Fals Tratat de Manipulare

Ana Blandiana

FALS TRATAT DE MANIPULARE

1

Biografia unei obsesii

Această carte nu este una de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie. Ea nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege. De aceea, întâmplările nu urmează o ordine cronologică, ci succesiunea logică a argumentaţiei şi nu sunt legate între ele decât prin asociaţii de idei şi împletiri de obsesii. De fapt, încet, încet, prin selecţie (o selecţie care nu putea fi decât tendenţioasă), obsesiile au fost reduse la una singură, ce ar putea fi definită prin întrebarea: cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinţei mele şi cât se datorează influenţelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Şi nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer şi la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.

În momentul în care mi-am pus pentru prima oară această întrebare cerând un răspuns laborios – din care cartea de faţă nu poate reprezenta, în mod fatal, decât o parte –, întregul drum parcurs mi-a apărut ca un slalom printre diverse încercări de deturnare de la direcţia pe care pornisem, pentru ca următorul pas să fie o altă manevră, de obicei de sens contrar sau cel puţin diferit, în aşa fel încât, cu timpul, traiectoria se rotunjea, se contorsiona şi devenea aproape imposibil să descoperi cât din direcţia iniţială putuse fi păstrat şi, în ultimă instanţă, chiar, care fusese această direcţie. Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, duşmani sau prieteni, instituţii, cărţi, credinţe, idei; fiecare ieşire din singurătate şi fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reuşită, alteori nu – de a mă schimba şi de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin. Am reţinut, evident, mai ales momentele în care am descoperit la timp intenţia de deturnare şi am reuşit s-o parez sau, dimpotrivă, cele pe care, descoperite prea târziu sau chiar mult după ce se produseseră, nu am reuşit să le împiedic să mă marcheze. Dar câte alte momente au trecut prin mine şi m-au transformat fără măcar să le observ, uneori atât de subtil, încât nu au lăsat nici o urmă vizibilă, insinuate în adâncul proceselor chimice? Alteori, dimpotrivă, au lăsat pete de neşters şi malformaţii pe care le descopeream târziu cu oroare, fără să fiu în stare să-mi amintesc de când le purtam şi ce le provocase. Oricum, manipulată de alţii sau numai de propriile mele iluzii, am fost întotdeauna liberă în sensul revoltei împotriva răului, niciodată în sensul indiferenţei faţă de el.

Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte de a debuta la momentul în care

vor ajunge să-şi scrie memoriile, trudind pe parcursul întregii vieţi ca secretari conştiincioşi ai propriei deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. Am fost întotdeauna prea grăbită, prea neglijentă şi chiar prea modestă pentru asta. Problema mea era să aflu unde greşeam, din moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar. Sau poate că greşeala era chiar încăpăţânarea de a încerca să schimb?

N-am notat niciodată decât idei; faptele mi se păreau întotdeauna lipsite de importanţă, iar propria mea devenire demnă de interes doar în funcţie de numărul de pagini pe care am fost în stare, scriindu-le, să le salvez de neant. Ceea ce încerc să fac acum nu este, deci, descrierea unei istorii ştiute, ci investigarea unor întâmplări din punctul de vedere al întrebării exasperate de la care am pornit şi care – asemenea unui magnet care, plimbat peste o suprafaţă acoperită cu pilitură de fier, o ordonează, dându-i formă, structură şi sens – poate să schimbe nu numai perspectiva, ci şi conţinutul poveştii. Desigur, subiectul investigaţiei sunt eu însămi, dar ceea ce mi se pare important este faptul că nu e vorba doar de un studiu de caz, că mai tulburător decât exemplificările, decât răspunsurile la întrebare (cine pe cine manipulează, cine reuşeşte şi cine nu reuşeşte să manipuleze sau să nu se lase manipulat) este adevărul că în centrul tuturor forţelor, lucrurilor, faptelor, întâmplărilor, personajelor stă – asemeni unui soare negru ordonator de lumi scoase din haos pentru a fi dependente – dorinţa de a manipula.

2

Iar aceasta nu este o inovaţie a istoriei recente. Se spune că regele indian Asoka (273 î..Hr.) a înfiinţat societatea secretă a celor 9 înţelepţi care deţineau toată înţelepciunea lumii, fiecare fiind responsabilul unuia dintre domeniile cunoaşterii. Primul dintre aceste domenii era cel al tehnicilor de propagandă şi de manipulare a maselor, a ştiinţei atotputernice prin care, stăpânindu-se gândirea mulţimilor, putea fi guvernată lumea.

Aceasta este prima dintre cărţile mele pe care o scriu fără bucurie, chiar cu un anumit

resentiment născut din obligaţia de a o scrie. O obligaţie care mă umileşte, aşa cum mă umileşte obligaţia de a-mi face investigaţii medicale când nu mă simt bine. Ca şi pe plan medical, trebuie să accept să mă expun, să mă las cercetată (faptul că eu însămi sunt cercetătorul nu schimbă întru nimic lucrurile) şi să aştept cu emoţie rezultatul cercetărilor. Desigur această carte va fi şi una de amintiri, doar în măsura în care amintirile pot deveni argumente. Dar ea nu va avea cu siguranţă nimic comun cu acele opuscule în care diferite personaje publice îşi povestesc experienţa politică recentă pentru a o consolida pe cea viitoare, folosind fraze mai mult sau mai puţin lemnoase, mai mult sau mai puţin proprii, ca să-şi acopere greşelile şi să-şi pună în valoare adevărurile. Şi asta pentru simplul motiv că nu scriu această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Scopul acestei cărţi nu este să acopere, ci să descopere ceva. Şi anume, răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun în legătură cu propria mea condiţie şi propria mea evoluţie.

De câte ori am fost întrebată – şi am fost întrebată de multe ori – ce aş vrea să schimb,

dacă aş putea, în viaţa mea trecută, am răspuns că aş vrea să fi debutat cu al doilea volum. Apărut după patru ani de interdicţie – declanşată imediat ce debutasem cu două poezii în ultima clasă de liceu –, primul volum ocupă în biografia umilinţelor mele unul dintre primele locuri. El m-a învăţat că numele cules pe o copertă, departe se a fi semnul unei victorii, poate fi momeala cu care eşti prins într-o capcană menită să te dreseze. Visasem sfârşitul interdicţiei ca pe o formă de libertate şi se dovedea doar o formă de manipulare. În pofida succesului pe care l-a repurtat şi care a însemnat lansarea mea în lumea literară, acest volum este pentru mine simbolul neputinţei în faţa sistemului, în faţa capacităţii şi a neruşinării acestuia de a manipula. Cu strofe tăiate, cu versuri adăugate, cu titluri schimbate, cu atâtea cuvinte înlocuite încât reuşeam cu greu să refac în minte forma iniţială, răsfoirea primului exemplar al debutului a fost pentru mine un şoc a cărui intensitate s-a transformat într-o lecţie pentru toată viaţa. Am izbucnit cu el în mână în plâns, un plâns a cărui amintire aveam să o folosesc profilactic de nenumărate ori. A fost o lecţie pe care n-am uitat-o niciodată şi care a contribuit esenţial la formarea omului şi autorului care am devenit. Nu a fost ultima oară când am descoperit că tot răul este spre bine.

Ani de zile, deasupra mesei mele de lucru a stat prinsă într-un ac o propoziţie a lui

Erasmus din Rotterdam: „Să nu te laşi folosit de nimeni“. Era la începutul anilor '90 când am descoperit cât de simplu era înainte să mă feresc de duşmani şi cât era de complicat acum să-i deosebesc dintre prieteni. La asta se adăuga faptul că, forţele politice şi componentele societăţii diversificându-se şi noţiunea de imagine devenind o faţetă determinantă a noţiunii de putere, asaltul celor care aveau nevoie să-şi anexeze un gest, o replică, o figură, un destin – ce puteau fi utile ornamental, puteau fi maculate sau puteau fi folosite ca detergent –, a devenit tot mai agasant şi tot mai periculos, obligându-mă la o obositoare continuitate a atenţiei. Îmi amintesc încă mirarea mea aproape amuzată din '90 când au început să apară împotriva mea în presă primele insulte şi calomnii. Mi se părea de neînchipuit că m-ar putea atinge, că mi-ar putea face rău, că le-ar putea crede cineva. Nici o clipă nu mi-am pus

3

problema că aş putea fi erodată de aceste terfeliri vulgare, absolut neverosimile. Au trebuit să treacă ani de neobosită murdărire ca să încep să înţeleg că nu sunt de nedistrus, că pot fi dizolvată în noroi.

Asta nu înseamnă că problema era pentru mine nouă. Cândva, la jumătatea anilor '80,

făcusem o adevărată obsesie din întrebarea dacă nu cumva ar trebui să încetez să mai lupt cu cenzura şi, deci, să mai încerc să apar, din moment ce orice victorie pe care o repurtam, reuşind să public o carte adevărată, era automat manipulată de cei ce încercaseră să o împiedice, devenind un argument real al unei libertăţi inexistente. Atenţia şi precauţia mea atunci trebuiau să funcţioneze în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate în două direcţii opuse: pe de o parte, să evit represiunea, iar pe de altă parte, să evit falsa impresie că represiunea nu există. Ceea ce nu numai că nu era uşor, dar era aproape imposibil, pentru simplul motiv că evitarea uneia dintre braţele alternativei te arunca teoretic în braţele celeilalte. Şi totuşi, mi s-a părut, cel puţin din punct de vedere nervos, suportabil, pentru că aşa cum erau, riscante, perfide şi contradictorii, pericolele veneau totuşi dintr-o singură direcţie, ceea ce simplifica lucrurile şi făcea lumea să se deseneze clar, fără nuanţe, în alb şi negru. Mai târziu, în condiţii de libertate, albul şi negrul au dispărut, albul putrezind şi descompunându-se în nenumăratele culori din care se născuse, în timp ce negrul se travestea, încercând să se combine cu nuanţele pe care reuşea să le manipuleze, să formeze nesfârşite şi confuze game de griuri. Totuşi, atenţia de decenii îmi formase ochiul, eram în continuare în stare să recunosc pe vechii adversari sub indiferent ce travesti. E adevărat că în decembrie '89, timp de câteva zile, a existat un hiatus, o întrerupere produsă de orbitoarea lumină a libertăţii apărute prea brusc, o scurtă perioadă în care n-am mai reuşit să discern aproape nimic, până când ochiul s-a acomodat şi obişnuit cu lumina. Apoi, ceea ce m-a tulburat a fost felul în care încercau să mă folosească cei despre care credeam că îmi sunt asemenea. Prima dintre formele de manipulare fiind chiar ideea mea, pentru care nu am pe cine să învinuiesc, referitoare la aceste iluzorii similitudini.

Pentru că, dacă am putut rezista adesea la manevrarea de către duşmani, mi-a fost infinit

mai greu să rezist la influenţarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei. De fapt, poate că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: aceea a dorinţei de a manipula. Nu putem ierta celorlalţi – adversari sau prieteni, n-are nici o importanţă – încercările şi adesea succesul de a ne manipula şi, în egală măsură, refuzul de a se lăsa manipulaţi de noi, după cum ei nu ne iartă rezistenţa pe care le-o opunem şi încăpăţânarea cu care nu renunţăm să-i manipulăm. De fapt, chiar şi iubirea este o formă de manipulare reciprocă într-un acord deplin până când – fiecare cedând celuilalt totul şi renunţând la punctul său de vedere pentru a-i dărui celui iubit bucuria de a învinge –, se petrece o înlocuire a poziţiilor şi, în ultimă instanţă, o topire a punctelor de vedere diferite într-o magmă comună. Dar dincolo de astea, cea mai periculoasă dintre formele de manipulare căreia i-am căzut victimă a fost capacitatea mea de a mă iluziona, de a mă entuziasma, de a începe prin a avea încredere. Totul izvorând dintr-o deficienţă de imaginaţie, din incapacitatea de a-mi imagina că celălalt este altfel decât mine. Deşi repetatele experienţe şi dezamăgiri ar fi trebuit să mă dezbare de această naivitate de care ţineam cu dinţii. Nu eram incapabilă să văd diferenţele, ci mi se părea mai uşor să nu le văd decât să le accept.

Şi tot ce puteam să inventez împotriva evidenţei era singurătatea. Nu ştiu un alt lucru pe care să-l fi construit cu mai multe eforturi şi cu mai firave rezultate.

Apoi, principalul lucru pe care l-am învăţat după '89 a fost că, dacă mă hotărăsc să-mi părăsesc singurătatea, dacă vreau să realizez ceva ce nu pot face singură – chiar dacă eu fac cea mai mare parte –, dacă vreau să colaborez şi cu alţii, trebuie să învăţ să văd numai partea

4

bună a celor cu care colaborez, încercând să nu o văd pe cea rea. Iar dacă nu reuşesc, dacă această din urmă este prea mare, să renunţ la colaborare. Era, de fapt, o întoarcere la punctul de pornire, o închidere a cercului pe altă treaptă mai realistă, cu deosebirea că de data aceasta naivitatea era ţinută sub control şi devenea un element al construcţiei. Cei ce mă foloseau – indiferent din ce motiv şi cu ce scop – erau folosiţi la rândul lor pentru realizarea operei care devenea, astfel, mai mult sau mai puţin, comună.

5

Prima manipulare Prima oară când am fost manipulată în viaţă nu cunoşteam încă noţiunea de manipulare.

Aveam 5 sau 6 ani, era cred în 1948 sau 1949, mai curând în 1948, pentru că nu eram încă la şcoală, iar întâmplarea pe care o voi povesti este şi prima mea amintire politică. Este vorba de prima arestare a Tatei. Eram acasă numai noi doi, mama era plecată la plimbare cu sora mea în cărucior. Stăteam amândoi şi citeam, Tata din cărţile lui groase, eu din nişte reviste pentru copii, de dinainte de război, pe care, de altfel, am şi învăţat să citesc, pentru că încă nu se tipăreau cărţi pentru copii. Cred că niciodată în viaţă nu m-am simţit mai importantă decât mă simţeam atunci când mă lua Tata „să citim amândoi“.

Eram deci cu Tata şi citeam amândoi când am fost întrerupţi de nişte bătăi, neobişnuit de imperative, în poarta de la stradă, care, de altfel, nu era închisă. Erau trei bărbaţi necunoscuţi dintre care unul, pe o voce foarte ridicată – ca să audă şi vecinii care se iviseră speriaţi şi curioşi pe la garduri – a spus că au venit să facă o percheziţie. Nu cred că ştiam ce însemnă „percheziţie“, dar după tonul ameninţător al anunţului nu putea fi decât ceva de rău şi ţin şi acum minte că am fost mândră că Tata a cerut să-i arate ordinul de percheziţie şi a aşteptat calm să se caute prin buzunare (era evident că nu se aşteptau să le fie cerut) şi să-i fie întinsă hârtia, pe care a despăturit-o încet, a citit-o în tăcere şi apoi a deschis poarta larg poftindu-i să intre. Au intrat grăbiţi, aproape dându-ne la o parte şi ajungând înaintea noastră în casă, unde – când peste câteva minute am ajuns şi noi – începuseră deja să cerceteze totul, trecând dintr-o cameră într-alta.

– Trebuie să chemăm un martor, a spus cel ce arătase hârtia şi un altul a plecat grăbit să caute pe cineva, dar s-a întors aproape imediat ca să-l cheme pe Tata să-i deschidă poarta.

– Dar poarta e deschisă, a spus Tata mirat. Nici nu are încuietoare.– S-a înţepenit, probabil, în orice caz nu pot s-o deschid singur, a răspuns enervat cel ce

nu putea deschide poarta, ieşind din nou, iar Tata, nedumerit, l-a urmat, în timp ce eu – care de la sosirea celor trei nu mă desprinsesem de mâna Tatei – m-am ţinut după ei (deşi Tata îmi făcuse semn să rămân), de teamă că aş putea rămâne singură în casă cu cei doi străini.

Poarta era, bineînţeles, deschisă, iar bărbatul s-a scuzat moale, pe un ton în acelaşi timp umil şi ironic, că ne deranjase. Apoi a ieşit în stradă şi peste puţin timp s-a întors cu Silaghi Baci, un bătrân cu un picior de lemn care nu ştia nici o boabă româneşte, dar era atât de tăcut încât oricum nu vorbea nici o limbă. A intrat în curte stânjenit în urma celui ce îl recrutase, a dat mâna cu Tata şi m-a mângâiat pe cap, ca şi cum ar fi vrut să se scuze.

Apoi a început percheziţia. Silaghi Baci stătea pe un scaun de bucătărie parcă nevenindu-i să creadă ce vede, cei trei deschideau dulapuri împrăştiindu-le conţinutul în mijlocul casei, răsturnau sertare, răvăşeau aşternuturi, pe când Tata aşezat la propriul lui birou ca într-o sală de aşteptare îi urmărea cu privirea fără expresie, cu o slabă urmă de curiozitate. Eu mă cuibărisem cât puteam mai aproape de Tata, aşezându-mă pe mânerul scaunului său, în timp ce urmăream fascinată nenumăratele obiecte care ieşeau din lăzi, dulapuri, scrinuri, cutii şi zburând prin aer se strângeau într-un fel de deal în mijlocul fiecărei odăi. Cu timpul – pentru că totul a durat mai multe ore – m-am obişnuit cu situaţia, cei trei străini, care munceau de zor cercetând fiecare obiect, începură să-mi devină familiari, mai puţin înfricoşători, şi am avut curajul să mă desprind de Tata ca să-i pot urmări plină de curiozitate. Au coborât în pivniţă şi eu am rămas pe muchia gârliciului, de-acolo de unde începea un plan înclinat pentru coborârea coşurilor cu lemne tăiate în curte, cu un fierăstrău mecanic icnind ascuţit, ameninţător, care mă fascina. Nu-i mai vedeam în întuneric şi-mi era aproape milă de ei că trebuie să umble pe unde mama îmi spusese să nu cobor niciodată pentru că sunt şoareci sau să mă spăl pe mâini după ce m-am jucat cu pisica pentru că a fost în pivniţă. Apoi au urcat în pod şi eu m-am luat după ei, fără să mă urc propriu-zis, rămânând cu picioarele pe ultimele trepte ale scării şi ajungând numai cu partea de sus a corpului în mirosul de praf de cărţi vechi

6

care mi s-a părut întotdeauna misterios şi atrăgător. Mi-am adus aminte cum, cu vreun an în urmă, când eram mai mică, îl ajutasem pe tata să coboare cărţile exilate în pod şi apoi să le urce din nou mai subţiri, cu multe pagini smulse. Erau chiar cărţile pe care cei trei le cercetau acum cu un fel de scârbă, aruncându-le pe rând dispreţuitori pe duşumeaua prăfoasă care înălţa la fiecare cădere un mic nor de praf.

Când am revenit jos, Tata şi Silaghi Baci stăteau la fel de nemişcaţi şi de muţi cum îi lăsasem. Nici măcar nu se priveau. Am alergat, fără să spun nimic, la Tata, agăţându-mă de braţul lui, ca şi cum aş fi vrut să văd dacă reacţionează, dacă e viu. Şi într-adevăr a părut că revine dintr-un alt plan, dintr-o altă lume şi, ridicându-se de la birou, s-a îndreptat spre cei trei care intrau cu aerul că terminaseră treaba.

– Mai e ceva de cercetat? a întrebat Tata mai mult amabil decât ironic şi îmi aduc aminte că unul dintre ei a întors capul spre el privindu-l cu o bruscă şi intensă atenţie.

– Cred că nu, a răspuns tărăgănat cel ce părea superior celorlalţi în grad şi care s-a aşezat la masa din mijlocul camerei, scoţând din servietă nişte hârtii. Trebuie să întocmim procesul verbal, a adăugat el adresându-se Tatei.

– Dar şefu', a intervenit cel mai tânăr dintre ei, un tânăr subţirel şi negricios, linguşitor şi obraznic, în acelaşi timp şi în egală măsură. N-am controlat sertarele toaletei.

Toaleta era o oglindă înaltă şi ovală, montată într-un lemn gălbui cu modele sculptate sub care se găseau două sertare mari a căror suprafaţă superioară închipuia un fel de măsuţă pe care era întinsă o dantelă şi era aşezată o sticlă în formă de pasăre, având ataşată o pompă pentru pulverizarea unui parfum care se terminase de mult. Într-unul din cele două sertare erau obiectele de toaletă ale mamei (rujuri, pudre, perii de păr), iar în celălalt, jucăriile mele (păpuşi de cârpe, cu părul făcut dintr-un petec de blăniţă de miel negru, cu faţa de pânză albă, cu ochii, nasul şi gura desenate cu fardurile mamei; un ursuleţ cu cravată cu care adormeam seara în braţe când eram mică; nişte bile colorate de sticlă pe care le primisem la grădiniţă de la „ajutorul american“, o siluetă de carton decupată de mama, pe care eu o îmbrăcam confecţionându-i rochiţe de hârtie; mobilă de păpuşi făcută din cutii goale de chibrituri lipite între ele.

– Ne permiteţi, părinte, să controlăm şi cele două sertare, a întrebat şeful reverenţios, iar Tata l-a privit uluit, neştiind dacă îşi bate joc de el sau e vorba de ceva mai grav.

– Dar e absurd să mă întrebaţi... Bineînţeles că puteţi controla. Aţi fost şi în pod, şi în pivniţă...

Şeful a zâmbit ca de o glumă bună, iar tânărul negricios s-a aplecat şi a tras sertarul meu cu jucării. Deasupra era un revolver.

Un obiect necunoscut (eram prea mică pentru a fi văzut filme) care nu ştiam ce căuta în sertarul meu. Am ridicat ochii spre Tata gata să întreb, dar Tata nu mai semăna cu el însuşi, Silaghi Baci se ridicase brusc răsucindu-se gata să cadă pe piciorul de lemn, iar cei trei aşteptau cu aerul că şi-au făcut datoria.

Tata a fost arestat pentru port ilegal de armă, după ce a semnat procesul verbal, semnat şi de Silaghi Baci, în care se descria unde a fost găsit revolverul. După plecarea lor am rămas singură, privind încremenită grămezile de lucruri răvăşite, fără să pot să plâng, în timp ce în urechi îmi suna bocănitul piciorului de lemn al vecinului care se îndepărta.

Abia când s-a întors Mama din oraş şi m-a pus să-i povestesc în amănunte ceea ce se întâmplase – punându-mi întrebări de detaliu şi obligându-mă să mă întorc şi să povestesc încă o dată ceea ce i se părea neclar – am înţeles că revolverul fusese pus în sertarul meu când îl scoseseră pe Tata din casă, ca să deschidă portiţa care era deschisă. Şi atunci mi-am amintit că Tata îmi făcuse semn să rămân în casă, dar eu nu-l ascultasem, pentru că mi-era frică să rămân singură cu noii veniţi. Dacă nu mi-ar fi fost frică, dacă aş fi rămas în casă cât a lipsit Tata, ei n-ar fi putut să pună revolverul în sertar... Şi abia în clipa în care am înţeles, sau am crezut că înţeleg mecanismul catastrofei construite pe vinovăţia mea, am izbucnit într-un

7

plâns fără sfârşit, atât de violent, încât mi se părea că mă va destrăma în bucăţi aruncate printre boarfele din casa care se destrămase şi ea. Întâmplarea se închide în amintirea mea pe imaginea Mamei plângând şi ea în hohote, în timp ce – cu sora mea mică urlând în braţe – încerca să îmi dea un pahar de apă cu zahăr. Dar nu acesta a fost sfârşitul. Luni de zile după aceea, şi chiar după întoarcerea Tatei, am continuat să mă trezesc noaptea ţipând şi plângând în hohote pentru că visam aceeaşi şi aceeaşi scenă în care ştiam că trebuie să rămân în casă cu securiştii, dar nu am curajul şi devin din nou vinovată de ceea ce urmează să se întâmple, din nou şi din nou...

8

Un infern de joasă speţă Poate că toate cărţile lumii se împart doar în două categorii: cele care au fost scrise din

dragoste şi cele care au fost scrise din ură. În orice caz, autorii lor pot fi definiţi cel mai exact prin mobilul scrisului lor: unii o fac pentru că iubesc oamenii, alţii pentru că îi urăsc. Ca şi în Biblie, cei căldicei, cei neutri nu contează. Formulată astfel, afirmaţia poate apărea prea tranşantă şi simplificatoare. Şi, desigur, aşa şi este, dar asta nu o face mai puţin adevărată. Iar ea este revelatoare mai ales când persoana care scrie este un personaj ajuns într-o situaţie limită. Acolo unde Nicolae Steinhardt a trăit jurnalul fericirii, alţii au înregistrat doar degradarea prin foame, dezumanizarea prin spaimă, torturile, trădările, prăbuşirile psihice. Realitatea era suficient de complexă pentru a confirma toate perspectivele, iar viaţa – cum spune o veche înţelepciune – este asemenea unui han spaniol, în care fiecare mănâncă ce-şi aduce de acasă. Aceeaşi suferinţă traversată de două personaje diferite va fi nu numai descrisă diferit, ci şi îndurată diferit. Fiecare proiectăm, fără măcar să ne dăm seama, propria noastră culoare sufletească asupra lumii din jur, ale cărei linii sunt mai dure sau mai estompate în funcţie de cantitatea de lumină pe care această culoare o conţine.

Am citit de curând comentariile pe marginea propriului dosar de Securitate ale cuiva care nu făcuse şi nu păţise nimic deosebit, dar fusese urmărit cu minuţie, aşa cum fuseseră urmăriţi o bună parte dintre locuitorii acestei ţări. Era prezentată o lume apocaliptică în care toţi oamenii erau josnici, perverşi, turnători, mârşavi. Povestirea era atât de neagră, încât n-am putut să nu mă întreb cum ar fi putut fi dacă eroul ei ar fi fost închis, anchetat, bătut, torturat, condamnat la ani grei de temniţă. Şi n-am putut să nu mă gândesc la propriile mele impresii despre aceeaşi perioadă.

N-am reuşit încă să-mi găsesc şi să-mi văd dosarul de Securitate, dar nu mă îndoiesc că există. Că a existat în orice caz – şi nu am nevoie de prea multă fantezie pentru a mi-l imagina. Ar fi destul să aşez ceea ce am trăit în schemele, cunoscute acum de la CNSAS, şi aş găsi cu siguranţă prieteni care m-au trădat, admiratori care mi-au raportat reacţiile, colegi care au încercat să mă provoace, scenariile mirobolante de spargere a anturajului despre care ştiam că au reuşit, punctele de pornire ale unor zvonuri maculatoare care m-au consumat. Dar sunt convinsă că, mai puternică decât oroarea, ar fi mila pentru cei care au fost obligaţi, şantajaţi, umiliţi, deformaţi sufleteşte, împinşi într-un fel sau altul să facă toate astea: sunt convinsă că mi-aş aduce aminte că aveau copii, că sperau să primească locuinţă, că soţia unuia era bolnavă, iar altuia i se refuza înscrierea la doctorat, atâtea şi atâtea scuze, explicaţii care formau împreună mâzga lunecoasă şi otrăvitoare unde trăiau şi care spunea mai puţin despre sufletele lor decât despre mecanismul căruia îi căzuseră pradă.

Când mă uit în trecut nu mă văd urcând dintr-un infern cu demoni şi monştri, ci dintr-o lume joasă, năclăită de umilinţe, mizerii, dureri şi complicităţi, în care singura speranţă era descoperirea sâmburelui, oricât de minuscul şi de terfelit, de lumină din celălalt. O lumină care, dacă nu exista, trebuia inventată, oglindindu-ţi propria flacără în aproapele mai nefericit decât tine. Fac parte dintre cei cărora sentimentul din care s-a născut cartea lui C. Noica „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“ nu este o bizarerie psihologică, pentru că am fost întotdeauna convinsă că Socrate avea dreptate spunând că mai nefericit decât cel ce suportă o nenorocire este numai cel ce o produce.

N-am trăit perioada stalinistă decât ca şcolar, deci nu ştiu dacă aş fi avut puterea să-mi fie milă de torţionari – ca de nişte fiinţe în egală măsură înspăimântătoare şi jalnice, bieţi monştri cărora li s-a extirpat orice urmă de umanitate – dar îmi amintesc că îmi era milă de femeia care stătea 8 ore pe zi în maşina din faţa casei mele, pe gerurile iernii lui '88, pe căldurile verii lui '89. Tot aşa cum, dincolo de revolta pentru ceea ce făceau, dincolo de dispreţul pe care mi-l trezea oportunismul şi laşitatea lor, nu mă puteam împiedica să-i consider victime – penibile, desigur, dar victime – pe tinerii selectaţi după originea socială

9

sănătoasă, băgaţi în şcoli de partid, malformaţi, hrăniţi cu mici fărâme de putere, alunecând pe noroiul micilor compromisuri aflate mereu în creştere până când, chiar dacă ar fi vrut să se oprească şi să dea înapoi, panta era prea abruptă, imposibil de reurcat. Tot aşa cum, mult mai târziu, i-am considerat pe mineri primele şi cele mai tulburi victime ale mineriadelor.

Mi-am amintit această judecată, oarecum creştină, asupra celor ce produceau răul fără să-l fi inventat ei înşişi (rău care, înainte de a distruge trupurile celor împotriva cărora era îndreptat, distrugea sufletele celor ce îl foloseau), întrebându-mă dacă perspectiva poate fi aplicată şi răului de azi. Întrebarea însăşi poate părea exagerată, pentru că este vorba, desigur, de răuri extrem de diferite. Cei care au puterea nu o folosesc azi pentru a-şi schingiui adversarii şi nici măcar nu-şi aleg victimele dintre adversari. Victimele lor sunt, pur şi simplu, ceilalţi, cei care nu ştiu să mintă, să se aranjeze, să se descurce ca ei; cei care nu ştiu să devalizeze bănci, să falimenteze, pentru a le privatiza apoi, întreprinderi de stat, să comercializeze diplome, să facă trafic de acte notariale şi hotărâri judecătoreşti. Victimele lor sunt restul lumii, de manipularea căreia depinde însăşi intensitatea şi durata propriei puteri. Diavolul pe care ei îl reprezintă nu mai este fiara sângeroasă a terorii, ci – cu nimic mai nepericuloasă – o dezgustătoare alcătuire de vicii şi indiferenţe, de şmecherie şi de prostie, de rea-credinţă şi de perversiune, ceva care trezeşte scârba înainte de a trezi spaima şi supurează dispreţul înainte de a descoperi nocivitatea. O alcătuire care este în egală măsură o reţea de putere şi o infecţie capabilă să se întindă şi să transforme rănile în plăgi urât mirositoare, mişunând de viermi şi băltind de puroi.

Cât de creştin trebuie să fii pentru a-ţi fi milă de beneficiarii unei asemenea descompuneri, pentru care au optat nesiliţi de nimeni şi pe care au construit-o calculându-i foloasele? Cât de creştin trebuie să fii ca să te rogi pentru sufletele magistraţilor care au distrus, cu bună ştiinţă, mecanisme create pentru aflarea adevărului, planificând astfel transformarea libertăţii înseşi într-o minciună?

„Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac“, se ruga Isus pentru cei care îl crucificau, dar alungase cu biciul negustorii din templu. N-aş vrea să se înţeleagă din ceea ce spun că pledez pentru răul cel mare, ci doar că există suferinţe care maculează şi suferinţe care purifică, iar generaţiei noastre i-a fost rezervat acest infern de joasă speţă, care nu poate fi nici măcar exorcizat.

10

Oroarea de putere Poate că trăsătura mea cea mai determinantă – calitate aproape ireală şi, cu siguranţă,

defect vinovat de multe – a fost de-a lungul întregii vieţi oroarea faţă de putere. Ea este cea care explică majoritatea actelor mele, de la cele mai bune până la cele mai rele. O oroare în care se amesteca dispreţul şi dezgustul, repulsia şi chiar ura (în măsura în care am fost vreodată în stare să înţeleg definiţia acestei noţiuni), dar niciodată frica. Lipsa fricii – o lipsă de natură aproape patologică şi, în orice caz, bizară, care nu excludea precauţia şi calculul de a evita atingerea (aşa cum ai grijă să nu atingi un şarpe sau o râmă nu pentru că ţi-e frică, ci pentru că ţi-e scârbă de atingere) – răpea orice măreţie în ochii mei noţiunii de putere, înconjurată pentru cei mai mulţi de o complicată mistică, şi nu rămânea decât o realitate dezgustătoare şi revoltătoare, vulgară şi profitoare, urâtă şi otrăvitoare, chiar radioactivă (pentru că era în stare să degradeze, şi chiar să ucidă, şi de la distanţă). Este limpede că de aici a izvorât refuzul oripilat al deţinerii oricărei forme de putere, mai mult, sentimentul că şi numai propunerea pentru mine a unei forme de putere este jignitoare. Dar, pentru că odată cu acest sentiment nu mi se dăduse şi indiferenţa, mi-am pierdut viaţa încercând să schimb esenţa puterii fără s-o ating.

11

Uşile date de perete Există în viaţa mea câteva balamale, din care uşile se dau de perete, perspectivele se

schimbă, totul se rearanjează până la a nu mai semăna cu ce a fost înainte. Nu e vorba de obişnuitele acumulări biologice care fac ca, din timp în timp, să fim cu desăvârşire alţii, ci de schimbări produse într-un anumit moment, cu cauze mai mult sau mai puţin obscure. Un astfel de moment am trăit pentru prima oară când am împlinit 15 ani, cel de al doilea a fost determinat de moartea Tatei.

Mi-ar fi greu să spun dacă vârsta de 15 ani a fost aleasă arbitrar ca moment al radicalei schimbări sau, pur şi simplu, ajunsesem la un grad de împlinire care a produs în mine o răsturnare de sensuri. Ştiu însă cu precizie că era vorba de 15 ani pentru că îmi amintesc cu amănunte precise ziua în care am împlinit această vârstă de la jumătatea adolescenţei, zi în care am scris fără încetare, punând pe hârtie, cu un fel de solemnitate, hotărâri pe care urma să le respect în următorii trei luştri. Înainte de a povesti această memorabilă – şi oarecum excentrică – răscruce, aş vrea să spun câteva cuvinte despre ceea ce fusesem înainte.

Lucrul cel mai important pe care mi-l amintesc despre mine însămi de la sfârşitul copilăriei este că aveam o adevărată spaimă de creştere, de obligativitatea de a înainta prin timp până la a deveni – horribile dictu – adult. Nu-mi amintesc ce anume din ceea ce făceau adulţii atrăsese asupra lor repulsia copilului care eram, dar ştiu că uram felul celor mari de a mă exclude din discuţiile lor. Mai ales femeile, când se strângeau mai multe la un loc, aveau un fel de a râde strident („astea nu sunt pentru copii“) care mă umilea şi mă fascina în acelaşi timp, o fascinaţie negativă, dacă se poate spune aşa, pentru că îmi stârneau curiozitatea nu ca să mă pot apropia de ele, ci ca să găsesc motivele pentru a mă depărta. Îmi stârneau repulsia mai ales femeile dispuse să exhibe – ele între ele – o vulgaritate de care nu se jenau, ci erau mândre şi chiar o şarjau. În orice caz, nu aveam nici o îndoială că, atunci când eram îndepărtată, ceea ce nu trebuia să aud era abject, era murdar, dezgustător. Nu simţeam interdicţia ca pe un fruct interzis, ci ca pe o intuire a urâţeniei lumii. (Acel resentiment împotriva mai multor femei strânse la un loc şi vorbind „ca între femei“, născut oarecum exagerat în prima copilărie, avea să lase în mine urme ciudat de definitive. Îmi amintesc cum pe la 22-23 de ani, când a trebuit să petrec mai multe săptămâni în spital, într-un salon, evident, de femei, cu câteva zeci de paturi, aveam încă aceeaşi perspectivă asupra excesivei lor intimităţi. Plăcerea de a-şi exhiba bolile sau amorurile, cu acelaşi tip de vulgaritate, nu avea aproape deloc legătură cu nivelul de cultură (diferit) al celor ce povesteau, ci cu nivelul lor de singurătate, cu nevoia de a fi ascultate. Acum nu mai eram dată afară din cameră, ci, dimpotrivă, eram obligată să povestesc eu însămi, ceea ce mărea gradul de oroare şi în acelaşi timp de milă a reacţiei, care creştea în mine. Mă doream aparţinând nu altei categorii intelectuale, sau morale, sau psihologice, ci altui regn şi, în acelaşi timp, mă simţeam vinovată ca de o trădare de această violentă nevoie de separare de propria mea condiţie, formulată diferit. Nu mă îndoiesc că perpetua mea oroare de a fi integrată mai târziu unor categorii artistice definite în registru feminin, ca şi refuzul aproape exagerat de a accepta ideile, gesturile sau iniţiativele feministe îşi au rădăcina în acea primă copilărie pe care am continuat-o pe acest plan şi prin refuz, şi prin recunoaşterea refuzului. De altfel, privirea violent critică aruncată asupra propriului meu gen nu avea ca pandant îngăduinţa arătată genului opus. Era pur şi simplu o împărţire în două a revoltei împotriva umanităţii căreia – deocamdată fizic – îi aparţineam şi-n care, cu sensibilitatea aproape maladivă a copilului, nu descopeream decât neclaritatea, ambiguitatea, amestecul impur.

Femeile, „doamnele“, nu erau în ochii mei de copil decât un caz special, agravant e drept, al condiţiei de adult. Ceea ce mă speria şi mă revolta nu era, pur şi simplu, o condiţie căreia îi găseam obiecţii, ci faptul că şi eu înaintam inexorabil spre ea. Respingeam, nu numai şi nu atât, condiţia maturităţii, cât faptul că îmi era rezervată fără drept de apel. Puteam să

12

inventez un alt fel de a fi adult, dar nu puteam să inventez o metodă de a nu ajunge adult. Iar această lege implacabilă mă umilea într-un fel intolerabil, obligându-mă să devin ceva misterios şi respingător. Iar faptul că nu era vorba doar de ceva teoretic o dovedea trupul meu care – fără să mă întrebe – se schimba văzând cu ochii, evoluând spre tipare pe care începeam cu grabă să le recunosc. Cred că aveam 12 sau 13 ani când mi-a venit ideea că ar exista totuşi o metodă de a nu mă supune acestei sfidătoare şi arogante legi, că, oricât ar părea de nebunesc, există o metodă care să mă împiedice să devin adult. Cu siguranţă sinuciderea lui Martin Eden, eroul lui Jack London – a cărui moarte am plâns-o cu lacrimi amare, recitind-o de nenumărate ori – a avut un rol în această incredibilă fantezie. Din păcate nu ştiam încă să înot, deci trebuia să inventez altceva, iar resursele mele de imaginaţie într-un atât de necunoscut domeniu erau practic nule. Oricum, înainte de a deveni adult am devenit cititor, iar fobia creşterii s-a topit, presupun, în patima lecturii căreia nu i-a mai rezistat nimic. În următorii ani viaţa mea a rămas ca o haină derizorie pe malul cărţilor, în care mă scufundam cu sentimentul că erau nu numai mai semnificante, ci şi mai verosimile decât realitatea.

Nici nu ştiu când şi cum verbul a scrie a devenit complementar şi geamăn verbului a

citi. (Nu mă refer la scrierea primelor versuri în clasa a doua, circumstanţă amuzantă pe care o ţin minte bine, dar care nu are nici o legătură cu scrisul ca definiţie a existenţei.) În orice caz asta s-a întâmplat înaintea vârstei de 15 ani, din moment ce în acea zi memorabilă (îmi amintesc şi felul în care cădea şi se muta lumina de-a lungul orelor peste hârtia pe care scriam şi peste mâna din ce în ce mai obosită de scris) am simţit nevoia să îmi trasez nişte reguli de conduită în acest domeniu. Iar această nevoie, oarecum bizară, venea nu atât din faptul că eu scriam, ci din faptul că scriau mulţi alţii în jurul meu, alţii cu care nu voiam să semăn şi încercam să îmi iau măsuri de precauţie. Se repeta într-un fel povestea cu ieşirea inexorabilă din copilărie, dar acum aveam sentimentul că pot să determin, chiar dacă numai într-o neglijabilă măsură, lucrurile. Mai precis, printre profesorii mei – la care, de altfel, ţineam şi pe care îi admiram – erau mai mulţi care scriau, fără a reuşi să publice, literatură (poezie, proză, teatru) şi, tocmai pentru că ţineam la ei, sufeream pentru lipsa lor de împlinire, pentru încercările lor nereuşite, pentru umilirile care se depuneau straturi-straturi şi, asemenea bătrâneţii, îi marcau. Nu voiam să le repet experienţele, tocmai pentru că mă simţeam asemenea lor. Cred că acesta era fundalul psihologic al hotărârilor pe care le-am luat la 15 ani, dându-mi întâlnire cu mine însămi peste alţi 15 şi trasându-mi până atunci nişte reguli pe care – dacă nu aş fi fost în stare să le respect – urma să îmi impun renunţarea la scris. Nu mai ţin minte dacă aveam vreo idee despre ce ar urma să fac dacă nu aş mai scrie, ţin minte însă că ideea de a renunţa o vedeam în perspectivă ca pe un adevărat act de eroism.

Puţine dintre lucrurile pierdute în cataclismele pe care aveam să le traversez le regret mai mult decât pierderea paginilor scrise în acea zi solemnă. Cu siguranţă faptul că le-am pierdut dovedeşte că pe parcurs îşi pierduseră pentru mine importanţa şi poate chiar mă jenau prin patetismul lor. Nu mai ţin minte decât că, printre multe alte lucruri, scrisesem un decalog pentru uzul meu exclusiv, din care îmi mai amintesc doar prima poruncă: „Să preferi o nefericire care dă roade unei fericiri care trece fără urmă“. Poate să pară ciudat că o astfel de regulă de economie a moralei putea fi, în adolescenta care eram, legată de actul scrisului, dar e o ciudăţenie care funcţionează în mine – oricât de ridicol ar fi – şi azi. Aş da orice să ştiu care au fost şi în ce măsură am respectat în următorii ani celelalte nouă legi. Oricum, problema renunţării nu s-a mai pus. La 30 de ani scriam „Octombrie, noiembrie, decembrie“, cartea care mi-a dat – poate mai mult decât oricare dintre cărţile mele – senzaţia neîndoielii în propria mea alegere. (Nu numai în sensul că eu am ales, ci şi în sensul că eu am fost aleasă.) Uşa dată de perete la 15 ani rămânea deschisă.

13

Cel de al doilea moment pe care mi-l amintesc până în cele mai mici amănunte – pentru că, în timp ce îl trăiam, trăiam şi sentimentul că trăirea acelor întâmplări şi reacţii îmi va deturna în mod definitiv destinul – a fost moartea Tatei. Şi nu numai faptul că a murit într-un accident absurd la 49 de ani, cât, mai ales, faptul că accidentul a avut loc imediat după ce se întorsese din închisoare, înainte de a fi putut vorbi. De când fusese arestat ultima oară, cu şase ani în urmă, se strânseseră în mine nenumărate întrebări pentru care, înainte de a fi dus, fusesem prea mică să le pun sau să le înţeleg răspunsurile. Crescusem citind, locuind în lumea cărţilor mult mai mult decât în propria mea lume, trecând fără efort examenele şcolii, dar simţind în permanenţă în jurul meu – ca un spaţiu alb de pe o hartă – o centură de întrebări despre lucruri pe care oamenii încercau să le evite şi care îşi aşteptau răspunsurile, aşteptându-l pe el, cel ce nu putea să nu mi le dea. Iar acum, deodată, posibilitatea ca acele răspunsuri să nu mai fie date niciodată apărea aproape ca o certitudine de neevitat.

Stăteam aşezată la picioarele patului de spital privindu-l cu un fel de stupoare, nereuşind să admit nici că bărbatul aproape tânăr acoperit de rănile arsurii este Tata, nici că ar putea să dispară înainte de a-l redescoperi.

Îl ţineam minte infinit mai impunător şi mai în vârstă, cu părul foarte negru pieptănat peste cap şi contrastând cu ochii de o culoare nedefintă, dar deschisă, ciudat de luminoasă, cu o barbă neagră marcată de două dungi albe care coborau de la colţurile gurii în jos, cu un fel de solemnitate dramatică.

La întoarcerea din închisoare nu mai avea barbă, şi capul – ras probabil cu un timp în urmă – era acoperit de o perie deasă, cenuşie, iar aceste deosebiri îl schimbau cu desăvârşire, îl transformau nu numai într-o persoană, ci şi într-un personaj cu totul diferit, semnificând altceva, ce nu mă hotăram să înţeleg. Între mine şi Tata existase întotdeauna – creată de încăpăţânarea lui sau poate doar de ideile lui despre educaţie – o stranie şi oarecum ireală relaţie de egalitate. Era o egalitate nefirească şi, oricât de mică aş fi fost, nu puteam să nu fiu conştientă de asta, după cum nu mă puteam împiedica să fiu mândră de cinstea, chiar nemeritată, care – nu înţelegeam de ce – mi se acorda. Chiar dacă o plăteam destul de scump. Ţin minte astfel unul dintre cele mai dramatice momente ale primei mele copilării: acela în care – aveam cel mult cinci ani – în după-amiaza din Ajunul Crăciunului (atunci când – ca de obicei – mama ne obliga „să ieşim la aer“ sau ne trimitea să cumpărăm ceva, pentru ca în lipsa noastră să poată aranja pomul, iar la întoarcere să ne povestească cu lux de amănunte cum tocmai a trecut Moş Crăciun şi cât de rău i-a părut că nu ne-a găsit acasă, dar era foarte grăbit pentru că îl aşteptau alţi copii), Tata mi-a mărturisit că ştie că eu sunt o fetiţă destul de mare şi de inteligentă ca să ştiu că Moş Crăciun nu există. Dar eu nu ştiam. O clipă chiar nu am înţeles la ce se referă, iar când în sfârşit n-am mai putut să neg existenţa dezvăluirii, am început să plâng în hohote şi să ţip: Nu-i adevărat, nu cred, nu-i adevărat, e o minciună! Plângeam şi ţipam şi, cu cât negam mai tare cele auzite, cu atât mă pătrundeam de adevărul lor demolator şi de nesuportat. Mi se părea că se prăbuşise cerul peste mine şi nu-mi amintesc să fi avut în viaţă, altă dată, senzaţia unei atât de ireversibile catastrofe, al unei pierderi atât de neînlocuit. Şi, ceea ce este mai ciudat, am avut pentru prima oară atunci un sentiment – care avea să se repete de-a lungul timpului, până la a deveni dominant – de compasiune faţă de părinţi, faţă de Tata, care se pierduse cu totul în faţa reacţiei mele neaşteptate şi nu ştia cum să reacţioneze la rândul lui, faţă de mama, care, fără să bănuiască nimic, îşi debita cu emoţii exagerate povestioara.

Mai târziu Tata încerca să-mi explice sensurile politice ale evenimentelor sau ştirile pe care numai el reuşea să le înţeleagă, de la radioul peste care stătea aplecat ore întregi, sprijinit în coate, cu urechea lipită de difuzorul de unde ieşeau incredibile scârţâituri, pocnete şi miorlăituri care ne transformau serile în adevărate coşmaruri sonore. De cele mai multe ori explicaţiile lui erau peste puterea mea de înţelegere, dar n-am îndrăznit niciodată să-l întrerup şi pentru că în mod evident îşi explica în egală măsură lui însuşi, limpezindu-şi în felul acesta

14

ideile, şi pentru că eram, în mod evident, unicul lui interlocutor posibil. Mama era mult prea ocupată cu nenumăratele treburi ale casei, pe care reuşea să le facă singură după întoarcerea de la serviciul – fără de care n-am fi putut supravieţui – şi până noaptea târziu, când, după ce ne aşeza pe toţi în pat, cădea pur şi simplu de pe picioare. Şi, oricum, eram flatată de această, chiar dacă dramatică, opţiune. De nenumărate ori, mai târziu, în perioada absenţei lui, când mi se întâmplase să nu înţeleg ceva, mă întrebam dacă nu cumva explicaţia făcuse parte din lucrurile pe care nu le înţelesesem când eram mică şi îmi propuneam să-l întreb din nou când se va întoarce. Niciodată însă nu-mi dăduse prin minte că s-ar putea să nu se mai întoarcă sau să nu putem vorbi atunci când va veni.

Îmi aminteam aceste întâmplări, nuanţe şi detalii stând la picioarele patului lui de spital,

încercând să-i vorbesc şi fără să pot admite că asta nu se va mai întâmpla niciodată. Totul era absurd: chinurile pe care le suferise ani întregi şi pe care eu nu aveam să le aflu, decât la modul general, de la alţii; felul în care a luat foc de la un vas cu benzină amestecată cu parafină cu care mama urma să cureţe, ca de obicei, parchetul şi el, voind s-o ajute, l-a apropiat, fără să-şi dea seama, de flacăra aragazului; felul în care, în loc să se îndepărteze de foc, s-a apropiat, încercând să-l stingă, şi apoi, luând el însuşi foc, a ieşit în curte, arzând ca o făclie mişcătoare, înteţită de viteză şi vânt. Stăteam la picioarele patului în care el era un trup acoperit în întregime de răni, un trup în care se ascundea un spirit despre care nu ştiam dacă mai seamănă cu cel pe care mi-l aduceam aminte. Tot ce recunoşteam erau ochii lui, care păreau încă mai deschişi la culoare în mijlocul crustelor întunecate ale rănilor care îi acopereau obrazul, ochii lui care mă priveau cu un fel de spaimă indiferentă – pe care o puneam pe seama durerilor şi a calmantelor – fără măcar să-mi dea prin minte că aşa cum el nu mai semăna cu cel care plecase, nici eu nu mai semănam cu cea pe care o lăsase la plecare, că schimbarea mea era chiar mai deconcertantă şi mai alienantă: ţinea minte şi îi fusese dor de un copil, în locul căruia găsise o tânără femeie necunoscută. Iar această necunoscută se încăpăţâna să vorbească fără încetare, cu sentimentul că astfel menţine, chiar dacă artificial, o legătură a cărei întrerupere refuza s-o accepte. Vorbeam într-adevăr aproape fără încetare, fără să ştiu măcar dacă mă aude, cu atât mai puţin dacă mă înţelege, şi încă şi mai puţin dacă îl interesează ce spun. Stătea sedat, cu ochii închişi, pe care îi deschidea totuşi din când în când, atât cât să pot deduce că nu doarme, iar eu încercam să-i povestesc ce făcusem în toţi acei ani. Dar totul era absurd, pentru că în timp ce vorbeam îmi dădeam seama că îi vorbeam despre o lume pe care – chiar dacă m-ar fi ascultat – nu avea cum să şi-o imagineze, pentru că se schimbase între timp nu atât în conţinutul ascuns, cât în formele aparente de manifestare. În această absurdă rostogolire de vorbe şi ore saturate de suferinţă a intervenit, cu puţin – cel mult o zi – înaintea sfârşitului, un şoc neaşteptat de puternic, ca şi cum destinul însuşi nu ar mai fi suportat atâta aberaţie şi s-ar fi hotărât să intervină. Tocmai se anunţase îndepărtarea de la putere a lui Nikita Hruşciov şi, amintindu-mi de nesfârşitele seri din copilărie marcate de bruiajele care acopereau Vocea Americii sau Radio Londra, i-am adus un tranzistor ca să audă el însuşi ultimele ştiri. „Tată, i-am strigat, a căzut Hruşciov, ţi-am adus radio să asculţi, e un moment important“. Atunci Tata a deschis ochii şi m-a privit pentru prima oară cu o privire care dovedea că a înţeles ce i-am spus, dar care exprima o atât de adâncă uimire că de acolo unde se găseşte el o asemenea întâmplare ar putea să i se pară importantă, încât m-a cuprins brusc nu numai o nemărginită ruşine, dar şi bănuiala răsfrântă asupra mea însămi – atât de violentă încât m-a făcut să mă clatin – că sistemul meu de valori este discutabil, că dincolo de incredibila uimire din ochii Tatei există o lume infinit mai importantă pe care eu nu o cunosc şi la care până atunci n-am avut acces.

Atunci s-au dat de perete uşile adolescenţei sau poate chiar ale tinereţii mele – atât de puternic, încât aproape s-au sfărâmat, răsucindu-se de mai multe ori din ţâţâni, închizând şi deschizând accesul între toate naivităţile şi manipulările pe care le trăisem ca membru al

15

generaţiei mele. Atunci am descoperit propriul meu destin – al meu ca fiinţă deosebită de ceilalţi, nu numai prin ceea ce trăisem eu, ci şi prin ceea ce trăiseră părinţii şi bunicii mei – în care aveam să fiu înainte de toate fiica durerilor nepovestite de tatăl meu. Aceste dureri trebuia mai întâi să le descopăr şi să le spun, după cum trebuia să descopăr şi să spun tot ceea ce se găsea dincolo de uimirea din ultima privire lucidă a Tatei. Atunci, din acea uimire a Tatei şi din uimirea şi bănuiala pe care avea să o declanşeze în mine, s-a născut scriitorul care am devenit începând cu cel de al doilea volum, după cum nu mă îndoiesc că Memorialul Sighet, pe care aveam să-l gândesc peste zeci de ani, de atunci a început să existe, fără măcar să bănuiesc, în mine.

Urmau să existe, de altfel, în viaţa pe care abia începeam s-o trăiesc, nenumărate momente – de la spaimele anilor '80 până la agitaţiile Convenţiei Democratice – când acea uimire din ochii Tatei avea să mă salveze din derizoriu şi să mă aşeze într-o altă grilă, esenţială, unde toate acestea erau lipsite de importanţă.

Cred că acestui moment atât de determinant în viaţa mea, a morţii Tatei, ar trebui să-i

mai adaug – pentru a fixa toate nuanţele prin care avea să-mi influenţeze evoluţia – relatarea unei întâmplări. În toate acele zile de inenarabilă suferinţă, lângă patul Tatei stătea, alături de Mama, de Geta, de mine, de mulţi alţii, dar mai mult şi mai continuu decât oricare dintre noi, Bunica, mama Tatei, Mamana, cum îi spuneam cu toţii. Subţire şi firavă ca un copil, cu părul strâns într-un conci minuscul peste care era legată cu un batic negru şi cu o broboadă neagră de lână, mi se părea – şi cred că ni se părea tuturor – o femeie foarte bătrână. Acum când fac socoteala şi îmi amintesc că l-a avut pe Tata la 15 ani îmi dau seama că nu avea nici 65 de ani, ceea ce acum nu mi se mai pare mult. Această impresie de bătrâneţe îmi apare azi cu atât mai ciudată cu cât îmi amintesc perfect o fotografie a Bunicii de la vârsta de 15-16 ani (una din acele fotografii de la începutul secolului făcute pe carton gros şi cu semnătura fotografului aşezată „artistic“ într-un spaţiu anume lăsat pentru ea în josul imaginii) în care stătea în picioare cu o mână sprijinită pe un fel de stativ pe care era aşezat, într-o rochiţă albă de fetiţă, Tata. Era îmbrăcată aşa cum am ştiut-o întotdeauna, cu o fustă înfoiată de brocard în culori întunecate peste care purta un fel de jachetă-bolerou cu mânecile înfoiate, din acelaşi material, iar pe cap un batic ţeapăn din tafta sau moar de o culoare asortată probabil, de asemenea închisă. (Când eram trimise, sora mea şi cu mine, vara la Timişoara la bunici, visul nostru era să ajungem să încercăm hainele bunicii care umpleau un dulap întreg , diferind între ele doar prin nuanţele ţesăturilor). Ei bine, Bunica cea de la 15 ani era aproape identică Bunicii de la 65 şi la fel de misterioasă, după cum tata cel în rochie de fetiţă şi Tata cel acoperit de crustele arsurilor era la fel de necunoscut.

N-am ştiut niciodată dacă acel costum purtat de Mamana o viaţă întreagă reprezenta o modă din tinereţea ei sau costumul mai mult sau mai puţin popular al uneia dintre populaţiile Banatului. Deşi era ţărancă româncă, Mamana vorbea cu uşurinţa cu care vorbea româna încă trei limbi (germana, sârba şi maghiara) şi trăia în acea armonioasă devălmăşie de influenţe reciproce pe care n-am mai întâlnit-o decât în Banat. De fapt, am auzit-o destul de puţin vorbind: era o fiinţă mai curând tăcută, dar care dădea impresia că nu vorbeşte nu pentru că nu are ce spune sau nu vrea să spună, ci pentru că nu are timp să o facă. Îmi amintesc chiar că, în unele zile petrecute la căpătâiul Tatei, m-am gândit că este pentru prima oară când o văd stând fără să facă nimic. Nu făcea nimic, dar refuza să doarmă, refuza să mănânce, ca şi cum jertfa ei ar fi putut-o împiedica pe cea a Tatei. Trecuseră multe zeci de ore de când nu închisese ochii şi nu mâncase nimic, când am reuşit s-o conving să se întindă o singură oră pe patul liber de alături, după miezul nopţii. „O singură oră“ a spus ea, aproape prăbuşindu-se. Iar eu nu m-am ţinut de cuvânt, nu am trezit-o după o oră. A fost trezită doar spre dimineaţă de ţipătul meu, atunci când, în liniştea care stăpânea întregul spital, l-am auzit pe Tata respirând o dată – ultima dată – adânc, sănătos mi s-a părut, ca şi cum ar fi vrut să se trezească. Am

16

început să plângem împreună, să-i chemăm şi pe ceilalţi, îmi amintesc aglomeraţia care se crease deodată şi ţipetele Bunicii care plângea nu numai moartea primului ei născut, ci şi faptul că nu fusese trează, lângă el, în momentul plecării. Nu avea să mă mai ierte niciodată pentru somnul la care o obligasem. Iar acea durere în plus, cu asupra de măsură, avea să adauge pentru mine acelui moment tragic o vinovăţie absurdă pe care mi-o mai amintesc şi acum.

Dintre lucrurile pe care n-am putut să le aud atunci de la Tata multe le-am înţeles mai

târziu, citind nenumărate memorii de închisoare, altele mi-au fost povestite chiar la înmormântarea la care s-au strâns mulţi dintre colegii lui de suferinţă. Ţin minte cât de impresionată am fost de povestirea Părintelui V., prieten al Tatei, coborât de la parohia lui din Munţii Apuseni, ca de atâtea ori în copilărie, care ne-a descris ca într-o nuvelă puţin fantastică o scenă de toamnă, în Balta Brăilei, când se întorceau înfriguraţi, abia târându-se de oboseală de la muncă, sub vântul şi ploaia biciuindu-i în rafale. Când, la un moment dat, vijelia a făcut să zboare peste capetele lor o zdreanţă ruptă de ziar, ajunsă cine ştie cum pe acolo, Tata a reuşit s-o prindă din aer şi s-o ascundă cu grijă sub haină, iar apoi, în baracă, s-o întindă pe pat să se usuce ca s-o poată citi. Era o bucată dintr-o pagină culturală unde figura un fragment dintr-un fel de recenzie în care se vorbea despre o antologie cu tineri poeţi şi se dădea o listă în care figura şi pseudonimul meu, pe care tata nu avea cum să-l ştie. Şi totuşi, imediat ce-a reuşit să desluşească printre pete de noroi şi de grăsime literele, a început să le spună celor din jurul lui plin de mândrie: „Este fiica mea, cu siguranţă este ea. Blandiana e satul soţiei mele. Fiica mea scria versuri de când era mică. Numai ea poate să fie“ şi zile întregi arăta tuturor petecul de hârtie, repetându-şi deducţiile. În felul acesta a descoperit şi un alt locuitor al barăcii pe lista respectivă numele fiului său. Şi părintele V. mi-a spus numele. Era al unui coleg al meu de generaţie, aproape al unui prieten, care ştia tot ce se putea şti despre tatăl meu aflat în închisoare, dar care îmi povestise despre el însuşi că nu-şi cunoaşte tatăl, că este copil din flori. Îmi amintesc cum nu mă puteam opri din plâns, durerea dispariţiei Tatei amestecându-se cu acea aproape fantastică povestire care-mi spunea că tata era mândru de mine, dar care, în acelaşi timp, îmi descoperea nesinceritatea – care mă rănea ca o trădare – a unui coleg pe care îl credeam prieten. Dezicându-se de propriul lui tată şi în aceeaşi măsură – simţeam – şi de mine, colegul – pe care nu aveam să-l iert niciodată – a contribuit esenţial la desprinderea de generaţia mea. Mă simţeam ca o rană căreia i s-a smuls cu sălbăticie bandajul, şi am decis să rămân aşa.

17

Ţărănci bătrâne M-am întrebat adesea de ce îmi face atâta plăcere să stau de vorbă cu ţăranii bătrâni. În

mod evident, cu cât trece timpul, cu atât conversaţiile de orice fel mă exasperează şi mă plictisesc; confruntările, chiar reale, de idei îmi lasă de cele mai multe ori gustul sălciu al perisabilului; şuetele literare, amestec de vanităţi mediocre, mă dezgustă; iar schimburile de opinii politice, în care limbajul de lemn al comunismului a fost înlocuit cu cel de plastic al corectitudinii politice, îmi produce un rău de-a dreptul fizic. Şi totuşi, toate aceste reacţii, care ar putea argumenta o mizantropie în creştere, sunt violent negate de marea plăcere pe care o simt stând de vorbă cu puţinii ţărani bătrâni pe care reuşesc să-i mai întâlnesc în satul din Câmpia Dunării.

Ce mă atrage spre aceste femei, pentru că este vorba în fapt numai despre femei, acele femei care reuşesc să supravieţuiască bărbaţilor lor încă un deceniu sau două, deşi munciseră cot la cot cu ei, în plus născând, alăptând, îngrijind copiii, îngrijind bătrânii? Ar fi exagerat să afirm că sentimentul pe care îl am, căutându-le şi bucurându-mă că le găsesc, se înrudeşte cu bucuria pe care o încerc într-un şantier arheologic, în faţa unor coloane rămase în picioare, legate printr-un ciob de friză şi reuşind să dea o idee şi o dovadă despre templul care a existat? De fapt este vorba de ţărănci bătrâne, şi nu de ţărani bătrâni, nu numai pentru că ei, bărbaţii, au murit înaintea lor, ci şi pentru că încetaseră cu mult înaintea lor să fie ţărani, făceau navete la oraş, lucrau pe şantiere, făcuseră armata, fuseseră la război. Ele însă fuseseră şi mai erau încă şi acum ţărănci, numai ţărănci: săpau, puneau în pământ seminţe, le aşteptau să răsară, făceau răsaduri, le plantau, le pliveau, le copileau, le legau pe araci. Creşteau vaca, o ajutau să fete, o mulgeau, o duceau la păscut, puneau cheag în lapte şi făceau brânză; creşteau porcul, îi dădeau de mâncare, îi râneau în coteţ; puneau ouă la cloşti, numărau puii ieşiţi din găoace, le dădeau să mănânce, îi păzeau să nu-i fure uliul sau vulpea, să nu-i mănânce câinele sau porcul, le dădeau de mâncare, strângeau ouăle din cuibar. Săpau via, o tăiau, o legau, o stropeau, o culegeau, făceau vin; curăţau pomii, îi stropeau, culegeau poamele, făceau ţuică. Făceau de dimineaţa până seara şi de când se năşteau până mureau aceleaşi munci şi aceleaşi gesturi pe care le făcuseră mamele şi bunicile lor în urmă cu decenii, cu secole, poate cu milenii. Munci şi zile, munci şi gesturi care peste zece ani nu vor mai fi făcute de nimeni, nu numai pentru că noi tehnologii, procedee, inovaţii şi manipulări genetice le-au luat locul, ci şi pentru că bătrânele ţărănci nu mai au cui să transmită mai departe ceea ce au moştenit de la înaintaşi. Ele nu au urmaşi, deşi au născut şi fetele lor au şi ele copii.

Când ne-am mutat după cutremur aici, pe uliţa noastră locuia în fiecare casă câte o bătrână care trebăluia de dimineaţa până seara prin curte, frântă de mijloc şi abia târându-şi picioarele umflate de reumatisme. Se numeau Gherghina, Dumitra, Frusina, Petruţa, Niculina, Vasilica. Cele mai multe nu mai sunt şi nici numele lor n-au trecut în generaţiile următoare, iar cele care încă mai sunt, sunt doar ca nişte dovezi, ca nişte semne că lumea căreia îi aparţineau nu este o invenţie a nostalgiei mele, ci a existat cu adevărat. O lume ancestrală care a reuşit să treacă, fără să-şi schimbe esenţa, prin războaie, răscoale, gospodării colective, revoluţii, tranziţii, o lume în curs de dispariţie, deloc idilică, chinuită şi demnă de milă, dar care, pierind oricât de jalnic, după milenii de neschimbată funcţionare, reuşeşte să transmită fiorul tragic al unei măreţii a timpului ce depăşeşte unităţile de măsură ale istoriei.

Mă duc la Ţaţa Vasilica să cumpăr ouă. Înainte de a ajunge aici, cuvântul „ţaţă“ era pentru mine mai degrabă un epitet, evident peiorativ. Aici este un apelativ pentru femeile măritate. Cum ai spune „doamnă“ ca să marchezi deosebirea faţă de „domnişoară“. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu apelativul „bre“, despre care credeam că este o formă de familiaritate, dacă nu cumva chiar de deriziune, până când am auzit-o pe Ţaţa Mita spunând cu reproş despre cineva care o dezamăgise: „Şi eu toată viaţa l-am cinstit. Nu-l scoteam din „bre“. Mă

18

duc după ouă mai des decât am nevoie, pentru că-mi face plăcere să schimb câteva vorbe, dar şi pentru că ani de zile eram obişnuită să merg seara, după ce îmi încheiam prima parte a zilei de scris, să cumpăr lapte de la Vasilica. Acum, Vasilica nu mai are vacă. I-au vândut-o copiii pentru ca să nu mai muncească atâta şi pentru că aveau nevoie de bani să plece la muncă în Spania. Am găsit-o într-o bună zi bolnavă în pat, zăcând, abia putând să vorbească. Am vrut să chem doctorul, dar m-a oprit şi, izbucnind în plâns, scăldată în lacrimi, mi-a povestit că n-are ce să-i facă doctorul, că i-au luat vaca şi ea n-o să mai poată trăi singură, că ea de când era copil la mama şi la mamaia ei a trăit tot lângă o vacă şi a îngrijit-o, şi a iubit-o, şi lapte ca de la vacile ei nu mai avea nimeni în sat, şi acum a rămas singură la bătrâneţe, singură şi ruşinată. Vorbea despre vacă, nu numai ca despre o fiinţă, ci şi ca despre un titlu de nobleţe a cărui pierdere echivala cu o degradare. Exista în suferinţa ei ceva atât de autentic – oricât de absurd ar fi fost sau tocmai de aceea – încât, ascultând-o, mi-am dat seama că plăcerea de a o asculta venea tocmai din cantitatea de viaţă autentică, necontrafăcută, care se cuprindea în mâinile ei deformate, crăpate şi asprite de muncă, asemenea unor crengi cu scoarţa uscată, în durerea ei după animalul chinuit şi el, alături de care muncise ani de zile. Era vie, vie într-un fel adevărat, indiscutabil mai vie decât cei mai tineri, mai şcoliţi decât ea, vie pentru că avea legătură directă cu pământul şi cu celelalte vieţuitoare ale lui, mai vie, infinit mai vie decât nepotul ei cu jumătate de cap vopsit portocaliu şi jumătate roşu, pentru că aşa văzuse la televizor, vie precum o plantă, oricât de ofilită, este mai vie decât un obiect, oricât de strălucitor.

De altfel, făcând parte mai mult din ciclurile soarelui şi ale lunii decât din cele ale istoriei, uliţa noastră avea totuşi stranii contacte cu aceasta din urmă. Culegând împreună corcoduşe, Ţaţa Niculina mi-a povestit cum rămăsese orfană de la patru ani. Tatăl ei, un bărbat cât bradul, care nu fusese bolnav în viaţa lui nici o oră, murise de azi pe mâine ca atins de blestem. Militar în termen, primise o permisie de o săptămână ca recompensă – le povestise – pentru că executase ordinul şi omorâse nişte şefi legionari care încercaseră să fugă de sub escortă. Dar, nici n-a ajuns bine în sat, că au început să-l doară măruntaiele de plângea şi striga ţinându-se cu mâinile de burtă şi zicea că-i pedeapsa lui Dumnezeu şi c-o să se ducă şi el după ăia. Şi aşa s-a şi întâmplat, că la sfârşitul permisiei era de mult îngropat şi cu toate rânduielile împlinite.

Nea Toader, soţul Ţaţei Mita, era membru de partid. Aşa am aflat că în sat exista o organizaţie de partid. Stăteam într-o seară de vorbă cu Mita pe laviţa de la poarta lor, aşteptând întoarcerea lui Nea Toader cu vaca. „Cu amanta“, zicea Ţaţa Mita, care auzise probabil cuvântul la televizor şi avea un haz nebun. „Cum cu amanta?“, întrebasem eu şi ea-mi explicase că de dimineaţă până seara stă cu vaca pe coclauri; cu ea, cu nevasta, vine numai să-i dea de mâncare şi să adoarmă mort de oboseală. Şi cum Nea Toader întârzia, Mita mi-a spus amuzată „unde-o fi stând, că doar n-o fi nebun să se ducă la şedinţă cu vaca“. „Ce şedinţă?“, am întrebat eu, iar ea mi-a spus că e membru de partid. „Comunist?“, m-am mirat eu, într-atât nu se potriveau în mintea mea cele două imagini. „Comunist de curu' vacii“, mi-a răspuns ea râzând. Apoi mi-a povestit cum în tinereţe, după ce se terminase războiul (nu fusese pe front că vânduse ea un pogon şi reuşise să-l aranjeze la manutanţă), intrase în jandarmerie şi de acolo îl vărsaseră în trupele de Securitate şi ani de zile stătuse la Snagov să păzească o vilă unde era închis un singur om care toată ziua se uita pe fereastră, da' trebuie să fi fost un om important că, nu numai că îl păzeau pe el, dar păzeau toată zona, n-avea nimeni dreptul să se apropie. Că voise şi ea odată să vadă cum e acolo la el la serviciu, dar n-o lăsaseră nici să se apropie.

Ţaţa Petruţa mi-a spus într-o zi că avea de mult să mă întrebe ceva, dar nu îndrăznea, să nu cred eu că ele sunt atât de proaste. Glumea cu o anume timiditate care nu-i stătea în fire, dar care era făcută din nesiguranţă şi curiozitate în doze egale şi nu era sigură că nu sunt, şi una şi alta, compromiţătoare. Voiau să ştie, mi-a spus ea, vorbind şi în numele celorlalte

19

(stăteau aşezate în iarbă la capătul străzii, după ce-şi terminaseră toate treburile, într-un fel de odihnă înaintea somnului, în timp ce greierii îşi începuseră vuietul care semăna în egală măsură cu uruitul unei uzine şi cu un concert transmis la un radio cu volumul dat la maximum), voiau să ştie dacă atunci când mă văd ele pe mine la televizor şi vorbesc uitându-mă în ochii lor, le văd şi eu pe ele. Şi cum pentru o clipă nu am înţeles întrebarea, mi-a detaliat-o explicându-mi că problema e dacă trebuie, înainte să deschidă televizorul, să facă puţină ordine prin casă, să se îmbrace... În sfârşit înţelesesem, dar până să izbucnesc în râs au izbucnit ele, intuindu-mi, înainte să-l formulez, răspunsul, ca şi cum întrebarea ar fi fost ea însăşi o glumă, mai mult chiar, o mică băşcălie, un fel de a mă ironiza şi pe mine, şi pe ele însele în acelaşi timp. Am stat alături de ele în iarbă până au început să apară stelele, râzând ca de o glumă bună de curiozitatea care – aşa uimitoare cum era – nu mă îndoiam că fusese reală. Eram impresionată în fond, aproape până la lacrimi, de atât de fireasca lor incapacitate de a înţelege simulacrul de comunicare pe care îl presupune televiziunea. Nu minunea că văd un chip pe ecran li se părea de neînţeles, ci faptul că acela ,deşi văzut, nu poate sau nu vrea să vadă, că vorbeşte fără să încerce să şi asculte. Iată o problemă care nu ar fi putut să apară în nici o confruntare oricât de profundă de idei între intelectuali, dar care rezumă singurătatea lumii moderne, unde fiecare nu are decât interesul să fie ascultat, niciodată şi dorinţa să asculte.

... Şi am continuat să râd, aproape cu lacrimi, privind băbuţele care râdeau şi ele ascunzându-şi cu mâinile crăpate şi muncite gurile ştirbe, un tablou care spunea mai mult decât orice lege morală sub cerul înstelat deasupra noastră...

20

Intrarea la facultate Povestea intrării mele la facultate este atât de lungă şi în atâtea episoade încât acum,

când privesc în urmă, singurul lucru uimitor este că am intrat totuşi în cele din urmă.Poate c-ar trebui să încep cu începutul, atunci când, toamna, după terminarea liceului

(am fost prima serie cu 11 clase şi căreia i s-a introdus după ani de zile, ca o formă de seriozitate, bacalaureatul) am plecat la Cluj ca să mă înscriu la Facultatea de Filologie. Nu mai ţin minte ce fel de acte erau necesare, cred că nu mai mult decât certificatul de naştere şi diploma de bacalaureat, dar îmi amintesc înspăimântătorul chestionar cu zeci de întrebări la care trebuia să răspunzi şi care era alăturat dosarului de înscriere. Tata, mama, bunicii, unchii, mătuşile, ce politică au făcut înainte şi după 23 August, ce avere au avut înainte şi după. Completarea unui asemenea chestionar putea să dureze ore întregi şi pentru că adolescenţii nu ştiau răspunsurile exacte, şi pentru că atunci când le ştiau nu se hotărau dacă să le mărturisească. O mare sală de curs era pusă la dispoziţia celor care debutau astfel în întocmirea propriilor lor dosare de Securitate. M-am aşezat într-o parte a sălii mai pustie, dar, în mod ciudat, la puţin timp, o fată aflată pe un alt rând de bănci şi-a strâns lucrurile şi s-a mutat alături de mine. N-o cunoşteam şi am privit-o probabil cu suspiciune, pentru că s-a simţit obligată să-mi explice:

– Nu reuşesc să mă hotărăsc ce să scriu şi m-am gândit să mai întreb pe cineva, iar dacă te-ai aşezat aşa izolată însemnă că şi tu ai probleme...

Avea ceea ce se numeşte „o natură fericită“ şi, după ce a aşteptat cuminte s-o ajung din urmă, când a văzut că mă opresc la capitolul părinţi, subdiviziunea tatăl, întrebarea dacă a fost condamnat, a intervenit.

– Aici m-am blocat şi eu. Tata e închis. Tu crezi că trebuie să scriem?– Bineînţeles, am răspuns eu. Oricum află.– Şi dacă nu află? a râs ea şi a tras linie.Eu am scris tot sau în orice caz tot ce ştiam, pentru că aveam unchi pe care aproape nu-i

cunoşteam, dar să mai ştiu ce avere sau ce politică făcuseră. După ce am terminat, ne-am dus împreună să ne depunem actele. Ale ei au fost primite fără probleme, ale mele au fost respinse. (Când, peste patru ani, eram studentă în anul I, ea era în anul V: a fost o lecţie că nu trebuie să-ţi supraevaluezi adversarii, pe care mi-am amintit-o în diferite ocazii mai târziu).

De la facultate am mers direct la „Telefoane“ ca să spun acasă ce mi s-a întâmplat. A răspuns mama cu o voce aproape străină şi – fără să se mire şi fără să pară impresionată de ce-i spuneam, ceea ce m-a jignit profund – mi-a spus să vin acasă cu primul tren şi, fără un cuvânt în plus, a închis. Am izbucnit în plâns pentru tot ce mi se întâmplase în cursul zilei.

Când am ajuns acasă, am fost legitimată la poartă de un soldat şi abia apoi lăsată să intru. Tata fusese arestat din nou cu o seară înainte şi de atunci dura o percheziţie la care munceau trei sau patru bărbaţi despre care nu-mi mai amintesc nimic. E chiar ciudat cât de puţin ţin minte această percheziţie la care am asistat în continuare ore întregi ca adult, în comparaţie cu cealaltă, petrecută cu ani în urmă, când eram mică, şi pe care am povestit-o în mai multe rânduri cu toate amănuntele care m-au marcat. Îmi amintesc doar că, deşi căutau de mult timp, nu răscoliseră casa, ci procedau minuţios, sertar după sertar, carte după carte, dulap după dulap, aşezând apoi lucrurile la loc. Pe mine mă ţin minte stând în canatul adânc al unei ferestre, cu capul aşezat pe genunchii ridicaţi şi strânşi de jur împrejur cu braţele, urmărindu-i cu privirea fără să-i văd şi cuprinsă de un violent – şi ruşinat de el însuşi – sentiment de înstrăinare. Pe lângă catastrofa că nu voi fi studentă, totul mi se părea fără sens sau, în orice caz, aflat între nişte limite cunoscute, repetate, previzibile, în timp ce eu nu ştiam nu numai ce voi face, dar nici măcar ce ar trebui să fac în următoarele ore, zile, ani.

În toamna următoare am completat din nou formularele, cum aveam să le completez şi în anii următori. (Ţin minte că singurul capitol simpatic îmi era cel despre avere. Era singurul

21

la care nu aveam probleme şi puteam să trag cu conştiinţa liniştită o dungă: nu aveam nici un fel de avere. Adesea m-am gândit, înainte, dar mai ales după 1989, că indiferenţa mea aproape nefirească faţă de chestiunile materiale, ca şi absoluta incapacitate de a gândi în termeni de pierdere şi de câştig material, izvorăşte din uşurarea cu care trăgeam acea linie însemnând sărăcia la capitolul avere, uşurare firească într-o lume nefirească şi care avea să răstoarne pentru totdeauna în mine, cel puţin în acest domeniu, criteriile normalităţii.) De data aceasta am fost lăsată să mă înscriu şi am dat examenele scrise care erau secrete şi la care am ştiut foarte bine. Când s-au dat rezultatele tezelor, pentru a se vedea cine intră la oral, eu căzusem. În mod curios, am fost mai puţin deprimată, poate pentru că aveam mai puţine iluzii. De altfel, între timp, de la secţia de învăţământ din Oradea se trimisese tuturor publicaţiilor o scrisoare prin care li se atrăgea atenţia să nu mă publice, încât visul meu despre studenţia clujeană, în preajma Tribunei, unde debutasem în ultima clasă de liceu, îşi pierdea orice punct de sprijin.

Şi totuşi, n-am renunţat. Sau, mai precis, n-a renunţat R. care, cu stăruinţa şi cu tăria de caracter care i-au fost întotdeauna proprii, a reuşit să-l convingă pe Dumitru Mircea, redactor-şef al Tribunei, după renunţarea lui Ioanichie Olteanu – să încerce să intervină la C.C. pentru a fi lăsată să intru la facultate şi pentru a mi se ridica interdicţia literară. Sub înfăţişarea personajului popular şi bonom care cânta la petreceri din cuţit şi scrisese romanul Pâine albă, despre care în cercurile literare s-au făcut ani de zile glume, Dumitru Mircea ascundea un dosar greu ca o piatră de moară: avea un frate înalt prelat la Vatican. În aceste condiţii, faptul că a intervenit pentru fiica unui preot – chiar dacă ortodox –, aflat în închisoare, era un gest de curaj neobişnuit pe care nu l-am uitat.

În toamna următoare, cu câteva săptămâni înainte de data examenului de admitere, am cerut audienţă rectorului, Constantin Daicoviciu, care m-a primit pentru câteva momente în biroul în care se aflau mai multe persoane şi, când am dat să spun pentru ce venisem, m-a întrerupt spunându-mi că ştie, e în regulă, i s-a comunicat. Am plecat, nevenindu-mi să cred că de data aceasta voi intra într-adevăr, m-am înscris şi, în zilele care au mai rămas până la examen, am repetat materia cu o adevărată fervoare, înspăimântată la gândul că aş putea fi primită fără să ştiu. În dimineaţa examenului aveam aceleaşi emoţii ca şi colegii mei, legate doar de cunoaşterea materiei, iar această, pentru prima dată, egalitate îmi dădea un soi de exaltare. S-a strigat catalogul, am fost aşezaţi în bănci, ne-am scris numele pe colţul primei pagini, care a fost apoi îndoit şi sigilat, şi în sală a intrat comisia care a deschis plicul cu subiectele primite de la minister în aceeaşi dimineaţă. Îmi amintesc că am început imediat să scriu. Şi cred că scriam de mai bine de o oră, când uşa s-a întredeschis şi capul portarului, introdus cu frică parcă înăuntru, a şoptit ceva profesorului supraveghetor. Acesta a părut să se mire, portarul a mai confirmat, cu mirare şi el, încă o dată, şi abia apoi profesorul a rostit, cu o voce ridicată din care nu dispăruse de tot mirarea, dar se simţea şi părerea de rău:

– Rusan Otilia Valeria este chemată de urgenţă la tovarăşul rector.În prima secundă nu mi-am dat seama că era vorba despre mine. Apoi, când am înţeles,

am înţeles în aceeaşi secundă că am pierdut încă un an. Dacă părăseam încăperea nu aveam cum să mai reintru în examen.

– Nu se poate să merg după examen? am întrebat cu logica şi curajul disperării, dar profesorul a dat cu părere de rău din cap, iar eu mi-am strâns lucrurile şi am părăsit sala. Rectoratul era în altă parte a oraşului decât Facultatea de Filologie. Deşi ştiam drumul, am fost condusă de cineva care fusese trimis după mine, ca un arestat, şi introdusă direct în sfânta-sfintelor. Biroul era şi de data asta plin de oameni.

– Fetiţo, mi s-a adresat Constantin Daicoviciu, cu vocea lui puternică, astfel încât toate capetele s-au întors spre mine, cel ce ţi-a dat aprobarea să dai examen a fost eliberat din funcţie. S-a dovedit că era un duşman al poporului. Aprobarea nu mai este valabilă.

Am avut impresia că dă o mică reprezentaţie. Că se adresează de fapt celorlalţi.

22

– De când? am întrebat.– Ce de când?– De când a fost eliberat din funcţie?– De câteva ore, a răspuns iritat că discuţia se prelungeşte.– Dar mie mi-a dat aprobarea în primăvară...Ştiam că nu foloseşte la nimic, dar puţine lucruri le-am suportat vreodată mai greu decât

lipsa de logică. Acel şef de secţie din C.C. dăduse în această calitate, de-a lungul perioadei în care a deţinut-o, nenumărate aprobări, decizii, hotărâri. În mod evident, ele nu puteau fi contramandate pentru simplul motiv că, dacă s-ar fi contramandat toate hotărârile celor ce erau eliberaţi din funcţii, un aparat paralel ar fi trebuit să muncească pentru a da lucrurile înapoi. (Nu-l citisem încă pe Orwell şi nu auzisem despre Ministerul Adevărului.) De ce aprobarea pe care mi-o dăduse mie nu mai era valabilă? Şi mai ales de ce acest istoric aflat în culmea gloriei universitare şi ştiinţifice a simţit nevoia să-şi amintească şi să revoce o hotărâre care nu putea să nu ştie că era corectă, indiferent cât de duşman sau neduşman era cel ce a luat-o, distrugând în felul acesta destinul unui copil?

Fără să-mi mai răspundă, rectorul s-a sculat în picioare ca să înţeleg că discuţia a luat sfârşit. Am ieşit coborând scările şi depărtându-mă încet de Universitate, cu gura amară şi cu sentimentul că tocmai asistasem la una dintre cele mai urâte şi gratuite fapte cărora le-am fost (şi aveam să le fiu vreodată) martor. Peste mai mulţi ani, când aveam să termin totuşi Universitatea, la banchetul de absolvire acelaşi rector avea să ţină un discurs de-a dreptul exaltat despre şefa de promoţie care eram, vorbind despre mândria Universităţii, tinerii noştri etc., iar peste şi mai mulţi ani români din Germania aveau să-mi relateze impresionaţi despre marele istoric care – la vernisajul unei expoziţii despre daci, la Köln – le povestise cum mă ajutase să intru la facultate.

De data asta renunţasem într-adevăr. Nu numai eu, ci şi Romi. Mai trecuse un an şi într-

o seară de septembrie ne îndreptam pe lângă Casa lui Matei spre mansarda în care locuiam şi unde ne suiam spre amuzamentul prietenilor pe o scară cu fuştei, când a trecut pe lângă noi, spunându-ne grăbit „Succes! Succes pe mâine!“, un domn voinic, cu nişte sprâncene mari ca nişte aripi, care îl individualizau.

– Succes pentru ce? am întrebat înainte de a şti cine este, deşi eram sigură că îl mai văzusem undeva.

– Cum pentru ce? Pentru examenul de mâine.– A, nu m-am mai înscris. Am renunţat – i-am spus aproape fără părere de rău, ca după

o boală încheiată.Într-adevăr, era 14 septembrie, a doua zi începeau examenele de admitere, era primul an

în care nu mai sufeream. Iar domnul care ne acostase – Romi reuşise să-l recunoască între timp – era sau fusese secretarul de partid al Universităţii, nelipsit la audienţele din spatele rectorului.

– Cum? a exclamat el oprindu-se în loc contrariat, ca şi cum ar fi fost vorba de o chestiune care l-ar fi privit personal. Cum se poate?

– N-avea nici un rost, a incercat Romi să-i explice. Era o luptă cu morile de vânt, o zbatere absolut inutilă.

Dar, ca şi cum nu l-ar fi auzit, bărbatul a reluat aproape furios:– Cum să renunţaţi? Tocmai acum?– Dar ce e acum? am întrebat eu mai mult răutăcioasă decât aşteptând un răspuns. Tonul

patetic al domnului cu sprâncene mi se părea de-a dreptul deplasat.– Acum? s-a mirat el ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea sau ca şi când s-ar fi întrebat

dacă să ne răspundă sau nu. Acum... Dar la urma urmei tot se va afla în câteva zile. Acum este primul an când nu se mai ţine cont la admitere de originea socială.

23

Era în 1962.– Îmi pare rău, am spus cu simplitate. N-am ştiut. Oricum, acum este prea târziu,

înscrierile s-au încheiat de mai multe ore.– Nu, a spus el ca şi cum ar fi vorbit singur. Nu trebuie să renunţaţi atât de uşor.L-am privit mirată.– Vă aştept dimineaţă la ora 7 fără un sfert în faţa Facultăţii de Filologie, a spus cu un

accent hotărât şi aproape bizar. Bună seara. Şi ne--a părăsit ca şi cum s-ar fi jenat de ceea ce spusese sau de ceea ce se hotărâse să facă.

La 7 fără un sfert era la locul întâlnirii, iar la secretariat ne aştepta cineva care m-a înscris în grabă, cerându-mi numai buletinul şi diploma de absolvire a liceului şi completând în locul meu pe formularele cu întrebări numai numele, data de naştere şi numele părinţilor. Am intrat direct în examenul scris, fără să am emoţii şi fără să fi recitit un singur rând din materie, iar peste câteva zile eram studentă. Obţinusem zece pe linie. Nu mai ţineam minte cum îmi imaginasem înainte acest moment fericit, dar acum nu mai ştiam să mă bucur.

Pe Ioan Şoltuţiu nu l-am mai văzut niciodată. Când mi-a apărut prima carte m-am dus să i-o ofer cu o dedicaţie plină de recunoştinţă, dar a trebuit să i-o las: era plecat din Cluj. Apoi am plecat eu, şi n-am încetat să-i trimit cărţile care îmi apăreau, fără să fi primit vreodată vreun răspuns.

– Ce mai face Ion Şoltuţiu, l-am întrebat o dată, peste mai mulţi ani, pe un clujean întâlnit în Bucureşti. Mai este la Universitate?

– Cum, nu ştii ce-a păţit? s-a mirat cu ochi enormi colegul meu, nevenindu-i să creadă lipsa mea de informaţie. A fost demascat în şedinţă publică în sala mare a Casei Studenţilor. După ce a fost reabilitat Pătrăşcanu. S-a dovedit că el l-a anchetat şi torturat.

N-am fost în stare să spun nici un cuvânt.După '89, când au fost publicate stenogramele anchetelor în procesul Pătrăşcanu, uluirea

mea, revolta, stupoarea, dezgustul şi mai ales incapacitatea de a înţelege ceva din acest amestec imund preparat de alţii, aşezaţi mai în înalt sau mai în adânc decât noi şi dat nouă să-l trăim şi să fim responsabili de el, n-a mai cunoscut margini. Personajul cinic şi crud din stenograme era acelaşi cu bărbatul jovial cu sprâncenele îngroşate parcă nefiresc care m-a înscris la facultate la ora 7 dimineaţa şi fără de care aş fi rămas probabil toată viaţa cu complexul de a nu avea studii superioare? Fapta bună pe care o făcuse, într-un mod atât de gratuit, atunci era un fel minor de a compensa marile suferinţe pe care le produsese altă dată?

Ideea că un asemenea personaj ar putea cuprinde în aceeaşi biografie un Dr Jekill şi un Mr Hyde, fără să fie imposibilă, nu constituie o explicaţie şi cu atât mai puţin o justificare. De altfel, este răsturnată, în sensul că în noile condiţii cel ce s-ar ascunde nu ar fi Mr Hyde (to hide = a ascunde), devenit personaj oficial, ci bunul Dr Jekill, funcţionând ilicit.

Peste decenii, lucrând la Memorial şi descoperind biografii de torţionari, am revenit adesea cu gândul la schizofrenia acestor destine pe cât de dezgustătoare, pe atât de cutremurătoare, răsturnate la grămadă în prăpastia fără fund a crimei. Desigur, ca să înţeleg cu adevărat unul dintre aceste destine cu care într-un moment sarcastic al istoriei destinul meu s-a intersectat, ar trebui să ştiu cum şi cine fusese Ioan Şoltuţiu înainte de a deveni anchetatorul lui Pătrăşcanu. Ca secretar al Comitetului Judeţean de Partid Cluj, în 1945, trebuie să fi fost printre cei ce i-au reprimat pe studenţii grevişti în 1946, denunţînd probabil declaraţia prin care Lucreţiu Pătrăşcanu îi apăra. După cum, după anchetarea şi torturarea lui Pătrăşcanu, fusese mutat la ambasada din Paris. Mult mai târziu, alţi clujeni mi-au povestit că după debarcare fostul zbir putea fi văzut în fiecare dimineaţă în genunchi într-o biserică din apropierea Universităţii unde făcuse muncă de partid. N-o să ştiu niciodată cât din răul pe care-l făcuse altora a fost răscumpărat de binele pe care, într-un fel atât de inexplicabil, mi l-a făcut mie. A încerca să explici misterul care te atinge din când în când cu aripa mi s-a părut întotdeauna cea mai puţin recomandabilă dintre soluţii. La urma urmei, deosebirea dintre

24

Istoria cu majusculă şi o telenovelă oarecare nici nu e chiar atât de mare: doar că numai pe una dintre ele o scrie Dumnezeu.

25

Libertatea invizibilă Libertatea ca fericire nu e posibilă decât sub forma vectorială a eliberării. Nu te simţi

liber decât atunci când te eliberezi sau când îţi simţi libertatea ameninţată de o interdicţie sau de o limitare. Ea, libertatea, nu există, deci, sau, în orice caz, nu devine palpabilă decât în măsura în care este mărginită de negaţia ei sau este locuită de valorile interdependenţei. Atâta timp cât nu e contrazisă de nimic şi nu e negată de propriile ei excese, libertatea este invizibilă, insesizabilă, o descoperim doar în momentul în care dispare, există aureolată doar în nostalgii retroactive şi în vise de viitor.

Aşa cum omul invizibil al lui Wells nu putea fi zărit decât îmbrăcat, pentru că hainele care îl înveleau se vedeau, libertatea în sine nu este decât un gol – uneori înspăimântător, asemenea unei găuri negre – ale cărei caracteristici depind de substanţa pe care o găzduieşte. Ea, libertatea, nu este rea sau bună, periculoasă sau binefăcătoare, decât în funcţie de conţinutul turnat în recipientul ei. Golul ei mereu disponibil poate fi umplut cu intenţii bune sau cu planuri criminale, dar fără acest loc gol niciuna dintre marile idei, sentimente, acţiuni umane nu şi-ar găsi locul. De aceea, oamenii au luptat întotdeauna pentru libertatea fără de care binele nu ar fi fost posibil, asumându-şi riscul tuturor relelor pe care le primeau astfel, în mod fatal, la pachet. În fond, istoria omenirii nici nu este decât efortul continuu de a despărţi binele de rău, marile ei personaje se definesc prin felul cum au optat în cadrul libertăţii pe care puterea le-a pus-o la dispoziţie şi pe care ele au lăsat-o, sau nu, şi la dispoziţia celorlalţi.

Nici chiar Dumnezeu nu s-a oprit după facerea lumii, mulţumindu-se cu perfecţiunea al cărei autor era, ci a simţit nevoia să o supună probei libertăţii, să vadă cum reacţionează. Pomul Binelui şi al Răului este de fapt Pomul Libertăţii de a opta, de a alege, o libertate care s-a dovedit în egală măsură creatoare şi dezastruoasă. De altfel, în pofida rolului pe care misoginismul i l-a repartizat Evei (observaţi că Adam nu este vinovat de alegerea răului, ci doar de slăbiciunea de a nu fi rezistat celei care i-l oferea), de-a lungul mileniilor următoare femeia este cea care a înţeles mai bine – şi a făcut-o întotdeauna din instinct – cât de riscantă şi pustie poate fi libertatea (sinonimă atât de uşor cu solitudinea), dacă nu este locuită de valorile dragostei, solidarităţii, valori care reprezintă tot atâtea dependenţe, deci limitări de libertate. Pentru că ea, asemenea artistului, a înţeles că libertatea devine creatoare doar prin limită. De aceea pentru majoritatea femeilor apoteoza destinului nu este libertatea şi independenţa, ci nunta, care e întotdeauna o dependenţă.

26

Traviata

N-am fost niciodată o prea mare amatoare de operă, asta pentru că n-am fost niciodată în

stare să uit de dragul muzicii ridicolul poveştii pe care, de cele mai multe ori, aceasta o ambala. Iată o mărturisire care are legătură directă cu întâmplarea pe care vreau s-o povestesc şi care, la rândul ei, nu este lipsită de ridicol.

Aveam 18 ani şi pe parcursul câtorva săptămâni mi se întâmplaseră mai multe lucruri care aveau să mă marcheze mai profund şi pentru mai lung timp decât bănuiam atunci: fusesem respinsă la înscrierea de la examenul de admitere la facultate din cauza dosarului, tata fusese din nou arestat, iar la revista Tribuna se primise o adresă prin care se anunţa că sunt fiica unui duşman al poporului şi se recomanda să nu mai fiu publicată (mai târziu aveam să aflu că nu numai revista Tribuna care mă publicase, ci şi toate celelalte reviste de cultură din ţară, ale căror redactori habar nu aveau cine sunt, primiseră adrese asemănătoare. Lucian Dumbravă a publicat după '90, într-o culegere de „Documente din arhivele ieşene“, exemplarul ajuns acolo). E adevărat că mi se mai întâmplase ceva, care se aşează pe celălalt talger al balanţei. În redacţia Tribuna făcusem cunoştinţă cu R. care mă ceruse în căsătorie în aceeaşi zi şi, deşi gestul mă speriase aproape şi mi se păruse exagerat, a funcţionat ca o pecete ireversibilă. Acestea erau condiţiile în care am fost anunţată că sunt chemată la tov. Dumitru Isac, redactorul şef adjunct al revistei Tribuna, care vrea să-mi vorbească. Şef de catedră la Facultatea de Filosofie, profesor de istoria doctrinelor, D. Isac era un personaj impozant şi distant, îmbrăcat mereu impecabil, cu vestă şi cravată, cu părul alb în care nu se clătina un singur fir. Îmi provoca nu numai mie, ci şi colegilor lui de redacţie, boemi şi scriitori, un mic fior izvorât, dacă nu din spaimă, cel puţin din evidenta diferenţă.

Am intrat deci în biroul lui la ora la care fusesem chemată, emoţionată şi fără să mă aştept la nimic bun.

S-a ridicat cavalereşte şi m-a invitat să iau loc. M-am aşezat pe o jumătate de scaun şi am aşteptat.

– Îl iubeşti pe R? m-a întrebat fără nici o introducere.Am rămas interzisă. Nici mie însămi nu îndrăznisem încă să-mi răspund. Cum aş fi

putut să răspund acestui profesor străin care n-avea nici un drept să-mi pună astfel de întrebări. Am simţit că roşesc şi ştiam că roşesc de furie, nu de ruşine, dar asta nu mă făcea să mă simt mai puţin penibil.

– Am nevoie de un răspuns scurt – Da sau Nu – a adăugat el şi nu vei pleca până nu mi-l vei da. Este foarte important.

– Important pentru cine? am vrut să întreb, dar n-am îndrăznit şi, într-un fel de enervare pe propria mea nevolnicie, am spus ridicând ochii sfidător şi într-un moment când nu se mai aştepta la vreun răspuns: Da! Şi-n acelaşi moment m-am simţit liberă, ca şi cum aş fi descoperit eu însămi atunci răspunsul, şi am repetat încă o dată, mai calm şi mai sigură de mine: Da.

– Dacă da, a spus bărbatul profesoral, trebuie să-l părăseşti, pentru că altfel îl distrugi. După care, cu o voce mai omenească, mi-a explicat că R. are el însuşi o origine socială nesănătoasă, peste care abia s-au închis ochii şi a fost acceptat în redacţie. Deşi tatăl lui a ieşit recent din închisoare, este un tânăr talentat şi serios, singurul din redacţie titrat şi în ştiinţele exacte, dar, în orice caz, nu s-ar mai putea trece peste faptul că s-ar căsători cu cineva în situaţia mea.

Îl ascultam aproape fără să înţeleg ce spune, atât eram de uluită de întorsătura pe care o luau lucrurile. Nu numai că nu mă gândisem niciodată la mine ca la cineva care ar putea face rău celor din jur prin simpla existenţă, dar nu mă gândisem niciodată la mine ca la cineva care

27

ar fi putut să se căsătorească. Nu mai vorbisem niciodată cu R. despre asta după acea primă zi şi, deşi eram nedespărţiţi, ne purtam ca şi cum ar fi fost vorba de o gafă pe care nu trebuie s-o subliniem.

– Bine, dar... am încercat eu să întrerup explicaţiile care mi se păreau atât de aberante încât încetasem să mai fiu intimidată.

– Nici un dar. Dacă îl iubeşti într-adevăr, ai interesul să-l salvezi cel puţin pe el, iar pentru asta trebuie să-l părăseşti. Şi încă ceva, trebuie s-o faci fără să-l previi şi, bineînţeles, fără să-i spui nici un cuvânt despre discuţia noastră. Altfel n-ar accepta şi nu s-ar mai putea face nimic. Trebuie să-l faci să creadă că nu-l iubeşti, pentru ca să înceteze şi el să te iubească.

– Ca în Traviata, am spus eu, ironică.– Ca în Traviata, a repetat el. E singura soluţie.S-a ridicat şi mi-a întins mâna ca şi cum am fi făcut o înţelegere. Nici nu-i trecuse prin

minte că aş putea să nu fiu de acord.M-am ridicat şi am ieşit. A fost prima şi ultima oară în viaţă când am vorbit cu Dumitru

Isac. N-am înţeles şi nu înţeleg nici acum ce l-a făcut pe acel personaj mai curând scorţos, dar nu lipsit de inteligenţă şi de decenţă, să intervină într-un mod atât de deplasat. Voia într-adevăr „să-l salveze“ pe R.? Sau, dimpotrivă, îndeplinea un mandat implicându-se personal în banala operaţie care în termeni tehnici se numeşte „spargerea anturajului“? Şi una, şi alta dintre explicaţii mi se par exagerate prin lipsa de importanţă politică a bietelor obiective care am fi putut fi noi atunci. Oricum, indiferent care ar fi fost cauza demersului său, el a fost zădărnicit de faptul că mie nu-mi plăcea opera şi orice aş fi putut să fac, numai să interpretez în propria mea viaţă un libret, nu. M-am dus, deci, direct la R. şi i-am povestit, făcând haz, întrevederea care mi se părea într-adevăr cu fiecare minut ce trecea mai caraghioasă.

Lui R. însă nu i s-a părut caraghios, ci revoltător.– Cum şi-a putut permite? striga el agitându-se prin birou. Cum a îndrăznit?Îl urmăream cu privirea şi îi priveam mai ales pe colegii lui de birou care îl urmăreau

fără să spună nimic. Nu păreau să împărtăşească nici revolta lui, după cum – abia acum îmi dădeam seama – nu se distraseră nici de relatarea mea. Păreau mai curând înspăimântaţi şi aveau aerul că ar fi preferat să nu se afle în birou.

Mi-a trecut şi mie cheful de râs. Şi totuşi, ridicolă sau nu, întrevederea provocată de Dumitru Isac nu a trecut fără urmări. Cea mai importantă dintre ele a fost aceea că am hotărât să ne căsătorim imediat.

O altă urmare, oarecum indirectă, a fost convocarea la câteva zile după căsătoria noastră a unei şedinţe de sindicat. (Căsătoria în cazul nostru a însemnat că ne-am dus la Sfatul Popular singuri, am spus că vrem să ne căsătorim, ne-am înscris, un personaj comic cu tricolorul peste piept a început să ne citească un text solemn cu citate din Constituţia RPR despre familie, iar când eu am izbucnit în râs din cauza felului în care lungea silabele la sfârşitul propoziţiei s-a oprit, mi-a spus „dacă nu puteţi fi serioşi zece minute, cum veţi putea întemeia o familie?“, eu mi-am cerut scuze şi el a reluat întregul text de la capăt. Am semnat, am dat mâna, apoi ne-am dus la telefoane ca să ne anunţăm mamele – La Oradea şi Alba Iulia – şi am fost destul de miraţi că nu s-au mirat prea tare. Apoi, după ce am dat o raită pe Corso, ca orice pereche de îndrăgostiţi ardeleni care se respectă, am plecat fiecare la gazda la care stătea.)

În ceea ce priveşte şedinţa de sindicat în care R. a fost acuzat de un coleg că m-a luat de soţie pentru că familia mea i-a dat bijuterii, întâmplarea m-a şocat atât de tare încât, după mai bine de douăzeci de ani, când am scris „Sertarul cu aplauze“, i-am dat personajului diabolic al Doctorului Beutan un nume asemănător cu cel al acuzatorului de atunci, devenit între timp oale şi ulcele, şi m-am trudit să-l descriu cât mai asemănător fizic cu dezgustătorul ins din lumea ticăloşiei aberante, căreia de atâtea ori aveam să-i cad victimă mai târziu, dar care niciodată nu m-a rănit ca atunci.

28

– Cum? – îmi amintesc că mă întrebam printre sughiţuri de plâns – pe mine nu poate să mă ia cineva de soţie decât dacă este plătit? Ce sunt eu, Muma Pădurii, ca să nu se poată imagina că cineva ar putea să se îndrăgostească de mine pur şi simplu? Mama stătea noaptea şi picta icoane ca să aibă ce să ne dea să mâncăm sorei mele şi mie. N-am avut niciodată nici un fel de avere. Tata era singurul preot care refuza să ia bani la înmormântări şi mai ducea şi de acasă când descoperea oameni săraci.

Adevărul este că perspectiva mea de acum nu este foarte mult diferită de cea de atunci. E adevărat că-mi amintesc totul, ca şi cum mi-aş aminti un episod dintr-un roman pe care l-am citit cu atenţie şi asupra căruia am împrumutat perspectiva eroinei principale, fără să am prea mult sentimentul că este vorba despre mine însămi, dar rareori timpul care a trecut a putut schimba un sentiment de ruşine într-unul de indiferenţă sau o perspectivă dramatică într-una băşcălioasă. Plânsul de după şedinţa de sindicat îl aud şi acum şi face parte din zestrea mea de revoltă şi de dezgust, din zaţul rămas pentru toată viaţa, neeliminabil. Nu numai absurditatea, lipsa de logică şi minciuna acuzaţiilor mă făceau să tremur de furie şi să nu mă pot opri din plâns, ci şi faptul că nimeni dintre cei prezenţi nu protestase, deşi aberaţia era evidentă, iar acuzaţiile nu erau sprijinite de nici un argument. Era vorba de colegi, de tineri scriitori ca şi R., fiecare cu problemele lui mai mari sau mai mici, colegi de redacţie, colegi de cenaclu, colegi de pahar ai celui care se căsătorise cu o fată care scria şi ea versuri, dar spre deosebire de ei nu avea dreptul să le publice, după cum nu avea dreptul să se înscrie la facultate, pentru că tatăl ei era deţinut politic. Cum au putut să tacă şi în ce măsură fundalul fricii generalizate putea să reprezinte o scuză pentru tăcerea lor? E adevărat că incapacitatea de a înţelege ceea ce se întâmplă şi incapacitatea de a ierta, pentru că nu se poate ierta ceva ce nu e înţeles, a rămas intactă în mine, pentru că am fost pusă mereu în situaţii asemănătoare. Şi de fiecare dată revolta de după şedinţa de sindicat se reactiva în mine ca o rană care, chiar cicatrizată, poate da, de câte ori se schimbă timpul, dureri.

29

Bătrâni şi tineri Observ – fără să-mi propun s-o fac, dimpotrivă, încercând să nu-i dau atenţie, să mă

sustrag descoperirii – aversiunea formată din dispreţ, invidie şi ură cu care unii tineri îi privesc pe bătrâni. Sau poate nu e vorba nici de ură, nici de dispreţ, nici de invidie, ci doar de o înspăimântătoare curiozitate, îndreptată ca spre nişte exemplare ale unei alte specii, prin nimic înrudite (însăşi ideea de înrudire apărând ca o insultă), străină şi dezagreabilă.

În ceea ce mă priveşte, fixată deocamdată într-un no men's land, mă uit, întorcând capul ritmic ca într-un exerciţiu de gimnastică, spre unii şi spre alţii, aşezaţi ca două armate medievale faţă în faţă: bătrânii, cu viziera spaimei trasă etanş peste faţă, pregătiţi de retragere încă înainte de începerea luptei; tinerii, excitaţi de frica pe care o produc, înaintând feroce, mândri de propria lor cruzime. Îi privesc egal de tulburată de lipsa de putere a unora, de excesul de putere al celorlalţi, de potenţialul pericol pe care fiecare pare să-l simtă în ceilalţi, dar, mai ales, de incredibila falie deschisă între ei, ca şi cum cei bătrâni nu şi-ar aminti că au fost cândva tineri, ca şi cum cei tineri nu ar crede că vor deveni vreodată bătrâni. Îi privesc cum stau faţă în faţă, ca şi cum nu ar fi aşezaţi într-o logică a consecutivului care formează prin însumare istoria, ci s-ar concura pe acelaşi fragment de timp care i-ar obliga să se reducă între ei.

Această neînrudire, chiar şi atunci când este vorba de părinţi şi copii, este cea mai frapantă, cea mai generatoare de uimire, cea pe care mi-ar plăcea să o înţeleg analizându-mă pe mine, cea care am fost – oricât de ieşită din rând – într-una sau în alta dintre ipostaze.

Încerc să-mi amintesc, deci, ce simţeam în adolescenţă faţă de bătrâni şi primul lucru care îmi vine în minte este comica nesiguranţă a definirii vârstelor. Îmi amintesc cum, prin clasa a cincea, eram cu toţii, fete şi băieţi, îndrăgostiţi de o profesoară foarte frumoasă despre care am aflat la un moment dat că are 30 de ani. Descoperirea a declanşat aproape o revoltă împotriva ei, furioşi – ca şi cum ne-ar fi înşelat – că am putut admira o persoană „atât de bătrână“. Dar, desigur, acesta nu este decât un exemplu de relativitate şi derizoriu în cântărirea vârstelor. Dacă fac acum socoteala anilor, îmi vin în minte figuri de sexagenari cu care, adolescentă, eram mândră că pot sta de vorbă şi mă tratează, din punct de vedere intelectual, ca pe un egal. Sau îmi amintesc violenta admiraţie pe care mi-a stârnit-o Doamna Velisar Teodoreanu, căreia i-am luat – tânără scriitoare – un interviu la împlinirea vârstei de 80 de ani. Sau îmi amintesc emoţia cu care îi abordam pe intelectualii ajunşi la noi din perioada interbelică şi bucuria cu care am adunat dialogurile cu ei în „Convorbiri subiective“, volumul pe care l-am publicat împreună cu Romulus Rusan. Eram în căutare de modele şi încercam să construim unul, din trăsăturile disparate, găsite în amestecuri diferite. În orice caz, nu-mi amintesc să ne fi simţit concurenţii vreunuia dintre ei, sau să-i invidiem pentru vila în care veneam din mansarda noastră sau pentru raftul de cărţi semnate, când noi abia dacă publicasem câte una. Îi dispreţuiam doar când îi descopeream laşi sau oportunişti, când nu reuşeau să fie la înălţimea admiraţiei pe care le-o rezervasem, dar asta nu ne împiedica să învăţăm de la ei cum să fim sau cum să nu fim, să ne simţim legaţi cu ei într-un şir care nu avea dreptul să se întrerupă.

Dacă întorc capul în direcţia opusă şi încerc să înţeleg care mi-au fost de-a lungul timpului sentimentele faţă de cei mai tineri decât mine, găsesc un nesfârşit şir de recomandări în dosare de intrare în Uniunea Scriitorilor sau de fraze (care, strânse la un loc, ar putea da cărţi întregi) scrise pe coperta a patra a unor volume de debut, care nu întotdeauna le-au confirmat. Nu mi-a dat însă niciodată prin gând că intrarea lor în viaţa literară ar putea reprezenta o ameninţare pentru mine, dimpotrivă, am sperat întotdeauna că voi găsi în următoarele generaţii prietenii pe care i-am căutat în a mea.

Nimic din ce am trăit eu însămi nu mă ajută, deci, să înţeleg sensul şi cauzele spectacolului căruia îi sunt un aproape înspăimântat spectator. S-a iuţit timpul, de nu mai

30

încap în el una de alta generaţiile? S-a micşorat pământul, de nu mai pot să-şi fie contemporani părinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii? S-a făcut mai strâmtă istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca să poată intra noii veniţi?

Evident, nu sunt în stare să răspund la întrebările pe care singură mi le pun, cu speranţa că mirarea mea nu are dreptate şi spaima mea nu are motiv.

De fapt tot ce mi-am dorit pe cât trecea timpul şi se înmulţea numărul generaţiilor, pe care încercam să le descifrez privindu-le peste umăr, era să reuşesc să pătrund în mecanismele gândirii lor, diferite de ale mele. Am încercat să-mi imaginez felul în care se schimbă, recompun şi funcţionează argumentele; felul în care ochiul lor vede şi urechea lor aude. Pentru că mi se părea evident că atât legile logicii, cât şi legile fizicii păreau să fie diferite de cele cărora li se supuneau inteligenţa şi simţurile mele. În orice caz, imaginile rezultate erau atât de altfel, încât aproape de neînţeles. În mod ciudat, nici una dintre amintirile mele de la vârsta lor nu putea fi folosită ca instrument comparativ de cunoaştere, pentru simpul motiv că liniile directoare ale ultimelor decenii se schimbaseră cu o atât de nebunească viteză, încât dispăruse însuşi planul pe care ar fi putut fi trase liniile paralele pe baza cărora să se confrunte asemănările şi deosebirile. Problema generaţiilor nu ţinea de biologie, ci de istorie. Încerc să mi-o imaginez, în urmă cu secole, într-o lume formată din ţărani şi oieri, în care totul era imuabil şi fiecare gest era oglindirea existenţială a celui făcut identic de părinţi, de părinţii părinţilor, de părinţii părinţilor părinţilor. Trecerea de la o generaţie la alta nu era decât atenţia de a transmite neschimbată întreaga zestre de învăţătură, obiceiuri, reacţii, concluzii, valabile pentru milenii, de a asigura continuitatea tradiţiei, neatinsă de aripa neagră a noului. Cu cât cobori mai adânc în timp, cu atât diferenţa dintre generaţii este mai inexistentă. Este adevărat că atunci viaţa era mai scurtă şi oamenii mai puţini.

Dar ca să revin la punctul de pornire al acestei comparaţii, trebuie să mărturisesc că problema mea nu este şi nu a fost atât cum îi văd eu pe cei mai tineri, ci cum mă văd ei pe mine. De-a lungul unor decenii întregi, în timp ce oglinda nu părea să înregistreze nici o schimbare şi eu însămi nu aveam nici disponibilitatea, nici curiozitatea să meditez asupra vârstelor mele invizibile, singurul gând care-mi trezea interesul, curiozitatea, chiar şi neliniştea era cum mă văd cei mai tineri sau chiar copiii.

Dar dacă, mă întrebam, ei văd diferenţe care mie nu mi se dezvăluie? Oare tinerele fete, asemenea cărora mă port atât de adesea, mă văd şi ele asemenea lor sau există un mister de neperceput pentru mine, care pentru ele este o definiţie clară a deceniilor care ne despart? Nu mă impresionează că pot să am riduri şi părul alb şi câte şi mai câte semne ale trecerii timpului, dar faptul că cei care au vârsta pe care sufletul meu a refuzat să o părăsească m-ar putea privi ca pe doamnă, ca pe cineva cu o definiţie net diferită de a lor mă descupăneşte şi chiar mă înspăimântă.

Am fost odată, cu mai mulţi ani în urmă, într-o şcoală elementară, la o întâlnire cu copiii din primele clase, care ştiau pe dinafară poemele cu Arpagic şi pregătiseră chiar un mic spectacol din ele. Învăţătoarea m-a prezentat zâmbitoare, puţin emoţionată şi solemnă:

– Copiii, iată, în şcoala noastră a venit autoarea versurilor pe care le iubiţi, le ştiţi pe dinafară, în mijlocul nostru se află chiar poeta Ana Blandiana.

Dar din banca întâi a întrerupt-o o voce subţire şi hotărâtă:– Nu-i adevărat!Era un băieţel de clasa întâi sau a doua, în orice caz foarte mic, şi a cărui seriozitate

contrasta comic cu înfăţişarea.Învăţătoarea s-a oprit contrariată şi descumpănită între severitatea necesară şi festivitatea

momentului:– Ridică-te în picioare! Ce nu-i adevărat?– Nu-i adevărat că e poeta Ana Blandiana.Învăţătoarei nu-i venea să creadă.

31

– Ce-i obrăznicia asta? Apoi a adăugat aproape curioasă:– De ce crezi tu că nu e poeta Ana Blandiana?– Pentru că poeţii sunt morţi.Clasa a izbucnit în râs. Învăţătoarea m-a privit speriată să vadă dacă nu m-am supărat,

iar eu n-am uitat niciodată siguranţa copilului care a rostit acea formulă care părea doar la prima vedere absurdă. Poeţii sunt, într-adevăr, cel mai adesea, morţi şi, pentru că sunt morţi, sunt întotdeauna şi tineri. Chiar dacă există poeţi – extrem de puţini – care au trăit până la adânci bătrâneţe, nimeni nu-şi imaginează poeţii de 80 de ani, iar cititorii lor, care – îmi place să cred – sunt în majoritate adolescenţi, nu se gândesc la ei ca la reprezentanţii altei generaţii. Deci întrebarea mea despre cum ar putea să mă vadă cei mai tineri decât mine are ca răspuns o altă întrebare, mult mai importantă, aceea legată de măsura în care aceşti mai tineri îmi sunt sau nu cititori. Dacă da, toate celelalte obiecţii cad, poezia devine ea însăşi o generaţie în care te poţi întâlni, fără să te miri, cu autorul lui Ghilgameş sau cu Shakespeare, şi fără să simţi diferenţele învelişurilor temporare, fericit doar de căutarea aceluiaşi miez.

Deci a vorbi despre tineri şi despre bătrâni nu este, în ultimă instanţă, decât un fel de a te plasa sau nu în interiorul culturii. Ceea ce, transformând durata timpului în intensitate, poate echivala posteritatea cu tinereţea.

32

Orfanii Era pe la începutul anilor '80 când pe Calea Victoriei au început să apară, aşezaţi – cred

că nu exagerez – cam din cincizeci în cincizeci de metri, nişte tineri ciudat de asemănători, tunşi şi îmbrăcaţi absolut la fel, într-un fel bizar, ostentativ, programat să sară în ochi, să nu treacă neobservat. Ca orice lucru neobişnuit – ca şi orice lucru obişnuit, de altfel – nu putea fi decât ceva în legătură cu Securitatea. Dar ce interes avea să se facă remarcat un serviciu secret, a cărui principală ocupaţie era aceea de a ne urmări prin toate mijloacele posibile, de la microfoanele încorporate în scrumiere sau telefoane până la prietenii deveniţi informatori şi urmăriţi la rândul lor de alţii? A trebuit să treacă destul de mult timp ca să înţeleg şi a trebuit mai ales să fiu în stare să acord acestei instituţii o subtilitate pe care e greu să ţi-o imaginezi asociată cu abjecţia şi infamia, cu prototipul josnic şi grobian care îi este reprezentativ. De fapt, în domeniul răului, care este deosebirea dintre subtilitate şi perfidie? Securitatea n-a renunţat la nici una dintre practicile ei clasice prin care reuşea să ţină sub observaţie şi control întreaga societate. Apariţia „băieţilor de pe Calea Victoriei“ – cum i-am botezat eu într-un poem – nu înlocuia nici una dintre metodele existente de decenii, ci se adăuga lor într-un spirit nou, mai rafinat şi mai ingenios. Pentru că acei tineri nu mai erau nişte agenţi secreţi care trebuiau să observe, să raporteze şi să pedepsească, ci, dimpotrivă, nişte exponate ale unei forţe care nu-şi mai propunea să acţioneze, din moment ce putea înspăimânta prin simpla sa existenţă. Ei nu se ascundeau, nu acţionau sub acoperire, dimpotrivă, trebuiau, fără să fie observaţi, să fie văzuţi şi recunoscuţi, trebuia să se ştie că există, şi simpla lor existenţă era suficientă pentru a determina totul. În felul acesta instituţia căreia îi aparţineau nu mai era menită să se obosească să reprime revolta, era destul să se arate pentru ca să o împiedice să se producă.

Aşa cum în vechea medicină chineză rolul medicului nu era să trateze boala, ci să-i prevină apariţia, prin expunerea de-a dreptul sfidătoare a acelor tineri pregătiţi anume pentru a fi recunoscuţi, Securitatea devenea o instituţie preventivă. S-a inventat astfel cea mai eficace, cea mai otrăvitoare şi cea mai dizolvantă dintre spaime: spaima profilactică.

Tot ceea ce se făcea în continuare pe linie informativă, punitivă sau represivă se adresa contemporanilor, în timp ce activitatea profilactică era o poliţă trasă asupra viitorului, o formă de previziune, o activitate vizionară.

Pentru că locuiam în preajmă, mi se întâmpla des să trec pe Calea Victoriei şi mă fascinau puţinele clipe în care puteam să studiez tinerii pe lângă care treceam, privindu-i fără ca ei să aibă aerul că mă văd. Stăteau de cele mai multe ori cu mâinile la spate şi cu picioarele uşor depărtate pe marginea trotuarului, cu faţa spre carosabil, deci, chiar dacă ar fi vrut, nu ar fi putut să-i supravegheze pe cei ce treceau prin spatele lor. Mi se întâmpla câte o dată să îmi inventez motive pentru a-mi prelungi drumul şi a-i putea studia. Nu numai că erau tunşi, îmbrăcaţi şi încălţaţi la fel, ci şi statura şi culoarea părului părea să le fie, mai mult sau mai puţin, aceleaşi şi, mai ales, expresia feţei, mai precis inexistenţa oricărei expresii, îi făceau să semene cu nişte roboţi perfect realizaţi, programaţi identic. Priveau, peste carosabil, pe celălalt trotuar, dar nu păreau să urmărească nimic, păreau chiar să nu vadă nimic. Ochii le stăteau complet nemişcaţi, ceea ce dovedea un efort de voinţă neliniştitor şi, dincolo de misiunea lor, transmiteau un fel de angoasă, care nu era frica de instituţia pe care o reprezentau, ci un fel de presimţire a ceva rău nu numai neînţeles, ci şi de neînţeles. Tocmai de aceea mi-ar fi greu să-i descriu mai exact, ştiu doar că, deşi erau îmbrăcaţi civil, era evident că hainele lor se supuneau unor linii stricte, de tip militar, şi deşi imobilitatea şi uniformitatea îi făcea să pară nişte obiecte indiferente, lipsite de voinţă, asemenea portretelor din muzeele de ceară, simţeam că, dacă ar fi trebuit să-i desenez ar fi trebuit să trasez în jurul lor linii concentrice pentru a marca undele energiei negative pe care, fiecare dintre ei, o emana. Singurele lucruri pe care le ţin minte cu precizie şi aş putea să le descriu cu minuţie

33

sunt pantofii. Asta, desigur, pentru că de cele mai multe ori treceam pe lângă ei cu ochii în pământ, dar mai ales pentru că erau nu numai la fel, ci şi complicaţi, speciali, cu jocuri de găurele care se repetau identic, încât era exclus ca asemănarea să fie doar o confuzie. Iar acest amănunt oarecum comic – îmi imaginam enorma comandă a Ministerului de Interne pentru un acelaşi model, şi acela neobişnuit – în loc să detensioneze situaţia, o făcea mai încordată, misterului major adăugându-i-se acest mic amănunt, încă mai inexplicabil.

Atunci când, după câteva luni am aflat fără putinţă de îndoială istoria acestor tineri ciudaţi, „băieţii de pe Calea Victoriei“ au devenit pentru mine nu numai membrii bizari ai unui serviciu secret subtil şi perfecţionist, ci şi subiecţii unor proiecte diabolice urcând din bolgii mai adânci şi mai înspăimântătoare decât cele politice. Ceea ce am aflat a fost că aerul lor insolit avea cauze mai profunde şi mai existenţiale decât puteau fi calculele unei instituţii. Dar tocmai faptul că instituţia îndrăznise să amestece şi să exploateze aceste cauze era cutremurător. Aceşti tineri erau asemănători nu numai pentru că erau tunşi, încălţaţi, formaţi şi instruiţi la fel, ci şi pentru că proveneau cu toţii din acelaşi tip de tragedie. Nu ţara, nu partidul, nu Securitatea, ci Dumnezeu însuşi îi făcuse asemănători printr-o tragedie de care nici nu erau întrutotul conştienţi, pentru că nu aveau cum să realizeze cu adevărat termenele de comparaţie.

Fuseseră cu toţii copii luaţi din orfelinate şi educaţi pentru a deveni ceea ce erau. De câtă satanică şiretenie şi imaginaţie este nevoie pentru a folosi ca materie primă pentru construirea persecuţiei şi inechităţii politice inechitatea şi persecuţia destinului însuşi? Aceşti foşti copii fără părinţi nu erau greu de convins să-i urască pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi, care avuseseră părinţi, pentru că ar fi făcut-o oricum. În cazul lor, ura de clasă nu avea nevoie de argumente şi demonstraţii ca să fie adoptată, pentru simplul motiv că pentru ei existau pe pământ două clase, cea a familiilor fericite şi cea a celor fără familie. Şi cum ei fuseseră pedepsiţi, fără absolut nici o vină, să facă parte din cea de a doua, era firesc să nu li se pară nedrept să-i pedepsească la rândul lor pe ceilalţi, care erau fericiţi fără să fi făcut nimic special pentru a-şi merita fericirea. Şi poate că această expunere, în care ei interpretau de fapt rolul unor statui, făcea parte din viitorul cortegiu al victoriei. Ei nu trebuiau să facă nimic, pentru simplul motiv că, şi numai văzându-i, ceilalţi nu mai îndrăzneau să facă ceva. Faptul că trecătorii grăbeau paşii înspăimântaţi când îi zăreau îi făcea probabil să-şi simtă răzbunate umilinţele şi suferinţele care le fuseseră date pe nedrept, iar această răzbunare intra acum – într-o măsură pe care cei ce îi programaseră nici nu puteau să o bănuiască – în fişa de post.

După ce le-am aflat acest ingenios şi teribil pedigri îmi amintisem cum, cu mulţi ani în urmă, o prietenă care funcţiona ca bibliotecară la o „Casa Copilului“ mă convinsese să mă duc la o întâlnire cu orfanii ei şi să le vorbesc, să le povestesc ce vreau eu, să le citesc poezii, dar să le dau sentimentul că nu sunt singuri pe lume. M-am dus plină de empatie şi de curiozitate, fără să-mi treacă nici o clipă prin minte că voi trăi o experienţă existenţială, profund tulburătoare, pe care n-o voi uita niciodată. Erau câteva zeci de copii, poate mai mult de cincizeci, între 3-4 şi, să zicem, 6 ani, care se jucau cu tot felul de cuburi, figurine, păpuşi, animale de pluş, într-o sală cu pereţii decoraţi de scene din basme şi flori. Totul era calm, şi luminos, fără nimic dramatic, poate chiar cu o mică emfază a duioşiei afişate. În clipa în care am intrat în sală şi înainte ca bibliotecara lor, prietena mea, să apuce să mă prezinte, toţi copiii şi-au părăsit ocupaţiile şi jucăriile şi au luat-o la fugă ţipând, încercând să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute, împingându-se unul pe altul ca să ajungă la mine şi împingându-mă şi pe mine gata să mă ia de pe picioare, strigând acelaşi cuvânt cu atâta ardoare şi patetism, încât în primele momente nici n-am reuşit să-l înţeleg. Părea doar o succesiune de vocale, ca o scandare sau chiar ca un cântec. Apoi am înţeles cuvântul. Cuvântul era mama şi nu strigau, pur şi simplu, ci mă strigau pe mine cu el. Cu greu a putut fi stins vacarmul şi am putut să înaintez şi să mă aşez pe un scaun, târând după mine imensul miriapod care mă ţinea strâns de jur împrejur. Unii reuşiseră să-şi înfigă în hainele mele ambele mâini, alţii mă ţineau strâns cu un singur

34

pumnişor încleştat în fustă sau în pulovăr, iar alţii, cei mai puţin norocoşi, dar tocmai de aceea cei mai insistenţi şi vocali, se ţineau doar de cei care se ţineau de mine. În felul acesta se realizase un mare corp comun, un fel de monstru al cărui cap eram eu, înconjurată de alte zeci şi zeci de capete înghesuite unul într-altul, care mai de care mai emoţionate şi, pentru că începusem să le citesc şi nu mai aveau voie să facă gălăgie, îşi rotunjeau aproape pe muteşte buzele pentru cuvântul pe care continuau să-l rostească în gând. Mă simţeam vinovată deşi ştiam că n-aveam cum să fiu mama tuturor şi-mi venea să plâng de mila acelor fiinţe cărora părea să nu le lipsească nimic, cu excepţia unei noţiuni despre care probabil nu ştiau mai mult decât că le lipseşte. Nu ştiu dacă au ascultat ce le-am povestit şi ce le-am citit, păreau mai curând atenţi să nu mă scape sau să nu-şi piardă locul de lângă mine, dislocaţi de cei mai îndepărtaţi care se împingeau să ajungă mai în faţă.

În orice caz, plecarea a fost cu adevărat dramatică. Nu voiau să-mi dea drumul. În momentul în care am încetat să vorbesc au reînceput ei. „Vrei să fii mama mea?“ „Mă iei cu tine acasă?“ „O să fiu cuminte dacă mă iei cu tine.“ Vorbeau toţi deodată, spunând aproape aceleaşi lucruri şi având aerul că nu observă că le spun şi ceilalţi, atenţi fiecare numai la răspunsul pe care îl sperau. Aveam senzaţia că privirile lor intense mă leagă şi mă imobilizează ca nişte aţe subţiri, dar puternice, pe care nu am inimă să le rup, iar când, în cele din urmă, m-am smuls totuşi şi am plecat, închizând cu grabă uşa, am avut sentimentul că am făcut unul dintre cele mai urâte lucruri din viaţa mea. Am aflat apoi că scena se repeta la toate vizitele feminine, ceea ce nu i-a scăzut dramatismul, dar mi-a diluat sentimentul de culpabilitate. Şi totuşi, nu numai că n-am uitat niciodată acea stranie vizită, ci – chiar dacă nu-mi amintesc să mi-o fi mărturisit vreodată – a avut o, poate, aberantă legătură cu felul în care mi s-a ordonat mai târziu destinul. În orice caz, ţin minte că aşa cum peste mulţi ani, la Târgul de Carte de la Frankfurt, nu m-am putut împiedica să mă întreb de ce mai trebuie să scriu din moment ce există atât de multe cărţi, după acea sfâşietoare întâlnire cu suferinţa atât de adâncă şi de nedreaptă a acelor orfani, m-am întrebat de ce mai e nevoie să devenim părinţi făcând alţi copii, din moment ce există atâţia copii care-şi aşteaptă părinţii. Şi văzându-i pe „băieţii de pe Calea Victoriei“ nu mă puteam împiedica să mi-i imaginez rugându-se să fie luaţi acasă şi nu puteam să nu mă înfior întrebându-mă ce minte diabolică a reuşit să manipuleze acest biet ideal izvorât din adâncul iubirii şi speranţei unor copii nefericiţi, oferindu-le drept cămin o instituţie a urii, reuşind să şteargă diferenţa dintre definiţia victimei şi a călăului... E, oare, ruşinos să mărturisesc că, trecând pe Calea Victoriei, în curiozitatea mea vecină cu fascinaţia se amestecau, în părţi aproape egale, frica şi compansiunea?

Simt nevoia să închei acest episod – greu de suportat şi indigest prin proporţia ingredientelor folosite – printr-o scenă mai degrabă comică. O formă de haz de necaz desigur, dar oricum punctul în care răul devine ridicol, el devine automat şi suportabil. Eram la mare, la Casa Scriitorilor, şi ca în fiecare seară ne plimbam cu toţii pe faleza îngustă tăiată la mijlocul taluzului de deasupra plajei, mergând şi venind pe cei câteva sute de metri dintre vila noastră şi zidul de unde începea zona interzisă. Grupurile peripatetice se intersectau, se interpelau, discutau liber şi în gura mare cele mai diverse probleme, pentru că ne cunoşteam cu toţii, eram colegi, prieteni şi, ciudat, deşi în principiu ştiam că există turnători, nu ne stricam vacanţa ferindu-ne sau încercând să-i descoperim. Aceasta era atmosfera în care, în cadrul plimbării, a apărut printre noi un necunoscut încercând în mod vizibil să tragă cu urechea, buimăcit de prea multele teme şi grupuleţe aflate în mişcare şi suferind evident că nu se hotărăşte pe care să-l urmeze. Poziţia lui era fără îndoială comică, iar demersul uşor de identificat, încât făceam eforturi să nu izbucnim în râs când ni se întâlneau ochii pe deasupra lui. Eforturile însă n-au mai folosit la nimic şi totul s-a transformat într-un imens hohot – din care nu reuşeam să ne mai oprim şi care se relansa iar şi iar privindu-l – în clipa în care unul dintre noi i-a descoperit pantofii: erau pantofii, inimitabilii pantofi, ai băieţilor de pe Calea Victoriei. Restul vacanţei, eminamente buf, ni l-am petrecut plimbându-ne prin staţiune cu

35

ochii în pământ, ca să identificăm şi pe alţi purtători de pantofi. Ceea ce nu a fost uşor, dar a meritat zdroaba, cum spun ardelenii. Când ne întâlneam la masă ne raportam unii altora pantofii descoperiţi şi nu a lipsit mult să instituim un concurs al descoperitorilor de pantofi. Acum, după tot ce ştiu despre scriitori de la CNSAS, ar trebui să mă amuz gândindu-mă câte rapoarte literare o fi prilejuit distracţia noastră.

36

Un alt popor Nu cred că a existat de-a lungul ultimelor decenii ale secolului trecut un stereotip care să

mă fi umilit în mai mare măsură decât mereu repetatul, obsesivul adagio „mămăliga nu explodează“. Mă umilea nu numai sensul lui, cu sâmburele de dispreţ învelit într-o filosofie kitsch, mă umileau sentimentele bănuite în spatele cuvintelor spuse cu tristeţe – sinceră sau ipocrită, nici nu mai avea importanţă – dar reprezentând, în mod evident, mai mult o scuză decât o constatare. O scuză nu numai pentru trecut, ci şi pentru viitor.

„Mămăliga nu explodează“ era o axiomă menită să descurajeze orice acţiune şi să explice orice laşitate. Ea nu era o batjocură inventată de cine ştie ce străini împotriva românilor, ea era o formulă românească, o chintesenţă de autoderiziune, o masochistă batjocorire de sine, dramatică probabil la început, dar transformată cu timpul într-un slogan aproape derizoriu, într-o formă mai curând de zeflemea decât de lamentaţie. O uram pentru felul în care era utilizată şi pentru felul în care manipula, chiar dacă mi se părea că nu pot să-i neg, cel puţin parţial, adevărul.

După ani de zile, lucrând la Memorial, am descoperit cât de îndârjită a fost rezistenţa ţăranilor la colectivizare. Numărul răscoalelor ţărăneşti a depăşit două sute, acestea au fost uneori reprimate cu armata, satele cucerite ca nişte redute străine, iar morţii lăsaţi să putrezească în praful drumului, ca să fie de învăţătură celor rămaşi în viaţă. Mămăliga explodase, deci, de sute de ori, iar noi nu aflasem şi continuam să ne ascundem neputinţele sub scutul ciuruit de gloanţe al falsei axiome.

Când Romulus Rusan a făcut expoziţia „Comunismul şi ţăranii“, panouri întregi erau acoperite cu fotografii ale ţăranilor arestaţi atunci. Erau fotografii faţă-profil, făcute în anchetă, nimeni nu poza, pur şi simplu era fixată în ele clipa dramatică a înfrângerii. Şi totuşi... Stăteam şi-i priveam fascinată şi aproape înspăimântată de aerul lor de nobleţe şi de demnitate, ca şi de frumuseţea lor fizică, aureolată de îndârjire. Stăteam şi-i contemplam pradă unei reverii şi unei revelaţii sfâşietoare: erau un alt popor, nu încăpea nici o îndoială că fusese un alt popor, că nu exista nimic comun între chipurile de azi, văzute pe stradă sau la televizor, chipuri de oameni învinşi fără să fi luptat vreodată, şi chipurile acelor bărbaţi, cu mâinile prinse în cătuşe, şi totuşi liberi şi continuând să se împotrivească prin ochii care nu puteau fi încătuşaţi, prin trăsăturile care încremeniseră într-o semeţie aproape mitologică. Erau un alt popor, care dispăruse fără a reuşi să treacă urmaşilor misterul forţei sale lăuntrice. Eram un alt popor.

37

Zidul Criza pe care o străbat, şi nu ştiu dacă voi avea puterea s-o depăşesc, se leagă de

imposibilitatea de a mă împărţi între mine şi lume. Dar lumea nu este o ispită, ci o ameninţare continuă de care sunt singură vinovată. Este ca şi cum m-aş fi aşezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în jurul meu (pentru că eram convinsă de necesitatea zidului şi pentru că nimeni altcineva nu era dispus să se lase zidit) şi, deodată, când zidul era aproape gata şi, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simţit că nu mai sunt atât de sigură că zidul foloseşte sau va folosi la ceva, că poate totul n-a fost decât o concluzie greşită, o formă de exaltare sau chiar de prostie, şi că tot ce-mi mai rămâne de făcut, în puţinul timp care îmi mai rămăsese, era să povestesc cum s-a întâmplat, să înlocuiesc utilitatea faptei cu utilitatea povestirii ei. Pentru asta trebuia, însă, să-mi pot elibera cel puţin o mână, cea cu care scriu, să am puterea de a face acest efort care, de altfel, s-ar putea să dărâme o parte din zid...

38

Ridicol De fapt, „Când, de ce şi de câte ori am fost ridicolă?“ este o întrebare al cărei răspuns nu

este identic cu acela al întrebării „De câte ori am greşit?“, pentru că, deşi a fi ridicol este de cele mai multe ori rezultatul unei greşeli (câţi dintre noi mai au tăria sau nebunia de a planifica o situaţie în care să fie ridicoli?), au fost în viaţa mea momente în care am optat cu masochism pentru un astfel de rol. Un rol pe care uneori mi l-am construit singură şi am ştiut de la început despre ce este vorba, iar alteori am intrat în el fără să mă gândesc sau calculând greşit, l-am descoperit pe parcurs şi am făcut apoi din încăpăţânarea de a nu-l părăsi o chestiune de demnitate, ea însăşi ridicolă. Şi au existat alte situaţii în care ridicolul nu a fost niciodată aparent, ci ascuns în adânc, de nebănuit şi revelat doar într-un târziu, ca un sâmbure tragic al lucrurilor.

Îmi amintesc de exemplu – un exemplu ilustrând perfect această ultimă categorie – o lungă şi dramatică discuţie pe care am avut-o cu un coleg, critic literar, pe o temă care mă obseda. Ţin minte locul în care ne-am întâlnit – pe scările revistei unde el era redactor, iar eu colaborator permanent – şi ţin minte bucuria de a-l fi întâlnit tocmai pentru că voiam să-i împărtăşesc obsesia şi dilema mea. Era vorba de lupta împotriva cenzurii pe care o duceam pentru adevărul fiecărui cuvânt şi fiecărui rând, dar care, atunci când învingeam, devenea, printr-o subtilă logică, o minciună. Dacă în cele din urmă reuşeai să publici, concluzia era că se poate publica, deci dădeai prin disproporţionate eforturi un certificat de libertate unei societăţi nelibere. Victoria publicării aproape prin absurd a unei cărţi în care ai încercat să spui adevărul devenea argument – cu cât mai convingător, cu atât mai nociv – al acestei minciuni. În timp ce, neluptând cu cenzura, deci nepublicând, lăsai să se vadă adevărata faţă a dictaturii. A nu publica era, deci, mai onest decât a publica cele mai oneste pagini. Dar asta însemna a opta pentru întunericul pur, pentru stingerea totală, pentru moartea culturii. Era preferabil? Şi era corect? Nu cumva această opţiune, să-i spunem „opţiunea zero“, în stare să demaşte de la sine adevărul de fond era în fond o opţiune pentru victoria neantului?

Eram atât de chinuită de întrebări, atât de grăbită să i le expun încât nu i-am urmărit pe parcurs reacţia, iar în clipa în care m-am oprit am rămas descumpănită de eschiva sau poate plictiseala cu care a eludat răspunsul. Peste câteva zile aveam să aflu că a plecat şi a rămas în străinătate, iar peste câţiva ani că era colaborator al Securităţii.

Un exemplu de cu totul alt tip a fost ridicolul asumat într-o asemenea măsură, încât în

mod evident îl asimilam aproape cu eroismul (acest sentiment fiind cu siguranţă mai ridicol chiar decât situaţia ridicolă pe marginea căreia înflorea).

Era în toamna lui '96, o duminică în plină campanie electorală. Planificasem să mergem la un târg de vite în Teleorman, să stăm de vorbă cu ţăranii. Pentru asta trebuia să ne sculăm în zori ca să ajungem devreme şi ţin minte încă sentimentul de absurditate pe care l-am avut trezindu-mă la sunetul ceasului, deschizând ochii şi privind pe geam: era aproape întuneric şi ploua. De ce trebuia să părăsesc patul cald şi să ies în ploaie? Cine mă obliga? La ce folosea? În mod evident, totul depindea de mine şi în mod evident eu nu candidam, nu câştigam nimic, ceea ce nu mă împiedica nici să mă simt persecutată şi ridicolă, nici să mă scol, să-mi iau cizmele de cauciuc pregătite de cu seară, să mă sui în maşină şi să pornesc pentru a întâlni, la câteva sute de kilometri, nişte oameni necunoscuţi ca să-i conving să voteze alţi oameni necunoscuţi. Şi, în timp ce urmăream mecanic cu ochii ştergătoarele măturând valul de apă de pe parbriz, îmi aminteam o altă întâlnire, într-un sat din Dâmboviţa, petrecută cu câteva zile înainte, când un ţăran bătrân şi de altfel respectuos s-a ridicat la adunarea ţinută în fostul cămin cultural (acum pe jumătate discotecă şi pe un sfert minimarket) şi urându-ne bun venit mi s-a adresat direct:

39

– Doamna Blandiana, ne bucurăm c-aţi ajuns şi-n satul nostru, că noi vă cunoaştem de mult, de pe când auzeam despre dumneavoastră de la Europa Liberă şi cunoaştem şi că vă învaţă la şcoală copiii, da' pe domnii cu care aţi venit la noi nu-i cunoaştem. Dacă Dumneavoastră ziceţi să-i votăm, noi îi votăm, că pe Dumneavoastră vă credem, da' dacă nu s-or ţine de cuvânt, noi pe Dumneavoastră vă întrebăm de ce nu s-or ţinut, că pe ei nu-i cunoaştem. Că până acum noi l-am votat şi l-am crezut pe domnul Iliescu şi acum el şi-o bătut joc de noi. Da' de unde ştim noi că n-o să-şi bată joc şi ăştia ai Dumneavoastră?

După care s-a aşezat, aşteptând un răspuns. S-a lăsat o tăcere peste care în mod evident nu se putea trece şi toată lumea a întors capul spre mine. La rândul meu m-am uitat la cei alături de care stăteam: îi cunoşteam doar pe câţiva, cei cu care venisem de la Bucureşti. Şi cred că îi priveam cu atenţie pentru prima oară, după cum pentru prima oară eram obligată să mă gândesc în aceşti termeni la ceea ce făceam. Candidatul era un fost deţinut politic, de profesie istoric. Ni s-au întâlnit ochii şi m-am ridicat în picioare. Am început prin a mărturisi ceea ce descopeream în acea clipă: că nu m-am mai gândit niciodată atât de tranşant la faptul de a participa la campania electorală girând cu numele meu listele de candidaţi şi că nici eu nu-i cunosc pe toţi cei alături de care stau la acea masă acoperită cu o pânză roşie, supravieţuitoare probabil a şedinţelor de partid de dinainte de '89. Dar că deosebirea esenţială între diversele personaje care au venit şi vor mai veni să se aşeze la acea masă şi să le ceară voturile nu stă în diversele promisiuni – probabil extrem de asemănătoare – pe care le fac cu aceste prilejuri, nici în cuvintele mereu aceleaşi – democraţie, bunăstare, schimbare, adevăr, dreptate – pe care le spun toţi, ci în calitatea şi biografiile acestor oameni. Într-un fel poţi să-l crezi pe un fost activist de partid de pe vremuri (care trebuia să mintă, să linguşească, să raporteze false producţii la hectar), candidând acum în numele unor idei pe care le respinsese înainte, şi în alt fel pe un fost deţinut politic, care a preferat să stea în închisoare decât să-şi retracteze ideile. Şi am sfârşit prin a accepta ca logică ideea de a răspunde pentru cei pe care prin prezenţa mea îi girez.

Dar în dimineaţa întunecată, în timp ce urmăream mişcarea maniacală a ştergătorului pe parbriz, scena rememorată mi se părea mai puţin simplă.

Târgul de vite era o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi de noroi clisos, adânc, în care cizmele se afundau absorbite ca de nişte ventuze şi fiecare pas semăna cu o extracţie aproape dureroasă. Sub ploaia măruntă erau răspândite căruţe, remorci, furgonete, cai, vaci, porci, oi şi, bineînţeles, oameni acoperiţi cu foi de plastic legate ca nişte mantale sau purtând în cap, ca pe nişte glugi călugăreşti, saci care să-i apere de ploaie. Mă uitam la ei şi mă uitam la cei cu care venisem şi care treceau de la un grup la altul oferindu-le pliante de hârtie pe care erau imprimate idei transformate în slogane, fluturaşi şi steguleţe cu „cheia“, bucăţi de hârtie cu portretul Candidatului care, udate de ploaie, se transformaseră aproape instantaneu în nişte jalnice cârpe cu care ţăranii rămâneau în mână fără să ştie ce să facă cu ele. „E ridicol“, m-am gândit, dar în aceeaşi clipă m-am gândit că pe hârtiile acelea erau scrise chiar ideile mele, care nu puteau deveni realitate decât în măsura în care reuşeau să intre în capetele de sub sacii care îi apărau de ploaie. Şi m-am mai întrebat ce n-aş fi dat în urmă cu zece ani să pot vorbi liber cu nişte ţărani într-un târg ca acesta, să le pot spune tot ce cred, să le pot transmite tot ce cred.

Şi, în timp ce mă îndreptam alunecând, poticnindu-mă şi înaintând cu greu înspre un grup strâns în jurul unei căruţe în care erau legate câteva oi şi, în timp ce începeam să le vorbesc, brusc am realizat că peste nici o săptămână voi fi la Guadalajara, în Mexic, la Congresul Internaţional PEN, în calitate de unic candidat, propus de PEN-Clubul francez şi englez, la preşedinţia Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor. Ceea ce dădea un aspect şi mai absurd situaţiei, un absurd în care, ce-i drept, ridicolul se dilua şi căpăta nuanţe neliniştitoare.

Sau îmi amintesc felul în care pledam în şedinţele Convenţiei Democrate, unde

reprezentam Alianţa Civică, pentru soluţii argumentate şi de evident interes general, iar în

40

timp ce eu vorbeam, ceilalţi, reprezentanţi ai partidelor, mă ascultau iritaţi, dar impasibili, abia aşteptând să termin, împotrivindu-se pur şi simplu, neclintiţi în refuz. Ei aveau interese, eu numai idei. Îmi ascultam vocea pledând cu încăpăţânare din ce în ce mai exasperată şi nu mă puteam împiedica să văd totul cu un ochi din afară şi să îmi dau seama că sunt ridicolă. Şi totuşi, nu renunţam.

Acum mă gândesc că asumarea unor experienţe atât de divergente, dar atât de egale în dificultate era nu numai o formă de masochism, ci şi una de libertate. Ceea ce poate să fie nu numai o explicaţie, ci şi o scuză.

Astăzi, când urmăresc la televizor viaţa şi luptele politice, privind personaje atât de

josnice şi de murdare încât îţi lasă senzaţia că te murdăresc numai privindu-le, dincolo de dezgustul şi dispreţul pe care mi-l inspiră şi dincolo de sfâşietoarea evidenţă că de ele depinde soarta ţării, singura mea consolare este că toţi aceşti oameni evoluează în afara limitelor lumii mele, că nu cunosc personal pe nici unul, că nu îi pot influenţa, dar nici nu răspund pentru nici unul dintre ei. Iar faptul că a existat în viaţa mea o perioadă în care am crezut că toate aceste lucruri pot fi schimbate şi că pot plăti cu fragmente din destinul meu schimbarea mi se pare nu numai ridicol şi prostesc, ci şi ruşinos pur şi simplu. Nu naivitatea mi-o regret, ci amestecul într-o lume a cărei atingere mă macula, eu fiind conştientă de maculare, dar privind totul ca pe o formă de sacrificiu necesar. Amestecul acela îl simt şi acum, retroactiv, după aproape două decenii, degradant.

... Şi iar îmi aduc aminte lungile şedinţe ale Convenţiei în care îi priveam pe participanţi

în timp ce vorbeau. Erau două categorii absolut diferite: foştii deţinuţi politici şi cei mai tineri, membri ai partidelor celor dintâi. Se deosebeau esenţial nu numai prin vârstă, ci şi prin discurs, prin frazare, prin dicţie chiar, printr-un anumit grad de cultură neaparentă, aproape subliminală. Se vedea că bătrânii aveau şcoală bună, şcoala tinerilor nu se vedea aproape deloc. Mă amuza unul, viitor deţinător al unei fulminante cariere politice, care din câteva în câteva cuvinte repeta dispreţuitor în polemici „Asta-i poezie“, zdrobindu-şi adversarul sub acest cuvânt infamant. Prezenţa mea, ca autoare de versuri, nu îl inhiba şi probabil nu se gândise niciodată că poezia ar fi putut fi ceva neruşinos. De altfel, un altul, de profesie arhitect şi viitor magnat, îmi replicase, în cadrul unei dispute în care îl învinsesem: „Aşa-mi trebuie dacă discut politică cu o poetă“. Cita, inexact şi fără să-şi dea seama, celebra vorbă a lui Ralea, unde insulta ofticoasă fusese înlocuită cu poetă.

Era evident că locul meu nu era în acea lume aculturală, pusă în mişcare de mecanisme care mie îmi repugnau, mecanismele puterii. Şi totuşi, nu renunţam, pentru că nu-mi permiteam să accept că lumea nu poate fi schimbată. Iar această încăpăţânare, care acum mi se pare ridicolă, atunci mi se părea aproape eroică. De altfel nu e prima oară când descopăr sâmburele tragic de ridicol care se ascunde în miezul eroismului.

41

Marea de întuneric Ceea ce m-a fascinat întotdeauna la viaţa noastră politică este felul în care personajele ei

– politicienii – apar din neant şi se întorc în neant. Este ca şi cum scena publică, violent luminată, ar fi înconjurată de o mare de întuneric din care fiinţe groteşti reuşesc să se caţăre şi să se aburce în înghesuiala de sub lumina reflectoarelor, luptând să se menţină acolo cât mai mult posibil, luptând pe viaţă şi pe moarte, ca şi cum ar exista doar atâta timp cât sunt luminate. Sunt împinse apoi, când nu mai au puterea de a rezista, în golul şi întunericul necunoscut din care au ieşit. Indivizi insignifianţi, care nu ştiu să facă nimic şi nu s-au remarcat prin nimic, odată urcaţi – aproape întotdeauna prin efracţie – pe platforma luminată, încep să îşi dea cu părerea despre tot ce există pe pământ şi cuvintele lor, oricât de prosteşti, sunt preluate de armate de reportofoane şi transcrise pe manşetele ziarelor. Pentru ca, imediat ce reflectoarele se sting deasupra lor, să nu mai intereseze pe nimeni, să nu mai fie întrebaţi nimic, să li se recunoască nimicnicia, cu o sinceritate nejenată de cultul abia încheiat.

Mi se va răspunde că ceea ce se celebrează în ridicola sarabandă a părerilor şi importanţelor nu este valoarea personajelor în cauză, ci principiul democratic care le dă acestora dreptul să vorbească în numele celor care i-au ales. Şi răspunsul ar fi corect, dacă nu ar fi toată lumea la curent cu precaritatea mecanismului care asigură selecţia.

42

Reţeaua Era, spre sfârşitul verii sau începutul toamnei lui '90, una dintre puţinele dăţi când

ajunsesem la Comana, de care – după ce ani de zile stătusem acolo de cum se împrimăvăra şi până începeau să cadă brumele – ne înstrăinasem brusc într-un fel aproape bolnav, ca şi cum nu ar fi fost vorba de un sat în care ajunsesem aproape întâmplător să cumpărăm o coşmelie de paiantă, ci de o fiinţă pe care o iubisem şi care ne dezamăgise într-un mod pe care-l credeam iremediabil.

Cu 15 ani în urmă aflasem despre acest sat cu mănăstire din Câmpia Dunării, aşezat între o rămăşiţă a Codrilor Vlăsiei şi delta, nedistrusă încă pe atunci, a Neajlovului. Ne găsisem adăpost aici naturalizându-ne, ataşându-ne de această lume aproape exotică pentru nişte ardeleni născuţi la oraş cum eram, noi. Cu timpul, pe cât locul nostru în societate devenea mai problematic, pe atât bucăţica aceasta de pământ cu livada de pruni şi straturile de legume – pe care am învăţat să le cultivăm şi au început să ne asigure, alături de bureţii culeşi în pădure, hrana – ne oferea un loc în univers, iar cele două odăi cu tindă, prispă şi cuib de rândunele deveniseră – oricât de modeste – adevărata noastră casă, în care ne simţeam mai puţin agresaţi decât la Bucureşti. De altfel, vecinii ne adoptaseră, ne împrietenisem cu bătrânele, care – în timp ce tinerii erau navetişti la fabrica de chibrituri, plecau dimineaţa şi veneau seara – ele stăteau acasă, ne vindeau lapte şi ouă şi ne spuneau întâmplări de dinainte de război, când în baltă se prindeau somni mai mari decât omul, iar satul avea 40 de cârciumi, pentru boierii de la oraş veniţi cu trăsurile. Ne simţeam înconjuraţi de o simpatie care la Bucureşti nu mai îndrăznea să se manifeste şi care lua uneori forme comice şi chiar periculoase. Molipsiţi de delirul de la televizor şi făcându-şi un joc din vocalele numelui meu, copiii alergau după Trabantul nostru ţipând cât îi ţinea gura blan-di-a-na, blan-di-a-na, în timp ce noi treceam cât puteam mai repede, rugându-ne lui Dumnezeu să nu se găsească nimeni care să raporteze blasfemia scandării unui alt nume decât cel indicat.

Şi deodată, în timpul Pieţei Universităţii, totul s-a schimbat brusc. Ca la o comandă magică, în jurul nostru s-a trasat un cerc de aversiune şi iritare. Nea Gheorghe – vecinul căruia îi lăsam cheile şi căruia de-a lungul anilor ne obişnuisem să-i cerem părerea despre ce se mai întâmplă şi să considerăm, nu fără umor, dar înduioşaţi, că este probabil chiar părerea poporului român – mi-a spus, după ce mă întrebase dacă e adevărat că am vorbit în Piaţa Universităţii, că acolo dansează femei goale şi stau în corturi drogaţi. Iar o vecină mi-a povestit, mirându-se, dar urmărindu-mi în acelaşi timp curioasă reacţia, că la şcoală copiii ar fi fost învăţaţi să arunce cu pietre după maşina noastră când venim prin sat. Cine i-a învăţat şi pe care copii, pe cei care cu câteva luni înainte scandau blan-di-a-na? Ce rost avea şi pe cine să întreb? Faptul că femeia de la care luam de ani de zile lapte – stând de vorbă în timp ce mulgea şi povestindu-i cum o aşteptam când eram mică pe Bunica să-mi mulgă laptele direct în cană – ar fi putut să inventeze ceea ce îmi spunea era aproape la fel de incredibil ca şi faptul că un învăţător ar fi putut să-i înveţe pe copii aşa ceva. Şi mai gravă decât amândouă aceste puţin probabile posibilităţi era ideea că cineva lansase cu bună ştiinţă această monstruozitate şi că – iată – ea nu era considerată absurdă, ci doar transmisă mai departe cu interes şi curiozitate. Uimitoare era nu manipularea, ci promptitudinea şi eficienţa ei. Reuşiseră literalmente în câteva zile să schimbe cu totul compoziţia relaţiilor omeneşti dintre noi şi acei ţărani bătrâni care de „Moşii de primăvară“ şi „de Moşii de toamnă“ ne aduceau străchini de orez cu lapte, în care erau înfipte o lingură, o floare şi o lumânare şi care, deşi nu erau prea bisericoşi, ne uimeau prin fermitatea cultului morţilor, complicat şi respectat cu stricteţe, cu practici magice şi rădăcini precreştine. Oricât de multă şi savantă experienţă ar fi avut în ştiinţa dezinformării, cei ce reuşiseră această performanţă erau nişte maeştri care se întrecuseră pe ei înşişi. Dar ceea ce ne tulbura, până la a ne pune problema să părăsim satul, nu era inventivitatea manipulatorilor, ci maleabilitatea, cooperarea materialului uman

43

manipulat. De ce aceşti oameni – pe care îi dusesem când erau bolnavi noaptea cu Trabantul la spitalul din satul vecin, cărora le aduceam pâine de la oraş, când în sat maşina cu pâine venea doar o dată la câteva zile, cărora le înscrisesem copiii la şcoli în Bucureşti – erau mai dispuşi să creadă zvonurile care ne discreditau decât argumentele noastre de bun-simţ? Dar era vorba de o manipulare reală, credeau într-adevăr ceea ce „auzeau“ despre noi sau pur şi simplu simţeau, cu un simţ al oportunităţilor exersat de milenii, că noi reprezentam o minoritate lipsită de putere reală şi că e mai sănătos să se plaseze de partea cealaltă?

Acesta era fundalul sufletesc pe care ne întorsesem pentru câteva zile, ca să reparăm acoperişul, de pe care o furtună mişcase ţiglele şi, odată cu venirea ploilor, totul se putea transforma într-o catastrofă. Meşterul care ne mai făcuse reparaţii lipsea din sat, dar am reuşit să găsim un altul care ne-a spus că nu e o problemă de nerezolvat, cu condiţia să înlocuim câteva ţigle şi să găsim o căptuşeală de tablă de vreo jumătate de metru. Doar că, ne-a spus de la început, tablă nu se găsea. Am început să ne agităm, să-l rugăm pe Nea Porumb de la cooperativă să ne facă rost, să întrebăm pe unul şi pe altul dacă nu le-a rămas, când şi-au reparat casa sau când şi-au învelit fântâna. Tot ce am obţinut a fost informaţia că în urmă cu numai câteva zile fuseseră descărcate în gară trei vagoane de tablă galvanizată, o comandă a noului proprietar al fostei gospodării colective dintr-un sat vecin. Cel care ne-a dat informaţia s-a oferit să ne însoţească până la fericitul deţinător al comorii, despre care ne asigura că va fi mândru să ajute doi scriitori ca noi într-o problemă pentru el atât de neînsemnată. Mai fusesem cândva, într-o toamnă, în satul respectiv şi îmi aminteam cum, traversând câţiva buni kilometri de pădure, te trezeai deodată pe coama unui deal pleşuv de la înălţimea căreia se vedea întreaga aşezare începând cu acareturile decrepite ale gospodăriei colective, amestecate cu grămezi de ştiuleţi, de sfeclă, de cartofi, risipite şi intrate în putrefacţie. De data asta priveliştea imediată era atât de schimbată, încât am oprit maşina şi am coborât să privim. Ceea ce şoca era o încercuire având perimetrul de cel puţin un kilometru, realizată din stâlpi laţi, înalţi cât dublul unui stat de om, dintr-un lemn proaspăt, cu strălucirea nestinsă încă de ploi. Împrejmuită astfel, fosta gospodărie colectivă îşi schimba definiţia, devenea un ranch în interiorul căruia vechile grajduri de vaci şi coteţe de porci, părăsite de vechii locatari, căpătau noi demnităţi şi semnificaţii. De altfel, văzut de sus, totul avea mai degrabă aerul unui decor de film american, încât fără să vrei căutai în construcţia inexpugnabilă a îngrădirii locurile de unde se putea trage la apariţia pieilor roşii.

Ne-am suit în maşină pentru a coborî înspre poarta închisă, aflată în partea opusă.– Nu pare să fie nimeni, i-am spus însoţitorului nostru, care părea el însuşi intimidat de

descoperire. Poarta, abia distingându-se din şirul compact al dulapilor înalţi de trei metri, avea aerul că nu se deschide vreodată, deşi un sistem de alarmă şi o sonerie minusculă, sofisticată, sugerau, totuşi, posibilitatea intrării. După ce am sunat, am aşteptat mult înainte de a ne hotărî să renunţăm şi abia în clipa în care ne îndreptam spre maşină, o deschizătură precaută a lăsat să se vadă un cap negricios cu o privire reticentă şi am fost întrebaţi ce dorim.

– Vrem să vorbim cu şefu', a răspuns însoţitorul nostru recăpătându-şi aplombul. Şi a rostit numele noastre fără să şi-l spună şi pe al lui.

Capul s-a retras, fără să confirme dacă a înţeles sau nu, uşa s-a închis, iar noi am vrut să plecăm din nou, spre deosebire de cel ce ne adusese şi care acum aştepta plin de optimism. Într-adevăr, după alte minute lungi poarta s-a deschis din nou, de data asta mai hotărât şi mai larg, şi un alt personaj, nu prea mult diferit de primul, dar mai sigur pe el, a apărut privindu-ne ciudat de insistent şi întinzându-ne în acelaşi timp, într-un fel neaşteptat, mâna.

– Bine aţi venit la mine, ne-a spus, ca să nu mai avem dubii în privinţa stăpânului. Vă rog poftiţi. Şi s-a dat deoparte lăsându-ne să trecem. Am făcut-o destul de confuzi, acceptând cu greu faptul că personajul bondoc, chel şi tuciuriu, cu aspect de rândaş, era proprietarul fermei închise ermetic în care tocmai intrasem şi auzind cum se încuie neliniştitor în urma noastră poarta. De altfel, stăpânul o luase înainte, conducându-ne spre o impresionantă casă

44

de lemn – acelaşi lemn din care era construit gardul, deschis la culoare şi aproape lucios de geluire –, o casă surprinzător de spaţioasă şi bine proporţionată, cu traforaje dantelate la ferestre şi în jurul stâlpilor unei terase largi.

Pe terasă se aflau mai multe fotolii de răchită în jurul unei măsuţe şi, la o oarecare distanţă, aşezat ca într-un film suprarealist, un pian, un pian cu coadă şi capacul deschis ca pentru concert, la care zdrăngănea o fetiţă de 4-5 ani desculţă şi murdară în jurul gurii şi pe degete de sucul fructelor mâncate.

– Luaţi loc, vă rog, până aduc să ciocnim ceva, ne-a îndemnat gazda cu un aer subaltern contrazis doar de privirea ciudat de atentă, încercând parcă să-şi ţină în frâu duritatea.

Ne-am aşezat şi am privit în jur. Din interior încercuirea semăna mai mult cu zidurile unei cetăţi decât cu un gard, în orice caz privirea nu avea cum să treacă dincolo de înălţimea ei, ceea ce dădea, în pofida imensului spaţiu al curţii, senzaţia de claustrare. De altfel, văzută din interior, curtea părea mai puţin a unei ferme şi mai mult a unui depozit de materiale de construcţii. Printre vechile barăci şi grajduri lăsate în paragină, erau stivuite ordonat vagoanele de tablă galvanizată, careuri de cărămizi noi, de un roşu aproape artificial, mii de ţigle emailate în culori tari, mormane de ţevi, suluri de carton asaltat, enorme cantităţi de scânduri clădite una peste alta, ca nişte munţi pătraţi mirosind a răşină.

Gazda noastră s-a întors purtând o tavă mare încărcată de sticle, pahare, cuburi de gheaţă, caserole cu snacks-uri. Sticlele aveau etichete faimoase, cuburile de gheaţă păreau scoase din frapiera unui bar de lux şi totul avea aerul – pe jumătate ridicol, pe jumătate neliniştitor – al unei scene de film pe care îl mai văzusem cândva.

– N-am vrut să vă deranjăm, i-am spus, simţind cum ne cufundăm tot mai mult în absurd, venisem doar să vă întrebăm dacă nu cumva...

– Cum puteţi să spuneţi aşa ceva, este o onoare pentru mine. Nu mi se întâmplă în fiecare zi să am oaspeţi de talia Dumneavoastră, m-a întrerupt, privindu-mă într-un fel care nu eram sigură că nu adăuga un contrapunct ironic vorbelor. Noroc, a adăugat, ridicând paharul, îmi pare bine de cunoştinţă, chiar dacă vă ştiu de mult. Presupun că Dvs. pe mine, nu. Sunt fostul şef adjunct al Securităţii din judeţ. Noroc! Şi a ciocnit cu fiecare dintre noi, ca şi cum ar fi vrut să ne ofere un scurt timp de gândire înaintea următoarei replici.

L-am privit pe cel care ne adusese, dându-mi seama că nu ştim cum îl cheamă, după cum nu ştiam nici numele celui cu care tocmai ciocnisem. Privirea mea a întâlnit-o pe cea a lui Romi, apoi amândouă au coborât grăbite în podea. Nu era nimic de adăugat.

– Îmi pare rău dacă v-am şocat, a spus tot el când şi-a dat seama că noi nu avem de gând să spunem nimic.

– Vă admiram împrejmuirea, mă hotărâi eu să schimb planul discuţiei. N-am mai văzut un lemn atât de frumos, de sănătos. Unde l-aţi găsit? Noi am căutat, fără rezultat, o jumătate de scândură să reparăm un gard...

– Lemnul l-am primit de la colegii din Bucovina, mi-a răspuns el serios, după ce îmi aruncase o privire să vadă dacă nu-mi bat joc. Genul ăsta de probleme nu există pentru noi, pentru că suntem legaţi unii de alţii şi nu există domeniu în care să nu găseşti un coleg gata să te ajute. Eram în toată ţara şi suntem în toată ţara, chiar dacă acum am trecut în economie, ne-am reprofilat. Chiar dacă instituţia nu mai există, a rămas reţeaua, care continuă să fie funcţională.

Şi pentru că noi nu mai spuneam nimic, a adăugat:– Cine şi-ar putea închipui că o asemenea instituţie, cu o asemenea putere, poate să

dispară pur şi simplu, fără să fie înfrântă? Dar de cine ar fi putut fi? Este prea mult chiar şi faptul că acceptă să se vorbească rău de ea. Ceea ce contează este puterea asupra celorlalţi, chiar dacă formele pe care e obligată să le ia se schimbă. Să nu credeţi că mi-a fost uşor să mă reprofilez...

45

Ne-am uitat unul la altul înspăimântaţi şi Romi a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se ridice şi să plece. Dar n-a putut să se ridice din fotoliu, pentru că discursul continua.

– În plus, am fost obligat să mă instalez aici ca să fiu aproape de Jilava, unde în primele luni a fost închis chiar Generalul, am mers în fiecare zi să-i ducem mâncare împreună cu soţia mea, care-i gătea ce-i plăcea lui şi ce regim avea nevoie. Şi de fiecare dată aş fi vrut să-l întreb de ce atunci, în 22, când ne strânsese pe toţi în subsolurile CC-ului, a ordonat predarea armelor, dar n-am îndrăznit niciodată şi cred că nici nu s-ar fi cuvenit, pentru că el ştia ce face şi atunci, şi acum, şi la închisoare a stat liniştit, că ştia că nu o să i se întâmple nimic, şi a gândit bine şi a aranjat totul. Şi îngrăditura asta de mai bine de un kilometru şi înaltă de trei metri e făcută cu cap, ca o tabără, să poată fi la o adică folosită pentru exerciţii, fără să-şi bage nasul altcineva.

– Şi pianul? am întrebat eu aproape fără să vreau, pentru că fetiţa care, în mod ciudat, nu se plictisise de apăsarea clapelor, reuşise câteva acorduri care păreau să aibă un sens.

– Nu, pianul l-am cumpărat eu, că neamul nostru e bun pentru muzică şi mie mi-ar fi plăcut să am unul când eram mic.

M-am ridicat hotărâtă, ca şi cum aş fi descoperit deodată că s-a spus tot ce era de spus şi că situaţia absurdă în care fusesem conduşi trebuia să aibă un sfârşit. S-au ridicat şi ceilalţi. Cel ce ne adusese avea un aer indiferent, ca şi cum nu ar fi auzit nimic sau ca şi cum nu ar fi auzit nimic nou.

– Vai, dar cum o să plecaţi aşa repede. Nici nu v-aţi atins de pahare.– Sunt şofer, rosti Romi primele cuvinte de când intrasem.– Dar nici nu v-am dat tabla după care aţi venit!Nu apucasem să spunem nimic despre tablă. L-am privit şi am avut pentru prima oară

senzaţia că se amuză discret de piesa pe care o interpretează. Piesă în care nu aveam vreun rol, dovadă că nu-i ştiam replicile, dar care era montată, în mod evident, pentru noi.

Omul care deschisese pentru prima oară poarta a apărut ca şi când ar fi aşteptat după uşă, cu o bucată de tablă învelită într-un ziar. Am vrut să plătim, dar a refuzat:

– Cum o să vă iau bani, când eu n-am dat bani pe ea?Mi-am adus aminte că era vorba de trei vagoane. Am spus mulţumesc, scoţând cu greu

sunetele, ca şi cum ar fi fost spini, şi am pornit-o spre poartă. Pachetul învelit în ziar îl luase însoţitorul nostru, ca şi cum asta ar fi intrat în obligaţia sa. Cel pe care îl vizitasem ne-a condus până la poartă aproape vesel, deodată destins, uşurat că şi-a dus la bun sfârşit misiunea.

– La revedere, ne-a spus înainte de a închide poarta. Sper să mai reveniţi.N-am întors capul, dar am simţit că râde.După ce a pornit maşina, Romi l-a întrebat pe însoţitorul nostru cum se numeşte cel pe

care tocmai îl vizitasem.– N-am ştiut niciodată, răspunse acesta fără să clipească.Restul drumului am tăcut toţi trei.Umilinţa se transformase într-o mare oboseală, în voia căreia ştiam că nu-mi pot permite

să mă las înainte de a înţelege. Fusesem, fără îndoială, prada, jignitor de uşoară, a unei manipulări cu bătaie lungă. Dar îmi era greu să hotărăsc cât fusese întâmplare şi cât plan urmărit savant în ceea ce tocmai trăisem. Îmi era greu să admit că tânărul serviabil care se oferise să ne conducă la deţinătorul tablei de care aveam nevoie avusese sarcina să ne introducă în ceea ce a funcţionat ca o cursă, pentru simplul motiv că nu avea de unde să ştie că ne vom întâlni şi vom avea nevoie de tablă. Şi totuşi, era evident nu numai că vizita noastră fusese anunţată, dar şi că eram aşteptaţi cu trataţia şi discursul pregătite cu grijă. Pentru că îmi dădeam seama tot mai mult, totul se petrecuse ca şi cum am fi fost duşi acolo ca să vedem şi ca să ascultăm ceea ce trebuia să ni se arate şi să ni se spună. Şi înainte de a mă întreba (şi să încerc să-mi răspund) de ce trebuia să vedem şi să auzim ceea ce văzusem şi auzisem, nu

46

puteam să nu mă întreb cum de reuşiseră cu atâta uşurinţă să ne manevreze ca pe nişte copii, aducându-ne în mijlocul scenei pe care urma să se desfăşoare spectacolul ce ne era destinat şi, mai ales, cât de mare trebuie să fi fost dispreţul lor pentru tipul nostru de inteligenţă, ca să-şi închipuie că mesajele pe care ni le vor transmite cu atâta neruşinare îşi vor atinge scopul.

Se prezentase fără să i-o ceară nimeni şi ţinuse discursul despre reprofilare fără să-l fi întrebat cineva. Ceea ce, mai mult decât o răbufnire de orgoliu, era o demonstraţie de forţă. Iar scopul întregii poveşti putea fi – era, cu siguranţă – acela de a ne împiedica să ne îndoim de această forţă. Şi deci de a ne gândi bine înainte de a încerca să i ne opunem.

L-am lăsat pe cel ce ne însoţise în locul de unde îl luasem în urmă cu câteva ore, mulţumindu-i – pentru cazul, puţin probabil, că îl bănuiam pe nedrept –, apoi am plecat spre casă.

– Au vrut să ne înspăimânte, spuse Romi în timp ce pornea maşina, rezumând concluzia unică la care ajunsesem fiecare separat. Să sperăm că nu vor reuşi.

– Mă întreb dacă acest personaj este proprietarul domeniului pe care ni l-a arătat sau doar reprezentantul reţelei care deţine totul, am gândit eu cu voce tare.

– Cred că e aproape acelaşi lucru. Chiar dacă el este proprietarul, şi sunt convins că este, asta făcând parte chiar din „reprofilare“, averea lui, realizată cu ajutorul reţelei, funcţionează ca o parte a forţei economice a acesteia.

Şi – pentru că voiam să mai spun ceva – mi-a pus degetul pe buze: Principalul este să nu uităm că, pe cât ne vom gândi mai mult la toate astea, pe atât spectacolul pe care ni l-a prezentat îşi va fi atins scopul. La urma urmei, am ştiut întotdeauna că o parte a puterii Securităţii era convingerea victimelor ei că este atotputernică.

Acasă ne aştepta meşterul cu care mai lucrasem şi care aflase că l-am căutat. S-a urcat pe casă şi ne-a spus că trebuie schimbate doar câteva ţigle care crăpaseră, nu era nevoie de nici un fel de tablă.

47

Solidar, solitar Solidar şi solitar nu mi se par termeni antonimi. Poţi fi singuratic şi, în acelaşi timp,

solidar cu cei din jurul tău şi poţi fi sociabil şi, în acelaşi timp, un element dizolvant al mediului pe care îl locuieşti. Câţi „băieţi simpatici“ nu descoperim astăzi în dosarele CNSAS, muncind din greu la „spargerea anturajului“ câte unui solitar care trebuia pedepsit pentru că se solidariza cu suferinţele celorlalţi. De altfel, în definiţia scriitorului intră aproape obligatoriu ambii termeni, singurătatea – şi chiar izolarea – fiind o condiţie fizică a scrisului, după cum exprimarea suferinţei colective, deci solidarizarea implicită cu ea, o condiţie morală a acestuia.

Antonimele solidarităţii sunt, pe de o parte, suspiciunea, pe de altă parte, indiferenţa. Este ciudat, pentru că cele două noţiuni sunt extrem de diferite, aproape opuse: suspiciunea presupune obsesia celuilalt, indiferenţa este ignorarea lui. Şi totuşi, după ce aproape 50 de ani solidaritatea ne-a fost dizolvată cu spaimă în suspiciune, în următorii 20 de ani, faptul că nu ne mai pasă unul de altul şi, de fapt, nici de noi înşine, s-a dovedit un anticoagulant la fel de eficient.

Una dintre obsesiile mele de dinainte de '89 a fost aceea că, atâta vreme cât solidaritatea

era imposibilă (şi era imposibilă, din moment ce exista chiar o hotărâre prin care o întrunire de mai mult de trei persoane era interzisă), nici libertatea nu avea o adevărată valoare de întrebuinţare. În condiţiile în care un protest, oricât de impresionant, nu putea fi nici măcar aflat, deci cu atât mai puţin susţinut, de ceilalţi, singura lui consecinţă, şi chiar singurul sens, devenea represiunea. Eşecul lui Radu Filipescu – destul de eroic şi destul de realist pentru a nu cere celorlalţi, prin manifestele pe care le răspândea, decât să treacă, în semn de protest, într-o anumită zi şi oră printr-o anumită piaţă – spune totul în această privinţă. El a fost prins şi condamnat la 10 ani, în piaţă nu a fost nimeni. Îmi anintesc cum, în numeroasele nopţi de insomnie din '88-'89, făceam scenarii care, desfăşurându-se logic, sfârşeau prin a fi părăsite înainte de a deveni realitate, din lipsă de rost. Îmi imaginam, de exemplu, drumul pentru a ajunge – şi a arunca de acolo manifeste – pe unul dintre blocurile din Piaţa Palatului şi nu puteam să mă opresc să-mi închipui în continuare manifestele zburând prin aer, ajungând pe asfalt şi călcate în picioare de trecătorii, deodată suspect de grăbiţi, dintre care nici unul nu îndrăznea să se aplece şi să citească.

Concluzia că, în lipsa solidarităţii, nimic nu putuse funcţiona a creat imediat după

exaltarea din decembrie, revelaţia că libertăţii primite trebuie să îi adăugăm solidaritatea, dacă vrem să construim ceva prin ea. Piaţa Universităţii a fost concretizarea acestei certitudini. Îmi amintesc că acolo, în balcon, în primul discurs pe care l-am ţinut în viaţa mea, am spus o propoziţie care avea să fie mult repetată, fără să reuşească să treacă vreodată pragul existenţial dintre iluzie şi realitate. Propoziţia era „Solidaritatea este superlativul libertăţii“. Un superlativ care, cu cât a trecut timpul, cu atât pare mai de neatins.

48

Dilemă Faptul că utopiile s-au dovedit criminale, de la revoluţia franceză la cea rusă, nu este un

argument nici că lumea nu trebuie schimbată, nici că ea e bună aşa cum e, ci doar că problema este a calităţii celor care pot să facă asta. Întrebarea esenţială ar fi dacă cei cumsecade sunt întotdeauna supuşi, iar cei răzvrătiţi întotdeauna violenţi şi dacă este fatal ca, în ultimă instanţă, violenţa să scape întotdeauna de sub controlul bunelor intenţii. Revoluţia americană, persoana lui Jefferson în primul rând, dovedesc că nu e o fatalitate. Că a existat şi în realitate, nu numai în teorie, posibilitatea existenţei unor persoane dezinteresate şi profund oneste, capabile să gândească o lume nouă.

Am trăit această dilemă în 1996 când priveam fascinată şi cu egală atenţie structurile de putere împotriva cărora luptasem şi pe noii veniţi, nevolnici şi mult mai puţin răi, doar pentru că mai puţin vitali. Şi totuşi, asta nu însemna că nu avusesem dreptate, că acele structuri nu trebuiau schimbate, ci doar că nu fusesem în stare să găsesc pe cei destul de oneşti, dezinteresaţi şi puternici, pentru ca să le schimbe. Nu utopia era de vină, ci realitatea.

49

O întâmplare Nota Direcţiei Generale a Presei referitoare la respingerea celui de al doilea volum al

meu, „Călcâiul vulnerabil“, – notă publicată de Marin Radu Mocanu în 2002, într-o culegere de documente despre cenzură intitulată chiar „Cenzura comunistă“ – n-o cunoscusem în epocă decât prin urmări – cum era şi firesc, fiind vorba de un document secret – şi trebuie să mărturisesc că, fără umbra de îndoială aruncată asupra ei într-o recenzie răutăcioasă, nu mi-ar fi reţinut prea mult atenţia. „... Cenzorul scrie că volumul «Călcâiul vulnerabil» de Ana Blandiana nu poate primi bun de tipar. Nota este din 10 mai 1966. Volumul Anei Blandiana a apărut, totuşi, în acelaşi an, 1966...“ este fraza care m-a făcut să-mi amintesc, dintre nenumăratele episoade, dramatice sau numai exasperante, ale relaţiilor textelor mele cu cenzura, pe acesta.

Predasem de mai bine de un an volumul Editurii pentru Literatură, aceeaşi care îmi publicase în 1964, în colecţia Luceafărul (unde mai debutaseră Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin), volumul de debut. Trecusem de stadiul diferitelor discuţii, pe care nu le mai ţin minte, îmi amintesc doar încăpăţânarea mea de a nu schimba şi spaima că s-ar putea repeta situaţia primului volum, care în forma tipărită ajunsese – nu numai prin tăieturi, ci şi prin adăugiri – să semene destul de puţin cu ceea ce fusese iniţial şi de care, în pofida bunei primiri critice, nu eram deloc mândră. Aceasta era situaţia când am fost anunţată, la Cluj, unde locuiam, că sunt chemată la directorul editurii, ceea ce nu prevestea nimic bun. Şi într-adevăr când, după o noapte de călătorie, am ajuns în Bd. Ana Ipătescu şi directorul editurii, Ion Bănuţă, m-a primit cu bunăvoinţă, într-un fel prevenitor, ca şi cum aş fi fost bolnavă de o boală pe care n-o cunoşteam, el mi-a spus că-i pare bine că ne cunoaştem, pentru că se bucură să cunoască tineri talentaţi, că eu sunt cu siguranţă unul dintre ei şi că nu trebuie să-mi pierd curajul şi să renunţ la scris, chiar dacă această carte nu va putea să apară. De ce? am reuşit eu să îngaim, trecută prea repede de la laudele la care nu mă aşteptasem la catastrofa pe care n-o prevăzusem atât de totală. Iar el mi-a explicat cu evidentă părere de rău şi aproape părinteşte că volumul meu este prea trist şi prea lipsit de optimism ca să poată fi tipărit în forma în care este. În timp ce vorbea privea o hârtie, care trebuie să fi fost Nota Direcţiei Presei tipărită acum, şi citea din ea titluri incriminate şi argumente justificative. Acum, când o citesc eu însămi, dincolo de sentinţa finală, mă frapează mai curând aerul de recenzie literară al documentului. „În câteva poezii ale plachetei aceste sentimente şi idei se transformă într-un adevărat strigăt de revoltă. Protestul vehement al poetei împotriva conformismului şi compromisurilor celor mulţi, împotriva celor care tac, acceptă şi le e frică, deşi dau impresia mulţumirii, este însoţit de sentimentul mândriei rănite, al neputinţei, al durerii“ se spune, de exemplu, la un moment dat şi, deşi nesemnat, se vede că textul incriminator este scris de un profesionist, dar un profesionist care foloseşte argumentele pe dos. Atunci, frazele pe care directorul editurii mi le citea destul de stânjenit nu făceau decât să mă cufunde în confuzie, neînţelegând dacă este vorba de o continuare a laudelor sau de un argument al respingerii. În cele din urmă, întinzându-mi dosarul cu poeme, Ion Bănuţă mi-a spus că şapte dintre ele (şi mi le-a arătat însemnate în sumar) nu pot să apară sub nici un motiv, restul putând fi salvat printr-o prefaţă explicativă, care să-i scuze tristeţea. Era evident un semn de bunăvoinţă şi numai de mine depindea dacă îmi voi masacra volumul sau voi hotărî că n-o să existe.

Am ieşit în holul somptuos şi întunecat, cu pereţii acoperiţi de lambriuri şi m-am aşezat pe o banchetă într-un colţ, cu dosarul pe genunchi. Mai aveam multe ore până la trenul de Cluj, nu cunoşteam pe nimeni şi nu eram în stare să hotărăsc ce ar fi trebuit să fac. M-am apucat să răsfoiesc volumul plin de ştersături şi adnotări, rod al unor discuţii mai vechi. Poeziile respinse (7 din 23) erau cele mai bune din carte. Cred că am început să plâng.

– Ce faci aici, fetiţo? Ce-ai păţit? De ce plângi? Cum te cheamă?

50

Cea care punea întrebările era o tânără blondă, ciudat de familiară şi de autoritară în acelaşi timp. I-am răspuns înainte chiar de a şti cine este. Era redactor la secţia de proză şi o chema Georgeta Dimisianu. Mi-a luat volumul şi l-a deschis la sumar. Titlurile incriminate erau însemnate cu câte un X.

– Să vedem ce se poate face, a spus ea oarecum impersonal şi, fără să mă întrebe, le-a tăiat cu câte o linie hotărâtă.

– Nu! am încercat să o opresc. Nu vreau să renunţ!– Dar cine îţi cere să renunţi? Şi mi-a explicat calm, aproape didactic, că vom muta

poeziile în alte locuri ale sumarului, plin oricum de corecturi. Nimeni nu va mai cerceta restul, toţi vor verifica doar dacă au fost tăiate cele respinse. Cui i-ar putea da prin minte că am îndrăznit să facem aşa ceva? Una dintre poezii, „Cântec de gestă“ (care începea cu strofa „Toţi câinii din ţară erau credincioşi, / Ei muşcau numai pe duşmanii stăpânilor, / Îşi purtau lanţul cu eleganţă ca pe-n colier / Soţiile lor mereu discutau ce lanţ o să se poarte la anul“), a fost totuşi lăsată deoparte, pentru a nu întinde prea mult coarda norocului.

După care m-a pus să renumerotez potrivit noii aranjări întregul volum, explicându-mi că am avut mare noroc că m-a chemat chiar directorul, care este un om foarte cumsecade şi fost muncitor la Griviţa pe deasupra, deci n-are de ce să-i fie frică şi nici nu-l bănuieşte şi nu-l verifică nimeni. Dacă nimeream peste unul mai mic şi mai cu bube în cap ar fi fost mai complicat.

Numerotasem paginile cu un sentiment de irealitate. Nu era posibil să fie totul atât de simplu, să nu trebuiască decât să ai curajul să rişti şi mai ales să nu-ţi imaginezi că ceilalţi sunt infailibili. Când am terminat, Geta Dimisianu m-a luat de mână şi m-a dus din nou la Ion Bănuţă.

– Stătea şi plângea în hol, îi spuse ea amuzată, ca şi cum eu n-aş fi fost acolo şi-ar fi vorbit numai ei, ca între adulţi. Am convins-o să accepte scoaterea poeziilor respinse şi în două zile ne trimite şi prefaţa.

Apoi au început să vorbească despre ultima lui carte de versuri. Totul părea în regulă şi totul era absurd.

„Cred că singura definiţie a poeziei care nu m-a jignit, care nu m-a travestit vulgar în clovn sau colombină, care m-a liniştit, împăcându-mă cu mine, a fost fraza lui Carl Sandburg «Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare». Am perceput aceste cuvinte ca pe un enunţ aproape calmant al fatalităţii, ca pe un act de recunoştinţă semnat de poet destinului său“ începea „Prefaţa“ pe care am trimis-o peste două zile şi care, graţie bunăvoinţei d-nei Tanţa Vulcănescu de la tehnoredacţie, a fost pusă pe clapele copertei pentru a apărea mai puţin ciudată. Şi, incredibil dar adevărat, cartea a apărut, fără ca cineva să observe ceva. (Acum, când am ajuns să cunosc post-factum mai bine mecanismele cenzurii, faptul mi se pare şi mai incredibil decât atunci. Singura explicaţie logică – în măsura în care putea să existe o logică a absurdului – ar putea fi că garanţia poziţiei politice a directorului editurii era mai importantă decât regulile. Ceea ce dovedeşte încă o dată în ce măsură sistemul represiv, oricât de organizat şi de infailibil părea, era unul profund subiectiv, deci vulnerabil.)

Dar, considerând, probabil, că exagerase, norocul a ţinut să adauge întregii întâmplări un post-scriptum. Printre cronicile literare apărute s-a numărat şi – nesperată onoare pentru un începător ca mine – una semnată de Cornel Regman în „Gazeta literară“. Iar în această cronică C. Regman cita versuri din mai multe dintre titlurile interzise, iar pe una o transcria în întregime. N-am ştiut niciodată dacă cineva de la Direcţia Presei a făcut descoperirea, şi i-a reproşat, sau Ion Bănuţă a citit pur şi simplu din întâmplare cronica. Înclin spre cea de-a doua posibilitate. Am fost din nou chemată la el. M-a privit intrând şi, un timp ce mi s-a părut enorm, s-a uitat cu tristeţe la mine fără să spună nimic. Apoi s-a ridicat greoi, bătrâneşte, s-a apropiat ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva în secret şi mi-a spus într-adevăr, oarecum

51

confidenţial, aproape în şoaptă: „Eu am avut încredere şi dumneata ţi-ai bătut joc de mine...“ Dar în tonul lui nu era supărare, ci doar o tristeţe, care depăşea întâmplarea şi momentul, greu de privit.

– Vă rog să mă iertaţi, am rostit tulburată şi cu capul în pământ. Îmi pare foarte rău. Şi am adăugat: vă mulţumesc pentru carte.

Iar el mi-a răspuns:– Să nu-ţi pară rău.Paradoxal, concluzia acestei amintiri cu happy-end nu este optimistă. Ceea ce au făcut

atunci pentru mine Geta Dimisianu şi Ion Bănuţă dovedeşte că, şi atunci, cu îndrăzneală şi curaj se putea face. Dar faptul că întreaga poveste pare neverosimilă şi oarecum absurdă dovedeşte cât de rar se petreceau asemenea întâmplări care, la urma urmei, depindeau într-o măsură mai mare decât credeam decaracterul fiecăruia.

Ceea ce am povestit nu vrea să spună că cenzura era mai puţin sinistră decât era, ci doar că fiecare carte avea destinul ei format din imponderabile şi întâmplări aleatorii. Şi nu de puţine ori Dumnezeu intervenea când nu mai părea să fie nimic de sperat. Literatura română contemporană nu este „un produs al cenzurii“, cum susţinea cu suficienţă cineva, ci mai curând un rezultat al rezistenţei la cenzură.

Aş vrea să revin din această întoarcere în timp, oprindu-mă la o scenă petrecută mult mai târziu, prin 1985 sau ‘86, într-o alimentară. A fost ultima oară când l-am văzut pe Ion Bănuţă. Era iarnă, perioada maximei penurii, perioada tichetelor de ulei şi de zahăr şi a nesfârşitelor cozi „fără locomotivă“, adică la care oamenii se aşezau să aştepte fără să ştie când şi ce se va da. Alimentarele deveniseră un fel de altare ale foamei şi umilinţei, care trebuiau vizitate zilnic. Una dintre ele se afla pe strada Brezoianu, în spatele unui bloc din Piaţa Palatului, şi, pentru că era mai spaţioasă decât altele, devenise celebră pentru lungimea şi complicaţia cozilor ei care, formate la diverse raioane, se încrucişau, se împleteau, se confundau, ceea ce dădea naştere, în înghesuiala, vacarmul şi tensiunea generală, la frecvente scandaluri şi chiar bătăi. De cum am intrat am simţit însă că se întâmplă ceva neobişnuit. Oamenii păreau că încremeniseră, mulţimea nu mai era străbătută de acele valuri pe care presiunile celor ce voiau să înainteze mai repede le formau, iar în liniştea incredibilă care domina hala ticsită de oameni strânşi unii într-alţii nu se auzea decât o singură voce. La început n-am înţeles ce spune şi nu aveam cum să-mi dau seama cine dintre sutele de persoane înghesuite vorbeşte. Am încercat să mă apropii de locul din care venea vocea şi, spre surprinderea mea, am fost lăsată să trec, ca şi cum oamenii ar fi fost uşuraţi că altcineva împarte cu ei răspunderea de a asculta.

– Ar trebui să vă cer iertare tuturor – spunea vocea pe care acum o auzeam clar – pentru că trăim ce trăim, pentru că stăm aici presaţi ca nişte sardele cu speranţa că ni se va arunca o bucată de carne sau de brânză. Ar trebui să vă cer iertare pentru că eu am fost printre cei care au contribuit la ce se întâmplă acum. Eu am luptat să ajungem aici. Eu am fost comunist din ilegalitate. Eu şi cei ca mine suntem vinovaţi că am adus comunismul.

În mod evident, ascultătorii erau din ce în ce mai speriaţi de ce aud şi, într-un mod care ar fi putut fi comic dacă n-ar fi fost sordid, erau pradă unei lupte între frica de a asculta şi plecarea care i-ar fi făcut să-şi piardă locul la coadă. Am continuat să înaintez şi în curând am ajuns într-un mic spaţiu al nesolidarizării, în mijlocul căruia stătea bărbatul care striga. Era Ion Bănuţă. Nu părea cuprins de o criză de nervi, ci doar de una de exasperare. Nu-l mai văzusem de mulţi ani (prin ‘69 fusese mutat disciplinar la o revistă pentru ţărani) şi era mult mai bătrân decât îl ţineam minte. Nu avea aerul că mă recunoaşte, de aceea m-am apropiat de el, i-am spus cum mă cheamă şi i-am luat braţul conducându-l spre ieşire. Ni se făcuse un fel de culoar de pe marginea căruia spectatorii ne priveau uşuraţi, bucuroşi să se întoarcă la grijile întrerupte ale cozii. Afară era lunecuş, umed şi frig. L-am întrebat dacă nu vrea să-l conduc până acasă şi mi-a spus că locuieşte într-unul din blocurile din jur. Înainte de-a ne despărţi am

52

vrut să-i mulţumesc pentru cartea pe care i-o datorasem cu două decenii în urmă. Mi-a zâmbit fără să-şi amintească. Era evident că întâmplarea nu fusese în viaţa lui una neobişnuită.

53

Spaima de a fi premiant Dacă mă gândesc bine, cred că i-am înţeles întotdeauna pe cei care mă antipatizau. Şi

asta nu numai pentru că am fost întotdeauna obişnuită să mă pun în situaţia celuilalt, ci pur şi simplu pentru că înţelegeam cum situaţia mea de personaj de cele mai multe ori pozitiv ajungea în cele din urmă să exaspereze. Cred că primele noţiuni ale acestui mecanism psihologic le-am primit foarte devreme, să tot fi avut 9-10 ani, de la Tata. Era un preot special care – atunci când religia fusese scoasă din programele şcolare – organizase cursuri de religie în biserică. Îmi amintesc cum, duminica, după încheierea liturghiei, în timp ce Tata stătea de vorbă cu enoriaşii, noi strângeam scaunele din biserică şi le aranjam într-un cerc, aşezându-ne cuminţi şi aşteptând să înceapă lecţia. Ştiu şi acum anii principalelor sinoade ecumenice şi importanţa celui de la Niceea, învăţate atunci, ca şi motivele rupturii bisericii răsăritene de cea apuseană. De fiecare dată eram chestionaţi, ca la şcoală, asupra lecţiei trecute, deşi nu ni se puneau note, dar la sfârşitul anului primeam premii. În anul acela, deşi nu atinsesem limita de vârstă, fusesem trecută în grupa mare şi eram foarte mândră că, fiind cea mai mică, eram totuşi cea mai bună, ştiam să răspund la toate întrebările şi puneam eu însămi întrebări care, îmi dădeam seama, îl făceau pe Tata să fie mândru de mine. De aceea faptul că la sfârşitul anului nu am luat premiul întâi, nici al doilea, ci doar una dintre menţiuni, a fost de natură să-mi clatine sistemul de valori. Mă simţeam profund nedreptăţită şi mi se părea de neînchipuit şi de neînţeles că autorul nedreptăţii era chiar Tata. Ţin minte cum am izbucnit în plâns şi cum mai plângeam încă în drumul spre casă, cu mâna în mâna Tatei, mult mai caldă decât a mea, în timp ce Tata îmi spunea nu numai că ştie că eu eram cea mai bună, dar şi de ce era imposibil să îmi dea mie premiul întâi: pentru simplul motiv că eram fiica lui nu putea să transforme orele de religie într-o chestiune de familie. De altfel, îmi explica, a fi mereu premiantul întâi nu e recomandabil şi poate chiar să devină periculos, pentru că în felul acesta ieşi din rândul colegilor tăi, care nu te mai consideră de-a lor şi rămâi singură în frunte, iar a fi singură este infinit mai rău decât a nu avea premiul întâi. De altfel, premiile nu au fost făcute pentru cei ca tine, pentru care recompensa învăţatului este chiar bucuria de a şti, ci pentru cei care trebuie stimulaţi ca să iubească învăţătura. De aceea faptul că ai plâns pentru că n-ai luat premiul întâi a fost în acelaşi timp o jignire faţă de tine însăţi şi faţă de ceilalţi.

– Dar n-am spus de ce plâng, am încercat eu să mă apăr.– Dacă n-ai spus înseamnă că îţi dădeai şi tu seama că e ruşinos că plângi, a încheiat el

discuţia.Nu ştiu dacă am înţeles atunci tot ce mi-a spus, dar e sigur că am ţinut minte şi că, cel

puţin subliminal, ideea pericolului de a fi mereu premiant întâi mi-a rămas. Dovadă faptul că, numai câţiva ani mai târziu, când am ajuns – printr-o întâmplare mai curând amuzantă – în centrul unui adevărat scandal şi în situaţia de a mi se scădea nota la purtare, nu numai că nu m-am speriat, ci am avut un mic sentiment de triumf, ca şi cum pedeapsa ar fi fost un obiectiv pe care, în sfârşit, l-aş fi atins.

Eram în clasa a VIII-a şi cum absenţele se puneau o singură dată pe zi, dimineaţa, iar profesorii care se perindau pe parcursul zilei nu se mai oboseau să le verifice în catalog, fetele care nu-şi făcuseră temele la o anumită materie se obişnuiseră să-şi petreacă ora respectivă prin curte, cu grija de a nu fi zărite pe geamurile clasei sau ale cancelariei. Dar ceea ce putea fi un joc plăcut cât era vremea caldă, odată cu venirea iernii devenise din ce în ce mai greu de suportat. Şi atunci eu, care nu avusesem niciodată nevoie să recurg la sistem, dar voiam ca toată lumea să se simtă bine, am avut ideea de a transforma imensul dulap care ocupa întregul perete din fundul clasei într-un fel de adăpost de avarie, amenajat cât mai confortabil pentru ca cei ce voiau să nu fie prezenţi la ascultarea lecţiei precedente să poată lua notiţe la predarea lecţiei următoare. Ideea mea a entuziasmat clasa, cât ai bate din palme dulapul a fost dotat cu perniţe şi pături aduse de acasă şi timp de mai multe luni totul s-a desfăşurat fără greş, ca un

54

joc în care se amestecau picant pozna ilicită, gluma inventivă, conştiinciozitatea liber consimţită şi un fermecător sentiment de solidaritate care ne făcea să fim mândre de noi înşine. Când ne-au prins, în dulap erau patru eleve care luau silitoare notiţe. Nu mai ţin minte dacă eu am mărturisit sau altă fată că a fost ideea mea, dar dacă am fost eu era un semn de mândrie, iar facă a fost altcineva era un semn de admiraţie. De altfel niciodată, în lungii mei ani de premiantă întâi, nu am simţit admiraţia colegelor cu intensitatea de atunci. Şi cred că şi profesorii, nevenindu-le să creadă că eu, premianta, am putut inventa aşa ceva, oscilau amuzaţi între contrariere şi surpriza mai degrabă plăcută că, în mod evident, pedepsită, devenisem mai simpatică. Dovada că şi ei se plictisiseră de şirul de note de 10 pe care mi le dădeau şi pentru care mă simţeam aproape vinovată.

Aşa cum mai târziu – în cadrul unei generaţii literare fascinată de propria ei boemă şi având orgoliul performanţelor bahice – aveam să mă simt mereu vinovată de incapacitatea mea de integrare, de faptul că nu-mi făcea plăcere să beau, că nopţile pierdute la Casa Scriitorilor mi se păreau o formă de maculare unde se amestecau indigest orgolii şi invidii, intrigi şi calomnii, ambiţii şi ranchiune, alcoolul reuşind să le dizolve, într-o pastă moale din care se puteau modela succese şi cariere, trădări şi oportunisme. Această vinovăţie s-a întâmplat să se transforme într-o mică laşitate şi ipocrizie, atunci când, din când în când, făceam efortul să mimez integrarea, să încerc să-i conving că sunt asemenea lor, că nu trebuie să mă excludă dintre ei, că nu trebuie să mă antipatizeze. Era o încercare de manipulare de care eram conştientă şi de care îmi era ruşine, izvorând dintr-un fel de teamă produsă întotdeauna de grupurile din care nu făceam parte şi pe care le simţeam – fără să-mi explic de ce – ameninţătoare. Uneori reuşeam, alteori nu. Din păcate, însă, acestea nu erau singurele situaţii în care mi-era teamă de colegi. Îmi amintesc, de exemplu, diverse întâlniri cu cititorii în „săptămâna poeziei“, când grupuri mari de poeţi porneau prin ţară, prin şcoli, prin case de cultură, la începutul lui octombrie. Începeau întotdeauna plăcut, ca un fel de plecări în vacanţă cu clasa. Se făceau glume, se făceau farse, se discuta în tren despre ultimele traduceri apărute, despre ultimele lecturi, spectacole, filme. Eram nu numai autori, ci şi public. Ne simţeam tineri, ne simţeam egali. Dar apoi, după ce începeau lecturile publice, desfăşurate de regulă în faţa unor săli pline, aplauzele inegale începeau să ne cliveze, să ne aşeze în categorii diferite, să ne ierarhizeze. Şi odată cu asta simţeam cum aerul se schimba în jurul meu şi cum valul fierbinte care urca dinspre sală se ciocnea mirat de atmosfera glacială care mă înconjura pe scenă. Bucuria pe care ar fi trebuit să mi-o dăruiască sentimentul realei comunicări cu cei ce mă citeau şi mă ascultau se stingea atinsă de gândul la colegii a căror aversiune creştea direct proporţional cu spectacolul la care asistau. Iar când, la sfârşit, eram înconjurată şi aproape sufocată de public, în timp ce colegii mei erau obligaţi să aştepte să se termine efuziunile pentru că trebuia să mergem împreună la masă, nu puteam decât să mă pun în locul lor şi să înţeleg perfect motivele antipatiei pe care o simţeam iradiind aproape material înspre mine. Iar când, peste ani, prin implicarea în viaţa publică, cercul din jurul meu avea să crească nemăsurat, atât antipatia lumii literare, cât şi înţelegerea mea aproape masochistă pentru întregul mecanism psihologic au crescut la rândul lor.

De fapt, de unde şi de când ar trebui să încep să povestesc, oare, relaţiile mele cu lumea

literară, pentru a reuşi să înţeleg cum am ajuns la înstrăinarea de acum? Sentimentul pe care l-am păstrat întotdeauna – oarecum în secret pentru că, mărturisit, n-ar fi făcut decât să producă o logică uimire pe care m-aş fi jenat s-o combat – a fost acela că sunt, în pofida succesului şi fără nici o legătură cu el, un outsider, un corp străin sau cel puţin diferit. La Cluj, pentru că cei patru ani de interdicţie de semnătură şi de neintrare în facultate m-au plasat automat şi firesc în afara cercurilor literare şi am rămas în afară chiar şi după ce am reînceput să public, e adevărat că mai ales la Bucureşti. La Bucureşti, pentru că veneam din Ardeal, pentru că la început nu cunoşteam pe nimeni şi lucram la o revistă studenţească, periferică lumii literare;

55

apoi, pentru că nu eram dotată în nici un fel pentru boema din care se croia liantul generaţiei noastre; apoi, din cauza interdicţiilor şi a trenei lor de ecouri; şi, mult mai târziu, din cauza implicării civice care m-a azvârlit pe pagina întâi a ziarelor, scoţându-mă din zona revistelor literare.

Am reînceput să public în 1964, graţie lui George Ivaşcu, trecut prin închisoare el însuşi

sub acuzaţia de „crimă împotriva păcii“, eliberat – se povestea – în urma unei înalte intervenţii şi numit redactor şef al revistei „Contemporanul“, care sub conducerea sa a devenit în scurt timp cea mai importantă revistă de cultură. A fost iniţiativa lui Romi – pe care eu o consideram nerealistă – de a-l căuta şi de a-i duce un teanc de poezii, spunându-i şi întreaga poveste a interdicţiei mele. George Ivaşcu a răsfoit teancul fără să citească nici o poezie în întregime şi i-a spus lui Romi că în numărul următor al „Contemporanului“ îmi vor apărea două poezii. Întrevederea a durat câteva minute. Întors la Cluj, Romi mi-a povestit cu amănunte totul şi mi-a spus că vom afla peste câteva zile dacă drumul lui la Bucureşti a avut vreun rost. Eu eram convinsă că nu. Dar, incredibil, pe pagina a treia a următorului număr din „Contemporanul“ au fost publicate două poeme semnate Ana Blandiana. Se împlineau patru ani de când nu mai publicasem.

În această trecere în revistă a întâmplărilor, trăsăturilor de caracter, noroacelor, persecuţiilor care m-au decupat din rândurile generaţiei mele, la capitolul câştiguri trebuie să trec, paradoxal, şi această primă interdicţie, care a durat patru ani extrem de dificili, pentru că nu puteam nici să intru la facultate şi eram la o vârstă la care – nefiind încă formată şi neavând încă argumente ale propriei mele valori – excluderea din societate punea sub semnul întrebării totul. Şi totuşi acest purgatoriu a fost compensat de faptul că, atunci când s-a terminat şi am publicat prima carte, ea a fost primită cu o curiozitate şi un interes mult mai mari decât în cazul debuturilor obişnuite, pentru simplul motiv că toate redacţiile au descoperit pe coperta ei numele fetiţei asupra căreia li se atrăsese cu ani în urmă atenţia, ca fiică a tatălui său. Poate că şi George Ivaşcu îmi ştia dinainte numele, în orice caz fără intervenţia lui providenţială destinul meu nu ar fi demarat atunci. Scepticismul meu înfrânt era cu atât mai uimit cu cât, ca şi în urmă cu patru ani, tata era închis, deci nimic nu se schimbase între timp în situaţia mea. Ceea ce se schimbase era linia partidului, dar eu, spre deosebire de George Ivaşcu, nu aveam de unde să ştiu că peste puţin timp vor fi eliberaţi toţi deţinuţii politici şi – cum avea să-mi povestească tata – vor fi înălţate în mod solemn steaguri albe pe fostele închisori.

De altfel, tot lui George Ivaşcu aveam să-i datorez în următorii ani faptul că am început să scriu săptămânal în „Contemporanul“, iar atunci când, în 1974, „Contemporanul“ a fost decapitat şi el a trecut la conducerea „României literare“, l-am urmat, continuând să scriu regulat în următoarele aproape două decenii. Această prezenţă publicistică specială mi-a dat posibilitatea şi chiar obligativitatea nu numai să spun ce gândesc, ci şi să gândesc lumea prin care treceam. A fost, desigur, un noroc, dar şi încă un element de natură să mă singularizeze, să mă scoată din rând. Nu mai era, însă, o marginalizare, era mai curând o aşezare sub lupă. Nu m-am îndoit niciodată că atât interdicţia de după poemele din „Amfiteatru“, cât şi cea, definitivă, din '88 surveniseră pe fondul urmăririi atente de-a lungul unor întregi decenii a textelor care erau examinate, purecate, respinse, cenzurate, înlocuite cu altele ţinute în portofoliul de rezervă de secretarii de redacţie şi totuşi rămase vii, deci periculoase. Atunci când, după '85, au început să-mi fie copiate de mână poemele şi orice om cu care făceam cunoştinţă îmi arăta discret buzunarul de la piept în care le ţinea, gestul nu era pentru mine inedit: de cel puţin zece ani din acelaşi buzunar erau scoase tabletele din „România literară“ care reuşiseră să evadeze de sub imperiul cenzurii. De altfel, între interdicţiile şi rubricile mele mai exista o legătură: ele, articolele, apărând în acelaşi loc al revistei, în aceeaşi zi a fiecărei săptămâni, denunţau prin simpla lor dispariţie faptul că nu mai aveam dreptul să

56

public. Fără acest control strict, aflat la îndemâna cititorilor, interdicţia ar fi putut trece neobservată, pierdută în anii scurşi în mod firesc între două cărţi.

Paradoxal pentru cineva care şi-a închinat atâţia ani reconstruirii memoriei colective,

sunt o fiinţă cu o memorie personală mai mult sau mai puţin aproximativă şi extrem de capricioasă. Pot să uit lucruri oricât de importante sau de grave, dacă nu m-au tulburat în clipa producerii lor, dar ţin minte în cele mai mici nuanţe câte o replică sau câte o privire aproape neînsemnate, care au produs asupra mea un şoc, în funcţie de persoanele cărora le aparţineau sau de fragilitatea psihică a momentului respectiv. Imi amintesc si azi momentul când mi s-a spus că o poetă talentată – cu care nu mă cunoşteam prea bine şi nici nu ne simpatizam în mod special, dar aveam impresia că ne respectăm, în interiorul aceloraşi valori – a exclamat aflând că sunt din nou interzisă: „Aşa-i trebuie dacă a vrut să fie celebră“. Poate că n-am uitat episodul şi pentru că, mai târziu, l-am găsit consemnat cu o anumită mirare – dacă acolo putea fi vorba de sentimente – şi în Cartea Albă a Securităţii, dar mai ales pentru că nu l-am înţeles – nici atunci şi nici acum – şi toată viaţa mea am fost dependentă de obsesia lucrurilor pe care n-am fost în stare să le înţeleg.

Pe de altă parte, şi în cu totul alt sens, n-am uitat privirea şi vocea Gabrielei Adameşteanu însoţind o frază pentru care – în pofida uimirii pe care mi-a produs-o – i-am fost profund recunoscătoare în timp. Fraza era: „M-am plictisit să te văd pe podium“ şi avea să reprezinte pentru mine un adevărat punct de referinţă şi ultimul argument al unor hotărâri mereu amânate. A fost ca şi cum mi-ar fi smuls un bandaj de pe ochi, dezvăluindu-mi o perspectivă pe care n-o bănuiam, dar care – odată descoperită – simplifica nebănuit lucrurile. Trecuseră mai mult de 10 ani de când, de dimineaţa până seara, în numele Alianţei Civice sau al PEN Clubului Român, organizam mitinguri, congrese, conferinţe de presă, reuniuni internaţionale, publicam proteste, dădeam interviuri şi scriam proclamaţii, declaraţii, statute, platforme-program şi replici, într-un vârtej aproape sinucigaş din care mi se părea că nu am dreptul să dezertez, pentru simplul fapt că nu era nimeni dispus să-mi ia locul, să-şi dea timpul şi să facă tot ce făceam, neretribuit, fără să câştige nimic, pândit de toate primejdiile, atacat din toate părţile. Nici o singură clipă nu-mi trecuse prin minte că totul ar putea fi privit şi altfel, că ceea ce pentru mine era o formă tot mai exasperantă de sacrificiu (pentru că era evident că ceea ce făceam se opunea violent destinului meu de scriitor) ar putea fi considerat un profit, chiar dacă numai în domeniul prestigiului. În toţi acei ani de activitate vehementă şi adesea abrutizantă, m-am simţit, dimpotrivă, diminuată intelectual, ieşită de bunăvoie din propria mea aură, ca într-o penitenţă. Nu mă gândisem la recunoştinţa cuiva, dar eram sigură că meritam compasiunea tuturor. Fraza Gabrielei Adameşteanu m-a coborât cu picioarele pe pământ. A fost argumentul de natură să-mi dizolve remuşcările şi şovăielile şi să mă întoarcă la mine însămi, smulgându-mă din construcţia în care singură mă zidisem, fără să mă mai întreb dacă, în urma mea, nu cumva zidul se va dărâma. Încercasem şi înainte, în numeroase rânduri, să predau ştafeta, dar nimeni nu se arătase dispus să o preia. La Alianţă impusesem chiar în statut rotarea din şase în şase luni a preşedinţiei între cei 5-6 vicepreşedinţi. Dar în 2001, respectiv în 2004, am forţat organizarea de alegeri speciale care mi-au îngăduit să părăsesc conducerea Alianţei Civice şi a Pen Clubului, rămânând să continuu doar la Memorialul Sighet o muncă pe care nu aveam cum să o las baltă.

Anul 1977 a fost pentru noi anul în care ne-au apărut fiecăruia câte două cărţi. „America

Ogarului Cenuşiu“ şi „Arta fără muză“ lui Romulus Rusan şi „Cele patru anotimpuri“ şi „Somnul din somn“ mie. Toate patru fuseseră predate editurilor înainte de data de 4 martie. În seara de 4 martie 1977 la ora 9 şi 22 de minute am pierdut deci totul, cu excepţia vieţilor noastre şi a celor patru cărţi. Nu mi-a venit niciodată să mă întreb ce-ar fi fost dacă am fi murit, pur şi simplu, aşa cum ar fi fost firesc – în blocul nostru muriseră 300 de persoane –,

57

dar m-am întrebat de nenumărate ori ce-ar fi fost dacă manuscrisele acestor cărţi n-ar fi fost încă predate. Şi, în mod ciudat, salvarea cărţilor îmi apărea de fiecare dată mai miraculoasă chiar decât salvarea noastră, în sensul că abia când realizam imensul noroc (ce nume vulgar pentru o atât de înaltă protecţie!) se revelau şi complicatele stratageme prin care am fost sustraşi morţii. Iar fiecare dintre aceste întâmplări devenea parte a unui plan gândit pentru noi de Cineva de Sus, pe care nu puteam să nu-l recunoaştem ca pe un dar. Şi într-adevăr, tot ce mi s-a întâmplat după 1977, binele ca şi răul, l-am privit ca pe un dar primit peste ceea ce ni se cuvenea, un dar pentru care trebuie să fim, desigur, recunoscători, dar căruia, mai ales, trebuie să încercăm să îi găsim sau să îi dăm un sens. Să înţelegem de ce am fost salvaţi şi să trăim astfel încât să nu fi fost salvaţi în zadar.

Cu această jenant de patetică introducere – necesară nu numai pentru a prezenta cadrul, dar şi, mai ales, pentru a putea înţelege starea de spirit în care s-au desfăşurat faptele – încerc să relatez, îmi impun să relatez, şi o fac cu vizibil efort, o întâmplare care m-a umilit profund, dovadă că nu am uitat-o după atâţia ani, şi care a reprezentat un punct de referinţă în lunga istorie a ruperii mele de lumea literară.

Cu M. Z. ne cunoşteam puţin în perioada în care fusesem clujeni. Ne-am cunoscut mai

bine şi chiar ne-am împrietenit mult mai târziu, când noi eram de mult bucureşteni, iar el – simţindu-se tot mai puţin acasă la Cluj – evada cât putea de des spre capitală şi ne vizita adesea. Aşa s-a întâmplat şi într-una din serile de pe la începutul lui 1978, când a trecut pe la noi spunându-ne că va sta mai multe zile în Bucureşti pentru că face parte din juriul premiilor Uniunii pe 1977. Prin faptul că aveam amândoi cărţi publicate în anul respectiv, concuram teoretic fiecare dintre noi. Mai mult chiar, concuram între noi, chiar dacă volumele aparţineau unor genuri diferite, pentru că nimeni nu-şi putea imagina un palmares care să cuprindă doi membri ai aceleiaşi familii. Asta era şi obsesia mea. Îmi era teamă că într-o asemenea situaţie – extrem de probabilă –, aş putea fi preferată eu. Şi asta în condiţiile în care pentru Romi – aflat încă în convalescenţă, cu braţul drept paralizat şi fără să existe nici o garanţie că minunea de a-şi reveni complet se va produce – un asemenea succes ar fi fost mult mai important. Nu fusesem niciodată prea sensibilă la premiile literare şi nici nu aveam prea multe iluzii legate de obiectivitatea lor. Dar, tocmai pentru că ştiam că sunt adesea circumstanţiale, circumstanţele de după cutremur mi se păreau favorizante: pierdusem totul, scăpasem prin miracol, trebuia să luăm totul de la început. De altfel, „America Ogarului Cenuşiu“ fusese din prima clipă un bestseller şi un succes de critică, iar „Somnul din somn“ şi „Cele patru anotimpuri“ umpluseră revistele de cronici entuziaste. Nici o clipă nu mă gândisem, deci, că volumele noastre nu vor intra în discuţia juriului, singura mea preocupare era să nu fiu eu preferată între noi doi. Nu mi-am făcut, deci, nici o problemă să-i spun lui M. Z., fără ştirea lui Romi, obsesia mea, rugându-l, dacă se va pune problema optării pentru unul dintre noi, să insiste pentru el.

Când au fost publicaţi premianţii, niciunul dintre noi nu figura printre ei, ceea ce m-a mirat. Abia când am aflat că numele noastre nici nu intraseră în discuţie, deşi unii dintre criticii aflaţi în juriu scriseseră superlativ despre cărţile respective, consternarea mea n-a cunoscut margini. Romi, care nu-mi cunoştea obsesia, rămăsese complet indiferent, dar eu mă simţeam umilită profund de felul în care fusesem ridicolă, încercând să mă apăr de un succes care se dovedise inexistent. N-am uitat întâmplarea nu numai pentru că a rămas oarecum misterioasă, ci şi pentru că – deşi am continuat să avem relaţii amicale – M. Z. nu mi-a spus niciodată nici un cuvânt despre ea. N-am uitat-o însă şi pentru că, de-a lungul anilor din urmă, de câte ori „Somnul din somn“ sau „Cele patru anotimpuri“ au fost reeditate sau traduse (şi au apărut numeroase traduceri ale celor două cărţi), îmi venea în minte uimirea şi umilinţa, vechi de decenii.

58

Cu timpul, umilinţa de a mă fi simţit ridicolă a început să mi se pară ridicolă ea însăşi, iar uimirea a început să se estompeze, corelată cu o altă amintire. Făcusem şi eu parte o dată,o singură dată – pentru că după aceea nu am mai acceptat niciodată să fiu propusă – din juriul pentru desemnarea premiilor Uniunii Scriitorilor. Nu-mi mai amintesc anul, dar era, în orice caz, înainte de cutremur. Colegii mei de jurizare erau, cu excepţia a doi sau trei, nume cunoscute din poezie şi proză, despre care puteai să-ţi imaginezi orice, doar că îşi citesc colegii, nu. De altfel, spre stupoarea mea, care îmi imaginam că vom parcurge o listă a cărţilor publicate în anul respectiv şi eventual a cronicilor care le-au fost dedicate, luându-le ca bibliografie până la o următoare discuţie, după alegerea preşedintelui juriului în persoana unuia dintre critici, s-a hotărât să nu se piardă timpul şi juriul să-şi încheie lucrările în aceeaşi şedinţă. Apoi fiecare a început să scoată din buzunare hârtiuţe de pe care au pornit să citească, acoperindu-se unii pe alţii, diverse nume care trebuiau neapărat premiate. Pe unii dintre ei îi citisem şi mi se păruseră oarecare, despre alţii nu ştiam nimic.

– Dar când îi vom citi? am îndrăznit să întreb, şi întreaga adunare a izbucnit în hohote, iar un prozator mătăhălos, care morfolea cuvintele înainte de a împroşca cu ele adunarea, mi-a răspuns că, indiferent dacă îl citesc sau nu o să am de a face cu el dacă îl votez pe X. Am crezut că glumeşte, dar felul în care, vorbind toţi deodată, strigau de-a valma nume de poeţi, prozatori, critici, dramaturgi propuşi pentru diferitele categorii de premii, fără să-şi pună problema vreunui argument, dar ridicând vocea pentru a o acoperi pe a celorlalţi, a sfârşit prin a mă înspăimânta.

– S-o luăm în ordine, a spus preşedintele. Am să încep cu poezia.Dar înainte de a începe votarea, un poet pentru care aveam o reală admiraţie s-a sculat

de la locul lui şi, trecând pe la fiecare membru al juriului, a repetat ca într-un canon aceeaşi frază, desprinsă parcă dintr-un teatru absurd:

– Bătrâne, dacă mă iubeşti, îl votezi pe A.D. E prietenul meu şi are nevoie de banii ăştia. Nu mă întreba de ce.

Unii dădeau din cap, alţii zâmbeau jenaţi, alţii notau numele. Nu-mi venea să cred.– Dar, pentru Dumnezeu, i-am spus, anul acesta a apărut „Madona din Dud“ de Cezar

Baltag, o carte cu adevărat foarte bună. Ştii şi tu, ca şi mine...Dar el a trecut, fără să mă contrazică şi fără a părea să înregistreze ce-am spus, şi acum

recita vecinului meu litania.– Bătrâne, dacă mă iubeşti...S-a votat şi A.D. a câştigat cu o majoritate confortabilă. Cezar Baltag obţinuse un singur

vot, al meu.S-a trecut la alte genuri literare şi, în măsura în care înţelegeam lucrurile, majorităţile

necesare se obţineau prin bună înţelegere pe bază de troc.Mă simţeam într-o cursă din care trebuia să ies. M-am ridicat în picioare. Un timp, din

cauza discuţiilor aprinse, nu m-a observat nimeni. Apoi preşedintele m-a întrebat, oarecum mirat, dacă vreau să spun ceva.

– Da, am răspuns, vreau să anunţ că îmi dau demisia.– Ce fel de demisie, a întrebat el aiurit.– Demisia din juriu.Se pare că gestul meu era inedit, pentru că s-a făcut linişte.– Dar ce s-a întâmplat? s-a interesat cineva.– Tot ce se întâmplă aici. În mod evident, nimănui nu-i pasă care sunt cele mai bune

cărţi ale anului, ci dacă poate să-l impună pe cel care-l interesează. Eu n-am pe nimeni de impus. L-am propus pe Cezar Baltag pentru că este un poet adevărat şi a scris o carte foarte bună. L-am votat numai eu. Nu mai are rost să mai rămân. Şi am dat să ies.

– Staţi, m-a oprit preşedintele. Nu e chiar atât de simplu. Trebuie să menţionăm în procesul verbal. Ce spunem? De ce demisionaţi?

59

– Pentru că nu sunt de acord cu lista celor aleşi.– Bine, dar asta aruncă un blam asupra tuturor, şi a noastră, şi a premianţilor. Nu poţi să

faci asta.– Trebuie găsită o soluţie de compromis.– Nu se poate să nu fie o soluţie.Începuseră să vorbească din nou toţi deodată, brusc interesaţi de problema care părea să-

i privească în mod direct.– Bătrâne, am eu o idee, spuse poetul adresându-se preşedintelui şi bâlbâindu-se puţin ca

întotdeauna când era încurcat. O idee cu care va fi toată lumea de acord, sunt convins: să-l punem pe Cezar în capul listei. Dăm un premiu la poezie în plus.

Era într-adevăr o soluţie de compromis. Un compromis care mă cuprindea şi pe mine. Nu aveam de ce să-l accept. Şi totuşi...

Mă priveau cu toţii aşteptând şi privindu-i la rândul meu am avut revelaţia ridicolului intransigenţei mele. Acceptarea compromisului era în egală măsură o victorie şi o înfrângere. Ei mă manipulau pe mine şi eu îi manipulam pe ei. Fusese o experienţă care mi-a lăsat senzaţia nu numai a unei maculări, ci şi a unei nedefinite vinovăţii.

Astfel „Madona din Dud“ a luat premiu şi eu n-am mai făcut niciodată parte dintr-un juriu literar.

Dar întâmplarea mi-a rămas în minte nu numai ca o scenă de gen, care poate fi analizată în registru satiric, ci şi ca un moment oarecum singular al felului meu de a reacţiona. Pentru că, dacă încerc să găsesc trăsăturile firii sau caracterului meu care mi-au marcat cel mai adesea înfrângerea, dând în acelaşi timp explicaţia nuanţată a ineficienţei eforutrilor mele publice, prima dintre aceste trăsături este un anumit maniheism, o incapacitate de a combina culorile şi chiar de a accepta combinarea lor. E clar că în acest sens nu am în mine nici o înţelepciune „politică“, nici o precauţie, nici un instinct de autoapărare, mai mult, că îmi lipseşte aderenţa la realitate, nu în sensul că nu o înţeleg, ci în sensul că nu o accept.

Nu fără legătură cu această trăsătură a avut loc – mult mai târziu – ultima dintre

întâmplările care ne-au depărtat pe mine şi pe Romi de lumea scriitorilor şi în orice caz de Uniunea Scriitorilor ca instituţie. Cum, înainte de '89, scriitorii nu erau cuprinşi în sistemul general de pensii, primeau, din partea Uniunii Scriitorilor, pensii de 2, 3 sau 4.000 lei, în funcţie de numărul şi valoarea cărţilor etc. După revoluţie, Uniunea n-a mai fost în stare să plătească aceste pensii, iar scriitorii bătrâni au rămas pur şi simplu muritori de foame, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă ar fi fost în stare să scrie, nu mai existau edituri sau reviste care să fie dispuse să-i publice. De altfel, cel mai adesea, revistele şi editurile nu mai puteau plăti onorarii. Dificultatea inserării lor în sistemul de pensii de stat venea din faptul că, pe de o parte, în nomenclatorul profesiunilor din România nu exista şi profesiunea de scriitor, iar pe de altă parte, scriitorii nu aveau cărţi de muncă şi nu plătiseră contribuţia pentru pensie la Casa de Asigurări Sociale, ci la Fondul Literar, care între timp dispăruse, transformat – cel puţin discutabil – într-o instituţie independentă fără legătură cu Uniunea şi cu vechile obligaţii. În această situaţie, care, odată cu degradarea leului şi creşterea preţurilor, devenise şi disperată, a fost înfiinţată pe lângă Uniune o cantină de unde li se ducea gratuit acasă scriitorilor bătrâni şi bolnavi o porţie de mâncare. Apoi, prin insistenţe la diverse foruri unde unul sau altul dintre scriitorii proeminenţi aveau relaţii, s-a acceptat trecerea pensiilor scriitorilor la stat, în ultima categorie posibilă, aceea a necalificaţilor. Lăsând la o parte faptul că acest tip de pensii era foarte mic (am făcut odată socoteala că pensia unui scriitor era de 3-4 ori mai mică decât a unui profesor, sau medic, sau inginer), ceea ce era profund umilitor era nerecunoaşterea profesiunii în sine, situaţia jignitoare de toleraţi care ni se rezerva în noua societate. Acesta era stadiul lucrurilor când, la congresul de după moartea lui Laurenţiu Ulici, şi eu, şi Romi am acceptat să candidăm pentru Consiliul Uniunii (adică nu ne-am recuzat când

60

am fost propuşi, aşa cum făcusem la congresele precedente şi cum aveam să facem la cele ulterioare), cu gândul de a insista pentru rezolvarea de principiu a problemei. Şi, într-adevăr, atât el în Consiliu, cât şi eu în Comitetul Director, în care fusem aleasă, am pledat în mod de-a dreptul obsedant pentru legiferarea pensiilor scriitorilor în sensul plasării lor la nivelul celorlalţi pensionari. Toată lumea ne dădea dreptate, existau mereu promisiuni, dar totul se tergiversa până într-un moment în care – era cred în anul 2003 sau 2004 – a fost publicată în Monitorul Oficial o hotărâre prin care se acordau retribuţii de merit unui număr de 700 de personalităţi (câte o sută pentru fiecare uniune de creaţie, plus sportivi, oameni de ştiinţă etc.). Retribuţia de merit avea să fie egală cu trei salarii minime pe economie, neimpozabilă şi viageră. Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor îi revenea deci sarcina să aleagă cei 100 de scriitori cărora avea să le crească nivelul de trai mult peste nivelul mediu al populaţiei, în timp ce restul de mai bine de 2000 de membri ai Uniunii continuau să moară de foame.

Am cerut să se consemneze în procesul verbal al şedinţei că nu mă simt în stare nici să aleg, nici să mă las aleasă pe lista celor 100, mai mult, că sunt convinsă că nu există criterii pe baza cărora să se facă această alegere. Care puteau să fie criteriile după care să se aleagă cei 100 cu existenţa asigurată pe viaţă, dintre cei câteva mii condamnaţi la mizerie? Cine putea să-şi permită să transforme criteriul estetic într-unul de viaţă şi de moarte şi cine avea dreptul şi căderea să aleagă, chiar dincolo de morală, câştigătorii criteriului estetic? Prin imposibilitatea stabilirii criteriilor de selecţie, retribuţiile de merit – care ar fi fost discutabile chiar dacă toată lumea ar fi avut asigurată subzistenţa – deveneau profund imorale în situaţia în care urmau să hotărască cine avea dreptul să supravieţuiască şi cine nu. Încă de atunci, din prima clipă a luării de poziţie, am avut o senzaţie stranie de nelinişte, întâlnind ochii celor care mă priveau, contrariaţi, cu un amestec de uimire şi de iritare, ca şi cum aş fi făcut o gafă jenantă pentru toată lumea. În orice caz, era clar că îi deranjam pe toţi.

Am încetat să mai particip la şedinţele Comitetului Director, cu atât mai mult cu cât în următoarea perioadă nu s-a discutat decât faimoasa listă, dificil de întocmit nu numai pentru că erau greu de găsit unităţi de măsură obiective pentru cântărirea valorii, ci şi pentru că presiunile şi interesele, care nu aveau nici un fel de legătură cu acestea, erau enorme. Şi cum criteriile nu puteau fi găsite, s-au căutat priorităţile, oportunităţile, obligaţiile, interesele. La un moment dat ni s-a telefonat de la secretariat că facem parte amândoi din lista celor 100 de fericiţi şi că trebuie să trecem pe la Uniune pentru a îndeplini formalităţile: semnarea unei cereri de acordare a retribuţiei. Am refuzat amândoi. De fapt am făcut-o aproape automat, fără să ne gândim nici o clipă la faptul că era vorba de scăparea definitivă, până la sfârşitul vieţii, de grijile materiale. Cred că nici nu am calculat suma pe care o refuzam, pentru că, dacă am fi calculat-o, ne-ar fi speriat şi am fi ţinut-o minte. Singurul argument al gestului nostru, reflex şi fără alternativă, era ideea că, dacă am fi primit acea sumă de bani, n-am mai fi putut privi niciodată în ochi nenumăraţi colegi care nu o primeau. Colegi pe care – e drept – în cele mai multe cazuri nici nu-i cunoşteam, nici nu-i citisem, nici nu ştiam dacă sunt buni sau răi, talentaţi sau nu, dar despre care ştiam că există, că sunt bătrâni şi că n-au nici o şansă.

Relatând acum felul în care s-au desfăşurat lucrurile nu pot să mă împiedic să simt latura oarecum absurdă a reacţiei noastre, mai ales din perspectiva felului de-a dreptul nebunesc în care s-a încheiat toată povestea.

Pentru că, încet-încet, după ce lista celor 100 a fost publicată – dovedindu-se un indigest amestec de scriitori serioşi cu nulităţi, de oameni cinstiţi cu şarlatani, de oameni aproape săraci, trăind de pe o zi pe alta din colaborări şi pensii infime, cu şefi de instituţii beneficiind de salarii imense pe care şi le stabiliseră singuri – şi s-a observat că nu figuram pe ea, am simţit că se strânge în jurul nostru un cerc dur de aversiune şi chiar de ură. În prima clipă n-am înţeles, mi se părea că suntem victimele unei neînţelegeri. Apoi însă totul a devenit clar şi de o logică diabolică: ne urau cei ce primeau retribuţia şi se simţeau umiliţi de faptul că noi o refuzasem. Dar ne urau nu numai ei, ci şi cei care n-o primeau, dar sperau s-o primească

61

atunci când unii dintre cei ce o primeau ar fi murit; şi ne urau sau, poate, ne dispreţuiau, şi cei care nu aveau nici o şansă s-o primească vreodată, dar ştiau că, dacă ar fi avut, ar fi acceptat-o, spre deosebire de noi care o refuzasem. Nimeni nu ne compătimea pentru prostia de care dădusem dovadă, nimeni nu ne respecta pentru scrupulele morale poate inadecvate, poate chiar ridicole, dar pe care le plăteam cu vârf şi îndesat. Rămăsese doar un covârşitor sentiment de jignire generală, de umilire care se cerea răzbunată. Mi s-a făcut frică. Era o unanimitate atât de iraţională şi atât de nedreaptă, încât am avut cu spaimă revelaţia expulzării noastre din lumea căreia – oricât de deosebită de noi – îi aparţineam. Şi atunci am făcut unul dintre cele mai bizare acte de oportunism din viaţă: am dat un interviu în care am explicat că nu am vrut să jignim pe nimeni, că amândurora ne pare rău pentru felul în care ne-a fost interpretat gestul, că e vorba de o reacţie strict personală care nu are legătură cu respectul pe care îl purtăm colegilor noştri şi, practic, le ceream iertare celor care luau bani, pentru că noi nu luam. Abia apoi, ca după o exorcizare, m-a cuprins revolta şi am simţit că ceva s-a rupt definitiv între mine şi lumea căreia pe vremuri, totuşi, de atâtea ori, fusesem mândră că îi aparţin.

(Peste câţiva ani s-a legiferat o corectură rezonabilă, nu numai pentru scriitori, ci pentru toţi artiştii care nu fuseseră aleşi: pensiile lor – mari sau mici – au fost majorate prin lege cu 50 de procente. Dar câţi muriseră între timp, primind de la Uniune doar cheltuielile de înmormântare?)

În istoria subiectivă a relaţiilor mele cu lumea literară aceste întâmplări m-au marcat

profund şi au schimbat într-un fel esenţial culoarea atmosferei dintre mine şi colegii mei. În măsura în care orice schimbare impusă din afară este o manipulare, ele intră în mod logic în cuprinsul cărţii de faţă.

62

Dictare Mi se întâmplă uneori când îmi citesc manuscrisele scrise în grabă – o grabă imperativă,

impusă de nevoia de a transcrie ideile în ritmul precipitat al apariţiei lor – să descopăr cuvinte scrise greşit, în sensul înlocuirii unor sunete cu altele care le seamănă: agea în loc de acea, singer în loc de sincer, buternic în loc de puternic, adunci în loc de atunci. La început, nu-mi venea să cred: erau greşeli care nu puteau apărea decât la dictare, era vorba de confundarea unor sunete, ca şi cum drumul dintre creierul şi mâna care scria ar fi trecut printr-o ureche imperfectă. Ba chiar mai mult decât atât: cea care scria o făcea mecanic, fără să caute să înţeleagă sensul cuvintelor pe care le aşternea, ca şi cum ar fi transcris vocabule într-o limbă necunoscută.

Apoi, încet-încet, a trebuit să accept evidenţa: mă aflam în faţa unei dovezi indubitabile că altcineva îmi şoptea, nu prea clar, în limba lui, ceea ce apoi devenea al meu prin lectură şi corectare.

Poate c-ar trebui să mă simt umilită, dar, dimpotrivă, am sentimentul unui noroc despre care nu am timp să mă întreb dacă îl merit, pentru că sunt prea grăbită să îl folosesc. Tot ce-mi rămâne de făcut este să mă concentrez şi să ciulesc urechile pentru a transcrie ceea ce mi se spune.

63

Indiferenţa Nu am ştiut niciodată dacă trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu sau să mă plâng pentru

o caracteristică pe care nu mă hotărăsc s-o numesc calitate sau defect. Este vorba despre un fel de indiferenţă – nu sunt sigură că termenul este exact – pe care o am faţă de destinul paginilor mele. O indiferenţă care se manifestă sub diverse forme şi pe diverse niveluri şi care ia uneori aspecte violente, care-mi fac rău şi care mă şi împiedică să consider corect termenul folosit, indiferenţa fiind o noţiune neutră, aflată la punctul zero al reacţiilor pasionale.

Prima treaptă este sentimentul de înstrăinare pe care îl am faţă de ceea ce am scris, imediat ce am trecut manuscrisul pe curat. La început am crezut că mă înstrăinează litera mecanică a maşinii de scris sau a computerului, deci am recurs la transcrierea tot de mână, dar mai inteligibilă, a ceea ce, în prima formă, se coagula din cuvinte răzleţe pierdute printre ştersături, variante succesive anulate, în aşa fel încât înţelegerea textului final era un adevărat tur de forţă al memoriei şi a capacităţii de a descifra, dintre arabescuri, mâzgălituri şi aglomerări de sensuri respinse, ceea ce trebuia salvat. Dar, chiar scrise de mână, ajunse pe o foaie curată şi aşezate într-o arhitectură caligrafică formată din versuri clădite ordonat unul peste altul, cuvintele nu mai păreau ale mele şi le citeam cu un fel de curiozitate iritată în egală măsură de admiraţie sau de nemulţumire. Era ca şi cum – odată extrase din magma confuză, care era chiar o expresie a muncii şi inspiraţiei, o reprezentare grafică tulburătoare în sine, chiar dincolo de sensurile chinuitorului act al creaţiei – versurile deveneau automat oarecum impersonale, publice (chiar dacă rămâneau închise într-un dosar) şi le simţeam ale mele mai puţin decât pe cele pe care le ştiam pe de rost şi mă impresionaseră ale altor poeţi. Ca şi cum ale altora puteau să mi se adreseze şi să le adopt, în timp ce ale mele, în momentul în care pierdeam amintirea durerilor facerii, pierdeau legătura cu mine şi îşi începeau propriul destin care nu mă mai îngloba. Uneori încercam să amân sau chiar să uit această cazuistică a alienării, lăsând poemele netranscrise, înecate în negura ştersăturilor şi ameninţate de riscul nemaidescifrării luni sau chiar ani întregi. Sau, după ce le transcriam, le citeam repetat până le învăţam pe dinafară, trecându-le astfel în categoria versurilor care devin ale mele prin lectură. Dar, şi într-un caz, şi într-altul, simt metodele oarecum ilicite sau, şi mai rău, contra naturii, de necomparat cu violenta senzaţie de fericire izbucnită ca o lumină orbitoare în momentul terminării unui poem, momentul în care fiecare celulă din creier şi fiecare fibră din corp semnalizează efervescent că aşa e bine, că aşa trebuie să rămână, că s-a împlinit o minune pe care nu mai trebuie să o ating. Sau poate nici nu mai am dreptul.

Tot ce urmează îşi trage sevele de aici, din această fericire, pe care n-o pot compara cu nimic, urmată imediat de o interdicţie şi de o ruptură. Publicarea în revistă a câte unui ciclu de versuri îmi apare ca o întâmplare mai degrabă mondenă, cu care nu prea am legătură, iar prezenţa, cum se obişnuieşte, a unei fotografii, care se întâmplă adesea să-mi fie necunoscută, dă argumente în plus neapartenenţei. În orice caz, este încă un pas pe drumul îndepărtării de propriile mele pagini. Iar atunci când aceste pagini sunt strânse între copertele unei cărţi este ca şi cum înstrăinarea şi-ar fi atins propriile limite şi drumul îndepărtării poemelor mele de mine s-ar fi terminat într-o prăpastie unde totul lunecă definitiv. Astfel stând lucrurile, nu mai pare atât de anormal faptul că mi-e aproape indiferent ce se întâmplă în continuare cu paginile căzute acolo. Există totuşi o deosebire esenţială între impresia pe care mi-o produc comentariile criticilor şi impresia pe care mi-o produc reacţiile cititorilor. În timp ce aceştia din urmă – mai ales când sunt tineri şi simt că lectura despre care vorbesc îi va marca pe toată viaţa – mă bucură ca orice întâmplare fericită, chiar dacă îmi dau sentimentul că este vorba despre altcineva, paginile de analiză critică – indiferent dacă encomiastică sau insultătoare –, cu foarte rare excepţii, mi se pare că nu se referă la nimeni. La nimeni, cu excepţia semnatarilor lor, care nu au nici un fel de legătură nici cu mine, nici cu paginile mele. Poate că indiferenţa cu care am citit în general ceea ce s-a scris despre mine, indiferenţă care a

64

evoluat până la a nu mai citi decât întâmplător acest tip de literatură, a fost declanşată de un moment plasat chiar la începutul vieţii mele de autor de cărţi, pe care îl ţin minte şi acum în cele mai mici amănunte, dovadă că m-a marcat. Un important critic literar a publicat o cronică debordând de entuziasm despre un poet pe care nu-l citisem şi căruia abia dacă îi auzisem numele. Ţin minte fervoarea cu care am citit-o şi graba cu care am căutat cartea căreia îi era dedicată şi mai ţin minte perplexitatea care m-a cuprins în faţa platitudinii versurilor care inspiraseră entuziasmul criticului. Pe autorul respectiv nu şi-l mai aminteşte nimeni de mult, dar eu încă mai ţin minte acea incredibilă cronică – singura din toată viaţa mea pe care am invidiat-o – şi lecţia de îndoială şi de relativitate pe care mi-a oferit-o. Dar concluzia pe care am tras-o atunci, la începuturi, nu a fost pur şi simplu aceea că nu trebuie să aştept şi să depind de verdictele criticii pentru că ar fi subiective, lipsite de rigoare şi întâmplătoare, ci una mult mai serioasă şi mai radicală în acelaşi timp. Pentru că am înţeles din acea primă şi singură cronică importantă în viaţa mea – o cronică a unui critic bun despre un poet prost – că el, criticul, nu scria despre poetul respectiv despre care se făcea că scrie, ci despre el însuşi, care găsise întâmplător acolo un sâmbure de la care să-şi pornească propria poveste. Tot ce am descoperit şi am învăţat mai târziu a confirmat această primă şi ciudată intuiţie. Acum sunt convinsă că singura deosebire dintre scriitori şi critici este aceea că primii se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu viaţa, în timp ce ceilalţi, criticii, se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu literatura. Iar în acest sens, ceea ce spune un critic despre un poem al meu nu are de ce să fie mai important pentru mine decât este important pentru un arbore ceea ce scriu eu despre frunzele lui. Cel mai evident argument că aşa stau lucrurile este chiar ierarhia criticilor, care sunt importanţi nu în măsura în care diagnosticele şi judecăţile lor de valoare se dovedesc corecte, ci în măsura în care reuşesc să creeze o tensiune a propriilor lor idei, în măsura în care le încheagă în sisteme oricât de aberante, dar în stare să electrizeze printr-o intensitate care aparţine marii literaturi.

Relaţia cu cititorii am simţit-o întotdeauna mai strânsă şi încărcată de o emoţie pe care n-am simţit-o niciodată în relaţia cu criticii. Pentru că nu avea de ce să mă emoţioneze – cel mult mă putea fascina – faptul că la lectura paginilor mele se năşteau alte pagini, fără legătură cu acestea şi tensionate de idei care îmi erau cu desăvârşire străine. Mă impresiona însă profund bucuria mărturisită a lecturii, nu pentru că era vorba de lectura paginilor mele, ci pentru că îmi amintea într-un mod tulburător propria mea bucurie a lecturii. Îmi amintesc felul în care citeam în adolescenţă cărţile, aruncându-mă ca într-o voluptuoasă sinucidere provizorie în viaţa lor uneori de neînţeles, în timp ce propria mea viaţă rămânea ca o haină uitată pe mal, fără să ştiu dacă voi mai avea puterea să mă întorc şi să o îmbrac vreodată. Nimic din ceea ce mi s-a întâmplat în viaţă nu a fost mai important, mai determinant pentru viaţa mea decât lecturile din adolescenţă şi n-am crezut niciodată că pot, ca scriitor, să-mi doresc mai mult decât să am în viaţa unor adolescenţi rolul pe care scriitorii l-au avut în viaţa mea de adolescent.

Şi totuşi, sau tocmai pentru că eu însămi nu sunt cu mult mai mult decât propriul meu cititor – din moment ce simt cum versurile devin ale mele nu scriindu-le, ci citindu-le – întâlnirea cu cititorul este pentru mine, oricât de flatantă, prea gravă ca să aibă legătură cu amorul propriu. Citeam de curând jurnalul unui scriitor, de altfel stimabil, care îşi întrerupea descrierea laborioasă a chinurilor creaţiei prin transcrierea unor scrisori de la câte un cititor sau prin relatarea câte unei convorbiri cu cineva care îl felicita pentru o carte. Citeam cu un fel de jenă şi mă întrebam câte volume de scrisori de la cititori ar trebui să public dacă aş fi păstrat vreuna dintre ele (de păstrat am păstrat doar scrisorile cu incredibile insulte din 1990 pentru interesul lor sociologic şi dând măsura nebuniei unei epoci). Nu sunt sigură, însă, că nu mă laud cu lucruri pe care ar trebui să mi le reproşez. Indiferenţa şi detaşarea de rezultatul scrisului meu a devenit automat o indiferenţă şi o detaşare faţă de mine însămi, un ciudat mod

65

de a fi mândră că îmi distrug urmele, că nu-mi administrez destinul, că nu încerc să-l dirijez decât, cel mult, punându-i beţe în roate.

E ciudat ce importanţă pot să aibă în viaţa unui om întâmplări derizorii şi cu totul nesemnificative. Eram foarte tânără, nici nu ştiu dacă debutasem, când am ajuns acasă împreună cu un grup de adolescenţi asemenea mie la un scriitor destul de tânăr el însuşi, oricum cu cel puţin zece ani mai mare decât noi şi ajuns la o anume notorietate. Ceea ce îmi amintesc a fost felul pedant, ridicol pentru un tânăr, în care gazda ne-a arătat pe un raft de bibliotecă un dosar gros cu şină în care erau încopciate grijuliu, datate şi numerotate, tăieturile din presă în care era vorba despre cărţile sale: cronici, recenzii, interviuri, fotografii. Nu mai ţin minte care putea să fie scopul acelei exhibări, poate că voia să ne impresioneze pe noi, cei mai tineri, cu proaspăta lui glorie sau poate voia să mă impresioneze chiar pe mine, singura fată din grup. Ceea ce îmi amintesc este violenta jenă care m-a cuprins, ruşinea de a fi martora unei atât de jalnice vanităţi şi faptul că, începând de atunci, într-un mod cu siguranţă exagerat, l-am dispreţuit toată viaţa pe bietul administrator al gloriei, iar eu, în viaţa pe care aveam s-o încep, mi-am făcut un titlu de glorie din a nu decupa niciodată articolele despre mine, din a nu le păstra şi, în cele din urmă, chiar din a nu le citi. Indiferenţa despre care vorbeam are, bineînţeles, un rol determinant în această metodică dezordine întoarsă împotriva mea, cu o modestie care nu mă poate împiedica să mă întreb dacă nu cumva orgoliul meu este atât de mare încât nu mai lasă loc vanităţii...

66

Un personaj de Camil Petrescu Am învăţat să citesc înainte de a merge la şcoală şi cititul cărţilor, în timpul orelor, pe

sub bancă, a fost, începând de la şcoala primară, unul dintre delictele constante ale copilăriei mele. De altfel, lectura a fost întotdeauna subiect de dispută în familie, dezechilibrul dintre orele de joacă şi cele de citit, în avantajul acestora din urmă, fiind o veşnică îngrijorare a părinţilor, mereu atenţi să-mi confişte cartea şi să mă scoată cu forţa printre ceilalţi copii. În discuţie nu era ceea ce citesc, am avut întotdeauna o totală libertate în această privinţă (ceea ce a făcut de multe ori să citesc prea devreme cărţi pe care trebuia să le reiau apoi la alte vârste, într-un fel de palimpsest al lecturilor şi înţelegerilor succesive), în discuţie era doar cât citesc, toată lumea cu excepţia mea considerând că citesc prea mult şi obligându-mă, în cele din urmă, la diverse forme de camuflare a lecturii (de la cititul cu lanterna sub plapumă, după ce îmi stingea mama seara lumina, până la încuierea în pod unde aveam întotdeauna o mică rezervă de cărţi). De altfel, sentimentul ilicit al lecturii a contribuit cu siguranţă, de-a lungul anilor de copilărie şi adolescenţă, la deliciile lecturii, la marile plăceri şi bucurii pe care aceasta mi le oferea şi la capacitatea ei de a-mi influenţa devenirea.

În mod ciudat, scriitorul care mi-a influenţat cel mai mult formarea (intelectuală şi psihologică, nu estetică) nu a fost un poet, ci un dramaturg. Este vorba despre Camil Petrescu, şi mă refer la piesele lui de teatru, nu la romane sau la poeme. Între 14 şi 16 ani, înainte să încep să citesc şi în alte limbi, am citit volumele de teatru ale lui Camil Petrescu de atâtea ori, încât ajunsesem să ştiu pe dinafară scene şi acte întregi, aş fi putut să joc singură, rând pe rând, toate personajele. De altfel, pentru scurt timp, revoltată că nimeni nu se încumeta să pună în scenă aceste piese, a căror lipsă de teatralitate era considerată un loc comun, am cochetat chiar cu ideea de a mă îndrepta spre teatru pentru a dovedi că această dramaturgie poate fi jucată, în pofida (sau chiar datorită) intelectualităţii ei. Nu ştiu dacă trebuie să-i fiu recunoscătoare lui Camil (i-am spus întotdeauna aşa, ca unui prieten, eludând numele, banal, de familie) sau să regret felul în care m-a învăţat să văd idei şi să plătesc penru ele până în pânzele albe. Nu am însă nici o îndoială că multe dintre deciziile mele de maturitate, ducând uneori până la pericol şi până la ridicol refuzul compromisului, au avut legătură cu faptul că în adolescenţă am fost îndrăgostită de Gelu Ruscanu, de Ladima, de Pietro Gralla, de Bălcescu.

Mi s-ar putea obiecta că în anii '50, el, scriitorul, nu a fost întotdeauna la înălţimea personajelor sale. Tot ce pot să răspund este că am ajuns în lumea literară prea târziu pentru a-l putea descoperi ca om şi-mi pare bine că s-a întâmplat aşa. Dar citirea cutremurătoarei stenograme „Procesul tovarăşului Camil“ publicate de Ion Vartic nu a reprezentat pentru mine un motiv de a-mi renega admiraţia din prima tinereţe, ci un argument tulburător al umilinţelor la care putea fi supus un mare scriitor de nişte colegi ticăloşi şi semianalfabeţi, în spatele cărora se afla braţul înarmat al Securităţii. Am citit stenograma acelei şedinţe de demascare a scriitorului aproape plângând, cum plângeam în adolescenţă citindu-i piesele, am citit-o ca pe o îngrozitoare piesă de teatru în care Camil Petrescu interpreta, chiar dacă nu până la capăt, rolul unui personaj de Camil Petrescu.

Repet, Camil Petrescu nu m-a influenţat estetic, nu a format scriitorul, ci omul care am devenit. Iar acest om, devenit la rândul lui scriitor, îi rămâne recunoscător celui ce mi-a inculcat din adolescenţă un fel de a fi exagerat, care m-a împiericat să mă acomodez, să mă adaptez, să mă descurc, într-o lume dispusă nu să se lase fascinată de idei, ci să le manipuleze.

67

Noţiunea de avere Cred că am mai scris despre faptul că atunci când completam formulare pentru

admiterea la facultate singurul capitol care nu-mi punea probleme, pe care îl completam cu inima uşoară, era cel al averii. Trăgeam aproape încântată dungă la toate rubricile, fericită că nu aveam nimic. Aş vrea să revin asupra acestei teme, să înţeleg, dacă se poate mai nuanţat, relaţia dintre mine şi noţiunea de avere. Pentru că, în mod evident, uşurarea cu care trăgeam linie nu venea numai din faptul că ştiam că aşa este just şi util din punctul de vedere al intrării la facultate. Veneam dintr-o lume, cea a părinţilor mei, în care averea sau lipsa de avere, banii sau lipsa banilor nu aveau aproape nici un rol, nu în sensul că aveam prea mult sau că aveam prea puţin, ci în sensul că asta n-a reprezentat niciodată un subiect esenţial al vieţii. Nu-mi amintesc din copilărie nici o discuţie despre bani între Mama şi Tata şi aş fi înclinată să presupun că, fără să ne prisosească, am avut întotdeauna cât ne era necesar, dacă nu mi-aş aminti o lungă perioadă din prima copilărie în care dimineaţă de dimineaţă, în loc de cafea sau ceai, beam o ceaşcă mare de supă de chimion cu bucăţele de pâine prăjită. Ceea ce, desigur, era un semn de sărăcie, care însă nu a fost considerată o dramă, din moment ce îmi place şi acum supa de chimion. Oricum, cei din jurul nostru erau la fel de săraci şi nu sunt sigură că sărăcia nu era o caracteristrică a epocii, nu a familiilor sau persoanelor. Desigur, pe acest fundal egalitar erau grade diferite de bunăstare, de exemplu nu îmi mai amintesc exact de când, în orice caz după naşterea sorei mele, deci după ce eu aveam cinci ani, Mama a adus la noi o femeie micuţă şi iute ca un copil pe care o culesese de pe treptele bisericii şi care avea să devină un membru al familiei noastre până la moarte. De altfel, sora mea, pe care o crescuse, îi spunea „bunică“ şi îmi amintesc cum o ajuta să dea de mâncare, fericită şi plină de mândrie, cerşetorilor pe care mama îi strângea de pe stradă. Asta nu însemna că nu erau alţii mult mai înstăriţi decât noi, îmi amintesc, de exemplu, cum, la stabilizare, vecina din colţul străzii nu se putea opri din plâns, bocind teancurile de bancnote devenite hârtii fără valoare, în timp ce mama povestea amuzată şi cu un fel de paradoxal orgoliu că a trebuit să ia împrumut pentru că nu avea suma minimă pe care orice cetăţean avea dreptul să o schimbe în noile monede. Faptul că îmi amintesc acel amuzament şi acel orgoliu este o dovadă că era ceva neobişnuit şi că m-a marcat, deşi eram foarte mică, şi cred că pot să recunosc ciudate urme ale acelei reacţii în diverse momente ale vieţii mele. Pentru că, şi în cazul meu, orgoliul că pot să nu depind de bani era depăşit doar de amuzamentul că toţi cei care depind nu sunt în stare să-şi imagineze şi, cu atât mai puţin, să creadă aşa ceva.

Am trăit întotdeauna într-o modestie care, înainte chiar de a fi nivel de viaţă, a fost concepţie de viaţă, o modestie căreia, în rarele şi scurtele momente când am părăsit-o, i-am simţit lipsa şi i-am dus dorul. Mai ales că nu am ştiut niciodată să funcţionez altfel decât în condiţii de egalitate şi, poate pentru că am înţeles că egalitatea era imposibil de realizat, s-a născut în mine ciudata malformaţie graţie căreia n-am suferit niciodată în faţa celor ce aveau mai mult decât mine, ci întotdeauna în faţa celor ce aveau mai puţin. Această înclinaţie naturală – de care uneori am fost mândră, dar care întotdeauna mi-a complicat viaţa şi care s-a adăugat multelor caracteristici care mă scoteau din seriile umane obişnuite, singularizându-mă – a fost fără îndoială amplificată, dacă nu cumva şi manipulată, de educaţia comunistă din şcoală, din lecturi. Este, de altfel, singura parte a acestei educaţii la care am rezonat şi ale cărei urme nu s-au şters din mine nici acum.

Poate că, teoretic vorbind, acesta a fost planul pe care tranziţia de la societatea socialistă la cea de consum a fost pentru mine cel mai greu de înţeles şi chiar de suportat. Şi nu mă refer doar la trecerea de la dispreţuirea şi chiar condamnarea proprietăţii, la aşezarea ei ca temelie a tuturor valorilor, ci şi la trecerea, violentă şi bruscă, de la o lume în care, chiar dacă aveai bani, nu aveai ce să cumperi cu ei, la o lume în care nimic nu mai avea importanţă, în afara banilor. Mă gândesc mai ales la trecerea aproape ireală de la universul nesfârşitelor cozi „cu“

68

şi „fără locomotivă“ la cel în care mall-urile au devenit temple ale consumului, supraaglomerate de credincioşi căzuţi în transă de lăcomie şi nesaţ. Dificultatea a decurs probabil şi din faptul că, în perspectiva mea, dictaturii nu-i fusese opusă niciodată bunăstarea, ci întotdeauna libertatea, şi nici măcar nu mersesem cu gândul să fac o legătură între cele două noţiuni.

De altfel, în primii ani de după '89 problema libertăţii şi a trecerii extrem de dificile de la dictatură la crearea unui stat de drept m-a preocupat şi, aş zice, m-a confiscat într-o asemenea măsură, încât aproape nu am observat schimbările spectaculoase din celălalt plan. În timp ce noi stăteam în Piaţa Universităţii susţinând aplicarea punctului 8 de la Timişoara, cei vizaţi de acel punct se dăduseră de trei ori peste cap şi deveniseră oameni de afaceri al căror principal obiect de activitate era transformarea frauduloasă a proprietăţii de stat în proprietăţi private. Este un loc comun. Atât de comun, încât e aproape jenant să-l repeţi. Şi, bineînţeles, faptul că noua proprietate capitalistă nu este rezultatul unei investiţii creatoare de noi valori, ci al unei inginerii financiare de proporţii naţionale nu a fost de natură să-mi stârnească admiraţia faţă de actuala idee de proprietate. De altfel, aşa cum nu am făcut legătura între libertate şi proprietate, n-am făcut niciodată legătura dintre literatură şi bani. Îmi amintesc cu ce plăcere am râs odată când un editor mi-a spus că sunt „analfabetă financiar“, exasperat de insistenţele mele de a scădea preţul cărţilor, pentru a putea fi cumpărate de cei ce vor să le citească, fără să mă gândesc că pledam în felul acesta pentru scăderea propriilor mele câştiguri, care oricum nu erau prea mari, deci împotriva propriilor mele interese. Amuzamentul meu venea nu numai din faptul că ingenioasa formulă pe care el o considera aproape o insultă era pentru mine un compliment, ci şi din discrepanţa flagrantă dintre ideea pe care o aveam despre „interesele mele“. Lui i se părea firesc să doresc cât mai mulţi bani, mie mi se părea normal să doresc cât mai mulţi cititori. Iar comică în această poveste era incapacitatea lui de a bănui măcar că enorma divergenţă de perspective dintre noi provenea din faptul că în fond eu eram incapabilă să înţeleg noţiunea de proprietate.

Nu este singura amintire pe care o am în acest sens. Îmi vine în minte o alta mai complexă şi mai plină de semnificaţii. Era, cred, pe la mijlocul anului 1992, la puţin timp după ce îmi apăruse cea de a doua carte la Oslo, când am fost invitată în Norvegia la o reuniune a unei organizaţii care se numea chiar International Writers Congress. Mi-am confirmat participarea, deşi nu înţelegeam prea bine tema reuniunii. În schimb mi se părea extraordinar că reuniunea avea să se desfăşoare într-un orăşel de dincolo de Cercul Polar, în perioada nopţilor albe. Era o localitate suspendată între mare şi munţi, într-un fiord, în care jumătate de an era neîntrerupt noapte şi jumătate de an, zi. Am încercat să-mi imaginez, fără mari rezultate, cum trăiau puţinii locuitori permanenţi ai oraşului singuri în întunericul de şase luni. În schimb, lumina fără pauză în care nimerisem umpluse hotelurile de turişti cuprinşi de o stare de euforie aproape nesănătoasă şi n-o să uit cât trăiesc momentul în care, ieşind de la dineul de deschidere al reuniunii la ora 12 noaptea, am avut senzaţia acută a miracolului privind cu ochii înlăcrimaţi de strălucire soarele aflat în mijlocul cerului, în timp ce din nişte nori suspendaţi împrejurul lui ningea cu fulgi enormi ca sufletele de păpădie.

Organizaţia care mă invitase, şi despre care nu ştiam nimic, se ocupa la nivel internaţional de drepturile de autor, un fel de pandant al PEN Cluburilor, interesată însă nu de latura ideatică şi morală a scrisului, ci de consecinţele lui financiare. Era structurată, asemenea International PEN, din organizaţii naţionale, dar cum România nu fusese cooptată încă şi cum singurul nume de scriitor român pe care îl ştiau – pentru că fusese tradus recent în norvegiană – era al meu, am fost invitată. Nu pot să îmi aduc aminte decât amuzată de incompatibilitatea evidentă dintre felul meu de a gândi statutul scriitorului şi planul de acţiune al organizaţiilor. Se discuta despre metodele prin care puteau fi obligate bibliotecile să plătească scriitorilor dreptul de a le deţine cărţile şi de a organiza lectura lor. Mă amuz şi acum amintindu-mi uimirea şi, în cele din urmă, revolta mea în faţa seriozităţii aproape

69

tehnice cu care discutau, căutând căi cât mai eficiente de a scoate un profit de pe urma lecturii şi felul în care intervenţia mea a deturnat cu desăvârşire discuţia. Am început prin a le mărturisi că îmi este pur şi simplu imposibil să trec de la situaţia, nu prea îndepărtată în timp, când eram fericită că poemele îmi erau copiate de mână şi difuzate astfel cu riscuri în mii şi mii de exemplare, la situaţia, propusă de ei, în care ar trebui să mă opun unei lecturi care nu se transformă într-o sursă de venit. Astfel, fără să se împotrivească cineva, tema banilor a fost înlocuită de tema libertăţii şi ordinea de zi s-a dat peste cap. Dar, dincolo de curiozitatea şi empatia lor pentru problemele lumii din care veneam, aşa cum pe mine mă uimiseră ideile reuniunii lor, la rândul lor ei nu puteau să nu-şi manifeste uimirea în faţa refuzului sau chiar incapacităţii mele de a accepta legătura dintre scris şi profit. De fapt, rareori am simţit mai acut inadecvarea mea la lumea în care intram şi incompatibilitatea dintre mentalitatea mea modelată de o jumătate de secol de comunism (amestec paradoxal de educaţie oficială, împotrivire la educaţia oficială şi concluziile creştine trase din suferinţa care mă înconjura) şi, pe de altă parte, regulile concurenţei şi ale consumului dintr-o societate pe care o privisem decenii întregi de departe, fără s-o văd cu adevărat, nu numai din cauza strălucirii pe care i-o dădea libertatea, ci şi pentru că, fiindu-mi interzisă, o idealizam. Vorbeam, în mod evident, limbi diferite şi era greu să ni le învăţăm reciproc, pentru că şi alfabetele în care ar fi trebuit să le silabisim erau altele. În pofida evidentelor lor înclinaţii de stânga, nu li se părea nefiresc să condiţionezi lectura de bani, după cum împotrivirea la comunism nu mă împiedica să mi se pară monstruos recursul la aritmetica financiară în domenii ţinând de minte, inimă şi literatură.

Post-scriptum-ul, nelipsit de semnificaţii sarcastice, a fost că m-am întors în ţară cu formularele necesare înscrierii României în organizaţia internaţională, ceea ce – după ce le-am predat Uniunii Scriitorilor – s-a şi întâmplat. Fondul Literar, subordonat Uniunii Scriitorilor şi care îi avea ca membri pe toţi membrii acesteia, s-a transformat într-o organizaţie în care au fost invitaţi să se înscrie numai unii, iar noua organizaţie s-a privatizat în cel mai scurt timp – după modelul întreprinderilor de stat lăsate să falimenteze pentru a fi transformate apoi în firme private –, devenind o afacere personală a unui grup extrem de restrâns, dar afiliat internaţional. A trecut un timp relativ lung până când am aflat la ce a dus legătura făcută de mine dintr-un vag sentiment patriotic. Nu eram membră a noii organizaţii, nu-i cunoşteam statutul, dar nu m-am putut împiediuca să mă simt ridicolă, atunci când am început să aflu din zvon public despre ingineriile financiare care au sfârşit în anchete penale. Contribuţia românească la introducerea principiilor capitaliste în lumea literară fusese ingenioasă şi specifică.

Există însă o întâmplare de natură personală care m-a obligat să mă întorc cu atenţie

puţin neliniştită asupra temei şi să încerc s-o înţeleg mai nuanţat sub imperiul unor emoţii, amintiri şi chiar remuşcări, ţinând de prima copilărie. Bunicii mei din partea tatei erau ţărani bănăţeni, proprietarii câtorva hectare (ei le spuneau lanţe) de pământ la marginea Timişoarei, unde se refugiaseră de colectivizare. Aveau o gospodărie cu vaci, cai, porci, păsări, căpiţe de fân şi şire de paie chiar în oraş în cartierul Fabric, de unde ajungeau în mai puţin de o oră cu căruţa „la câmp“. Nu ştiu dacă această ambiguitate a aşezării i-a ferit de colectivizare într-o primă fază. În orice caz, nu mi-i amintesc decât muncind de dimineaţă până seara, cu un fel de înverşunare care le depăşea şi le înzecea puterile, doar ei doi, doi ţărani aproape bătrâni, ai căror copii, intelectuali, nu aveau cum să-i ajute şi nici măcar să-i viziteze; mergeam la ei doar noi, nepoţii, în vacanţe. Apoi pământul a fost luat, bunicii au murit, au murit şi părinţii noştri, şi de totul s-a ales praful. Cei şase nepoţi care îşi petrecuseră copilăria împreună s-au risipit, s-au înstrăinat, nu s-au mai întâlnit. Când, prin 1991, am aflat că, prin legea 18, ne revenea împreună pământul bunicilor, nu ne mai văzusem de decenii. În ceea ce mă priveşte, eram atât de prinsă în vârtejul evenimentelor, încât abia dacă am înregistrat întâmplarea. De

70

altfel, au trecut douăzeci de ani fără ca vreunul din noi să se gândească la bucata de pământ pe care bunicii o munciseră toată viaţa şi care acum era o pârloagă. Am fost în toţi aceşti ani de nenumărate ori la Timişoara, am participat la mitinguri, am vorbit în pieţe, am ţinut conferinţe, am lansat cărţi, fără să mă gândesc o singură dată la pământul bunicilor de la marginea aceluiaşi oraş. De altfel, în mod ciudat, niciodată în mintea mea nu a existat o legătură între oraşul copilăriei şi oraşul revoluţiei. Dacă, prin absurd, aş fi fost întrebată, poate că aş fi răspuns că e vorba de o simplă omonimie.

Cu un an şi ceva în urmă, însă, într-un moment când de mult uitasem că de aproape 20 de ani eram moştenitoarea unui hectar lăsat în paragină la marginea Timişoarei, am aflat de la verii mei, aflaţi mai mult sau mai puţin în aceeaşi situaţie ca şi mine, că între timp oraşul crescuse, se întinsese, ne înglobase bietele hectare şi ne cerea acum să ne ocupăm de formalităţile transformării lor în locuri de casă intravilane, care au şi fost vândute în cel mai scurt timp, transformându-ne pe fiecare dintre noi în deţinătorii unui cont bancar cu o rezervă pe care n-am fi putut-o realiza niciodată singuri. Cred că acela a fost momentul în care m-am gândit pentru prima oară într-un mod personal, autobiografic, la noţiunea de proprietate. Nu mă gândisem niciodată că aş putea moşteni ceva de la cineva. De la bunici mai puţin chiar decât de la alţii. Legătura cu ei era ciclică, dar intermitentă, erau doar nişte personaje ale vacanţelor care, la rândul lor, reprezentau un fel de suspendare a restului vieţii. Şi pentru că munceau de dimineaţă până seara – adică mult înainte de a ne fi trezit noi, copiii, şi mult după ce noi adormeam – nu aveau timp decât rar să stea de vorbă cu noi. Aş putea spune că aproape nu-i cunoşteam. Pe bunica, cel puţin, nu mi-o amintesc decât muncind. Mulgea vacile, dădea de mâncare la porci, curăţa cuştile iepurilor, strângea ouăle din cuibarele găinilor, gătea mâncare, făcea brânză, mătura curtea, dădea lapte celor abonaţi care veneau să şi-l ia, trecea în viteză aproape alergând de la o muncă la alta, fără să aibă timp să vorbească sau să se oprească o clipă să-şi tragă răsuflarea. Era mică, subţirică şi mi se părea foarte bătrână, îmbrăcată mereu în negru, cu un batic tot negru legat sub conci, dar poate că nu avea – mă gândesc acum – mai mult de 50 de ani. Cu noi schimba câte o vorbă doar când ne trăgea, practică medicală pentru care era faimoasă pe toate străzile din jur, masându-ne fără milă mâinile şi braţele, cu palmele muiate în untură de porc, până când identifica pe sub piele un fel de grăunţe ca de porumb pe care le presa risipindu-le. Era „sângele rău“ (ne explica grăbită, cu o voce subţire de fetiţă), din cauza căruia eram bolnavi.

În mod curios, deşi lipsea aproape tot timpul de acasă pentru că era la câmp, cu Dedi (nu l-am numit nici unul dintre noi altfel decât cu acest apelativ slav, care trebuie să fi fost o influenţă a numeroşilor sârbi din regiune) am mai multe amintiri. Ţin minte cum, duminica, se dezbrăca până la brâu şi se spăla în curte într-un lighean mare cu apă încălzită la soare, săpunindu-şi apoi barba crescută de o săptămână pe care o rădea uitându-se într-o oglindă agăţată de creanga unui pom. După care îşi ungea pantofii negri cu cremă, îi lustruia, se spăla încă o dată pe mâini şi se îmbrăca atent cu o cămaşă albă şi un costum negru. Îmi amintesc fiecare gest pentru că stăteam toţi nepoţii în jurul lui, urmărindu-l curioşi ca pe un actor intrat într-un alt rol decât cel cu care eram obişnuiţi, iar când pleca îndreptându-se spre biserică, unde se aşeza într-o strană pe care scria numele lui, îl urmam mândri de solemnitatea şi prestanţa lui, până la colţ sau chiar mai departe, până când se întorcea spre noi şi – cu o voce care ne flata prin amuzamentul ascuns sub severitate – ne trimitea acasă. Spre deosebire de bunica, duminica nu lucra niciodată. Când se întorcea de la biserică se aşeza cu noi la masă, singura dată în săptămână, apoi ne strângea în jurul lui „să cântăm“. Îşi punea ochelarii pe nas, deschidea un caieţel ponosit cu coperte pepit în care avea transcrise cuvintele diverselor romanţe care-i plăceau şi, ridicând un deget, deformat de muncă, în sus, dădea tonul, în timp ce noi aşteptam atenţi şi emoţionaţi, cocoţaţi pe genunchii lui sau atârnaţi de braţe, împingându-ne unii pe alţii ca să îi fim cât mai aproape. Primul cântec era întotdeauna „Să-mi cânţi cobzar bătrân ceva“ şi întotdeauna după câteva încercări nereuşite de a-l urma în cor,

71

nemulţumit de rezultat, Dedi ne oprea şi mă dădea jos de pe genunchi spunând „ia stai tu mai departe şi taci puţin să vedem dacă nu e mai bine“. Şi era.

Şi mai ţin minte două bătăi pe care le-am încasat împreună cu ceilalţi nepoţi de la Dedi: una pentru că ne-am suit pe şira de paie din vârful căreia ne dădeam drumul ca pe un derdeluş până am reuşit aproape s-o dărâmăm; şi o alta, când ne-a prins îngropându-ne în grămezile de grâu din pod (peste ani aveam să citesc „Mirabila sămânţă“ aproape cu senzaţia că eu sunt cea care a scris-o). De fapt, nu ne-a bătut, căci n-a reuşit să ne prindă, dar ne-a alergat prin toată ograda cu o mătură mare de nuiele strigând şi ocărându-ne, în timp ce noi, fugind în toate direcţiile, am reuşit să scăpăm din curte fugind de-a lungul străzii spre cimitir, unde am stat ascunşi până s-a făcut seară şi, spaima de morţi fiind mai mare decât cea de supărarea lui Dedi, ne-am întors acasă spăşiţi.

Oricât ar părea de ciudat, cel mai puternic sentiment pe care mi l-a trezit moştenirea

bunicilor a fost acela de remuşcare. Mi-ar fi greu să explic de ce şi care era vina pe care mi-o reproşam. Era desigur vorba de faptul că nu mă gândisem niciodată că aş putea moşteni ceva de la ei sau că am putea fi legaţi printr-o valoare materială. Mai greu de explicat este de ce percepeam această convingere ca pe o vină.

Poate pentru că nu mă gândisem niciodată că le datorez ceva, dar mai ales pentru că niciodată nu mi-ar fi dat prin minte că eu aveam să beneficiez de munca lor fără măsură, aproape masochistă, că fiecare oră de efort şi fiecare picătură de sudoare se depusese ca într-o bancă absurdă în contul viitoarei mele moşteniri. În mod evident, dacă aş fi ştiut, dacă aş fi bănuit, dacă prin absurd aş fi avut puterea să influenţez lucrurile, aş fi încercat să împiedic o asemenea nedreptate, faptul că ei s-au condamnat singuri la muncă silnică pe viaţă pentru ca – printr-un şir de întâmplări aleatorii – să ajungă la nepoţii lor, pe care nici măcar nu i-au cunoscut, pentru că, muncind, nu aveau timp pentru asta, o sumă de bani pentru care nu făcuseră nimic să-i merite. Chiar acum când stau şi scriu în casa pe care am construit-o la munte din moştenirea lor, mi se parte o nesfârşită nedreptate faptul că ei n-au stat niciodată într-o locuinţă la fel de confortabilă şi, probabil, n-au fost niciodată la munte.

În acelaşi timp sunt conştientă că toată această cazuistică poate părea nu numai exagerată, ci şi ridicolă şi chiar imoral, pentru că e contra naturii. Dreptul la proprietate şi transmiterea lui de la o generaţie la alta este nu numai unul dintre cele mai importante drepturi ale omului, ci şi una dintre principalele tendinţe ale naturii lui. Iar atunci când au făcut tot ce-au putut ca să le distrugă, comuniştii au ştiut că în măsura în care va fi privat de proprietate, omul va fi privat şi de independenţă şi va deveni supusul celor ce vor hotărî în locul lui ce şi cât să mănânce, ce să vorbească, ce să creadă, ce să urască. Ştiam toate astea, înţelegeam mecanismul deposedării ca pe un mecanism al luării totale în posesie a omului deposedat. Şi totuşi, nu puteam să-mi înscriu şi propriul meu destin în acest mecanism. Nu mă simţisem niciodată manipulată prin sărăcie, iar lipsa independenţei am simţit-o întotdeauna ca pe o consecinţă a lipsei de libertate, nu de bani. De altfel, mi-ar fi greu să spun dacă indiferenţa şi chiar aversiunea pe care le am faţă de noţiunea de proprietate mi-a fost inoculată de educaţia comunistă din şcoală sau mult înainte, de educaţia creştină din familie. Dar un lucru e sigur: chiar dacă ştiu ca toată lumea socoteşte moştenirea părinţilor de către copii şi-a bunicilor de către nepoţi un lucru nu numai firesc şi legal, ci şi contribuind la funcţionarea societăţii omeneşti, eu continui să mă simt vinovată faţă de bunicii pe care i-am moştenit, chiar dacă ei nu se gândeau la mine sau la verii mei atunci când munceau până la uitarea de sine, ci îşi urmau instinctele şi obsesiile de ţărani care trebuie să muncească pământul, pământul lor, singura lor raţiune de existenţă, pe care nu visau decât să-l înmulţească, deşi tata era închis, iar fraţii lui tremurau de frică să nu fie daţi afară din serviciu pentru că părinţii lor nu vor să se înscrie în colectivă.

72

Când mă gândesc la felul cum lucrau – ca nişte posedaţi – bunicii, mă întreb dacă ar fi fost, oare, în stare să-şi imagineze că, peste o singură generaţie, alţi ţărani asemenea lor, cei de după colectivizare, vor ajunge să nu le mai pese de pământ, trăgând concluzia că nu va mai fi niciodată al lor şi lăsându-l pârloagă.

73

Complexul eternităţii Relaţiile mele cu timpul au fost întoteauna ambigue şi confuze, asemenea desenelor din

cărţile copilăriei, în care culoarea era aşezată puţin alături. De când mă ştiu, m-am aflat în contratimp nu numai cu propria mea vârstă, ci şi cu grupa, categoria, clasa de vârstă căreia îi aparţineam. De când mă ştiu, ca să răspund corect la întrebarea câţi ani am, a trebuit să scad repede în gând anul naşterii din anul în curs, în aşa măsură artimetica timpului şi realitatea lui nu se suprapuneau pentru mine.

Cel mai limpede îmi amintesc felul în care, în copilărie şi adolescenţă, eram considerată de toată lumea mult prea matură pentru anii mei, neliniştitor de precoce, şi felul în care eu însămi -după ce mi-am depăşit spaima de a deveni adult - nu făceam decât să aştept neliniştită să cresc şi să-mi ajung fizic din urmă gândurile şi lecturile, să-mi pun de acord înfăţişarea cu judecata şi trupul cu acea parte ascunsă din el care secretează gândirea. Când, după 16-17 ani, acest acord s-a produs, nu mi-am mai dorit în acest domeniu nimic, vreau să spun că am uitat pur şi simplu că timpul există. 10, 20, 30 de ani nu mi-am mai adus aminte de el pentru că, pur şi simplu, nu se manifesta în nici un fel. Ceea ce nu-l împiedica să fie mereu insuficient. Singura lui formă de existenţă era precaritatea: niciodată nu-mi ajungea. Dar faptul că, de când mă ştiu, am fost în criză de timp nu era o caracteristică a lui, ci a mea. Era urmarea lipsei mele de măsură care se încăpăţâna să înghesuie în fiecare unitate de timp mai multe acţiuni, pagini, idei, întâmplări decât puteau în mod firesc să încapă. Şi asta în pofida faptului că îl simţeam nelimitat, că aveam sentimentul – pe care mi-l amintesc ca pe o formă de irealitate – că sunt eternă.

De fapt, nu ştiu dacă nu şi acest înşelător sentiment al eternităţii a fost responsabil pentru felul aproape sinucigaş în care m-am aruncat de atâtea ori – fără măcar să ştiu înota – în apa tulbure şi primejdioasă a timpului prezent. Nu ştiu dacă nu simţeam nevoia să plătesc astfel peşin, cu timp din timpul ce mi s-a dat, faptul că mi se dăduse mai mult decât altora. Şi asta fără să mă întreb măcar dacă nu cumva este vorba de o falsă impresie.

Rotirea tot mai repede a anotimpurilor, săltate ritmic peste macazul marilor sărbători, m-au făcut să pierd încetul cu încetul complexul eternităţii, şi, din ce în ce mai muritoare, să descopăr spaima de a fi sărac în clipe şi înţelepciunea, mai mult teoretică, de a le economisi. Excepţie fac numai sărbătorile mari. Naşterea şi Învierea, legate existenţial de verbul „a fi“. Şi nu atât ele, cât zilele şi săptămânile care le preced, care le pregătesc, care încearcă să ne scoată din timpul obişnuit, agitat, aglomerat, trecător, depunându-ne pe ţărmul de la marginea contingentului, acolo unde amintirile din copilărie se materializează în emoţionantele stereotipii ale credinţei repetitive. Săptămâna Mare, Noaptea Învierii, Săptămâna Luminată sunt printre puţinele perioade ale anului care îşi păstrează încă nedegradată definiţia, care mai sunt în stare, din curgerea ternă a nisipului de clipe, să cristalizeze veşnicia.

În rest, mereu ambiguu, nerăbdător, derizoriu, inconsistent, incapabil de a închega un înţeles, timpul nu mai are puterea să fie o parte din eternitate.

74

Amintiri din Piaţa Universităţii Unul dintre lucrurile curioase şi plăcute care mi se întâmplă de ani de zile este faptul că,

destul de adesea, ţigăncile îmi oferă flori, refuzând să primească bani. Prima oară, oarecum intimidată, am răspuns în glumă:

– Nu primesc flori decât de la bărbaţi.Dar florăreasa mi-a replicat fără să zâmbească:– Doar nu crezi că ţi le dau că eşti femeie?– De ce atunci? am întrebat eu aiurită.– Nu-ţi aminteşti?, s-a aplecat ea mirată şi oarecum conspirativ spre mine: Am fost

împreună în Piaţa Universităţii.Ceea ce era adevărat. În Piaţa Universităţii erau intelectuali (chiar elita intelectualilor:

cu greu s-ar fi putut găsi un alt perimetru în care să poţi număra atâtea celebrităţi pe metrul pătrat), dar şi ţigani. Am observat asta destul de curând şi nici măcar nu m-am mirat prea tare, pentru că cele două categorii sociale aflate, cel puţin cultural, la antipozii societăţii se asemănau prin importanţa pe care libertatea în sine, desprinsă de diversele ei avantaje sau dezavantaje, o avea pentru ei. Se mai asemănau şi prin lipsa de prejudecăţi şi prin plăcerea de a nu respecta regulile impuse de societate. Pe de altă parte, în timp ce ţiganii erau flataţi de felul egalitar şi fratern în care erau priviţi de intelectuali, intelectualii erau flataţi de iluzia că ţiganii le împărtăşeau ideile. Tot ce spun era valabil mai ales pentru perioada de până la alegeri, pentru că după 20 mai, în deprimarea tot mai neagră care coborâse ca un nor greu peste piaţă, când accentul se mutase dinspre cântecele şi scandările de sub balcon spre spaţiul dintre viaţă şi moarte al corturilor greviştilor foamei, sentimentul libertăţii fusese înlocuit de cel al disperării şi nu mai era nimic distractiv. Mai mult, atunci când printre mijloacele inventate pentru compromiterea adunării a apărut pe latura dinspre Spitalul Colţea un şir de grătare care inventau o frontieră promiscuă de fum usturoiat în imediata apropiere a celor ce erau de săptămâni în greva foamei, printre cei ce aţâţau cărbunii şi întorceau demonstrativ micii au fost recunoscuţi unii dintre oacheşii locuitori ai pieţei, ceea ce putea sugera că fuseseră infiltraţi de la început. Şi totuşi, florile pe care mi le dau încă florăresele după mai bine de zece ani de atunci dovedeşte că în acel amestec de marginali de la extremităţile societăţii – de deasupra şi de dedesubtul ei – era ceva autentic.

De altfel, pentru că am ajuns să vorbesc despre Piaţa Universităţii – şi pentru că, în mod evident, aceste pagini nu îşi propun să analizeze complexul şi adesea contradictoriul fenomen cu acest nume şi care îşi aşteaptă încă istoricii şi psihologii să-l analizeze şi să-l explice – aş vrea să notez o singură idee de natură să definească, mai curând psihologic decât politic, ceea ce am trăit atunci. Am adoptat-o la început cu îndoială şi în cele din urmă cu emoţie, auzind-o formulată într-un fel sau altul de mulţi dintre locuitorii acelei istorii de 52 de zile. Era de fiecare dată răspunsul care încerca să mă consoleze după evoluţia îndoielnică a unora dintre liderii balconului, o evoluţie atât de şocantă, încât mă făcea să mă întreb dacă avuseseră slăbiciunea să se schimbe sub imensa presiune care s-a exercitat asupra lor sau, dimpotrivă, fiind de fapt cei care se vedeau acum, avuseseră forţa malefică să intre într-un rol, de la înălţimea căruia putuseră manipula personalităţi şi mulţimi copilărite de entuziasm.

„Nu – îmi răspund prietenii mei care nu făceau parte dintre cei ce vorbiseră din balcon, ci dintre cei ce formaseră corul fericit al mulţimii –, tot ce spui presupune că Piaţa Universităţii a fost ceea ce se petrecea în balcon, suma discursurilor, uneori cutremurătoare, alteori ridicole, care s-au ţinut de acolo. Ceea ce nu numai că nu este adevărat, dar este o imensă eroare“. Şi aveau dreptate: Piaţa Universităţii a fost un spaţiu al exorcizării, al lustrării (în sensul roman al termenului), un loc şi un timp în care fiecare ins din mulţimea care revenea seară de seară învăţa ce înseamnă a avea curaj şi ce înseamnă a fi solidar, noţiuni la care visaseră decenii fără să aibă forţa interioară de a le exersa. Oameni care, decenii la rând,

75

fuseseră umiliţi de propria lor neputinţă de a fi ei înşişi învăţau acum să spună ceea ce cred. Învăţau să extragă şi să-şi arate unii altora cu uimire sâmburele de lumină ascuns adânc în fiecare din ei, despre care nu fuseseră siguri că mai există, că nu se stinsese înăbuşit sub nesfârşitele precauţii şi camuflări. A fost o şcoală a eliberării, nu a libertăţii, pentru că „zona liberă de comunism“ era de fapt o închisoare înconjurată de ură, dar o închisoare pentru care ei optaseră, ei şi-o construiseră şi pe care ei şi-o asumaseră, mărturisind-o. Ceea ce se întâmpla acolo jos, în oameni şi între oameni, nu avea mai mare legătură cu personajele care se perindau în balcon decât are în biserică oficierea misterului şi rugăciunii credincioşilor cu biografia preotului. Cu siguranţă, unele dintre acele personaje erau manipulate, manipulau şi încercau să folosească într-un fel sau altul situaţia. Nu exclud nici chiar posibilitatea ca totul să fi fost inventat din punctul de pornire, spre compromiterea şi uzurparea ideilor de care nu se putea scăpa altfel. Este sigur însă că – indiferent care i-ar fi fost scopul programat – fenomenul a scăpat de sub control, iar represiunea n-a făcut decât să-l purifice şi să-l mitizeze. După cum este sigur că fericirea eliberării şi a solidarităţii trăite acolo nu a fost programată de nimeni şi i-a marcat pentru totdeauna pe cei ce au cunoscut-o, aşa cum hagiii povestesc tot restul vieţii răspândirea luminii de Înviere de la Ierusalim.

Despre începutul Pieţei Universităţii am aflat de la televizor, în timp ce eram, spre

sfârşitul lui aprilie '90, la salonul de carte de la Geneva. Din interesul Europei, aproape pasional, pentru tot ce se întâmpla în România în decembrie '89 mai rămăsese încă destul de mult, din moment ce în faţa televizoarelor răspândite prin imensa clădire a târgului erau strânse grupuri de oameni care urmăreau cu emoţie ceea ce se întâmpla la Bucureşti: o imensă manifestaţie non-stop, zeci sau poate sute de mii de persoane care, strigând „Jos comunismul“, nu părăseau nici ziua, nici noaptea locul sacru în care se murise în 21 decembrie. Pe diverse canale, vocile crainicilor atingeau accente patetice. Se vedeau figuri transfigurate de intelectuali cuprinşi de o solidaritate pe care n-o cunoşteam şi se auzea în româneşte scandându-se „Singura soluţie/Înc-o revoluţie“. Am telefonat imediat la Bucureşti sorei mele, care – cu o pasiune debordantă, într-un contrast uimitor cu tonusul ei în general echilibrat şi mai curând scăzut – ne-a relatat începutul mişcării, ecusoanele purtate de toată lumea cu insulta golan ridicată la rangul de decoraţie, atmosfera de intensă exorcizare a răului trăită împreună, fericirea născută din descoperirea solidarităţii şi alte detalii exaltante care ne-au făcut să începem să plângem de mândrie. Ne-am întors acasă cât am putut mai repede şi de la aeroport ne-am dus direct în Piaţa Universităţii, mai precis până undeva prin dreptul Străzii Regale, de unde începea „zona liberă de comunism“, şi unde nici troleibuzele, nici alt fel de maşini nu puteau pătrunde. Ne-am lăsat bagajele într-un gang, fără măcar să ne punem problema că ar fi putut dispărea, şi am înaintat din ce în ce mai emoţionaţi în mulţimea formată din nenumăraţi cunoscuţi care ne salutau cu bucurie şi cărora le răspundeam cu anume timiditate, încercând să intrăm în atmosfera în care ei trăiau, evident fericiţi, de ore sau chiar de zile întregi. Se cânta, se scanda, se îngenunchea, se clincheteau chei, totul se petrecea ca într-un ritual cu reguli ştiute de toată lumea, pe care noi ne grăbeam să le învăţăm, pentru că nu doream decât să ne molipsim cât mai repede de lumina care-i îngloba într-o aură ce voiam să ne cuprindă şi pe noi. Era un entuziasm molipsitor care aproape ne îmbăta, în timp ce eram îmbrăţişaţi de prieteni şi de necunoscuţi cu o bucurie egală, pe care încercam să ne-o însuşim.

Aceasta era starea noastră de spirit când am auzit anunţându-se de la balcon că mă aflu în mulţime şi că sunt invitată să urc şi să vorbesc. Nu-mi amintesc să mai fi încercat vreodată o emoţie de o asemenea violenţă. Nici înaintea conferinţelor, în alte limbi decât a mea, ţinute în aulele unor celebre universităţi, nici înaintea intervenţiilor în congresele PEN sau în reuniunile academiilor internaţionale de poezie, nici înaintea dezbaterilor violent polemice care mă opuneau unor redutabili şi celebri preopinenţi pe teme legate de schimbul de obsesii

76

între Est şi Vest, de necesitatea convertibilităţii suferinţei şi de prelucrarea trecutului comunist pentru depăşirea postcomunismului, absolut niciodată nu am simţit o emoţie atât de intensă ca în acea clipă în care, în timp ce mulţimea începuse să scandeze „te iubim, te iubim“, cei din jurul meu se dădeau la o parte lăsând să se formeze o îngustă cărare pe care nu-mi rămânea decât să înaintez.

Am fost toată viaţa şi mai sunt şi acum o pasionată cititoare de basme şi nu rareori mi se întâmplă în situaţii limită să sper că aş putea fi salvată printr-una dintre soluţiile tradiţionale în ele. Ţin minte că atunci – în timp ce înaintam pe cărarea tăiată în mulţime, simţindu-mi capul gol de orice gânduri – m-am întrebat ce-ar fi să dispar pur şi simplu atinsă de vărguţa fermecată a unei puteri miraculoase căreia ar fi putut să-i fie milă de mine. Dar nu îi era milă nimănui, toţi îmi zâmbeau cu prietenie şi bucuroşi. Am ajuns la una dintre intrările Universităţii de unde mai mulţi studenţi m-au preluat urcându-mă pe scări întunecoase şi întortocheate şi introducându-mă într-o sală destul de mare, dar mică faţă de aglomerarea de oameni înghesuiţi în semiîntunericul ei luminat doar de razele indirecte ale reflectoarelor fixate asupra balconului, care se deschidea pe un colţ al încăperii. Am dat la întâmplare mâna cu câteva zeci de persoane, ale căror feţe nu reuşeam să le disting prea bine şi ale căror nume, cunoscute sau necunoscute, erau prea multe ca să le reţin, în timp ce eram împinsă spre balcon şi îmi auzeam numele anunţat tunător şi eram lăsată singură cu microfonul în mână, înainte de a avea cea mai mică propoziţie formată în minte. Din fericire, nu puteam începe să vorbesc pentru că se scanda „Jos comunismul“, se clincheteau cheile, se cânta „Noi de-aicea nu plecăm“, un întreg ritual, asemenea unei respiraţii colective care ţinea locul corului antic între tiradele actorilor. Nu-mi mai amintesc ce am spus, îmi amintesc doar că eram întreruptă de aplauze, care-mi dădeau timp pentru a gândi continuarea, şi îmi mai amintesc că odată, când am văzut la GDS înregistrarea video a acelui discurs (înregistrare de care nu-mi dădusem seama atunci), am fost uluită de rotunjimea frazelor şi de legătura dintre ele, dar mai ales de figura mea absolut transfigurată de o bucurie dramatică pe care nu mi-o ştiam din nici o fotografie sau oglindă. În orice caz, dacă m-ar întreba cineva cum aş vrea să fi arătat toată viaţa aş răspunde: aşa cum am arătat în balconul din Piaţa Universităţii. Dar astea sunt gânduri şi impresii de după. Ceea ce ţin minte din acele minute pe care le-am petrecut atunci în balcon este mirarea fericită până la lacrimi care mă cuprindea când, în timpul scandărilor, puteam să privesc mulţimea ale cărei margini nu le vedeam şi care mă umplea de o mândrie nemaitrăită, făcându-mă să înţeleg că nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalţi.

După ce am părăsit balconul, am traversat, orbită încă de reflectoare, camera întunecoasă la fel de aglomerată şi am coborât pipăind cu pasul nesfârşitele scări până în holul Filologiei, de unde am ieşit în stradă, adică în mulţimea care m-a cuprins ca o singură fiinţă şi în care m-am simţit integrată definitiv.

Una dintre trăsăturile firii mele care mi-a provocat cele mai multe neajunsuri de-a lungul

vieţii a fost o anumită incapacitate nu numai de a jigni pe cineva, ci şi de a suporta ideea că cineva s-ar putea simţi jignit de mine. La asta se adăuga un fel de bună creştere în exces care mă împiedica să spun cuiva că nu are dreptate, pentru a nu se înţelege astfel că minte şi multe alte situaţii de acest fel în care îmi era infinit mai simplu să las să treacă de la mine decât să suport în jurul meu oameni supăraţi. Prima întâmplare din acest registru pe care o ţin minte datează din prima copilărie când, timp de ani de zile, am fost terorizată de o fetiţă din vecini, de aceeaşi vârstă cu mine, dar foarte mică de statură, pitică aproape, care – de câte ori nu făceam ceea ce voia ea – începea să plângă şi să-mi spună că asta e numai pentru că ea nu e înaltă ca mine şi mi-e ruşine să mă vadă lumea cu ea. Cedam imediat, făceam lucruri care nu-mi plăceau şi cu care nu eram de acord, îi făceam lecţiile, spuneam minciuni ca s-o apăr, mă simţeam umilită şi dominată într-un fel care mă rănea, din moment ce îl ţin minte şi acum, dar

77

nu aveam puterea să mă revolt împotriva felului malefic în care îşi folosea defectele ca pe nişte arme, în timp ce eu deveneam victima propriilor mele calităţi. Nu numai trauma, ci şi încărcătura simbolică a acelei situaţii absurde au făcut să n-o uit şi să mi-o amintesc în numeroase rânduri mai târziu. Cu timpul, această trăsătură a fost amplificată de confuzia pe care o crea aglomeraţia care se producea în jurul meu şi de dubla culpabilitate căreia îi cădeam în mod absurd pradă: mă simţeam vinovată şi faţă de cei cărora nu puteam să le răspund pe măsura ofertelor lor de simpatie, şi faţă de cei cărora astfel de oferte nu li se făceau. De-a lungul întregii vieţi aveam să mă simt profund obosită nu numai de fatalitatea de a mă afla în centrul atenţiei, ci şi de bănuiala tristeţii – atât de adesea transformate în antipatie şi ură – a celor care ar fi vrut să fie în locul care pe mine mă obosea.

Am povestit toate aceste succesive introduceri pentru a crea un cât mai explicativ fundal

întâmplării pe care vreau s-o relatez. Când, în toamna aceluiaşi teribil an 1990, a luat fiinţă Alianţa Civică, fiind percepută din prima clipă ca o organizare a ideilor Pieţei Universităţii, Emil Constantinescu, prorector al Universităţii şi unul dintre cei mai activi membri ai noii mişcări care umplea pagina întâi a ziarelor, a declarat în numeroase rânduri, atât în public, cât şi în cercuri restrânse, fiind de multe ori eu însămi de faţă, că ne-am cunoscut în balconul din Piaţa Universităţii. Personal nu îmi aminteam, dar niciodată nu mi-am pus problema să-l contrazic, pe de o parte, pentru că ar fi însemnat să-l jignesc, pe de altă parte, nu era deloc exclus să fi fost una dintre nenumăratele persoane cu care dădusem mâna în acea anticameră a balconului pe care o traversasem ameţită de emoţie şi în plus nu aveam nici un motiv să mă îndoiesc de onestitatea amintirii sale. E adevărat că, pe măsură ce lucrurile au alunecat, în ceea ce-l priveşte, dinspre civism spre politică şi chiar politicianism, iar în ceea ce mă priveşte spre o tot mai accentuată spaimă de a nu mă lăsa manipulată, revenirea acestei amintiri a început să mă jeneze datorită transformării unui moment de o intensitate emoţională care mă marcase puternic într-un instrument de propagandă electorală. Şi, deşi mă înrolasem de bunăvoie în acel mecanism electoral, amestecul lucrurilor şi apăsarea pedalei îmi era dezagreabilă şi mă punea pe gânduri. La început nu într-atât încât să pun sub semnul întrebării amintirea care nu era şi a mea. Asta a venit mai târziu, atunci când diverse amănunte – de dinainte sau de după '90 – din biografia personajului, din ce în ce mai public, deci din ce în ce mai atent studiat sub lupa curiozităţii mediatice, mă puneau pe gânduri. Acreditasem însă de atâta timp şi de atâtea ori veridicitatea acelei amintiri, devenită loc comun, încât ar fi fost ridicol să-mi exprim public îndoielile, cu atât mai mult cu cât neamintirea mea nu reprezenta nici în propriii mei ochi un argument. Şi totuşi, a venit un moment peste care nici buna mea creştere, nici îndoielile legate de propria mea memorie nu mă mai pot obliga să las lucrurile să treacă de la mine. În masivul triptic autobiografic, se povesteşte din nou cum am făcut cunoştinţă în încăperea din spatele balconului Universităţii, doar că de data aceasta amintirea este detaliată de un schimb de replici despre securiştii care s-ar fi aflat chiar acolo, o adevărată conversaţie transcrisă cu linioare de dialog ca replicile unei piese de teatru, care nu semăna nici cu felul meu de a vorbi, nici cu ideile mele din acea clipă, o conversaţie despre care nu numai că ştiu cu absolută precizie că nu a avut loc, dar care nici n-ar fi avut cum să se petreacă în acel moment şi în acel loc. Această literatură îndoielnică, adăugată numai Dumnezeu ştie în ce scop unei amintiri oricum nesigure, mă face să scriu, oricât de puţină plăcere mi-ar face, această erată.

78

Cine ştie ce este o mineriadă? Întâmplarea a făcut ca la o întâlnire recentă cu elevii unor clase a XII-a, răspunzând unei

întrebări legate de începuturile Memorialului Sighet, să spun că proiectul Memorialului a fost luat sub egida Consiliului Europei în 1993 într-o vreme când, din cauza mineriadelor, România nu era încă acceptată ca membră a Consiliului Europei. O anumită confuzie plutind în aer a provocat însă un hiatus al comunicării care m-a împiedicat să continui. „Cine ştie ce este o mineriadă?“ am întrebat la rândul meu, şocată de propria mea bănuială. După o tăcere, mai mult nedumerită decât jenată, după ce, din ce în ce mai uluită, am încercat să-i ajut spunându-le că este vorba de o creaţie lingvistică românească denumind un moment al istoriei noastre recente, două degete şovăitoare s-au ridicat şi o fetiţă mi-a spus, pe un ton mai curând interogativ, că ar putea fi vorba de o formă de luptă a minerilor care, în semn de protest, se închid în mină cerând salarii mai mari. A fost rândul meu să nu ştiu ce să răspund. Îmi era aproape imposibil să încep să explic despre ce e vorba, pentru simpul motiv că nu aveam nici o garanţie că noţiunile, pe care le-aş folosi pentru a explica, ar fi cunoscute. Era ca şi cum, pentru a-i învăţa să citească, ar fi trebuit să încep prin a-i învăţa alfabetul, dar nu eram sigură că aş fi putut s-o fac, pentru că nu ştiam în ce măsură cunoşteau cuvintele prin care aş fi putut să li-l predau pe acesta. De unde puteam să încep? De la Piaţa Universităţii? De la Revoluţie? Şi una, şi alta se petrecuseră înainte de naşterea lor. Dar era acesta un motiv suficient pentru a nu fi auzit de ele şi pentru a nu-i interesa? Şi era vorba de un dezinteres natural al lor, ţinând de aiureala pubertăţii, sau despre o mai complicată construcţie a ignoranţei lor de către generaţia anterioară? Acestor elevi, cărora li se predaseră ani de zile ore de educaţie civică, le fusese ascunsă cea mai crasă reprimare a civismului, cel mai sfidător atentat la societatea civilă, şi asta nu întâmplător, ci în mod sistematic, pentru că altfel nu s-ar putea explica faptul că nu cunoaşteau nici măcar numele unui fenomen, devenit catastrofă politică, care a azvârlit România pentru zile întregi pe ecranele nenorocirilor din întreaga lume, scoţând-o, apoi, pentru lungi ani, din cărţile integrării.

Fenomenul consta în chemarea de către preşedintele ţării a unei categorii sociale (minerii) împotriva alteia (intelectualii), instigând astfel la violenţă şi riscând războiul civil. Petrecute la nici şase luni după revoluţia televizată, care – pe fondul exaltării europene de după căderea Zidului Berlinului –, reuşise să manipuleze pentru câteva săptămâni pe toată lumea, incredibilele întâmplări ale mineriadei din iunie făcuseră să se reverse paharul naivităţii occidentale, iar România plătise gafa sfruntată a preşedintelui său postcomunist cu dobânda tuturor momentelor în care îi fuseseră crezute, până atunci, minciunile.

Nu mi-am propus să scriu, însă, despre acea pagină de istorie. Eu scriu despre faptul că nişte adolescenţi de azi nu au aflat ce s-a petrecut atunci, iar această întâmplare la zi mi se pare – într-un plan mai puţin senzaţional, dar mai profund şi mai de durată – de o gravitate, ea însăşi, istorică. Pentru că – simt nevoia să adaug – nu a fost vorba de o excepţie. Şocată de incident, am pus aceeaşi întrebare, de alte trei sau patru ori, în următoarele zile, unor tineri sub 20 de ani, cu acelaşi efect. De altfel, nu mă îndoiesc că, dacă mineriadele sunt forme de luptă ale minerilor pentru o viaţă mai bună, Securitatea trebuie să fie, în percepţia lor, o firmă de protecţie şi pază...

Indiferent dacă ignoranţa lor este programată de laşităţile succesive ale profesorilor sau de spălarea creierelor realizată, atât de savant, de televiziunile de divertisment, rezultatul este scoaterea din viaţa publică şi aşezarea în nişte compartimente subcivice a unor întregi serii umane: românii de mâine. Faptul că aceşti cetăţeni teoretici ai unui stat, despre care nu au nici o idee, nu se vor duce la vot, va fi aproape o formă de responsabilitate, pentru că, dacă se vor duce, vor vota, oricum, la întâmplare, iar faptul că nici nu observă că aparţin Uniunii Europene sau doar României este firesc, din moment ce mall-urile, supermarket-urile, firmele

79

de maşini şi staţiile de benzină sunt acelaşi, iar despre istoria şi definiţia celor două entităţi oricum nu ştiu – nici despre una, nici despre alta – nimic.

Nu doar memoria şi interesul pentru sensurile istoriei, care ne înconjoară, le lipsesc acestor tineri, ci curiozitatea faţă de propria lor definiţie şi faţă de propria lor devenire. Victime ale unor părinţi, ei înşişi victime ale schimbărilor bruşte şi tulburi de regim, ale nesiguranţei endemice, născute din spaimele de sens contrar; victime ale unor profesori străini de noţiunea apostolatului, aceşti copii sunt condamnaţi să treacă printr-o lume amorfă, din care nu înţeleg nimic, incapabili să cristalizeze sensuri.

80

La cules ciuperci Dacă aş fi întrebată care au fost cele mai hedoniste clipe pe care le-am trăit şi unde s-au

petrecut ele, aş răspunde – oricât ar părea de ciudat şi chiar de casnic – „la cules de ciuperci“. La drept vorbind, mi-e greu să explic de ce. Am văzut livezi încărcate de pruni, de cireşi, portocali, piersici, meri, am admirat podgorii grele de struguri şi toate mi-au dat sentimentul aproape violent de recunoştinţă faţă de frumuseţea şi bogăţia pământului; dar ceea ce simt în faţa poienii pline de pâinişoare albe cu umbre roşii sau cu umbre verzi sau cu umbre maronii, ceea ce simt în faţa unui întreg orizont de pădure luminat de sute de siluete aproape strălucitoare de crăiţe, ceea ce simt în faţa unei coame abrupte de deal pe care efortul fiecărui pas în sus dăruieşte privirii alte şi alte forme enorme, ca din altă eră, de mânătărci, este diferit. Nu frumuseţea şi nu bogăţia mă impresionează, ci felul brusc în care apăruseră pe lume, faptul că în urmă cu o oră sau două nu existau, viteza care le împlinea din nimic – ca într-un fel de demonstraţie prin absurd a existenţei – şi care apoi le fermenta şi le azvârlea în moarte. Toate aceste caracteristici le înrudea logic cu noţiunea de miracol şi mai ales nu excludea incredibila supoziţie că totul se produsese pentru mine, cel care aveam să le culeg. În faţa nici unei mese încărcate de bunătăţi, în faţa nici unei vitrine încărcate de aur n-am simţit vreodată lăcomia, dorinţa de a lua, de-a le acapara, de-a le face ale mele, care mă cuprinde în faţa unei suprafeţe de pământ acoperite cu ciuperci. Şi asta pentru că, paradoxal, nu le percep ca pe-o bogăţie şi ca pe un dar al pământului, ci ca pe un noroc al meu pe care trebuie să mi-l însuşesc înainte de a fi revendicat de altcineva, înainte de a fi dovedit că nu îl merit.

Îmi amintesc o zi de vară – una dintre cele mai frumoase pe care le-am trăit vreodată – în satul Horea din comuna Albac. Treceam prin Apuseni din aşezare în aşezare, parcă mergând cu ochii închişi, purtaţi nu de informaţii culturale şi nu de amintiri, ci de ceva mult mai adânc, ca şi cum paşii ni s-ar fi mişcat pe suprafaţa pământului pentru că străbunii ar fi lunecat pe sub pământ ca să ne conducă. În orice caz, fiecare brad, fiecare ol uitat pe un gard, fiecare grindă de acoperiş de care stătea agăţată o coasă ruginită îmi dădea senzaţia artistotelică a recunoaşterii. Lăsasem maşina în drum şi începusem să urcăm o pantă abruptă cu iarbă înaltă care, începând brusc din spatele grădinilor de după case, ducea în vârful dealului abrupt spre casa în care se născuse Horea. Iarba era atât de înaltă, că ne trecea de genunchi şi de brâu, încât în acelaşi timp trebuia să luptăm cu înclinaţia periculoasă a pantei şi cu valurile ei sălbatece, iar atunci când, pentru o clipă, ne opream să ne tragem răsuflarea, dacă dădeam capul pe spate, zăream profilat pe cer acoperişul de şindrilă unde trebuia să ajungem. În aceste condiţii am zărit deodată chiar lângă locul unde pusesem piciorul un grup de mânătărci cum nu mai văzusem în viaţa mea. I-am strigat şi pe ceilalţi să vină să vadă şi în aceeaşi clipă toţi au început să strige că mânătărcile sunt peste tot, ca şi cum ar fi apărut miraculos de la un minut la altul, fragede şi de dimensiuni supranaturale. Ne-a cuprins un fel de beţie a norocului şi, pentru că nu aveam la noi nici un fel de plase sau sacoşe, băieţii şi-au dezbrăcat cămăşile şi pantalonii şi, înnodându-le extremităţile, i-am transformat în saci pe care până sus reuşisem să-i umplem. Iar noi am intrat în casa ciudatului ţăran care a fost probabil cel mai mare om politic român din toate timpurile cu o senzaţie de oboseală amestecată cu vină, ca după orice plăcere consumată.

Am povestit toate acestea pentru a-mi aminti mie însămi ce reprezenta pentru mine culesul ciupercilor şi starea de spirit pe care mi-o declanşa în general, ca să pot să reînţeleg ce a însemnat el în mod special în acei ani în care ciupercile, conservate în cele mai diverse feluri, deveniseră nu numai unul dintre alimentele noastre de bază, ci şi modalitatea de a ne permite să nu facem ceea ce toată lumea era obligată să facă: statul la cozi. Pot să spun cu mâna pe inimă că n-am stat niciodată la vreuna din acele cozi pentru carne la care oamenii se aşezau cu scăunele şi pulovere de tricotat. Şi pot să mărturisesc că am avut un fel de recunoştinţă – asemănătoare celei pe care mayaşii o purtau porumbului – faţă de ciuperci.

81

Beatitudinii culesului de ciuperci i se adăuga astfel culesul ciupercilor ca formă de supravieţuire, ceea ce întărea acea legătură ciudată care întotdeauna se făcea în mintea mea între ciuperci şi noroc.

Luna iunie şi luna septembrie erau în Comana lunile ciupercilor prin excelenţă. Ştiam asta de la vecinii care mergeau în pădure după lemne şi întorcându-se ne anunţau amuzaţi şi oarecum dispreţuitori: „Cât vezi cu ochii sunt numai bureţi“. Amuzaţi, pentru că ştiau ce bucurie exuberantă va declanşa în noi acest simplu anunţ, dispreţuitori, pentru că ei refuzau să-i atingă. În toţi anii în care ne vedeau culegând, gătind, mâncând, conservând ciuperci, nu am reuşit să-i facem să le guste măcar o dată. De altfel, ori de câte ori le ofeream vreo mâncare de ciuperci, ne corectau cu pedanterie: de bureţi. Pentru ei, ciuperci erau doar ciupericle albe de bălegar au de prun, crescute în jurul casei. N-am înţeles niciodată de unde, din ce strat ancestral venea această încăpăţânare, ce întâmplare sau ce dramă veche de generaţii se aflau în spatele ei. În orice caz, în Comana nu culegeau ciuperci decât ţiganii. De altfel, de la o ţigancă bătrână am învăţat, în primul an când ne-am mutat acolo, care dintre ciupercile pădurii erau comestibile şi care nu. Ţin minte cum am fost îndrumată oarecum ironic spre bordeiul ei de lângă cimitir cu câteva sacoşe pline de tot felul de exemplare minunate: cum, aşezată turceşte pe prag, scotea una câte una şi le împărţea în două neegale grămezi: grămada „din astea am mâncat“ era infinit mai mică decât cea „pe astea nu le ştiu“. Şi, deşi între timp am studiat atlase şi manuale în care multe dintre cele aruncate erau trecute la comestibile, n-am îndrăznit niciodată să trecem peste criteriile bătrânei. Am nişte fotografii din acei ani comăneni în care sunt aşezată în mijlocul unor mari cearceafuri acoperite cu ghebe puse la uscat, în timp ce eu înşir altele pe sfoară şi întreg pridvorul este decorat de lungi şiruri de astfel de mărgele vegetale. Au fost făcute într-o toamnă în care apăruseră atât de mulţi bureţi de stejar încât umplusem de două ori trabantul, şi umplusem congelatorul, şi pusesem la murat, şi uscasem, şi o iarnă întreagă dădusem tuturor prietenilor şi cunoştinţelor.

Aura magică a ciupercilor a fost întregită în mod ciudat prin dispariţia lor aproape totală după '89. S-a schimbat clima? A crescut poluarea? Nu mai nimeream noi zilele în care se năşteau şi mureau misterios? Oricum, totul era ca şi cum apăruseră în viaţa noastră atunci când avusesem cu adevărat nevoie de ele. Dar cine poate da o altă definiţie norocului?

82

Pături şi popcorn În tinereţe ni se întâmpla să vedem şi cinci filme pe zi. Era pe la jumătatea anilor '60,

atunci când, printr-o aproape stranie coincidenţă, şi-au dat capodoperele Visconti, Bresson, Wajda, Antonioni, Bergman, Fellini, Resnais, Welles, Pintilie şi – veniţi din generaţia anterioară – Buñuel şi Renoir, fără să mai vorbim de cinéverité-ul francez, noul val ceh, ultimul val sovietic. În „Rocco şi fraţii săi“ exista o replică pe care ne-o repetam râzând încântaţi şi autocritici: „Copiii ăştia mănâncă cinema pe pâine“. La ora aceea, peste tot în lume, biletele la cinematograf aveau preţuri derizorii, iar sălile unde se desfăşurau proiecţiile erau departe de a fi elegante. Poate cu excepţia sălilor de premieră, scaunele din cinematografe erau rabatabile, din lemn simplu, adesea crăpat şi mereu scârţăitor, iar podelele erau date cu gudron.

Îmi amintesc cu nostalgie, mai ales, sălile de pe bulevardul supranumit „al filmului“, unde pe o lungime de cel mult 200 metri, între Cercul Militar şi strada Brezoianu, erau nu mai puţin de şapte, moştenite toate de dinainte de război („cu ieşirea prin Sărindar“) şi mai păstrând ceva din aerul interbelic, evocator şi încă nonşalant. După cum îmi amintesc şi cele trei săli de pe Calea Griviţei din zona Buzeşti, mai sărăcăcioase încă, aproape decrepite, cu unele strapontine rupte şi agăţând în trecere, pe întuneric, hainele, aglomerate mereu de un public mai puţin cultural, dar nu mai puţin entuziasmat. Sau, mai presus de toate, Cinemateca de pe vremea când funcţiona într-un subsol la marginea Pieţei Palatului, cu mulţimile de cinefili revărsate în stradă şi înghesuindu-se cu disperare la „un bilet în plus“, încât în momentul în care reuşeai să te smulgi din înghesuiala de la casă cu biletul ţinut ca un trofeu în mână, cu mâna cealaltă îţi numărai nasturii pierduţi. De altfel, în deceniile următoare, pe când orizonturile se închideau din nou, Cinemateca, mutată între timp pe strada Eforie, devenise aproape un templu, un fel de ambasadă a culturii occidentale, în care profesioniştii curajoşi reuşeau să proiecteze cópii ilegale după ultimele filme premiate la marile festivaluri, iar elitele intelectuale veneau cu o emoţie mai mult decât artistică să se împărtăşească nu numai din libertatea aproape ilicită a artei, ci şi din tonicul sentiment de solidaritate pe care această comuniune reuşea să li-l dea. Şi-mi mai amintesc cum, în ultimele patru-cinci ierni ale anilor '80, plecarea la un film semăna cu plecarea într-o expediţie: era pregătită o sacoşă cu pleduri, cu fulare suplimentare, căciuli şi mănuşi îmblănite, pentru că sălile de cinema – ca şi cele de teatru sau concert, de altfel – erau absolut neîncălzite, iar filmele, nu rareori capodopere, văzute în aceste condiţii, deveneau nu numai descoperiri artistice, ci şi experienţe existenţiale.

Am făcut tot acest excurs în memorie dintr-o nevoie polemică şi deprimată de comparaţie, trecând pe fostul „bulevard al filmului“ şi văzând fostele săli de cinematograf închise – cu scânduri bătute de-a curmezişul peste vitrine sau transformate în magazine second-hand şi outlet – şi privind aproape cu groază planşeele prăbuşite şi zidurile între care cresc oţetari ale fostelor cinematografe de pe Griviţei. E drept că au apărut în schimb luxoasele săli ale nenumăratelor mall-uri, unde calitatea fotoliilor şi a pungilor cu popcorn trece înaintea calităţii peliculelor proiectate. De altfel, acestea nici nu îşi mai propun să nu fie de serie, iar valoarea lor nu e stabilită de critica de film, ci de calculul de marketing. Ideea că administratorul unul mall ar programa în elegantele săli filme de artă apare de-a dreptul absurdă, iar ironia face ca astfel, într-un moment în care filmele româneşti repurtează unul după altul succese internaţionale, pentru români ele să fie aprape de nevăzut.

Cum aş putea încheia fără să fiu nici deprimantă, nici moralizatoare? Cum aş putea opta între ronţăitul floricelelor însoţind pelicule de consum şi păturile duse de acasă în sălile îngheţate unde rulau capodopere? Existenţa alternativei spune totul despre felul în care niciun rău nu dispare înainte de a fi sigur că unul şi mai mare îi va lua locul. Iată o privinţă în care, cu siguranţă, natura are oroare de vid.

83

O fetiţă urâţică Eram o fetiţă urâţică, un copil slăbuţ, cu capul rotund şi parcă puţin cam mare pentru

umerii înguşti şi braţele şi picioarele lungi şi subţiri, cu încheieturile ceva mai proeminente. Aşa apar într-o poză de pe la 3-4 ani, aşezată stângace şi încruntată alături de un vas cu flori, îmbrăcată într-o rochiţă cu arnici şi capul rotund, ras fără milă, pus puţin strâmb pe un gât ciudat de firav. Mama citise undeva că astfel se asigură frumuseţea şi bogăţia părului pentru mai târziu. Într-adevăr, ceva mai târziu aveam părul lung, împletit nefiresc de strâns în două cozi încadrând un obraz mic, cu ochii asemenea punctelor unor semne de exclamare, şi atârnând pe un spate îngust, cu un aer bolnăvicios, într-o uniformă săracă luminată de un guler puţin mototolit. În mod uimitor, pe la zece ani semănam cu bunica, Mamana, cu care nu aveam să semăn niciodată mai târziu, în orice caz aveam un mic aer de bunicuţă uscăţivă care priveşte cercetător în jur. Pe la treizprezece-paisprezece ani, cozile îmi ajunseseră până la coapsele băieţeşti, din care se continuau picioarele caricatural de lungi şi de lipsite de graţie. În mod evident eram o adolescentă care ştia că este urâtă, de-aceea nici nu-i plăcea să se fotografieze, nu am din toată adolescenţa mea mai mult de patru-cinci fotografii, pe care de altfel le urăsc. Aveam grijă să am urechile în permanenţă acoperite pentru că mi se părea că sunt cam mari, stăteam întotdeauna puţin cocârjată pentru că mi se părea că sunt prea înaltă. De fapt, chiar eram cea mai înaltă din clasă, există o poză de grup făcută în curtea şcolii în care sunt aşezată în ultimul rând, dar mă văd perfect pentru că îmi depăşeam cu aproape un cap colegele. Această exagerată diferenţă a durat mai bine de doi ani. În orice caz, suficient timp ca să îmi fixeze o obsesie care nu mă va părăsi niciodată: aceea că mă văd prea tare, că sunt prea vizibilă, că nu există nici o posibilitate să mă ascund. O bună parte, dacă nu toate suferinţele cărora le-am căzut pradă de-a lungul vieţii şi-au avut rădăcina în această caracteristică, cred. Oricum, la tot ce a reprezentat pentru mine această calitate sau acest defect voi mai reveni, vrând-nevrând.

Acum aş vrea să continui să-mi amintesc înfăţişările mele succesive ca să înţeleg unde, când, în ce condiţii s-a petrecut saltul calitativ, răsturnarea neexplicabilă de situaţie, momentul magic din care defectul de a avea picioare atât de lungi s-a transformat în calitatea de a avea picioare atât de lungi. Nu-mi amintesc, deşi ţin, de exemplu, minte ca pe un hotar simbolic al copilăriei momentul comic în care, întâlnind pe stradă un prieten al tatei, şi el şi eu am spus „sărut-mâna“, eu cum îl salutam de o întreagă copilărie, el cu reacţia reflexă de curtoazie a bărbatului. Stânjeneala comună a fost revelaţia unei vârste noi, pe care nu mai puteam s-o amân şi în care călcam aproape cu spaimă. Mă înspăimânta de exemplu faptul că se întorcea capul după mine pe stradă. Nu ştiu de când începuse exact, dar ştiu că a trebuit să treacă o bună perioadă de timp până să accept situaţia ca pe ceva obişnuit, chiar dacă greu de suportat. Şi încă şi mai mult timp până să ajung să mă instalez ca la mine acasă în noua mea înfăţişare. (Mulţi ani mai târziu, când în jurul vârstei de 30 de ani am fost în America, pe parcursul jumătăţii de an petrecute acolo am simţit în permanenţă că-mi lipseşte ceva, că există ceva în jurul meu diferit, fără să pot preciza ce. A trebuit să revin în Europa, pentru ca la coborârea de pe vapor în prima escală, în portul Messina, să simt că totul a revenit la normal şi să înţeleg despre ce este vorba: în Statele Unite nu întorcea nimeni capul după mine pe stradă, în timp ce din prima secundă privirile golanilor italieni refăcuseră în jurul meu aura în care mă simţeam acasă. Mi-am amintit acest episod nu ca să analizez complicatele motive socio-psihologice care îi făceau pe americani diferiţi de bărbaţii bătrânului continent, ci ca să marchez măsura în care mă obişnuisem cu noua mea condiţie.) Ceea ce mă fascina era felul în care pe cât creşteam, pe atât deveneam mai copilăroasă, fragilitatea şi graţia întorcându-mă spre liniile unei vârste pe care stângăcia şi rigiditatea reuşiseră la timpul lor să le camufleze.

M-am întrebat, în numeroase rânduri şi cu cele mai diverse prilejuri, cum ar fi fost dacă acea răsturnare de imagine nu s-ar fi produs, în jurul vârstei de cincisprezece ani; cum ar fi

84

fost dacă cel puţin încă o perioadă de timp nimic n-ar fi atras atenţia asupra mea şi m-aş fi format în acea linişte şi acea singurătate secretată de indiferenţa generală pe care nu mai aveam s-o redescopăr niciodată şi la care aveam să visez, cu o anumită nelinişte, tot restul vieţii? Răspunsul ar putea fi tema unui complicat exerciţiu spiritual. În orice caz, sunt convinsă că seriozitatea şi austeritatea (de multe ori ascunse cu grijă pentru că le simţeam exagerate faţă de frivolitatea, libertatea şi lăcomia lumii din jur) s-au născut în mine atunci, înainte de 15 ani, şi au reprezentat o bază suficient de solidă ca să mă sprijin pe ea toată viaţa. După cum darul de a mă afla în centrul atenţiei celorlalţi – la început graţie înfăţişării mele, mai târziu şi din alte motive – a funcţionat ca o frână a destinului meu supus acestei continue tracasări datorate atenţiei celorlalţi, şi obligat să folosească o bună parte a energiei de care dispunea pentru inventarea singurătăţii şi liniştii pe care alţii o aveau de la sine şi în exces.

85

Cei doi români din Toledo Nu fac parte dintre femeile care plâng uşor, ba chiar, în momentele de mare durere

rămân împietrită cu senzaţia că mă înăbuş şi că, dacă aş putea plânge, aş suporta totul mai uşor, dar izvorul lacrimilor rămâne blocat. Doar de câteva ori în viaţă mi s-a întâmplat să izbucnesc în hohote de plâns din care nu mai reuşeam să mă opresc, şi de fiecare dată criza era declanşată de şocul unei uimiri, al unei contrarietăţi, al unei jigniri sau umilinţe.

O asemenea întâmplare am trăit-o cu mulţi ani în urmă în Muzeul Prado din Madrid.Era în primăvara lui 1974, la încheierea anului universitar în care avusesem o bursă la

Universitatea din Iowa („anul“ ţinuse pentru noi, care primisem viza de ieşire din ţară cu patru luni întârziere, doar de la Crăciun până în luna mai). Ne întorceam spre casă cu ocoluri în care încercam să vedem cât mai mult, cheltuind cât mai puţin din banii pe care îi economisisem din bursă şi din care mai mult de jumătate se duseseră pe călătoria americană a Ogarului Cenuşiu.

Înainte de a pleca de acasă, în urmă cu o jumătate de an, ne cumpărasem de la biroul de voiaj bilete româneşti de circuit la clasa a doua, bilete care erau valabile două luni din momentul în care începeai să le foloseşti şi care erau ieftine chiar şi pentru noi, cei departe de a fi bogaţi. Nu ştiam dacă vom avea prilejul să le folosim, pentru că nu ştiam dacă vom putea economisi banii necesari, dar ştiam că bursa este de 400 $ şi chiria de 150. Habar nu aveam însă cât va trebui să cheltuim în rest şi nu fusesem destul de optimişti ca să ne imaginăm că vom putea trăi cu 1$ de persoană pe zi, aşa cum s-a întâmplat. Oricum, erau bilete care puteau fi vizate ca neutilizabile în cazul în care nu le foloseai şi-ţi puteai recupera contravaloarea la întoarcere. Ne-am pus deci pe studiat hărţi feroviare şi ghiduri turistice şi ne-am cumpărat bilete spre toate localităţile unde aveam ceva de văzut din sudul Franţei (vaporul ne lăsa la Cannes) şi până în Spania. Când am ajuns în Spania şi ne-am rememorat rutele şi biletele, am descoperit că, din greşeală, pe distanţa Madrid-Toledo şi retur aveam două rânduri de bilete.

– Nu-i nimic. Le vizăm „nonutilizate“, a spus Romi.– Sau mergem la Toledo de două ori, am spus eu ingenuă.Eram deci la Madrid, în Muzeul Prado, prin care umblam de ore şi ore în acea stare de

beatitudine pe care numai marile muzee sunt în stare să o dea. E de prisos să spun că, de fapt, nici nu crezusem cu adevărat că voi ajunge cândva la Prado şi că voi putea vedea tablourile lui El Greco altfel decât în albume, încât nu eram doar fericită, ci şi vrăjită de lungul şir de miracole care trebuiseră să se împlinească pentru a mă afla acolo. Simţisem mereu – şi o şi spusesem în mai multe rânduri – că dacă am modele – artistic vorbind –, ele nu sunt din lumea literaturii. Nu mi-am dorit niciodată să ajung să scriu ca un poet sau un scriitor anume, oricât de mult l-aş fi admirat, în schimb am visat întotdeauna să reuşesc să fac din cuvinte ceea ce făcea El Greco din culori sau Mozart din sunete. Venisem deci ca la o întâlnire de dragoste visată de mult, unde îi găsisem în plus, într-un fel de delir de frumuseţe, pe Zurbaran,Velasquez, Goya.

Aceasta era starea mea de spirit când, aşezându-ne frânţi de oboseală pe o banchetă din centrul unei săli de unde puteau fi privite de la distanţa necesară marile pânze, am auzit alături de noi un dialog în română. Era prima oară când, după luni de zile, auzeam vorbindu-se româneşte. În prima clipă ne-am emoţionat atât de tare încât n-am înţeles ce-şi spuneau. Erau, aşezaţi alături de noi pe banchetă, o pereche de vârstă mijlocie, cu un aspect burghez, mai degrabă şters, care, într-un fel brusc, s-au ridicat şi au plecat înainte de a le putea spune un cuvânt.

– Trebuia să vorbim cu ei. Erau români, am regretat eu, simţindu-mă vinovată ca de o gafă sau neînţelegere.

– Păreau speriaţi de noi, a observat Romi, mai intuitiv decât mine.

86

– Cum să fie speriaţi de noi? Îţi dai seama, le-am fi putut oferi biletele pe care le avem de două ori. Poate că n-au fost la Toledo şi le-ar fi făcut plăcere să meargă...

Oricum, nu mai aveam cum să-i găsim în mulţimea de vizitatori. Ne-am continuat periplul cu inima mai puţin uşoară, ca şi cum – deşi ochii continuau să se bucure – am fi coborât cu picioarele pe pământ. Au trecut ore, se apropia ora închiderii şi aproape uitasem de perechea de români, când i-am zărit în şirul de oameni care se îndreptau spre ieşire.

– Uite-i, am spus bucuroasă ca de un noroc şi, înainte ca Romi să mă poată opri, m-am grăbit să-i ajung din urmă şi să le vorbesc.

– Iertaţi-mă că vă opresc, le-am spus zâmbind prieteneşte, dar v-am auzit vorbind româneşte. Şi noi suntem români. Şi a fost o surpriză plăcută...

Mă priveau parcă încremeniţi, fără să spună nimic. M-am simţit deodată deplasată şi n-am ştiut cum să continui.

– De fapt, voiam să vă întreb dacă aţi avea ceva împotrivă să vă oferim două bilete dus şi întors la Toledo. Ne-am cumpărat biletele de acasă şi din greşeală ne-au dat distanţa Madrid-Toledo şi retur de două ori. Şi când v-am auzit vorbind româneşte, ne-am gândit...

În timp ce vorbeam, simţindu-mă din ce în ce mai ridicolă, mă priveau din ce în ce mai ciudat, parcă terorizaţi, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca din clipă în clipă să se întâmple ceva îngrozitor. Îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să le vorbesc şi mai ales că faptul de a o fi făcut avea pentru ei o semnificaţie pe care nu o înţelegeam, dar care începuse să mă molipsească şi pe mine de spaima lor. Cred că întreaga scenă – care nu a durat mai mult de două mintute – a fost întreruptă brusc şi incredibil de cei doi, care, pur şi simplu au luat-o la fugă.

Am întors capul şi l-am văzut pe Romi care, spre deosebire de mine, părea că înţelesese totul şi, cu o infinită tristeţe, fără să aibă inima să-mi facă vreun reproş, m-a luat într-un mod prevenitor, ca şi cum ar fi vrut să mă consoleze, de mână. Atunci am izbucnit în plâns.

Plângeam cu hohote şi aproape ţipând asemenea copiilor mici, nereuşind să mă opresc. În timp ce oamenii întorceau capul după noi pe stradă, plângeam repetând „Le-a fost frică de mine“, până când vocea îşi pierdea contururile şi rămăsese doar o înşiruire nearticulată de sunete înecate între hohotele care mă înăbuşeau, nemailăsându-mă să respir. „Le-a fost frică de mine“ ţipam, nu numai în urechile uimite ale trecătorilor, ci şi undeva în interiorul pieptului meu care ameninţa să se spargă de spasme. Mă ţineam strâns ca de o ancoră de mâna lui Romi, în timp ce lacrimile îmi curgeau fără să-mi dau seama şi fără oprire pe obraz.

Nu cred – indiferent câte mi s-au întâmplat – să mă fi simţit vreodată mai umilită de faptul că trăiam într-o dictatură, de lipsa de libertate a ţării în care mă născusem şi pe care o iubeam într-un mod atât de dramatic. Plecasem de acasă în urmă cu şase luni, după aproape un an de nesfârşite emoţii, amânări şi complicaţii, şi nici nu ajunsesem bine acolo, că ne apucase un dor aproape dureros de ţară, ne petreceam o bună parte din timp scriind şi primind scrisori, micul oficiu poştal din campus devenind instituţia cu care aveam cele mai strânse legături. Uitasem răul de acasă, iar faptul că data de întoarcere a vaporului spre Europa era imuabilă şi fixată peste o jumătate de an pur şi simplu ne îmbolnăvea. Acum, când jumătatea de an trecuse, experienţa americană devenise o parte idilică a trecutului, pe drumul, oricât de sinuos, al întoarcerii, nu mai aveam nostalgia casei, unde ştiam că vom ajunge în curând, ci începuse să ne fie dor de America pe care abia o părăsisem, convinşi că pentru totdeauna.

Dar încă nu ne gândeam la ceea ce vom găsi acasă.Încă nu voiam să ne gândim nici la cât de mult ne marcase libertatea ultimelor luni, nici

la ce ştiam că uitasem. Întâlnirea cu cei doi români ne-a obligat să ne amintim. În mod evident îi speriasem, crezuseră că i-am urmărit, iar oferta biletelor trebuie să li se fi părut o cursă, cu atât mai înspăimântătoare, cu cât n-o înţelegeau. Poate emigraseră de curând prin cine ştie ce umilitoare compromisuri sau dramatice peripeţii şi se aşteptau încă să fie prinşi şi duşi înapoi. Sau poate, dimpotrivă, abia acum plănuiau să fugă şi se vedeau descoperiţi în ultima clipă.

87

Dar, indiferent care fusese mobilul spaimei lor, cel al plânsului meu era descoperirea cutremurătoare că, dacă doi români care nu se cunosc se întâlnesc întâmplător la celălalt capăt al Europei, unul dintre ei se sperie de celălalt şi o ia îngrozit la fugă. Câtă suspiciune, câtă neîncredere, câtă bănuială, câtă singurătate şi câtă spaimă se poate ascunde dincolo de o asemenena reacţie nu mai eram în stare să ne imaginăm după nici şase luni de libertate; iar criza mea de plâns era expresia unei compasiuni violente şi de nestăpânit: milă de ei, cei care se aflau sub imperiul terorii, milă de noi, cei ce urmam să ne întoarcem acolo, nu pentru că ne-ar fi obligat cineva, ci pentru că nu ne lăsa inima să facem altfel. Nu reuşeam să mă opresc din plâns – gândindu-mă la tot ce ne aşteaptă – şi jurându-mi să nu uit niciodată plânsul acela, nici umilinţa din care s-a născut şi pe care va trebui s-o exorcizez.

88

O istorie începută cu dreptul Cred că ideea Alianţei Civice s-a născut la o lună după represiunea Pieţei Universităţii,

în timpul „Marşului în alb“. Când dădusem în „România liberă“ anunţul unui miting de solidarizare cu studenţii arestaţi de mineri nu ne făcusem nici un fel de iluzii. În luna care trecuse de la mineriada din iunie, 600.000 (scriau ziarele) de cetăţeni români, cu precădere tineri şi în majoritate intelectuali, ceruseră plecarea definitivă din ţară. Domnea o deprimare generală vecină cu depresiunea nervoasă. Gestul nostru fusese mai mult teoretic, pur şi simplu simţeam nevoia să facem ceva, dar nici o clipă nu ne imaginasem că la chemarea noastră vor răspunde mai mult de câteva zeci de masochişti. Le cerusem să vină îmbrăcaţi în alb şi purtând în mână flori nu numai pentru a sublinia caracterul nonviolent al demonstraţiei (spre deosebire de cel al minerilor) şi de a face mai puţin probabilă represiunea care nu era exclusă, ci şi pentru a atrage atenţia trecătorilor şi ziariştilor asupra protestului grupului oricât de mic. Faptul că zeci de mii de oameni (peste 10.000 au scris ziarele), îmbrăcaţi în alb şi purtând flori, s-au regăsit la ora anunţată în faţa Operei, umplând piaţa, obligând circulaţia să se oprească, ne-a produs un adevărat şoc emoţional nu numai nouă, ci fiecărui participant. Nimeni nu sperase şi toţi se bucurau că nu avuseseră dreptate. Am pornit, flancaţi de jandarmi, iar pe traseul de kilometri al marşului, privitorii – temători după reprimarea din iunie – ieşeau acum în balcoanele de pe parcurs şi ne făceau prietenos cu mâna sau ne aruncau flori. Un fel de mândrie – a fiecăruia pentru sine însuşi şi pentru ceilalţi, izvorâtă din descoperirea că fuseseră în stare să îşi înfrângă spaima şi deprimarea – aureola mulţimea, ca şi cum nenumărate luminiscenţe individuale s-ar fi contopit într-una singură, exultantă. Îmi amintesc sutele de flori pe care le-am primit la sfârşit, ca într-o ceremonie ad-hoc în care fiecare îmi dăruia floarea ca pe o armă pe care mi-ar fi dat-o în grijă. Când am plecat, în cele din urmă, cu braţul plin de florile pe care abia reuşeam să le duc, aveam sentimentul că greutatea lor era ca o răspundere care mi se încredinţase fără să pot s-o refuz.

A doua zi ne-am întâlnit, fără să o fi programat, la „România liberă“ Petre Mihai Băcanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Gabriel Andreescu, Gabriel Mărculescu, Horia Bernea, Romulus Rusan şi cu mine. Eram cu toţii emoţionaţi şi neliniştiţi. Concluzia surprinzătoare a zilei precedente fusese că speranţa continua să existe. Iar dacă exista, cineva trebuia să o organizeze. Şi, dacă nu noi, atunci cine? Şi, dacă nu acum, atunci când? Simpla formulare a întrebării ne aşeza pe umeri o răspundere care ne înfiora. Îmi amintesc camera în care eram aşezaţi în jurul unui birou pe scaunul căruia nu se aşezase nimeni. Eram extrem de diferiţi, cu biografii, vârste şi profesii diferite, dar faptul de a ne fi simţit împreună responsabili de ceea ce trebuia făcut exista în sine, ne lega, fără să fi fost hotărât de noi. De fapt, ne cunoşteam destul de puţin şi abia acum, când mă uit în urmă, descopăr că doi dintre noi erau foşti deţinuţi politici şi trei, fii de foşti deţinuţi politici. Dar mă îndoiesc că atunci ne-am gândit la asta. Atunci era evident un singur lucru, că trebuie făcut ceva şi că, dacă noi suntem cei care am înţeles asta, noi trebuie să facem. Îmi amintesc puţin din acea discuţie. Ţin minte doar că s-a discutat ce nume să poarte organizaţia pe care o inventăm, că numele, care avea să rămână, a şi apărut, dar că ni s-a părut comic că ne gândim la nume înainte de a exista nimic altceva.

Îmi amintesc şi mai puţin din lunile care au urmat. Asemenea nouă, şi alţii au avut acelaşi sentiment al urgenţei. Au avut loc şi alte întâlniri asemănătoare, cu alţi participanţi, la Bucureşti, la Timişoara şi în alte locuri. Dar nu mai ştiu cum s-au făcut joncţiunile. Tot ce ştiu este că trăiam cu toţii ca într-o transă care ne unea, că nu existau ierarhii, nici planuri riguroase, toată lumea avea idei, diviziunea muncii se producea de la sine, unii scriau statutul, alţii apeluri, alţii pancarte, alţii dădeau telefoane unor prieteni care la rândul lor dădeau telefoane. Totul se petrecea, provizoriu, la „România liberă“ sau la Grupul pentru Dialog Social, unde ne căutau mici grupuri de timişoreni, clujeni, braşoveni, ieşeni. Horia Bernea ne-a găsit un sediu: holul mare al unei vechi şi ponosite case boiereşti de pe lângă Grădina

89

Icoanei, unde ocupau două camere un văr al pictorului şi mama sa. Gestul pe care l-a făcut atunci Remus Mistreanu, punându-şi casa la dispoziţia unei idei – care nici măcar nu era conturată încă şi din care nu se ştia dacă va ieşi ceva – a rămas pentru mine un simbol al dăruirii necondiţionate. Spunea în glumă că nu vrea în schimb decât să se pună pe casă o placă pe care să scrie că acolo a luat fiinţă Alianţa Civică. Ceea ce nu s-a întâmplat. Acolo, la familia Mistreanu – mai întâi în hol, apoi, după ce n-am mai încăput, ne-au eliberat şi una dintre cele două camere – ne-am strâns pentru a hotărî planul de desfăşurare a lansării Alianţei, acolo a fost scrisă declaraţia de principii căreia în ultima clipă i-am adăugat dubla negaţie care avea să afirme cu putere idealul solidarităţii şi să ne devină deviză: „Nu putem reuşi decât împreună“. Acolo stăteam şi discutam ceasuri întregi în picioare, pentru că nu erau decât două scaune care, prea puţine, nu erau ocupate de nimeni. Hotărâsem ca lansarea să aibă loc în 15 noiembrie, data la care se împlineau trei ani de la mişcarea muncitorilor din Braşov, şi să fie marcată prin mitinguri organizate în principalele oraşe ale ţării, după ce, cu câteva zile înainte, în „România liberă“ va fi fost anunţată înfiinţarea.

Acum, când încerc să-mi aduc aminte amănuntele acelei stări de spirit şi a felului în care se desfăşurau lucrurile, totul, dar mai ales felul nostru de a gândi, de-un optimism aproape iresponsabil, mi se pare de necrezut. Eram o mână de oameni, nu aveam nici un ban, nici o posibilitate să ajungem la televiziune şi singura noastră armă era ziarul „România liberă“, condus de Petre Mihai Băcanu.

Cred că media noastră de vârstă era în jur de 40 de ani, dar entuziasmul, emoţia, nerăbdarea, ineditul situaţiei în care ne aflam cu toţii pentru prima dată ne transformau în nişte adolescenţi. Dar adolescenţi nu eram doar noi, adolescentă era starea de spirit a unei părţi a populaţiei, a unei minorităţi, e drept, dar o minoritate gânditoare care, după reprimarea Pieţei Universităţii, înţelesese că proaspăta libertate ce ne dădea tuturor o atât de inedită ameţeală poate fi pierdută oricând, iar această primejdie contra cronometru ne făcea nesperat de vii.

În 8 noiembrie, „România liberă“ a apărut cu pagina întâi acoperită în întregime de anunţul „A luat fiinţă Alianţa Civică“, urmat de un scurt text fondator, cuprinzând abc-ul unei democraţii de tip occidental şi de 216 nume ale vârfurilor intelectualităţii din toate domeniile. De altfel, de a doua zi, în „România liberă“ au început să apară cupoanele de înscriere care puteau fi decupate, completate cu numele şi datele personale şi trimise în str. Eremia Grigorescu nr. 10, unde peste câteva zile au început să sosească saci întregi de cupoane şi sute de persoane, aşezate la coadă şi aşteptându-şi în carne şi oase înscrierea. Primii înscrişi au format secretariatul şi şi-au adus de acasă scaune, aşezate la masa de sufragerie a familiei Mistreanu. Se lucra de dimineaţa de la opt până seara, era plin de ziarişti care fotografiau cozile şi puneau întrebări celor care aşteptau, dar cu excepţia „României libere“ nu apărea nimic în ziare, iar într-o seară, pe când plecam în sfârşit spre casă, am fost fotografiaţi cu raze infraroşii, ceea ce, evident, nu mai avea legătură cu mediatizarea. În schimb, îmi amintesc un fel de conferinţă de presă la ciudatul nostru sediu, unde toată lumea stătea în picioare şi eram atât de înghesuiţi încât se dovedea imposibil să deosebeşti ziariştii de organizatori şi, cum nu aveam nici microfon, singurul lucru evident era un entuziasm şi o fraternitate generale.

Pe cât se apropia ziua mitingului de 15 noiembrie, pe atât activitatea devenea de-a dreptul frenetică, iar emoţiile noastre, covârşitoare, ca în faţa unui examen decisiv. Nu cred însă că ne-a dat prin minte că s-ar putea să nu reuşim sau cât de utopic şi fără măsură era planul de a scoate în stradă, într-o anumită zi şi la o anumită oră, toate marile oraşe, în numele unor idei cu desăvârşire teoretice şi al unor revendicări reprezentând nu interese, ci convingeri. În ajun, când tensiunea ajunsese la maximum şi din minut în minut apăreau informaţii sau zvonuri despre viitoare provocări sau represiuni, ni s-a telefonat de la Iaşi, seara târziu, că situaţia este de-a dreptul periculoasă şi singura soluţie, ca să nu se termine totul printr-un dezastru, este să vină la Iaşi cineva de la Bucureşti, cineva care să fie cunoscut

90

şi iubit în Iaşi, a cărui prezenţă să mărească numărul participanţilor la miting până la limita care ar fi făcut represiunea imposibilă. Am simţit aluzia înainte de a-mi spune numele, era vorba despre mine. În '87 fusesem invitată la „Prelecţiunile Junimii“ şi fusese atât de multă lume încât se pusese problema să se repete conferinţa şi a doua zi la universitate, dar rectoratul s-a opus, studenţii au protestat, iar eu am păstrat amintirea acelor întâmplări ca pe un porte-bonheur, pe parcursul interdicţiei care a început peste puţin timp.

Ţin minte că era seară, că am privit pe geam şi am văzut că e întuneric, în timp ce ieşenii ne spuneau la telefon că există un tren care pleacă din Bucureşti la ora 1, nu trece prin Iaşi, dar ne vor aştepta ei cu o maşină la Paşcani. Era trecut de 11 când am plecat spre casă să ne schimbăm, să mâncăm (nu mai mâncasem nimic de dimineaţa, abia acum ne dădeam seama) şi să ne pregătim de plecare. Eram foarte obosită, îmi părea rău că nu vom fi a doua zi la mitingul din Bucureşti şi cred că îmi era şi puţin frică. De fapt, nu atât teama, cât un anumit sentiment de frustrare şi de persecuţie mă domina, ca şi când aş fi simţit nevoia să mă plâng că toate mi se întâmplă numai mie. Am reuşit să dormim un sfert de oră, ceea ce a fost mai rău decât dacă nu am fi dormit deloc, am ajuns la tren şi în timp ce treceam prin dreptul compartimentelor goale ne gândeam că vom dormi până la Iaşi şi ne vom reveni. Când, ne-am auzit strigaţi. Depăşisem un compartiment în care erau Nicky Manolescu şi Zigu Ornea. Ne-am aşezat alături. Ei mergeau la o reuniune literară la Bacău. Ne-au întrebat noi unde mergem şi le-am spus, cu sentimentul că ne îndreptăm spre planete diferite. Au încercat să ne convingă să coborâm şi noi la Bacău şi i-am privit cu o mirare care se referea nu numai la faptul că nu înţelegeau nimic din ceea ce simţeam noi, ci şi la propria mea înstrăinare de noţiunea de „reuniune literară“, ca şi cum nu mi-ar fi venit să cred că mai există aşa ceva, ca şi când eu n-aş fi participat niciodată la astfel de reuniuni. Am tăcut cu toţii stânjeniţi de evidenta inadecvare reciprocă, apoi Nicky a început să facă haz de entuziasmul şi spiritul nostru de sacrificiu şi chiar să ne critice doct:

– Nu este momentul acum. E prea devreme. Ar fi trebuit să mai aşteptaţi, va fi un fiasco.Nu ştiam dacă are sau nu dreptate şi mai ales nu ştiam că peste o jumătate de an va

deveni preşedintele unui partid creat de organizaţia pe care o cream „prea devreme“. M-am uitat la Romi şi am tăcut amândoi, cu atât mai mult cu cât Zigu ne privea cu atenţie, curios ce vom răspunde.

Nu mai ţin minte cine ne-a aşteptat la Paşcani, ţin în schimb minte că era speriat şi

trepidant, că tot drumul ne-a povestit pregătirile făcute de autorităţi ca să împiedice desfăşurarea mitingului, felul în care ei, cei de la Alianţă (această formulă la numai câteva zile după anunţul înfiinţării ne-a emoţionat profund) au programat să se desfăşoare manifestaţia, au închiriat la Hotelul „Traian“ camera cu balconul din care a vorbit Cuza, de unde se va vorbi:

– Ne-am gândit să nu fie mulţi vorbitori, în afară de Dumneavoastră vor mai fi Mihai Ursachi, Emil Brumaru şi un tânăr muncitor de la Braşov, Macovei, cred că nu are mai mult de 20 de ani, avea 18 când au ieşit în stradă în '87.

Ajunşi la Iaşi ne-am dus direct la Hotelul „Traian“, unde camera cu balconul era arhiplină de cunoscuţi, înghesuiţi, majoritatea scriitori, toţi emoţionaţi. Atmosfera era asemănătoare cu cea din camera balconului din timpul Pieţei Universităţii. Se schimbau informaţii, idei, se făceau chiar glume, dar totul cu un fel de neatenţie, toată lumea era atentă doar la trecerea timpului, la apropierea orei, la strângerea lumii în piaţă. Din minut în minut cineva se uita prin perdea să vadă ce se întâmplă jos, unde pe o întreagă latură, paralel cu linia de tramvai, erau parcate mai multe maşini de poliţie. Restul pieţei era pustiu şi m-am gândit, cu un fel de absurdă uşurare, că nu va veni nimeni. Apoi, când m-am uitat din nou, piaţa era plină. Mi se părea că nu trecuse decât o clipă, ceea ce nu era posibil, sau poate oboseala şi surescitarea mă făcuseră să lunec peste minute fără să le înregistrez. Cineva a spus „Trebuie

91

să ieşiţi“ şi a fost deschisă larg uşa spre balcon, iar lumea s-a dat la o parte, lăsându-mă să înaintez prima.

Atunci, în clipa în care am trecut pragul, s-a dezlănţuit (ca şi cum mişcarea pasului meu ar fi apăsat pe un buton) infernul. Un infern acustic format din huiduieli, fluierături, ţipete ininteligibile, claxoane. Am încercat – probabil, cu speranţa că astfel totul va înceta la fel de brusc cum a început – să fac pasul înapoi, dar în urma mea veneau ceilalţi, m-am ciocnit de Mihai Ursachi şi fără să vreau am înaintat. Ne-am înşirat în balconul foarte îngust: trei poeţi şi un muncitor foarte tânăr. Ar fi trebuit să începem să vorbim, dar vacarmul era atât de covârşitor încât mi se părea o nebunie. Am privit în jos, am văzut mulţimea compactă cu multe mâini întinse spre noi şi singura legătură logică între această prietenie a gesturilor şi huiduielile pline de ură era aceea că în piaţă se află două categorii de manifestanţi, de sens opus. „Începeţi“, mi se şoptea din spate, ca şi cum ar fi fost surzi şi n-ar fi înţeles că ar fi fără rost. Începeţi! Nu mai ţin minte nici dacă eu am început, nici ce am spus. Era evident că nu mă pot auzi nici cei de jos, nici chiar cei de lângă mine, iar demersul pe care-l acceptasem se exercita în afara realităţii, într-o atât de ciudată gratuitate, încât aveam senzaţia că vorbesc cu Dumnezeu. Nici eu nu am auzit ce au spus ceilalţi trei, aşa cum nici ei nu mă auziseră pe mine, dar ne priveam în ochi înlocuind cuvintele cu sentimentul pe care trebuie să îl fi avut primii creştini atunci când, în loc de orice explicaţii, desenau un peşte. Apoi, jos în piaţă, s-a petrecut ceva, mulţimea a făcut valuri şi a părut că lunecă într-o parte şi brusc vacarmul a încetat şi în liniştea absolut nefirească s-au auzit ultimele cuvinte ale tânărului muncitor din Braşov. Mulţimea a izbucnit în aplauze şi urale şi noi am reintrat în camera de hotel unde acum era şi mai multă lume şi am pornit pe coridoare şi scări ca să ieşim, în timp ce toată lumea încerca să ne îmbrăţişeze şi să ne felicite pentru succes. Mi se părea că trăiesc un coşmar, înspăimântător şi comic în acelaşi timp.

– Ce succes?, am întrebat.– Dar n-aţi văzut cât de multă lume era?– Foarte multă, venită să fluiere şi să strige huo!– A, nu, încercau cei din piaţă să ne explice râzând. N-aţi înţeles? A fost doar un mic

grup care făcea asta, dar avea aparate de amplificare foarte puternice. Dar şi microfoanele balconului erau bune. A fost minunat. A fost pentru prima oară când poliţia a trebuit să intervină şi să-i evacueze, ca să-i ferească de furia mulţimii. A fost pentru prima dată. De obicei, noi eram cei puţini. De fapt, îi păzea de la început, ca să poată urla şi huidui liniştiţi, dar până la urmă s-au speriat şi ei de noi şi i-au oprit. Este pentru prima dată...

Vorbeau toţi deodată, râdeau, ne îmbrăţişam, era o surescitare din care înţelegeam cu greu, mai ales după şocul din balcon, despre ce e vorba. Fuseseră organizate echipe de huiduitori care trebuiau să ne împiedice să vorbim, iar pentru asta megafoanele lor erau îndreptate spre cele patru personaje din balcon, scopul era să ne facem de râs, renunţând să mai vorbim, încât faptul că se strânsese atâta lume (ceea ce nu fuseseră în stare să împiedice) să se întoarcă împotriva noastră.

Am revenit tot cu un tren de noapte la Bucureşti, după ce, în aşteptarea orei plecării, căutasem un televizor să vedem dacă se dă ceva despre mitingul din Bucureşti. Spre enorma surprindere, mitingul nostru de sute de mii de persoane, care blocase tot centrul capitalei, era redat de televiziunea oficială pe larg şi obiectiv, ceea ce ar fi putut fi considerat un adevărat miracol, dacă cea de-a doua ştire importantă a zilei n-ar fi fost prezenţa la Bucureşti a unei delegaţii a Consiliului Europei, care văzuse totul pe viu. Începusem cu dreptul şi, văzând cât de lipsiţi de mijloace şi chiar de pricepere eram, norocul intrase, pentru o zi, de partea noastră în joc.

92

Modelele Până la urmă, singurul lucru cu adevărat de folos în istorie (indiferent ce fel de istorie)

sunt modelele. În absenţa lor, ideile şi chiar acţiunile nu folosesc la nimic, ci trec fără să lase urme, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum toate eforturile pe care le-au presupus nu s-ar fi produs sau s-ar fi produs degeaba. Modelul este cuvântul întrupat, fapta personalizată, omul care exprimă ideea şi dovedeşte că ea poate trăi. Această regulă este verificată cu prisosinţă de religiile care au învins doar în măsura în care au prezentat prototipul viu. Fiul lui Dumnezeu este cel ce dovedeşte că Dumnezeu există: din moment ce are urmaşi.

93

Ridurile gândirii De când mă ştiu, dimineaţa mă trezesc cu două linii verticale săpate adânc între

sprâncene. Când eram foarte tânără, după trezire dispăreau imediat şi nici nu le observam decât dacă din întâmplare mă priveam în oglindă în primele minute după ieşirea din somn. De altfel, dacă o făceam, acea primă imagine neliniştitoare a zilei, întotdeauna extrem de scurtă, nu avea legătură nici cu chipul meu obişnuit, nici cu ceea ce avea să urmeze. Era doar punctul de pornire neschimbat al unui ritual: după ce mă priveam în oglindă, mă aplecam deasupra chiuvetei şi mă spălam cu apă multă pe faţă. Când ridicam capul să mă privesc din nou, dungile nu mai existau, ca şi cum ar fi fost desenate cu o vopsea care ieşise la spălat. Acest ritual s-a repetat zeci de ani. Apoi – nu îmi mai aduc aminte de când –, ca şi când s-ar fi inventat între timp vopsele de mai bună calitate – dungile ieşeau din ce în ce mai puţin la spălat. Dar chiar şi acum, când cele două riduri pe care cărţile de cosmetică le numesc „ale gândirii“ fac parte din chipul meu obişnuit, diurn, ele sunt infinit mai accentuate la ieşirea dimineaţa din somn, ca două adânci tăieturi de cuţit făcute cu duşmănie de inconştient, pe care raţiunea reuşeşte cu răbdare să le estompeze. Întrebarea nu este însă dacă rămân sau nu, ci care sunt dramele sau problemele care se desfăşoară în timpul somnului cu o intensitate în stare să lase asemenea urme. Ce, din ceea ce trăiam noaptea şi nu-mi mai aminteam ziua, mă făcea să mă încrunt cu o asemenea disperare, încât materia din care eram făcută să accepte să ia forma unor fantasme pe care cu siguranţă nici nu le înţelegea? Dar ceea ce mă tulbura mai mult decât această misterioasă imprimare a unui sigiliu greu de descifrat era spaima în faţa straniei împărţiri între viaţă şi somn a sufletului meu, numai jumătate cunoscut. Ce importanţă mai avea că eram fericită ziua, din moment ce imediat ce intram în conul de umbră al somnului o nefericire despre care nu ştiam nimic – ceea ce o făcea şi mai ameninţătoare – punea stăpânire pe mine, mă chinuia şi mă azvârlea în dimineaţă, ca pe un mal al somnului, însemnată de o suferinţă necunoscută şi cu obrazul sărat de un plâns pe care nu mi-l aminteam? La un moment dat mi-am imaginat c-aş putea să răspund la această întrebare propunându-mi să ţin minte visele pe care le visez. Citisem undeva că totul este să nu deschizi imediat ce te trezeşti ochii. Evident, nu mi-a folosit la nimic şi există doar câteva vise pe care mi le amintesc: două dintre ele, pentru că imediat ce m-am trezit eram atât de locuită de atmosfera şi personajele nopţii încât m-am aşezat imediat şi le-am scris: unul a devenit, aproape neschimbat, povestirea „Imitaţie de coşmar“, celălalt este o parte din nuvela „Dragi sperietori“, corespunzând primăverii din „Cele patru anotimpuri“.

A existat însă în copilăria mea un vis care s-a repetat noapte de noapte, sau cel puţin aceasta este impresia pe care amintirea mea o păstrează. Un vis pe care îl ţin minte perfect şi acum, deşi crescând l-am visat din ce în ce mai rar şi dacă, totuşi, s-a mai întâmplat de câteva ori în anii maturităţii, nu mai avea nimic din caracteristicile unui vis, ci mai curând pe acelea ale unui mesaj trimis cu bună ştiinţă, chiar dacă intenţionat confuz. În orice caz, repetat nebuneşte în copilărie (până pe la 8-10 ani) sau apărut ca din greşeală mai târziu, el era neschimbat, total neepic şi aproape de nepovestit. Tot ce pot să spun este că era straniu şi înspăimântător, având caracteristicile coşmarului, deşi nu se întâmpla în el nimic. Auzeam doar o voce care mă striga pe nume, deci auzeam numele meu strigat de o voce despre care ştiam că este a mamei mele moarte. Dar în aceeaşi secundă îmi aminteam că mama nu este moartă şi mă trezeam plângând şi înspăimântată în egală măsură de faptul că ar putea fi mama cea care mă strigă sau că altcineva ar încerca să mă ademenească în moarte cu vocea ei.

Am retrăit de curând cu intensitate şi în starea de veghe aceste nesfârşite puncte de suspensie ale copilăriei. Stăteam lângă patul de boală al mamei care se cufundase în febră ca într-o capsulă etanşă tăind legăturile cu lumea. Ţinea ochii închişi şi nu răspundea la chemări, încât nu ştiam dacă refuză să răspundă sau pur şi simplu vocea mea nu mai reuşea să străbată stratul izolator dintre noi. În orice caz, am spus refuză să răspundă pentru că, deşi era foarte

94

bolnavă, sentimentul dominant pe care îl emana era nu acela al neputinţei, ci acela al refuzului de a mai avea de a face cu această lume. Aveam senzaţia aproape fizică a îndepărtării treptate, ca şi cum ar fi început să alunece încet-încet – nu împotriva voinţei ei, ci cu bună ştiinţă, chiar cu o anumită încăpăţânare – înspre o altă lume. Dar nu mă chema ca în visurile copilăriei, ci, dimpotrivă, părea că vrea să fie singură şi că insistenţele noastre, ale mele, o deranjează. Când s-a hotărât să revină, a făcut-o ca şi cum s-ar fi trezit şi a început să plângă, plânsul fiind o dovadă clară a întoarcerii, deşi nu era deloc clar dacă plângea pentru că se întorsese totuşi din drum sau pentru că fusese pornită într-acolo.

Prima descoperire dureroasă pe care am făcut-o după dispariţia Mamei a fost că ştiam

foarte puţine lucruri despre ea. Îmi veneau în minte zeci de întrebări la care nu cunoşteam răspunsul şi pe care aş fi vrut să i le pun, dar era prea târziu. Luni de zile după înmormântare mă îndreptam spre telefon, aşa cum făceam zilnic înainte, dar de data aceasta pentru a întreba ceea ce voiam să aflu şi nu mă opream, înspăimântată, decât în ultima clipă, uneori după ce ridicam receptorul. Totul era cu atât mai absurd cu cât Mama trăise 93 de ani şi fusese extrem de lucidă până la sfârşit, deci ar fi putut răspunde la orice întrebare. Mai ales de amintirile ei din copilărie mă simt privată, oamenii cu cât îmbătrânesc cu atât îşi amintesc mai exact prima parte a vieţii. De ce nu mi-a povestit? De ce nu am întrebat-o? Ştiu doar că au fost 8 copii, dintre care ea era cea mai mare, că mama ei, Valeria (bunica mea, dar termenul mi se pare impropriu, şi pentru că nu am cunoscut-o, şi pentru că era prea tânără pentru el), a murit la 38 de ani la cea de a noua naştere; că două dintre surori, care au murit de mici, se numeau Sabina şi Melania, nume care mi s-au părut întotdeauna foarte frumoase şi ciudate în gura unor ţărani; că unchiul Nicu, fratele ei mai mic, a fost botezat Nicolae pentru că s-a născut atunci când se auzise că în Rusia Ţarul a fost omorât cu toată familia. Despre tatăl ei nu ştiu decât că se numea Gheorghe Diacu şi că încă şi azi, după aproape un secol, unui loc de la cotul drumului spre comuna Pianul de Jos i se spune „Ţarina lui Ghiordiac“. Dar toate acestea sunt generalităţi, lucruri aflate mai mult sau mai puţin întâmplător dintr-o vorbă aruncată la întâmplare, în timp ce când merg la Blandiana la mormântul mamei şi văd dealul abrupt deasupra pârâului, în vârful căruia se află ruinele cetăţii romane cu numele care avea să-mi devină nume, aş vrea să ştiu dacă, fetiţă, se căţăra până sus, şi ce vedea acolo, şi ce ştia că vede acolo. Aş vrea să ştiu cum a trăit momentul în care, la 17 ani, după moartea tatălui, la numai un an după cea a mamei, a rămas singură cu patru fraţi mai mici pe care trebuia să-i crească. Dar mai târziu, arestările Tatei şi creşterea tot singură a celor două fete? Viaţa ei a fost un roman ale cărui detalii, dacă le-aş scrie, ar trebui să le inventez, pentru că era întotdeauna prea ocupată sau prea obosită să povestească şi de fapt nici nu cred că îi făcea plăcere să o facă. Cred că era prea mândră pentru a-şi aminti umilinţele pe care le-a înfrânt pentru a ajunge acea fiinţă pe care mi-o amintesc eu, în jurul căreia se învârtea în permanenţă un turbion de prietene,de obicei mai tinere si aproape dependente de sfaturile si aura ei. Bănuiesc chiar că faptul că nu i-am pus întrebările pe care trebuia să i le pun i se datorează în mare măsură, este rezultatul unei subtile manipulări graţie căreia reuşea întotdeauna să lunece discuţia şi să mă facă să uit. O tehnică pe care o aplica în copilărie ca să ne facă să uităm că e ziua ei, pe care nu-i plăcea să şi-o sărbătorească, şi avea grijă să nu ne amintim ce dată e şi să aflăm doar a doua sau a treia zi că fusese şi trecuse; în timp ce noi – Tata, sora mea şi cu mine –, eram furioşi pe noi înşine şi ruşinaţi că uitasem, ea se amuza ca de o dublă victorie: ne „dusese“ şi scăpase de sărbătorire, dar ne arătase şi cât suntem de uituci, de indiferenţi. Cred că a fost fiinţa cea mai mândră pe care am cunoscut-o, o mândrie care conţinea, desigur, o mare doză de orgoliu, dar care era mai ales o formă exacerbată, aproape bolnavă de demnitate. Aşa se facă că, deşi era foarte comunicativă, nu-i plăcea să vorbească despre ea însăşi pentru că nu numai înfrângerile i se păreau umilitoare, ci şi victoriile, care presupuneau înfrângerea umilinţelor, deci existenţa acestora. Era o mândrie care se născuse pe fondul

95

nevoilor şi nenorocirilor din prima tinereţe, care trebuiau nu numai depăşite, ci şi eludate, faţă de ea însăşi în primul rând. S-a purtat de exemplu toată viaţa ireproşabil, absolut sincer şi din toată inima, cu Mamana şi Dedi, părinţii Tatei, care refuzaseră s-o accepte la începutul căsătoriei, pentru că era săracă. Nu ştiu dacă era conştientă ea însăşi de explicaţia acestei iertări, dar sunt convinsă că asta era soluţia ei de a contreacara amintirea umilinţelor de atunci, ca şi cum le-ar răzbuna, ştergându-le nu numai din memorie, ci şi din realitate. Nu faptul că nu mai este mi se pare nedrept, ci faptul că nu mai pot vorbi cu ea despre toate aceste trăsături, pe care le-am moştenit – în alte forme şi în alte condiţii, dar cu aceeaşi exacerbată intensitate – fără să le recunosc şi fără să le înţeleg întru totul. Această interdicţie transcendentală mi se pare de nesuportat, de neacceptat. Este ca şi cum tot eu aş fi vinovată că nu i-am cunoscut pe părinţii ei, pe acel Gheordiac a cărui fotografie încadrată „artistic“ pe un carton gros o privesc din când în când, fără să reuşesc să trec dincolo de frumuseţea ieşită din comun a trăsăturilor. E un bărbat aproape tânăr, dar având înscrisă în privire o severitate demnă şi orgolioasă, care în mod evident nu era o poză pentru fotograf şi care a trecut într-o formă sau alta la toţi copiii lui. În mod evident, Mama cu el semăna. Frumuseţea însăşi părea să fi fost, ca şi la mama, de altfel, doar trecere în linii şi forme a acestor trăsături atât de subliniate încât, în funcţie de împrejurări, puteau fi, cu egală intensitate, calităţi sau defecte. Când mă gândesc la tot ce nu ştiu din şirul de fiinţe pe care îl continui mă cuprinde, strâns ca o cămaşă de forţă, o singurătate violentă, care mă decupează din împletirea generaţiilor fără s-o întrerupă, dar fără să mă lase s-o înţeleg. Este o singurătate pe verticală, mai sfâşietoare decât cea pe orizontală, care te poate despărţi de contemporani fără să te schimbe şi uneori chiar fără să te întristeze. Este o singurătate care, dacă aş mai revisa visul din copilărie, dacă Mama m-ar striga şi mi-ar răspunde cel puţin în somn, ar deveni poate mai suportabilă. Dar „ridurile gândirii“ din ce în ce mai accentuate nu-mi aduc din vis, în afara suferinţei, nici o informaţie în plus.

Comun între spaima din copilărie şi cea de acum nu este doar incapacitatea mea de a

defini natura lor inenarabilă şi nici doar prezenţa mea tulburată în apropierea celor două lumi sau situarea oarecum ambiguă a mamei pe frontiera mişcătoare dintre ele, ci sentimentul că sunt legată de ea printr-o coardă care, agăţată de un scripete, ne ţine pe amândouă suspendate în echilibru deasupra necunoscutului. O pârghie care mă obligă să cobor pentru a o putea înălţa şi depărta de pericol şi mă ridică brusc atunci când ea se lasă să alunece în jos. O pârghie care nu-mi permite nici o clipă de uitare, de neîncredere, de neprezenţă, de neefort, pentru ca vocea din visele copilăriei să continue să se audă.

96

Procura Dacă aş fi întrebată care este lucrul esenţial pe care l-am învăţat după '89, cred că aş

răspunde că am învăţat că nimic nu se poate face prin procură, că numai ceea ce faci cu mâna ta este făcut şi că orice delegare de intenţie este o trădare de intenţie. Astfel formulată fraza, pare una oarecare şi nu-şi dezvăluie din prima clipă încărcătura explozivă. În fond, este vorba de o concluzie de extremă gravitate, care exclude încrederea în celălalt şi neagă însuşi mecanismul democraţiei. Pentru că, ce este democraţia decât delegare prin vot a puterii? Iar eu, care n-am visat decât la libertatea acestui tip de delegaţie, am descoperit că puterea se poate delega, dar nu şi ideile în numele cărora ea trebuie exercitată. Orice delegare este o denaturare, o degradare.

97

Patetica

Cred că situaţia cea mai patetică pe care am trăit-o vreodată a fost în 17 decembrie 1990 la Timişoara. Sosisem cu trenul în zori, pe o ploaie măruntă şi rece, aproape burniţă, şi ne îmbrăţişasem tăcuţi cu cei ce ne aşteptau la gară. Se împlinea un an de la revoluţie şi oraşul era în grevă generală. O deprimare grea, cenuşie, asemenea norilor care coborâseră până aproape de pământ, stăpânea totul. Am fost conduşi aproape fără vorbe la locurile unde s-a murit. Străzile erau pustii, magazinele închise, frigul pătrundea cu răutate prin nodurile fularelor, pantofii umezi, urechile înroşite. Călătorisem toată noaptea fără să putem închide ochii o clipă, agitaţi de tot ce se petrecuse peste zi, încercând să înţelegem întâmplările neobişnuite şi neliniştitoare cărora le fusesem organizatori şi materie primă. În 15 şi 16 decembrie avusese loc în sala Ateneului Român, obţinută aproape prin absurd, Convenţia de constituire a Alianţei Civice. Trecuse o lună de zile de când – la trei ani de la ieşirea în stradă a muncitorilor din Braşov – „România Liberă” anunţa cu litere şocante pe prima pagină: A luat fiinţă Alianţa Civică şi transcria numele celor 216 membri fondatori. De atunci organizasem mitinguri cu sute de mii de persoane în principalele oraşe ale ţării, ne zbătusem cu disperare să înregistrăm legal viitoarea organizaţie, refuzaţi mereu pentru că nu acceptam să o definim „apolitică”. În cele din urmă s-a găsit formula „apartidică” şi într-o atmosferă aproape ireală – nu numai din cauza entuziasmului care ne dădea o uşoară beţie, ci şi a faptului că pentru fiecare dintre noi, aproape necunoscuţi unii altora, situaţia pe care o creasem şi o trăiam era absolut inedită – s-au votat primele hotărâri întemeietoare (Declaraţia de principii şi Statutul) şi s-a ales Comitetul Director. Cum însă programul nu putuse fi epuizat în orele pentru care fusese închiriată sala, direcţiunea Ateneului ne-a permis să revenim şi a doua zi în nişte încăperi din subsol, unde să putem încheia discuţiile şi alegerile. Aici a avut loc întâmplarea pe care o întorsesem pe toate feţele în noaptea de drum spre Timişoara,ca să ne-o explicăm şi să o înţelegem.

În timpul nesfârşitelor discuţii în jurul organizării filialelor, al alegerii comitetelor locale, în care nu se ciocneau orgolii şi scrupule, Romi a ieşit la un moment dat din sala de şedinţă. Pe coridorul lung, luminat sărăcăcios şi pustiu – ciudat de auster în comparaţie cu frumuseţea barocă a sălii de deasupra – a văzut înaintând un bătrânel scund şi uscăţiv, care părea pierdut într-o lume străină.

- Pot să vă ajut? a întrebat Romi pe domnul care înainta nesigur şi, evident, nu era un delegat la adunare. În loc de răspuns, vizitatorul i-a întins o carte de vizită şi i-a spus că era ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi a venit să aducă o scrisoare a Departamentului de Stat prin care,după felicitările de rigoare, formaţiunea nou constituită era invitată să nu caute rezolvarea problemelor prin mişcări de stradă, ci prin tratative cu Guvernul Român. Uluit, Romi a încercat să-l invite în plenul adunării, dar ambasadorul s-a scuzat, i-a întins hârtia cu antetul Departamentului de Stat şi a plecat grăbit, mai sigur de el decât venise, ca şi cum ar fi scăpat de o sarcină ingrată sau dintr-o împrejurare periculoasă.

Suprarealistă şi aproape de necrezut, situaţia era profund tulburătoare. Pentru ca Departamentul de Stat să se adreseze preventiv şi precaut unei organizaţii aflate abia în curs de constituire fusese nevoie din partea diplomaţilor de la Bucureşti de o enormă dorinţă de manipulare, folosind canale neconvenţionale şi intrigi oculte, menite să împiedice oficializarea peste ocean a simpatiei de care noua formă de opoziţie se bucura în ţară. Şi cum altfel, decât prezentându-ne ca extremişti, ar fi putut convinge? Şi ce altceva decât frica de forţa pe care o reprezentam – mai mare decât îndrăzneam noi să bănuim – putea provoca o asemenea incredibilă reacţie? Şi, la rândul nostru, ar fi trebuit să ne speriem sau să fim mândri de ceea ce provocasem?

98

În atmosfera de suferinţă, reculegere şi protest din Timişoara, oricât de serioase, toate aceste întrebări păreau nepotrivite şi aproape frivole. La începutul după-amiezii am ajuns în clădirea Operei. Pe lângă încremenirea oraşului, Opera părea un stup în plină activitate, se instalau peste tot care de televiziune, zeci de oameni se agitau pe scenă şi în sala din spatele balconului. Pe de o parte, urma să aibă loc, transmis în direct, un spectacol închinat aniversării primului an de la revoluţie; pe de altă parte, cu acelaşi prilej şi din balconul aceleaşi clădiri era anunţat un miting. Pe marea esplanadă dintre Catedrală şi Operă începuseră să apară grupuri aşteptând nemişcate şi tăcute, ca într-un tablou de Magritte. Şi cu cât densitatea lor creştea, cu cât numărul celor ce soseau şi ocupau spaţiile rămase libere era mai mare, cu atât tăcerea mulţimii apărea mai stranie, ca o depresiune colectivă care se însuma şi creştea din depresiunile individuale. Stăteam în dreptul unei mari ferestre de la etajul întâi şi priveam această aglutinare de tristeţi cu inima strânsă şi cu o descurajare pe care oboseala fizică nu făcea decât să o agraveze. Doar spaima că nu voi fi în stare să vorbesc acelei mulţimi pentru care venisem îmi dădea puterea să rămân în picioare. Dar ce puteam să le spun unor oameni care într-un an coborâseră panta unei victorii însângerate până la înfrângere? Apoi am auzit cum în sala teatrului a început spectacolul, care se transmitea în direct şi se vedea pe cele câteva televizoare răspândite în hol, iar în balcon au apărut cei ce urmau să vorbească. Am fost chemaţi şi noi, iar mulţimea începuse să se însufleţească şi să scandeze. N-am să uit niciodată priveliştea spaţiului, care mi s-a părut nesfârşit, de până la Catedrală, acoperit în întregime de oameni cu feţele ridicate spre balcon şi scandând ceva ce la început nu am înţeles, deşi se repeta ca o litanie. Stăteam între George Şerban şi Iosif Costinaş şi ţin minte că i-am întrebat ce spun: „Bucureşti ajută-ne/ Să scăpăm de FSN” spuneau, repetau într-un mod atât de lipsit de speranţă şi de apărare, încât ţin minte că mi-a venit să plâng şi mi-a fost teamă că nu voi putea să vorbesc din cauza nodului din gât. În timp ce vorbeam, reflectoarele televiziunii au luminat pentru câteva momente mulţimea şi am văzut miile de feţe ridicate spre mine cu ochii în lacrimi, cu lacrimile – amestecate cu ploaia care începuse din nou – prelingându-li-se pe obraji. Am simţit – îmi amintesc – că trebuie să transform intensitatea deprimantă a acelui patetism într-o forţă pozitivă încurajatoare. Le-am spus că nu au dreptul să se considere înfrânţi, că o revoluţie nu e ceva ce se consumă într-o zi, într-o săptămână sau într-un an, că este un proces de durată care încă depinde de noi, de felul în care nu vom renunţa în următorii ani, în următoarele decenii. Apoi reflectoarele s-au mutat pe mine şi am continuat să vorbesc fără să-i mai văd. Nu mai ţin minte ce am spus, dar există discursul filmat. În timp ce în spectacolul televizat era recitat un poem al meu de dinainte de revoluţie („Dies ille, dies irae ”), producătoarea Lucia Hossu Longin – care se afla în carul de reportaj şi care nu era încă autoarea „Memorialului Durerii” – a înlocuit imaginea de pe scenă cu cea din balcon, transmiţând în întreaga ţară, în direct, protestul înlăcrimat al Timişoarei, scandările mulţimii şi discursul meu.

Aveam să aflăm a doua zi că însuşi primul ministru ceruse pedepsirea celor ce schimbaseră direcţia transmisiei şi sensurile aniversării, iar cei de la televiziune fuseseră convocaţi chiar la prima oră ca să dea socoteală în faţa Comisiei de Cultură a Parlamentului .

În ceea ce mă priveşte am fost lăsată pe mâna presei feseniste. Dintre nenumăratele atacuri şi revolte, îmi mai amintesc un articol din ziarul „Libertatea” intitulat „Ajunge, O, Dolores” şi semnat Ecaterina Oproiu, în care cronicara de film, devenită analist politic şi acuzator public, mă învinuia că propovăduiesc revoluţia permanentă asemenea lui Dolores Ibárruri (pe care o confunda cu Troţki) .Uita să precizeze, însă, că este vorba de o revoluţie de sens contrar.

99

Despre angelismul Alianţei Civice Cu mai mulţi ani în urmă, pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul amenajării muzeului de

la Sighet, simţeam tot mai mult că ne aflăm în faţa unui blocaj. În mod evident, nu putea fi conceput un muzeu al represiunii comuniste din România fără o prezentare a „Fenomenului Piteşti“. Pe de altă parte, însă, nu ne simţeam în stare să o facem, pentru că nu găseam soluţia de a relata tot ce ştiam, fără ca această relatare să conţină o condamnare implicită a tuturor personajelor acelei tragedii de dincolo de înţelegerea omenească, iar această condamnare ar fi fost de neconceput, dat fiind că aproape toţi călăii fuseseră înainte de toate victime. Şi în ce măsură noi – cei ce nu am fost în închisoare şi am avut norocul să nu traversăm acea epocă şi acel infern concentraţionar – puteam să ştim cum şi cât am fi fost în stare să-i rezistăm? Aveam, deci, dreptul să judecăm nişte suferinţe pe care nu eram în stare nici să ni le imaginăm? În cele din urmă soluţia găsită a fost aceea de a povesti totul cu propriile lor cuvinte, lăsându-i să vorbească pe cei ce au trăit diabolica experienţă, reuşind nu numai să o depăşească, ci şi să o descrie. Am acoperit în întregime pereţii vopsiţi în negru ai unei celule cu incredibile, cutremurătoare citate extrase din cărţile victimelor transformate în călăi, fără să înceteze să fie victime, şi care au mai găsit la adânci bătrâneţi puterea şi curajul de a-şi analiza remuşcările şi martiriul pentru a le scoate din monstruozitatea tainei. Noi n-am făcut decât să adăugăm documentele celor două procese: primul, în care o parte dintre călăii proveniţi din victime au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, şi, cel de-al doilea, în care adevăraţii organizatori ai torturilor – nu cei ce le-au gândit şi programat, care erau deasupra oricărei judecăţi, ci subalternii lor, care le executau – au fost condamnaţi la câte câţiva ani şi eliberaţi mult înaiunte de îndeplinirea pedepsei.

Mi-am amintit acest fragment de istorie şi blocajul pe care l-a reprezentat la un moment dat în istoria realizării muzeului de la Sighet pentru că într-un anumit fel trec în scrierea acestei cărţi printr-o formă asemănătoare de blocaj. Nu pot să scriu o carte despre manipulările cărora le-am fost expusă de-a lungul timpului, fără să vorbesc despre relaţiile dintre Alianţa Civică şi partidul pe care l-a creat şi care i-a purtat numele, în timp ce făcea tot ce îi stătea în putinţă ca s-o distrugă. Şi, în acelaşi timp, îmi este extrem de greu să încerc să îmi amintesc întâmplări şi personaje pe care am făcut în timp mari eforturi să le uit ca să pot merge mai departe. Comparaţia este desigur absolut improprie şi exagerată. Nu există nimic comun între cele două episoade ale istoriei, unul ţinând de tragedie şi celălălt de comedia de moravuri; unul punând în ecuaţie raportul dintre victimă şi călău, celălalt doar raportul dintre intransigenţă şi oportunism, mai precis între cei ce credeau că datoria lor este să slujească ideile şi cei ce nu-şi făceau scrupule din a pune ideile să-i slujească. Singurul lucru care seamănă este sentimentul meu de blocaj în faţa dificultăţilor de a le prezenta. În plus, aici nu există nici măcar soluţia de a lăsa protagoniştii să vorbească, pentru că vorbele lor ar face faptele şi mai de neînţeles.

Imaginea cea mai complexă a felului în care s-au desfăşurat lucrurile ar putea-o da un dosar de presă din epocă, vraful de polemici, declaraţii, invective, intrigi, manipulări. Dar această carte nu este una de istorie, ci o încercare pe cât de încăpăţânată, pe atât de subiectivă de a o înţelege.

Nu cred că ştiu a cui a fost ideea creării unui partid al Alianţei Civice. Presupun că ea a venit dinspre grupul de universitari timişoreni care aveau să-i fie cei mai teribili susţinători. Eu l-am auzit pentru prima oară vorbind despre asta pe Stelian Tănase, care, încă de pe la începutul anului 1991, repeta în şedinţe că trebuie, pentru a ne putea impune ideile, să găsim soluţia de a avea reprezentanţi în parlament. (Poate că nu mi l-aş mai aminti în această postură dacă nu ne-ar fi şocat faptul că – imediat după ce, în 1992, a ajuns în Parlament – a plecat pe o bună parte din durata mandatului cu o bursă în Statele Unite.)

100

În ceea ce mă priveşte, deşi nu m-aş fi putut nici o clipă imagina trecând de pe tărâmul civic pe cel politic, imensul impact public al Alianţei mă tulbura, cerând imperios găsirea unei soluţii de transformare a acelor, în bună măsură spontane, forţe de presiune într-un instrument de construire a unui alt sistem. Pentru că – dacă rostul obişnuit al societăţii civile este să ţină sub control şi să pună presiune (cum se spune azi) pe cei aflaţi la putere – situaţia noastră era cel puţin dramatică, pentru că noi ştiam că nu exista nici o şansă ca, indiferent de presiunea pe care o exercitam, cei aflaţi la putere să ne transforme în realităţi politice ideile. Controlul şi presiunea pe care le exercitam (şi care aveau o intensitate ieşită din comun) puteau cel mult să blocheze lucrurile, să creeze o formă de şah continuu, de pat, ceea ce reprezenta perpetuarea situaţiei existente. Iar acesta era ultimul lucru pe care ni-l doream. Pe de altă parte, „singura soluţie/înc-o revoluţie“ nu era – în afara rimei ameninţătoare – decât o riscantă redeschidere de ciclu manipulator. Deci crearea unui partid care să mute în plan strict politic voinţa sutelor de mii de manifestanţi îşi avea logica ei teoretică. Din păcate, în practică, această opţiune rămânea ca încercarea de a canaliza apa fierbinte a unui gheizer în ţevile unui sistem de termoficare: nu numai că era aproape imposibil să se realizeze captarea energiei, dar, chiar dacă, prin absurd, s-ar fi realizat, înalta temperatură ar fi putut topi ţevile, sau sărurile şi reziduurile apei fierbinţi s-ar fi depus pe conducte, blocându-le.

Aşa se face că, pe de o parte, am sprijinit cu toate argumentele logice de care dispuneam formarea unui partid al marii organizaţii civice pe care o conduceam, iar pe de altă parte, n-am fost niciodată cu adevărat sigură de succesul şi mai ales de caracterul benefic al unei asemenea întreprinderi. Dar nici o clipă, în acel demers fondator, nu am pus sub semnul întrebării şi nu m-am îndoit de buna-credinţă şi de solidaritatea care urmau să fie principalul material de construcţie al viitorului edificiu. Explicaţia consta, desigur, în faptul că ele nu lipsiseră niciodată din aluatul mereu în creştere al Alianţei Civice, dar asta nu mi se pare o scuză suficientă: ştiam destulă istorie ca să nu uit că, la intelectualii români, atât solidaritatea, cât şi buna-credinţă sunt nişte materii în mod fatal deficitare.

Îmi amintesc cum am mers la Corneliu Coposu, preşedintele Convenţiei Democrate, împreună cu Mihai Şora, pentru a-i cere să nu se opună unui asemenea demers şi să accepte proiectul nostru şi intrarea în Convenţia Democratică a viitorului partid care, prin prezenţa sa modernă şi tinerească, va contracara impresia de politică desuetă pe care FSN o cultiva şi o exploata cu abilitate în relaţia cu partidele istorice. Ţin minte că pentru o clipă mi-a fost teamă ca D-l Coposu să nu considere jignitoare această observaţie şi mai ţin minte că atunci am folosit pentru prima oară o formulă pe care aveam s-o repet apoi în nenumărate interviuri şi pledoarii. Am spus că Alianţa Civică şi partidul care îi va purta numele vor fi ca o stea dublă în care organismul politic (aceasta era formula care fusese hotărâtă ca să se evite noţiunea compromisă de partid şi ca să se păstreze coerenţa celor două părţi) va fi miezul de foc, iar marea organizaţie civică haloul luminos care îi va da forţă şi strălucire. Am mai spus, insistând, că însăşi forma inedită de organizare va pune în evidenţă şi va face credibilă noua formaţiune, iar această credibilitate va deveni un argument electoral al întregii Convenţii. Domnul Coposu a acceptat argumentele mele cu tristeţe şi reticenţă, fără să se opună, dar fără să aibă nici o clipă aerul că este convins de ele, prevenindu-mă că îmi voi regreta pledoaria şi că, în timp ce eu am idei, cei ce vor intra în partid vor avea interese care nu se vor împiedica în ideile mele, oricât de logice sau de convingătoare ar fi. Scepticismul lui m-a tulburat, cu atât mai mult cu cât pledasem cu mai multă convingere decât aveam eu însămi.

Prima dată când mi-am amintit această discuţie a fost chiar în momentul înfiinţării oficiale a PAC – la congresul Alianţei Civice din iulie 1991 –, atunci când 81% dintre delegaţi votaseră naşterea formaţiunii politice, dar numai 18% se arătaseră dispuşi să se înscrie în noua formaţie –, iar Alexandru Paleologu, într-un discurs fondator al noului partid – discurs care avea să rămână faimos prin şocul produs – a spus că „trebuie să se termine cu angelismul Alianţei Civice“. Angelismul era o formulă menită să ridiculizeze rigorile morale

101

pe care Alianţa Civică spera să le introducă în viaţa politică, chiar prin partidul pe care îl înzestrase cu propriul său nume.

De altfel, discursul lui Alexandru Paleologu nu a fost singurul element şocant al acelui congres, care ar fi trebuit să fie punctul de pornire al unei construcţii, dar s-a dovedit acela al unei disoluţii, şi care ne-a obligat să renunţăm nu numai la naivitate, ci şi la încredere. Cinica mărturisire a dispreţului pentru „angelism“, ca şi inventarea sarcastică a termenului menit să basculeze în ridicol încăpăţânarea noastră legată de posibilitatea introducerii moralei în politică ne-au trezit brusc, făcându-ne să ne ruşinăm de propriile noastre iluzii. Şi am devenit atenţi. Din prima clipă a congresului, crearea partidului fusese anunţată triumfal de viitorul lui preşedinte, înainte de a se fi discutat sau votat ceva şi înainte de a fi fost ales preşedintele. De altfel, acest lucru se mai întâmplase şi cu câteva săptămâni înainte când, într-o reuniune ţinută la Sibiu, neîntrunind nici una dintre prevederile statutare şi de la care lipsea o bună parte din conducerea Alianţei, se luase hotărârea, care fusese comunicată senzaţional presei, de a transforma Alianţa în partid. Mai târziu – cu umorul care îl caracterizează – Nicolae Manolescu se amuza povestind cum reuniunea fusese organizată de un medic, nici măcar membru al Alianţei, în casa lui. Pe noi însă, cei care nu fusesem în casa doctorului, anunţul din presă şi tactica punerii în faţa faptului împlinit ne puseseră serios pe gânduri. Au fost gânduri care, din păcate, la congres au devenit nelinişti şi chiar spaime. Iar congresul a devenit borna de început a deteriorării relaţiilor dintre cei ce voiau să intre în partidul care se forma şi cei ce voiau, chiar dacă nu se opuneau acestei formări, să rămână în continuare membri ai organizaţiei civice.

Prima şi cea mai importantă dintre condiţiile pe care Alianţa Civică le-a pus partidului în curs de a-l naşte, condiţie discutată, formulată şi votată în lungile dezbateri din conducerea Alianţei de dinainte de acest congres, a fost păstrarea legăturii dintre cele două formaţiuni care aveau să aibă acelaşi porgram şi aproape acelaşi nume, doar că una era civică şi cealaltă politică. Această coeziune urma să fie asigurată prin două clauze care trebuiau statutate clar de votul delegaţilor la congres. Potrivit primei clauze, partidul urma să-şi recruteze, la început, până la următorul său congres, membrii doar dintre membrii Alianţei, prevenindu-se astfel infiltrarea, căreia îi căzuseră pradă partidele istorice. Pentru că, după reprimarea Pieţei Universităţii, după mineriade, oamenii care se înscriseseră în Alianţă nu aveau decât de pierdut, deci fuseseră oarecum selectaţi moral şi politic prin această adeziune. Potrivit celei de a doua clauze, cele două organizaţii urmau să rămână legate statutar prin structură: un vicepreşedinte al uneia urma să facă parte din comitetul de conducere al celeilalte şi invers, această construcţie regăsindu-se la toate nivelele. Prima clauză a fost votată în unanimitate şi a fost călcată din prima zi, cea de a doua clauză nici măcar nu a mai fost pusă la vot.

Punctul culminant, fizic aş spune, al deteriorării relaţiilor a fost episodul, oarecum incredibil, legat de candidatura lui Gabriel Andreescu la consiliul de conducere al noului partid. Deşi s-a petrecut în culisele congresului şi deşi eu am încercat să nu-l fac public – atât mi se părea de degradant nu numai pentru cei ce îl provocaseră, ci şi pentru victimele lor – presa l-a prezentat în forme melodramatice şi fanteziste, fără să-i bănuiască importanţa.

Gabriel Andreescu, lider al Alianţei Civice din primele ei ore, a fost printre cei ce au sprijinit dintru început ideea creării unui partid, încercând în acelaşi timp să ţină în frâu diletantismul şi graba care precipitau lucrurile şi riscau să le compromită. Era în orice caz hotărât să se dedice acestei noi construcţii, care nu avea decât de câştigat din participarea lui. Când, spre surprinderea mea, la citirea în congres a listei de propuneri pentru viitorul comitet naţional al partidului am descoperit că numele lui Gabriel Andreescu dispăruse, am ridicat mâna şi l-am propus din sală. Nici un fel de prietenie specială nu mă lega de el, îl cunoşteam puţin, dar mi s-ar fi părut că sunt părtaşă nu numai la o nedreptate, ci şi la o greşeală, dacă nu procedam astfel. Gabriel Andreescu aflat în conducerea noului partid era o garanţie a continuităţii spiritului civic împotriva politicianismului şi un argument al coeziunii celor două

102

formaţii omonime. Atunci, Nicolae Manolescu, aflat la prezidiu, a ieşit în culise şi peste câteva minute cineva a venit să-mi spună că mă aşteaptă afară pentru o problemă foarte urgentă. Am ieşit şi în aceeaşi clipă am fost înconjurată de un mic grup agitat care m-a împins înghesuindu-mă, aproape sufocându-mă într-un colţ al coridorului, în timp ce Manolescu mă prinsese de umăr şi mă scutura furios ţipând „Retrage-ţi imediat propunerea sau părăsim cu toţii congresul şi Alianţa voastră“. Eram atât de şocată încât pur şi simplu nu îmi mai amintesc următoarele minute. Ţin minte doar că am spus „Pentru Dumnezeu, dar faptul că nu vreţi să-l primiţi dovedeşte că aveţi ceva de ascuns“. Era tot ce-mi venise în minte în acea clipă, când surpriza agresiunii, durerea din umăr, ura micului grup mi se păreau de neînchipuit. Mai mult decât orice mă şocase formula „Alianţa voastră“. Ca şi fraza lui Alexandru Paleologu despre angelism, gestul şi formula lui Manolescu erau dovada că despărţirea celor două organizaţii cu acelaşi nume, cea civică şi cea politică, nu era doar organizatorică, ci consecinţa unei deosebiri profunde de substanţă a oamenilor care le formau. Am avut în faţa cuvintelor celor doi vechi colegi revelaţia profund umilitoare a ridicolului încrederii mele în identitatea ideilor şi în planurile noastre comune. „Alianţa noastră“ şi „angelismul“ ei, care pentru mine erau reprezentate de sutele de mii de oameni ieşiţi în stradă – fără să ceară nimic în schimb – pentru „reformă şi adevăr“, cum scria pe pancarte, era pentru ei doar o masă de manevră cu cât mai entuziastă cu atât mai uşor de manipulat. Nimic din ceea ce mi s-a întâmplat şi din felul în care am reacţionat în următorii ani nu a fost fără legătură cu şocul acestei revelaţii, pe care nu mai aveam să o uit şi care avea să-mi ţină adesea cu duritate în frâu încrederea în oameni. Ironia face ca şi Gabriel Andreescu să îmi fi reproşat după aceea, în numeroase rânduri, că a fost trădat. Mai târziu – când începuseră confruntările între Partidul Alianţei Civice şi restul Convenţiei Democratice, dar mai ales între Alianţa Civică şi partidul căreia – cu iresponsabilă naivitate – îi dăduse numele, l-am întrebat pe D-l Coposu – care îmi reproşa crearea acestui partid – de ce nu s-a opus mai hotărât formării lui, din moment ce, în mod evident, nu crezuse în necesitatea ei. Îmi amintesc aproape textual răspunsul, pentru că m-a tulburat prin lipsa lui de speranţă: „Ce rost ar fi avut? Oricât de valabile păreau argumentele tale, ele nu aveau nici o importanţă, pentru că nu aveau cum să funcţioneze, din moment ce, în mod evident, partidul nu avea să fie format din oameni asemenea ţie, ci din veleitari pe care îi interesa doar drumul spre cucerirea puterii. Iar cu veleitarii nu se poate lupta. Cu sau fără acceptul meu şi-ar fi urmat drumul distrugând tot ce le stătea în cale, începând cu ideile în numele cărora pretindeau că se agită“.

E ciudat cum şi azi, după mai bine de două decenii, când scriu aceste rânduri, nimic din

ceea ce am simţit atunci nu s-a estompat, iar amintirea îmi face aproape tot atâta rău cât îmi făcuse realitatea. Tocmai pentru că bănuiam că aşa se vor petrece lucrurile am ezitat şi am amânat mereu scrierea acestui capitol, la care poate chiar aş fi renunţat dacă nu mi-ar fi căzut în mână o carte de însemnări memorialistice a lui Nicolae Manolescu („Viaţă şi cărţi“, Paralela 45, ed. II, 2010), în care vorbeşte şi despre aventura politică numită PAC. O carte care m-a uimit în mai multe privinţe. Prima dintre ele este o neseriozitate a relatării care, după atâţia ani, nu numai că nu încearcă să analizeze, să caute toate sensurile şi să facă mai comprehensibile faptele, ci, selectându-le arbitrar din uitare, le acoperă cu un smalţ de zeflemea de sub care este aproape imposibil să deosebeşti contururile adevărate.

Am citit capitolele în care apăream ca personaj aproape de ficţiune, fascinată de cel ce se dezvăluia pe el însuşi într-o măsură mult mai mare decât întâmplările pe care le povestea. Şi o făcea, paradoxal, dezavantajându-se, şi atunci când manipula faptele ca să nu-l incrimineze, şi atunci când prezenta cu o sinceritate ostentativ cinică întâmplări şi sentimente pe care ar fi putut să le eludeze. Portretele pe care le face celor care într-un moment sau altul i s-au opus poartă atât de apăsat pecetea unei răzbunări aproape infantile, încât trezesc uimirea. Unora le poceşte numele, altora le atribuie trăsături ridicole sau intenţii vinovate. Iritarea şi

103

aversiunea nestăpânite care acoperă orice referire la Corneliu Coposu şi la Doina Cornea sunt cu atât mai uimitoare cu cât, în paralel, relatarea relaţiilor cu Ion Iliescu beneficiază de o empatie cel puţin stranie din partea cuiva care fusese preşedintele unui partid care numit al Alianţei Civice. Citindu-le, n-am putut să nu-mi amintesc cele două elemente care l-au împiedicat pe Nicolae Manolescu să devină candidatul la preşedinţie al Convenţiei Democratice în 1992 (o declaraţie de presă în care se plângea că „este condamnat să evolueze printre fosile politice“ şi propunerea PAC de a exclude din Comitetul executiv al CDR Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici sub pretextul că mulţi dintre ei sunt şi membri ai partidelor care formează coaliţia) şi n-am putut să nu observ că în paginile de azi, ca şi în cele două scandaluri din epocă, era vorba de aceeaşi inexplicabilă pornire împotriva unei categorii morale şi politice de care propria lui biografie ar fi trebuit să-l apropie. De altfel, în cazul lui Corneliu Coposu şi al Doinei Cornea, lucrurile sunt şi mai lipsite de logică, fiind vorba de figuri atât de emblematice ale istoriei descrise şi atât de îndelung şi murdar atacate de cei cărora li se opuseseră exemplar, încât încercarea de a le demitiza – chiar dacă nu ar fi fost nedreaptă şi chiar dacă s-ar fi bazat pe argumente reale – putea avea puţine şanse de credibilitate. Dar uimirea mea nu era legată de lipsa de eficacitate a acestei atitudini, ci de motivele ei. De ce o făcea?

Spuneam că n-aş fi scris poate aceste pagini dacă n-ar fi fost uimirea pe care mi-a trezit-o N.M., ca autor de memorii. Există însă în paginile sale autobiografice o pagină care se referă la mine şi care m-a uluit într-o asemenea măsură încât mă obligă nu numai să răspund, ci şi să-mi rememorez întâmplări şi atitudini, analizându-mă pentru a răspunde exact. Este o pagină netipică, o pagină în care îşi pune o întrebare care pare să-l fi obsedat şi căreia îi dă cu seriozitate un răspuns nu numai surprinzător, ci şi incredibil. Întrebarea era de ce, după ce refuzasem de la înfiinţare să fiu preşedinta Alianţei Civice, am acceptat totuşi să fiu la congresul în care el a devenit preşedinte al Partidului înfiinţat al Alianţei Civice. Iar răspunsul, cu adevărat de necrezut, era că din motive „de rivalitate profesională“(„Rivalitatea dintre ea şi mine nu era nici politică, nici personală. Era profesională.“). Adică nu am putut suporta ca un alt scriitor, adică el, să fie preşedinte, iar eu nu. Căci invidia mea nu funcţiona decât în interiorul breslei, dovadă că pe Emil Constantinescu, geolog, nu aveam să-l invidiez mai târziu. Rezum şarjând puţin, pentru a face ideea mai suportabilă, dar fără s-o denaturez. Faptul că o idee atât de ridicolă a putut apărea în mintea unui om de obicei raţional şi rezonabil mi s-a părut la început amuzantă. A sfârşit însă prin a mă speria prin felul în care îl caracteriza pe cel ce o gândise. Un istoric literar pentru care relaţia dintre critic şi scriitor poate fi imaginată ca una concurenţială (un concurs de orgolii între cel ce se exprimă prin opera sa şi cel ce se exprimă prin analizarea acestei opere) îmi apare aberantă prin negarea definiţiilor. Simpla bănuială a unei astfel de perspective pune sub semnul întrebării toate judecăţile de valoare ale criticului asupra scriitorului. Pe de altă parte, momentul acelui congres („Trăim un moment istoric“, ne anunţase de pe scenă, iar unii dintre noi, jenaţi de grandilocvenţă, zâmbisem sceptic) avea o tensiune care era oricum, numai literară nu. Deşi eram mai mulţi scriitori în sală, mă îndoiesc că vreunul dintre noi se mai gândea atunci şi acolo la destinul lui literar. Sau, dacă o făceam, era cu sentimentul unei îndepărtări fără speranţă şi fără siguranţa că implicările mai presante şi implacabile în destinul celorlalţi vor reuşi să construiască o operă colectivă care să justifice părăsirea, chiar provizorie, a celei individuale.

Dar, dacă răspunsul la întrebarea despre refuzul şi acceptul meu de a deveni preşedinta Alianţei Civice mi s-a părut în ultimă instanţă doar aberant în sine şi degradant pentru cel ce îl dăduse, întrebarea la care el răspundea era mult mai plină de interes şi merită într-adevăr discutată. Iar termenii în care fusese pusă erau corecţi.

În prima jumătate de an a Alianţei Civice (din noiembrie până în iulie), când, de altfel, munca de organizare depusă de dimineaţa până noaptea în devălmăşie era mult mai

104

importantă decât ierarhiile aproximative şi aleatorii, iar funcţia de preşedinte asigurată prin rotaţie, am refuzat într-adevăr să intru în carusel.

După 13-15 iunie 1990 intrasem într-un mod total, ca într-un vârtej de nebunie, în activitatea febrilă – şi de care eram conştientă că se poate dovedi utopică – de construire a unui mecanism în stare să transforme disperarea şi speranţele în fapte. Încercam astfel să-mi îngrădesc implicarea, lipsind-o de o definiţie oficială. Nefiind legată decât prin propria mea dăruire, aveam sentimentul că lipsa de angajament formal, ca parte a unei ierarhii, îmi lasă libertatea de a mă putea opri oricând. De fapt, mă speria mişcarea care făcea să-mi lunece fosta mea viaţă de sub picioare ca un covor tras brusc şi basculându-mă într-o realitate neinventată încă. Era un fel de a-mi lăsa o portiţă de scăpare spre libertatea interioară, care este doar a singurătăţii şi a cărei existenţă mă întărea, chiar dacă ştiam că n-o voi folosi. De altfel, era vorba de o chimie sufletească manifestată nu numai atunci şi care a avut partea ei de contribuţie în explicarea faptului că, deşi am pierdut atâţia ani în viaţa publică, nu am acceptat niciodată nici un fel de funcţii sau demnităţi (inclusiv, în 1997, pe aceea de ambasador al României la UNESCO).

La congresul despre care vorbim (din 5-7 iulie 1991), în seara primei zile au fost alese,

în paralel de către toţi delegaţii, cele două comitete directoare, urmând ca a doua zi să fie aleşi, dintre cei aleşi, preşedinţii şi vicepreşedinţii. Ciocnirile, polemicile şi disensiunile determinate de nerespectarea de către adepţii noului partid a niciuneia dintre înţelegerile prealabile au crescut pe parcursul zilei până la un nivel greu de suportat. Pe acest fond de tensiune şi confruntare, faptul că eu am obţinut de departe cel mai mare număr de voturi a fost primit cu satisfacţia unei revanşe. Ascultam cu tristeţe aplauzele gândindu-mă la ironia soartei mele care le făcea să răsune la sfârşitul unei zile în care mă simţeam mai înfrântă ca niciodată, mai mult, în care mă simţeam ridicolă prin felul în care visul meu, de a crea acea stea dublă formată dintr-o mare organizaţie civică şi un partid creat din ea însăşi şi solidar cu ideile ei, se destrămase într-o ţesătură de intrigi şi aranjamente, într-o manipulare şmecherească cu aspect de puci. De la „Trebuie să se termine cu angelismul Alianţei Civice“ până la faptul că, în aceeaşi seară, „Europa Liberă“, care avusese totuşi un reprezentant de marcă în sală, anunţase că Alianţa Civică s-a transformat în partid (când fusese clar că numai 18% din delegaţi trecuseră din organizaţia civică în cea politică), totul se lega. Totul dovedea un demers premeditat de distrugere a atât de incomodei asociaţii, capabile să scoată în stradă sute de mii de oameni, pentru a fi înlocuită cu un partid mai mic şi mai maleabil, dar purtând acelaşi nume, deci beneficiar virtual al impactului public, care putea fi astfel nu numai dezamorsat, ci şi manevrat cu folos.

În noaptea care a urmat am fost căutată de nenumăraţi colegi care-mi cereau să nu renunţăm, să rămânem ceea ce fusesem până atunci – organizaţia cea mai largă şi cu cel mai mare impact public din România –, indiferent care va fi evoluţia partidului pe care îl creasem şi indiferent dacă această creaţie fusese o greşeală sau nu. Dar pentru asta trebuia să îmi calc aprehensiunile şi reţinerile psihologice şi să accept să o conduc. De fapt, nu numai să o conduc şi să o organizez, ci şi să o reprezint. „N-ai dreptul să laşi Alianţa să fie distrusă“ mi se repeta într-un fel patetic, care mă împiedica să replic. Deprimarea mea era mai mare decât a lor şi amplificată de gândul că, în fond, contribuisem – cu iresponsabila mea încredere în universala bună-credinţă şi cu blestemata mea convingere că victoria Binelui este o concluzie logică – la această situaţie. Ultimul cuvând l-a avut Romi, care întotdeauna mă încurajase în rezerva mea, dar care acum a rezumat cu infinită tristeţe: „Dacă se mai poate salva ceva, asta este singura soluţie. Nu cred că ai dreptul s-o refuzi“.

A doua zi, fiecare dintre cele două comitete directoare şi-a ales preşedinţii şi vicepreşedinţii. Eu am fost propusă preşedinte şi nu am refuzat. Manolescu a fost ales preşedinte al partidului. Apoi cele două structuri de conducere au fost invitate pe scenă şi a

105

fost intonat Imnul Golanilor. Este momentul în care – îşi aminteşte Manolescu – mi-ar fi şoptit să fac efortul să zâmbesc. Nu mai ţin minte. Ceea ce îmi amintesc – cu puţin înainte – este expresia de contrarietate şi chiar de furie care i s-a citit pe faţă în clipa în care mi-a fost anunţat numele şi acceptul. Nu mai ştiu dacă a făcut apoi efortul să zâmbească, îmi aduc însă bine aminte iritarea aproape de nestăpânit din timpul conferinţei de presă, care nu mai avea, aşa cum fusese aranjat să se întâmple, un singur pol, ci aşeza lucrurile logic la locul lor: Alianţa Civică nu dispărea şi nu se transformase în partid, ci doar crease un partid căruia acceptase să-i împrumute numele şi aura pentru a-i susţine în parlament ideile şi a încerca astfel – nesfârşit de ambiţios pariu – să deschidă o breşă de moralitate în clasa politică. Spuneam ceea ce visasem şi ceea ce mă îndoiam deja că se va întâmpla, dar am fost întotdeauna convinsă că plasarea cât mai sus, chiar exagerat de sus, a ştachetei nu e o formă de naivitate, ci una de tactică şi de perspectivă.

În lunile următoare, tensiunile dintre cele două formaţiuni n-au făcut decât să crească,

alimentate de felul în care în filiale – unde filialele PAC fuseseră găzduite în sediile Alianţei – noii veniţi încercau să-şi alunge gazdele, să le racoleze membrii, să le ia bruma de cotizaţii, şi uneori chiar reuşeau. Pe de altă parte, declaraţiile de la vârf ale liderilor partidului (mai ales după ce PAC-ul intrase în Parlament pe listele Convenţiei) sunau adesea surprinzător de jignitor la adresa Alianţei şi subliniau intenţionat lipsa oricărei înrudiri ideologice, radicalitatea noastră deranjând evident maleabilitatea şi compromisurile partidului. Urmarea a fost demisia din Alianţă a multora dintre cei ce au votat împotriva creării Partidului Alianţei Civice, care devenea tot mai evident că nu era al Alianţei Civice. Astfel, în loc de a ieşi întărită din operaţia strategică, care a fost naşterea unui nou partid, opoziţia a mai adăugat multelor confuzii savant construite în societatea românească, pentru a o face cât mai uşor manipulabilă, încă una: confuzia dintre două organizaţii purtând acelaşi nume, dar susţinând lucruri deosebite şi polemizând între ele. În ceea ce priveşte rolul şi relaţile PAC în Convenţia Democratică – după ce din punctul nostru de vedere fusese inventat ca s-o întărească, alăturându-se singurelor partide de provenienţă noncomunistă din România –, el s-a opus din prima clipă partidelor istorice, generând tensiuni care, în cele din urmă, au dus la părăsirea Convenţiei, neînţelegând că electoratul nu vota niciunul dintre partidele din CDR, ci legătura şi solidaritatea dintre ele. Dovadă că în 1996, când Convenţia câştiga alegerile obţinând 33% din sufragii, PAC, care o părăsise, realiza (împreună cu PL '93) 1,4%, iar în 1998 dispărea de pe scena politică.

Dar până atunci urmau să se mai întâmple multe, cel mai de răsunet dintre evenimente –

care a dezlănţuit cele mai multe pasiuni, ambiţii, patimi şi isterii, cel care a făcut să curgă cea mai multă cerneală şi să producă cele mai multe răni – a fost bătălia pentru alegerea candidatului CDR la preşedinţie în 1992. De fapt, totul a început destul de paşnic. Nicolae Manolescu îşi anunţase candidatura cu de la sine putere şi fără consultări prealabile cu ceilalţi lideri ai Convenţiei şi, deşi gestul a iritat prin metoda punerii în faţa faptului împlinit, toată lumea a fost de fapt uşurată de rezolvarea problemei dificile a candidatului la preşedinţie. Din păcate, în următoarea perioadă, candidatul a reuşit să-i jignească în aşa măsură pe cei pe care urma să îi reprezinte, încât le-a pierdut sprijinul. Şi problema a trebuit luată de la capăt.

În ceea ce mă priveşte, implicarea mea nefericită în alegerile prezidenţiale din '92 a început prin ideea D-lui Coposu de a-mi propune să candidez în numele CDR. Intrasem în biroul lui în care era în permanenţă o îngrămădeală ca în Gara de Nord şi, de cum m-a văzut intrând, mi-a spus vesel: „Am rezolvat problema. Am găsit candidat pentru prezidenţiale“. „Slavă Domnului, am spus eu. Cine e?“ şi, în timp ce toată lumea din birou s-a întors spre mine, el a spus într-un fel oarecum solemn: „Tu“. O clipă am încremenit, dându-mi seama că nu glumeşte, apoi, în tăcerea care s-a lăsat, am dat un răspuns care a rămas de pomină.

106

„Domnule Coposu, capacitatea mea de sacrificiu este destul de mare pentru a accepta şi, dacă Dumnezeu mă ajută, pot să fiu inspirată şi să rezist în campania electorală, dar ce mă fac dacă câştig?“ Cu toţii au izbucnit în râs, dar răspunsul meu fusese mai degrabă dramatic, iar în următoarea jumătate de oră am rezistat tuturor insistenţelor şi am contracarat toate argumentele. Am fost întotdeauna convinsă că nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving. Descurajarea care s-a citit pe feţele acelor foşti deţinuţi politici care îmi puteau fi părinţi şi bunici, atunci când au înţeles că nu mă vor putea convinge, şi remuşcarea de a-i fi dezamăgit m-au făcut să mă implic în căutarea unui alt candidat. Au fost propuse mai multe nume de intelectuali cunoscuţi, dar toţi au refuzat. Primul care a acceptat a fost Emil Constantinescu, propus de Solidaritatea Universitară, din conducerea căreia făcea parte. Şi cum era şi vicepreşedinte al Alianţei Civice, Alianţa l-a susţinut. Nu ştiu nici acum dacă faptul că eu am anunţat public această susţinere a fost o întâmplare sau o manipulare. Eram la Cluj, în sala arhiplină a Casei Universitarilor, unde se desfăşura unul dintre faimoasele Dialoguri ale Alianţei Civice. Nu-mi amintesc să fi fost nici un car de televiziune, nu ştiu cum s-a filmat, dar seara, la oră de vârf, s-a dat pe TVR 1 – fapt absolut neobişnuit – răspunsul meu la întrebarea pe cine va susţine Alianţa. A fost ca şi cum aş fi apăsat fără să-mi dau seama pe un buton care a declanşat infernul. Săptămâni în şir am fost insultată şi calomniată pe pagini întregi şi în acelaşi timp, atât în presa puterii, cât şi în presa independentă. Între timp în Convenţia Democratică s-a căzut de acord asupra unui scrutin intern în care cei ce s-au înscris pentru a deveni candidatul unic al CDR la alegerile prezidenţiale au trecut prin faţa unui colegiu compus din 67 de electori. S-au prezentat (în ordinea descrescătoare a voturilor) Emil Constantinescu, Ion Raţiu, Nicolae Manolescu, Sergiu Cunescu şi Nicu Stăncescu. Deşi nu m-am numărat printre electori, atacurile împotriva mea, orchestrate în presă, atingeau cote de-a dreptul iraţionale. Era de fapt o campanie împotriva Alianţei Civice şi a susţinătorilor săi tot mai numeroşi, care cuprindea toată gama de acţiuni furibunde, de la scrisori cu blesteme la declaraţii de ameninţare şi editoriale dure, o campanie care începuse din clipa înfiinţării organizaţiei cu un impact public nemaiîntâlnit, dar care acum, pentru a creşte în eficienţă, fusese personalizată. Nu ştiu cine a organizat toată acea isterie (Ştefan Aug. Doinaş a scris că am înfipt cuţitul de bucătărie în spatele lui Manolescu, Ileana Mălăncioiu că am comis o crimă politică), dar ştiu cine s-a bucurat că se realizase încă o ruptură în atât de fărâmiţata societate românească şi că intelectualii se sfâşie între ei. În ceea ce mă priveşte, am suportat mai greu atacurile revistelor intelectuale decât pe cele ale „României Mari“, care se desfăşurau în paralel, ca şi cum ar fi fost coordonate.

Citesc ce-am scris în ultimele pagini şi mă cuprinde o infinită oboseală. Trebuia să le

scriu, desigur, dar meritau, oare, cele câteva episoade relatate corect şi cele câteva adevăruri dezvăluite „în premieră“ – cum ar spune reporterii de senzaţie – enormul efort pe care l-a reprezentat pentru mine amintirea lor? Am scris cu greu, aproape căznit, trăind în acelaşi timp, încă o dată, umilinţa batjocurii şi-a manipulării, dar şi un acut sentiment de irealitate. Toate acestea mi s-au întâmplat mie? Eu sunt cea care a scris deviza „Nu putem reuşi decât împreună“ şi am inventat metafora stelei duble care rezuma ideea celor două formaţiuni potenţându-se reciproc? Şi eu sunt cea care nu a înţeles de ce, în pofida celei mai convingătoare logici, toate aceste formule urmau să se dovedească utopice? Am recitit proteste, proclamaţii, apeluri, declaraţii, propuneri, proiecte de reformă, pe care ani de zile le-am scris în loc să-mi scriu cărţile, într-un fel de transă a urgenţei unei datorii care trebuia împlinită. Nu eram exaltată, nu eram nici măcar optimistă, dar credeam că asta trebuie să fac. Chiar dacă ştiam că ar fi şi mai simplu şi mai util să-mi scriu cărţile. Dar, mai ales, nu mi-a trecut niciodată prin minte dacă, privită din afară, de exemplu, dinspre propria mea operă literară, toată această fervoare n-ar putea să apară degradantă şi poate chiar ridicolă. Am răsfoit ziare vechi, documente, fotografii. Mai ales fotografiile de la mitinguri mi se par de

107

nesuportat. Sunt mulţimi imense ale căror margini nu încap în obiectiv şi pe care, privindu-le, trebuie să fac eforturi să nu izbucnesc în plâns. Toate acele zeci şi sute de mii de oameni răspundeau unui simplu anunţ pe care îl publicam pe pagina întâi a „României libere“. Cât de vie trebuia să le fie speranţa şi încrederea, setea de solidaritate şi nevoia de a schimba, pentru a se regăsi împreună, atât de mulţi şi necunoscuţi unii altora, ca să ceară Reformă şi adevăr, două noţiuni abstracte al căror conţinut nici măcar nu era cunoscut, ci visat! Nu cereau salarii mai mari, avantaje şi privilegii, cereau doar să nu mai fie minţiţi şi să participe la realizarea schimbării.

Ce-aş mai putea adăuga? Poate întrebarea nesigură dacă într-adevăr eu eram cea care vorbeam acelor uriaşe mase de oameni pe care nu-i cunoşteam, la care glasul meu ajungea fără să mai semene cu el însuşi şi spunea lucruri la care nu mă gândisem înainte, pentru că oricum de emoţie nu mi le-aş mai fi amintit.

Cum fusese cu putinţă? Cum reuşeam să-mi strâng curajul pentru ceva atât de lipsit de limite? Atât de nebunesc? Pe vremuri, a lua cuvântul în Consiliul Uniunii Scriitorilor, care era format din 90 de oameni, mi se părea un gest aproape eroic. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că voi ajunge să vorbesc în pieţe l-aş fi considerat nebun. Ce barieră se sfărâmase în mine între timp şi ce dezamăgiri şi deznădejdi o reconstruiseră acum la loc?Priveam fotografiile cu imensele mulţimi, întrebându-mă nu ce ar trebui să se întâmple ca să se mai strângă acum, pentru că o asemenea întrebare este de domeniul absolut al utopiei, întrebâmdu-mă doar, infinit mai rezonabil şi mai modest, dacă totul a avut vreun rost. Faptul evident că lumea politică de azi este şi mai coruptă decât cea din 1992 ar trebui să mă împiedice să răspund afirmativ. Dar, indiferent de felul în care au evoluat lucrurile, nu pot să mă împiedic să observ că dramatica încleştare de presiuni şi idei care a dus la crearea de către Alianţa Civică a unui partid care să-i reprezinte idealurile a fost singura încercare concretă de exorcizare a clasei politice. Dincolo de nereuşită, demersul naiv şi aproape eroic rămâne cu atât mai impresionant, cu cât din perspectiva timpului fatalitatea eşecului, confirmată de tot ce s-a întâmplat în continuare, apare de netăgăduit. Din desgustătorul infern al anului 2012, oricât de triste, luptele de idei şi de orgolii din 1992 au, încă, un sens.

108

Dezbateri de idei Nimic nu mă revoltă şi nu mă umileşte mai mult în viaţă decât felul în care dezbaterile

de idei nu interesează în fond pe nimeni (sunt privite chiar cu acea joasă ironie rezervată acţiunilor nelucrative, deci fără rost), până în clipa în care se stârneşte o polemică de natură să creeze tabere. Din acel moment, când confruntarea dintre taberele, reduse întotdeauna, în cele din urmă, la două, poate fi personalizată şi se poate paria pe un preopinent sau pe altul, se pot naşte pasiuni, uri, isterii, deci subiectul poate să intereseze, să fie comentat de persoane cărora puţin le pasă despre ce este vorba, dar pe care le interesează cine cu cine se confruntă, cine pe cine umileşte, cine maculează pe cine. Când, din timp în timp, pe ecranele televiziunilor comerciale, niciodată inocente, sau în revistele de scandal se porneşte ca o maree neagră câte un val de insulte la adresa unor intelectuali acuzaţi de elitism, lumea reproduce injuriile mai mult sau mai puţin revoltată, dar nu fără subtila plăcere de a le repeta astfel şi nu fără şi mai subtila bănuială că aceste valuri imunde nu se produc de la sine şi nu se pornesc la întâmplare, ceea ce, la urma urmei, lasă o tulburătoare, aproape excitantă senzaţie de déjà vu.

Ceea ce mă umileşte în această atât de repetitivă istorie este ingenioasa grijă cu care este programată, iscusinţa care aşază în dosul planului vizibil un altul abia bănuit şi în dosul celui bănuit un altul nici măcar imaginat, respectatele nume de intelectuali fiind aruncate ca nişte grăunţe care să producă o învolburare de păsări colorate, menite să distragă atenţia. Ocupaţi, în acelaşi timp, să se revolte şi să se bucure atât de aroganţa intelectualilor, cât şi de punerea lor la punct, căci nu le strică să mai coboare cu picioarele pe pământ, cine mai are timp să observe, de exemplu, averile de milioane de euro strânse de un mafiot fără să ştie să scrie şi să citească (senzaţională descoperire făcută de Parchet atunci când i-a cerut să dea o declaraţie, dar nu şi de comisia care, cu 20 de ani în urmă, i-a dat carnetul de şofer)? Dar acesta nu e decât un exemplu picant într-o lume care preferă să fie mai degrabă ternă, pentru a se putea pierde în peisaj (am fost de-a dreptul uimită când am observat odată cât de mulţi dintre bogaţii noştri de top au nume formate din două pronume, unul jucând rolul numelui de familie, create parcă anume pentru a nu putea fi reţinute, pentru a se pierde în anonimat). Dar vânturarea numelui marilor intelectuali pe marginea găleţii cu lături nu este în primul rând o formă de manipulare a publicului, care îi invidiază chiar şi atunci când sunt terfeliţi, ci o formă de manipulare chiar a lor, a subiecţilor acestei terfeliri, obligaţi să se apere şi să se salveze, în timp ce viaţa şi istoria, cu miile lor de urgenţe, trec pe lângă ei fără să le observe. Iar înspăimântătoare cu adevărat este certitudinea că totul a fost organizat pentru a-i împiedica şi pe cei ce sunt loviţi, şi pe cei ce sunt spectatorii lor pătimaşi, şi chiar şi pe cei dresaţi să lovească să descopere şi să se ocupe de adevăratele lor probleme; că toate pasiunile, argumentele, ciocnirile, frustrările, invidiile au fost programate sau, cel puţin, prevăzute şi exploatate. Şi, culme a reuşitei acestei atât de savante manevrări, toate aceste sentimente topite în cele din urmă într-o nediferenţiată ură, deşi sunt rezultatul unei inginerii psihologice, sfârşesc într-o pasionalitate absolut sinceră.

Aşa cum „băieţii de pe Calea Victoriei“, ieşiţi din orfelinate, erau transformaţi în unelte politice cu ajutorul urii lor sincere împotriva celorlalţi oameni, care avuseseră părinţi şi aveau o casă, această ură a prezentului împotriva elitelor este croită cu pricepere dintr-un material autentic, aproape patetic: invidia împotriva celor favorizaţi de destin prin darurile pe care le primiseră la naştere, prin faptul că erau diferiţi. Este acelaşi material ascuns genetic în profunzimile fiinţei umane din care s-a modelat ura de clasă şi ura de rasă. O observaţie însă, de o stranie specificitate: ura de clasă, care în mod normal ar trebui să renască la porţile palatelor miliardarilor de carton sau ale politicienilor corupţi, nu avea nici pe departe intensitatea aversiunii împotriva elitelor şi asta nu numai pentru că programatorii aparţin acestei categorii, deci nu introduc tema în programare, ci şi pentru că noii îmbogăţiţi nu sunt esenţial diferiţi de galerie, fuseseră doar mai pricepuţi în a se orienta, în a se descurca. Sunt

109

la fel de vulgari, ba chiar sunt cu atât mai simpatizaţi, cu cât sunt mai vulgari. Este o poziţie asemănătoare cu felul în care, înainte de '89, la ţară, gestionarul cooperativei, când era prins furând şi băgat la închisoare, era compătimit de tot satul, iar soţia lui, bocind, nu făcea niciodată greşeala să susţină că e nevinovat, pentru că asta ar fi însemnat să infirme respectul unanim de care se bucura, ci doar că a avut ghinion. Este, deci, vorba de o manipulare, dar de o manipulare cu materialul clientului, de o relaţie vinovată, contra naturii, între manipulat şi manipulator, un fel de „complex Stockholm“ aplicat unui domeniu mai soft, dar la fel de tulburător.

În ceea ce-i priveşte pe intelectuali, sunt fără întrerupere purtătorii unui complex de vinovăţie aproape imposibil de explicat altora, dar despre care ei sunt cei mai în măsură să ştie că nu va putea fi niciodată întrerupt, nici vindecat, pentru că este chiar materia primă a devenirii lor. Ei sunt singurii care ştiu că nu vor putea da niciodată înapoi ceea ce au primit de la cei de care s-au îndepărtat, chiar datorită darurilor primite pe care au urcat ca pe nişte trepte, spre locul de unde vedeau tot mai mult, dar făceau tot mai puţin pentru cei de la baza scării. Şi asta pentru simplul motiv că fiecare treaptă presupune obligaţii în plus, conexiuni diferite şi chiar un alt limbaj, care nu mai are cum să fie înţeles de ceilalţi decât dacă cel ce vorbeşte este dispus să facă efortul de a se face înţeles. Efort pentru care de obicei nu mai are timp şi nici nu mai este întru totul convins că foloseşte la ceva. Şi astfel ruptura care se produce nu numai pe parcursul unei vieţi, ci şi – la fel de dramatic – pe parcursul unor generaţii, devine inevitabilă. Dar numai ei, intelectualii, ştiu că numai de ei ar fi depins să nu se ajungă în acest punct a cărui responsabilitate o poartă şi dincolo de care mai există un singur rău, acela de a nu se mai simţi nici măcar vinovaţi.

110

Numele sfârşitului lumii Coincidenţa Binelui cu Frumosul – atât de importantă pentru vechii greci, încât i-au

inventat un nume, kalokagathia, şi au considerat-o izvorul şi unitatea de măsură a împlinirii armonioase a fiinţei umane – nu mai spune contemporanilor noştri mare lucru. Şi totuşi, noţiunea nu este doar o relicvă a antichităţii, rădăcinile creştine ale Europei au preluat-o şi au continuat-o de-a lungul următoarelor două milenii, chiar dacă i-au schimbat centrul de greutate: în timp ce grecii cereau binelui să se aşeze, ca un soclu, la temelia frumuseţii, creştinii făceau din frumuseţe slujitoarea ascultătoare a binelui.

De fapt, problema celor de azi nu este doar neputinţa de a înţelege legătura dintre cele două noţiuni, ci – mult mai tulburător – jena că ar putea avea vreo legătură cu ele. În mod evident, un tânăr care ar fi în acelaşi timp şi frumos şi cu minte (cu minte nu în sensul supunerii la reguli, ci în sensul deţinerii capacităţii de a discerne şi de a respecta valorile) ar deveni obiectul băşcăliei colegilor, personaj ridicol şi izolat, pradă deriziunii celor care, reprezentând majoritatea, nu acceptă excepţia, căreia nu pot să-i semene, dar care le contestă, prin simpla existenţă, dreptul la răsturnarea criteriilor.

Pentru că este vorba într-adevăr de o răsturnare a idealului în care Răul a luat locul Binelui şi Urâtul locul Frumosului, înlocuindu-le fără să o mărturisească, ba mai mult, susţinând că nu este vorba de o înlocuire, ci de o adaptare la schimbările timpului, de o transformare postmodernă a definiţiilor.

În acest sens, vizitarea în ordine cronologică a oricărui mare muzeu de artă al lumii îţi oferă descoperirea aproape de nesuportat că istoria artei este istoria decadenţei artei şi evoluţia ideii de frumos o istorie a renunţării treptate la frumuseţe. Rareori am avut mai violent revelaţia acestui adevăr decât, nu cu mult timp în urmă, când Parisul şi-a deschis marile săli pentru celebrarea artei contemporane, într-un festival, grandios prin proporţii şi organizare şi profund tulburător prin cultul derizoriului, al perisabilului, al urâtului sfidător şi agresiv, prezentat drept frumos al ultimei ore.

Dar nu despre arta – destinată oricum unei elite care are dreptul să-şi stabilească singură criteriile admiraţiei – vreau să vorbesc, ci de urâtul coborât până în adâncurile sufletelor copiilor pe care nu-i mai încântă basmele cu feţi frumoşi, nici desenele animate cu pisici trase pe sfoară de şoricei isteţi, ci filme şi benzi desenate cu monştri aproape de neprivit, urmăriţi şi admiraţi cu aviditate. Vreau să vorbesc despre urâtul cultivat în viaţa de toate zilele, despre parăzile de modă în care fete frumoase sunt transformate în sperietori, învăţate să meargă împiedicat şi îmbrăcate în haine programate să le urâţească şi să le multiplice urâţenia creată astfel, oferind-o drept model de frumuseţe la zi. Cele două exemple ar putea părea nişte simple substituiri fără importanţă ale frumosului prin urât, dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm cum vor creşte copiii care învaţă să iubească monştri şi devin dependenţi de violenţa şi agresivitatea dezgustătoare a înfăţişării lor; dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm ce vor deveni şi cum vor evolua generaţiile tinere supuse efortului de a arăta cât mai rău şi obligate să transmită fiilor lor acest ideal pe dos.

Răspunsul logic este că – aşa cum binele şi frumosul se înrudeau şi se potenţau reciproc pentru cei vfanii de la grădiniţă pentru satanism, emo şi alte forme de apocalipsă, în timp ce nunta Ilenei Cosânzene cu Făt Frumos poate fi o treaptă spre o lume mai plină de sens. Întoarcerea dinspre materie spre spirit a locuitorilor societăţii globale – condiţie aproape obligatorie a nedispariţiei acestuia – va însemna, sunt convinsă – şi o întoarcere spre valorile „demodate“ ale Frumuseţii şi Binelui. Dacă nu cumva, între timp, coincidenţa răului cu urâtul va fi atât de puternică încât vom fi obligaţi să îi dăm şi un nume, care va fi nu numai antonimul kalokagathiei, ci şi numele sfârşitului lumii.

111

Maşina de la poartă Nu-mi amintesc cu exactitate momentul de când a apărut la poarta noastră – într-o

vreme când Bucureştiul avea infinit mai puţine automobile decât azi şi strada avea locuri de parcat la discreţie – acea Skodă albă, locuită de o femeie de vreo 30-40 de ani, o femeie voinică fără a fi grasă, cu pielea foarte decolorată şi părul, lung şi înfoiat, foarte negru, cu gura desenată ferm şi larg cu roşu intens, ceea ce o făcea să semene cu reprezentările de mahala în care fiinţe asemănătoare apăreau cu un sân dezgolit şi cu un trandafir între dinţi. Era desigur după acea seară de 30 august 1988, când am aflat că din nou nu mai am voie să public, dar, probabil, a trebuit să treacă mai multe zile până ce prezenţa nelipsită să apară ca neîntâmplătoare. Îmi amintesc însă că n-am observat-o eu şi nici măcar R., mult mai atent şi circumspect decât mine, ci o vecină ne-a atras atenţia asupra prezenţei bizare; bizare, pentru că stătea nemişcată, ca în cadrul unui orar de muncă, opt ore întregi fără să se mişte şi fără măcar să se ocupe cu ceva: nu citea, nu croşeta, nu asculta radioul, venea la ora 8 şi pleca la ora 16 ca într-o obligaţie strictă, care nu putea fi prea uşoară, dar era îndeplinită conştiincios. De fapt, nu venea singură, ci era adusă pe post de şofer de un bărbat tânăr care dispărea în direcţia clădirii Radiodifuziunii şi se întorcea peste opt ore. Era uşor şi nemisterios de imaginat că bărbatul lucra la Radio şi venea cu maşina la serviciu, întorcându-se după opt ore acasă. Misterul începea când te întrebai de ce soţia se simţea obligată nu numai să-l însoţească, ci şi să-l aştepte opt ore nemişcată, pe caniculă sau pe ger. Iar dacă nu era vorba despre asta şi legătura dintre cei doi era doar una profesională, bărbatul nefiind decât şoferul femeii care era adusă, ea, la serviciu şi, aşa cum presupuneau vecinii, „serviciul“ ei era să ne urmărească pe noi, atunci misterul devenea infinit mai incitant, pentru că se punea nu numai întrebarea în ce fel ne urmărea – stând nemişcată într-o maşină din care putea să vadă doar când ieşeam şi când ne întorceam sau cine venea la noi –, ci şi de ce ne urmărea doar 8 ore din 24. Un lucru este sigur: tocmai pentru că logica prezenţei ei era deficitară şi tocmai pentru că rămâneau tot felul de semne de întrebare pe care trebuia să le rezolvăm, femeia din maşină a devenit, de-a lungul celor 16 luni cât ne-a stat în preajmă, un personaj obsedant care ne obliga fără încetare la supoziţii şi deducţii uneori logice, alteori devenite, de spaimă, fantastice.

Prima întrebare era de ce se optase pentru o atât de complicată şi masochistă soluţie, când ar fi putut fi convins mult mai uşor unul dintre vecini să raporteze intrările şi ieşirile din casa noastră. Cum însă organizatorii nu puteau fi bănuiţi de lipsă de fantezie sau de neprofesionalism, rămânea să deducem că utilitatea maşinii locuite de o fiinţă atât de vizibilă era de altă natură. Şi prima concluzie era că tocmai vizibilitatea reprezenta o primă utilitate, vizibilitatea care, pe de o parte, crea o stare de tensiune asupra întregii străzi, nu numai asupra noastră, şi avea să realizeze fără mari eforturi ceea ce în limbajul de specialitate se numea „spargerea anturajului“. Pentru că, într-adevăr, în scurt timp nu numai vecinii aveau grijă să treacă grăbiţi când aveau ghinionul să ne întâlnească, dar şi prietenii au sfârşit prin a renunţa să ne mai caute şi să ne viziteze. Astfel, deşi femeia stătea nemişcată în maşină, undele seismice ale prezenţei ei au reuşit să zdruncine viaţa noastră socială până la a o face inexistentă, mizând pe psihologia colectivă, căreia spaima îi dădea pe zi ce trecea nuanţe abisale. Ţin minte că, până la un timp, efectul asupra celorlalţi era mult mai puternic decât cel produs asupra noastră şi, în acest sens, nu pot să uit – dovadă că m-a marcat în mod deosebit – o întâmplare care ar putea părea la prima vedere comică. Într-o zi pe la prânz, când mă întorceam acasă, m-am întâlnit în faţa casei noastre cu un muzician care făcuse o înregistrare la Radio şi îşi lăsase maşina peste drum de noi. Cum ne lega de mult o reală simpatie intelectuală, am stat de vorbă vrute şi nevrute mai multe minute în şir, până când eu i-am spus în glumă că sper să nu ne audă femeia din maşină, care se afla la câţiva metri în spatele meu. Nu ştiu ce-mi venise, în orice caz gluma mea dovedea, pe de o parte, că nu eram cine ştie cât de impresionată de situaţia pe care o consideram de notorietate, eu însămi nesfiindu-mă să

112

povestesc la toată lumea despre maşina din faţa casei (mai târziu mi-am dat seama că vorbăria mea, pe care eu o consideram o formă de neacceptare şi necooperare, s-a întors împotrivă-mi prin spaima pe care o producea celorlalţi şi a funcţionat în sensul programat al „acţiunii“). În orice caz, reacţia celui cu care stăteam de vorbă atunci m-a şocat: omul a privit în direcţia indicată de mine şi fără măcar să salute, în timp ce eu nu-mi terminasem fraza, a luat-o la fugă lăsându-şi descuiată maşina în care tocmai se pregătea să se urce şi pe care n-a avut curajul s-o recupereze decât în cursul nopţii.

În ceea ce mă priveşte, prezenţa femeii a început să devină înspăimântătoare din momentul în care cineva mi-a explicat că există aparate care pot să asculte de la distanţă de zeci sau chiar sute de metri tot ce se petrece într-un interior şi că, în mod evident, tot ce vorbeam noi în casă era ascultat de femeia din maşină, care astfel devenea mult mai ocupată decât credeam. Nu mai ştiu cine mi-a spus asta şi acum mă gândesc că putea fi vorba doar de o intoxicare menită să mă scoată din inconştienţa cu care mă binecuvântase Dumnezeu şi să mă arunce în bolgia spaimelor acceptate de toţi. Mă întreb chiar, amuzată acum, ce rost ar avut toate eforturile lor, atât de savant programate, dacă n-ar fi reuşit să mă sperie (iar firea mea putea să asigure fără efort o asemenea situaţie)? În orice caz, începând de atunci n-am mai vorbit în propria noastră casă luni şi luni de zile decât în şoaptă sau prin semne, nu pentru că aveam în permanenţă de spus lucruri care nu trebuia să fie auzite de urechea ciulită a Securităţii, ci pentru că ideea că ei pot să audă cea mai nevinovată exclamaţie sau chiar numai „Mai vrei puţină cafea?“ mă umplea de umilinţă şi mă pângărea. Partea bună a acestei situaţii, care s-ar fi putut termina uşor într-o nevroză, a fost că tot ce ne rămânea de făcut era să scriem şi, în pofida a tot ce ni s-a întâmplat în cursul lui '89, am scris în acest an mai mult şi cred că mai bine decât înainte, scrisul devenind, la modul cel mai propriu, o alternativă la viaţă şi chiar o formă de salvare. Este perioada în care am scris o bună parte din romanul „Sertarul cu aplauze“, care se năştea zi de zi din materia primă a ceea ce trăiam eu chiar în acele zile şi care, în felul acesta, dădea un sens absurdităţii şi suferinţei, un sens şi un rost care o făcea mult mai uşor de suportat. Sloganul publicitar cu care peste câţiva ani versiunea germană a cărţii („Die Applausmaschine“) avea să fie lansată („O carte care mi-a salvat viaţa“) avea – dincolo de socotelile de marketing – acest înţeles.

Dar mai mult decât prezenţa femeii, „programul“ ei a deschis găurile negre ale tuturor suspiciunilor: cine erau vecinii care, în cursul celorlalte două opturi, făceau ceea ce făcea ea? Sau care erau formele prin care eram supravegheaţi în restul timpului? Uneori mă gândeam că, principalul scop fiind cel profilactic, de creare a spaimei care să interzică exprimarea revoltei, poate că nici nu mai era nevoie de acoperirea în întregime a timpului, era destul că fusesem convinşi de această acoperire. Acum sunt convinsă că nu aveam dreptate şi că minuţia cu care se lucra era mult peste imaginaţia noastră. De altfel, după '89 am aflat de oameni care au vrut să vină la noi şi au fost împiedicaţi, fiind opriţi şi sfătuiţi să se întoarcă încă de la colţ. Ceea ce îi înspăimântase nu era atât interdicţia, cât faptul că erau ghiciţi că se îndreaptă spre noi, înainte de a o fi făcut, de la colţ putând să meargă spre oricare dintre casele străzii. E greu de ştiut dacă erau urmăriţi pentru a fi interceptaţi mult dinainte sau pur şi simplu erau filaţi toţi trecătorii de pe strada noastră, dar oricum era o dovadă că femeia din maşină nu era singură. De altfel, de câteva ori, cine ştie ce forţă majoră obligând-o să lipsească de la datorie, a fost înlocuită de un tânăr durduliu şi caraghios care părea să suporte mai greu corvoada, cobora de mai multe ori din maşină, se învârtea în jurul ei, avea aerul că vrea să o părăsească. Ea, femeia, era mult mai conştiincioasă, pe marile canicule sau marile geruri de-a dreptul eroică. În mai multe rânduri mi s-a întâmplat chiar să-mi fie milă de ea şi să mă gândesc să-i ofer un pahar de apă rece vara sau un ceai fierbinte iarna. N-am făcut-o pentru că ar fi considerat-o evident o sfidare, chiar dacă, în ceea ce mă priveşte, n-ar fi fost.

Cum făceam tot ce puteam să stăm cât mai mult la Comana, unde, chiar dacă exista, supravegherea nu era evidentă, una dintre primele curiozităţi a fost dacă în lipsa noastră

113

maşina cu femeia continua să stea în faţa casei. Am aflat că nu. Şi totuşi, la orice oră ne întorceam de la Comana, o aflam la datorie, ca şi cum nu s-ar fi mişcat de acolo. Singura explicaţie era că atunci când părăseam Comana se anunţa la Bucureşti plecarea noastră şi, până când ajungeam, femeia îşi ocupa postul de observaţie. Pentru a verifica această supoziţie, într-o noapte, fiind la Comana, am aşteptat să se facă întuneric, să se culce toţi vecinii, după care am scos maşina din curte, împingând-o fără s-o pornim şi am continuat s-o împingem până la capătul străzii în pantă, de unde am luat-o spre pădure, în direcţia opusă centrului satului şi, făcând un ocol, am ieşit la şoseaua naţională fără să întâlnim pe nimeni. La Bucureşti am lăsat maşina pe o stradă paralelă şi ne-am dus acasă fără să facem zgomot şi fără să aprindem lumina. Am adormit cu sentimentul că interpretăm un film prost cu ilegalişti, dar dimineaţa când ne-am trezit târziu şi am deschis victorioşi ferestrele, maşina nu se afla la locul ei. A apărut la mai puţin de o oră după trezirea noastră intenţionat gălăgioasă, cu un aer care mi s-a părut umilit. Ceea ce, evident, nu era exclus să „ne cauzeze“, dar dincolo de gratuitatea demersului nostru ne convinsesem că nici un vecin de pe strada noastră de la ţară nu ne trăda, pentru că, dacă ar fi voit, ar fi putut să o facă de la ora trezirii lor foarte devreme (nu mai era maşina în curte) şi totuşi nu anunţaseră pe nimeni, din moment ce femeia şi maşina ei apăruseră mult mai târziu, după constatarea lipsei de fapt. Era o concluzie cel puţin încurajatoare, una dintre puţinele surprize liniştitoare pe care le-am avut în perioada respectivă.

114

Fostele aripi Între două vizite medicale, analize, controale, aşteptări de rezultate („Cleo de la 5 la 7“),

vizitarea unei expoziţii despre dinozauri, printre grupuri de copii aduşi cu şcoala şi evident fascinaţi de ceea ce văd nu în legătură cu o realitate în care aceste fantastice creaturi au existat, ci în legătură cu desenele animate despre ele pe care le văzuseră.

Infinit mai uluită decât ei, descopăr că dinozaurii se înmulţeau prin ouă. Deci se înrudeau cu păsările. Cu păsările? Cel puţin o parte dintre ei, cei aparţinând uneia dintre cele două mari încrengături: ornitozaurii. De altfel, labele din faţă mai mici, mult mai mici decât labele din spate, sunt fosilele fostelor aripi, care în timpul evoluţiei ajung doar nişte jalnice excrescenţe deasupra abdomenului enorm. Şi ceea ce e cu adevărat tulburător: pe cât dispar aripile, pe atât cresc dinţii.

Şi burta.Ce compensare!

115

La Ghiol

Cred că era în 1985, vara. În orice caz, eram la mare, la Casa Scriitorilor, şi într-o zi ne-am hotărât să mergem şi noi la Ghiol, foarte mulţi făcând naveta zilnic pentru băile de nămol de la Eforie Sud. Am intrat în grupul „reumaticilor“ nu atât din necesitate, cât din curiozitate şi, în ceea ce mă priveşte, din nostalgie. Îmi aduceam aminte sfârşitul copilăriei în care, mai mulţi ani la rând, mergeam cu părinţii la Techirghiol şi mama ne obliga să ne ungem cu nămol şi pe noi, copiii. De fapt, eu nu mai eram chiar copil, cred că aveam vreo 12-13 ani şi, dincolo de neplăcerea atingerii şi întinderii pe piele a acelei paste negre rău mirositoare, mă supăra faptul că trebuia să-mi ridic pletele pe care în mod obişnuit le purtam lăsate libere pe spate până aproape de mijloc şi să le prind ca o cunună în jurul capului, într-un fel care mi se părea că-mi stă rău. Mult mai hotărâtă decât mine, sora mea, mai mică cu cinci ani, o lua la fugă ca să scape de ungere şi când în cele din urmă era prinsă – ceea ce se întâmpla de fiecare dată – era unsă de mama, cu forţa, în timp ce ea scotea nişte ţipete disperate care ţineau doar până când i se aplicau primele pete, apoi – ca şi cum era vorba de o pângărire după care nu mai conta nimic – colabora la terminarea toaletei, amuzându-se să-şi facă cisme, mănuşi, mustăţi şi chiar şi o coadă lungă şi neagră de drăcuşor, legată sub forma unui cordon cu pămătuf în vârf în jurul mijlocului. De fapt era un adevărat concurs între copii – băieţi şi fete la grămadă, intraţi împreună cu mamele „la femei“ –, mâzgălindu-se care mai de care mai caraghios. Eu eram prea mare pentru acest tip de umor şi mă simţeam izolată între adulţi şi copii. Mai ales peisajul reprezentat de trupurile goale ale femeilor bătrâne, impudice nu atât din cauza goliciunii, cât a urâţeniei – unele prea grase, cu rânduri suprapuse de sâni, altele prea slabe, cu zbârcituri adânci, pe care nămolul uscat le făcea şi mai evidente, şi oase împungând aproape macabru pielea mototolită – mă dezgusta cu o violenţă şi cruzime de care numai adolescenţa este în stare. Nici o clipă nu mă simţeam deprimată de ideea că aş putea şi eu să ajung cândva astfel, un asemenea gând dacă mi l-ar fi sugerat cineva mi s-ar fi părut mai absurd decât dacă mi-ar fi spus că în anii următori îmi vor apărea muguri de aripi pe omoplaţi. Mă simţeam aparţinând altui regn – mai înalt sau mai jos, nu avea nici o importanţă – decât acea umanitate devenită peisaj grotesc pe lângă care călcam cu grijă să nu mă ating şi să nu mă molipsesc. Apoi, când nămolul mi se usca pe piele, intram în lacul atât de sărat încât te ţinea, chiar fără să ştii să înoţi, la suprafaţă şi mă lăsam să plutesc fără mişcare zeci şi zeci de minute, într-o dulce şi somnoroasă animalitate, care mă împăca şi cu mine, şi cu lumea.

Chiar şi acum, la maturitate, ţineam minte surprinzător de minuţios toate acele impresii şi senzaţii de la vârsta tuturor sensibilităţilor şi am intrat ca într-un exerciţiu existenţial de verificare nu numai a locurilor, ci şi a ochiului meu peste care trecuseră acelaşi număr incredibil de ani. Locurile erau aproape neschimbate, aceleaşi lăzi mari pline de nămol, aceleaşi garduri de lemn sfredelite din loc în loc de golani ca să poată privi din cealaltă parte, aceleaşi trupuri diforme de femei bătrâne, aceiaşi copii mâzgăliţi cu negru şi jucându-se de-a dracii şi, evident, acelaşi lac în care abia aşteptam să intru, curioasă dacă voi mai fi în stare de beatitudinea de demult.

Totuşi, ceva era schimbat. Corpurile goale şi negre înghesuite în ţarcul destinat femeilor de pe malul Ghiolului nu mai stăteau întinse în nisip ca nişte foci semiadormite, ci erau grupate în mici cercuri formate de trupuri înghesuindu-se în picioare să vadă ce se găsea, în mod evident, în mijlocul cercului. La început mi s-a părut că în mijlocul cercurilor de trupuri în picioare nu se aflau decât alte trupuri aşezate turceşte în nisip, dar apoi, apropiindu-mă şi reuşind pentru o clipă să arunc o privire şi să văd despre ce este vorba, am descoperit că, în centrul fiecărui cerc, în faţa celor aşezate turceşte, erau întinse pe nişte bucăţi de pânză sau pe

116

nişte ziare câteva lucruri de vânzare, câţiva chiloţi, câteva tuburi de ruj, o bluză, o pereche de sandale puţin purtate, o sticlă de parfum, nişte pixuri.

– Ce se întâmplă aici? am întrebat unul din corpurile care se retrăgea din înghesuială cu nămolul uscat căzut de pe trup ca o tencuială.

– Polonezele! Vând tot felul de prostii, îmi răspunse cu o voce dispreţuitoare, deşi ducea cu grijă pe palmele roz contrastând cu restul negru al pielii o agrafă cu ştrasuri, un tub de mascara şi o cutie cu ace de gămălie cu vârful din sticlă colorată.

Din interiorul grupului răzbătea în afară un vacarm de cifre ruseşti şi româneşti insignifiante care se ciocneau şi încercau să se reducă între ele sau câte un cuvânt repetat cu stângăcie ca o parolă:

– Bun asta, bun. Gratiz. Gratiz.Am trecut de la un grup la altul încercând să-mi exersez privirea în cheie grotescă. Ar fi

trebuit să fie uşor. Toate acele trupuri bătrâne, cu nămolul umed încă şi lucios ca nişte blănuri mototolite de focă sau cu nămolul uscat şi fărâmiţat mărunt ca pe pielea ridată a elefanţilor, toate acele trupuri negre agitându-se ca într-un infern de bâlci, pe fondul sonor al vocilor excitate, strigând cifre pronunţate aproximativ şi absolut derizorii, ar fi trebuit să mă facă să râd şi să mă îndepărtez cu dezgust. Nu-mi venea însă să râd, ci să plâng. Bietele trupuri urâte şi reumatice, cu tinereţea pierdută pe la cozi, întâmpinări la aeroport şi ore de învăţământ politic, nu-mi sugerau un infern, ci o închisoare, în care deţinutele reuşesc să treacă dintr-o celulă în alta şi schimbă între ele ceea ce reuşiseră să ascundă de ochii temnicerilor. Impresia mi-a fost sugerată de felul în care două femei, o româncă şi, evident, o poloneză, făceau schimb de clipsuri la fel de fără valoare, dar cu modele diferite, pentru fiecare din ele câştigul fiind că va putea etala un model diferit de cele câteva pe care le avea toată lumea din jur. Şi, ca şi cum ar fi ţinut să-mi ilustreze ideea, câţiva miliţieni s-au îngrămădit în dreptul intrării aruncând o privire înăuntru, în ţipetele ascuţite şi blestemele femeilor, care în acelaşi timp încercau să le acopere pe polonezele care îşi strângeau în grabă şi speriate „marfa“.

Am intrat în apă lăsându-mă pe spate şi înotând spre larg fără să-mi desprind privirea de ţărm. Unele mărfuri erau purtate, chiar puţin murdare, ca şi cum ar fi fost dezbrăcate chiar înainte, ca şi cum vânzătoarele şi-ar fi vândut chiar lucrurile de pe ele. De ce o făceau? Ce făceau cu banii româneşti când magazinele erau goale? Poate îşi plăteau aici un tratament? Puţin probabil. Se spunea că îşi cumpărau mâncare. Dar ce mâncare se mai găsea în magazinele noastre? Mai curând înclinam să cred că e vorba de o exersare aproape vicioasă a minimei libertăţi pe care şi-o permiteau. Făceau comerţ cum fac fetiţele cozonaci din nisip.

Dar peste numai câteva minute aveam să descopăr cât de mult mă înşelam. Am ieşit din apă fără măcar să-mi aduc aminte delectarea din adolescenţă. De altfel, începea să fie târziu, lumea începuse să se rărească. În nisip, la numai câţiva paşi de locul în care ieşisem din apă, o poloneză îşi stângea lucrurile cu o anume încetineală, ceea ce mă făcea să cred că, în acelaşi timp, socotea câte din ele vânduse. Era o blondă subţire de vreo 40 de ani, cu o privire atentă de intelectuală. Înainte de a-mi da seama ce-aş fi vrut să-i spun, m-am apropiat de ea şi-am întrebat-o dacă ştie franceza sau engleza. Mi-a răspuns în franceză şi m-am aşezat lângă ea în nisip.

– Iertaţi-mă că vă vorbesc atât de direct – i-am spus ca şi cum ne-am fi cunoscut de mult şi n-aş face decât să continui o discuţie începută –, dar privesc de mai bine de o oră acest comerţ aproape absurd.

– De ce absurd? întrebă ea, ceea ce dovedea nu numai că acceptase dialogul, dar şi că i se părea firesc.

– Pentru că nu înţeleg ce rost are să vă vindeţi lucrurile ca să obţineţi nişte bani într-o ţară în care nu mai există nimic de cumpărat.

117

S-a uitat la mine cu o privire cercetătoare ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă vorbesc serios sau îmi bat joc şi, pe măsură ce înţelegea ce voiam să spun, privirea îi devenea tot mai întunecată.

– Se vede că nu ştiţi ce înseamnă nimic. Vă doresc să nu ajungeţi să aflaţi, rosti ea în timp ce se ridica din nisip şi-mi întindea mâna.

Ani de zile aveam să-mi amintesc privirea acelei femei încă tinere şi urarea ei, care-mi sunase oarecum mistertioasă, ca a unui oracol. Aveam să mi-o amintesc, peste câţiva ani, când magazinele alimentare aveau să fie într-adevăr goale, adică cu toate galantarele şi vitrinele spălate şi vânzătorii stând sprijiniţi de pereţi „în aşteptarea mărfii“ şi, înainte de a se şti ce, când şi dacă va veni, se formau şiruri nebuneşti de bătrâni aşezaţi pe scăunele, în timp ce familii întregi îşi puneau ceasul să sune ca să vină cu schimbul să ţină locul „la coadă“. Urarea polonezei se împlinise.

118

Libertatea de a fura Îmi amintesc excursia de la Hereşti, cu istoricul norvegian, care voia să vadă un conac al

unui boier român din familia Zamfireştilor, căsătorit cu o norvegiană. Conacul fusese primărie, gospodărie colectivă, depozit şi multe altele, dar clădirea rezistase, rămăsese în picioare pe malul Argeşului, sub toate umilinţele celor 50 de ani de comunism. Acum, (în 1990, primăvara) avea uşile şi cercevelele ferestrelor scoase, sobele, lambriurile şi chiar podelele furate. Totul după revoluţie, în libertatea de a fura. De altfel, Sanda Stolojan, moştenitoare a acestei ruine recente, povesteşte în „Ceruri nomade“ despre un alt conac, al altei bunici, care după ´89 a dispărut cu totul, fiindu-i furate şi cărămizile. Prin asociaţie, îmi vine în minte şi dispariţia şcolii italiene de pe strada noastră din Bucureşti. De ani de zile era închisă, crăpată, cu temelia căzută pe alocuri şi în ´90 italienii au hotărât să o demoleze pentru a o reconstrui, dar tot ce se demola ziua dispărea noaptea (un altfel de Meşter Manole), iar în câteva săptămâni a rămas terenul gol, absolut gol, fără măcar amintirea şcolii italiene. Un timp terenul a devenit groapa de gunoi a cartierului, apoi italienii au curăţat locul şi l-au împrejmuit cu un gard.

119

Fusta „Europa Liberă“ Relaţiile mele cu BBC, Vocea Americii şi Europa Liberă au început mult înainte de a le

fi ascultat eu însămi. Nu cred că exagerez spunând că întreaga copilărie mi s-a desfăşurat pe fundalul lor sonor, mai precis că ele au asigurat zgomotul de fond al copilăriei mele. Pentru că era vorba într-adevăr de un zgomot, mai mult, de un vacarm. Dacă ar trebui să numesc dintre toate imaginile copilăriei care mi-au rămas în minte pe cea mai curentă, cea pe care o vedeam cel mai adesea şi era cea mai neschimbată, aceasta ar fi imaginea Tatei aplecat într-o poziţie curioasă, cu fruntea aproape lipită de radio şi cu unul din braţe sprijinit de pian ca să-şi poată menţine echilibrul în acea atitudine neobişnuită, în timp ce al doilea braţ era întins până la aparat manevrându-i cu încordare butoanele. Pentru că radioul era aşezat pe pian, iar, pentru a ajunge cu urechea cât mai aproape de el, Tata stătea în golul arcuit al instrumentului – acolo unde pe scenă, în timpul concertelor, stau în picioare soliştii vocali – aplecat din mijloc şi cu pieptul lipit de capacul închis deasupra coardelor. Nu era o imagine în mişcare – de mişcat se mişcau doar din când în când, infinitezimal, degetele pe butonul acordului fin – era un stop-cadru. Tata stătea aşa seară de seară, ore întregi, încremenit şi exasperat, încercând să descifreze în infernul bruiajelor informaţii şi idei care să-i dea sentimentul legăturii cu restul lumii. Noi, ceilalţi din casă, care, pe parcursul acestor ore de vacarm ritual, nu aveam voie să vorbim sau să facem vreun alt zgomot, ne priveam unii pe alţii fără să înţelegem nici un cuvânt şi nereuşind să ne dăm seama, cu spaimă şi milă, dacă el înţelege într-adevăr ceva.

Se auzeau miorlăituri, scârţâituri, scrâşnete, bubuituri, tunete, zbârnâieli, hămăituri, şuierături, fluierături, vaiete, zumzete, gemete, chicoteli, dar nici un singur cuvânt inteligibil din discursul care se simţea desfăşurându-se acoperit intenţionat, cu perversitate şi profesionalism. Îmi făceam exerciţiile la pian fără să apăs clapele ca să nu acopăr vreun cuvânt care ar putea răsări din pasta drăcească de sunete şi – de unde stăteam, aşezată pe taburet în faţa claviaturii – vedeam din profil faţa Tatei, tensionată dureros, aproape maladiv, de neputinţa de a discerne vreun sens, chinuită. Îmi băgam degetele în urechi ca să mă apăr de vacarmul insuportabil şi închideam ochii ca să nu mai văd acea şi mai insuportabilă expresie a singurătăţii pe care suferinţa Tatei mi-o transmitea ca pe o premoniţie. În fiecare seară totul se sfârşea printr-o criză de nervi, cineva din casă nu mai rezista, sora mea mică începea să plângă fără să poată fi oprită şi, prin palmele acoperindu-mi pavilionul urechilor auzeam vocea mamei ţipând isterizată, aproape plângând:

– Închide-l, închide-l că simt că înnebunesc, nu mai putem suporta, nu vezi că nu se înţelege nimic, nu vezi că e totul în zadar. Nu mai pot suporta... O să înnebunim cu toţii.

Apoi tata a dispărut de acasă, iar radioul a devenit pur şi simplu o mobilă aşezată destul de nepotrivit pe pian.

Am plecat de acasă, m-am măritat, stăteam într-o cămăruţă închiriată, decupată dintr-un

pod la care urcam pe o scară cu fuştei, nu aveam radio şi nici nu ne trecea prin minte că am putea avea unul. Primul aparat ni l-am cumpărat în ziua de 21 august 1968 când, aflând de intrarea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, am auzit că la Europa Liberă se transmit reportaje de la Praga. Zilele următoare ni le-am petrecut ascultând radioul. Era un aparat portativ, din plastic, fără nici o asemănare cu aparatul Tatei, masiv, îmbrăcat într-o carcasă de o eleganţă vetustă, lustruită, din lemn cu furnir şi având difuzorul mascat sub un ecran de stofă. Îl luam cu noi peste tot, îl ascultam în autobuz, la redacţie, ca toată lumea. Acele zile din august au fost singura perioadă în care în România comunistă Europa Liberă a fost ascultată fără nici un fel de reţinere, pe stradă, în grupuri, aşa cum erau ascultaţi corespondenţii la Praga de la Radio România.

Apoi, încet-încet, după 1971-'72, pe cât orizontul se întuneca, Europa Liberă a devenit un reper fix şi, încet-încet, programul zilei ni-l făceam în funcţie de orarul emisiunilor

120

importante. Şi, în mod ciudat, deşi dificultăţile de prindere a postului erau din nou în creştere, nimic nu se putea compara cu infernul din copilărie. Totuşi, când îl vedeam pe R. aplecat peste aparatul pus pe calorifer, având urechea lipită de difuzor şi făcând gesturi disperate la orice zgomot din cameră, aveam sentimentul că am mai trăit o dată totul şi că, la distanţă de un sfert de secol, cele două siluete – a tatălui şi a soţului – se suprapun într-o deprimantă confuzie şi repetiţie. Spre deosebire de Mama, însă, eu nu-i ceream să-l închidă, ci îi ceream să-mi povestească ce-a auzit, pentru ca în cele din urmă să mă aşez şi eu, frunte lângă frunte, cu pavilioanele urechilor aproape atingându-se în apropierea difuzoarelor. Doar că, pentru că mi se părea insuportabil să stau ore întregi fără să fac nimic, doar ascultând, am învăţat să croşetez. Cred că era la sfârşitul lui '87 sau începutul lui '88 când am început să-mi fac o fustă. Era dintr-o lână destul de aspră, de culoare brun închis, iar modelul, început de la brâu, trebuia, după o porţiune suplă, să se amplifice treptat spre poale, urmând să fie cu cât mai lungă, cu atât mai cloşată. Pentru că nu croşetam decât în timp ce ascultam Europa Liberă, fusta a fost botezată chiar aşa, „Europa Liberă“ şi, bineînţeles, reprezenta ingredientul amuzant al ritualului, în fond destul de umilitor. Cum putea fi altfel decât umilitor faptul de a sta ore întregi atârnaţi de vocile, adesea imposibil de desluşit, ale unor oameni aflaţi la mii de kilometri şi importanţi nu pentru ceea ce ne spuneau despre lumea lor, care ne era interzisă, ci pentru ceea ce ne spuneau despre lumea noastră, în care ei nu trăiau. Era ca un telefon fără fir în care uneori noi eram aşezaţi la ambele capete, ceea ce nu ne împiedica să urmărim complicatul traseu al informaţiilor cu sufletul la gură. Umilinţa consta nu numai în faptul că ne petreceam o bună parte din viaţă ca spectatori ai propriei noastre vieţi, ci şi în faptul că nu aveam cum să renunţăm la această unică modalitate de contracarare a operaţiei de spălare a creierului, căreia îi eram supuşi clipă de clipă.

La început fusta urma să fie până la genunchi, ceea ce îmi asigura mai multe luni de activitate care să-mi dea senzaţia că nu pierd timpul doar ascultând. Mă simţeam asemenea ţărăncilor care pe vremuri ieşeau seara la poartă cu furca în brâu, ca să mai vadă oameni şi să afle ce se mai întâmplă în sat. Am început să croşetez în 1988, atunci când lucrurile începeau să se precipite, tensiunea să crească şi în aer să plutească presimţirea unui sfârşit, despre care nu ştiam dacă este al nebuniei pe care o trăiam sau pur şi simplu al nostru. Fusta „Europa Liberă“ creştea văzând cu ochii, îşi atinsese dimensiunile planificate, dar se încărcase între timp cu atâtea semnificaţii, încât nu puteam să închei fără să am sentimentul că mă sustrag mersului tot mai implacabil al lucrurilor. Am continuat să croşetez ascultând desfăşurarea evenimentelor, fusta a devenit maxi, apoi în timp ce se desfăşura al 14-lea congres, iar la Berlin cădea Zidul, ajunsesem cu andrelele până la pământ. Dar nu aveam cum să mă opresc, în mod evident totul trebuia să meargă înainte, poalele tot mai ample se transformaseră în trenă, nu se mai punea problema să pot s-o port, dar nici nu puteam să o termin înainte de a se fi terminat totul. Când, în sfârşit, am ieşit cu toţii în stradă, n-o încheiasem încă şi-mi amintesc şi acum sentimenmtul cu care – atunci, când am reuşit să revenim acasă pe sub gloanţele care şuierau în jurul Radiodifuziunii, în vecinătatea căreia locuim – am smuls andrelele de pe ochiuri şi am deşirat râzând vreo jumătate de metru de împletitură, pentru ca fusta „Europa Liberă“ să devină o fustă utilă, bună de purtat. Am purtat-o cu emoţie şi amuzament în toată acea iarnă a începutului unei noi şi sfruntate istorii, ca şi cum, subliniindu-i cu umor povestea simbolică, aş fi putut să-i cizelez asperităţile degradante şi amintirile dureroase.

Există însă şi un alt plan al relaţiilor mele cu Europa Liberă şi cu BBC decât acela al ascultării conştiincioase a ceea ce ele, aceste posturi de radio devenite instituţii de învăţământ şi instanţe morale, ne transmiteau. Este planul în care noi încercam să luăm legătura cu ele. Astfel, în toamna lui '88, după scandalul cu Motanul Arpagic, noua interdicţie de publicare şi toată trena de întâmplări care ne-au făcut să intrăm într-o nouă etapă a existenţei, l-am rugat pe D., care nu avea încă necazuri şi urma să plece în Germania (mai precis, am rugat-o pe

121

soţia lui), să relateze colegilor şi ziariştilor pe care îi va întâlni despre ceea ce mi se întâmplă. Speranţa mea era că mediatizarea situaţiei ar putea să o amelioreze. Dar D. nu a călcat tradiţia de nesolidarizare a scriitorilor români, deşi nu-i cerusem să rişte nimic, nu îl rugasem să ducă nici un mesaj, ci doar să povestească printre multele noutăţi şi bârfe din ţară, pe care cu siguranţă avea să le debiteze, şi ceea ce mi se întâmpla mie. Faptul că nu reuşeam să descoperim nici cea mai mică referire în transmisiile Europei Libere reprezenta o dublă dovadă, la fel de dezamăgitoare: aceea a indiferenţei colegului pe care îl consideram aproape prieten şi aceea a lacunelor de informare ale postului pe care îl consideram atoateştiutor.

Dar cum ceea ce trăiam devenea din ce în ce mai ameninţător şi cum singura mea formă de apărare era spargerea tăcerii în care eram zidită, am reuşit, în cele din urmă, să transmit – printr-o doctoriţă grecoaică care venea adesea în România – o scrisoare la Universitatea din Heidelberg, de unde a ajuns într-o rubrică de comentarii culturale la Europa Liberă. Nu ştiu şi nu aveam cum să-mi dau seama dacă menţionarea destul de în treacăt, într-o emisiune, a noii mele interdicţii a avut vreo influenţă asupra a ceea ce mi se întâmpla, dar oricum era un semn că embargoul secretului nu se păstrase intact, iar pentru mine era o dovadă că sticla aruncată în mare fusese găsită.

Când, în 15 ianuarie 1990, am fost invitată la München la ceremonia de dezvelire a bustului lui Eminescu, ridicat de cenaclul „Apoziţia“, am întâlnit în carne şi oase multe dintre numele care îmi erau familiare de ani şi ani, devenite adevărate personaje ale biografiei mele, fără să-mi fi pus vreodată întrebarea cum arată, fără să mă fi gândit vreodată măcar dacă au un corp. Cei mai mulţi dintre ei îmi trezeau o senzaţie curioasă, pe care mi se părea că am mai trăit-o. Era ca şi atunci când vedeam ecranizări după cărţi pe care le citisem, ai căror eroi îmi erau cunoscuţi şi pe care mi-i reprezentam într-un anumit fel ce nu avea cum să coincidă cu actorii interpreţi. De fapt, dintre toţi îi cunoşteam doar pe Emil Hurezeanu – care fusese bursierul Universităţii din Viena, ales de premiantul Herder care fusesem, în urmă cu opt ani – şi pe Gelu Ionescu şi Neculai Constantin Munteanu cu care colaborasem în aceeaşi perioadă, prin anii '70, la „Contemporanul“. Ceilalţi, majoritatea, îmi cereau efortul de a apropia numele familiare, pe care le simţeam într-un fel aparţinându-mi, de figurile simpatice sau nu ale persoanelor cu care tocmai făcusem cunoştinţă. În anii care au urmat, cu unii aveam să mă împrietenesc, cu alţii am colaborat la Alianţa Civică sau la Memorialul Sighet, dar totul s-a petrecut în vieţi paralele, niciodată n-am făcut cu adevărat legătura între postul de radio ascultat de Tata aplecat peste capacul pianului, ca să îşi poată lipi urechea de difuzor, sau fusta „Europa Liberă“ şi grupul de intelectuali pe care i-am descoperit şi cunoscut la München, la Bucureşti, la Praga. Dacă mă gândesc bine, nu am făcut cu adevărat legătura, oricât ar părea de paradoxal, nici între mine, cea care croşetam, cu umor desigur, dar şi cu o anume emoţie superstiţioasă, fusta fără sfârşit, şi numele meu apărut uneori, rar, în relatări lipsite de detalii şi destul de reţinute. Toate existau în paralel, erau planuri cu definiţii şi reguli diferite, reguli complicate nu o dată de sensuri contrare şi definiţii adesea misterioase.

Câţiva ani mai târziu, când nu mai exista nici studioul de la München, nici reprezentanţa lui din Bucureşti, mi s-a întâmplat să vorbesc mai mult, depănând amitiri, cu unul dintre angajaţii instituţiei care fusese atât de importantă în crearea opiniei publice din ţările din Est. Şi ţin minte o ciudată poveste pe care mi-a spus-o ca răspuns la observaţia mea că, ascultându-i regulat, mi se părea că, în timp ce anumite evenimente din România erau comentate imediat şi abundent, altele la fel de pline de semnificaţie abia erau menţionate, după cum anumite gesturi de curaj erau transformate în adevărate evenimente şi se revenea repetat asupra lor, construindu-se astfel eroi şi aureole, în timp ce altele, cu un ecou popular mai puternic în ţară erau abia amintite, dacă nu pur şi simplu neînregistrate. Şi i-am relatat cât a trebuit să mă zbat pentru a găsi o cale de a-i pune la curent cu scandalul motanului-dictator de notorietate publică (lui Ceauşescu începuse să i se spună în argou Arpagic), după cum scrisoarea de protest pe care i-o scrisesem preşedintelui ţării la şase luni de la interdicţia de

122

publicare care i-a urmat a fost amintită doar după ce fusese citită şi comentată la BBC. Răspunsul interlocutorului meu a fost descrierea mecanismului de prelucrare a datelor pe baza cărora se realizau emisiunile. La secţia de documentare se întocmeau dosare de probleme sau de persoane care reprezentau în ţară posibile puncte de rezistenţă sau de protest. Dosarul meu, ajuns impozant, era periodic înaintat spre a fi propulsat în emisiunile de top şi se întorcea respins cu aceeaşi motivaţie: „Este incontrolabilă“.

– Cum incontrolabilă?, am întrebat eu, neînţelegând. Doar puteau oricând să verifice autenticitatea informaţiilor.

– Da, puteau să le verifice pe cele ce se întâmplaseră, dar nu şi pe cele care urmau să se întâmple.

– Dar e absurd. Cum să verifici viitorul?– Simplu. Planificându-l. Neavând nici un fel de legături cu noi, protestele şi reacţiile

tale erau imprevizibile, nu puteau fi încadrate într-un plan, existau în sine şi, oricât de utile, nu puteau fi utilizate. Erau incontrolabile.

Totul era prea absurd ca să mai pot adăuga ceva, în schimb mi-a venit în minte un fel de întâmplare în oglindă, aceeaşi imagine văzută din cealaltă parte şi, oarecum, de sens contrar. Mi-am amintit cum, în perioada scandalului poeziilor din „Amfiteatru“, care fuseseră comentate şi la Europa Liberă, venise la mine un tânăr autor de versuri, căruia îi răspunsesem cu mai mult timp în urmă la poşta redacţiei, şi, mărturisindu-mi că după terminarea facultăţii a intrat în Securitate, mi-a cerut în numele instituţiei din partea căreia venea să scriu Europei Libere şi să-i cer să nu mai vorbească despre mine. Mai mult, să le explic prietenilor mei de acolo că au înţeles greşit poezia „Cruciada Copiilor“, că eu, fiind fiică de preot, sunt împotriva întreruperilor de sarcină. Să le scriu prieteneşte celor pe care îi cunosc acolo şi să-i rog să nu mai vorbească despre poeziile mele care se copiază de mână şi se difuzează astfel.

Mă uitam la el aiurită, nevenindu-mi să cred că nu se jenează să-mi spună că lucrează la Securitate, după ce îi citisem versurile şi îl încurajasem să scrie. Dar, în acelaşi timp, ceea ce spunea suna atât de prosteşte încât nu ştiam dacă să accept că o atât de înspăimântătoare instituţie poate transmite mesaje atât de ridicole sau este o cursă pe care eu nu o înţeleg, deci de care nu ştiu cum să mă feresc.

– Nu pot să scriu unor oameni pe care nu-i cunosc – i-am răspuns – şi nu pot să scriu lucruri pe care nu le cred. Eu am scris poemul, fiecare cititor înţelege în felul lui şi în această multiplicare a sensului stă chiar definiţia artei. Ce-ar fi dacă fiecare scriitor s-ar apuca să scrie fiecărui cititor ce trebuie să înţeleagă din fiecare pagină? De altfel, cum puteţi hotărî dumneavoastră când şi cui trebuie eu să scriu sau să nu scriu? À propos, dumneavoastră mai scrieţi versuri?

Era evident o discuţie absurdă. După cum era evident că îşi dăduse seama că îmi bat joc. A plecat fără să salute, jignit probabil personal mai mult chiar decât în numele instituţiei. Dar fără să mă creadă că legătura dintre mine şi postul de radio nu este una personală, că lucrurile nu se pot aranja la mica înţelegere. Nu l-am mai revăzut decât peste mulţi ani, după revoluţie, când, în timpul unei recepţii de 14 iulie, îndruma aferat şirul de musafiri din curtea Ambasadei Franceze. S-a făcut că nu mă recunoaşte. Probabil nu mai scria versuri.

Nu cred însă că această imagine, oricât de semnificativă, se potriveşte în încheierea acestui capitol. Cred că imaginea potrivită, profund simbolică şi sfâşietoare, este cea a tatălui meu aplecat pe capacul pianului pentru ca să ajungă cu urechea cât mai aproape de radio, în timp ce mâna, tremurând de încordare pe butonul acordului fin, încerca să smulgă din vacarmul bruiajelor ceva cât de cât inteligibil. Sau, poate, mai puţin patetică, dar cu mai multe înţelesuri, imaginea fustei din care, după luni de încăpăţânată speranţă, a trebuit să destram o jumătate de metru de împletitură ca să poată fi purtată decent.

123

O întâlnire de gradul III Dintre toate răspunsurile posibile la întrebarea Ce înseamnă popularitatea pentru un

scriitor?, primul care îmi vine în minte este „Nemulţumirea colegilor“. Dar chiar înainte de a răspunde, apare o altă întrebare, de răspunsul căreia depinde, de fapt, primul răspuns. Există vreo legătură între eventuala dorinţă a scriitorului de a fi cunoscut şi popularitatea lui? Trebuie să facă scriitorul pentru asta şi altceva în afară de a scrie? Şi chiar dincolo de umorul acrişor, întrebarea poate fi desfăcută în fâşii: „Am vrut vreodată să fiu «celebră»?“.

Cred că, înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie precizat faptul că noţiunea de popularitate are un conţinut diferit şi strict determinat în spaţiu şi timp. Nu numai în România, ci şi în toate ţările din Est au existat între anii '60 şi '80 scriitori, şi mai ales poeţi, care au cunoscut o debordantă popularitate direct proporţională cu puterea lor de a transmite celorlalţi sentimentul libertăţii într-o lume esenţialmente neliberă. O libertate, de altfel, riscată cu fiecare nou vers pe care, tocmai pentru că era sau putea fi plătită scump, cititorii o primeau ca pe un dar preţios, cu recunoştinţă. În mod evident, acest tip de popularitate nu are nimic comun cu cea a autorilor de bestsellers din societăţile libere (şi de consum), cuantificabilă strict financiar, organizată după reguli de marketing. Dar, ca să revenim la noi şi la întrebările noastre, în mod evident primul tip de popularitate a dispărut odată cu dispariţia dictaturii şi nu ne putem permite să-l regretăm logic fără să riscăm şi nostalgia nelibertăţii. (În paranteză fie spus, drama reală a unor scriitori din exil este cauzată de faptul că, după decenii întregi în care au visat să fie publicaţi şi cunoscuţi în ţară, nu reuşesc să înţeleagă şi să accepte că libertatea, care a făcut visul posibil, conţine în sine şi libertatea de a nu citi, că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Dacă e nevoie de un argument în plus în acest sens, să ne gândim că o ultimă anchetă organizată de un canal de televiziune asupra elitelor nici nu ia în discuţie scriitorii.)

De altfel, nu cred că devii cunoscut pentru că vrei să devii cunoscut, după cum nu cred

că a avea popularitate este totuna cu a fi popular. Evident, mă refer la popularitate nu ca la o formă de rating, ci ca la o formă de solidaritate, ca la un proces aproape misterios şi, în orice caz, neprogramabil, în care cititorul se descoperă şi se recunoaşte în pagina scrisă. Iar această identificare şi solidarizare sunt cu atât mai intense cu cât sunt mai de neformulat. Vreau să spun că pagina care o provoacă nu trebuie neapărat să fie una lipsită de dificultate, în mod ideal se poate produce chiar în jurul marii poezii, care încearcă să transmită întotdeauna ceva de netransmis. Pentru a ajunge aici scriitorul nu trebuie decât să scrie, dar trebuie să scrie cu o intensă dorinţă de a comunica, chiar dacă – şi tocmai pentru că – este tot mai mult şi cu disperare convins că, în fond, nu e posibilă nici o comunicare. Popularitatea scriitorului se naşte din tensiunea dintre întâlnirea propriei singurătăţi cu singurătatea cititorului; dacă nu, este doar o formă de manipulare.

În mod evident, acest tip de popularitate, de întâlnire de gradul III, dintre scriitor şi

cititor, nu este facilitată, ci bruiată de prezenţa scriitorului în cărţile de şcoală, de intrarea lui „în canon“. Pentru orice scriitor adevărat este infinit mai important să fie citit pe sub bancă, decât să fie citit pentru examene. Popularitatea lui Eminescu se naşte în fiecare generaţie abia după ce au fost depăşite toate examenele, extemporalele şi tezele date din opera lui; din manuale nu se naşte decât indiferenţa. E adevărat că, în cazul lui Eminescu, gradul lui de popularitate caracterizează mai mult epoca decât pe marele poet. Într-un recent sondaj de opinie despre popularitatea scriitorilor, doar 18% dintre cei întrebaţi ştiau cine este Eminescu, plasat, de altfel, pe locul întâi.

124

De altfel, ceea ce s-a întâmplat cu Eminescu după '89 este una dintre cele mai bizare reacţii pe care un popor, bolnav de istoria recentă şi alienat de umilinţe, le poate avea. Dar poate popor este un cuvânt prea mare şi prea plin de sens pentru mâna de intelectuali care – în confuzia de valori şi idei a răsturnărilor, pe jumătate false, produse în deceniul 9 al secolului trecut – nu a găsit ceva mai bun de făcut, în haosul produs de toate întrebările fără răspunsuri, decât să-l pună sub semnul întrebării pe el, principalul pilon de rezistenţă al clădirii în care încă existăm, limba română. La început, ni s-a părut că e o glumă de prost gust; apoi un fel de a se face observaţi al celor care scoteau numere speciale de demontare a cultului eminescian, de a atrage atenţia asupra lor şi a-şi da importanţă; de a lua distanţă faţă de zeii naţionali pentru a părea mai europeni. Apoi, mi s-a părut încă mai vinovată, ca încercare de a grăbi amestecul limbilor şi ideilor presupus de globalizare prin dărâmarea vechilor modele pe care se sprijinea edificiul cultural ce împiedică destrămarea. Poate că a fost câte puţin dintre fiecare aceste presupuneri şi, oricât de puţin le-aş fi acceptat, puteam să le înţeleg tipul de logică. Ceea ce nu pot să accept este explicaţia că era nevoie de această exorcizare pentru că în perioada ceauşistă fusese prea cultivat, idolatrizat, lăudat, vulgarizat.

În perioada ceauşistă, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“ devenise într-adevăr mai mult o lozincă decât un vers, după cum nenumăratele modalităţi de expresie ale „Cântării României“ au dat naştere unei întregi maculaturi de comentarii kitsch pe marginea operei şi staturii lui Eminescu. Asta pe de o parte.

Pe de altă parte însă, nebunia în creştere a lunii ianuarie, care cuprindea zilele de naştere ale celor doi dictatori, ne-a obligat să transformăm ziua de naştere a poetului într-o armă de apărare, într-un mijloc de deturnare a festivităţilor. Am exorcizat prima lună a anului, transformând-o într-o sărbătoare eminesciană. Scriam în fiecare an de 15 ianuarie cu dinţii strânşi şi cu sentimentul că răzbunăm profanarea celorlalte zile. Vorbesc la plural pentru că nu am trăit numai eu în acest fel obsedantul ianuarie. În greceşte utopia înseamnă „ceea ce nu are loc“. „România literară“ a fost locul acestei utopii. Geo Bogza, împletind vechi amintiri avangardiste cu intensa dorinţă de a dizolva amintirea vinovatelor iluzii de după război, a inventat de 15 ianuarie o întreagă ceremonie-spectacol, al cărei scop subversiv era să fie cât mai vizibilă, ca să trezească mirare şi aderenţi. Comanda la aceeaşi florărie din Piaţa Kogălniceanu o jerbă de brad împletită cu garoafe roşii, lungă de cel puţin 5 metri, pe care, împreună cu acelaşi grup minuscul de prieteni – ca nişte cavaleri al ordinului eminescian care se mai întâlneau doar încă o dată pe an, de 15 iunie – ne înşiram într-un straniu şir indian sprijinind pe umeri uriaşul şarpe vegetal şi, cu paşi rari pe care încercam să ni-i sicronizăm, înaintam pe trotuarele fără sfârşit de până la statuia lui Gheorghe Anghel din faţa Ateneului. Nu mai ţin minte câţi eram, nu mai mult de zece în orice caz, într-o compoziţie aleatorie de la an la an, din care nu lipseau însă niciodată doi arhitecţi cu care am rămas pentru toată viaţa „prieteni de Eminescu“: minunatul Lucu Andreescu şi excentricul Fodoreanu. În frunte înainta solemn uriaşul Geo, al cărui exhibiţionism de provenienţă suprarealistă se simţea cum nu se poate mai bine sub privirile uimite ale asistenţei de pe ambele trotuare, în timp ce noi îl urmam jenaţi, încăpăţânaţi şi mândri, dar rugându-ne lui Dumnezeu să ajungem cât mai repede la capătul drumului. Statuia lui Anghel îi adăuga lui Eminescu nu numai ambiguitatea aripilor pelerinei, ci şi înrudirea cu cealaltă statuie, a Monseniorului Ghica, „Cărturarul“, ca într-un diptic de modele ideale, cărora li se alătura şi destinul asceticului sculptor. Era un plan care exista mult mai mult în minţile noastre decât în realitate, dar asta nu însemna că era mai puţin tulburător. În faţa Ateneului se strângea întotdeauna un grup mai mare, unii care ne urmaseră din curiozitate de pe traseu, alţii veniţi anume să asiste, pentru că – precum în speranţele lui Geo Bogza – ciudata solemnitate începea să capete tradiţie şi fani. Apoi, tot conform tradiţiei, Romi – cel mai înalt din grupul de iniţiaţi – se căţăra pe soclu cu un capăt al jerbei, pe care reuşea cu greu şi cu ajutorul, tot tradiţional, al arhitectului Fodoreanu să o treacă de două ori peste umerii statuii. În cele din urmă, Eminescu apărea îmbrăcat într-un fel

125

de hlamidă de flori care îngheţa în cursul următoarelor ore şi rămânea încremenită în frumuseţe astfel pentru săptămâni întregi. Oamenii treceau prin faţa Ateneului emoţionaţi de această sărbătoare alternativă, iar noi – uitând că ne fusese ruşine să traversăm oraşul cu şarpele de flori – eram mândri ca de o operă. Era, desigur, o răzbunare copilărească, dar care ne făcea bine şi de care n-am mai fost în stare după '90, când devenisem adulţi. Ultima sărbătoare eminesciană în Bucureşti a fost în acel prim ianuarie liber, când am simţit nevoia să spălăm Sala Ateneului de profanarea Centenarului morţii, din urmă cu o jumătate de an, când din discursurile agramate ale activiştilor conferenţiari se înţelegea că principalul merit al lui Eminescu era acela că fusese citit de Tovarăşul.

De fapt, ce legătură există între Eminescu şi toate aceste întâmplări? Ce legătură între el şi intelectualii care au simţit nevoia să-l demitizeze în anii următori, explicând că nu a fost frumos aşa cum îl înfăţişează Gheorghe Anghel, era, dimpotrivă, mic, îndesat şi păros, asta ca să nu-şi mai facă românii şi altfel de iluzii şi să-şi închipuie că l-au dat pe unul dintre marii poeţi ai lumii, când este vorba doar de autorul unor versuri cu o anumită, intraductibilă, muzicalitate? Ce legătură între el şi faptul că a fost interzis în primii ani după război, ca în 1950, la centenar, să fie reabilitat, ales membru al Academiei şi celebrat ca autor doar al primei părţi din „Împărat şi proletar“, iar apoi transformat în personaj al „Cântării României“? Nu Eminescu a fost definit de relaţia cu epocile, cărora le-a supravieţuit, epocile s-au definit prin felul în care l-au privit pe Eminescu. El a avut doar nenorocul să fie poetul naţional, cel care duce pe umeri în posteritate destinul, insuportabil de greu uneori, al unui întreg popor. Un popor format din indivizi – dintre care puţini (18%) – mai ştiu cine e.

...Cât despre întâlnirea de gradul III...

126

„Lecturile de la Covent Garden“ Era în 1986. Nu mai ştiu luna. Cu excepţia anilor '88 şi '89 când simţeam că-mi fuge

pământul de sub picioare şi încercam să-l fixez descriindu-l şi cu excepţia perioadelor când am fost în străinătate – mai scurte sau mai lungi, dar întotdeauna pline de informaţii şi impresii noi care trebuiau săfie notate pentru a nu dispărea în neant – nu am ţinut cu regularitate un jurnal. De fapt nu am ţinut aproape deloc. De câteva ori, în noaptea de Anul Nou, am început câte un caiet în care îmi propuneam să notez zilnic ceea ce mi se va întâmpla în anul care începea. Dar ceea ce mi se întâmpla era sau prea derizoriu sau prea complicat pentru a merita consumarea timpului pe care l-ar fi presupus notarea, iar singurul lucru care se repeta era lamentarea că întâmplările vieţii – indiferent dacă bune sau rele – ocupă locul scrisului, rămas mereu insuficient. De altfel, chiar scrierea jurnalului devenea un înlocuitor fără sens al scrisului propriu-zis, încât în cel mai scurt timp caietul de însemnări zilnice proaspăt inaugurat era părăsit, fără să fi depăşit luna ianuarie.

Era, deci, în 1986, nu mai ştiu în ce lună, iar întâmplarea pe care o relatez nu a fost însemnată nici măcar sumar atunci. Povestesc ceea ce mi-a rămas în minte, mai mult senzaţii şi sentimente decât date şi informaţii. Primisem cu mai multe luni în urmă, poate chiar pe la sfârşitul lui '85, invitaţia de a participa la o lectură publică la Londra, invitaţie înscrisă în seria „Lecturilor de la Covent Garden“. Invitaţia era sosită pe adresa Uniunii Scriitorilor, aşa că n-am făcut decât să o deschid (eram sigură că nu eram prima care o deschideam) şi să le-o predau, urmând să aştept, fără mare speranţă, aprobarea vizei de ieşire. Nu era pentru prima oară când mă aflam într-o astfel de situaţie. Cu ani în urmă, prin 1966–1972, aprobarea venea aproape întotdeauna, mai ales dacă era vorba de o invitaţie oficială şi prestigioasă. Acum împrejurările erau mult diferite, în 1985 avusese loc scandalul poeziilor din „Amfiteatru“ care a dus, pe de o parte, la interdicţia mea de a mai semna, iar pe de altă parte, la difuzarea celor patru poeme prin copiere de mână în mii şi mii de exemplare (aceasta este, cred, chiar definiţia noţiunii de samizdat). Am lăsat, deci, invitaţia la Uniunea Scriitorilor, fără să ştiu cum trebuia procedat în continuare, în orice caz nu eu am fost cea care a răspuns englezilor, pentru simplul motiv că eu nu aveam ce să le spun. Habar nu aveam dacă voi primi viza, deci dacă voi putea participa la lectura care, îmi amintesc, trebuia să aibă loc într-o după-amiază de duminică. Cineva le-a răspuns totuşi, pentru că – aşa cum avea să reiasă din desfăşurarea întâmplării – englezii reproşau nerespectarea promisiunii de a participa. Peste timp, când am aflat pe parcursul teribilului an 1990 că arhiva Uniunii Scriitorilor a dispărut în mod straniu, risipită chiar de cel ce o avea în grijă, m-am întrebat câte dintre hârtiile distruse aveau legătură cu mine şi câte lucruri nebănuite despre mine aş fi aflat citindu-le. Atunci însă ştiu doar că întrebam din când în când la secretariatul Uniunii dacă nu există vreo noutate în legătură cu invitaţia mea, mi se răspundea că nu şi, cu cât trecea timpul, cu atât eram mai sigură că nu are rost să mă gândesc la plecare. Renunţasem complet la iluzii şi într-un fel chiar uitasem că mi le făcusem cândva, când, într-o dimineaţă de luni a sunat telefonul şi o voce feminină mi-a spus în engleză pe un ton neutru că mă caută în legătură cu lecturile de la Covent Garden la care urmează să particip duminică şi, pentru că nu mai are nici o veste de la mine, îmi telefonează pentru a-mi aminti că astăzi este luni, că biletul de avion este rezervat pentru vineri şi trebuie să-l ridic de la biroul British Airways cu paşaportul, după ce am luat viza engleză.

Am încremenit cu receptorul în mână şi pentru o clipă n-am ştiut de unde să încep.– Dar nu ştiu dacă voi putea să vin, am silabisit confuză şi jenată. Din cauza asta nici nu

am confirmat participarea.– Participarea Dvs. a fost confirmată de Uniunea Scriitorilor, a răspuns ea mirată sau

poate iritată. Am făcut afişele.

127

– Nu... nu ştiam, am îngăimat, dându-mi seama că nu se înţelege dacă mă refer la confirmare sau la afiş. Apoi am adăugat clar, ca să sfârşesc mai repede: de altfel, nu am primit viza.

Ca la orice convorbire internaţională, propria voce mi se reverbera, repetată ca într-o oglindă sonoră, ecoul replicii mele suprapunându-se cu răspunsul interlocutorului. Era dovada clară – dacă ar mai fi fost nevoie de vreo dovadă – că există ascultători pe fir.

– Cu viza nu va fi nici o problemă, m-a liniştit ea. La Consulat se află o copie a invitaţiei.

– Eu mă refeream la viza românească.De data asta, pauza a fost la celălalt capăt al firului. Probabil în prima clipă nu a înţeles

despre ce este vorba, iar eu mă gândeam la faptul că, în schimb, cei ce ne ascultau înţeleseseră prea bine. În mod ciudat, frica îmi dădea sentimentul că asist la întâmplare, nu că particip la ea, mai precis, prezenţa celui ce înregistra convorbirea o simţeam mai puternică decât propria mea prezenţă.

– Voi reveni mâine, a încheiat ea convorbirea, dovadă că înţelesese în cele din urmă situaţia.

Au urmat apoi câteva zile în care mă întreba regulat dacă s-a schimbat situaţia, iar eu răspundeam că nu. Aşteptam telefonul ca pe un supliciu zilnic şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc cum şi celălalt – ascultătorul – îl aşteaptă. Vocea care îmi telefona – a unei secretare probabil – era evident tot mai derutată, avea aerul că nu-i vine să creadă, făcea să-mi vină în minte bancul cu ardeleanul şi girafa pe care privind-o spune că aşa ceva nu există. A insistat să-mi dea mai multe numere de telefon ca să pot anunţa imediat ce apare rezolvarea. Le-am notat bine crescută – şi aproape amuzată: eram sigură că nu le voi folosi niciodată. Ceea ce ar presupune că în condiţiile date continuam să am umor. De fapt, nu voiam decât să se termine totul cât mai repede, iar refuzul mi se părea atât de în firea lucrurilor, încât dacă, prin absurd, mi s-ar fi spus că a doua zi plec, cred că aş fi fost mai curând înspăimântată.

Joi seara mi-a telefonat din nou, punându-mi oarecum mecanic aceeaşi întrebare, la care a primit acelaşi răspuns şi atrăgându-mi atenţia că avionul este a doua zi după-amiază, dar Consulatul are zi scurtă, lucrează doar până la prânz. I-am mulţumit pentru grija pe care mi-o poartă şi m-am gândit că, dincolo de toate semnificaţiile, situaţia avea un umor englezesc pe care ea nu părea să-l sesizeze. A doua zi însă lucrurile au luat o surprinzătoare întorsătură, cu totul şi cu totul românească.

Vineri, la ora 13 (la noi nu era pe atunci zi scurtă) am fost anunţată că mi-a ieşit viza românească şi pot merge să-mi ridic paşaportul, dar trebuie să mă grăbesc pentru că am avionul peste patru ore.

– N-am ce să mai fac cu paşaportul, am răspuns. Programul Consulatului englez s-a terminat cu câteva minute în urmă, iar fără viza engleză nu am cum să-mi ridic biletul.

Mi se făcuse aproape rău fizic de revoltă şi de dezgust. Faptul că nu-mi dădeau viza mi se păruse mai suportabil decât această perfidie-băşcălie, prin care îşi închipuiau că pot manipula pe cineva. De fapt, nu era nici măcar asta, nu-i interesa dacă îi crede cineva, pur şi simplu îşi băteau joc. Ei dăduseră viza, era problema celorlalţi că ea nu mai putea fi folosită.

Nu mai era nimic de adăugat. Am vrut să pun receptorul în furcă, dar convorbirea nu se încheiase.

– Va trebui să-i anunţaţi pe cei care v-au invitat că aţi primit paşaportul. Mai departe nu este treaba noastră.

I-am anunţat. La ora decolării avionului am primit un ultim telefon. De data aceasta o voce masculină, cea a organizatorului lecturilor. Mă căuta pentru a-mi mărturisi părerea de rău că nu am primit viza românească pentru a putea participa.

– Am primit-o, a trebuit să-l întrerup eu, dar prea târziu pentru a o putea folosi.

128

În secundele de tăcere care au urmat, am simţit că în sfârşit se vărsase paharul. Era mai mult nu numai decât puteau nişte occidentali, oricât de naivi ar fi fost, să nu înţeleagă, era mai mult chiar decât puteau să înţeleagă. Din acel declic a izvorât ceea ce a urmat în continuare. Iar continuarea a fost că duminică după-amiază, în locul meu în scenă s-a aflat un magnetofon pus pe un scaun gol, cu vocea mea recitând poeme care urmau să fie citite apoi în engleză, dar, înainte ca lectura propriu-zisă să înceapă, a fost citită de pe scenă o scrisoare deschisă de protest legată de absenţa mea şi de perfidia cu care au fost purtate tratativele participării care nu s-a produs. O scrisoare despre lipsa de libertate din România, despre tehnica manipulării folosită de autorităţile de la Bucureşti. În ceea ce mă priveşte, am aflat despre acest spectacol mult mai târziu, atunci când, în 1990, l-am cunoscut pe Peter Jay, editorul şi traducătorul volumului meu de versuri, „Hour of Sand“, apărut în 1989 la Anvil Press, care mi-a povestit desfăşurarea acelei seri de poezie unde l-am lăsat pe scenă singur. De aflat, am aflat însă că luni dimineaţa, a doua zi deci, preşedintele Uniunii Scriitorilor a primit prin curier de la ambasadorul Marii Britanii o scrisoare prin care i se aducea la cunoştinţă că, din moment ce Ana Blandiana a primit viză românească pentru recitalul de la Covent Garden, dar nu a putut-o utiliza şi pentru ca această preţioasă viză să nu se piardă în zadar, poeta este invitată la festivalul de poezie care începe la Londra mâine. Umorul era englez, dar principiul era al lui Păcală: „cine se supără i se taie nasul“. Oricum, concursul „cine pe cine reuşeşte să manipuleze“ continua. Îi eram mai degrabă spectator şi, cu cât diapazonul confruntărilor scotea sunete mai înalte, cu atât aveam mai puţin senzaţia că este vorba despre mine.

Acelaşi sentiment l-am avut când, după revoluţie, am aflat că marele cotidian londonez The Independent publicase pe o pagină întreagă unul dintre cele patru poeme din „Amfiteatru“, Totul, dând textul român, versiunea engleză, o ilustraţie satirică cu Ceauşescu şi pe tot restul marii pagini de ziar explicaţia, pentru uzul cititorului englez, a fiecărui cuvânt aparent banal al textului, ca să se poată înţelege de ce atât de nevinovate cuvinte au putut părea cenzurii comuniste subversive şi cititorului român incendiare. Unele cuvinte erau explicate prin mici povestiri ale unor întâmplări reale sau doar circulând în folclorul bucureştean (cuvântul pisici pus în legătură cu demolarea Spitalului Brâncovenesc. Cântarea României cu o adevărată definire a fenomenului), altele erau descrierea unor cutume ţinând de istoria comunismului (întâmpinări la aeroport, steguleţe, portrete cunoscute, lupta popoarelor pentru pace) sau a vieţii cotidiene în comunism (cozi la făină, maşini cu butelii, ţigănci cu kenturi), altele decodificau printr-o informaţie la zi formule ironice, de argou (adidaşi). De altfel, cel puţin în ce priveşte acest ultim cuvânt, informaţia ziaristului Kevin Jackson o depăşea pe a mea. Eu mă gândisem pur şi simplu la pantofii de sport marca „Adidas“ la care visau toţi adolescenţii din România, în timp ce în The Independent explicaţia dată era aceea că adidaşi erau numite în deriziune cele două picioare de porc, pentru care se stătea ore întregi la coadă, aceasta fiind tot ce rămânea pe piaţa românească, după export, din animalul comestibil. Pentru că nu eram prea carnivori şi refuzam să stăm la coadă pentru carne, nu auzisem pur şi simplu expresia, pe care am aflat-o abia după revoluţie din cotidianul englez.

Aşa cum am înţeles toate nuanţele întâmplării de la Covent Garden doar à rebours, când am aflat circumstanţele întâmplării, dar trebuie să mărturisesc că – atunci, ca şi acum, când deţin toate detaliile, nu numai ale acelui moment, ci şi ale istoriei de până atunci şi de atunci până azi – m-am simţit oarecum în afara poveştii care se desfăşura în jurul meu, ca şi cum eu i-aş fi fost nu eroul, ci doar subiectul. Era destul să-mi amintesc enormul ecou al puţinelor mele cuvinte din cadrul convorbirilor telefonice internaţionale, ca să trag concluzia că adevărata confruntare era între cei ce formulau şi cei ce înregistrau povestea pe care eu o ascultam înspăimântată, fără să înţeleg într-adevăr că este vorba despre mine. Chiar dacă în grade diferite, şi unii, şi alţii îmi erau străini. În loc să fiu flatată, mă rugam lui Dumnezeu să se termine mai repede. În fond, era mai curând umilitor: pentru a se putea manipula unii pe

129

alţii, fiecare încerca să mă folosească pe mine. Nu cred că aş fi ştiut atunci să formulez în felul acesta lucrurile, dar asta era ceea ce simţeam şi ceea ce acum înţeleg că simţeam, fără să pretind că aveam întru totul dreptate. Era evident că unii îmi voiau răul, în timp ce ceilalţi erau gata să mă ajute, dar esenţial rămânea faptul că nici unii, nici alţii nu înţelegeau ce înseamnă pentru mine binele şi despre ce este vorba în adevărata poveste, cea în care nu eram doar subiectul, ci şi eroul, personajul principal.

130

O lume clonată Pornind de la scrisoarea unei fetiţe care, mulţumindu-mi pentru participarea la Şcoala de

Vară de la Sighet, îşi exprima regretul ca nu avusese curajul să mă abordeze şi să stăm de vorbă, R. mi-a reproşat că nu fac nimic pentru a construi o punte între mine şi tineri, că nu le dau posibilitatea să mă cunoască şi să-i cunosc, că accept să devin „o abstracţiune“ cu cât mai lipsită de elemente concrete, cu atât mai inabordabilă. Dacă las la o parte nenumăratele argumente funcţionând ca tot atâtea scuze şi circumstanţe atenuante (faptul că nu am un minut liber, că trebuie să mă ocup în permanenţă de organizarea şi respectarea programului, că nu pot să lipsesc nici un minut în timpul conferinţelor pentru că absenţa mea ar putea fi considerată jignitoare; că trebuie să iau masa cu diverşi conferenţiari care stau doar o zi sau două şi cărora eu le sunt gazdă), observaţia lui m-a şocat şi mi-a dat de gândit pe coordonate mult mai largi decât ale Şcolii de Vară.

Într-adevăr, există ceva ciudat şi neliniştitor în legătura şi deosebirea dintre mine şi numele meu. Pentru că de fapt despre asta este vorba. Fetiţa care nu îndrăznise să se apropie de mine nu fusese intimidată de persoana mea, mereu ocupată şi în agitaţie, ci de numele meu ştiut de pe cărţi, de „abstracţiunea“ care se cuprindea în mine, din perspectiva ei. De altfel, această coloratură literară a abstractizării este cazul într-o oarecare măsură fericit, căruia îi cad victime şi alţi scriitori. Există însă situaţia, mai curând inversă, din biroul meu, pe vremuri de la Alianţă, acum de la Academia Civică, unde se perindă de dimineaţa până seara personajele cele mai diverse, cunoscuţi sau necunoscuţi de mine, foşti deţinuţi politici, ziarişti străini şi români, lideri de opinie români şi străini, oameni necăjiţi, purtători de proteste, strângători de semnături, autori de proiecte, scriitori tineri în căutarea unei fraze pe coperta a patra a volumului de debut, scriitori bătrâni în căutarea unei recomandări de intrare în Uniunea Scriitorilor, operatori TV, reporteri de la Radio, designeri, arhitecţi, avocaţi, absolvenţi de liceu căutând recomandări pentru universităţi americane, absolvenţi de facultăţi căutând posturi bine remunerate, proprietari care n-au reuşit să-şi recupereze proprietăţile, chiriaşi scoşi din case de foştii proprietari, o lume amestecată, diversă, formată din persoane nu numai diferite, ci uneori şi de sens contrar care, în mod evident, nu este atrasă decât rareori de fiinţa mea, de persoana mea reală, ci de „abstracţiunea“ pe care o reprezint din perspectiva lor şi care poate fi mult diferită de la unul la altul şi, în orice caz, nu preponderent literară. Îmi amintesc mai ales o perioadă de pe la începutul anilor ’90, când nu era nimic neobişnuit în faptul că, mergând pe stradă, un necunoscut se repezea la mine şi mă îmbrăţişa sau, dimpotrivă, începea să mă insulte. Evident, nu eu îi interesam, ci opţiunea, atât de abstractă încât avea nevoie să se personalizeze, pe care o vedeau în mine. Cea mai eclatantă dovadă că astfel stăteau lucrurile o aveam când mă îmbolnăveam şi mergeam la doctor, adică făceam ceva care nu avea nici o legătură cu numele sau cu ideile mele, pur şi simplu mergeam la doctor ca orice om pe care îl doare ceva. Dar doctorul, încântat că are prilejul să mă cunoască, începea să-mi pună întrebări despre cum merg lucrurile în ţară. (Ce-am mai scris? „Ce ne facem cu ăştia?“) şi nu se lăsa întrerupt de timidele mele încercări de a aduce dialogul pe plan medical. Scena comică s-a repetat de numeroase ori, obligându-mă să trag aceeaşi concluzie, în egală măsură flatantă şi jignitoare, că haloul numelui meu mă cuprinde şi mă estompează până la eludare.

La rândul meu, reacţionez printr-o mişcare aparent de sens contrar, care nu face decât să adâncească şi mai mult confuzia: înaintez printre oameni pe care nu-i cunosc, sau nu mi-i amintesc, sau nu le ştiu numele (în timp ce ei îl ştiu pe al meu) şi nu sunt, în plus, niciodată destul de atentă, destul de concentrată ca să aud sau să înţeleg tot ce mi se spune. Mai ales că îmi vorbesc de obicei mai mulţi deodată, pentru că sunt în permanenţă înconjurată de o mulţime şi sunt în permanenţă victima unor aiuritoare neînţelegeri, confuzii, complicaţii, qui pro quo-uri, după cum mi s-a întâmplat nu o dată să fiu – fără să vreau şi chiar fără să ştiu –

131

protagonista unor întâmplări ţinând în egală măsură de teatrul absurd şi de construcţia vodevilului.

Era pe la sfârşitul anilor ‘60, mergeam la Sinaia şi odată cu mine se urcase în trenul

aglomerat grup de tineri cu schiuri, alături de care – şi de o doamnă între două vârste – am încăput într-un compartiment. Tinerii s-au dovedit a fi studenţi la filologie şi, după ce s-au instalat, au continuat o discuţie începută înainte despre ultima generaţie de scriitori. Ascultam cu interes şi cred că aş fi intervenit şi eu în discuţie, dacă nu s-ar fi pronunţat numele meu, ceea ce m-a făcut să aştept, curioasă, continuarea. A intervenit însă în discuţie doamna din afara grupului, care, cu un aer excedat de simpatia celorlalţi, a spus că mă cunoaşte, că nu merit nici pe departe simpatia lor, că sunt publicată doar pentru că sunt fiica unui activist de partid şi amanta unui redactor-şef (şi a spus un nume pe care nu-l cunoşteam decât din auzite).

Vinovată de incognito, era prea târziu ca să-mi declin identitatea, dar nici nu puteam asista fără replică la fanteziile calomnioase ale celei ce spunea că mă cunoaşte, fără ca figura mea, aşezată în faţa ei, să îi spună ceva.

– Nu cred că informaţiile Dvs. sunt corecte, am spus cu o timiditate provenită din nodul de revoltă care mi se pusese în gât. Ştiu de la o rudă a ei că este fiica unui preot, fost deţinut politic, care a murit la câteva săptămâni după eliberarea din ’64 şi...

Dar n-am mai putut adăuga un alt argument în apărarea mea, pentru că interlocutoarea mea m-a întrerupt cu aplomb:

– Tipic! Prin astfel de zvonuri lansate îşi camuflează interesele şi îşi şterg urmele.Cine? Am vrut să întreb. Dar era inutil. Dacă era vorba de zvonuri, în mod evident ea le

colporta, dacă nu cumva le inventa. N-aveam cum să înţeleg de ce. În orice caz, nu atunci. De altfel, studenţii păreau prea puţin interesaţi de disputa noastră. Ei vorbeau despre poezie. Faptul că, după atâţia ani, nu am uitat totuşi această scenă bizară şi nelipsită de ridicol este o dovadă a frecvenţei cu care de-a lungul vieţii am fost nevoită să mi-o amintesc şi să-i acord un caracter emblematic.

În aceeaşi perioadă – ţin minte că ne mutaserăm destul de recent la Bucureşti şi că eram

încă intimidată de redacţiile bucureştene – coborând din mansarda „Luceafărului“, condus pentru scurt timp de Ştefan Bănulescu, am întâlnit în frumoasa curte de pe Bd. Ana Ipătescu un grup vesel format în parte din colegi cunoscuţi. Am făcut cunoştinţă şi cu cei doi sau trei pe care nu îi cunoşteam, dintre care unul a precizat râzând că este doctor şi nu scrie versuri.

– Îmi pare rău că nu pot să spun acelaşi lucru, i-am răspuns eu. Şi mi-am spus numele, întinzându-i mâna.

– Nu se poate! aproape a ţipat el, retrăgându-şi mâna înainte de a o fi atins pe a mea, şi toată lumea a izbucnit în râs, ca la o scenă comică.

– Ba uite că se poate, a confirmat cu umorul lui sec Nicolae Velea, în timp ce tânărul doctor se schimbase la faţă.

– Nu... a bolborosit el nereuşind să-şi revină. Ana Blandiana este altfel... Eu o cunosc... bine...

– Cât de bine? a râs un altul, în timp ce eu mă uitam aiurită fără să îndrăznesc să înţeleg, iar ceilalţi începuseră să comenteze întâmplarea persiflându-l pe personajul principal care, în mod evident, nu avea chef de râs.

Trebuie să spun că m-am speriat. Ideea că o altă fiinţă – deosebită în mod esenţial de mine, din moment ce se poate preta la o astfel de escrocherie – umblă prin lume şi mă compromite poate (sau, în orice caz, mă înlocuieşte) nu avea cum să nu mă înspăimânte. Şi asta cu atât mai mult cu cât aflasem cu puţin timp în urmă că exista o piesă de teatru (uitată deja la ora la care eu aflam de existenţa ei), semnată Aurel Storin, în care eroina, o ţesătoare fruntaşă, se numea Ana Blandiana. Lăsând la o parte completa neadecvare a numelui care, în

132

mod evident, nu este un nume comun şi real, piesa apăruse în perioada de după debutul meu în revista „Tribuna“ din Cluj, când nu am avut, timp de 4 ani, dreptul să public. Cinismul pe care îl descopeream astfel post factum se adăuga ridicolelor mistere de tipul celor pe care tocmai le-am povestit şi-mi dădea sentimentul neliniştitor al descoperirii amestecului indigest din care era formată lumea nebună în care intram: nebună atât în sensul lipsei de bunătate, cât şi în acela al lipsei de logică, o lume căreia progresele tehnice se grăbesc să-i adauge ingredientele coşmarului.

Nu am nici blog, nici cont pe facebook şi nici timp să navighez la întâmplare pe internet.

Pentru mine, internetul – acest univers, care s-a adăugat nu de mult realităţii, începând prin a o îmbogăţi aproape miraculos şi ameninţând tot mai precipitat să o înlocuiască şi chiar s-o desfiinţeze – este, în primul rând, un înlocuitor al poştei, menit să simplifice, pe de o parte, comunicarea (nu mai trebuie să iei plicuri, să pui timbre, să cauţi o cutie sau un oficiu poştal) şi, pe de altă parte, să o complice (deoarece comoditatea soluţiei duce la o inflaţie adesea sufocantă). În al doilea rând, internetul este pentru mine o formă de verificare, ţine locul tuturor dicţionarelor (deşi nu se poate compara cu plăcerea de a deschide un Larousse) şi o modalitate de asistenţă practică în hăţişul tuturor informaţiilor necesare pentru a te putea mişca în viaţa cotidiană care, cu ajutorul simplificărilor tehnice, a devenit tot mai complicată.

Am simţit nevoia să fac aceste precizări pentru a se putea înţelege nuanţat întâmplarea pe care mai vreau să o adaug.

O prietenă mi-a telefonat zilele trecute ca să-mi spună că, primind un mesaj tip („Do you want to be my friend?“) semnat Ana Blandiana, a intrat în joc acceptând propunerea. Mare i-a fost mirarea însă, atunci când a descoperit o persoană virtuală care purta numele meu, dar care avea o cu totul altă înfăţişare în fotografia etalată şi cu totul alte coordonate (se născuse în anii '90 la Focşani, trăia în Florida etc.). „Dumneata nu eşti Ana Blandiana, i-a scris revoltată prietena mea. Eu o cunosc.“ Iar răspunsul a venit năucitor: „Dumneata îţi închipui că în lume există o singură Ana Blandiana?“.

Tulburată, am deschis la rândul meu computerul şi, într-adevăr, am descoperit că pe facebook (adică în lume?) existau mai mult de 50 de Ana Blandiana. Cu diverse înfăţişări, cu date personale dintre cele mai diverse, locuind în cele mai neobişnuite colţuri ale pământului, fiinţele virtuale care îmi foloseau numele nu dădeau vreun semn că ar şti cine sunt eu, ediţia princeps (dacă nu cumva formula este prea demodată).

Două dintre ele postaseră şi câte o poezie a mea alături. Dar puteam eu susţine că mai era a mea, din moment ce autoarea avea alături o poză în care nu eram eu şi date personale care nu erau ale mele, iar textul nu avea nici o trimitere bibliografică? În plus – culme a culmilor – printre nenumăratele Ana Blandiana, exista şi una care era eu însămi, adică avea o fotografie a mea şi coordonatele mele aproximative luate de pe Wikipedia. Atunci mi s-a făcut frică.

Cred că am deschis computerul cu gândul de a găsi o metodă să mă apăr. Dar depresiunea m-a cuprins abia când, povestind unor tineri întâmplarea, au fost miraţi nu de ea, ci de reacţia mea la ea. Era singurul lucru care li se părea nefiresc.

„Există o libertate totală, mi-au explicat. Fiecare poate să-şi ia orice nume doreşte, să facă şi să spună orice îi trece prin cap. Iar faptul că atât de multe sau mulţi (nu aveţi de unde să ştiţi că sunt numai femei, pentru că şi fotografiile pot fi la fel de fanteziste) ar trebui să vă încânte şi să-l interpretaţi ca pe o dovadă de celebritate.“

... Şi deodată am înţeles că nu doar eu eram ameninţată, ci întreaga lume era în pericol, şi nu numai pericolul de a-şi pierde identitatea clonată la nesfârşit, ci şi acela de a nu mai putea descifra – în ceaţa tot mai deasă a confuziei universale – limita nu doar dintre real şi virtual, ci şi pe cea dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre fiinţă şi umbra ei, dintre dragoste şi ură, dintre frumos şi urât, dintre aievea şi vis.

133

Am invidiat întotdeauna oamenii care au norocul (sau poate ştiinţa) de a fi lăsaţi în pace de ceilalţi. Eu am fost de când mă ştiu ţinta interesului, curiozităţii, invidiei, admiraţiei, răutăţii, dragostei, urii celor din jur, ceea ce a început prin a mă intimida şi a sfârşit prin a mă obosi. Am simţit întotdeauna tot acest exces de atenţie ca pe o agresiune şi reacţia pe care mi-a provocat-o – şi care a reprezentat, de altfel, şi partea bună a lucrurilor – a fost că singurătatea nu m-a înspăimântat, ci a apărut în mod constant ca un vis, un vis cu atât mai frumos, cu cât reuşeam mai greu să-l realizez.

134

Viaţa cu înlocuitori A fost un timp când o iarnă întreagă (cred că iarna '87-'88), seara, după ce mă

dezbrăcam de hainele groase de peste zi şi mă îmbrăcam cu cele la fel de groase de noapte, intram ca într-un fel de bordei săpat în lânuri în patul încărcat cu plăpumi, dune, pături şi cergi şi, aducând veioza cât mai aproape, ca să dea şi puţină căldură, adormeam citind ziua respectivă din Almanahul Lafayette. Era un almanah din 1928 pe care îl aveam de cine ştie când şi de cine ştie unde şi care avea pe fiecare pagină sugestia meniului de prânz şi de cină, cu descrierile felului de preparare a mâncărurilor şi cu băuturile recomandate (de fapt, era o reclamă pentru vinuri), cu precizarea nu numai a felului de vin care se potriveşte (alb sau roşu) şi a speciei (Fetească sau Merlot), a podgoriei (Cotnari sau Dealul Mare), ci şi a anului de producţie, pentru că, în funcţie de vreme, vinul unui an era mai acid sau altul mai sec sau mai dulce. Era ciudat cum, în loc să mă umilească, lectura unor feluri de mâncare care nu mai puteau fi realizate decât în vis, mă ajuta să şterg efectele zilei, ca şi cum aş fi trecut printr-o baie de dezinfectant. Era fără îndoială un paradox, o răsturnare de situaţii realizată de infinita capacitate a spiritului de a se apăra, manipulându-se singur, şi de a încerca astfel să se salveze. Pentru că, în fond, ce putea fi mai umilitor decât această construcţie de iluzii? În cadrul vieţii cu înlocuitori pe care am dus-o ani de zile, reţetele de mâncare în locul mâncării reprezentau o plăcere cu înlocuitori împinsă la ultimele consecinţe ale subtilităţii şi ale absurdului. Mizeria materială atinsese forme atât de acute încât deborda în planul intelectual, aşa cum fierea se varsă uneori în sânge. În ultima instanţă, lectura Almanahului Lafayette a fost pentru mine o experienţă existenţială.

Odată cu dispariţia alimentelor din magazine şi apariţia interminabilelor cozi cu sau fără locomotivă (am mai spus-o: o coadă cu locomotivă era o coadă la care se dădea ceva, una fără locomotivă era una la care oamenii stăteau pur şi simplu fără să fi început să se vândă nimic şi chiar fără să bănuiască când şi ce se va vinde), intelectualii au fost cuprinşi de pasiunea cărţilor de bucate, care se citeau pur şi simplu ca nişte cărţi de ficţiune. Au fost editate reţetele lui Mihail Kogălniceanu şi cele, incredibil de sofisticate şi savante, ale lui Păstorel Teodoreanu (îmi amintesc o reţetă de cozonac în care la un kilogram de făină intrau 100 de gălbenuşuri), reţete care erau discutate, când ne întâlneam între prieteni, cum ar fi fost discutate expoziţiile, spectacolele de teatru, cărţile. Se făceau calcule şi se făcea haz de câte ore ar fi trebuit stat la coadă şi cât noroc ar fi trebuit să ai ca să procuri toate ingredientele necesare unei simple reţete tradiţionale de friptură pe care strămoşii noştri o mâncau în urmă cu mai bine de un secol sau în urmă numai cu cincizeci de ani. Era pentru prima oară când mă gândeam la înaintaşi ca la nişte consumatori şi, încă, unii dintr-o altă specie decât noi. De altfel, toţi aceşti literaţi, şi muzicieni, şi profesori, şi plasticieni, care discutau acum ore întregi despre felul în care reuşiseră să procure o bucată de caş sau un kilogram de carne, ar fi fost, în condiţii normale, absolut indiferenţi la ceea ce li s-ar fi părut nişte fleacuri fără importanţă şi poate că şi-ar fi terminat prânzul fără măcar să remarce ce au mâncat, cu gândul la ceea ce tocmai scriseseră sau urmau să scrie. Dacă mizeria n-ar fi fost atât de sinceră şi de fără soluţie, ţi-ai fi putut imagina că a fost creată anume să deturneze gândurile oamenilor de la libertatea creatoare a spiritului critic spre obsesia supravieţuirii fizice: să ai ce mânca, să nu fii ucis.

Iar această imaginaţie nu e deloc exclus să fie mai aproape de realitate decât de absurd. Doar că acceptarea absurdului ca o formă arbitrară de structurare a realităţii este – oricât de ciudat – mai suportabilă decât acceptarea ideii că absurdul poate fi construit intenţionat, în scopuri precise şi urmărite cu tenacitate. Chiar dacă deturnarea intelectualilor – dar de ce numai a lor? – dinspre revoltă şi indignare înspre obsesii legate de supravieţuire nu a fost decât un efect secundar, programat, al organizării foamei şi frigului, efectele şi urmările acestei manipulări s-au dovedit mult mai durabile decât cauzele ei.

135

În ceea ce mă priveşte, reuşisem să mă apăr de frustrări (sau să le adâncesc până într-un punct unde căpătau valenţe estetice) printr-un paseism în care intram ca într-o apă fierbinte care mă vindeca de frigul şi oboseala zilei prezente. Citeam Almanahul Lafayette 1928 cu plăcerea cu care am citit toată viaţa basme, lăsându-mă cuprinsă de aura lor, nefăcând niciodată prostia de a le pune la îndoială, de a încerca să le demitizez, ci, dimpotrivă, încercând să le mut minunile în realitatea amorfă din care mă salvam astfel. Mă sustrăgeam manipulării manipulând eu însămi realitatea şi adormeam gândindu-mă că, la urma urmei, a citi despre bucate şi băuturi savante ca să contracarezi cina săracă reprezintă un efort de abstractizare mai susţinut decât a plăti mirosul fripturii cu clinchetul monezilor şi că, deci, de la Nastratin Hogea până la mine distanţa dintre materie şi spirit a mai câştigat câţiva milimetri.

136

Nea Gheorghe Decenii la rând Nea Gheorghe, vecinul nostru din Comana, fusese pentru noi – cu puţin

umor, desigur, dar nu fără un anumit patetism – chiar poporul român. „Ce-ar zice Nea Gheorghe despre asta?“ ne întrebam în diverse ocazii politice şi încercam să imaginăm răspunsul şi să tragem concluzii poporaniste. Nea Gheorghe fusese ţăran sărac, ne povestise cum intrase cu încă trei fraţi, cu cele două pogoane ale părinţilor, în colectivă, cum aveau masă joasă cu trei picioare în mijlocul căreia se punea strachina cu mâncare din care luau cu toţii cu lingura. Îmi amintesc povestirile lui în amănunt pentru că le ascultam, ca ardeleni, nu doar curioşi şi impresionaţi, ci şi cu o anumită senzaţie de exotism. De altfel, la rândul lui şi el avea faţă de ardeleni acelaşi sentiment de uimire. Descriindu-ne odată viaţa lui în armată – făcuse armata la trupele de Securitate – ne-a povestit, aproape ca pe un basm, episodul încercuirii gospodăriei unui morar care urma să fie arestat. Nea Gheorghe nu-şi mai amintea sau nu voia să-şi amintească de ce trebuia arestat morarul şi faptul în sine, acela al prinderii unui om, nu i se părea impresionant sau demn de ţinut minte. Ceea ce îl impresionase era gospodăria. Ne-a povestit amănunţit cu o mirare aproape copilărească, cum erau construite şi curăţite grajdurile cu vaci şi cai, cum erau orânduite coteţele păsărilor, şi cocinile pentru porci şi butoaiele cu vin în pivniţă, şi fântâna cu roată şi acoperiş şi, mai ales, moara, moara de apă cum nu mai văzuse. Ne descria totul cu un amestec de uimire, admiraţie şi foarte puţină invidie – o invidie care nu lua în considerare că stăpânul tuturor acestor lucruri urma să fie distrus –, fermecat, ca în faţa unei opere existente în sine, nu atât de bogăţia morarului, cât de ordinea şi organizarea ei, în care „toate mergeau ca ceasul şi n-aveau slugi, erau numai el cu nevasta şi doi feciori“. Am scos cu greu de la el detalii despre soarta morarului şi-a familiei lui, arestaţi cu toţii pentru că, se pare, găzduiseră fugari pe care trupele, din care făcea parte şi Nea Gheorghe, îi urmăreau în munţi. Toate acestea nu păreau să-l privească, nici să-l impresioneze, nu se obosea să le înţeleagă şi nu se simţea vinovat, pentru că nu depindeau de el. Pentru el întâmplarea era memorabilă prin emoţia pe care i-o trezise descoperirea unei civilizaţii pe care n-ar fi fost în stare să şi-o imagineze şi nu o bănuia, deşi conţinea elemente ale propriei lui vieţi.

Mi-ar fi greu să explic de ce îl învestisem pe Nea Gheorghe cu atribute atât de simbolice. Era ţăran, dar lucra, împreună cu Vasilica, soţia lui, la o fabrică de bomboane. Plecau în fiecare dimineaţă cu trenul de 4.20 , ajungeau la Bucureşti la 5. De la Gara Progresul până la fabrică mai aveau de făcut încă vreo trei sferturi de oră pe jos, pentru că nu-şi cumpărau abonament şi la tramvai. Oricum ajungeau prea devreme: programul începea la 7, mai aveau de aşteptat o oră. Se întorceau cu trenul de 15.30 la care alergau disperaţi şi-l prindeau în fiecare zi în ultima clipă. Dacă-l pierdeau, trebuia să aştepte până la 19.30. Când ajungeau acasă, înainte să mănânce se repezeau să dea de mâncare la găini şi la porc, să ude straturile, să copilească roşiile. Îşi luau zile de concediu când trebuiau să culeagă cele câteva rânduri de vie din curte sau să facă ţuica, sau să taie porcul. Erau ţărani, dar în acelaşi timp erau mândri de locul lor de la fabrica de bombone şi chiar şi de fabrică, pentru că ne dăruiau cu un fel de orgoliu câteva bomboane, punându-ne să le gustăm. Şi apoi ne priveau zâmbind timid, aşteptând complimente. Condiţia lor hibridă se vedea şi în felul în care erau îmbrăcaţi: părăsiseră de mult hainele ţesute în casă, cămăşile cu arnici, iile cu alesături, dar puteau fi identificaţi oricând pe o stradă de oraş după baticurile şi culorile mohorâte ale stambelor de rochii, după vestele de lână groasă împletită purtate pe sub sacouri. Erau navetişti, ceea ce însemna că făceau zilnic legătura între două stări opuse, trecând din una într-alta şi încercând să le păstreze neamestecate caracretisticile. Vreau să spun că voiau să rămână ţărani şi voiau să devină muncitori în acelaşi timp, fără să reuşească şi nemaifiind de fapt, întru totul, nici ţărani, nici muncitori, ci un amestec ciudat, o specie nouă aflată în plină transformare, încât era greu să spui cum va fi peste un an sau peste un deceniu. Dar tocmai această stare de

137

trecere, a cărei materie primă erau, îi făcea tipici şi poate de aici se născuse şi ideea noastră despre reprezentativitatea lor tulburătoare.

În orice caz, aveam cele mai bune relaţii, cheia casei noastre de paiantă, cu aplecător şi pătul, stătea la ei când lipseam; de Moşi ne aduceau străchini noi de orez cu lapte împreună cu o lingură de lemn şi o cană de pământ cu apă neîncepută, o floare şi o lumânare aprinsă pentru sufletele morţilor; ne învăţau cum, dacă punem o nucă în pământ, trebuie să ne grăbim să punem în jurul ei un cerc mare de sârmă, pentru că, dacă nu, cel ce-a pus nuca moare când tulpina nucului ajunge de grosimea gâtului lui.

Nu ştiu dacă înainte de revoluţie Nea Gheorghe şi Vasilica se uitau la televizor, presupun că, mai degrabă, nu, în orice caz nu în ultimii ani când erau numai două ore populate cu două personaje. După revoluţie însă, luni întregi, de-a lungul unor zile şi nopţi nesfârşite, privitul la televizor devenise principala ocupaţie a familiei. Nu-mi dau seama ce se întâmplase cu fabrica lor, în cele din urmă a dat, bineînţeles, faliment, dar probabil nu din primele zile ale libertăţii, oricum Nea Gheorghe nu mai mergea la serviciu, poate se pensionase, poate îşi luase concediu, stătea toată ziua în faţa imaginilor aproximative ajunse la el printr-o antenă improvizată, smulgându-se cu greu să dea mâncare la animale şi întorcându-se în grabă înapoi la post, unde rămânea până spre dimineaţă picotind în faţa ecranului, iar a doua zi umbla năuc de nesomn, speriat că, în lipsa lui, s-ar putea întâmpla ceva esenţial.

Ajungeam rar la Comana în acele zile bucureştene febrile, dar când ajungeam îmi plăcea să-l ascult povestind ce-a văzut la televizor. Niciodată Nea Gheorghe nu a fost în mai mare măsură poporul român decât în acele luni de totală dependenţă de o realitate virtuală, în care intrase ca sub puterea unei magii. Îmi povestea ceea ce vedea pe micul ecran cu nesfârşite amănunte şi o participare de-a dreptul pasională. Nu prea reţinea numele personajelor, dar avea parti pris-uri, unele îi erau indiferente, altele îi câştigau adeziunea şi simpatia, iar pe altele pur şi simplu le ura. În mod curios, cel mai tare îl antipatiza pe Andrei Pleşu. Mi-a trebuit mult timp să descopăr despre cine era vorba, deşi mi-l descria minuţios, pentru că pur şi simplu nu-mi trecea prin minte că Nea Gheorghe ar putea să-l antipatizeze pe ministrul Culturii cu care nu avea nici o legătură şi care, de altfel, nu apărea frecvent la televizor. Când, în sfârşit, am descoperit depre cine era vorba, mi-a trebuit şi mai mult timp să înţeleg motivele. Ele erau într-adevăr greu de bănuit. Pentru că, pe de o parte, avea umor şi un aproape continuu zâmbet ironic, iar pe de altă parte, folosea multe cuvinte pe care Nea Gheorghe nu le înţelegea, Andrei Pleşu îi apărea străin şi batjocoritor, mai precis i se părea că-şi bate joc chiar de el, de Nea Gheorghe. Inteligenţa şi umorul, pe care le sesiza fără să le prindă sensul, îl umileau, ca şi cum ar fi fost intenţionat ermetice ca să-i dovedească lui că nu-i în stare să le înţeleagă. Celelalte discursuri, majoritatea în limbaj de lemn, îi sunau cunoscute şi i se părea că le înţelege, chiar dacă nu le urmărea, în timp ce acest limbaj nemaiauzit, însoţit de zâmbetul ascuns, îi crea complexe de inferioritate şi îl percepea aproape ca pe o insultă personală. De plăcut, îi plăceau mai ales D-l Iliescu şi D-l Roman, apoi după un timp D-l Roman a dispărut din citările admirative şi a rămas numai D-l Iliescu.

N-am încercat niciodată să-l conving de ceva şi am evitat să comentez, am preferat să ascult. Era răspunsul la zi la întrebarea pe care ne-o puneam de decenii „ce-ar zice Nea Gheorghe despre asta?“. Iar el nu ne întreba niciodată nimic, ceea ce, pentru că ne convenea, nu ni s-a părut ciudat la început.

Abia în timpul Pieţei Universităţii lucrurile au început să capete contur. Nea Gheorghe – care, în mod evident, ştia că făceam parte dintre cei care vorbiseră din balcon – ne povestea cum acolo în piaţă dansează femei goale, le-a arătat la televizunea bulgară. „Le-ai văzut dumneata?“ l-am întrebat. „Nu, că noi am scos antena de la bulgari, dar am auzit de la alţii.“ Părea să creadă într-adevăr. Iar mie nu-mi venea să cred că-mi spune anume ca să mă jignească. După ce a repetat-o a doua şi a treia oară, n-am mai putut însă să mă fac că nu aud. „Nea Gheorghe, i-am spus cu tristeţe, mă cunoşti de atâţia ani, ştii cum trăiesc şi cum sunt,

138

cum poţi să îţi închipui că eu dansez goală în piaţă?“ „Vai de mine, Doamna Anişoara, da' eu n-am spus că 'mneatale dansai goală acolo“, a protestat el moale, privind în altă parte, în timp ce Vasilica mă privea cu atenţie, o privire a ei pe care o ştiam de mult şi care întotdeauna mă făcea să mă simt ca o gâză studiată la microscop cu atenţie, o privire atât de intensă, încât devenea neliniştitoare, ascunzând curiozitate, dar şi puţină aversiune, şi chiar un dram de cruzime. Chiar şi în cele mai prieteneşti momente, atunci când îi povesteam cum fac eu zacusca sau atunci când îi descriam avantajele şcolii la care voiam să-i conving să-şi dea copilul, Vasilica mă privea la fel ca şi cum ar fi vrut să descopere ce interes aveam sau ce urmăream vorbindu-i. Acum poate voia să afle ce urmăream ascultându-i sau poate se întreba dacă dansasem goală sau nu acolo în piaţă. Sau poate voia numai să vadă ce reacţie îmi trezeşte zvonul pe care mi-l transmiteau. Ce rost ar fi avut să-i întreb cine le băgase în cap asemenea aberaţii? Numele nu avea nici o importanţă, iar ce reprezenta ştiam şi singură, infinit mai interesant ar fi fost să înţeleg cum de ajunseseră să creadă? Ce savantă tehnică de manipulare reuşise să şteargă propriile lor impresii şi urmele tradiţionale ale bunului simţ? Pentru că grav era nu faptul că Nea Gheorghe îi căzuse victimă. Grav era faptul că, cel puţin pentru noi, Nea Gheorghe era poporul român.

Apoi, încet, încet, televizorul a început să-şi piardă din importanţă, iar după mineriadă, vecinul nostru a renunţat la comentariile politice într-un fel care putea părea spăşit, aproape autocritic. Apoi, fabrica de bomboane a dat faliment şi Nea Gheorghe a început să spună de câte ori avea prlejul că tot era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Ceea ce nu-l împiedica să continue să-l iubească pe D-l Iliescu. Şi-o spunea de câte ori avea prilejul, cu o convingere de neclintit. Chiar dacă nu se sfia să adauge că tot era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. În general nu-l contraziceam, îl ascultam încercând să descopăr mecanismele prin care îi fusese implantat în creier şi inimă acest sentiment fix, de adeziune necondiţionată. Şi aşteptam să ajungem la cealaltă parte a discuţiei în care înşira pe rând cât de rău merg lucrurile, cât de neruşinat se fură, cât de mult cresc preţurile. În cele din urmă totul încheindu-se cu concluzia „Tot era mai bine pe vremea...“. Mă fascina faptul că, aşa cum nu simţea nici o contradicţie între adularea preşedintelui şi exemplele concrete de rău generat de conducerea lui, nu simţea nici o contradicţie nici între această adulare şi nostalgia vremurilor pe care el le schimbase.

Stăteam într-o zi în curte la noi la masa de sub gutui. Îl invitasem pe Nea Gheorghe să ne încerce ţuica proaspăt întoarsă de la cazan. Era o după-amiază de septembrie dulce ca mierea, cu verdele coborât înspre galben şi o senzaţie de pace care parcă rotunjea unghiurile lucrurilor. Nea Gheorghe îşi debita repertoriul obişnuit şi Romi îl întrerupea din când în când cu umor, să ciocnească. Eu ascultam pe jumătate, cu ochii pierduţi în dungile de soare care pătrundeau printre frunze şi nu cred că lipsa lui de logică mă enerva sau mă amuza mai mult decât de obicei. Mai curând, cred că – tocmai pentru că mă simţeam bine – mi-a venit ideea să-i răspund, curioasă şi amuzată, ca într-un pariu:

– Nea Gheorghe, i-am spus zâmbind şi cu un glas jucăuş. Nu se poate să-i iubeşti pe amândoi, trebuie să te hotărăşti: Ion Iliescu l-a omorât pe Nicolae Ceauşescu.

A urmat o tăcere lungă, în care Romi m-a privit cu reproş şi eu însămi m-am speriat. N-aş fi vrut ca Nea Gheorghe să se supere pe mine. Oricât de exagerat, simbolul cu care îl învestisem rămânea valabil. Dar nu exista, oare, şi posibilitatea ca logica să fi învins şi Nea Gheorghe să nu mai răspundă pentru că fusese convins de argument?

Dar, nu. Nea Gheorghe nu se supărase şi nici nu fusese învins de logică. Nea Gheorghe – după o tăcere, despre care abia după aceea ne-am dat seama că era meditativă – a oftat din rărunchi şi a spus din toată inima:

– Bietul domnul Iliescu! Dacă l-a obligat Coposu!O clipă am rămas consternaţi, apoi am avut grijă să nu ni se întâlnească ochii pentru ca

nu cumva să izbucnim în râs. Absurdul nu mai era neliniştior, era pur şi simplu comic. Abia după ce am rămas singuri şi am putut da drumul hohotelor, comentând maniheismul lui Nea

139

Gheorghe care reuşise să despartă cu totul binele de rău, atribuind întruchipării răului, lui Corneliu Coposu, răul pe care îl conţinea, nepotrivit, întruchiparea binelui, Ion Iliescu. Deşi puţin siluită, logica se dovedea ingenioasă, chiar dacă aberantă. A venit însă un moment în care râsul nostru mi s-a părut mai suficient decât deducţia lui Nea Greorghe. Oricât de absurd formal, de fapt vecinul nostru intuise că între Ceauşescu şi Iliescu exista o înrudire de substrat, în timp ce Coposu aparţinea altei lumi, opuse. Nevoia de a se adapta la această lume a lui Coposu – care era, paradoxal, şi a viitorului – îl obligase pe Iliescu să-l ucidă pe Ceauşescu. Nici revoluţia, nici execuţia nu reuşeau să rupă solidaritatea istorică dintre cei doi activişti de partid, dintre care unul era victima celuilalt, după cum nu reuşea să micşoreze distanţa care îi despărţea pe amândoi de fostul deţinut politic. Desigur, nu Coposu îl obligase pe Iliescu să-l execute pe înaintaşul său, ci setea de putere, care nu se putea realiza decât prin aşezarea pe linia de forţă a istoriei, iar această linie de forţă era cea a lui Coposu. Asta nu-l împiedica pe cel ce optase pentru omorul ritual, ca pentru o jertfă pe pragul de intrare în noua lume, să se simtă în continuare solidar cu cel jertfit şi nici să-l urască în continuare pe adevăratul reprezentant al lumii în care intrase prin efracţie.

Supoziţia lui Nea Gheorghe era mult mai profundă decât părea.

140

Străina din oglindă Pentru că la Comana se întrerupsese curentul seara şi ne-am chinuit cel puţin o oră să

găsim soluţia de lumină pentru scris (de citit nici nu putea fi vorba), Romi avusese ideea să aşezăm oglinzi în spatele lumânărilor pentru a le amplifica. Adusesem sus şi uitasem lângă birou (ce cuvânt pretenţios pentru masa de lemn abia geluit, cu tăblia învelită într-o stofă albastră) o oglindă rotundă, mobilă, convexă pe o parte, concavă pe cealaltă. Astăzi, ridicându-mă de la scris, oglinda m-a reflectat din întâmplare în trecere şi am văzut fără să recunosc, gata să întreb despre cine e vorba, un chip străin, bătrân, sever, nu doar altfel decât cel pe care îl văd eu în oglindă când mă privesc, ci pur şi simplu altul. Am sperat o clipă că era vorba de lentila concavă, măritoare, deformatoare. Dar nu, dimpotrivă, era cea care micşora, eludând defectele. M-am reaşezat pe scaun, prea mirată încă pentru a mă speria. Aproape refuzând să cred. De altfel, nu era pentru prima oară când descopeream că bătrâneţea este o formă de uimire. Doar că uimirea era până acum legată de descoperiri mai mult sau mai puţin teoretice: cifrele vârstei, de exemplu, ca nişte animale aparţinând unei specii necunoscute, atât de uimitoare încât nu ajung să fie dramatice, sunt doar urâte, comice chiar. De altfel nu le-am ascuns niciodată ca alte femei, nu numai pentru că n-aş fi putut s-o fac din cauza prezenţei în dicţionare, ci şi pentru că nu mă deranja, mi se părea mai degrabă amuzant felul în care, când eu îmi spuneam vârsta, ceilalţi izbucneau în râs, sau în proteste, sau în mirări. De data asta nu era vorba decât de mine însămi. Eram singură şi văzusem. Nu era cine să mă contrazică şi eu nu mai puteam să contrazic. Puteam cel mult să mă îndoiesc că văzusem bine. De unde stăteam apa oglinzii nu mai reflecta nimic şi totul era ca şi cum de dincolo de ea cineva străin s-ar fi uitat la mine şi apoi s-ar fi retras. Nimic n-ar fi fost mai simplu decât să verific ridicându-mă din nou, dar nu aveam curaj şi apoi, aproape sigur, de data aceasta aş fi arătat aşa cum mă ştiam zilnic din oglindă, pentru că ştiam că mă vede şi că mă văd. Pe de altă parte, Romi îmi spusese o dată că atunci când scriu nu mai semăn cu mine, am o figură severă şi străină, mult mai adultă, spusese el, ca să nu mă simt jignită, deci pur şi simplu poate că văzusem în oglindă pe scriitorul din mine pe care nu-l cunoşteam.

Toate aceste explicaţii şi divagaţii, oricât de logice şi chiar dacă ar fi fost adevărate, nu reuşeau să-mi risipească mirarea deschisă ca o rană care simţeam că nu se va mai închide niciodată. Pentru că orice mi s-ar fi întâmplat de acum încolo nu aveam cum să uit figura pe care o văzusem în oglindă, care nu semăna cu mine şi a cărei existenţă mă asvârlise în uimire ca într-un tărâm din care nu mă voi mai putea întoarce. Ce ciudat, m-am gândit, asemenea copilăriei, bătrâneţea creşte din uimire ca dintr-un sâmbure. Venim pe lume şi, an după an, înaintăm prin ea uimiţi, nevenindu-ne parcă să credem că ni s-a dat, pentru ca apoi, la celălalt capăt, să reacţionăm perfect simetric, nevenindu-ne să credem că ni se ia. De fapt chiar necrezânnd, până în ultima clipă sau poate chiar, cine ştie, dincolo de ea. Pentru că ni se pare că înţelegem totul, acceptăm totul, dar nu şi faptul că este vorba despre noi înşine. Nu mă mir când îmi văd colegele bunici, mi se pare firesc că în pozele de la întâlniri arăt ca şi când le-aş fi fiică, miracolul de a nu îmbătrâni nu mă uimeşte. Ceea ce mă uluieşte este faptul că legile generale ale firii mi se pot aplica şi mie.

141

Fragmente Urmăresc fascinată felul în care pisicul nostru îşi este suficient sieşi pe parcursul unor

ore şi zile întregi. Faptul că animalele nu cunosc angoasele singurătăţii poate fi interpretat ca un argument al originii divine a acestui flagel uman? La urma urmei, de ce nu s-ar simţi Dumnezeu singur, din moment ce el este chiar Singurul?

Un tip de situaţie conţinând semnificaţii contradictorii, care nu reuşesc să se anuleze

între ele: cazul dizidenţilor politici închişi în azile psihiatrice, nebunia lor fiind că se purtau ca nişte oameni liberi. Dar asta era într-adevăr nebunie într-o lume în care cei normali nu-şi permiteau libertatea. Şi, în fapt, ei nici nu erau normali, nu respectau norma.

Un mare om politic este cineva care a reuşit să transforme în calităţi toate defectele din

care e format un om politic obişnuit. Încrederea în dreptatea zeilor era atât de mare la greci încât un corăbier (sec. V î.Hr.),

acuzat de a fi ucigaş, invocă în faţa tribunalului în sprijinul nevinovăţiei sale faptul că nu i s-a scufundat corabia. Citind, mi-am adus aminte o întâmplare, care făcuse furori în anii '80. Se povestea cu haz cum un avocat a cerut achitarea unei ţărănci, prinsă în timp ce fura porumb de pe tarlaua colectivei, aducând ca probă a apărării ziarul local care anunţase încheierea recoltării porumbului cu o săptămână înainte de data furtului.

Democraţia este un lucru minunat atâta vreme cât nu devine o formă de linguşire a celor

care votează. Senzaţia producătoare de spaimă că timpul se chirceşte, păstrându-şi atributele, aşa cum

sunt micşorate capetele de indieni din Peru, şi că nu mai reuşesc să mă concentrez suficient pentru a-l utiliza într-adevăr, că devine atât de mic încât îmi scapă printre degete.

Mă jenez să spun în libertate lucruri pe care pe vremuri riscam pentru a le spune. Nu există lucru sau fiinţă care să nu poată fi strivită sub greutatea ridiculizării. Şi nu

există ceva mai jalnic şi mai demn de milă decât o inteligenţă în stare să ridiculizeze totul. Nu-mi vine să spun noi, românii sau noi, femeile sau noi, poeţii, deşi sunt şi româncă, şi

femeie, şi poet. Dar sunt în felul meu, pluralul mă jenează, îl simt inexact, nu numai vulgarizator, ci şi manipulator.

Când încerc să reconstruiesc memoria colectivă, nu mă gândesc nici la relaţia uitare-

iertare, nici la cea neuitare-răzbunare. Pentru mine nu este nici un fel de a încerca să absolv, nici unul de a încerca să pedepsesc. Singurul conţinut al memoriei care mă interesează este aflarea adevărului. Singurul lucru pe care nu pot să-l admit este că el ar putea rămâne necunoscut, ascuns. Şi asta nu numai pentru că astfel am fi privaţi de o bună parte a instrumentelor de înţelegere a devenirii noastre, ci şi pentru că ar fi dovada că tot ce a fost a fost în zadar, că tot ce s-a întâmplat, nu numai toată suferinţa, ci şi complicata funcţionare a răului, împins până la cote satanice, ar rămâne de neînţeles, fără sens, deci fără rost. Faptul că poţi să uiţi fără să ierţi, sau că poţi să ierţi fără să uiţi, are mai puţină importanţă decât înţelegerea cauzelor şi resorturilor care au făcut nebunia posibilă, decât demontarea acesteia, aşezându-i în lumină toate rotiţele, descoperind-o astfel şi, mai ales, scoţând-o din uz.

142

Ca şi copilăria, bătrâneţea creşte din uimire, este chiar ea o formă de uimire. În măsura în care evanghelie înseamnă veste bună, ne-am putea dori să scriem altceva?

În ceea ce spun nu există nici o blasfemie, există doar dorinţa de a găsi o soluţie, cât de neînsemnată, aducătoare de bucurie, pe care să o pot spune şi altora. Sau, dacă asta e imposibil, atunci, cel puţin, felul în care o fac (chiar şi atunci când nu fac decât să-mi transmit şi altora durerea) să răspândească lumină, deci bucurie. Un fel de a înţelege (şi de a-i face şi pe alţii să înţeleagă) că fericirea nu înseamnă neapărat lipsa suferinţei, ci doar o vibraţie capabilă să intre într-o misterioasă rezonanţă cu alte înfiorări, născute din tulburări (sau linişti) cu totul şi cu totul diferite. Nu e un fel de a schimba sensul lucrurilor şi nici de a manipula.

De câte ori am fost întrebată – şi am fost întrebată de multe ori – ce aş vrea să schimb,

dacă aş putea, în viaţa mea trecută, am răspuns că aş vrea să fi debutat cu al doilea volum. Apărut după patru ani de interdicţie declanşată de debutul cu două poezii în

revista Tribuna în ultima clasă de liceu, primul volum ocupă în biografia umilinţelor mele unul dintre primele locuri. În pofida succesului repurtat, el este pentru mine simbolul neputinţei în faţa sistemului şi a capacităţii acestuia de a manipula.

Există un tribunal al istoriei, dar este vorba de un tribunal care nu se opreşte niciodată

din deliberare şi care îşi reia cercetările mereu în funcţie de culorile epocii în care deliberează. Faptul că acum apar în Franţa cărţi despre revoltele din Vendée – provincia care s-a împotrivit revoluţiei franceze – şi despre represiunea sângeroasă care le-a urmat nu e fără legătură cu sfârşitul comunismului şi cu descoperirea crimelor celeilalte revoluţii, din Rusia. (De altfel, Soljeniţîn a fost cel care a adus un emoţionant omagiu victimelor din Vendée.) Dar dincolo de coloratura emoţională a verdictelor, absolut sigur este că nimic nu rămâne pentru totdeauna ascuns. Oricât de secret, oricât de târziu, adevărul sfârşeşte prin a fi dezvăluit şi în funcţie de el se judecă procesul.

După '89, schimbarea radicală a fost determinată, pe de o parte, de apariţia bruscă a

libertăţii, care dintr-un ideal de neatins a devenit o realitate atât de şocantă, încât adesea greu de suportat; iar, pe de altă parte, de trecerea bruscă de la condamnarea proprietăţii la supremaţia ei absolută. Ipocritul ideal egalitar al comunismului a fost înlocuit de transformarea consumului (şi a banului care îl face posibil) într-un jalnic ideal, care poate fi realizat prin orice mijloace, cu atât mai mult cu cât proaspetei libertăţi nu i-a mai pus nimeni hotare morale. Lipsa de măsură şi lipsa de scrupule au înlocuit lipsa de libertate şi lipsa de curaj, rezultatul fiind la fel de periculos şi de fără speranţă.

Cu 20 de ani în urmă, când am început, în oficiosul guvernului Văcăroiu („Vocea

României“) se scria sub titlul „Sacrilegiul de la Sighet“ că vindem suferinţa românilor Consliului Europei (era în 1993, iar România nu era încă, din cauza mineriadelor, membră nici măcar a Consiliului Europei). Acum, pe măsură ce Memorialul devine operă de calibru internaţional, el a ajuns punct de referinţă şi pentru clasa politică din România, în sensul că o vizită la Sighet poate deveni, în anumite condiţii, un certificat de bună purtare. Două manipulări de sens opus, politicieni cu aceleaşi interese.

Suntem, într-adevăr, un popor frivol? Există menumărate argumente gata să sprijine o

afirmaţie atât de frivolă ea însăşi. Şi, totuşi, cum se împacă frivolitatea cu răbdarea şi capacitatea de a îndura, ba chiar cu înclinarea spre dăruire până la jertfa care apare în istoria

143

noastră în anumite momente de răscruce, cum a fost tragedia şi apoteoza primului război mondial? Cum se împacă frivolitatea cu moartea şi – dacă se împacă – cum se explică un atât de indigest amestec? Dar poate că nu e vorba de un amestec, ci pur şi simplu – asemenea unui gheizer care reuşeşte să străpungă de dedesubtul unei mlaştini – din când în când ajunge la suprafaţa istoriei, din adâncuri, câte un ecou recuperator al fondului nostru prelatin.

Românii îşi transformă complexele de inferioritate în complexe de superioritate,

exprimate printr-o băşcălie care dizolvă cu aversiune tot ceea ce nu înţelege. Comparaţia curentă a epocii actuale cu epoca dispariţiei imperiului roman: dacă am

accepta că imperiul roman a dispărut sub asaltul creştinismului, locul creştinismului ar fi deţinut azi de Carta Drepturilor Omului.

Faptul de a aparţine unui popor relativ mic şi cu o istorie aproape tragică – dar, la urma

urmei, ce istorie nu este tragică? – nu este o nenorocire în sine. Nenorocirea începe odată cu fatalitatea care face din acest fapt o obsesie. Dacă aş putea fi român fără să mă gândesc că sunt român şi fără să mă întreb ce înseamnă asta...

Am fost lipsită de apărarea unui turn de fildeş ca un melc care a refuzat să-şi

construiască o cochilie, lăsându-se astfel, cu bună ştiinţă, pradă nu numai pericolelor, ci şi privirilor, încă mai greu de suportat.

Decenii la rând perspectiva mea asupra ierarhiilor sociale a fost atât de marcată de legile

contraselecţiei valorice care le guverna, încât, dacă mi se întâmpla să cunosc pe cineva care-mi făcea o bună impresie, dar apoi aflam că face parte din structurile de putere, mi se părea mai logic să accept că m-am înşelat eu, că impresia mea a fost superficială, decât să pun sub semnul îndoielii axioma potrivit căreia scara socială era invers proporţională cu scara valorilor.

Spaima de pierderea tipului goleşte timpul într-un mod dramatic de orice conţinut. De

teamă că va trece, nu reuşesc să fac altceva decât să încerc să-l folosesc cât mai complet. Iar emoţia, graba şi zgârcenia că în tot acest timp el se risipeşte nefolosit în întregime fac să-mi tremure mâinile, incapabile să-l reţină şi să-l împiedice să mi se scurgă printre degete.

După ce o viaţă întreagă am dispreţuit oportunismele, mi-e greu să respect deodată

oportunităţile. Îmi aduc, oare, aminte care a fost momentul când am acceptat că voi îmbătrâni cândva?

Aşa, cu verbul pus la viitor, o îmbătrânire teoretică, virtuală, pentru că la trecut nu am ajuns să înţeleg verbul nici acum.

Sentimentul, convingerea chiar, că tot ce îndur este preţul corect plătit pentru ceea ce

primisem în plus faţă de ceilalţi m-a făcut să îmi accept destinul şi să nu mă revolt împotriva nedreptăţilor evidente. Evidente, e adevărat, dar acoperind în adânc şi plătind pentru o nedreptate şi mai mare, aceea prin care ursitoarele îmi dăruiseră la naştere daruri pe care le sustrăseseră probabil altora.

Politic vorbind, singura constantă a vieţii noastre a fost provizoratul. Înainte trăiam între

două răsuciri de şurub, acum trăim între două campanii electorale. Faptul că acum lucrurile au

144

aerul că depind într-o oarecare măsură de noi nu le face mai suportabile. Aş zice chiar dimpotrivă.

Scenă de prin 1980, cu primarul comănean urlând la profesoarele scoase cu şcoala la

cules usturoi: nişte fete tinere, absolvente de facultate cu note mari probabil, din moment ce fuseseră repartizate în apropierea Bucureştiului. Moment aproape demonstrativ al distrugerii prestigiului noţiunii de profesor, de intelectual. Locuitorii satului treceau pe lângă scenă privind curioşi, cu plăcerea asistării la rău, mai degrabă solidari cu primarul, cu aerul că „bine le face, să afle şi ele ce e munca“.

Acelaşi primar a primit ordinul aberant să cureţe bălăriile de pe dealul abrupt,înclinat la

45 grade pe marginea căii ferate, pe care avea să treacă a doua zi trenul cu Kim Ir Sen. Negăsind un tractorist dispus să se sacrifice, primarul disperat a arat el însuşi cu eroism tot dealul, pe lângă care trenul întârziat a trecut pe la 3 noaptea, în timp ce liderul, pentru care pregătise peisajul, dormea buştean.

Mi-a fost întotdeauna frică de lucrurile care te angajează pentru toată viaţa. Poate pentru

că mă ştiam angajată definitiv în scris, percepeam orice angajament ca pe un gest împotriva firii, împotriva destinului acceptat.

Orice operă e o cursă. În momentul în care o începi, accepţi că îi vei deveni prizonier, o

zideşti în jurul tău. Mama care naşte acceptă că toată viaţa va fi responsabilă, deci prizonieră, vieţii pe care a adus-o pe lume. Există probabil o legătură între faptul că nu am făcut copii şi nu am acceptat funcţii. După cum realizarea Memorialului a fost în viaţa mea cea mai dramatică formă de pierdere a libertăţii.

Toată viaţa nu mi-am dorit decât să fiu singură. Nu ştiu un alt lucru pe care să fi încerat

să-l construiesc cu mai multe eforturi şi cu mai slabe rezultate. Ştiu că ceea ce spun poate fi considerat o sfidare, dar de foarte devreme am descoperit diferenţa dintre a reuşi să fii singur şi a fi lăsat singur. Pentru că nu eram lăsată singură, luptam să rămân singură. Înţeleg perfect observaţia lui Dostoievski care considera în „Cartea Morţilor“ imposibilitatea de a fi singur o clipă, pe parcursul unor ani şi decenii, drept cea mai geru de suportat dintre torturile deportării. Pentru că singurătatea este condiţia meditaţiei şi a gândirii şi prin asta poate deveni o armă şi un pericol pentru cei care încearcă să te stăpânească, gândind în locul tău. Această singurătate voluntară şi creatoare este esenţialmente deosebită de însingurarea din sânul mulţimilor moderne, care este alienare, înstrăinare nu numai de ceilalţi, ci şi de tine însuţi.

Ascultă-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi este, desigur, mai puţin decât îndemnul

cristianic „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Dar nu cumva e şi mai greu de îndeplinit? Sau, dimpotrivă, a te asculta pe tine însuţi este datoria cea mai dificilă şi cel mai rar îndeplinită.

Tot ce pot să sper este că printre cei ce mă citesc se va găsi un adolescent care să aibă

disponibilitatea adolescentei care am fost. Dacă da, nimic nu a fost în zadar. Şi nimic nu e pierdut.

Societatea de consum este o societate unde sunt de toate, cu excepţia timpului în care să

te poţi bucura de ele.

145

Lumi şi epoci în care bătrânii sunt trataţi cu respect numai pentru că sunt bătrâni şi altele, în care bătrânii sunt dispreţuiţi numai pentru că sunt bătrâni.

Nu-mi plac antologiile. Nu reuşesc niciodată să rezume, în schimb minimalizează prin

aglomeraţie. Un poet trebuie citit singur, aşa cum o femeie frumoasă trebuie privită decupată din context.

Există oameni care n-au făcut dintr-un motiv sau altul compromisuri şi care,

îmbătrânind, nu cunosc suferinţă mai mare decât regretul de a nu se fi vândut la timp. Ceea ce-i face uneori să se vândă cu un fel de disperare că n-o să o mai poată face, prinzând la întâmplare un ultim vagon. Nu există destrăbălate mai perverse decât domnişoarele bătrâne care regretă că nu au devenit cocote şi care, cu ultimele forţe, se aruncă la masa bucatelor înfulecând fără ruşine tot ce se nimereşte.

O prietenă a mamei, de fapt soţia unui prieten al tatei, ciudată, a fost un personaj al

copilăriei mele prin două lucruri (singurele, pe care le ţin minte despre ea) care aveau să devină semnificante: 1) faptul că îşi trimitea flori singură ca să-l facă gelos pe soţul pe care era geloasă şi 2) faptul că i-a spus mamei odată că are nişte nasturi foarte frumoşi, deci trebuie să-şi facă o rochie la ei.

Toată viaţa am fost obligată să mă scuz nu pentru defecte, ci pentru calităţi. De altfel,

acestea din urmă şi nu celelalte mi se reproşau. Mi-a fost întotdeauna jenă să-mi etalez darurile şi am avut întotdeauna vinovăţia noroacelor. Am făcut efortul de a le travesti ironic, de a le parodia glumeţ. De fapt, era aproape o formă de laşitate preventivă, profilactică, ca şi cum aş fi ştiut din prima clipă că ele sunt cele care nu mi se vor ierta, că trebuie să fiu atentă să nu mă deosebesc prea şocant de cei din jurul meu. Şi într-adevăr, am fost judecată aspru şi pedepsită pentru excesul de cuminţenie (ar trebui să spun virtute?), deşi cea mai mare parte reuşisem s-o ascund.

Nu am despre copilărie senzaţia (sau ideea) de paradis pierdut. Paradisul copilăriei mele

au fost doar lecturile, pe care nu le-am pierdut niciodată. Ciudăţenia face ca tocmai când am ajuns şi noi la libertatea de expresie atât de

europeană, să descoperim o Europă obosită de propria ei libertate şi dominată de strania noţiune de political correctness, o noţiune absolut similară cenzurii interioare, pe care am cunoscut-o atât de bine şi de care m-am apărat cu atâta înverşunare.

Speranţa mea este, paradoxal, pe măsura lipsei mele de iluzii. Mai rău decât a urî tinerii este doar a linguşi tinerii. Doctrina cristianică a iubirii, iertării şi întoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea

crimelor, ci puterea de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă de cel ce le săvârşeşte. Nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu, ci de capacitatea mea de a intra în

legătură cu el. Ceea ce însă este, dar mai dramatic, aproape acelaşi lucru. Unul dintre lucrurile pe care mi-a fost întotdeauna greu să mi le explic (chiar şi mie

însămi) a fost absurdul sentiment de mirare pe care îl am în faţa îndrăgostiţilor, ca şi cum m-

146

aş mira că li se întâmplă şi lor, nu numai mie. Un sentiment exact opus celui încercat în faţa nenorocirilor care mi s-au întâmplat; ca şi cum ar fi fost firesc să li se întâmple numai altora.

Poate că drama persoanei publice care am fost este aceea de a fi cu egală intensitate

radicală şi democrată: ideile în stare pură aveau tendinţa să viseze aerul rarefiat al irealităţii, în timp ce egalitatea şi toleranţa pe care le presupune democraţia – mai ales sub strălucirea suspectă a balcanismului – impuneau obligaţia cedărilor succesive.

Senzaţia că fiecare vârstă este o lume aparte, că membrii unei generaţii sunt ca nişte

animale de o anumită specie, în comparaţie cu membrii unei alte generaţii, care reprezintă o altă specie. E destul să te uiţi la un grup de adolescenţi în care intră din întâmplare o persoană adultă. Aproape indiferent de cine este această persoană, grupul va reacţiona unitar, ca nişte mici animale care se strâng unele în altele înainte de a se hotărî dacă să atace sau să se supună.

Asemenea magnetului care, mişcat pe deasupra unei pilituri de fier, obligă particulele să

se ordoneze potrivit liniilor de forţă ale câmpului pe care îl creează, pana mişcată pe deasupra infernului obligă durerile să se încarce de sens şi ajută omul (scriitorul) să devină ceea ce este, adică mult mai mult decât îşi imaginase că poate fi.

Ascultarea, ca virtute creştină, a dispărut demult din societate, din lume (poate că mai

există în mănăstiri, în rezervaţii), dar – ceea ce e mai grav – ascultarea a dispărut în toate sensurile ei semantice. Nu numai că nimeni nu se mai supune nimănui (nu este ascultătoare), dar nici nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Toată lumea (ca şi istoria contemporană) nu este decât o colecţie de discursuri simultane şi paralele pe care nu le ascultă nimeni. De aici şi singurătatea, şi războaiele.

Singura formă de popularitate care mi-a făcut plăcere, care mă emoţiona până la lacrimi

era reprezentată de momentele în care oameni necunoscuţi îmi arătau, scoase din buzunarul de la piept, poeziile mele interzise, scrise de mână.

N-am trăit niciodată la hotarul dintre politică şi literatură, ci la hotarul dintre implicarea

în viaţa cetăţii şi abstragerea în lumea propriei pagini. Politica, în forma ei curentă de luptă pentru putere între persoane şi grupuri de persoane şi de interese, nu mă interesează şi nu m-a interesat niciodată. Hotarul despre care vorbesc eu este mult mai dramatic, este de fapt o linie între sacrificiul dureros pe altarul celorlalţi şi sacrificiul fericit pe propriul altar. Din păcate, nu exisă artă pură. Cât de pur a fost Shakespeare? Dar Dante?

Nimeni, niciodată – în orice caz, niciodată niciunul dintre cei care m-au acuzat în atâtea

rânduri de naivitate – n-a ştiut cu ce încăpăţânate eforturi am reuşit eu să-mi păstrez, de-a lungul vârstelor, rezervele de naivitate ale copilăriei, cu ce obositoare grijă am reuşit să le drămuiesc pentru a nu le epuiza, pentru a-mi rămâne în permanenţă o cantitate suficientă supravieţuirii.

Adesea oamenii confundă civilitatea cu modestia. Sunt atât de obişnuiţi cu bădărănia,

încât cine nu-i bădăran pare că nu are puterea să fie. Ceea ce este o calitate devine o carenţă. Mila, ca formă de admiraţie...

147

Fericirea câinilor dormind la soare, un fel de superlativ al posibilului şi o dovadă că superlativul poate exista în sine, fără legătură cu celelalte grade de comparaţie. Mai mult, o dovadă că fericirea nu poate fi percepută decât de nefericiţi.

Nu a fi în centrul lumii, ci a fi în rândul lumii este adevăratul ideal. Omphalos-ul

grecilor nu este un argument naţional, ci unul divin. El nu aparţine Eladei, ci lui Apollo. Este destul să ne gândim la literatură, nu ca experienţă de viaţă, ci ca experienţă de

supravieţuire, pentru ca atât de duşmănos contestata idee a rezistenţei prin cultură să capete sens.

Aşa cum creierul uman este folosit numai într-o neglijabilă măsură în procesul gândirii

şi vieţii, şi cea mai mare parte a lui se pierde neutilizată, tot astfel cea mai mare parte a omenirii se pierde în simple procese biologice şi numai un infim procent din populaţia umană a pământului face efortul de a trece dincolo de nevoile propriului aparat digestiv şi de reproducere. E deprimant? Poate. Dar nu cumva ar fi mai greu de suportat un creier care ar funcţiona cu toate celulele sau o omenire formată numai din intelectuali?

Am crezut întotdeauna că oamenii se împart în cei adulţi şi cei ce reuşesc să rămână,

oricât de secret, copii. Iată de ce m-a stupefiat un preot care, întrebat ce a învăţat din deceniile de spovedanie, a răspuns: „Am învăţat că nimeni nu se maturizează“. Un răspuns care m-a făcut să-i privesc cu mai multă bunăvoinţă pe cei ce mă înconjoară.

Cuvântul criză este scris în chineză prin două litere, cele care

înseamnă pericol şi oportunitate. Iată o descoperire care mi-a făcut mare păcere, nu numai ca o formă de înţelepciune, ci şi ca o confirmare a propriului meu fel de a privi lucrurile, a speranţei mele că tot răul poate fi spre bine şi că putem ieşi din această traversare a pustiului mai serioşi şi mai responsabili. Dar câţi sunt dispuşi să folosească această oportunitate?

148

Într-o staţie de autobuz Eram în ianuarie 1993 la Strasbourg şi aşteptam autobuzul care trebuia să mă ducă din

centrul oraşului în zona depărtată a Consiliului. Ploua cu găleata şi mă adăpostisem în ghereta staţiei de autobuz, unde pe bancă mai era aşezat un bărbat. Ne-am simţit din prima clipă solidari împotriva ploii, în orice caz ne-am privit cu simpatie şi chiar am schiţat un vag salut. Era un domn bătrân, uscăţiv, cu trasături regulate, cu pielea măslinie, cu un aer surprinzător de nobil, nu în sensul aristocratic şi nici intelectual, deşi nu se excludeau niciunul dintre ele, ci sugerând o mare vechime, ceva ancestral, venit din adâncurile timpului. Un indian, m-am gândit şi, în măsura în care politeţea mi-o îngăduia, mi-a făcut plăcere să-l privesc cu sentimentul că pot să contemplu astfel timpul – nu timpul unei vieţi sau al unei generaţii, ci mult mai mult – chiar timpul. De altfel şi el mă privea din când în când, poate pentru că observase că-l privesc şi chiar, la un moment dat, îmi zâmbi, ceea ce i-a deformat într-un mod extrem de dezavantajos liniile feţei, care au trecut brusc într-un alt registru, mai oarecare, mai contemporan, mai plebeu. Apoi, ca şi cum ar fi avut legătură cu zâmbetul, a scos din buzunar o bucată de carton, protejată de un fel de pungă de celofan, pe care scria cu litere destul de stângace de tipar, într-o franceză extrem de aproximativă, că este ţigan din România, unde ţiganii sunt persecutaţi, şi cere ajutor ca să se stabilească în Franţa, unde sunt respectate drepturile omului.

Am rămas cu hârtia în mână într-o confuzie despre care îmi dădeam seama că este comică, dar asta nu mă ajuta să o depăşesc, să sar peste hiatusul dintre impresie şi realitate. O clipă am vrut să-i înapoiez cartonul fără nici un cuvânt, dar în cele din urmă umorul şi simpatia pe care mi-o trezise din prima clipă personajul au învins şi i-am spus zâmbind:

– Şi eu sunt româncă.– Ca să vezi, îmi răspunse el, fără să se mire şi deloc intimidat, ce mai noroc pe mine.

Din atâţia franţuzi io să dau peste o românică.Am izbucnit amândoi în râs într-o clipă de empatie căreia probabil îi datorez restul

discuţiei şi mărturisirea.– De când sunteţi în Franţa?, l-am întrebat.– Să tot fie vreo trei ani.– S-au schimbat multe de-atunci în ţară. Aveţi şi Dumneavoastră două sau trei partide...

Aţi putea să vă întoarceţi să luptaţi... şi am adăugat zâmbind subţire: Să nu mai fiţi persecutaţi...

– Ei, şi dumneata, doar nu te-ai şucărit – şi-mi luă bonom cartonul cu care rămăsesem în mână. Asta-i viaţa... Mai spui una-alta, te mai descurci...

– Şi vă descurcaţi mai bine aici decât în România?– Mai bine, că-i mai multă bogăţie, da' nu-i uşor nici aici...A urmat o pauză pe care m-am simţit obligată să o umplu:– Locuiţi la Strasbourg?– Nu, a răspuns el, aproape mirat de întrebare. Şi a continuat oarecum misterios: Mi-s

numa' în trecere.– În trecere spre ce? am întrebat mai mult la întâmplare.Aşa a început mărturisirea pe care vreau să o transcriu, care m-a umplut de uimire nu

atât şi nu numai pentru conţinutul ei, ci mai ales pentru faptul că îmi era făcută. Am lăsat să treacă două autobuze ascultând-o.

Mi-a povestit că e stabilit la Lyon cu întreaga sa familie, unde trăise din ajutoare sociale şi diverse expediente. Din când în când, autorităţile franceze îi convoacă şi le oferă pentru a părăsi ţara o anumită sumă de bani (dacă îmi amintesc bine, dar nu sunt foarte sigură, era vorba de 700 de franci) şi bilete de tren până la frontiera unde erau conduşi. Încasau banii şi semnau că nu vor mai reveni pe teritoriul Franţei. Operaţia putea să se refere la o singură

149

persoană sau putea cuprinde întreaga familie, care era numeroasă şi, în acest caz, suma rezultată era respectabilă. Odată ajunşi în Germania, treceau însă într-un tren cu destinaţie franceză şi se întoarceau ilegal după câteva ore. Ilegal este un fel de a vorbi, pentru că, neexistând frontiere, nu exista nici un fel de control. Apoi se opreau într-un oraş oarecare şi se prezentau la poliţie reclamând pierderea sau furtul actelor şi se alegeau cu alte hârtii pe un nume nou. Pe acest nume nou erau convocaţi după un timp pentru a li se propune părăsirea teritoriului Franţei contra unei sume de bani, a promisiunii că nu vor mai reveni şi a unui nou bilet până la frontieră. Odată ajunşi în Germania treceau într-un tren cu direcţie inversă, se opreau într-un oraş oarecare, se prezentau la poliţie ş.a.m.d. Nu ştiu cât de repede se învârtea acest carusel, dar recentul meu prieten îndeplinea ritualul pentru a patra oară. Acum tocmai intrase în Franţa, după ce ieşise cu o seară înainte, şi avea să se îndrepte spre Lyon, după ce va trece pe la poliţie pentru îndeplinirea formelor de rigoare.

L-am privit cu o uimire din care nu lipsea admiraţia.– Şi francezii nu-şi dau seama? l-am întrebat cum întrebam în copilărie, ascultând

basme, unde se află puterea zmeului.– Nu-şi dau. Că ei respectă drepturile omului. Şi nu pot să calce libera circulaţie.– Şi dumneavoastră vă încălcaţi promisiunile şi vă bateţi joc de ei şi de legile lor – nu

m-am putut opri să spun, deşi nu aş fi vrut nici să-l supăr, nici să-l jignesc.– Fiecare popor cu legile lui – a închis el discuţia, fără să se supere şi cu o anumită

demnitate.De fapt, nu mai era nimic de adăugat. Se vedea venind autobuzul meu – al treilea de

când stăteam de vorbă – şi ne-am luat rămas bun, eu mulţumindu-i pentru sinceritate şi urându-ne reciproc noroc.

Nu am făcut mai târziu nici o încercare de a verifica mărturisirea bărbatului care din prima clipă îmi trezise simpatia, o simpatie care a continuat să funcţioneze şi după ce toate argumentele ei se răsturnaseră.

Autobuzul mă ducea spre Consiliul Europei, care era chiar centrul continental al drepturilor omului, şi eu mă gândeam – nu fără o anumită reverie – cât de relative sunt aceste drepturi şi raporturile de putere dintre categoriile umane, cum nu numai cei puternici îi manipulează pe cei slabi, ci şi cei slabi ştiu să-şi facă o excelentă armă din manipularea celor pe care nu au cum – în luptă dreaptă – să-i învingă. Dar, la urma urmei, ce înseamnă slab şi ce înseamnă puternic în cazul acestui popor ancestral, care de mii de ani îşi păstrează intacte definiţia, mentalităţile şi obiceiurile, într-un total dispreţ faţă de legile celorlalţi şi faţă de încercările acestora de a-i schimba, imuni nu numai la orice manipulare, dar şi la orice progres. Într-o lume, victimă în tot mai mare măsură propriilor ei idei, altruisme şi iluzii, această imunitate, hrănindu-se dintr-un profund refuz al schimbării, este adevărata forţă.

Cu aceste gânduri – sau cum ar spune cu ironie cronicarul – întru acestea, am ajuns la Consiliul Europei.

150

Zvonuri Una dintre cele mai savante operaţiuni pe care le desfăşura Securitatea la nivelul întregii

ţări era cu siguranţă cea a răspândirii zvonurilor. Nu ştiu cât de dificilă şi de costisitoare era această activitate (înclin să cred că plăcerea bârfei şi plăcerea naţională a dispariţiei caprei vecinului uşura mult sarcina autorităţilor şi oferea o colaborare preţioasă, chiar dacă inconştientă), dar era sigur că se cheltuia în ea o neneglijabilă cantitate de inteligenţă şi de subtilitate. Am fost de multe ori amuzată şi fascinată urmărind cu atenţie viaţa câte unui zvon, dar niciodată nu m-au impresionat atât de tare ca la începutul toamnei lui '88, când, în urma apariţiei cărţii pentru copii „Întâmplări de pe strada mea“, n-am mai putut să public. Faptul că scriam săptămânal în „România literară“ a făcut ca interdicţia să fie observată imediat şi numeroşii cititori ai revistei (avea în acel moment un tiraj de 30.000 exemplare) să comenteze pedepsirea mea. Atunci a intrat în funcţiune sofisticatul mecanism al dezinformării. Din om în om s-a aflat că nu mai public pentru că sunt plecată pe mai mult timp în străinătate, şi pentru credibilitate era citat cineva care mă întâlnise pe aeroportul din Lisabona. Zvonul a ajuns la mine foarte repede, pentru că foarte mulţi cunoscuţi care mă întâlneau pe stradă rămâneau trăzniţi la vederea mea şi mă întrebau când m-am întors sau cum de nu sunt plecată. Rareori m-am simţit mai umilită şi mai revoltată, mai umilită şi mai revoltată chiar decât de interdicţia propriu-zisă. Şi – acum mi se pare aproape comic – cel mai tare mă revolta descrierea scenei de pe aeroportul din Lisabona, ceea ce suna exotic şi era de natură nu numai să nege interdicţia, împiedicând solidarizarea cu mine a cititorilor, dar şi să le trezească invidia şi, deci, aversiunea. Ţin minte că, după a nu ştiu câta mirare că mă aflu în ţară şi nu sunt la Lisabona, am făcut o adevărată criză de nervi, nu mă mai puteam opri din plâns şi mă simţeam terfelită nu numai pentru că eram fără apărare, ci şi pentru că mijloacele cu care eram scoasă din joc erau atât de joase şi dezgustătoare. Atunci, ca întotdeauna în situaţii limită, R. a avut o idee. O idee în stare să dejoace dezinformarea şi în acelaşi timp să o demaşte.

Tocmai începuse Festivalul Enescu şi, deşi în mod normal nivelul nostru financiar ne-ar fi făcut să-l ascultăm la radio, am luat bani împrumut şi ne-am cumpărat bilete la toate concertele importante, acolo unde puteam fi văzută de intelectuali şi de presa culturală, acolo unde puteam să le spun în pauză tuturor că n-am fost plecată niciunde, că este vorba de un zvon fals lansat anume să-mi mascheze dispariţia semnăturii. Rareori am fost mai mândră de o luptă pe care am dus-o şi de o victorie pe care am repurtat-o. Unii dintre cei pe care-i întâlneam făceau evident parte din mecanismul răspândirii şi-şi reprimau cu greu dezamăgirea că le-au fost zădărnicite eforturile, alţii mărturiseau cu sinceritate că mă invidiaseră şi le era ruşine. Iar alţii mă sfătuiau cu prietenie să nu mă bucur prea tare pentru că un asemenea tip de confruntare n-are cum să se termine în favoarea mea. Aveam să descoperim că aveau dreptate mult mai repede decât ne aşteptam. În următoarele zile – nu se terminase încă Festivalul Enescu – zvonul infirmat s-a repliat şi – ca un animal sau ca o plantă care se adaptează la mediu schimbându-şi culoarea şi forma – a reapărut într-o formă uşor schimbată, dar mult mai greu de combătut. Nu mai eram plecată în străinătate, eram în ţară, dar cerusem plecarea definitivă, iar acum aşteptam pur şi simplu aprobarea. M-am simţit prinsă ca într-o cuşcă. Nu se mai mira nimeni văzându-mă, dar nimeni nu mă mai întreba nimic. Iar eu nu puteam să acostez nebuneşte oamenii şi să le spun „Ştiţi, nu este adevărat, n-am cerut plecarea din ţară, nu vreau să plec, eu nu pot scrie decât aici“. Oricum nu cred că m-ar fi crezut prea mulţi. Cei ce îşi cereau plecarea definitivă preferau oricum să nu bată toba şi să fie izolaţi cât mai târziu posibil. De altfel, unii dintre cei cărora le spusesem că şi acest zvon este o minciună îmi răspunseseră privind în altă parte şi cu vocea moale: „De ce? N-ar fi o prostie. Tu ai găsi cu siguranţă soluţii dincolo. Oricum ar fi mai puţin riscant...“. Încercau să-mi găsească o scuză, deci nu mă credeau, sau pur şi simplu erau îngrijoraţi de soarta mea, oricum reacţia lor mă

151

întrista şi îmi diminua rezistenţa nervoasă. Am început să ies tot mai puţin, orice întâlnire era o deprimare.

Tot la capitolul zvonuri îmi mai amintesc o întâmplare din aceeaşi perioadă. Domnul Butuc era un ardelean bătrân care-şi completa pensia făcând pe fochistul şi întreţinând instalaţiile de încălzire vechi la mai multe case de pe strada noastră. Era un om serios şi cumsecade şi-i plăcea, de câte ori ne întâlnea, să ne povestească, ştiindu-ne tot ardeleni, despre Aleşd, satul din care venea. Cum eu nu prea mai ieşeam, de câte ori îl întâlnea pe R. îl întreba despre mine şi-mi transmitea salutări, iar în ultimele zile o făcuse chiar cu o insistenţă ciudată, întrebând în mod repetat dacă mă simt bine, dacă nu sunt bolnavă, dacă nu cumva am păţit ceva. Mai mult, părea să nu fie convins de răsunsurile liniştitoare. Într-o bună dimineaţă, încă dormeam, când a sunat soneria prelung. În uşă era Dl. Butuc pe care l-am auzit strigând aproape duşmănos:

– Vreau s-o văd pe Doamna!Şi cum Romi nu se grăbea să-l invite, l-a dat pur şi simplu la o parte şi a intrat

vociferând agitat:– Unghi-i Doamna Blandiana? Unghi-i Doamna?Am tras repede pe mine o haină şi i-am ieşit în cale. În clipa în care m-a văzut, Dl.

Butuc a încremenit ca şi cum ar fi văzut o stafie şi m-a luat de mână să se convingă că exist în timp ce cu o voce răguşită repeta:

– Vi-s vie! Nu v-or omorât. N-aţi murit. Apoi s-a lăsat pe un scaun izbucnind în plâns ca un copil, povestindu-ne cum de mai multe zile a auzit că am păţit ceva, dar nu ştia ce, dar aseară târziu i-a povestit cineva că ştie sigur că m-au tăiat în bucăţi, m-au băgat într-un sac şi m-au ţâpat în Dâmboviţa.

L-am liniştit cu greu şi omul a plecat făcându-şi cruci.– Mulţam lu' Dumnezeu c-o fost numa sperietură.Noi însă am rămas tulburaţi atât de tulburarea lui, care dovedea un ataşament mai mare

şi mai impresionant decât bănuiam, cât mai ales de noul zvon. Erau ca nişte şerpi care ieşeau de unde te-aşteptai mai puţin şi de care nu te puteai apăra pentru că repulsia depăşea chiar teama pe care o produceau. Ce urmăreau? Să-i sperie pe oameni, în mod evident; să-i depărteze de mine prin frică, desigur. Dar nu era prea mult şi prea kitsch, nu era lipsit de măsură până la a nu mai folosi la nimic? Pentru că nu puteam să-mi închipui că voiau să mă sperie pe mine, ci pe alţii, cu asemenea sperietori de mahala. Îi consideram prea inteligenţi ca să nu ştie că prostul gust naşte ilaritate, nu spaimă. Dar poate greşeam.

152

O criză de încredere Un prieten îmi povestea zilele trecute o amintire din copilărie pe care i-o adusese în

minte actuala criză. Era fiul unei învăţătoare şi al unui preot dintr-un sat de la poatele Carpaţilor Meridionali, iar în timpul crizei din 1931-1933, când intelectualilor de la sat – deţinători ai unor mijloace de subzistenţă de tip ţărănesc: câteva straturi de legume, câteva găini, câţiva pomi fructiferi – guvernul Iorga propusese să renunţe voluntar pe timp de şase luni la salar, pentru a contribui la ieşirea ţării din criză, acceptaseră amândoi de bună voie sacrificiul. Prietenul meu îşi amintea cum, de-a lungul copilăriei, ascultase de nenumărate ori, povestită cu mândrie patriotică, relatarea acestui gest prin care părinţii săi aveau sentimentul că îşi ajutaseră, într-un moment de cumpănă, ţara.

Pusă în rama situaţiei actuale, amintirea din copilărie a prietenului meu apare stranie şi absolut de neactualizat. Cine ar fi în stare să imagineze azi – fără a se lăsa acoperit de mâzga băşcăliei şi a ridicolului – un bugetar român care să renunţe la o jumătate de an de salar, pentru a ajuta guvernul să depăşească impasul? Şi chiar dacă, prin absurd, un asemenea personaj ar putea fi totuşi visat, cine ar putea, mergând cu gândul mai departe, să spună cum vor fi folosiţi banii acestei jertfe civice, fără să-i vină în minte povestea deocheată a fondului „Libertatea“ şi alte tulburi istorii de acelaşi fel?

Între criza din secolul trecut şi cea de azi – asemănătoare în fond, peste războiul, ocupaţia străină, teroarea şi revoluţia care le despart – deosebirea esenţială este dispariţia totală a încrederii în relaţiile dintre membrii societăţii. Criza economică mondială ia în România forma – infinit mai greu de depăşit – a crizei de încredere. Toate catastrofele cărora le cădem pradă au la bază incapacitatea noastră de a mai avea încredere unii în alţii. Francis Fukuyama vorbeşte despre raportul direct proporţional dintre gradul de încredere din interiorul unei societăţi şi prosperitatea ei. Unde încredere nu e, nici prosperitate nu e. La noi, convingerea fiecăruia că toţi ceilalţi îl vor înşela şi că, deci, abilitatea sa va consta în capacitatea de a se apăra înşelând la rândul său, se află la originea nu numai a răului, ci şi a sărăciei. Aşteptarea generalizată şi sistematică a înşelării devine, astfel, chiar mai nocivă decât înşelarea, prin consecinţele ei sociale şi prin blocarea dialogului între orice fel de parteneri.

Evident, un fenomen psihologic de o asemenena amploare nu poate fi de azi, de ieri. Fără să ştiu dacă ne este congenital, răul despre care vorbesc este unul istoric. Faptul că în limba română „a fi fraier“ este infinit mai infamant decât „a fi şmecher“ sau chiar „a fi 'oţ“ vorbeşte fără milă despre noi. În această perspectivă, au fost, oare, părinţii – mândri de sacrificiul lor – ai prietenului meu nişte bizare excepţii naive sau, dimpotrivă, în atmosfera de împlinire de după reîntregirea din 1918, sufletul colectiv începea să ni se vindece şi între statul român şi subiecţii săi începea să se stabilească un început de încredere, pe care deceniile următoare aveau să o spulbere fără milă? Din păcate, anul 1989, care ar fi putut fi, în acest sens, similar anului 1918, a fost un nou început, ratat şi chiar agravant, prin distrugerea iluziilor.

Astfel, niciun contract social nu mai poate fi încheiat, pentru simplul motiv că orice contract, oricât de minuţios şi exhaustiv, presupune o marjă de încredere reciprocă, în lipsa căreia nu poate funcţiona. Şi ce este statul de drept dacă nu un contract social?

153

Un stop cadru Am oroare de folosirea numelor proprii. Îmi place să-mi amintesc oameni şi întâmplări,

în măsura în care întoarcerea în timp capătă sensuri noi sau le împrospătează şi le fixează pe cele vechi. Aceste sensuri au importanţă, însă, numai în măsura în care există în sine, stau singure în picioare, fără proptelele unor nume proprii care să stârnească interesul şi curiozitatea impură a cititorilor. De altfel, nu amintirile mă atrag, nu am nici nostalgia binelui, nici fascinaţia răului, ajung la ele pornind de la idei pe care pot să le coloreze şi să le dea relief, nu invers, nu pornind de la ele ajung la concluzii şi caligrafii morale. De asemenea, scriind despre capacitatea manipulării politice de a atinge intensităţi împinse până aproape de mister, simt nevoia să povestesc o întâmplare care întotdeauna a fost pentru mine emblematică în această privinţă. Dar o întâmplare fără nume proprii, pentru că menţionarea lor nu ar face decât să mute în mod greşit accentele.

Nu îmi mai aduc aminte cu precizie timpul, dar locul mi s-a fixat în memorie ca un sigiliu. Intrasem în curtea Uniunii Scriitorilor şi pe treptele clădirii stătea destins, cu braţele încrucişate, aşteptându-mă parcă, un coleg, coleg încă de la Cluj, aflat acum în structurile de conducere ale Uniunii, un coleg cu care avusesem întotdeauna relaţii cordiale fără a fi propriu-zis prieteneşti. Autor de istorii senzaţionale şi sulfuroase, avea o inteligenţă speculativă pe care îi plăcea să şi-o pună în evidenţă, se amuza, deci, să încerce, de câte ori mă întâlnea, să mă uimească prin consideraţii originale şi teorii spectaculoase, condimentate cu informaţii neobişnuite, despre care nu ştiam niciodată dacă sunt rodul unor relaţii oculte sau fantezii debitate cu nonşalanţă.

– Eşti în stare să spui – m-a interpelat el în această tradiţie – cine va fi viitorul preşedinte al PNŢ?

– De ce să fiu în stare? m-am mirat eu. Domnul Diaconescu nu mi se pare deloc bolnav. – Nu glumesc. Nu e vorba de când va fi schimbat, ci cu cine va fi schimbat. Vrei să-ţi

spun cine va fi viitorul preşedinte al PNŢ?Şi a rostit, cu aerul că-mi împărtăşeşte un secret senzaţional, numele unui univestitar

clujean, rectorul în mai multe rânduri al universităţii de pe Someş, un personaj cu o biografie – şi înainte, şi după '89 – atât de diferită de ceea ce putea să fie – în mintea mea, cel puţin – un preşedinte PNŢ, încât am izbucnit în râs.

– Credeam că ştii că prima condiţie pentru a fi preşedintele unui partid este să fii membru al partidului respectiv – i-am răspuns. Şi, pentru că eu continuam să râd, a început şi el să râdă ca de o trăznaie.

Aş fi uitat cu siguranţă acel schimb de replici aiurite, dacă râsul colegului meu nu mi-ar fi rămas în minte ciudat, cu sentimentul neliniştitor că nu eu am râs de el, ci el râde de mine. Iar peste vreo patru ani, când am citit în ziare că rectorul de la Cluj, despre care nu se ştia dacă şi când intrase în PNŢCD, a fost ales preşedinte al partidului, mi-am amintit brusc discuţia, care mi se păsuse absurdă, şi râsul ciudat care o încheiase. A fost ca un scurt-circuit violent produs în acelaşi timp de spaimă şi de umilinţă. Discuţia nu fusese absurdă. Pur şi simplu – dintr-un motiv pe care nu aveam cum să-l ştiu şi care putea să presupună cine ştie ce calcule misterioase – mi se arătase o imagine, un stop cadru, un fragment al mecanismului de funcţionare a puterii, iar ceea ce văzusem era atât de sfruntat şi de necrezut, încât părea absurd sau chiar ridicol.

Era ca şi cum, fiind copil şi privind un teatru de păpuşi, aş fi lunecat din greşeală pe sub pânza dincolo de care se manevrau sforile care mişcau păpuşile. Dar nu era o descoperire, era o aberaţie. Nu mă bucuram că aflasem adevărul, ci îmi venea să plâng. Cu patru ani înainte de a se desfăşura luptele pentru supremaţie, de a se organiza taberele care urmau să se confrunte, de a se ţese intrigile care să ducă la victorie, fusese hotărât cine va fi învingătorul, care nici măcar nu fusese ales dintre luptători. Discuţia de pe treptele Uniunii Scriitorilor se

154

desfăşurase în două logici diferite, despre care numai unul dintre preopinenţi ştia că sunt diferite. De aici senzaţia de nelinişte pe care mi-o lăsase râsul lui coborât dintr-o geometrie neeuclidiană peste aritmetica mea elementară. Mai târziu m-am întrebat dacă, nu cumva, interpelarea nu fusese un gest de prietenie, un subtil procedeu de a-mi transmite o informaţie care ar fi putut – receptată corect – să mă scutească de ridicolul implicării într-o lume ale cărei legi erau cu totul altele decât cele care credeam eu că ar fi trebuit să fie. Oricum, mesajul – dacă a fost un mesaj – a ajuns la mine târziu, într-un moment în care gândul nu mai putea fi împiedicat să devină faptă, dar şocul descoperirii lui m-a ajutat să decodific o realitate.

155

Două feluri de artişti

Există două feluri de artişti. Cei care prin opera lor încearcă să înţeleagă lumea (ceea ce

poate însemna şi să-i dea un sens) şi alţii care preferă să construiască o alta în loc. Oricât ar părea de ciudat, nu este vorba de o deosebire între realişti şi fantaşti, ci între cei dispuşi să înfrunte sistemul şi cei care, neavând destul curaj pentru asta, îl acoperă cu un simulacru original. Dar cine nu înţelege că în artă căutarea originalităţii este o formă de superficialitate nu are în perspectiva timpului nici o şansă, chiar dacă îşi trăieşte clipa orbitor şi cu asurzitor ecou. Nu e nevoie să precizez că fac parte din prima categorie, că n-am încercat niciodată să adaug ceva naturii, ducând până la prejudecată spaima că aş putea fi autorul a ceva făcut, nu născut. Am avut întotdeauna sentimentul că trebuie să renunţ la ceva pentru a ajunge la esenţă, aşa cum sculptorul renunţă la o parte din stâncă pentru ca să descopere statuia. Pe acest drum nu se punea problema originalităţii pentru că nimeni nu ştia ce se poate aştepta din această căutare, mai mult, găsirea unor urme, deci confirmarea faptului că a mai trecut cineva pe acolo, putea fi un semn bun, o garanţie că acesta e drumul. De altfel, poate că artist este un substantiv, un nume, mai potrivit pentru cea de a doua categorie, având în preajmă noţiunea de artifex, în timp ce în vecinătatea artei înţeleasă ca pătrundere a tainei (mai puţin în sensul de aflare a secretului, cât în sensul împărtăşirii misterelor, sacramentelor), se potrivesc mai curând nume fără legătură cu forma. Ca şi tainele maslului, cununiei sau împărtăşaniei, ca şi misterele de la Delphi, de la Olimpia sau de la Eleusis, arta poate să fie drum spre perfecţionare şi aproape capăt al drumului. În vecinătate se află asceza, suferinţa asumată, iubirea necondiţionată, speranţa existând în sine, aproape fără obiect. Iar adevăratul capăt al drumului nu este forma perfectă, ci renunţarea la orice formă, renunţare care are sens numai dacă vine după atingerea perfecţiunii. Nu poţi să renunţi decât la ceea ce ai şi cu cât ai dobândit mai greu, cu atât renunţarea e mai preţioasă. Pe acest drum, dincolo de marele artist nu înaintează decât sfântul. De altfel, întotdeauna am simţit că folosesc aceeaşi noţiune pentru realităţi absolut diferite.Muzică şi pentru Bach, şi pentru ultimul şlagăr, film şi pentru Bergman, şi pentru ultimul thriller, literatură şi pentru Shakespeare, şi pentru Sandra Brown. După cum simt că de cele mai multe ori când încerc să vorbesc despre aceste disocieri, extrem de importante pentru mine, sunt privită de profesioniştii scrisului cu un fel de mirare ironică şi chiar puţin jenată, ca şi cum s-ar întreba intrigaţi cum de au putut pătrunde astfel de extravagante idei în lumea lor respectabilă. Dacă aş fi împlântat un stilet într-un dicţionar aş fi fost cu siguranţă privită cu mai mult respect şi – deşi n-ar fi fost programatic nimic de înţeles – cu mai multă înţelegere. Pentru că în lumea artei succesul este direct proporţional cu capacitatea de a da naştere unui curent, unei şcoli, iar acestea apar cu atât mai uşor cu cât regulile care pot fi imitate sunt mai limpede expuse. Şi, chiar dacă nu există curent artistic sau literar care să fi existat altfel decât prin personalităţile care i-au călcat regulile, neapartenenţa la o şcoală, la un curent sau cel puţin la un grup artistic a funcţionat întotdeauna ca un handicap.

M-am simţit întotdeauna singură din punct de vedere artistic. Cei, puţini, de care mă simţeam legată, fără ca ei s-o fi ştiut vreodată, erau morţi de mult, iar asemănarea – în măsura în care ar fi existat – a celor mai tineri nu avea importanţă decât în măsura în care era trecătoare, o fază a propriilor evoluţii, şi era o chestiune care îi privea pe ei, nu pe mine. Ideea că aş fi putut sau aş fi vrut să-i strâng în jurul meu, profitând de această trecătoare asemănare, îmi era nu numai complet străină, ci şi jenantă. Cum aş fi putut să-mi doresc să fiu şef de şcoală, când însăşi noţiunea de şcoală în poezie mi se pare stupidă şi ridicolă, opusă definiţiei poeziei (în măsura în care aceasta există şi în felul în care o înţeleg eu)!

156

Înrudită cu ideea singurătăţii artistice – pe care am considerat-o întotdeauna nu un nenoroc, ci o necesitate – a fost incapacitatea mea de a înţelege la ce folosesc cenaclurile. Sentimentul lăsat este doar acela al zădărniciei spiritului gregar într-un domeniu în care singurătatea este nu numai condiţie, ci şi materie primă.

Ceea ce complică lucrurile – de data aceasta nu în literatură, ci în lumea literară – este faptul că acest tip de concluzii şi refuzul gregarităţii atrag după sine, asupra celui care refuză, oprobriul şi aversiunea celor care o acceptă şi chiar îşi fac din ea un tip de existenţă artistică, dacă nu de existenţă pur şi simplu. Resimţit ca dispreţ, acest refuz este pedepsit prompt nu numai prin marginalizarea şi nerecunoaşterea valorii celui ce-l practică, dar şi prin transformarea acestuia în ţinta predilectă a insultelor calomniilor, băşcăliilor, demolărilor harnice şi neobosite. Ca să fiu însă în întregime onestă – şi în măsura în care personajul singuratec la care mă gândesc aş fi şi eu – trebuie să adaug că singurătatea artistică a fost de-a lungul unor întregi decenii dublată şi susţinută, în cazul meu, nu de o neagră singurătate umană, ci – dimpotrivă, aş zice – de o singurătate în doi, acel fel de singurătate care este definiţia iubirii şi antonimul singurătăţii pur şi simplu. Nu ştiu dacă – în cazul că nu m-aş fi simţit atât de bine protejată acasă – nu m-aş fi refugiat şi eu la Casa Scriitorilor, chiar dacă ştiam că scrumierele au microfoane şi colegii mecanisme psihologice nu numai autodestructive, ci şi maculatoare şi dizolvante. Înclin să cred că nu, dar acest gând, chiar infirmat, declanşează în mine o comprehensiune şi chiar o compasiune faţă de cei ce mă lovesc, care îmi interzice nu numai, în replică, ura, ci şi dorinţa de replică. Am fost întotdeauna convinsă că nimic nu se primeşte gratuit în această lume şi că trebuie să accept să plătesc, fără să mă plâng, pentru tot ce am primit.

Există două feluri de artişti, spuneam. Pentru unul dintre ele arta este o formă de invenţie şi de exhibare a invenţiei, existând în paralel cu viaţa şi uneori, adesea, în locul ei. Pentru celălalt, arta – de altfel impropriu numită astfel – este înaintare spre dezlegarea unui mister care există, cel al vieţii, şi de care, cu cât te apropii, cu atât creşte, iar rezultatul acestei cercetări (iată un termen care se foloseşte doar în ştiinţă, dar care ar fi perfect adevărat şi aici) cu cât este mai profund, cu atât este mai simplu. Aşa cum – se ştie – marii fizicieni care au reuşit să se apropie periculos de tainele materiei au devenit mistici, marii artişti de acest fel sfârşesc prin a se deosebi din ce în ce mai puţin de marii mistici. Există mai ales două feluri de poeţi. Cei pentru care poezia este potrivirea cuvintelor, o formă de artă (arta potrivirii lor); şi cei pentru care poezia este o formă de a gândi existenţa şi chiar o formă de a exista. Toate aceste consideraţii nu au nici o legătură cu poetica, nici cu teoria literaturii şi nici chiar cu istoria literaturii sau artei, care nu studiază decât forme, în timp ce eu vorbesc despre lichidul care le umple sau nu şi care uneori – călcând legile fizicii – nici măcar nu este dispus să ia forma vasului în care este turnat. Ceea ce mă fascinează nu este istoria vizibilului, ci a invizibilului.

157

Addenda la „Sertarul cu aplauze“ Înainte de a începe să-l povestesc nu pot să nu mă întreb de ce acest episod – de la care a

pornit însăşi ideea „Sertarului cu aplauze“ – nu se regăseşte în carte. Mi se părea prea exagerat? Prea ireal? Prea literar, în ultimă instanţă?

Locuiam, cum locuim şi acum, în preajma clădirii Radioului, de la fereastra mea se vede intrarea Sălii de Concerte Radio. Pe la începutul anilor '80, sau poate un an-doi mai devreme, asistam din acest punct de observaţie destul de des la ample desfăşurări de forţe atunci când sala era folosită pentru adunări de partid, de sindicat sau pur şi simplu pentru pretexte de exprimare a adeziunii. Nu era, deci, ceva neobişnuit să mă trezesc dimineaţa în gălăgia făcută de miliţienii aferaţi care evacuau maşinile parcate pe strada noastră şi pe celelalte din jur, pentru ca peste câteva ore să înceapă să sosească autobuze din diverse judeţe (cu numele judeţului scris mare pe parbriz) care îşi depuneau pe rând încărcătura: tineri în costume populare; bărbaţi cu bărbii duble, burţi revărsate peste curea şi costume cu vestă, indiferent de modă şi anotimp; femei cu arhitecturi de bucle tencuite cu fixativ; fetiţe cu savante construcţii de panglici albe montate în vârful capului ca nişte elice de elicopter. Toţi erau înghiţiţi disciplinat de clădirea din care ieşeau peste mai multe ore transpiraţi, şifonaţi, cu un aer epuizat, ca şi cum în misterioasele măruntaie ale sălii ar fi muncit din greu, nu s-ar fi plictisit doar, rostind sau ascultând aceleaşi fraze, pe care le ştiau pe de rost şi pe care nu mai încercau să le înţeleagă de mult. Seara, în cele două ore de program TV, vedeam imagini din interiorul sălii şi auzeam revărsându-se fraze despre ceea ce se întâmplase acolo.

Ceea ce vreau să povestesc semăna întru totul acestor întâmplări, totuşi mă intriga tocmai pentru că simţeam că e vorba despre altceva, fără să reuşesc să aflu despre ce. Se întâmpla cel mult o dată sau de două ori pe an, parcările erau interzise de cu seară, iar a doua zi, dimineaţa când mă trezeam, oricât de devreme, strada era ticsită de-a lungul ambelor trotuare de autobuze militare identice, din care coborau într-o ordine şi o linişte, evident programate cu grijă, şiruri de soldaţi care se îndreptau spre sala de concerte. Misterul începea chiar de la lipsa zgomotului, care ducea gândul la o acţiune secretă, deşi, evident, autobuzele, de ordinul zecilor, nu puteau fi camuflate. Ele rămâneau nemişcate ore lungi, întreaga zi, până când spre seară aceleaşi şiruri ordonate de militari în termen ieşeau din clădire şi-şi ocupau locurile în autobuzele care se puneau în mişcare în acelaşi fel, aş zice, precaut.

Am încercat să aflu ce puteau face, atâtea ore, atâtea sute de soldaţi în sala de concerte a Radiodifuziunii. Am întrebat vecini, am întrebat amici redactori la radio, am întrebat membri ai orchestrei simfonice. Unii în mod evident nu-şi puseseră problema şi cădeau pe gânduri abia în urma întrebării. Alţii, la fel de evident, se gândiseră, aveau bănuieli sau poate chiar ştiau, dar evitau să răspundă. Tulburarea lor, bâlbâiala, felul în care ieşeau din încurcătură printr-o glumă, felul în care se grăbeau să încheie conservaţia sau să schimbe subiectul îmi transformau curiozitatea în obsesie şi bănuirea unei acţiuni oculte în certitudinea unui mister. Iar când, în cele din urmă, am aflat, misterul a depăşit cu mult supoziţiile şi aşteptările.

Sutele de soldaţi erau aduşi o dată sau de două ori pe an ca să se reîmprospăteze rezervele de înregistrări de aplauze şi aclamaţiile folosite ca fond sonor la transmisiile de manifestaţii şi adunări. Sala Radio, dotată cu cea mai performantă aparatură pentru înregistrări, era locul în care soldaţii aduşi făceau repetiţii de aplaudare, erau instruiţi şi antrenaţi savant pentru ca o acţiune mecanică să se transforme, sub bagheta unui adevărat dirijor, într-o aproape operă de artă. Acest rezultat era înregistrat: aplauze entuziaste, aplauze cu urale, aplauze ritmice, aplauze frenetice. Înregistrările erau indexate, aşezate în casete care puteau fi uşor alese şi utilizate când era nevoie de ele. Oricât de fantastică, povestea este până în acest punct riguros reală. De aici încolo, este „Sertarul cu aplauze“.

Şi totuşi, mi se pare firesc să închei trecând din realitate nu în literatură, ci de-a dreptul în istorie. Aceste înregistrări se făceau pe la începutul anilor '80 şi probabil erau folosite încă

158

de atunci la retuşarea aproape neobservată a realităţii. Spre sfârşit, însă, în 1988, '89, nu exista ceva mai cutremurător şi mai fascinant decât să priveşti în faimoasele două ore de televiziune imaginile filmate ale unor mulţimi aduse cu forţa, ascultând în tăcere, cu feţele împietrite, nesfârşitele discursuri pe care cu siguranţă că nici nu le mai auzeau, în timp ce în primul rând un şir de securişti aplaudau cu mişcări ample şi apăsate, menite să mascheze nemişcarea din spatele lor, iar fundalul sonor răsuna de aplauze prelungite, aplauze cu urale, aplauze entuziaste, ritmice, frenetice...

159

Despre prostia păguboasă Cea mai de nedezlegat dintre problemele mele de contemplator al vieţii publice de după

'89 a fost întrebarea dacă prostia sau reaua credinţă se află la originea răului care, evident, câştiga în mod constant teren. Sigur că răspunsul curent este amândouă şi sigur că amestecul celor două noţiuni formează compostul fertil din care cresc toate dezastrele. Şi totuşi, nu mă pot opri să încerc să descopăr care dintre ele are prioritate, pentru că de nenumărate ori răul este produs împotriva intereselor celor care îl produc. Sunt proşti sau sunt masochişti? Poate fi numai incapacitatea de a înţelege sau, pur şi simplu, nevoia de a face răul este mai mare decât nevoia de a se apăra de el?

Ţin minte fascinaţia cu care îi priveam pe reprezentanţii partidelor pe care în lunile de dinaintea alegerilor din 2000 Alianţa Civică le convoca, în speranţa că va reuşi să le convingă să formeze o coaliţie electorală sau cel puţin să nu se mai calomnieze în public. Era în mod evident singura lor şansă, iar această evidenţă făcea pledoariile şi înşirarea argumentelor pentru necesitatea solidarizării de-a dreptul jenante. Orice copil ar fi înţeles că nu există o altă soluţie, iar discuţiile ar fi trebuit să se desfăşoare asupra regulilor de coalizare şi ar fi trebuit să aibă urgenţa aproape dramatică a iminenţei pericolului. Îi priveam, îi ascultam şi nu-mi venea să cred: discutau despre nuanţe doctrinare, despre pericolul pierderii identităţii prin asociere, invocau mici neînţelegeri, mici şmecherii, mici subterfugii, pentru a se sustrage sau pentru a-şi amâna hotărârea, în timp ce în mod evident timpul curgea împotriva lor. Aş fi dat orice să le înţeleg logica şi poate tactica, în caz că exista una, să descopăr ce se mai afla în dosul îngustimii partizane care, în condiţiile date, acţiona aproape sinucigaş. Nu au fost înfrânţi de adversari, s-au înfrânt singuri, refuzând inteligenţa altruismului, considerând solidaritatea păguboasă.

Dar, bineînţeles, acesta nu este decât un exemplu, o ilustrare a unei obsesii care m-a marcat şi m-a făcut să iau distanţă faţă de o lume cu care nu m-am simţit niciodată afină. Pe alte planuri, în alte domenii, m-am ciocnit însă de aceeaşi irezolvabilă problemă. Şi, de fiecare dată, ceea ce m-a făcut să mă îndepărtez, să fac efortul de a număra cât mai mulţi paşi înapoi de pe scena publică nu a fost atât prezumţia de rea-credinţă a celor de care mă apropiam, cât prostia lor agresivă şi chiar molipsitoare. O prostie plămădită nu numai din lipsa interesului pentru idei, ci mai ales din lipsa încrederii în onestitate şi dezinteresare, dintr-o continuă grijă de a înşela înainte de a fi înşelat.

Dar poate că întrebările mele par de nedezlegat pentru că sunt formulate incorect. Poate că prostia şi reaua credinţă nu pot fi ierahizate petru simplul motiv că se identifică. Aşa cum se identifică dispreţul faţă de ceilalţi cu lipsa de respect faţă de sine. Poate că acesta este punctul în care legea supremă a creştinismului – „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ – îşi dovedeşte ineficienţa şi chiar precaritatea. Întrebare obsedantă: cum pot să iubească pe ceilalţi nişte oameni care ajung din prostie să se urască pe ei înşişi?

Poate că există oameni care pe cei ce fac bine în jurul lor, fără a avea nimic de câştigat, îi consideră de neînţeles şi, desigur, proşti, iar martirii, eroii, sfinţii, cei în stare să-şi închine sau să-şi dea viaţa pentru alţii le apar aberanţi, nişte neverosimile şi chiar iritante mistere. Şi asta în condiţiile în care cea mai elementară logică poate să demonstreze că a te purta frumos, a face bine, a nu răni, a întinde o mână de ajutor, a consola, a încuraja este mai simplu şi chiar mai comod. În ceea ce mă priveşte, înclin să simt de neînţeles şi întrucâtva misterios mai degrabă răul. El există extrem de rar în stare pură, e amestecat de obicei cu atâta vulgaritate şi grobianism, încât abia dacă poţi să-l discerni din mediul pe care-l fecundează şi de care este fecundat. Atunci când îl descopăr, însă, el mă uluieşte asemenea miracolelor, nu pot să-l înţeleg şi neînţelegându-l nu pot nici să-l cred, mă îndoiesc că e posibil şi nu sunt sigură că l-am văzut într-adevăr. Oricărei crime i se pot găsi cauzele, mobilurile, ceea ce le-a declanşat şi

160

felul cu care s-au produs, dar dincolo de toate detaliile, elucidările şi analizele, misterul crimei rămâne intact, de nepătruns şi uimitor, chiar şi pentru criminal.

În mod ciudat, iubirea şi sinceritatea sunt considerate mai aproape de simplitatea de spirit decât de inteligenţă, pe de o parte, pentru că legendele romatice au acordat Diavolului un IQ foarte ridicat, pe de altă parte, pentru că nostalgiile sămănătoriste s-au perpetuat în iluziile noastre despre ţăranii din care ne tragem cu toţii, dar care nu mai există de mult. Am spus în mod ciudat, pentru că logica argumentează dimpotrivă: este o formă de inteligenţă să înţelegi că universul continuă să existe graţie iubirii, binele învingând astfel în mod paradoxal mereu, deşi răul pare clipă de clipă învingător.

La începutul anilor '90, atunci când totul părea că poate fi luat de la început în alt fel, am pierdut mult timp şi multă energie încercând să demonstrez că a spune adevărul, a fi onest şi a funcţiona corect în viaţa publică este nu numai mai moral, ci şi mai eficient şi mai profitabil. Faptul că nu am reuşit în cele din urmă să conving pe nimeni, deşi la început părea că stârnisem entuziasmul tuturor, nu dovedeşte că nu aveam dreptate, ci doar că obişnuinţa cu răul creează dependenţe.

... Şi faptul că nu erau destul de inteligenţi ca să fie buni. Totuşi, nimeni nu spune niciodară inteligent de bun, în timp ce prost de bun este o

expresie curentă. Şi nu cred că exagerez înclinând să cred că existenţa acestei expresii este cea mai sintetică definiţie a răului aşezat în centrul perspectivei noastre asupra lumii. De la ea porneşte credinţa sau ea este concluzia că bunătatea este păguboasă şi răutatea profitabilă, pentru că încrederea în ceilalţi pe care o presupune prima este mereu înşelată, în timp ce neîncrederea din care se hrăneşte cea de-a doua, fără încetare profitabilă. Solidaritatea este exclusă astfel în favoarea suspiciunii, în virtutea unei lungi experienţe a bănuirii reciproce, privite ca o formă de inteligenţă, dacă nu chiar de înţelepciune. Oricum, întrebarea de la care am pornit nu se referă la prostia în această accepţie, ca sinonim al bunătăţii, ci la adevărata prostie, cea pe care reaua credinţă o face să nu mai fie în stare să deosebească binele de rău şi nici măcar câştigul de pierdere.

161

Păstârnac Era un bărbat blond, corpolent, de statură cel mult mijlocie, cârn şi îmbujorat într-un fel

aproape copilăresc, ceea ce îl făcea să pară şi mai tânăr decât era. Iar între aerul infantil al obrazului şi pântecele, ca o minge mare de rugby aninată riscant deasupra curelei, se făcea o legătură hazlie, ca şi cum ar fi fost vorba de un travesti, cu atât mai amuzant, cu cât forma ţuguiată a burţii te ducea cu gândul la o sarcină. De aceea, deşi dizgraţios şi chiar, într-un fel, repugnant, personajul nu era întru totul antipatic. Îl văzusem de mai multe ori înainte şi aveam să-l văd de mai multe ori după acel moment, dar mi-a rămas pentru totdeauna fixat în minte în locul acela de pe peronul gării, plin de grupuri de navetişti aşteptând venirea trenului, vorbind tare, evident ca să-l audă toată lumea. Era şeful depozitului de lemne din sat şi ne cunoşteam, cumpărasem o dată câteva scânduri ca să ne reparăm gardul. Ceea ce spunea era răspunsul la întrebarea mea formală „Ce mai faceţi?“, întrebare folosită ca un pur pretext pentru peroraţia care, evident, îmi era dedicată într-o mică măsură. Ceea ce spunea era un spectacol oferit întregului peron cu atâta aplomb, încât mă întrebam cum s-ar fi pornit – pentru că era clar că s-ar fi pornit oricum – dacă nu s-ar fi nimerit să cadă întrebarea mea.

– Cred, fără să mă laud – spunea cu o voce exagerat de înaltă –, că reuşesc să fac în fiecare lună cel puţin cât zece-cincisprezece salariaţi la un loc, pentru că ştiu să mă orientez, simt dincotro bate vântu' şi nu-s prost. N-am mai mult de trei ani la depozit şi aproape c-am atins milionu', oricum îl ating în două sau trei luni. Mă şi gândesc dacă să nu mă opresc după aia, să mă potolesc, să-mi iau un post modest undeva unde, dacă nu curge, pică, da' n-ai durere de cap şi nici controale şi angarale ca acum. Nu că mi-ar fi frică mie de ele. Că ştiu toate funiile până la Bucureşti, ştiu pe cine şi când să ung, de să nu mai zică nici pâs... Că deştept nu-i cine-a tocit la şcoală şi la universitate douăzeci de ani şi după aia se duce cu copiii la recoltat usturoi, deştept îi cine-nţelege cum merg lucrurile şi ştie să se descurce...

Ceea ce m-a făcut să reţin această scenă după atâţia ani (era cred pe la începutul anilor '80 sau chiar mai devreme) nu a fost însă discursul sfidător al personajului pe care, de altfel, aveam să-l descopăr în timp şi în alte ipostaze interesante, ci felul în care era ascultat de publicul căruia i se adresa. De atunci, după primele cuvinte, de altfel, atenţia mi s-a mutat de pe vorbitor pe ascultători şi ei sunt de fapt cei pe care nu am mai putut să-i uit. Mai precis, reacţia lor. Pentru că reacţia lor nu era una de reprobare sau cel puţin de uimire în faţa expunerii neruşinate a corupţiei şi furtului. Reacţia lor era una admirativă. La început n-am înţeles, am simţit doar că e vorba de ceva ciudat, nefiresc din punctul meu de vedere. Mi s-a părut nefiresc că nu se miră şi nu se revoltă în faţa sfidării, apoi imediat mi-am spus că probabil sunt prea obişnuiţi cu astfel de situaţii şi personaje pentru a mai avea forţa necesară uimirii şi, cu atât mai puţin, a revoltei. Am crezut că este vorba de o formă de oboseală şi de depresiune care nu putea decât să-mi amplifice compasiunea. Apoi, însă, în scurt timp am simţit că interpretarea mea nu era corectă, că nu era o lipsă excedată de reacţie, ci de o reacţie pe care n-am fost în stare s-o observ, pur şi simplu pentru că nu fusesem în stare s-o imaginez. Nu vedem decât ceea ce ne aşteptăm să vedem. Iar eu nu eram destul de sceptică şi de capabilă de dispreţ pentru a citi în ochii lor admiraţia. În cele din urmă am fost obligată să admit evidenţa.

Departe de a le trezi revolta sau oroarea, personajul era privit într-un fel care amesteca invidia cu admiraţia, ca să rezulte o formă – greu de bănuit şi şi mai greu de acceptat – de respect. Îl priveau nu ca pe un delincvent, ci ca pe un model.

De fapt era prima oară când descopeream eu însămi, într-o formă directă, fizică, aş putea spune, adevăruri pe care le ştiam de mult în mod teoretic. În sat existau în afară de Sfatul Popular, de şcoală, de dispensar şi de gospodăria colectivă, unde lucrau mai ales bătrânii, pentru că tinerii făceau cu toţii naveta la Bucureşti, încă trei instituţii: cooperativa de consum, depozitul de lemne şi bufetul. Acestea trei, având fiecare câte o gestiune şi câte un gestionar,

162

cădeau în mod ciclic pradă unor controale care sfârşeau nu o dată cu arestări şi procese. Ciclul mediu era de 2-3 ani, nu mai mult. Ciudat însă era faptul că, odată nenorocirea produsă – nenorocire care nu constituia niciodată o surpriză, ba chiar aş putea spune că era aşteptată şi toate socotelile se făceau cu gândul la ea, fără să o piardă din vedere –, când soţiile şi mamele începeau să bocească şi întreg satul îi compătimea, niciodată nimeni nu susţinea că erau nevinovaţi. „Ce nenoroc o putut să aibă, de l-o prins“ se comenta cu compasiune. „Ce ceas rău a dat peste el, de l-or găsit chiar acum“ plângea soţia, fără să se pună în discuţie dezvinovăţirea, care automat ar fi însemnat o declasare: fuseseră invidiaţi şi respectaţi pentru că ştiau să se descurce, erau destul de deştepţi să falsifice facturi, să ţină contabilităţi duble, să tragă pe sfoară sau să mituiască inspectorii, nu puteau fi trecuţi brusc în categoria fraierilor, a celor dispreţuiţi pentru că sunt cinstiţi, neînstare să se orienteze.

Toate acestea le ştia şi cel ce-şi debita bizarul discurs pe peronul gării, şi cei ce-l ascultau. Şi, de fapt, îl ştiam şi eu. Ceea ce m-a frapat atunci a fost aerul demonstrativ al acestor adevăruri, care se expuneau fără ruşine – elogiul delicvenţei şi respectul pe care îl genera – ca şi cum, de conivenţă, actorul şi corul mut s-ar fi hotărât să-mi ofere o lecţie. A fost o lecţie pe care am ţinut-o minte şi care m-a ajutat, în numeroase ocazii mult mai recente, să înţeleg despre ce este vorba, şi să găsesc rădăcinile şi adevăratele explicaţii ale unor situaţii altfel de nepătruns.

În ceea ce îl priveşte pe Gigi Păstârnac (nu era o poreclă, pur şi simplu aşa se numea, familia Păstârnac fiind una dintre cele mai rămuroase şi mai importante din sat), el a intrat la închisoare cu puţin înainte de revoluţie, a ieşit cu prima graţiere de după şi, pentru că cele câteva luni le-a petrecut la Aiud cu câţiva muncitori care protestaseră la Zărneşti, a început să spună – ascultat cu aceeaşi nedesminţită admiraţie – că fusese închis din motive politice, că suferise pentru că nu fusese de acord cu Ceauşescu, iar după ce a făcut pentru scurt timp parte din primele organe locale ale FSN, s-a retras şi s-a lansat în afaceri. De câte ori trec prin faţa impozantului supermarket din centrul satului mă întreb dacă nu cumva, acum când e patron, este obligat să fie mai cinstit decât fusese pe vremuri ca slujbaş la stat. Dar nu mă îndoiesc că găseşte şi acum – în admiraţia generală – destule domenii în care să se orienteze.

163

„Proiecte de trecut“, o poveste despre cenzură Cred că, dacă mi-aş pune în gând, aş putea scrie o întreagă carte spunând povestea

publicării fiecăruia dintre volumele pe care le-am publicat înainte de '90. Şi, deşi tema ar fi aceeaşi – încercarea repetată şi în cele din urmă reuşită de a trece peste capul sau pe sub nasul cenzurii –, sunt convinsă că nu ar fi o carte monotonă, pentru că şi fantezia vigilenţei, şi ingeniozitatea victimelor ei erau aproape lipsite de limite.

Am ales povestea culegerii de nuvele fantastice „Proiecte de trecut“ nu numai pentru că a fost mai complicată şi, într-un fel, mai senzaţională decât altele, ci şi pentru că ea nu este numai o poveste cu cenzura, ci aş putea spune că, dintr-un anumit punct de vedere, este chiar povestea cenzurii.

Ţin mai puţin minte povestea scrierii cărţii decât povestea publicării ei. Scrisul mi-l amintesc doar ca pe o lungă stare de beatitudine, luni de zile în care mă aşezam la masă dimineaţa, citeam ultima jumătate de pagină scrisă cu o seară înainte şi continuam să scriu fără spaima că nu voi şti ce urmează (deşi nu ştiam), fără nesiguranţa pe care mi-au dat-o întotdeauna poemele care nu deveneau ale mele doar pentru că eu le scrisesem (trebuia să treacă un timp, în care să le citesc până le învăţam pe dinafară şi fiecare nouă lectură să mă facă să descopăr cu noi uimiri sensurile aproape necunoscute, pentru ca eu să pierd sentimentul că mi-au fost dăruite şi să îndrăznesc să mi le revendic). Îmi amintesc de acea perioadă cu adevărat fericită a vieţii mele, perioada scrierii nuvelelor fantastice, ca de momentul dincolo de care am început să mă simt scriitor profesionist, un personaj care-şi gândeşte şi-şi construieşte paginile, nu un recipient în stare să capteze miraculoase şi neînţelese semnale căutându-şi un adăpost de silabe. Ceea ce nu înseamnă însă că nu a fost posibil ca una dintre nuvele să fie pur şi simplu transcrierea tale quale a unui vis. Ţin minte şi acum cum m-am trezit exaltată, începând să povestesc încă înainte de a mă da jos din pat, ca şi cum aş fi avut de transmis un mesaj pe care nu voiam să-l uit, dar R. a refuzat să asculte, mi-a adus hârtie şi pix şi mi-a spus „scrie, o să aflu după aceea ce ai visat, citind“ şi am început să scriu fără să mă grăbesc şi fără să mă întrerup stând întinsă într-un şezlong şi lăsând filele să cadă în iarbă până când am terminat de povestit, ultimele pagini aproape mâzgălindu-le nu numai pentru că nu se mai vedea, se făcuse seară, dar nici mâna nu mai avea puterea să transcrie. Trecuseră 11 ore. Iar când m-am oprit, mi s-a părut că abia atunci mă trezesc. Nuvela avea să se numească, nu fără legătură cu întâmplarea care-i dăduse naştere, „Imitaţie de coşmar“.

Dimpotrivă, alte nuvele derapând în fantastic după primele paragrafe s-au născut din câte un sâmbure nu numai realist, ci şi strict documentar. Arestarea unei întregi nunţi prin care începe „Proiecte de trecut“ s-a petrecut în realitate în satul bănăţean al familiei lui Mircea Martin, în acea monstruoasă noapte de Rusalii a anului 1951, iar întâmplarea mutării bisericii în satul Subpeatră am găsit-o într-o istorie a Munţilor Apuseni. Dar nu asta e important, important este că am terminat această carte cu sentimentul că îmi aparţine şi, mai ales, că mă exprimă într-o măsură mai mare decât altele şi, în acelaşi timp, aproape fără speranţa că voi reuşi să o public, ceea ce îmi dădea cu anticipaţie o sfâşietoare senzaţie de umilinţă. Tocmai de aceea, după ce am predat manuscrisul, ca de obicei, la „Cartea Românească“, şi am început să aştept verdictul, le-am fost profund recunoscătoare tuturor celor care – de la redactorul de carte la directorul editurii – au semnat propunerea de publicare, trimiţând volumul spre treptele superioare, unde s-a pierdut în norii opaci ai cenzurii. Şi, tocmai de aceea, nu mi-a venit să cred când, peste un timp, nu mai ţin minte cât de lung, răspunsul s-a întors cu celebra, visata ştampilă T imprimată pe fiecare filă.

Cred că aici ar trebui să mă opresc pentru a încerca să lămuresc şi să-mi lămuresc mai multe aspecte.

164

Prima explicaţie pe care pot să o dau acum, ca şi atunci, este aceea că nu toţi – dar câţi? – dintre cei ce îşi dăduseră acordul citiseră cartea. Referatul făcut dintru bun început şi de la nivelul cel mai de jos, cel al redactorului, într-un fel intenţionat banal, într-un limbaj de lemn adormitor de vigilenţe, despre oglindirea frumuseţilor patriei noastre, a sugerat convingător lipsa de interes, cel puţin din acest punct de vedere, a cărţii şi a făcut probabil să fie semnat fără a mai fi citit atât de şeful de secţie, cât şi de directorul editurii. Iar directorul editurii era Marin Preda. În continuare presupun că un manuscris însoţit de un referat beton armat, cum se spunea pe atunci, şi purtând trei-patru semnături printre care cea a lui Preda a fost tratat cu superficialitate şi pasat de pe o treaptă pe alta într-un mod mai mult formal.

N-am ştiut niciodată câte trepte avea cenzura, nici până în 1977, când se numea Direcţia Presei, nici mai târziu, când nu mai exista legal şi era un fel de monstru diform ca o ceaţă otrăvitoare pe care – dacă aveai imprudenţa să te apropii de ea – o respirai fără să-ţi dai seama şi fără scăpare. Ceea ce ştiam eu erau doar treptele din cadrul editurilor, care ar fi trebuit să fie bariere nu numai estetice, ci şi ideologice, dar care – în cazul „Cărţii Româneşti“, cel puţin – erau locuite de scriitori, care ei înşişi, ca autori ai propriilor cărţi, trebuiau să se apere de cenzură. Astfel – oricât ar părea de ciudat, având în vedere că toţi erau români – se producea o solidarizare, care poate nu era decât o complicitate, dar care nu numai că putea să funcţioneze eficient, dar era în stare să ofere – mie cel puţin – un punct de sprijin şi de rezistenţă, un remediu împotriva renunţării şi a depresiunii. N-aş vrea să se înţeleagă că lucrurile se petreceau explicit, că redactorul care făcea pe prostul, riscând atunci când scria referate anoste şi lozincarde, îi explica autorului de ce o face. Nu, totul se petrecea tacit, nu exista nici măcar un semn de recunoaştere, asemenea peştelui creştinilor în Antichitate. Exista doar sentimentul că, dacă nu vrei să înnebuneşti, trebuie să te opui nebuniei prin toate mijloacele care îţi stăteau la îndemână. Ceea ce uneori ajuta, alteori nu. Pentru că nu se ştia niciodată cum urmau să reacţioneze cei de dincolo de câmpul nostru vizual. Mai trebuia să ai şi noroc. Şi, până la un punct, eu am avut. Mă refer, evident, doar la destinul acestei cărţi. De fapt, ceea ce ţin cel mai bine minte este faptul că nu-mi venea să cred că avusesem atât de mare noroc. M-am bucurat mult mai mult decât de oricare altă carte a mea care primise viza, poate pentru că mă aşteptam mai puţin decât la oricare alta. M-am bucurat atât de mult încât mi-am pierdut controlul obişnuit al gesturilor, am lăsat să coboare garda pe care toată viaţa am ţinut-o cu efort ridicată cât mai sus. Şi în clipa aceea mi s-a întors norocul. Sfârşitul actului întâi.

Concret este vorba de faptul că de la revista „Viaţa Românească“ mi se ceruse ceva de publicat, „un ciclu de versuri, dacă s-ar putea“. Iar eu am răspuns că nu am un ciclu de versuri inedite (aveam, dar ştiam că nu au nici o şansă să fie publicate, iar după enormul scandal al poeziilor din „Amfiteatru“ nu mi se părea că e cazul să mai fac experienţe). „Dar aş putea da o nuvelă, am spus imprudentă, tocmai mi-a intrat la tipar un volum de nuvele fantastice, dintre care n-am publicat niciuna.“ Şi, fără să mă gândesc prea mult, am ales „Zburătoare de consum“. Urmarea a fost că, peste nu mult timp, conducerea revistei „Viaţa Românească“ a fost anunţată că tipografii refuză să culeagă nuvela mea duşmănoasă şi plină de calomnii la adresa vieţii noastre socialiste. Speriat, redactorul-şef a încercat să salveze lucrurile şi să se scoată din discuţie, spunând că este vorba despre o nuvelă care face parte dintr-un volum aflat sub tipar la editura „Cartea Românească“ şi având toate vizele de publicare. Drept care a fost blocat şi volumul.

(Mai bine de două decenii după, atunci când au fost chemaţi minerii împotriva Pieţei Universităţii, am avut câteva zile un curios sentiment de „déjà vu“ care mă obseda fără să fiu în stare să-l identific. Mi se părea că mai trăisem cândva ceva asemănător, mi se părea că nu mă confrunt pentru prima oară cu acest tip de manipulare. Şi brusc mi-am amintit: tipografii! Tipografii, inventaţi ca substitute ale cenzurii, care nu mai exista ca instituţie şi, din punct de vedere legal, nu mai exista deloc. Acelaşi fel de a opune o categorie socială alteia, creând mitul unei dezbinări care în realitate nu exista. Deosebirea era că atunci invenţia mi se păruse

165

mai puţin convingătoare pentru că, de câte ori mi se întâmpla să ajung într-o tipografie, mă simţeam mândră şi solidară când zeţarii mă opreau să-mi spună că le plăcuse o pagină pe care o culeseseră, trecând-o literă cu literă în plumb. Identificarea acestei similitudini m-a şi făcut să scriu – înainte de a cunoaşte circumstanţele şi detaliile mineriadei din iunie 1990 – că minerii sunt victime ale mineriadei cel puţin în măsura în care eram noi, pentru că noi nu eram obligaţi decât să suportăm represiunea, în timp ce ei erau manipulaţi să o execute. Mă gândeam la enorma manipuare, monstruoasa inginerie socială care transforma nişte oameni simpli şi lipsiţi de apărare, din punct de vedere ideologic şi intelectual, în unelte inconştiente ale unei uri pe care nu o înţelegeau, dar care le deturna nemulţumirile şi le exacerba violenţa. Minerii sau tipografii erau compromişi cu bună ştiinţă prin folosirea numelui profesiunii lor în scopuri malefice, pe care nici nu le bănuiau.

Atunci când am aflat povestea cu tipografii şi oprirea cărţii, am trecut fulgerător de la o stare la alta: un moment mi-a părut că aşa era normal, că ştiusem de fapt dintotdeauna că această carte nu va putea apărea şi, imediat apoi, o furie neputincioasă, îndreptată în acelaşi timp împotriva mea, cea care îmi ispitisem norocul, întinzându-i coarda mai mult decât accepta, cea care îmi permisesem pentru o clipă să mă port normal, fără să mă gândesc la urmări, să nu fiu prudentă.

Sfârşitul actului doi. Apoi, înainte de sfârşitul anului 1981, a sosit pe adresa Uniunii Scriitorilor o scrisoare

din partea Universităţii din Viena prin care eram anunţată că am primit Premiul Herder şi că ceremonia de decernare va avea loc peste şase luni, în data de 12 mai 1982.

Mai concret, veneam de la mama pe strada Buzeşti, era o zi de iarnă murdară cum numai în cartierul Gării de Nord poate fi, mă grăbeam spre casă, când cineva de pe cealaltă parte a liniei de tramvai m-a strigat şi a aşteptat să treacă o maşină ca să poată traversa spre mine. Era o funcţionară de la Secţia Externe a Uniunii Scriitorilor care mi-a spus că am fost anunţată că am primit Premiul Herder. M-am mirat atât de tare încât am uitat să întreb de unde ştia conţinutul scrisorii din moment ce îmi era adresată mie. Mi-a spus să trec să o iau şi m-a prevenit că trebuie să scriu un răspuns de acceptare şi mulţumiri. Eram atât de aiurită de veste, încât tot ce mi-a trecut prin minte a fost să mă întreb cum am putut lua premiul, din moment ce cartea nu apăruse, ca şi cum numai pentru ea l-aş fi putut lua. De altfel, totul mi se părea nepotrivit şi ciudat, pentru mine Premiul Herder, chiar dacă îl primise şi Nichita Stănescu, era un premiu pentru bătrâni, premiul pentru Arghezi, pentru Philippide. Oricum, surpriza era mult mai mare decât bucuria, iar bucuria nu se putea compara în intensitate cu dezastrul opririi cărţii.

Următoarea jumătate de an a trecut mai degrabă sub semnul acestei înfrângeri decât sub cel al succesului, mai ales că succesul devenea din ce în ce mai ireal, mai inconsistent, mai îndoielnic chiar. E adevărat că aveam corespondenţa cu Rectoratul Universităţii din Viena şi apăruseră chiar câteva scurte anunţuri şi articolaşe, dar cu cât se apropia luna mai, cu atât era mai puţin probabil că voi primi viza de ieşire din ţară. La un moment dat am fost atât de puţin sigură că voi fi acolo încât am declinat invitaţia de a vorbi la ceremonie în numele premianţilor, în calitate de premianta cea mai tânără din istoria premiului. După vreo douăzeci şi cinci de ani aveam să aflu întâmplător că îmi păstrasem încă această ciudată calitate, ceea ce mă face să cred că impresia mea că era un premiu pentru destine încheiate în care nimerisem ciudat nu era chiar absurdă.

De altfel, când am ajuns totuşi în ultima clipă (dar episodul plecării la Viena face parte dintr-o altă poveste pe care trebuie s-o povestesc) eram mereu confundată cu bursierii pe care premianţii trebuiau să-i nominalizeze şi nevoită să explic, pe jumătate flatată, pe jumătate jenată, că de fapt sunt chiar deţinătoarea premiului. Apoi, după ce totul s-a terminat şi ne-am întors la hotel, am găsit mesajul care mă anunţa că „Proiecte de trecut“ îşi reluase tipărirea şi

166

în curând, înainte să mă întorc eu acasă, va fi în librării.Oricât ar părea de ciudat, dacă ar trebui să aleg un moment care în cronologia memoriei mele să se numească „Premiul Herder“, acesta nu ar fi nici momentul aflării veştii, nici momentul baroc şi solemn al ceremoniei, ci acea clipă a eliberării cărţii poprite care îmi dădea în sfârşit dreptul să mă bucur de un succes, de altfel nu fără legătură cu destinul cărţii.

Sfârşitul actului trei. Epilog. Nu, epilog nu e bine, pentru că nu s-a mai întâmplat nimic în afară de faptul că a

devenit cea mai tradusă dintre cărţile mele de proză. Şi totuşi aş vrea să mai adaug ceva. Am spus la început că povestea relaţiilor cu cenzura ale acestei cărţi este, într-un fel, chiar o poveste a cenzurii. Asta pentru că – lăsând la o parte faptul că şerpuirea întâmplărilor reprezintă aproape o diagramă a funcţionării celui mai subtil şi specific dintre mecanismele represiunii: strângerea şi destrângerea şurubului – acest şir de întâmplări cuprinde aproape un inventar al metodelor folosite împotriva libertăţii de expresie, dar şi al metodelor prin care, în anumite condiţii, acestea puteau fi contracarate. Voi începe cu acestea din urmă. Prima parte, obţinerea de către echipa „Cărţii Româneşti“ a vizei de publicare a cărţii este tulburătoarea dovadă că atunci când oamenii erau în stare să colaboreze, să se solidarizeze, să fie complici împotriva minciunii, să-şi asume riscul de a fi ei înşişi, nu era exclus ca mecanismele răului să se gripeze. Poate că era nevoie şi de puţin noroc, dar era nevoie, mai ales, de caracter şi de subtilitatea de a înţelege că riscul era chiar una dintre coordonatele definiţiei de intelectual. Această solidarizare în asumarea riscului, pe care m-au făcut s-o simt colegii de la „Cartea Românească“, echivala în simplitate şi eficienţă cu efectul pe care putea să-l aibă semnul crucii asupra diavolului. Sigur că întrebarea, care se naşte firesc dintr-o asemenea demonstraţie este de ce, dacă era atât de simplă şi de eficientă această reacţie, se mulţumea să fie excepţia şi nu devenea regula?

Recursul la tipografi, mutarea răspunderii, pentru încălcarea unuia dintre cele mai importante drepturi ale omului, dinspre instituţii spre oameni, dinspre călăi înspre victime spune enorm nu numai despre metodele cenzurii comuniste în România, ci şi despre perfidia şi laşitatea celor care exercitau represiunea (nu numai de tip intelectual). De altfel, această dedublare prin manipulare este o perversă expresie a amestecului de ură împotriva intelectualilor, ură germinată chiar din sâmburele ideii egalitare şi din conştiinţa faptului că e vorba de o reacţie ruşinoasă, care nu poate fi susţinută cu voce tare, care e mai sănătos să fie camuflată în umbra maselor. E adevărat că în umbra instituţiei care se ascundea în umbra maselor stătea de obicei invidia, gelozia, pizma, complexele de inferioritate ale unor oameni din carne şi nervi, care au avut grijă să semnaleze libertatea, norocul, asumarea riscului şi să ceară interzicerea lor. Nu ştiu, în acest caz, cine a acţionat între acceptarea cărţii la „Cartea Românească“ şi inventarea tipografilor la „Viaţa Românească“, dar ştiu în schimb că, şi în cazul poeziilor din „Amfiteatru“, şi în cazul cărţii pentru copii, a fost vorba de denunţuri precise, primul venit din sfera revistei „Săptămâna“, celălalt de la o bibliotecă din judeţul Suceava.

În sfârşit, felul în care, după ce Premiul Herder a apărut, ca un Deus ex machina menit să le complice viaţa, şi atunci când – după şase luni de ezitări – nu au avut curajul să mă împiedice să particip la ceremonia prezidată, prin tradiţie, de Preşedintele Austriei. Au dat cu laşitate înapoi, s-au repliat, nu au riscat să mă audă dând o declaraţie despre faptul că am primit premiul, dar nu şi aprobarea de a-mi publica ultima carte. Puţine lucruri mi se par mai dezgustătoare decât frica celor ce şi-au ales ca scop al carierei să producă frica. Şi printre victoriile vieţii mele se înscriu momentele – mai numeroase decât s-ar putea crede – în care cei ce nu reuşeau să mă înspăimânte sfârşeau prin a fi ei înspăimântaţi. Pentru că ei erau puternici doar atâta timp cât ceilalţi erau slabi, în momentul în care li se opunea cea mai mică rezistenţă începeau să tremure de frica superiorilor cărora ar fi urmat să le raporteze

167

insuccesul, deci frica lor de a fi înfrânţi de mine era mai mare decât frica mea de a fi înfrântă de ei, pentru că eu eram singură beneficiara eşecului sau a succesului meu, în timp ce ei erau doar verigă dintr-un lanţ menit să ne înlănţuiască pe toţi, începând chiar cu cei care îl mânuiau. Când am înţeles toate acestea, în anii următori, când orizontul s-a întunecat treptat şi tot mai fără speranţă, mi-am dat seama că e destul să refuz o dată sau de două ori să scriu ceva ce mi se cere (într-o culegere omagială sau într-un număr festiv) pentru ca în cel mai scurt timp să-i fac să afle că obişnuiesc să-i refuz pe toţi cei ce ar fi urmat să-mi mai ceară, dar care nu puteau risca un refuz pentru că nu aveau destul curaj să-l transmită. În basme şi-n adâncurile istoriei, solilor care aduceau veşti proaste li se tăia capul. Li se întâmpla, oare, ceva cât de cât asemănător şi celor care, odată refuzaţi, treceau cu ochii în pământ pe celălalt trotuar când mă întâlneau? Oricum, ştiam de mult, din copilărie cum calea sigură de a nu fi muşcat de câini este să nu-ţi fie teamă că vei fi muşcat, iar mai târziu am citit chiar o explicaţie ştiinţifică a fenomenului: frica emană un miros pe care noi nu-l simţim, dar câinii da, un miros aţâţător de violenţă.

Momentul publicării „Proiectelor de trecut“ a fost pentru mine un util prilej de a studia mecanismele printre roţile cărora trebuia să trec pentru a exista ca scriitor şi de a mă întreba dacă vreau să continuu acest savant efort de supravieţuire.

168

Logica visului în istorie M-am gândit adesea – şi mi s-a întâmplat să o şi spun uneori – că, dacă perspectiva

abuzului ar fi exclusă din socoteli, candidaţii pentru funcţiile şi demnităţile publice ar trebui nu să se înghesuie, luptând pe viaţă şi pe moarte ca să câştige, ci dimpotrivă, să fie căutaţi cu eforturi şi găsiţi cu dificultate. Pentru că asumarea puterii, şi deci a responsabilităţii, în măsura în care ar fi asumată cu responsabilitate, ar deveni un act aproape dramatic, pe care l-ar îndrăzni un număr redus de masochişti dispuşi să-şi întrerupă propriul destin pentru a se dedica, pe durata mandatului, destinului celorlalţi. În continuarea acestei logici, încerc să-mi imaginez o lume în care persoanele, socotite de societate apte să conducă, ar fi constrânse prin lege să accepte funcţiile şi şi-ar purta crucea răspunderii şi puterii, tânjind după clipa când, cu datoria împlinită, ar putea-o preda altora, întorcându-se în viaţa lor personală şi destinul lor individual.

Evident, o asemenea lume nu există nici la noi, nici în altă parte. Peste tot, scadenţele electorale dezlănţuie ambiţii şi patimi cărora de cele mai multe ori ideile nu le sunt decât travesti, iar binele public pretext. Răspândirea nu infirmă însă nici urâţenia, nici aberaţia, iar faptul că în nici o ţară de pe pământ lucrurile nu se petrec ca în visul meu nu înseamnă că nu aşa ar fi logic să se petreacă. Înseamnă doar că logica nu este partea tare a istoriei, şi cu atât mai puţin a politicii.

Visul meu, visat în urmă cu două decenii şi rămas – în amintiri, nostalgii şi poate chiar în istorie – sub numele de Alianţa Civică, s-a născut din dramatica încăpăţânare de a respecta această logică, nesocotită de toată lumea, spre nenorocirea tuturor, şi de a medita asupra raporturilor dintre societatea civilă şi clasa politică, raporturi care dau culoarea oricărei epoci şi reprezintă cheia oricărei evoluţii. Inventându-şi propria definiţie, Alianţa Civică a fost din prima clipă profund implicată în politic, fără să fie partid, şi a încercat să determine o schimbare în societate, fără a încerca să o conducă. Complexitatea, dând uneori impresia ambiguităţii, a acestei definiţii s-a născut din convingerea fermă că, pentru a schimba cu adevărat lucrurile, nu era suficient – chiar dacă era strict necesar – să se schimbe echipa de la putere, trebuia să se schimbe şi materia primă din care e construită această echipă, cu alte cuvinte, era nevoie nu numai de schimbarea mecanismelor politice, ci şi a celor mentale şi morale. Dar nimeni dintre cei care voiau să ia puterea nu era dispus să se schimbe, nici măcar partidul care a clonat numele Alianţei Civice, realizând una din multele confuzii savant construite în epocă pentru a nu se mai putea deosebi binele de rău, ideile de interese, sacrificiile de profituri.

Oricât ar părea de şocantă observaţia, ferocitatea luptei politice rămâne pentru mine dovada abuzurilor pentru care se pregătesc candidaţii, iar zbaterea – isterică adesea – a unora ca să se apropie de putere, un semn că, dacă ar atinge-o, ar abuza de ea. Din această sumbră perspectivă, de altfel, mecanismele electorale ale democraţiei nu sunt decât cenzura – vai, cât de imperfectă! – funcţionând din patru în patru ani, împotriva lipsei de măsură, de logică şi de decenţă.

Adevărata problemă începe însă abia de aici, pentru că sorocul implacabil al alegerilor, care îi îndepărtează pe unii pentru a-i înlocui cu alţii, presupune în mod fatal alegerea acestora din urmă nu după competenţe şi calităţi, ci după lipsa de scrupule dovedită în obţinerea voturilor. Ceea ce face ca prin rotirea la putere să nu se realizeze o ameliorare a calităţii aleşilor şi nici o garanţie a onestităţii în exercitarea mandatului, ci doar alternanţa unui număr redus de echipe specializate cu cinism în vorbe fără acoperire şi fapte bine acoperite. Dincolo de axioma potrivit căreia democraţia nu e perfectă, dar omenirea nu a fost în stare să inventeze ceva mai bun, rămâne încercarea de a descoperi, totuşi, în ce constau imperfecţiunile acestui sistem care asigură funcţionarea celei mai puţin rele dintre lumile posibile.

169

Cea mai importantă dintre ele este raportul prea mare dintre numărul celor care aleg şi numărul celor aleşi. În colectivităţile mici, asemenea polisurilor greceşti sau asemenea celor la care se referă J.J. Rousseau, cei care aleg o fac în cunoştinţă de cauză, între ei şi cei ce vor fi aleşi este o relaţie de tip uman, candidaţii sunt cunoscuţi în mod direct, nu reprezintă doar nişte nume şi nişte imagini repetate obsesiv prin toate mijloacele de influenţare. Odată cu dezvoltarea aglomerărilor omeneşti şi organizarea lor urbană, regională, statală, dimensiunea concretă a relaţiilor electorale dispare şi este înlocuită cu o mediată cunoaştere de ordin pur teoretic, care, în plus, presupune sume imense şi vinovate de bani. Electoratul devine un număr care trebuie nu convins, ci cucerit, iar aleşii, nişte imagini, nume şi cuvinte percepute cu aproximaţie şi votate mai mult sau mai puţin la întâmplare.

Cei ce se pregătesc să candideze nu învaţă ce să facă după ce vor fi aleşi, ci cum să vorbească şi ce să facă pentru a fi aleşi, victoria în alegeri devenind, din mijloc, scop în sine. De altfel, după ce sunt aleşi, aleşii sunt atât de obosiţi de agitaţia campaniei electorale, încât o mare parte a mandatului este folosit pentru a se reface, a strânge puteri şi fonduri în vederea următoarei confruntări şi pentru a-i răsplăti pe cei ce au contribuit la victorie. Toate acestea se ştiu, de către toată lumea, încă de dinaintea alegerilor, şi nimeni nu se îndoieşte că pot fi realizate altfel decât prin încălcarea legalităţii. Iar această notorietate a programării culpelor îi ţine, în mod firesc, departe de sistem pe cei oneşti.

Răul cuprins în lupta pentru putere este prea mare pentru ca puterea obţinută astfel să mai poată fi pusă în slujba binelui. Logica visului se dovedeşte inoperantă în istorie. care altfel ar fi putut să pară de neînţeles. Preşedintele adus din neant avea sarcina să conducă spre neant lumea care îi fusese repartizată, ceea ce a şi reuşit într-un timp record.

Întâmplarea, formată din cele două episoade despărţite de patru ani, a rămas pentru mine profund semnificativă şi revelatoare, un exemplu al complexităţii şi intensităţii pe care o poate atinge manipularea în zonele unde mizele sunt cu adevărat importante. Gradul de senzaţional pe care îl conţine nu e legat de trăsăturile şi numele celor două personaje – cel care vorbeşte şi cel despre care e vorba –, dimpotrivă, nominalizarea ar fi personalizat ideile, diminuându-le. Faptul că acelaşi personaj, utilizat cu succes atunci, a fost din nou scos la lumină de curând, la fel de inexplicabil, pentru a distruge o importantă instituţie de cultură, aşa cum distrusese un important partid istoric, nu se explică prin calităţile lui, oricât de negative, cât prin valoarea lui de întrebuinţare, prin uşurinţa cu care poate fi folosit. Este în fond explicaţia simplă a unor situaţii care par de neînţeles. Uluitoare ascensiuni şi cariere senzaţionale având ca protagonişti inşi lipsiţi de orice calităţi care să le explice se dovedesc deodată perfect explicabile prin maleabilitatea acestor fiinţe, făcute să ia forma oricărui vas în care sunt turnate şi-a oricărei voinţe dispuse să le manipuleze.

Până la urmă, problema oricărei puteri este aceea de a găsi astfel de fiinţe prin care să se poată exprima, multiplicându-se.

170

Polemici americane

Ecoul înfiinţării Alianţei Civice în exilul românesc a fost cel puţin la fel de mare ca în ţară. După emoţia răvăşitoare a revoluţiei şi deznădejdea dezamăgirilor de după, după romantismul Pieţei Universităţii şi ruşinea criminală a mineriadelor, românii din exil au privit Alianţa nu numai ca pe o speranţă, ci mai ales ca pe o garanţie că, în sfârşit, şmecheria şi manipularea e exclusă, deci că pot să se implice ei înşişi într-o acţiune care îşi propunea – şi nu era exclus – să influenţeze soarta ţării. Aproape în acelaşi timp cu crearea filialelor AC în oraşele României s-au organizat puncte de sprijin ale Alianţei Civice la New York, Los Angeles şi München. S-au organizat este formularea corectă, în sensul că s-au organizat singure, nu le-am organizat noi, am fost pur şi simplu anunţaţi că s-au constituit, trimiţându-ni-se liste impresionante de membri, însoţite de scurte CV-uri. Aveau vârste extrem de diferite, aparţinând diverselor straturi ale exilului, de la bătrâni care reuşiseră să fugă înainte de 1948, până la frontierişti sau invitaţi la diverse reuniuni ştiinţifice din anii '70, care „au ales libertatea“. Îmi amintesc listele de la New York: mulţi doctori, fizicieni, ingineri, dar şi muncitori de diverse feluri şi mai ales şoferi, foarte mulţi şoferi de taxi, e adevărat că având studii universitare... Eram, pe de o parte, impresionaţi şi chiar flataţi de această adeziune necondiţionată de peste mări şi ţări, dar şi puţin neliniştiţi de faptul că, în mod evident, nu puteam avea nici un fel de control asupra acţiunii lor, care puteau fi manipulate, după cum nu ne puteam feri de infiltrările menite să ne compromită.

N-am ştiut, de exemplu, niciodată, dacă polemicile şi invectivele, dezbinările, demascările reciproce care au izbucnit prin 1992 printre membrii Alianţei Civice din Statele Unite au fost rodul unor infiltrări organizate savant sau pur şi simplu o consecinţă a faptului că toţi erau români şi purtau în sânge, oricât de departe, incapacitatea de a se solidariza. În orice caz, duritatea schimbului public de replici între Dorin Tudoran şi Părintele Calciu m-a întristat profund, nu numai pentru că nu păstra nimic din spiritul Alianţei în numele căreia vorbeau, dar nu semăna nici cu ei înşişi, sau cel puţin nu cu ceea ce reprezentau ei în ochii celorlalţi. Îşi făceau rău, făcându-ne rău şi nouă şi abia născutei speranţe. Mă simţeam victima lor, după cum nu mă îndoiam că, la rândul lor, erau victimele celor care îi învrăjbiseră, manipulaţi poate şi ei de alţii, într-o operaţie de discreditare de gradul doi sau trei.

Dintre punctele de sprijin ale Alianţei aveau să rămână peste ani reprezentanţele Memorialului Sighet, pe care nu s-a mai obosit nimeni să le manipuleze pentru că aveau un aer mai curând ştiinţific şi lipsit de periculozitate politică.

De fapt, ceea ce se întâmplă la Memorial sper că este de natură să schimbe mult mai adânc şi mai definitiv situaţia.

171

Ciuperca de pe preş

Legătura dintre noi şi ciuperci a avut în cele din urmă şi o excrescenţă de natură politică al cărei impact a fost favorizat – cum, de altfel, nu mă îndoiesc că fusese programat – de importanţa inclusiv sentimentală pe care o aveau ele în viaţa noastră. Era, la puţin timp după ce fusesem din nou interzisă în '88, un început de toamnă în care nu mai pridideam cu mersul în pădure. De fapt, de fiecare dată se dădea o mică luptă între plăcere (plecarea la cules) şi datorie (rămânerea la scris) şi de fiecare dată datoria era înfrântă de argumentul ipocrit şi pragmatic al procurării hranei. De fapt, poate chiar fără să ne dăm seama, foloseam nevinovata plăcere ca pe-o terapie împotriva tensiunii în creştere. Erau, în acel an, atât de multe pâinişoare (nişte bureţi dolofani, alburii, cu pălăria umbrită verzui sau roşcat) care se înmulţeau de la o zi la alta, încât începuseră să apară şi în curţi. Chiar la noi în livadă apăruse una de dimensiuni neobişnuite şi care nu părea să aibă de gând să se oprească din crescut. Hotărâsem, cu vecinii, când depăşise dimensiunile unei farfurii mari, să nu ne atingem de ea, să vedem cât este în stare să se rotunjească. Deocamdată avea diametrul unui tort.

Tocmai voiam să dăm o raită prin pădure, înainte de a ne aşeza la scris, şi închideam portiţa încărcaţi de coşuri şi plase goale, când din capătul străzii a apărut fugind un paznic trimis de la primărie să ne spună că am primit telefon de la Bucureşti „să venim repede, că ni s-a inundat casa“. Am aruncat coşurile din mâini, am închis casa şi ne-am suit în maşină. Dar cum numai sora mea avea numărul de telefon al primăriei pentru cazuri de forţă majoră, ne-am oprit mai întâi la poştă să aflăm despre ce e vorba. Legătura cu Bucureştiul, aflat la 40 km distanţă, se obţinea încă prin telefonistă, telefonista lipsea, am căutat-o prin curte. Geta – auzindu-se ca de la capătul lumii – ne-a spus că primise un telefon de la vecinii de sub noi că „pe sub uşa noastră curge apă în valuri“. S-a dus repede să vadă despre ce e vorba, evident nu putea fi decât o conductă spartă, dar în mod ciudat n-a putut intra, casa scărilor, despre care nici nu ştia că se poate închide, avea un riglu tras în interior; a strigat, a sunat la vecinii care o anunţaseră, ale căror geamuri erau deschise şi se auzeau vorbind, dar n-au răspuns, le-a telefonat, n-au ridicat receptorul. În cele din urmă a renunţat, înţelegând că e ceva mai ciudat decât o conductă spartă.

Am plecat la Bucureşti, am ajuns acasă, casa scărilor nu mai era închisă, iar din apartamemntul nostru nu curgea nici o picătură de apă. Totul era normal, cu excepţia telefonului vecinilor. Am sunat la ei, ne-au deschis şi i-am întrebat de ce au inventat povestea cu apa, când în mod evident nu fusese nici un strop. Apăruseră în uşa apartamentului amândoi, bătrâni, decrepiţi, cu cei doi pechinezi iţindu-şi capetele ciufulite printre gleznele ei umflate şi picioarele lui cu ghetre străvechi trase peste şlapii de molton. Aveau aerul că au fost deranjaţi şi – în timp ce el ne privea cu un fel de curiozitate mirată – ea ne-a răspuns scurt că probabil li s-a părut, graseind ca de fiecare dată când voia să sublinieze că aparţinea „lumii bune“, aflate deasupra sau, în orice caz, în afara criteriilor lumii de acum. Nu păreau speriaţi, nici cuprinşi de remuşcări, mai degrabă pătrunşi de importanţa datoriei împlinite şi atenţi la reacţia noastră pe care urmau probabil s-o descrie.

– Cum să vi se pară? am vrut să întreb, dar mi-am dat seama că nu mai era nimic de adăugat, mai ales că – dacă totul a fost inventat – rostul invenţiei nu putea fi decât scoaterea noastră pentru câteva ore din casa de la ţară, care trebuia percheziţionată. Ne-am întors, deci, în grabă la Comana, stăpâniţi mai mult de furia de a fi fost manipulaţi atât de sfidător, decât de frică. Nu aveam nimic de ascuns, cu excepţia caietelor – pe care oricum le luam mereu cu noi –, dar ne simţeam batjocoriţi şi umiliţi, dispreţuiţi cu neruşinare pentru că nu învăţasem încă suspiciunea totală, neîncrederea absolută. Evident, am găsit casa răvăşită, cele trei încăperi de paiantă şi pătulul de scânduri transformat în birou deveniseră grămezi de cărţi, cergi, haine vechi, farfurii de pământ ars, lămpi de gaz, ulcioare, găleţi, ziare, cutii de medicamente, amestecate într-o devălmăşie descurajantă şi – cum să spun? – demonstrativă. Pentru că

172

harababura era atât de mare încât nu părea născută din întâmplare, ci părea construită, aranjată. Ea părea chiar scopul, nu rezultatul unor eforturi, nu se produsese în căutarea a ceva, ci fusese produsă cu bună ştiinţă. Singurul scop fiind, probabil, impresionarea, înspăimântarea noastră. În clipa în care am avut această intuiţie, aproape flatantă, de spectator pentru ochiul căruia fusese amenajat decorul, furia mi-a trecut brusc: dacă nu ne speriam, manipularea putea să-i coste mai mult pe ei decât pe noi. Am ieşit în curte şi fără să mă gândesc la ceva anume am luat-o spre livadă. Ciuperca uriaşă dispăruse, iar prin gardul de sârmă vecina Niculina mă privea cu un aer vinovat, mi s-a părut, sau poate speriat.

– Coana Niculina, i-am spus cu un reproş obosit, nu ne-am înţeles să n-o culegem, să vedem cât e în stare să crească?

Dar înainte să termin, Niculina a izbucnit în plâns şi-n nişte explicaţii pe care cu greu reuşeam să le înţeleg:

– Ştiam eu, eram sigură c-o să observaţi, le-am şi spus că imediat ce veniţi o să vă daţi seama. Că eram în grădină la copilit şi numa' ce văd doi haidamaci că sare gardu' din spate şi o ia prin livadă, nici n-am văzut că s-o atins şi de ciupearcă. Io am fost sigură c-or venit la furat butelia, că ăştia pândesc cum pleacă omu', şi m-am pus pe strigat la ei: ce căutaţi în curtea omului, ştergeţi-o dacă nu vreţi să chem miliţia, da' ei nici că le-o păsat, o trecut pe lângă mine şi mi-o spus să-mi ţân gura dacă vreau să-mi rămână băiatu-n servici, şi să nu mă prindă că vă spun ceva că n-o să-mi fie bine, să nu zâc că nu mi-or spus, şi-or intrat în casă şi numai ce auzeam troncănind şi răsturnând, nu ştiu ce-or stricat pe-acolo, da' când or plecat mi-or mai strigat o dată că dacă spun cuiva c-or fost îi vai de mine, da' ştiam eu c-o să vedeţi cum veniţi, şi de ciupercă, numa' acum am băgat de seamă.

În timp ce făceam ordine, când aproape ne liniştisem, lui R. – cu acel obositor obicei al lui de a nu scăpa din vedere nimic – i-a venit ideea că percheziţia putea fi doar pretextul menit să camufleze instalarea unor microfoane, deci de acum înainte nu va mai trebui să vorbim nici aici în casă. De altfel, mă chemase afară în curte ca să-mi împărtăşească presupunerea care avea să ne complice şi aici viaţa. Nu era exclus să aibă dreptate, dar în acelaşi timp mi se părea că precauţia de a nu cădea pradă microfoanelor era mai insuportabilă şi chiar mai periculoasă decât ignorarea lor, lăsându-le, dacă existau, să înregistreze tot ce puteau să înregistreze. La urma urmei, aveam de ales între a trăi o viaţă înregistrată sau a nu trăi deloc. În timp ce vorbeam, îmi dădeam seama că de fapt deja pierdusem, indiferent cât de logică îmi era argumentaţia, ştiam nu numai că intrasem într-o nouă escaladare a nebuniei, dar şi că manipularea le reuşise, cu sau fără inundaţie, cu sau fără percheziţie, cu sau fără microfoane, reuşiseră să ne tulbure, să ne tracaseze, să ne demonstreze că suntem, cel puţin psihologic, la cheremul lor.

Peste o săptămână, când ne-am dus la Bucureşti ca să cumpărăm pâine, în faţa apartamentului nostru, aşezată cu grijă pe preşul din faţa uşii, ne aştepta ciuperca.

A fost una dintre puţinele dăţi când ne-a cuprins cu adevărat frica. Tocmai pentru că totul era absurd. Ne-am adus aminte că R. avea o povestire absurdă în care o ciupercă creştea simbolic, fără să se oprească, cotropind apartamentul unei familiei. Dar familia se salva tranşând ciuperca gigantică şi punând-o în vânzare, transformând-o într-o afacere şi chiar într-un destin: obţineau titluri academice în domeniul culturii ciupercilor, înfiinţau un institut de studii micologice, asigurau necesarul de proteine al ţării, odaia miracolului grotesc era aşezată sub o cupolă de cristal, ca o relicvă fundamentală. Povestirea apăruse în „România literară“ fără să se întâmple nimic, dar, la apariţia în volum, revista „Luceafărul“ îi dedicase o cronică în care era considerată o batjocorire a poporului, care va şti să pedepsească insulta.

Dar asta nu era decât o circumstanţă agravantă. Ceea ce mă înspăimânta era caracterul insidios, subliminal, păstrat la nivelul sugestiilor, al întregii întâmplări. Era ca şi cum ne-ar fi spus: voi ştiţi că noi ştim că voi ştiţi, dar nu trebuie să uitaţi că şi noi ştim că voi ştiţi că noi ştim.

173

Maşina de scris

Nu mai ştiu dacă era o zi de toamnâ târzie în '88 sau una de la sfârşitul iernii în '89, dar era una dintre acele dimineţi în care, când deschizi ochii, îţi vine să-i închizi la loc, ca să nu fi obligat să ieşi din pat şi din casă. Era foarte frig şi aproape întuneric, deşi trecuse de 8, dar, bineînţeles, nu mergea nici căldura, nici lumina, iar ieşirea de sub straturile de plăpumi şi cergi pentru a intra sub rândurile suprapuse de pulovere presupunea un adevărat gest de curaj. Un curaj pe care nu aveam cum să-l amân pentru că la ora 10 trebuia să fiu la miliţie cu maşina de scris pentru controlul anual. Primisem programarea de mai bine de o săptămână şi de atunci nu făceam decât să mă gândesc cu groază la dimineaţa pe care aveam s-o petrec în holul întunecos şi cu ciment pe jos unde mai fusesem cu un an în urmă, cu maşina de scris purtată în braţe, dar cu foile de hârtie – pe care urma să execut exerciţiul de control – aduse de acasă. Deşi R. avea tendinţa să mă înlocuiască în toate obligaţiile neplăcute – după povestea cu Arpagic –, de data aceasta nu se putea, pentru că eu eram titulara maşinii de scris pe care, după moartea Tatei, Mama mi-o dăruise ca amintire.

Deşi Circa 3 Miliţie se afla pe strada Cazzavillan colţ cu Nuferilor, nu departe de noi, ţin minte ca pe un calvar umilitor drumul sub ploaie, în care nu aveam destule mâini să ţin în acelaşi timp umbrela, maşina de scris şi servieta cu hârtie de scris. Cele patru mese din holul secţiei de Miliţie erau ocupate de cei programaţi mai devreme, dar care nu reuşiseră să-şi îndeplinească obligaţiile (copierea de trei ori a aceleiaşi pagini, umplute în întregime cu rânduri formate din litere majuscule, minuscule, semne de punctuaţie aşezate într-o ordine aleatorie nesemnificantă, întreruptă de un citat din „Scânteia“), în timp ce următorii trei sosiseră şi aşteptau în picioare lângă uşă cu maşinile de scris în mână sau aşezate alături, pe ciment. Încăperea, destul de mare şi având o singură fereastră îngustă şi înaltă, era deosebit de întunecoasă, mai ales acum, când din exterior venea în locul luminii un fel de gaz gri, iar curentul era şi aici întrerupt. La masa lângă care mă aşezasem în aşteptare lucra un domn foarte bătrân, cu multe dioptrii şi cu degetele tremurând pe clape mai mult decât de emoţie. Mi-am dat seama că m-am aşezat greşit, că probabil va termina ultimul, dar nu mai aveam ce să fac şi, într-un fel, umilinţa de a aştepta asemenea celorlalţi mă liniştea şi mă încuraja în speranţa că aici nu se ştie cine sunt, deci nu am de ce să mă tem. Şi într-adevăr, când mi-a venit în sfârşit rândul, o voce de la ghişeul de lângă mine m-a strigat alb „Tovarăşa Rusan Otilia Valeria“ şi o mână mi-a întins cu indiferenţă modelul de copiat.

M-am aşezat, mi-am instalat maşina de scris, am deschis-o, am introdus hârtia şi am început să copiez. Modelul era o foaie A4 aproape zdrenţuită, murdară şi cu urechi la colţuri, pe care se distingeau cu greu literele de copiat. Am privit citatul din josul paginii: era acelaşi ca şi anul trecut, deci modelele nu mai fuseseră schimbate cel puţin de un an. Am început să lucrez, rugându-l pe Dumnezeu să nu greşesc şi să nu trebuiască s-o iau de la capăt, şi, dacă am noroc, să termin în mai puţin de o oră jumătate. În timp ce băteam cu grijă clapă după clapă, mă gândeam dacă toată această corvoadă poate să aibă o altă utilitate decât cea profilactică, a umilinţei şi a spaimei pe care ne-o transmite, împiedicându-ne să scriem manifeste sau alte texte subversive. Mă întrebam dacă, la o adică, ar putea fi identificat după un manifest găsit autorul lui prin compararea literelor cu aceste sute de mii de pagini căznite. Mă îndoiam. Mi-am adus aminte manifestul pe care-l găsisem cu câteva seri în urmă în Cişmigiu. Un petec de hârtie mai mic decât un sfert de coală ministerială acoperit cu un scris tremurat de om bătrân şi neobişnuit cu scrisul.

– Tovarăşa Blandiana?Deasupra mea stătea aplecat un tânăr slab şi înalt în uniformă de plutonier de Miliţie.

Am ridicat ochii nevenindu-mi să cred.– Tovarăşa Blandiana, a repetat, după ce terminaţi treceţi în biroul patru. Şi mi-a arătat

cu mâna o uşă din fundul holului spre care s-a şi îndreptat fără să mă mai privească.

174

Un timp pur şi simplu n-am mai putut să scriu. Deci ştiau cine sunt. Dar ce fusese asta? O invitaţie? Anunţul unei viitoare reţineri? O ameninţare? Vocea fusese albă, fără nici o conotaţie, dar faptul că nu-mi folosise numele din buletin ce putea să însemne? Apoi mi-am dat seama că îmi vorbise scăzut, aplecat peste mine, ca şi cum n-ar fi vrut să audă şi ceilalţi, ca şi cum ar fi fost un secret al nostru. M-am uitat în jur să văd dacă ceilalţi au observat şi am întâlnit ochii solidari cu ai mei, înspăimnântaţi, ai unei tinere femei care bătea la maşină în stânga mea. Evident, auzise şi se speriase. Mă cunoştea şi-i era teamă pentru mine? Sau poate şi pentru ea?

Am reuşit cu greu să termin ceea ce trebuia să scriu şi am predat paginile la ghişeul de la intrare unde, după ce am fost întrebată cum mă numesc şi am răspuns „Rusan Otilia Valeria“, mi s-a spus „În regulă. Sunteţi liberă“. Deci cel de la ghişeu nu era la curent cu invitarea mea în biroul 4. O clipă am fost tentată să profit de această necoordonare şi să plec. Dar mi-am dat seama că ar fi fost o prostie: ştiau oricum cine sunt. M-am întors, deci, şi am bătut la uşa pe care scria 4. Spre surpriza mea am auzit mai multe voci – unele de bărbaţi, altele de femei – răspunzând. Am intrat şi m-am oprit lângă uşă. Era o cameră mare şi mult mai luminoasă decât holul, în care şase birouri erau aşezate într-un fel de semicerc cu faţa spre uşă, la fiecare dintre ele fiind aşezat cineva care mă privea cu atenţie. Erau doi bărbaţi şi patru femei, bărbaţii şi una dintre femei fiind îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri de Miliţie. Abia după ce am plecat mi-am dat seama că de emoţie nu observasem gradele.

Mă oprisem lângă uşă şi nu ştiam ce trebuie să fac în continuare, cum nu ştie un actor ce să facă pe scenă cu mâinile, stânjenită de atenţia, mai mult, decât de curiozitatea care mi se acorda.

– Am fost chemată, am rostit oarecum nesigură şi m-am oprit aşteptând.– Da, sigur, noi v-am chemat, a răspuns una dintre femei, zâmbindu-mi larg şi

antrenând şi aprobarea celorlalţi.Logic ar fi trebuit să întreb „De ce?“, dar nu ştiu de ce am preferat să aştept. Era ceva

care nu se lega între amabilitatea lor evidentă, oarecum jenată, situaţia mea şi locul în care ne găseam. Singurul lucru clar era jena care ne cuprinsese pe toţi, cu atât mai mult cu cât eu continuam să stau în picioare, în faţa lor aşezaţi, într-o încăpere în care nu mai era nici un scaun în plus. Tăcerea care se prelungea părea a fi mai greu de suportat pentru ei decât pentru mine, pentru că de mine, în mod evident, nu putea să depindă nimic.

– Ştiţi, noi vă avem poeziile aici, spuse o altă femeie, foarte tânără, ducându-şi cu un fel de timiditate mâna spre piept. Şi ceilalţi au aprobat-o aproape fără gest, dar în mod evident. Era vorba evident de poeziile care apăruseră cu câţiva ani în urmă în revista Amfiteatru şi care, după declanşarea scandalului, fuseseră copiate de mână şi difuzate spontan. Ce-aş fi putut să răspund? Asemenea declaraţii de simpatie însoţite de scoaterea poeziilor din portofel mi se întâmplau destul de curent, dar acum era vorba nu numai de un sediu oficial, ci şi de mai multe persoane aflate în exerciţiul funcţiunii. Frica mea fusese înlocuită cu mirarea, dar nu mai puţin stânjenitoare.

– V-am chemat de fapt ca să vă întrebăm ceva, a spus de data aceasta unul dintre bărbaţi, probabil şeful, şi, cum eu continuam să aştept, şi-a privit colegii ca şi cum le-ar fi cerut ajutor şi s-a oprit.

– Vă ascult, am spus eu încercând să salvez situaţia care începea să devină penibilă, dar bărbatul pusese ochii în pământ în căutarea unei formule care se încăpăţâna să nu apară.

– Ce v-au făcut ăştia? Asta am vrut să vă întrebăm, explodă aproape fără să vrea tânăra care vorbise şi de poezii, iar expresia folosită, ca şi tonul, atât de exasperat încât era aproape comic, m-au făcut să replic la rândul meu fără să mă mai gândesc:

– Care ăştia? Dar imediat mi-am dat seama că îi jignisem prin mirarea de a-i vedea luând distanţă faţă de aparatul represiv şi le-am povestit pe scurt ce mi se întâmplase după ultimul scandal produs de transformarea motanului meu într-o caricatură a dictatorului.

175

În timp ce vorbeam mă miram eu însămi de naturaleţea şi sinceritatea cu care le vorbeam la numai câteva minute după ce nu exclusesem că vor să mă aresteze, de felul în care mă priveau, mă ascultau şi au venit pe rând să-mi strângă mâna înainte de a pleca. Nu faptul că acest dialog ar fi putut să aibă loc cu un ofiţer de Miliţie era uimitor, ci faptul că el s-a petrecut cu şase deodată, şase colegi aflaţi în acelaşi birou şi care nu se temeau şi nu se ascundeau unii de alţii. Lipsa suspiciunii era atât de neînchipuit, încât ţin minte că am transformat-o, în acea atmosferă depresivă, într-un adevărat argument al speranţei şi am povestit întâmplarea la cât de mulţi am putut, cu sentimentul că le ofer un mic punct de sprijin. Mai bine informaţi decât mine, unii mi-au explicat libertatea de exprimare a ofiţerilor de Miliţie prin antipatia bine cunoscută pe care aceştia o purtau securiştilor, plătiţi cu salarii cel puţin duble decât ale lor. Poate că aveau dreptate, dar asta nu scădea cu nimic din încurajarea pe care bizara scenă de la secţia de miliţie mi-o transmisese. Paradoxal, speranţa mea era direct proporţională cu lipsa mea de iluzii. Într-o lume absurdă, absurditatea întrebării „Ce v-au făcut ăştia?“ funcţiona în mine ca un antidot, o otravă în stare să prevină otrăvirea.

176

Şi atunci, şi acum

Înstrăinarea (senzaţie complexă din care nu lipseşte nici o undă de jignire aproape personală, nici una de durere aproape fizică) pe care o simt mergând prin propriul meu oraş, prin propriul meu cartier, pe propria mea stradă...

Totul s-a schimbat şi se schimbă cu o viteză care mă oboseşte, mă buimăceşte şi nu pare să folosească la ceva. În orice caz, mie mi-e greu să înţeleg la ce foloseşte. Acolo unde fusese o croitorie, s-a deschis un bar, care a dat faliment şi a fost înlocuit de o coafură, care a dat faliment şi a devenit un magazin de computere, care a dat faliment şi a fost înlocuit cu un foarte elegant magazin de cosmetice de lux, unde nu se vede niciodată nici un client. De la o schimbare la alta, magazinele au devenit tot mai elegante, dar parcă tot mai zadarnice. Oricum, tot mai străine. Griul şi tristeţea dinainte îmi trezeau repulsia, dar şi compasiunea – şi prin asta mă înrudeau cu urâţenia şi sărăcia lor –, în timp ce efortul de strălucire, ţipla sau chiar aurul de azi mă resping, mă alienează, mă fac să mă simt străină de cei care vând, de cei care cumpără, de cei care trec în maşini imense (de altfel s-au schimbat mărcile, nu personajele), ca şi de cei care-i invidiază pe cei care trec în maşini imense.

Să însemne asta că mă simţeam mai acasă în sfârşitul de dictatură decât în începutul de capitalism?

Masochistul din mine s-ar putea grăbi să răspundă da.Dar cum aş fi putut să mă simt mai acasă, când nici în casă nu vorbeam cu voce tare ca

să nu se audă în maşina pândind din stradă sau în microfonul pândind din telefon? Când nici un om întâlnit pe stradă (şi, cu cât mai prietenos, cu atât mai suspect) nu eram sigură că nu se va duce să transcrie fiecare vorbă pe care i-am spus-o? Desigur nu.

Dar atunci, dacă nu m-am simţit acasă nici atunci, nici acum, dacă am fost altfel decât cei din jur şi atunci, şi acum, unde şi ce era acea casă pe care nu mi-am pus niciodată problema s-o părăsesc şi care în cântarul existenţial trăgea mai greu decât toate mirajele libertăţii? Şi chiar dacă nu era vorba doar de casă, ci de mult mai mult decât atât, de rădăcini, nu este umilitor că dintr-un univers în care totul zboară, trece, se schimbă, se amestecă, se combină, eu să nu am nici dorinţa, nici puterea să mă smulg? Şi într-o asemenea răsturnare de lumi eu să mă încăpăţănez să rămân aceeaşi, să fiu la fel de străină şi de ceea ce a fost, şi de ceea ce o să fie?

177

Mai multe vieţi, mai multe nume

Era o perioadă în cursul anului 1990, în care niciodată, când un necunoscut se îndrepta spre mine pe stradă, nu ştiam dacă o face ca să mă insulte sau ca să mă îmbrăţişeze. Mi se întâmpla relativ des şi una, şi alta, şi – oricât ar părea de ciudat – mă stresau în mod egal. Mai ales cei ce se repezeau să mă sărute declanşau în mine un fel de perplexitate despre care-mi dădeam seama că e ridicolă, dar nu mă simţeam în stare să o înlocuiesc prin altceva. În mod normal, o femeie sărutată de un necunoscut pe stradă reacţionează dându-i o palmă. Dar, în mod evident, eu nu eram sărutată ca femeie. Dar ca ce? – Ca icoană, răspundea R., cu umor. Adevărul e că brusca libertate cu care nimeni nu ştia prea bine ce trebuie să facă, crease un fel de surescitare generală, vecină cu isteria.

Dar asta nu era decât o formă extremă datorată unor condiţii extreme. Adevărul este că am avut întotdeauna însuşirea (mai puţin calitate şi mai mult nenoroc) de a atrage şi de a entuziasma tot felul de personaje bizare, a căror admiraţie avea mai multe şanse să mă compromită decât să-mi fie de folos. Am primit întotdeauna scrisori atât de exaltate de la persoane de cele mai multe ori necunoscute, încât faptul că-mi citiseră cărţile cu pasiune şi acestea le treziseră o astfel de admiraţie sfârşea prin a mă îngrijora, chiar dacă inteligenţa observaţiilor şi sensibilitatea adeziunii ar fi trebuit să mă flateze. Şi totuşi, nu aveam întotdeauna puterea să nu le răspund – sau dacă nu o făceam, rămâneam cu remuşcareea că nu o fac –, deşi ştiam că în felul acesta îmi complicam – existenţa. Era ceva asemănător psihologic cu faptul că m-am simţit întodeauna obligată să confirm primirea şi să mulţumesc autorilor necunoscuţi, chiar dacă, uneori, fără valoare – care îmi trimiteau cărţi, mai mult decât colegilor, egalii mei, faţă de care nu mi se păreau la fel de necesare gesturile de politeţe şi protocol. Era ca o formă de compensare a lipsei lor de noroc – nenorocul de a nu avea talent, dacă nu-l aveau, nenorocul de a nu avea succes, dacă aveau talent – care îmi eluda sentimentul, oricât de absurd, de vinovăţie pentru inegalitatea dintre noi. O vinovăţie pe care faptul că o simţeam aberantă nu o făcea să înceteze, simţită, de asemenea, de-a lungul unei întregi vieţi, în preajma femeilor mai puţin frumoase decât mine, sau a celor mai puţin bogaţi decât mine, chiar dacă eu însămi nu eram nici foarte bogată, nici foarte frumoasă. Nu lipsa de măsură, ci lipsa de dreptate mă deranja, nedreptatea despre care ştiam singură că este de neevitat, pentru simplul motiv că egalitatea perfectă nu putea fi nici realizată, nici de dorit. Doar că nu inegalitatea, atâta cât mă privea, mi se părea de nesuportat, ci faptul că eu mă aflam pe talgerul încărcat al cântarului.

Dar nu despre complexele mele de vinovăţie, justificate sau nu, este vorba, ci despre existenţa mea publică, ale cărei linii sunt desenate mereu de ceilalţi, pentru mine şi din afara mea, fără ca eu să reuşesc să ţin pasul cu evoluţia desenului trasat rapid, şters şi redesenat, înainte de a avea timp să reacţionez la schimbările lui. Şi nici măcar această determinare exterioară nu este cea mai de nesuportat, ci deosebirea între personajul care-i răspunde prompt şi eu însămi, sau ceea ce eu cred că sunt eu însămi, fiinţa fericită în închisoarea paginii sale cu pereţii camerei mulaţi, ca o dublură protectoare pe craniu.

De fapt, problema este aceea a unor trăsături multiple, despre care ştiu că fiecare este eu însămi, fără măcar să pot spune că poartă numele meu, pentru că nu port un singur nume.

Otilia era numele Mamei, iar Valeria numele Mamei Mamei, care a murit cu mult înainte de naşterea mea. Sunt două nume evident latine, care au fost date într-un sat românesc din Munţii Apuseni (Blandiana) într-o perioadă în care ţăranii se apărau astfel împotriva maghiarizării numelor de către administraţie, alegând nume care nu puteau fi traduse. Mie mi-au fost date cele două nume foarte frumoase ca o moştenire, ca o legătură între generaţii. Sunt singurele mele nume oficiale, din paşaport. Din păcate, nu le-am folosit niciodată. Doina şi Ana m-am botezat singură: Doina, când eram foarte mică şi am început să-mi spun mie însămi astfel, până m-a imitat toată lumea (până azi acesta este numele meu în familie şi pentru

178

prieteni), iar Ana a apărut din nevoia camuflării, ca o încercare de supravieţuire într-o perioadă în care, Tata fiind închis, n-aş fi avut nici o şansă să public cu numele meu real. Aşa a apărut pseudonimul în care Ana nu este decât rima la Blandiana. Faptul că, în timp, acesta a devenit adevăratul meu nume nu mai ţine de istoria mea, ci de istoria literaturii.

Ceea ce rămâne este bizareria uşor neliniştitoare a prea multor nume. Chiar dacă situaţia mi se datorează în mare măsură mie însămi, ea nu este mai puţin tulburătoare şi misterioasă. Nu ştiu de ce m-am botezat când abia ştiam să vorbesc cu un alt nume decât cele cu care fusesm botezată şi mai ales nu ştiu de ce toată lumea din jur s-a conformat acestui capriciu nefiresc. O conformare atât de totală, încât, când am terminat liceul, am primit diploma de bacalaureat cu prenumele Doina (ceea ce dovedea că aşa figurasem în catalog de-a lungul anilor de liceu), încât a trebuit să fie anulată şi corectată cu adevăratele mele prenume: Otilia-Valeria. Această situaţie, complicată mai mult şi mai total de apariţia pseudonimului literar – ca o umbră produsă de un astru nevăzut devenită mai reală decât obiectul răsfrânt – ar fi fost de mirare să nu aibă nici un fel de urmări asupra formării mele. Iar atunci când, după '89, destinul meu s-a despărţit cu violenţă în două ape curgând în sensuri contrare, nu e de mirare că presiunea asupra mea a diverselor mele vieţi, nume, imagini a fost uneori aproape de nesuportat.

Am trăit primul deceniu de după revoluţie ca şi cum aş fi fost două fiinţe care aproape nu se cunoşteau între ele. Pe de o parte, îmi apăreau cărţi peste cărţi în alte ţări, aveam lecturi publice tulburătoare prin interesul, curiozitatea şi seriozitatea cu care eram ascultată de nişte cititori străini de limba, viaţa şi istoria mea, care mă descopereau şi mă sărbătoreau ca scriitor. Pe de altă parte, acasă îmi erau jupuite şi mâzgălite cu insulte cărţile, care mi se aruncau în curte (aceeaşi curte în care cu un an, sau doi, sau trei, înainte mi se aruncau, în condiţii de risc, flori). Organizam mitinguri de sute de mii de persoane, vorbeam în pieţe publice, în teatre sau în cămine culturale, la “Dialogurile Alianţei Civice”, scriam proteste şi declaraţii cerând partidelor să-şi respecte promisiunile electorale , mă întorceam acasă seara târziu, prea obosită pentru a mă mai aşeza la masa de scris ca să notez măcar faptele sau ideile principale ale zilei. Simplul fapt că după '89 jurnalele mele sunt numai din străinătate, scrise de obicei în avioane, dovedeşte în ce măsură scrisul nu mai încăpea sub nici o formă în viaţa mea. Priveam în jurul meu – în acele încăperi, supraaglomerate de oameni, cu scaune desperecheate şi mese şchioape, fixate să nu se clatine cu bucăţi de carton îndoit aşezate sub picioare, în care îmi petreceam nesfârşitele ore de agitaţie ale Alianţei Civice – şi adesea mă întrebam câţi dintre acei colegi de idei şi de implicare dezinteresată şi aproape pătimaşă, solidară cu mine şi urmându-mă necondiţionat, îmi citiseră vreo carte. Cu siguranţă, mulţi, dar în nici un caz toţi, şi chiar dacă o făcuseră, se întâmplase de mult, într-o altă viaţă, în care erau ei înşişi alţi oameni. Faptul că fuseseră cititori aparţineau unei lumi revolute, când timpul mai avea răbdare pentru aşa ceva. Ar fi trebuit poate să mă simt jignită, dar nu era cazul, aşa cum nu se simţeau jigniţi cei câţiva mari pictori care pictau lozinci pe fâşii de pânză întinse pe nişte scânduri sprijinite pe spătare de scaune, în timp ce Nea Gigi, macaragiul care dărâmase în martie 1990 statuia lui Petru Groza şi răspundea acum de recuzita mitingurilor, se plimba printre ei, controlându-i şi dându-le sfaturi: „Literele mai mari să se vadă, şi nu vă mai moşmondiţi atâta, daţi-i drumul“.

Trecerea de la o formă de existenţă la alta era cea mai dificilă, cu atât mai dificilă cu cât se petrecea în secvenţe scurte: mergeam pentru două zile la reuniunea Academiei Europene de Poezie de la Lisabona şi mă întorceam cu primul avion, fără să-mi pun măcar problema să văd un muzeu sau să descopăr oraşul, pentru ca să pot ajunge la un Dialog al Alianţei Civice de la Zalău. Iar distanţa şi diferenţa nu erau doar între cele două extremităţi ale continentului, ci între două destine, de fapt incompatibile, între care nu-mi dădea totuşi prin minte să optez. Eram conştientă că într-o parte aveam de câştigat totul, în timp ce în cealaltă nu aveam decât de pierdut, dar asta nu făcea opţiunile mai uşor de clarificat, pentru că între succes şi sacrificiu

179

nu exista o limbă comună în care să se poate duce dialogul, cântări valorile şi lua hotărâri. Nu-mi rămânea decât să continui această viaţă dublă, aşa cum continuam să am mai multe nume. Iar dificile nu erau atât concomitenţa şi diferenţa dintre ele, cât trecerea de la una la alta, dintr-un sens în altul. De fapt, cele două traversări ale graniţei nu erau egale.

Când plecam aveam norocul ca atmosfera din avion – faptul că trebuia de cele mai multe ori să folosesc orele de zbor ca să îmi pregătesc conferinţa pe care trebuia s-o ţin, sau intervenţia de la colocviul la care trebuia să particip, sau să-mi aleg şi ordonez poemele pe care aveam să le citesc, căutându-le corespondenţele din volumele traduse în limba ţării unde mergeam – să mi faciliteze un fel de mutare automată de pe o şină pe alta.

Întoarcerea era însă infinit mai complicată. Oricât de scurt ar fi fost timpul petrecut în afara tensiunilor din ţară, liniştea neutră reuşea să mă destindă, să mă scoată din priza obişnuită, dându-mi o pace sufletească şi mentală care mă lăsa fără apărare, cel puţin câteva ore după întoarcere, în faţa vacarmului problemelor şi acţiunilor în care coboram. N-o să uit niciodată scena, repetată de zeci de ori, a ieşirii din aeroport, unde mă aştepta R., care – după ce ne îmbrăţişam şi ne bucuram de regăsire ca şi cum am fi fost despărţiţi un deceniu – se aşeza la volan şi, înainte chiar de a ieşi cu totul din parcare, începea să-mi spună ce se mai întâmplase în zilele în care lipsisem şi ce aveam de făcut în următoarele ore şi zile, cu cine să mă întâlnesc, unde să iau cuvântul, ce situaţie care aştepta întoarcerea mea trebuia să rezolv. Ţin minte cum, de fiecare dată, în timp ce vorbea – fără să încerc să-l opresc sau să-l întrerup, pentru că era vorba de programe şi necesităţi implacabile – creştea în mine o spaimă pe care o simţeam mai întâi în stomac şi apoi tot mai sus, până devenea un nod în gât, pe care îl opream cu greu să se transforme în plâns. Era, evident, o spaimă iraţională, pentru că ştiam că numai de mine ar fi depins să mă duc, să mă închid în camera mea şi să mă pun pe scris, fără să mă intereseze ce se întâmplă în rest. Să scriu în această lume şi despre această lume, fără să încerc să o schimb.

De câteva ori chiar am făcut-o, lăsând totul baltă şi evadând.Aşa am plecat în 1992 la Mama, în braţe cu ponosita cutie de pantofi, în care timp de

opt ani se strânseseră paginile scrise şi neterminate ale „Sertarului cu aplauze“, îngălbenite de timp şi necitite niciodată din seara de 17 decembrie '89, când am aflat ce se întâmpla la Timişoara. Am avut curajul să le citesc şi am avut puterea să le adaug încă 50 de pagini, încheind romanul şi întorcându-mă în Bucureşti nu numai cu manuscrisul pregătit de tipar, ci şi cu sentimentul că mi-am făcut adevărata datorie şi mi-am câştigat dreptul de a-mi da drumul din nou în groapa cu lei a problemelor colective.

Aşa am plecat şi în primăvara lui 1997, obosită şi deprimată de sfârşitul unei lupte şi începutul alteia, luând cu mine, în afara unui caiet gol, cele patru caiete de câte 200 de pagini, cuprinzând jurnalul celor doi ani de dinainte de revoluţie şi pe care, pe parcursul scrierii lui, îl purtasem, fără excepţie, cu mine în geanta de pe umăr, de teamă că, lăsat acasă, mi-ar fi putut fi rechiziţionat. Era un jurnal scris cu mai bine de şapte ani în urmă şi pe care nu avusesem de atunci nici timpul, nici curajul să îl citesc. Şi întârziam şi acum să o fac.

Citisem cândva că, formaţi din celule care mor clipă de clipă, înlocuite treptat de altele care se nasc în acelaşi ritm, din 7 în 7 ani întregul nostru trup este cu desăvârşire altul.De data asta priveam copertele de vinilin multicolore şi, întinzând mâna să le deschid, m-am întrebat deodată, aproape serioasă, dacă am, oare, dreptul să le citesc? Nici o celulă din trupul meu de la acea oră a lecturii nu existase atunci când au fost scrise acele sute de pagini. Persoana care le-a scris fusese cu desăvârşire alta. Raţiunea care mă împiedica să mă reped să le devor nu se numea, oare, mai degrabă decenţă decât laşitate? Dacă însă aşa stăteau lucrurile, atunci, în legătură cu jurnalele, aceeaşi judecată putea fi aplicată şi cărţilor pe care le-am scris sau pe care le-a scris acea fiinţă, formată din cu totul alte celule turnate în acelaşi tipar şi purtând numele meu. Mai ales că, răsfoindu-le uneori, nu pot să nu mă mir şi să nu mă îndoiesc că aş mai fi în stare s-o fac. Cum puteam fi sigură – după luni şi ani în care în loc să-

180

mi lansez cărţile lansasem, ca pe nişte opere proprii, candidaţi – că voi mai şti scrie? M-a mirat întotdeauna siguranţa lui Homer că Ulise va mai fi în stare, la întoarcerea în Itaca, să-şi încordeze arcul, pe care numai el îl putea încorda. Dar, dacă n-ar mai fi putut-o face, ar fi însemnat că n-a putut-o face niciodată sau că nu el este Ulise? Sunt întrebări pe care mi le-am pus nu o singură dată şi nu am trăit doar o dată acest tip de spaimă. Întotdeauna am scris în salturi, în etape şi niciodată nu am fost sigură că etapa următoare va mai avea loc. Pentru că n-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii. Şi cum această plecare se făcea greu, adesea viaţa refuzând pur şi simplu să se lase întreruptă provizoriu, speranţele şi tensiunea care se acumulaseră aveau un orizont de aşteptare cu valenţe aproape magice. Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia prea plinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea – pentru că se oprea la fel de brusc, şi de fără legătură cu mine, cum începuse – mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de data asta este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă.

Astfel, în timp ce, pe axa absciselor, pe orizontală, aveam două vieţi, între care se împărţea aceeaşi fiinţă, pe axa verticală, perpendiculară pe ea, a ordonatelor, singura viaţă, cea a scrisului, era împărţită între mai multe fiinţe, schimbată din şapte în şapte ani, dar continuându-se – în măsura în care îşi mai aminteau una de alta – între ele. De fapt regula multiplului de şapte funcţionează la fel de misterioasă şi pe orizontala paralelă a realităţii publice. Eu cea de azi – care nu mai suport nici să privesc la televizor oameni politici şi sunt fericită că nu-i cunosc personal decât pe puţini – sunt, oare, aceeaşi fiinţă care organiza mitinguri şi participa la campanii electorale? În mod evident, nu, şi asta nu numai pentru că istoria sau eu ne-am schimbat, ci pur şi simplu pentru că fiinţa aceea a fost înlocuită fiziologic cu alta şi apoi cu alta. Sub cele 4-5 nume se cuprind astfel, de-a lungul timpului, o multitudine de făpturi evoluând pe planuri diferite, despre care îmi e greu să spun dacă sunt orchestrate de cineva, dar, dacă da, cu siguranţă acela nu pot fi eu. Pentru că, dacă în toată această complicată şi greu de încheiat poveste există speranţa unui eu unic, atunci acela nu poate fi decât spectatorul acestei aglomerări de inşi dispuşi să se lase transformaţi în personaje, în măsura în care unul dintre ei ar fi într-adevăr scriitor.

181

De unde vine ura?

Îmi amintesc încă mirarea mea aproape amuzată de la începutul anului '90, când au apărut primele calomnii şi insulte. În mod absurd, dădeam mai multă importanţă insultelor personale, ca să spun aşa, decât celor publice, deşi primele nu făceau valuri decât în sufletul meu, în timp ce celelalte se reverberau, se multiplicau la nivelul societăţii. Articolele, oricât de violente, din presă mă lăsau aproape indiferentă, în timp ce cărţile mele cu pagini mototolite şi acoperite de blesteme aruncate în curte, ca şi persoanele necunoscute insultându-mă pe stradă în timpul Pieţei Universităţii mă atingeau într-un mod mai direct şi mă tulburau. De fapt, era o tulburare care, oricât ar părea de straniu, provenea nu din faptul că mi-era milă de mine, ci din faptul că mi-era milă de ei. Părea că este vorba despre cititori, foşti admiratori, care se arătau acum dezamăgiţi într-un mod violent de poziţia mea publică şi – cum ultimele contacte cu cititorii înainte de a fi fost interzisă fuseseră de-a dreptul pasionale (e destul să mă gândesc la sălile pline până la refuz din Piatra Neamţ, Bacău sau Iaşi) – făceam greşeala să unific cele două categorii de cititori într-un singur portret, al unui personaj sintetic, din care nu reuşeam să înţeleg nimic şi de deruta căruia mă simţeam într-un fel responsabilă. Abia când mi-am pus întrebarea de unde îmi ştiau adresa privată toţi aceşti admiratori revoltaţi şi când am început să observ că scrisorile cu injurii şi măscări purtând aceeaşi grafie reveneau la date fixe ale lunii (datele probabile ale plăţii chenzinelor) am început să înţeleg că era vorba nu de un tip de personaj, ci de un tip de instituţie. Portretul robot al cititorului dezamăgit era deci o ficţiune, opera unui creator cu epoleţi, chiar dacă nu era exclus ca în isteria crescândă să fi putut cădea, victime ale dezinformării menite să-mi „destrame anturajul“, şi cititori reali. În orice caz, femeile bătrâne care mă acostau la piaţă, cerându-mi să-l las pe domnul Iliescu să muncească, cred că erau reale – în orice caz şi vulgaritatea, şi ura lor păreau autentice –, chiar dacă vorbeau în formule prefabricate. La început acest tip de ură îmi apărea atât de exagerată, încât devenea comică şi nu puteam s-o iau în serios. Romi cântărea la propriu kilogramele de scrisori pe care, de la un timp, nu mi le mai dădea să le citesc, iar eu nu insistam, după ce îmi căzuse în mână una de o asemenea abjecţie încât îmi produsese, mai mult decât spaimă sau dezgust, un sentiment de irealitate.

În această senzaţie de irealitate, unde se amesteca în egală măsură indiferenţa cu inconştienţa, a existat totuşi un caz la care am reacţionat diferit, cu o durere atât de violentă încât devenea aproape fizică. Era vorba despre un articol de fond apărut la un timp după mineriada din iunie '90 în „Adevărul“ şi semnat cu un nume feminin, despre care mult timp am crezut că este un pseudonim colectiv şi abia într-un târziu am înţeles că autoarea există şi este cadru didactic la Universitatea din Craiova. Articolul se numea „Partea putredă a sufletelor noastre“, aşa, între ghilimele, fiind vorba de un citat din Constantin Noica – a cărui autenticitate n-am reuşit să o verific – care ar fi susţinut că intelectualii sunt partea putredă a sufletului unui popor. După ce, în buna tradiţie a momentului, autoarea se mărturisea o veche admiratoare dezamăgită de mine de mult, din clipa în care a aflat că am refuzat, pentru a nu-mi periclita cariera, să-mi întâlnesc tatăl ieşit din închisoare, ea povestea oripilată cum, ca să mă pedepsească, tata s-a sinucis dându-şi foc. Articolul, lung, cu continuare de pe prima pagină, se încheia cu destăinuirea nevoii de a face publică această grozăvie pentru a explica cititorilor de ce au vrut să mă pedepsească minerii – aflaţi, evident, în cunoştinţă de cauză! –, eliminând astfel partea putredă a sufletului poporului român. Ceea ce deosebea acest text de altele multe, la fel de absurd calomnioase, şi ceea ce a şi determinat reacţia mea – dovadă că îl ţin minte în cele mai mici amănunte şi acum – a fost faptul că, de data aceasta, printre minciuni era amestecat adevărul unei tragedii. Abia întors acasă, la deschiderea din 1964 a închisorilor, tata pierise, arzând ca o torţă, într-un accident în care – neavând încă un rost şi încercând s-o ajute pe mama care făcea curăţenie – apropiase un vas cu petrosin şi parafină pentru parchet de flacăra aragazului. Această amestecare fără ruşine şi fără reţinere a unei tragedii adevărate

182

printre cele mai josnice şi cinice minciuni mi s-a părut de nesuportat. Pe lângă aruncarea asupra memoriei unui preot, dispărut după atâta suferinţă a acuzei păcatului de moarte al sinuciderii, toate celelalte calomnii apăreau fără importanţă. În plus, justificarea minerilor pentru o crimă pe care, la urma urmei, nu o făcuseră (întotdeauna am înclinat să consider că femeile bătute de mineri pentru că semănau cu mine erau purtătoare ale unui mesaj care trebuia să mă înspăimânte, nu dovezi ale faptului că voiau să mă omoare) transformă acel text într-o chintesenţă aproape stranie de ticăloşie.

Au trebuit să treacă ani ca să înţeleg cât de ridicolă am fost în acel început de libertate, când mi se părea că lipsa de logică a insultelor şi acuzelor cu care mă acopereau era o garanţie a lipsei lor de succes. Singura mea scuză a fost trecerea prea bruscă de la perioada în care orice om cu care făceam cunoştinţă îmi arăta cu un mic gest subversiv buzunarul de la piept (unde îmi purta transcrise de mână poeziile), ceea ce îmi dăduse iluzia unei generale susţineri tacite. Am înţeles cu greu – numai când toţi au putut să vorbească – că totul nu era decât o himeră creată de tăcerea în care, de fapt, tăceam fiecare altceva.

Ar fi însă o simplificare să reducem lucrurile la diferenţele ideilor politice. În măsura în care a fost rezultatul unei aproape măiestre organizări, ura care a sfârtecat, mărunţit, măcinat, dizolvat societatea românească de după '89 a funcţionat la toate nivelele şi compartimentele acesteia. Pentru că arta dezbinării nu era aceea de a reuşi să-i faci să se ciocnească şi să se încleşteze pe viaţă şi pe moarte pe cei care sunt de sens contrar, ci să-i faci să se sfârtece între ei şi pe cei de acelaşi fel. Odată încheiată etapa egalizării stratului de murdărie, prin macularea celor care ieşiseră necompromişi din infern, publicaţii ca „România Mare“ au început să-şi piardă din importanţă şi s-a trecut la marea operaţie a dezbinării, cu toate forţele serviciilor de dezinformare şi destrămare a anturajelor. În această discuţie este aproape lipsită de importanţă întrebarea dacă ele funcţionau legal, ca nişte departamente guvernamentale, sau ocult, subteran, ascultând de porunci trecute: ceea ce este important este că aceste forţe existau. Suficient de puternice ca să distrugă, dacă nu sunt suficient de puternice ca să construiască, ele ştiu că nu pot domina decât o societate dezarticulată, deci îşi dirijează savanta şi diabolica pricepere împotriva oricărei coagulări. Astfel, rând pe rând, au fost dezmembrate şi distruse partidele politice democratice, pentru ca – atunci când a fost cazul – să fie înlocuite cu formaţiuni purtând acelaşi nume lipit peste persoane şi scopuri de sens opus. Dar mai ales a fost încurajată măcinarea intelectualilor între pietrele de moară ale propriilor orgolii şi invidii, distrugerea şi macularea lor de către ei înşişi.

Experimentul Piteşti nu se petrecuse în zadar, învăţăturile lui, infinit mai subtile în condiţiile libertăţii, puteau fi aplicate la scara întregii ţări, realizând astfel, în acelaşi timp, transformarea elitelor intelectuale într-o cantitate neglijabilă din punct de vedere social şi sabotarea închegării unei societăţi civile capabile să devină o forţă de control şi exorcizare a societăţii. Dar nici măcar această savantă organizare a destrămării nu mi se pare suficientă pentru a explica ura care, asemenea unei drojdii otrăvite, a făcut să dospeasccă şi să se acrească lumea românească în întregul ei. „De unde vine ura?“ ţin minte că m-am întrebat o dată în scris, pe la începutul teribilului an 1990.

Într-un jurnal din prima tinereţe, Stendhal vorbeşte despre strigătele de bucurie care ajungeau prin fereastra deschisă până la el, strigăte scoase de mulţimea care asista la execuţia a doi preoţi contrarevoluţionari. Într-unul din caietele publicate după moartea sa, Camus transcrisese o informaţie citită cine ştie unde: „În timp ce Jan Hus era ars, cei aflaţi de faţă văzură apropiindu-se o băbuţă cu înfăţişare blajină care aducea o legătură de vreascuri pentru a o adăuga la rug din partea ei“. Dragoş Pâslaru îmi povestise profund tulburat că, atunci când fusese arestat de mineri în iunie '90 ,cel mai greu a fost să suporte nu loviturile de rangă şi pumnii acestora, ci faptul că, pe drumul până la dubele în care erau strânşi arestaţii, un

183

bătrânel, făcând parte dintre fanii minerilor, care mergea ţinând de ghidon o bicicletă chiar în spatele lui, îl lovea sălbatec, la fiecare pas, cu roata din faţă a bicicletei în dosul genunchilor. Era foarte dureros, nu numai fizic, ci şi prin ura fericită care se simţea în repetarea ritmică, neobosită a gestului.

Trei secvenţe care vorbesc despre acelaşi lucru: bucuria omului anonim (simplu era să zic, dar această trăsătură nu e simplă deloc) în faţa suferinţei altuia; mai mult, nevoia de a participa într-o măsură cât de neînsemnată (dar suficientă pentru a fi parte) la ea. Desigur că toate trei exemplele vorbesc şi despre manipulare (bătrânica era convinsă că participând la arderea lui Hus se dovedeşte o bună creştină, după cum minerii se considerau, nu mă îndoiesc, patrioţi şi democraţi), dar nu de asta este vorba sau, în orice caz, nu aici este esenţialul. Esenţa constă în capacitatea de a se bucura în mod dezinteresat, spontan, de o suferinţă străină, o suferinţă care ar trebui, în mod normal (dar ce înseamnă normal?) să trezească compasiunea sau, în cel mai rău caz, indiferenţa. Iar această esenţă este profund tulburătoare, ca orice mister.

Sigur, aş putea încerca să găsesc explicaţii raţionale: spaima nemărturisită că ar putea fi ei înşişi în locul victimei, convertită inconştient în indecenţa acestei bucurii, sau – şi mai banal – un anumit oportunism care dictează un comportament strident pentru a fi observat şi a-i plasa astfel în afara oricărui pericol. Îmi dau însă seama că, oricât de justificate, astfel de explicaţii nu sunt suficiente, că adevăratul răspuns este ascuns mult mai adânc în smârcurile şi mlaştinile în care, susţinea Swedenborg, este plasat Infernul. De altfel, faptul că răul îmi apare mult mai misterios decât binele poate să fie o dovadă a limitelor formaţiei şi educaţiei mele creştine pentru care mila şi iubirea aproapelui reprezintă normalitatea, chiar dacă statistic vorbind ea nu este majoritară. Oricum, ceea ce mă fascinează este lipsa unor motivaţii reale pentru răul făcut, dovadă felul în care oamenii înclină să facă rău chiar atunci când este împotriva propriilor lor interese. Deci întrebarea rămâne: „De unde vine ura?“. Şi dacă mi-e greu să răspund pentru întreaga lume, dacă mi-e greu să răspund pentru întreaga ţară, ar trebui poate să încerc s-o fac doar pentru fragmentul de umanitate din care fac parte şi doar pentru vectorul care mă are pe mine ţintă.

Dar nu sunt sigură că sunt în stare nici de asta. Pentru că invidia – nici literară, nici feminină – nu mi se pare o explicaţie suficientă pentru a motiva sau, cel puţin, explica reacţia de bucurie a unei talentate colege, atunci când am pierdut din nou, în '88, dreptul de a publica. Şi dacă, totuşi, invidia poate explica multe şi este adesea o redutabilă, chiar dacă absurdă, cauză a urii, există cazuri când nici măcar invidia nu putea fi găsită şi transformată în argument, când dezbinarea bine organizată funcţiona pur şi simplu în sine. Sau când ura izvora uimitor, fără explicaţii, din sine însăşi.

184

Cătuşa

Îmi amintesc cât de mirată şi apoi tulburată am fost când, cu mulţi ani în urmă, Dl. Bănulescu m-a întrebat de ce port ceas la mână. La început am crezut că glumeşte şi i-am răspuns şi eu în glumă: „ca să ştiu pe ce vreme trăiesc“. „Dar de ce vrei să ştii?“ a continuat el, iar eu mi-am dat seama că vorbeşte serios şi n-am ştiut ce să răspund, atât mi se păreau de evidente motivele pentru care purtarea ceasului era obligatorie. Apoi el mi-a povestit că n-a avut niciodată în viaţă un ceas şi că, în momentul în care şi-ar cumpăra unul, ar considera că a încetat să fie un om liber. Ţin minte şi acum că pentru o clipă apropierea dintre libertate şi timp mi s-a părut absurdă, apoi numai ciudată şi, în cele din urmă, am rămas cu un straniu sentiment – pe care îl mai ţin minte şi acum – de vinovăţie confuză, ca şi cum aş fi simţit că trebuie să mă scuz pentru că port la mână ceas, chiar dacă nu înţelegeam care ar fi motivul scuzei. Acest sentiment a generat un fel de rezervă de mister la care simţeam nevoia să mă întorc ca la o soluţie, oarecum ilicită şi tocmai de aceea mereu ispititoare, soluţia desprinderii de contingent. Apoi, în ultimele decenii, acest sentiment a primit forma culpabilităţii mele faţă de mine însămi, ca şi certitudinea trădării propriului meu destin individual prin incapacitatea de a mă desprinde de timpul tuturor, un timp care mă stăpâneşte nu numai prin scadenţele orelor verificate la încheietură, ci şi prin imperativele de aspect istoric, atât de teoretice încât nu voi şti niciodată dacă nu cumva este vorba de pure ficţiuni.

În orice caz, cu cât viaţa mi se mărunţeşte cu programe pe care trebuie să le notez pentru a nu le încurca, cu întâlniri, conferinţe, interviuri, lecturi publice, dezbateri, expoziţii, călătorii, prevăzute pe săptămâni şi luni înainte, cu atât înţeleg mai bine raportul invers proporţional dintre libertate şi timp şi cu atât dependenţa mea de orologiile lumii – pe care am slugărnicia să le port miniaturizate simbolic, ca nişte cătuşe, la glezna mâinii – îmi apare mai manipulatoare şi mai oprimantă.

185

Mistere nedeteriorate

Există printre filmările făcute în Piaţa Universităţii în 14 sau 15 iunie 1990 o scenă pe care, de câte ori o revăd , şi ea e reluată mereu, mă cuprinde – nu numai şi nu atât – revolta în faţa represiunii, cât uimirea şi spaima în faţa misterului ei. Şi folosesc cuvântul mister în toate sensurile din dicţionar, de la ceea ce este secret până la ceea ce este de nepătruns, de neînţeles.

Scena înfăţişează un tânăr, probabil student, târât de doi indivizi, dintre care numai unul miner, înarmaţi cu bâte identice, în timp ce în urma lor vin alţi doi sau trei mineri care îl lovesc pe cel arestat cu bâtele sau lanţurile cu care sunt înarmaţi, peste spate, peste picioare şi chiar peste capul pe care victima, având mâinile prinse, încearcă să şi-l protejeze, trăgându-şi-l cât mai adânc între umeri. Percepută prin elementele descrise până acum, scena este una de violenţă şi cruzime, de ură şi răutate aproape de nesusţinut, iar emoţia pe care o provoacă te împiedică să mai sesizezi amănuntele. Sunt convinsă că elementul misterului despre care vreau să vorbesc nu a fost remarcat de prea mulţi dintre telespectatori şi cu siguranţă nici eu nu l-am observat de la început, ci doar la a nu ştiu câta reluare. Este vorba de faptul că insul neîmbrăcat în costum de miner, care îşi ţine ferm cu o mână prizonierul de antebraţ, înaintează grăbit obligându-l să grăbească paşii, aproape târându-l după el, nu numai pe acesta, ci şi pe minerul care îi încleştează celălalt braţ. Iar în timp ce se grăbeşte ca şi cum ar vrea să pună capăt cât mai repede scenei, din mers se întoarce şi încearcă să pareze cu bâta, folosită ca o floretă loviturile celor din spate, protejându-şi cu abilitate victima de ceilalţi călăi. Această mişcare nu se produce o singură dată, este vorba de un adevărat duel, în timp ce urmăritorii caută să treacă dincolo de fentele iscusite, lovind prizonierul pe deasupra lor sau prin breşele replierilor. Când am descoperit pentru prima oară ciudatele mişcări de sens contrar, mascate de violenţa care le însuma (aşa cum albul este pe discul lui Newton suma tuturor culorilor) nu mi-a venit să cred. Care era sensul acelui duel şi pe cine reprezentau protagoniştii? Civilul, care evident îl arestase pe student, o făcuse pentru a-i salva viaţa? Şi, în cazul acesta, în spatele lui se găseau alte forţe decât în spatele minerilor sau, dimpotrivă, era vorba de acelaşi autor care simţea că îi scapă de sub control barbaria şi încerca să o ţină în frâu, speriat de ecourile internaţionale? Indiferent care ar fi fost răspunsul, scena care mi-a pus întrebările a rămas pentru mine emblematică prin nenumăratele asemănări cu situaţii prin care am trecut fără să reuşesc să le înţeleg, dar întrebându-mă: exista cineva care ne urmărea cu ura sa? Ne apăra, totuşi, cineva din mijlocul urii?

Ani de zile, decenii, unora dintre prietenii noştri li se întâmplau lucruri ciudate. Li se schimba într-un fel brusc şi neliniştitor firea, îşi pierdeau firescul reacţiilor, deveneau rezervaţi, jenaţi, stângaci. A trebuit să parcurgem mai multe experienţe asemănătoare pentru a înţelege sau a ni se părea că am înţeles. „I-au schimbat“ ne spuneam, încercând să facem haz de necaz, imaginându-ne un fel de basm în care oamenii pot fi înlocuiţi cu nişte clone neînstare să reproducă decât aspectul exterior. Am învăţat cu timpul să-i respectăm pe cei mai bizari dintre ei, pe cei care sfârşeau prin a ne părăsi, a tăia, fără explicaţii, orice relaţie, crezând că ghicim în spatele comportamentului lor dereglat ciocnirea dintre obligaţia şi refuzul de a ne „turna“. Ajunsesem la concluzia că fuseseră obligaţi să devină informatori prin şantaj şi atunci preferau să-şi diminueze sursele de informaţie, retrăgându-se din preajma noastră în numele vechii prietenii, sau, dimpotrivă, rămâneau şi se schimbau pe măsură ce se înglodau în mlaştina dublelor realităţi.

În schimb, după '89 ni s-a întâmplat nu o dată ca oameni care veniseră spre noi cu încredere să ne evite deodată inexplicabil. Îmi amintesc cazul unui membru al exilului care ne cultiva cu asiduitate, ne căuta frecvent la Alianţa Civică şi apoi la Fundaţie, pentru ca, deodată, să înceteze brusc, cu duşmănie, de a ne frecventa, ba chiar să întoarcă privirea când îl întâlneam pe stradă. Cum era exclus să-l fi jignit în vreun fel, rămânea varianta unei intrigi,

186

cine ştie a cui şi ascunzând cine ştie ce calomnii. Abia după ce, mult mai târziu, i-am găsit numele pe o listă CNSAS, ne-am gândit că explicaţia putea să fie şi inversă.

Dar poate cea mai neobişnuită dintre întâmplările pe care le-am trăit fără să le pot înţelege s-a petrecut în toamna lui '88, în acea atmosferă atât de apăsătoare încât aveai impresia că deprimarea colectivă seamănă cu o pâclă deasă, gelatinoasă, prin care în curând nu vei mai putea înainta. Stăteam de vorbă cu Romi plimbându-ne ore întregi pe străzile din jurul Radioului – pentru că în casă nu mai îndrăzneam de mult să vorbim ceva ce n-ar fi trebuit auzit de urechi străine – stăteam de vorbă ore întregi, încercând să găsim o soluţie de acţiune care să fie în acelaşi timp eficientă şi nepericuloasă, adică să reuşim o condamnare cât mai publică a situaţiei din ţară, fără ca asta să pună în pericol numele implicate. Pentru că, pe de o parte, cu cât am fi reuşit să strângem mai multe nume mari în jurul unui text limpede şi radical, cu atât protestul ar fi avut un mai mare ecou şi, deci, o mai mare eficienţă, iar, pe de altă parte, aceste nume nu se puteau strânge decât în măsura în care demersul ar fi fost cât mai puţin riscant. Piatra filosofală pe care ni se părea că o găsisem era ingenioasă şi simplă. Odată textul scris, el urma să fie arătat celor cărora li se cerea semnătura, iar ei încuviinţau pur şi simplu să se numere printre semnatari, încuviinţarea fiind strict de natură orală, fără nimic scris. Având în vedere că difuzarea urma să se facă prin „Europa Liberă“ sau un alt post occidental, semnăturile olografe nu aveau nici o importanţă, de trimis urmând să se transmită separat textul şi lista numelor. (Desigur, cu mintea de acum, post-CNSAS, este evident că demersul era destinat din pornire eşecului, pentru simplul fapt că printre cei întrebaţi dacă vor să semneze s-ar fi găsit oricum un număr de colaboratori. Atunci însă, pesimismul nostru era paradoxal de mic şi ideea ni se părea a avea reali sorţi de izbândă, mai ales că urma ca primul nume de pe listă să fie cel al lui Geo Bogza.) Am hotărât, deci, să începem prin a-i spune lui M., în care aveam încredere, şi, fiind un personaj nu numai prestigios, ci şi extrem de sociabil, ar fi putut să-şi ia sarcina de a vorbi el cu o parte dintre “semnatari”. Ni s-a părut plăcut surprins de ingeniozitatea ideii noastre şi cu o seriozitate – care nu-i prea stătea în fire – ne-am încurajat reciproc, considerând că, dacă Geo Bogza va accepta să fie primul , celelalte nume vor fi mai uşor de convins. Am decis, deci, să începem prin a-l contacta noi pe Geo, urmând ca imediat ce vom avea acordul lui să i-l comunicăm lui M. pentru a porni şi el la acţiune. Am plecat spre Snagov, fără să telefonăm înainte şi – pentru că avusesem mai multe dovezi că suntem urmăriţi, chiar şi când ne deplasam cu maşina – am pornit-o spre Comana, iar de acolo am ieşit pe linia de centură şi, înconjurând Bucureştiul, am ajuns în partea opusă, la Ghermăneşti. Geo s-a bucurat când ne-a văzut, mirându-se că nu l-am anunţat că venim şi mirându-se şi mai mult că insistăm să ieşim împreună la o plimbare, în loc să ne aşezăm, ca de obicei, pe minuscula terasă care dădea spre lac. Ne-a urmat totuşi, dându-şi seama că s-a întâmplat ceva, şi ieşind pe poartă am luat-o direct spre pădure pe cărarea din porumbiştea care începea peste drum. Acolo – emoţionaţi, dar şi amuzaţi de precauţiile care, oricât de necesare, deveneau ridicole prin aerul conspirativ – i-am povestit despre ce este vorba, iar el a acceptat din prima clipă, cerându-ne doar ca textul, pe care nu voia să ne mai complicăm pentru a i-l aduce să-l vadă când va fi scris, să fie memorabil şi impecabil stilistic. Cererea solemnă ne-a electrizat, realizând deodată că, în măsura în care va reuşi, demersul nostru va fi unul menit să rămână. I-am promis, cu gravitatea care lui îi stătea atât de bine, că vom fi cât se poate de atenţi. Iar când textul va fi trimis, îi vom spune la telefon că am reuşit să ne umplem butelia de aragaz (lucru foarte complicat în acea vreme). Apoi ne-am întors la Bucureşti, de data asta pe drumul drept. Pe M. n-am reuşit să-l mai găsim în următoarele zile, deşi ne înţelesesem minuţios cum îl putem găsi. Abia peste aproape o săptămână (care pentru noi fusese una de nervi, pentru că orice oră putea să fie importantă şi întreaga acţiune trebuia să se desfăşoare contra cronometru) l-am întâlnit aproape întâmplător, într-o vizită. Am reuşit cu subterfugii să rămânem numai cu el la un capăt de coridor.

– Geo este de acord, i-am spus noi triumfători. Putem deci porni.

187

– Ce să pornim? ne-a întrebat el alb, fără să aibă aerul că glumeşte.– Strângerea numelor, cum ne-am înţeles, a răspuns Romi cu o voce ciudat de răguşită.– Ce fel de nume? s-a interesat el la fel de serios.– Numele despre care am vorbit... am spus eu încet, simţind că în curând mi se va face

rău.– Nu-mi amintesc să fi vorbit despre nici un fel de nume, a precizat el aproape iritat şi

a dat să plece.– Nu poţi să pleci aşa, ca şi cum n-am fi hotărât nimic, nu poţi să ne laşi singuri, am

ţipat eu în şoaptă şi aproape plângând.– Zău dacă ştiu despre ce vorbeşti, Doina dragă, a zâmbit el dându-mă la o parte şi,

ciudat, abia privindu-l din spate cum se îndepărta, mi-a dat prin minte că probabil îşi bătuse joc de noi...

Sau era poate bolnav? Sau înspăimântat? Se făcuseră presiuni asupra lui? Se trădase cumva sau poate chiar ne trădase?

N-am ştiut niciodată. Atunci ne-a cuprins o imensă oboseală, o descurajare fără margini şi fără speranţă. Evident, nu mai puteam continua fără el, pentru că nu mai puteam fi siguri de secretul ideii. Dar nu mai puteam încerca nici altceva, pentru că această aventură, catapultată atât de jalnic de la prima mişcare, spunea totul despre imposibilitatea oricărei coeziuni. Ne-am mai întâlnit de atunci de zeci de ori: nu ne-a explicat niciodată nimic, deci nu aveam de ce să-l întrebăm ceva. Au venit revoluţia, libertatea, luptele politice, dar misterul a rămas nedeteriorat, clasat printre acele mistere care înfioară nu prin faptul că rămân impenetrabile, ci prin faptul că ne obligă să ne întrebăm cum am trecut prin lume, cum de am supravieţuit. Aveam senzaţia pe care o are cineva care a trecut printr-un foc încrucişat, fără să fie atins şi fără să înţeleagă cine trăgea: de ce ar fi trebuit să moară? De ce a scăpat?

188

Trei feluri de a spune NU

Dacă e adevărat că libertatea este dreptul (sau puterea) de a spune NU, atunci, privind în urmă, pot să deosebesc în viaţa mea trei feluri de a fi spus: cel de dinainte de '89, cel din primul deceniu de după '89 şi cel de acum. Şi chiar dacă între cele trei NU-uri există o continuitate care este chiar viaţa mea, ele sunt diferite în esenţă şi prin felul de manifestare, şi prin rezultate.

Înainte de '89, în pofida faptului că eram fiica unui deţinut politic, că am fost subiectul unor interdicţii de publicare, că în multe rânduri n-am ajuns să-mi public lucrările, aceste lucrări nu erau texte politice, ci de literatură, erau pur şi simplu poezie, considerată periculoasă pentru că spunea adevăruri într-o societate în care singura materie nedeficitară era minciuna. Am spus NU, fără să sper că astfel voi schimba lumea, ci doar refuzând să mă schimb eu însămi la cererea ei. Dar rostirea celui mai neînsemnat adevăr era privită ca o crimă sau ca un act de eroism, iar adevărul estetic devenea prin însăşi perenitatea lui subversiv, deci politic. De altfel, eram convinsă de ceea ce N. Steinhardt formulase deja, fără ca eu să pot citi („eticul şi esteticul sunt identice“), iar într-o ţară în care solidaritatea era (şi este) atât de puţin posibilă, scrisul era domeniul în care puteai să rezişti singur. Această singurătate a fost transformată în act politic nu de mine, ci graţie interdicţiilor. Am fost cunoscută ca autoarea tăcerilor mele cel puţin în aceeaşi măsură în care am fost cunoscută ca autoarea paginilor mele, care m-au transformat, dintr-un scriitor singur, într-un lider de opinie.

Acest lider de opinie – care s-a obişnuit de altfel destul de greu cu rolul interpretat la început ca în vis – a ajuns să spună un alt fel de NU în condiţiile de libertate de după '89. Totul era atât de diferit – nu numai prin apariţia libertăţii, ci şi prin reacţiile oamenilor care o aşteptaseră de decenii, fără să mai ştie ce trebuie să însemne –, încât primul sentiment dominant a fost de uimire, începând cu uimirea în faţa propriilor mele reacţii şi în faţa gesturilor pe care ceilalţi le aşteptau de la mine.

Cu toate că ştiu tot ce ştiu despre programare şi manipulare (anul 1989 a fost, la scară mondială, un an programat), nu voi înceta să numesc ceea ce s-a întâmplat în decembrie „revoluţie“, pentru că, deşi a fost o piesă politică minuţios scrisă, actorii ei din stradă nu ştiau că sunt doar actori şi au murit cu adevărat. Această revoluţie din mintea celor care au murit eram obligaţi să o continuăm după '89, spunând NU celor ce încercau să împiedice înlocuirea sloganului oficial Jos Ceauşescu, prin cel cu adevărat revoluţionar Jos comunismul. Dacă eram „condamnaţi la libertate“, cum spune Voltaire, trebuia să-i dăm libertăţii un sens, iar acest sens a fost dat de Proclamaţia publicată la 11 martie 1990 de Societatea Timişoara, prima încercare de a sistematiza (în 13 puncte) condiţiile necesare trecerii de la un stat de tip totalitar la un stat de drept. Punctul 8, celebrul punct 8, era formularea lustraţiei. Piaţa Universităţii, şi apoi Alianţa Civică, care s-a născut din ea, au pornit teoretic din acet punct esenţial. Lustrarea, purificarea, care în Roma antică avea loc din 5 în 5 ani (grecii îi spuneau catharsis), nu s-a putut petrece în România şi tot ceea ce trăim de un sfert de secol, de la dramatic până la ridicol, vine din această neputinţă de a elimina reziduurile otrăvitoare. Prin solidaritatea de 52 de zile din Piaţa Universităţii, prin mitingurile cu sute de mii de participanţi ale Alianţei Civice, s-a produs în schimb exorcizarea fricii, care funcţionase până atunci ca un încetinitor al istoriei. Prin dispariţia fricii a putut începe apoi organizarea societăţii civile, iar NU-ul pe care l-am spus atunci prin Alianţa Civică nu a fost doar o negaţie, ci şi o formă de construcţie: astfel a fost realizată alternanţa la putere, fără de care nu s-ar fi putut pune problema integrării euroatlantice. De altfel, toate condiţiile pe care ni le-a pus şi ni le pune Uniunea Europeană se regăseau în urmă cu 20 de ani în textele fondatoare ale Alianţei.

Când mă uit acum şi mă descopăr vorbind din balcoane, adresându-mă unor pieţe ticsite de oameni, inventând în loc de metafore devize, scriind, nu în caiete, ci pe bannere şi pe

189

ziduri, în loc de poeme, proteste şi proclamaţii, am un sentiment de irealitate acută şi de compasiune pentru scriitorul care, mai bine de un deceniu, a crezut că are datoria, riscantă ca o sinucidere provizorie, de a-şi înlocui cuvintele cu fapte.

Cel de al treilea NU pe care l-am spus şi îl spun se numeşte primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume, o instituţie care încearcă să anihileze cea mai importantă dintre victoriile comunismului: crearea omului fără memorie, a omului nou, cu creireul spălat, care nu trebuia să-şi amintească nici cine a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Memoria era o formă de adevăr şi ea trebuia distrusă tocmai pentru a putea distruge şi manipula adevărul. Căci, spre deosebire de toate dictaturile din istorie, comunismul nu pretindea supuşilor săi doar să fie supuşi, ci şi să fie fericiţi că sunt supuşi. Umilinţă pe care numai memoria o poate împiedica, pentru că ea este scheletul oricărei societăţi şi, în măsura în care este distrusă, societatea devine un monstru moale, dezarticulat, modelabil de idei şi de persoane oricât de criminale.

Dacă, la sfârşitul acestei comparaţii a celor trei forme de împotrivire din care mi-a fost construită viaţa, aş încerca să trag vreo concluzie, prima ar fi aceea că e infinit mai greu să fii liber, decât să nu fi. În al doilea rând, mi-aş imagina Carta Drepturilor Omului dublată de o Cartă a Datoriilor Omului şi aş visa la o lume în care ele să fie apărate împreună, pentru ca Răul să nu profite de libertate mai mult decât Binele. Iar în ceea ce mă priveşte, regretând până la lacrimi timpul răpit scrisului, ar trebui să recunosc că singura libertate pe care nu mi-am permis-o niciodată a fost aceea de a fi indiferent.

190

O întâlnire în Gara de Nord

Cred că m-am dus la gară pentru a trimite o scrisoare, înmânând-o împreună cu câţiva lei unui conductor de la care destinatarul s-o recupereze. Oricât ar părea de complicată, era metoda cea mai simplă de eludare a poştei. Era tot spre sfârşitul lui '88 sau începutul lui '89, în orice caz, iarnă murdară şi umedă, şi mă plimbam înfrigurată pe peronul ud în aşteptarea formării trenului. Cu o zi sau două înainte, auzisem despre o sacoşă părăsită plină cu manifeste, care explodase în Gara de Nord, răspândindu-le astfel, o explozie ingenioasă preparată cu apă şi carbid, îmi explicase cel ce îmi povestise şi despre care nu fusesem sigură că nu este un provocator. Deodată, însă, privind peronul cenuşiu, cu oameni zgribuliţi, urâţi şi săraci, închişi în ei înşişi, întunecaţi, totul mi se părea verosimil şi emoţionant, căutam cu ochii valize părăsite şi mă simţeam aproape cu exaltare solidară cu autorii despre care nici nu ştiam dacă există, dar aş fi dat orice ca să fie. Acesta era cadrul şi starea de spirit în care a apărut, escortat de doi miliţieni, omul cu pumnii prinşi în cătuşe. De fapt, înainte chiar să-mi dau seama despre ce putea fi vorba, mă frapase faptul că era îmbrăcat doar într-un pulovăr subţire, cu capul gol şi părul scurt căzându-i umed pe frunte. Abia apoi am văzut escorta şi cătuşele şi în aceeaşi clipă, înainte chiar ca ochii să ni se întâlnească, am ştiut că nu e vorba de un deţinut de drept comun.

Era un bărbat de cel mult 40 de ani despre care, ciudat, nu îţi venea să spui că e un tânăr, şi asta nu din cauza vârstei, ci a unei hotărâri, sau autorităţi, sau demnităţi care îl înconjurau ca un contur de maturitate. De altfel, chiar aşa m-a privit, cum îl priveşte un adult pe un copil despre care ştie dinainte că nu va înţelege despre ce e vorba şi asta deşi, în mod evident, era mai tânăr decât mine. Fără să fie prea înalt, avea un cap prelung, cu oasele proeminente, un cap pe care l-aş putea şi acum desena fără dificultate, atât de definitivă a fost pentru mine întâlnirea aceea care nu cuprindea o cunoaştere, ci mai degrabă o presimţire, sau chiar o recunoaştere. Trenul meu venise la peron şi ei s-au îndreptat spre primul vagon în care s-au suit toţi trei: mai întâi unul dintre miliţieni, apoi el şi la urmă, ajutându-l să se prindă de bară cu mâinile încătuşate, cel de al doilea păzitor. Acesta din urmă a şi rămas pe scara vagonului, cerând călătorilor să treacă mai departe. Am aşteptat până ce trenul s-a pus în mişcare, fără să mai caut conductorul şi uitând de scrisoare, făcând cu frenezie cu mâna ca şi când aş fi condus pe cineva care se depărta în necunoscut.

Apoi, cu un fel de grabă, ca şi cum l-aş fi aşteptat, a devenit unul dintre personajele romanului „Sertarul cu aplauze“ la care lucram. Dar e ciudat că, dincolo de biografia pe care i-o atribuisem şi pe care portretul lui fizic îl ocupa în economia cărţii, nu m-am întrebat nici atunci în gară, nici mai târziu de ce fusese arestat, ce făcuse, cum se împotrivise. El apăruse în ochii mei, în aura ingenioasei explozii de manifeste şi se integra perfect întâmplării sau legendei pe care o continua. A fost evident o întâlnire existenţială doar pentru mine, el trecuse cu o indiferenţă în care se îngloba şi pe sine însuşi, în cadrul logicii implacabile a lipsei de speranţă.

Pentru mine, însă, era ca şi cum aş fi primit o confirmare că împotrivirea există, că asemenea oameni există nu numai în speranţele mele, iar faptul de a-i descoperi în cătuşe reprezenta, mai mult decât un argument al înfrângerii, o dovadă a acţiunii. Nu cred că exagerez susţinând că în perioada care a urmat şi care a fost printre cele mai întunecate pe care le-am trăit, acel personaj, despre care nu ştiam în fond nimic şi care a devenit în scurt timp doar o imagine, a fost pentru mine un punct de sprijin împotriva depresiei.

Mult timp după '89 i-am privit cu atenţie pe foştii deţinuţi politici mai tineri pe care îi cunoşteam, sperând să-l recunosc.

Încet, încet însă, a început să-mi fie frică de o reîntâlnire.

191

Acum nu cred că aş mai vrea să-l întâlnesc: anii scurşi nu putuseră decât să-l degradeze, indiferent dacă ar fi renunţat logic la orice continuare sau dacă şi-ar fi folosit ingeniozitatea pentru a deveni învingător.

192

An tan tina

Era în noiembrie '89, ţin minte luna pentru că mi-am adus aminte de întâmplare, cu uluire, în 25 decembrie, când s-a anunţat execuţia şi, încercând să plasez amintirea în timp, am descoperit că fusese înainte de Congresul al XIV-lea. Era deci în noiembrie '89, eram la ţară şi spălam rufe la fântână, în timp ce, de departe, auzeam de la un radio uitat deschis Ceauşescu reales/ la al paişpelea congres. Dincolo de gard câţiva ţigănuşi se jucau în iarba de pe marginea drumului, alergându-se unul pe altul, strigându-se între ei, cântând tot felul de formule repetate la nesfârşit. Nu-i ascultam, dar ţin minte că ritmul obsedant al jocului îmi adusese aminte o înşiruire de silabe fără înţeles pe care, în prima copilărie, le scandam mereu şi mereu, ca într-un delir: „An tan tina/Sora catina/Sora cati ca ta...“ Ar fi fost culmea ca la distanţă de câteva decenii şi multe sute de kilometri să se repete aceleaşi sunete fără sens, generatoare de misterioase bucurii. Am încercat să fiu atentă şi chiar am ciulit urechea. Dar nu. Nu numai că nu era acelaşi cântecel, ci primul cuvânt pe care l-am desluşit a fost Ceauşescu. Mi-a venit să râd: legătura dintre suprarealism şi copilărie rămânea neschimbată, chiar dacă în loc de An tan tina era vreun cântec sau lozincă de partid. Apoi însă am început să înţeleg mai mult, întreaga strofă care se repeta ritmată apăsat şi reluată tot mai rapid în timp ce copiii se învârteau în cerc până ameţeau şi cădeau în iarbă râzând. De fapt, era un distih:

„Ceauşescu Anul NouÎl va face în cavou“.Nu mi-a venit să cred. De unde auziseră ceea ce repetau? Cine-i învăţase?M-am apropiat de gard:– Copii, de unde aţi învăţat cântecul ăsta?Dar ei au izbucnit în râs şi au luat-o la fugă, ca şi cum nici n-ar fi auzit.După aceea, după ce totul s-a întâmplat, m-am gândit adesea la cântecelul de la

Comana ca la una dintre cele mai tulburătoare dovezi ale organizării savante a căderii lui Ceauşescu, ca la o dovadă a manipulării subliminale a mentalului colectiv.

193

Cel ce vă aplică legea

Un sat din Câmpia Dunării, din acea zonă întinsă care cel puţin 15 ani după revoluţie s-a numit cu mândrie „roşie“. Acelaşi primar, ales din patru în patru ani de prin 1980, în numele unui partid care îşi schimba din când în când iniţialele, dar nu compoziţia sau metodele şi instrumentele. Înainte de ’89 nu se remarcase decât prin linguşirea şefilor de la judeţ în cinstea cărora reuşea să organizeze, de câte ori veneau, petreceri la fântâna din pădure, cu grătare şi tarafuri. Schimbarea pe care a adus-o în viaţa lui libertatea (inclusiv cea a votului) a fost că petrecerile pe care le organiza erau acum doar din patru în patru ani, în campania electorală, şi atunci trebuia să invite tot satul. De altfel, după ’90 dovedise o pricepere neobişnuită în folosirea tuturor oportunităţilor, se îmbogăţise, îşi construise o casă cu vreo 12 odăi şi magazin mixt la poartă, avea două maşini, câteva tractoare, îşi făcuse parte din ruinele şi utilajele fostei gospodării colective, din pământul reîmpărţit cu fatală aproximaţie oamenilor. Şi cu cât el devenea mai bogat, satul apărea mai jalnic: cu uliţele hurducate de incredibile gropi, văi şi dealuri născute din făgaşele roţilor; cu grămezile de gunoaie din centrul comunei formate din baligile vacilor trecând zilnic spre păşune şi pungile şi recipientele de plastic aruncate la întâmplare; cu bălţile eternizate din sezonul ploilor, chiar în faţa primăriei, şi pe care vara se lăţea mătasea broaştei şi mirosul pestilenţial.

Toată lumea era nemulţumită şi din patru în patru ani îl vota totuşi toată lumea, nu numai pentru că de fiecare dată contracandidaţii erau personaje ridicole, fanteziste sau jalnice (cei realişti bănuiau sau chiar cunoşteau reţeaua de relaţii şi interese căreia îi aparţinea şi preferau să nu o deranjeze), ci şi pentru că, de obicei, avea o adevărată ştiinţă de a da, în preajma alegerilor, sentimentul că de data asta s-a pus pe treabă şi, cu experienţa şi relaţiile lui... Cea mai spectaculoasă acţiune a fost cea prin care a montat cişmele strălucitoare pe mai multe uliţi în ajunul alegerilor, fără să mai instaleze şi conductele de apă care le-ar fi făcut să funcţioneze.

De această dată, ieşit de curând la pensie, s-a hotărât să contracandideze fostul director al şcolii, profesorul de matematică a generaţii şi generaţii de elevi, deveniţi alegători, cel mai respectat om din sat. Fostul primar nu putea avea în faţa lui nici o şansă. De altfel, el însuşi părea să fie convins de asta pentru că nu a mai organizat nici o petrecere, nu a mai adus mici şi bere şi nici măcar nu s-a mai obosit să lase impresia că face ceva. Singurul lucru pe care l-a făcut a fost să organizeze o întâlnire electorală la care i-a chemat pe toţi locuitorii cu drept de vot ai comunei, invitându-l şi pe contracandidatul său. Căminul Cultural (în care funcţiona pe vremuri o bibliotecă şi se organizau serbările de sfârşit de an şcolar, dar era acum de ani de zile închis) s-a umplut până la refuz cu oameni curioşi de ineditul situaţiei, veniţi ca la un spectacol sau ca la un meci. Ca o gazdă bine crescută, primarul l-a invitat pe profesor să ia primul cuvântul, iar acesta a spus că nu şi-a dorit niciodată să fie primar şi nu şi-a închipuit că va ajunge vreodată să candideze, dar lucrurile merseseră prea departe, deveniseră insuportabile şi a înşirat metodic toate întâmplările cunoscute de tot satul, care dovedeau corupţia şi dispreţul pentru interesul locuitorilor satului, bunul plac şi delăsarea care domneau la primărie. Cuvântarea lui calmă, asemenea unei demonstraţii matematice, era atât de convingătoare şi fusese atât de adesea întărită de aprobările şi aplauzele sălii, încât a încheiat simplu, spunând că tot ce speră, dacă va fi ales, este să facă să domnească în satul lor ordinea, curăţenia şi legea. Părea că al doilea vorbitor nu-şi mai are rostul. Totuşi, primarul a luat cuvântul şi, cu o voce ştearsă, albă, de viitor înfrânt conştient de propria sa nimicnicie, a spus:

– Dragi concetăţeni, l-aţi ascultat cu atenţie pe Domnul Profesor şi nu trebuie să vă spun eu că merită mai mult decât mine să vă fie primar. Aplauzele voastre o dovedesc. Este un om de o mare valoare şi este o cinste pentru satul nostru că vom avea un primar ca el. Este un om cinstit, un om care niciodată n-a călcat legea şi, dacă va depinde de el, nu va îngădui nici altora să o calce. Eu numai un lucru vreau să vă spun şi numai o singură rugăminte am la voi:

194

atunci când vă duceţi la vot să vă aduceţi aminte ce vă spun eu acum. Domnul Profesor este un om drept, serios şi cinstit. El nu ştie de glumă şi după ce va fi primar el o să vă aplice la toţi legea.

Nu a fost aplaudat şi, neobişnuitul spectacol terminându-se mult mai repede decât prevăzuseră, oamenii s-au ridicat şi s-au împrăştiat preocupaţi şi tăcuţi. Spre surprinderea tuturor, alegerile au fost câştigate de fostul primar.

Am stat de vorbă după mai multe luni cu profesorul de matematică. Deşi se hotărâse cu greu să candideze şi se gândise ca la un sacrificiu la cei patru ani pe care îi va petrece la primărie, percepea înfrângerea ca pe o adevărată catastrofă, nu pentru că nu devenise primar, ci pentru că motivele pentru care nu devenise îi puneau sub semnul întrebării întreaga viaţă.

– Îţi dai seama, îmi spunea, cu o voce uimită din care nu lipsea nici spaima, nici admiraţia, de câtă subtilitate a fost în stare acest personaj grobian cu şapte clase şi o şcoală de partid, de câtă fineţe psihologică a fost nevoie ca să aibă intuiţia – şi să rişte totul pe ea – că legea îi sperie, că a fi cinstit (într-o lume în care, de decenii, dacă nu cumva de secole, cu toţii „se descurcă“, „se orientează“, „se învârt“) este ceva suspect şi ameninţător? Am trăit o viaţă întreagă printre ei, învăţându-le copiii, reparându-le televizoarele, ducându-i cu maşina la spital când nu le venea Salvarea, i-am considerat nu numai vecinii mei, ci şi egalii mei într-un sens omenesc, rudele mele prin istoria nenorocită pe care am traversat-o împreună, şi deodată descopăr că între un ticălos despre care ştiu că este un ticălos şi un om cinstit despre care ştiu că este cinstit, ei îl consideră mai puţin periculos pe primul...

195

Ţăranul şi înregistrarea

Întâmplarea pe care o s-o povestesc am trăit-o chiar eu. Oricât ar părea de literară şi moralizatoare este pur şi simplu o întâmplare reală, chiar dacă ciudată, petrecută pe o stradă din centrul Bucureştiului, o stradă liniştită, în care oamenii se cunoşteau cât de cât între ei, iar unii chiar se salutau.

În vila impunătoare de alături locuiau un profesor de la ASE, un actor, o crainică de la televiziune, două case spre dreapta un doctor, apoi un bloc locuit de ingineri constructori, în partea opusă un şofer de cursă lungă şi un bătrân avocat. Peste drum locuia un ofiţer de la Jilava, cu o înfăţişare bonomă.

Era o duminică de vară dis-de-dimineaţă, ora la care unii încă mai dorm, alţii s-au trezit şi încep să-şi facă o cafea, toate geamurile sunt deschise şi oamenii se privesc dintr-o casă într-alta gospodărind, mişcându-se prin apartamente ca un semn nu de indiscreţie, ci de bună vecinătate. Acesta era cadrul destins, aproape idilic, în care a răsunat urletul. Era atât de incredibil, încât, după câteva secunde lungi când s-a oprit, nimeni n-ar fi putut să spună cine l-a scos, singurul lucru clar era că venea dinspre geamurile deschise ale temnicerului. Am sărit la geam şi în aceeaşi clipă am văzut toate geamurile din jur pline de oameni. Un timp ne-am uitat unii la alţii întrebător, aşteptând, dar era din nou linişte şi tocmai începusem să ne întoarcem la treburi, întrebându-ne chiar dacă nu ni s-a părut, când a izbucnit din nou, mult mai lung şi mai sfâşietor, de data asta identificabil: era glasul unui bărbat în putere, care – în măsura în care era articulat – rostea o negaţie, o împotrivire, un fel de NU violent şi neîntrerupt. Ne-am uitat unii la alţii scoţând capetele mult pe geam, ca şi cum faptul că ni se întâlnea privirea putea fi un punct de sprijin împotriva neliniştii care ne cuprindea treptat. Era evident că tuturor ne trecea prin minte în aceeaşi clipă acelaşi gând: că e vorba de urletul produs de o tortură fizică. Şi, în secunda imediat următoare, constatarea că el venea dinspre fereastra ofiţerului. A urmat din nou o pauză, dar ceva mai scurtă decât prima oară, apoi – ca şi cum s-ar fi odihnit - strigătul se dezlănţui mai puternic, mai fără sfârşit. Situaţia noastră de spectatori devenea din ce în ce mai jenantă. În mod evident, un om era chinuit, iar noi stăteam şi ascultam, asistam pur şi simplu ca la un spectacol. Nu ne mai căutam unii altora privirile, dimpotrivă, aveam grijă să nu ni se mai întâlnească. Pe cât se prelungea, pe atât scena devenea mai intolerabilă. Acum nu mai erau pauze între reluările ţipetelor dezlănţuite, ci un fel de horcăituri ca un fel de neputinţă aflată la jumătatea drumului între a tăcea durerea şi a face efortul de a o exprima. Neştiind cum să reacţioneze, unii dintre privitori hotărâseră să dezerteze, închizând fereastra. Şi, deşi închiderea geamului mi se părea o formă de laşitate şi n-aş fi avut inimă să o fac, nici nu ştiam cum aş putea reacţiona. Ori consideram că este vorba despre o locuinţă privată, ori o socoteam anexă a unei înspăimăntătoare instituţii, nu aveam cum să mă duc în casa de peste drum, de unde veneau urletele de durere, şi să cer socoteală, să încerc să împiedic ceea ce, evident monstruos, se întâmpla. Rămăsesem deci, în cele din urmă, singuri, faţă în faţă cu geamul generator de strigăte, înghesuiţi umăr lângă umăr în rama îngustă a ferestrei, rugându-ne lui Dumnezeu să pună capăt spectacolului, în egală măsură de nesusţinut şi de nepărăsit. Apoi R. a observat că intonaţiile, ca şi pauzele se repetau ritmic, se reluau, se opreau şi porneau din nou într-un fel care începea să aibă un caracter mecanic. Şi, deodată, ca o salvare a venit revelaţia:

– Este o înregistrare!Ceea ce, desigur, nu schimba lucrurile în mod esenţial, sunetul înregistrat fusese

oricum cândva real, dar vina noastră îşi pierdea din concreteţe, devenea teoretică. După cum întrebările, cine şi când a făcut o asemenea înregistrare şi cine şi de ce umplea văzduhul dimineţii cu această durere veche, rămâneau să ne tulbure şi să ne înspăimânte. Eram gata să ne sustragem experienţei şi să închidem fereastra când am văzut un ţăran, un bărbat aproape bătrân încărcat de câteva coşuri goale al căror conţinut îl vânduse probabil la Piaţa Matache,

196

din apropiere, înaintând pe mijlocul străzii uluit de ceea ce auzea, cu fruntea ridicată şi urechile ciulite spre etajele pe lângă care trecea, încercând să localizeze sursa ţipătului. S-a oprit în cele din urmă sub geamul ofiţerului, lăsându-şi jos coşurile şi suflecându-şi agitat mânecile cămăşii murdare ca şi cum s-ar fi pregătit să intre într-o luptă. Îşi învârtea mereu capul lăsat pe spate, cu speranţa că va reuşi să şi vadă ceva, şi părea că fiecare rafală de sunete îl loveşte în creştetul capului. În cele din urmă, când n-a mai avut nici o îndoială de unde vine strigătul, a început să strige el însuşi:

– Ce-i mă? Ce-ţi face? Nu te lăsa că vin eu să te ajut. Nu te lăsa, frate, că nu eşti singur pe lumea asta.

Începuse să strige într-una dintre pauze, dar continua şi după ce urletul se reluase, încât strigătele sale se suprapuneau cu cele înregistrate într-un mod patetic: cel – oricât de virtual ar fi fost – ce avea nevoie de ajutor şi cel ce voia să dea ajutor îşi împleteau vocile nu numai sfâşietor, ci şi dătător de speranţă.

– Nu te lăsa băiatul tatei, striga bătrânul agitându-şi mâinile crăpate de munca pământului. Lăsaţi, mă, omul în pace! Deschideţi, mă, poarta şi lăsaţi-l în pace!

Şi în timp ce începuse să apese pe sonerie şi să bată cu pumnii în poarta închisă, privirile ne-au fost atrase de o mişcare la fereastra de unde se răspândeau urletele. Un copil de vreo 10-12 ani, copilul ofiţerului, scotea câte o secundă capul pe geam uitându-se în jos şi se prăpădea de râs văzându-l pe bătrânul care striga şi dialoga cu o voce înregistrată.

Mi s-a făcut rău la propriu, emoţiile amestecate cu dezgustul făceau să mi se învârtă capul şi îmi întorceau stomacul pe dos. Nu mai puteam suporta şi am vrut să cobor în stradă, când mama copilului s-a aplecat peste pervaz spunându-i bătrânului să plece că n-are de ce să-i deschidă, că e vorba doar de un joc, de o înregistrare, apoi a închis geamul şi a oprit magnetofonul.

Spectacolul se încheiase.

Aiurit, ţăranul a început să-şi strângă coşurile vorbind singur:– Nu vă mai rabde pământul cu înregistrările voastre cu tot, apoi a luat-o încet spre

capătul dinspre gară al străzii.În dreapta şi în stânga noastră ferestrele au început să se deschidă din nou, fără zgomot,

ruşinate.

197

Ultimele luni

Ultimele aproape patru luni ale anului 1989 mi le-am petrecut în mare măsură în pat. Nu era ceva nou pentru mine. Aveam 18 ani când făcusem prima criză de ulcer duodenal şi au fost ani în care am stat câte o lună primăvara şi o lună toamna în spital, dar nu mi se mai întâmplase să fac o atât de violentă şi atât de lungă criză în vară. „Nu e nimic de făcut, e pe bază nervoasă“, spuneau doctorii şi-mi dădeau calmante care nu reuşeau să-mi oprească durerile. Cea mai neînsemnată veste proastă îmi declanşa o suferinţă fizică aproape de neîndurat. Şi nu duceam lipsă de veşti proaste. Eram exasperată de statul în pat unde eram răstignită nu pentru că asta mi-ar fi recomandat medicii, ci pur şi simplu pentru că era singura poziţie în care durerea devenea suportabilă. În acelaşi timp nemişcarea îmi dădea o stare de nervozitate şi o trepidaţie care se adăuga, circumstanţă agravantă, nenumăratelor cauze ale chinurilor. „Ar trebui să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ai ulcer, mi-a spus fără să glumească prea mult un prieten medic. Alţii, mai puţin norocoşi, în asemenea condiţii înnebunesc. Tu faci o criză de ulcer. Poţi considera că ai scăpat uşor.“

Stăteam aproape tot timpul la pat. După scandalul cu Arpagic şi de când lucrurile se înăspriseră şi fusesem interzisă din nou, obişnuiţii musafiri se răriseră, lumea – indiferent de spalierul social pe care se găsea – prefera să ne evite. În liniştea asurzitoare care ne înconjura şi care – indiferent de motivaţiile ei vinovate – îmi făcea bine, a apărut însă un fenomen inedit, la început doar straniu, apoi tot mai neliniştitor. Ne trezeam pur şi simplu cu câte o maşină la poartă, din care coborau cei mai neaşteptaţi oaspeţi, cunoştinţe întâmplătoare, foşti colegi de şcoală, scriitori cu care nu schimbasem până atunci mai mult decât saluturi indiferente, actori celebri pe care nu credeam că îi vom cunoaşte personal vreodată, persoane complet necunoscute care îşi exprimau o admiraţie cu cât mai exagerată, cu atât mai suspectă. Cu toţii îşi explicau apariţia prin faptul că fuseseră la pădure la iarbă verde, la Fântâna cu nucu, şi aflând că aveam o căsuţă în Comana se gândiseră să ne caute. Se bucurau că ne-au găsit etc. Era ca şi cum deodată biata pădure comăneană devenise un punct turistic de ciudată atracţie.

Îmi amintesc astfel vizita unui cunoscut scriitor cu care nu cred că schimbasem de-a lungul vieţii mai mult de două-trei vorbe convenţionale, venit cu încă doi-trei prieteni pe care nu îi cunoşteam.În jumătatea de oră petrecută la noi, stând cu toţii la masa din chioşc pe care aşezasem un coşuleţ cu prune şi gutui (singurele noastre producţii), nu a încetat să mă laude într-un fel băşcălios pentru curajul cu care îl batjocorisem pe “Nea Ceaşcă”, asigurându-mă ironic că, dacă nu voi păţi nimic, nu voi avea decât de câştigat în celebritate şi număr de emisiuni la „Europa Liberă“. Era evident provocator şi nici nu încerca s-o ascundă. Spera probabil că voi izbucni şi mă voi da de gol prin cine ştie ce mărturisire. Dacă nu aş fi fost gazdă, probabil că m-aş fi sculat de la masă şi aş fi plecat pur şi simplu, aşa însă nu-mi rămânea decât să tac privindu-l cu încăpăţânare în ochi (ceea ce nu mă îndoiam că nu era uşor nici pentru el) şi aşteptând să plece. Făceam efortul nu numai să nu spun nimic, ci şi să stau dreaptă pe banca de lemn fără spătar, în timp ce durerea iradia în spate şi spre inimă şi devenea aproape de nesuportat. Nu am avut nici o îndoială asupra sensurilor acelei vizite colegiale, iar peste mai puţin de o jumătate de an, în acele prime luni ale îngrozitorului an 1990, bănuielile mi-au fost confirmate cu asupra de măsură. Vizitatorul meu a fost cel ce a lansat, în ziarul care continua cu brio fosta „Scânteie“, formula – destinată unei incredibile cariere – potrivit căreia, în timp ce noi mâncam salam cu soia, Corneliu Coposu stătea la Paris şi bea cappuccino. Citind articolul, ţin minte că mi-am imaginat cum,în timp ce-l scria,făcea băşcălie şi de fostul deţinut politic care nu ieşise niciodată din ţară, şi de cei ce-şi vor închipui că, desigur, cappuccino nu poate fi decât un drog.

198

Îmi mai aduc aminte apariţia unui ins extrem de simpatic, necunoscut de mine, dar fost coleg de şcoală primară cu Romi şi pe care nu-l mai văzuse de aproape o jumătate de secol. Era colonel MapN, ne-a spus, dar acum nu e în uniformă pentru că a fost în excursie la pădure. Nu avea aerul să ştie cine sunt eu, în afară de a fi soţia lui Romi, îşi amintea tot felul de aventuri din prima lor copilărie şi, pentru că ne-a mărturisit că fratele lui mai mic (pe care Romi, desigur, nu şi-l mai aminteşte) este ministru adjunct, ne-a spus cu haz diverse întâmplări din lumea celor sus-puşi. Nu le mai ţin minte, cu excepţia uneia pe care n-am uitat-o pentru că m-a frapat din mai multe puncte de vedere. „Aţi auzit c-a murit soţia lui Dincă?“, ne-a întrebat, ca şi când ar fi fost vorba de o noutate amuzantă. Şi cum noi nu auzisem şi nu ştiam nimic, el ne-a povestit că da, a murit, deşi nu era nici bătrână şi nici bolnavă, dar a avut ghinion, „a vorbit cu masa“. Şi, cum era evident că nu înţelegem, ne-a explicat că această expresie, pe care se miră că n-o cunoaştem, vrea să spună că în casa lui Dincă, existând microfoane ca peste tot, soţia lui se scăpase şi spusese ceva rău despre „Tovarăşa“. Am rămas fără replică, neştiind dacă e adevărat sau îşi bate joc de noi, mai ales că totul era relatat cu bună dispoziţie, ca ceva distractiv, ca un divertisment, ceea ce îi dădea o coloratură aproape înspăimântătoare. De altfel, cel mai probabil era că însuşi scopul vizitei fusese acela să ne înspăimânte.

În mod ciudat, la spaimă eram cel mai puţin vulnerabili. Aşa cum, niciodată când am fost bolnavă, şi oricât de periculoasă ar fi fost boala, nu mi-a fost teamă că s-ar putea să mor şi nici măcar nu am fost în stare să-mi închipui că voi muri, tot aşa, oricât de riscante au fost situaţiile prin care am trecut, n-am crezut niciodată că voi păţi ceva cu adevărat grav, că mă aflu cu adevărat în primejdie. Şi asta nu pentru că ar fi fost o concluzie logică, bazată pe argumente (de altfel, ce argumente, chiar dacă ar fi existat, puteau să reziste într-o lume atât de absurdă şi labilă, guvernată de umorile şi frustrările unei persoane?), ci pentru că aşa simţeam eu, oricât de absurdă şi de naivă era această certitudine.

Pe marele actor nu l-am bănuit. Ne-a părut pur şi simplu bine că facem cunoştinţă, că rezulta că ne citise cărţile. Fusese şi el întâmplător la pădure, dar la urma urmei nu ne dezumanizam nemaiavând încredere în nimeni, bănuind pe toată lumea? E adevărat că mă întreba cum suport tot ce mi se întâmplă, cum de nu se solidarizează cu mine colegii, cum de nu-mi ia nimeni apărarea. Dar la urma urmei eu însămi îmi puneam aceste întrebări. Aşa cum puteau fi un fel de a mă trage de limbă, puteau fi şi exprimarea sinceră a unor uimiri şi tristeţi. Şi totuşi nu puteam renunţa cu totul la îndoială, logica ne interzicea să o facem, eram definitiv pervertiţi de suspiciunea care ne mărunţea, ne dizolva, interzicea orice închegare. Ţin minte că l-am condus spre maşină cu o prietenie plină de tristeţe şi de remuşcare, remuşcarea că – dincolo de admiraţia pe care i-o purtam şi de dorinţa arzătoare de a avea încredere în el – continua să mă domine, sub forma unei violente crize de ulcer,suspiciunea.

De altfel, nu era pentru prima dată când mi se întâmplau lucruri stranii şi când trăiam situaţii asemănătoare.

N-am ştiut niciodată dacă împrejurările ambigue, tulburi, uneori chiar absurde în care m-am găsit de nenumărate ori – în care cădeam pur şi simplu, ca şi cum aş fi mers neatentă pe stradă şi călcând într-o gură de canal, aş fi căzut deodată în gol într-o altă lume, cu alte reguli – se datorau capacităţii mele specifice, cunoscute, de a atrage nebunii sau introducerii profesioniste, subtile, a unor scenarii şi personaje „trăsnite“ în viaţa mea de către instituţii specializate în acet sens. De fapt, odată admisă această a doua posibilitate – şi nu numai acum, cu tot ce am aflat între timp, ci şi atunci în anii '80 nu aveam cum să n-o admit –, graniţa între întâmplător şi aranjat, între real şi travesti era aproape imposibil de stabilit şi, mai ales, nu putea fi fixată, se găsea într-o continuă glisare. Întâmplări evident fabricate continuau cu scurte episoade care păreau autentice şi personaje de bună-credinţa cărora nu mă puteam îndoi,

199

aveau din când în când gesturi şi replici care păreau scoase dintr-un scenariu gândit cu grijă. Oricum, mai ales retrospectiv – pentru că atunci aveam spaime mai mari şi griji mai presante –, întrebarea care-mi marchează întreaga devenire este: cât din ceea ce mi s-a întâmplat, cât din ceea ce am trăit sau chiar cât din ceea ce am făcut, spus, crezut, gândit eu însămi a fost efectul manipulării de către acest savant angrenaj, ale cărui rotiţe aveau înfăţişarea unor fiinţe, şi cât trăisem pur şi simplu, printre întâmplări şi fiinţe mai mult sau mai puţin ciudate?

...De exemplu, acea tânără înaltă şi subţire – ciudată, pentru că la prima vedere îţi lăsa impresia că e foarte frumoasă, pentru ca imediat după aceea să descoperi că e aproape urâtă – care a venit la mine expansivă în pauza unui spectacol, mi-a spus că este fericită că mă cunoaşte pentru că îmi ştie pe de rost toate cărţile, ceea ce mi-a şi dovedit inserând savant într-o conversaţie amuzantă şi jucăuşă strofe şi alineate întregi pe care le recunoşteam cu întârziere ca fiind ale mele. Era ingineră la un mare combinat din sudul ţării şi mi-a povestit cum, într-o vacanţă, îmi citise şi învăţase pe de rost paginile. Era o explicaţie debitată firesc, tocmai când capacitatea ei de memorare începea să mi se pară nefirească şi excesivă. Am făcut schimb de adrese şi peste câteva săptămâni, de ziua mea, am primit un pachet cu o bluză, pe care erau brodate versuri ale mele. Apoi a venit ea însăşi în vizită (venea în Bucureşti ciudat de des, trimisă cu situaţii şi rapoarte la minister), era o fiinţă plăcută, avea un fel de conversaţie acidulată printre care versurile erau introduse mereu surprinzător, parând adularea sau linguşirea care ar fi putut deranja, dar creând simpatie. Apoi a venit la Comana, s-a suit în cireş, a înfiat unul dintre puii de pisică cărora le căutam stăpâni, a revenit peste câtva timp cu un tânăr inteligent pe care mi l-a prezentat ca fiind directorul fabricii ei. Era o admiratoare, se purta ca un membru al familiei, nu călca nici o regulă de bună purtare, nu puteam să le călcăm nici noi. Şi totuşi, am ştiut aproape din prima clipă despre ce era vorba, iar când în '90 şi-a deschis brusc propria firmă şi a devenit femeie de afaceri, faptul nu a reprezentat decât o confirmare care nu mai folosea la nimic.

... Sau acel medic, director al unui institut de cercetări, autor de versuri, pe care l-am cunoscut la o sărbătoare eminesciană la Geo Bogza şi care a început să ne frecventeze într-un mod bizar şi asiduu dincolo de marginile bunei creşteri, până când totul a devenit jenant şi aproape insuportabil, chiar dacă nu reuşeam să ne hotărâm dacă să-i explicăm comportamentul prin faptul că s-a îndrăgostit de mine, fără control, sau că trebuie să mă ţină sub control fără ruşine. Cu adevărat clar a devenit totul abia în '90, când a devenit liderul unuia dintre partidele de provenienţă clară.

... Sau acel tânăr deşirat şi nevrotic care a strigat la poartă în Comana, a insistat să intre, deşi Romi îi spusese că nu sunt acasă, şi în cele din urmă, când am apărut ca din întâmplare, ne-a spus că a hotărât să se sinucidă dacă nu-l vom pune în legătură cu „Europa Liberă” sau cu Ambasada Israelului şi cu cea a Uniunii Sovietice.

Exemplele care mi-au venit în minte nu sunt decât tipul de personaje ciudate care mă vizitau şi pe vremuri la redacţia “Amfiteatru” sau mult mai târziu la Alianţa Civică şi nu pot să nu mă gândesc plină de curiozitate la felul cum trebuie să fi arătat rapoartele despre mine ale acestora, cât de enervate puteau să fie când nu reuşeau să scoată de la mine ce-şi propuneau sau cât de încântate atunci când reuşeau. Ce scria acum inginera despre pisicul pe care-l înfiase (sau l-a aruncat imediat şi a continuat să-mi dea informaţii inventate despre cum creşte etc.)? Cât de enervat era doctorul de faptul că, deşi prizonieri ai bunei-creşteri, nu ne hotăram să-l dăm afară pe uşă, dar, sadici aproape, nici nu-i uşuram cu nimic vizitele silnice şi conversaţiile prin care treceau îngeri plictisiţi? Sau poate ar fi fost fericit să-l dăm afară scăpându-l şi pe el de un angajament care îl teroriza? Sau poate, totuşi, inginera din provincie

200

era, dincolo de rapoartele ce i se cereau, flatată sincer că se împrietenise cu doi scriitori cunoscuţi? Mi-o amintesc fericită, urcată în cireşul de la Comana. Cum o fi arătat raportul de după acel cules al cireşelor? Faptul că nu reuşesc să-mi văd dosarul lasă nedeslegate aceste mistere. Sau, poate, dacă l-aş vedea, misterul lor ar fi şi mai complet?

Plecările la Bucureşti întrerupeau şirul acestor întâmplări şi, deşi drumul îmi făcea rău, deşi ştiam că nu mă aşteaptă nimic plăcut nici acolo, preferam să îl însoţesc pe Romi, şi ca să nu îl las singur în coşmarul bucureştean, şi ca să nu rămân nici eu singură la Comana. Cu cât cercul de fier se strângea în jurul nostru, cu atât eram mai indisolubil legaţi unul de altul, până la a nu suporta să ne despărţim nici măcar o zi, ca şi cum orice despărţire s-ar fi putut transforma într-o breşă în rezistenţa pe care numai împreună o puteam susţine.

La Bucureşti trebuia să mergem o dată pe săptămână să cumpărăm pâine, sau să ne luăm raţia de ulei, sau să schimbăm butelia, sau să facem plinul la benzină (ultimele două operaţii, care se întâmplau mult mai rar, presupuneau adevărate aventuri, nu puteai niciodată şti dacă aşteptarea la coadă va dura câteva ore sau câteva zile). Erau lucruri la care nu se putea renunţa cu uşurinţa cu care renunţasem la coada la carne înlocuind-o cu mult mai plăcuta aventură a culesului ciupercilor.

Oricum, între coada la benzină şi cea la butelii, chiar dacă putea să dureze mai multe zeci de ore, prima era mai suportabilă, conţinea un element de socializare, cum se spune acum, gradul de confort (puteai sta în maşină, apărat de intemperii, nu erai obligat să stai ca la celelalte cozi în picioare) permitea să apară rudimente de comunicare, de solidarizare. Se legau prietenii incipiente, se spuneau bancuri, se schimbau idei, oamenii îşi lăsau unii altora cheile – pentru că, din când în când, se înainta câţiva metri – şi se duceau pe rând până acasă (dacă nu cumva casa era în alt cartier unde nu funcţiona nici o pompă de benzină). De altfel, de cele mai multe ori, nici cheile nu erau necesare, căci, pentru a nu se consuma din puţina benzină existentă, maşinile nu erau pornite, ci pur şi simplu împinse în silnica şi fragmentara înaintare.

Cozile de butelii erau cele mai umilitoare. Ani de zile buteliile „se dădeau“ doar undeva în Dămăroaia, unde nu ştiai nicidată dacă nu te duci degeaba, pentru că orele de program se schimbau mereu sau pentru că pur şi simplu „nu venise maşina“. Nu exista însă un telefon la care să te poţi informa înainte (totul se petrecea pe un fel de maidan dotat cu un chioşc care ţinea loc de birou), deci mergeai o dată să afli care este situaţia, cu două tramvaie şi o bună bucată pe jos şi apoi, dacă era cazul, te întorceai să schimbi butelia. Nu se punea problema să o laşi cuiva în grijă, să ai încredere în cineva pentru că erau obiectele cele mai periclitate (apăruse chiar o nouă expresie în limbă: „a sta cu ochii ca pe butelie“, adică a fi vigilent, atent, precaut). Apoi, în ultimul an, maşina cu butelii venea şi în cartierul nostru, în parcul Cazzavillan. Nu era nici un chioşc, se dădeau direct din maşină, dar nu era nici un program, nici un orar. Pur şi simplu din când în când se răspândea ca un abur zvonul că va veni maşina şi atunci toată lumea se alinia într-un şir sinuos, de forma aleilor parcului, fiecare persoană marcată ca de o bornă de butelia adusă la schimb. Îmi amintesc o asemenea coadă pe o vreme friguroasă de noiembrie (erau chiar zilele celui de al XXIV-lea congres) cu iarba uscată a parcului devenită strălucitoare de brumă şi lungul şir de butelii negre însoţite de oameni înfofoliţi în culori întunecate. Părea mai curând o lucrare de grafică sumbră, expresionistă, decât o imagine din realitate şi aşa mi-a şi rămas în minte. A fost – dar, evident, nu bănuiam atunci asta – ultima coadă la care am stat.

Ne întorceam de la Bucureşti după mai mult de o zi pierdută la acea coadă. De oboseală şi deprimare, stomacul mă durea mai sâcâitor decât de obicei, iar priveliştea şoselei, cu steaguri şi lozinci, pavoazată pentru congres, se adăuga deprimării.

201

Era frig, plouase şi drumul plin de gropi de pe digul care ducea spre sat era alunecos şi de noroi, şi de începutul de gheţuş, iar, de o parte şi alta, balta, care vara era aproape uscată, se transformase într-un adevărat lac. Pe la mijlocul digului staţiona pe dreapta un tractor lăsând liber mai puţin de jumătate din asfalt şi Romi a încetinit cu grija de a nu ieşi de pe carosabil. Doar că exact în fracţiunea de secundă în care îl depăşeam, tractorul se puse în mişcare cotind brusc spre mijlocul şoselei ca într-o încercare calculată cu grijă de a ne da la o parte din drum. Ultima frază nu e decât o concluzie mai curând melodramatică a relatărilor ulterioare despre incredibilul accident. Atunci am văzut doar că porneşte spre noi, ne împinge în afara şoselei făcându-ne să alunecăm şi să cădem de pe dig, dar în ultima clipă – într-un mod miraculos, dacă nu ar fi fost comic şi riscant – bara noastră din faţă s-a agăţat de o margine a roţii tractorului suspendându-ne şi făcându-ne să pendulăm uşor deasupra apei. Ciudata mişcare, pe de o parte, risca să rupă bara de care eram spânzuraţi, iar pe de altă parte făcea tractorul să lunece el însuşi sub greutatea victimei sale spre apa de dedesubt. Am încremenit nu numai de frică, ci şi pentru că simţeam instinctiv că nu trebuie să ne mişcăm, în timp ce tractoristul a sărit din cabină, a privit o clipă priveliştea pe care o crease, s-a suit din nou şi pornind în viteză înainte ne-a smucit readucându-ne pe şosea. După ce a avut o clipă tendinţa să se încline periculos într-o parte, maşina a şovăit şi s-a aşezat pe cele patru roţi, înaintând remorcată câţiva metri până când, rupându-se colţul barei care ne ţinea cuplaţi, şi-a recăpătat independenţa şi, în cele din urmă, s-a oprit.

În mod ciudat, şoferul tractorului nu s-a oprit şi nu a mai întors capul să vadă ce se întâmplă cu personajele isprăvii sale. Ne-am gândit că poate nu voia să vedem că e băut. Nici nu apucasem să ne dăm seama dacă îl cunoaştem sau nu. Ar fi trebuit să oprim la Miliţie ca să anunţăm accidentul pentru a primi autorizaţia de a repara bara maşinii în mod legal, dar nu eram prea încântaţi de perspectivă, nu ştiam nici numărul tractorului, nici numele tractoristului, de altfel biroul avea lacăt la uşă, pe şeful de post ar fi trebuit să-l căutăm prin sat. Suficiente motive ca să renunţăm la complicaţii şi să-i plătim vecinului Ochelate să ne îndrepte bara. Eram oricum prea fericiţi că scăpasem atât de uşor (abia după ce totul se consumase ne dădeam seama de primejdia prin care trecusem), încât, dacă n-ar fi fost aspectul senzaţional şi chiar comic al norocului, în cel mai scurt timp am fi uitat totul.

Dar n-a fost aşa. Peste două sau trei zile, ne-am trezit cu şoferul la gard, strigându-ne cât îl ţineau puterile şi scuturând portiţa care oricum abia se ţinea în balamale.

– Domnul Romică! Doamna Anişoara!Am ieşit în grabă să vedem ce se întâmplă şi în prima clipă nu l-am recunoscut, imediat

însă ne-am dat seama nu numai cine este, ci şi că îl ştiam dinainte, lucrase la depozitul de lemne. Era beat mort şi ca să rămână în picioare se sprijinea de uluci gata să-i darâme. Şi continua să strige, deşi ajunsesem lângă el, de cealaltă parte a gardului.

– Doamna Anişoa...– Ce s-a întâmplat? l-am întrerupt. Ce arde?– Nu... nu arde..., s-a bâlbâit el, dar am venit să vă spun... am venit să vă rog... să nu

vă-nchipuiţi... Şi trăgând aer în piept ca şi cum ar fi vrut să-şi adune curajul: să nu credeţi c-am vrut să vă omor. Părea că odată cu terminarea frazei se şi trezise puţin: Să nu vă-nchipuiţi... Să mă bată Dumnezeu Sfântu' dac-am vrut să vă omor! Să nu-mi ajute Dumnezeu nici mie, nici copiilor mei dac-am vrut să vă omor! Părea că pe cât se dezvinovăţeşte pe atât se înspăimântă el însuşi de posibila acuzaţie şi repeta la nesfârşit frazele cu jurăminte şi blesteme, tot mai emoţionat, gata să izbucnească în plâns.

Ceea ce spunea era atât de neaşteptat, părea în prima clipă atât de absurd încât n-am avut replică. Nu ştiam ce-ar trebui să spun. Doar când am observat că tăcerea mea i se pare acuzatoare, în orice caz o dovadă că nu îl cred şi un motiv să îşi reia, din nou şi din nou, dezvinovăţirile, am încercat să-l opresc.

202

– Dar, bineînţeles că nu credem. Cum ar fi putut să ne dea prin minte aşa ceva? Dar dumneavoastră cum a putut să vă vină o asemenea idee? A fost pur şi simplu un accident şi am avut cu toţii noroc că am scăpat numai cu sperietura...

Adevărul este că pe cât vorbeam, pe atât eram mai puţin convinsă de ceea ce spun, simţeam cum vorbele îmi sună fals şi eram aproape jenată de lipsa mea de emoţie în faţa lacrimilor – chiar dacă de beţiv – ale celuilalt.

– Hai, Nea Costele, şi-a adus Romi aminte cum îl cheamă, lasă gândurile negre şi hai să ciocnim un pahar (venise la gard cu două căniţe de ţuică) şi să nu ne mai gândim la asta. Dumnezeu ne-a ajutat c-am scăpat şi te-a ajutat şi pe dumneata să nu ne ai pe conştiinţă, aşa că să-i mulţumim împreună şi să nu mai vorbim despre asta.

În mod ciudat, deşi vorbele lui Romi erau mai puţin prieteneşti decât ale mele, au părut să-l liniştească. Şi-a băut ceaşca de ţuică şi a plecat încet, oarecum liniştit, clătinându-se.

Ne-am uitat unul la altul fără să zâmbim. Ideea nu era a noastră, nu ne trecuse prin cap, dar nici nu mai puteam să ne facem că nu există. Şi ne obliga să încheiem întâmplarea cu o morală mult mai ambiguă decât ne imaginasem.

De fapt, ea nu s-a încheiat deloc pentru că săptămâni la rând şi apoi, mai rar, chiar după revoluţie, de câte ori se îmbăta, Nea Costel venea la noi la poartă şi strigându-ne ca din gură de şarpe îşi repeta dezvinovăţirile, blestemele, jurămintele. Într-un fel, chiar repetarea lor a sfârşit prin a le dilua semnificaţia. Cu timpul nu ne mai tulburau şi mi se păreau din ce în ce mai neverosimile.

O dată însă, la câţiva ani după revoluţie, în acei tulburi şi irespirabili ani '90, l-am întâlnit în sat pe al lui Rogobete, fostul gestionar al depozitului de lemne, şeful lui Nea Costel, pe care toată lumea îl considerase securistul en titre al satului. Acum era patronul unui supermarket de unde ne aprovizionam cu toţii şi al unui restaurant care tocmai îşi deschisese şi o sală de biliard. Ne-a oprit şi ne-a invitat să ne-o arate şi, când eu mi-am exprimat îndoiala că sătenii vor veni să joace biliard, el s-a pornit pe râs, cu burta revărsată deasupra curelei, cutremurându-se de veselie, şi ne-a chemat să vedem seara ce înghesuială e.

– S-au civilizat ţăranii, doamna Anişoara, mi-a explicat el. Nu mai e ca pe vremuri. Da' Dumneavoastră nu prea ştiţi cum stau lucrurile, ca poeţii. Aşa eraţi şi înainte. Vă mai amintiţi ce spaimă aţi tras când cu tractorul? Nu ştiu ce veţi fi înţeles Dvs., dar noi eram la curent că sunteţi în colimator.

Şi, pentru că am întors capul spre el mai serioasă decât aş fi vrut, a izbucnit din nou într-un râs aproape batjocoritor:

– Ei, acum n-oţi crede c-am făcut-o anume...

203

Un unghi ascuţit

Dacă viaţa fiecăruia dintre noi ar fi desenată sub forma unei piramide, adică a unui unghi mai mult sau mai puţin ascuţit cu vârful în sus, atunci tot ce se poate spune despre prima pantă este că ni se pare fără sfârşit şi ne străduim s-o consumăm cât mai repede (îmi amintesc nerăbdarea cu care aşteptam să ajung cât mai repede mare), în timp ce facem tot ce putem pentru a parcurge cea de a doua pantă cât mai încet.

Cât de încet? Aceasta e întrebarea.De altfel, nu este vorba doar de viteza consumului, ci şi de consistenţa materiei de

consumat. În mod evident, această consistenţă se schimbă, nu este imuabilă. Cine ar putea susţine că, de exemplu, cantitatea de timp dintre 0 şi 30 de ani este egală cu cea dintre 30 şi 60? Pe prima pantă bolovanul destinului este urcat lent printre moleculele timpului enorme, pe când, după atingerea vârfului, el începe să se rostogolească aproape periculos prin timpul mărunţit, făcut nisip.

În copilărie, zilele vacanţei mi se păreau nesfârşite, acum imediat ce mă trezesc se face seară. Citeam din zori până noaptea şi mă gândeam la orele lecturii nu numai ca la o voluptate, ci şi ca la un câştig. Acum mă uit la muntele de cărţi de lângă pat nu numai cu plăcere, ci şi cu remuşcarea de a şti că orele lecturii vor fi furate vieţii. Şi, chiar dacă ştiu că iuţirea timpului este o chestiune studiată obiectiv, că nu mă priveşte doar pe mine, sau doar pe cei de vârsta mea, ci este vorba de un proces al întregului univers, nu e un semn că lumea întreagă se află pe panta descendentă, că universul întreg e bătrân?

De fapt, ce s-a schimbat? Nefiinţa, care în copilărie se afla în trecut, înainte de naştere, acum se află în viitor. Dar logica analizei nu influenţează mersul lucrurilor, chiar dacă eludează spaima de necunoscut. În mod evident, nu mi-e teamă că dispar, mi-e teamă doar de ceea ce nu mai sunt în stare să fac până atunci.

Mă întreb uneori dacă reala mea neteamă de moarte (care de-a lungul timpului mi-a pulverizat toate fricile şi mi-a izvorât toate îndrăznelile) este o formă de inconştienţă, de lipsă de imaginaţie sau, pur şi simplu, o bizarerie psihologică. Poate pentru că n-am fost niciodată aproape de moarte, nu mi-e teamă să mă apropiu de ea? Dar cum aş putea susţine aşa ceva? Am scăpat din cutremur, dintr-un accident de maşină, intr-o boală obişnuită să evolueze pe graniţa dintre a fi şi a nu fi. Şi totuşi, nici perspectiva, nici sentimentele mele nu şi-au transformat definiţia. Deşi mă aflam în proximitatea ei, simţeam că nu este pentru mine. Asta înseamnă că voi simţi altfel cândva, atunci când înclinaţia pantei va face rostogolirea să scape de sub control şi să recunosc brusc, ca şi cum l-aş fi ştiut dintr-o altă moarte, neantul? Sau, dimpotrivă, nu fac decât să reacţionez logic, nu din punctul de vedere al trupului agresat de timp, ci din punctul de vedere al sufletului nemuritor, care abia dacă observă trecerea pragului înspre veşnicie şi posteritate...

204

Relaţiile mele cu timpul

Relaţiile mele cu timpul au fost şi, mai ales, sunt – nu e prima oară când o mărturisesc – întotdeauna stranii, de cele mai multe ori neobişnuite şi câteodată de-a dreptul neliniştitoare. Nu mă refer la faptul că, în prima copilărie, mai întâi nu-mi doream decât să cresc cât mai repede, pentru ca, pe măsură ce dorinţa începea să mi se îndeplinească, să mă cuprindă un fel de spaimă în faţa pragului de intrare: cred că asta li se întâmplă tuturor copiilor. Poate doar rezistenţa mea în faţa pragului a fost mai exagerată, îmi amintesc că visam şi chiar inventam, ca pe nişte basme, scenarii de viitor în care – cu ajutorul unui elixir, al unei întâlniri miraculoase etc. – reuşeam să rămân pe loc. De fapt, visul mi s-a împlinit, cel puţin pentru o lungă perioadă, dar după trecerea pragului. Începând de la 20-25 de ani, timpul a părut să se oprească sau, mai precis, să dispară.

Păstrasem din vechile etape oroarea de a deveni adult (îmi amintesc un poem despre moartea lui Labiş, care, într-un elan de solidaritate cu cel cenzurat atât de devreme prin moarte, se termina cu un vers care continuă să mă înduioşeze, deşi ar fi mult mai firesc să mă jeneze: „Şi-o să-mplinesc treizeci de ani postum“), dar acest refuz al maturizării nu era contrazis, ci subliniat de evoluţia mea – sau, mai precis, lipsa mea de evoluţie – fizică. Era ca şi cum timpul m-ar fi împins dintr-o vârstă într-alta – indiferent la implorările mele –, fără să-mi găsească locul potrivit, ba chiar enervat de incompatibilităţile mele, pentru ca, în momentul în care l-am găsit şi după ce s-a asigurat că de data aceasta totul este în regulă, să se retragă discret, să mă lase fericită şi singură într-o aparent eternă tinereţe. Am trecut astfel pe lângă vârsta de 30 de ani – la care mă gândisem de atâtea ori şi în atâtea feluri – fără măcar s-o observ, nimic n-o marca, iar eu am moştenit de la mama indiferenţa aniversărilor. Oricât mi-am propus să fiu binecrescută, n-am reuşit să ţin minte niciodată datele de naştere ale prietenilor, iar în ceea ce mă priveşte mult timp am beneficiat de faptul că într-un prim dicţionar al scriitorilor o greşeală de tipar îmi deplasase cu câteva luni aniversarea, încât cei ce voiau să mă sărbătorească cădeau în cursa confuziei şi a ridicolului.

Din acea dulce suspendare a timpului m-am trezit o singură dată pentru câteva zile, câteva zile atât de dramatice, încât nu numai că le ţin minte, dar au lăsat şi urme literare, am scris poezii, am datat pagini. Era cu puţin înainte sau cu puţin după împlinirea vârstei de 42 de ani. Nu asta are importanţă. Importanţă – enormă! – a avut faptul că, la un moment dat, localizat cu aproximaţie atunci, cineva necunoscut şi pentru care eram necunoscută, într-un loc întâmplător, într-o prăvălie, mi-a spus pentru prima oară „doamnă“. Până atunci, şi încă mult timp după aceea, mi se spunea în mod curent „domnişoară“. Atunci însă a fost ca şi cum pentru o secundă m-aş fi trezit într-o realitate pe care am început să mă suspectez că o ignorasem cu bună ştiinţă, am început să pândesc apelativele cu care eram interpelată, să fac scoruri şi, chiar dacă ele se dovedeau favorabile adolescenţei, să mă suspicionez că trişez, să mă uit în oglindă concavă ca să demasc argumente de sens contrar. Apoi, brusc, la fel de brusc cum a început, episodul s-a închis. Ca şi cum s-ar fi aprins, din nou şi la fel de inexplicabll cum se stinsese, acea lumină atât de strălucitoare încât ştergea contururile şi umbrele sau ca şi cum aş fi ieşit, întâmplător şi fără să-mi dau seama, din groapa în care căzusem călcând greşit, am reintrat în indiferenţa la timp cu care mă obişnuisem de decenii. Mă refer la timpul fiinţei mele fizice. Probabil şi pentru că Timpul general, Timpul celorlalţi, cel care se scrie vrând-nevrând cu literă mare, se făcuse din ce în ce mai prezent. Şi devenise pur şi simplu istorie. O istorie care nu stătea pe loc, ci se degrada văzând cu ochii şi pe care nu exista nici o posibilitate să nu o vezi şi cu atât mai puţin să înceteze să existe. Dar asta este altă poveste.

Ca să mă întorc însă la propriul meu timp, cel împărţit în vârste care pot să-ţi placă sau nu, ceea ce nu pot să nu remarc este că m-am aflat mereu puţin alături de propria mea vârstă care, asemenea unei haine, îmi era mereu prea mare sau prea mică, niciodată croită perfect şi potrivită după nevoile corpului pe care îl îmbracă. Îmi amintesc, iarăşi, qui pro quo-urile,

205

confuziile şi încurcăturile produse cu ocazia Premiului Herder pe care l-am primit la 40 de ani, ceea ce făcea să fiu trecută din greşeală în categoria bursierilor, fiecare premiant având dreptul să ofere o bursă de un an la Universitatea din Viena unui tânăr de maximum 30 de ani. De fapt, nici nu sunt prea sigură că nu aş fi preferat să fiu bursier, mă întreb dacă nu m-aş fi simţit mai în largul meu.

Cam din aceeaşi categorie de întâmplări, dar de data asta determinate de mine, face parte şi refuzul din 1990 de a fi luată în discuţie ca membru al Academiei Române. Nu era vorba despre refuzarea unei propuneri oficiale, ci de o simplă conversaţie cu profesorul Cajal, vicepreşedinte – pe vremea aceea – al Academiei, care întâlnindu-mă întâmplător m-a felicitat pentru faptul că în curând se vor face noi primiri în Academie şi că eu mă număr printre numele propuse. Reacţia mea, care – nu mi-am dat seama atunci – trebuie să i se fi părut de-a dreptul jignitoare venerabilului profesor, de care mă lega o veche simpatie şi stimă, a fost una aproape de revoltă: „ Doamne fereşte! Eu academician? La vârsta mea? (De fapt, aveam 48 de ani, ceea ce făcea replica mea de-a dreptul ridicolă.) Domnule profesor, vă rog, nu mă puneţi în situaţia să refuz, e un loc şi o calitate care vă asigur că nu mi se potrivesc“. E adevărat că după aceea l-am întrebat ce rost avea primirea de noi membri ai Academiei până nu se petrecuse o reformare a ei. În 1948 fuseseră daţi afară din Academie o bună parte dintre membri, dintre care mulţi băgaţi de-a dreptul în închisoare, unde, fiind foarte bătrâni, nu puţini au şi murit în curând. Iar doctorul Cajal mi-a spus puţin jenat că s-au luat anumite măsuri, academicienii inculpaţi juridic pentru activitatea din vechiul regim, de exemplu Suzana Gâdea, au fost excluşi. (Astfel am aflat cu stupoare şi – ca să zic aşa – post factum că Suzana Gâdea, mai precis preşedinta Consiliului Culturii, personaj de anecdote, fusese membră a Academiei Române.)

De altfel, distanţa mea sufletească faţă de Academie nu avea legătură numai cu vârsta, şi cu faptul că a fi academician reprezenta un fel de legalizare a bătrâneţii, şi nici numai cu destinul Academiei în comunism (care avea să devină tema uneia dintre sălile Memorialului de la Sighet), ci avea rădăcini mult mai vechi. Nu mai ştiu câţi ani aveam, dar trebuie să fi fost spre sfârşitul adolescenţei, la acea vârstă când tot ce trăieşti şi, mai ales, tot ce citeşti te marchează definitiv, când am citit fragmente din jurnalul lui Liviu Rebreanu în care el îşi povestea tribulaţiile, suferinţele şi jignirile legate de intrarea, mereu amânată, în Academie. Nu înţelegeam nimic. De ce trebuia Liviu Rebreanu să facă vizite protocolare în care să ceară sprijinul, să spere că nu ştiu cine va vorbi cu nu ştiu cine în favoarea sa şi mai ales de ce se simţea atât de umilit de faptul că nu reuşea? Ce importanţă putea să aibă, pentru un mare scriitor, dacă este sau nu academician şi cum putea să sufere cu o asemenea intensitate pentru ceva ce era mai degrabă o dovadă, oricât de onorantă, a încheierii creaţiei decât a continuării ei? M-am simţit umilită pentru umilirea lui Rebreanu (de către alţii şi de către el însuşi) şi am rămas, prin descoperirea complicatelor tehnici de accedere spre ea, cu o marcată antipatie faţă de suprema instituţie culturală. Persistenţa amintirii lecturii şi a sentimentelor pe care mi le-a trezit este cu atât mai ciudată cu cât, deşi textul nu cuprindea încheierea istoriei, eu aveam în sertarul cu idoli (din care unul trecea din când în când pe perete) superba fotografie a lui Rebreanu în costum de academician, deci ştiam dinainte sfârşitul, doar că happy end-ul nu reprezenta în ochii mei un dar suficient pentru preţul cu care fusese plătit. E ciudat cât de mult m-au influenţat lecturile din adolescenţă şi cât de mult am învăţat din întâmplările care m-au impresionat neplăcut din viaţa scriitorilor pe care îi admiram: cred că unul dintre motivele pentru care nu mi-am pus niciodată problema exilului a fost mila violentă pe care mi-o stârnise exilul lui Caragiale; cred că n-am acceptat să plec în diplomaţie după '96 şi pentru că mi se păruse nepotrivit faptul că Blaga îşi pierdea timpul scriind rapoarte diplomatice la Praga, la Berna sau la Lisabona şi asta, pe deasupra, în invidia şi antipatia tuturor scriitorilor rămaşi acasă; după cum lipsa de respect şi chiar dispreţul pentru orice demnitate publică nu se datora

206

doar faptului că semănam mamei (creia îi lipsea cu desăvârşire simţul ierarhiilor) sau că eu contemplasem o viaţă întreagă cu adevărată repulsie procesul de contraselecţie care ducea la aceste demnităţi, ci şi pentru că în copilărie – am mai povestit-o adesea – tata avea obiceiul ca, de câte ori cita un vers sau o strofă din Goga (ceea ce se întâmpla destul de des), să ofteze şi să adauge obsedant: „Ce păcat că acest mare poet a decăzut până la a deveni prim-ministru!“.

Ca să revin la relaţiile mele cu timpul, trebuie să mărturisesc că indiferenţa reciprocă, funcţionând pe întinderea unor lungi decenii, ca un fel de pact de reciprocă ignorare, a început pe parcurs să se tulbure: indiferenţei i-a luat locul uimirea. Primul semn că mă întorsesem din ţara tinereţii fără bătrâneţe era acela că descopeream că aceasta nu este singura ţară care există pe pământ. Întâlnirile cu colegi de liceu sau de facultate sau pur şi simplu oamenii alături de care evoluam, cu care ne întâlneam, cu care lucram, dezvăluiau semne de îmbătrânire pe care nu mai puteam să le ignorăm. Am început să folosesc verbul la plural, pentru că fenomenul mă cuprindea ca într-o capsulă a timpului, împreună cu R., ca şi cum am fi fost protejaţi, fără să ştim de cine şi în ce scop, ca să nu ni se întâmple ceea ce li se întâmplă altora. Era în acelaşi timp flatant şi neliniştitor. După cum, din ce în ce mai neliniştitor era respectul cu care începeam să fim înconjuraţi, desigur un respect nelipsit de o anume ambiguitate. Nu ştiam niciodată dacă este vorba de numărul cărţilor sau al anilor, dar oricum era ceva ce se insinuase pe nesimţite din lumea celorlalţi înspre lumea noastră, într-un fel care nu prevedea nimic bun.

De fapt, când vorbesc despre acel plan din care timpul îmi lasă senzaţia că s-a retras cu simpatie sau cu cine ştie ce planuri ascunse, vorbesc mereu despre propriile mele impresii, despre ceea ce văd eu în oglindă sau despre felul în care mă văd gândind, scriind, muncind în acelaşi fel ca în urmă cu 30 de ani. (Dar chiar o asemenea precizare, ca orice cifră, este misterioasă şi în fond absolut incomprehensibilă, un semn, o vorbă neînsemnând nimic pentru că, dacă i-aş lua în considerare sensul, aş încerca să-l înţeleg şi l-aş accepta, totul ar exploda într-o perspectivă cu adevărat absurdă.) Deci problema nu sunt eu, ci ceilalţi, nu ce văd eu sau ce cred eu, ci ce văd şi ce cred ceilalţi. Vreau să spun, cei veniţi după mine şi care au crescut cu statura mea ca un element fix al peisajului în care ei au devenit. Cum mă văd şi ce mă cred cei care m-au văzut la fel când erau la grădiniţă şi-mi învăţau pe de rost poemele cu pisici şi când erau la liceu şi-mi cereau dedicaţii pe poeziile de dragoste? Dar nici măcar asta nu e important. Important ar fi fost (ar fi) să înţeleg ceva, un sens, un rost în dispariţiile şi apariţiile timpului în viaţa mea, ceea ce nu sunt sigură că s-a întâmplat. Ştiu doar că moartea tatei a fost uşa, spărtura în zidul iresponsabilităţii ideilor şi sentimentelor împrumutate, prin care am intrat în propria mea biografie spirituală şi într-un univers care a devenit numai al meu,după cum moartea mamei a fost arcul de triumf prin care am acceptat că pot oricând să ies eu însămi.

Între aceste două puncte de reper am fost, sunt încă, eu însămi, o fiinţă sau o făptură („nu e o fiinţă, e o făptură“ a spus cândva despre mine un copil necunoscut, şi i-am păstrat de decenii – decenii în care el probabil a crescut şi a îmbătrânit de mult – formularea absurdă ca pe cel mai gingaş compliment care mi s-a făcut vreodată) în definiţia căreia timpul a avut neobişnuita bunăvoinţă să nu se amestece prea mult, lăsându-mi, nu lipsit de ironie, iniţiativa de a hotărî singură clipa când uimirea că nu îmbătrânesc asemenea celorlalţi se va transforma în uimirea că totuşi mi se întâmplă şi mie.

207

Scriitor de scrisori

Fără să fiu un scriitor de scrisori şi un adept al genului epistolar, nici ca talent, nici ca dorinţă de comunicare, scrisorile au ocupat totuşi un timp relativ mare din viaţa mea, un timp care întotdeauna mi se părea exagerat, dar la care nu aveam, cu toată exasperarea, cum să renunţ. Mai puţin decât o formă de exprimare, corespondenţa a fost pentru mine un mijloc de transmitere a ceea ca fusese exprimat. Mai ales în perioada în care locuiam la Cluj şi publicam la Bucureşti, poeziile luau drumul plicurilor şi noi luam drumul poştei atât de des, încât ajunsesem să ne împrietenim cu funcţionarele, să ştim de la care ghişeu călătoria scrisorii durează mai mult şi de la care ghişeu scrisoarea ajunge mai repede. De altfel, n-am avut nevoie de mult timp pentru a ne da seama că scrisorile burduşite cu versuri făceau ciudat de multe zile între Cluj şi Bucureşti şi să ne schimbăm tabieturile şi tactica, părăsind clădirea poştei de pe malul Someşului şi făcând lungi drumuri până la gară, unde lăsam plicul să cadă direct în fanta vagonului poştal. De fapt, cred că n-ar fi neinteresant să-mi parcurg biografia din punctul de vedere al relaţiilor mele cu mijloacele şi căile de transmitere a corespondenţei. Ar fi o istorie nu numai a evoluţiei tehnice a mijloacelor de comunicare, ci şi a evoluţiei neîncrederii în ele şi a creşterii suspiciunii asupra posiblilăţilor lor de a manipula sau a incapacităţii lor de a rezista manipulării.

A existat totuşi o oază, şi din acest punct de vedere, în cursul paradoxalei „primăveri de la Bucureşti“, cam între 1964 şi în 1972, cu o creştere şi o descreştere care îşi avea vârful în august 1968. În această perioadă nu numai că primeam nedeschise scrisorile din străinătate, dar fusesem abonată, fără măcar să ştiu de către cine, la revistele franceze „L'Express“ şi „Le Nouvel Observateur“, care ne veneau săptămânal şi reprezentau o adevărată fereastră deschisă spre lume. Ba mi se cerea să recomand şi pe alţii cărora le-ar face plăcere să primească abonamentul. Aveam să aflu mai târziu că la originea acestor adevărate daruri şi bucurii intelectuale se afla marele poet francez Pierre Emmanuel, care organizase „Pour une Entente Intellectuelle“, o.n.g. având ca scop forţarea unor căi de deschidere şi de informare între Est şi Vest.

Apoi, în ordine cronologică, dar şi în ordinea găsirii tot mai dificile a unor mijloace de comunicare cât de cât sigure, drumurilor clujene la întâlnirea cu vagonul poştal i-au urmat peste ani rătăcirea prin Bucureştiul demolat, întunecat, deprimant, al anilor '80, în căutarea unei cutii poştale în stare de funcţionare. Faptul că scrisorile făceau incredibile perioade de timp între oricât de apropiate destinaţii – ceea ce nu se putea explica decât prin deschiderea, citirea, copierea, studierea conţinutului – ne impingea spre inventarea unor noi strategii, pe cât de naive, pe atât de ineficiente. Ni se părea că, aruncând scrisoarea într-o cutie necunoscută, dacă se poate fără să ne vadă cineva sau, şi mai bine, undeva la marginea oraşului, într-un cuvânt, dându-i cât mai multe şanse de anonimat, de pierdere într-o masă amorfă de scrisori fără importanţă, îi dădeam implicit şansa de a trece neobservată, de a nu fi deschisă, citită, studiată, înregistrată (că n-a fost aşa am avut dovada când am găsit în dosarul CNSAS al lui N. Steinhardt o scrisoare pe care i-am pus-o într-o astfel de cutie căutată ore întregi şi aleasă în mod savant).

Iluzia că am putea scăpa supravegherii depărtându-ne de ea şi, ca să spun aşa, chiar de noi înşine, a funcţionat şi în ceea ce priveşte telefonul. Pentru că, în mod evident, telefonul de acasă era ascultat, încercam să ne dăm telefoanele obligatorii de la aparate publice, de preferinţă cât mai neexpuse vederii. Cu cât trecea timpul, însă, găsirea unui aparat care funcţiona, ca şi a unei cutii poştale care să prezinte o cât de mică garanţie, deveneau probleme tot mai complicate şi tocmai de aceea obsedante. Pe parcursul acelor ultimi 2-3 ani, cutiile poştale s-au rărit până la dispariţie (cu excepţia, desigur, a celor de la poşte, aflate sub control), fiind sau desfiinţate, adică ridicate de la locul lor, sau lăsate în părăsire, ruginite, cu fundul spart, cu fantele pentru scrisori înfundate. În cazul telefoanelor, scoaterea din funcţiune

208

mergea de la lipsa tonului sau blocarea orificiului pentru monede până la vandalizarea propriu-zisă, adică smulgerea receptorului, spargerea cutiei, a pereţilor de sticlă ai cabinelor şi folosirea spaţiului rămas ca ghenă de gunoaie. Umblam ore întregi în căutarea câte unui aparat care să aibă ton, indiferent în ce stare s-ar fi aflat, trecând de la nevoia personală de a da un telefon până la sensurile aproape filosofice ale situaţiei. Eram fascinaţi nu numai de ceea ce descopeream, ci, mai ales, de întrebarea tulburătoare dacă e posibil ca toată această degradare, distrugere, aneantizare, să fie întâmplătoare, o simplă aplicare în acest domeniu a degradării şi distrugerii generale, sau – mult mai înspăimântător, dar mult mai probabil – era vorba de o distrugere premeditată a posibilităţilor de comunicare, ca un mijloc de împiedicare a unei, oricum puţin posibile, solidarizări. Cine erau cei ce smulgeau receptoarele, ceea ce nu numai că presupunea un considerabil efort fizic, dar nici nu cred că puteau fi folosite la ceva după aceea? De altfel, adesea erau aruncate pur şi simplu jos, printre gunoaiele care se acumulau în cabina care nu mai era bună de altceva. Erau nebuni, sadici, masochişti? Dar, indiferent de răspuns, de unde apăruseră deodată şi, mai ales, cum se făcea că nimeni nu-i împiedica să-şi exercite maniile? Rătăceam ore lungi prin serile întunecate ale oraşului, cu becurile de pe stâlpi sparte sau pur şi simplu pradă opririi curentului din motive de economie, şi ne simţeam lunecând tot mai fără speranţă spre un Ev Mediu atât de adânc, încât era evident că nu vom avea suficient timp să reurcăm panta.

În aceeaşi perioadă, trimiterea unei cărţi în străinătate comporta un adevărat ritual şi protocol, în care secretul corespondenţei era ultima grijă a părţilor implicate în operaţiunea care putea să dureze mai multe ore. Exista în Bucureşti o singură poştă de unde se puteau trimite cărţi în străinătate, poşta de pe strada Virgiliu, unde cozile erau în permanenţă nesfârşite, cu atât mai mult cu cât fiecare expeditor stătea zeci de minute la ghişeu unde trebuia să completeze patru rânduri de formulare, apoi să se mute la ghişeul de vamă, apoi la casierie şi din nou înapoi, acolo de unde pachetul se considera expediat. De fapt, pachetul nu exista, pentru că volumele de trimis trebuiau aduse în teanc, să fie văzute, răsfoite (în formular trebuia completat nu numai titlul şi autorul, dar şi anul apariţiei), pachetul se făcea după aceea, nu se ştie de cine, în mod ocult, în orice caz instituţionalizat. Eram curioasă cum puteau să arate, ce culoare avea cutia, hârtia învelitoare, cum era scrisul. De câte ori mă duceam să expediez câte o carte nou apărută, mă simţeam aproape corp străin în masa aceea de bătrânei expediind copiilor lor, rămaşi în străinătate, manuale, dicţionare, clasici români. Puteai să faci un studiu sociologic sau să scrii o povestire despre dramele, nevoile, dorinţele şi poveştile care se găseau în spatele volumelor cerute: dicţionarul pentru învăţarea limbii noii ţări, manuale pentru continuarea studiilor, nostalgia după literatura învăţată la şcoală, dispreţuită probabil atunci şi devenită deodată punct de referinţă al unei definiri din ce în ce mai problematice. Şi, pe de altă parte, expeditorii: pensionari resemnaţi, adesea mizeri, în orice caz singuri, mai singuri decât dacă nu ar fi avut copii, completând intimidaţi şi silnic formularele complicate, cu ochelarii mereu reaşezaţi pe nas, neînţelegând, punând întrebări, repeziţi de funcţionare, împărţiţi dureros între frică şi exasperare.

Apoi am încetat pur şi simplu să primesc scrisori. Probabil că obosiseră să le copieze şi hotărâseră, mai simplu, să le reţină. Înainte de a dispărea cu totul, o perioadă soseau hărtănite, zdrenţuite, rupte şi lipite grosier cu pap, ca şi cum s-ar fi temut că nu înţelesesem până atunci că sunt deschise şi citite sau ca şi cum ar fi aşteptat ca, prin urmele evidente ale torturilor la care fuseseră supuse, să mi se smulgă cine ştie ce mărturisiri sau doar rugămintea de a nu mai primi scrisori. Ceea ce s-a întâmplat în cele din urmă şi fără intervenţia mea. Apoi, odată întrerupt fluxul lor spre mine, devenise evident că nu mai are rost să încerc vreo formă de corespondenţă. Totuşi, îmi amintesc o ultimă scrisoare ca o sticlă aruncată în mare, pe care i-am dat-o – în mai multe exemplare puse în plicuri neadresate, cu o listă de adrese şi nume înghesuite pe o altă hârtie – unei doctoriţe din Grecia, pe care o cunoscusem întâmplător. Nu aveam nici o speranţă că îmi va îndeplini rugămintea. Şi totuşi, scrisorile au ajuns.

209

Cred că următoarea etapă au fost scrisorile exaltate venite prin poştă sau scrisorile deschise, publicate în ziare (în cele româneşti, ca şi în cele ale exilului), care au apărut în decembrie '89 şi ianuarie '90. Pe unele le-am citit, despre altele am auzit numai, oricum nu aveam sentimentul că mi se adresează mie, ci unui personaj teoretic, drapat în faldurile unui simbol învestit cu numele meu, ale cărui vocale se potriveau personalităţii momentului. De altfel, aproape fără tranziţie, în scurt timp, laudele au fost înlocuite cu insulte şi ameninţări. Scrisori publicate, scrisori expediate prin poştă sau puse direct în cutia mea de poştă, scrisori aruncate peste gard împreună cu volume de ale mele sfâşiate şi acoperite cu murdării. Am mai scris despre asta. Nu insist. De fapt, am citit o mică parte dintre aceste scrisori, care îmi produceau un asemenea rău fizic încât soţul meu a hotărât să le confişte sau chiar să le ascundă înainte de a le citi eu. Aveam să citesc fragmentele citate în studiul publicat peste ani de Ruxandra Cesereanu sub titlul „Românii“ contra Anei Blandiana şi în atmosfera, normalizată între timp, lectura mi s-a părut de-a dreptul halucinantă, iar izvoarele din care ţâşnise puroiul mai obscure încă şi mai tulburătoare. Tot Romi a avut ideea trăsnită de a le cântări ca să nu le mai numere, când le-a dat cu împrumut unui tânăr care îşi făcea un doctorat în folclor despre „zvonul şi calomnia la români“. Cântăreau 1,8 kg.

Cred că din punctul de vedere al corespondenţei, anii de libertate care au urmat până la adoptarea faxului şi apoi generalizarea legăturilor prin e-mail au fost anii de tranziţie aiuritoare, cu munţi de plicuri venite din toate părţile lumii, la care – din vârtejul unde trăiam – reuşeam să răspund pe sărite, într-o veşnică remuşcare a comunicării insuficiente şi a jignirii prin necontinuarea dialogului. Mai ales în anii Alianţei Civice s-au îngrămădit pe numele şi pe birourile mele mii de scrisori în care se exprimau solidarităţi şi se povesteau tragedii, se reclamau nedreptăţi şi se cerea ajutor, capacitatea mea organizatorică şi de reacţie fiind infinit depăşită de necazurile, revoltele şi dorinţa de solidarizare şi de implicare a corespondenţilor.

Numărul acelor scrisori cu conţinut de cele mai multe ori social-politic nu a fost depăşit în viaţa mea decât de numărul plicurilor burduşite cu versuri pe care le-am primit şi continui să le primesc de mai bine de un sfert de secol. Acestora, cât a fost posibil, le-am răspuns întotdeauna, chiar şi celor cărora trebuia să le spun că nu au legătură cu poezia, dar mai ales alegând orice vers care mi se părea că poate fi punctul de pornire al unei viziuni, al unui drum. Nu mă îndoiesc că am exagerat, mai ales că încurajărilor de la început le urma de cele mai multe ori rugămintea de a scrie o prezentare pe coperta IV-a a volumului de debut. Cred că aş putea strânge volume întregi de prezentări (după cum aş putea însuma, fără să exagerez, ani de viaţă jertfiţi unor astfel de lecturi), care, din decenţă, se transformau de cele mai multe ori în nişte meditaţii asupra poeziei în general. Dar n-am avut puterea să refuz nu numai din cauza cunoscutei laşităţi a bunei creşteri, ci şi de teama că ar putea exista chiar şi o cât de mică şansă ca cel refuzat să fie sau să devină un poet adevărat.

Am – şi fiecare dintre noi avem – o bună memorie a momentelor în care am fost jigniţi, mai ales dacă aceste momente se aflau în perioada de formare, atunci când materia din care suntem făcuţi este încă moale şi plastică şi păstrează cu minuţie amprentele violenţei. Îmi amintesc, după aproape o jumătate de secol, momentul în care, venită la Bucureşti de la Cluj pentru prima oară cu un caiet de versuri şi având complexul provinciei mai mult chiar decât realitatea ei, am aşteptat mai bine de o jumătate de oră, într-o încăpere goală, pe cineva de la secţia de poezie a „Gazetei literare“. Redacţia era pe bulevardul Ana Ipătescu, într-o splendidă casă boierească ale cărei saloane spaţioase fuseseră împărţite prin pereţi de scândură pentru a se croi mai multe birouri. Aşteptam într-o astfel de semi-încăpere, auzind perfect vorbele din cealaltă jumătate a ei, „secţia de poezie“, care nu ştiam, şi prefer să nu ştiu nici azi, din cine era formată. Erau mai multe voci de băieţi şi una feminină, care râdeau şi făceau băşcalie, trimiţându-se unul pe altul să stea de vorbă cu puştoaica de alături. În cele din urmă m-am hotărăt să plec încet, fără să mă simtă, fără curiozitatea cine ar fi urmat să-mi citească versurile, amuzându-mă cum, la sfârşitul deliberărilor, cel sacrificat să-şi facă datoria nu va

210

mai fi găsit cu cine să vorbească şi mai ales promiţându-mi că eu nu mă voi purta niciodată aşa cu cei mai tineri decât mine. Ceea ce a însemnat în ultimă instanţă să-mi asum mai degrabă ridicolul de a recomanda un diletant, decât cinismul de a respinge un viitor coleg.

Faxul a fost pentru mine una dintre puţinele descoperiri tehnice pentru care m-am bucurat din toată inima şi pe care le-am adoptat din prima clipă cu entuziasm. Şi acum, când covârşitoarea parte a corespondenţei o fac prin e-mail, îmi place prietenilor să le scriu din când în când prin fax, unde se poate transmite nu numai scrisul de mână, ci şi emoţia pe care linia literei făcute de tine însuţi o conţine. Sigur că internetul este mai simplu, mai ieftin, mai rapid, mai neprotocolar, dar şi mai impersonal, mai rece, mai telegrafic. Desigur, nimeni nu te împiedică să scrii ce vrei şi la urma-urmei pot fi transmise capodopere ale genului epistolar, oricât de înflorite de emoţii estetice, la fel de simplu cum se transmit mesajele cu formule fixe şi cuvinte prescurtate, doar că asta se întâmplă rar şi nu fără un anumit sentiment al ridicolului, ca şi cum ai încerca să intri cu o rochie cu crinolină într-un costum de astronaut. De fapt, nu e vorba numai de simplificarea mesajelor, ci şi de înmulţirea lor de-a dreptul ameninţătoare. Pierd în fiecare seară o oră, două, trei citind şi răspunzând unor mesaje care – dacă ar fi fost trimise cu poştalionul – ar fi fost cu siguranţă mai reduse la număr şi în acelaşi timp mai esenţiale. Facilitatea produce nu numai o simplificare a gândirii, ci şi o inflaţie a reacţiilor care, în ultima instanţă, poate deveni periculoasă ca orice supradoză. Am lipsit zece zile din Bucureşti şi la întoarcere am găsit mai mult de o sută de mesaje, dintre care, după eliminarea reclamelor pisăloage ca nişte muşte, tot au mai rămas câteva zeci bune, cărora a trebuit să le răspund. Tehnica, al cărei scop este câştigarea timpului, devine un mijloc de a-l pierde. Asta îmi aminteşte cum, pe vremea când nu aveam maşină, îmi imaginam cât timp aş câştiga nemaistând să aştept autobuzele, nemaiînghesuindu-mă în tramvaie, pentru ca apoi, în Trabant, în Lada sau în Peugeot, să merg din ce în ce mai repede, fiind din ce în ce mai grăbită şi având din ce în ce mai puţin timp.

Aş vrea însă, pentru că am vorbit despre atâtea feluri de scrisori, să închei cu portretul unui poştaş. Oricâte elemente comice şi critice ar conţine, vreau să închei cu descrierea lui Nea Ilie, aducând un mic, ridicol şi nelipsit de nostalgie omagiu unei profesiuni în curs de dispariţie.

Avea întru totul înfăţişarea unui ţăran bătrân, ceea ce şi era, în mod evident, în afara „orelor de serviciu“, adică a dimineţilor în care, după ce făcea curat în încăperea PTTR, pornea pe uliţele prăfoase ale satului de câmpie să ducă cele două abonamente la „România liberă“ şi la „Scânteia“, la care erau abonaţi doctorul veterinar şi şeful depozitului de lemne, şi scrisorile care soseau din an în Paşte. Sediul poştei era o odaie cu podeaua dată cu motorină, despărţită în două de un ghişeu cu o uşiţă care nu stătea niciodată închisă, în dosul căreia se vedea dulapul metalic al centralei telefonice şi telefonista cu căştile pe urechi introducând fişele în diferitele găurele ale aparatului şi strigând din toate puterile numele localităţii cu care voia să facă legătura telefonică. Când nu avea comenzi, telefonista se repezea până în propria curte, care era chiar alături, ca să mai arunce nişte grăunţe găinilor sau să mai amestece în mâncarea lăsată pe foc. Atunci, Nea Ilie trebuia să-i ţină locul şi când suna telefonul să strige ca din gură de şarpe şi s-o cheme. Şefa celor doi, diriginta, era soţia primarului, ceea ce îi transforma postul într-o sinecură din care rămânea să îndeplinească doar subtilităţile: de exemplu, cititul scrisorilor.

Odată cu venirea noastră în sat, numărul acestora a crescut simţitor, deci şi obligaţiile dirigintei, care, din această cauză, sau din cine ştie care alta şi mai obscură, ne arăta o neascunsă antipatie. În schimb, Nea Ilie ne simpatiza vădit, iar faptul că trebuia să facă drumul până la celălalt cap al satului, unde stăteam, nu numai că nu părea să-l deranjeze, ci avea aerul că ne este recunoscător că l-am scos din monotonia traiului zilnic. Scrisorile pe care le aducea erau, bineînţeles, deschise, uneori chiar scoase din plic şi, în timp ce ne striga la poartă, el

211

începea cu o adevărată bucurie a cunoaşterii să ne povestească rezumatul scrisorii, întrerupt din când în când de scurte comentarii critice sau amuzante, sau pline de compasiune, ale conţinutului. La început nu ne venea să credem. Era însă atâta ingenuitate în felul lui de a se purta, încât, în mod evident, nu avea nici măcar bănuiala încălcării vreunei reguli şi nu se punea problema să fi auzit de secretul corespondenţei. De altfel, faptul că diriginta era cea care deschidea scrisorile dădea în ochii lui întreaga acoperire legală operaţiunii, deci nu era nimic de ascuns, noi ne primeam scrisorile intacte, desigur deschise, dar oricum le-am fi deschis noi („că doamna dirigintă zicea să le lipesc la loc, da' io mă gândesc că n-are nici un rost să mai munciţi şi Dumneavoastră cu deschisul“). Odată ne-a spus plin de simpatie că de când ne-am mutat noi în sat mai află şi ei una, alta de ce se întâmplă în lume, iar altădată, aducând o ilustrată de la Geo Bogza, cu o glumă cam suprarealistă, ne-a înmânat-o destul de nemulţumit: „Nu ştiu ce fel de prieten vi-i ăsta de vă scrie, da', drept să spun, nu prea cred că-i mare lucru de capul lui, că nu se înţelege nimic“.

În ingenuitatea lui, Nea Ilie nu demasca doar cu seninătate sistemul, dar îi împrumuta şi un farmec pe care nu-l merita.

212

Tu ce vrei?

Pentru alegerile din noiembrie 1996 am votat la Ambasada României din Irlanda unde avusesem, împreună cu Ileana Mălăncioiu şi Mircea Cărtărescu, mai multe lecturi publice organizate de John Fairleigh. Reuşisem să ajungem gonind prin noapte de la Belfast spre Dublin în ultimele minute înainte de închiderea urnelor. Voturile noastre au fost cu siguranţă printre ultimele date în acea seară Convenţiei.

De fapt, în ceea ce mă priveşte, cu două zile în urmă sosisem şi mai de departe, părăsisem Mexicul, imediat după Congresul PEN, fără să-mi permit nici o singură zi de vizită a Guadalajarei (ceea ce nu era doar o exagerare, era o prostie), nu numai pentru a respecta programul recitalurilor organizate de John Fairleigh, ci şi, mai ales, ca să nu ratez acest vot, punct final al unor eforturi nu o dată patetice.

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc nu numai pentru că am aflat de la Bucureşti,potrivit sondajelor, că aproape sigur alegerile vor fi câştigate, dar şi pentru că în noaptea aceea urma să aibă loc sărbătorirea victoriei în Piaţa Universităţii. Rareori mi s-a întâmplat să regret ceva cu atâta intensitate cum regretam faptul că nu mă voi putea afla acolo în acel moment care ar fi fost pentru mine singura răsplată pe care mi-o doream pentru tot ce făcusem ca acea sărbătoare să fie posibilă. Încercam să dorm şi pe sub pleoapele închise se derulau cu o viteză nesănătoasă scene din mitingurile Alianţei Civice, nesfârşitele şedinte ale Convenţiei, târgul de vite din Teleorman, care fusese probabil,cu numai zece zile în urmă, momentul cel mai apropiat de absurd pe care îl trăisem până în acel moment, determinant, din multe puncte de vedere, al vieţii mele. În neliniştea euforică a nopţii irlandeze mă gândeam că tot ceea ce păruse aberant în felul în care îmi risipisem ultimii ani de viaţă căpăta deodată o împlinire şi un rost. Şi, implicit, certitudinea unei eliberări. Pentru că momentul era nu numai al victoriei ideilor mele, ci şi al întoarcerii mele la rosturile mele.

Ajunsă acasă, a doua zi după sărbătorirea simbolică din Piaţa Universităţii, mi-am pus prietenii, pe care-i invidiam, să-mi povestească în mai multe rânduri cum a fost, ascultându-i cum ascultă copiii basmele pe care le ştiu pe de rost.

Noaptea din Piaţa Universităţii, noaptea anunţării rezultatelor, fusese reluarea în cheia victoriei a speranţelor şi a stării de spirit din aprilie-mai '90, revanşa represiunii din 14 - 15 iunie. Îi ascultam şi-mi dădeam seama că ajunsesem într-un moment al împlinirii „profeţiilor politice“, vorba lui Bacovia, şi acum, pentru moment, nu ştiam ce să fac, aşa cum nu ştiu actorii netalentaţi ce să facă pe scenă cu mâinile. Am pus mâna pe telefon ca să-i telefonez lui Emil Constantinescu şi să-l felicit. Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că acum – de câteva zeci de ore – e preşedinte şi probabil relaţiile noastre vor intra pe un alt făgaş, mai protocolar.

Nu simţeam nevoia să-l felicit pe preşedinte, nici nu sunt sigură că realizam că devenise preşedinte şi, mai ales, şi ce înseamnă asta; îl felicitam ca pe un coleg alături de care pornisem cu mai mulţi ani în urmă o luptă cu morile de vânt din care părea că ieşisem învingători.

Mi-a răspuns chiar el şi eu i-am spus cât de rău îmi pare că nu putusem fi noaptea trecută în Piaţa Universităţii şi cât de mult îl invidiez că a fost acolo. Nu ştiu dacă a ascultat ce-i spuneam şi nu ştiu dacă a înţeles, pentru că m-a întrerupt întrebându-mă ce vreau.

– Vreau să te felicit, i-am răspuns, am sosit acum două ore din Irlanda şi Mexic şi...– Tu ce vrei ? a repetat el grăbit şi ocupat, cu aerul că se află în cursul unei complicate

împărţiri în care trebuie să-i dea fiecăruia ceva şi nu are timp de pierdut. Să spun ce vreau şi să las pe altul la rând.

– Ce să vreau? am întrebat eu uimită.– Ce funcţie vrei, ce ceri, mi-a explicat el agasat, dar stăpânindu-se.– Ce să vreau? am repetat eu, începând să înţeleg, nu vreau nimic, am spus întotdeauna

că nu vreau nimic. Vreau să vă faceţi datoria ca să pot să mă întorc la viaţa şi la cărţile mele

213

fără remuşcări. Vreau ca cei care vreţi ceva să nu vreţi numai pentru voi, ci şi pentru ceilalţi. Şi am închis telefonul. Dar poate că nici n-a observat, poate că îl închidea şi el în acelaşi timp. În orice caz, faptul că începeam să mă enervez nu mă împiedica să simt uşurarea de la celălalt capăt al firului. Probabil că în aglomeraţia de solicitări, orice refuz, oricât de improbabil, era binevenit.

A fost cea mai mare jignire pe care cred că am trăit-o vreodată, şocantă nu numai prin vulgaritatea şi dispreţul pe care le conţinea, ci prin faptul că eram absolut nepregătită pentru ea. Era ca şi cum, în cursul dialogului, interlocutorul ar fi început să vorbească brusc într-o altă limbă. O limbă pe care n-o cunoşteam. Înspăimântător nu era atât faptul că nu înţelegeam ce spune, cât mai ales bănuiala că el nu înţelesese nimic din ceea ce îi spusesem eu ani de zile. Pentru că de ani de zile repetam până la saţietate, fără să obosesc, că nu voi candida niciodată pentru nici un fel de poziţie şi nu voi accepta niciodată nici un fel de funcţie sau demnitate publică. Şi adăugam de fiecare dată, aproape didactic, că numai astfel, necerând nimic pentru mine şi refuzând tot ce ar fi putut deveni câştig personal după victorie, puteam avea libertatea de conştiinţă de a pleda pentru sprijinirea de către ceilalţi a adevărurilor pe care le susţineam. Dar nici o clipă, repetând această promisiune, fiind convinsă că datoram atât propriilor mele idei, cât şi celor pe care voiam să-i convingă această formă de dezinteresare, nici o clipă nu mi-am imaginat că aş putea să nu fiu crezută. „Tu ce vrei?“ mă aşeza în rândul celor pentru care ideile şi principiile nu erau decât mijloace de căpătuială, iar promisiunile, instrumente de manipulare. Singura explicaţie a faptului că nu mă crezuse era că nu se credea nici pe el însuşi, că i se părea normal ca între vorbele şi faptele unei persoane publice să existe oglinda deformatoare a intereselor de nemărturisit.

Întrebarea care-mi fusese pusă – cea mai umilitoare care-mi fusese pusă vreodată – mă insulta în două feluri. Primul era la vedere, era oferta clară a unei plăţi pe care urma s-o primesc dacă – sau pentru că – aş fi fost de vânzare. Şi asta se întâmpla după ani de zile de colaborare colegială în numele unor idei şi pentru găsirea unor soluţii de ieşire din dezastrul ultimei jumătăţi de secol, după nopţi de discuţii aproape adolescentine, de planuri aproape nebuneşti, de scris proteste şi proclamaţii, de desenat sigle şi bannere. Cel de al doilea, infinit mai grav, dovedea că în tot acest timp credea că minţisem, că tot ce susţinusem nu erau decât declaraţii electorale, de o simplă şmecherie, care putea fi uitată fără ruşine când nu mai era de folos. De altfel, dincolo de această cazuistică a insultei, văzută din punctul meu de vedere, exista concluzia care nu putea fi eludată referitoare la ceilalţi. Înainte de a mă insulta pe mine, „Tu ce vrei?“ reuşea să spună totul despre cel care îmi pusese întrebarea. Ceea ce nu era decât un motiv de depresie în plus.

De altfel, din surse diferite au ajuns la mine mai multe spaime pe care le-am produs nu numai fără voia mea, ci şi fără să am cea mai mică idee despre ele.

Gabrielei Adameşteanu i-a spus unchiul ei, Dinu Adameştreanu, marele arheolog italian, că Zoe Dumitrescu-Buşulenga, directoarea Accademiei di Romania, este disperată, l-a sunat aproape plângând ca să-i spună că a aflat că va fi înlocuită cu mine. E adevărat? I-am răspuns că aud pentru prima oară zvonul, dar că, indiferent dacă este adevărat sau nu, eu nu voi accepta. Aveam să aflu, mai târziu, că în realitate nu s-a pus niciodată problema.

Deci Emil Constantinescu nu era singurul care nu mă crezuse. În următoarele zile şi săptămâni mi-au fost transmise mesaje înspăimântate ale unor conducători de instituţii culturale care se aşteptau să le iau locul. Se simţeau ameninţaţi şi nimeni nu se împiedica în ideile mele expuse clar de atâtea ori: li se părea normal şi să fi minţit, şi să mă grăbesc să profit. În ceea ce îl priveşte pe E.C., el nu mi-a iertat niciodată refuzul funcţiilor din ţară, refuzul de a fi ambasador (la UNESCO sau în Argentina),nici faptul că în felul acesta nu

214

depindeam – ierarhic şi prin recunoştinţă – de el şi rămânea el dependent de mine prin necesitatea recunoştinţei sau chiar prin eludarea acesteia.

Cât despre mine, nu puteam să accept nu numai pentru că nu mi-am dorit niciodată funcţii care să presupună intrarea într-o ierarhie (indiferent cât de sus m-aş fi aflat în cadrul ierarhiei respective), ci şi pentru că nu-mi puteam permite să plec, în condiţiiile în care conduceam Alianţa Civică, iar proiectul Sighet se găsea în plină desfăşurare. Ambele responsabilităţi reclamau prezenţa mea în ţară şi fiecare dintre ele mi se părea mult mai importantă pentru ceea ce trebuia să realizeze decât un post de ambasador. Din păcate, faptul că nu voiam nimic descumpănea, neliniştea şi deranja mai tare decât cele mai exorbitante pretenţii.

Şi – dacă mă gândesc bine – nu a fost singurul deţinător de putere pe care l-am deranjat necerându-i nimic... Am cunoscut de-a lungul timpului şi alţi şefi de diverse nivele şi diverse culori care simţeam că ar fi fost încântaţi să le solicit ceva pentru a avea plăcerea (şi importanţa) de a mă servi sau de a mă refuza, ceea ce era aproape acelaşi lucru. Este, cred, singurul fel de manipulare căreia nu i-am căzut niciodată victimă. E, de altfel, şi cel mai simplu de depistat.

Insistenţele preşedintelui, însă, făcuseră să încolţească în mine ideea că voia să scape de prezenţa mea pe scena publică românească (prezenţă care, pe de o parte, împiedica uitarea să coboare asupra sprijinului pe care l-a primit din partea Alianţei Civice, pe de altă parte, ţinea treaz ochiul critic al redutabilei organizaţii asupra noii puteri). Tristeţea de a descoperi iar şi iar inconsistenţa speranţelor mele era fără sfârşit şi, în mod ciudat, îmi era în acelaşi timp milă de el, pentru că nu reuşeşte să mă manipuleze, şi de mine, pentru că nu pot să mă las manipulată.

215

Farmecul discret al ilegalităţii

Sunt ani de zile, mai mult de douăzeci (deşi poate nu e corect să adun la un loc şi anii de dinainte de '89, când explicaţiile fenomenului erau diferite) de când viaţa mea literară se desfăşoară pe două planuri diferite, care înaintează paralel, fără să dea semn că ar putea să se întâlnească sau cel puţin să se recunoască între ele. De fapt, este ca şi cum între ceea ce public în România şi ceea ce îmi apare în străinătate ar exista unul dintre acele geamuri de oglindă prin care se poate privi doar dintr-o singură parte. Tot ce scriu în ţară este văzut din afară, şi adesea tradus în alte limbi, fără ca acest fapt să se vadă din interior sau să fie perceput ca real, chiar şi atunci când, rar, reuşeşte să obtureze geamul sub forma unui anunţ. De cele mai multe ori, însă, primesc cartea de la editura străină care a publicat-o şi o aşez, alături de altele asemănătoare, într-un raft aproape ilicit al bibliotecii, pentru că, dacă aş atrage atenţia asupra lui, ar părea că mă laud, iar dacă, şi când, aş încerca să atrag atenţia presei asupra apariţiei, refuzul mi-ar transforma bucuria succesului străin într-o umilinţă autohtonă. Destinul meu de scriitor român cu volume traduse în douăzeci şi cinci de limbi se desfăşoară, deci, într-un fel de clandestinitate din punctul de vedere al vieţii literare, şi chiar al istoriei literare româneşti, o clandestinitate pe care, în cele din urmă, am acceptat-o şi eu ca pe o subtilă fatalitate, descoperind farmecul discret al ilegalităţii la care sunt condamnaţi cei ce reuşesc să ne depăşească frontierele.

216

27 decembrie 1989

Mi-e foarte greu să spun de când anume am început să fiu manipulată în decembrie '89. E mai simplu să mărturisesc de când am început să bănuiesc că sunt. Şi, mai ales, de când am fost absolut convinsă de manipulare. O pot face chiar cu exactitate: din 27 decembrie, cu începere de la ora 18.

Trecuseră cinci zile de când, la intervale regulate, Televiziunea Română Liberă, care emitea nonstop, anunţa componenţa noii conduceri a ţării, Consiliul Frontului Salvării Naţionale format din 39 de nume, dintre care primul era al Doinei Cornea, iar ultimul al lui Ion Iliescu. Al meu era al doilea. Nu numai că nu mă întrebase nimeni dacă sunt de acord, dar timp de vreo zece ore nici n-am ştiut nimic. Ziua de 22 ne-o petrecusem pe străzi, în Piaţa Palatului, la Uniunea Scriitorilor şi, după ce se întunecase, în cartierul nostru, încercând să ne întoarcem acasă. Ceea ce se dovedea imposibil, pentru că pe strada noastră, paralelă cu a Radioului, se trăgea ca la război şi, oricât încercam să pătrundem din direcţii diferite – fără măcar să realizăm că este vorba de un pericol de moarte real – eram opriţi de baraje de soldaţi sau de camioane şi tanchete parcate de-a curmezişul trotuarelor. Îmi amintesc nu numai oboseala şi foamea care mă cuprinseseră ,dar mai ales sentimentul, nefiresc şi aproape înfricoşător, că de dimineaţă, de când plecasem de acasă, după ce televiziunea anunţase – bizar la acea oră, când de obicei era închisă – că „trădătorul Milea s-a sinucis“, trecuse un timp care nu putea fi măsurat în ore, ci în ani sau chiar în alte unităţi de măsură, mai greu de definit.

Căutam să-mi amintesc şi nu reuşeam decât cu greu, ce făcusem în această zi fără sfârşit, cum am luat-o spre “Cartea Românească” sperând să întâlnim colegi, dar cum, înainte să intrăm, din colţul străzii Nuferilor am zărit o mare de oameni scurgându-se pe jos pe Ştirbei Vodă, am luat-o la fugă într-acolo şi am intrat, pierzându-ne identitatea, în coloana anonimă şi exaltată care nu îşi contenea curgerea. Îmi aminteam doar fragmente, aproape disparate: obrazul scăldat în lacrimi al ofiţerului ieşit din turela unui tanc care mergea în sens contrar, spre cazarmă, despicând mulţimea, şi ţipetele acesteia „Armata e cu noi“,şi florile înfipte în ţeava tunului; apoi capul zburlit şi bustul îmbrăcat în pijama al lui Geo Bogza aplecat pe fereastra blocului lui, prin faţa căruia trecea coloana, iar el emoţionat şi dezorientat încerca să recunoască pe cineva, în timp ce noi îi făceam semne cu mâna şi îl strigam, fără să ne observe. Apoi ora nesfârşită din piaţă, încercând să înţelegem ce se întâmplă: avioanele care aruncau manifeste sfătuindu-i pe studenţi să plece acasă de Crăciun (un cuvânt care nu mai fusese folosit de decenii); basculanta plină de copii înaintând riscant prin mulţimea compactă; elicopterul descoperit doar în clipa în care s-a ridicat în aer,oblic, de pe acoperişul clădirii. Apoi balconul s-a umplut de oameni care se înghesuiau şi ţineau discursuri pe care nu le auzea nimeni şi mie mi-a venit ideea să ne întoarcem acasă şi să încercăm să vorbim cu cineva de la Radio să trimită o staţie de amplificare sau cel puţin o porta-voce care să pună puţină ordine, ca oamenii să nu se mai calce în picioare; nu-mi mai aminteam însă dacă – odată ajunşi la Radio – am apucat să-i spun cuiva ideea, pentru că am fost luată pe sus şi dusă în cabina din care – de câteva minute – se vorbea în direct, unde erau înghesuite câteva zeci de persoane dintre care una m-a întrebat dacă mai cred că suntem un popor vegetal şi eu am izbucnit în plâns. Nu-mi aminteam când ajunsesem apoi la Uniune, nici dacă ne dusesem la întâmplare sau ne spusese cineva că acolo se adunau scriitorii, apoi agitaţia şi vacarmul din jurul cunoscutei mese aşezate de-a lungul Sălii Oglinzilor, amestecul indigest – observat pentru prima oară, dar pe care aveam să-l descopăr mereu în diferite ocazii şi diferite locuri în următoarele decenii – de oameni extrem de diferiţi, chiar de sens opus, strigând aceleaşi lucruri; propunerea de a se forma o delegaţie care să apară la televiziune pentru a exprima adeziunea scriitorilor la F.S.N., propunere care m-a surprins neplăcut – ca un oportunism grăbit, reluat aproape indecent în sens invers – şi în aglomeraţia de mâini ridicate să participe, am declinat oferta, în timp ce numeroase capete s-au întors înspre mine cu o expresie de

217

uimire pe care o cunoşteam de mult. M-am întrebat, în zilele următoare şi mai târziu, dacă e posibil să nu-mi fi spus nimeni din acea adunare de colegi că de mai multe ore numele meu se rostea ritmic la televizor sau mi se spusese şi, pur şi simplu, în vacarmul, bucuria, emoţia şi isteria generală, nu înţelesesem. În orice caz este clar că abia seara târziu, când am înţeles în sfârşit că nu vom reuşi să ajungem la casa noastră şi ne-am hotărât să ne ducemn la Boeraşi, prietenii care locuiau câteva străzi mai departe, ajunşi acolo, morţi de oboseală şi de foame, fără nimic din euforia de pe parcursul zilei, am fost întâmpinaţi cu felicitări şi am ascultat cu uimire comunicatul. De fapt, în afară de uimire nu îmi amintesc mare lucru. Totul mi se părea provizoriu şi, deci, lipsit de importanţă, iar prezenţa Doamnei Cornea în fruntea listei mă făcea s-o consider corectă, deşi majoritatea numelor nu-mi spuneau nimic. Faptul că figuram eu însămi acolo dovedea că era vorba de ceva pur simbolic şi urma, desigur, să descopăr în zilele următoare în ce consta caracterul simbolic al celorlalţi.

Zilele următoare au fost însă din ce în ce mai neplăcute. Toată lumea mă privea ca pe un personaj important, în timp ce eu mă simţeam un personaj ridicol. De zile întregi, în mod obsedant, se anunţa că făceam parte din conducerea ţării şi eu habar nu aveam nici măcar unde este această conducere, nici cu ce se ocupă ea. Aşa cum apăreau lucrurile văzute din afară, conducerea ţării părea asigurată de cei ce se aflau zi şi noapte pe ecranele televizoarelor, un grup de personaje bizare şi agitate, isterizate şi lipsite de logică, dacă nu cumva de rea-credinţă. Apelurile patetice care chemau oamenii să vină să apere televiziunea, de exemplu, după o primă clipă de emoţie au sfârşit prin a mi se părea absurde, pentru simplul motiv că o mulţime masată în jurul unui obiectiv care trebuia apărat nu putea decât să împiedice apărarea lui, lăsând la o parte faptul că, teroriştii nefiind cunoscuţi, ei puteau fi oricare dintre cei masaţi în jurul instituţiei pe care voiau să o atace. Nu mergeam cu bănuiala până la a-mi imagina că totul era programat pentru a produce panica (avea să treacă timp până când aveam să înţeleg cu adevărat cum se produseseră lucrurile), dar o nelinişte care nu ajungea să fie formulată înlocuia încet-încet în mine euforia dramatică şi exaltată care începuse cu primele veşti sosite de la Timişoara. Nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalţi. Tremurasem de emoţie şi mândrie (şi mai tremur şi acum) când mă gândeam la acel prim Jos Ceauşescu strigat de poetul Ion Monoran la Timişoara, dar nu reuşeam să mă identific şi să mă simt solidară cu personajele din studioul 4, care se împingeau unul pe altul ca să se situeze cât mai bine în cadrul ecranului, personaje care anunţau că sosesc din stradă, „de la revoluţie“ şi, gâfâind telegenic, lansau zvonuri şi anunţau catastrofe.

Ţin minte în cele mai mici amănunte când şi unde am văzut pentru prima oară scris Jos comunismul. Era în seara de 26 decembrie, în apropierea Institutului de Matematică, pe peretele unei case oarecare, colţul dintre Calea Griviţei şi ceea ce era numit încă bulevardul closetelor (pentru că într-un timp record, în timpul unei vizite a lui Ceauşescu în Africa, fuseseră demolate zeci de case şi deschisă o prelungire a bulevardului Dacia, între closetul din Piaţa Romnă şi cel de la răscrucea cu Calea Griviţei). Inscripţia era mâzgălită febril, fără nici o preocupare estetică, evident în grabă, cu o bidinea groasă. Avea să reziste ani de zile şi, cum se găsea în drumul meu spre casă, de câte ori o vedeam îmi aminteam momentul în care am descoperit-o şi sentimentul tulburător de uimire care mă cuprinsese atunci. Uimirea şi tulburarea veneau din faptul că nu-mi venea să cred că abia acum înţelegeam, după mai multe zile de Jos Ceauşescu, că era – sau putea fi – vorba de ceva mult mai profund, ceva ce de fapt nu îndrăznisem niciodată să sper. Mulţimile în stradă, camioanele gonind cu steagurile desfăşurate, televizoarele deschise nonstop, totul ţinea de sfârşitul unei dictaturi personale, de schimbarea unei garnituri de conducători detestaţi de prea mult timp pentru ca debarcarea lor să nu declanşeze euforia unei libertăţi aproape isterice, în care senzaţiile şi sentimentele nu mai lăsau loc meditaţiei. Exclamaţia de pe zid vorbea însă despre altceva, despre schimbarea unui sistem care stăpânise o jumătate din glob, aproape o jumătate de secol, pe parcursul căruia valorile se răsturnaseră, drepturile se suspendaseră, criteriile fuseseră distruse şi

218

înlocuite în devălmăşie cu dreptul la ură. Exclamaţia de pe zid a reprezentat momentul în care euforia libertăţii s-a stins în mine, înlocuită de grila severă în care aveam să privesc în jur şi să înfig, ca pe nişte fanioane, neliniştitele semne de întrebare cărora trebuia să le găsesc răspuns, pe harta atât de schimbată încât abia dacă reuşeam să ţin minte unde e nordul, unde e sudul.

Toate astea veneau după ziua de Crăciun în care – ca într-o ceremonie de magie neagră – un întreg popor fusese făcut complicele unui omor ritualic. Atunci m-am întrebat pentru prima oară cu seriozitate ce caută numele meu alături – chiar dacă numai virtual – de cei ce au fost în stare să stabilească detaliile unei execuţii în ziua care de 2000 de ani era sărbătoarea bucuriei şi a naşterii? Ce căutam eu alături? – deşi cuvântul este extrem de impropriu, pentru că nu-i întâlnisem şi nu vorbisem niciodată cu ei, ceea ce nu-i împiedicase să-mi ia numele fără să mă întrebe şi să-l aşeze în ierarhia inversă, a unei manipulări pe care eram departe de a o înţelege. Nu o înţelegeam, dar o simţeam cuprinzându-mă ca o ceaţă menită să mă împiedice să desluşesc contururile şi în cele din urmă să mă sufoce. Acestei confuzii indigeste i se adăuga exasperarea produsă de nenumăratele solicitări venite din partea unor oameni care luau în serios comunicatele şi mi se adresau ca unei persoane în stare să le rezolve problemele, neavând cum să înţeleagă absurditatea situaţiei în care mă aflam. De altfel, atunci când încercam să le explic că – în pofida anunţurilor, de zile întregi, de la radio şi televizor – nu mă contactase nimeni din partea noii puteri, despre care nu ştiam nici măcar în ce parte a oraşului se află, îmi dădeam seama că mărturisirea mea – dacă mă credeau, pentru că exista şi posibilitatea de a se îndoi de adevărul ei extrem de puţin plauzibil – îi descumpănea. Nu mai ştiau ce să creadă din moment ce singurul fragment pe care îl verificaseră, din tot ceea ce de zile şi nopţi ascultau şi credeau cu exaltare, se dovedea neadevărat. Iar asta mă speria, cum mă speria ideea de a-mi da drumul eu însămi pe nelimitata pantă a îndoielii. Mă deprima mai ales ideea că, oricum aş reacţiona, nu făceam decât să adaug un element tulbure în plus imensei şi tot mai isterizatei confuzii care ne cuprinsese ca un vârtej de unde nu puteam ieşi fără a pune sub semnul întrebării totul.

Aceasta era starea mea de spirit atunci când, în dimineaţa zilei de 27 decembrie, un curier trimis de la Uniunea Scriitorilor m-a anunţat că după-amiaza, la orele 18, va avea loc în palatul din Piaţa Victoriei, prima şedinţă a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, unde eram aşteptată.

Am plecat de acasă cu mai bine de o oră înainte, pentru că evident nu puteam merge decât pe jos, începea deja să se întunece, iar becurile de pe stâlpi fuseseră în majoritate sparte de gloanţe. Romi nici nu a vrut să audă să mă lase singură, aşa că am luat-o ţinându-ne de mână pe strada Berzei, în timp ce în jurul nostru continua să se tragă intermitent. Deşi părea absurd, mergeam prin mijlocul străzii, având impresia că în felul acesta suntem mai apăraţi, pentru că zidurile erau atât de ciuruite încât, oricât părea de inexplicabil, simţeam că e bine să stăm cât mai departe de ele. Când am ajuns în Piaţa Victoriei, şi chiar înainte, pe Buzeşti, era mai uşor de înaintat pentru că din când în când cerul era străbătut de trasoare care, pentru câteva secunde, luminau totul. Adevărul este că, în primele zile, atât lumina trasoarelor, cât şi ţăcănitul mitralierelor sau sunetul şuierător despre care ştiam că este scos de gloanţele nevăzute nu mi se păreau absolut reale, nu se asociau în mintea mea cu noţiunea de pericol, deşi logica ar fi trebuit să funcţioneze în acest sens automat. Mi se păreau mai curând butaforie decât viaţă, un fel de decor sonor în a cărui autenticitate îmi erau greu să cred, cum nu credeam de fapt în existenţa teroriştilor, deşi nu mersesem cu gândul până la a formula bănuiala că au fost inventaţi. Cu o zi înainte însă, în a doua zi de Crăciun, am găsit pe covor un glonţ, o bucată de metal frumos şlefuit despre care în prima clipă nici nu mi-am dat seama ce era, iar apoi încercând să înţelegem cum a ajuns acolo, am descoperit o muchie a biroului scrijelită şi am dedus că între geam şi covor glontele trecuse pe acolo. Probabil geamul fusese deschis şi nu era nimeni în cameră când a pătruns din întâmplare, asemenea celor care lăsaseră urme ca de vărsat pe faţadele caselor. Dacă, din aceeaşi întâmplare, unul dintre noi ar fi fost în

219

acea clipă aşezat la birou, ar fi fost mort. A fost primul moment în care am înţeles – oarecum ruşinaţi pentru întârzierea cu care o făceam – că nu trăiam scenariul unui film prost, ci o poveste de viaţă şi de moarte.

Am traversat în fugă Piaţa Victoiriei şi, după ce a aşteptat să vadă dacă pot intra, Romi s-a întors în fugă înapoi, sub lumina trasoarelor şi şuierăturile gloanţelor, spre strada Buzeşti. Eu am intrat după o scurtă discuţie despre neconcordanţa dintre numele meu din buletin (Otilia Rusan) şi pseudonimul (Ana Blandiana) de pe lista celor ce trebuiau lăsaţi să intre. Cum noţiunea de pseudonim literar nu părea să le spună ceva, mi s-a dat drumul cu aerul că ceva nu e în regulă cu mine. Mi s-a arătat liftul cu care trebuia să urc, dar înainte de a porni, un grup de 4-5 fete şi băieţi râzând şi hârjonindu-se au intrat în fugă de afară şi fără a fi legitimaţi au năvălit în lift, unul dintre ei căzând peste mine, gata să mă doboare. I-am reţinut figura pentru că l-am privit cu atenţie ca să-mi dau seama dacă era beat sau voia să-şi bată joc. Era – aveam să realizez mai târziu – Dan Iosif. Mi-ar fi greu să spun dacă mă cuprinsese revolta sau frica, mai curând cred că uimirea reuşea să acopere toate celelalte impresii. În orice caz, aberantul episod din lift a fost o introducere plină de semnificaţii la lumea în care urma să intru şi în care, din prima clipă, urma să mă simt corp străin.

Am ajuns într-un fel de hol spaţios plin de persoane necunoscute mie, dar necunoscute, se părea, şi între ele, pentru că toată lumea făcea cunoştinţă cu toată lumea, dând mâna şi spunându-şi numele. O clipă n-am ştiut dacă să înaintez sau nu, dar în clipa următoare au început să vină înspre mine diverse persoane al căror nume nu-mi spunea nimic, dar a căror figură descopeream că o văzusem în zilele precedente în aglomeratele tablouri vivante de la televizor. Apoi am început să recunosc câteva nume: Doina Cornea, László Tökés, Ascanio Damian, Mircea Dinescu. Pe pastorul Tökés mi-l imaginasem mult mai în vârstă. Doamna Cornea era mai fragilă decât mi-o închipuisem, deşi îi ştiam de la radio vocea friabilă, de fetiţă, care dădea un caracter oarecum ireal marelui ei curaj. În orice caz, acum părea mai curând speriată de cei care o înconjurau şi care, ce-i drept, păreau nu să o apere, ci să o izoleze de ceilalţi. Ni s-au întâlnit ochii şi mi s-a părut că vrea să-mi spună ceva, fără să înţeleg ce, în orice caz era evident că se simte la fel de singură ca şi mine. Am pornit spre ea, care se afla în celălalt colţ al încăperii mişunând de lume, dar am fost oprită de replica uluitoare pe care mi-a aruncat-o în treacăt un bărbat care se îndrepta în sens contrar:

– Vezi cum te porţi, că ţi-am pregătit ceva important.Era un om în vârstă, pe care îl vedeam pentru prima oară, cu părul rar şi roşcat

pieptănat peste chelie, cu nişte ochi mici şi vicleni, batjocoritori fără să se ascundă, şi cu o strungăreaţă care nu se potrivea cu restul figurii, dar care, paradoxal, atunci când râdea, îl făcea şi mai antipatic.

– Nu cred că am făcut cunoştinţă, i-am răspuns eu cu un ton formal care nu-mi stătea în fire, dar care era menit să marcheze distanţa.

– Ia nu mai face pe grozava, se opri el. Sunt Brucan.Şi în aceeaşi clipă izbucni într-un hohot de râs atât de sarcastic încât reuşea să fie nu

numai dezagreabil, ci şi înspăimântător. Am încremenit privindu-l fix, fără măcar să-i remarc obrăznicia. Deci aşa arăta. Îl priveam cu atenţie şi curiozitate, o curiozitate veche de mai multe luni, dar având intensitatea uimirii de-a dreptul existenţiale pe care mi-o provocase personajul cu acest nume. Evident, nu ştiam despre istoria comunismului nici pe departe cât ştiu acum. Habar nu aveam, de exemplu, că ceruse în Scânteia, sub semnătură, condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu în timpul procesului de după Tămădău. Pentru mine el s-a născut, ca Afrodita din spuma mării, din undele “Europei Libere”, odată cu „Scrisoarea celor 6 veterani ai PCR“. Din cei şase semnatari ai scrisorii era singurul despre care nu auzisem nimic. Se anunţase însă că el era cel ce a scris-o. Iar scrisoarea, descriind felul în care erau urmăriţi şi marginalizaţi cei şase vechi comunişti (dintre care trei deţinuseră până nu de mult cele mai înalte funcţii în structurile de partid şi de stat), spunea, citez: „Nu pentru asta am înfiinţat noi Securitatea“. Ţin

220

minte că atunci când am ascultat pentru prima oară scrisoarea la radio nu mi-a venit să cred că puteau încă să existe în 1989 locuitori ai României care să recunoască, şi chiar să se laude, că ei au creat Securitatea. Am aşteptat reluarea programului ca să mai ascult o dată, să fiu sigură că am înţeles bine. Da, curajoşii care îl criticau pe Ceauşescu, şi al căror cult Europa Liberă îl oficia cu entuziasm, povesteau cum au fost scoşi din vilele luxoase pe care le locuiau de patruzeci de ani (adică de atunci de când proprietarii lor burghezi au fost siliţi să le părăsească) şi mutaţi în nişte case de paiantă de la marginea oraşului, unde erau urmăriţi zi şi noapte. După care adăugau plini de revoltă: „Nu pentru asta am înfiinţat Securitatea“. Era vorba de Securitatea care, la data la care ei o creaseră, nu se mulţumea să îi scoată pe „duşmanii poporului“ din case (pentru a le pune – cu tot ce conţineau: mobile, tablouri, covoare, veselă, la dispoziţia viitorilor eroi anticeauşişti), ci îi arestau trimiţându-i, cu sau fără judecată – la Jilava, Sighet, Gherla, Aiud, Cavnic, Râmnicu Sărat, Gherla, Periprava, Salcia şi-n toate celelalte mai bine de 300 de locuri de detenţie şi exterminare. Deci, ei nu creaseră Securitatea ca să fie urmăriţi de unul dintre ei, devenit dictator, ci pentru a-i extermina pe ceilalţi, cei care nu erau de partea lor. Şi, după toate deceniile scurse de la acel prim moment al creării Securităţii, decenii în care singura materie primă nedeficitară din care se construia totul era frica de Securitate, ei nu se jenau să recunoască, şi chiar să se laude, că ei au creat-o, dar nu era folosită corect de Ceauşescu. Cred că a fost prima oară când mi-a trecut prin minte o idee, care atunci mi s-a părut oarecum extravagantă, dar care de-a lungul timpului avea să revină, în ocazii dintre cele mai diverse, îmbogăţită cu tot mai multe argumente şi nuanţe, ideea potrivit căreia ceea ce îi reproşau lui Ceauşescu aceşti bătrâni comunişti – şi chiar o bună parte a opiniei publice internaţionale – nu era faptul că era comunist, ci faptul că nu era destul de comunist.

Toate aceste gânduri mi-au trecut prin cap în timp ce îl priveam, cu o atenţie care trebuie să fi părut exagerată, pe dezagreabilul personaj din faţa mea. Terminase de râs şi, privindu-mă la rândul lui susţinut, într-un fel ciudat, fără nici o legătură cu veselia sau cu sarcasmul de dinainte, îmi spuse:

– Vei fi propusă vicepreşedinte. Şi repetă: Vezi cum de porţi. „Vicepreşedinte al cui?“, am vrut să întreb, dar mai puternică decât curiozitatea era

jignirea comunicării, care părea mai curând un ordin decât o informaţie. Şi m-am auzit replicând:

– Dar pe mine nu mă întrebaţi? Nu vreau să fiu vicepreşedintele nimănui. Şi, pentru că mi-au căzut ochii pe Dinescu, aflat într-un grup la câţiva metri distanţă, am adăugat: De ce nu-l propuneţi pe Dinescu?

– Nu se poate, a răspuns el serios, cu aerul că mai fusese vorba despre asta. E cam isteric.

– Mircea, Mircea, am strigat eu sadică şi amuzată, vino să auzi ce spune despre tine domnul Brucan.

Dinescu s-a apropiat de noi zâmbind, ca în aşteptarea unui compliment, dar în aceeaşi clipă în partea dreaptă s-au deschis larg uşile şi o voce înaltă de organizator ne-a invitat în încăperea alăturată, o încăpere ocupată aproape în întregime de o mare masă rotundă în jurul căreia ne-am aşezat cu toţii oarecum la întâmplare. Apoi a apărut Ion Iliescu şi a înconjurat masa dând mâna cu fiecare, fără cuvinte, dar extrem de zâmbitor.

De multe ori de-a lungul următorilor ani şi decenii m-am gândit ce noroc am avut că teribila propunere mi-a fost făcută de un personaj atât de antipatic, asupra căruia avusesem prilejul să meditez, să trag cele mai grave concluzii şi care reprezenta pentru mine un adevărat simbol al cinismului şi neruşinării. Faptul că îşi permisese să mă tutuiască, deşi nici măcar nu făcusem cunoştinţă, în felul în care activiştii de partid se adresau întotdeauna celorlalţi muritori, faptul că era atât de grosolan, adăugate frazei de la „Europa Liberă“,care mă marcase şi mă obligase să privesc cu mai multă atenţie o parte a urii care îl înconjura pe Ceauşescu, mă

221

făcuseră să refuz cu promptitudine şi uşurinţă apartenenţa la o categorie a cărei primejdie abia dacă o intuiam. Cu siguranţă, dacă aceeaşi informaţie mi-ar fi fost dată de un personaj bine crescut şi amabil, folosind – în locul convingerii arogante că este exclus să nu fiu încântată de propunere – argumente logice pentru a mă convinge să accept, refuzul meu ar fi fost îngreunat de considerente de bună cuviinţă, de teama de a nu jigni. Şi, chiar dacă răspunsul meu ar fi fost acelaşi, mi-ar fi lăsat poate o mică îndoială, cel puţin pentru următoarea jumătate de oră. Aşa însă, incompatibilitatea dintre mine şi tot ce putea să aibă legătură cu cel ce mă acostase fusese atât de tranşantă, încât refuzul venise automat, oferindu-mi un punct de sprijin pentru următoarele ore.

Am privit masa de jur împrejur. Aveam o tăietură din ziar cu lista membrilor Consiliului, dar, cu puţine excepţii, nu reuşeam să aşez numele peste figuri şi nici nu ştiam dacă cei prezenţi se află cu toţii pe listă,păreau mai multi. Folosind cunoştinţele şi deducţiile pe care le-am acumulat cu timpul – în următoarele şedinţe (aveam să particip, până mi-am dat demisia, la patru), în diversele apariţii la televizor, în diversele întâmplări ale vieţii politice – pot să-mi ordonez amintirea: undeva la dreapta mea erau cei doi generali (pe care aveam să aflu că-i cheamă Militaru şi Stănculescu), extrem de speciali ca înfăţişare, primul descins parcă la braţ cu Asta Nielsen dintr-un film expresionist mut, cel de al doilea, dintr-un roman poliţist englez. Peste masă, la o depărtare de câţiva metri pe diametru, erau, cred, pastorul Tökés, Mariana Celac, Ascanio Damian. Lângă mine, în stânga era Mircea Dinescu, apoi mai departe Doina Cornea şi, şi mai departe, Ion Iliescu. Restul scaunelor erau ocupate de figuri pe care nu mi le mai amintesc poate pentru că nu-i cunoşteam nici atunci, poate pentru că nu s-a mai întâmplat mai târziu nimic care să mi-i readucă în memorie. Dar chiar la dreapta lui Ion Iliescu stătea Silviu Brucan. De această ultimă amintire nu mă îndoiesc, nu numai pentru că după discuţia pe care am relatat-o, aveam prilejul să-l studiez, privindu-l cu încăpăţânare ca pe un studiu de caz, ci şi pentru că îmi amintesc că m-a şocat felul în care Ion Iliescu îl privea la fiecare intervenţie, ca şi cum i-ar fi cerut acordul. Mă simt obligată să subliniez argumentele fermităţii memoriei mele pentru că după mai mulţi ani, la o aniversare a revoluţiei, a apărut în ziarul Adevărul stenograma acestei şedinţe, infinit simplificată şi deosebită de realitate, din care reieşea că Silviu Brucan nu participase. Ţin minte că mi s-a luat un mic interviu pe această temă chiar în Adevărul şi că am protestat nu numai împotriva inexactităţilor, tăieturilor şi prelucrării transcrierii, ci şi împotriva felului în care tot ce spusesem fusese reformulat, într-un limbaj de lemn care mă falsifica nu numai politic, ci şi cultural. Întrebat în replică, Silviu Brucan recunoscuse că am dreptate când susţin că textul a fost „rafistolat“ (formula îi aparţine), dar nu şi că a luat parte la şedinţă. De fapt, ceea ce era cu adevărat uluitor şi profund suspect era absenţa oricărei transmisiuni sau înregistrări. Într-o perioadă în care Televiziunea Română Liberă transmitea 24 de ore din 24 tot ce se întâmpla, tot ce nu se întâmpla şi tot ce trebuia să se întâmple, prima reuniune a noii conduceri a ţării nu era filmată şi nici măcar înregistrată audio. Stenograma „rafistolată“ era prelucrarea pentru uzul public a unei înregistrări care trebuia să rămână secretă.

Stăteam pe locul meu liniştită, convinsă că până la sfârşitul şedinţei nu voi avea nimic de făcut şi, în timp ce ascultam discursul introductiv al lui Ion Iliescu, priveam cu ochi de scriitor figurile necunoscute dimprejurul mesei. Disidenţi, personalităţi culturale, revoluţionari, spusese Ion Iliescu. Primele două categorii le recunoscusem, rămânea a treia. Nu prea aveau aerul. Încercam să-i privesc cu respect, creditându-i în numele emoţiei mele din primele zile. Intriga mai ales o tânără de douăzeci şi ceva de ani, cu trăsături ascuţite, buze subţiri, ochi mici şi foarte mobili şi unghii foarte roşii care în mod evident nu putea să aparţină nici uneia dintre cele trei categorii, dar care avea aerul că este foarte acasă. (Aveam să-i reţin mai târziu numele pe care m-a fascinat să-l descopăr în următoarele decenii în tot felul de posturi înalte, bine remunerate, dar fără responsabilităţi reale.)

222

Discursul inaugural ajunsese în punctul în care se propuneau structurile organizatorice ale noii puteri. M-am întrerupt din exerciţiul contemplativ pentru că mi-am auzit rostit numele. Eram propusă ca vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Prima mea reacţie a fost de surpriză, a doua de revoltă. Şi amândouă au încăput în aceeaşi propoziţie:

– Dar am spus că nu accept! am strigat aproape, întrerupându-l pe vorbitor. Nu ştiu dacă această încălcare a protocolului, sau vocea mea mai ridicată decât permiteau regulile de bună purtare, sau doar refuzul în sine au produs stupoarea care a cuprins în următoarele secunde încăperea, al cărui centru de interes am devenit. Vorbitorul întrerupt mă privea pe deasupra ochelarilor parcă nevenindu-i să creadă. M-am ridicat în picioare jenată şi am repetat pe un ton mult mai politicos şi prevenitor:

– Vă rog să mă scuzaţi, dar am spus că nu accept încă înainte de începerea şedinţei. Nu-mi dădeam seama dacă Silviu Brucan nu transmisese reacţia mea sau Ion Iliescu nu o luase în considerare, dar şi într-un caz, şi în altul ceea ce mă deranja era felul în care acordul meu nu părea să fie necesar sau să intre în socoteli. În orice caz, în mod evident, deşi mai şocantă, discuţia din hol fusese mai simplu de depăşit. A urmat cel puţin o jumătate de oră de insistenţe şi argumente, la început doar uimite de refuz, apoi din ce în ce mai iritate. Adevărul este că în punctul de pornire – lăsând la o parte antipatia pe care mi-o trezise Silviu Brucan – refuzul meu nu se baza pe argumente, ci era doar o reacţie de bun-simţ. Am încercat să explic că pur şi simplu nu mă vedeam într-o atât de înaltă poziţie, că nu mi se potrivea şi nu fusesem făcută pentru asta. Atunci am spus, îmi amintesc, o frază pe care aveam să o repet în următorii ani în situaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare: „Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving“. Adevărul este că, pur şi simplu, inima îmi spunea că nu trebuie să accept, chiar dacă această reticenţă dirijată împotriva celor pe care îi refuzam avea să-şi dezvăluie argumentele abia în viitor. Aceasta a fost punctul de pornire. În zecile de minute următoare, însă, şi pe măsură ce insistenţele şi argumentele care încercau să mă convingă deveneau mai presante şi mai înverşunate, încăpăţânarea mea creştea şi ea în intensitate, de data aceasta nu pe baza unor presentimente insinuându-se subiectiv, ci pe baza unei logici cu cât mai ferme, cu atât mai tulburătoare. Tensiunea care creştea odată cu argumentaţia se năştea din faptul că nu le venea să creadă că un întreg plan – pe care abia dacă îl intuiam, dar care urma să mă folosească fără să mă întrebe – putea să fie zădărnicit de un gest care nici măcar nu fusese luat în considerare, într-atât era de improbabil.

– N-ai dreptul să refuzi – a spus la un moment dat Ion Iliescu, exasperat – avem nevoie de cineva foarte iubit.

Era ultimul lucru pe care trebuia să-l mărturisească pentru a mă convinge. Am înţeles atunci, într-o străfulgerare, ceea ce nu îndrăznisem să gândesc în ultimele cinci zile de îndoieli: că aveau nevoie de oameni ca mine pentru a-i aranja în vitrinele la adăpostul cărora să poată funcţiona fără a fi deranjaţi. Şi nu-şi putuseră imagina că cineva ar putea refuza onoarea şi plăcerea de a fi aşezat în vitrină. M-am maturizat politic în acea jumătate de oră mai mult decât de-a lungul unor întregi ani de încrederi, speranţe şi iluzii. Şi am continuat să spun nu, sustrăgându-mă, în ultima clipă şi aproape prin miracol, manipulării. Când, în sfârşit, a devenit evident că nu voi putea fi convinsă, am avut senzaţia, fizică aproape, că atmosfera din jurul meu s-a schimbat, a devenit mai rece şi mai lipsită de empatie. Ţin minte că m-am gândit că această schimbare de atmosferă era prin ea însăşi o dovadă a manipulării, pentru că în condiţii normale refuzul cuiva de a accepta o astfel de funcţie (pentru ocuparea căreia se duc de obicei lupte) poate trezi mirarea sau chiar înduioşarea în faţa unei asemenea naivităţi, dar nu aversiunea. Aversiunea putea veni cel mult dintr-un sentiment de jignire (refuzul meu nu putea fi în ochii lor decât o dovadă că nu accept să fiu unul dintre ai lor) sau din furia că le-am încurcat socotelile. În orice caz, discuţia s-a încheiat cu o replică enervată a lui Ion Iliescu, arătând plictisit spre un tânăr aflat nu departe în dreapta lui:

– Bine, atunci fii tu, Cazimir.

223

Restul şedinţei mi-l amintesc cu mai puţine amănunte. S-au repartizat diverse posturi importante, se creau de fapt structurile noii puteri. Erau numiţi miniştri, secretari de stat, directori. Ţin minte că la un moment dat m-am întrebat dacă mai era vreunul în situaţia mea dintre cei numiţi. În orice caz, nu aveau aerul că sunt miraţi. Mai ţin minte că Mircea Dinescu l-a propus pe Mihai Şora ministru al Învăţământului şi pe Andrei Pleşu ministru al Culturii. Ambele idei erau foarte potrivite şi m-am bucurat, deşi m-a mirat felul aproape automat în care propunerile au fost acceptate, faptul că nu mai apăreau şi alte propuneri, că nu părea să existe, nici măcar teoretic, nici un fel de concurenţă. Nu mi-a trecut prin minte că ar fi putut fi stabilite dinainte.

După terminarea şedinţei, mi-au rămas în minte două lucruri: primul prin informaţiile şi explicaţiile care aveau să i se adauge mai târziu, cel de al doilea prin ridicolul care m-a frapat de atunci, ridicol pe care nici umbra nesănătoasă de mister care-l înconjura nu reuşea să-l eludeze.

În clipa în care toată lumea s-a ridicat în picioare depărtându-se de scaunele pe care stătuse mai multe ore, a venit spre mine generalul Stănculescu, s-a înclinat într-un fel sobru şi mi-a spus că îi face plăcere că are prilejul să îmi prezinte omagiul său de cititor. Era un bărbat între două vârste, cu un aer ciudat de distins în mediul respectiv, pe care îl vedeam pentru prima oară şi despre care nu ştiam absolut nimic: nici funcţia pe care o avusese până în 22 decembrie, nici povestea piciorului în ghips, nici încrederea familiei Ceauşescu, nici chiar faptul că făcuse parte din completul care îi condamnase pe foştii stăpâni la moarte. Când mă gândesc azi la cât de naivă, nepregătită, neinformată, credulă, dezarmată, nepricepută, ignorantă şi chiar pur şi simplu proastă, din punctul de vedere al vieţii şi relaţiilor politice, eram atunci, îmi dau seama că faptul de a fi reuşit să mă sustrag şi să scap din pânza care fusese ţesută în jurul meu îmi apare ca un adevărat miracol. Fără să-mi lase timp să-i răspund ceva, Victor Anastase Stănculescu a început să-mi povestească, într-un fel prea patetic pentru a nu părea ciudat, cum îmi avea toate cărţile pe care nu-şi dorea decât să aibă şi autografe, dar, din păcate, acest lucru nu mai e posibil pentru că atunci când i-a fost devastat apartamentul (nu era prea clar dacă de Securitate sau de terorişti) au fost distruse. Oricât de credulă aş fi fost, povestea debitată din senin nu avea cum să nu mi se pară bizară, cu atât mai mult cu cât se termina cu cererea unei cărţi cu autograf. Eram prea uluită şi prea binecrescută ca să nu-i promit. Faptul că nu-mi amintesc dacă mi-am ţinut sau nu promisiunea nu este meritul meu. Pur şi simplu nu ştiu dacă l-am mai întâlnit. Abia mai târziu, când am aflat tot ce se putea afla despre acest atât de abil şi complicat personaj, m-am gândit că scena aberantă căreia i-am fost mai mult spectator decât partener, trebuie să fi avut un scop şi un sens. Care au rămas însă, pentru mine, până azi misterioase. Tot un mister, dar în registru comic, a fost întâlnirea la uşa încăperii, în timp ce voiam să ies, cu un bărbat rubicond, cu înfăţişare de personaj buf ,care s-a prezentat amiral şi mi-a spus că s-a bucurat că sunt de la Oradea, unde lucrează şi el.

– Nu ştiam că Crişul este navigabil, i-am răspuns eu în glumă, convinsă că a glumit el însuşi.

Dar n-a părut să-mi înţeleagă sau să-mi guste gluma, iar în ceea ce mă priveşte, n-am ştiut niciodată ce să cred când, în fiecare decembrie, în discuţiile aniversare despre personajele, care mai de care mai dubioase, ale revoluţiei, numele lui era însoţit de titlul de amiral. O dovadă că misterele revoluţiei puteau fi nu numai criminale, ci şi ridicole.

Când am ieşit din clădire era o noapte neagră în care se auzea clănţănitul unor

mitraliere şi se vedeau, undeva spre orizont, din când în când, liniile rapide şi luminoase ale unor trasoare. Am traversat piaţa în fugă şi am luat-o spre casă cât am putut de repede, cu inima cât un purice. Mai târziu aveam să aflu că Doamna Doina Cornea fusese adusă şi dusă la plecare cu un tab. Dacă aş fi ştiut atunci, probabil aş fi indiviat-o, cu atât mai mult cu cât n-aş fi avut cum să ştiu că nu era vorba de o formă de protecţie, ci de una de arest. În timp ce

224

fugeam, rugându-mă să ajung teafără acasă, am avut destul umor ca să mă întreb dacă – în caz că aş fi acceptat înaltul post – m-ar fi dus acasă o maşină şi am început să râd singură, convinsă că e o excelentă soluţie împotriva fricii. De fapt, aveam inima uşoară şi sentimentul că trecusem pe lângă un mare pericol, dar avusesem noroc. Abia când am ajuns acasă şi i-am relatat lui Romi totul, cu toate detaliile pe care nu le mai ţin minte după atâţia ani, m-a cuprins spaima.

– Aşează-te imediat şi scrie tot ce-ai trăit azi, mi-a poruncit Romi. Dar era o zi în care îmbătrânisem cât într-un deceniu. Şi cădeam de somn.

225

Manifestul din Cişmigiu

Era în neuitata iarnă a lui '88, atunci când frigul, frica şi foamea, scrise cu literă mare, puseseră stăpânire atât de definitiv pe suflete, încât aproape nu se mai vorbea despre punctul fizic din care începuseră. De fapt, se vorbea din ce în ce mai puţin. Comunicarea devenise superfluă, pentru că toţi ştiam tot ce am fi putut să ne spunem unii altora, iar suspiciunea că celălalt ar fi putut raporta cele auzite făcea totul şi mai fără rost.

Stăteam zile întregi singuri, nederanjaţi de nimeni, scriind, îmbrăcaţi în cojocele şi înfăşuraţi în pături, încât orice ridicare de la masa de scris presupunea o întreagă strategie a desfăşurării din straturile strânse în jurul trupului mortificat. Din cei trei faimoşi F, frigul îl ţin minte cel mai bine, pentru că pe el l-am suportat cel mai greu. La foame eram mai puţin vulnerabili, avusesem întotdeauna un fel de orgoliu al ascezei, ne puteam mulţumi cu oricât de puţin fără suferinţă, mai curând cu un sentiment al performanţei. În ceea ce priveşte frica, nu mi-am simţit niciodată în pericol viaţa, ci starea mentală, nu m-am temut că ei ar putea să mă ucidă, ci că eu aş putea să înnebunesc, iar această conjugare a verbului la persoana întâi îmi dădea o încurajatoare senzaţie de autonomie: numai de mine depindea să rezist, numai de noi şi de coeziunea noastră depindea să nu clacăm. De vorbit vorbeam în casă puţin, mai ales din cauza maşinii de pe trotuar şi a microfoanelor care, toată lumea ştia, puteau fi ascunse oriunde. Exista însă soluţia ieşirii la plimbare, când puteam nu numai vorbi, dar ne şi încălzeam mergând, aerul rece fiind afară mai firesc şi, deci, mai uşor de suportat decât în interior. De altfel, deşi stăteam toată ziua împreună, acele ieşiri aveau aerul unor întâlniri aproape amoroase în care ne împărtăşeam unul altuia tot ce gândisem, fără să ne spunem, peste zi. Mai mult chiar decât ideile care ar fi putut părea subversive, vorbele tandre trebuiau ascunse, apărate de înregistrare, de urechile şi aparatele străine. De aceea, ele puteau fi rostite numai pe stradă, ceea ce ne cobora vertiginos şi nostalgic în anii adolescenţei. Ieşeam de obicei seara, înainte de culcare – când străzile erau pustii şi nu exista riscul de a întâlni cunoscuţi, care să treacă pe celălalt trotuar deprimându-ne – şi de cele mai multe ori ajungeam în Cişmigiu. Cred că nu ne era frică de întuneric, de hoţi, pentru simplul motiv că atât teroarea, cât şi sărăcia reduseseră acest gen de pericole până aproape de zero.

În seara aceea ningea cu fulgi mari şi ne bucuram încercând să-i prindem pe gene sau pe buze, înainte de a ajunge pe trotuarul care îi transforma în noroi. În Cişmigiu doar pe alocuri ninsoarea reuşise să se depună într-un strat alb subţire, neomogen, dar necălcat încă de paşi. În întuneric petele neregulate de zăpadă luminau slab şi aveam grijă să nu le murdărim nici noi cu paşii. Astfel am descoperit alături de o pată de zăpadă de formă neregulată o altă pată albă riguros dreptunghiulară. M-am aplecat să văd mai bine şi degetele mănuşii au întâlnit suprafaţa umedă a unei hârtii pe care am ridicat-o şi am cercetat-o la lumina lanternei. Era o foaie ruptă dintr-un caiet cu pătrăţele, acoperită cu un scris chinuit, articulat cu greu şi cu rândurile cursive întrerupte din când în când, des, de cuvinte subliniate cu litere de tipar. Era destul de greu de citit pentru că fulgii topiţi întinseseră pe alocuri cerneala formând bălţi albastre, ceea ce dovedea că totul fusese scris bătrâneşte, cu peniţa muiată în călimară. Avea aspectul unei scrisori şi nici după ce am reuşit să descifrăm formula de adresare – „Domnilor securişti“ – nu ne-am dat seama imediat că e vorba de un manifest. În prima clipă am vrut s-o ascundem, dar era prea udă pentru a o putea vârî într-un buzunar fără a se rupe şi apoi eram prea curioşi pentru a aştepta până acasă, unde nici n-am fi putut-o comenta. Am citit-o deci cu greu, silabisind-o în raza lanternei, o dată, de două ori, aproape nevenindu-ne să credem, tulburaţi de uimire şi înduioşare. Era într-adevăr o scrisoare, o scrisoare deschisă, având în vedere că se preciza că va fi scrisă în cât mai multe exemplare, ca să poată fi citită de cât mai mulţi. Şi era adresată „domnilor securişti“, dar formula nu cuprindea nici un fel de ironie, era, dimpotrivă, o formă de captatio benevolentiae, o încercare de flatare, pentru a putea continua

226

şi convinge. Nu exista semnătură, dar şi scrisul tremurat, şi conţinutul dovedeau că era vorba de o persoană foarte în vârsta, extrem de simplă şi de credincioasă. Pentru că, mai mult chiar decât o scrisoare, textul era acela al unei rugăciuni care îi implora pe securişti să devină buni începând de acum, că niciodată nu e prea târziu ca să se pocăiască şi că tot ce au făcut rău până acum li se va ierta ca şi cum n-ar fi fost „şi de Dumnezeu, şi de români“, dacă de acum încolo vor avea milă. „Domnilor securişti, fie-vă milă de noi şi gândiţi-vă că o să fiţi şi Dumneavoastră bătrâni cândva şi Dumnezeu o să vă ajute după cum aţi ajutat şi Dumneavoastră pe alţii...“ Tonul era în acelaşi timp logic şi patetic, fusese scris ca rezultat al căutării unei soluţii pe care credea că o găsise: aceea de a le explica celor vinovaţi că mai au o şansă, că nu sunt pierduţi definitiv, că mai pot să se salveze şi pe ei, dacă se îndură şi îi salvează pe ceilalţi. Exista în naivitatea soluţiei găsite ceva tulburător şi prin ridicolul, şi prin sublimul pe care le conţinea.

Ne-am întors spre casă încet, tulburaţi. Faptul că ajunseseră să reacţioneze categorii extreme (prin bătrâneţe în cazul acesta, dar şi prin simplitate) ale populaţiei era un semn că exasperarea era generală. De altfel, prin contrast, întâmplarea ne-a adus aminte o alta, aflată cu evidenţă la celălalt capăt al vârstelor. Se povestea că timp de mai multe ore Bucureştiul a fost bântuit de câini maidanezi, îmbrăcaţi în huse pe care scria Jos Ceauşescu, şi de miliţieni şi securişti care încercau cu disperare să-i prindă, în asistenţa pietonilor încremeniţi pe trotuare, încercând să-şi înghită râsul enorm cenzurat de frică. Fusese evident isprava unor tineri, dacă nu cumva chiar copii, şi spunea la fel de mult ca şi hârtia udă – pe care o duceam, prin întuneric, întinsă pe palmă spre casă – despre intrarea în rezonanţă cu vremurile a unor categorii umane pentru care timpul nu ar fi trebuit să aibă conotaţii politice.

Am întins hârtia ca pe o cârpă mucedă pe caloriferul aproape rece, iar dimineaţa am găsit-o uscată. Doar că, supte de textură, literele îşi pierduseră conturul, se lăbărţaseră, iar cerneala îşi pierduse culoarea aproape cu totul. Un timp am presat-o sub sticla biroului – deşi nu numai că nu se mai putea citi, dar nici măcar nu mai păstra urmele literelor – ca pe o dovadă a ceva ce numai noi ştiam că existase, ca pe un semn indescifrabil, invizibil pentru alţii, a ceva ce fusese realitatea.

227

Cheia

Nu mai ştiu exact începând de când, pe la jumătatea anilor '80, la Uniunea Scriitorilor a fost amenajată o cameră specială, „de protocol“, pentru primirea străinilor: prima cameră pe stânga, cum intrai în holul Casei Monteoru. Nimeni nu se îndoia că era „amenajată“, adică împănată cu microfoane, încât, chiar şi în hol, prin faţa uşii treceam cu toţii grăbiţi şi întrerupând convorbiririle. Existenţa unei camere cu microfoane presupunea, însă, în mod logic, existenţa unei alte camere din care era ascultat şi înregistrat ceea ce captau microfoanele şi nu a fost prea greu de depistat încăperea mică de la baza scării de serviciu, încuiată în permanenţă, dar spre care fuseseră văzute de câteva ori îndreptându-se persoane necunoscute.

Nu e de mirare, deci, că încă din seara de 22 decembrie '89 am vrut să deschidem uşa după care nu ne îndoiam că vom descoperi lucruri senzaţionale. Nu se ştia însă la cine se afla cheia şi totul s-a amânat pentru a doua zi, când urma să fie întrebată femeia de serviciu. Dar nici a doua zi, nici a treia femeia de serviciu n-a venit, pentru că se trăgea în tot oraşul şi când, în cele din urmă a apărut, habar nu avea la cine putea să fie cheia.

– Să spargem uşa, a propus cineva.– Lasă, bre, că nu arde, găsim noi o soluţie, a spus bonom noul preşedinte. Avem

lucruri mai importante de făcut.Când, după vreo săptămână, uşa a fost spartă, în cameră se găseau aruncate sfidător

într-un colţ câteva mături şi tot felul de fire electrice pe jumătate smulse din pereţi.

228

Subliminal

Tendinţa federalizării şi a autonomiei locale în creştere este de fapt o întoarcere la harta Evului Mediu european, cu mici ducate, principate, comitate, o tendinţă al cărei succes putea duce la o democraţie la microscop de tip rousseau-ist, iar, pe de altă parte, la distrugerea operei unificatoare, creatoare de state-naţiuni, a secolului XIX. Astfel, statele fiind din ce în ce mai lipsite de importanţă, singura forţă reală, nu unificatoare, ci uniformizatoare şi nivelatoare, devine mass-media.

Dar ceea ce pare un succes al democraţiei este, în acelaşi timp, unul al manipulării. A fost nevoie de aproape două secole pentru transparentizarea structurilor statale, iar acum totul e dominat de o forţă aproape ocultă, stăpânind prin mecanisme psihologice subliminale şi inanalizabile. Viaţa unui ministru, a unui parlamentar, a unui preşedinte, a unui politician oricât de neînsemnat, şi deţinând uneori o câtime aproape nesemnificativă de putere, este aşezată în vitrină, oricine o poate cunoaşte, controla, în timp ce cei care conduc marile trusturi media, cei care hotărăsc ce e bine şi ce e rău şi ce idei se vor introduce în capul a sute de milioane de telespectatori, sunt complet necunoscuţi, ascunşi în spatele unor celebrităţi de carton, asemănătoare unor păpuşi programate cu stricteţe şi ştiute pe de rost de toată lumea. Iar nouă ne trece viaţa privind fără măcar să ne întrebăm cum se numeşte cel ce le întoarce cu cheia ca să ne prezinte o lume despre care să credem că e cea reală.

229

O strategie a maculării

Era pe la jumătatea anului 1991 când m-am hotărât să dau în judecată revista „România Mare“ pentru toate insultele, calomniile şi aberaţiile pe care le scria despre mine. M-am hotărât extrem de greu şi numai împinsă de prietenii care îmi explicau că a ignora situaţia semnifică aproape a o accepta. Că, dincolo de absoluta neîncredere în justiţie, există obligaţia de a marca din punct de vedere juridic protestul în faţa situaţiei.

Ultimul contact pe care îl avusesem cu justiţia – de fapt, a fost vorba doar de intenţia unui contact – avusese loc cu un an în urmă, când, după mineriada din iunie '90, în „Adevărul“ apăruse editorialul în care practic mi se cerea moartea, argumentându-se de ce avuseseră dreptate minerii când făcuseră acelaşi lucru. Corneliu Baba, care îmi semnalase articolul, mi-a arătat ziarul, l-a împăturit şi mi l-a întins, sfătuindu-mă să protestez în justiţie. Nu eram încă familiarizată cu presa „liberă“ şi m-am grăbit să caut atunci un avocat. Am fost însă refuzată pe rând, sub diverse pretexte, de mai mulţi, până s-au scurs cele câteva săptămâni în care aveam dreptul să intentez acţiunea şi până am înţeles că nici unul dintre avocaţii contactaţi nu avusese curajul să pledeze împotriva urmaşei „Scânteii“, care era de partea minerilor şi a celor ce-i chemaseră. Laşitatea avocaţilor spunea totul despre starea justiţiei şi nu era de natură să mă încurajeze spre noi experienţe.

Totuşi, de data aceasta am putut angaja un avocat care mi-a explicat că trebuie să citesc „România Mare“ pe ultimele două luni (aceasta fiind marja de timp procedurală) pentru a găsi capetele de acuzare necesare pornirii procesului. Deşi procesul propriu-zis avea să dureze ani buni şi să conţină tot felul de episoade deprimante sau senzaţionale, nici unul nu mi s-a părut mai greu de suportat decât acesta. Pe parcursul câtorva zile am citit în întregime, rând cu rând, opt numere din revista-partid. O citeam de fapt pentru prima oară. O răsfoisem de mai multe ori, dar mi se păruse atât de imundă încât o aruncasem repede, cu senzaţia că mă murdăream chiar şi fizic, atingându-i hârtia ordinară năclăită de cerneala proastă. Ce scriau despre mine aflam fără să vreau din auzite şi, chiar dacă mi se arăta revista ca să verific şi să mă edific, arareori ajunsesem până la sfârşitul câte unui text, de o vulgaritate atât de violentă, încât apărea nenaturală şi îţi lăsa impresia depunerii unor eforturi scrâşnite pentru atingerea unei abjecţii cât mai totale. Acum însă, citind cu atenţie şi cu creionul în mână metri pătraţi de orduri şi injurii, era evident că realitatea depăşea cu mult ceea ce putusem eu să deduc la o primă privire, sau ceea ce fusesem în stare să-mi imaginez. Nu era vorba de o simplă descătuşare de ură convertită în batjocură, calomnie şi ultraj, era o adevărată şcoală a ponegririi şi spurcării, într-un limbaj care inova ca să poată pângări şi denigra. Căci nu puteam să ne îndoim nici o clipă că exista un plan al profanării, o strategie prin care trebuia discreditat tot ce cuprindea riscul de a fi respectat, prin care trebuia terfelit şi maculat tot ceea ce, prin absurd, rămăsese curat. În felul acesta se construia o surprinzător de eficientă confuzie în care, ştergându-se graniţele dintre bine şi rău, vinovaţii nu mai puteau fi deosebiţi din pasta amorfă a ofenselor şi acuzelor nediferenţiate, a batjocurii şi hulei fără hotar.

Ar trebui să caut dosare vechi cu tăieturi de presă şi rechizitorii ca să-mi amintesc toate capetele de acuzare pe care le-am găsit în cele opt numere din „România Mare“ pe care s-a bazat chemarea în judecată a revistei. Dar ar fi nu numai prea obositor să mă întorc în murdărie şi timp, şi nici n-aş fi în stare să transcriu în propria mea pagină măscările şi grosolăniile, jignirile şi injuriile scoase, ca nişte oribile larve şi reptile, din solul rău mirositor al articolelor şi aşezate în recipientul actului juridic.

Îmi amintesc însă unul dintre articole care mi-a rămas în minte nu numai prin aberaţia temei, ci şi prin umorul grosier. Era un articol în care eram acuzată că am furat nişte maşini de scris sosite ca ajutoare la Uniunea Scriitorilor, articol semnat „Liviu Rebreanu“. Cum procedura juridică cerea să fie dată în judecată nu numai revista şi directorul ei, ci şi autorul fiecărui articol aflat în discuţie, m-am aflat în situaţia absurdă de a-l da în judecată pe numitul

230

Liviu Rebreanu. Şi cum, pentru a se putea judeca cauza în fond, era necesar să fie prezente toate părţile, când judecătoarea striga numele celor chemaţi în judecată şi ajungea la Liviu Rebreanu, grefierul îi răspundea imperturbabil „Liviu Rebreanu nu există“. Ziariştii aflaţi în sală se tăvăleau de râs şi publicau a doua zi titluri cu litere mari „Liviu Rebreanu nu există“, iar procesul de amâna prin neprezentarea părţilor.

Din amânare în amânare, din instanţă în instanţă, au trecut aproape patru ani. Cum nu-mi făcusem nici un fel de iluzii, asistam aproape ca un spectator la spectacolul care nu făcea decât să-mi confirme lipsa de încredere. Aproape că uitasem că aveam un proces, când într-o bună dimineaţă din 1995 am fost trezită de soneria de la intrare pe la ora şapte şi când, înainte de a deschide, am întrebat mirată cine e, o voce bărbătească sobră şi fermă mi-a răspuns „Poliţia!“. A fost cu siguranţă una dintre cele mai comice întâmplări cărora le-am fost protagonistă, pentru că, deschizând uşa brusc, speriată, mirată şi abia trezită din somn, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să întreb neliniştită:

– Dar ce-am făcut?– N-aţi făcut nimic, mi-a răspuns amuzat tânărul poliţist. V-am adus o citaţie din partea

D-lui Procuror Herşcovici, care vă invită la Parchetul General pentru mâine la ora 10, în legătură cu procesul pe care l-aţi intentat „României Mari“.

A doua zi, 7 aprilie 1995, m-am prezentat la Parchetul General, camera M3. Ţin minte că venise cu mine şi Romi, care cunoştea mai bine decât mine întreg dosarul, dar nu i s-a permis să intre. Şi presupun că discuţia m-a impresionat în mod deosebit, din moment ce, cum am ajuns acasă, am transcris-o, cu linioare de dialog, în caietul de idei al cărţii la care lucram.

„Procuror Herşcovici: Dosarul Dvs. a ajuns la mine în urmă cu câteva săptămâni. L-am studiat şi am văzut că din 17 iulie 1991 el a parcurs toate fazele legale, de la Comisia de împăciuire a Primăriei până la Tribunalul Suprem şi până la Parchetul General. Au trecut astfel aproape patru ani de la data plângerii pe care aţi depus-o, într-o formă pe care nu ştiu cum aţi ales-o.

A.B.: Domnule Procuror, remarca Dvs. dovedeşte că ştiţi că faptele devenite capete de acuzare în această plângere sunt doar un fir de nisip dintr-o plajă, că am fost insultată şi calomniată şi până atunci şi de atunci încoace. La început reacţia mea a fost aceea normală a omului care, atunci când trece pe lângă murdării, are grijă să nu calce în ele. A venit însă un moment în care mi-am dat seama că nu am dreptul să ignor un fenomen care face mult mai mult rău societăţii româneşti decât mie. La urma urmei, eu sunt cărţile mele, care rămân în biblioteci indiferent de insultele şi calomniile care mă lovesc, dar societatea românească este infinit mai vulnerabilă, dovadă că în aceşti patru ani revista «România Mare» a devenit partidul România Mare, care a şi ajuns în parlament. Deci data de 17 iulie '91 este data unui gest simbolic, care nu voia să spună decât că sunt în stare să dovedesc în justiţie cât de calomnioase sunt afirmaţiile din «RM».

Procurorul H.: Trecută cu bine de instanţele inferioare şi ajunsă la Parchetul General, plângerea Dvs. implică în acest moment declanşarea cererii de retragere a imunităţii parlamentare a senatorului Corneliu Vadim Tudor. Acum, înainte de a merge mai departe, datoria mea este să vă întreb dacă vă menţineţi plângerea şi dacă semnaţi pentru continuarea acţiunii.

A.B.: Da.Procurorul H.: Vă rog să nu vă grăbiţi să răspundeţi şi nici să nu interpretaţi ceea ce vă

voi spune ca pe o dovadă de influenţare. Tot ce vă rog este să mă ascultaţi mai întâi şi să-mi permiteţi să vă relatez câteva lucruri pe care poate nu le ştiţi.

Nu ştiu dacă aţi citit în ultimele luni revista «România Mare».A.B.: Nu.Procurorul H.: Imediat ce am fost numit la Parchetul General, ceea ce s-a întâmplat în

urmă cu câteva luni, a apărut în «România Mare» un text extrem de vulgar şi de insultător în

231

care eram numit printre altele «rabinul de la justiţie». M-am dus cu acest text la Procurorul General, D-l Manea Drăgulin, întrebându-l cum trebuie să procedez, dat fiind că nu eu am cerut acest post, ci el m-a rugat să-l accept. Procurorul General a deschis un fişet unde mi-a arătat un teanc gros de exemplare din «România Mare» şi mi-a spus că articolul care a apărut despre mine este o dulce copilărie pe lângă ceea ce a scris Vadim Tudor despre el, Procurorul General. «Ăsta-i nebun, nu-l lua în seamă», mi-a mai spus şi a închis fişetul şi discuţia. Doamnă Blandiana, vă daţi seama ce forţe se află în spatele acestui personaj, dacă îşi permite să insulte înalţi reprezentanţi ai justiţiei? Vă daţi seama că tot ce face şi tot ce îndrăzneşte nu este întâmplător, ci expresia unor reţele de interese şi putere care îl folosesc ca instrument de influenţare şi maniupulare a opiniei publice? Altfel, şi-ar permite să scrie ceea ce scrie? Nu ştiu cine îl sprijină, dar chiar credeţi că va înceta să o facă atunci când Dvs. îi veţi cere ridicarea imunităţii parlamentare?

A.B.: Nu, nu cred. Dar, Domnule Procuror, faptul că Vadim Tudor îşi permite ceea ce îşi permite îl caracterizează pe el, pe cei ce îl sprijină şi actuala situaţie din România; faptul că înalţi reprezentanţi ai justiţiei acceptă să fie insultaţi astfel îi caracterizează pe ei şi justiţia de la această oră din România; iar faptul că eu nu renunţ la plângere mă caracterizează pe mine. Fiecare trăieşte după propria lege şi răspunde pentru propriul destin. Deci vă rog să înregistraţi în mod oficial faptul că nu îmi retrag plângerea şi să îmi daţi să semnez.

Procurorul H.: Veţi fi chemată după ce se vor întocmi formele.A.B.: Vă mulţumesc.“N-am mai fost chemată. Au mai trecut încă aproape doi ani. Primul semn care mi s-a

dat, la câteva săptămâni după alegerile din '96, a fost când am primit o adresă pe o jumătate de foaie de hârtie – fără număr de înregistrare, fără ştampilă şi fără semnătură –, prin care mi se aducea la cunoştinţă că un viciu de procedură, produs pe parcursul desfăşurării ei, anulează acţiunea juridică pornită în urmă cu 6 ani, rămânând la latitudinea mea deschiderea unei noi acţiuni.

Am rămas cu hârtia în mână, nevenindu-mi să cred. Pentru că victoria în alegeri a Convenţiei Democratice ar fi putut debloca procesul, cineva fără nume a hotărât pur şi simplu desfiinţarea lui. Un gest care spunea enorm despre forţele din spatele „României Mari“ şi din interiorul justiţiei. Gestul, care depăşise prin neruşinare limitele pesimismului meu, mi-a depăşit scepticismul. Hârtia pe care o primisem era în mod evident o ilegalitate şi – abia ieşită din campania electorală în care pledasem şi promisesem în numele C.D.R. respectarea legilor – am cerut o audienţă recentului ministru al Justiţiei, liberal pe vremea aceea şi deţinător al mandatului din partea Convenţiei. Valeriu Stoica m-a primit şi m-a ascultat amabil, dar spre uluirea mea nu a părut nici pe departe revoltat de hârtia pe care i-o arătam, ci mai degrabă jenat de insistenţele mele. Nu-i ceream să intervină în actul de justiţie, ci doar să verifice autenticitatea şi legalitatea unei comunicări fără număr de înregistrare, ştampilă şi semnătură, care interzicea un act de justiţie. O problemă care intra strict în prerogativele sale. Proaspătul ministru era însă din ce în ce mai ambarasat şi în cele din urmă mi-a explicat că o anchetă pe o astfel de temă ar stârni cu siguranţă furia unui personaj cu care e mai bine să nu ai de-a face, ceea ce nu ar fi deloc recomandabil în acest moment politic şi, de altfel, „Iubită Doamnă Blandiana, cum ar putea un mare poet ca Dumneavoastră coborî până la a se lăsa târât într-o asemenea luptă?“. Şi mi-a dat plin de solicitudine sfatul înţelept să renunţ.

– Şi dacă nu renunţ? l-am întrebat, amintindu-mi discuţia de la Procuratura Generală din urmă cu doi ani.

– Îmi pare rău, a răspuns el dezolat şi am înţeles nu numai că discuţia s-a încheiat, ci şi că se încheiase, aproape înainte de a începe, încrederea mea în schimbarea pentru care îmi dădusem mai mulţi ani din viaţă.

232

Am coborât încet treptele Ministerului Justiţiei amintindu-mi cum, din copilărie, tot ce ţinea de justiţie fusese pentru mine înspăimântător: arestările Tatei, percheziţiile, pachetele făcute cu greu şi trimise în neant.

Şi, oricât ar părea de ciudat, ceea ce simţeam acum era tot un fel de spaimă: spaima că tot ce făcusem după 1990 fusese în zadar.

233

Exil

Una dintre întrebările care mi s-a pus cel mai des, ani de-a rândul, atât înainte, cât şi după '89, a fost de ce n-am rămas în străinătate, atunci când aş fi putut-o face, de ce n-am emigrat şi m-am încăpăţânat să mă întorc mereu, în pofida a tot ce se întâmpla şi a tot ce mi se întâmpla, în România. Cei care mă întrebau erau, în străinătate, oameni care reuşiseră să plece, plătind cu ani grei de eforturi umilitoare, de încercări disperate, şi uneori chiar de închisoare, realizarea obsesiei de a trăi în libertate. După cum erau în ţară oameni care ar fi dat orice să o poată face, dar nu aveau curajul sau prilejul de a risca. Oricât de deosebiţi între ei, nici unii, nici alţii nu aveau cum să înţeleagă că mie pur şi simplu nu-mi trecuse vreodată prin minte c-aş putea să plec definitiv de acasă. N-am răspuns niciodată cu plăcere acestei întrebări pentru că răspunsul ar fi fost prea nuanţat, prea personal şi chiar prea patetic pentru a putea fi cu adevărat înţeles. Şi, în plus, ar fi putut fi şi jignitor pentru cei ce ascultau, din moment ce viaţa lor călca legile care mie îmi defineau viaţa.

De fapt, cred că la început răspundeam scurt doar „Nu mi-am pus niciodată această problemă“. Apoi, cu timpul, întrebările m-au împins să mi-o pun, incitându-mă să găsesc răspunsurile pentru mine însămi. Acum, când încerc să le transcriu – înşirându-le oarecum sistematic, în ordinea importanţei – descopăr încă o dată că ele nu puteau fi spuse cu voce tare.

Cred că primul, şi cel mai evident dintre ele, este acela că aşa m-a făcut pe mine Dumnezeu, că asemenea plantelor, există oameni pentu care adâncimea rădăcinilor este determinantă şi alţii care pot să trăiască fără rădăcini. Eu m-am născut în prima categorie. Oricât de puţin aş fi putut argumenta logic, susţineam, eram convinsă că – dacă, printr-o întâmplare de deasupra voinţei mele, aş fi fost obligată să plec definitiv, nemaiavând niciodată dreptul să mă întorc – n-aş fi fost în stare să supravieţuiesc. Pur şi simplu aş fi murit. Chiar şi acum, după ani de zile, sunt jenată mărturisind această convingere, nu pentru că n-aş fi la fel de sigură de adevărul ei, ci pentru că acest adevăr apare disproporţionat, stângaci şi nepotrivit dimensiunilor curente: azi, ca şi atunci. De altfel, ceea ce era la început doar un sentiment şi-a găsit, atunci când am cunoscut atmosfera exilului, argumente logice şi puncte de sprijin. Sunt absolut convinsă că nu aş fi supravieţuit.

Cel de-al doilea motiv era mai puţin personal şi mai puţin alambicat decât primele, dar aproape la fel de ferm. Mi se părea că, plecând, îl legitimam pe Ceauşescu, îi lăsam ţara lui, cel care, rămânând, dovedea că este mai reprezentativ pentru poporul român decât mine, cea care îl părăseam. Ceea ce nu puteam să admit. Îmi dau seama, şi îmi dădeam seama şi atunci, că această cazuistică era, în bună măsură, absurdă. Dovadă că n-am îndrăznit niciodată să o spun cuiva, ceea ce, însă, nu m-a împiedicat să o simt corectă. Un popor nu pleacă în întregime de acasă, indiferent cât de mare i-ar fi nefericirea. Cei care pleacă se salvează pe cont propriu, desolidarizându-se tacit de cei care rămân, prin simplul fapt că refuză să le mai împărtăşească soarta. Faptul că Ceauşescu a transformat dragostea de ţară într-un circ profitabil, degradant, nu a fost pentru mine un motiv suficient să nu-mi mai iubesc ţara, ci doar să nu mai îndrăznesc s-o spun. De aceea, în răspunsurile mele la obsedanta întrebare, legătura dureroasă, de nedezlegat cu tot ce ar fi trebuit să părăsesc acasă, era trecută sub tăcere, ca şi cum ar fi fost ruşinos să iubesc aceeaşi ţară pe care susţinea că o iubeşte Ceauşescu.

Cel de-al treilea motiv, aflat în afara oricăror dubii şi tot de nemărturisit, era bănuiala, teama că, plecată de acasă, n-aş mai fi putut scrie. Era numai o presimţire, bazată, cel mult, pe faptul că în scurtele perioade în care lipsisem din ţară nu scrisesem, în afară de jurnale, nimic, dar – chiar dacă absurdă – ea conţinea un sâmbure de spaimă pe care nu mă simţeam în stare să-l eludez. Abia după '89, când am călătorit mult şi am scris mult abia în străinătate, mi-am dat seama că spaima aceea nu era legată de faptul de a nu fi acasă, ci de neputinţa de a mai putea fi vreodată acasă. Nu faptul că plecam, ci faptul că nu mai puteam să mă întorc ar fi declanşat sterilitatea de care sunt şi acum convinsă.

234

Această imposibilă întoarcere – de fapt adevărată cauză a neplecării mele de acasă – era, în mod evident, şi sâmburele tragediei pe care, într-un fel sau altul, o trăia fiecare exilat. Aşa se explică, de altfel, sentimentul de covârşitoare compasiune pe care l-am simţit întotdeauna pentru membrii exilului, indiferent cât de plini de succes sau cât de adaptaţi erau în noua lor patrie. Îi compătimeam cel puţin tot atât cât mă compătimeau ei pe mine şi nu o dată mi s-a întâmplat să mi se rupă inima la o despărţire despre care nu ştiam niciodată dacă nu este definitivă: lor le era milă de mine că mă întorc, mie îmi era milă de ei că nu pot să o facă.

În mod ciudat, Emil Cioran a fost primul român din străinătate de care mi-a fost milă.În 1967 am fost invitaţi – Ştefan Bănulescu, Marin Sorescu şi cu mine – la un colocviu

literar internaţional la Paris. Invitaţia făcea parte, alături de abonamentele la revistele Express şi Nouvel Observateur, care începuseră să sosească din neant, dintre semnele aproape miraculoase ale unei deschideri în care abia dacă îndrăzneam să credem şi care nu avea să ţină mai mult de 5-6 ani. Descinşi la Paris ca de pe o altă planetă, am descoperit că la reuniunea la care participam fuseseră invitaţi, alături de scriitori din diversele ţări din Est, şi scriitori exilaţi din ţările respective. Atunci am întâlnit pentru prima oară în carne şi oase oameni care fuseseră pentru mine până atunci doar nume, opere şi voci admirate, respectate, emoţionante. Atunci am cunoscut tot ceea ce conta în exilul românesc parizian şi – într-un mod care acum mi se pare aproape straniu, dar care atunci s-a petrecut fără nici o premeditare şi fără nici o reţinere – ne-am căzut frăţeşte unii în braţele altora aproape plângând, nu ca la o primă întâlnire, ci ca după o lungă despărţire. Dar cum „clasicii în viaţă“ nu participau la colocviu, cred că Ştefan Bănulescu a rugat-o pe Monica Lovinescu să vorbească cu Eugen Ionescu să ne primească. Iar Eugen Ionescu a vorbit de faţă cu noi cu Emil Cioran să facă acelaşi lucru. „Să primeşti trei scriitori din ţară“ ţin minte că a spus şi că ne-a mirat faptul că vorbeau în română, o limbă pe care auzisem că Cioran refuză să o folosească. Şi-mi mai aduc aminte că anonimatul, care ar fi putut să ne deranjeze, era inundat şi anihilat de lumina vibrantă a formulei „din ţară“.

Am urcat cele cinci etaje spre celebra mansardă din rue de l'Odéon fără să mă mir (mirarea avea să vină de-a lungul anilor, când mă gândeam la vârsta celui ce continua să le urce de câteva ori pe zi) şi am ajuns într-o odaie căreia aproape că nu i-am observat austeritatea, răpită de somptuozitatea priveliştii acoperişurilor Parisului care se întindeau sub fereastră. Apoi, prin odaie au trecut vâslind din greu mai mulţi îngeri. Şi atunci, ca să spargă tăcerea şi stânjeneala, Ştefan Bănulescu a spus zâmbind şi arătându-mă ca pe o soluţie salvatoare:

– Ştiţi, ea este ca şi Dumneavoastră ardeleancă.– Eşti ardeleancă? m-a privit pentru prima oară cu atenţie Cioran. De unde?I-am spus că m-am născut la Timişoara, am crescut la Oradea şi sunt studentă la Cluj.– Dar la Sibiu ai fost vreodată? m-a întrebat cu aerul că mă supune la un examen pe

care nu voi fi în stare să-l trec.– Am fost săptămâna trecută, am răspuns.– Ai fost săptămâna trecută la Sibiu?! a repetat Cioran pe un ton deodată înalt,

ridicându-se de pe scaun şi apropiindu-se de mine, ca şi cum ar fi vrut să mă atingă. În mod evident, răspunsul meu apăsase pe o tastă misterioasă care punea în mişcare mecanisme ascunse. Învârtindu-se în jurul scaunului pe care stăteam confuză şi aproape înspăimântată, a început să mă bombardeze cu întrebări despre diverse străzi şi diverse clădiri din Sibiu, întrebări la care ştiam sau nu răspunsul, iar în lipsa răspunsului el repeta obsesiv pe un ton aproape incantatoriu, ca un vers sau ca o constatare a unui miracol „Ai fost săptămâna trecută la Sibiu...“ Era ceva neliniştitor în emoţia pe care Sibiul o făcuse să explodeze într-o agitaţie aproape nevrotică. La un moment dat m-a întrebat dacă ştiu ce este „Împăratul Romanilor“.

235

– Un restaurant şi un hotel, am răspuns eu conştiincioasă, ca şi cum aş fi tras un bilet cu o lecţie pe care o ştiam. Am băut o cafea cu colegii din Sibiu.

– A fost la „Împăratul Romanilor“, se adresă Cioran celorlalţi doi, arătându-mă ca pe un exponat de muzeu şi având aerul că le traduce ceea ce spusesem: A băut acolo o cafea cu colegii din Sibiu. Apoi a început să mă chestioneze cum erau scaunele, mesele, tapetul de pe pereţi. Îmi descria detalii pe care trebuia să le confirm sau nu. Şi se mişca prin încăpere repetând ca în transă: „A fost săptămâna trecută la Sibiu, a băut o cafea la «Împăratul Romanilor»“. Începeam să mă simt stânjenită de felul în care devenisem personaj principal fără să-mi dau seama şi, în timp ce-l urmăream toţi trei aproape îngrijoraţi cu privirea, mi-am adus aminte c-ar fi trebuit să vorbim franţuzeşte. Pur şi simplu nu se pusese problema. În orice caz, nu din momentul în care se declanşase aparatul de înregistrat al memoriei mele. Apoi, ţin minte, m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost nu la Sibiu, ci la Răşinari. Oricum, nici înainte, nici după aceea, nu mi s-a întâmplat niciodată să asist la o atât de violentă manifestare a nostalgiei, la o atât de răscolitoare dovadă a dramei imposibilei întoarceri. Mă simţeam aproape vinovată de norocul meu de a mă putea duce de câte ori vreau la Sibiu şi, de câte ori am fost mai târziu, am încercat să privesc oraşul prin ochii celui ce îl visa ştiind că nu-l va mai vedea niciodată altfel decât prin ochelarii exaltaţi ai acestei nostalgii, de care, scriind, se apăra întorcând-o pe dos, travestind-o cu exasperare în blasfemie.

Tot ce-am citit după aceea din Emil Cioran, toate referirile adesea insultătoare la români, au fost marcate de aura insuportabil de intensă a acestei întâmplări şi au primit în lumina ei aproape bolnavă sensuri sensibil schimbate, răsturnate uneori. Ca şi cum o ursitoare răzbunătoare – cum se întâmplă în poveşti – ar fi apărut la naşterea lui şi, după ce primise toate darurile, Cioran ar fi fost pedepsit să urască tot ce iubeşte şi să se dezică de tot ce se ştie fără scăpare legat. O dragoste întoarsă pe dos – asemenea coloanelor având capitelurile puse la temelie ale templelor lui Akenaton – l-a chinuit toată viaţa şi i-a însemnat cu o întunecată, fascinantă strălucire toată opera. Când îşi exprima admiraţia, pe care talentul său o făcea fără măsură, faţă de vecinii noştri din Vest, nu mă îndoiesc că avea în minte, sau poate chiar urmărea, amărăciunea pe care le-o provoca astfel ardelenilor de acasă; la fel când, referindu-se la România, scria întotdeauna „acolo în Balcani“, deşi ştia prea bine nu numai că munţii noştri se numesc Carpaţi şi că Balcanii sunt la sud de Dunăre, ci şi că balcanismul este pentru ai lui o noţiune pejorativă. Era ca o răsucire a dragostei în resentiment pentru a răzbuna dependenţa pe care aceasta i-o impunea şi de care nu se putea elibera orice ar fi făcut. Şi asta nu numai faţă de matricea etnică, de rădăcinile pe care nu şi le putea smulge, ci şi faţă de Dumnezeu, căruia nu-i putea ierta prezenţa indubitabilă. Şi, mai ales, nu-i putea ierta faptul că-i hărăzise incapacitatea de a-l simţi în sine, că-l condamnase în acelaşi timp la dorinţa de a-l atinge şi la distanţa de a nu-l putea ajunge.

Un profesor german, admirator şi traducător al câtorva dintre cărţile sale – cu care a purtat o intensă corespondenţă pe problemele de stil apărute pe frontiera dintre cele două limbi – l-a întrebat o dată ce are, de fapt, împotriva Sfântului Pavel, care în mod evident este un geniu. Iar Emil Cioran – cu straniul, fermecătorul său umor şi jucând, ca de atâtea ori, frivolitatea – s-a eschivat: „E greu să fii fiu de popă“. Ţin minte consternarea care m-a cuprins când am citit acest răspuns, pentru mine unul dintre primele prilejuri în care descopeream cum Cioran – cu o anume neglijenţă, poate că mimată şi ea – lăsa să i se vadă răni pe care se trudise până atunci cu înverşunare să le ascundă. Era ca şi cum ar fi încercat să manipuleze nu pe alţii, ci, înaintea lor, pe el însuşi, ca şi cum s-ar fi supus singur unei umilinţe menite să-i pedepsească orgoliul.

Ca fiică de preot, gluma lui Cioran mă fascina nu numai prin eschiva întrebării legate de motivele înverşunării împotriva Sfântului Pavel. Mi se părea că am găsit de mult răspunsul la întrebarea pe care eu însămi i-o pusesem în gând pe marginea paginilor. Oricât ar părea de simplistă, supoziţia mea era că înverşunarea reprezenta o formă de invidie faţă de un alt

236

gânditor căruia, în pofida intelectualităţii sale, nu îi fusese interzisă credinţa. Ceea ce mă frapa în acest răspuns era mărturisirea – cine ştie dacă nu involuntară – că rădăcinile sale religioase, ca şi rădăcinile sale etnice, îi complicau viaţa şi îi limitau libertatea, ceea ce îl exaspera nu numai pentru că limitările îl umileau, ci şi pentru că se simţea infinit mai umilit de propria sa incapacitate de a se delimita de ele. Oricât ar fi refuzat să vorbească româneşte sau oricât de aproape de blasfemie ar fi fost strălucitoarele sale diatribe anticreştine, el ştia că nu e vorba decât de o încercare de manipulare a adevărului pe care îl cunoştea şi de care ştia că nu putea scăpa oricât s-ar strădui. „Coasta Boacii“, oricât de autoironic era tonul pe care îi rostea numele, declanşa la fiecare amintire un cutremur nostalgic aproape nesănătos, iar strălucirea argumentelor antipauline îşi conţineau în obstinaţie îndoiala.

În mod firesc, a trebuit să mă întreb – într-o paralelă care nu era lipsă de modestie, ci, dimpotrivă, cu neliniştitoare smerenie – dacă pe mine faptul de a fi fiica tatălui meu m-a apăsat vreodată, dacă m-am simţit vreodată încorsetată de felul în care destinul meu era condiţionat de definiţia tatălui meu. Înainte însă de a termina formularea întrebării în oglindă, mi-am dat seama că paralela este absurdă, pentru simplul fapt că revolta mea de adolescent, care în mod normal ar fi trebuit să se întoarcă împoriva părinţilor (aşa se întâmplă de obicei), se transforma, în condiţiile în care mi se reproşa originea socială (cu toate conotaţiile ei religioase, politice, filosofice), într-o solidarizare cu ei, cei care sufereau şi din cauza cărora sufeream. Faptul că Tata era închis mă făcea să mi-l aduc aminte cu emoţie slujind în faţa uşilor împărăteşti ale altarului, în timp ce, dacă n-aş fi fost împiedicată să intru la facultate pentru că sunt fiica lui, întărindu-se în felul acesta legătura dintre noi, aş fi simţit poate că fermitatea relaţiilor de familie îmi stânjeneşte mişcările sau că banalitatea lor tradiţională mă împiedică să fiu eu însămi. Spiritul de contradicţie al adolescentei care eram a funcţionat astfel pe direcţie inversă şi nu mă îndoiesc că atât propaganda ateistă, cât şi lipsa de acasă a Tatei, care nu avea cum să mă convingă, au contribuit, paradoxal şi în egală măsură, la credinţa mea în Dumnezeu.

Închid paranteza şi retrag întrebarea, care, în mod evident, nu mi se potriveşte. Nu însă şi nevoia de comparaţie. Cum aş fi reacţionat şi cum aş fi rezistat cu rădăcinile smulse şi fără să existe nici cea mai firavă speranţă că voi punea să revăd vreodată singurul loc în care s-ar putea prinde din nou? Nu cumva negând că acel loc mai există undeva şi acoperindu-l cu insulte pentru a mi-l putea interzice şi în vis, aşa cum mi-a fost interzis în realitate? Dar dincolo de toate aceste întrebări, deducţii şi explicaţii şi chiar dincolo de geniul şi frumuseţea paginilor atât de dureros de explicat semnate de Emil Cioran, stă pentru mine intensitatea scenei pe care am trăit-o, în mansarda din rue de l'Odéon, înspăimântată şi de violenţa îndelung reprimată a amintirilor lui, şi de sfâşietoarea mea compasiune.

Întâlnirea cu Mircea Eliade, peste şapte ani, a fost cu totul diferită, dar sentimentul sfâşietor pe care mi l-a lăsat a fost acelaşi.

Eram bursieri la Universitatea Iowa, unde de mai mulţi ani funcţiona un International Writing Program la care participa şi România. În fiecare an erau invitaţi, nominalizaţi de americani, câte doi scriitori, preferându-se perechile literare. Înaintea noastră mai fuseseră Alexandru Ivasiuc cu Tita Chiper, Cezar Baltag cu Ioana Bantaş, Constanţa Buzea cu Adrian Păunescu, Szasz Ianos cu Hannelore Latzina, Ştefan Bănulescu cu Mihaela Guga, Marin Sorescu şi soţia. În acel an, 1974, fusesem invitaţi noi doi şi Petru Popescu, dar după ce toate formalităţile de viză se terminaseră, după ce ne vizitasem mamele la Oradea şi Alba Iulia ca să ne luăm, cu inima grea, rămas bun pentru nouă luni, totul s-a blocat. Apăruse o hotărâre care nu mai permitea acceptarea unor burse străine pentru români, decât dacă alegerea candidaţilor revenea autorităţilor româneşti. Iar noi fusesem aleşi de americani. Paradoxal, prima reacţie a fost de uşurare. Toate emoţiile legate de plecarea pe un alt continent, pe o altă planetă aproape, cu un bilet cu data întoarcerii fixată irevocabil peste trei sferturi de an, dispăruseră brusc.

237

Apoi, când Petru Popescu a plecat totuşi, obţinând numai pentru el o derogare de la noua regulă, ne-a cuprins revolta în umbra atât de familiară a invizibilelor gratii, care nici măcar nu era distribuită în mod egal. Din fericire, spre deosebire de noi, care înţelegeam perfect despre ce e vorba, americanii nu înţelegeau nimic şi nu acceptau logica potrivit căreia unul dintre invitaţi sosise, iar ceilalţi doi nu. Şi nu oboseau s-o spună, să ceară explicaţii şi să insiste. Iar în cele din urmă am plecat şi am ajuns la Iowa City, cu aproape patru luni întârziere, în ajunul Crăciunului. Una dintre primele griji fusese să-i scriem lui Mircea Eliade, a cărui adresă o aveam de la Mihaela şi Ştefan Bănulescu, care ne povestiseră cum Mircea Eliade îi caută şi îi invită la el la Chicago pe scriitorii români ajunşi la Iowa City şi cum în întârzierea noastră nu era exclus să se fi pierdut scrisoarea, ceea ce îi putuse face să creadă că ni-e frică să le răspundem. Era domnul Bănulescu întreg în această complicată cazuistică, ca şi în explicaţiile amănunţite pe care ni le-a dat despre felul în care se desfăşura viaţa într-un campus american şi în relatările aproape lirice despre felul cald în care au fost primiţi de Christinel şi Mircea Eliade. Îmi amintesc că Mihaela mi-a arătat o rochie pe care o primise de la Doamna Eliade, o rochie lungă de stambă cu volane terminate în dantele, ieşită parcă dintr-un western, care mi-a plăcut atât de mult încât mi-am făcut în grabă una asemănătoare, pe care am purtat-o cu încântare şi haz printre blugii contemporani ai petrecerilor studenţeşti. În seara de Anul Nou, telefonul agăţat în peretele apartamentului nostru din căminul studenţesc a sunat emoţionându-ne, pentru că încă nu cunoşteam aproape pe nimeni şi în receptor cineva, cu o voce pe care aveam senzaţia că o ştim din copilărie, ne-a urat în româneşte „Anul Nou fericit“. Era Mircea Eliade.

Peste câteva luni, în primăvară, când am ajuns la Chicago, aveam să petrecem o zi întreagă împreună. Acum când am cu aproximaţie vârsta pe care o avea atunci Eliade, când îmi pare rău de fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind, mărinimia lui de a programa o zi întreagă pentru a cunoaşte doi scriitori tineri veniţi de acasă îmi apare profund tulburătoare, aproape nefirească.

Atunci ceea ce mă fermeca, dându-mi aproape sentimentul că particip la un mister, era senzaţia de déjà vu, pe care mi-o dădea şi apartamentul lor cu divanuri acoperite de scoarţe, şi felul lui de a vorbi, o anume inflexiune a vocii, un anumit ritm al frazării şi figura lui de om bun care nu se grăbeşte şi are timp să asculte. Totul – am mai scris despre asta – îmi aducea aminte de lumea părinţilor mei, totul purta pecetea generaţiei lor de intelectuali interbelici care porniseră de la iluzia că este prima generaţie care se va putea ocupa de cultură fără a fi obligată să se implice într-un fel sau altul în salvarea ţării (ideea în aparţine tânărului Eliade) şi care îşi încheia, împărţită între închisori şi exil, cel mai dramatic destin al vreunei generaţii.

Ceea ce ţin minte din acea zi petrecută întâi în apartamentul lui primitor, apoi în restaurantul universităţii este că am vorbit mai mult noi decât ei, răspunzând nemaisfârşitelor întrebări despre ACASĂ, întrebări pe care n-aş mai fi în stare să le reproduc, dar care (îmi amintesc că mă mirasem) aveau puţină legătură cu realitatea politică, întrebări de nuanţe şi amănunte ale căror răspunsuri trebuiau să-l ajute să-şi imagineze acea lume de care nu încercase să se rupă, ca şi cum ar fi vrut să-şi verifice visele în care ea continua să trăiască, pentru a o putea trece în povestirile fantastice. Multe dintre întrebări ţineau de lumea literară, dar nu atât de personajele ei principale, de intrigile de partid dintre ele (care pasionau grupurile exilului parizian), ci despre felul cum arată revistele, ce conţin, care sunt apariţiile discutate de critică, care sunt numele noi mai interesante, în ce măsură el mai este un scriitor citit în ţară. Răspundeam cum ne pricepeam mai bine şi, la un moment dat, când a început să ne citeze mici referiri la opera sa literară scăpate cenzurii şi apărute în reviste din provincie, întâmplarea a făcut să putem completa istoria uneia dintre ele. Era un citat dintr-un articol al lui D. Micu despre care criticul ne povestise amărât cum fusese tăiat, cum nu mai rămăsese aproape nimic din ceea ce spunea. Am fost de-a dreptul tulburată de emoţia cu care primise Eliade relatarea noastră, ca şi de felul în care ştia pe de rost cele mai neînsemnate fraze care-l

238

priveau. El, autorul de faimă universală, tradus în zeci de limbi, întemeietorul unei noi discipline, Doctor Honoris Causa al atâtor universităţi de pe diverse meridiane, avea aerul unui bătrân cenaclist care a reuşit după o luptă de-o viaţă să-şi vadă tipărită o carte şi acum vânează jumătăţi de rânduri laudative. Cum altfel decât, printr-o nostalgie aproape bolnavă după ţara, în limba căreia continua să-şi scrie literatura, putea fi explicată această situaţie, în care întregul succes internaţional al unei strălucite cariere nu reuşea să contrabalanseze drama de a nu fi citit şi recunoscut acasă. Departe de a fi semnul unui egocentrism exacerbat – cum crede Adrian Marino, care menţionează în memoriile sale acest interes de-a dreptul şocant al lui Eliade pentru ceea ce se scria despre cărţile sale în România –, mie mi s-a părut, dimpotrivă, o formă de umilinţă şi o recunoaştere a dragostei şi dependenţei fată de ţară, de neînvins ca puterea unui drog.

După cina, prelungită în restaurantul universităţii, care avea mai curând aerul calm şi recules al unei biblioteci decât al unui restaurant, Doamna Eliade a insistat să mai urcăm puţin la ei, să ciocnim un ultim pahar, de despărţire.

– I-am promis lui Matei Călinescu să-i dăm un telefon când veniţi şi am uitat cu totul. Avea să vă spună ceva, a adăugat ea. Ne spuseseră, într-adevăr, pe parcursul zilei că se împrieteniseră cu Uca şi Matei Călinescu, aflaţi cu o bursă într-un schimb universitar, la Universitatea din Bloomington.

Am urcat în apartamentul pe care îl părăsisem în urmă cu câteva ore şi pe care ştiam că nu o să-l mai revedem niciodată, cu inima grea, ca înaintea unei despărţiri care, ca întreaga întâlnire, avea ceva existenţial. Era târziu, iar hotelul nostru destul de departe. Ca şi noi, Eliade părea trist, sau poate numai obosit.

Doamna Eliade a format numărul şi a spus:– Matei? Ţi-o dau pe Ana Blandiana. I-am spus că vrei să-i spui ceva, şi mi-a pus

receptorul în mână.Cred că am început prin a schimba câteva formule de politeţe, destul de stânjeniţi

amândoi. Nu ne mai văzusem de la Bucureşti, cu mult înaintea plecării.– Voiai să-mi spui ceva, am întrebat eu nesigură.– Da, a răspuns el stins. Şi după o pauză: voiam să vă spunem că noi ne-am hotărât să

rămânem.Pauza care a urmat a fost mai lungă şi mi-a aparţinut. Simţeam privirea Doamnei

Eliade aşteptând şi simţeam ca-n copilărie un nod în gât.– Noi, nu – am răspuns în cele din urmă pierită, deşi nu fusesem întrebată nimic. Apoi

le-am urat noroc în viaţa pe care o vor începe şi, de teamă că voi izbucni în plâns, am închis.Nu mă simţeam în stare de nici un comentariu. De altfel, în mod evident, gazdele

noastre nu aveau nevoie de explicaţii. Ne priveau cu o nesfârşită compasiune. Compasiune era ceea ce simţeam şi eu: compasiune pentru singurătatea noastră de iobagi pe un petec de cuvânt, lăsaţi singuri de cei ce au plecat, pleacă şi vor mai pleca; compasiune pentru singurătatea lor de scriitori despărţiţi violent de cititorii lor şi rămaşi singuri în mijlocul limbii şi lumii străine; compasiune pentru toată suferinţa de acasă şi pentru toată suferinţa de aici, pentru cei ce s-au pierdut din lipsa libertăţii şi pentru cei ce s-au pierdut de dragul libertăţii. Compasiune pentru toţi cei siliţi să opteze între drame de sens contrar, dar de aceeaşi intensitate...

Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne în tăcere, ştiind că nu ne vom mai întâlni, deşi, de pe meridiane şi din generaţii îndepărtate, descoperisem că lumea se vede la fel.

239

Vrăbiuţa

Eram la Belgrad, luasem parte la o reuniune literară internaţională şi acum stăteam pe o bancă într-un părculeţ de lângă hotel, aşteptând să vină maşina să mă ducă la aeroport. În jurul băncii erau puzderii de vrăbii care mâncau din nişte bucăţi mai mari de covrigi pe care cineva le aruncase acolo. Stăteam şi mă uitam la ele, fără prea mare interes, contemplându-le hărnicia cu care se îndoapă din nişte bucăţi de hrană mai mari decât trupul lor. Asta până când am descoperit o vrăbiuţă mai slăbuţă şi cu un aer nespus de trist, care stătea puţin la o parte şi doar din când în când încerca să muşte dintr-o bucată, alături de alte vrăbii, dar nu reuşea pentru că era imediat alungată, mai ales de către un vrăbioi umflat în pene, mai energic şi mai hulpav decât celelalte. Era alungată de la o bucată, încerca la alta, dar o făcea aproape fără convingere, ca şi cum ar fi ştiut că o vor alunga şi de acolo. Şi într-adevăr o alungau, sau persecutorul şef, sau altele care aveau aerul că aşa îşi fac datoria. Ea renunţa, se depărta de grup, apoi după câteva minute revenea împotriva nedreptăţii, dar nu reuşea să mănânce nimic şi nici nu părea prea convinsă că va reuşi s-o facă.

Dar nu asta mă fascina, ci răutatea celor care o persecutau, atât a celor care o făceau din oportunism, ca să-l linguşească pe marele vrăbioi, cât şi mai ales a lui, o răutate care părea gratuită, lipsită de mobiluri (cel mai la îndemână, lăcomia, nu putea fi luat în considerare, pentru că rezervele de hrană o depăşeau cu mult) şi care creştea din ea însăşi, neobosită, ca o formă de vitalitate. În ceea ce priveşte victima, ea părea clorotică, lipsită de vlagă, ca şi cum natura ar fi condamnat-o pentru o inexplicabilă vină pe care ajunsese ea însăşi, aşa misterioasă şi de neînţeles, să şi-o asume. Avea un aer atât de deprimat, încât părea să fi înţeles că ăsta este destinul ei. Nu literaturizez. Aşa vrăbiuţă cum era, era clar că e lipsită de noroc şi că ea ştie asta.

Iată singurul personaj care mi-a rămas în minte şi în pagină dintr-o întâlnire literară la care am participat zeci de scriitori celebri, pe care nu mi-i mai amintesc. E o formă de posteritate, un noroc, existând în sine, pentru că ea, vrăbiuţa, nu avea cum să-l bănuiască. Şi, în timp ce notam aceste gânduri, m-am simţit puţin Dumnezeu – chiar dacă numai al unei vrăbii – şi mai ales am încercat să mă imaginez pe mine însămi ca beneficiară a unui noroc de care habar nu am.

240

„Iubire, spaimă de singurătate“

În clipele de laşitate, mă bucur că nu mai am foarte mult de trăit (e un fel de a vorbi, provenit dintr-un automatism aritmetic şi de bun-simţ, pentru că altfel n-am avut niciodată destulă fantezie pentru a simţi apropierea sau măcar definiţia limitei) şi că, deci, nu mai este absolut obligatoriu să mă adaptez schimbărilor lumii. Şi totuşi, nu pot să tai pur şi simplu legătura cu o lume care mă fascinase, chiar dacă s-a degradat până la a deveni ruşinos să îi semeni. Dacă aş fi mai tânără, probabil că aş trânti pur şi simplu uşa în nas acestei societăţi în care nu găsesc oamenii pe care să-i admir fără rezerve. (Au dispărut ei, cei de admirat, dar au dispărut, desigur, şi rezervele mele de admiraţie.) Acum, însă, nu îmi pot permite să o fac pentru simplul motiv că ruperea de lume este o tendinţă a înaintării în vârstă, căreia nu pot să-i cedez această satisfacţie. Arta de a îmbătrâni frumos este arta de a rămâne printre oameni şi de a nu-ţi pierde încrederea în ei, oricât de mizerabili ar fi. Pentru a o realiza – dincolo de sacrificiul prostesc de a continua să oferi celorlalţi fragmente din atât de puţinul timp rămas – singura cale rămâne cea a automanipulării, a falsei pledoarii împotriva atât de ispititoarei singurătăţi. Toată viaţa nu mi-am dorit decât să fiu singură. (Dumnezeu a vrut să fie o fericită singurătate în doi, dar din punctul de vedere al izolării faţă de ceilalţi, era vorba de aceeaşi tendinţă.) Şi nu există dorinţă care să mi se fi îndeplinit mai greu. Şi asta nu numai pentru că nu eram lăsată singură, ci şi pentru că eu nu îmi îngăduiam decât rareori luxul singurătăţii, pe care îl simţeam – din cauza beatitudinii pe care o ascundea – aproape un viciu şi, în orice caz, o sfidare. Pentru că ştiam deosebirea dintre a fi lăsat singur şi a-ţi dori să fii singur şi ştiam că, în timp ce eu sufeream că nu reuşeam să rămân singură, exista suferinţa obiectivă a celor lăsaţi singuri... De altfel, singurătatea, care pentru mine nu este decât un pseudonim al scrisului, mi-a fost mereu subminată de spaima că, lipsind din lume, în lipsa mea s-ar putea prăbuşi tot ce construisem acolo. Un zid care se năruie pentru că încerci să îi scoţi o cărămidă de la temelie – o cărămidă care sunt eu însămi – a fost imaginea repetată a coşmarelor mele din ultimii douăzeci de ani.

241

Păcălitorul păcălit

Când s-a împlinit o jumătate de an din 30 august 1988 – data când am aflat de la redacţia „României literare“ că nu mai am voie să public – am hotărât să-i scriu şefului statului o scrisoare în care îmi prezentam situaţia, protestam împotriva felului abuziv în care sunt tratată, luându-mi-se dreptul la muncă şi dreptul de exprimare, şi ceream să i se pună capăt. În mod evident, ideea de a-i scrie lui Ceauşescu nu izvora însă din speranţa naivă că el nu era la curent şi ar fi putut fi revoltat de descoperirea unor asemenea practici sau ar putea dispune interzicerea lor. Dimpotrivă, ştiam că interdicţia venea, cum se spunea atunci, „de la cel mai înalt nivel“, deci ce-aş fi putut spera reclamându-l pe Ceauşescu lui însuşi? Doar că scopul scrisorii mele nu era acela de a-l pune la curent pe adresantul ei cu ceea ce se petrece, ci de a pune la curent lumea cu ceea ce se petrece sub domnia adresantului.

Pentru asta, însă, scrisoarea trebuia să fie cunoscută nu atât de cel căruia îi scriam (la urma-urmei faptul că el ar fi citit-o – ceea ce era destul de puţin probabil – nu ar fi făcut decât să complice lucrurile), ci de restul lumii, la urechile căreia nu avea cum să ajungă decât ajungând în străinătate, de unde (ca într-un joc de biliard) putea să se întoarcă şi să se răspândească. Dificultatea nu era însă atât trimiterea ei în străinătate, cât împachetarea acestui demers într-un ambalaj atât de complicat încât să nu îmi poată fi reproşată mie, cu dovezi, expedierea. Ideea scrisorii era, deci, un artificiu de calcul, o subtilă formă de manipulare al cărei autor (nu victimă) eram, pentru prima oară în viaţă, eu însămi. Şi eram foarte mândră de ideea mea.

De fapt, era greu de spus în ce măsură era ideea mea, din moment ce o întorsesem cu Romi pe toate feţele în nesfârşite discuţii din care ieşea mereu perfecţionată. Ideea, aşa cum am şi pus-o în practică, a fost următoarea:

Am bătut scrisoarea la maşina de scris, reluând dactilografierea de la capăt de câte ori făceam o greşeală şi folosind foiţă de indigo pentru a avea mai multe copii. Cum însă nu se puteau obţine o dată mai mult de patru copii lizibile, am rebătut-o de şase ori, operaţie care mi-a luat o zi întreagă. Aveam însă nevoie de cel puţin douăzeci de copii, care erau însăşi materia primă a ideii. Apoi, exemplarul nr.1 l-am depus la biroul de informaţii al Comitetului Central, un ghişeu aflat undeva în spatele fostului Teatru „Ţăndărică“, în afara sediului propriu-zis al partidului. Romi, care m-a condus, a rămas la colţ, iar eu am înaintat singură, cu inima cât un purice şi aşteptând să fiu oprită din metru în metru, pe strada blocată pentru circulaţie dintre marea clădire şi anexele sale. Am intrat, am spus ofiţerului de la uşă că vreau să depun o scrisoare, mi-a arătat un ghişeu unde era un alt ofiţer (după aceea Romi m-a întrebat ce culoare a epoleţilor şi ce grad aveau, dar n-am ştiut să-i spun, fusesem prea emoţionată ca să observ), am predat scrisoarea pe care scria nu numai numele destinatarului, ci şi numele şi adresa mea şi am primit un pătrăţel gălbui de carton cu un număr de înregistrare. Îl am şi acum... A doua zi am făcut toată ziua plicuri în care am introdus cópii ale scrisorii, însoţite de un scurt mesaj prin care anunţam destinatarii că, spre informare, le pun la dispoziţie o copie a scrisorii depuse la C.C. Destinatarii erau toate instituţiile culturale care mi-au venit în minte, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi ziarele centrale, la Academia RSR, Academia de Ştiinţe Politice, Academia „Ştefan Gheorghiu“, de la uniunile de creaţie şi edituri la Secţia de Cultură a Comitetului Central, a Comitetului Municipal Bucureşti. Îmi amintesc că am făcut 22 de plicuri pe care le-am şi dus noi personal (pentru că nu aveam încredere în poştă) la toate instituţiile respective. Ne-a luat mai mult de o zi, dar odată porniţi aveam ambiţia perfecţiunii. Trebuia să nu ne putem reproşa nimic. Apoi am dat scrisoarea unei doctoriţe din Atena – care venea des în România pentru că avea două fete la Medicină – împreună cu adresa Universităţii din Heidelberg unde profesorul Klaus Heitmann şi asistentul său S. Damian mă cunoşteau şi mă invitaseră. Sami Damian a povestit în mai multe rânduri despre felul în care a primit scrisoarea, despre felul în care l-a impresionat şi despre felul în

242

care a trimis-o mai departe lui Gelu Ionescu la „Europa Liberă“. Nu ştiu însă cum a ajuns mai repede la BBC, care a fost primul post de radio care a difuzat scrisoarea. Poate că nu numai eu reuşisem să trimit în afară mesajul. În orice caz scopul multiplicării şi difuzării „spre informare“ la atâtea instituţii şi, deci, persoane, fusese nu numai transformarea într-un caz public a interdicţiei oarecum clandestine (nu fusesem anunţată oficial, se lansau cele mai absurde zvonuri pentru a explica faptul că nu mai publicam), ci şi imposibilitatea de a putea fi acuzată că eu am trimis textul în străinătate, din moment ce ar fi putut-o face oricare dintre cei la care ajunsese în ţară. După BBC şi “Europa Liberă” scrisoarea a fost reluată şi de alte posturi şi publicaţii, între care cunoscuta revistă „Index of Censorship“.

Toate astea aveam să le aflu mai târziu. Atunci am aflat doar că sunt chemată la tovarăşa Sonea. Emilia Sonea, despre care n-am ştiut niciodată exact ce funcţie avea – în orice caz una dintre cele mai importante ale secţiei de cultură din CC – era o femeie uscăţivă, de vreo 50 de ani, cu nişte cozi anemice legate în jurul capului şi cu un aspect mai degrabă umil. M-a primit flancată de doi bărbaţi pe care nu ştiam cum îi cheamă, dar cred că îi mai văzusem pe la şedinţele de Consiliu de la Uniunea Scriitorilor, aşezaţi de obicei în rândurile din spate ale sălii şi contribuind prin simpla lor prezenţă la creşterea nivelului de tensiune al adunării. N-au scos nici de data aceasta nici un cuvânt, mulţumindu-se să mă privească atenţi şi cu o curiozitate umilitoare nu pentru mine, ci pentru ei: era evident că se bucurau de posibilitatea de a vedea în carne şi oase pe cineva care le era familiar doar din rapoarte, referinţe şi dări de seamă. În timpul acesta, înainte de a răspunde măcar la salut, tovarăşa Sonea îmi reproşa lipsa de patriotism care m-a împins „să fac scandal în străinătate“. Nu ştiam la ce se referă. Mai târziu aveam să aflu că la Seminarul de romanistică de la Heidelberg se făcuse o adunare de protest care adoptase o scrisoare către Ceauşescu, şi la Padova, din iniţiativa poetului Andrea Zanzotto şi a profesorului Lorenzo Renzi, 32 de scriitori şi universitari au publicat o scrisoare deschisă cu acelaşi destinatar; în plus, fusesem nominalizată în raportul ONU („raportul Joseph Voyame“) privitor la încălcarea drepturilor omului în România. Atunci însă nu ştiam nimic, iar la întrebarea mea tovarăşa Sonea mi-a dat un răspuns cu adevărat incredibil.

– Nu ştiţi ce scandal aţi făcut în străinătate? Dar cum au ajuns cărţile care vi s-au tradus? Cine le-a trimis?

– Nu înţeleg, am răspuns eu siderată. N-am trimis nici un manuscris. Nu mi s-a tradus nici o carte inedită. Sunt cărţi apărute în România.

– Nu mă interesează unde sunt apărute, mă interesează cum au ajuns în străinătate.– Prin organele de resort, am zâmbit eu, mândră că mi-am amintit formula de lemn

necesară. Există o instituţie care se ocupă cu difuzarea cărţilor româneşti şi în ţară, şi în străinătate. De altfel, ele pot fi cumpărate de orice străin din librăriile româneşti. Şi în timp ce vorbeam mă cuprindea o revoltă compusă pe jumătate din dispreţ şi pe jumătate din uimirea că un înalt responsabil al culturii nu ştia mecanismul elementar de răspândire a cărţilor. Discuţia a fost mai lungă, dar nu o mai ţin minte. Ceea ce îmi amintesc este că am stat tot timpul, cu toţii, în picioare şi că, pe măsură ce atmosfera din încăpere se încingea, replicile interlocutoarei mele se transformau în prefabricate ale limbajului de lemn, uneori aproape ininteligibile sau fără legătură cu discuţia. Îmi mai amintesc că, imediat ce am ajuns acasă, am transcris pe replici, ca pe o piesă de teatru, convorbirea aproape suprarealistă în jurnalul pe care l-am ţinut în acel ultim an al deceniului 8 şi care ajunsese la cel de al treilea caiet de câte 200 de file pe care le scrisesem pe ambele părţi. (Tot ce pot să spun cu precizie despre acele caiete îmbrăcate în plastic de culori diferite – roşu, albastru, vernil – în care am scris pentru ultima oară în seara de 17 decembrie '89 este că în anii care au urmat erau puse pe o etajeră vizibilă din patul în care mă întindeam seara frântă de oboseală şi adormeam cu remuşcarea că nu mai am puterea să însemn şi să comentez nenumăratele lucruri care mi se întâmplaseră pe parcursul zilei. Apoi, nu ştiu când, au dispărut. În agitaţia în care trăiam nu le-am remarcat probabil mai mult timp lipsa, apoi am început să le caut disperată şi fără succes, cu atât mai

243

înspăimântată cu cât în camera mea intraseră puţine persoane şi niciuna pe care aş fi putut-o bănui.)

În orice caz, nimic din ceea ce îmi aduc aminte acum despre acea întrevedere, al cărei rost mi se păruse greu de descifrat nu era de natură să mă facă să-i bănuiesc consecinţele. De fapt consecinţele aparţineau scandalului „pe care îl făcusem“ în străinătate: a doua zi conducerile editurilor mi-au comunicat fără explicaţii decizia de a se da drumul cărţilor oprite: volumul din Biblioteca pentru toţi (având la data interdicţiei bun de tipar la „Minerva“) şi un volum al poetei de limbă germană Ursula Bedners (care fusese şi el stopat din cauza prefeţei semnate de mine, la „Kriterion“).

Aceasta este prima parte a întâmplării în care eu am încercat să manipulez sistemul şi, timp de câteva zile, am fost chiar convinsă că am reuşit. Urmează partea a doua în care rolurile se inversează. După câteva zile de la apariţia volumului în BPT, după ce aceia care făcuseră „scandal în străinătate“ au rămas cu impresia că au câştigat, dar şi cu sentimentul că, de fapt, lucrurile nu sunt atât de grave din moment ce a mers destul de uşor, cărţile au fost retrase din librării. Nicolae Manolescu, care se grăbise să scrie o cronică şi-a văzut-o scoasă din pagină (avea să povestească întreaga istorie în primul număr al „României literare“ de după revoluţie, când a publicat-o), iar eu am continuat să fiu interzisă până la 22 decembrie. Păcălitorul păcălit. Nu a fost singura oară când m-am convins că în domeniul şmecheriei şi al manipulării, al perfidiei şi al minciunii, al duplicităţii şi al vicleniei este inutil să încerci să lupţi cu structurile comuniste. Singurul plan pe care ei nu pot câştiga este planul intransigenţei morale, unde nu ştiu să reacţioneze, caută şi nu găsesc regulile jocului, incapabili să-şi imagineze că nu e vorba de un joc.

Acesta este sfârşitul întâmplării din realitate. În universul paralel al manipulărilor, bârfelor, calomniilor, ea a continuat însă. S-a scris, după '89, că nu am fost interzisă deloc, aducând ca argument cele două zile în care a apărut în vitrine volumul din B.P.T., şi au făcut-o oameni care nu numai că ştiau din fir în păr cum se petrecuseră lucrurile, dar fuseseră şi implicaţi în ele.

Aş vrea însă, oricât ar părea de ciudat, să închei acest episod cu o întâmplare petrecută cu mai mulţi ani înainte, o întâmplare a cărei singură legătură cu cele povestite mai sus este că, în timp ce mă găseam în biroul tovarăşei Sonea, o priveam şi purtam cu ea acel dialog absurd, în mintea mea se derula, şi mai absurd, o profund semnificativă, deşi greu de crezut scenă, al cărei personaj era tot ea şi căreia eu nu-i fusesem decât uluitul spectator. Era la Congresul scriitorilor din 1981 care se desfăşurase într-o tensiune ieşită din comun şi se ajunsese în cele din urmă la votul pentru Consiliul Uniunii, la care se ştia, ca întotdeauna, că vor cădea toţi membrii Comitetului Central şi cei ai Marii Adunări Nationale, ceea ce însemna că niciunul dintre aceştia nu va putea ajunge preşedinte, aşa cum se hotărâse dinainte de sus. Alegerea comisiei de numărătoare a voturilor durase enorm, se duseseră lupte acerbe pentru a fi formată din persoane intratabile şi care nu puteau fi intimidate (oricât de naivă, alegerile libere şi democratice de la Uniunea Scriitorilor era marea noastră mândrie). Votarea se terminase abia spre seară, iar acum era trecut bine de miezul nopţii, dar nimeni nu pleca acasă înainte de a se afla rezultatul. Eram obosiţi, emoţionaţi, plictisiţi de toate discuţiile, de toate comentariile posibile şi rătăceam ca nişte fantome prin holurile imense şi goale, spectrale în lumina de neon. (Congresul se desfăşurase în sala mică a Palatului.) La un moment dat, gândindu-ne să plecăm totuşi acasă, am început să-l caut pe Romi printre grupurile răspândite pe culoare şi, negăsindu-l, am întredeschis şi una dintre uşile sălii în care se ţinuse congresul. Scena pe care vreau să o povestesc este cea care mi s-a înfăţişat atunci.

În sală era întuneric, dar, în mod ciudat, scena pe care fusese prezidiul era luminată în continuare de două reflectoare, iar la masa lungă erau încă aşezate, la o oarecare distanţă una de alta, două fiinţe pe care nu le-am recunoscut din prima clipă. Am vrut să mă retrag, închizând uşa la loc, dar nevăzând nimic din cauza luminii care le bătea în ochi, auziseră

244

mişcarea şi una dintre ele, întinzând mult gâtul înainte într-un mod comic şi neliniştitor, a strigat cu un glas îngroşat de oboseală:

– Cine e acolo? Intraţi!N-am avut încotro şi am înaintat stânjenită câţiva paşi, încercând să-mi dau şi eu seama

de cine este vorba. Ceea ce vedeam erau două femei bătrâne căzute în scaune, sfârşite de oboseală şi sprijinite cu coatele de masă. Una avea chiar capul culcat peste mâini, dormise poate şi acum încerca să-şi dea seama ce se întâmplă, clipind des, parcă speriată. Când deodată – fără să-mi vină să cred – le-am recunoscut. Erau – rămase în continuare pe scaunele din prezidiul congresului – Suzana Gâdea, ministrul Culturii, şi Emilia Sonea, unul dintre principalii şefi ai culturii din partid.

– Cine sunteţi? Pe cine căutaţi? Ce doriţi? – a continuat să întrebe aceasta neliniştită şi suspicioasă.

A trebuit să spun cine sunt şi ce caut, înaintând tot mai mult pentru a fi cuprinsă şi eu de raza reflectoarelor, devenind vizibilă, dar erau atât de obosite încât nu mi-am putut da seama dacă numele meu le spune ceva. După cum şi eu încremenisem privindu-le cu o compasiune fizică nelipsită de o puţin crudă curiozitate, aşa cum au întotdeauna tinerii faţă de bătrâni. Oricum, nimic nu era în mine mai puternic decât uimirea, care m-a făcut să le întreb, la rândul meu, într-un mod care nu putuse fi decât comic:

– Dar ce faceţi aici?– Aşteptăm, maică, ce să facem, aşteptăm, mi-a răspuns Suzana Gâdea, acceptând un

registru uman de comunicare.– Dar ar putea să mai treacă ore până se cunosc rezultatele şi apoi pot să vi le comunice

telefonic acasă.– Nu, a răspuns ea obidită, nu rezultatele le aşteptăm, aşteptăm dacă dă cumva

Tovarăşul sau Tovarăşa telefon. Trebuie să ne găsească aici.– Dar, am argumentat eu încercând să introduc puţină logică în absurdul situaţiei, aţi

putea sta întinse pe canapelele din spatele scenei, există un salon de protocol.– Ştim că există, dar n-avem cum să ajungem acolo – mi-a răspuns Emilia Sonea,

eliptic, ca şi cum ar fi fost vorba de o imposiblitate evidentă.– De ce? am întrebat eu prosteşte, neînţelegând nimic.– De ce, de ce..., m-a îngânat Suzana Gâdea cu familiaritate. Pentru că ne-am scos

pantofii încă de pe la începutul şedinţei şi acum nu mai intră picioarele în ei, că s-au umflat.– Şi apoi e şi mai oficial aici, a adăugat colega ei de prezidiu, ca şi cum în felul acesta

şi-ar fi refăcut demnitatea poziţiei.La asta chiar nu mai aveam nimic de comentat. Le priveam mută, de jos, din sală, în

sus, spre prezidiu, ca şi cum am fi încremenit în două lumi paralele care, într-un mod incredibil, reuşiseră să comunice câteva minute. Am făcut câţiva paşi în spate, ieşind din cercul de lumină, şi m-am îndepărtat fără să mă întorc, privind mereu scena devenită tot mai mică, pe care două slujitoare bătrâne aşteptau cu teamă un semn de la stăpân.

Oroarea mea aproape patologică faţă de orice fel de putere şi de indiferent cine ar deţine-o (inclusiv repulsia de a o deţine eu însămi) a fost alimentată de nesfârşite argumente descoperite de-a lungul vieţii, dar puţine dintre ele au fost mai elocvente şi mai convingătoare decât acea scenă emblematică pentru gradele de umilinţă din care este construită puterea, acea scenă pe care nu aveam s-o mai uit şi pe care mi-am amintit-o în timpul discuţiei de peste ani cu înalta reprezentantă a unei puteri incapabile să-mi provoace spaimă, pentru simplul motiv că îmi provoca dispreţ, dezgust şi chiar o formă, ruşinată de ea însăşi, de milă.

245

Blow up

Relaţiile mele cu România literară au fost atât de deosebite înainte şi după 1989, încât ar putea fi tema unui studiu de caz revelator pentru felul în care ne-am transformat cu toţii, şi ele îmi întăresc sentimentul că am trăit, de fapt, două vieţi, abia încopciate între ele pe muchia teribilului an 1990.

Am scris la România literară săptămână de săptămână aproape două decenii, până în august 1990, în condiţii în care apariţia fiecărui text era sfârşitul victorios al unei lupte, o luptă cu cenzura pe care nu o duceam eu, ci conducerea revistei şi – cum eu nu-i vedeam niciodată pe cei cu care luptau şi din partea cărora îmi transmiteau diferite obiecţii – totul semăna puţin cu jocul misterios şi ameninţător din filmul Blow up. Un joc în care eu nu eram jucător, dar eram totuşi mai mult decât spectator, poate că eram chiar mingea care nu se vedea, dar era aruncată cu efort dintr-o parte într-alta: obligaţia mea era doar să pregătesc în permanenţă articole de rezervă pentru cazul că primele erau scoase.

Atunci când, după 1985, au început să-mi fie copiate de mână poemele şi orice om cu care făceam cunoştinţă îmi arăta discret buzunarul de la piept în care le ţinea (am repetat asta până la saţietate, pentru că era singurul meu punct de sprijin o lungă perioadă), gestul nu era pentru mine inedit: de cel puţin zece ani, din acelaşi buzunar erau scoase tabletele din România literară care reuşiseră să evadeze de sub imperiul cenzurii.

Îmi este greu sau poate chiar imposibil să spun cum se explică faptul că, după o atât de lungă şi emoţionantă colaborare, marcată de o reală complicitate împotriva cenzurii, la numai câteva luni de libertate, am încetat să mai scriu la România literară. Poate că tocmai împotrivirea la cenzură fusese liantul în lipsa căruia nimic nu se mai lega, poate că iluzia solidarităţii desfăşurate în tăcere s-a risipit când am început să descoperim că tăceam lucruri sensibil diferite sau poate că dispariţia bruscă a unei bune părţi din cei 30.000 de cititori ai revistei a fost de natură să schimbe totul...

Cu timpul, România literară a devenit pentru mine nu mai mult decât o revistă bună, o revistă pe care îmi face plăcere s-o citesc şi în care, pentru a colabora, nu mai trebuie să iau maşina 31 până la capăt ca să duc textul, este destul să apăs pe tasta send a computerului.

246

Un popor blând?

Indiferent în ce fel ne-am privi şi am vrea să ne scriem istoria secolului XX, nu putem eluda faptul că suntem poporul care şi-a executat – în urma unor procese juridice premeditate, grăbite de presiunea evenimentelor – doi şefi de stat. Faptele, aşa cum sunt, pot să ofere o bogată materie primă unor analize extrem de diverse, de la cea ţinând de psihologia maselor sau de filosofia istoriei până la cea freudistă. Un lucru e sigur însă: că – indiferent de greutatea motivelor pentru care au fost executaţi cei doi, expedierea lor în moarte fără adevărate dezbateri juridice, politice sau morale, fără cântărirea reală şi concretă a vinovăţiilor şi, mai ales, fără analiza minuţios argumentată a sistemelor politice pe care le-au reprezentat, a lăsat în urmă o confuzie indigestă, amestec impur de bucurie a răzbunării şi de regret culpabil. Neelucidate în detalii şi probatorii, neexorcizate prin dezbateri publice, feliile de istorie pe care cei doi le-au dominat nu au fost arse de tot de focul ideilor, iar zdrenţele putrezite ale istoriei, neeradicate de logică, au continuat să fermenteze în mici focare de infecţie ideologică.

De fapt, acestei tendinţe de a pedepsi răul în persoana câte unui singur om sau cuplu de oameni – mă refer la ultima dintre execuţii – nu i se poate reproşa doar caracterul simplist al soluţiei, ci şi faptul că se eludează vina celor care l-au susţinut pe cel condamnat la moarte. Pedeapsa devine astfel aproape crimă pentru că nu decurge din articole de lege, ci din interese personale, nici măcar partizane.

Întrebarea nu este însă în ce măsură sunt vinovate personajele condamnate, ci în ce măsură sunt vinovaţi cei ce au preferat dezbaterii, execuţia şi, în locul eliminării prin argumente a ideilor generatoare de crime, eliminarea sângeroasă a celor ce le-au transformat în realităţi. Problema nu sunt cei ce şi-au plătit astfel cu viaţa erorile politice cântărite în vieţile altora, problema suntem noi, entitatea colectivă care ne-am distorsionat astfel definiţia.

De altfel, acestor eliminări de după război a celor doi şefi de stat de către statul pe care l-au condus li se adaugă uciderea înainte de război în atentate teroriste a doi prim-miniştri în funcţie şi a altor demnitari şi politicieni. Nu e prea mult pentru un popor care obişnuieşte să-şi acorde o aură de blândeţe? Şi pentru un popor care a fost mereu victima altora, nu e prea mult să-şi fie, fără reticenţă, victimă şi sie însuşi?

Ne obişnuisem să ne gândim la noi înşine identificându-ne cu ciobanul trădat din Mioriţa. Avem, oare, dreptul s-o facem? Şi nu cumva sensul baladei nu constă numai în frumuseţea nunţii de pe celălalt tărâm şi a durerii măicuţei bătrâne cu brâul de lână, ci şi în recunoaşterea fratricidului ca soluţie de rezolvare a diferendelor? Valenţele Mioriţei, ca ale oricărei capodopere, sunt multiple şi tulburător de diferite: este un poem al morţii luminoase prin reîntoarcerea în natură, dar este şi o analiză a tradiţionalei noastre incapacităţi de a ne solidariza, a dezbinării ca ingredient mereu dizolvant al compoziţiei noastre sufleteşti şi al coeziunii devenite astfel imposibilă. Şi, mai presus de toate, este un bocet al renunţării la împotrivire, al acceptării răului considerat fatal. Poate fi socotit singurul popor din Europa de Est care a ieşit din comunism printr-o baie de sânge un popor blând? Mioritică, în revoluţia din decembrie, este nu numai lipsa de apărare, asumată, a victimelor, ci şi opţiunea voluntară a celorlalţi pentru crima colectivă aptă să asigure, sub alte forme, puterea. Felul în care ne manipulăm singuri, convingându-ne că suntem doar urmaşii ciobanului-victimă, dar nu şi ai ciobanilor care ucid, nu este doar un neadevăr, ci şi o stratagemă menită să ne apere de adevărul complet şi, implicit, de înţelegerea şi recunoaşterea răului care ne locuieşte de milenii.

Există, desigur, şi un alt fel de a vedea lucrurile. Cei ce comit crime în oricare parte a lumii sunt întotdeauna o minoritate. Faptul că în Mioriţa cei ce ucid sunt mai mulţi, iar victima una singură nu e neapărat o situaţie simbolică şi, în orice caz, nu un argument statistic. Nu cumva minoritatea violentă a fost mai vizibilă, mai evidentă, la noi, tocmai pentru că se deosebea mai mult de majoritatea blândă şi silenţioasă, lipsită de iniţiativă şi de apărare? Nu

247

cumva ceea ce ni se întâmplă rău, de la dictaturi până la ocupaţii străine, este o consecinţă nu numai a slăbiciunii, ci şi a mentalităţii sau chiar a înţelepciunii noastre în care neîmpotrivirea la rău este o formă a refuzului violenţei, o formă paradoxală a ororii de rău?

Şi totuşi, numai nenorocul a făcut, oare, ca tragedia perversă a Fenomenului care avea să se numească Piteşti să fie transplantată la noi şi să prindă rădăcini într-un pământ pe care l-a stigmatizat astfel definitiv? Sau faptul că în timp ce Havel scria literatură, citea filosofie şi trimitea soţiei lungi scrisori care aveau să devină capitolele unei cărţi, din închisorile Cehoslovaciei de după invazia din 1968, deţinuţii politici ai aceleiaşi perioade din închisorile României – care refuzase să participe la invazie şi era sărbătorită pe ambele maluri ale Atlanticului pentru acest curaj – aveau doar dreptul (pe care puteau să-l piardă pentru cea mai neînsemnată abatere) să trimită acasă o dată pe lună o carte poştală cu un număr fix de cuvinte şi erau pedepsiţi crunt dacă la percheziţie li se găsea un căpeţel de creion. În acest ultim exemplu nu avem nici măcar scuza ocupaţiei străine, iar aparatul represiv, funcţionând în numele unor îndelung repetate principii patriotice, fusese de mult epurat de elementele staliniste... Exista, deci, la noi o minoritate mai crudă decât minoritatea crudă a altora şi nu ne rămâne decât să ne întrebăm cum se explică acest surplus de cruzime şi să renunţăm să ne manipulăm singuri coafându-ne cu aureole, în egală măsură flatante şi umilitoare. Oricât de greu ar fi de acceptat şi oricât de hazardată ar fi, la urma urmei, o astfel de supoziţie, ea trebuie păstrată, cel puţin ca o ipoteză de lucru, care să nu ne permită să uităm că n-am aflat încă, în toate complicatele sale nuanţe, adevărul despre noi înşine.

248

Din nou despre telefon

Cu telefonul am avut de când mă ştiu relaţii stranii. Îmi amintesc că eram la Cluj, nu aveam încă 20 de ani, nu puteam să intru la facultate şi nici să public, când o verişoară operatoare la „Telefoane“ mi-a spus să am grijă ce vorbesc la telefon pentru că e cu siguranţă ascultat. Ţin minte că am fost foarte mirată în egală măsură de ideea că aş putea fi supravegheată – vreau să spun că aş putea fi atât de importantă încât să fiu supravegheată – ca şi de faptul că mie nu-mi trecuse şi nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap această bănuială. Prima mea reacţie a fost de sfidare: am început să vorbesc la telefon mai mult, să spun fără reţinere şi oricui se nimerea tot ce făceam. Nu aveam nimic de ascuns. Nici faptul că mi se părea o crimă că nu sunt lăsată să intru la facultate, nici faptul că stăteam toată ziua şi scriam fără să mă gândesc când şi dacă voi publica vreodată. Realizam în felul acesta două lucruri de care eram mândră: mă simţeam liberă şi-i simţeam ridicoli. Cu timpul însă acest tip de joc cu mine însămi a încetat să mă amuze. Cel mai nevinovat dialog căpăta prin prezenţa unui terţ necunoscut un aer stânjenit, fals, ca şi cum aş fi interpretat propriul meu rol – cu cât mai complet, cu atât mai indecent – în faţa unui public despre care nu aveam nici o idee, în afară de certitudinea că avea puterea să mă umilească, ascultându-mă. Cu timpul am început să folosesc telefonul numai când eram absolut obligată şi să transfer asupra aparatului antipatia pe care o purtam celor care îl manipulau. Apoi a venit vremea când, pentru a asculta radioul, acopeream telefonul cu perna, procedeu pe care nu îl inventasem noi, ci pur şi simplu observasem – mai întâi miraţi, apoi aproape jigniţi – cum atunci când ne vizitam anumiţi prieteni, aceştia aveau grijă să acopere, înainte de a începe să vorbească, telefonul cu o pernă. În cele din urmă am acceptat şi am adoptat procedeul adaptându-l la nevoile noastre.

La începutul anilor '80 a apărut o nouă situaţie de natură tehnică: în timp ce vorbeam cu cineva, deodată comunicarea devenea dificilă şi aproape ininteligibilă pentru că peste vocea interlocutorului se suprapunea repetarea propriei mele voci. Fiecărei vorbe pe care o rosteam îi urma copia, reluată ca în oglinzi paralele, amplificatoare. Nu se întâmpla întotdeauna şi mi-a trebuit destul de mult timp ca să descopăr care erau partenerii de dialog care beneficiau de această inovaţie tehnică, despre care nu ştiu dacă mai folosea la altceva în afara semnalării cât mai clare că sunt ascultată. În orice caz, convorbirile în străinătate, extrem de rare de altfel, îmi dădeau senzaţia că vorbesc în mari săli, în care ecoul se întoarce amplificat, ca să mă înspăimânte.

După interdicţia din '85, telefonul nostru a început să se defecteze destul de des şi reparaţia lui să fie tot mai complicată şi să dureze din ce în ce mai mult. Ea presupunea apariţia unui lucrător care demonta aparatul pentru a da de capătul defecţiunii, dar demontarea putea fi tot atât de probabil prilejul, provocat în mod savant, pentru introducerea sau schimbarea microfoanelor, prin care se putea asculta ceea ce se petrece în casă, încât amânam la nesfârşit anunţarea deranjamentului, imaginându-ne, nu fără umor, enervarea celor pregătiţi să sosească şi să-şi îndeplinească misiunea. Telefonul fiind deranjat, trebuia să ieşim pentru a vorbi de la telefoane publice, pe care le căutam cât mai departe de casă, pentru a fi – ne iluzionam – mai sigure. De altfel chiar şi atunci când telefonul de acasă funcţiona, cele publice, neutre, anonime, ni se păreau mai recomandabile.

În mod ciudat însă, cu cât foloseam telefonul mai puţin, cu atât nota lui de plată devenea mai mare. Am întrebat la un ghişeu oarecare dacă s-au mărit tarifele şi ni s-a spus că nu. Apoi am reclamat, fără rezultat, încărcarea facturii. Am renunţat să ne agităm după ce, povestind într-un grup de cunoştinţe situaţia, s-a făcut haz de naivitatea noastră: majorările se datorau acoperirii salariilor celor ce ne ascultă.

Apoi, începând de pe la sfârşitul lui '88, telefonul nostru nu avea ton decât când voia el. Şi nu voia decât câteva minute, încât dacă din întâmplare, ridicând receptorul, funcţiona şi ne repezeam să formăm un număr, convorbirea abia începută se întrerupea, într-un joc umilitor şi

249

pervers. Faptul însă că nu puteam să telefonăm noi nu împiedica aparatul să sune, de preferinţă noaptea, lăsând să se audă o voce nefiresc de subţire, care ar fi putut fi a unui copil extrem de mic – prea mic pentru a şti să vorbească – dacă nu s-ar fi simţit în ea o nuanţă de demenţă aproape de nesuportat. Vocea spunea de câteva ori Alo într-un fel care făcea să-mi treacă fiori reci pe suprafaţa pielii, apoi întreba „De ce vrei să o superi pe Tanti Elena?“ sau „De ce nu o iubeşti pe Tanti Elena?“, iar dacă eu, exasperată, răspundeam „Nu cunosc nici o Tanti Elena. Cine este Tanti Elena?“, râsul care urma era atât de înspăimântător, atât de drăcesc, aş zice, în amestecul lui de tonuri infantile şi oligofrene, dar în acelaşi timp evident pervers, malefic, programat, încât mi se făcea rău, un rău fizic născut atât din teamă, cât şi din oroare şi dezgust. Dacă închideam telefonul el suna în secunda următoare din nou, ca şi cum numărul ar fi fost format înainte să închid şi vocea spunea din nou de câteva ori alo, apoi „De ce închizi? Nu-ţi place să vorbeşti despre Tanti Elena?“. Dacă scoteam telefonul din priză, imediat ce îl reconectam soneria se auzea ca şi cum ar fi sunat tot timpul, ceea ce îmi dădea o stare vecină cu nebunia, neexplicabilă în mod logic. Dacă aş fi întrebată de ce mi-a fost cel mai frică înainte de '89, aş răspunde „De Voce“, vocea existând în sine, nu ca un atribut al unei fiinţe. Am încercat fără să reuşesc să-mi imaginez fiinţa căreia îi aparţinea şi am ajuns până la a mă întreba dacă nu cumva este o voce sintetizată artificial, pentru a putea cuprinde toate ingredientele în stare să declanşeze în mine, cu o violenţă aproape inexplicabilă, răul şi spaima.

Nu mă speria ceea ce îmi spunea, de fapt poate că nici nu spunea nimic şi doar eu mixam înţelesuri din bolboroselile ei ascuţite. Eram cuprinsă de panică şi chiar începeam să tremur, la simpla auzire a inflexiunilor vocii subţiri – atât de subţiri încât trezea bănuiala contrafacerii şi asta o făcea şi mai înspăimântătoare – care reuşea să exprime cu isterică intensitate două lucruri incompatibile: copilăria şi nebunia. Ciudat şi îngrozitor era însă faptul că, deşi ştiam că telefonul funcţiona doar pentru transmiterea acelui mesaj de neînţeles, nu aveam puterea să nu ridic receptorul, să-l ignor. Am încercat în mai multe rânduri să-mi imaginez cu sadism ce ar face dacă n-aş răspunde deloc, să mă întreb cât şi de câte ori ar continua să sune. Dar, ca un vicios al spaimei, ridicam receptorul grăbită, de la primele apeluri.

În cele din urmă, am scos telefonul definitiv din priză şi nu l-am mai folosit deloc. A urmat o perioadă de linişte, pe care aveam să mi-o amintesc cu nostalgie din

vacarmul de după 1990. Deşi motivele şi condiţiile s-au schimbat, antipatia mea faţă de telefon s-a păstrat intactă. De altfel, se schimbase doar numărul şi definiţia interlocutorilor. Aparatul continua să se comporte – e adevărat că mult mai rar – suspect şi inexplicabil. Ţin minte că l-am întrebat o dată pe un foarte înalt demnitar din timpul Convenţiei cum îşi explică faptul că atunci când vorbim la telefon cu Ticu Dumitrescu se aud pe fir trosnete, scrâşnete, miorlăituri, tot felul de sunete pe care mi le amintesc din copilărie pentru că seamănă cu bruiajele posturilor de radio străine pe care încerca să le asculte tata. „Pentru că, evident, nu pot să-mi imaginez că şi acum ne este supravegheat telefonul“, am adăugat eu foarte puţin ironică, pentru că într-adevăr nu credeam că aşa ceva ar mai fi posibil, iar situaţia mi se părea că ţine mai curând de absurd. „De ce să nu poţi să-ţi imaginezi? – mi-a răspuns demnitarul. Instituţiile statului nu mai supraveghează, dar supraveghează în schimb cele paralele, continuând vechile structuri. De exemplu, în timp ce serviciile secrete nu pot – desigur când au mandat – să asculte decât telefoanele fixe, aparatura deţinută de organizaţia lui X (şi mi-a spus numele unui personaj celebru pentru implicarea lui în procesul şi execuţia lui Ceauşescu) este în stare să asculte şi celularele.“ L-am privit aiurită, încercând să văd dacă nu glumeşte şi nu ştiu nici astăzi dacă trebuia să-l cred. În general mi s-a părut întotdeauna mai simplu să greşesc imaginându-mi lumea mai bună decât este. Am avut întotdeauna o redusă capacitate de a-mi imagina dimensiunile răului, pentru că n-am fost niciodată în stare să-i înţeleg sensurile şi

250

utilitatea. Şi n-am ştiut dacă trebuie să consider asta o formă de infirmitate sau una de salvare, o binecuvântare sau un handicap.

251

Realitatea şi privirea

În mod evident, privirea pe care o arunci asupra realităţii este mai importantă decât realitatea, iar selecţia pe care memoria o operează este în stare să schimbe culoarea generală a conţinutului amintit. Citind atât de tensionatele referiri ale Hertei Müller la ultima perioadă petrecută în România şi la umilinţele pe care le-a trăit, trimisă la „munca de jos“, mi-am adus aminte episodul trecerii mele prin aceeaşi formulă, atunci când, la 18 ani – după ce tata fusese din nou arestat şi nu-mi fuseseră primite actele pentru examentul de admitere la facultate – am auzit că singura soluţie pentru a depăşi acel moment de scoatere în afara lumii era munca de jos. Nu mă obliga nimeni, dar – dacă voiam să ajung cândva studentă – eram sfătuită să aleg această cale, cea mai sigură, a revenirii „din producţie“. (Prin asta trecuse şi Romi cu şapte ani înainte, după absolvirea liceului.) Nu mai ţin minte cum m-am angajat ucenic de zidar la blocul, cel mai mare din Cluj, care începuse să se construiască în Piaţa Mihai Viteazul, şi de ce nu alesesem o formulă mai feminină, la o fabrică de confecţii, să zicem. Poate că aşa mi se păruse mai sfidător, mai eroic şi mai „socialist“, cu mai multe şanse de a impresiona peste un an pe cei ce trebuiau să mă înscrie la admitere. Era, desigur, o formă de manipulare, pe de o parte, a mea de către cei ce mă sfătuiseră, pe de altă parte, infinit mai naivă, o tentativă a mea de a-i convinge pe ceilalţi cu propriile lor mijloace. Ciudat e că – deşi s-a terminat prost după mai puţin de şase luni, cu o internare de urgenţă la spital; deşi hârtia că fusesem „în producţie“ nu mi-a folosit la examenul de admitere, pe care l-am pierdut şi în cel de-al doilea an; deşi încercarea mea disperată de a intra în rândurile proletariatului a fost considerată provocatoare şi avea să mi se reproşeze de către aceeaşi categorie care mă sfătuise în acest sens – imaginea pe care o păstrez despre episodul respectiv este una mai degrabă înduioşătoare.

Fusesem repartizată într-o echipă de zidari unguri proveniţi toţi din acelaşi sat, Săvădisla, de unde în fiecare dimineaţă la ora 7 îi aducea un autobuz deşelat. Deşi buni meseriaşi, erau, de fapt, mai degrabă ţărani şi, în măsura în care înţelegeam ceva din limba lor, îmi dădeam seama că vorbeau între ei despre vite şi lucrări agricole, iar la un moment dat, în toamnă, au şi întrerupt lucrul la şantier pentru că aveau cu toţii de cosit otava. Ei nu ştiau româneşte deloc, iar eu înţelegeam puţin ungureşte, dar aproape nu ştiam vorbi. Şi totuşi, am rămas cu amintirea unei comunicări reale şi a unor relaţii pline de gingăşie. Erau cu toţii mult mai în vârstă decât mine şi – deşi ştiau că sunt măritată, pentru că Romi venea în fiecare seară să mă ia de pe şantier – mă tratau ca pe un copil, pe care îl protejau sau îl certau, după cum era cazul, iar atunci când am reuşit să tencuiesc singură primul perete au trecut pe rând şi mi-au strâns mâna într-un fel de mică ceremonie care însemna poate că mă primeau în breasla lor. Iar eu nu aveam sentimentul că interpretez un rol de compoziţie, ci eram cu adevărat mândră de faptul că învăţasem să tencuiesc (ceea ce nu era deloc simplu, pentru că mişcarea mistriei trebuia să oblige mortarul să nu cadă de pe zidul vertical) şi de felul în care reuşisem să mă integrez în acea echipă de ţărani-zidari care ştiau să ridice ziduri şi să crească animale. Îmi amintesc că atunci când se întâmpla ca Romi să treacă la ieşirea din redacţie împreună cu unii dintre colegii lui (Ion Rahoveanu, Negoiţă Irimie) să mă vadă pe schele, le făceam cu mâna emoţionată, arătându-i jos în piaţă celor cu care lucram, mândră şi faţă de ei că sunt vizitată de nişte „domni“, dar mândră mai ales faţă de poeţi că eram în stare să fac şi altceva decât să scriu versuri pe care nu aveau voie să le publice. Eram cu siguranţă copilăroasă, dar mai ales am primit la naştere marele dar de a descoperi mereu partea bună a lucrurilor, partea plină a paharului, de a mă bucura pentru ceea ce îmi rămâne după ce am uitat tot ce am suferit. Din „munca de jos“ mi-a rămas respectul pentru efortul fizic, admiraţia pentru manualitate şi faptul că am fost pusă la adăpost de complexele pe care intelectualii obişnuiesc, nemărturisit, să le aibă faţă de acestea.

Desigur, întreaga poveste ar putea fi povestită şi într-o tonalitate complet diferită. Aş putea povesti cum trebuia să mă scol la 5 ca să ajung la 7 fără 10 la şantier ca să pontez; cum

252

aproape că îmi continuam somnul înghesuită în picioare în autobuz printre alte fiinţe la fel de abulice ca şi mine (am scris un poem „Autobuz, ora 6 dimineaţa“); cum în primele săptămâni, până nu mi se scorojiseră palmele şi nu mi se formaseră bătăturile, cărămizile grele îmi jupuiau pielea care se crăpa ca tăiată cu lama; cum după 4-5 ore de alergat pe schele de la un meşter la altul, cărând găleţi cu unelte, aşezând straturile de mortar, când venea pauza de prânz şi colegii mei îşi scoteau bucăţile de pâine, de slănină şi cepele din serviete străvechi sau din traiste ţărăneşti, eu eram prea obosită ca să pot mânca; cum mă întorceam seara, acoperită din cap până-n picioare de praful alb de ciment şi de moloz, în cămăruţa noastră din pod, unde Romi mă aştepta cu apa, adusă cu găleata de la parter şi încălzită pe un mic reşou electric, turnată în ligheanul pus pe singurul nostru scaun, aşezat strategic între cele două priciuri. Dar aceste detalii le adun cu greu din memorie, aproape contre-coeur, şi le transcriu încercând să conturez viaţa unui personaj despre care uit, scriind, că sunt eu, în timp ce figurile zidarilor-ţărani le ţin încă minte ataşante, iar episodul în care figurează îl aşez cu un mic orgoliu pe raftul succeselor. În mod evident, nu-mi place, privind în urmă, să mă reconstruiesc în postura de victimă. Chiar dacă am fost.

Aş putea exemplifica aceeaşi înclinaţie şi prin alte întâmplări, indigeste sau chiar dramatice, cărora memoria are tendinţa să le schimbe accentele apăsând pe pedala unui comic care nu e sigur că a existat în prezentul desfăşurării lor. Îmi amintesc de exemplu audienţa de mai mult de 9 ore la Suzana Gâdea, ministrul Culturii, sau, ca să fiu exactă, preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.

Era la începutul lunii mai 1982, peste mai puţin de două săptămâni trebuia să fiu la Viena, la ceremonia de decernare a Premiului Herder, şi nu primisem nici un răspuns la dosarul pe care Uniunea Scriitorilor îl înaintase pentru obţinerea vizei de ieşire. Am cerut deci o audienţă ministresei, o persoană oarecum specială, personaj de anecdote, în pofida faptului că era profesor universitar la Politehnică şi – aveam mai târziu să aflu - membră a Academiei Române. Sau poate tocmai de aceea. Ni s-a fixat o zi peste vreo săptămână, ceea ce apropia periculos demersul, nesigur, de data obligatorie a plecării. Ne-am prezentat la ora fixată şi un şef de cabinet rezervat ne-a invitat să luăm loc şi să aşteptăm. Neliniştiţi de faptul că nu l-am văzut anunţându-ne, după vreo jumătate de oră am întrebat dacă tovarăşa ministru ştie că suntem acolo.

– Nu, a răspuns el în modul cel mai firesc. Nu pot s-o anunţ decât când mă cheamă.– Dar ştie că avea în program o audienţă? am întrebat eu siderată.– Da, a admis el neconvins, în orice caz cu aerul că asta nu are nici o importanţă.A mai trecut o oră, apoi încă una. Ne gândeam să ne ridicam şi să plecăm. Ne reţinea

însă nu numai gândul că gestul ar fi fost cu siguranţă folosit ca pretext pentru refuz ( şi ar fi funcţionat, fără îndoială, ca o pecete definitivă peste speranţa de a lua parte la decernarea premiului), ci, mai ales, o anumită fascinaţie a absurdului şi curiozitatea de a vedea până unde se poate întinde.

Aşteptam de aproape trei ore când a sunat soneria. Funcţionarul s-a înarmat cu o mapă pregătită pe birou în faţa lui, şi-a aranjat cravata şi a intrat, revenind peste mai puţin de cinci minute.

– I-am spus, a răspuns el privirilor noastre interogative.– Şi?– O să mă anunţe când să vă introduc.Am crezut că, de data asta, se va întâmpla în cel mai scurt timp. De aceea, următoarele

două ore au fost şi mai greu de suportat. Am început să facem conversaţie cu şeful de cabinet care, deşi evident obişnuit cu astfel de situaţii, părea să fie el însuşi jenat. M-a întrebat dacă nu vreau să-mi comande o cafea. Dar un pahar cu apă? Încurajată, l-am întrebat aproape prieteneşte, pe tonul cu care vorbeşti cu un vecin de compartiment în timpul unei călătorii care nu se mai termină.

253

– De fapt, ce face acolo? Şi am arătat uşa pe care o aşteptam să se deschidă, oprindu-mă stânjenită de situaţia în care l-am pus. Dar el mi-a răspuns firesc, excedat probabil, exasperat, dar oricum ciudat pentru funcţia pe care o avea:

– Ce să facă? Doarme, mănâncă...Am rămas cu gura căscată, cu teama că mi se vor întâlni ochii cu ai lui Romi şi vom

izbucni amândoi în râs. Încurajat de uimirea mea, omul a adăugat cu năduf:– Are şi frigider, are şi canapea...Absurdul se vărsase pe neaşteptate într-un comic enorm, aiuritor. Mi-o imaginam pe

femeia greoaie, despre care se povesteau atâtea lucruri ridicole, târându-şi picioarele umflate prin cabinet, înfulecând cu capul băgat în frigider, apoi lăsându-se pe canapeaua cu arcurile obosite de greutatea ei şi aţipind în timp ce ştia că noi aşteptam afară de ore întregi. Şi grotescul situaţiei depăşea revolta, devenea aproape o operă în sine pe care nu mă sfiam s-o contemplu.

Trecuse ora 17, sfârşitul programului, se auziseră pe coridor funcţionarii plecând, când, peste încă două ore, am fost introduşi în încăperea care semăna destul de mult cu cea pe care mi-o imaginasem.

– Haideţi, maică, haideţi, intraţi, că de mult voiam să vă chem să-mi povestiţi cum a fost la cutremur.

Am rămas sideraţi. Trecuseră de la cutremur cinci ani.– C-atâtea lucruri s-or povestit despre voi atunci, am crezut c-aţi murit, da uite că

sunteţi bine şi frumoşi şi puteţi să-mi povestiţi şi mie cum a fost.Şi a început să-i pună lui Romi tot felul de întrebări despre ce-a simţit, dacă i-a fost

frică, dacă l-a durut, obligându-l să răspundă şi întrerupându-l imediat ca să ceară noi amănunte.

Exista o asemenea contradicţie între felul în care ne lăsase să aşteptăm ore în şir şi nerăbdarea febrilă cu care îşi etala interesul pentru suferinţele noastre trecute, încât scena era nu numai hilară şi ridicolă, ci şi suspectă. Pentru că, pe cât se prelungea, pe atât părea că toată incontinenţa verbală, tot acel limbaj de ţărancă bătrână care se dă drept ministru – era menită să ne împiedice să-i spunem ceea ce ştia foarte bine că avem de spus.

– Doamnă, am rostit – şi neuzitatul apelativ a făcut-o să se oprească mirată din vorbit în acel fel, care părea partitura unui rol de compoziţie –, am cerut să ne primiţi şi am aşteptat ore întregi în antecameră pentru a vă cere să fiţi de acord să primim viza de ieşire pentru a participa la ceremonia de decernare a Premiului Herder, al cărui premiant de anul acesta sunt.

O clipă s-a făcut linişte, pentru ca imediat să izbucnească partitura altui rol de compoziţie.

– Dar, tovaraşă Blandiana, v-aţi adresat greşit. Eu nu am dreptul să vă dau această aprobare, eu sunt pusă aici să îndeplinesc hotărârile de partid, nu să iau eu hotărâri. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar lua hotărâri de capul lui? Noi toţi nu suntem decât soldaţi disciplinaţi ai partidului.

– Dar de la biroul de paşapoarte ni s-a spus că trebuie să avem acordul. Dvs., că de Dvs. depinde..., am replicat convinsă că logica nu foloseşte la nimic.

– De mine depinde să transmit mai sus cererea voastră.– Mai sunt doar câteva zile, a spus Romi, dar ea se ridicase deja cu greutate în picioare,

sprijinindu-se bătrâneşte de braţele fotoliului.Ne-am ridicat şi noi. La ieşire ne-am uitat la ceas. Trecuseră nouă ore de când ne aflam

acolo. L-am salutat plecând pe şeful de cabinet care nu ne-a întrebat nimic. Ştia, probabil, dinainte cum se vor desfăşura lucrurile: „lucrarea“ va fi trimisă la Petre Enache, secretarul Comitetului Central. A doua zi era sâmbătă şi am plecat la Comana, convinşi că nu se mai pune problema niciunei călătorii. Când am revenit, luni spre seară, în Bucureşti, telefonul suna

254

isterizat, l-am auzit încă din stradă şi nu s-a oprit până am urcat, am deschis uşa şi am ridicat receptorul.

– Tovarăşa Blandiana, unde umblaţi? Vă căutăm de zile întregi şi Dvs. nu vă obosiţi să răspundeţi. Trebuie să veniţi urgent împreună cu tovarăşul Rusan să vă ridicaţi paşapoartele. Peste două zile trebuie să fiţi la Viena. Este vorba de prestigiul României.

Evident, n-am avut replică. Şi la fel de evident era că în anumite situaţii răul putea deveni nu numai ridicol, ci şi burlesc. Părea că totul e bine când se termina cu bine, dar faptul că nu înţelegeam nimic făcea acest bine greu de suportat, aproape înspăimântător. Presupunerea că personajul grotesc de la Ministerul Culturii ar fi făcut, dincolo de refuzul interpretat în faţa noastră, un gest de sens contrar mi se părea prea puţin probabilă. După cum era sigur că G.R. - care cunoştea întreaga istorie a zbaterilor noastre, dar îmi spusese „La urma urmei, ce nevoie ai să participi la ceremonie? Important este că ai luat premiul“ – nu se implica.

Sentimentul frustrant că sunt manipulată, fără să ştiu măcar de către cine, mă împiedica să mă bucur şi-mi făcea rău, chiar dacă manipularea se petrecea, cel puţin pe moment, în folosul meu.

Peste câţiva ani, când nu numai Premiul Herder, ci şi perioada în care se mai puteau întâmpla asemenea întâmplări de neînţeles devenise o amintire, ne-am văzut cu profesorul Valeriu Cotea de la Iaşi, care ne-a povestit cum în vara lui '82, fiind în concediu la Lacul Roşu, l-a întâlnit întâmplător pe Petre Enache, cu care se cunoşteau de la Iaşi şi care i-a mărturisit că are mari emoţii pentru că a riscat dând aprobarea pentru viza de ieşire unor scriitori, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, care pe deasupra mai sunt şi soţ şi soţie. Scandalul, în cazul că nu se vor întoarce, va fi cu atât mai mare şi mai periculos din punct de vedere politic, pentru poziţia sa, cu cât primise 22 de scrisori semnate de cunoscuţi scriitori, care îl preveneau să nu-şi dea acordul, pentru că, în mod evident, cei doi vor „alege libertatea“, iar el va plăti oalele sparte.

– Pur şi simplu mi-a fost milă de bietul om, ne povestea profesorul Cotea, te apuca jalea să vezi cum se chinuise. Şi i-am spus să fie liniştit că vă veţi întoarce sigur, că suntem prieteni de mult şi vă cunosc bine şi pot să garantez pentru voi, ba pot să fac şi pariu. I-a mai venit omului inima la loc, şi-a terminat concediul liniştit, am făcut o faptă bună, a încheiat cu umor profesorul.

Povestirea, care ne-a impresionat profund, conţinea cel puţin două puncte extraordinare: faptul că 22 de colegi s-au obosit să scrie denunţuri la care nu-i obliga nimeni, pentru a ne face un rău, aş zice, dezinteresat, un rău pur şi simpu; şi faptul că un secretar al Comitetului Central, responsabil politic al întregii culturi, unul dintre primii 3-4 oameni din partid, putea să se perpelească de emoţie pentru că avusese curajul să aprobe o viză de ieşire unui scriitor care luase un important premiu internaţional acordat, în fond, şi României. În ce fel de lume trăiau aceşti şefi timoraţi, ce fel de presiuni se făceau asupra lor şi ce-ar fi pierdut dacă îşi pierdeau poziţia politică?

(Mă gândesc cu oarecare umor ce poate să înţeleagă un tânăr de azi, presupunând că ar citi această pagină, din locuţiunea viză de ieşire. O ţară normală acordă vize de intrare, iar unele dintre ele au renunţat şi la astea. Viza de ieşire, care era supremul vis al locuitorulor ţărilor comuniste, era, de fapt, o mărturisire a faptului că ţara respectivă este o închisoare din care poţi să ieşi, provizoriu, doar dacă primeşti aprobarea de a ieşi, viza de ieşire.)

Pe lângă aceste două descoperiri senzaţionale, întrebarea cum de se hotărâse Petru Enache – pe care nu-l întâlnisem niciodată şi mă îndoiesc că-mi citise vreo carte – să ne dea, în pofida celor 22 de denunţuri şi a fricii atavice care părea să-l stăpânească – acea aprobare rămânea un mister de ordin secundar. Cei 22 de colegi nebănuiţi, cărora în toţi aceşti ani din urmă le-am zâmbit şi le-am vorbit probabil ca unor prieteni, reprezentau o taină mult mai neliniştitoare.

255

Nu aveam destulă fantezie nici să-mi imaginez ce poate să simtă un scriitor ca să se aşeze în faţa hârtiei albe şi să o acopere cu insulte şi calomnii menite să distrugă un coleg, nici să bănuiesc cine-ar putea fi cei ce nu şi-au făcut probleme din a semna asemenea texte. Poate că dacă ar fi fost doi sau trei mi-aş fi bătut capul să-i identific sau cel puţin să mă complac în bănuieli. Dar 22 era o cifră prea mare pentru a o putea descifra, atât de incredibilă încât aveam în faţa ei un mic sentiment de irealitate. Cel mai simplu ar fi fost să mă liniştesc spunându-mi că 22 de scriitori erau în 1980 cei care i-au scris lui Ceauşescu cerându-i înfiinţarea unei alte Uniuni, a “Scriitorilor cu adevărat comunişti”.

Ar fi putut fi aceiaşi şi, în acest caz, nu era vorba, cu siguranţă, de iniţiative personale, ceea ce era mai uşor de suportat. Dar inima îmi spunea că nu despre asta era vorba, că pur şi simplu se găsiseră zeci de colegi în stare să mă urască. Ceea ce era destul pentru a stinge în mine lumina.

Am pornit de la ideea că importantă nu e realitatea, ci privirea pe care o arunci asupra ei. Aserţiune care se verifică în numeroase ocazii. Anii 1988-'89, când operaţia de „spargere a anturajului“ fusese realizată aproape complet, îi ţin mine, desigur, în toate detaliile lor chinuitoare, dar asta nu mă împiedică să visez, din haosul, trepidaţia, aglomeraţia, zgomotul care îmi permit azi din ce în ce mai rar să fiu eu însămi, acea oază de linişte – chiar dacă strict supravegheată – în care nu-mi rămăsese decât scrisul. Tot ceea ce se întâmpla, toate nenorocirile, toate ameninţările, toate spaimele, îl hrăneau şi îi dădeau putere, supravegherea însăşi, care mă rupea de lume, asigurând astfel, oricât de condamnabil, liniştea, nu mi-o mai amintesc decât ca o materie primă a scrisului pe care de fapt îl genera. În acest sens, în pofida a tot ce mi s-a întâmplat, trec subiectiv perioada respectivă la capitolul câştigurilor, nu al pierderilor. Este acesta un fel inconştient de a-mi manipula propria istorie? Înclin să cred că nu, că e vorba doar de o selecţie constructivă, de o extragere din mormanul de întâmplări, sentimente, reacţii, convingeri, fapte, acţiuni, peripeţii numai pe acelea care au lăsat în urmă un semn, păstrând astfel la vedere doar partea plină a paharului, doar partea bună, oricât de infinitezimală, a lucrurilor.

De aceea amintirea „muncii de jos“ este mai degrabă luminoasă; portretul Suzanei Gâdea se conturează, dincolo de revoltă, comic şi caricatural; tăierea telefonului şi suspendarea poştei se vede ca o economie de timp. Doar ura nu poate fi privită în mai multe feluri, doar asupra ei nici o privire nu reuşeşte să schimbe accentele, să găsească sau să inventeze un folos. Răul e, pur şi simplu, rău. Binele, dacă există, se află în altă parte. Cei 22 de necunoscuţi din povestirea profesorului Cotea ascund sâmburele de întuneric al lumii pe care nu mai am puterea nici să-l risipesc, nici să-l înţeleg. Maniheismul a fost întotdeauna o formă de oboseală.

256

Spectrul luminii

Îmi vine în minte o întrebare pe care mi-am pus-o prima oară în adolescenţă, pe vremea când învăţam că spectrul luminii este format la stânga din undele herziene şi infraroşii, la mijloc din banda subţire a luminii vizibile şi la dreapta din domeniul fără limită cunoscută însumând razele ultraviolete, razele X, razele gama. Dar dacă, îmi spuneam atunci, spectrul luminii umane este la fel? La stânga infra şi subconştientul, la mijloc, banda îngustă a conştiinţei, iar la dreapta câmpul infinit al ultraconştiinţei, strângând, de-a valma, intuiţie, geniu, puteri parapsihologice, puteri magice, puterea credinţei?

257

Lasă-mă să te las

La prima vedere, ciudata expresie românească lasă-mă să te las ar trebui să fie – dacă am face efortul de a fi atenţi la semnificaţia fiecăruia dintre cuvintele care o compun, înainte de a ne lăsa preluaţi de sensul lor global, şlefuit de întrebuinţare – o formulă a toleranţei universale, a îngăduirii reciproce, a unei înţelegeri care cuprinde întreaga gamă a convieţuirii unde bunăvoinţa şi promiscuitatea ajung să se confunde. Dacă acesta ar fi sensul locuţiunii – formate din două verbe şi două pronume legate într-o frază, îndemn la o dublă neintervenţie – încă ar fi fost destul de ciudat pentru o expresie intrată în patrimoniul unui popor. Dar adevăratul înţeles nu este acesta. Mai ciudat încă, expresia nu este percepută ca o frază formată din două propoziţii, ci ca un singur cuvânt, lasămăsătelas, adjectiv sau adverb, sau substantiv, după locul pe care îl ocupă în propoziţie. „Este un lasămăsătelas“ se spune despre cineva lipsit de spirit de iniţiativă şi de reacţie, căruia nu-i pasă de nimic pentru că e prea indiferent sau prea leneş pentru a se implica în ceva. „Nu te credeam atât de « lasămăsătelas»“ i se reproşează cuiva neînstare să ducă ceva la bun sfârşit.

În mod evident, motivul pentru care încerc să analizez o expresie – pe lângă care am trecut de mii de ori, uneori cu revoltă, alteori cu amuzament şi câteodată chiar cu simpatie – este faptul că ea nu se referă doar la o persoană sau alta, ci a reuşit să intre în ţesătura specifică psihologiei noastre colective, să se înscrie în gene şi să se transmită din generaţie în generaţie şi din epocă în epocă. Aşa cum lingvistic nu o regăsesc în subtilităţile unui alt idiom, psihologic nu o descopăr în plămădeala altui popor. Încerc, deci, să înţeleg ceva ce ne caracterizează, o trăsătură numai a noastră, o însuşire care, oricât de păguboasă sau de greu de acceptat, ne însoţeşte de-a lungul istoriei şi – de cele mai multe ori defect, dar, rar, uneori, calitate – ne deosebeşte de ceilalţi.

Suntem, un popor lasămăsătelas.S-au bătut deasupra noastră munţii în capete, au trecut peste noi toate popoarele

migratoare şi toţi puternicii lumii, şi noi i-am lăsat neîncercând să opunem rezistenţă, pentru că eram nu numai prea sceptici pentru a întrevedea luptei vreo şansă, ci şi prea lucizi pentru a renunţa la speranţă de tot. Soluţia, mai ales sudică, de salvare prin lasă-mă să te las, ca şi înţelepciunea maramureşeană a lui niciodată n-o fost să nu fie cumva, s-au născut din neputinţă şi au generat neputinţă, chiar dacă deţin şi alte ingrediente: o simpatică şi generală îngăduinţă, un paradoxal optimism după înfrângere, o bunătate cu înlocuitori, o slăbiciune de caracter metastazată...

Suntem devoraţi de o corupţie pornită de la blândul lasă-mă să te las, scăpată de sub orice control şi devenită fiară de apocalipsă. Suntem terfeliţi de neruşinarea şi manipulaţi de minciuna unei clase politice alese contra-cost şi formată în parte din delincvenţi care optează între închisoare şi parlament, pentru imunitatea celui din urmă. Umilinţe fără hotar născute din firea noastră lasă-mă să te las, din lenea lipsei noastre de reacţie şi din mereu vinovata noastră speranţă că totul se poate aranja.

Suntem un popor lasă-mă să te las care, după ce a fost călcat în picioare decenii şi secole lungi de alţii, tot ce mai ştie să facă este să se calce în picioare singur.

258

Orologiul fără ore

Există multe feluri de ceasuri, diferite în funcţie de felul şi momentul în care au încercat să măsoare tinpul: de soare, de apă, de nisip, mecanice, electrice, electronice. În turnuri de catedrale sau la încheietura mâinii, născându-se din căderea unor izvoare sau din raportul dintre lumină şi umbră, sunt atât de deosebite, încât cu greu poţi să-ţi închipui că există în acelaşi scop: nebuneasca ambiţie de a manipula eternitatea, de a o mărunţi şi de a o putea folosi astfel raţional şi eficient. În felul acesta, timpul fără început şi fără sfârşit din care fragmentul umanităţii nu este decât o neglijabilă parte, se pierde şi aproape dispare dincolo de începutul şi sfârşitul bucăţii măsurate, devenită mare prin detaliere, importantă prin subdiviziuni. Măsurând viaţa, ceasornicele, orologiile, clepsidrele reuşesc să eludeze cu obrăznicie faptul că înainte şi după măsura lor „timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie“. Şi, totuşi, oamenii au fost în stare să imagineze şi altfel de orologii, deosebite nu prin forma, ci chiar prin scopul, chiar prin sensul lor întors pe dos. Despre două sau trei din acestea aş vrea să vorbesc.

Primul este orologiul din cimitirul evreiesc din Praga. Este un simplu orologiu într-un turn pe care îl priveşti în treacăt aproape fără să-l vezi, fără ca nimic să-ţi atragă atenţia asupra lui. Nici măcar nu-ţi trece prin minte ce rost poate avea un orologiu într-un cimitir. Sau întrebarea se naşte oarecum cu întârziere şi asta te face să întorci capul pentru a-l mai privi o dată, în orice caz, există ceva, înregistrat doar subliminal la început, care te obligă să întorci capul şi să-l mai priveşti o dată. Deşi nu înţelegi despre ce e vorba, pur şi simplu simţi că ceva nu este în regulă, fără să-ţi dai seama ce, înţelegând doar, din ce în ce mai neliniştit, că se întâmplă ceva esenţial care ţie îţi scapă. Te opreşti deci şi priveşti cu răbdare, cu încăpăţânare turnul, cadranul, cifrele, arătătoarele („Priviţi-le până când le vedeţi“ spune Brâncuşi într-una dintre acele fraze ale sale care par să rezume, într-un mod aproape sfidător, totul) şi deodată observi: arătătoarele! Arătătoarele nu se mişcă înainte, ci înapoi, ele nu încearcă să măsoare viitorul, ci trecutul. Ceasornicul este acolo nu pentru a măsura viaţa, ci moartea. Acum înţelegi, deşi ceea ce înţelegi este atât de neobişnuit şi tulburător încât aproape te paralizează, în orice caz nu-ţi permite să te desprinzi şi să treci mai departe,. Pentru că sentimentul pe care ţi-l dă nu este acela al unei extraordinare idei, chiar geniale (dar cui i-a venit? cine e geniul?), ci al unei operaţii magice căreia îi eşti nu numai spectator, căreia nu poţi să i te mai sustragi, care te implică într-un fel inchietant. Ácele, care merg îndărăt, nu se mişcă în afara ta, ci te antrenează, fără să te întrebe, în incredibila lor mişcare, te târăsc înapoi într-o moarte despre care nici nu ştii dacă este a ta.

Cel de-al doilea este orologiul fără arătătoare dintr-un celebru film al lui Ingmar Bergman. De fapt nu este unul, ci sunt mai multe cadrane pe care orele sunt desenate exact, dar nu folosesc la nimic, pentru că cineva a sustras arătătoarele. Personajele se mişcă prin frumoase oraşe pustii (frumoase pentru că sunt pustii), în care la tot pasul întâlnesc cadrane de orologii fără braţe, ciunge, infirme, suferind nu numai că nu sunt în stare să arate ceea ce aveau de arătat, ci şi pentru că nu sunt în stare să divulge explicaţia infirmităţii lor. În mod evident, timpul continuă să existe – orele sunt acolo – dar rămâne fără întrebuinţare, băltit inexplicabil. Personajele filmului se mişcă tot mai neliniştite, nu pentru că ar fi avut nevoie de adevăratele măsurători, ci pentru că împiedicarea lor poate fi o ameninţare. Sentimentul spectatorului profund implicat, care am fost, nu era spaima, ci absurdul, din moment ce nearătat, nemărunţit, neexplicat, timpul înceta să ne atingă, ca şi cum am fi fost în afara lui. Eram pierduţi tocmai pentru că nu înţelegeam ce putea fi „în afara lui“, aşa cum nu poţi înţelege cu adevărat ce este vidul.

Cel de-al treilea tip de ceasornic, ieşit din propria sa definiţie, l-am inventat eu. Am făcut-o, aproape fără să-mi dau seama, cu mulţi ani în urmă, scriind un poem în care era vorba despre un ceas căruia orele i-au căzut de mult, dar arătătoarele continuă să se învârtă arătând

259

ceva care nu se vede. Pare să fie, acum îmi dau seama, inversul situaţiei din filmul lui Bergman: nu suntem în afara timpului, ci, dimpotrivă, suntem vânturaţi fără oprire în miezul lui agitat, nesănătos. Nu este o redefinire a răgazului, nici o întoarcere a lui pe dos, este un exces de timp, o agitaţie care nu semnifică nici viaţa, nici moartea, pentru că viteza o împiedică să semnifice altceva decât propria iuţire. Timpul trece cu asemenea viteză încât mătură orele de pe cadrane, spulberă măsurile, refuză să se lase împărţit, refuză să semnifice, pe când arătătoarele se învârt disperate, nemaiştiind unde să se oprească pentru a arăta sfârşitul lumii

De altfel, acest poem nu este decât expresia stării de spirit în care am lucrat la această carte pe care o scriu fără bucurie (prima dintre cărţile mele pe care nu mi-a făcut plăcere s-o scriu), o carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege. De aceea poate mă simt scriind asemenea arătătoarelor orologiului din poem care se zbat cu disperare să arate nişte ore descompuse, putrezite, uitate, învălmăşite, măturate de curenţi. Ceea ce nu le împiedică să se rotească, oricât de obosite, în continuare, arătând mereu ceva de neprivit. Nebuneasca ambiţie de a manipula eternitatea pentru a o obliga să indice ora exactă se spulberă astfel, măcinându-se în ea însăşi.

„Şi dezorientat, când şi când,Cucul apare şi anunţăSfârşitul lumii cântând.“

260

SUMAR

1) Biografia unei obsesii2) Prima manipulare3) Un infern de joasă speţă4) Oroarea de putere5) Uşile date de perete6) Ţărănci bătrâne7) Intrarea la facultate8) Libertatea invizibilă9) Traviata10) Bătrâni şi tineri 11) Orfanii12) Un alt popor13) Zidul14) Ridicol15) Reţeaua16) Solidar, solitar17) Dilemă18) O întâmplare19) Spaima de a fi premiant20) Dictare21) Indiferenţa22) Un personaj de Camil Petrescu23) Noţiunea de avere24) Complexul eternităţii25) Amintiri din Piaţa Universităţii26) Cine ştie ce este o mineriadă?27) La cules ciuperci28) Pături şi popcorn29) O fetiţă urâţică30) Cei doi români din Toledo31) O istorie începută cu dreptul32) Modelele33) Ridurile gândirii34) Procura35)Patetica36) Despre angelismul Alianţei Civice37) Dezbateri de idei38) Numele sfârşitului lumii39) Maşina de la poartă40) Fostele aripi41) La Ghiol42) Libertatea de a fura43) Fusta „Europa Liberă“44) O întâlnire de gradul III45) „Lecturile de la Covent Garden“46) O lume clonată47) Viaţa cu înlocuitori48) Nea Gheorghe

261

49) Străina din oglindă50) Fragmente51) Într-o staţie de autobuz52) Zvonuri53) O criză de încredere54) Un stop-cadru55) Două feluri de artişti56) Addenda la „Sertarul cu aplauze“57) Despre prostia păguboasă58) Păstârnac59) Proiecte de trecut, o poveste despre cenzură60) Logica visului în istorie61) Polemici americane62) Ciuperca de pe preş63) Maşina de scris64) Şi atunci şi acum65) Mai multe vieţi, mai multe nume66) De unde vine ura67) Cătuşa68) Mistere nedeteriorate69) Trei feluri de a spune NU70) O întâlnire în Gara de Nord71) An-tan-tina72) Cel ce vă aplică legea73) Ţăranul şi înregistrarea74) Ultimele luni75) Un unghi ascuţit76) Relaţiile mele cu timpul77) Scriitor de scrisori78) Tu ce vrei?79) Farmecul discret al ilegalităţii80) 27 decembrie 198981) Manifestul din Cişmigiu82) Cheia83) Subliminal84) O strategie a maculării85) Exil86) Vrăbiuţa87) În clipele de laşitate88) Păcălitorul păcălit89) Blow-up90) Un popor blând?91) Telefonul92) Realitatea şi privirea93) Spectrul luminii94) Lasă-mă să te las95) Orologiul fără ore

262

Fals Tratat de Manipulare

Documents

Transcript of Fals Tratat de Manipulare