×= 1=h b)+(1 hIactI 0

.

S-a considerat ca investiţia s-a efectuat la începutul anului; în cazul în care s-

ar fi făcut la jumătatea anului, în calcul, în loc de 1, apărea 21

. b) Beneficiul actualizat la momentul (m1)

Se determină, ca şi investiţiile actualizate, prin ponderarea respectivă, dar nu de creştere ca în cazul investiţiilor, ci de reducere: h)b1( −+ În situaţia în care beneficiile diferă de la un an la altul, vom avea relaţia:

h0

b)+(11

n

1=h hBmactB ×= ∑ .

69

Fiind vorba de durata de exploatare, simbolul n = De (durata de exploatare). În cazul în care beneficiile anuale sunt constante, formula va fi următoarea:

n)b1(b1nb)+(1 hBm

actB 0

+−

×= .

c) Cheltuielile totale actualizate

Formula de calcul este bazată pe egalitate dintre volumul investiţilor actualizat la momentul “m1” şi volumul cheltuielilor pentru producţie, actualizat la acelaşi moment. Deci, 111 m

actCmactImCTA += ,

nb)+b(1

1-nb)+(1 hC1+h-db)1(hId

1=h

mCTA

1×++= ∑ .

În cazul de faţă s-a considerat, principial, că cheltuielile anuale sunt egale. Ch reprezintă valoarea cheltuielilor anuale de exploatare.

d) Cheltuielile totale actualizate specifice Ca şi la cele privind momentul de referinţă “m0”, s-a introdus în formulă parametrul Qh şi, respectiv, Q care înseamnă valoarea anuală şi totală încasărilor producţiei. Pe această bază, vom avea:

,1m

actQ

mactCm

actImCTA

111

S

+= respectiv,

nb)+b(11nb)+(1

hQ

n

1=hnb)+b(1

1nb)+(1hC1+n-db)1(hI m

CTA1

S −

−++

=∑

.

e) Randamentul economic actualizat

Pentru determinarea acestui indicator se utilizează următoarea relaţie:

1+h-db)1(

d

1=h hI

hb)+(1 n

1=h hB

mactI

mactBm

actRe1

11

+×

×

==

∑

∑.

f) Durata de recuperare dinamică (actualizată) Se porneşte de la egalitatea:

,mactBm

actI 11 = de unde

1+h-db)1(hId

1=h+∑ = Tb)+b(1

1Tb)+(1 hB −× .

Notând A = ,hB

1+h-db)+(1 n

1=h hI ×∑ vom avea:

70

A = Tb)+b(1

1Tb)+(1 − =>bA Tb)+(1 = 1Tb)+(1 − , notăm b × A = B

=> (B-1) Tb)+(1 = -1 => (1-B) Tb)+(1 -1=> Tb)+(1 = B-11

.

Notăm K = B-11

=> Tb)+(1 = K => T log (1+b) = log K => T = b)+(1 logK log

.

4) Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune (m2) Momentul scoaterii din funcţiune este legat de criteriul economic al realizării unei eficienţe economice. Se ştie că un obiectiv care nu mai realizează efecte economice (beneficii), nu trebuie să mai funcţioneze, chiar dacă unele părţi componente ale sale ar mai putea fi utilizate. Literatura de specialitate apreciază că o durată de peste 25 ani nu mai poate avea implicaţii demne de luat în calcul asupra indicatorilor actualizaţi. Pe această bază, investiţia nominală (iniţială) este supusă ponderării cu factorul de creştere. Grafic, problema se exprimă ca mai jos:

a) Investiţii actualizate (m2)

Se utilizează formula :

2mactI = n+1+h-db)+(1

d

1=h hI ×∑ .

b) Beneficii actualizate

2mactB =

1h-ndb)+(1 nd

1d=h hB ++×+

+∑ .

În situaţia beneficiilor constante în fiecare an (B1=B2,...,Bd), vom avea:

2mactB = hB

b1Deb)+(1 −

.

c) Cheltuielile totale actualizate

Se calculează după următoarea formulă:

2mCTA = 1+h-n+db)1(hI

d

1=h+∑ +

b1nb)+(1 hC −

× .

d) Cheltuielile totale actualizate specifice

Se utilizează formula:

2SmCTA =

b1nb)+(1 hQ

mCTA 2

−×

.

e) Randamentul economic actualizat Calculul are la bază următoarea relaţie:

71

2mactR =

+h-n+db1(d

1=hhI

h-ndb+(nd

1d=nhB1maI

maB0

2

−+×

++×+

+=−

∑

∑=

11+h-n+db)1(

d

1=h hI

1n

bb)+(1 hB

−

+

−×=

∑.

f) Durata de recuperare actualizată

Se porneşte de la egalitatea:

2mactI = 2m

actB , în care: 2mactI =

1+h-n+db)1(hId

1=h+∑

2mactB =

b1Tb)+(1

hB −× , deci:

1+h-n+db)1(hId

1=h+∑ =

b1Tb)+(1 hB −

× =>

=>

hB

1+h-n+db)+(1 x hId

1=h∑

= b

1Tb)+(1 −=>

=>

hB

n+1+h-db)+(1 hId

1=hnb)1( ∑+

= b

1Tb)+(1 −= A =>

=> b A = 1Tb)+(1 − => bA + 1 = Tb)+(1 ; notăm: bA +1 = B=> b)+(1 logB log = B

6.3.1. CONCLUZII ŞI APLICAŢII PRIVIND ACTUALIZAREA IMOBILIZĂRILOR DE FONDURI ŞI ACTUALIZAREA INDICATORILOR ECONOMICI

a) Imobilizări pe perioada execuţiei obiectivului, privind eşalonarea volumului lucrărilor de investiţii, pe ani, în mod diferit.

S-a văzut că cea mai eficientă variantă dintre cele prevăzute pentru execuţia lucrărilor este aceea care prezintă cea mai mică medie a imobilizărilor. Formula de determinare a mediei imobilizărilor este următoarea:

( )min

d

1hdd

1=h hI = imob. M →

+−×∑

în care: hI = investiţiile din anul h; d = durata de realizare a investiţiei. Considerăm 3 variante de eşalonare a aceluiaşi volum de investiţii, potrivit datelor de mai jos: Valoarea investiţiei în variante de eşalonare.

72

Valoarea investiţiei eşalonate (mil. lei) Anii

de exec. V1 V2 V3 1 250 100 400 2 250 150 300 3 250 250 200 4 250 500 100

TOTAL 1000 1000 1000 Potrivit formulei se efectuează calculele:

lei mil 6254

1)(250+2)(250+3)(250+4)(250 = 1imob.V M =××××

;

lei mil 5,4624

1)(500+2)(250+3)(150+4)(100 = 2imob.V M =××××

;

lei mil 7504

1)(100+2)(200+3)(300+4)(400 = 3imob.V M =××××

.

Se constată că V1 > V2 < V3, deci, varianta V2 este cea optimă, prezentând cea mai mică medie a imobilizărilor. De reţinut că indicatorul privind media imobilizărilor se aplică numai variantelor care au aceeaşi durată de execuţie şi acelaşi volum de investiţii, numai eşalonarea pe ani diferind, de la o variantă la alta. Indicatorul de mai sus nu cuantifică pierderile anuale din cauza nefolosirii resurselor în perioada de execuţie.

b) Cu privire la efectul economic al imobilizărilor Aşa cum s-a văzut, efectul economic al imobilizărilor se materializează prin pierderi de venit net rezultat ca urmare a acestora (Pi). Aceste pierderi se calculează ca produsul dintre valoarea imobilizărilor (Im) şi rata medie a eficienţei (rentabilităţii) anuale a ramurii din care face parte obiectivul. Deci, formula generală după care se face calculul este:

Pi = r ∑ ×n

1=h1)+h-(d h I , cunoscând că, în loc de 1 poate să fie 2

1, când este vorba de

eşalonarea de la mijlocul anului. Pe baza celor de mai sus putem efectua:

b1) Calculul efectului imobilizării, dacă duratele sunt aceleaşi Exemplu: pentru un obiectiv de investiţii s-au propus două variante, duratele de execuţie fiind aceleaşi, dar volumele diferă, cu o rată medie a eficienţei de 0,20, potrivit datelor de mai jos:

Eşalonarea fiind făcută la mijlocul anului, se utilizează coeficientul 21

= 0,5. (milioane lei)Anii V1 V2

1 500 200 2 700 250 3 200 250 4 100 400 5 100 700

TOTAL 1600 1800 Să se calculeze efectele medii ale fiecărei variante. Pe baza datelor din tabel, vom avea:

V1=0,20×[(500×4,5)+(700×3,5)+(200×2,5)+(100×1,5)+ +100×0,5)]=1080 mil. lei

V2=0,20×[(200×4,5)+(250×3,5)+(250×2,5)+(400×1,5)+ +700×0,5)]=670 mil. lei

73

b2) Calculul efectului imobilizării când duratele de eşalonare a investiţiei şi volumul investiţiei diferă

Eficienţa economică în acest caz se poate calcula cel puţin la două momente: – momentul terminării primei variante, ţinându-se seama de necesitatea

comparabilităţii, deoarece la cealaltă variantă lucrările continuă şi după aceasta.

– momentul terminării celei de-a doua variante, ţinându-se seama că la prima variantă s-au obţinut, deja, profituri.

Exemplificare: o lucrare poate fi executată în două variante, care diferă prin modul de eşalonare a investiţiei. Rata medie a eficienţei (r) este 0,20. Se va ţine seama că pentru fiecare an de funcţionare suplimentară se aduc economii de 500 milioane lei. Care variantă, dintre cele două, va fi aleasă ? Se consideră că investiţia se face la mijlocul anului, utilizându-se coeficientul de 0,5.

Variantele (mil. lei) Anii V1 V2 1 1000 200 2 700 200 3 300 200 4 - 400 5 - 700

TOTAL 2000 1700 Pe această bază vom avea:

P1V1=0,20×[(1000×4,5)+(700×3,5)+(300×2,5)]= =1540 (greşit);

P1V2=0,20×[(200×4,5)+(200×3,5)+(200×2,5)+400×1,5)+ +(700×0,5)]= 610 mil. lei (greşit).

b3) Calculul efectului imobilizărilor întocmit la sfârşitul celor trei ani, având drept variantă de comparaţie varianta 1

P1V1=0,20×[(1000×2,5)+(700×1,5)+(300×0,5)]-

[(500× )2,01(15002)2,01(

1+

×++ ]=0,20×[(2500+1050+150)]-

-[(500×0,69)–(500×0,83)]=0,20×(3700)-(345+415) = = 740 - 760 = -0,20

P2 V2=0,20×[(200×2,5)+(200×1,5)+(200×0,5)]=0,20×(500+300+100) =180 mil.

lei. Se menţionează ca valorile 400 şi 700 n-au fost imobilizate. Întrucât pierderile din varianta a 2-a sunt mai mari decât cele din varianta 1 se alege varianta 1, ca cea mai convenabilă. În situaţia în care calculul se face după 5 ani (cazul cel mai recomandabil), situaţia va avea loc următoarele rezultate:

P1 V1= 0,20×[(1000×4,5)+(700×3,5)+(300×2,5)]- -[(500×1,5)+(500×0,5)] = 540 mil. lei;

P1 V2 = 0,20 × [(200×4,5) + (290×3,5) + (200×2,5) + (400×1,5) + (700×0,5)] = = 610 mil. lei .

Varianta P2 V2 fiind mai mare ca P1 V1 se alege varianta P1 V1. c) Valoarea actualizată a pierderilor din imobilizări (pierderi din venit net)

Formula de determinare a pierderilor din imobilizări, actualizată la momentul de referinţe, este:

1mactPi = 1+h-db)1(hI

d

1=h+∑ -

hI1=h ∑

= [ ]1b)1(hI1=h −+∑

.

74

Actualizarea se face la momentul punerii în funcţiune (dării în exploatare) a obiectivului ( 1m ) . Exemplificare: pentru un obiectiv industrial s-au propus două variante, cu un coeficient de actualizare (b) de 0,15, cu următoarele elemente de calcul:

Anii Variante 1 900 300 2 100 300 3 100 300 4 100 300

TOTAL 1200 1200 Introducând datele în formulă, vom obţine:

1mactP1 V1 = [(900×1,5)4+(100×1,15)3+(100×1,15)2 + (100 × 1,15)] = 1974

mil.lei; 1m

actP2 V2=[(300×(1,5)4+(300×(1,15)3+(300×(1,15)2+(300×1,15)] = 1712 mil.lei; 1m

actP2 V1 = 1974 - 1200 = 774 mil. lei; 1m

actP2 V2 = 1722 - 1200 = 522 mil. lei. Varianta 1 fiind mai mare decât varianta a 2-a, se alege varianta a 2-a. REZUMAT

Investiţiile ca activitate economică sunt strâns legate de perioada de timp în care se execută şi funcţionează. Procesul investiţional poate fi etapizat în timp în două etape principale şi anume:

- etapa de proiectare şi execuţie; - etapa de exploatare economica a obiectivului. Timpul joacă rolul de multiplicator sau inhibitor al proceselor de creştere

economică. Un ritm ridicat al creşterii economice, fundamentat pe programe susţinute de investiţii, conduce la reducerea decalajelor. Aceasta impune măsurarea cu acuitate a influenţei factorului timp asupra calculelor de eficienţă, pentru că orice capital prezent, folosit în scopuri investiţionale productive, aduce un profit, deci o fructificare a sa, după o anumită perioadă de timp.

Factorul timp acţionează necondiţionat asupra oricărui obiectiv de investiţii, este, deci, nevoie să se facă o analiză dinamică a tuturor efectelor, analiză ce presupune ca toate valorile, dispersate în anumite perioade de timp, să fie aduse la un singur moment.

Actualizarea se poate defini ca o tehnică de calcul, prin intermediul căreia valori care se produc în perioade diferite de timp sunt aduse la acelaşi moment de referinţă, pentru a fi comparate.

Momentele principale care pot asigura explicarea şi determinarea tehnicii de calcul a actualizării, şi a indicatorilor actualizaţi sunt:

- “m” – momentul luării deciziei de investiţii; - “m0” - momentul începerii executării lucrărilor de investiţii; - “m1” – momentul punerii în funcţiune a lucrărilor de investiţii; - “m2” – momentul scoaterii din funcţiune a lucrărilor de investiţii. Principalii indicatori actualizaţi, de eficienţă economică a investiţiilor, sunt legaţi

de momentele faţă de care vrem să facem echivalarea la momentul de referinţă. În cadrul fiecărui indicator sunt posibile de actualizat diverse valori ca:

- volumul investiţiilor; - volumul profitului; - randamentul economic; - durata de recuperare.

75

∑=

++−+d

1h

n1hd)b1(Ih

TESTE DE EVALUARE

1. Momentul rambursării creditelor contractate face parte din următoarea etapa a procesului investiţional:

a) etapa de exploatare; b) etapa de proiectare-execuţie; c) etapa de realizare a profitului.

2. Reducerea perioadei în care are loc execuţia şi darea în folosinţă a obiectivului poate avea ca efect:

a) timpul de recuperare a cheltuielilor este mai mic; b) diminuarea cheltuielilor cu investiţiile; c) diminuarea ratei dobânzii la creditele contractate.

3. În cazul efectuării imobilizărilor la sfârşitul anului, volumul acestora se poate determină cu una din următoarele relaţii:

Factorul de creştere are următoarea formulă: a) 1 / (1+b)n; c) 1 – (1+b)n; b) (1+b)n.

reprezintă a) volumul investiţiei actualizate la momentul – m1; b) volumul investiţiei actualizate la momentul – m2; c) volumul investiţiei actualizate la momentul – m.

6. Beneficiul actualizat la momentul m1 este dat de următoarea relaţie:

7. [(1+b)n-1] / b reprezintă: a) factorul de creştere; b) factorul de fructificare; c) factorul de diminuare.

8. Care din următoarele momente pot asigura explicarea şi determinarea tehnicii de calcul a actualizării:

a. momentul obţinerii creditului solicitat; b. momentul luării deciziei de investiţii; c. momentul achiziţionării utilajelor.

REZOLVARE:

a; 2 a; 3 b; 4 c; 5 b; 6 a; 7 b; 8 b.

∑=

+−=d

hhdIha

1)2/1(Im)

,)b1(

1Bh)an

1hh∑

= +,

)b1(1Bh)b

n

1hhd∑

=−+

.)b1(

1Bh)cn

1h1hd∑

=+−+

∑=

+−=d

h

hdIhc1

)1(Im)

∑=

−=d

hhdIhb

1)(Im)

76

CAPITOLUL VII

METODE DE ANALIZĂ ŞI EVALUARE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII

7.1 ETAPELE METODOLOGICE DE EVALUARE A EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

1) O primă şi indispensabilă etapă în evaluarea proiectelor de investiţii poate fi considerată selectarea variantelor de proiect elaborate. Această selectare se face urmărindu-se toate elementele importante, cum sunt: restricţiile financiare, coeficientul de risc, fiabilitatea obiectivului etc., elemente care dau o notă de certitudine investitorului.

2) O a doua etapă, mult mai complexă, o constituie analiza şi evaluarea propriu zisă, care supune proiectele unei analize mult mai profunde, aceasta constituind de fapt fundamentarea luării deciziei de investiţii.

Metodologia de evaluare, în această etapă, presupune analiza necondiţionată a mai multor elemente importante ca:

– scopul strategico-politic, economic şi social al obiectivului de investiţii (în special, în cazul obiectivelor cu caracter macroeconomic);

– coeficientul de risc al investitorului; – restricţiile de ordin financiar ce ar putea interveni; – volumul capitalului angajat şi posibilităţile de finanţare proprie şi prin

creditare; – cheltuielile viitoare, privind exploatarea obiectivului de investiţii; – nivelul eficienţei economico-financiare, în evaluarea duratei de exploatare a

obiectivului. Acest nivel de eficienţă economică şi financiară presupune o atentă evaluare a proiectelor analizate care să reliefeze distinct şi convingător varianta optimă ce asigură realizarea scopului urmărit.

7.2. RATA DE RENTABILITATE A INVESTIŢIILOR Acest indicator se determină în cadrul lucrărilor de proiectare a investiţiilor ca

fiind o rezultantă a raportului dintre valoarea medie anuală a efectului economic al proiectului şi efortul investiţional total, potrivit următoarei relaţii:

100Iti

Ehiie ×= în care∗

ei = rata de rentabilitate a investiţiilor; Eh = valoarea medie anuală a efectului economic (care poate fi exprimat

prin parametrii PBh, PNh, FBh şi FNh, toţi consideraţi ca valori medii anuale), iar It, reprezintă efortul investiţional total, i reprezentând indicele variantei proiectului de investiţii

Concluziile evaluării unei variante de proiect se consideră a fi avantajoase şi pot fi luate în consideraţie pentru continuarea analizei economice şi de ordin

financiar, dacă sunt întrunite unele condiţiile şi anume: ⎪⎩

⎪⎨

⎧>

acceptata minimr rr

ie s

0

.

∗ F. Staicu şi un colectiv: “Eficienţa economică a investiţiilor” A.S.E Buc. 1994, pag.159

77

Înţelegând prin “r0” rata de rentabilitate realizată efectiv în activitatea investitorului sau la alte proiecte ale sale; “rs” reprezintă rata de rentabilitate efectiv realizată în sectorul de care aparţine varianta de proiect analizată, iar r reprezintă rata de rentabilitate ce poate fi acceptată la limita minimă.

De principiu, la determinarea nivelului rentabilităţii, din valoarea efortului total depus pentru investiţii trebuie să scădem valoarea încasărilor provenite din lichidarea fondurilor fixe, la expirarea duratei de exploatare.

Cum această valoare nu este întotdeauna posibil de determinat (decât prin actualizare) şi cum influenţa ei este nesemnificativă, vom considera, în exemplul de mai jos, că, la expirarea duratei de exploatare, această valoare este egală cu zero.

Într-o asemenea situaţie, vom avea:

De

De

1=h hE

hE∑

=, în care∗

– De = durata de exploatare eficientă, exprimată în ani; – Eh = valoarea efectului economic al anului h, acesta fiind o rezultantă a

valorilor previzionate ale veniturilor realizate, din care s-au scăzut costurile anuale.

Exemplificare: Printr-un proiect de investiţii privind realizarea unei fabrici de paste făinoase s-a stabilit ca investitorul să cheltuiască 500 milioane lei, cu o durată de execuţie (d) de 2 ani şi o eşalonare de 200 milioane lei în anul II de execuţie, în care se include şi un fond de rulment de 60 milioane lei. Fluxul de capital brut anual (FBh), rezultat din scăderea costurilor de exploatare, previzionate, din valorile încasate pe perioada celor 10 ani de exploatare (De = 10) rezultă din datele previzionate prin proiect, potrivit tabelului de mai jos (durata de exploatare începând cu anul al 3 -lea).

Ani (h) 3 4 5 5 7 8 9 10 11 12 FBh mil. lei/ an

440

500

500

480

450

430

420

400

380

350

Potrivit formulei de calcul arătate mai sus, vom putea determina efectul economic anual mediu (care poate fi FBh), după următorul calcul:

10350+380+400+420+430+450+480+500+500+440

hFB =

43510

4350hFB == mil. lei / an.

Cunoscând că “r0”este de 0,51, “rs” este de 0,58, iar “r” minim acceptabil este de 0,60, vom avea:

%87100500435100610500

610435=e =×=××

×.

Deci: E = 0,87 > r0 = 0,51; e = 0,87 > rs = 0,58; e = 0,87 > r = 0,60, minim acceptabil. Varianta este considerată eficientă şi superioară atât indicatorilor realizaţi (0,51 şi 0,58) cât şi variantei minim acceptabile. Indicatorul “rata rentabilităţii investiţiilor”, determinat prin proiectare, este cel mai frecvent utilizat, deoarece prezintă o formulă de calcul simplă, uşor de efectuat, bazată pe elemente de calcul concrete, cu rezultate concludente.

∗ F. Staicu şi un colectiv: op. cit., pag. 160

78

Nefiind vorba de un calcul dinamic, acest indicator poate conduce şi la unele erori, întrucât se calculează fără luarea în consideraţie a factorului “timp”, fapt ce poate conduce la comparaţii injuste. Este de preferat, din acest punct de vedere, ca acest indicator să fie utilizat la proiecte pentru obiective a căror durată de execuţie nu depăşeşte un an, astfel ca influenţa factorului timp să nu fie relevantă.

7.3. RANDAMENTUL ECONOMIC AL INVESTIŢIILOR (RE)

Orice investitor doreşte ca prin investirea de capital, să poată fi recompensat în perioada de exploatare economică a obiectivului când, pe lângă recuperarea capitalului, va mai putea obţine şi un profit, ce va putea fi reinvestit în alte activităţii profesionale. Ca indicator al eficienţei economice a investiţiilor, randamentul economic apare ca raportul dintre profitul net obţinut prin realizarea obiectivului şi efortul investiţional depus. Randamentul economic reprezintă profitul obţinut la un leu efort investiţional.

Randamentul economic poate fi calculat, în formă statică sau dinamică.

Formula de calcul a sa este următoarea: iItiPn

=Re , în care:

Pni = profitul net al variantei respective, (i); Iti = efortul total de investiţii al aceleaşi variante, (i); Potrivit principiului rentabilităţii în investiţii, relaţia care trebuie să existe între Pt şi It este: Pt > It, în care: Pt reprezintă profitul total brut, iar It reprezintă efortul investiţional total. Potrivit aceluiaşi principiu, putem stabili relaţia

∑ 1=h It>Ph

, în care De reprezintă durata de exploatare, iar Ph beneficiul total din fiecare an al perioadei. Profitul net rezultă prin scăderea efortului investiţional din volumul profitului şi exprimă prin relaţia: Pn = Pt - It, apărând, deci, ca un profit suplimentar, după ce s-au recuperat toate cheltuielile cu investiţiile. Pe această bază, randamentul economic va putea fi reprezentat prin :

It Pn=Re şi, respectiv, 1

ItPt

ItIt-Pt=Re −= .

În felul acesta se determină randamentul economic în formă statică. Pe întreaga perioadă de exploatare economică a obiectivului, formula de calcul a randamentului economic poate fi redată şi prin relaţia:

( ) 1

ItPt

ItT-De Ph=Re −=

×, în care T reprezintă termenul de recuperare a

investiţiei. Avându-se în vedere că, în forma statică, determinarea randamentului economic nu reflectă şi influenţa factorului timp, este de preferat ca, în această formă să fie utilizat numai pentru evaluarea pe durate scurte, de până la un an, ca şi la rentabilitate. În forma dinamică, formula de calcul a randamentului economic este

următoarea: 1tI'tP'eR' −= , în care figurează aceeaşi parametri de calcul, ca şi la

forma statică, dar actualizaţi. Exemplificare pentru forma statică: Într-o unitate industrială s-au investit 450 milioane lei, cu o durată de execuţie mai mică de un an, iar fluxul anual, pe durata de exploatare de 10 ani, a fost următorul: h 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Total

79

Ih 450 - - - - - - - - - 450 Ph 210 450 500 500 460 430 420 410 400 390 4170

26,8450

3720450

450-41701450

4170=Re ===− lei/1 leu investit.

Dacă obiectivul este prevăzut a se executa în 2 ani, cu o eşalonare de 200 milioane în primul an şi 240 milioane în al 2-lea an, la o rată de actualizare de 40 % (0,4), randamentul economic actualizat va fi, potrivit datelor de mai jos, următorul:

h 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Total Ih 200 250 - - - - - - - - - - 450 Ph - - 210 450 500 500 460 430 420 410 400 390 4170 (1+0,4)-h 0,71 0,51 0,36 0,26 0,19 0,13 0,09 0,07 0,05 0,04 0,02 0,01 Ih 142 128 - - - - - - - - - - 270 P’h - - 76,5 117 92,9 66,4 43,6 29,1 20,3 144 10,0 7,0 438

621,0270,36

167,7341270,36437,77=eR' ==− .

Randamentul economic dinamic (R’e) operează cu valori actualizate

echivalente, faţă de un anumit moment stabilit. Proiectele de investiţii pentru care Re şi R’e > 0 sunt considerate eficiente; proiectele pentru care Re şi R’e ≤ 0 nu sunt eficiente şi, deci, trebuie respinse.

7.4. DURATA (TERMENUL) DE RECUPERARE A INVESTIŢIILOR Prin durata de recuperare a investiţiilor înţelegem perioada de timp, începând

de la darea în funcţiune a unor capacităţi de producţie ale obiectivului de investiţie, până la recuperarea totală a valorilor investite, din beneficiul obţinut.

Indicatorul menţionat, prezintă o importanţă deosebită pentru investitor fiindcă îi dă posibilitatea acestuia să cunoască în cât timp îşi va putea recupera capitalul investit, ştiind că o recuperare mai rapidă îi este avantajoasă.

Acest indicator poate fi determinat în forma statică şi în forma dinamică.

În aspectul static, relaţia care determină mărimea sa este: iPhiIt

=iT , în care:

Ti = termenul de recuperare în varianta “i”; Iti = efortul investiţional total, în varianta i;

Phi = profitul anual al variantei “i”. Rezultatul acestui raport este exprimat în ani. Pentru a putea fi considerat avantajos, este necesar ca Dei > Ti. O egalitate de tipul Dei = Ti înseamnă o lungire a duratei de recuperare a investiţiei pe toată perioada de exploatare economică, ceea ce nu e avantajos. De asemenea, timpul de recuperare trebuie să fie mai mic sau cel mult egal cu timpul maxim dat. Condiţia Ti < Dei constituie, de fapt, o restricţie care asigură realizarea unui profit net suplimentar; de aceea, fiecare investitor acordă o atenţie deosebită minimizării termenului de recuperare şi va prefera proiectul de investiţii cu cel mai

80

mic termen de recuperare, fiind vorba, bineînţeles, de variante cu aceleaşi elemente comune privind indicatorii importanţi. Indicatorul Ti poate fi determinat în forma statică şi în forma dinamică. Presupunând că avem aceleaşi elemente ca la exemplul privind rentabilitatea, vom avea: Iti = 500 milioane lei / an; Ehi = 435 milioane lei / an. Durata de exploatare este de 10 ani. Luând în calcul ratele de 0,51, 0,58 şi 0,60, vom avea:

96,10,51

1=0T = ani, (rotunjit) 2 ani;

72,10,58

1=Ts = ani;

67,10,60

1=datTmax = ani.

Potrivit datelor de mai sus, vom avea:

Ti = 15,1435500

iEhiIt

== ani.

Prin comparaţie cu elementele rentabilităţii se constată că se realizează cea mai mică durată de recuperare, ceea ce dă o notă de avantaj economic şi, deci, proiectul este avantajos. Indicatorul Ti poate fi calculat atât pentru obiective noi cât şi pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări, principiul de calcul fiind acelaşi, cu diferenţa

că la modernizări şi retehnologizări vom avea relaţia: 0Ph-iPhm

iIm=iT , în care:

Ti = termenul de recuperare pentru varianta “i”; Imi = valoarea investiţiei destinate pentru modernizări sau retehnologizări;

Phmi = profitul obţinut ca urmare a investiţiei efectuate; Ph0 = profitul anual obţinut înainte de modernizare. Tragem concluzia că Phmi > Ph0, fiindcă alt fel n-ar avea rost investirea de

capital, neavând asigurată o eficienţă superioară. 7.5. CRITERII ŞI METODE DE EVALUARE A PROIECTELOR În cele ce urmează vom analiza principalele criterii şi metode de evaluare a proiectelor.

7.5.1 ANGAJAMENTUL DE CAPITAL

Prin angajament de capital înţelegem valoarea costurilor totale de investiţii, la care se adaugă costurile ulterioare dării în funcţiune, respectiv, cheltuielile de exploatare, (mai puţin amortismentul). Angajamentul de capital cuprinde în orizontul său de timp atât durata de execuţie a lucrărilor cât şi durata de exploatare a obiectivului. Literatura de specialitate apreciază că, în mod convenţional, orizontul de timp al unui angajament de capital se poate situa pe o perioadă de 20 - 25 ani. Problema are, uneori, un aspect analitic, în sensul că se achiziţionează, pentru montaj în fluxul tehnologic, utilaje cu rol asemănător, dar cu durate de exploatare şi costuri diferite. În asemenea situaţii, se poate şti, în virtutea acestui criteriu, care este alegerea cea mai avantajoasă a utilajelor respective. Spre exemplu, prin lucrările de proiectare, se reliefează utilizarea, în variantele propuse, a două tipuri de utilaje, cu următorii parametri:

81

Denumirea utilajului

Valoarea totală de investiţie (Ii) (milioane lei)

Chelt. anuale de expl. în varianta i

(CEhi) Durata de expl. în

varianta i (Dei) Malaxor (1) 15,0 5 mil. / an 7 ani Malaxor (1’) 23,0 4 mil. lei / an 10 ani

Analizând durata de exploatare a acestor malaxoare se constată că, deşi, al doilea e mai scump, are o durată de exploatare de 10 ani, pe când primul, mai ieftin, are o durată de exploatare de numai 7 ani.

Pentru că primul malaxor funcţionează cu trei ani mai puţin, este necesar să hotărâm ce decizie trebuie să luăm în legătură cu cei trei ani, până la orizontul de 10 ani (indicat de al doilea malaxor) şi care va fi angajamentul de capital actual, pentru această perioadă. Pentru aceasta este nevoie să efectuăm o actualizare a angajamentului de capital (K), operaţie pentru care se foloseşte formula: K’t = I’t + CE’t,

( ) ( )b1 CEh+Ih1=h=tK' +∑

.

Considerăm că avem în analiză o variantă de proiect pentru un obiectiv de

investiţii, cu următoarele date necesare determinării angajamentului de capital actualizat (K’), orizontul de timp fiind de 15 ani, dintre care 2 ani consecutiv execuţia lucrărilor şi 13 ani durata de exploatare. Se cunosc datele:

– investiţia totală: 500 milioane lei, din care 200 milioane în primul an şi 300 milioane, în al doilea an;

– costurile anuale de exploatare, conform tabelului de mai jos; – angajamentul de capital anual (K), conform tabelului de mai jos, la nivelul

CEh sau al Ih; – rata de actualizare (b) este 0,5.

Se cere să se determine angajamentul de capital, actualizat: h Ih CEh Kh (1+0,5)-h K’h 1 200 mil. lei - 200 0,667 133,40 2 300 mil. lei - 300 0,444 133,20 3 - 270 270 0,2963 80,00 4 - 220 220 0,1975 43,89 5 - 200 200 0,1317 26,34 6 - 180 180 0,088 15,84 7 - 180 180 0,585 10,53 8 - 180 180 0,039 7,02 9 - 190 190 0,026 4,94 10 - 210 210 0,01734 3,64 11 - 220 220 0,01156 2,54 12 - 220 220 0,00771 1,70 13 - 210 210 0,00514 1,07 14 - 210 210 0,00343 0,72 15 - 200 200 0,00229 0,46 Total x x x x 465,29

Literatura de specialitate indică, pentru calculul şi analiza acestui indicator, metodologia B.I.R.D., lansată sub denumirea de “Costuri Totale Actualizate” (CTA).

82

Este cunoscută, de asemenea, ca o alternativă a angajamentului de capital sub denumirea de COST GLOBAL (C.G.) elaborată sub îndrumarea O.N.U. şi recomandată în acţiunea de alegere a variantelor de proiect care au la bază criteriul cheltuielilor eficiente.

7.5.2 RAPORTUL DINTRE VALOAREA VENITURILOR TOTALE ACTUALIZATE ŞI COSTURILE TOTALE ACTUALIZATE

Raportul venituri/costuri constituie un element esenţial în evaluarea proiectelor de investiţii, deoarece, din compararea acestui raport, pentru variante diferite, se poate trage concluzia asupra proiectului cu eficienţa cea mai bună. Parametrii principali, care stau la baza determinărilor necesare pentru o capacitate de producţie şi servicii de o anumită mărime (q) realizată printr-un proiect de investiţii, sunt cunoscuţi sub forma a trei modele:

1) It = It(q), modelul investiţiilor necesare pentru a crea capacitatea propusă; 2) K = K(q), modelul capitalului angajat, necesar pentru construirea şi

exploatarea capacităţii; 3) V = V(q), modelul veniturilor ce se obţin prin exploatarea capacităţii.

Studierea unui model de tipul V sau K dă posibilitatea analizării veniturilor nete ce se obţin în funcţie de un anumit nivel al angajamentului de capital (K) şi, respectiv, al costurilor totale de investiţii şi exploatare. Baza analizei “venituri-costuri” o constituie evaluarea atentă a raportului şi, respectiv, diferenţei, în valoare absolută, între veniturile totale actualizate (V’t) şi cheltuielile (costurile) totale actualizate K’t la moment zero (0). În acest sens se folosesc relaţiile:

( )b+1Vh1=h=tV' ∑

şi

( ) ( ) hb1De+d

1=hCEh+Ih=tK' −+∑ .

Din punctul de vedere static, la nivelul unei rate de actualizare b = 0, avantajul

net (AN) al proiectului se poate exprima: ANt = Vt - Kt, respectiv, ca o diferenţă, în valori absolute, între venituri şi costuri. Exemplificare: Considerăm că realizarea unui proiect de investiţii necesită fonduri de 150 milioane lei, cu o durată de executare a lucrărilor de trei ani. Eşalonarea lucrărilor de investiţii se efectuează astfel: în primul an 30 milioane lei, în al doilea an 45 milioane lei, iar în al treilea 75 milioane lei. Se consideră că durata de exploatare eficientă va fi de 10 ani, perioada în care nu se mai fac alte lucrări de investiţii. Costurile anuale de exploatare pe cei 10 ani (CEh), fără cotele de amortizare, şi, respectiv, veniturile încasate, din vânzarea produselor (Vh), au fost cele prevăzute în tabelul de mai jos.

Anii (h) Specificaţie 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Costuri anuale (CEh) mil. lei

105

135

128

128

129

130

132

132

132

135

Venituri anuale (Vh) mil. lei

102

142

173

175

180

180

177

173

171

165

Se cere să se calculeze veniturile şi costurile actualizate. Pentru că analiza se face pe întreaga perioadă (d+De), rezultă că vom avea de studiat situaţia anuală pe 13 ani de activitate. Pentru aceasta, vom porni de la începerea lucrărilor de execuţie, folosind ca termen de actualizare momentul 0 (zero).

83

Evoluţia veniturilor şi a costurilor anuale în mil. lei, este prezentată în tabelul de mai jos. h Vh Ih CEh Kh 1 - 30 - 30 2 - 45 - 45 3 75 - 75 4 102 - 105 105 5 142 - 135 135 6 173 - 128 128 7 175 - 128 128 8 180 - 129 129 9 180 - 130 130 10 177 - 132 132 11 173 - 132 132 12 171 - 132 132 13 165 - 135 135 Total 1638 150 1286 1436

Considerăm că avem o rată de actualizare (b) care evoluează astfel: b = 0; b = 0,02; b = 0,05; b = 0,10; b = 0,20; b = 0,25. Corespunzător fiecărei valori a acestei rate, vom efectua calcule pentru a determina: valoarea totală actuală a veniturilor (V’t), costurile totale actualizate (K’t),

raportul dintre venituri şi costuri tK'tV'

şi, respectiv, avantajul net actualizat (V’t - K’t).

Datele se regăsesc în tabelul de mai jos.

Specificaţie b = 0 b=0,02 b=0,05 b=0,10 b=0,20 b=0,25 Valoarea totală actuală a veniturilor (V’t)

1638

1383,90

1075,84

738,22

376,78

279,99

Costuri totale actualizate (K’t)

1436

1227,64

987,04

707,90

405,24

321,41

Raport ven. / cost V’t / K’t

1,140

1,128

1,090

1,042

0,930

0,872

Avantaj net act (V’t - K’t)

202

156,26

88,80

30,32

-28,46

-41,42

Analiza elementelor din tabel ne dă posibilitatea să stabilim unele relaţii care există între aceste elemente, şi anume:

1) Valoarea raportului venituri / costuri şi avantajul net se află în raport invers proporţional cu creşterea ratei de actualizare.

2) Există situaţii, ca în exemplul de mai sus, când, la o rată de actualizare mare (0,2 şi 0,25), angajamentul net actualizat (V’t - K’t) capătă valoare negativă.

3) Se consideră varianta de proiect optimă, varianta care asigură cea mai mare valoare a raportului dintre venituri actualizate, totale şi costuri actualizate potrivit relaţiei:

tK'tV'=Y' maxim ∗ .

7.5.3 VALOAREA NETĂ ACTUALĂ TOTALĂ SAU CUMULATĂ (V N A T) (VENIT NET ACTUALIZAT TOTAL)

∗ F. Staicu şi un colectiv, op. cit., pag.185

84

Este unul din indicatorii cei mai importanţi pentru evaluarea economică şi financiară a unui proiect de investiţii. El reuşeşte să exprime în valoare absolută, avantajul economic potenţial al oricărui proiect de investiţii, în forme de exprimare diferite, ca: profit, cash flow şi, bineînţeles, valoare netă actualizată.

În corelaţie cu fluxul de capital, indicatorul VNAT dă posibilitatea unei comparări edificatoare între acesta, la nivel total actualizat, şi efortul investiţional total prevăzut de proiectul de investiţie, exprimat, bineînţeles, tot în valoare actualizată, la momentul începerii lucrărilor de investiţii şi anume: d < 1 an şi d > 1 an.

Pentru primul caz, când activitatea începe încă înainte de expirarea anului, relaţia de calcul este următoarea:

Se poate spune, că VNAT reprezintă o sumă algebrică a valorii nete actuale din fiecare an (VNAh), pe toată durata obiectivului, de la începerea lucrărilor şi până la încheierea activităţii (d + De).

VNAh este, de fapt, diferenţa valorică dintre volumul anual al tuturor veniturilor (Vh) şi volumul costurilor anuale totale (Ih + CEh = K).

VNh = Vh - (Ih + CEh) respectiv VNh = Vh - Kh, rezultând că:

( ) hb+1 VN De+d

1=h=VNATsau ,VNA

De

1=h=VNAT hh

−∑∑ .

În reprezentare grafică, datorită faptului că în perioada de execuţie a lucrărilor nu se realizează venituri (sau se realizează în proporţie nesemnificativă) atunci când execuţia durează mai puţin de un an, funcţia VNAT, pe întregul orizont de timp (d + De), prezintă o concavitate, în perioada execuţiei lucrărilor, şi o convexitate, în perioada duratei de exploatare, ca în desenul de mai jos∗ .

Cunoscând că rata de actualizare (b) este 0,4, în funcţie de fluxul capital

(CFh) anual să se determine VNAT. Pentru aceasta, pornind de la datele cunoscute în tabelul de mai jos, vom

alcătui un alt tabel, cu datele necesare (actualizate), privind investiţia şi fluxul de capital anual (cash - flow), pe baza cărora vom determina VNAT (valori mil. lei).

h CEh Ih (1+0,4)-h I’h CF’h 1 - 150 0,7143 -107,15 - 2 - 170 0,51 -86,70 - 3 152 - 0,3644 - 55,49 4 176 - 0,26 - 45,76 5 192 - 0,186 - 35,71 6 192 - 0,133 - 25,53 7 192 - 0,95 - 18,24 8 184 - 0,68 - 12,54 9 184 - 0,035 - 6,44 10 184 - 0,025 - 4,60 11 184 - 0,018 - 3,31 12 184 - 0,013 - 2,39 Total x x x -193,85 209,98

VNAT = - 193,85 + 209,98 = 16,13 mil. lei. VNAT poate fi determinat şi ca o sumă algebrică a valorii nete actualizate, aşa

cum se arată în tabelul de mai jos. ∗ Sursă model: F. Staicu şi un colectiv, op. cit., pag. 187

85

1 2 3 4 5 = S(3 + 4) 6 7 8 = (6 x 7) h Vh Ih CEh (IhKh+CEh) VN - Kh (1+0,4)-h VN’h 1 - 150 - 150 -150 0,7143 -107,15 2 - 170 - 170 -170 0,51 -86,70 3 536 - 384 384 152 0,3644 55,49 4 552 - 376 376 176 0,26 45,76 5 568 - 376 376 192 0,186 35,75 6 586 - 376 376 192 0,133 25,53 7 586 - 376 376 192 0,095 18,24 8 564 - 380 380 184 0,068 12,51 9 564 - 380 380 184 0,035 6,44 10 564 - 380 380 184 0,025 4,60 11 564 - 380 380 184 0,018 3,31 12 564 - 380 380 184 0,013 2,39 Total x x x x x x 16,13

VNAT = 16,13 mil. lei. Maximizarea VNAT constituie elementul primordial în analiza şi evaluarea

unui proiect de investiţii. Ca principiu general, toate proiectele care răspund condiţiei VNAT>0 sunt

accesibile, dar e de dorit ca VNAT maxim. Maximizarea VNAT este strâns legată de creşterea rentabilităţii, cu care se

află în raporturi de creştere direct proporţionale. Din această cauză, se poate spune că utilizarea criteriului VNAT maxim constituie şi un mijloc de testare indirectă a rentabilităţii.

În general, nu trebuie aleasă o rată de actualizare (b) prea mare, fiindcă există posibilitatea de influenţare a rezultatelor şi de obţinere a unor valori imposibil de realizat, ceea ce duce la dezinformarea investitorului.

Există şi situaţii când, datorită duratelor de exploatare diferite, unele variante de proiect, care au ca criteriu de departajare VNAT, să nu conducă la rezultate concludente. De aici tragem concluzia că, toate variantele trebuie să se bazeze pe egalitatea duratei lor de exploatare.

VNAT nu ia în calcul mărimea duratei de recuperare, nici în forma statică, nici în forma dinamică.

7.5.4 INDICELE DE PROFITABILITATE

Este un indicator care este definit ca raportul dintre valoarea netă actuală totală (VNAT) şi valoarea fondurilor de investiţii destinate obiectivului pentru care se elaborează proiectul de investiţii. Valoarea investiţiilor poate intra în calcul atât ca valoare iniţială (It) cât şi actualizată (I’t). În literatura de specialitate indicele de profitabilitate este notat cu K sau Kp. Relaţiile prin care poate fi determinat indicele de profitabilitate sunt:

⎪⎩

⎪⎨

⎧

×

×

100tI'

VNAT=pK'

100It

VNAT=pK'

2

2

7.5.5. RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII (RIR)

Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă, în procente, acel coeficient de actualizare pentru care veniturile sunt egale cu cheltuielile, cu precizarea că în venituri a fost inclus şi profitul dorit a fi obţinut. RIR se poate obţine prin două metode: grafică şi analitică.

86

Metoda grafică Se pleacă de la un nivel minim al coeficientului de actualizare (bmin) pentru

care se calculează VNAT1 (punctul A). Mărind succesiv valoarea acestui coeficient până la o valoare bmax vom calcula valorile VNAT şi ne oprim la prima valoare a acestuia mai mică decât zero, notată VNAT2 (punctul B).

Unind punctele A şi B, dreapta corespunzătoare intersectează axa coeficientului

de actualizare în punctul C. Segmentul OC (în procente) reprezintă RIR. Metoda analitică

RIR = bmin + x Se observă că AEBADC Δ≈Δ

⇒−

=+

⇒=minmax21

1

bbx

VNATVNATVNAT

EBDC

AEAD

( ) ⇒+

×−=21

1minmax VNATVNAT

VNATbbx

( )21

1minmaxmin VNATVNAT

VNATbbbRIR+

×−+=

O condiţie, ca şi la alte criterii, este ca analiză, după criteriul RIR, să se facă pe o durată de viaţă economică egală la toate variantele.

RIR este un criteriu de mai puţină precizie şi un calcul mult mai meticulos decât VNAT.

7.5.6 CURSUL DE REVENIRE NET ACTUALIZAT (CRNA) (CURSUL DE REVENIRE AL VALUTEI)

Creează posibilitatea să ne dăm seama de avantajul exportului sau al renunţării la import, prin organizarea în ţară a unor activităţi productive. Pentru calculul CRNA avem nevoie de cunoaşterea cât mai completă a:

– fluxului veniturilor anuale, în valută, stabilite pe aprecierea exportului de produse şi servicii;

– costurilor, în valută, pentru lucrările de investiţii şi de exploatare a obiectivelor;

– costurilor investiţiilor şi de exploatare, în moneda naţională. Calculul CRNA se poate realiza prin relaţiile:∗ ∗ F. Staicu şi un colectiv, op. cit., pag. 201

87

(valuta) VNAT(lei)CTA =CRNA sau (valuta) ENAT

(lei)CTA =CRNA , în care:

– CTA = costurile totale actualizate; – VNAT = valoarea netă actualizată totală, în valută; – ENAT = economia netă actualizată totală, în valută.

Cu privire la testul CRNA (BRUNO, cum este cunoscut în literatura de

specialitate) s-au pus următoarele probleme: – dacă se utilizează aceeaşi rată de actualizare, atât pentru calculul valorii

nete în valută cât şi pentru calculul valorii actuale a costurilor în lei; – ce metodă de calcul trebuie utilizată în cazul în care ratele de actualizare

sunt diferite? Specialiştii şi-au exprimat păreri pro şi contra, astfel că nu e o regulă generală, stabilită în acest sens. Există, deci, posibilitatea utilizării şi a unei ipoteze şi a celeilalte. Exemplu: Printr-un proiect de modernizare a unei unităţi industriale, pentru dezvoltarea exportului, s-au stabilit, prin proiect, lucrări de investiţii în valoare de 300.000 dolari, respectiv 15 miliarde lei, cu o durată de execuţie de 1 an şi o durată de exploatare de 5 ani. Datele privind calculele necesare (fluxul cheltuielilor de exploatare), în valută şi în lei, sunt următoarele: h 1 2 3 4 5 Vh mii $/an 7600 7600 7700 7500 7500 CEh mii $/an 120 130 140 150 180 CEh mil. lei/an 18650 18650 16700 18750 18800 Considerând că rata de actualizare (b) = 0,7, să se determine CRNA, analizându-se şi eficienţa proiectului, după acest criteriu. În acest scop vom elabora cele două machete, cu datele necesare: A Calculul în valută (mii dolari)

Costuri conf. proiect Anii

(d+De) Venituri anuale în

valută (Vh) Ih CEh Kh

Venit net

anual (VNh)

(1 + 0,7)-h Venit

netă anual actualizat

(VN’h) 1 0 300 0 300 -300 0,588 -176,40 2 7600 - 120 120 7480 0,346 2588,08 3 7600 - 130 120 7480 0,232 1802,64 4 7700 - 140 140 7560 0,120 907,20 5 7500 - 150 150 7350 0,0704 517,44 6 7500 - 180 180 7320 0,04143 303,26

Total VNAT = 5942,22 B Calculul în moneda naţională (milioane lei)

h Ih CEh Kh (1+0,7)h K’h 1 15000 - 15000 0,588 8820,0 2 - 18650 18650 0,346 6452,0 3 - 18680 18680 0,232 4333,8 4 - 18700 18700 0,120 2244,0 5 - 18750 18750 0,0704 1320,0 6 - 18800 18800 0,4243 778,9

Total x x x x 23948,7

Calculul CRNA = dolari220.942.5lei000.700.948.23

= 4030,25 lei/dolar Din calcul rezultă, deci, o valoare mai mică decât cursul oficial al dolarului, care a fost de 5000 lei, la data elaborării proiectului. Avându-se în vedere că valoarea dolarului e mai mică decât cea luată în calcul, proiectul poate fi considerat acceptabil, din punctul de vedere al CRNA. REZUMAT

88

Nici o acţiune privind investirea de capital nu trebuie să se desfăşoare fără o

prealabilă evaluare, care să poată determina elemente de certitudine ale succesului investirii capitalului. Noţiunea de evaluare, în sensul celor arătate mai sus, nu trebuie privită numai din punct de vedere valoric. Evaluarea, din punct de vedere al proiectelor de investiţii, constituie o noţiune cu un larg conţinut, respectiv determinarea şi stabilirea prin calcule fundamentate a tuturor cheltuielilor privind cantităţile de resurse, posibilităţile de livrare a produselor la un preţ corespunzător, determinat de conjunctura pieţei şi în ultima analiză, calcularea rentabilităţii şi a nivelului profitului scontat. O condiţie fără de care nu se poate vorbi de luarea deciziei de investiţi o constituie însă existenţa unui număr cât mai mare de variante de proiect, pentru ca, din compararea lor obiectivă, să se poată trage concluziile cele mai convingătoare privind evoluţia obiectivului şi rezultatele obţinute în perioada exploatării sale. În economia oricărei ţări, care funcţionează după principiul liberei concurenţe, generate de cerere şi ofertă, evaluarea se face din două puncte de vedere:

– macroeconomic; – microeconomic.

Sub aspect microeconomic, agenţii economici privesc problema, în primul rând, din punctul de vedere al posibilităţilor obţinerii de profit. Pentru ambele puncte de vedere, respectiv, macroeconomic şi microeconomic, însă evaluarea proiectelor de investiţii comportă parcurgerea mai multor etape metodologice, etape menite să reliefeze eficienţa economică a investiţiei. TESTE DE EVALUARE 1. Fluxul net de capital este alcătuit din:

a) volumul profitului impozabil + amortismente + dobânzi încasate + alte încasări;

b) volumul profitului impozabil - amortismente + dobânzi încasate + alte încasări;

c) volumul profitului impozabil - amortismente + dobânzi încasate; 2. Relaţia de calcul pentru randamentul economic al investiţiilor este:

a) Re = Ehi / Iti; b) Re = Iti / Ehi; c) Re = Pni / Iti.

3. Angajamentul de capital reprezintă: a) valoarea costurilor totale de investiţii + costurile dării în folosinţă; b) valoarea costurilor totale de investiţii + costurile dării în folosinţă –

amortismentul; c) valoarea costurilor totale de investiţii - costurile dării în folosinţă +

cheltuielile de exploatare; 4. Determinarea CRNA se realizează prin relaţia:

a) CTA / VNAT; b) VNAT / CTA; c) 1 – CTA /VNAT.

5. Se consideră varianta de proiect optimă, cea care asigură: a) max. diferenţei dintre veniturile actualizate şi cheltuielile actualizate; b) max. veniturilor; c) max. raportului dintre veniturile actualizate şi cheltuielile actualizate;

REZOLVARE 1 a; 2 c; 3 b; 4 a; 5 c.

89

CAPITOLUL VIII

EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Problema evaluării economice şi financiare a proiectelor de investiţii îmbracă două aspecte, legate de sfera de încadrare a lor în economie. Când vorbim de o evaluare economică, ne referim, în primul rând, la economia naţională, deoarece proiectele de investiţii cu conţinut macroeconomic trebuie să fie elaborate în consens cu politica de dezvoltare economică a conducerii statului, în concordanţă cu nevoile economiei naţionale şi cerinţele societăţii. Când vorbim de evaluare financiară, ne referim, în special, la acele proiecte de investiţii care-i privesc pe agenţii economici şi care, în general, urmăresc scopuri financiare proprii, respectiv o anumită rentabilitate. Nu se pune problema unei dihotomii care ar crea ideea că o evaluare economică e cu totul altceva decât o evaluare financiară. Şi una şi alta se îmbină în cadrul muncii de evaluare, cu deosebirea că, sub aspect macroeconomic au prioritate unele efecte economice de natură politică, strategică şi socială, urmărindu-se, în primul rând, rentabilitatea financiară, aşa cum se urmăreşte, cu prioritate, în situaţia agenţilor economici. Sub alte aspecte, şi o formă şi cealaltă de evaluare au multe puncte comune, ca tehnică de elaborare şi ca relaţii care trebuie să existe între parametrii luaţi în calcul. Principalele deosebiri care rezultă, între o formă şi alta de evaluare, s-ar putea sintetiza în câteva, şi anume:

– în primul rând, evaluarea economică, privită sub aspect macroeconomic, urmăreşte problema rentabilităţii, respectiv, a efectului economic dorit, într-o viziune mai largă, prin corelare cu alte ramuri economice, în concordanţă cu strategia economică adoptată de conducerea statului;

– în al doilea rând, tot la nivel macroeconomic, se urmăreşte obţinerea unei valori adăugate, constând dintr-o serie de elemente privind: salarii, chirii, dobânzi etc., toate acestea influenţând beneficiul net ce poate fi obţinut la scară naţională şi sub aspect social.

Există multiple situaţii în care valoarea adăugată poate minimiza beneficiul net ce s-ar putea obţine, fiind vorba de probleme sociale care trebuie rezolvate. Prin valoarea adăugată înţelegem diferenţa dintre valoarea totală a producţiei (exerciţiului) şi costul consumurilor materiale şi al prelucrării acestora. Există o valoare directă, care cuprinde cheltuielile cu materii prime, energie, salarii, impozite şi taxe precum şi alte cheltuieli financiare. Valoarea acestora contribuie la determinarea mărimii valorii produselor finite realizate. Există, de asemenea, şi o valoare indirectă, care se realizează pentru activităţile din amontele întreprinderii proiectate, cum ar fi: numărul suficient (sau insuficient) al furnizorilor care pot crea dificultăţi (sau facilităţi) în aprovizionare şi, deci, unele implicaţii în cheltuielile de transport. De asemenea, situaţii multiple pot avea loc şi în avalul întreprinderii proiectate, cu privire la beneficiarii produselor şi serviciilor respective, care pot influenţa procesul de livrare a produselor, sub influenţa cererii şi a ofertei. Din punct de vedere microeconomic, întreprinzătorul individual, ca orice întreprinzător din economia de piaţă, urmăreşte, în primul rând, profitul maxim. Chiar dacă, din alte puncte de vedere, el face unele analize în cadrul economiei naţionale, le face, mai ales, sub aspect de prospectare a pieţei, pentru preîntâmpinarea unor riscuri la care s-ar putea expune. În cele ce urmează ne propunem să analizăm modul de evaluare a fiecăreia dintre cele două situaţii şi rolul lor în elaborarea proiectelor de investiţii.

90

8.1. EVALUĂRII ECONOMICE Aşa cum s-a arătat, o asemenea evaluare are loc în cadrul proiectelor ce privesc obiective de investiţii în legătură cu dezvoltarea economiei naţionale. Într-o asemenea concepţie se au în vedere relaţiile care trebuie să stea la baza activităţii obiectivului proiectat, faţă de obiective similare sau cu activităţi ce asigură furnizarea unor resurse materiale (materii prime, materiale auxiliare etc.) Din toate aceste considerente, evaluarea economică nu pune în prim plan nivelul rentabilităţii maxime, ci caută să îmbine interesul general al statului, cu interesele societăţii. Două ar fi etapele importante care privesc evaluarea economică a proiectelor de investiţii, şi anume: 1) Cuantificarea costurilor şi avantajelor oferite de proiect, în contextul intereselor societăţii. Este vorba, din acest punct de vedere, despre orientarea generală privind necesitatea evaluării proiectului prin intermediul unor preţuri de referinţă (teoretice) care se substituie preţurile pieţei. 2) Într-o a doua etapă are loc măsurarea costurilor şi, respectiv, a avantajelor proiectului elaborat, în contextul economiei naţionale, utilizându-se preţurile pieţei. Cu privire la evaluarea economică a proiectelor în preţuri de referinţă, aceasta are menirea de a calcula efectele directe ale proiectului, pe de o parte, şi asigurarea interesului general pentru economia naţională şi societate, pe de altă parte. Ce sunt, de fapt, preţurile de referinţă ? Preţurile de referinţă sunt nişte preţuri stabilite pe baza preţurilor existente (reale) ale pieţei, corectate cu anumiţi coeficienţi privind:

– creşterea economică; – modul de distribuire a venitului naţional pentru dezvoltare şi consum; – raritatea produselor obiectivului de investiţii; – prioritatea acordată de conducerea statului unor anumite ramuri de

producţie; – eventualele riscuri datorate unor pierderi previzibile, etc.

Elementele importante care sunt luate în consideraţie la stabilirea lor sunt, în special, penuria sau abundenţa unor produse sau servicii, ca şi politica statului de a încuraja sau de a limita nivelul producţiei unor bunuri sau servicii. Prin utilizarea lor se poate uşura munca de selectare a unor variante de proiect necesare dezvoltării economiei naţionale, reflectând în special preocupări cu privire la:

– stabilirea unor proporţii de repartiţie între dezvoltare şi consum, la nivel naţional;

– rezolvarea şomajului sau a penuriei de forţă de muncă, acolo unde este cazul;

– abundenţa sau penuria de produse sau servicii necesare societăţii; – echilibrarea balanţei de plăţi; – menţinerea stabilităţii monetare, etc.

Pentru determinarea preţurilor de referinţă se fac multiple studii, pe baza unor date bine cunoscute la nivel de economie naţională. Odată stabilite aceste preţuri de referinţă, se utilizează în tot cursul elaborării proiectelor şi păstrează o constanţă anumită în compararea rezultatelor obţinute. Foarte adesea, când e vorba de import masiv, se iau ca preţuri de referinţă preţurile pieţei externe, pentru că, raportate la o anumită unitate valutară, prezintă o anumită stabilitate.

8.2. EVALUAREA FINANCIARĂ Spre deosebire de evaluarea economică, la evaluarea financiară, pentru determinarea cheltuielilor şi veniturilor respective, se utilizează preţurile pieţei interne.

91

Pentru evaluarea propriu-zisă a proiectului, se folosesc ca element de bază rata de actualizare. Evaluarea financiară, ca metodă de lucru, se realizează în mai multe etape: 1) O primă etapă o constituie o analiză financiară cu caracter mai general (sumar), care stabileşte, în principal, raportul dintre cheltuielile efectuate şi veniturile (încasările) realizate prin activitatea obiectivului de investiţie. La baza acestei etape stă, în primul rând, studiul de fezabilitate întocmit, prin care se fundamentează o eficientă legătură a tuturor factorilor care concură la asigurarea rentabilităţii, în concordanţă cu cerinţele pieţei, ale progresului tehnic etc. Nu se iau în calcul acele cheltuieli care cuprind impozitul pe venit, taxele vamale şi dobânzile ce trebuie plătite băncilor creditoare pentru împrumuturile acordate. La venituri, nu se iau în calcul unele subvenţii acordate din bugetul statului. Pentru evitarea ratei inflaţiei, atât pentru determinarea cheltuielilor cât şi a veniturilor, în această etapă, se utilizează preţurile constante, pornindu-se de la premisa generală că rata inflaţiei influenţează deopotrivă şi costurile şi veniturile. Prima etapă a analizei financiare este, deci, o evaluare cu caracter general, neinfluenţată de unele elemente care ar putea modifica rentabilitatea. 2) O a doua etapă o constituie, de fapt, analiza financiară detaliată a proiectului, în faza finalizării sale; ea urmăreşte evidenţierea ratei rentabilităţii capitalului investit. Se au în vedere, în această etapă, toate mijloacele financiare utilizate în proiect, nu numai sub aspect de investiţie, ci şi ca exploatare ulterioară a obiectivului proiectat. Se stabileşte modul de rambursare a împrumuturilor luate de la bancă, plata dobânzilor cuvenite acestor împrumuturi, se scad taxele vamale şi alte taxe, iar la venituri se include cuantumul unor subvenţii de la buget. În funcţie de toate acestea, se determină beneficiul net, pentru stabilirea rentabilităţii proiectului. Venitul net actualizat se obţine prin relaţia:

( ) ( ) ( )hb1

1hI

d

1hhb1

1hC

De+d

1+d=hhb1

1hV

De+d

1+d=h=VNA

+=−

+−

+∑∑∑

în care: Vh = veniturile obiectivului proiectat, obţinute în anul h; Ch = cheltuielile de exploatare în anul h; Ih = investiţiile pentru obiectivul respectiv; d = durata de execuţie; De = durata de exploatare. Condiţia de eficienţă este: VNA > 0, condiţie îndeplinită dacă b > rd + ri + rr. O evaluare financiară sumară a proiectului se poate face prin una din metodele cunoscute, şi anume:

1) metoda valorii nete actualizate (VNA); 2) metoda ratei de rentabilitate a capitalului investit sau a indicelui de

profitabilitate; 3) metoda ratei interne de rentabilitate a proiectului (R.I.R.)

Când e vorba de evaluare economică, se notează cu R.I.R.E., iar când e vorba de evaluare financiară se notează cu R.I.R.F.

1) Analizăm determinarea VNA în exemplul de mai jos: Se consideră că se efectuează un proiect de investiţii în valoare totală de 420 milioane lei, cu următoarea eşalonare: 60 milioane în anul 1, 240 milioane în anul 2 şi 120 milioane în anul 3 de execuţie, cu o rată de actualizare de 0,2. Pe baza datelor de mai sus, vom efectua următoarele calcule:

92

(milioane lei) Anii Chelt cu

invest. Chelt.

exploat. Venituri încasări

Flux numerar

Rata de actualiz.

Flux numerar actualizat

1 - 60 - - - 60 0,833 - 49,88 2 - 240 - - - 240 0,694 - 166,56 3 - 120 - - - 120 0,578 - 69,36 4 - - 120 + 216 + 96 0,482 + 46,28 5 - - 132 + 288 + 156 0,401 + 62,56 6 - - 150 + 336 + 186 0,334 + 62,12 7 - - 150 + 336 + 186 0,261 + 48,54 8 - - 150 + 336 + 186 0,217 + 40,36 9 - - 150 + 336 + 186 0,181 + 33,66 10 - - 150 + 336 + 186 0,150 + 27,90 11 - - 150 + 336 + 186 0,125 + 23,15 12 - - 150 + 336 + 186 0,104 + 19,34 13 - - 150 + 336 + 186 0,087 + 16,18 Total VNAT = 94,33 mil. lei. 2) Metoda ratei de rentabilitate a capitalului investit (raportul - “benefice -

cost”) Formula de calcul este următoarea:

( )

( ) ( )hb+1

1 hId

1h+ hb+1

1 hCDe+d

1+d=h

hb+1

1 hVDe+d

1+d=h=R.R.C.×

=×

×

∑∑

∑

sau, într-o formă mai simplificată:

inv.leu 1VNA / lei 33,0580,28533,94

tI'VNAT=R.R.C. ==

3) Metoda ratei interne de rentabilitate a proiectului. (R.I.R.) Rata internă de rentabilitate a proiectului de investiţii exprimă, de fapt, rata de discontare, prin care se asigură egalizarea valorilor actualizate ale producţiei, cu costurile totale (de producţie şi investiţii), pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului proiectat. Formula de determinare a ratei interne de rentabilitate este următoarea:

( )21

1minmaxmin VNAT+VNAT

VNATb - b + b=RIR

În legătură cu acest indicator sunt de făcut unele precizări, reliefate de literatura de specialitate:

– bmin şi bmax trebuie stabilite în aşa fel încât, pentru bmin să se obţină un VNAT pozitiv, iar pentru bmax un VNAT negativ.

– bmin şi bmax se determină prin încercări, pornindu-se de la mărimea profitului mediu anual, raportat la valoarea investiţiilor, după care se efectuează unele corectări ca cele de mai jos:

– dacă durata de funcţionare este mai mică de 5 ani, se scade 0,20; dacă este între 5 - 10 ani, se scade 0,10; dacă este între 10 - 15 ani, se scade 0,05, iar pentru durate mai mari de 15 ani se consideră coeficientul de actualizare care corespunde raportului dintre profitul mediu anual şi investiţia totală.

Cu elementele prezentate în exemplul de mai jos, vom determina R.I.R. pentru proiectul respectiv, utilizând ratele de actualizare: minimă de 0,25 şi maximă de 0,30.

93

(milioane lei) b = 0,25 b = 0,30

Anii Chelt. invest.

Chelt. expl.

Venit înc.)

Flux num. Coef. Flux

num. act. Coef. Flux num act

1 - 60 - - - 60 0,800 - 48,00 0,769 - 46,14 2 - 240 - - - 240 0,640 - 153,60 0,591 - 141,84 3 - 120 - - - 120 0,512 - 61,44 0,456 - 54,72 4 - - 120 + 216 + 96 0,409 + 39,26 0,350 + 33,60 5 - - 132 + 288 + 156 0,327 + 51,01 0,261 + 41,96 6 - - 150 + 336 + 186 0,263 + 48,91 0,207 +38,50 7 - - 150 + 336 + 186 0,210 + 39,06 0,159 + 29,57 8 - - 150 + 336 + 186 0,175 + 32,55 0,122 + 22,69 9 - - 150 + 336 + 186 0,140 + 26,04 0,093 +17,30 10 - - 150 + 336 + 186 0,112 + 20,83 0,071 + 13,20 11 - - 150 + 336 + 186 0,090 + 16,74 0,054 + 10,04 12 - - 150 + 336 + 186 0,072 + 13,39 0,041 + 7,62 13 - - 150 + 336 + 186 0,067 + 12,46 0,031 + 5,77 Total - - - - - +37,21 - -24,25 VNAT1 = 37,21 VNAT2 = -24,25. Aplicând datele formulei, vom avea:

( )

%.02,282802,0605,005,025,046,6121,3705,025,0

25,2421,3721,370,25-0,30+0,25=R.I.R.

==×+=+=

=−+

Se apreciază a fi necesar ca, pentru selectarea variantelor de proiect să existe o rată cât mai ridicată a RIR. De asemenea, se consideră oportună compararea sa cu RIR a altor obiective economice similare din ţară sau străinătate. Determinarea, nivelului R.I.R. se poate face atât prin calcul analitic, pornindu-se de la anumite rate minime şi maxime, care să reflecte cât mai fidel acest nivel, dar şi grafic, ca în desenul de mai jos.*

Înscriindu-se pe abscisă diferite rate de rentabilitate, iar pe ordonată evoluţia venitului net actualizat, dreapta care uneşte nivelul celor două elemente (V1 şi V2) determină nivelul R.I.R., la intersecţia abscisei, stabilind cu exactitate acest nivel. Este recomandabil ca diferenţa dintre ratele de actualizare alese să nu fie mai mari de 5%, deoarece, altfel, s-ar ajunge la rezultate nerealiste. Pentru obţinerea “ratei interne de rentabilitate” este necesar să se asigure calcularea unui venit net actualizat pozitiv, corespunzător ratei minime şi un venit net actualizat corespunzător ratei maxime, ultimul fiind negativ. * Sursă model: I Românu şi I. Vasilescu “Eficienţa economică a invest. şi cap. fix”, Buc. 1993, pag. 128

94

În principiu, la R.I.R. se ajunge atunci când VNAT al acestui proiect are tendinţa de a fi egal cu 0 (zero), potrivit relaţiei:

VNAT = R.I.R. = 0, iar 1tK'tV'

= , în care:

– V’t = veniturile totale actualizate; – K’t = costurile totale de investiţii şi exploatare actualizate (CTA).

Condiţia de eficienţă este ca R.I.R. ≥ ri + rd + rr Evaluarea financiară mai amănunţită presupune un calcul mai amplu, cu elemente contabile mai multe. Se au în vedere, în acest calcul, amortismentele, dobânzile pentru creditele primite de la bănci, capacitatea de autofinanţare pentru asigurarea resurselor financiare necesare, eventualul capital obţinut prin plasament de acţiuni etc. Toate aceste elemente principale, care contribuie la determinarea rentabilităţii, sunt coroborate cu alţi factori, ce pot influenţa rentabilitatea obiectivului, printre care rata inflaţiei este de mare importanţă. Din această cauză, literatura de specialitate recomandă ca, pentru obţinerea unor rezultate realiste, în perioadele de instabilitate economică detalierea mărimii ratei inflaţiei să se facă pe perioade nu prea îndelungate (3 - 4 ani). Tot datorită ratei inflaţiei, cotele anuale de rambursare a capitalului împrumutat şi plăţile dobânzilor cuvenite se majorează corespunzător. Pentru determinarea unei evaluări financiare mai amănunţite se porneşte de la evaluarea financiară sumară, comparându-se resursele financiare cu nevoile de capital pentru investiţii şi exploatare. Presupunând că pentru un obiectiv de investiţii s-a stabilit solicitarea unui împrumut de 150 milioane lei, de la bancă, cu o dobândă de 18 %, rambursabil în 5 ani, în rate egale, vom analiza evoluţia rambursării creditului şi plăţii dobânzii cuvenite, după cum urmează:

(milioane lei) Perioada de exec. Perioada de exploatare Elemente analizate 1 2 3 4 5 6 7 8

Rate anuale actualiz. 0 0 0 30 30 30 30 30 Valoarea rămasă de rambursat

0 0 150 150 120 90 60 30

Dobândă 0 0 27 27 22 17 11 6 Cunoaşterea acestor elemente dă posibilitatea proiectantului să ia în calcul toate influenţele determinate de apelarea investitorului la credite bancare, pentru că toate dobânzile plătite în plus măresc costul şi reduc, corespunzător, rentabilitatea. Capacitatea de autofinaţare a investitorului este de mare importanţă. Pentru determinarea acesteia sunt necesare o serie de calcule care implică stabilirea unor indicatori importanţi. În cele ce urmează prezentăm un model de calcul al acesteia. Capacitatea de autofinanţare

(milioane lei) Perioada de exploatare (ani) Elemente de calcul 4 5 6 7 8 9 -13 Venituri din vânzări 216 288 336 336 336 336 (anual) Cheltuieli de exploatare 120 288 150 150 150 150 (anual) Dobânzi la împr. bancar (+)

27

22

17

11

6

-

Amortisment (+) 34 34 34 34 34 34 (anual) Total chelt. pt. producţie

181

188

201

195

190

184 (anual) Beneficiu impozabil 35 100 135 141 146 152 (anual)

95

Perioada de exploatare (ani) Elemente de calcul 4 5 6 7 8 9 -13 Impozit cuvenit pe beneficiu 30 % (-)

10,5

30,0

40,5

42,3

43,8

45,6 (anual)

Beneficiu rămas după impozitare

24,5

70

94,5

98,7

102,2

106,4 ″

Dobândă la împr. bancar (+)

27

22

17

11

6

-

Amortisment (+) 34 34 34 34 34 34 Capacitatea de autofinanţare

85,5

126

145,5

143,7

142,2

140,4

Este vorba despre o întreprindere cu durata de execuţie de 3 ani şi o durată de exploatare de 10 ani, ale cărei date se află înscrise în tabelul pentru determinarea R.I.R. Pornindu-se de la datele de mai sus, rezultate din proiect, vom analiza, în continuare, trezoreria previzională, respectiv, echilibrul dintre resurse şi nevoi. Echilibrul dintre resurse şi nevoi (mil. lei)

Execuţie (d) Exploatare (De) Elemente de calcul 1 2 3 4 5 6 7 8 9-13

Capacitatea de autofin.

-

-

-

85,5

126

145,5

143,7 142,2 140,4

Capital: propriu împrumutat

60 -

240

-

-

150

- -

- -

- -

- -

- -

- -

Total res. fin. 60 240 150 85,5 126 145,5 143,7 142,2 140,4Chelt. cu inv. Dobânzi Fond rulment Rambursare împrumut

60 - - -

240 - - -

120 - - -

- 27 3

30

- 22 -

30

- 17 -

30

- 11 -

30

- 6 -

30

- - - -

Total nevoi 60 240 120 60 52 47 41 36 Sold net trezorerie

-

-

-

25,5

74

98,5

102,7

106,2

140,4

Sold trezorerie cumulat

-

-

-

25,5

99,5

198,0

300,7

406,9

547,3

După ce s-a stabilit raportul între nevoile şi resursele financiare, în calcul intră şi amortismentul precum şi dobânzile pentru creditele primite. Potrivit metodologiei utilizate, se determină şi valorile realizate din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune, stabilindu-se nivelul cheltuielilor cu investiţiile, corectate cu sumele încasate din recuperări. Acestea constituie un disponibil pentru autofinanţare. Evaluarea detaliată se face cu preţurile pieţei corectate cu rata inflaţiei. REZUMAT

Problema evaluării economice şi financiare a proiectelor de investiţii îmbracă două aspecte, legate de sfera de încadrare a lor în economie. Când vorbim de o evaluare economică, ne referim la economia naţională, deoarece proiectele de investiţii cu conţinut macroeconomic trebuie să fie elaborate în consens cu politica de dezvoltare economică a statului, în concordanţă cu nevoile economiei naţionale şi cerinţele societăţii. Când vorbim de evaluare financiară, ne referim la agenţii economici beneficiari ai proiectelor de investiţii, ce urmăresc scopuri financiare proprii, respectiv, o anumită rentabilitate.

96

Două ar fi etapele importante ce privesc evaluarea economică a proiectelor de investiţii:

- cuantificarea costurilor şi avantajelor oferite de proiect, utilizându-se preţurile de referinţă;

- măsurarea costurilor şi avantajelor, utilizându-se preţurile pieţei. Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii constituie o preocupare

primordială a agenţilor economici, care urmăresc, prin aceasta, posibilităţile de compensare a cheltuielilor efectuate cu obiectivul respectiv, prin veniturile realizate şi profitul obţinut. Spre deosebire de evaluarea economică, evaluarea financiară, pentru determinarea cheltuielilor şi veniturilor, utilizează preţurile pieţii.

Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se poate face prin una din următoarele metode:

- metoda valorii nete actualizate; - metoda ratei de rentabilitate a capitalului investit; - metoda ratei interne de rentabilitate a proiectului.

TESTE DE EVALUARE 1. Prin valoare adăugată se înţelege:

a) diferenţa dintre valoarea totala a producţiei şi consumurile materiale; b) diferenţa dintre valoarea totală a producţiei şi amortismente; c) diferenţa dintre valoarea totală a producţiei şi cheltuielile cu salariile.

2. Beneficiul net actualizat se determină cu relaţia:

a) Vh – Ch + Ih; b) Vh – Ch – Ih; c) Vh + Ch + Ih.

3. Indicele de profitabilitate este dat de relaţia:

a) Vh / (Ch + Ih); b) Vh / (Ch - Ih); c) Ch / (Vh - Ih);

4. Formula pentru determinarea RIR este:

a) bmin – (bmax – bmin) x VNAT / [VNAT + VNAT(-)]; b) bmin – (bmax – bmin) x VNAT / [VNAT – VNAT(-)]; c) bmin + (bmax – bmin) x VNAT / [VNAT + VNAT(-)];

5. Condiţia de eficientă este data de:

a) RIR > ri + rd + rr; b) RIR ≥ ri + rd + rr ; c) RIR < ri - rd + rr ;

REZOLVARE 1 a; 2 b; 3 a; 4 c; 5 b.

97

BIBLIOGRAFIE

1. Andreica, M.

“Strategii de relansare a investiţiilor” (note de curs), A.S.E. Buc. 1996

2. Andreica, M.

“Leasing-cale de finanţare a investiţiilor pentru întreprinderi mici şi mijlocii”; Edit. Crim; Buc. 1997

3. Buhociu, F. “Optimizarea beneficiului unui proiect de investiţii”; Tribuna Economică, nr. 40 şi 41, Buc. 1997

4. Buhociu, F.

“Corelaţia dintre investiţii-capacitate-producţie-profit”; Tribuna Economică, nr. 6, Buc. 1997

5. Buhociu, F. Negoescu, Gh.

“Investiţiile în economia de tranziţie”; Editura Evika Brăila, 1998

6. Buhociu, F. Negoescu, Gh.

“Evaluarea proiectelor de investiţii”; Editura Algoritm, Galaţi, 1998

7. Camasoiu, I. “Investiţiile şi factorul timp”; Editura Politică, Buc. 1981 8. Cistelecan, D. Nicolae, A. Dumitriu, I. Buhea, V.

“Eficienţa şi finanţarea investiţiilor”; Edit. Didactică şi pedagogică, Buc. 1981

9. Dimitriu, M.

“Studiu de fezabilitate privind eficienţa investiţiilor, elaborat pe calculator”; Centrul editorial A.S.E. Buc. 1994

10. Horovitz, M. Coriolan, Gr. Mihai, I. Cămăşoiu, I.

“Căi şi modalităţi de creştere a investiţiilor”; Edit. Politică, Buc. 1982

11. Iancu, A. Matter, Eric

“Eficienţa maximă”; Edit. Politică, Buc. 1972 „La rentabilite de investissement; Analyse du risque et strategie”. Collection “Gestion” Presses Universitaires de France, Paris, 1992

12. Marshall, H.

“Economic methods and risk analyisis techniques for evaluating bullding investments”; CIB Report Publication 136, Bullding Economics, feb. 1991

13. Mereuţă, C.

“Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în economia de tranziţie”; Edit. Tehnica, 1994

14. Negoescu, Gh. Paolo Panico

“Elemente de ecometrie”; Edit. Evrika Braila, 1995

15. Negoescu, Gh. “Pieţe de capital şi burse de valori” (note de curs); Edit. Zigoto, Galaţi, 1995

16. Negoescu, Gh. “Risc şi incertitudine în economia contemporană”; Edit. Alter Ego Cristian Galaţi, 1993

17. Nicolescu, O. Verboncu, I.

“Management şi eficienţă”; Edit. Nora, 1994

18. Popa, A. “Investiţiile pe coordonatele economiei de piaţă”; E.U.C. Craiova, 1997

19. Românu, I.

“Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor”; Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1975

20. Românu, I. Vasilescu, I. (coord.)

“Managementul investiţiilor”; Edit. Mărgăritar, Buc. 1997

21. Românu, I. Vasilescu, I.

“Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix”; Edit. Didactică şi Pedagogică, Buc. 1993

22. Staicu, F. şi un colectiv

“Eficienţa economică a investiţiilor”; A.S.E. Buc. 1995

23. Staicu, F. Pârvu, D. Dimitriu, M. Stoian, M. Vasilescu, I.

“Eficienţa economică a investiţiilor”; Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A. Buc. 1995