CUPRINS

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI…………………………………………………………….…..1

Capitolul I

I.  Aspecte generale privind familia ...............................................................................................3

I.1.  Definirea familiei ……………………………………………………………….……………….3

I.2.  Structura şi funcţiile familiei contemporane ……………………………………………………3

I.3.  Statutul social al familiei în ţara noastră………………………………………………………...5

I.4. Responsabilităţi specifice ale educaţiei copilului în familie....…………………………….……6

Capitolul II

II. Dezvoltarea personalităţii.......................................................................................................... 9

II.1. Definirea personalităţii………………………………………………………….……………… 9

II.2. Formarea si dezvoltarea personalităţii................………………………………………….……..9

II.3. Dialogul familial, factor important în dezvoltarea personalităţii adolescentului………………11

Capitolul III

III. Adolescenţa............................................................................................................................. 34

III.1. Adaptologia adolescentului....................………………………………………………………15

III.2. Adolescenţa.........................……………………………………………………………….…. 16

III.3. Caracteristicile adolescenţei.........................…………………………………………….….…17

III.4. Relaţia părinţi- adolescenţi....................………………………………………………….…... 22

III.5. Autonomizarea adolescenţilor....................……………………………………………….…...22

III.6. Locul percepţiei în cadrul mecanismelor cognitive...................................................................33

Capitolul IV

IV.   Metodologia cercetării ........................................................................................................... 34

IV.1. Obiectiv general...................................................................................................................... ..34

IV.2. Obiective specifice.......... ....................................................................................................... ..34

IV.3. Ipoteze........................................................................ .............................................................. 34

IV.4. Participanţi la studiu ...........................................................................................…………….. 34

IV.5. Instrumente de cercetare............................................................................................................ 37

IV.6. Procedura de lucru.......................…………………………………………………………..….39

Capitolul V

V. Analiza si interpretarea datelor .................................................................................................40

Verificarea ipotezelor.................................................................................................…….………....46

Concluzii ..................................................................................................................…………………48

Bibliografie ..............................................................................................................…….………..….49

Anexa.........................................................................................................................…….………….50

1

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Moto: "Fiecare copil este unic şi special şi merită să fie iubit indiferent cum este"

John Gray

 Adolescenţa este perioada de trecere de la copilarie la viaţa de adult. Dacă prima

înseamnă dependenţa de părinţi concomitent cu o importanţă relativ scăzută a afirmarii de sine, ca

individ dotat cu trăsături unice, cea de-a două presupune o funcţionare autonomă şi o identitate de

sine bine conturată. Inevitabil, adolescenţa aduce cu sine o pendulare între aceste două poluri, adică

o pendulare între nevoile de dependenţă, de aparţine şi de identificare cu ceilalţi şi nevoile de

autonomie şi afirmare de sine.

Prin prezenta lucrare doresc să subliniez rolul important care-l joacă  familia în

dezvoltarea personalităţii adolescentului, părinţii fiind persoanele care trebuie să se implice activ în

clarificarea problemelor şi frământarilor adolescenţilor, specifice perioadei adolescenţei.

Considerând că relaţia dintre părinţi şi adolescenţi este o problemă de actualitate

datorită faptului că tot mai mulţi adolescenţi îşi formează o personalitate deficitară, în paginile

cercetării de faţă doresc să descopăr şi să evidenţiez care sunt motivele pentru care acest fenomen

are loc.

La această vârstă are loc desprinderea psihologică a copilului, devenit aproape adult, de

părinţii săi. Nevoia de independenţă, de autonomie îl impinge pe adolescent să îşi caute forme de

exprimare aflate în opoziţie cu normele parentale. Freud, întrebat de o mamă cum să se fie o mamă

bună, a spus „oricum aţi face, nu e bine”. Ceea ce a vrut Freud să spună a fost că indiferent de

modul în care se comportă părinţii, copiii vor avea oricum nevoie să se dezică de ei la un moment

dat, găsindu-le neajunsuri şi vini. Mulţi părinţi se culpabilizează pentru numeroasele certuri şi

neânţelegeri cu copiii lor adolescenţi, considerându-se incapabili şi nepricepuţi în a administra

această relaţie. In realitate, această relaţie, părinte-adolescent, este prin definiţie, aş spune,

împovarată de fricţiuni, rebeliuni, explozii emoţionale, reproşuri şi învinuiri reciproce.

Desprinderea de „trupul” părinţilor nu poate fi decât dureroasă, indiferent cum ar fi părinţii. Sau

nu?

Diferite studii şi cercetari au demonstrat faptul că relaţia părinte adolescent nu poate fi

realizată decât în cadrul matricei familiale, atât modelele de educaţie cât şi calităţile afective şi

instrumentale ale mediului familial creează premise puternice pentru evoluţia armonioasă a

adolescentului, faţă de care părinţii au o responsabilitate fundamentală.

G. H. Elder a făcut un studiu, în 1962, legat tot de relaţia părinţi-adolescenţi. El a cerut

unui număr de peste 7000 de adolescenţi să aprecieze comportamentul părinţilor lor. La întrebarea

2

despre corectitudine, cele mai pozitive aprecieri au fost cele cele acordate părinţilor consideraţi ca

fiind democratici (care invită adolescentul să participe la discuţii, dar deciziile finale sunt luate de

părinţi) sau egalitari (părinţii şi adolescenţii iau decizii împreună). Cea mai scăzută apreciere au

primit-o părinţii autoritari (care nu se consultă deloc cu adolescenţii). Abordarea democratică pare

deasemenea să contribuie la creşterea încrederii în sine şi a independenţei, întrucat dă copiilor

şansa de a participa la luarea deciziilor şi astfel să câstige experienţa în a lua decizii pe cont propriu

fără a lipsi însă adolescentul de un anumit grad de îndrumare şi control. Totuşi, cercetătorii îi

sfătuiesc pe părinţii care folosesc abordarea democratică în relaţiile cu copiii lor, să nu-şi exprime

afecţiunea într-un mod prea puternic, astfel încât relaţia să nu fie nici prea rece şi distantă, nici prea

intensă şi copleşitoare. Şi asta pentru că adolescenţii care provin din familii prea apropiate şi

excesiv de încărcate afectiv se vor simţi împovăraţi de aceste legături familiale atunci când va veni

vremea să treacă de la dependenţă la independenţă.

Fiziologia copilului poate fi profund marcată de modul în care părinţii  răspund

trebuinţelor sale de hrană, protecţie, afecţiune şi îngrijire, după cum dezvoltarea aptitudinilor şi

atitudinilor sale nu se poate face decât în prezenţa  ambilor părinţi. Dacă unul din ei absentează din

cămin sau între părinţi  există conflicte, copilul va dezvolta tendinţe şi norme contradictorii care

vor împiedica evoluţia sa corespunzătoare.

In secolul XI se consideră că pentru viaţa subiectului uman, copilăria reprezintă un

segment deosebit de important, fapt reflectat în multitudinea abordărilor, studiilor, scrierilor,

domeniilor; în secolul XX aprecierea importanţei a trecut pe palierul adolescenţă (între copilarie şi

viaţa adultă) - fenomen complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu rebeliune, criza de

identitate etc. In culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet, D. (1989); Gergen, K.J. & Davis,

K.E. (1985) au arătat drept cea mai importantă achiziţie în dezvoltarea copilului: structurarea

motivaţiei pentru independenţă şi comunicarea ulterioară a adolescentului. Totodată, cercetări

pertinente ocupându-se de implicaţiile acceptare - respingere conchid în legăturăş cu deficitul de

interacţiune, intercomunicare - ca una din situaţiile posibile.

Sintetic, abordarea afecţiunii (dragoste părintească), petrecerea unui volum de timp

considerabil împreună cu minorul, tratarea acestuia cu delicateţe, aplicarea flexibilă a balanţei

recompenselor mai degrabă decât a critica şi a fi ostil determină o bună imagine a părinţilor în

accepţia copiilor.

La nivel empiric este cunoscut faptul că mama are o mai strânsă relaţie cu  copilul sau

adolescentul  decât  tatăl, dar în paginile urmatoare doresc să evidenţiez faptul că o relaţie afectivă

pozitivă cu  ambii părinţii duce la dezvoltarea armonioasă a personalitaţii la adolescenţi, totodată,

voi încerca să validez această afirmaţie   printr-o cercetare ştiinţifică.

3

CAPITOLUL I

I. ASPECTE GENERALE PRIVIND FAMILIA

I.1.  Definirea familiei

Constituind cea mai veche dintre instituţiile create de om de-a lungul existenţei sale

social-istorice, familia reprezintă o formă de comunicare umana ale cărei relaţii între membrii săi,

de esenţa natural-biologică, spiritual-afectivă şi moral-juridică, permit continuitatea speciei umane

şi evoluţia societăţii.  Familia este considerată elementul natural şi fundamental al societăţii,

principiu care apare atât în cadrul actelor noastre legislative, cât şi în actele internaţionale privind

drepturile omului.

Întreaga dezvoltare a umanităţii este indisolubil legată de constituirea şi evoluţia

formelor de colectivitatea umană, dintre care familia reprezintă una dintre verigile sociale cele mai

vechi şi mai specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării depline a fiinţei umane. Deşi relativ

independenţa în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în

ultimă instanţa şi condiţionată, în organizarea şi evoluţia sa, de modul de organizare a societăţii pe

care o reflectă.

Studiul familiei s-a impus ca necesitate în epoca modernă, deşi preocupările în acest

sens sunt foarte vechi, iar multiplele definiţii date până acum familiei au încercat să evidenţieze o

serie de aspecte atât de ordin structural  cât şi funcţional l.

După Levi- Strauss, familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit

din soţ, soţie şi copiii născuţi din unirea lor pe care-i unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice,

economice, religioase şi sociale.

Vincent defineşte familia ca fiind un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite

obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie2.

Berge3 afirma că familia este un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală

influenţează armonia fiecăreia dintre părţi. Familia este unitate de interacţiuni şi intercomunicări

personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră.

I.2.  Structura şi funcţiile familiei contemporane

Perenitatea oricărei societăţi este asigurată prin reproducere biologică şi socială, iar

aceste funcţii, de importanţă fundamentală pentru viitorul, ei sunt îndeplinite în cadrul familiei.

___________1 Petruţ Iluţ Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Bucureşti , 2005, p.282 Petruţ Iluţ Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Bucureşti , 2005, p.293 Ibidem 2

4

Astfel, căsătoria şi actul procreerii oferă continuitatea speciei biologice, iar procesul de

socializarea descendenţilor oferă continuitate structurii sociale şi modelului cultural care

caracterizează societatea respectivă.

Pentru orice societate, familia ca instituţie nu este doar o simplă existenţă exterioară ei,

ci mai ales coexistenţa, definită prin caracterul comun al relaţiilor dintre membri.

În toate societăţile cunoscute, indivizii participă în comun la procese biologice şi

sociale, dezvoltă relaţii între ei şi manifestă tendinţe de adeziune la viaţa de grup facilitată de

familie. În ansamblul lor, raporturile familiale reprezintă un tip specific de solidaritate şi integrare

socială care implică indivizii aflaţi într-o interacţiune reciprocă şi permanentă. Pentru acest motiv,

nu relaţiile biologice, deşi foarte importante, ci relaţiile sociale definesc esenţa vieţii de familie.

Această idee nu şi-a făcut loc prea uşor în gândirea istoricilor, psihologilor şi a sociologilor, ci de-a

lungul timpului. Concepţiile mai vechi sunt marcate, de pildă, de o serie de prejudecăţi, care acordă

fie factorului biologic, fie celui spiritual, rolul de bază în structura familiei 4.

Atât  pentru Le Play cât şi pentru Proudhon 5, familia este ,,celula  de bază a societăţii ,,

de la care emană întreaga ordine sau dezordine socială. Familia constituie deci temelia pe care se

edifică celelalte forme de organizare a vieţii sociale şi care, la rândul lor influenţează familia,

făcând-o să se transforme şi să evolueze în permanenţă.

Ca grup natural caracterizat printr-o mare stabilitate structurală şi evoluţie  istorică, ea

reuneşte femei şi bărbaţi, parinţi si copii, bunici, nepoţi şi unchi  prin legaturi trainice de căsătorie,

sânge sau rudenie, ca şi prin forme specifice de organizare a relaţiilor dintre ei.

Reprezentând cea mai importantă şi dinamică structură a vieţii  sociale, familia este

determinată  de legile generale de dezvoltare a societăţii şi de întreg procesul istoric care o

transformă şi o face să evolueze în forme particulare, dar care nu-i modifică esenţa. Apare astfel

clar faptul că nu relaţiile biologice determină esenţa grupului familial, ci în primul rând relaţiile

sociale care influenţează atât caracterul istoric al legaturilor familiale, cât şi organizarea specifică a

acestora, în raport cu modelul social şi cultural al societăţii în ansamblul său.

Se poate considera că familia reprezintă o componentă de bază a oricărei societăţi,

funcţionarea acesteia depinzând în buna parte de realizarea unei funcţionalităţi adecvate a grupului

familial.

În societatea  contemporană unele din funcţiile familiei au dispărut, altele  s-au diminuat

sau au fost preluate de alte instituţii sociale, ca de exemplu funcţiile pedagogico-educative şi

_____________________

4 Stănciulescu Elisabeta Sociologia educaţiei, Familie şi educaţie în societatea româneacă, Editura Polirom, 2002, Bucureşti,  p. 220.5 Neamţu George Tratat     de asistenţă socială , Editura Polirom, Bucureşti,  2003, p. 672.

morale 6.

5

Cea mai importantă funcţie, evaluată astfel de mai mulţi autori este socializarea

copilului, deoarece familia constituie mediul cel mai propice pentru educaţia acestuia, într-o

perioadă în care este susceptibil de a fi influenţat. Căldura şi afecţiunea oferite de părinţi precum şi

legăturile informale stabilite între părinţi şi copiii reprezintă stimulente puternice pentru formarea

deprinderilor şi aptitudinilor copilului, pentru dobândirea capacităţilor sale de integrare socială

adecvată 7.

Socializarea copilului şi stabilizarea personalităţii  adultului sunt două funcţii

microsociologice principale, care definesc esenţa şi importanţa familiei conjugale moderne.

Specializarea rolurilor masculine şi feminine în cadrul familiei are drept scop formarea unei baze

de acţiune pentru socializarea copilului şi pentru dezvoltarea personalităţii tuturor membrilor

grupului familial de-a lungul întregului ciclu al  vieţii8.

Consacrând principalele funcţii ale familiei (biologic-sanitară, pedagogic-educativă, de

solidaritate familială, de asigurare a nivelului de trai al membrilor săi, de integrare a grupului

familial în societate) statul român reglementează statutul acesteia ca fiind instituţie socială în Codul

familiei, printr-o serie de acte normative cu privire la căsătorie, drepturile sotilor, relaţiile părinţi-

copiii, raporturile de moştenire, adopţiune, alte relaţii personale şi matrimoniale ce izvorăsc din

actul de căsătorie.

I.3.  Statutul social al familiei în ţara noastră

Constituind principalul factor al dezvoltării fizice şi intelectuale a populaţiei, familia

influenţează în mod direct şi semnificativ, mai ales prin intermediul funcţiei sale de socializare,

nivelul şi profunzimea conştiinţei morale a descendeţilor în acord cu normele, valorile şi idealurile

societăţii  noastre.

Familia este cea care modelează personalitatea copilului, contribuie la formarea unei

atitudini pozitive faţă de muncă, viaţă şi valorile sociale şi cultivă responsabilitatea faţă de actele

proprii în raport cu imperativele participării la viaţa socială. Sarcini de mare răspundere revin în

acest sens familiei şi celorlalte instituţii de ocrotire şi supraveghere, chemate să contribuie la

menţinerea climatului vieţii de familie, la puritatea morală a relaţiilor  dintre membrii grupului

familial, la asigurarea unor condiţii materiale adecvate şi a unei ambianţe psihosociale care să

_____________

6 Neamţu George Tratat     de asistenţă socială , Editura Polirom, Bucureşti,  2003, p. 673.7 Salade Dumitru Educaţie şi personalitate ,  Editura Casa Cărţii de ştiinţă , Cluj- Napoca , 2001, p. 48.8 Minulescu Mihaela Relaţia psihologică cu copilul tău, Editura Psyche Bucureşti, 2006 , p. 75.

 

6

favorizeze pe deplin personalitatea  copilului, formarea sa în conformitate cu cele mai valoroase şi

dezirabile modele de conduită socială.

I.4. Responsabilităţi specifice ale educaţiei copilului în familie

Întreaga acţiune de modelare a personalităţii copilului constituie o operă educativă  de

anvergură care antrenează toate direcţiile creşterii şi dezvoltării sale: fizică, psihică, afectivă,

morală şi socială. În această acţiune, rolul părinţilor are o importanţă  fundamentală, deoarece nici

un copil nu poate fi dirijat şi educat decât într-o  ambianţă definită de afectivitate şi dragoste.

Relaţia părinţi-copiii detine un rol deosebit atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi

comportamentale, cât şi în asigurarea unei condiţii psihologice normale. Dar o asemenea relaţie

presupune norme precise care corespund unor obiective ce stau la baza rolurilor părinţilor şi

aşteptărilor copilului, precum:

Dragostea, concretizată în asigurarea protecţiei, securităţii şi orientării copilului, în

formarea unor aptitudini şi atitudini pozitive pornind de la calităţile sale proprii. Dragostea

părintească presupune încredere şi siguranţă  din partea copilului, afecţiune şi înţelegere din partea

părinţilor, dar ea nu trebuie exagerată fără riscul de a provoca o serie de dificultăţi evoluţiei

psihologice normale. Cel mai adesea, copiii lipsiţi de dragostea părintească sunt timizi, instabili,

interiorizaţi şi complexaţi, în timp ce capriciul, răsfăţul, lipsa de voinţă caracterizează de cele mai

multe relaţiile exagerate din punct de vedere afectiv între părinţi şi copiii;

Asigurarea unor raporturi relaţionale juste şi echilibrate. Părinţii trebuie să ofere

modele de conduită corespunzătoare, calităţile  şi atitudinile lor având o influenţă formativă

decisivă; dimpotrivă, divergentă între act şi cuvinte, între atitudine şi conduită antrenează

incertitudini şi lipsa de discernamânt în aprecierea răului sau a binelui de către copil. Fiind primele

fiinţe cu care copiii se identifică şi faţă de care îşi manifestă afectivitatea, părinţii trebuie să fie

atenţi atât la ceea ce spun, cât şi la ceea ce fac, deoarece eventualele divergente sau neconcordanţe

provoacă dezorientare şi derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalităţii copilului;

Complementaritatea rolurilor parentale. În calitate de ghizi, educatori şi modele de

urmat, părinţii trebuie să alcătuiască în raport cu copilul o unitate inseparabilă  care îşi împarte însă

rolurile şi sarcinile. Diferite, dar nu divergente, rolurile tatălui şi ale mamei trebuie să se

completeze reciproc: mama în calitate  de factor afectiv al căminului, iar tatăl în calitate de factor

instrumental înzestrat cu deplina autoritate. Inversarea rolurilor parentale apare perturbatoare

deoarece nu mai corespunde imaginii ideale pe care copilul şi-o formează în legatură cu

comportamentul şi actele obişnuite ale mamei sau tatălui, acesta fiind o sursă de dificultăţi

psihologice care se imprimă şi comportamentului ulterior  al copilului. Dacă aceste obiective nu

7

sunt  îndeplinite sau dacă sunt aplicate în mod unilateral de părinţi, procesul educativ implică o

serie de sinuozităţi.

Se relevă astfel că nu simplă existenţă a familiei permite un proces adecvat de

dezvoltare a personalităţii copilului, ci doar acea familie ale cărei funcţii sunt îndeplinite în mod

normal de ambii părinţi. O familie normală înseamnă pentru copil un mediu afectiv, ocrotitor,

având o alcătuire şi o structură unitară, omogenă9.

 Dezvoltarea personalităţii copilului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei

familiale. Atât modelele de educaţie, cât şi calităţile afective şi instrumentale ale mediului familial

creează premise puternice pentru evoluţia armonioasă a copilului, faţă de care părinţii au o

responsabilitate fundamentală 10.Fiziologia copilului poate fi profund marcată de modul în care

părinţii  răspund trebuinţelor sale de hrană, protecţie, afecţiune şi îngrijire, după cum dezvoltarea

aptitudinilor şi atitudinilor sale nu se poate face decât în prezenţa  ambilor părinţi. Dacă unul din ei

absentează din camin sau între părinţi  există conflicte, copilul va dezvolta tendinţe şi norme

contradictorii care vor împiedica evoluţia sa corespunzătoare11.

De asemenea, numeroase studii de psihologie a copilului evidenţiază faptul că

întârzierea achiziţiei limbajului poate influenţa negativ capacitatea sa de a percepe, a gândi şi a

înţelege, după cum interiorizarea de timpuriu a sensului şi conţinutului normelor şi valorilor sociale

îl determină să  acţioneze şi să se comporte ca individ integrat social12.

In societatea modernă responsabilităţile familiale ale părinţilor sunt definite de norme

specifice care reglementează condiţiile şi modul lor particular de îndeplinire în fiecare din cele trei

etape de dezvoltare (dependenţă absolută, dependenţă relativă şi independenţă) prin care trece

copilul în cursul formării personalităţii sale. Atât părinţii, cât şi familia ca întreg au misiunea

extrem de importantă de a transmite copiilor norme şi reguli morale de conduită şi de a asigura

internalizarea acestora sub formă de convingeri, atitudini şi motivaţii. În acest sens, pe lângă

comunicarea verbală nemijlocită care favorizează dezvoltarea unor atitudini şi responsabilităţi

corespunzatoare asupra noţiunilor de ,,bine” şi  ,, rău”, comportamentul nemijlocit al părinţilor,

exemplele personale oferite de aceştia, exercită o influenţă deosebit de importantă asupra conduitei

copilului.

Se poate considera, din acest punct de vedere, că totalitatea manifestărilor

comportamentale adecvate ale copilului este în funcţie de integralitatea funcţionalităţii familiei, iar

_________________

9 Ciofu Carmen Interacţiunea părinţi- copii, editura ştiinţifică şi Enciclopedică,  Bucureşti, 2000,p.45 .10 Ciocan I., Negreţ I., Formarea personalităţii umane, Bucureşti ,Editura Militară, 2000, p. 6811 Germain Duclos, Laporte Danielle, Ross Jaques Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides,

2006, p. 82.12  Dr.Puline Moran de Jouffrey Psihologia copilului, Bucureşti,Editura Teora, 2005, p. 35.

8

conduita morală pozitivă prezentată de copil poartă pecetea influenţelor favorabile exercitate de

anturajul său familial.

Există însă şi situaţii în care absenţa realizării unor funcţii ale familiei, în special a celei

pedagogic-formative, determină tendinţe neconforme cu normele de conduită valorizate pozitiv de

societate, copilul manifestând tendinţe de marginalizare şi deviantă care au un impact negativ

asupra dezvoltării armonioase a conduitei13.Majoritatea anomaliilor sale psihice, afective sau

caracteriale provin din absenţa realizării funcţiilor familiei şi responsabilităţii părinţilor, familia

reprezentând din acest punct de vedere un fel de ,, personalitate colectivă ” a cărei armonie sau

dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii copilului, în sănătatea şi echilibrul său psihic.

_____________________

13 Dr.Puline Moran de Jouffrey Psihologia copilului, Bucureşti,Editura Teora, 2005,p. 36.

9

CAPITOLUL II

II. DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

II.1.  Definirea personalităţii

Personalitatea14 este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme

psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.

Voi examina pe scurt conceptele- cheie din această definiţie:

Organizarea dinamică. Problema centrală a psihologiei este formarea structurilor sau

ierarhiilor de idei şi  deprinderi care ghidează în mod dinamic activitatea. Integrarea şi alte procese

organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii. Termenul

,, organizarea ” pe care îl întâlnim în definiţie implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai

ales la acele personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivă.

Sisteme. Un sistem este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O

deprindere  este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătură, un concept, un stil de comportare.

Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele psihofizice

latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intră în acţiune.

Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate tendinţe determinante. Ele exercită

o influenţă directoare asupra tuturor actelor adaptative şi expresive prin care personalitatea ajunge

să fie cunoscută.

Psihofizic. Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este exclusiv mentală sau

exclusiv nervoasă, ci atrage după sine funcţionarea atât a ,, spiritului” cât şi a ,, trupului”.

Comportament şi gândire. Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice

persoanei şi sunt unice pentru aceasta. Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot

ceea ce poate un individ să facă; ceea ce el face în principal este să se adapteze mediului, să

reflecteze asupra lui, să încerce a-l stăpânii.         

II.2. Formarea şi dezvoltarea personalităţii

  

Personalitatea, după cum afirma Allport15, e prezentă în viaţa individului uman, dar

numai potenţial din momentul naşterii, în mod concret începând să dea primele semne ale

existenţei sale în jurul vârstei de trei ani, contur precis căpătând abia la maturitate. Cu toate că prin

intermediul factorului genetic şi congenital fiinţa umană constituie un ansamblu de virtualităţi, ca

__________

14 Allport G. Structura şi dezvoltarea personalităţii ,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică ,1991 p. 60.15 Allport G. Structura şi dezvoltarea personalităţii ,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică ,1991 p. 63.

10

expresie a unei programări, nou-născutul nu e o persoană şi nu are, cu atât mai mult, o

personalitate.Personalitatea constă într-un tot de trăsături.

În formarea personalităţii, care e o construcţie, factorul genetic serveşte acesteia ca

temelie, şi după cum se ştie orice construcţie are o bază solidă, o temelie. După naştere, ambianţa,

îndeosebi cea socială, capată o pondere din ce în ce mai mare în modelarea personalităţii, implicit a

persoanei16. Tot după naştere, în procesul de personalizare intervine şi factorul psihic, acesta

avându-şi geneza în raportul organismului cu mediul, dar constituindu-se în factor independent17.

La formarea personalităţii concurează deci factorul organic, factorul social şi factorul

psihic,  factorul  organic acţionând ca potenţialitate. Factorul social şi factorul psihic sunt factori de

întreţinere,de actualizare sau de reprimare şi de modelare.

Principalul mijloc de construire a personalităţii este constituit din învăţare motivată,

ajungându-se la diferenţierea progresivă a comportamentului; prin crearea unui mod de

comportament, a unei stereotipii dinamice, a unui sistem prin intermediul căruia acţionează

persoana, se realizează o anumită personalitate. În realizarea sa aceasta parcurge două stadii

principale: stadiul personalităţii de bază care se formează prin interacţiunea primară a copilului cu

familia; şi stadiul personalităţii individuale care se formează prin interacţiunea cu grupurile sociale.

În prezent personalitatea a devenit un ideal al pedagogiei, scopul educaţiei constând în

mare parte în formarea şi dezvoltarea personalităţii. Dar formarea personalităţii vizează o modelare

nu doar pasivă, ci una activă, iar acest proces angajează doi factori: factorul modelator şi factorul

de modelat; factorul modelator implica la rându-i: modelatorul şi modelul18.

În primi ani ai copilului, modelatorul şi modelul constau în aceleaşi persoane, şi anume

părinţii copilului. Odată cu vârsta şcolară modelul se schimbă: acesta e acum învătătorul şi mai

târziu profesorul, iar odată cu pubertatea modelul poate fi luat dintr-un roman, dintr-un film, dintr-o

piesă de teatru. Odată cu creşterea, copilul modelat se comportă ca un factor activ, implicându-se

din ce în ce mai mult în procesul de modelare. În toate cazurile, în formarea personalităţii, în afara

modelatorului propriu-zis, acţtionează întreaga ambiantă fizică şi socială, perioada  în care nu mai

intră în discuţie numai formarea, ci şi dezvoltarea personalităţii19.

Dezvoltarea personalităţii are loc din exterior prin acţiunea susţinută a unui educator,

concomitent cu acţiunea din interior, prin autodezvoltare, ştiut fiind faptul că procesul de

autodezvoltare e continuu.

_________________

16 Pavelcu, Vasile Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura  Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001, p.53.

17 Linton R. Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti ,Editura ştiinţifică, 2004, p. 38.18 A., Necula Psihopedagogie, Iaşi,   Editura Spiru Haret, 2000, p. 62.19 Minulescu Mihaela Relaţia psihologică cu copilul tău, Editura Psyche Bucureşti, 2006 , p. 80.

11

 Perioada de pubertate, urmată de cea a adolescenţei, este perioada când copilul, datorită

creşterii spiritului de observaţie şi maturizării gândirii, nu mai ia ad literam ceea ce i se spune, ci

începe să-şi formeze păreri care foarte adesea nu mai concordă cu cele ale părinţilor.

Încercările acestora de a-şi impune punctul de vedere facând apel la autoritate

părintească nu fac decât să zdruncine însăşi temelia autorităţii20.

Eliberaţi de sub tutela  învăţătorului şi obligaţi să răspundă cerinţelor mai multor

discipline, fiecare reprezentată de un profesor de specialitate, tinerii îşi lărgesc mult orizontul şi

încep să facă aprecieri critice şi comparative în ceea ce priveşte felul de predare şi la comportarea

fiecăruia. Memorarea devine din ce în ce mai logică, iar reprezentările despre lucrurile şi

fenomenele despre care învaţă devin şi ele din ce în ce mai bine conturate. Paralel cu simţul critic

se dezvoltă şi cel autocritic, dar nu în egală măsură deoarece au tendinţa să fie foarte îngăduitori cu

ei însişi şi foarte severi cu ceilalţi. Uneori li se pare fie că adulţii exagerează, fie socotesc că aceştia

nu apreciază la justa valoare acţiunile lor, încercând să le minimalizeze importanţa.

Apar din ce în ce mai des autoaprecierile relative la felul de a se purta şi a se îmbrăca.

Demarcaţia dintre băieţi şi fete devine mai precisă, fiecare având conştiinţa sexului sau şi a

anumitor particularităţi psihice şi fizice care decurg de aici.

Personalitatea  puberului începe să se desăvârşească de la vârsta de 11 - 12 ani, dar

aceasta poate fi influenţată negativ dacă educaţia o va mutila din punct de vedere afectiv, întrucât

germenii egoismului, timidităţii, fricii şi neâncrederii găsesc un teren propice. Depinde în cea mai

mare  măsură de adulţi să impiedice apariţia acestor sentimente, să încerce să sădească delicateţea,

sensibilitatea şi nu în ultimul rând siguranţa în forţele proprii.

 Copiii sunt  în general receptivi la frumos, motiv pentru care, pentru atingerea acestui

scop, unul din mijloacele cele mai bune îl constituie sentimentul estetic care trebuie transmis

copilului, sentiment prin intermediul căruia se poate obţine o modelare a personalităţii, în special

pe plan afectiv, de acea mai înaltă calitate. Ordinea şi curăţenia, muzica, desenul, pasiunea pentru

colecţii, literatura, traforajul, excursiile sunt o parte din formele frumosului accesibile copilului,

pentru ca adolescentul să-şi dezvolte personalitatea normal şi armonios.

II.3. Dialogul familial, factor important în dezvoltarea personalităţii adolescentului

       

   Cercetarea problemelor implicate în dialogul familial vizează ameliorarea raporturilor

dintre membrii unor familii, evidenţierea efectelor negative ale unora dintre măsurile şi metodele

pedagogice folosite de părinţi, şi recomandă noi atitudini părinteşti. Raportarea  adolescentului la

_________________

20 Germain Duclos, Laporte Dnielle, Ross Jaques Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides 2006,p. 85.

12

familie urmareşte precizarea atât a locului pe care adolescentul îl ocupă în viaţa grupului familial,

cât şi a funcţiilor normale ale acestui grup prin care acesta devine factor de securitate, de educare a

sentimentelor, de iniţiere în viaţa socială şi spirituală.21

Tulburările de adaptare de origine familială care se datorează carenţelor manifestate în

acţiune educativă a unor familii, impun găsirea unor răspunsuri adecvate la o serie de întrebări

referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, la consecinţele pe care actele şi atitudinile părinţilor

le pot avea asupra personalităţii în formare a adolescentului. Severitatea excesivă, de exemplu, la

care recurg în mod frecvent unii părinţi în raporturile lor cu adolescenţii, are drept consecinţă

creşterea unor adolescenţi fie apatici, indiferenţi, lipsiţi de iniţiativă, fie impulsivi, recalcitranţi,

revoltaţi. Aceşti părinţi care nu reuşesc să rezolve probleme curente ale educaţiei adolescenţilor lor

altfel decât prin aplicarea unor aspre pedepse şi măsuri de interdicţie, se află de fapt în faţa eşecului

propriei lor autorităţi. Ca şi părinţii prea severi, cei indiferenţi nu-şi dau îndeajuns de bine seama de

faptul că în raporturile lor cu adolescenţii trebuie să ştie să se apropie de aceştia, dar în acelaşi timp

să păstreze o oarecare distanţă, deoarece numai atunci când se păstrează anumite limite în

apropierea de adolescenţi se poate asigura menţinerea prestigiului şi autorităţii părinteşti.

Părinţii indiferenţi sunt dezamăgiţi atunci când  văd cum proprii adolescenţi se

înstrăinează de ei căutând în altă parte satisfacţii şi împliniri, de aceea este deosebit de important ca

părinţii să fie în pas cu dezvoltarea psihică actuală a adolescenţilor  lor, să menţină un dialog

intelectual şi afectiv mereu deschis.

Părinţii temători sau chiar anxioşi, depresivi sau cei egocentrici, nu reuşesc să întreţină

acest dialog deoarece nu vor sau nu sunt capabili de empatie vis-a-vis  de proprii adolescenţi,

pentru a adopta la nevoie punctul de vedere al acestora, pentru a înţelege trăirile şi preocupările

specifice vârstei şi firii lor.

De felul  în care se desfăşoară dialogul familial depinde, în mare măsură, constituirea

sentimentului de siguranţă al adolescentului atât de important pentru dezvoltarea armonioasă a

personalităţii sale, pentru formarea unor raporturi echilibrate ale acestuia cu lumea. În condiţiile

unui mediu familial excesiv de autoritar sau de indulgent, echilibrul psihic al adolescentului se

zdruncină ivindu-se pericolul dezvoltării unor nevroze. Astfel, ,,supraprotecţia autoritară”22, prin

frecvente interdicţii impuse adolescentului, primejduieşte dezvoltarea spiritului de independenţă şi

de responsabilitate ale acestuia, transformându-l într-o personalitate anxioasă, dominată de

sentimentul fricii şi al inferiorităţii personale. Adolescentul trebuie să se simtă acceptat în familie,

iar a se simţi acceptat înseamnă a se şti iubit, fapt ce presupune nu numai dovezile de tandreţe din

partea părinţilor, dar mai ales acea tonalitate generală afectuoasă şi binevoitoare care trebuie să

_____________

21 Rudica Tiberiu Dialogul familial, Bucureşti, Editura Pedagogică şi didactică, 2000 ,p. 6322 Tiberiu Rudica Dialogul familial, Bucureşti, Editura Pedagogică şi didactică, 2000 ,p. 62

13

impregneze toate raporturile dintre adolescent şi anturajul său familial.

De-a lungul cercetării pe care am efectuat-o în sprijinul prezentei lucrări, am constatat

că o parte dintre adolescenţii care sunt în mod frecvent copleşiţi cu daruri de către părinţi nu au

convingerea intimă că sunt iubiţi  de către aceştia. Adolescentul are nevoie de certitudinea că

părinţii sunt bucuroşi de existenţa sa. Faptul de a se simţi iubit, de a fi izvor de bucurie pentru

părinţi şi pentru toţi  ceilalţi din grupul familial, constituie un factor securizant de mare importanţă.

A respinge un adolescent care se prinde afectuos de gâtul părintelui, a-i impune tăcere în momentul

în care el arde de dorinţa de a-şi expune propriile frământări sufleteşti, a nu-i primi mângâierile şi

sărutările, înseamnă a-i arăta că te poţi foarte bine dispensa de el, înseamnă a-i refuza dragostea şi

a-i arata că nu-l iubeşti.

Alături de şcoală, familia reprezintă un principal instrument de reglare a legăturilor

adolescentului cu mediul, ea urmând să contribuie la formarea sentimentului solidarităţii sociale, în

vederea unei corespunzătoare integrări viitoare în mediul profesional şi în întreaga viaţă socială în

general.

Nu mai puţin importante pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii adolescentului

sunt şi influenţele exercitate de tată care, prin intermediul autorităţii pe care o deţine, are menirea

de a echilibra relaţiile din interiorul familiei, de a întreţine sentimentul de siguranţă în grupul

familial, de a conduce adolescentul către acceptarea regulilor educative, în special în privinţa

băieţilor deoarece tatăl reprezintă un model cu privire la felul în care un bărbat trebuie să se

comporte în viaţă. În ochii adolescentului tatăl este fiinţa care domină lumea exterioară, care ia

decizii în problemele cele mai importante ale familiei, din acest motiv adolescentul are, în prezenţa

acestuia, un sentiment de siguranţă, sentiment care-i va inspira adolescentului dorinţa de a

deveni ,,ca tata”. Cum autoritatea tatălui nu exprima o dovadă a lipsei de afecţiune, adolescentul

aşteaptă şi de la tatăl său, nu doar de la mama, tandreţea şi afecţiunea atât de necesare în

dezvoltarea armonioasă a personalităţii adolescentului. Din nefericire însă, sunt cazuri în unele

familii, în care rolul tatălui este complet denaturat, unde se relatează cu satisfacţie deosebită ca

adolescenţii lor ,,ştiu de frica tatălui”23. Tatăl nu trebuie să devină un mijloc de a-l intimida şi speria

pe adolescent, întrucât tatăl care înspaimântă riscă să formeze la fete frica de bărbaţi, iar la băieţi

refuzul de a-i semăna.

Tensiunile, neînţelegerile din mediile familiale influenţează, în special copiii

preadolescenţi (10-11, 14-15 ani) care, datorită reactivităţii lor afective crescute, lipsei unei solide

experienţe de viaţă şi a unui spirit critic insuficient dezvoltat, resimt foarte puternic situaţiile

conflictuale, traumatizante din mediul familial. Observaţiile şcolare curente evidenţiază faptul că

______________________

23 Dr.Puline Moran de Jouffrey Psihologia copilului, Bucureşti,Editura Teora, 2005, p. 38.

14

mulţi dintre elevii adolescenţi cu dificultaţi de integrare şcolară provin în mare parte din mediile

familiale cu deficienţe grave de ordin educativ, deficienţe determinate de raporturile

necorespunzătoare dintre părinţi, de lipsa de autoritate morală, de dezacordul dintre principiile

afişate de ei şi conduita reală manifestată. Aceşti  părinţi prezintă de regulă atitudini extreme: fie

dezinteres total pentru problemele şcolii şi educaţiei, fie suprasolicitarea capacităţilor copilului, în

scopul împlinirii propriilor ambiţii şi vanităţi.

15

CAPITOLUL III

III. ADOLESCENŢA

III.1. Adaptologia adolescentului

Adolescenţa este subiectul privilegiat şi controversat al psihopedagogilor, generator de

opinii şi discuţii contradictorii. Unii o consideră ,,vârsta ingrată”, alţii, dimpotrivă, ,,vârsta de aur”;

pentru unii ea este ,,vârsta crizelor, anxietăţii, nesiguranţei, insatisfacţiei”, în timp ce pentru alţii

este ,,vârsta marilor elanuri”; este ,,vârsta contestaţiei, marginalităţii şi subculturii”, dar şi ,,vârsta

integrării sociale”; este ,,vârsta dramei, cu tot ce are ea ca strălucire, dar şi ca artificiu” - decretează

unii. Alţii ripostează că este ,,vârsta participarii la progresul social”; cei mai mulţi o consideră ca

fiind în totalitate o ,,problemă moral-psihologică”, dar sunt şi unii care cred că este aproape în

exclusivitate o ,,problemă socială”.

Diversitatea opiniilor referitoare la adolescenţă derivă din complexitatea în sine a

acestei etape din viaţa omului, cu o dinamică excepţională în timp, cu multideterminari şi

multicondiţionări, dar şi din poziţia oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în sistemul

perioadelor evolutive ale vieţii. Locul lui în sistemul relaţiilor sociale este mai bine conturat şi

precizat decât cel al puberului. Totuţi adolescentul oscilează din punct de vedere al

comportamentului între copilarie şi maturitate, fiind însă întors mai mult cu faţa spre adult.

La ieşirea din copilarie şi începutul adolescenţei, ca şi în tot decursul acestei perioade,

avem în faţa noastră dezvoltarea impetuoasă a unei personalităţi cu trăsături în plină formare.

Adolescenţa propriu-zisă se caracterizează printr-o echilibrare puternică, intimă a concepţiei

despre lume şi viaţă, prin clarificarea şi intensificarea elaborării idealurilor omului, printr-o mare

dezvoltare a laturii cognitive, afective şi voliţionale a personalităţii.

 Adolescenţa este o perioadă de tranziţie între vârsta copilariei şi adultă, perioadă care

se caracterizează  prin importante modificari fizice, dar mai ales psihice (emoţionale), cerebrale şi

sociale24. Fară a fi bine delimitată, se consideră  că se sfârşeste odată cu încetarea creşterii

organismului, adică între  18-20  chiar 24 de ani.

Modificările fizice începute în timpul pubertăţii se continuă în această perioadă, fiind

foarte evidente în ceea ce priveşte creşterea staturală şi ponderală, precum şi în dezvoltarea

caracterelor sexuale secundare, fiind mai puţin evidente modificările fiziologice şi ale maturizării

neuro-gonadale, însoţite de capacitatea de procreare.

Creşterea cunoaşte unele particularităţi legate de sex, realizându-se în final aspectul

masculin sau feminin al tipului constituţional.  Este perioada în care capacitatea imunologică şi de

______________________

24 Badiu Gheorghe, Papari , A. Adaptologie la stress uman, Constanţa. Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, 1999,

p.225.

16

adaptare la stres atinge maturitatea caracteristică adultului. Adaptările la solicitarile impuse de

efortul fizic, în special la băieţi, sunt foarte eficiente şi adecvate. Capacitatea cognitivă

progresează, culminând cu capacitatea pentru gândirea abstractă, care se extinde şi asupra altor

persoane; se produce maturizarea dezvoltării morale, spirituale şi emoţionale şi apar noi aspecte

interpersonale în relaţiile cu părinţii şi cu alte persoane.

III.2. Adolescenţa

Adolescenţa este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioada de numeroase şi

profunde schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc., perioadă a dezvoltării, în care dispar

trăsăturile copilariei, cedând locul unor particularităţi complexe şi foarte bogate, unor manifestări

psihice individuale specifice.

Pe planul dezvoltării biologice, adolescentul tinde spre echilibru şi spre adoptarea unei

conformaţii apropiată de cea a adultului; în schimb, în plan psihologic, transformările sunt extrem

de rapide, spectaculoase şi de maximă complexitate, cu salturi la nivelul unor funcţii, cu evoluţii

mai lente la nivelul altora. Diversitatea dezvoltării psihice generează noi conduite şi noi modalităţi

de relaţionare cu cei din jur, forme originale de înţelegere şi adaptare. Traversarea acestei perioade

nu se face în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existenţa unor conflicte şi trăiri

dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspiraţiilor şi

cu tendinţa de a evita teama faţă de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sale de viitor.

Adolescenţa cuprinde trei perioade distincte:

1. preadolescenţa (14-16 ani)

stabilizarea maturizării biologice;

dezvoltarea conştiinţei de sine;

viaţa psihică este intensă, plină de conflicte interioare exprimate prin stări de

agitaţie, impulsivitate, anxietate;

domină dorinţa de afirmare personală, care focalizează interesele către

activităţile care îi reprezintă;

2. adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani)

din punct de vedere biologic se constată o anumită fragilitate, atât nervoasă,

cât şi somatică;

intelectualizare intensă;

atitudini de independenţă;

acceptă responsabilităţi multiple;

17

tânărul trece printr-un proces intens de socializare a aspiraţiilor,

manifestărilor vocaţionale şi profesionale;

3. adolescenţa prelungită (tinereţea)(18-20/25 de ani)

tânărul îşi câştigă total independenţa;

predomină activităţile intelectuale;

se dezvoltă stilul personal şi conduita definitorie personalităţii;

tânărul luptă pentru statutul profesional, dar şi pentru cel social (el fiind

capabil în această perioadă să îşi întemeieze o familie) .

          

III.3. Caracteristicile adolescenţei

1. dezvoltarea conştiinţei de sine;

2. afirmarea propriei personalităţi;

3. integrarea treptată în valorile vieţii.

1.      Dezvoltarea conştiinţei de sine

Adolescenţa se manifestă prin autoreflectare, prin conştiinţă că existenţa proprie se

deosebeşte substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare care trebuie preţuită şi

respectată.

Adolescentul încearcă, cu înfrigurare, să se cunoască şi să se autoevalueze în raport cu

realizările sale şi ale altora. El se întreabă adeseori, ,,cine sunt eu?”, iar răspunsurile ce şi le dă se

bazează pe maturizarea intelectual-afectivă foarte evidentă pentru unii adolescenţi, chiar de la 16

ani, iar pentru alţii la 18 ani.

Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de-o parte, raportarea

subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte, confruntarea acestora, compararea

lor cu lumea în mijlocul căreia trăieşte 25. Cel mai înalt nivel al conştiinţei de sine este atins de

adolescent atunci când el se poate privi ca subiect al activităţii sociale, ca membru al colectivului.

Un factor de seamă al conştiinţei de sine îl constituie activitatea şcolară şi natura relaţiilor cu

adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului.

O caracteristică a adolescenţei este şi proiectarea idealului în viitor; un aspect al acestei

preocupări este interesul pentru profesia pe care o va îmbrăţişa, determinându-l la reflecţie asupra

vieţii sale interioare. Capacitatea de a se preocupa de propria persoană nu înseamnă însă fuga de

societate. Caracteristica principală a adolescentului este un puternic impuls către acţiune.

_____________

25 Neamţu George Tratat     de asistenţă socială , Editura Polirom, Bucureşti,  2003, p. 372.

18

Acum dispar dorinţele vagi şi apar ţelurile bine conturate, visarea ia forme conştiente.

Aspectele generale ale întregii perioade evidenţiază o serie de caracteristici ce aduc o notă de

specificitate în raport cu celelalte etape ale dezvoltării umane.

Adolescentul este confruntat obiectiv şi subiectiv cu schimbări multiple legate de

maturizarea sexuală şi de descoperirea dimensiunilor realităţii sociale. Apartenenţa la o anumită

familie şi la un anumit grup presupune adaptarea şi depăşirea situaţiilor infantile, de frustrare,

nesiguranţă şi dependenţă. La aceasta se adaugă cunoaşterea propriului potenţial, a vocaţiilor,

lucru care permite adolescentului să-şi manifeste atitudinile şi preferinţele.

În dezvoltarea conştiinţei de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea

identificării caracteristicilor organice, pe care adolescentul încearcă să le perceapă în profunzime şi

cu un fel de admiraţie. W. James surprinde dialectica dezvoltării conştiinţei de sine şi a distanţei

care se creează între ,,eu” şi ,,sine “. Eul este cel ce cunoaşte şi este conştient, sinele reprezintă

latura cunoscută. Sinele poate fi material (atunci când se referă la tot ce posedă adolescentul ) şi

social (când se referă la rolul, statutul, identitatea adolescentului) 26.

El este astfel expresia activităţii psihice în care se remarcă mai ales sfera emoţiilor şi

dorinţelor. Atât în cazul sinelui cât şi al eului, percepţia adolescentului poate îmbraca o formă

negativă sau pozitivă. Când intervin eşecuri şcolare, când estimarea de sine este scăzută, tânărul are

tendinţa de a se subestima, nu are încredere în forţele proprii şi nu manifestă iniţiativă şi

perseverenţă în activitate (motivaţie şi voinţa deficitară).

Succesele, o familie suportivă, valorizarea propriului potenţial duc la încredere în sine,

la dorinţa de a se afirma şi realiza. În obţinerea acestei imagini pozitive, adolescentul se raportează

la cei din jur şi la atitudinea acestora faţă de el. Apariţia conflictelor şi a frustrărilor în această

perioadă este frecventă. Apar astfel tensiuni în procesul căutării de sine şi raportarea la modul de a

fi şi a se comporta a acelor din jurul lui sau în îndeplinirea rolului, statutului, a relaţiei dintre

vocaţie şi exercitarea anumitor meserii.

Aceste tensiuni pot fi minimalizate dacă familia posedă metodele educaţionale optime şi

adecvate adolescentului. Adevărul cel mai important în relaţia dintre părinte şi copil rămâne

deschiderea comunicării dintre cei doi.

Enumăr câteva dintre stilurile educaţionale, încercând să evidenţiez care ar fi cel mai

potrivit în această perioadă.

1. stilul autocratic - adolescentul nu are voie să-şi exprime nici o

opinie sau să ia singur vreo decizie;

___________

26 Petruţ Iluţ Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Bucureşti , 2005, p.96.

19

2. stilul democratic - adolescentul contribuie cu judecata proprie, îşi impune

propriile păreri şi opinii, dar deciziile trebuie vizate de părinţi;

3. stilul echilibrat - părinţii şi copiii joacă acelaşi rol în emiterea opiniilor, dar

şi luarea deciziilor (participare egală).

Stilul echilibrat este cel mai adecvat, el permiţând valorizarea adolescentului,

dezvoltându-i respectul faţă de sine, responsabilitatea, menţinând optima comunicarea dintre

părinte şi copil.

Când conflictele şi frustrarile îmbracă forme acute şi când acestea se prelungesc în timp,

pot apărea tulburări comportamentale (abandon şcolar, furt, minciuna, violenţa etc), tulburări

emoţionale (depresie, anxietate).

Pe fondul acestor distorsiuni psihice pot apărea premisele delincvenţei juvenile care pot

duce tânărul până în pragul crimei, consumului de droguri, furtului etc. Tot din aceste motive

suicidul pare să caracterizeze o anumită categorie a tinerilor de această vârstă. Dramele

nerezolvate, marile nerealizari ale vârstei sunt factorii cei mai importanţi care creează premisele

suicidului. Considerat un fenomen grav, suicidul nu poate fi tratat decât terapeutizând tânărul de la

primele semne (tristeţe, apatie, izolare).

O altă problemă a adolescenţilor rămâne abuzul sexual, cu toate consecinţele ce decurg

din acest fenomen.

Adolescentul se constituie pe sine prin continue căutări şi diferenţieri faţă de alţii,

proces nelipsit de tensiuni şi conflicte. Personalitatea adolescentină nu evoluează linear, ci cu

oscilaţii, cu perioade de inegalitate şi chiar dizarmonii din care se pot dezvolta structuri pozitive

sau negative.

2. Afirmarea propriei personalităţi

Descrierea, oricât de schematică, a ,,portretului” adolescenţei nu poate ignora problema

originalităţii ca atribut predilect al indivizilor care o traversează. Dorinţa de originalitate reprezintă,

din punct de vedere psihologic, o caracteristică esenţială a adolescentei, numita tendinţă a afirmării

de sine, tendinţa de afirmare a propriei personalităţi.

Dorind să atragă atenţia asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul

căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele. Forţele proprii sunt considerate superioare faţă de

ale celorlalţi oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaştere de sine. Acesta doreşte ca

toate acţiunile sale să fie cunoscute şi apreciate de adult.

Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenţii cautând să se

evidenţieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferenţiază, care scoate în relief

propria persoană. Vizibilă este şi o altă expresie a tentaţiei originalităţii în adolescenţă -

20

limbajul ,,colorat”, presărat cu expresii ,,căutate”, cu neologisme şi arhaisme. Adolescentul îşi

alege cu grijă cuvintele, utilizează din abundenţă citate şi expresii celebre, maxime şi cugetări

savante despre care insinuează că i-ar aparţine. În privinţa limbajului, adolescenţei îi este proprie şi

tendinţa de ermetizare a acestuia, de folosire a unei vorbiri ,,cifrate”, şi anume, a unei vorbiri

populate de expresii argotice. De obicei, circulaţia acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în

grupuri spontan constituite şi combaterea acestui fenomen necesită eforturi educative prelungite.

În strânsă legatură cu limbajul, tentaţia originalităţii se exprimă şi în corespondenţa

adolescenţilor, caracterizată prin aceeaşi ,,ploaie” de citate, prezentă în limbajul lor.

Dominanta pentru tentaţia originalităţii la această vârstă este prezenţa spiritului de

contradicţie. În special discuţiile dintre adulţi, la care iau parte şi adolescenţii, ajung repede să fie

monopolizate de întrebarile iscoditoare ale acestora din urmă, de afirmarea spiritului lor de

contradicţie. Nu de puţine ori, adolescentul se contrapune în discuţie chiar când e conştient de

faptul ca nu are dreptate. El e mobilizat atunci de aceeaşi statornică tentaţie de a atrage atenţia

asupra sa, de a se afirma, de a fi luat în seamă.

Adolescenţii manifestă tendinţa de a se afirma nu numai individual ci şi în grup: vor să

activeze, să se distreze împreună. Ei sunt atraşi şi de viaţa politică; în politică adolescentul vede o

înaltă activitate socială.

3. Integrarea socială

Esenţa integrării sociale constă în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai activ la

grupul căruia îi aparţine (clasă, şcoală, marele organism social). Cu cât înaintează în vârsta, cu

atât el este mai obiectiv în judecăţile sale, aprecierile efectuându-se în funcţie de criteriile sociale

pe care şi le-a însuşit. Dorinţa de a cunoaşte valorile sociale şi culturale se manifestă riguros şi

tenace. Integrarea adolescenţilor în aceste valori ale colectivităţii contribuie la formarea concepţiei

despre lume şi viaţă.Datorită experienţei de viaţă limitată şi a lipsei unor criterii de autoapreciere

corectă, adolescenţii au nevoie de consiliere şi îndrumare discretă, fiind sprijiniti să-şi formeze

idealul de viaţă, să-şi perfecţioneze judecăţile morale şi să-şi ridice nivelul conştiinţei şi al

conduitei morale.

De regulă, adolescenţii se confruntă cu probleme de genul:

● Teama de a-şi asuma responsabilitatea: o relaţie de prietenie presupune o

responsabilitate faţă de celălalt partener care, printre altele, trebuie ajutat atunci când are nevoie.

● Teama de a nu fi manipulat: astfel de persoane sunt deosebit de atente să

observe comportamente de manipulare chiar acolo unde nu este cazul.

● Teama de a nu-l deranja pe celalalt: datorită acesteia relaţia între cei doi se

depreciază întrucât se instalează un zid care nu le mai permite să-şi împartăşească sentimentele.

21

Foarte mulţi oameni îşi petrec viaţa încercând să-şi atingă scopurile, iar adolescenţa este

doar primul pas spre împlinirea lor. În toate societăţile au existat şi vor exista legături între părinţi

şi copii (mamele se ocupă în special de copii la vârste mici), în toate societăţile copiii vor considera

părinţii responsabili de necesităţi, reuşite şi insuccesele lor.

Relaţiile între părinţi şi copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social; ele au la

bază statuarea comunicării în care se realizează un model, un patern de conduită. În cadrul acestor

relaţii, părinţii încearcă să socializeze copiii, contribuie la modificarea şi perfecţionarea stilului de

interrelaţionare din copilarie; ambele părţi ale ecuaţiei au nevoie de deprinderi, abilităţi sociale

pentru facilitarea intercomunicării.

Dacă în timpul copilăriei părinţii sunt cei care iniţiază efectiv copilul în stabilirea

relaţiilor în familie, extinse apoi la grupul de joacă, în timpul adolescenţei părinţii nu mai reuşesc

să supravegheze minorii decât cu mare dificultate. În copilarie, procurarea de jucării, alimentaţia,

curăţenia, conversaţia reprezintă apanajul exclusiv al adultului. În adolescenţă, tinerii aspirând la

un alt statut decât cel de ,,copil”, se împotrivesc dorinţei părinţilor de a nu întârzia, de a avea grija

deosebită pentru studiu, de a nu intra în relaţii cu persoane rău intenţionate, periculoase, de a nu-şi

crea şi adopta modele ,,facile”. Părinţii vorbesc şi transmit enorm copilului în perioada micii

copilării, ei învaţă efectiv să vorbească, să participe la dialog27. Copiii pun întrebari la care părinţii

încearcă să răspundă; ei ar trebui să ofere răspunsuri cât mai adecvate dezvoltării psihice a

copilului.

O serie de studii audizează abilităţile parentale de conduită, regulile ca şi drepturile

părinţilor în speranţa decelării efectelor asupra educaţiei, asupra creşterii şi statuării unor stiluri,

moduri de comportament. În fond, mulţi autori scriu despre binomul ,,acceptare – respingere” ca

fiind cel mai important în interrelaţia părinţi-copii (inclusiv adolescenţi).

Fluctuaţiile inerente sociale, economice induc modificari şi diferenţieri culturale

în ,,aparatul” psiho-moral de conduită, de comunicare între părinţi şi copii. Acesta conţine abilităţi,

capacităţi de interrelaţionare dar şi nevoia permanentă de a cunoaşte evoluţia socială şi individuală

a copilului, puberului, adolescentului.

Abordarea afecţiunii (dragoste părintească), petrecerea unui volum de timp considerabil

împreună cu minorul, tratarea acestuia cu delicateţe, aplicarea flexibilă a balanţei recompenselor

mai degrabă decât a critica şi a fi ostil determină o bună imagine a părinţilor în accepţia copiilor28.

Dacă, dimpotrivă, copiii sunt respinşi de părinţi (reacţiile sunt diferite tată / fiu,

mamă/fiică) ei au mai multe sanse să evolueze la pubertate si adolescentă spre: delincventă,

_________________

27 Pavelcu, Vasile Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura  Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001, p.93.

28 Linton R. Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti ,Editura ştiinţifică, 2004, p. 108.

22

agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme). În consecinţă, şansele lor sunt

mai reduse de ,,a vira” spre conduite civilizate, de a fi prietenoşi, de a avea capacităţi de

comportament civilizat, de a fi cooperanţi, de a purta de grija altora.

III.4. Relaţia părinţi - adolescenţi

Adolescenţa reprezintă o cotitură în dezvoltarea unui individ, domeniul intereselor sale

de până atunci amplificându-se şi deplasându-se spre alte zone de interes. Până la această vârstă

adolescentul nu dovedea preocupări pentru rolul pe care-l putea juca în societate, la adolescent

remarcându-se apariţia conştiinţei sociale, moment în care el devine conştient că este membru al

unei colectivităţi. Din acest moment se străduieşte să câştige stima colegilor, profesorilor, a

părinţilor şi fraţilor  mai mari şi devine extrem de sensibil la influenţa lor.

Părinţilor le este uneori greu să creadă în capacitatea tinerilor lor de a acţiona în mod

independent. În realitate, adolescenţii sunt foarte rar expansivi în prezenţa lor şi comunică foarte

dificil cu ei. Această dificultate de a comunica provine din faptul că în toată această perioadă tinerii

acumulează noi capacităţi mintale şi îşi doresc să se desprindă de căminul oferit de părinţi, să se

afirme şi să devină autonomi29.

În pofida aerului independent, adolescentul are nevoie de dragoste, înţelegere şi respect.

Toate aceste necesităţi sunt, însă, ascunse şi de aceea este necesară o deosebită atenţie la maniera în

care se comunică cu adolescentul. Pentru ca adolescentul să-şi dezvolte respectul de sine, ambii

părinţi trebuie să-l accepte aşa cum este, cu forţele şi limitele personale. Acest lucru nu împiedică

pe părinţii să aibă aşteptări, numai că aşteptările trebuie să se ţină cont de personalitatea care se

dezvoltă în fiecare zi sub ochii lor. Tânărul încearcă continuu să se definească, o face uneori într-un

mod neaşteptat, dar întotdeauna plin de energie şi exuberanţă. Adolescenţii simt nevoia de a păstra

o distanţă fizică între ei şi părinţi lor, deoarece pubertatea imprimă şi caracterul sexual raporturilor

dintre oameni şi deschide calea fantasmelor oedipiene. Din acest moment, micile drăgălăşenii de

familie pot apărea oricând sunt împreună, dar niciodată de faţă cu prietenii, de aceea părinţii trebuie

să găsească noi mijloace de a-şi exprima afecţiunea pentru copilul lor, deşi le este greu să

depăşească acest moment şi să renunţe la anumite forme de intimitate cu copiii30.

Pentru un adolescent este foarte important să cunoască trecutul familiei sale,

indiferent  în ce fel de familie trăieşte, tradiţională, monoparentală sau recompusă. Este regretabil

___________________________________

29 Bandiu ,A Dan, Rădulescu Sorin M., Voicu-Marin Adolescenţii şi familia, Bucureşti , Editura ştiinţifică

si  Enciclopedică, 2000, p. 39.

30 Ibidem 30

23

că, uneori, adolescenţii sunt rupţi de trecutul lor doar pentru că părinţii se simt vinovaţi de unele

alegeri personale sau pentru că nu reuşesc să găsească explicaţii ale acestor alegeri. Adolescentul

trebuie să-şi înţeleagă trecutul, înainte de a-şi construi viitorul. Pentru a crea legături între membri

unei familii, aceştia trebuie să desfăşoare împreună cât mai multe lucruri. Adolescentul se

defineşte  prin comparaţie cu ceilalţi membri ai societăţii pe care o frecventează; capată

sentimentul responsabilităţii, al datoriei şi de obicei, include învăţătura între sensurile vieţii. Este

momentul în care adolescentul îşi alege  un idol, devine conştient de personalitatea altuia dar şi de

propria personalitate; apar hobby-urile precum filatelia, muzica, electronica, cinematograf, sport,

internet, valoarea morală şi estetică a acestor preocupări începând să depăşească interesul pur

intelectual 31 .

  Adolescenţa este perioada în care apare preocuparea pentru tinerii de sex opus, având

ca suprem ţel dorinţa de a plăcea. În acest scop se modifică interesul pentru îmbrăcăminte, coafură

şi, în general, pentru felul în care arată. Ei trebuie să se adapteze noii imagini a siluetei lor şi, de

obicei, nu sunt satisfăcuţi de felul cum arată.

          Unii adolescenţi devin brusc hiperindependenţi şi din acest motiv intră în conflict cu

şcoala şi părinţii. Alternează perioade în care se cred omnipotenţi, cu perioade în care se îndoiesc

de calităţile şi posibilităţile lor, mai ales, când compararea cu performanţele grupului îi plasează în

inferioritate. Adolescenţii sunt intransigenţi, emit judecăţi aspre despre părinţi şi profesori,

idolatrizează vedete ale vieţii sportive şi muzicale, cărora ar dori să le reediteze succesul.

Afirmarea cu orice preţ în faţa grupului constituie  o preocupare de seamă a adolescentului.

Caracteristica acestei perioade de dezvoltare este scăderea comunicării cu membrii

familiei şi crearea de relaţii în medii extrafamiliale, când adolescentul se desparte psihologic de

familie şi îşi stabileste propria identitate, preferând compania colegilor şi prietenilor în locul

familiei. Iniţial, cel mai bun prieten faţă de care îşi testează ideile şi competenţele este de acelaşi

sex, faţă de acesta îşi manifestă ataşamentul îmbrăcându-se la fel, imitându-i gesturile, preluând din

preocupările lui.

In acest timp părinţii se obişnuiesc greu cu noul tip de relaţii ale adolescenţilor, au

senzaţia de frustrare şi se simt marginalizaţi de către proprii adolescenţi.

III.5.Autonomizarea adolescenţilor

Cunoaştem cu toţii că adolescenţa este o perioada ce face tranziţia între copilărie şi

maturitate (de la 12 la 18-20 de ani). Unii o consideră o etapă ,,ingrată” marcată de uimitoare

___________________________________

31 Germain Duclos, Laporte Dnielle, Ross Jaques - Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides,

2006, p. 80.  

24

schimbări corporale şi psihologice. Cert este că, pe plan psihologic, adolescenţa este caracterizată

de conturarea intereselor profesionale, de activarea instinctului sexual, de ,,efervescenţa”

relaţională şi socială, dorinţa de libertate şi autonomie, pe fondul amplificării vieţii afective. Apare

o anume distanţare faţă de părinţi şi apropiere (camaraderie, dragoste) faţă de alţi adolescenţi.

Daniel Offer a făcut în 1969 un studiu bazat pe interviuri cu 73 de adolescenţi şi

părinţii lor. Offer era de părere că prea multe dintre concluziile despre adolescenţi sunt bazate pe

cazuri extreme şi, în mod deliberat, a ales pentru studiul său adolescenţi care nu erau consideraţi ca

fiind o problemă pentru părinţii lor şi pentru comunitatea în care trăiau32. Au fost efectuate 6

interviuri cu fiecare subiect, timp de trei ani, s-au administrat teste proiective şi alte teste.

Concluziile au fost următoarele: neînţelegerile cu părinţii au atins un maximum în clasele a 7-a şi a

8-a de şcoală dar, chiar şi atunci, aceste neînţelegeri nu erau grave. 88% din băieţi au considerat că

modul în care sunt disciplinaţi de părinţi este unul corect şi au fost înregistrate doar câteva plângeri

mai serioase despre părinţi (dintre care disciplina aplicată arbitrar a fost cea mai frecventă). Cei

mai mulţi părinţi erau multumiţi de comportamentul copiilor lor. În timp ce numărul maxim de

rebeliuni în rândul acestor adolescenţi s-a înregistrat în jurul varstei de 12-13 ani, cele mai multe

discuţtii contradictorii despre coafura şi haine în jurul vârstei de 13-14 ani, iar cele despre maşină

în jurul vârstei de 16 ani (care este, în Statele Unite, vârsta legată pentru şofat), Offer a ajuns la

concluzia că, per ansamblu, cei mai mulţi dintre adolescenţi împărtaşesc aceleaşi valori ca şi

părinţii lor. El a concluzionat că nu se poate vorbi de un conflict între generaţii.

Douvan şi Anderson au făcut şi ei un studiu extensiv asupra adolescenţilor, în 1966, şi

au concluzionat că patru sunt aspectele relaţiei parinte-adolescent care favorizează autonomia

adolescenţilor 33.

Acestea sunt:

a) interesul şi implicarea părinţilor;

b) intensitatea emoţională a interacţiunilor din cadrul familiei;

c) gradul şi natura comportamentului în cadrul familiei ;

d) natura autorităţii parentale.

Eu ai considerat că un adolescent are cele mai multe şanse să atingă un oarecare grad de autonomie

în condiţiile în care: părinţii manifestă un grad moderat de interes sincer pentru copiii lor; relaţiile

din interiorul familiei nu sunt nici reci, nici intense; părinţii permit o anumită cantitate de conflicte

(ascultându-şi copiii când aceştia îşi explică punctul lor de vedere); adolescenţii participă în

procesul de luare a deciziilor. Cercetătorii au descoperit deasemenea că fetele fac progrese mai

___________________________________

32 Germain Duclos, Laporte Dnielle, Ross Jaques - Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides,

2006, p. 92.

33 Dr.Puline Moran de Jouffrey-Psihologia copilului, Bucuresti,Editura Teora, 2005, p. 45.

25

constante decât băieţii în obţinerea independenţei. În schimb băieţii sunt mai critici cu părinţii.

 Adolescenţii arată fizic ca nişte adulţi dar, ca experienţă de viaţă şi mai ales

emoţional, sunt vulnerabili. Apare dorinţa de a fi trataţi ca nişte persoane responsabile şi libere dar

în realitate sunt imaturi şi pasibili de greşeli. Îşi desfăşoară ,,aripile ca să zboare” dar nu

întotdeauna aterizează lin. Ei înşişi sunt uimiţi de forţa şi energia lor dar este uneori o dezlănţuire

fără o direcţie precisă, puţin haotică. Sigur că ei sunt diferiţi ca zestre genetică, ca temperament, ca

mediu educativ şi reacţionează în maniera proprie ceea ce face destul de dificilă găsirea unor tipare

şi reţete de relaţionare.

În orice caz, toate studiile efectuate confirmă importanţa hotărâtoare a comunicării

empatice (în care te străduieşti să-l înţelegi pe celălalt fără să-l judeci sau să-l etichetezi (întrucât

acest comportament blochează comunicarea, celălalt se închide sau caută alţi parteneri de dialog,

nu întotdeauna cei mai indicaţi) ci să te identifici, în spirit, cu partenerul de dialog pentru a găsi cea

mai bună soluţie de ieşire din impas sau de rezolvare a unei probleme.

Acest fapt necesită timp şi răbdare, disponibilitatea de a lua în serios probleme aparent

neserioase cum ar fi, de pildă: O adolescentă spune: ,,M-am certat cu prietena mea fiindcă am

impresia că mă crede urâtă şi plictisitoare. Am văzut-o glumind cu o altă colegă. Se distrau de

minune şi pe mine mă ignorau” Această mărturisire indică un complex de inferioritate (format prin

cumul), perceput foarte dureros şi care se poate amplifica, în funcţie de circumstanţe, mergând

chiar până la tentative de suicid.

Când adolescenţii suferă dezamăgiri şi pierderi, nouă ni se par mici dar pentru ei sunt

mari. Uneori au nevoia să plângă sau să fie mâhniţi ca o modalitate de a accepta limitele şi

graniţele lumii. După ce plang se vor simţi mai eliberaţi şi mai bine. O parte esenţială a comunicării

este ascultarea.

Mulţi adulţi fac greşeala de a presupune că doar ei trebuie ascultaţi de către

adolescenţi numai în virtutea ascendentului vârstei şi a obişnuinţelor sociale. Mai mult decât atât

pot să pretindă supunere necondiţionată. Adolescenţii nu numai că trebuie ascultaţi cu atenţie dar,

în cele mai multe cazuri trebuie încurajaţi să se deschidă sufleteşte. În multe situaţii ei au o serie de

frământări interioare adunate şi într-o oarecare măsură refulate astfel încât a vorbi despre acestea

echivalează de multe ori cu a le clarifica, a le evidenţia şi a le înţelege astfel încât să le poată

extrage din ,,ascundere”, din starea de amalgam nediferenţiat către lumina reflectorului conştiinţei

care poate oferi soluţii, mai ales dacă intervine ajutorul unui adult.

Acest ajutor nu înseamnă a intimida, a ţipa şi a deţine controlul pentru ca acestea duc

la doua extreme comportamentale:

a. închidere în sine şi complexe de inferioritate

b. revoltă şi eliberarea agresiva a tensiunilor interioare spre exterior.

26

 Cea mai importantă parte a meseriei de părinte este dragostea dar şi timpul şi energia

cheltuită pentru a-ţi ajuta copiii. Deşi iubirea este o condiţie sine qua non a relaţiei părinte-

adolescent, dacă adulţii nu înţeleg nevoile copiilor, nu-i pot ajuta în mod efectiv34. De multe ori, în

afară de soluţiile propuse, adolescenţii au mai mare nevoie de înţelegere tacită, mângaiere şi puţină

aprobare. Prea multe sfaturi îi pot obosi sau copleşi.

Nevoile adolescenţilor nu sunt aceleaşi pentru toţi şi nici aceleaşi în timp. Ele se

modifică atât pe orizontală cât şi pe verticală. Această dinamică complexă necesită vigilenţă, timp,

empatie şi capacitate de acţiune.

Comunicarea cu adoscenţii nu este o corvoadă ci o oportunitate de inţelegere mai

profundă a vieţii, a conexiunilor interumane, a creşterii interioare şi evoluţiei spirituale35.

Mulţi părinţi care nu se implică activ atât în susţinerea materială cât şi psihologică a

copiilor nu-şi dau seama de bucuriile şi satisfacţiile pe care le pierd.  Trebuie să mai avem în

vedere şi faptul că limbajul nu este singura formă de comunicare.

Există şi comunicarea nonverbală (mimica, gestul) precum şi cea paraverbală (tonul

vocii, ritmul vorbirii, inflexiunile vocale ş.a.) 36. Dacă, de exemplu cel cu care vorbeşti se încruntă e

posibil să nu fi înţeles ce i-aţi spus, dacă îşi încrucişează braţele ne arată că simte nevoia să se

apere ori se simte stângaci, mutarea greutăţii de pe un picior pe altul indică nerăbdare ş.a.

Psihologii mai spun că, atunci când comunică, oamenii nu percep semnale doar

raţional. Freud a vorbit de comunicarea de la inconştient la inconştient spunând prin aceasta că

oamenii sunt capabili să perceapă şi stimuli subtili, neconştientizaţi la nivel raţional (cum ar fi de

exemplu mirosul unei persoane şi semnificaţia lui).

Există actualmente, în lume, o îngrijorare privind educaţia şi modul corect de

comunicare cu elevii respectiv cu adolescenţii. În fiecare an creşte numărul rapoartelor privind

violenţa în şcoală, boala deficitului de atenţie, folosirea drogurilor, apariţia sarcinilor la vârste mici

ori problema sinuciderilor.

Părinţii pun sub semnul întrebării atât vechile metode de educaţie cât şi pe cele noi.

Unii consideră că aceste probleme provin din faptul că le permit şi le oferă prea multe copiilor în

timp ce alţii cred că aceste dificultăţi au apărut ca urmare a schimbărilor negative din societate37.

Cert este că parinţii dar şi dascălii trebuie să-şi modernizeze metodele de educaţie şi

de comunicare pentru a creşte copii cooperanţi, optimişti, puternici dar miloşi.

_________________

34 Linton R. Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti ,Editura ştiinţifică, 2004, p. 58.35 Pavelcu, Vasile Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura  Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-

Napoca, 2001, p.83.36 A., Necula Psihopedagogie, Iaşi,   Editura Spiru Haret, 2000, p. 92.37 Minulescu Mihaela Relaţia psihologică cu copilul tău, Editura Psyche Bucureşti, 2006 , p. 102.

27

Iata câteva principii noi:

1. Dezvoltarea şi nu supunerea voinţei este baza formării încrederii, cooperarii

şi sentimentelor de compasiune. În trecut copiii erau controlaţi prin dominare şi făcuţi să creadă că

sunt răi şi trebuie să se supună. Se administrau pedepse severe care să genereze frica. În realitate

ameninţarea cu pedeapsa întoarce copiii împotriva părinţilor şi-i determină să fie neascultători.

Adolescenţii recunosc imediat un comportament abuziv şi nu-l tolerează ci se

răzvrătesc. Ei încep să-şi asculte părinţii doar când aceştia învaţă cum să-şi asculte copiii.

Asta nu înseamnă că părinţii trebuie să-şi piardă rolul dominant.

Chiar dacă adolescenţii tânjesc să scape de controlul părintesc e clar că lipsa acestui

control ar conduce la o dezvoltare nesănătoasă.

2. Recunoaşterea deschisă a următoarelor 5 mesaje pozitive:

a. E normal să faci greşeli şi să poţi învăţa din acestea ;

b. E normal să nu fii la fel cu ceilalţi (cod genetic diferit, mediu de creştere

diferit, temperament diferit) ;

c. E normal să-ţi exprimi sentimentele negative;

d. E normal să vrei anumite lucruri .

E normal să spui nu dar nu uita că adulţii sunt cei care decid (legal vorbind, părinţii

decid pentru copiii lor minori).Dacă adulţii vor utiliza o comunicare eficientă vor dezvolta

deprinderile pentru o viaţă de success.

Aceste deprinderi sunt: preţuirea de sine, iertarea, răbdarea, capacitatea de a amâna

primirea răsplăţii, cooperarea, respectul, capacitatea de fi fericit.. Trebuie de asemenea să nu uitam

că în mintea şi inima fiecărui copil există schiţa perfectă a dezvoltării lui ulterioare (cei care sunt

credincioşi pot admite ca ei fac ceea ce pot iar Dumnezeu face restul; cei ce nu cred în Dumnezeu

pot înlocui conceptul cu cel de cod genetic).

3. Obstacolele vieţii întăresc copiilor forţa şi capacitatea de a scoate din ei tot

ceea ce este mai bun. Părinţii nu au menirea de a înlătura dificultaţile ci de a asigura sprijin şi

iubire.

4. În fiecare copil se află sămânţa reuşitei. Rolul adulţilor este acela de a furniza

un mediu sigur dar stimulator care sădea copilului şanşa de a-şi exprima potenţialul pe care îl are.

Nu există o recompensă mai mare în viată decât aceea de a-ţi vedea copiii împlinindu-şi visele şi

simţindu-se împăcaţi cu ei înşişi.

5. Când comunicaţi o comandă, în loc de a spune Să nu faci X spuneţi aş vrea

să faci Y. Dacă spuneţi ,,Să nu faci” stârniţi în copil îndemnul de a face exact ce le-aţi cerut să nu

facă. Acest fapt se explică prin aceea că oamenii receptează nu doar conştient ci şi subconştient un

mesaj.

28

La acest nivel negaţiile nu funcţionează. Studiile privind sugestiile şi autosugestiile au

remarcat, pe de o parte, că acestea au un impact puternic dacă sunt repetate şi, pe de altă parte că

trebuie întotdeauna formulate într-o manieră afirmativă.

6. Adulţii nu sunt întotdeauna perfecţi dar îşi dau silinţa şi îşi asumă

responsabilitatea pentru greşelile pe care le fac. Când adolescenţii refuză să coopereze nu este

momentul ca adulţii să-şi dezvăluie sentimentele (supărare, frustrare, dezamăgire) ci să-i asculte pe

copii38. Trebuie să identificăm ce simt şi ce vor adolescenţii. Ei vor recepta mai bine o cerinţă, după

ce părinţii au ascultat obiecţiile şi împotrivirile lor. Să nu uitam că adulţii îi pot învăţa pe copii să

fie responsabili demonstrând, la rândul lor, responsabilitate.

7. Când adolescenţii se dovedesc de încredere li se poate acorda mai multă

libertate. Au nevoie mai ales de libertatea de a gândi diferit şi a-şi forma propriile opinii. Ei nu se

dezvoltă corespunzator daca nu au suficient sprijin pentru a-şi manifesta potenţialul şi a fi ei înşişi.

În concluzie, o bună comunicare cu adolescenţii presupune co-împărtăşirea

semnificaţiilor din cuvinte, gesturi şi sentimente astfel încât mesajele să fie corecte. Aceasta

implică efortul de a înţelege adolescentul şi de a coopera în găsirea unor soluţii. Ascultarea activă

este cheia unei bune comunicări. Alegerea momentului potrivit este, de asemenea importantă. Să

nu uităm de comportamentele care inhibă comunicarea.

Acestea sunt: ambiguitatea, dialogul surzilor (nimeni nu ascultă), sfatul necerut,

stereotipurile verbale (limbajul de lemn), ameninţarea, lipsa de respect (insulta, indiferenţa).

Multi adulţi încearcă să controleze prea mult activitatea adolescenţilor în timp ce alţii

le dau prea multă libertate. Este nevoie de exersare, de încercări şi erori pentru a perfecţiona o bună

şi eficientă comunicare. Să nu uităm ca adolescenţii nu mai sunt copii şi că fiecare an ce-i apropie

de maturitate necesită o libertate din ce în ce mai mare în paralel cu asumarea consecinţelor

faptelor şi a responsabilităţii pentru acestea.

Un set de recomandări orientat spre optimizarea relaţiilor adolescenţi-părinţi 

1.  Intercomunicarea va fi mai eficientă dacă adultul va ocupa poziţia „alături de

adolescent”.

2.  Relaţiile de colaborare trebuie să predomine în familie, deoarece ele înlesnesc

formarea sistemului de reprezentări şi comportamentul sociocentric al părinţilor şi

al adolescenţilor.

E necesar să aplicăm consecvent în activitatea şi viaţa familiei formulele de tipul: „Noi

___________________________________

38 Germain Duclos, Laporte Dnielle, Ross Jaques - Încrederea în sine a adolescentului, Editura House of Guides,

2006, p. 104.  

29

facem”, „Noi decidem”, „Noi dorim”, „Noi aşteptăm, „Noi realizăm”, „Noi credem”, „Noi

tindem ”, „Noi continuăm”, „Noi ambii nu avem dreptate”, „Noi planificăm etc.

3.  În intensificarea autocontrolului şi combaterea fermă a emoţiilor şi sentimentelor

astenice cu caracter distructiv (în primul rînd, eliminarea sau transformarea celor mai periculoase

emoţii: invidia, răzbunarea şi gelozia) s-au dovedit a fi eficiente următoarele remedii:

a)      afirmaţiile pozitive (autosugestiile) de tipul: „Eu sunt bun, calm, obiectiv”,

„Eu mă respect, fiindcă nu doresc să fac nimănui nici un rău”, „Eu vreau ca toţi să fie fericiţi”, „Eu

sînt mărinimos’, „Eu sunt atent”, „Eu sunt în stare să fac multe lucruri bune”, „Consider răzbunarea

drept act impulsiv, negîndit şi nu răspund la el”, „Nu sînt gelos(-oasă), deoarece prietenul meu este

generos, înţelept şi confirmă aceasta numai prin fapte frumoase” etc.;

b)      dezvoltarea capacităţii de control şi autocontrol prin însuşirea exerciţiului

„stop-acţiune”, ce constă în „stoparea mintală” a lanţului de evenimente, acţiuni în corelaţie cu

sine, estimarea lor minuţioasă prin intermediul autochestionării (adică ne punem singuri un şir de

întrebări) de tipul: „Ce faci?”, „Cum faci?”, „De ce?”, „Faci bine?”, „Eşti satisfăcut?”, „Cum

reacţionează cei din jurul tău?”, „Nu ţi-e ruşine pentru vorbele sau faptele tale?”, ,,Cum ar proceda

o altă persoană în locul tău?”, „Ce simte partenerul?” etc.;

c)      formarea capacităţii de a te privi de la o parte, „cu ochi străini”, în scopul

autodeterminării în acţiuni şi comportament.

4.    Însuşirea căilor psihofiziologice de canalizare a stării de tensionare afectivă prin

intermediul culturii fizice (antrenamentului fizic): alergări uşoare, plimbări, jocuri în

grup sau în perechi: ping-pong, fotbal, volei etc.

Este necesar să ştim că mişcarea, activitatea fizică nu numai că este fundamentul

sănătăţii somatice, ci şi contribuie la relaxarea emoţională. Sub influenţa exerciţiilor fizice şi

mişcării active se produce în creier o anumită cantitate de substanţă ce acţionează asupra tonusului

vital, făcîndu-ne calmi, vioi, energici, rezistenţi, şi, prin urmare, canalizîndu-ne iritarea. Totodată,

trebuie să reţinem că iritarea nu poate fi depăşită doar prin intermediul autoreglării fiziologice, cum

cred acei care îşi concentrează forţele asupra perfecţionării fizice.

5.    Cultivarea sentimentului de empatie, orientat spre formarea unui climat familial

cordial, binevoitor şi stabil.

6.      Studierea literaturii de specialitate pentru acumularea cunoştinţelor respective.

7.    Organizarea raţională şi interesantă a vieţii de familie, ce include următoarele

exigenţe (foarte concis):

stima şi ajutorul reciproc;

 repartizarea obligaţiunilor (ţinînd cont de starea sănătăţii, vârstă, gen,

ocupaţii, interese şi aspiraţii ale membrilor familiei);

30

organizarea sărbătorilor, călătoriilor cu familia (în sânul naturii, la teatru,

expoziţii etc.);

relaxarea emoţională prin intermediul exteriorizării emoţiilor şi sentimentelor

stenice (zâmbet, bucurie, umor, veselie etc.) în baza procedeelor cunoscute: glume, bancuri,

scamatorii (uneori), diminuări sau exagerări intenţionate;

 formarea atitudinii pozitive faţă de viaţă.

8.    Diferenţierea situaţiei de conflict, ce constă în necoordonarea sau necoincidenţa

intereselor, de conflictul propriu-zis, care conţine reproşuri, ofense, ceartă etc.

9.  Cunoaşterea şi conştientizarea structurii şi mecanismului de declanşare a

conflictelor.

10.   De reţinut că iniţiatorul concilierii este persoana care posedă bărbăţie şi curaj şi

acela la care sistemul reprezentări sociocentrice deja funcţionează, exteriorizîndu-se într-un

comportament sociocentric, constructiv, socio-afectiv.

11.   Dezvăţaţi-vă să „căutaţi” vinovatul în situaţiile dificile, de intercomunicare şi în

alte acţiuni şi evenimente familiale.

12.  Concilierea poate avea loc pe două căi:

a)       directă - presupune o discuţie deschisă, sinceră;

b)       indirectă - prin utilizarea diverselor pretexte (întrebări cu caracter practic,

invitaţie).

13.  De reţinut că egalitatea în familie este întotdeauna relativă, deoarece omul este o

fiinţă biopsihosocială, cu particularităţi respective, care-i centrează funcţiile şi activitatea. Căminul

familial şi colaborarea adevărată se poate realiza numai datorită eforturilor tuturor membrilor

familiei.

14.  Evitarea diferitelor structuri de gândire distorsionată, privitoare la exercitarea

rolului de părinte de tipul: „totul sau nimic”, când lucrurile sunt văzute în categoria „alb-negru”.

Dacă scopul acţiunii nu este atins în totalitate, există tendinţa de a considera acţiunea unui eşec

total.

15.  Evitarea generalizărilor exagerate: tendinţa de a vedea un singur eveniment

negativ ca fiind reprezentativ pentru întreg comportamentul individului.

16.  Accentuarea elementelor pozitive, evitând subestimarea individului şi a

comportamentului acestuia.

17.  Evitarea „salturilor” directe spre concluzii, evitarea interpretărilor negative, chiar

dacă nu există fapte sigure care să susţină convingător o anumită concluzie sau decizie.

31

18.  Evitarea etichetării şi etichetării eronate, care este o formă extremă de

generalizări exagerate. În locul explicaţiei propriei erori se ataşează o etichetă negativa de tipul:

„Sunt un ratat”, „Sunt un fricos”, „Sunt un învins” etc.

19.  Este necesar ca şi părinţii, şi adolescenţii să reţină:

comportamentul este orientat spre un scop, este motivat şi trebuie să fie

înţeles în contextul său social;

apartenenţa la grupurile sociale este o necesitate a individului, atât a

adolescenţilor, cât şi a părinţilor, care trebuie să fie respectată;

adolescenţii îşi dezvoltă un plan al vieţii care ghidează deciziile lor

comportamentale şi care deseori nu corespunde cu viziunea părinţilor.

20. De reţinut: comportamentul negativ şi conflictele pot fi manipulate mai eficient

discutând problema, ceea ce presupune familiarizarea adolescenţilor şi părinţilor cu un ansamblu de

cunoştinţe ce vizează cultura intercomunicării.

Analiza relaţiilor adolescenţi-părinţi au permis depistarea a trei aspecte importante ce

trebuie reţinute:

a)    atât părinţii, cât şi adolescenţii nu posedă cultura discuţiei şi nu delimitează

hotarul dintre discuţie şi ceartă;

b)    fiecare parte se consideră nevinovată în declanşarea conflictului;

c)     la baza conflictelor familiale se observă unul şi acelaşi mecanism, pe care l-am

numit generalizarea şi reactualizarea trecutului, care nu este conştientizat la timp de ambele părţi.

Primul aspect ne obligă să diferenţiem discuţia de ceartă.

Discuţia este un schimb reciproc constructiv de informaţii, impresii, opinii, aprecieri

critice, propuneri orientate spre realizarea unui scop.

Deci, discuţia vizează procedeele de atingere a unui scop comun pentru părinţi şi

adolescenţi, constituind un detaliu al intercomunicării. Este o modalitate eficientă de a influenţa

gândurile, atitudinile şi conduita partenerilor.

Cearta constituie o ciocnire a scopurilor, intereselor, valorilor şi calităţilor unor

persoane. Discuţia evită aprecierile negative, pe când cearta presupune acuzarea, desconsiderarea şi

chiar înjosirea persoanei.

Cultivarea abilităţilor şi deprinderilor de comunicare începe în familie. Analiza unor

discuţii înregistrate ne demonstrează că schimbul reciproc de opinii şi convingeri se desfăşoară

într-o formă amabilă, chiar şi în cazul prezenţei controverselor39. Cearta denotă o contestare a

motivelor, scopurilor, valorilor partenerului, în situaţiile tensionate, însoţite de izbucniri ale

_________________

39 Ciofu Carmen Interacţiunea părinţi- copii, editura ştiinţifică şi Enciclopedică,  Bucureşti, 2000,p.75 .

32

emoţiilor egocentrice, oamenii îşi concentrează atenţia asupra lor, uitând de partener. Nici părinţii

şi nici adolescenţii, în astfel de situaţii, nu fac excepţii.

În situaţiile conflictuale ambele părţi se gândesc numai la sine, ţin cont doar de

propriile dificultăţi, nu iau în seamă starea şi emoţiile partenerului.

Adulţii (pedagogii şi părinţii) trebuie să ţină minte că forma, stilul şi conţinutul

raporturilor familiale determină formarea unor trăsături de caracter la copii.

Cercetările efectuate, sinteza observaţiilor permite să menţionăm că atât părinţii, cât şi

adolescenţii percep acut necesitatea de a cunoaşte arta comunicării, de a se antrena în dialoguri şi

discuţii.

Ambele părţi înţeleg că:

capacitatea de a se menţine în limitele discuţiei nu poate substitui structura

complexă a culturii comunicării şi că adevărata artă psihologică a intercomunicării pre-

supune susţinerea partenerului în vederea respectării acestor limite;

spiritul de observaţie, atenţia, reţinerea şi tactul reprezintă calităţile umane

ce determină eficienţa şi controlul comunicării, constituind şi baza psihoprofilaxiei

conflictelor;

este necesar de conştientizat mecanismul conflictului în scopul dirijării lui

(evitării, soluţionării şi transformării caracterului distructiv al acestuia în unul constructiv);

simetria relaţiilor interpersonale diminuează simţitor capacitatea partenerilor

de a asculta, de a se auzi şi de a se înţelege reciproc;

procedeul cedărilor se bazează pe un sistem de imagini monocentrice şi nu

duce la rezultate stabile, fiindcă partea care cedează consideră că a făcut totul pentru a evita

conflictul şi nu învaţă a înţelege partenerul, iar partea care se foloseşte de cedare se

obişnuieşte a ţine cont numai de emoţiile şi sentimentele proprii;

relaţiile afective, mecanismul şi scenariul situaţiilor conflictuale se repetă şi

se consolidează pe parcursul anilor.

Aşadar, părinţii şi adolescenţii obţin rezultate pozitive în cultura comunicării numai

dacă înţeleg şi conştientizează necesitatea de a refuza elementele, mecanismul şi scenariul

conflictelor, de a cunoaşte şi a practica un nou

Aşadar, părinţii şi adolescenţii obţin rezultate pozitive în cultura comunicării numai

dacă înţeleg şi conştientizează necesitatea de a refuza elementele, mecanismul şi scenariul

conflictelor, de a cunoaşte şi a practica un nou stil de comunicare, bazat pe stimă reciprocă şi

empatie.

33

III.6. Locul percepţiei în cadrul mecanismelor cognitive

Percepţia ocupă locul central în cadrul mecanismelor psihice informaţional-

operaţionale de prelucrare primara a informatiilor, si aceasta deoarece senzatiile în stare pura nu

exista decât în primele zile ale existentei sau în cazurile patologice, iar reprezentarile, care urmeaza

în ordine ontogenetica dupa ele, nu sunt, în extremis, decât tot perceptii trecute, reactualizate si

refolosite în functie de necesitatiile prezentului.

La fel de importante sunt perceptiile si pentru mecanismele psihice informational-

operationale de prelucrare secundara a informatiilor. Gândirea, memoria, imaginatia sunt greu de

conceput în afara perceptiei. Trecând dincolo de sfera mecanismelor psihice si intrând în cea a

activitatii  psihice, este aproape imposibil sa se desfasoare o activitate psihica, oricât de simpla sau

oricât de complexa ar fi aceasta, fara suportul perceptiv. Perceptia permite a lua cunostinta de

mediu si a interactiona cu acesta sau a actiona asupra lui. Mai mult, se afirma ca perceptia este

punctul de plecare al oricarei activitati umane, inclusiv al construtiei unei civilizatii.

Astazi studiul perceptiei a depasit cu mult granitele psihologiei generale, patrunzând

în psihologia sociala, nu doar pentru simplu fapt ca exista si o perceptie sociala, ci mai  ales pentru

ca percetia joaca un rol cu totul deosebit în planul interactional si integrativ-grupal. Psihologia

muncii si îndeosebi psihologia inginereasca ar fi pur si simplu "pierdute" fara impilcarea perceptiei

în sarcinile si activitatile de munca. De fapt, cele patru faze ale perceptiei, si anume detectarea,

discriminarea, identificarea, interpretarea, au fost descoperite si amplu cercetate mai întai în

psihologia inginereasca, ele fiind legate de sarcinile de supraveghere ale panourilor si tablourilor

din industria automatizata.

Cu toate ca perceptia este extrem de importanta pentru întreaga cunoastere umana si

pentru varietatea comportamentelor umane, destinul ei în psihologie a fost destul de sinuos.

Cercetata mai întâi,  nu ca o problema de sine statatoare, distincta, ci în cadrul alteia mai largi si

anume a problematicii învatarii, abordata multa vreme la nivel intrauman, ipostaziata de unele

curente si orientari psihologice, minimalizata sau chiar negata de altele, perceptia si-a câstigat cu

greu un statut propriu în psihologie.

Adolescenţii consideră, de exemplu, că problemele prin care trec ei, sentimentele pe

care le au, experienţele pe care ei le traversează sunt unice. Adolescentul, în acelaşi context al

gândirii egocentrice, îşi creează un auditoriu imaginar (de exemplu îşi poate vorbi în oglindă ore în

şir imaginându-şi cum ar vorbi ceilalţi despre el). Tot de egocentrismul cognitiv ţine şi explicarea

tendinţei de a transforma imposibilul în posibil (multi tineri îşi imaginează că sunt imuni faţă de

regulile morale ale societăţii şi astfel pot să îşi asume riscuri nebănuite).

34

IV. METODOLOGIA CERCETĂRII

IV.1. Obiectiv general

Lucrarea de faţă îşi propune  să evidenţieze faptul că o relaţie pozitivă părinte-

adolescent conduce la dezvoltarea armonioasă a personalităţii adolescentului  .

IV.2. Obiective specifice

-  Evidenţierea caracteristicilor de personalitate la adolescenţii investigaţi

- Evidenţierea aspectelor unei relaţii afective pozitivă cu părinţii, care ajută la

dezvoltarea încrederii în propria persoană  la adolescenţi.

-  Evidenţierea aspectelor de percepţie a relaţiei dintre, părinţi-adolescenţi  în funcţie

de genul biologic al  părintelui.

IV.3. Ipoteze

- Se prezumă că o relaţie pozitivă părinte-adolescent se corelează direct cu indicatorii

de personalitate ai adolescentului.

 -Se prezumă că existenţa unei relaţii afective pozitivă cu părinţii conduce la

dezvoltarea încrederii în propria persoana  la adolescenţi.

-  Se prezumă că există diferenţe în ce priveşte percepţia relaţiei  părinţi-adolescenţi în

funcţie de genul biologic al  părintelui.

IV.4. Participanţi la studiu

Lotul de subiecţi a fost alcătuit din N = 60, 30 subiecţi de gen feminin şi 30 subiecţi

de gen masculin ( Tabel 1.Figura 1). Categoriile de vârstă se încadrează între, 35-65 de ani. (Tabel

2, Figura 2).

În ceea ce priveşte nivelul de studii avem 2 participanţi cu studii gimnaziale, 3

participanţi absolvenţi ai şcolii profesionale, 27 absolvenţi de liceu cu diplomă de bacalaureat şi 28

subiecţi cu studii superioare. (Tabel 3, Figura 3).

Tabel 1-Frecvenţa de apariţie în funcţie de genul biologic

Nr.Crt.

Subiecţi Număr de subiecţi Procent

1. Feminin 30 50%2 Masculin 30 50%

TOTAL 60 100%

35

Figura1 - Diagrama de structură în funcţie de genul biologic

În sprijinul cercetării efectuate, am chestionat un lot de subiecţi N = 60, dintre care 15

subiecţi au vârste cuprinse  între 35-45 de ani, 18  subiecţi se încadrează în grupa de vârstă 45-55

de ani, cea de-a treia grupă alcatuită din 27 subiecţi încadrându-se în categoria de vârstă 55-65 de

ani.(Tabel 2, Figura 2).

Tabel 2-Frecvenţa de apariţie în funcţie de vârsta

Nr.Crt.

Vârsta subiecţi / grupă

Număr de subiecţi Procent

1. 35-45 ani 15 25%2. 45-55 ani 18 30%3. 55-65 ani 27 45%

TOTAL 60 100%

36

Figura 2 - Diagrama de bare în funcţie de vârstă

Tabel 3 -Frecvenţa de apariţie în funcţie de nivelul de studii

Nr.Crt.

Nivelul de studii /subiecţi

Număr de subiecţi Procent

1. Gimnazială 2 3,3%2. Şcoala profesională 3 5%3. Bacalaureat 27 45%4. Studii superioare 28 46,7%

TOTAL 60 100%

 În ceea ce priveşte nivelul de studii avem 2 participanţi cu studii gimnaziale, 3

participanţi absolvenţi ai şcolii profesionale, 27 absolvenţi de liceu cu diplomă de bacalaureat şi 28

subiecţi cu studii superioare. (Tabel 3, Figura 3).

37

Figura 3 - Diagrama de structura în funcţie de nivelul de studii

IV.5. Instrumente de cercetare

În cadrul cercetarii efectuate am construit un chestionar având ca tema Percepţia

relaţiei parinţi-adolescenţi, chestionar conţinând  2 dimensiuni (prima dimensiune cuprinde itemii

de la 1 la 15 şi se numeşte Relaţia afectivă cu adolescenţii iar a doua dimensiune cuprinde itemii

de la 16 la 30 şi se numeste Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul

familiei). Modalitatea de a răspunde a subiecţilor investigaţi este sub forma de scara Likert în cinci

puncte şi anume:

1.niciodată      2.rareori       3.uneori      4.deseori      5. întotdeauna

Validarea chestionarului s-a facut prin:

1.       Metoda experţilor - chestionarul a fost realizat la început din 35 de itemi, iar în urma

verificarii lui au rezultat următoarele, şi anume:

Au fost eliminaţi 5 itemi deoarece s-a constatat că nu au corespuns nici uneia dintre

dimensiunile respective, rămânând astfel 30 de itemi.

Au fost eliminaţi următorii  itemi:

La dimensiunea " Relaţia afectivă cu adolescenţii"a fost eliminaţi itemii:

Adolescentul  meu îmi reproşează că nu reuşesc să-l înţeleg.

Conduita faţă de adolescentul  meu este adecvată.

Îl las pe adolescentul  meu să-şi execute pedeapsa până la sfârşit.

La dimensiunea "Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei" au

fost eliminaţi itemii:

Certurile dintre soţ-soţie au loc în faţa adolescentului  nostru.

38

În educaţia adolescentului  meu  se implică ambii parinţi.

2.             Testul de fidelitate - metoda test-retest

Pentru a evalua gradul în care scorurile obţinute la chestionar  sunt stabile de la o

administrare la alta, am folosit metoda test - retest. Astfel am aplicat chestionarul pe un eşantion de

60 de subiecţi,  adică 30 de familii   cu vârste cuprinse între 35-65 ani.                       

După un interval de două săptămâni am administrat  testul aceloraşi subiecţi. Între

cele două teste există un coeficient de concordanţă semnificativ:

Rf = 0,757, ceea ce reprezintă că scorul este mai mare decât 0,70 şi că testul este

sensibil la caracteristicile măsurate.

Test Retest B

Corelaţia Pearson

0,757 0,757

Subiecţi evaluaţi

60(30 de familii   cu vârste

cuprinse între 35-65 ani.  )

60(30 de familii   cu vârste

cuprinse între 35-65 ani.  )

       Al doilea instrument de cercetare folosit este chestionarul HSPQ (high school

personality questionnaire) -pentru investigarea  trăsăturilor de personalitate  la adolescenţi.  Acest

chestionar este compus din 142 de itemi, modalităţile de a răspunde sunt în numar de trei, iar

respondentul trebuie să aleagă o singură variantă de răspuns.

Dimensiunile  sunt reprezentate de:

Scala a -schizotimie-ciclotimie apare o creştere a sociabilităţii şi o reducere a însingurării.

Scala b- inteligenţa, eficienţa intelectuală, o creştere stadială de la 11 la 15 ani.

Scala c- forţa eului, creşterea nu este semnificativă pentru nici unul  dintre sexe.

Scala d- flegmatic-excitabil de la 11 la 17 ani, la ambele sexe se notează creşterea identităţii şi

suficienţei personale, o scădere a excitabilităţii şi nesiguranţei.

Scala e- submisiv-dominant la ambele sexe de-a lungul perioadei creşte dominanta dar cu un

model diferit: dacă la fete are loc mai întâi o creştere între 11 şi 17 ani, la băieţi continuă creşterea

tendinţei de dominare de la 18 la 23 de ani în timp ce la fete se produce o stagnare, chiar o uşoară

tendinţa la unele fete spre submisivitate: pentru toată perioada de vârstă scorurile sunt mai scăzute

în general ca ale băieţilor.

Scala f- taciturn-expansiv, expansivitatea creşte de la 11 la 17 ani, apoi apare o tendinţă spre

aplatizare între 17 şi 19 ani apoi apare o perioadă de declin.

Scala g- încrederea în propria persoană - nu apare nici o tendinţă semnificativă.

Scala h- parmia- therectia uşor declin al timidităţii de-a lungul vârstei.

39

Scala i-premsia-harria; în adolescenţa timpurie băieţii prezintă o creştere clară pe măsură ce devin

mai realişti, cu încredere în sine, mai hotărâţi; creşterea la fete este mai semnificativă între15-18

ani .

scala j- coasthenia de la 11 la 17 ani uşor declin în coasthenia zeppia.

Scala o-încredere-subtilitate o tendinţa de creştere a scorurilor în perioada 11-17 ani relativ puţin.

Scala q2 -dependenţa independenţa la fete apare un declin semnificativ.

Scala q3-controlat- necontrolat o tendinţă de creştere mai semnificativă de la 15 la 23 ani o

tendinţă generală de descreştere; la fete de culpabilizarea  înregistrează scoruri mai mari; băieţii

devin de-a lungul adolescenţei în mod semnificativ mai puţin neliniştiţi fetele  sunt mai

conservatoare şi fară a prezenta cu adevărat radicalism, există tendinţa de creştere a scorurilor. 

Scala q4- relaxare tensiune în adolescenţa timpurie o creştere la ambele sexe.

IV.6. Procedura de lucru

Cercetarea a fost efectuată în oraşul Şimleu Silvaniei pe parcursul a două săptămâni în

intervalul 14-28 ianuarie, şi au fost investigate 30 familii având în componenţă un copil cu vârsta

cuprinsă între 14- 18 ani,  adolescenţii investigaţi fiind în număr de 30.

Datele obţinute în urma aplicării chestionarelor au fost introduse în programul de

statistică psihologică SPSS versiunea 14.0, obţinându-se tabele de frecvenţe a răspunsurilor , tabele

ale indicatorilor statistici, diagrame de structura şi histograme.

Chestionarele au fost aplicate prin autoadministrare, pentru evitarea nonrăspunsurilor.

Ultima fază a lucrării a cuprins extragerea concluziilor finale cu privire la ipotezele

formulate pentru atingerea obiectivelor iniţiale.

40

V. ANALIZA  ŞI  INTERPRETAREA   DATELOR

Analiza primara a datelor

          A. Dimensiunea ,, Relaţia afectivă cu adolescenţii”

La dimensiunea 1: ,,Relaţia afectivă cu  adolescenţii ” observăm că avem o

distribuţie unimodală, modul având valoarea 68. Media este de 62,6 ceea ce înseamnă că

răspunsurile subiecţilor se încadrează în cvartila 2, adică părinţii percep că au o relaţie

afectivă  bună cu adolescenţii lor.(tabel 1, figura 1).

Tabel 1. Dimensiunea 1 "Relaţia afectivă cu  adolescenţii"

Număr subiecţiPrezenţi 60

Lipsă 0Media 62,667Mediana 64,500Mod 68,00Abatere standard 7,1109Coeficient asimetrie -1,460Coeficient boltire 2,237

Cvartile25% 58,25050% 64,50075% 68,000

Figura 1. Histograma pentru dimensiunea 1 ,, Relaţia afectivă cu adolescenţii"

41

Observăm că avem o curbă asimetrică negativ (Coeficientul de asimetrie -1,46) şi

leptokurtica (Coeficientul de boltire  2,23), ceea ce înseamnă că subiecţii au optat pentru scoruri

mari, evidenţiind o percepţie bună asupra relaţiei cu  adolescenţii.

Scorurile obtinuţe de subiecţi în ce priveşte dimensiunea "Relaţia afectivă cu

adolescenţii" relevă faptul că părinţii percep relaţia afectivă cu adolescenţii lor ca fiind bună, deci

se poate afirma că există o implicare activă a părinţilor în educaţia şi problemele inerente ale

adolescenţei, implicarea în problemele acestora fiind importantă pentru ei.     

Părinţii sunt interesaţi să îşi ajute adolescenţii în rezolvarea problemelor, ţin cont de

necesităţile şi părerile  acestora când se iau decizii în cadrul familiei, ceea ce conduce la o relaţie

afectivă bună părinte- adolescent,  părinţii fiind suport afectiv pentru adolescenţii lor. Părinţii

percep relaţia cu adolescenţii lor ca fiind bună.

B.    Dimensiunea ,, Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei"

La dimensiunea 2: ,, Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei

" observăm că avem o distribuţie unimodală, modul având valoarea 70. Media este de 58,76 ceea

ce înseamnă că răspunsurile subiecţilor se încadrează între cvartila 1- 2, adică părinţii au o

percepţie asupra relaţiilor interpersonale şi rolurilor  asumate în cadrul familiei de intensitate

bună. (tabel 2, figura 2).

Tabel 2. Dimensiunea  2 ,,Relaţiile interpersonale şi rolurile  asumate  în cadrul  familiei "

42

Număr subiecţiPrezenţi 60

Lipsă 0Media 58,767Mediana 63,000Mod 70,00Abatere standard 11,234Coeficient asimetrie -,867Coeficient boltire -,562

Cvartile25% 46,25050% 63,00075% 67,000

Figura 2. Histograma pentru dimensiunea 2 ,, Relaţiile interpersonale şi rolurile  asumate  în cadrul familiei"

Observăm că avem o curbă asimetrică negativ (Coeficientul de asimetrie  -,867) şi

platikurtica (Coeficientul de boltire  -,562), ceea ce înseamnă că subiecţii au optat pentru

scoruri medii, evidenţiind o percepţie medie asupra relaţiilor interpersonale şi rolurilor asumate în

cadrul familei.

Scorurile obţinute de subiecţi în ce priveşte dimensiunea ,, Relaţiile interpersonale şi

rolurile  asumate în cadrul familiei" relevă faptul  că în familie există o percepţie medie asupra

rolurilor  asumate în cadrul acesteia.

Adolescenţi nu îşi mai  petrec timpul liber cu părinţii lor ci în compania prietenilor cu

care deseori se identifică şi cărora le adopta polii de interes, explicaţia fiind aceea că adolescenţa

este perioada în care copiii vor să devină independenţi de părinţii lor, să ia propriile decizii,

moment în care rolurile în cadrul familiei nu mai sunt clar stabilite.

Analiza chestionarului ,,Percepţia relaţiei părinţi- adolescenţi”

În ce priveşte ,,Percepţia relaţiei părinţi-adolescenţi” observăm că avem o distribuţie

unimodală, modul având valoarea 133. Media este de 121 ceea ce înseamnă că răspunsurile

subiecţilor se încadrează în cvartila 2, adica părinţii au o percepţie asupra relaţiilor cu copiii lor

adolescenţi bună. (tabel 3 , figura 3).

43

Tabel 3. Analiza chestionarului ,, Perceptia relaţiei părinţi- adolescenţi"

Număr subiecţiPrezenţi 60

Lipsă 0Media 121,433Mediana 129,000Mod 133,00Abatere standard 17,814Coeficient asimetrie - 1,115Coeficient boltire -,290

Cvartile25% 103,00050% 129,00075% 133,750

Figura 3. Histograma chestionarului ,,Percepţia relaţiei părinţi- adolescenţi"

Observăm că avem o curbă asimetrică negativ (Coeficientul de asimetrie   -1,115) şi

leptokurtica (Coeficientul de boltire  290), ceea ce înseamnă că subiecţii au optat pentru scoruri

mari, evidenţiind o percepţie bună asupra relaţiilor cu adolescenţii lor. Datele obţinute ne indică

existenţa unei percepţii a relaţiei părinţi-adolescenţi  bună, ceea ce conduce la o relaţie afectivă

bună părinte-adolescent,  părinţii fiind suport afectiv pentru aceştia.

44

Existenţa unei percepţii bune, a părinţilor asupra relaţiei cu adolescenţii lor, ne indică

existenţa unei relaţii afective de un nivel bun, părinţii prin datele obtinuţe ne evidenţiază faptul că

se implică activ în rezolvarea problemelor  adolescenţilor .

ANALIZA CHESTIONARULUI  HSPQ

(HIGH SCHOOL PERSONALITY QUESTIONNAIRE)

Lotul de subiecţi  chestionaţi în ce priveşte chestionarul HSPQ, a fost alcătuit din N =

30 adolescenţi, 12 subiecţi de gen feminin şi  18 subiecţi de gen masculin

( Tabel 1.Figura 1).  Categoriile de vârstă se încadrează între 14-18  ani. (Tabel 2, Figura 2).  

Tabel 1-Frecvenţa de apariţie în funcţie de genul biologic

Nr.Crt.

SubiecţiNumăr de

subiecţi/adolescenţiProcent

1. Masculin 18 60%2. Feminin 12 40%

TOTAL 30 100%

Figura1 - Diagrama de structura în funcţie de genul biologic

      Lotul  chestionat este  alcătuit din 12 subiecţi de sex feminin şi  18 subiecţi de sex masculin. 

( Tabel 1.Figura 1). Categoriile de vârsta se încadrează între, 14-18  ani.(Tabel 2, Figura 2).  

45

Tabel 2- Frecvenţa de apariţie în funcţie de vârsta

Nr.Crt.

Vârsta subiecţi / grupă

Număr de subiecţi Procent

1. 14 ani 3 10 %2. 15 ani 5 16,7 %3. 16 ani 10 33,3 %4. 17 ani 9 30 %5. 18 ani 3 10 %

TOTAL 30 100%

Figura 2 - Diagrama de bare în funcţie de vârsta

 Categoriile de vârstă se încadrează între 14-18  ani, aceasta fiind  considerată în

lucrarea de faţă vârsta adolescenţei, având în vedere că  perioada adolescenţei durează până la

vârsta 22-24 ani. (Tabel 2, Figura 2).

Eşantionul  de adolescenţi  chestionaţi este alcătuit din: 3 subiecţi  cu vârsta de 14 ani,

5 subiecţi având  15 ani, 10 subiecţi având 15ani, 9 subiecţi având 16 ani şi 3 subiecţi având 18 ani,

eşantionul chestionat având numărul de 30 de adolescenţi.

 

V.1.Verificarea ipotezelor46

                               

   Pentru verificarea ipotezelor 1 şi 2 am realizat corelaţia

între ,,SCALELE CHESTIONARULUI  HSPQ" (scala B aceasta reprezentând eficenţa

intelectuală, scala G reprezentând încrederea în propria persoană  şi scala E reprezentând

submisivitatea ) şi dimensiunea ,,RELAŢIA AFECTIVĂ CU ADOLESCENŢII " a

chestionarului ,,PERCEPŢIA RELAŢIEI PĂRINŢI-ADOLESCENŢI".

CORELAŢIA PEARSON

Scala b Scala g Scala e DIM 1

Scala b

Corelaţia

Pearson

1,000,360*

,362* ,384*

Sig. (2-tailed ) , ,048 ,046 ,036Număr subiecţi 30 30 30 30

Scala g

Corelaţia Pearson ,360*

1,000 ,061 ,368*

Sig. (2-tailed ) ,048 , ,747 ,045Număr subiecţi 30 30 30 30

Scala e

Corelaţia Pearson

,362* ,061 1,000 ,389*

Sig. (2-tailed ) ,046 ,747 , ,034Număr subiecţi 30 30 30 30

DIM 1

Corelaţia Pearson

,384* ,368* ,389* 1,000

Sig. (2-tailed ) ,036 ,045 ,034 ,Număr subiecţi 30 30 30 30

Corelaţia este semnificativă la nivelul de 0,05 (2/ two-tailed )

Observăm corelaţii semnificative între Scala B  aceasta reprezentând

eficienţa intelectuală , Scala G reprezentând încrederea în propria persoană, Scala E reprezentând

submisivitatea şi Dimensiunea ,, Relaţia afectivă cu adolescenţii ” din chestionarul PERCEPŢIA

RELAŢIEI PĂRINŢI-ADOLESCENŢI  fiind o corelaţie semnificativă la un prag de 0,05.

De asemenea, se observă că există corelaţii pozitive  ,, 384, 368,  389 „ între scorurile

obtinuţe de subiecţi în ce  priveşte dimensiunea ,,Relaţia afectivă cu adolescenţii” comparativ cu

cele obţinute în ce priveşte scalele B aceasta fiind reprezentată de eficienţa intelectuală, G fiind

reprezentată de încrederea în propria persoană iar scala E  fiind reprezentată de submisivitate

ale chestionarului HSPQ.

47

Ceea ce evidenţiază că relaţia afectivă pozitiva a părinţilor cu copiii lor

adolescenţi,conduce la  eficienţă intelectuală, încrederea în propria persoană şi dezvoltarea

submisivităţii. Ceea ce duce la concluzionarea că indicatorii de personalitate se corelează direct cu

relaţia pozitivă părinte-adolescent, dar şi faptul că relaţia afectivă pozitivă a părinţilor cu

adolescenţii conduce la dezvoltarea încrederii în propria persoană,  validându-se  ipotezele  1 şi 2.

Pentru  validarea ipotezei  3 am realizat testul Levene.  Testul Levene s-a

realizat  între chestionarul  percepţia relaţiei părinţi- adolescenţi şi genul biologic al părinţilor

adolescenţilor.

Testul Levene-  Percepţia relaţiei părinţi-adolescenţi / gen biologic

Subiecţi /sexNumăr subiecţi

Media celor două grupe

M

Abaterile standard ale celor 2 grupe

SD

Eroarea studiuluimediei

feminin 30 66,300 2,842 -,519masculin 30 59.033 8,214 1,499

Testul T pentru eşantioane independenteTestul Levenepentru

egalitatea variantelor

T – test pentru egalitatea mediilor

95%intervalul de

încredere

F Sig. t dfSig.

(2-tailed )diferenţa

medie

diferenţaerorii

standard

limita inferioară

limita superioară

Variante egale

18,11 ,000 4,579 58 ,000 7,2667 1,5870 4,0899 1,0443

Variante inegale

4,579 35,85 ,000 7,2667 1,5870 4,0475 1,0486

Media (M=59, SD=8,214) pentru valorile testului în ce priveşte predispoziţia

părinţilor de gen masculin asupra relaţiei afective cu adolescenţii , este mai mică astfel / t = 4,579

(testul t), df =58(gradele de libertate), Sig.two tailed p=0,000 (pragul de semnificaţie), faţă  de

părinţii de gen feminin (M= 66,30, SD=2,842).

Valoarea semnificaţiei pentru Testul Levene este p=0,000 , deci mai mică de 0,05,

ceea ce înseamnă că  există diferenţe   în ceea ce priveşte   percepţia relaţiei   părintelui de gen

feminin, evidenţiind o mai bună percepţie a  relaţiei   cu adolescenţii lor, comparativ cu

părintele  de gen masculin, ceea ce duce la  confirmarea  ipotezei   3, potrivit căreia există diferenţe

semnificative în ce priveşte  percepţia relaţiei  părinţi-adolescenţi  în funcţie de genul biologic al

părintelui, în sensul că mamele au o mai  mai bună percepţie a relaţiei lor cu copilul adolescent,

comparativ cu părintele de gen masculin.48

CONCLUZII

Pentru verificarea ipotezelor cercetării, au fost utilizate două instrumente de lucru

chestionarul pentru investigarea Percepţiei relaţiei părinţi-adolescenţi   şi  al doilea instrument

folosit este chestionarul  pentru investigarea personalităţii HSPQ (high school personality

questionnaire).

Dupa analiza chestionarului Percepţia relaţiei părinţi-adolescenţi, a fost efectuată

corelaţia scorurilor  cu datele obtinuţe prin aplicarea chestionarului  pentru investigarea

personalităţii HSPQ.

Analiza tabelului de corelaţie evidenţiază o corelaţie  pozitivă între

dimensiunea ,,Relaţia afectivă cu adolescenţii” şi: scala  B  aceasta

reprezentând eficienţa  intelectuală, Scala G reprezentând încrederea în propria persoană, Scala

E reprezentând  submisivitatea, acestea fiind scalele chestionarului  HSPQ,  pentru investigarea

personalităţii la adolescenţi.

Existenţa acestor corelaţii pozitive, demonstrează că strânsa legatură între relaţia

afectivă pozitivă a părinţilor cu  copiii  lor adolescenţi, conduce la  eficienţa intelectuală,

încrederea  în propria persoană şi dezvoltarea submisivităţii.

Dezvoltarea personalităţii adolescentului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei

familiale. Atât modelele de educaţie, cât şi calitaţile afective şi instrumentale ale mediului familial

creează premise puternice pentru evoluţia armonioasă a adolescentului, faţă de care părinţii au o

responsabilitate fundamentală.

Testul Levene evidenţiază existenţa unor diferente semnificative în percepţia  relaţiei

părinţi-adolescenţi în funcţie de genul biologic al părintelui.

Prin analizarea  tabelelor reiese că există diferenţe semnificative între părinţi, în

sensul că subiecţii de gen feminin evidenţiază o mai bună percepţie a relaţiei  cu copiii lor

adolescenţi, comparativ cu părinţii de gen masculin.

În cercetarea de faţă, validarea ipotezelor demonstrează faptul că  adolescenţii

apropiaţi pe plan afectiv de părinţi, dezvoltă o personalitate normală, părinţii reprezentând suport

afectiv pentru adolescenţii lor.

De asemenea, de-a lungul cercetării efectuate, am observat că în familiile în care

părinţii sunt interesaţi şi se implică activ în rezolvarea problemelor adolescenţilor,  şi ţin cont de

necesităţile şi părerile  acestora când iau decizii în cadrul familiei, aceastea conduc la o relaţie

afectivă bună părinţi-adolescenţi şi armonie în familie.

49

VI. BIBLIOGRAFIE

1. Allport, G.: Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1991;

2. Badiu, Gheorghe, Papari, A. : Adaptologie la stress uman, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna,

1999, Constanţa;

3. Bandiu, Dan, Rădulescu, M., Sorin, Voicu, Marin: Adolescenţii şi familia, Editura ştinţifică

şi Enciclopedică, 2000, Bucureşti;

4. Ciocan, I., Negret, I.,: Formarea personalităţii umane, Editura Militară, Bucureşti , 2000;

5. Ciofu, Carmen: Interacţiunea părinţi- copii, Bucureşti , Editura Amaltea,  reeditată 2000;

6. Germain, Duclos, Laporte, Danielle, Ross, Jaques: Încrederea în sine a adolescentului,

Editura House of Guides, 2006;

7. Linton, R.,: Fundamentul cultural al personalităţii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 2004;

8. Ilut, Petrut: Sociopsihologia şi antropologia familiei, Bucureşti, Editura Polirom, 2005;

9. Minulescu, Mihaela: Relaţia psihologică cu copilul tău, Bucureşti, Editura Psyche, 2006;

10. Dr.-Moran de Jouffrey Puline: Psiohologia copilului, Bucureşti, Editura Teora, 2005;

11. Neamţu, George Coordonator: Tratat de asistenţă socială, Bucureşti, Editura Politom, 2003;

12. Neculau, A.,  coordonator: Psihopedagogie,  Editura Spiru Haret, Iaşi, 2000;

13. Pavelcu, Vasile: Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura Didactica şi

Pedagogică, Bucureşti, 2001;

14. Salade, Dumitru: Educatie şi personalitate, Cluj- Napoca, Casa Cărţii de ştiinţă, 2001;

15. Stănciulescu, Elisabeta: Sociologia educaţiei, familie şi educaţie, Bucureşti, Editura

Polirom, 2002;

16. Tiger, Paul D.: Descoperirea propriei personalităţi, Bucureşti, Editura Teora, 2002;

17. Rudica, Tiberiu: Dialogul familial, Editura Pedagogică şi didactică, Bucureşti 2000;

18.Verza, U., Şchiopu: Psihologia vârstelor, Editura EDP, Bucureşti, reeditată 2003;

19. Zlate, Mielu: Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucureşti, 2004 (ediţia a treia).

50

VII. ANEXĂ

Anexa nr.1

PERCEPŢIA  RELAŢIEI  PĂRINŢI –ADOLESCENŢI

sub forma de scara Likert

    Vă rugăm citiţi cu atenţie fiecare propozitie  şi indicaţi prin încercuire care din cele 5

răspunsuri vi se potrivesc personal. Răspunsurile dumneavoastră sunt confidenţiale.

Dimensiunea I. Relaţia afectivă cu adolescenţii

1 Copilul meu adolescent se simte în siguranţă când este cu mine .

1. niciodată     2. rareori    3. uneori      4. deseori     5.întotdeauna

2  Copilul meu adolescent are încredere să-mi povestească întâmplările sale.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

3  Copilului meu adolescent, i se oferă atenţia  de care are nevoie.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

4  Copilul meu adolescent îmi spune că sunt un model de viaţă pentru el.          

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

5. Copilul meu adolescent, mă consultă atunci când apar situaţii în viaţa lui, ce necesită

luarea unei decizii importante.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

 6.  Consider că-i acord  copilului meu adolescent, toata afecţiunea de care are nevoie.      

 1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

7.  Consider că-i acord copilului meu adolescent,  suport cu  privire la formarea atitudinilor

pozitive.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

8.  Consider că-i acord copilului meu adolescent, suportul necesar  pentru formarea

aptitudinilor în conformitate cu calităţile sale.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

9.  Am încredere în copilul meu adolescent, să-i spun anumite confidenţe.

1. niciodată     2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

10. Copilului meu adolescent i se cere părerea, când se iau decizii şi consecinţele afectează

întreaga familie.        

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

11. Îmi ajut copilul meu adolescent  când are de rezolvat o problemă .

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

51

12. Discut permanent cu copilul meu adolescent, cu privire la  situaţiile delicate, probleme,

subiecte ce-l  frământă.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

13. Consider că-i satisfac, copilului meu  adolescent nevoile financiare .

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

 14. Când greşeşte , îi aplic copilului meu adolescent   pedepse uşoare pe care le înţelege şi

le acceptă.          

 1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

15. Copilul meu  adolescent mă consultă cu privire la cariera pe care doreşte s-o urmeze.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

Dimensiunea I I . Relaţiile interpersonale şi rolurile asumate în cadrul familiei

16.  Mergem în vacanţe  împreună cu  adolescentul   nostru.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

17. Când au loc evenimente importante pentru familie , copilul meu adolescent  ia parte la

ele.          

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

18. Aniversările copilului meu adolescent  au loc în familie şi apoi cu prietenii, colegii lui în

oraş.                                      

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

19. Copilul meu  a dolescent  îmi cere părerea în legătură cu vestimentaţia lui .

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

20. Timpul meu liber îl petrec împreună cu copilul meu adolescent.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

 21. Sunt obiectivă atunci când analizez nivelul performanţei şcolare a copilului meu

adolescent.              

 1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna 

22. Copilul meu adolescent  are clar stabilit programul timpului liber.          

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

23. Copilul meu adolescent mă ajută la treburile casnice ,atunci când este necesar şi nu

ripostează.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

24.  Sarcinile copilului meu adolescent  sunt clar stabilite în familie.          

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

25. Fiecare membru al familiei ştie cu exactitate, sarcinile care le are de îndeplinit, în cadrul

familiei. 

52

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

26. Copilul meu adolescent  îmi prezintă prietena/prietenul, atunci când are o  relaţie

afectivă.                   

1. niciodată   2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

27. Discut cu copilul meu adolescent, problemele apărute în  relaţia lui afectivă.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

28. Copilul meu adolescent  are stabilite clar anumite responsabilităţi în familie.          

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

29. Copilul meu  adolescent îmi cere părerea atunci când îşi face schimbare de imagine.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

30.  În week-and copilul meu  adolescent împreună cu noi realizează unele activităţi.

1. niciodată    2. rareori    3. uneori       4. deseori     5.întotdeauna

Sex:

Vârsta:

Mediul de provenienţă:

Ocupaţie:

Etnie:

Numărul de copiii:

Studii:

Anexa nr.2

Itemi pentru o posibilă comunicare în perioada adolescenţei, din ambele sensuri: de la

părinţi către adolescenţi, şi de la adolescenţi spre părinţi, itemi cuprinşi în câteva reguli

generale.

Abilităţile Parentale de Conduită, Regulile pentru părinţi şi adolescenţi în speranţa

decelării efectelor asupra educaţiei, asupra creşterii şi statuării unor stiluri, moduri de

comportament. In fond, mulţi autori scriu despre binomul acceptare - respingere ca fiind cel mai

important în interrelaţia părinţi-copii (inclusiv adolescenţi).

REGULI PENTRU PĂRINŢI REGULI PENTRU ADOLESCENŢI

Respectaţi intimitatea adolescentului Respectaţi intimitatea părinţilor

Daţi sfaturi dar şi exemple de comportare Păstraţi confidentele, secretele

Arataţi afecţiune faţa de adolescent Nu intraţi în relaţii sexuale cu părinţii

Incurajaţi ideile (căutările) adolescentului Luaţi în considerare drepturile părinţilor

Demonstraţi ajutorul emoţional (afectiv) Fiţi politicoşi cu părinţii, mai ales când sunteţi în

53

public, în grup

Păstraţi secretele încredinţate Sprijiniţi dorinţele lor în absenţa

Nu fiţi exagerat de posesivOferiţi cadouri şi felicitari pentru ziua lor de naştere

Încercaţi să trataţi adolescentul ca pe un tânăr adult responsabil

Priviţi în ochi părinţii în timpul conversaţiei

Uitaţi-vă în ochii lui în timpul conversaţiei Vorbiţi cu părinţii despre probleme sexuale şi moarte

Oferiţi adolescentului cadouri şi felicitări de ziua naşterii

Invitaţi prietenii în casă

Sprijiniţi adolescentul când nu este prezent (în absenţă)

Discutaţi cu părinţii despre politică şi religie

Vorbiţi cu adolescentul despre probleme sexuale şi moarte

Consultaţi-vă cu părinţii în problemele personale (intime)

Abordaţi cu adolescentul problemele de politică şi religie

Respectaţi aprecierile şi evaluarile părinţilor chiar dacă sunt demodate

Consideraţi-vă responsabil de comportamentul adolescentului

Nu va criticaţi părinţii în public

Nu criticaţi aspru alegerile prietenilor adolescentului

Acceptaţi supravegherea generală (şi grija) părinţilor

Aceste drepturi parentale circumscriu instituţiei conduitei părinteşti, comunicării între 2 segmente

diferite ca vârstă, statut şi rol social, nivel de informare şi cultura se referă generic la:

1. Dreptul de a decide unde şi cu cine să locuiască minorul;

2. Dreptul de a hotărâ în legatură cu educaţia şi obligaţia, îndatorirea de a se ocupa de

educaţia minorului;

3. Dreptul de a pedepsi în limite rezonabile;

4. Dreptul şi obligaţia de a proteja şi apară minorul;

5. Dreptul de a administra proprietatea minorului;

6. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţământul pentru tratamente medicale ale

minorului;

7. Dreptul de a consimţi sau refuza în legătură cu adopţia;

8. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţământul la căsătoria unui minor între 16 si 18

ani;

9. Dreptul de a se comporta într-un litigiu ca apărător al intereselor copilului;

10. Dreptul de moştenire a proprietăţii după deces. (M.Argyle & M.Henderson, 1985).

54

55