Ania Dana Cazan

Făt Frumos din Vamă (nerecomandat minorilor)

Editura Singur 2015

Tehnoredactare: Ioana Măeruș Corectura: Vasile Petrescu Coperta: Ania Dana Cazan Lector: Ştefan Doru Dăncuş

Copyright © Ania Dana Cazan, 2014 TOATE DREPTURILE REZERVATE AUTORULUI Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CAZAN, ANIA DANA Făt Frumos din Vamă / Ania Dana Cazan. - Târgovişte : Singur, 2015 ISBN 978-606-8618-51-7

821.135.1-31 Editura SINGUR Telefon: 072-444.35.87 E-mail: dorudancus@gmail.com Web: www.revistasingur.ro Adresa poştală: SC YEUDENI SRL, OP 1, Ghişeu 3, CP 19 Târgovişte, Dâmboviţa

Mulţumesc sponsorilor mei:

T. G. E. MANAGEMENT CONSULT & INVEST GROUP S. R. L. din Curtea de Argeş, în special reprezentantului său PAUWELS TOM ALDA ALOIS,

PAUWELS GUIDO ALFONS ANTONIA LCA TOP LOGISTICS EXPRES S.R.L. din Pitești

şi

Prietenilor care m-au părăsit

Cuprins

„Iubeşte-mi mâinile 13 Şi ochii 24 Şi iartă-le dac-au fost clipe 36 În care n-au ştiut să-ţi spună, 49 În care n-au putut să-ţi dea 62 Atât cât ar fi vrut, 86 Atâta - cât poate doru-ţi le cerea 96 În dragostea, 110 În îndoiala, 124 În deznădejdea unei clipe” 131

Versuri: Elena Farago

9

Prolog

Făt Frumos s-a născut într-o zi cu soare (odată cu alţi zece ca el în acelaşi oraş, o sută în aceeaşi ţară, o mie în acelaşi continent şi lista continuă).

Mama lui era casnică şi tatăl lui lucra la uzină. Făt

Frumos era un copil dorit, iar cu banii câştigaţi la bo-tezul lui, părinţii şi-au pus termopane şi au cumpărat centrală. Ca să pună gresie în baie, i-au tăiat moţul.

Făt Frumos s-a împrietenit cu alţi feţi frumoşi care

băteau mingea în faţa blocului şi dădeau check-in pe Facebook când se duceau la sală. Făt Frumos asculta Linkin Park şi 30 Seconds to Mars, şi când se îmbăta, Făt Frumos dansa pe manele. Dar Făt Frumos nu recu-noştea niciodată asta.

Făt Frumos s-a iubit cu Ileana Cosânzeana când a-

vea 16 ani (şi ceilalţi feţi frumoşi au făcut mişto de el că s-a *bipuit cam târziu). Şi de-atunci, ielele treceau pe la el prin pat ca postările despre prima ninsoare de pe facebook.

10

Dar Făt Frumos era trist. Era trist pentru că el nu mai era ce a fost odată ca niciodată: nu avea un cal fermecat, nici pe Sfânta Vineri şi nici vreun pom fer-mecat. Făt Frumos avea doar o tabletă, un iPhone şi absenţe la facultate. Din când în când făcea câte un cui.

Şi de 1 mai, Făt Frumos se ducea să se îmbete în

Vamă, cerşind prietenia celorlalţi feţi frumoşi şi *bi-puia Ilene până deveneau cosânzene.

Făt Frumos era singur. Şi se gândea din ce în ce

mai mult la Zmeul din poveste şi regreta ziua în care i-a răpit-o pe Ileana Cosânzeana. Îşi dădea seama că odată ce Făt Frumos a răpit-o pe Ileana, el a devenit pământean. Pentru că el nu a iubit-o niciodată pe Ilea-na. Făt Frumos voia doar să fie in a relationship cu cine trebuia pe Facebook.

Lumea spune că avem nevoie de poveşti. Lumea

spune că avem nevoie să ne dezvoltăm imaginaţia să ne pregătim pentru viaţă. Lumea spune că trebuie să facem compuneri care să se termine în “ce frumoasă este iarna!” pentru a ne dezvolta capacitatea de a gân-

11

di. Lumea spune că avem nevoie de prieteni că sun-tem zoon politikon şi că avem nevoie de dragoste pentru că…( )

(Lumea spune cam multe). Lumea spune că avem nevoie de feţii frumoşi care

cerşesc lângă Expirat pentru un pachet de Kent 8. Nu ştiu de ce.

12

13

Iubeşte-mi mâinile

Ileana Cosânzeana s-a hotârăt să aştepte. De la 4 ani, îl aştepta pe Moş Crăciun cu o poezie şi un pahar cu lapte. La 7 ani, aştepta să meargă la şcoală, doar ca să se întoarcă la grădiniţă şi să se dea mare cu notele de 10 în faţa ţâncilor care îşi şterg nasul cu hainele. Şi de câteva zile, tot aşteaptă. Îşi deschide laptopul, îşi ia pisoiul ingrat în braţe şi începe să bată:

“Propun să aşteptăm. Să stăm şi să aşteptăm orice.

Să aşteptăm telefonul tipului care a zis că o să sune "un pic mai târziu". Să dăm târcoale telefonului pen-tru că îl credem pe cuvânt când ne-a spus că va suna. Să luăm telefonul lângă noi, să dăm muzica mai încet, să ne uităm insistent şi urât la el, să îl luăm după noi la baie, dar să îl uităm intenţionat în cameră când mergem să mâncăm ceva pentru că vrem să fim "ina-bordabile" şi dacă ar suna în intervalul ăla, l-am lăsa să ne aştepte. Şi dacă tot nu sună, stăm lângă el şi în-cepem să facem cu mâinile spre el ca Roberto Benigni în "La vita e bella": "Voltati, principessa! VOLTATI!".

14

Dar noi aşteptăm şi ne gândim: De ce nu sună? Rememorăm ultima discuţie cu tipul care ne-a lăsat în aşteptare o dată, încă o dată şi încă o dată. Realizăm că poate am spus ceva greşit, ne cerem iertare în gând şi ne mai uităm o dată la telefon. Deja au trecut "binecunoscutele" 3 zile care încep să se înmulţească cu secundele, minutele şi orele, timp în care conti-nuăm să aşteptăm. Ne întoarcem pe partea cealaltă a patului. Avem o grămadă de lucruri de făcut... Sună telefonul, dar nu e "stand-by-istul", aşa că răspundem "sec" apelului primit şi ne rugăm în gând să sune în-tre timp ca, din nou, să părem inabordabile ca în momentul în care ar suna, să-i sune şi lui ocupat. Doar avem o viaţă, nu? Nu stăm toată ziua în aştep-tarea telefonului care nu sună.

Ne aşezăm pe spate, închidem ochii şi ne gândim la ce ar face el în timp ce aşteptăm să sune: s-o fi în-tâlnit cu cineva? Poate are prietenă! Poate face le sexy time cu ea! O fi mâncând? O fi vorbind cu ai lui? S-o fi îmbătat? O fi uitat să mă sune?... Şi ceea ce mi se pare cel mai trist, o risipă de minute şi de secunde şi de ore aşteptate, să ajungem să ne între-băm:

oare el s-o fi gândit măcar pe o sutime din timpul

15

"aşteptării"... la mine? Măcar să cred că mi-a pronunţat numele, o literă

din numele meu şi să ştiu că atunci când am sughiţat, el m-a pomenit.

Luăm telefonul în mână, observăm că a mai trecut încă o oră şi nu ne rămâne nimic de făcut decât să intrăm pe facebook şi să ne uităm la profilul lui şi să dăm refresh la nesfârşit în speranţa că a postat ceva, pretext ca să îl înjurăm şi să dăm în mă-sa toată aşteptarea şi să ne enervăm, să blocăm profilul lui, să-i ştergem numărul de telefon şi să ieşim în oraş să ne îmbătăm (sau să ne scriem la licenţă).

Dar el nu a mai postat nimic, ceea ce ne dă un sen-timent de "satisfacţie" (că nu am stat ca proastele să-l aşteptăm) şi de nesiguranţă că nu ştim ce s-a întâm-plat, de fapt, cu "stand-by-istul". Aşa că, mai aş-teptăm încă o tură, să ne încremenească toţi muşchii lângă telefon şi să încercăm să stăm cu ochii deschişi. Ne facem în gând alte scenarii: o fi păţit un accident? I-o fi murit cineva? O fi plecat din ţară? Poate i s-a furat telefonul?

De nervi, de frustrare şi de prea multă ciocolată mâncată, ne călcăm pe mândrie şi îl sunăm:

- Nu pot vorbi acum! Te sun un pic mai încolo!

16

Punct şi de la capăt. Până şi pisoiul ingrat a lăsat-o baltă, dar i-a promis

lui Radu că are grijă de el până când se întoarce. În alte momente, l-ar fi secat la cap şi pe Radu, dar azi şi-a propus să aştepte doar un telefon. Şi oricum ştia că nu avea bani suficienţi să-i răspundă. Încă se gân-dea dacă Radu chiar a plecat la un training în străină-tate sau dacă iar s-a apucat de pariuri şi trebuia să facă rost de bani. Întotdeauna pisoiul ingrat avea de suferit. Ileana Cosânzeana era prea preocupată de existenţa ei şi uita să-i dea de mâncare.

Era duminică. Era octombrie. Era anul trei. Era urât afară. Şi Zmeul nu mai suna. Ielele erau la Mall, iar Buzilă o tot suna. - Ce vrei, Tudor?, i-a răspuns eroina noastră sec. - Tu mă vrei pe mine. Dar până una alta, hai cu

mine să-i iau ceva ăsteia mici. - Te vreau ca în prima zi când ţi-am dat cu uşa în

cap şi ţi-am mirosit băşinile cât timp am fost colega ta de bancă, dar nu vin pentru că aştept ceva.

17

- Dragoş nu te va suna pentru că e cu Radu. Deci vii cu mine.

- De unde ştii asta? - Hai că eşti cu capul. Idioato, el îl ajută pe Radu

cu pa… trainingul. - Eram sigură că iar s-a apucat de pariuri! Vino să

mă iei în 20 de minute. În mod normal, Ileana Cosânzeana nu s-ar mai fi

întâlnit cu Buzilă după ce l-a suportat 4 ani de liceu… plus încă 3 la facultate, dar ştiind că el e un onanist infect şi “aia mică” un gândac cu ochelari, a lăsat Karma să-şi facă datoria.

Peste mări şi ţări, peste Romană şi Universitate, pe calul lui naţional alb pe nume Dacia 1310 (o raritate tunată în ziua de astăzi), dar poreclită Donna (după prinţesa lui preferată), cei doi au ajuns în ţara fără de sfârşit: AFI Palace Cotroceni.

- Fii atentă cum facem: tu te duci în toate magazinele de fete şi eu te aştept aici cu banii.

- În magazinele de fete pentru ea nu mă duc! Am văzut că au insecticide foarte bune în Petshopul de lângă peşteră. Şi te scoţi cu 12 lei.

- Tot nu înţeleg de ce nu vă suportaţi.

18

- Ea nu mă suportă? I-am furat eu cumva prietenul ei cel mai bun ca apoi să mă cuplez cu prietenul lui? Te rog, spune-mi mai multe despre această nesuportare a gândacului tău cu ochelari.

- Eram cumva prietenul tău cel mai bun şi nu ştiam?

- Ştii foarte bine că mă refeream la Vlad. Tu eşti doar un onanist anost.

- Fără insulte! - Fără gândaci. Îi iei o eşarfă că şi-aşa are prea

multe şi va trece neobservată în colecţia ei. La fel ca tine.

-Du-te dracului! - Oricum voiam să iau metroul, i-a răspuns Ileana

calmă. Şi-a luat geanta şi s-a dus la Mc. Discuţia asta i-a

făcut poftă de o îngheţată cu caramel. La casă îi făcea ochi dulci un tip la vreo 18 ani. S-a uitat frumos la el şi s-a făcut cu o îngheţată gratis.

Ileana Cosânzeana îşi merita porecla din plin. Dar după eşecul cu Zmeul s-a hotărât să profite mai puţin din asta. Anul ăsta trebuia să-şi dea licenţa. Nu ştia ce legătură avea licenţa ei cu îngheţata, dar era sigură că toamna era acel moment trist din viaţa ei.

19

Momentele ilogice din gândirea ei îi veneau mereu în zilele cu ploaie, cu gândaci şi cu onanişti.

Se gândea la ce-i spusese odată ca niciodată Făt Frumos: “te iubesc pentru că mă iubeşti”. El cu pantalonii în vine. Şi în momentul ăla i se părea foarte logică explicaţia lui. Dar acum, în timp ce savura ultima linguriţă de îngheţată, şi-a dat seama că asta însemna de fapt renunţarea la dragoste. Şi simţea că făcuse asta demult, doar că nu-i găsise denumirea.

Te iubesc pentru că mă iubeşti. Sari la partea când s-au cunoscut. Era vară. Era iunie. Era sfârşitul clasei a noua. Era 1 mai, în Vamă. Au plecat toţi în tabară. Iniţial în Costineşti cu pro-

fa de germană, dar niciunul nu a dormit vreo noapte acolo. Ileana Cosânzeana, Ielele, Păsărilă, Buzilă. Ileana Cosânzeana era prinsă în mrejele Zmeului cel înfricoşător care nu o lăsa să plece din cortul lui… fără să-i promită că nu se va întoarce fără un pachet de Kent 8 şi o sticlă de Jagermeister.

20

Peste mări şi ţări, peste Stuff şi Expirat, Făt Fru-mos şi Ileana Cosânzeana şi-au întâlnit privirile La Canapele. El, un băiat falnic, înalt, cu părul de abanos şi în bucle adunat, Ea, cu părul bălai şi cu ochii ca două viorele, s-au privit şi şi-au dat seama că povestea lor va fi cea care le va aduce sfârşitul. El cu Buzilă şi Păsărilă mâncau costiţe afumate, ea cu Ielele ronţăiau o salată cu ton şi crutoane. El scapă intenţionat ketchup-ul pe jos, doar ca ea să-l ridice să i-l dea. Stăteau la mese paralele. El i-a zâmbit, ea i-a dat ketchup-ul şi s-a întors la discuţia ei cu ielele. Ielele o bârfeau pe profa de germană şi atenţia ei deosebită faţă de proful de geografie. Flăcăii vorbeau despre fecioarele din Goblin. Făt Frumos avea ochi doar pentru Ileana Cosânzeana. Ea îl ignora chiar dacă se uita din când în când la el pentru că avea impresia că ceva e în neregulă cu el. Sau doar dădea impresia că îl cunoştea mai demult şi nu mai ştia de unde.

- De unde te ştiu?, a întrebat-o pe fata cu părul bălai.

- Nu cred că mă cunoşti, i-a răspuns sec Ileana Co-sânzeana.

- Ba da, ba da. Eşti în Kogălniceanu, nu? - Da, probabil că mă ştii din vedere…

21

- Limbrici, e cu mine în clasă!, îl înghionteşte Bu-zilă. Suntem chiar colegi de bancă.

- Da, da. Aşa e… Tu eşti cea care vine la liceu cu fuste lungi şi ai mereu pe bancă pixuri parfumate…

- Are vreo importanţă? - Nu, absolut niciuna… Doar că mă întrebam de ce

fuste lungi… şi de ce pixuri parfumate… - Şi bănuiesc că ţi-a răspuns Tudor la întrebările

astea. - A, şi eşti şi iubita urâţeniei de Dragoş. Ditamai

matahala şi nimic în cap. Mereu m-am întrebat cum poate o tipă atât de stilată şi de faină ca tine să stea cu zmeul ăla de băiat.

- Nu mi-a făcut deloc plăcere. La revedere! Ileana Cosânzeana s-a ridicat atunci brusc de la

masă, a lăsat banii pentru consumaţie şi a părăsit loca-lul. Făt Frumos şi-a dat seama atunci că trebuia să o salveze de zmeul cel rău, să o facă să renunţe la fus-tele lungi şi să-i arate viaţa pe care o merita.

- Stai! Scuză-mă! Nu am vrut să fiu un bădăran! Lasă-mă să mă prezint. Eu sunt…

- Da, ştiu cine eşti tu! Eşti frumuşelul liceului. Toată lumea te place, nimeni nu are loc de ego-ul tău,

22

ielele sunt în limbă după tine şi tu nici nu le bagi în seamă. Şi acum, te crezi Făt-Frumos din Vamă.

- Nu… dar… da. Bine! Eu sunt Făt-Frumos din Vamă şi tu eşti Ileana mea. Ileana Cosânzeana. Pe care trebuie să o salvez din ghearele zmeului cel rău.

- Şi unde ţi-e calul alb pe care trebuia să vii călare să mă salvezi?

- Un iPhone merge?, o întreabă zâmbind în stilul lui: boem, macho şi fără replică.

- Ce-ai tu cu Dragoş? Ţi-a făcut cumva ceva? - Crede-mă că-l cunosc. Îşi ţine prizoniere toate iu-

bitele în clasa aia a lui. Le-am cunoscut şi pe toate le-am salvat de el…

- Da, şi crezi că vreau să fiu salvată de tine aşa cum ai făcut şi cu ele? Să mă *ţi de trei ori şi apoi să mă laşi în pace?

- Nu, nu. M-ai înţeles greşit… Nu am făcut asta cu nimeni până acum… Ştii… încă sunt… înţelegi tu…

- Şi cum crezi că sunt eu?, îi gesticulează nervoasă nişte gesturi foarte nepotrivite pentru o prinţesă.

Făt Frumos nu se lasă bătut. O urmăreşte până la Fiţoşica, îi dă târcoale la magazinul mic de lângă tatuajele cu henna, de unde cumpără sticla de Jager şi

23

pachetul de ţigări şi îi face ochi dulci când ea se duce pe plajă.

- Lasă-mă în pace! Am prieten! - Nu, nu ai. Lasă-mă să-ţi dovedesc asta. Ăla nu e

un prieten. O să te distrugă. Crede-mă. Atunci o lacrimă a apărut în colţul ochiului ei

drept. Îşi adusese aminte de Revelionul în care ea l-a aşteptat în frig o noapte întreagă pentru că Zmeul era prea ocupat să bea. Lacrima a coborât atunci când ea îşi amintea că el a lăsat-o baltă de ziua ei de naştere pentru că s-a dus să petreacă cu băieţii. Iar a doua lacrimă şi-a făcut apariţia în momentul în care ea îi explicase că nu mai cunoscuse vreun alt flăcău până atunci. Şi el a vrut să fie primul… Fără voia ei… dar telefonul lui Buzilă o salvase din acel moment.

- Ce vrei de la mine?, l-a întrebat mai mult ca pe o rugăminte.

- Vreau să fii a mea. Să te salvez din mâinile zmeului.

- Încetează să-i mai spui aşa! - Vino cu mine. Hai în Expirat! Şi o să-ţi arăt ce

înseamnă tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.

24

Şi ochii

Unu. Doi. Trei. Patru. Deschide ochii. Ia telefonul şi intră pe Facebook.

Răsfoieşte Facebook-ul de parcă ar fi o revistă porno: ”numai *rve şi *ari”, îşi spune în timp ce mişcă pagina cu degetul.

Unu. Încercă să adoarmă la loc. Nu ştie dacă din cauza

cofeinei, a ţigărilor sau a subconştientului lui, dar de fiecare dată se trezeşte la patru dimineaţa, îl ia somnul pe la cinci fără, şi la şase alarma îi dă trezirea a doua oară pe ziua de azi. De vreo câteva luni, i se întâmplă chestia asta zilnic şi e scos din sărite. El şi pisoiul ingrat care se întoarce pe toate părţile când se foieşte după telefon.

Pisoiul ingrat a fost salvat din groapa de gunoi doar pentru a le arăta ielelor că şi Făt Frumos poate avea

25

grijă de un cal fermecat. Şi aşa cum spune povestea, a salvat cel mai jegărit animal. Avea de gând să aibă grijă de el până la moarte, dar ingratul, spre disperarea eroului, nu dă semne să moară prea curând. Ieri a îm-plinit un an. Şi, în continuare, o duce bine. Noroc cu Ileana Cosânzeana care îl ţine nemâncat o săptămână la câteva luni. Dar şi atunci ingratul e fericit că veci-nele Ileanei au pisici pe care să le *bipuiască.

Doi. Trebuia să se trezească mai bine decât ieri. Azi

avea un parţial care îi va hotărî tema de licenţă. Os-cilează între Palahniuk şi Coelho. Ce legătură au una cu cealaltă? Nici el nu ştie. Dar pentru Palahniuk ar lucra cu un prof care l-a cunoscut şi Coelho e doar pentru fete. Dar fascinaţia lui pentru autodistrugerea umană e cea care va da tonul în licenţa sa. Azi, da. Azi trebuia să facă bine la parţial. Că dup-aia avea planuri să se-mbete cu Buzilă, Păsărilă şi ielele. Şi mâine trebuia să mai trăiască încă o zi postată pe Facebook.

26

Trei. Înainte să îl ia somnul pentru următoarele trei ore,

intră pe blogul Ileanei Cosânzeana. Intuieşte că şi de data asta a scris despre autodistrugerea lui:

"Femeie, pe cine plângi tu? Pe cel absent." (Victor Hugo)

De foarte multe ori mi-am pus şi mie şi, câteodată,

şi prietenilor apropiaţi întrebarea: "Când începe o relaţie?". La primul sărut? Prima întâlnire? Prima a-tingere? Sau mergând la starea civilă numită "face-book"? Un prieten foarte drag mi-a spus că, pentru el, o relaţie începe atunci când cei doi reuşesc să treacă împreună printr-un moment dificil. Şi mi s-a părut cel mai frumos răspuns la momentul respectiv... până când stai să te gândeşti că trebuie să aştepţi o neon-rocire ca doi oameni să fie in a relationship. Văzân- du-mi chipul nedumerit după ce mi-am primit răspunsul, el m-a liniştit:

- Un moment dificil poate fi şi în situaţia în care ea m-ar pune să mă uit la Gossip Girl... fără să mă strâmb... vizibil. Totuşi, tind să cred că o relaţie începe atunci când cei doi se uită unul la celălalt,

27

fără să-şi spună nimic, afişând doar o expresie tâmpă pe figurile lor. Ea zâmbind şi el uitându-se repede în jos de frică să nu îşi arate nesiguranţa lui faţă de acest legământ nesemnat, invizibil, dar căutat cu disperare de ea, numit "relaţie". O relaţie, însă, e ca o balanţă: întotdeauna o parte va cântări mai mult ca cealaltă... la început, dar şi la sfârşit. Nimeni nu intră într-o relaţie cu acelaşi număr de sentimente. În general, băieţii sunt adeptul zicalei: "nu mă ataşez ca să nu fiu luat de prost", iar sfârşitul îi prinde cu "bă, prost am fost că am avut încredere în ea". Şi se investesc o grămadă de sentimente... şi din partea lui, dar şi din partea ei. Şi există momentul ăla magic al relaţiei când sentimentele fiecărei părţi din balanţă cântăresc în mod egal şi simţi cum poţi atinge cerul, cum poţi zâmbi soarelui şi cum ţi-e frică să spui te iubesc pentru că nu vrei să strici totul. Te uiţi doar la el şi aştepţi să facă primul pas... către acele două cuvinte care pot schimba totul... în bine sau în rău... în motive de ceartă... sau de bucurie. De-acum încolo eşti condamnat să aştepţi. Barthes scrie: "Oi fi îndrăgostit? Da, de vreme ce aştept". Încă din cele mai străvechi şi vechi şi antice timpuri, femeia a fost obligată să aştepte: men hunt and women nest,

28

nu? Iar femeile, în aşteptare, sunt obişnuite să se gândească la bărbatul lor, ăla cel mai frumos şi mai deştept care e dorit de toate femeile şi "pe care l-am văzut ieri vorbind cu Maria a lui Zamfir şi parcă îi încheia cămaşa în timp ce vorbea cu el"... şi, până se termină aşteptarea asta vorbită, dar negrăită, ne dăm seama că s-a ars ciorba, copiii plâng şi sună cineva la uşă. Aşteptarea naşte absenţă... absenţa celui drag nouă... iar absenţa naşte nesiguranţă şi nesiguranţa naşte gelozie... Şi gelozia mai ia câteva sentimente din balanţa relaţiei, ajungându-se în punctul în care balanţa se dezechilibrează. Şi te învinuieşti că ai aşteptat, că ţi-ai făcut anumite scenarii în cap şi cel mai mult... te învinuieşti că ai creat o imagine care nu exista. E ca şi cum ai pune o pelerină pe un manechin şi te-ai aştepta să zboare... El doar a existat acolo, tu l-ai îmbrăcat.

Atunci, de ce am mai începe o relaţie? Probabil pentru că ne place foarte mult

să aşteptăm.“ Patru. Ingratul se foieşte prea mult în pat. Gata cu somnul

pe ziua de astăzi.

29

Deschide ochii şi se preface că se trezeşte. Încă somnoros, încearcă să-şi găsească drumul către baie. Până să ajungă acolo, îi sună telefonul. În mod normal, l-ar lăsa să sune în continuare, dar azi... ştia că nu avea să fie o zi normală.

- *te-măăăă, traaaaage-mi liiiiimbi! - Ce vrei, dobitocule?, îl întreabă mofturos prinţul

poveştii noastre. - Te-ai pregătit de parţial? - Nu, dar intenţionez să copiez de la Diana. - Nu se poate. Am vorbit deja cu ea şi nu mai ai

cum. Eu stau în dreapta şi Vlad în stânga. - Bă, eşti prost? Şi eu ce dracu mă fac? - Prost eşti tu, fraiere! - Fraieră e mă-ta. Ăla care ajunge primul, ia un

zeceeee. În doi timpi şi trei mişcări, Făt Frumos s-a îmbrăcat

în armura lui protectoare şi şi-a luat arma sa de preţ: noul său iPhone. Îi mersese bine la pariuri şi s-a gândit să se cinstească puţin. Că de, doar unul e Făt Frumos.

În staţia de metrou de la Victoriei, privirea i se opreşte la o tipă care l-a băgat pe prietenul ei sub scară şi-l devorează ca pe o nectarină. De-obicei s-ar

30

fi oripilat de scena asta, dar azi i s-a părut fascinantă tipa în rolul ei de prădătoare şi tipul jucând pe post de pion, capitulând în faţa reginei căreia, aparent, i se permitea orice mişcare. Totuşi tipul nu stătea complet nemişcat, ci-şi butona telefonul, încercând să facă un #selfie banal. Victimă sau nu, voia ca lumea întreagă să fie martoră la devorarea lui.

Şi lui i s-a părut simpatic acest lucru. În metrou, încerca să-şi aranjeze buclele care-l

făceau să pară Medusa. Trebuia să se tundă, se gândea în timp ce-i făcea ochi dulci unei tipe care citea Veronika se hotărăşte să moară. Gata, Coelho va fi tema lui de licenţă! Din una în alta, încrezător în forţele sale de cuceritor, se bagă în seamă cu tipa care-i îndoia paginile lui Coelho. El cu un zâmbet, ea cu o şuviţă dată peste ureche, în momentul în care fac schimb de numere de telefon, el şi-a dat seama că a ajuns la Pipera. Ea i-a mimat un telefon când a coborât şi el şi-a dat doi pumni în cap. O să fie restanţier. From : Tudor _^_ Boule, unde dracu’ eşti? Vezi că asta pică! Mişcă-ţi coa*ele mai repede!!!!!

31

Era şi un chin şi o plăcere să fie Făt Frumos, dar cum arta cere sacrificii a lăsat-o pe Veronica să moară şi a luat metroul înapoi către Universitate. Dacă rămânea restanţier la asta, se ducea bursa lui şi trebuia să se angajeze la uzină. Şi nu degeaba a tot dat-o cu pariurile alea ca să ajungă tot ca ta’su.

Intră de parcă ar fi venit de la toaletă. Se aşează discret în bancă fără ca profa să observe prezenţa lui. Încă transcria subiectele pe tablă. Dat fiind faptul că sinuciderea Veronicăi (habar nu avea despre ce era vorba în cartea lui Coelho, dar îi plăcea să creadă că Veronica avea fantezii cu sugrumatul) l-a împiedicat să stea lângă Diana, s-a aşezat lângă Ileana lui. Ileana Cosânzeana. Care nu ştie din ce motiv părea cam îmbufnată în dimineaţa asta.

Se uita la subiecte şi subiectele se uitau la el şi… nu se întâmpla nimic. Nici măcar nu-şi amintea dacă a recapitulat ceva aseară că era destul de fumat după întâlnirea cu băieţii.

Unu. Doi. Trei. Patru.

32

Mai ceru o ciornă. Avea un chef nebun să facă avioane şi să le lanseze către Buzilă care scria de zor după Diana. Ileana Cosânzeană, agasată de calmul lui, îi întinse ciorna ei să copieze după ea.

Ea: Scrie odată! El: Ce-ai făcut aseară? Te-ai văzut cu Dragoş? Ea: Idiotule, ştiu că aţi fost la pariuri. Scrie! El: MAI LASĂ-MĂ ÎN *ULA MEA CU *ARIURILE

TALE! (a scris atât de apăsat încât a rupt foaia). Ea (găsind o bucăţică ruptă şi nescrisă): Ai rupt

foaia. El: Mă *t în ea de foaie. Eu: De când vorbeşti aşa? Şi nu cred că e “mă *t

în ea”, ci “mă *t pe ea”. El: Tu te *ţi pe ceva? S-au uitat unul la celălalt şi au zâmbit. Apoi profe-

soara i-a dat pe amândoi afară din examen. El urma să piardă bursa, iar ea demnitatea pentru că în viaţa ei nu copiase la niciun examen. Dar în momentul ăla, nimic nu mai conta. Cei doi purtau un dialog mut şi plin de regrete. Ştiau că trebuiau să rămână împreună, dar în-totdeauna era un bad timing. Liceul, bacul, majoratele,

33

admiterea, totul îi aducea şi mai aproape, dar era ceva ce-i despărţea mereu unul de celălalt. Singurul lucru care îi ţinea uniţi era dorinţa lor de a fi unul pentru ce-lălalt.

- Băăăăăăă, sunteţi toţi pământ de flori!, le zice Păsărilă aşezându-se la aceeaşi masă cu ei la Mc. Am luat 9!!!

- Pleacă, mă, de-aici. Tu ai avut noroc cu Diana! *Tu-ţi Veronica!

- Ce-ai, limbrici, nervi?, îl ia peste picior Buzilă. - Auzi, *tu-ţi creierii mă-tii, nu puteai să mă suni şi

tu mai devreme dacă ai văzut că nu mai apăream? - În primul rând nu te lua de mama că nici eu nu

m-am luat de Vetuţa. În al doilea rând, am încercat să fac asta, dar cineva îşi făcea selfies cu telefonul meu, îi spune aruncându-i o privire acidă lui Iris.

- Şi cum spuneam, sunteţi toţi pământ de flori!, se laudă din nou Păsărilă.

34

Sari la partea când s-au cunoscut. Era vară. Era 1 mai. Era în Expirat. Ea se simţea incomod. Zmeul o sunase de câteva

ori, chipurile “îngrijorat”, că nu mai apărea. El tocmai comandase două shoturi de tequila.

- Trebuie să plec. Am fost o proastă că am venit. Dragoş…

- Nu e pentru tine. Rămâi. Aici. Cu mine. - Nu, îmi pare rău, dar chiar trebuie să plec. - Un shot şi apoi îţi promit că te duc la cort. - Nu, nu mulţumesc. - Te rog. Şi îţi promit că nu mă mai vezi niciodată.

Doar dacă vrei tu asta…, îi spuse cu zâmbetul lui tipic Făt Frumos care-i aducea 10 la mate şi 10 în pat…

- Unul…, ea îi întoarse zâmbetul şi dădu licoarea magică pe gât.

În momentul acela, Ileana Cosânzeana s-a lăsat salvată de Făt Frumos. Toată noaptea au dansat pe dubstep, antrenându-şi paşii de dans cu shoturi şi Cola. Chiar dacă erau îmbrânciţi de alţii mai pătimaşi ca ei, lor nu le păsa. Era momentul lor atunci. Era salvarea ei şi eroismul lui. Calul lui alb se

35

transformase atunci într-o sticlă de Jager, iar mărgăritarele ei în ţigările cumpărate odată la 3 ore.

S-au privit, s-au luat de mână, au dansat şi şi-au zâmbit. Sărutul lor urma să fie o altă filă din poveste pe care niciunul dintre ei nu se grăbea să o citească. Ei erau acolo şi doar atât conta.

Până în momentul în care Zmeul cel Rău şi-a făcut apariţia….

36

Şi iartă-le dac-au fost clipe “Sunt bine1. Sunt bine. Sunt bine. Respiră. Sunt

binee. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Inspiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine.

Sunt foarte bine. Nu, nu. Pare prea tras de păr. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Respiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine.Sunt bine. Inspiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine.

1 Pentru o mai bună înţelegere a textului, a se citi fiecare bine şi a se respecta instrucţiunile de folosire ale cuvântului

37

Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine.

SUNT BINE. S Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt

bine. Sunt bine. Sunt bine. U Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt

bine. Sunt bine. Sunt bine. N Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt

bine. Sunt bine. Sunt bine. T Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt

bine. Sunt bine. Sunt bine. B Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt

bine. Sunt bine. Sunt bine. I Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt

bine. Sunt bine. Sunt bine. N Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt

bine. Sunt bine. Sunt bine. e. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt

bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Respiră. Sunt bine.

Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine.

38

Sunt bine. Sunt bine.Sunt bine. Inspiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Respiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Inspiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine.

Probabil că sunt. Nu ştiu. Nu mai vreau să ştiu nimic.

Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Respiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Inspiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Respiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Inspiră. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine.

Sunt bine.”

39

Îşi repeta continuu în timp ce mergea la facultate. Întotdeauna iarna o prinde pe picior greşit când e vorba de viaţa ei personală. Iarna e ca profa ei de ma-tematică care îi cere socoteală pentru tema mâncată de câine.

“De ce? Cu cine? Pentru ce? De ce crezi TU că eşti bine? Uită-te la tine!”, continua să se demoralizeze în fie-

care an. Era decembrie. Era tristă. Ninge. Îi plăcea să simtă ninsoarea pe obrazul ei rece. Să

simtă fulgii cum se topesc pe faţa ei îngheţată. Îi plă-cea mirosul de ninsoare. Frigul. Îi plăcea să creadă că ar putea muri în ninsoare şi nimeni nu ar căuta-o. Atunci s-ar simţi cu adevărat liberă şi descoperită.

Dar ştia că nu va muri niciodată atunci. Va muri într-o zi cu soare.

40

Într-o zi în care cerul va zâmbi pământului şi ea va

zâmbi pentru toţi. Va muri într-o zi de primăvară, atunci când totul va

renaşte pentru eternitate. Va muri atunci când va fi cel mai bine pentru ea, în

momentul cel mai bun al vieţii ei. Va muri când va şti că sunt atâtea de făcut, dar ea

va fi completă în momentul respectiv. Va muri când nu se va mai simţi singură. Va muri însoţită de ea. Şi nu se va mai teme de adevăr. Va muri în ziua când îşi va da seama că nu există

finaluri fericite, când va iubi doar pentru ea, când tot ce a fost în capul ei a fost doar o poveste prost scrisă.

Va muri atunci când îşi va învinge frica de ea.

41

Va muri în ziua în care totul a fost perfect doar

dacă ar mai fi avut o zi să trăiască. Va muri odată cu speranţa în ziua de mâine. Va muri în ziua în care cerul va fi de vanilie, în

care marea se va oglindi în nisip şi în care ea va fi acolo. Va muri fără să se uite înapoi.

Va muri mergând tot înainte pentru că aşa am fost

învăţaţi.

Va muri atunci când îşi va aparţine pe de-a-ntregul. Va muri într-o zi cu soare. Pentru că va fi decizia ei

şi pentru că va şti că cineva i-a zâmbit în acea zi. “Sunt bine. De câteva zile încoace meditez asupra

acestei stări: "sunt bine." Acum, eu sunt bine. Ce înseamnă bine pentru mine? Cred că sunt acum în starea de "ce-o fi, o fi". Am încredere că o să fie bine. Totul. Azi, eu sunt bine. Mă simt uşurată că nu mă mai gândesc la ziua de mâine. Că am scăpat, într-un

42

fel de fricile mele inutile şi azi, acum, eu sunt bine. Mă aflu pe acea linie de plutire în care binele mă

ţine în braţe. Mâine, poimâine, peste câteva luni... nu ştiu ce o să

fac. Dar azi sunt liniştită. Şi mai am câteva frustrări în legătură cu ceilalţi,

dar stau să mă gândesc că eu nu mai fac parte din ritmul lor şi mă liniştesc. Ştii cum e? E ca şi cum te obişnuieşti să faci o acţiune constantă. Ca şi cum ai fi obişnuit să primeşti un telefon în fiecare zi la ora cutare. Şi îţi place, adori să faci asta, continui să faci asta, te obişnuieşti să faci asta. eşti de-acord să faci asta. Dar, uşor, uşor, conversaţia se scurtează... până când, într-o zi, nimeni nu te mai sună. Şi te întrebi cu ce ai greşit. Citându-l pe Ştefan Bănică Jr.: "ce n-a mers, ce-a lipsit". Te frămânţi şi trec zilele... Închizi ochii... Iar atunci când îi deschizi îţi dai seama că nimic nu s-a întâmplat. Că toate golurile tale din stomac în legătură cu acel telefon au dispărut. Dintr-o dată. Fără să-ţi dai seama. Câteodată, îţi mai aduci aminte de acel telefon... dar el a ieşit din obişnuinţa ta. Acum eşti bine.“, se gândea Ileana Cosânzeana uitându-se în gol, aşezată pe bancheta din spate a tramvaiului şi ascultând Moby.

43

“Te iubesc pentru că mă iubeşti“.

De ceva timp avea discuţii imaginare cu Făt

Frumos. Poate şi din cauză că a ajuns să aibă prea mult grijă de pisoiul ingrat şi-l înjură de fiecare dată când îl pierdea prin vecine. Dar, nu. Se gândea la Făt Frumos pentru că era iarnă. Pentru că iarna o certa din cauza vieţii ei sentimentale. Ar fi vrut mult mai mult, dar tot la Zmeu se întorcea. Şi se gândea foarte serios dacă suferea de sindromul Stockholm sau era doar proastă. Nu ştia dacă-l iubea. Dar ştia că de fiecare dată când îl vedea, ochii îi sclipesc. Iar zâmbetul lui… era pansamentul ei pentru ziua de mâine. Părul lui creţ era singura ei jucărie de care avea nevoie ca să fie fericită. Îi era dor de el, dar nu voia să recunoască asta de faţă cu nimeni. Nici măcar de faţă cu ea însăşi. Pentru că încă nu ştia dacă ceea ce simţea era real sau era doar din cauza poveştii. Ceea ce ştia sigur era finalul poveştii: ori murea, ori se căsătoreau.

44

Sari la partea când cei doi s-au ţinut de mână pen-tru prima dată.

Era aceeaşi zi fatidică de 1 mai. - De ce nu te-am cunoscut mai devreme?, Făt Fru-

mos o întreabă pe fata durdulie cu părul bălai care-l ţinea strâns de mână.

- Poate că nu ai avut ochi să vezi asta. Eu am fost mereu acolo.

- În a treia bancă de la perete. Ştiu. Şi-mi săreai mereu în ochii ăia de care vorbeşti, când veneam la Tudor. Erai tot timpul concentrată pe nişte pixuri colorate.

- Tu ai o obsesie faţă de pixurile mele. Îţi fac cadou unul, îi spune întinzându-i un pix portocaliu.

- Eşti nebună. Tu te cari cu ele şi la mare? - Dă-mi-l înapoi!, i-l smulge nervoasă din mână.

Nici romantismul nu mai e ce-a fost odată. - Aaaa... Încercai să fii romantică? Scuză-mă. Să

reluăm: eu te tachinam cu pixurile şi tu îmi făceai ca-dou unul din ele. Apoi care era următoarea mişcare?

- Eşti un prost. - Eşti un prooooost!!, se aud în ecou ielele cu

Buzilă şi Păsărilă.

45

Dacă ar fi fost vorba de Zmeu, Ileana Cosânzeana ar fi participat la „micuţa” lui glumă, dar în situaţia de faţă s-a gândit că nu avea rost să-şi bată capul cu Radu cel Frumos. Câteodată, unii se nasc populari. Ceilalţi nu au timp să facă asta. Şi-a luat geanta de pe plajă şi a plecat uşor către cort. Ar fi vrut să plângă, dar apoi şi-a dat seama că nu avea rost. Nici măcar nu a alergat după ea. Era prea ocupat să fie „un prost” linguşit de iele şi de Buzilă.

- De ce-ai plecat?, o întrebă un tip înalt şi slab, cu ochii mari ascunşi de nişte rame geek style.

- Că nu-mi aveam rostul. Nici măcar nu ştiu ce caut aici. Te rog, lasă-mă în pace.

- Nu vreau!, îi răspunse făcând un pas înainte. Eu sunt Vlad, dar toţi îmi spun Păsărilă. Nu ştiu dacă din cauză că sunt moldovean de mama sau doar că sunt foarte înalt. Oricum, nu mă deranjează. Şi dacă tot continuăm povestea, tu eşti Ileana Cosânzeana, din câte am auzit.

- Parcă sunt din altă poveste, la cum mă simt…, se aude şoptind.

- Ce? - Se spune “poftim”… - Nu mai pofti că ţi se apleacă!

46

- Dar voi sunteţi glumeţi din fire sau vă chinuiţi să păreţi aşa?

- Ţi se pare că mă doare ceva? Cei doi continuară micul lor joc de tachinare. Cu

Păsărilă, Ileana Cosânzeana s-a simţit pentru prima dată în largul ei. Era singura persoană pe care simţea că nu trebuia să o impresioneze, dar nici să-i ceară aprobarea la fiecare lucru spus. Pur şi simplu, nu-i păsa. Dar nici nu se gândi la asta foarte mult. Până să ajungă în cort, s-au oprit puţin pe plajă să privească marea. Era frig. Era 1 mai. Era noapte. Erau tineri în-fierbântaţi în jurul lor. Ori de prea mult patriotism, ori de prea multă băutură cu hamei.

- Ai venit cu Radu şi cu Tudor aici? - Mai mult cu Radu. Lui Tudor îi place să frece

gherţoiu’ din când în când. De-aia nu îmi place să am nicio legătură cu el.

- Nu înţeleg ce relevanţă are asta… - Uite. Hai să zicem că frecatul gherţoiului e ca

mâncatul de ciocolată. Tuturor ne place să mâncăm o ciocolată din când în când. Se mai şi zice că afurisenia aia de ciocolată e mai bună decât sexul. Nu. Asta probabil că fetele grase au inventat-o ca să-şi justifice nopţile de singurătate. Fără supărare.

47

- Nu trebuie. Între “mâncatul ca o batoză de la mec” şi comparaţia sexului cu ciocolata, mi-ai făcut chiar un compliment pentru kilogramele mele în plus.

- The point is Tudor e deja diabetic. Şi mie nu-mi plac oamenii care fac excese. O ciocolată o dată la câteva zile e acceptabilă, dar când o mănânci de trei ori pe zi, cred că ai o problemă…

- Ok, deci nu voiam să ştiu chestiile astea despre colegul meu de bancă. Căcaaaat!

- Realitatea e crudă. -Totuşi, de ce mi-ai zis chestiile astea despre

prietenul tău? - Cine a zis că suntem prieteni? Ileana Cosânzeana s-a aşezat în bancă. Şi-a scos

pixurile colorate, şerveţelele, sticla de apă şi foile. Erau toate, minus cel portocaliu. Astăzi avea curs de mitologie. Era un curs opţional pe care şi-l alesese doar ca să afle diferenţa între Neptun şi Poseidon. Chiar dacă toată lumea îi spusese că sunt una şi acelaşi lucru, ea era de părere că trebuia să existe o diferenţă între cei doi. Şi mereu era în polemică cu profesorul de mitologie pe această temă. Plus că era şi singurul curs pe care nu-l avea în comun cu ielele,

48

Păsărilă, Buzilă şi Făt Frumos. Nici acum nu ştie de ce toţi s-au înscris la aceeaşi facultate. Îşi aminteşte vag de un pariu pe care l-au pierdut. Dar să petreacă încă 3 ani cu toţi în acelaşi loc i se părea deja prea mult. Şi o nesimţire din partea lor. Măcar avea parte de momente de linişte cu Zmeul când ajungea la cămin. Pentru că a început să activeze în singurul loc alienat de ei: politica. Şi la ce ascensiune avea, nu i-ar strica viitoarea ei imagine de Primă Doamnă a României.

Până una alta, Poseidon rămăsese la fel ca Neptun: ud, răzbunător şi neînţeles.

49

În care n-au ştiut să-ţi spună

Lui Făt Frumos îi plăcea să joace la pariuri. Era

singurul lucru care-l asemăna cu Zmeul cel Rău. Şi poate lucrul care-l ţinea apropiat de Ileana Cosân-zeana. Dar niciunul din ei nu voia să recunoască asta. A început să joace la pariuri când tatăl lui s-a îmbolnăvit de cancer. S-a gândit că asta e singura lui modalitate de a face bani ca să-l ajute cu medica-mentele. Ai lui încă au impresia că e vreun mare CEO la o multinaţională. Dar tot ce face e să se pună bine cu cămătarii şi cu directorii de case de pariuri. Câteo-dată juca după metoda lui Frank Belanger, dar când se sătura de şirul numerelor lui Fibonacci, o lua şi pe nimerite. Paria la fotbal, baschet şi Oscaruri. De-aia şi lunile de iarnă devenea din ce în ce mai culturale. Până acum, doar de 3 sau 4 ori a pierdut. Şi atunci doar că era cu gândul după vreo Veronică pe care încerca să o salveze.

Asta era şi problema lui Făt Frumos: întotdeauna a vrut să salveze pe cineva. Nu ştia dacă din cauza po-

50

reclei sau din cauză că ăsta era singurul lucru care-l făcea să se simtă important. Dar toate persoanele care au trecut prin viaţa lui, au fost salvate sau urmează a fi salvate de el la un moment dat. Iar cancerul tatălui lui era cea mai mare provocare de până acum. Dacă-i reuşea şi asta, atunci ar fi în sfârşit liber.

Se îndrepta spre Romană. Acolo urma să se întâlnească cu ielele. Ielele erau două: Iris şi Diana. Iris era cea populară, mereu logată în spaţii virtuale, cu un aspect fizic pe care simţea că trebuia mereu să şi-l îmbunătăţească. Diana era calmă, raţională şi la obiect. Dar dintre cele două, Diana era cea mai de încredere. Iris era prea ocupată să fie prezentă virtual şi nu real. Grupului ielelor li s-a alăturat şi micuţa Ela. Prietena lui Buzilă. Singura care-l determină pe ona-nist să fie şi mai onanist. Încă nu se ştie de ce. Trio-ul ielelor era un lucru agasant pentru feciori, dar niciunul din ei nu voia să se lepede de fecioare. Ielele repre-zentau singurul lor drum către viaţa virtuală de care fiecare dintre ei avea nevoie. Păsărilă pentru petreceri, Buzilă pentru fete şi Făt Frumos pentru popularizarea numelui lui. Check-in, selfies, posts, tags, likes şi comments. Cuvintele care începeau să respire virtual pentru ei. Cele care-i îngenuncheau în faţa ielelor, dar

51

care nu aveau niciun efect asupra Ileanei Cosânzeana. Ea era prea preocupată cu propria-i existenţă reală.

- Hai, Radu, mişcă-ţi coa*ele alea odată că mi-a îngheţat curul de frig!

- Trebuia să mă văd mai încolo cu tine, Tudor. Ce cauţi aici?

- Pe mă-ta. Hai în Mc că nu-mi mai simt *cii. - Vorbeşte, mă, frumos!, îl apostrofează Diana

calm. Oi fi trăind tu pe tarla, dar aici suntem în ci-vilizaţie.

- Şi ce, civilizaţia nu are *ci? Eu aş tăcea cu mus-taţa aia ta care se bălăngăne de fiecare dată când vorbeşti.

La auzul acestor vorbe, Buzilă s-a trezit cu un pumn în gură. Liniştit, s-a şters de sânge şi a ripostat punându-l la pământ pe Făt Frumos.

- Vreau să cred că ai făcut asta că eşti nf*t. De-obicei, Făt Frumos nu e o persoană care sare la

bătaie. Nici el nu ştia ce i-a venit acum de l-a lovit. În fond, îl cunoştea pe Buzilă de când erau mici şi nu s-au certat niciodată. Cu excepţia apucăturilor verbale pe care le mai are câteodată şi pe care Făt Frumos ori le ignoră, ori le “înfrumuseţează”.

52

- Mă piş pe Revelionul vostru de căcat. În afară de tine, Iris. Tu să-mi faci o memeacă. Să muriţi, bă, nf*ţi de soartă!

- Lasă că te avem pe tine să ne *ţi cum trebuie! - Mustăcilă, eu în locul tău aş tăcea. Din nou, Făt Frumos nu s-a putut abţine şi i-a mai

tras una, Buzilă i-a întors-o cu una în ceafă şi în scurt timp, cei doi se luară de-a binelea la bătaie. Nimeni nu avea cum să-i oprească pentru că ielele au acţionat fiecare cum ştia mai bine: Iris îşi făcea selfies cu cei doi bătându-se în fundal, pe Ela o apucă bocitul, iar Diana şi-a călcat peste orgoliul ei şi a dat un telefon.

- Băi, Cosânzeano, vezi că Radu al tău cel Frumos şi cu onanistul de Tudor s-au luat la bătaie... De ce te sun pe tine?... Hai că deja mă enervezi.

Diana şi-a dat atunci seama că Ilenele Cosânzene sunt bune doar în a fi salvate, nu să şi salveze. Văzându-i pe cei doi că mai au puţin şi chiar se omoară în bătaie, pune din nou mâna pe telefon. De data asta face ce trebuie. Sună la poliţie.

În mai puţin de 10 minute, în Piaţa Romană, în văzul tuturor celor care puteau, dar nu voiau să oprească o bătaie care a degenerat, ci au preferat să posteze chestia asta pe Facebook, şi-au făcut apariţia

53

“organele” de urgenţă. În frunte cu presa. Erau câte două maşini de presă pentru fiecare ambulanţă şi maşină de poliţie venite. Cei doi s-au oprit doar în momentul în care au auzit o reporteriţă prezentând bă-taia lor ca fiind “o altercaţie din dragoste”. Atunci i-a bufnit râsul. S-au aşezat în fund pe trotuar, de faţă cu toată lumea, şi au început să se îngrijească. Unul pe celălalt. Şi-au dat seama că cei din jurul lor sunt prea proşti să-şi dea seama că asta nu a fost nimic altceva decât o descărcare Fight Club. De care amândoi au avut atâta nevoie în momentul acela. Când şi-au tras primul pumn, s-au lepădat de fiinţa lor. Doar ca să-şi demonstreze că azi este genul ăla de zi în care şi-au semnalat existenţa în spaţiul real. În care viaţa i-a lo-vit peste faţă în persoana prietenului cel mai bun. Aveau nevoie să simtă gustul sărat al sângelui care se prelingea pe faţă. Aveau nevoie să simtă că sunt acolo, că ei iau viaţa la bătaie, că ei sunt mult mai mult decât nişte postări pe Facebook. Că rezistă. Că trăiesc. Că respiră. Şi că lovesc din adâncul fiinţei lor. Cu fiecare pumn tras, cu fiecare firicel de sânge şi-au luat viaţa în mâini şi au lovit-o cât de tare au putut. Făt Frumos pentru boala tatălui său, Buzilă pentru singurătatea din viaţa lui.

54

Ar fi vrut să scape mai uşor, dar în România până să mori, te omoară birocraţia. Chiar dacă la finalul bătăii lor, s-au simţit mai uşuraţi ca niciodată, uşu-rarea lor s-a transformat, însă, în frustrare şi oboseală. Declaraţii la poliţie, amenzi plătite cu un I.O.U., dar interviurile au fost cele care le-au pus capac.

- Este adevărat că v-aţi bătut din dragoste? - Da, eu o iubesc pe mă-sa şi el o iubeşte pe mă-ta.

Următoarea întrebare!, începe Buzilă cu miştourile. Făt Frumos ar fi vrut să vorbească, dar din toată nebunia asta cu renunţarea la sine în spirit de Fight Club, a rămas fără un dinte. Prin urmare, îl lăsă pe prietenul lui să acapareze lumina reflectoarelor.

- Regretaţi fapta voastră? - Da, regret că nu l-am bătut de nu i-au sărit capa-

cele! - Cum adică? Nu vezi că l-ai lăsat fără un dinte? - Nu eu am făcut asta. Viaţa. Viaţa care ne *te-n

cur şi exclamă la final: următorul!

55

Sari la partea când s-au văzut. Era octombrie. Era beţie. Era balul bobocilor. - Stai nemişcat. Vrei să arăţi ca ciocănitoarea

Woody?, îl apostrofă hairstylist-ul pe băiatul înalt şi creţ care nu înceta să se scarpine în cap.

- Dar mă mănâncă. Cu ce rahaturi mi-aţi dat prin cap?

- Dacă te interesează, ai un cap de 5 milioane. Deci nu te mai mişca. Vrei sau nu să ieşi Mister?

În clipa aia singurul lucru pe care ştia că-l voia era o bere rece. Ce l-a determinat să participe la bal a fost un pariu pierdut cu Buzilă.

- Limbrici, fac pariu cu tine că aia e atât “pură” cum e mă-ta mare după ce născut 10 plozi deodată!

Şi din cauza asta, dragii mei, Făt Frumos a trebuit să se prezinte astăzi în faţa a peste 500 de persoane, în calitate de concurent la titlul de Mister Kogălniceanu 2006.

Era prea mult fixativ pentru el. Prea multe piţi-poance postate pe Hi5. Prea mulţi cocalari. Prea nu era locul lui aici. Ieşi afară cu gândul să fumeze o ţigară. Şiruri de fete machiate, parfumate, se perindau

56

pe tocuri prin faţa lui, toate exclamând în cor: “Te iubim, Răducu!”. De fiecare dată, el le răspundea cu un zâmbet tâmp pe faţă. Fumase un cui înainte.

Când dădea să intre în club, se agaţă de o tipă blondă şi durdulie.

- Scuze. Nu am vrut… - Sunt şi mică rău să nu mă observi, îi replică amu-

zată. Şi-au zâmbit reciproc şi au plecat mai departe. Ca

şi cum nu s-ar fi văzut niciodată. S-a urcat pe scenă cu două gânduri: avea nevoie la

toaletă şi trebuia să-i ia numărul de telefon al Vero-nicăi cu numărul 4.

A rupt ringul de dans pe melodia Rihannei, şi-a făcut proba de aptitudini cu o demonstraţie de hakka şi a defilat în costumul primit ca sponsorizare din par-tea magazinului Braiconf.

- Să stăm acum de vorbă cu concurentul numărul 1. Radu. Spune-mi care este lucrul cel mai important pentru tine?

- Te iubim, Răducu!!!, se auzea corul de boboace bete de la balcon.

- Să o iei la papacioc, îi şoptea concurentul din cauza căruia se afla el aici.

57

- Deci, care e lucrul cel mai important pentru tine? - Câinii vagabonzi, s-a trezit spunând. Iubiţi şi

câinii vagabonzi/ Sunt mai cinstiţi şi uneori mai lorzi. Haideţi, toată lumea! Iubiţi şi câinii vagabonzi/ Sunt mai cinstiţi şi uneori mai lorzi. Şi acolo în spate, mâinile sus! Iubiţi şi câinii vagabonzi/ Sunt mai cinstiţi şi uneori mai lorzi (pauze de aplauze frenetice. Făt Frumos continua să fredoneze reflenul în aplauzele lor). Mulţumesc! Mulţumesc! Totul pentru câinii vagabonzi! Ei sunt viitorul nostru! Dacă nu azi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci unde?

Cu un cui la activ, transpirat, dar cu un cap de 5 milioane, Radu se gândea: “Proşti. Dar mulţi”.

Buzilă câştigase Premiul de Popularitate. - Parcaţi şorloboanca, fraierilor! Pe voi două vă

aştept în cabină!, le făcu cu ochiul ielelor. Una din ele înroşea, celalaltă îşi rodea o unghie.

- Eşti exmatriculat, elevule!, urla directorul liceului lângă scenă.

Exmatricularea, însă, nu dura mai mult de 10 se-cunde că secretara instituţiei făcea semne disperată că-tre masa sponsorilor. Mama lui Buzilă nu era deloc încântată de situaţie. Îi plăcea să-l scoată pe băiat din limbajul lui licenţios pe motiv că avea sindromul Tou-

58

rette. Dar şi ea şi el apreciau prea mult expresiile româneşti ca să le fie scoase din vocabular.

- Şi Mister Kogălniceanu 2006 este concurentul cu numărul 1!

- Te iubiiiiiim, Răăăăduuuuccuu!!!! - Iubiţi şi câinii vagabonzi!!! - Radu, ce ne declari? Te-ai aşteptat la rezultatul

acesta? - Mulţumesc, mulţumesc! Un lucru am să vă zic:

Nu daţi banii pe prostii, luaţi bomboane la copii! Nu daţi banii pe prostii, luaţi bomboane la copii! Nu daţi banii pe prostii, luaţi bomboane la copii!

Şi cu asta, iubiţi cititori, Făt Frumos şi-a încheiat seara. A coborât de pe scenă în aplauzele boboacelor şi şi-a vomitat creierii plini de fixativul de 5 milioane. Cu fiecare regurgitare, directorul îl mai exmatricula încă o dată. Nu ştia dacă era vis sau chiar i se în-tâmpla asta. Cert e că toată lumea făcuse un cerc în jurul lui şi, pentru prima oară în viaţa lui, voia să-şi doneze statutul de vedetă altcuiva. Astăzi era deja prea mult pentru el.

O mână delicată îi întinse un şerveţel. - Mulţumesc…, îi răspunse sughiţind eroul nostru. - Uite şi apă să te clăteşti. Te simţi mai bine?

59

- Da, nu ştiu ce m-a apucat… Probabil de la emoţii. - Nu-l băga în seamă pe director. Nu te examtri-

culează nimeni. Te confundase cu Tudor. Dar apoi a luat-o brăila şi s-a dus la dans cu secretara… după ce a călcat în voma ta.

- Bleah. Cred că mai vomit încă o dată. - Ţine bine de şerveţel că nu mai am altul… - Mulţum… Mâna delicată a dispărut în mulţime. Boboacele

l-au asaltat, chipurile, să-i dea o mână de ajutor. În faţa lui o tipă slabă, înaltă, roşcată îşi rodea obsesiv unghiile. Lângă ea, o tipă scundă, puţin plinuţă, bru-netă şi creaţă flutura cu telefonul pe sus. Ielele.

- Felicitări, Radu. Am pariat că Tudor va câştiga concursul, mai ales că ştiu din 3 surse sigure că a plătit pentru asta. Eu sunt Diana, iar ea e…

- Iris. Încântată! Oricum noi ne ştim de la repetiţii, dar nu am avut timp să facem cunoştinţă. Chiar m-ai emoţionat cu discursul despre câinii vagabonzi. Eu ţi-am făcut cea mai mare galerie.

- Mulţam. Felicitări şi ţie, Iris. - Mulţumeeeesc. Coroana mi-a cam turtit coafura,

dar merită sacrificiul ăsta. Oricum, te ţin eu minte că mi-ai furat aplauzele cu voma ta…

60

- Um… sunt copleşit. La ce clasă sunteţi? - Eu sunt la I, ştiinţe ale naturii şi Iris e la J, filo

bilingv. - Am clasa lângă voi. Sunt la A. - Ştim, clasa lui Zorro, cea mai sclipitoare din tot

liceul. Ne-a înnebunit cu A-ul ei la ora de engleză. - Faceţi tot cu ea? - Doar eu, Diana e la franceză-germană. Mă gân-

deam să mă înscriu la olimpiadă, dar acum e şucărită pe mine de când cu balul. Măcar am câştigat să nu mă mai frece la icre.

- Ce faceţi, răţuştelor? Pe voi vă aşteptam la cabi-nă. Limbrici, o făcurăm şi pe-asta!, se bagă vesel Bu-zilă în discuţie.

- Tudor, te iubim!, se auzea corul de boboace în spatele lor.

- Da, ştiu, ştiu, dar pe rând, vă rog. Am doar o p… - Vino la mama să te pup!, îşi făcu apariţia mama

lui Buzilă îmbrăcată într-o ţinută mult prea… neadecvată şi friguroasă pentru vârsta ei.

- Da, mami. Mulţumesc… Mulţumesc… Dar parcă trebuia să iau Mister!

- Ştiu puiule, dar când l-am văzut pe chipeşul ăsta că a concurat împotriva ta, nu m-am putut îndupleca

61

să dau banii. Miri Avram, îmi pare bine, îi întinde mâna Mrs. Robinson.

- Vă ştiu de când eram mic.. Felicitări pentru Tudor. E un băiat de excepţie…

- Ştiu, dragule, seamănă cu mine. Să mergem cu toţii să sărbătorim!

- Mamiiii, pleaaacă, nu pot să dau nămolul la deal când eşti tu de faţă!

- Aici, seamănă cu tac’su. Vrei bani? Hai, cumpără-le ceva frumos. Te pupă mama!

Acesta a fost începutul unei frumoase prietenii între Făt Frumos, Buzilă şi Ielele. Toţi s-au dat pe brazdă în seara aia la o cană de vin fiert în Argentin. Au dat coroanele la o parte, şi-au dat panglicile mortuare la schimb cu un shot de tequila şi în seara aia nimeni nu mai era Făt, dar totul devenise aşa Frumos…

62

În care n-au putut să-ţi dea

“Singurătatea mă apasă. Nu folosesc nicio metafo-

ră aici. Doar simt ceva enorm care îmi apasă pieptul şi mă împiedică să fac ceva. Ştii cum e când asculţi încă o dată toate cântecele alea de dragoste-sentimentală-siropoase-dar-lame-în-acelaşi-timp? Sau când revezi în starea asta filmele despre “marea” iubire între Tom şi Summer, Woody Allen şi Diane Keaton sau WALL-E şi Eve? Le înţelegi acum. Le înţelegi su-ferinţa, le înţelegi lacrimile, vorbele, chiar dacă ştii că sunt nişte indicaţii regizorale. Le simţi. Simt enorm… dar nu sunt simţită… nu văd monstruos… nu pot face nimic.

Probabil şi de-aia au fost marile iubiri de dragoste atât de mari… Pentru că nu au dăinuit… pentru că s-au consumat mai repede… Cum era melodia lui Freddie Mercury: One year of love is better than a lifetime alone. Nu, nu e mai bine. Pentru că dacă ar fi aşa, eşti obligat să trăieşti în umbra unor amintiri care, poate că nu s-au întâmplat niciodată în forma în care îţi aminteşti tu. Tot cred că dragostea e un manechin

63

pe care îl îmbraci de fiecare dată într-un costum de Superman şi te aştepţi să zboare. Şi nu va face nicio-dată asta pentru că el nu are super puteri! Doar tu îl vezi că are. De fapt, îţi doreşti asta…

Şi dragostea nu e oarbă… ea doar alege să nu vadă. Ea, probabil, există, dar te are pe tine care o

forţează să facă nişte lucruri peste capacitatea ei: să schimbe oamenii din jurul tău. Şi când dragostea dispare, îţi dai seama că oamenii sunt în aceeaşi stare în care i-ai întâlnit pentru prima dată: goi. Şi asta e prostia cea mai mare pe care o fac: faptul că mi-i doresc să fie goi… să fie neajutoraţi… simpli. Doar să respire şi să existe. Şi după ce investesc în ei, aştept rezultate… dar ei se mişcă având o goliciune inte-rioară, ceea ce mă face să întreb dacă au vrut vreodată să fie salvaţi de mine.

Sunt dezamăgită… de alegerile mele, de imaginaţia mea, de felul în care am reacţionat până acum.. de mine. Şi toate drumurile, absolut toate drumurile duc la singurătate. Singurătatea este Roma mea. Cred că negând atâta vreme singurătatea, nu mi-am acordat niciodată timp să o înţeleg, să o aştept, să mă bucur de

64

ea… să o iubesc. Să înţeleg că ea nu este un apendice de care să mă descotorosesc când vreau, ci face parte din mine. Pe de altă parte, nu-i înţeleg nici pe cei care sunt mândri de singurătatea lor.

Azi, simt că nici măcar pe mine nu mă mai am. Mă simt prea singură în singurătate. Oamenii… oamenii mă pot încurca atât de rău,

câteodată. Când eram mai mică şi eram supărată pe “prietenii” mei trădători care, în loc să fie originali, au copiat tot ce aveam mai bun din mine, îmi imaginam tot felul de discuţii cu ei… şi dădeam nişte replici atât de bune şi aveam argumente senzaţionale! Dar, odată ce au început să participe şi ei la aceste discuţii, mă trezeam că eram “plesnită” de nişte replici totaaaaal banale şi sub nivelul meu de conversaţie. Şi rămâneam mereu “the fuck?!” Voi nu trebuia să ziceţi asta! Aţi greşit cuvintele! Treceţi înapoi în mintea mea şi replicaţi-mi aşa cum v-am învăţat… sunteţi inutili.

De-aici mă face să şi cred că amintirile mele poate că au fost născocite ca urmare a realităţii fade în care trăiam. Purtam şi reuşesc să port în continuare discuţii interminabile cu ei, cu noi, cu mine… şi mereu răs-punsurile sunt aceleaşi în cadre diferite. În sin-

65

gurătatea mea, nu am nevoie de alţi oameni care nu ştiu să vorbească cum trebuie… ei doar folosesc nişte onomatopee, prelungesc nişte litere cu scopul de a fi mai interesanţi, prescurtează altele pentru a părea sictiriţi, când de fapt, ei nu spun nimic. Reuşesc să te scoată din sărite prin nimicul lor de care dau dovadă în fiecare zi. Şi eu.. eu tot mai am pretenţii de la ei.

Stăteam de vorbă cu cineva despre fericire şi reţeta ei, el fiind ferm convins că eu deţin ingredientele ei. Eu, lăsându-mi masca la o parte de tipă-veselă-care-încearcă-să-binedispună-pe-toată-lumea, l-am citat pe imbecilul de Chirilă cu “fericirea e ceva ce nu poţi atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa.”

Mult, mult timp m-am gândit la acel moment în care negam fericirea, dar, în adâncul meu, mă gândeam că nu puteam fi mai fericită decât atunci. We will never be as young as we are tonight, spuse şi Palahniuk, citat de Radu în momentele lui fumate. Niciodată nu cred că mai simţisem genul ăla de fericire oarbă pe care îl atinsesem atunci… şi, dintr-o dată, fericirea mea s-a spart în mii de bucăţele pe care şi acum încerc să le asamblez ca să mai privesc încă o dată lumea cu acei ochi… ochi virgini de 16 ani care

66

simţeau tot în cele mai adânci feluri, respirau cele mai încurcate mirosuri şi vedeau totul pentru prima oară.

După ani şi ani de zile, în care încercam să găsesc rostul vieţii şi cheia fericirii, am ajuns la concluzia că fericirea se întâmplă atunci când noi renunţăm la cei din jur… şi aici nu mă refer la o singurătate pustnică, ci la o renunţare spirituală la aşteptările celor din jurul tău. Să trăim, fără să mai aşteptăm like-ul de pe facebook. Am ajuns în momentul în care fiecare muşchi pe care îl încordăm trebuie să fie legat la puterea Universului, aşteptând un feedback din partea celorlaţi. Feedback-ul… like-ul…

retweet- ul… accept… termeni de genul ăsta ne fac să fim din ce în ce mai dependenţi de oameni… dorim să-i antrenăm în viaţa noastră, în dramele noastre, în emoţiile noastre… suntem incapabili să mai ţinem un secret acum pentru că suntem într-o continuă aşteptare ca cineva să ne dea like.

Aşteptăm like-ul vieţii noastre în fiecare zi. We will never be as young as we are tonight şi

niciodată nu ne vom da seama de asta. Posibilităţi infinite pe care noi le ascundem în cutii de comentarii, tagguri, tweet-uri, postări.

67

Devenim strict ceea ce vedem: un corp pe care îl accesorizăm, dar nu-l spălăm niciodată.

Suntem împuţiţi de mândrie, orgoliu, infatuare şi snobism… suntem jegoşi, dar trăim virtual. Exact. Exact.

Prietenia are şi ea un termen de valabilitate. Oamenii… oamenii sunt mereu interesaţi de câte

ceva când e vorba de o prietenie. Ţi-ar vinde şi sarea cu marea dacă ar şti că tu eşti unealta lor în această viaţă. Şi se bazează pe ideea că şi tu eşti un material reciclabil.

Te-am cunoscut, te-am folosit, te-am părăsit. E chiar foarte simplu dacă ştii ce vrei în viaţă.

Întotdeauna i-am invidiat pe cei care au punctat foarte bine acţiunile lor în parcursul vieţii pe care au trăi-o. Chiar dacă asta însemna că m-au folosit. Au ştiut ce vor de la viaţă. Şi mă liniştesc când văd că am fost unealta unui profitor. Măcar am fost şi eu utilă la ceva.

Te iubesc pentru că îmi eşti de folos. Ce atâta vrăjeală cu luni şi diamante, ochi ca stelele

şi piele ca mierea. Vreau să fiu folosită şi să-mi spui că sunt o unealtă excelentă în viaţa ta.

Dar e ok. De fapt, cred că e un fel de meh…, cum

68

am văzut că se spune mai nou cu intonaţia, expresia şi punctele de suspensie specifice.

Suntem fascinanţi în a vorbi cât mai puţin şi a exprima cât de mult se poate.

Din nou, facem economie la cuvinte. Ne place să exprimăm inexprimabilul, să fim zeii noştri virtuali la care sute, mii de alte persoane, numărul diferă în funcţie de popularitatea noastră, să se închine cu like-uri, poke-uri şi mii de comentarii despre frumu-seţea noastră virtuală. Adorăm ideea de zeificare oferită doar pe plan virtual, iubim faptul că lumea devine dependentă de ideile noastre cretine de a purta pantofi roşii la o rochie verde şi ne îmbătăm cu nişte laude false despre genialitatea noastră superficială. Facem să pară ceea ce nu există extrem de real în comparaţie cu realitatea noastră.

Până la urmă e o situaţie în care toată lumea câş-tigă. E doar o problemă de timp până ne dăm seama în favoarea cui au fost zarurile rostogolite. Prietenie… dragoste… toate minciunile astea ne fac să credem că viaţa e mai bună atunci când sunt şi ele pe undeva pe-acolo. Te iubesc pentru că mă iubeşti.

Ai încredere în mine că o să fie bine, nu?” STOP. Ce rahat sentimental şi cu blogurile astea.

69

În seara aia, Ileana Cosânzeana a adormit pe podea, lângă laptop. Se trezea din oră în oră şi vărsa de fie-care dată o lacrimă când vedea că telefonul nu i-a sunat. În fiecare seară, aştepta ca Făt Frumos să-i dea un semn. Din noaptea în care el i-a răpit-o Zmeului, ea a devenit umană. Şi ura din ce în ce mai mult ideea de umanitate. În care era obligată să aştepte.

Sari la partea în care ea a fost văzută. Era decembrie. Era clasa a zecea. Era postat pe blogul ei. Ileana Cosânzeana nu a fost niciodată o tipă popu-

lară. Chiar dacă lumea auzise de ea, nu era nimeni interesat cu adevărat să-i fie prieten. Din cauza Zme-ului care o ţinea ascunsă de ochii lumii, nu a avut niciodată ocazia să iasă în evidenţă. Până într-o zi, în care ea avusese o ceartă aprigă cu el. Atunci s-a hotărât să ia reflectoarele de pe Făt Frumos şi a inventat conceptul de Vanilla Sky. Ileana Cosânzeana a mai organizat petreceri de genul acesta pentru prietenii ei (puţin imaginari). Dar niciodată atât de

70

reale ca cea din clasa a zecea. Aşa cum relatează pe blogul ei:

“1. Se alege o locaţie: de preferat casa mea de la

ţară că ştiu că pot avea totul sub control mai bine. Plus că e la mama naibii şi toată lumea e obligată să mă asculte pentru că eu ţin şi cheile lor de la maşină ca să nu plece ca beţii bieţii băieţi noaptea.

2. Se alege o temă: Halloween, Hollywood, Ro-mance, etc.- important e ca toată lumea să aibă cât de cât faţa acoperită pentru a nu fi recunoscuţi.

3. Se alege un meniu: adică fiecare invitat trebuie să aducă o sticlă de suc, o sticlă de apă, o sticlă de tărie, şi un fel de mâncare pregătit în casă. Şi ciocolată. Toată lumea trebuie să aducă minim o ciocolată.

4. Se alege muzica: în funcţie de temă şi să fie suficient de tare astfel încât te poţi înţelege cu celălalt.

5. Se fac invitaţiile şi se trimit! Ideea petrecerii este ca fiecare să-şi cunoască mai

bine iubitul/ iubita. Numai cei populari vor să vină la petrecerea mea

pentru a testa fidelitatea partenerului şi pentru a se distra (în cele din urmă), iar cei mai lame vor să fie

71

cuplaţi cu cei populari pentru a ajunge la petrecerea mea.

Dacă vă închipuiţi că e o orgie acolo, vă rog să vă daţi două palme! Regula este următoarea: veniţi ne-însoţiţi, plecaţi cu cine apucaţi. Dar întotdeauna mas-caţi. Iubiţii sau iubitele nu trebuie, neapărat, să vină la petrecere (dar sunt prezente acolo majoritatea cu-pluri), iar dacă se întâmplă să veniţi în cuplu, să nu apăreţi în acelaşi timp acolo, pentru că veţi vedea dacă sunteţi predestinaţi unul celuilalt. Pentru că fiecare va purta câte o mască, nimeni nu va şti, practic, cine va fi acolo. Numai eu ştiu cine a fost şi nimeni altcineva. Dacă vii să testezi cât de mult te iubeşte iubi al tău şi tu îl vezi pe el cu masca dată jos în timp ce o sărută pe prietena cea mai bună a ta (chiar dacă veniţi şi plecaţi mascaţi, sărutul este singurul vostru moment în care vă puteţi „descoperi”), eu mi-am făcut datoria. Dar cazurile sunt 50-50. Adică, majoritatea vin aici ori pentru a se despărţi, ori pentru a se cupla. Fidelitatea aia de care tot vorbesc aici... e doar un pretext.

Petrecerea se numeşte Vanilla Sky pentru că ceea ce se întâmplă acolo nu este real şi pentru că, dragostea, aia cu surle şi trâmbiţe, se întâmplă într-un cadru ireal. Te iubesc... pentru că mă iubeşti. Nu?

72

Cu o săptămână înainte de vacanţă, Vanilla Sky avea loc în fabuloasa casă a lui Tudor, un conac (la propriu) pe post de casă de vacanţă la Sinaia. Toată lumea asta aştepta petrecerea mea de parcă ar fi fost Revelionul. Din 200 de înscrişi, am reuşit să limitez lista invitaţilor la 50 de persoane. Tema este Alb şi Negru.

Porţile iubirii s-au deschis la ora 20.00. Primii care au intrat au fost Tudor şi Iris. Am avut nişte dezbateri grele cu mine însămi... Dar dorinţa de-a vedea dacă ei chiar trebuie să rămână împreună a învins. Plus că, aş râde teribil dacă Tudor iar o pupă pe Diana (ups! Cred că asta nu trebuia să ştiţi... încă). Chiar dacă fiecare dintre ei ştia cine este celălalt, ne-am salutat cordial şi mă rugam ca să nu înceapă să urle „eşti un proooooost!” după ce se vor ameţi puţin. Ştiind-o pe Iris, s-ar folosi de orice pretext ca să fie în centrul atenţiei mai ales după a băut „o ţârică”. Şi Tudor... la felul în care mă înţeleg eu acum cu el, chiar l-aş aplauda dacă se hotărăşte să facă scandal aici. Să mai zic ceva de prietenie?

Şi lumea intră, intră şi intră. Ca şi cum ar urma un ritual sacru, fiecare din ei lasă „ofrandele” în frigider şi pe bufet. Recunosc că regret că nu l-am cunoscut pe

73

Tudor în perioada mea de glorie. Aş fi făcut nişte pe-treceri straşnice la el acasă, unde nu am mai fi fost nevoiţi să mergem până în fundul grădinii ca să ne facem nevoile... La el, totul sclipea a curăţenie. La fel ca la Dragoş, dar aici totul avea un accent futurist. Adică, în proporţie de 80%, mobila era de la Ikea (da, încă consider Ikea un lucru futurist şi asta din cauză că e la mama naibii...). Şi fiecare cameră era cu o anumită temă (în bucătărie zici că e un lan de floarea soarelui, baia parcă e din filmele de groază, sufrageria e o ceasornicărie şi salonul – Daaaaa, are şi salon - salonul pare a fi scos din Marele Gatsby-ăla cu Robert Redford. Are un aer... maiestuos. Asta este o scurtă descriere a locaţiei mele pentru că am decis că voi ignora celelalte 3 băi, 5 dormitoare şi 2 sufragerii). Şi totul era organizat ca la sânge (hahaha... Iris o să aibă o soacră naşpaaaa!): feţele de mese super curate, pereţii păreau proaspăt vopsiţi, iar geamurile... să nu începem cu geamurile! Geamurile sunt atât de curate că invitaţii s-au lovit de geamul de la terasă, crezând că e uşa deschisă. Ultima lovitură primită de Diana a lăsat şi o dâră de sânge, folositoare de altfel ca să semnalizeze celorlalţi că „pe-aici nu se trece!”.

Eu şi cu Viorica (a, da. Şi Tudor are o menajeră.

74

Adusă iniţial ca să ne spioneze, dar am dat-o eu pe brazdă cu câteva shot-uri de tequila până am devenit prietena ei cea mai bună. Ştiu până şi cine a vomitat în ghiveciul cu flori al doamnei Avram!) am fost gazdele perfecte: pe la 21.00, după ce lumea a început să simtă mai bine „dragostea”, le-am luat cheile de la maşină (Viorica a apreciat că sunt grijulie. Şi asta, dar îi şi oblig să nu plece mai devreme de marea surpriză!) şi eu i-am dat mobilul Vioricăi (pentru că sunt aproape sigură că aş face o tâmpenie dacă experimentez şi eu ceva din Mexic...), apoi am început să aranjăm salo-nul cu diverse jocuri: twister, monopoly...

Un tip înalt, slab şi „obosit”, îmbrăcat cu o pelerină neagră, care se credea Zorro (sau Antonio Banderas în reclama de la Orbit), mă tot fixa cu privirea. Iniţial am crezut că am ceva pe mine, pentru că eram îmbrăcată într-o rochie albă şi eram stresată să nu o pătez. Dar, obsedată cum sunt, mi-am dat seama că rochia nu avea nimic şi că, probabil, nu se uita la mine, ci prin mine. În timp ce îmi aranjam masca în baie, el se apropie de mine, se sprijină de uşă şi îşi ia o allură gen homme fatal.

- Eşti fericită? - Da, de ce mă întrebi?

75

- Pentru că am impresia că eşti foarte singură. - Auzi, pot să-ţi văd şi eu invitaţia? Nu vreau să mă

dau mare, dar asta e o petrecere high-class şi persoanele neinvitate sunt poftite să plece.

- Eu nu poftesc nimic, îmi spune după ce îmi arată invitaţia (fir-ar! Ăla e scrisul meu. Cine e ăsta?!).

- Să ştii că nu am timp să fac conversaţii... - Nici eu. Dar ce facem noi nu e o conversaţie. - Atunci ce e? - Noi ne cunoaştem de mult... - (deja începe să pară dubioasă treaba) Viorica...

(încerc să o strig, dar îmi dau seama că e în zadar pentru că Viorica doarme dusă în dormitor)

- Nu trebuie să te sperii. Când am spus că noi ne cunoaştem, asta înseamnă că ştii cine sunt.

- Nu eşti pe lista mea! Nu ştiu cum ai intrat aici! Aşa că, dacă eşti binevoitor, pleacă de la petrecere sau dispari din faţa mea.

- Nu am venit ca să-ţi stric petrecerea şi nici nu am omorât pe nimeni ca să fiu aici. Haide, fă-mi jocul. Eşti fericită?

- Bine. Depinde de cine mă-ntreabă. Pentru străini, da, sunt fericită, pentru apropiaţi, câteodată, pentru ai mei, mereu...

76

- Dar pentru tine? - Încerc să fac asta în fiecare zi. - Şi îţi iese? - Fericirea e ceva ce nu poţi atinge niciodată... - Lasă-l pe Chirilă. Eşti fericită? - Da, da sunt! Mulţumit? - Şi mâine când te voi întreba, tot acelaşi răspuns

mi-l vei da? - Dar tu... tu eşti fericit?, îl întreb nervoasă pe cel

care mai avea puţin şi începea să mă deprime Şi într-un timp şi trei mişcări m-a sărutat, dar eu în

două mişcări i-am muşcat limba. Să-şi pună pofta în cui!

- Au! - Pleacă! Acum! Rahat! Mă spăl repede, mă clătesc cu apă de gură,

sare şi ce mai găsesc eu prin baie, mă duc să iau lista şi, în cel mai discret mod posibil, fac o tură prin casă ca să verific dacă lista corespunde cu invitaţii. Şi, din păcate, totul era la locul lui... Totuşi, cred că dubiosul ăsta a omorât pe cineva ca să ajungă aici... Ignorând gustul lui mentolat şi parfumul lui, Hugo Boss, numai dubioşi, frate! Trec două partide bune de Poker până să mă destresez şi să-mi dau seama că tocmai am

77

pierdut maşina lui Tudor la joc... Eeeee, nu e pagubă. El oricum are treabă cu o blondă (berea, nu vreo tipă).

- Auuuuuzi!!! - Daaa!, îi răspund unei boboace de la mine din

liceu care cu greu a intrat pe lista mea. - Când începem să pupăm?! - Când vreţi voi. Nu există o anumită oră. Până să-mi dau două palme şi să spun „Mare Ţi-e

grădina!”, am văzut că, undeva, în spatele meu, două fete şi doi băieţi se entuziasmau. Asta m-a făcut să zâmbesc şi să-mi dau seama că fericirea lor e şi fericirea mea. Şi chiar dacă blamez ideea de dragoste, mereu m-am dat în vânt după Puppy Love pentru că, atunci, mi se pare că e cel mai sincer sentiment.

Chiar îmi era dor de un eveniment ca ăsta. Mai o chintă royală, mai un ochi în cărţile celorlalţi, urmată de o poziţie de boss cu trabucul în gură şi cu picioarele pe masă, devenisem aşa de bună, încât, la sfârşitul partidei nici nu trebuia să mai returnez vreo cheie, dar (pentru că nu voiam să îl pricopsesc pe săracul Tudor cu atâţia beţivi îndrăgostiţi), am zis treeeeaaacăăă de la mine şi luaţi-vă cheile, frumoşilor!

Una în alta, lumea se distra pe-acolo. Mai un dans, mai o ţigară, un cocktail, o bucată de ciocolată...

78

Şi dubiosul meu iar şi-a făcut apariţia. Până să mă duc la el şi să-l întreb când şi-a făcut ultima oară analizele, Iris se tot freca de el... Căcat! Căcat! Căcat! CĂCAT. Acum mi-am adus aminte... unul dintre cei de pe lista mea s-a retras în ultimul moment şi cel care l-a înlocuit a fost... Vlad. Nu se poate aşa ceva. Cred că fac un mini atac de panică. O zbughesc pe terasă, dau cu capul şi eu ca o cretină de geam şi ies.

Respir de parcă aş face economie la aer. Respir de parcă aş respira pentru prima dată. Respir ca şi când ar fi ultima dată când voi face

asta. Tudor vine la mine şi-mi aduce un pahar cu apă,

Iris îmi face vânt cu o revistă, iar Viorica mă stropeşte cu apă (într-un final s-a trezit şi ea). Cred că am şi leşinat la un moment dat pentru că, aveam impresia că o auzeam pe Diana cum striga la ceilalţi: „Să cheme cineva o ambulanţă! Cosânzeana s-a drogat!”. Masca-tul Vlad, lovit de spiritul lui “patern, dar nu prea” şi, probabil, de vinovăţia pe care o poartă, i-a dat două palme şi a trimis-o acasă. Simţeam cum se învârte casa cu mine...

Stăteam să mă gândesc la întrebarea aia idioată a lui Vlad, dacă sunt sau nu fericită. Şi mi-am dat

79

seama, în toată vâlva asta din jurul meu, că fericirea mea cred că a fost atunci când am fost liniştită. Probabil că atunci când eram în generală. Atunci când ştiam că urma liceul, apoi facultatea şi, abia apoi, viaţa. Viaţa urma să fie amânată cu cel puţin 8 ani de-atunci. Şi în momentul acela, să fi avut instrucţiunile vieţii mele. În acest moment, simt că-mi aparţine ceva din ea, dar nu ştiu cum aş putea intra, în totalitate, în posesia ei. Ea se întâmplă în faţa mea şi eu... eram pe undeva... acolo... prinsă în petreceri mascate, chiuluri şi o lume virtuală care devenise mai interesantă decât mine.

Eram ceea ce vedeam, nu ceea ce simţeam şi cred că îmi era mult mai uşor dacă recunoşteam asta şi nu făceam nimic în privinţa ei.

Viaţa, fericirea... da, se petrec... se petrec acum sau mâi-

ne, dar nu cu mine, nu în mine, nu lângă mine, ci în faţa mea...

iar eu, dau din cap fascinată şi nu fac nimic.

80

Şi încerc să amân la nesfârşit ceea ce nu pot controla.

F E R I C I R E . Cele 15 secunde de celebritate mi s-au dus. Totul a

revenit normal. Deja nu mai eram interesantă pentru nimeni, nici măcar pentru mine. Mi-am luat masca de jos şi mi-am pus-o în geantă. Oricum, la ora asta, cam toată lumea era descoperită. Am aruncat un ochi şi nu l-am zărit pe Vlad. Conştiinţa mea îmi spunea că ar trebui să-i spun Zmeului ce s-a întâmplat, dar îmi aduc aminte cum îi pâlpâie o venă când e supărat... şi gândul meu de om cinstit este pus deoparte şi înlocuit cu o Cuba Libre.

Ciulind urechile la ce se mai întâmplă cu invitaţii mei, aflu că mini-leşinul meu este inexistent pe lângă drama: Tudor-Iris-Diana care de-abia a început...

81

Interesată până peste cap de ceea ce ar putea urma, mă aşez lângă prietena mea Viorica, care îmi povesteşte TOT: cum că această petrecere ar fi fost organizată cu scopul special de a-i despărţi (nu am ştiut că ei sunt într-un triunghi amoros), că Tudor nu trebuia să o sărute pe Diana (pe bune?! Spune-mi ceva ce nu ştiu), că totul a fost aranjat, că Tudor a dat bani grei ca să se cupleze cu Iris (aparent, sunt trasă RĂU pe sfoară) şi că ea ar sta cu el numai pentru bani (din nou, spune-mi ceva ce nu ştiu...).

- Ileana Cosânzeana..., o aud pe Iris tânguindu-se. - Da, îi răspund sec. - Ileana Cosânzeana, Tudor s-a sărutat cu Diana. - Am văzut. - Ce mă fac? - Dai la limbi, nu? Parcă asta era specializarea ta. Şi o las cu fundul în baltă (nu era chiar o baltă, mai

degrabă era un amestec de băuturi pentru că, la un moment dat, toţi s-au gândit că ar fi o idee foarte bună dacă am juca „Ghiceşte băutura” şi nu vreţi să ghiciţi unde s-a ajuns...). Ar trebui să mă intereseze mai mult de Iris, nu? În fond, ea a fost singura mea prietenă “adevărată” de la liceu. Încă nu ştiu dacă pentru mine sau pentru textele de la română. Şi tot ea cu Tudor fu-

82

seseră cei care m-au ajutat cu popularitatea mea şi petrecerea. Şi la mare, cred că mi-au fost prieteni. Ideea asta „formidabilă” de prietenie... în care toţi ar trebui să ne înconjurăm de fericire, curcubee şi alte prostii. Ei bine, uite că eu nu o să fac asta! Şi cred că am nişte motive destul de întemeiate pe care vi le voi detalia. Să lăsăm pentru o clipă copiii din Africa la locul lor şi să ne concentrăm pe problemele mele timp de câteva secunde. Ceea ce uită Iris mereu (sau se face că uită) este că eu am fost prietenă cu Tudor (în momentele lui în care nu dădea la *nutella) la început şi eu am vrut să...

- Nesimţito!, monologul meu este întrerupt de o palmă usturătoare pe obrazul drept. Iris stătea plan-gând în faţa mea. Ok, deci având în vedere că asta a fost prima palmă primită vreodată de la cineva, nu prea ştiam cum să reacţionez, aşa că am pălmuit-o şi eu. Parcă aşa văzusem în filme. Dar tot pălmuitul ăsta se va opri la păr. Nimeni nu se atinge de părul meu.

- Ce naiba te-a apucat?, o întreb şi ea mi-a mai tras o palmă, apoi şi eu încă una şi lumea se uita la noi ca la Stan şi Bran.

- Credeam că eşti prietena mea! - Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar eu am crezut

83

asta prima dată. - Prima dată când ce?, mă întreabă arţăgoasă. - Când te-am cunoscut, când am stat împreună,

când ţi-am făcut cunoştinţă cu Tudor... - Deci nu tu mi-ai făcut cunoştinţă cu Tudor! şi

dacă ştiam că îţi plăcea de el, nici nu mă băgam pe el. - Auzi, ştii ce, în primul rând, bine, poate că nu ţi-

am făcut cunoştinţă cu el, dar pentru el te tot frecai de banca mea în pauze şi dacă tot vrei să începem să dezgropăm trecutul, află că eşti o tâmpită.

- Tu eşti proastă de-a binelea?! Tu nici măcar nu exişti în liceul ăsta! Toţi au venit aici că au crezut că eu şi cu Tudor am organizat petrecerea. Degeaba te dai tu mare sculă pe basculă. Eşti un căcat cu ochi! O necunoscută! Nimeni nu te place.

- Stai la curul lui Dragoş şi nici măcar nu ştii să o iei la papacioc!

-Eu am vrut ca voi să vă cuplaţi, doar de-aia v-am făcut cunoştinţă. Crezi că nu am altă treabă să fac decât să cuplez oamenii? Şi chiar am fost fericită când am văzut că vă potriveaţi. Tu eşti cea mai bună prietenă a mea şi el e cel mai bun prieten. Chiar dacă aş fi fost cea de-a treia roată de la căruţă, mă bucuram sincer pentru voi. Şi, brusc după ce aţi devenit un

84

cuplu, niciunul nu a mai vorbit cu mine, că vezi dom’le, m-aş fi supărat că v-aţi cuplat. Cum naiba să mă supăr dacă eu am vrut asta?! Şi după ce ne-am împăcat, chipurile, aveai o atitudine persiflatoare faţă de mine. Să ştii că nu atentez la fericirea ta. O am şi eu pe-a mea.

-Bă, tu eşti cu capul? Tu ne asculţi? Fetiţo, tu nu exişti! Nimeni nu te cunoaşte! Nu tu ne-ai făcut cunoştinţă! Cum dracu’ să fii prietena mea cea mai bună dacă nici măcar nu ştiu cum te cheamă? Auzi şi tu… Ileana Cosânzeana…

- DA, DA SUNT! Am devenit expertă în plecatul furtunos. Cred că

devenisem prietena lor renegată în momentul acela, dar avea cine să-mi ia locul. Diana era după colţ, nici nu vorbea aşa mult ca mine, sau dacă vorbea, nu o ascultau ăştia.

Ştiţi cât durează ca să scoţi pe cineva din lista ta de pe Facebook, cu tot cu block şi regrete? 3 secunde. Şi dacă alegi să-l ignori, dar îl ai încă în listă, ştiţi cât durează până când Facebook-ul îşi dă seama că el nu mai e o prioritate pentru tine? 3 luni.

Te iubesc pentru că mă iubeşti, parcă aşa era?

85

Mi-am dat seama că nimic nu a fost în zadar şi că dragostea învinge toate barierele. Dragostea?! Cred că iar am greşit cuvântul.“

În seara aia Ileana Cosânzeana a adormit lăcrimând

pe telefonul ei Nokia care a ieşit victorios din toate căzăturile lui. Nu şi din ale ei. În seara aia, Ileana Cosânzeana era foarte mândră de ea însăşi. Şi-a obţinut popularitatea. Astăzi, Ileana Cosânzeana şi-a dat seama că ea chiar era un căcat cu ochi. O necu-noscută pentru ei. Şi de-abia acum le-a justificat toate ignorările celorlalţi din liceu. Şi Păsărilă era în spital când a avut loc petrecerea.

86

Atât cât ar fi vrut, Era februarie. Era Valentine’s Day. Era urât. Făt Frumos se gândea să o invite pe Ileana Co-

sânzeana la un cico. De fapt, era mai mult decât atât. S-a gândit la calitatea lui umană, la cine e el lângă ea, la faptul că el poate avea toate ielele din lume, dar a ales-o pe ea. Şi la Zmeul din poveste.

- Limbrici, hai cu mine la un film în AFI. - Coa*e, vin, dar doar să-i cumpăr de mâncare

ingratului. Trebuie să scriu la licenţă. - Cretinel, nu am zis, mă, că vorbesc cu un

prieten? Te ajut eu cu banii dacă nu ai acum. Ţi-am zis, costă între 300 şi 500 de euro. 600 dacă te *te cineva cu vreun doctorat. Cum e la mine mama. Trebuie să-i găsesc un castravete să nu mă mai *tă pe mine la cap.

87

- Nu cred că de asta are nevoie, îi spune Făt Frumos absent.

- Limbrici, ce-i cu romantismul ăsta în tine? Ai rămas şi tu nf*t şi ai chef? Zi-mi că am un prieten...

- Hai, lasă-mă că aberezi deja, Tudor. Chiar nu... Trebuie să-l sun şi pe Dragoş. Am pierdut cam mult ultima dată şi nu ştiu cum să mă mai scot...

- Zi-mi că-ţi dau eu. De cât ai nevoie? - 9000. - De lei? - Euro. - Ai atentat cu zmârdanul la clocitoare, de ai a-

juns la suma asta?! - Am pierdut. Mult. Am tot fost cu tata prin spital

şi nu am putut să mă concentrez la joc. Partea de căcat e că s-a schimbat patronul, au băgat nişte că-mătari să aibă grijă de loc... E complicat. Dacă Dra-goş nu mă salvează, am belit bastonul.

- Belit eşti tu de mult că nu înţeleg de ce ai ac-ceptat să te bagi în asta cu namila aia băşinoasă. Mai ales după conflictul cu grasa aia a ta.

- Taci! - Tac doar că nu am chef să mă mai iau la bătaie

cu tine. Ia spune-mi, când vă *teţi, ciufuleşti căcatul?

88

- *tu-ţi morţii mă-tii, Tudore! De-aia e mă-ta nf*tă că te-a avut pe tine!, îi replică Făt Frumos ieşind furtunos din maşină.

- Limbrici, nu am vrut să te supăr! Vorbele lui Buzilă s-au pierdut în frigul de-afară.

În zadar încercă să-l aducă înapoi, Făt Frumos era pierdut în capitalism. Mall-ul l-a înghiţit de viu. Re-clame sclipitoare, inimioare care mai de care mai spă-lăcite, trandafiri din plastic... Sephora, Lush, marca 1, tot felul de aparate şi aparaturi inventate să-ţi uşureze viaţa, o complicau şi mai mult în momentul de faţă a Făt Frumosului nostru.

Când în sfârşit se liniştise din vertigiul ăsta capi-talist cu ajutorul unei Veronici de la casă care i-a zâmbit frumos, telefonul lui îi sună:

- Vino repede acum!!!, vocea Ileanei Cosânzeana se auzea ţipând la capătul celălalt al firului.

- De ce? Ce s-a întâmplat? - Dragoş e aici şi nu-mi dă drumul până nu vii.

Mişcă-te, Radu, că e grav! Făt Frumos a lăsat zâmbetul simplu al Veronicăi la

casă şi s-a dus să-şi îndeplinească misiunea din poves-te: aceea de a o salva pe Ileana Cosânzeana din ghea-rele Zmeului cel Rău.

89

Călare pe Dacia 1310 a lui Buzilă (care s-a dovedit a fi un prieten adevărat, în cele din urmă, întorcându-se din drum la apelul prietenului său), Făt Frumos era pregătit acum pentru totdeauna să se confrunte cu Zmeul din poveste.

Zmeul zmeilor, simbolul răului universal, al diavolului în basmele creştine, al forţelor obscure, era reprezentarea unei matahale păroase, cu părul prins într-o coadă, din care întotdeauna o şuviţă rebelă îi acoperea ochiul stâng. Mâna dreaptă era tatuată cu imaginea lui Chucky, păpuşa criminal, iar lângă în-scripţionat Born to die. La piciorul drept avea un defect de mers. Nimeni nu ştia de ce. Dar la aspectul lui înfricoşător, întotdeauna acoperit cu o glugă, nici nu s-a sinchisit cineva să întrebe. Singurul lucru uman la el erau ochii. Cărora doar Ileana Cosânzeana a reu-şit să le cunoască atât tristeţea cât şi bucuria.

- Radu, i-a spus deschizându-i uşa, să discutăm. - Nu am banii, Dragoş. Am probleme cu tata, am

cheltuit tot pe medici. Nu-mi permit să ţi-i dau acum. Te rog, amână-mă cu încă o săptămână.

- De cât ai nevoie, papaciocule?, se băgă Buzilă în discuţie.

90

- Ei, vezi, asta nu-mi place. Prinţesa mea, uite pen-tru cine m-ai lăsat: un bădăran şi spurcatul lui. Cred că mama ta nu te spăla pe gură când erai mic.

Acestea fiind spuse, Zmeul îl apucă foarte calm pe Buzilă şi îl băgă în baia din modul, făcându-le semn colegelor Ileanei Cosânzeana să nu rostească niciun cuvânt. Apucă săpunul şi îi clăti gura lui Buzilă de toate înjurăturile lui. În ciuda eforturilor disperate ale acestuia de a se descătuşa din mâinile Zmeului, forţa răului nu se îndupleca până nu îl lăsa lat pe podeaua din baie.

La fel de calm, se întoarse către Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana care se pregăteau să fugă:

- Sun eu sau sunaţi voi? - Eşti nebun, Dragoş!!! Cum i-ai putut face asta?

Puteai să-l omori! - Întreb încă o dată, prinţesa mea, sun eu sau sunaţi

voi? - Unde dracu să sunăm?, Făt Frumos răspunse

punând mâna pe telefon. - La salvare. Sau vreţi să-l lăsaţi aşa? - Sun, sun eu, îngăima Ileana Cosânzeana printre

lacrimi.

91

- Foarte bine, aşa o să am mai mult timp cu Radu, se îndreptă Zmeul către Făt Frumos.

Din buzunarul drept, îşi scoase un măr, iar din cel stâng, un opinel.

- Nu te apropia de mine! - Un măr? - Sună la poliţie, îi urla fetei blonde care nu înceta

din tremurat pe podeaua din baie lângă leşinat. - Radu, Radu. Nu-mi aduce mie poliţia banii îna-

poi. Deci cum vrei să rezolvăm asta? - Ileana Cosânzeana, ia-l pe Tudor şi plecaţi de-

aici. - Mă dezamăgeşti, îi spuse Zmeul muşcând dintr-o

bucăţică de măr, după atâta timp tot nu-i poţi spune pe nume?

- Radu, nu te las aici! - Pleacă! Dragoş, lasă-mă o săptămână, te rog. Jur

că-ţi dau banii! - Ştii că e păcat să juri şi să înjuri? Ai văzut ce-a

păţit prietenul tău... Cojind şi ultima bucăţică din măr, Zmeul a făcut un

pas către Făt Frumos. Simţindu-se ameninţat de nami-la care se năspustea asupra lui, dintr-o singură miş-care, eroul nostru l-a dezarmat pe zmeul zmeilor.

92

Lupta celor doi s-a petrecut în ţipetele Ileanei Cosân-zeana care a alertat tot palierul că cei doi sunt gata să se omoare. În sunetul sirenei, al gemetelor lui Buzilă şi al plânsetelor Ileanei Cosânzeana, Făt Frumos şi-a apărat viaţa lui şi a celor dragi şi, dintr-o mişcare greşită, a îndreptat atenţia paramedicilor către Zmeul din poveste. În felul acesta, Făt Frumos a reuşit să distrugă singura trăsătură umană a forţei răului. I-a băgat cuţitul în ochi, orbindu-l pentru veşnicie.

În declaraţia lui, Făt Frumos şi-a justificat actul său de mişelie identificând Zmeul cu un cămătar, care i-a sechestrat prietena şi i-a bătut prietenul cel mai bun. Nici nu trebuia să spună mai mult, în fond Binele biruie mereu Răul. Iar Răul a fost creat doar ca să-i dea Binelui o calitate. Aceea de a fi super-erou. Contrar voinţei lui.

În timp ce dădea declaraţii la poliţie, îi sună tele-fonul.

- Răducu, tata a murit. Sari la partea când era fericit. Era 1 mai. Era la mare. Era pe plajă.

93

- De ce ai plecat?, Făt Frumos o întrebă pe Ileana Cosânzeana, luându-i mâinile în mâinile lui.

- Nu-mi găseam rostul acolo. Începuse şi Tudor cu miştourile lui. Chiar nu aveam chef. Plus că am vorbit cu Vlad. E de treabă.

- Da, chiar e. Unde s-a dus? - Să cumpere ţigări. - Se întoarce? - E frig. - Vino încoace. Ileana Cosânzeana se încălzea acum în braţele lui

Făt Frumos. Aştepta momentul ăsta încă de când l-a văzut pentru prima oară pe poarta liceului. S-a îndră-gostit de şuviţele lui creţe când erau punctul ei de reper în mulţimea de boboci speriaţi. I-a iubit zâm-betul atunci când a câştigat concursul de Mister (pe care l-a urmărit cu sufletul la gură din colţul scenei). I-ar fi sărutat ochii pe care i-a văzut prima dată când îşi căutau clasa la avizierul liceului. S-a împiedicat de sute de ori pe coridorul din faţa clasei lui, doar doar să fie salvată de către el. I-a învăţat orarul pe dinafară şi se intersecta cu el „ocazional” când avea chimie în laborator, biologie sau religie. Ştia că el chiulea mereu de la germană şi se furişa la orele de franceză ale

94

celeilalte grupe pentru că îi plăcea mai mult cum sună je t’aime decât ich liebe dich. Ileana Cosânzeana mer-gea mereu, pe furiş, în Academie doar ca să suspine uitându-se la el când juca biliard cu Buzilă şi Păsărilă, în uralele ielelor.

Şi acum, Ileana Cosânzeana era strânsă în braţele lui Făt Frumos. Se ruga să moară în momentul acela. Pentru că ştia că nu putea fi mai fericită mai mult decât atât. Şi nici nu voia asta.

- La ce te gândeşti?, o întrebă Făt Frumos pe fata zgribulită din braţele ei.

- La tot. - Tot? Mai ai timp să faci asta cu mine aici? - Da. Sunt fericită acum. - De ce? - De tine. Făt Frumos o sărută pe frunte. Simţea că acolo îi

era locul. Şi nu l-ar fi dat pe nimic în lume. În spate, în cort, Buzilă făcea ielele să urle de plăcere. Nu l-a deranjat. Chiar îl încuraja în gând. Îi încuraja pe toţi să iubească. „Iubiţi, bă, iubiţi că nu e nimic de viaţa asta. *ţi-vă pe plajă, urlaţi de fericire, încălziţi-vă la o cană de vodka, dansaţi lângă focul de la Stuff. Iubiţi,

95

bă, iubiţi! Că suntem predestinaţi eşecului şi pieirii.”, îi îndemna pe toţi cu ochii închişi.

În seara aia, după nu ştiu cât timp, Făt Frumos se simţea liniştit. Tremurând din cauza frigului, săruta cu buzele lui reci fruntea unei tipe pe care nu o mai cunoscuse niciodată în viaţa lui. Dar simţea că o ştia de secole. I-a iubit necunoscutul în acea seară din Vamă, de sărbătoarea comunistă îmbrăţişată de capita-lism, aduşi de o profesoară care nici măcar nu le zicea pe nume. Acolo trebuia să fie. Tocmai pentru că nu ştia nimic despre ea şi nici nu-l interesa să afle ceva. Voia să o iubească aşa cum e: fără trecut, dar cu viitorul în faţa ei. El, adică. El să-i fie viitor şi prezent. Să o sărute până îi explodează toţi demonii. Să o atingă până se ard dorinţele lui nebuneşti. Să îi vor-bească până îşi alungă toate fricile. Să fie cu adevărat acolo. Să iubească aşa cum scrie în poveste. Să i-o răpească Zmeului fioros şi să fugă în lume. Sau măcar până în Bulgaria.

96

Atâta - cât poate doru-ţi le cerea

“Avem nevoie de ceva vechi. Avem nevoie de el

pentru a ne ajuta să ne înţelegem mai bine. Avem nevoie de trecut pentru a învăţa din el. Atunci când închidem ochii şi ne aducem aminte de ceva, tre-buie să ne gândim dacă am avut ceva de învăţat din experienţa respectivă şi nu trebuie să privim cu nostalgie.

Viaţa e făcută pentru a fi trăită şi povestită, nu pen-tru a fi îngropată în nişte amintiri.

Şi noul nu poate fi îmbrăţişat până nu ne-am clarificat problemele cu acel vechi. Toate lucrurile pe care ni le cumpărăm, pentru care am strâns bani şi ne-am abţinut să ne satisfacem alte plăceri, le punem deoparte. Spunem că le păstrăm pentru o ocazie spe-cială. Rochia aia la care visezi de când erai mică şi pe care în sfârşit o ai, îţi e frică să o porţi la viitoarea petrecere pentru că nu vrei să o pătezi. Şi ştii foarte bine că pentru ocazia asta ai cumpărat-o. Sau telefonul

97

ăla pe care ţi l-ai dorit să ţi-l cumperi din banii tăi munciţi, acum că îl ai, nu ţi se mai pare atât de minunat în comparaţie cu cel vechi, cel care ţi-a cunoscut toate mesajele de dragoste, greşelile sau amintirile plăcute. Încă nu eşti sigur că vrei să renunţi la trecut.

Fără să vrei, "ocaziile speciale" trec pe lângă tine şi în loc să le preţuieşti, noul se transformă în vechi, fără ca să-ţi fi oferit şansa să te bucuri de el la momentul respectiv.

Şi împrumutăm sentimente atunci când suntem fericiţi, îndrăgostiţi şi agitaţi. Şi întotdeauna, înainte să facem asta, ne întoarcem spre cel vechi ca să ne dăm seama dacă suntem sau nu pregătiţi să îmbră-ţişăm noul. După ce ne despărţim de cineva, într-un mod inconştient, ne întoarcem cu gândul la anumiţi foşti prieteni şi ne amintim de momentele bune. Ne întâlnim cu ei ca să ne dăm seama dacă au rămas de domeniul vechiului sau dacă vor face parte, din nou, din sfera noului. Şi răsuflăm, într-un fel, liniştiţi a-tunci când ne dăm seama că subiectele noastre de discuţie au rămas aceleaşi şi că priveşti persoana de lângă tine cu alţi ochi.

Cu ochii noului şi de "pot trece mai departe".

98

Ne avântăm spre nou cu sentimente împrumutate din filme, cărţi sau muzică şi ne punem toată speranţa că noul va fi mai bun. Şi ajungem în momentul în care noul devine vechi: avem amintiri, trăim o rutină şi suntem obişnuiţi cu anumite obiceiuri. Acum depinde de noi dacă lăsăm vechiul să rămână vechi (şi mai împrumutăm o serie de sentimente: frustrare, tristeţe, nemulţumire) sau dacă transformăm vechiul în nou şi adoptăm, făcându-le să fie o parte din noi, sentimen-tele de fericire.

Iar dacă ne vom simţi vreodată pierduţi, ne uităm la mare sau la cer şi ne liniştim.

Albastrul este cea mai reală culoare. Şi ne aparţine în întregime. Pentru că, dacă am decide să închidem ochii şi apoi

i-am deschide din nou şi am privi în sus, am şti că albastrul nu va dispărea niciodată. Chiar dacă ar fi ploi sau soare, el este acolo şi ne oferă o siguranţă ne-bănuită că oricum ar fi, cu vechi, cu nou, cu sentimen-te împrumutate sau nu, albastrul va rămâne aceeaşi culoare reală.

Avem nevoie de ceva vechi care să ne îndrepte spre acel nou,

să împrumutăm sentimente şi să ştim când trebuie

99

să le dăm înapoi sau când trebuie să le păstrăm, dar avem nevoie de albastru, culoarea cea mai

umană, pentru a ne aminti că viaţa este un lucru constant.“

Ileana Cosânzeana îl iubea pe Făt Fru-mos, mai ales după ce a salvat-o din ghearele Zmeului în acea seară de februarie, dar nu ştia cum să-i arate asta. Se gândise iniţial să-i dedice o postare pe blogul ei, dar ar fi fost prea lame pentru el. A vrut să-i facă un scrapbook cu toate momentele din viaţa lor, dar ar fi fost prea dubios. Ca ultimă variantă i-a propus întâl-nirea perfectă.

Era vară. Erau absolvenţi de facultate. Erau îmbătaţi de viaţă. Era consemnat pe blogul ei, după cum urmează “Urmează să-l iau pe Radu în mai puţin de o oră de

la gară. S-a angajat la Bucureşti la un call-center şi de-abia a reuşit să-şi ia câteva ore libere de la job.

Încep să mă pregătesc. În ordinea următoare: iTunes – play; duş-cântat la duş;

100

loţiuni, creme, parfum; îmbrăcat, de fapt decizii, decizii şi apoi îmbrăcat cu o rochiţă (căcat! de când am început să folosesc diminutivele astea imbecile ?! asta mă plasează în rând cu vânzătoarele şi… promoteriţele care te întreabă dacă ai o «miuţă» ca să-ţi dea restul fix la produsul cu care te-au păcălit să-l cumperi.

M I U Ţ Ă. Hai să facem abstracţie de două litere inversate şi

cuvântul ar căpăta un cu totul alt sens ) Intorcându-mă la ROCHIE, care e violet, apropo,

ordinea continuă cu machiaj, sandale, accesorii (ochelarii Ray Ban, evideeent!), geantă, cheile de la maşină şi… elementul cheie: guma de mestecat. Vă previn, dragii mei, că urmează partea

Expectations Vs Reality din 500 Days of Summer- varianta mea:

101

Expectations (adică imaginaţia mea

tâmpită)

Reality (ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Viaţa.)

Radu coboară din tren. E îmbrăcat cu o pereche de blugi ponosiţi, un tricou larg pe care scrie IN A RELA-TIONSHIP şi lângă, un f mic albastru, are rucsacul lui în spate şi în picioare o pereche de sandale din piele. Sanda-lele lui norocoase.

Le poartă când îi e frică de ceva.

Barba i-a crescut foarte mult şi, probabil, în tren, de plictiseală, şi-a împletit-o.

Părul îi acoperă mult prea mult faţa şi când îl sărut, îi bag o parte de păr în gură. A adus un buchet de flori de câmp. Ştie că îmi plac tran-dafirii şi face asta doar ca să mă enerveze.

Îmi zâmbeşte după ce ne sărutăm.

Trenul are întârziere 20 de minute, ceea ce mă scoate din sărite, aşa că mă duc la Mc să-mi iau un Shake. Când ajung din nou la gară, Radu mă aşteaptă nervos pe peron, cu telefonul la ureche. Mă sună.

E îmbrăcat cu o pereche de bermude şi cu un tricou larg pe care scrie To Beer or not to Beer. Cu Homer Simpson pe el. Rucsacul a fost înlocuit cu o geantă de poştaş din care scoate o cutie de bomboane, iar părul lui mare a fost scurtat de realitatea din faţa mea: era tuns. Nu 0, dar tuns. Barba însă a rămas împletită, ceea ce mă face să mă gândesc imediat la toţi moşuleţii ăia din Duck Dynasty. Lumbersexual.

Se încruntă când mă vede. Sandalele au rămas aceleaşi.

102

- Ce faci, copil?, mă întreabă sărutându-mă cu foc

- Bine… că eşti tu aici! Trebuie să te întorci sau… ?

- Sunt al tău pentru tot restul vieţii…

- Asta voiam să aud!

- Ce faci, copil ?, mă în-treabă enervat. De ce nu răs-punzi la telefon ?

- Scuze. Am văzut că trenul are întârziere şi am fost un pic la Mc.

- Ştii că mă îngrijorează când întârzii! Te rog mult, ai şi tu dracului odată grijă de tine! Şi răspunde la telefon!

- Trebuie să te întorci? - La cât pleacă ultimul tren? - La nouă seara. - Aia e ora mea de întoarcere.

L-am condus pe muzica celor de la Cold-play, în pri-mul nostru loc: Ştrandul. Aco-lo ne-am plimbat peste tot… ne-am pupat îmbrăţişaţi pe băncuţe (în fantezii sunt ac-ceptate diminutivele !), am hrănit lebăduţele, am făcut selfies pe care le-am postat pe facebook (şi evident că toată lumea a dat like pentru că sunt invidioşi că Radu este vizibil iubitul meu. Da. Like de invidie. Aşa funcţionează

Am urcat în maşină. Era mult prea cald pentru o zi de va-ră… pe tot drumul, am stat cu geamul deschis, aerul condiţi-onat dat drumul, şi tot cald era. Radu era în continuare moftu-ros, dar şi-a mai revenit după ce i-am pus Touch the Sky- Kanye West. Are gusturi ciudate în materie de muzică.

Am ajuns în ştrand şi tot timpul am alergat să stăm la umbră. Eram prea transpiraţi, prea obosiţi… nu ştiu… prea nu

103

lumea acum), am mâncat floricele roz pline cu chimicale, ne-am dat cu trenuleţul şi, la sfârşit, Radu a vâslit ca un cavaler o bărcuţă închiriată cu 20 lei pe ju-mătate de oră (pe care tot el i-a plătit). Sub podul din ştrand, Radu mi-a spus că mă iubeş-te, eu m-am cuibărit în braţele lui şi l-am sărutat.

noi ca să mai facem altceva: nu tu trenuleţ, nu tu selfies, nu tu lebede. La final, am închiriat o barcă (pe care eu am plătit-o pentru că era întâlnirea mea… Dacă ar mai fi insistat măcar o dată, l-aş fi lăsat pe el să dea banii). Vâsleşte el, vâslesc şi eu (ca să râdă de mine că am vrut să-i scot pe nas conceptul de egalitatea sexelor), vâsleşte el… într-un mod dubios, inuman, şi aiurea şi nu ştiu cum naiba, în-cerc eu o schemă ca să-l ciu-pesc/ pup, el se sperie, barca se dezechilibrează şi se răs-toarnă. Cu noi. In apă.

- Unde eşti ? Eu mă băgasem bine la fund,

dar m-am apucat de bermudele lui şi am reuşit să mă trag la suprafaţă… şi pe el să-l las în chiloţi.

- *zda mă-tii! Eşti bine?! Să nu mai faci asta niciodată!

- Radu!, îi spun dând din mâini disperată.

- Ce? Eşti ok?, mă apucă

104

aproape de el. - Te iubesc!, urlu de fericire. - Eşti tâmpită. Eu îi zâmbesc şi el mă sărută

pe frunte.

Ne întoarcem la maşină şi continuăm întâlnirea cu opri-rea numărul 2: un dejun ro-mantic la Casa Eroilor. Totul era rezervat pentru noi: şam-panie, căpşuni, gheaţă, lumânări pe masă şi multă mâncare vegetariană. Forma-ţia restaurantului cântă lângă noi La vie en Rose, iar noi fredonăm în timp ce ne ţinem în braţe şi ne sărutăm. Check in pe Facebook. (ok, aici poa-te că am mers cam departe cu imaginaţia, dar pe bune că rezervasem tot !)

Uzi, dar fericiţi, ne scuturăm ca doi câini (care nu se *teau în ploaie) înainte să urcăm în ma-şină. Noroc că mai avea o pe-reche de bermude la el ca să nu meargă chiar în fundul gol prin oraş… Mergem la Casa Eroilor, unde aflu că nu ne lasă să intrăm pentru că «îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clientela» (în mo-mentul ăla, mă pregăteam şi eu să-mi rezerv să le trag una în gură cu tot cu masa mea re-zervată, dar m-a oprit Radu). A două oprire pentru dejunul romantic: Mc Donald’s. I’m lo-vin it. Nu te lasă la greu. Ca la plajă, ne-am aşezat ca cei mai mari boşi în mijlocul restau-rantului, storcând hainele de pe noi până să ajungem să co-mandăm. Odată la 5 minute, un

105

puşti ne urmărea cu mopul. De-junul nostru? Meniu Fish Mac pentru amândoi, maioneză, Cola şi un Mc Sundae. Ne hrăneam cu cartofi prăjiţi şi ascultam Rihanna We Found Love. Check in pe Facebook. Selfies cu maio-neza, cartofii prăjiţi şi Cola.

Turul nostru romantic va continua cu o îngheţată mân-cată pe strada mare şi pe aleea Castanelor, braţ la braţ, sub privirile invidioase ale cunos-cuţilor. Ne vom aşeza pe fie-care bancă (din nou), iar odată la două bănci vom scrie: IC + FF = <3. Ok, hai odată la 5 bănci (ştiu că sunt nişte po-liţişti care circulă pe-acolo şi nu vreau să părem prea… dubioşi). Vom alerga prin po-iană, el o să mă învârtă pe-a-colo, eu o să râd, poate o să jucăm un pic de fotbal şi, la final, o să ne pupăm. Mult. Şi pe Facebook.

După 2 ore de cartofi, maio-neză, Rihanna şi contraziceri pe tema Star Wars e mai tare decât Harry Potter, am luat-o la picior spre centru cu… căldura după noi. Am uitat că temperatura nu o să ţină niciodată cu planurile mele. Am luat o îngheţată fier-binte pe care am lins-o de pe mâini, picioare, degete, iar stra-da mare a fost urmată de Argentin.

Mi-era prea lene să-l mai e-talez pe Radu pe Castanelor, mai ales acum când era în ber-mude şi arăta de parcă era un câine plouat, flocos în barbă şi prost dispus din cauza căldurii. Şi mai are şi obrazul să se nu-mească … leu.

106

Ne-am comandat două limo-nade, care nu erau de fapt li-monade, ci două piscine unde două lămâi erau scăldate. Cu un strop de zahăr. Şi un pai. Le-am lăsat pe terasă şi am intrat în club. Întâmplător (sau nu) era deja lume care mă mai ştia pe-acolo. Aveam ocazia să-l arăt pe iubitul meu (nici nu ştiu pe ce cuvânt să pun accentul mai ta-re!) şi Radu avea ocazia… să profite din plin de asta.

Mai o cola, mai o bere, mai un Cuba Libre, el se agita pe-a-colo cu fâţele din club care nu se opreau din “Vai, ce drăguţ eşti”, “Vai, ce tare eşti”, vai ce proaste sunteţi (mă gândeam cu voce tare-şoptită), iar eu învârteam un pai într-o Cola cu lămâie.

107

Ziua se va încheia cu o porţie de Seinfeld, dublată de Friends şi încununată de Al-most Famous. Eu voi adormi în braţele lui, iar el va fuma o ţigară lângă mine, tresărind la o poantă de-a lui Kramer.

Te iubesc pentru că mă iu-beşti. O mână spală pe alta. Îţi simt inima bătând lângă dege-tele mele. Te-am iubit de când te-am văzut. M-ai iubit de când m-ai simţit. Te iubesc.

Acum Aici Pentru totdeauna

Cred că datorită “entuzi-asmului” meu, un puşti pe care îl cunoşteam din vedere se aşea-ză la masa noastră.

- Distractiv, nu? - Maxim, îi răspund plictisită. - Mă cheamă Lulu. - Nu te-am întrebat, îi spun

amuzată (încercam ceva gen să fiu amuzantă, dar nu mi-a ieşit). Scuze, mă cheamă...

- Ileana Cosânzeana. Ştiu. De fapt şi tu îmi ştii numele, dar am încercat să încep o conver-saţie politicos.

- Cred că, dacă ai fi vrut să fii politicos, ai fi început cu un “bună”, “ce faci?”, “salut”…

- Era prea banal, nu? - Probabil. În momentul ăsta,

realitatea bate ficţiunea… - La fel cum bate în masă şi

prietenul tău?, îmi spune ară-tândumi-l pe Radu aruncând al 4-lea shot de Tequila pe gât, în uralele fanelor lui.

108

• hai să ne scoatem din cap imaginile cu Bella când se freacă pe lângă Edward

• să ne gândim că rea-lul e lângă noi

şi nu în faţa noastră.

Încă se ţine pe picioare. I N C R E D I B I L - E ok tipu’? - Da. E normal pentru el. - Dar tu… tu eşti ok? - Sunt ok. - Ce faci, copil? Salut. Sunt

Radu. Avantajul de a fi leu este că

e foarte foarte extrem de gelos. Şi mă folosesc de calitatea asta a lui când văd că şi-o ia prea tare în cap şi mă dă la o parte.

- El e…, îi spun încercând să par că mă scuz.

- Un prieten, mă scoate vi-zibil din încurcătură Lulu vă-zând că încerc să-l fac gelos.

- Încântat. Mă bucur să des-

109

copăr că are amici. Mereu aveam impresia că e cam singu-rică aici.

- A… nici pe departe. E foarte iubită de noi, Lulu con-tinuă jocul, iar eu sunt fascinată de pumnul lui Radu care începe să capete o formă masculină.

- Serios? I-auzi ce chestie, şi eu îţi duceam grija ca prostul.

- Până la urmă, fiecare cu fa-nii lui, îi spun triumfătoare că l-am adus unde voiam.

De fapt, el m-a adus unde voia de la bun început. La gară. Întâlnirea noastră… s-a terminat.

Şi era vina mea. Când s-a urcat în tren, nu s-a

mai uitat înapoi. O lacrimă mi-a răcorit o-

brazul.

În sfârşit nu îmi mai era cald.

110

În dragostea,

După moartea tatălui său, Radu s-a izolat în locul unde s-a renăscut: în Vamă. Pentru el, totul a trecut foarte repede: obiceiurile, opritul de trei ori al preo-tului la intersecţii, aruncatul banilor, veşnica pomenire cu coliva în mână, aruncatul pământului în mormânt, condoleanţele false ale unor mătuşi pe care nu le văzuse niciodată până atunci. Plânsul mamei. Plânsul mamei a fost singurul lucru care nu a reuşit să treacă. Suspinul ei. Şi imposibilitatea lui de a o alina. Făt Frumos nu a avut niciodată o relaţie grozavă cu tatăl lui. Singurul motiv pentru care s-a zbătut pentru el a fost durerea mamei lui. Nu a fost un copil chinuit, ci doar un copil care încerca să se ridice la nivelul aşteptărilor tatălui care punea mereu presiune pe el. Nimic nu a fost suficient pentru el: eminenţa lui, bursa, repartiţia la cel mai bun liceu din oraş. Trebuia să fie mai mult şi mai bine. Mai bine decât copilul idiot al Popeştilor care acum trage dintr-un joint în spatele blocului şi se consideră fericit.

Pentru că suntem noi... şi apoi vine celălalt. Sun-tem noi, "între antici şi moderni", oameni normali

111

care au vise şi încearcă să şi le împlinească, dar apare celălalt în peisaj şi strică totul. Celălalt este şi va fi întotdeauna mai bun decât noi. Aproape că îndepli-neşte calităţile unui supraom. El nu suferă, nu se chi-nuie, nu plânge. Celălalt e frumos, deştept, slab şi bine-făcut, fără burtă, fără pistrui, fără semne parti-culare pe corp, cu un zâmbet de invidiat, celălalt miroase mereu frumos, are bani, nu are griji... Celălalt duce o viaţă mai mult decât perfectă. Şi el nu face nimic pentru asta. Pur şi simplu există, spre enervarea noastră.

Cine este celălalt? Actualul iubit al fostei prietene, un vecin pe care tata îl laudă în faţa noastră, tipu' ăla care are o super maşină, un fost coleg de liceu pe care l-am desconsiderat... Celălalt este cel care ne face mereu să ne întrebăm: ce are el şi nu am eu? Şi chestia asta ne termină pentru că, cu cât încercăm să îl depăşim, cu atât ne-o ia înainte ca şi când ar fi citit manualul de instrucţiuni al vieţii noastre şi ne-a intuit toate mişcările. Ajungem în momentul în care celălalt ne defineşte, comparându-ne mereu cu el. Celălalt capătă o altă personalitate atunci când relaţionăm cu el. Aproape că îl privim ca pe un alter-ego. Celălalt devine varianta îmbunătăţită a noastră...

112

Avem impresia că avem nevoie de celălalt pentru a ne motiva, pentru a fi mereu în competiţie cu cineva şi câteodată ne simţim ca Lex Luthor când încearcă să îl învingă pe Superman. În viaţa noastră, noi devenim personajul secundar negativ şi încercăm cu toată forţa noastră să fim, din nou, în prim plan, personajul prin-cipal pozitiv. Dar nu reuşim să facem asta. Şi ne în-gropăm şi mai mult în frustrări şi în alte întrebări: ce vede la ea şi nu vede la mine? de ce îl laudă atât lu-mea? de ce se dă atât de interesant?!. De ce îşi propu-ne celălalt să îmi distrugă viaţa?! dar celălalt nu face nimic. El doar e acolo creând o mulţime de ipoteze în jurul lui care nu se transformă niciodată în ceva real.

Câteodată celălalt ne obligă să recurgem la gesturi disperate şi atunci simţim cum viaţa noastră nu ne mai aparţine şi capitulăm în faţa lui. Celălalt întotdeauna va câştiga pentru că lui nu îi pasă de noi. El îşi continuă drumul pe care am mers şi noi odată şi credem că celălalt îşi urmează visele fără să îşi mai facă griji de un alt celălalt...

Totuşi, fără să ne dăm seama, celălalt se umani-zează. Descoperim, din întâmplare, că are o soră bol-navă, că el chiar are probleme cu banii sau că, mai demult, a încercat să se sinucidă. Puţin câte puţin,

113

imaginea de supraom a celuilalt se îngălbeneşte... Şi, uneori, într-un context sau altul al vieţii noastre, descoperim că noi am fost celălalt pentru altcineva. Auzim: “nici nu ştii cât de mult voia să semene cu tine!” Şi atunci ne pare rău că nu am ştiut asta mai devreme. Nu ne infatuăm, doar regretăm că nu am fost acolo pentru a arăta că şi celălalt este om. Şi celălalt face greşeli, şi celălalt suferă şi celălalt iubeşte fără să fie iubit...

Celălalt a fost pentru Făt Frumos, mult timp în ochii tatălui lui, Păsărilă. Un tip cu aceleaşi trăsături ca şi eroul nostru, deosebindu-se însă de el prin simpla calitate de a fi celălalt. Băiatul mai bun al Popeştilor. Care e ascultător ca Făt Frumos, frumos ca Făt Frumos, înalt ca Făt Frumos, deştept ca Făt Fru-mos, dar, din păcate, nu era Făt Frumos. Era celălalt. Celălalt care într-o seară de mai, i-a răpit-o pe Ileana Cosânzeana şi a lăsat-o în aşteptare.

Îi era dor de mama lui. Îi era dor de zâmbetul ei

care a fost îngropat odată cu trupul canceros al tatălui său. Îi era dor de serile în care se uitau la ştirile de la ora şapte şi ea exclama mereu “Vai, mamă!”. Îi era dor de sărutul ei de pe frunte, de buzele ei mereu reci,

114

de mâinile aspre de atâta muncă, de respiraţia în-cărcată de mirosul de ţigări. Îi era dor de ce era el în preajma ei: un băieţel curajos care voia să cunoască lumea.

S-a izolat în Vamă de când şi-a dat licenţa. Au trecut două luni de-atunci. Era în plin sezon. Puşti beţi după “nopţi de neuitat” leşinau lângă cortul lui în fiecare seară şi cădeau ca puful păpădiilor. Ziua se plimba în arşiţa soarelui până în Bulgaria şi înapoi. Seara se încălzea lângă Stuff, dansând cu Veronice pe care le *bipuia. Una câte una, la lumina lunii reci. Pă-stra numerele lor de telefon pe post de hârtie igienică.

Era singur. Era trist. Era bine. Era exact aşa cum s-a născut: gol de sentimente, gol în gândire, gol în suflet. Cu câteva zile înainte, îşi aruncase telefonul în mare. Acum se simţea şi gol în buzunare. Dar respira pentru prima dată aerul libertăţii. Aerul care nu cerea şi nici nu dădea ceva. Doar exista ca să-i adie obrazul. De fiecare dată când privea marea, i se făcea şi mai dor de mare. Voia să-l cuprindă cu totul, să-l omoare în calmul ei de flux…reflux… să se lase dus de val… să simtă cum apa îl înghite cu totul, dar el să se lase în voia ei. Să nu riposteze, să accepte decizia de a pluti.

115

Să fie singur de-a binelea. Dar, oricât de singur ar fi, simţea că Cineva veghează deasupra lui.

Făt Frumos avea nevoie de o provocare. Să pri-vească moartea în faţă şi să devină nemuritor.

- Hei!, momentul lui de meditaţie în arşiţă a fost întrerupt de o Veronică cu dreaduri prinse în vârful capului.

- Salut, îi răspunde absent Făt Frumos. - Auzi, ai un leu? - Nu am niciun ban la mine. - Păi şi cum ai ajuns aici? - Mă descurc. Dar nici nu mă gândesc foarte tare

la asta. - Nici eu. Asta e ultima mea vacanţă. - De ce? - Păi în 10 zile plec în Olanda. - La studii sau cu munca? - O să mă prostituez. Atunci Făt Frumos şi-a luat ochii de la mare şi s-a

blocat în ochii ei de-un verde izbitor. Nu ştia dacă era frumoasă, slabă sau blondă. Tot ce vedea erau ochii ei care nu conteneau în a-l fascina prin sinceritatea lor. Şi-a coborât privirea către buzele ei smotocite de un ruj maron ieftin şi şi-a închipuit cum ar fi sunat

116

cuvântul „*rvă” gesticulat de buzele ei. În acel mo-ment, Făt Frumos a simţit ceva tare.

- Tu vorbeşti serios? - Da, de ce nu? - Ai vreun peşte sau? Nici nu ştiu cum stă treaba

asta. - Nici eu. Tocmai de-aia vreau să o şi fac. M-am

gândit că dacă viaţa te *te de-atâtea ori, de ce să nu-i *t şi eu pe-alţii?

- Da, dar nu e acelaşi lucru. Adică viaţa e ceva ce nu alegi. Alţii fac decizia asta asta pentru tine. Cariera, în schimb, o poţi alege.

- Adică vrei să spui că tu ai ales unde eşti tu acum?

- Da. Cred. Mă rog, facultatea a fost un pariu pierdut, dar, în rest, îmi place să cred că eu am ales pentru mine.

- Dar nu eşti foarte sigur. Când ai venit aici, nu ai depins de cineva?

- Nu, am venit singur. A fost decizia mea. - Nu, nu a fost. Ceva te-a determinat. De ce eşti

aici? - Auzi, cred că te reţin.

117

- De ce eşti aici, Făt Frumos din... Vamă? Cu buclele tale şi ochii albaştri şi cu o atitudine sfidătoare faţă de cei din jur? Ci-ne te-a *tut ca să vii aici? Zi-mi! Zi-mi! Zi-mi!

- Tata! Moartea tatălui meu! Asta m-a *tut! Du-rerea mamei, zâmbetul ei pierdut, ochii ei! Eşti mul-ţumită acum?

- Nici pe departe. - Cine dracu eşti şi ce vrei în *ula mea de la mine? - Vreau să te descarci! Simt că eşti îngreunat de

viaţa care te-a aruncat în toate părţile şi tu te-ai uitat la ea. Strigă că nu e corect! *te în gură viaţa şi sistemul ăsta care ne-a îndobitocit şi ne-a uniformizat!

- De-aia vrei să te apuci de prostituţie, din cauza sistemului?

- Pe mine statul român m-a lăsat pe drumuri, să trăiesc din ajutor social cu 3 milioane pe lună. Sunt orfană şi sunt infectată cu virusul HIV de când eram mică. Oricum nu mai am mult de ducă. Am fost în centre de plasament, la asistenţi sociali, am fost ca o minge de ping-pong între unii şi alţii, jucând după regulile statului. Singurul moment în care m-am simţit stăpână pe propria-mi viaţă a fost atunci când m-am *tut pentru prima oară, la cinşpe ani, într-o scară de

118

bloc cu fratele meu vitreg şi l-am infectat. Şi ştii cum stă treaba asta cu HIV? Secolul XX a vehiculat prostia că SIDA e boala homălăilor. Că s-au *tut doi pentru prima dată şi hop a apărut virusul. Sunt toţi nişte proşti. SIDA ar trebui să fie, în fond, boala îndră-gostiţilor. Că doar nu te *uţi de dragul de a face asta. Te *ţi din dragoste. Şi eu când mă *t, fac asta ca să aduc persoana de lângă mine mai aproape de limitele ei. Şi, de fiecare dată, îi ofer posibilitatea să aleagă între viaţă şi moarte. Niciodată nu am fost refuzată. Eu sunt moartea îndrăgostită. Şi *t ca să demonstrez asta.

- Dar nu ţi-a fost frică de consecinţele tale? De viaţa lor? Nu ai avut viaţa lor pe conştiinţa ta?

- Niciodată. Am datoria morală de a-i anunţa înainte că sunt bolnavă. Şi nu sunt atât de jepată să ascund asta de ei. Eu sunt deasupra vieţii. Eu îi previn cu ceea ce urmează. Apoi e decizia lor. Dar între mine şi viaţă, eu sunt personajul pozitiv. HIV. Pozitiv. Te-ai prins? Eu le ofer o portiţă de scăpare.

- Dar există atât de mulţi care să-ţi dea chiar bani să-i infectezi?

- Oho, nici nu ştii. Bogătanii în special. Toţi vor să privească moartea în ochi. Viaţa m-a *tut pe mine de

119

fiecare dată când a avut ocazia. De ce să nu fac şi eu asta cu ea?

- Dar nu are nicio legătură una cu asta. Cum dra-cu’ să te răzbuni pe viaţă dacă te *ţi cu alţii? Nu are niciun sens. Mai ales într-o altă ţară.

- Posibil. Dar de ce să nu profit de ceva unde sunt chiar bună şi să şi câştig bani din asta? Asta e meseria pe care vreau să o am: *rvă.

În clipa în care Veronica şi-a ţuguiat buzele pentru a pronunţa cuvântul „*rvă”, Făt Frumos şi-a încordat mâinile la genunchi.

- Ridică-te!, îi spuse Veronica privindu-l atent în ochi. Ridică-te şi strigă tare: Te*-n gură, viaţă! *t-n gură moartea tatălui meu, lacrimile mamei mele! Să vă *t-n gură!

- Taci din gură, se uită ăştia la noi! - Nu te aud! Urlă, urlă cât mai poţi, până nu te

uniformizezi şi devii sclavul hainelor tale! *t-n gură sistemul care ne-a sărăcit, parlamentarii umflaţi care sug şi ultima suflare a omului de pe stradă, şcoala care te învaţă că unu şi cu unu face doi, iubiţii care vor doar să te *tă şi nici măcar nu ştiu cum te cheamă, prietenii care se folosesc de tine! *te-i pe toţi în gură!

- Te *t dacă mă mai enervezi mult!

120

- Asta şi voiam. Ca orice erou din poveste care se respectă, Făt

Frumos şi-a dat seama că asta era provocarea lui. Trebuia să o înfrunte pe Gheonoaia, să ia moartea de coarne şi să-şi obţină nemurirea. Trebuia să fie la un pas de moarte, să simtă cum viaţa nu-l mai stăpâneşte şi să-i râdă în faţă.

În văzul lumii, şi tare, şi-a continuat lungul şir al celor 15 minute de celebritate. Timp de 3 ore, şi-a lepădat orice speranţă de viaţă, devenind un adevărat om al plajei, cu picioarele adânc înfipte în nisip. Cu fiecare geamăt al ei făcea să-i cadă la picioare câte un număr de telefon al vreunei Veronici care voia şi ea „să *tă-n gură sistemul”. I-a ţintuit dreadurile cu buricele degetelor arse de soare, i-a simţit pulsul cu buzele lui uscate de nisip şi i-a urmărit ochii de câte ori se dădeau peste cap. 34. În uralele celor din jur, Făt Frumos i-a acceptat provocarea de la arşiţa soarelui până la razele reci ale lunii, încălzindu-se în aceeaşi poziţie lângă Stuff. Cei doi au atins climaxul în momentul în care se auzea pe fundal melodia celor de la Liquido, Narcotic.

- And I Touched Her Face...

121

- *tu-ţi creierii, dă-ţi drumul odată!!!, urla de sub el Gheonoaia transpirată.

Atunci, Făt Frumos a renunţat la propria-i persoană, inducându-şi o amnezie despre existenţa lui. A renunţat la scutul lui de erou, a intrat în luptă descoperit, şi-a înfruntat inamicul cu libidou-ul ridicat şi, în cele din urmă, a capitulat. Da, Viaţa l-a *tut prea mult în cur. Şi, din laşitate, a folosit-o pe Veronica pe post de sac de box în lupta cu viaţa.

La ţipătul Gheonoaiei, Făt Frumos a dat-o la o parte de pe el, şi-a aruncat căciuliţa şi s-a dus aproape de mare. Şi-a sărbătorit victoria prin şiroaie necon-tenite de lacrimi. A plâns moartea tatălui lui, tristeţea mamei lui, existenţa lui de până acum. Pariurile care l-au adus în situaţia în care e. A plâns pentru soarta lui.

- Limbrici! *tu-ţi curu de băşinos, unde ţi-ai băgat telefonul? S-a liniştit. Buzilă e aici.

- Mi-era dor de tine. - Coa*eee, şi mie. *tu-ţi gura de sentimentalul lu’

ma-tă. - Raducu!!!

122

Ielele erau în spatele lui Buzilă şi ţineau fiecare câte o sticlă de şampanie în mână.

- Limbrici, eu am vrut să te scap de ele, dar nu am reuşit. Le-am dus buşteanul la castor ca să vină şi ele aici. Na, ce să fac.

- Radu, eşti bine? De undeva din spate, Ileana Cosânzeana păşeşte

timid pe plajă, înfrigurată. Lângă ea, Păsărilă o ţine pe după umeri.

- Sunt bine că eşti tu aici, îi spune trăgând-o aproape de el şi sărutând-o.

- Bineeee, coa*eeee!, strigătul lui Buzilă se aude în urma poziţiei lui drepte prea... vizibile.

Continua să o sărute. Gol. De faţă cu toată lumea. Ielele au întors privirea, Păsărilă butona obsesiv tele-fonul. Buzilă a postat această imagine pentru eterni-tate. Pe Facebook. Cu riscul de a-şi lua ban, a pus-o şi pe tumblr.

- La mulţi ani!, Ileana Cosânzeana i-a şoptit ero-ului.

- Am uitat. Iartă-mă că nu am venit la întâlnirea ta. Am citit că a fost foarte frumos. Şi ca să te fac să te simţi mai bine, am aruncat telefonul înainte să citesc partea reală. Ce s-a întâmplat până la urmă?

123

- Ai fost un măgar gelos. - Ca de-obicei. - Cum ai făcut şi acum. M-ai sărutat că ţi-era tea-

mă de Vlad. - Când e vorba de tine, mereu am impresia că

trebuie să te salvez de cineva. Şi apoi mă chinuie gân-dul ăsta. Încă am coşmaruri când mă gândesc la ochiul lui Dragoş.

- Şi eu... - Niciodată nu am fost sigur de sentimentele tale,

de-aia am simţit nevoia că trebuie să fii salvată de ceilalţi. Şi să fii cu mine. În frigul nopţii, în bătaia mării, îţi spun lucrul de care sunt cel mai sigur pe lumea asta: Te iub...

- Limbrici, ţi-a îngheţat răţuşca2.

2 “Răţuşca” – organul genital masculin

124

În îndoiala,

Portofelul ei mirosea a gumă de mestecat. Îi plăcea să ţină o lamă Orbit pentru Copii în caz de întâlniri neprevăzute. A scos o hârtie de 50 de lei să-şi plăteas-că telefonul. Luna asta, factura i-a venit mai mică.

În casca ei din dreapta se auzea încet melodia lui Taylor Swift, I Knew You Were Trouble. Îi plăcea să asculte muzică de rahat atunci când nu voia să-şi so-licite prea mult materia cenuşie. Şi Vama Veche când era tristă.

În ultima perioadă, asculta foarte mult Rihanna, Jay Z, Eminem şi Taylor Swift. Doar pentru că o făceau să se simtă umană şi populară. Nu-i solicitau creierii şi erau sin-gura ei madelenă care îi aducea aminte de Zmeu.

Sari la prima lor întâlnire. Era prima zi de liceu. Era toamnă. Era speriată. Se trezise la ora 6 dimineaţa. Avea un sentiment

foarte prost că ceva rău se va întâmpla azi. S-a înar-

125

mat la lupta cu liceenii cu un baton de ciocolată Milka cu lapte.

S-a întâlnit cu câteva foste colege de generală în faţa liceului. Fiecare din ele avea câte un buchet de flori de mână. În afară de ea. Ultima bucăţică de ciocolată i se topea încet între degetul mare şi cel arătător. Brusc a început să tremure, iar ciocolata to-pită i-a mânjit perechea cea nouă de blugi de la Ken-velo. Pentru a-şi şterge pata, se grăbeşte să-şi scoată un şerveţel umed din buzunarul interior al unei genţi ponosite. Mâna îi tremura atât de tare, încât reuşeşte să verse tot conţinutul genţii la poarta liceului: caiete, pixuri colorate, şerveţele, chei şi un deodorant de buzunar… pentru zile ca acestea.

O mână păroasă s-a aplecat către ea s-o ajute, în râsul celorlalţi.

- Eşti bine?, încercă mâna să o ajute care acum căpătase şi o faţă în care sclipeau doi ochi frumoşi.

- Nu, nu sunt. Mulţumesc, dar te rog lasă-mă în pace, se răsti plângând la el.

- Te rog, lasă-mă să te ajut. S-ar putea să fim co-legi. Nu vrei să începi prima zi de liceu supărată pe colegul tău. Eu sunt Dragoş, îi spuse tipul masiv întinzându-i, încă o dată, mâna păroasă.

126

- Încântată, îi întoarce salutul timid Ileana Cosân-zeana.

- Eu sunt la A, mate-info bilingv. Tu? - La F. Mate-info. - Na, că nu suntem colegi. Se pare că te-am păcălit.

Mă ierţi, nu? - Te poţi revanşa cu o ciocolată, îi spune flirtând

fata cu părul bălai. - Coa*e, aşteaptă-mă, glasul lui Buzilă se auzea în

spatele ei. *zdă grasă, dă-te din calea mea!, se împinge în ea.

- Scuză-mă! Nu am vrut să… Cu nişte ochi fioroşi, Zmeul se ridică şi se lovi

piept în piept cu Buzilă. - Cere-i scuze! - Namilă păroasă, beşi de-aici. În momentul ăla, Zmeul l-a luat pe Buzilă de gât,

ridicându-l deasupra pământului. Un tip creţ şi-a făcut apariţia, scuzând comportamentul prietenului lui. Fata cu părul bălai înmărmuri când l-a văzut. Când ochii ei i-au întâlnit pe-ai lui s-a simţit de parcă ar fi fost săgetată. Trebuia să fie iubita lui.

127

- Frate, e mai prost de felul lui. Hai că ştiu că nu vrei să începem prima zi de liceu în ranchiună. Dă-i drumul!

Buzilă începu să-şi schimbe culoarea la faţă, con-turându-i-se pe frunte un mov foarte închis.

Zmeul zmeilor s-a uitat atunci în ochii Ileanei Cosânzeana şi s-a umanizat. I-a dat drumul la pământ băiatului cu gură spurcată. Din priviri, Făt Frumos i-a mulţumit.

- Eşti bine?, Ileana Cosânzeana îl întrebă pe eroul ei. Nu trebuia să faci asta pentru mine. Mă simt prost faţă de tine. Că am cauzat atâta…

- Taci. Am făcut asta că am vrut. Nu că mi-ai fi zis tu ceva.

- Mulţumesc, Dragoş. - Mergem? - Te rog să nu mă laşi singură. - Niciodată. După 3 ani de când a terminat liceul, ea a ajuns în

acelaşi loc: la coadă la Cosmote. Ca să-şi plătească telefonul. Adio Bip.

Cu o cască în ureche, încercând să-şi îndese restul în portofel, se gândea: “când oamenii mari devin cu

128

adevărat mari? Cât ne ia până să ne maturizăm? Să renunţăm la mingi, păpuşi, rochiţe de bal şi să le înlo-cuim cu acte, facturi şi costume uzate? Când ne dăm seama că desenele animate sunt o prostie şi că ştirile de la ora cinci sunt o alegere mai bună? Când ar trebui să folosim ruj, să ne machiem de seară, să purtăm haine elegante şi conversaţii despre Monet, Truffaut sau Stanislavski? Când ar trebui să „nu ne mai pros-tim” şi să mâncăm „frumos”, folosind furculiţa de peşte şi ducând mâncarea la gură şi nu gura la mâncare (sau invers)? De ce legea ne face pe toţi adulţi la aceeaşi vârstă şi nu ne lasă pe noi să de-cidem asta? Când ar trebui să minţim pentru bani şi nu pentru a câştiga încă o oră ca să mai batem mingea în faţa casei? De ce părinţii îşi pierd culoarea părului şi noi ne pierdem dinţii de lapte? Când importantul devine neimportant şi problemele ne acaparează per-sonalitatea? Când începem să renunţăm la speranţă...?

Nimeni nu ne spune nimic, toţi însă suntem obli-gaţi să trecem prin aceste dureri de creştere, singuri, chiar dacă suntem înconjuraţi de oameni. Ni se spune doar „toate trec”... poate că eu nu vreau ca toate să treacă. Poate că vreau să le opresc şi mă uit la ele, să le întorc pe toate părţile, să iau ce e mai bun din ele şi

129

să reciclez răul. Să decid eu momentul în care „toate trec” şi să fiu eu cea care pune punct. Ţin minte că mi se spunea când eram în liceu că „Bacul e floare la ureche, să vezi cum e în sesiune!”. Încă sunt de părere că Bacul nu e floare la ureche, că examenul de clasa a 8-a e singurul care face diferenţa între capacităţile elevilor şi că facultatea e doar o pauză între noi şi viaţă. Deja, ar trebui să fim oameni mari. Când naiba s-a întâmplat asta? Am fost cumva acolo? Ieri parcă mă chinuiam să desluşesc Abecedarul şi astăzi sunt nevoită să citesc anunţuri de angajare... Din tot ceea ce e mai frumos în noi, rămâne doar ideea de uniformmizare, pe care am adoptat-o încă din timpul liceului. Suntem oile perfecte, egale, coafate, aranjate, pozate şi internaute. Suntem mari. Avem această putere de a-i privi de sus pe cei mici şi să le spunem: o să vezi tu când te faci mare. Avem puterea de a renunţa la speranţă pentru o pereche de pantofi pe care am văzut-o la reduceri, o reţetă auzită la colegii de birou şi o amendă pentru că ne-am grăbit să ajungem la serviciu.

Dar suntem mari. Şi e o prostie să crezi că cineva mai mic decât tine

ar putea să te înveţe ceva. Noi...suntem trecuţi prin

130

viaţă. Ştim ce înseamnă venit net, culorile de la semafor, cine e de stânga, ce face dreapta şi că trebuie să fim fericiţi că suntem sănătoşi şi avem ce pune pe masă... că ştim să criticăm cu toţii o operă de artă, că fotbalul românesc nu mai e ce-a fost, că tinerii din ziua de azi nu mai sunt ce-au fost şi că nici măcar aerul pe care-l respirăm nu mai e ca înainte... că prietenia are termen de valabilitate, că dragostea nu plăteşte facturile şi că o zi perfectă e atunci când te întorci de la servici şi te uiţi la Suleyman Magnificul. Dar nu mai ştim de ce Tom nu-l prinde niciodată pe Jerry, de ce fluturii trăiesc doar o zi, de ce soarele se învârte şi de ce Moş Crăciun nu există. Suntem maturi acum”.

Din ce în ce mai des, se gândea la Zmeul din poveste. I se făcea dor de el. Pentru el, ea era uni-versul lui. Şi simţea că el o iubeşte pentru că o iubeşte. Regretă din ce în ce mai mult ziua în care Făt Frumos a răpit-o Zmeului pentru că aşa scria în poveste. Nici măcar nu-i ştia numele adevărat.

131

În deznădejdea unei clipe... A stat în Vamă încă două luni de la ziua lui. La fel

ca înainte, căuta Veronice să-i îmbrace goliciunea în încercarea lor de a riposta împotriva sistemului. Nu ştia dacă se simţea singur sau doar trist. Adormea cu gândul la zmeul din poveste, se trezea cu zâmbetul mamei lui în minte. Ileana Cosânzeana devenea prea mult în suprapopularea din creierii lui. Încerca să se convingă că nu e el de vină pentru tot ce s-a întâmplat de fiecare dată când trecea la bulgari, atrăgea Ve-ronicile ca un păianjen în plasa lui ca şi cum ar fi fost ultima oară când ar face asta. Cu fiecare coit, renunţa la o parte din el, cu fiecare fată privită în ochi, îşi adu-cea aminte de umanitatea Zmeului cel rău pe care a distrus-o în acea zi de februarie şi cu fiecare dread murdărit de nisip al Veronicăi, auzea un ţipăt în min-tea lui: nu era singur. Era doar înconjurat de oameni singuri.

- Limbrici, mi-e foame. Hai luăm o şaorma?, se auzea Buzilă urlând din cort.

Cu ocazia vacanţei lui prelungite din Vamă, Făt Frumos şi-a ratat examenul de admitere la master,

132

spre deosebire de prietenul lui care intrase printre primii la Economie Internaţională şi Afaceri Europe-ne. Începea să se simtă destul de prost în comparaţie cu prietenul lui, dar îl şi învinovăţea din cauza Zme-ului. Ştia că nu el i-a forţat mâna să facă ce a făcut, dar avea regrete. El nu trebuia să fie eroul din poveste. Îi era prea teamă să-şi asume responsabilitatea.

- Da, hai. Ai tu bani? Că nu mai am chef să mai a-găţ pe cineva pentru o şaorma.

- Are tăticul. Nu-ţi face probleme. Cât mai stăm aici?

- Nu ştiu. Nu am chef să fac nimic. - În afară de *tut. Mereu trebuie să ai chef de *tut. - Nu am chef. - Limbrici, eşti bolnav? - Hai lasă-mă! Nu te-nţeleg. Când erai mai mic, e-

rai mai ok ca acum. - Te-njuram şi atunci, dar nu vorbeam aceeaşi

limbă. - La doi ani, niciunul nu vorbea nicio limbă. Erai

altfel... ce-ai păţit? - Pe lângă faptul că am sindromul Tourette... - *te-n gură, asta îţi zice mă-ta când te-adoarme?, îl

ia Făt Frumos peste picior.

133

- Coa*e, e pe bune faza. E o chestie medicală. - Nu am ştiut... - În răţuşca mea, nu mai fi aşa sentimental că te

*t-n cur. - Mie mi-a murit tatăl, de-aia sunt aşa. Ţie ce ţi-a

murit? - Răţuşca, dacă mă mai enervezi mult. Hai că mi-e

foame. La coadă, printre cavaleri şi Veronice uitaţi prin

Vamă, cerşind prietenia celorlalţi pe-un leu, Făt Fru-mos se uita lung la Buzilă. După criteriile lui de băiat, Buzilă nu era atât de arătos. Nici atât de înalt, nici atât de creţ în comparaţie cu el. Dar avea o priză la fete pe care nu o înţelegea. Din nou. Ce putea să fie atât de fascinant la un tip care înjură mai mult decât respiră? Dar când privirea îi coborî, a înţeles. Nu doar Feţii Frumoşi pot face fericite Ilenele Cosânzene.

- Zi-mi ce facem azi, îl întrebă Buzilă cu gura plină.

- Nu ştiu. Azi nu mai vreau să trec la bulgari. Nu mai am chef.

- Mergem în Goblin? Vine Bass Turbat. - Nu am chef...

134

- Limbrici, te *t! Termină cu căcaturile astea. Hai că nu vreau să mă întorc aşa de repede la Bucureşti.

- Te opresc eu să stai cu mine? - Nu, dar am nevoie să fac asta. - Deci tu ai ceva... - Da. Probabil. Nu ştiu. Sunt nişte prostii care îmi

trec prin minte şi nu ştiu cum să le opresc. Aveam nevoie de un răgaz să-mi dau seama de ceva. Şi cred că aşa e. Am *tut-o.

- Eşti ok? - Nu cred. Radu, cred că sunt poponar. - E o altă modalitate de a-mi spune că vrei să mi-o

tragi în cur? - Te *t dacă mai faci mişto de mine! - Dar nu voiai asta? - Să-mi bag răţuşca dacă-ţi mai zic ceva! - Stai, stai! Scuză-mă. Dar bănuiam eu ceva... - Serios? Cum ţi-ai dat seama? - De la apelativul tău către mine „coa*eee”. Mi-am

dat seama că asta vrei să-mi faci..., îi răspunse Făt Frumos amuzat.

- Îmi bag răţuşca, plec acasă!

135

- Gata, gata. Scuze! Dar asta mi-a făcut ziua. În sfârşit mi-a venit cheful să fac mişto de tine. Ai devenit uman!

- Limbrici, te trosnesc! - Idiotule, tu eşti prost? Eşti cel mai mare futangiu

pe care-l cunosc. Cum să fii homosexual? - Mă atrage doar Iris. - Poftim? - Nu vreau să *t altă fată în afară de Iris. De câteva

luni, mă gândesc doar la ea. Dracu’, eram în baie în Control, cu una în genunchi şi mi-am dat drumul doar când mi-am adus aminte de zâmbetul ei. Deci da. Sunt poponar.

- Idiotule, eşti îndrăgostit! Nu poponar. Bă, cretin eşti! Să mor io...

- Limbrici, nu sunt. Nu ştiu ce e aia. Nu am fost niciodată.

- Cretinel, e exact ce ai descris tu acolo. Probabil în alte cuvinte, dar ideea e aceeaşi. Persoana aia de care eşti îndrăgostit devine indispensabilă pentru tine.

- Ca răţuşca, nu? - Eşti bou. Cum căcat să compari dragostea cu

răţuşca? Ţi se pare ţie că Iris seamănă cu o răţuşcă? - Deci ţi-am zis io că sunt poponar!

136

- Eşti prost, aia eşti tu. Şi nu mai insulta homo-sexualii.

- De ce ţii atât de mult la ei? Îţi place şi ţie să dai la buci?

- Handicapatule... - Nu insulta persoanele cu dizabilităţi! - Scumpul meu, e mai bine acum? - Să nu mă pupi că-ţi pute gura a usturoi. - Lasă-mă în... răţuşca mea în pace! Hai, beşi de-

aici şi pleacă la Bucureşti. - Ok, ok, scuze. Deci ce e dragostea? Am înţeles că

nu e o răţuşcă, dar e indispensabilă. - Dragostea e atunci când nu spui nimic. Când

persoana de lângă tine doar prin simpla ei prezenţă te face fericit. Când nu ai nevoie de confirmări. Când puteţi să vorbiţi despre orice, dar să nu vă spuneţi nimic. Când nu aveţi nevoie de vorbe să vă înţelegeţi. Când eşti indispensabil unul altuia şi când zâmbeşti. Dragostea e atunci când râzi cu poftă, când plângi fără motive şi când ai curajul să te uiţi la soare pentru că nu-ţi mai e frică de el. E atunci când poţi muri fără să te uiţi înapoi. Şi avem nevoie de dragoste, de celălalt, că e singurul antidot împotriva singurătăţii. Dar

137

oamenii sunt prea acaparaţi de singurătate să-şi mai amintească să iubească.

- Coa*e, profund. Mi-a dat o lacrimă. - Beşi, mă, de-aici. - Serios, dacă mă chinui oleacă, o şi vezi. - Tudore, eşti prost cu spume, nu ştiu cum ai intrat

tu acolo printre primii la master, dar eşti singurul meu prieten adevărat. Şi te iubesc, frate.

- Fir-ai tu de poponar! Dă să te pup! - Ce faceţi onaniştilor aici?, Veronica întrerupe

într-un mod boem minutul lor de sinceritate aducând un joint în discuţie.

- *zdele nu sunt binevenite, o alungă Buzilă. - A, da? Şi tu ce cauţi aici? - Stai că am uitat să râd. - E veche de când era mama virgină. - Existau virgine şi pe-atunci? Făt Frumos şi-a luat ambalajul de la şaorma şi s-a

ridicat de pe plajă. Se făcuse frig. Se gândea la ce-i spusese lui Buzilă şi toate cuvintele lui căpătau chipul Ileanei Cosânzeana. Nu voia să recunoască, dar i se făcuse dor de ea. Nu neapărat să vorbească, doar să o simtă. Ştia că suna stupid, dar îi era dor de mirosul ei. Avea un miros specific de pixuri. Degetele ei erau

138

mereu mânjite cu pastă de scris şi, câteodată, o pată mică îşi făcea loc lângă nas. Îi era dor de ea întreagă. Grasă şi blondă. Multă, dar nu îndeajuns. De râsul ei din tot corpul. Pe care nu-l mai auzise de mult. Îşi reproşa de multe ori că i-a răpit-o zmeului, dar mai mult făcea asta pentru că nu s-a purtat cu ea nici pe jumătate cât a făcut-o cel dinainte. În mintea lui, recu-noştea mereu că nu a fost un salvator bun. Că nu a avut grijă de Ileana Cosânzeana aşa cum un Făt Fru-mos ar fi trebuit. Că a lăsat-o baltă când primul mişto se ivea. Că mereu i-a ales pe ei şi nu pe ea. Că popu-laritatea lui era a treia persoană în relaţia lor. Asta îşi reproşa.

- Făt Frumos din Vamă, vrei un fum?, Veronica îl ademenea fluturând un cui prin faţa lui.

- Nu am chef. Dacă fumez apoi iar te *t, iar mai cade vreo leşinată la picioarele mele şi a doua zi o iau de la capăt. Azi nu mai am chef de mine. Vreau să ne despărţim.

- Iubire, dar noi nici nu am fost într-o relaţie. În cel mai bun caz, ai fost peştele meu pentru câteva *tuturi cu nişte dubioşi. Dar mai mult, nu.

- Nu mă refeream la tine. Vorbeam cu mine. Vreau să mă despart de mine.

139

- Ai marea aproape. Ce mai aştepţi? - Nu e aşa de uşor. Nu poţi să omori singurătatea. - Auzi, cred că tu ai început să duci treaba asta cu

tac’tu cam departe. Fiecare cu morţii lui. Ţi-am zis: singurul răspuns la viaţa asta este să o *ţi în cur.

- Te-am *tut prea mult şi tot singur mă simt. - Mă simt flatată, dar nu eu sunt viaţa ta. Caută în

tine. Vezi care e lucrul care te sperie cel mai tare şi *te-l în cur până nu mai poţi. Şi apoi mai *te-l o dată. De ce ţi-e frică?

- De nimic. Nu ştiu. De sărăcie, probabil. - Atât de superficial eşti? Aveam aşteptări mai

mari de la tine... - Dar ţie de ce ţi-e frică, dacă tot mă iei aşa? - Nu eu te iau aşa, viaţa. - *tu-ţi viaţa mă-tii!, îi răspunse Făt Frumos

nervos. - Când eram mică, eram învăţată să-mi fie frică de

bau-bau şi de ţiganii din spatele blocului. Când am fost infectată, doctorii m-au învăţat să-mi fie frică de deficienţa din sistemul meu imunitar. Când m-am îndrăgostit prima dată la 18 ani de un prostănac, „prie-tenele mele”, aşa cum le consideram atunci, m-au învăţat să-mi fie frică de infidelitatea lui. Analizând

140

de-alungul anilor în care m-am izolat de oameni, mi-am dat seama că mie nu mi-e frică de nimic. Doar am învăţat sentimentul ăsta de la alţii. Dar eu, în adâncul meu, nu l-am avut niciodată. L-am adoptat. Frica, în adevăratul sens al cuvântului, este un senti-ment pe care-l capeţi de la alţii. Nu e al tău. Dar e sin-gurul care te împiedică să trăieşti. Suntem învăţaţi să ne fie frică pentru că aşa suntem controlaţi mai uşor. Poate că singura frică pe care o simţisem ca fiind cu adevărat a mea era frica de moarte. Dar anii în şir cât am trăit eu cu boala asta şi am fost când bine, când rău, m-au făcut să mă îndoiesc de moartea mea. Deci, moartea nu există. E doar o altă viaţă într-o altă for-mă. Frica nu există. Moartea nu există. Viaţa e cea care ne împiedică să trăim cu adevărat.

- Mai lasă-mă în răţuşca mea cu viaţa şi moartea ta. Nu vreau să mor. Tu de ce nu faci asta?

- Să mă omor? Dragul meu, dar eu sunt deja moar-tă. Boala mea, oamenii, sau mai bine zis, obiectele din jurul meu, sunt cele care m-au omorât. Eu nu trăiesc. Eu doar exist acum. Şi nu mă mai interesează. De ce crezi că vreau să mă prostituez?

- Viaţa? Sistemul? Căcaturile alea pe care mi le zi-ceai când ne-am cunoscut?

141

- Căcaturi, ai zis bine. Speranţa s-a îngropat singură din momentul în care am fost diagnosticată. Şi atunci m-am simţit cel mai liber. Ascultă-mă pe mine: speranţa reprezintă cătuşele care te ţin în viaţă. Odată ce renunţi la ea, eşti liber să faci ce vrei. Pentru că nu mai aştepţi nimic de la nimeni. Eşti tu şi cu Cel de Sus.

- Eşti religioasă, dar renunţi la speranţă... - Cine a zis că religia trebuie să fie corelată cu spe-

ranţa? Speranţa înseamnă aşteptare, vise, târguri cu Cel de Sus. Eu nu mă târguiesc cu nimeni. Cel de Sus nu aşteaptă niciodată. Timpul nu există pentru El.

- Cred că deviem de la subiect. - Şi nu mi-ai zis cum s-a terminat povestea ta. - Ce poveste? - Aia cu Ileana Cosânzeana. Deci i-ai răpit-o Zme-

ului până la urmă? - Da. Că aşa trebuia să o fac. - Şi apoi? - Apoi... am devenit uman. Am dat Bacul, am intrat

printre primii la facultate, am salvat un ingrat, mi-am dat licenţa, mi-a murit tatăl, am *tut câteva *zde şi am ajuns de unde am plecat. În Vamă.

- În Vamă v-aţi cunoscut? Că tot nu am înţeles...

142

- De văzut, ne-am văzut în prima zi de liceu, de vorbit, ne-am vorbit prima dată la bal şi de cunoscut... nu cred că am făcut asta niciodată.

- Da, dar tu eşti Făt Frumos şi ea e Ileana Cosân-zeana. Asta ştiai deja.

- Nu cred. Nu cred că am ştiut asta niciodată. Nu cred că eu sunt Făt Frumos. Asta a fost o poreclă pusă la beţie încercând să câştig un pariu şi să fac o tipă în fuste lungi şi cu pixuri colorate să mă placă.

- Deci totul a fost doar un pariu? - Nu, a fost o obsesie fără sfârşit. - Şi ea ştie? - Posibil. De ştiut ştie că nu m-aş fi uitat niciodată

la ea. Dar aveam nevoie de ea să-mi încep povestea. - Chiar atât de superficial eşti? - Chiar atât de mult crezi în poveşti? Lumea spune

că avem nevoie de ele să ne îmbogăţim imaginaţia. Eu am avut nevoie de ele să-mi definesc rolul de erou. Şi întâmplarea a făcut ca ea să fie Cosânzeana mea. În poveste, noi am fi fost împreună, încălecaţi pe-o şa/ şi v-am spus povestea-aşa. Am fi avut o droaie de copii, probabil. Nu ştiu. De-aici povestea nu mai spune nimic.

- Şi atunci nu a fost doar un pariu...

143

- Nu, dar a fost viaţa. Şi viaţa m-a transformat pe mine din personajul pozitiv în cel negativ.

- De ce spui aşa? - Pentru că eu nu am trăit fericit până la adânci

bătrâneţi. Viaţa mea continuă. Nu ştiu ce o să fac după facultate, nu ştiu cum o să-mi câştig banii, nu ştiu care va fi următoarea fată *tută de mine.

- Şi Ileana Cosânzeana. Cum rămâne cu ea? Ştii măcar cum o cheamă sau a rămas totul în poveste?

- Veronica. Numele ei e Veronica. Şi numele meu e Radu. Dar în viaţa reală Veronica nu rămâne cu Radu. Veronica se întoarce la Dragoş şi îşi continuă visele lor mărunte.

- De ce spui aşa? Ţi se pare că visele tale sunt mai mari?

- Nu, dar după ce am vorbit cu tine, acum nu îmi e frică să visez.

- Deci cum se termină totul? Sunteţi sau nu îm-preună? A meritat sau nu obsesia ta? Ai iubit-o?

- Coincidenţa a făcut ca singurul îndrăgostit dintre noi să fie Tudor. Celălalt.

- Mi s-a făcut foame. Vii cu mine să-mi iau o şaorma?

144

După discuţia de-atunci cu Veronica cu dreaduri, Făt Frumos s-a uitat pentru prima dată la sensul cu-vintelor ei şi nu la buzele ei pătate de ruj.

Povestea lui s-a terminat acum. Era major. După ce o să se angajeze, probabil că va întâlni o altă Veronică pe care să o transforme în Cosânzeană, să o ia de ne-vastă şi să continue ciclul început de ai lui: să facă un alt Făt Frumos care să-i continue povestea. Speră ca de data asta, să nu i se ia nemurirea ca să-şi prindă nepoţii şi să-i ghideze în viaţă. Mai bine decât a fost ghidat de Făt Frumos ăl bătrân.

Încerca să-şi închipuie cum ar fi fost să renunţe la planul lui şi să plece în Olanda să fie peştele Veroni-căi cu dreaduri. Să i se scoale de fiecare dată când ar citi pe buzele ei cuvântul „*rvă”, dar să nu simtă ni-mic pentru ea. Să renunţe la ideea aia de reciprocitate, de sentimente vândute pe un sărut pe obraz. Gândul îi fugi imediat atunci când o văzu că se sărută cu Buzilă.

- Radu, urla Veronica cu dreaduri sărutată de Buzilă.

- Ău? - Povestea nu s-a terminat. - Ce, mă?

145

- Stai să te ajut: „Şi-am încălecat pe-o căpşună/ Şi v-am spus o mare minciună”.

- Nu-nţeleg. - Mai ai o strofă. - Ce?

„Deschide ochii, Radu. Deschide ochii. Deschide ochii. Deschide ochii. Deschide ochii. Deschide ochii. Deschide ochii. D e s c h i d e o c h i i”, se auzea vocea ei

şoptindu-i. - Neaţa! - *tu-ţi, naţia mă-tii, Veronico!

146

SFÂRŞIT3

3 ul primei strofe.