UNIVERSITATEA OVIDIUS

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

EXTINDEREA OBIECTULUI

JUDECATII IN PRIMA INSTANTA

Coordonator stiintific :

Lector univ. dr. GEAGIU SONIA

Absolvent :

BOGDAN CRISTIAN

CONSTANTA

2010

1

CUPRINS

Introducere....................................................................................................................4

Capitolul I - Notiuni introductive

Sectiunea I - Procesul penal si judecata penala........................................................8

Sectiunea a II-a - Obiectul judecatii in prima instanta...........................................10

Sectiunea a III-a - Limitele judecatii obiectului in prima instanta si posibilitatea

extinderii lui...........................................................................................................11

Sectiunea a IV-a - Conditiile de extindere ale obiectului judecatii.......................12

Capitolul al II-lea - Extinderea cadrului procesului penal in cazul descoperirii

unor acte materiale noi

Sectiunea I - Semnificatia procesuala a sintagmei „acte materiale noi”...............14

Sectiunea a II-a - Aspecte diferentiale intre actele materiale noi si faptele noi....24

Sectiunea a III-a - Punerea in miscare a actiunii penale si extinderea actiunii

penale....................................................................................................................31

Sectiunea a IV-a - Actul procesual prin care se extinde actiunea penala la acte

materiale noi.........................................................................................................41

Capitolul al III-lea - Consecinte ale extinderii actiunii penale in planul judecarii

cauzei

Sectiunea I - Judecata cauzei in continuare.........................................................46

Sectiunea a II-a - Schimbarea incadrarii juridice................................................50

2

Sectiunea a III-a - Desfiintarea hotararilor judecatoresti anterioare, pronuntate cu

privire la acte materiale ce intra in latura obiectiva a infractiunii ce face obiectul

judecatii...............................................................................................................63

Capitolul al IV-lea - Extinderea procesului penal la fapte si persoane noi

Sectiunea I – Extinderea procesului penal cu privire la alte fapte...........................70

Sectiunea a II-a - Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane..............76

Capitolul al V-lea – Noi reglementari aduse de proiectul noului Cod de

procedura penala...................................................................................................83

Studiu de caz..........................................................................................................85

Capitolul al VI-lea - Alte aspecte referitoare la limitele judecatii in prima

instanta si la extinderea acestor limite................................................................88

Bibliografie.............................................................................................................96

3

INTRODUCERE

Tema abordată în prezenta lucrare a fost mai puţin dezbătută în literatura juridică

românească de până în prezent, la cunoştinţa noastră existand o singură lucrare monografică

referitoare la extinderea obiectului judecăţii în prima instanţă.

Orientarea noastră pentru cercetarea acestei instituţii îşi poate găsi explicaţia în

complexitatea problemelor pe care le ridică descoperirea unor noi acte materiale sau noi fapte

sau noi persoane în cadrul actului infracţional – cu multiple consecinţe în plan juridic,

precum şi varietatea perspectivelor din care poate fi tratată această temă.

Problema teoretică şi de practică judiciară a temei abordate a impus o documentare

temeinică, valorificarea exhaustivă a surselor de informare romaneşti – a lucrărilor de

specialitate, a revistelor precum şi a jurisprudenţei.

Lucrarea este structurată în cinci capitole, fiecare capitol cuprinzând mai multe secţiuni,

în funcţie de complexitatea tematicii supusă dezbaterii din punct de vedere teoretic şi practic.

Extinderea obiectului judecăţii în prima instanţă este o instituţie relativ veche în sistemul

nostru de drept, în formă în care există la ora actuală. Germenii instituţiei s-au conturat în

1936, prin Codul de procedura penală de la acea vreme, prin care extinderea limitelor acţiunii

penale era dată în atribuţia procurorului, care atunci când era cazul, proceda întocmai prin

rechizitoriu. Acest sistem a fost abandonat în 1953, prin Decretul 506, în care se prevedea că

limitele obiectului judecăţii pot fi extinse şi de către instanţă de judecată, în raport de probele

administrate şi chiar fără acordul procurorului.

În 1968 instituţia a fost uşor reconfigurata, configuraţie care s-a păstrat până astăzi,

repunând Ministerul Public în drepturile care erau de natură legitimă a instituţiei.

4

în cursul judecăţii în primainstanta, în baza probelor administrate prin actele de cercetare

judecătorească se pot constata elemente de fapt noi sau persoane noi, pe care nu le-a avut în

vedere actul de sesizare al instatei.

Astfel se poate proceda în funcţie de elementele noi la:

- Extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinând aceleiaşi

infracţiuni (art. 335 din C.p.p.)

- Extinderea procesului penal pentru noi fapte penale (art. 336 din C.p.p.)

- Extinderea procesului penal pentru noi persoane (art. 337 al aceluiaşi

cod)

Condiţii de extindere ale obiectului judecăţii în prima instanţă sunt tratate în capitolul I

secţiunea a IV-a.

Extinderea cadrului procesual penal în cazul descoperirii unor acte materiale noi a fost

abordată în capitolul al II-lea. Elementele noi ce se constituie în acte materiale, pot consta din

împrejurări care circumstanţiază fapta, fie determinând o altă încadrare juridică, fie stabilind

circumstate ce trebuie avute în vedere la individualizarea sancţiunii penale; luarea în

considerare a acestor elemente noi nu implică o procedură specială, fapta rămânând aceeaşi.

Elementele noi se pot referi la acte materiale aparţinând aceleiaşi infracţiuni care este

supusă judecăţii; potrivit art. 37 alin. Ultim din C.p.p. actele materiale aparţinând aceleiaşi

infracţiuni, constituind un caz de indivizibilitate, trebuie reunite întotdeauna în faţa aceleiaşi

instante, pentru a fi judecate împreună. Aşadar se impune judecarea noilor acte materiale

concomitent cu infracţiunea şi inculpatul aflat în curs de judecată. Pentru a se permite

depăşirea limitelor sesizării instanţei este însă necesară o procedură de extindere a obiectului

judecăţii.

În capitolul al III-lea se arata consecinţele extinderii acţiunii penale în planul judecării

cauzei. În urma extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, instanţă are posibilitatea

de a asigura o soluţionare integrală a cauzei, procedând la judecarea infracţiunii în întregul ei.

Cu alte cuvinte, ectinderea obiectului judecăţii în modalitatea prevzatura de art 335 C.p.p.

5

permite organului judiciar să realizeze simplificarea procesului, noile acte materiale

descoperite în cursul judecăţii fiind incluse, în condiţiile îndeplinirii cerinţelor legale, în

conţinutul constitutiv al infracţiunii ce reprezintă obiectul judecăţii, iar inculpatul trimis în

judecată poate fi tras la răspundere penală – desigur cu respectarea drepturilor şi garanţiilor

procesuale – pentru întreaga sa activitate infracţională.

În secţiunea a 3-a a aceluiaşi capitol este analizata desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti

anterioare pronunţate cu privire la acte materiale ce intră în latura obiectivă a infracţiunii ce

face obiectul judecăţii. Dispoziţiile art 335 alin. (2) C.p.p. reglementează procedura de urmat

în cazul în care, cu privire la unele din actele ce intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi

infracţiuni, s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţă fiind sesizată cu soluţionarea

unei fapte penale a cărei latura obiectivă – element material – este constituită din alte acte

materiale ce se integrează şi ele în mod organic conţinutului aceleiaşi infracţiuni.

În mod firesc legiuitorul trebuia să găsească o rezolvare şi pentru această situaţie juridică,

ivita nu de puţine ori în practică judiciară. Susţinem aceasta deoarece, în cazul infracţiunilor

continue, continuate, complexe şi de obicei, astfel de situaţii sunt frecvente.

Atunci când instanţă a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, aceasta procedează la o

reunire a cauzei aflate pe rol cu acea cauză în care s-a pronunţat hotărârea definitivă.

Procedeul juridic are în vedere pronunţarea unei noi hotărâri care să aibă în vedere toate

actele ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii ce a făcut obiectul judecăţii şi, în mod

firesc, după ce hotărârea anterioară va fi desfiinţată.

Descoperirea în cursul judecăţii a altor fapte penale – analizată în capitolul al IV-lea,

secţiunea I – săvârşite de către inculpat , ridică problema judecării şi a acestora împreună cu

fapta pentru care instanţă fusese sesizată iniţial, în condiţiile în care faptele au legătură între

ele.

Extinderea obiectului judecăţii în aceste cazuri se face prin extinderea procesului penal şi

pentru aceste fapte penale, în condiţiile art 336 C.p.p., doar cu ocazia judecăţii în prima

instanţă.

6

Extinderea procesului penal cu privire la noi fapte se face cu îndeplinirea a două condiţii :

- faptele noi să rezulte din probele administrate în cursul judecăţii

- să aibă legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în

judecată

Cea de-a treia modalitate prin care este posibilă extinderea obiectului judecăţii este

extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, reglementata de art. 337 C.p.p.

Astfel, este posibil ca pe parcursul judecăţii să se descopere date cu privire la participarea

şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală puse în sarcina

inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către altă

persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului.

Într-o asemenea situaţie, se extinde procesul penal cu privire la persoanele ce au săvârşit

faptele prevăzute de legea penală, persoane care nu figurează în actul de sesizare al instanţei,

act prin care iniţial s-a statuat asupra obiectului judecăţii.

În studiul de caz a fost analizată Decizia nr. 256 din 20 septembrie 2001 referitoare la

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 şi 337 din C.p.p. în această situaţie

Curtea a decis că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 125 din

Constituţie, aşa cum s-a susţinut, deoarece înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti

are semnificaţia judecării unei cauze penale în limitele prevăzute în actul de sesizare.

De asemenea am prezentat modificările aduse instituţiei prin proiectul noului Cod de

procedura penală. Astfel instituţia extinderii obiectului judecăţii în prima instanţă comporta

unele modificări, în fapt o simplificare. Se introduce o instituţie nouă, cea a „judecăţii pe

baza probelor administrate la urmărirea penală”. Introducerea unor instituţii noi în etapa

judecăţii în prima instanţă nu are rolul de a răspunde doar formal unei nevoi de reformare a

acestei faze a procesului penal. Această instituţie, care presupune recunoaşterea de către

inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare al instanţei, răspunde nevoii de eficacitate a

judecăţii, contribuind la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea

adevărului judiciar, subsumandu-se exigentelor de ordin calitativ ale actului de justiţie.

7

Se elimină psobilitatea extinderii acţiunii penale sau a procesului penal de către instanţă

de judecată – elemente care duc la soluţionarea cu întârziere a cauzei. Cu privire la noile

fapte descoperite în cursul judecăţii se reglementează proceduri distincte de urmărire penală,

pentru a nu se ajunge la întârzierea sau la diluarea cauzei iniţiale deduse judecăţii.

Capitolul al V-lea, „Alte aspecte referitoare la limitele judecăţii în prima instanţa şi la

extinderea acestor limite” reprezintă o sinteză a problematicii abordate în cuprinsul lucrării,

cu referire expresă la importanţa instituţiei extinderii obiectului judecăţii şi a consecinţelor

acesteia în planul judecării cauzei.

Avem convingerea că, după intrarea în vigoare a noului C.p.p. procedura extinderii

obiectului judecăţii va fi mai simplificata şi mai uşurată, conducând la soluţionarea cauzei cu

celeritatea necesaara, repunând în rolul cuvenit Ministerul Public prin lărgirea atribuţiilor

care trebuie să fie de competenţa sa legitimă.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Sectiunea I

Procesul penal şi judecata penală

8

Pentru apărarea intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, a drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti împotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penală prevede

faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile penale care se pot aplica celor care le

săvârşesc. Aplicarea pedepselor şi a altor măsuri prevăzute de legea penală constituie sarcina

autorităţilor pe care societatea le-a împuternicit în acest scop, iar activitatea prin care se

realizează tragerea la răspunderea penală a infractorilor trebuie să se desfăşoare organizat în

conformitate cu anumite reguli, care să satisfacă interesele a două cerinţe majore : pe de-o

parte interesul societăţii, care impune o activitate de natură a realiza descoperirea rapidă a

infracţiunilor şi identificarea imediată a infractorilor, dovedirea completa şi obiectivă a

vinovăţiei acestora, precum şi aplicarea unor sancţiuni penale corespunzătoare, care să

constituie mijloace eficiente de combatere şi prevenire a fenomenului infracţional; pe de altă

parte interesul individual , care impune ca această activitate să fie strict reglementată de lege

şi să se desfăşoare numai în conformitate cu aceasta, fiind interzise abuzurile şi nedreptăţile,

ceea ce implica acordarea de mijloace juridice eficiente cetăţenilor pentru a se apăra

împotriva unei învinuiri neîntemeiate sau mai grave decât cea reală, precum şi puternice

garanţii pentru deplina realizare a dreptului la apărare. Activitatea prin care se asigura

aplicarea legii penale celor care au săvârşit infracţiuni poartă denumirea de proces penal.

Doctrina1, defineste procesul penal, ca activitatea reglementată de lege pe care o

desfăşoară autorităţile publice anume desemnate, cu participarea activă a persoanelor

interesate, titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet, a

faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie

sancţionată potrivit legii penale, şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere

penală.

Procesul penal constă aşadar într-o activitate prin care se cerceteaza si se stabileste daca o

persoana se face sau nu vinovata de comiterea unei infractiuni, iar daca se stabileste ca a fost

comisa o infractiune, este aplicata o sancţiune penala. Această activitate cuprinde în principal

activitatea de judecată, desfăşurată de instanţele judecătoreşti, care potrivit art. 126 din

Constituţia României, înfăptuiesc justiţia; prin hotărârea instanţei de judecată, dată în urma

unei dezbateri orale şi contradictorii, în şedinţa publică, se stabileşte vinovăţia celui trimis în

1 Grigore Theodoru, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 4

9

judecată şi i se aplică pedeapsa sau alte măsuri prevăzute de legea penală. Pentru a se stabili

dacă este sau nu cazul ca o persoană învinuită de comiterea unei infractiuni sa fie trimisă în

faţa unei instanţe judecătoreşti, se desfăşoară o activitate premergătoare judecăţii, denumită

urmărire penală, prin care Ministerul Public, impreuna cu organele pe care le conduce şi le

supraveghează, denumite organe de cercetare penală, asigura descoperirea infracţiunilor,

identificarea infractorilor şi atunci când s-au strâns probele necesare se face trimiterea în

judecată a celor vinovaţi. În fine, după pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, se

desfăşoară activitatea de punere în executare a sancţiunii potrivit legii. Aşadar, procesul

penal cuprinde ca părţi componente, în ordinea desfăşurării lor : urmărirea penală, judecata şi

punerea în executare a hotărârii definitive de condamnare.

La realizarea procesului penal, de aplicare a legii penale celor care au săvârşit infracţiuni,

contribuie instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, organele de cercetare penală cu

participarea activă a învinuitului sau inculpatului, a părţii vătămate, a părţii civile şi pârtii

responsabile civilmente, precum şi a apărătorilor acestora.

Ministerul Public şi organele de cercetare penală au sarcina de a descoperi infracţiunile

săvârşite, de a identifica persoanele care le-au săvârşit, iar după dovedirea vinovăţiei lor să le

aducă în faţa instanţei judecătoreşti; instanţele de judecată au sarcina de a judeca pe inculpaţi,

de a constata prin probe vinovăţia acestora, şi de a le aplica în caz de vinovăţie, sancţiunile

prevăzute de legea penală, de a-i obliga la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune; în

fine, sunt organe care pun în executare dispoziţiile din hotărârea definitivă a instanţelor de

judecată.

Activităţile diferite pe care le desfăşoară participanţii la procesul penal nu aduc atingere

caracterului unitar al procesului, deoarece ele se desfăşoară în vederea realizării unui scop

unic, de aplicare a legii penale celor care au săvârşit infracţiuni. Caracterul unitar al

procesului penal nu este incompatibil cu împărţirea procesului penal în grupe de acte şi

măsuri procesuale care, prin obiectul lor şi prin autorităţile care acţionează, se disting de alte

grupe de acte şi măsurile procesuale. Ştiinţa dreptului procesual penal a delimitat aceste

grupe de acte şi măsuri procesuale ce formează un ansamblu de trăsături distincte şi a

recunoscut existenţa unor faze, etape şi stadii procesuale.

10

Judecata în prima instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii, fără de care nu se

poate realiza actul de justiţie. Într-adevăr fără judecată nu se poate aplica sancţiunea

prevăzută de legea penală celui care a săvârşit o infracţiune, iar judecata trebuie să treacă în

mod necesar prin judecata în prima instanţă, nefiind posibilă trecerea directă la judecata în

căile de atac.

În realizarea scopului procesului penal, ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să

fie sancţionată potrivit legii penale, urmărirea penală are un caracter preliminar şi pregatitor,

de a crea condiţiile necesare ca instanţa judecătorească, prin activitatea procesual penală de

judecată, să aplice sancţiunile prevăzute de legea penală inculpaţilor găsiţi vinovaţi de

săvârşirea de infracţiuni. Această structură a procesului penal, de a cuprinde faza de judecată,

că singură activitate prin care se poate pronunţa o pedeapsă persoanei care a săvârşit o

infracţiune, este o consecinţă a unui sistem aplicabil pe plan mondial, în care justiţia în

cauzele penale este atribuţia instanţelor judecătoreşti, singurele care pot aplica sancţiunile

prevăzute de legea penală.

În acelaşi spirit, Constituţia României revizuita, a prevăzut, în art 126, ca „Justiţia se

realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instante judecătoreşti

stabilite de lege”.

Aşadar, în cadrul procesului penal, judecata are un caracter necesar, indispensabil pentru

aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea penală celor care au săvârşit infracţiuni.

Faza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi procedurala desfăşurată de către

instanţă de judecată, cu participarea activă a procurorului şi a părţilor, asistate de apărători,

având ca obiect aflarea adevărului cu privire la fapta şi la inculpatul cu care a fost sesizată şi

soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate, prin condamnarea

inculpatului vinovat la sancţiunea prevăzută de legea penală sau prin achitarea ori încetarea

procesului penal, când există o cauză de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.

Sectiunea a II-a

Obiectul judecăţii în prima instanţă

11

Potrivit art. 317 C.proc.pen., judecata în prima instanţă se mărgineşte la fapta şi persoana

arătate în actul de sesizare a instanţei; ca urmare, obiectul judecăţii în prima instanţă priveşte

fapta şi persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecata prin rechizitoriu; de asemenea,

obiectul judecăţii îl formează faptele şi persoanele pentru care, în condiţiile art. 278¹ alin. (8)

lit. c) C.proc.pen., judecătorul care a examinat plângerea persoanei interesate împotriva

soluţiei procurorului de netrimitere în judecată a dispus desfiinţarea acesteia şi a reţinut, prin

încheiere motivată, spre judecare anumite fapte şi persoane.

Sectiunea a III-a

Limitele obiectului judecăţii în prima instanţă şi posibilitatea extinderii lui

Instituţia extinderii obiectului judecăţii în prima instanţă este relativ veche în legislaţia

penală românească.

În Codul de procedura penală din 1864, ca şi în unele legislaţii penale străine actuale, nu

era, respectiv nu este reglementata, o astfel de procedura. Pentru reunirea cauzelor penale se

folosea o trimitere în judecată separată, după care cauzele se conexau, ceea ce producea o

întârziere în soluţionarea lor.

Abia în 1936, prin Codul de procedura penală de la acea vreme s-a decis simplificarea

procedurii de judecare a intervenţiei unor fapte şi persoane noi în cursul procesului penal,

introducându-se ca procedura de extindere a obiectului judecăţii, extinderea rechizitoriului de

către procuror la fapte şi persoanei noi.

Acest sistem a fost abandonat in 1953, cand prin Decretul nr. 506 (aborgat ulterior prin

Decretul nr. 473/1957), s-a prevazut ca trimiterea in judecata nu mai era atributul exclusiv al

procurorului, instanta avand posibilitatea, in raport cu probele administrate, sa hotarasca

asupra vinovatiei sau nevinovatiei unei persoane, chiar in conditiile in care aceasta nu fusese

trimisa in judecata si chiar daca procurorul nu isi exprimase acordul cu privire la extinderea

obiectului judecatii.

12

Prin Codul penal din 1968 s-a statuat ca instanta era singura competenta sa procedeze la

extinderea judecatii in prima instanta prin incheiere. Procedura era cuprinsa intre art. 335-337

ale aceluiasi cod.

Procedura s-a menţinut de-a lungul timpului, datorită eficienţei sale, şi este cuprinsă

actualmente între art. 335-337 ale prezentului cod, cu modificările ce au survenit.

Actual, în cursul judecăţii în prima instanţă, în baza probelor administrate prin actele de

cercetare judecătorească, se pot constata elemente de fapt noi, pe care nu le-a avut în vedere

actul de sesizare a instanţei. Unele elemente noi constau din împrejurări care circumstanţiază

fapta, fie determinând o altă încadrare juridică, fie stabilind circumstanţe ce trebuie avute în

vedere la individualizarea sancţiunii penale; luarea în considerare a acestor elemente noi la

soluţionarea cauzei nu implică o procedură specială, fapta rămânând aceeaşi. Elementele noi

pot conduce la constatarea că inculpatul a săvârşit şi o altă infracţiune sau că alte persoane au

săvârşit infracţiuni care nu au însă legătură cu cauza care se judecă; în această situaţie s-a

decis că instanţă să sesizeze parchetul cu aceste elemente noi, pentru a începe urmărirea

împotriva acelora care au săvârşit infracţiunile descoperite în cursul judecăţii.

În unele cazuri elementele noi se referă la actele materiale aparţinând infracţiunii care

este supusă judecăţii; potrivit art 37 alin. ultim C.p.p., actele materiale aparţinând aceleiaşi

infracţiuni, constituind un caz de indivizibilitate, trebuie reunite întotdeauna în faţa aceleiaşi

instante, pentru a fi judecate împreună. Elementele noi se pot referi şi la alte infracţiuni

săvârşite de către inculpat, dar care sunt în stare de conexitate cu cea care se judecă, ceea ce

impune potrivit art. 37 alin. (1) C.p.p., conexarea şi judecarea lor de către aceeaasi instanţă;

de asemenea, se pot referi şi la alte persoane care au participat la infracţiunea supusă

judecăţii, participaţia penală (caz de indivizibilitate) care impune cuprinderea la judecata a

tuturor celor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii. Aşadar în cazurile de mai sus, se

impune judecarea noilor acte materiale, noilor infracţiuni şi noilor persoane concomitent cu

infracţiunea şi inculpatul aflat în curs de judecată. Pentru a se permite depăşirea limitelor

sesizării instanţei, este însă necesar să fie sesizată prima instanţă cu judecarea acestora, ceea

ce presupune o procedură de extindere a obiectului judecăţii, ca mod subsidiar de sesizare a

primei instante de judecată.

13

Procedura de extindere a obiectului judecăţii trebuie să îndeplinească două cerinţe :

-pe de-o parte, să asigure o cale simplă şi rapidă de extindere a obiectului judecăţii, pentru ca

judecarea tuturor faptelor şi persoanelor aflate în stare de indivizibilitate şi conexitate să se

desfăşoare operativ;

-pe de altă parte, să asigure inculpatului şi celorlalte persoane pentru care se extinde procesul

penal garanţiile necesare apărării împotriva noii învinuiri care li se aduce.

Sectiunea a III-a

Condiţiile de extindere a obiectului judecăţii

C.p.p. reglementează trei modalităţi de extindere a obiectului judecăţii:

- extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinând aceleiaşi

infracţiuni (art. 335);

- extinderea procesului penal pentru noi fapte penale (art 336);

- extinderea procesului penal pentru noi persoane (art. 337).

Reglementarea acestor modalităţi de extindere a obiectului judecăţii în prima instanţă este

diferită, dar prezintă condiţii care sunt aplicabile în toate cazurile.

Extinderea nu se poate dispune decât la prima instanţă, pentru a li se asigura părţilor

cele două grade de jurisdicţie în fond; dacă noile acte materiale, noile fapte penale sau

noile persoane se decoperă în apel sau în recurs şi judecarea lor împreună este

necesară, se desfiinţează hotărârile cu trimitere spre o nouă judecata la prima instanţă,

pentru a se dispune de către această extinderea obiectului judecăţii.

Sesizarea primei instante fiind un atribut al procurorului, iar extinderea obiectului

judecăţii constituind un mod se sisizare al primei instante, iniţierea procedurii de extindere

a obiectului judecăţii aparţine procurorului; totodată, ca titular al exerciţiului acţiunii

penale, procurorul trebuie să pună în mişcare acţiunea penală pentru ca prima instanţă să fie

sesizată cu o acţiune penală pusă în mişcare. Prin excepţie, atribuţiile de iniţiere şi de

14

extindere a obiectului judecăţii şi de punere în mişcare a acţiunii penale sunt

încredinţate instanţei de judecată.

Extinderea obiectului judecăţii este posibilă numai dacă sunt descoperite elemente noi în

cursul judecăţii în prima instanţă până la pronunţarea hotărârii asupra fondului. Cum

elementele noi nu pot apărea decât în cadrul cercetării judecătoreşti, procedura extinderii are

loc, de regulă, în cursul cercetării judecătoreşti; dacă extinderea a fost cerută în cursul

dezbaterilor judiciare sau a fost întrevăzuta în cursul deliberării, cauză trebuie reluată

din cursul cercetării judecătoreşti, pentru a se administra probele necesare. Elementele

noi se pot referi şi la acte materiale, fapte penale şi persoane pentru care, în cursul urmăririi

penale, s-a dispus scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, dacă din aceste elemente

noi rezultă că soluţiile de mai sus nu sunt întemeiate şi că răspunderea penală subzista.

Extinderea obiectului judecăţii fiind o sesizare a primei instante de judecată, procedura de

extindere se află sub sancţiunea nulităţii absolute, fiind un caz de nerespectare a dispoziţiilor

relative la sesizarea instanţei.

Odată extins obiectul judecăţii, în oricare din cele trei modalităţi, trebuie să se asigure

dreptul la apărare în legătură cu noile acte materiale, noile fapte penale şi noile persoane

devenite inculpaţi. Legea prevede următoarele garanţii ale dreptului la apărare după ce s-a

dispus extinderea obiectului judecăţii:

- actele materiale sau faptele penale noi trebuie puse în discuţia inculpatului, care este

ascultat şi asupra lor, cu care ocazie i se pune în vedere că are dreptul să solicite

lăsarea cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată sau amânarea ei la un alt termen, în

vederea pregătirii apărării şi propunerii de noi probe; în cazul unor noi persoane trase

la răspundere penală, trebuie să li se comunice învinuirea, să fie ascultate asupra ei şi

să li se dea posibilitatea administrării probelor necesare;

- să dispună administrarea probelor concludente şi utile solicitate de inculpat în

legătură cu obiectul extins al judecăţii

- să asigure punerea de concluzii în apare în legature cu toate actele materiale, faptele

penale şi persoanele pentru care s-a extins obiectul judecăţii.

15

CAPITOLUL AL II-LEA

EXTINDEREA CADRULUI PROCESULUI PENAL ÎN CAZUL DESCOPERIRII

UNOR ACTE MATERIALE NOI

Sectiunea I

Semnificaţia procesuală a sintagmei „acte materiale noi”

Infracţiunea – definită de legiuitor ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu

vinovăţie şi prevăzută de legea penală – are drept coresporendent în realitatea obiectivă un

fenomen complex ce îmbrăca aspectele de a fi material, uman, moral, politic, juridic.

În primul rând, infracţiunea constituie un act de conduită exterioară a omului, o

manifestare de energie fizică, de natură să aduca modificări în lumea obiectivă.2

Raportându-ne la conţinutul constitutiv al infracţiunii, la latura sa obiectivă, constatăm că

în planul dreptului material, fapta se concretizează într-o activitate desfăşurată de persoană

infractorului, o manifestare externă a acestuia, o comunicare de energie fizică ce determina o

modificare în lumea exterioară.

Elementul material este componenta principală a laturii obiective a infracţiunii şi constă

în actul material săvârşit, actul de conduită uman interzis de legea penală, el putând să apară

fie sub forma acţiunii, fie sub cea a inacţiunii.

În norma de incriminare, elementul material este desemnat - de regula - printr-un cuvânt,

printr-o expresie ce arata acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa-zisul verbum regens, de

exemplu lovire (art. 180 C. Pen) – actiunea de lovire sau de efectuare a unei violente

cauzatoare de suferinte fizice asupra corpului unei persoane, distrugere (art. 217 C. pen.) –

actiune alternativa de distrugere, degradare, aducere in stare de neintrebuintare, de

impiedicare a luarii masurilor de conservare sau de salvare a unui bun sau de inlaturare a

masurilor de conservare ori salvare a bunului, dupa ce au fost luate, etc.

2 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti 2002, p. 182

16

Acţiunea, în sensul laturii obiective a unei infracţiuni, constă într-o intervenţie activă a

infractorului, concretizata într-o activitate periculoasă, prohibita de legea penală. Ex: Furtul

simplu (art. 208 C. Pen) – actiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detentia altei

persoane fizice sau juridice.

Inacţiunea sau abstenţiunea este caracterizată de atitudinea pasivă a infractorului, în

sensul că legea îl obliga să desfăşoare o anumită activitate iar el se abţine de a o îndeplini.

Prin urmare, pentru că inacţiunea să poată fi reţinută drept element material al unei

infracţiuni, trebuie neapărat să existe o îndatorire legală că persoana respectivă să nu rămână

în pasivitate pentru a împiedica alte energii să producă urmări dăunătoare în societate. Fără o

atare îndatorire, abstenţiunea constituie un act reprobabil din punct de vedere moral,

neatragand răspunderea penală a făptuitorului.3

La unele infracţiuni, elementul material poate consta într-un singur act, la altele

presupune mai multe acte, actele materiale fiind componente ale infracţiunii ce face obiectul

judecăţii şi neavând autonomie infracţională.

Astfel din perspectiva art 335 C. proc. pen., actele materiale noi descoperite în cursul

judecăţii sunt componente ale laturii obiective ale infractiunii, ele integrându-se în mod

obiectiv în elementul material al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.4

Art 335 C. proc. pen. statuează că, atunci când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina

inculpatului date cu privire la alte acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii pentru care

a fost trimis în judecată, instanţă prin încheiere, extinde acţiunea penală cu privire la aceste

acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei.

3 Ex: Lipsirea de libertate in mod ilegal (art. 189 C. Pen.) care poate consta si dintr-o inactiune, in sensul ca persoana nu mai are posibilitatea de a se deplasa si a actiona dupa vointa sa – omisiunea de a pune in libertate o persoana atunci cand au incetat temeiurile pentru privarea sau restrangerea libertatii acesteia, de exemplu cu ocazia unui sinistru.

4 De exemplu, în cazul unei tâlharii, inculpatul a fost trimis în judecată pentru că prin ameninţare, a luat un bun mobil din posesia ori detenţia unei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. În cursul judecăţii se descoperă că inculpatul, cu ocazia săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, alături de ameninţare, a folosit şi violenta, iar în atare împrejurare, violenta constituie un act material nou de care instanţă va trebui să ţină seama în continuarea judecării cauzei.

17

Faţă de obiectul judecăţii stabilit în actul de sesizare iniţial, într-o asemenea situaţie,

instanţă se sesizează din oficiu cu judecarea actelor materiale noi.5

Caracterul unitar şi indivizibil al infracţiunii, ce presupune soluţionarea cauzei în întregul

ei, determina şi justifica existenţa şi funcţionarea instituţiei procesuale a extinderii acţiunii

penale, instituţie ce face posibilă lărgirea obiectului judecăţii, între actele nou descoperite şi

cele iniţiale existând legături de ordin substanţial, organic, care impun joncţiunea procesuală.

5 Prin sentinţa penală nr. 773/2003, Judecătoria Focşani a făcut aplicarea art. 335 Cod de procedură penală şi a

dispus reunirea cauzelor penale înregistrate la Judecătoria Focşani cu numerele 1883/2003 şi nr. 5538/2001

privind pe inculpata R.R., anulând sentinţa penală nr. 265/2002 a aceleiaşi judecătorii; în continuare, schimbând

încadrarea juridică a faptelor săvârşite, din prevederile art. 223 alin. 2, în acelea ale art. 223 alin. 3 Cod penal,

şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului judeţean Vrancea.

Tribunalul Judeţean Vrancea, la rândul său, prin sentinţa penală nr. 30/2003, a stabilit că Judecătoria Focşani

este competentă să soluţioneze cauza privind ultimele infracţiuni pentru care a fost sesizată.

Cauza a fost înaintată Tribunalului Suprem pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Totodată, împotriva sentinţei penale nr. 773/1983 a Judecătoriei Focşani, procurorul general a declarat recurs

extraordinar, susţinând că este nelegală cu privire la modul cum au fost aplicate prevederile art. 335 Cod de

procedură penală.

Critica este întemeiată.

Potrivit art. 335 Cod de procedură penală, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu

privire şi la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa,

prin încheiere, extinde acţiunea penală cu privire şi la aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea

infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei procurorului potrivit dispoziţiilor art. 333 Cod de procedură

penală, în vederea completării urmăririi penale. Dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre

definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în

raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. Din dispoziţiile legale menţionate rezultă, pe de o parte, că desfiinţarea hotărârii anterioare este de atributul

exclusiv al instanţei care soluţionează cauza în fond, iar nu al instanţei care se sesizează prin declinarea

competenţei, iar pe, de altă parte, că această măsură nu poate fi luată decât după ce instanţa care a reunit cauzele

a pronunţat o nouă hotărâre de condamnare în raport de toate actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni;

prin urmare, desfiinţarea hotărârii anterioare trebuie să fie consecinţa pronunţării unei noi hotărâri care o

înlocuieşte pe cea veche. Or, în cauză, de vreme ce Judecătoria Focşani nu a soluţionat cauza în fond şi nu a pronunţat o nouă hotărâre de

condamnare a inculpatei, cu privire la toate actele materiale ale aceleiaşi infracţiuni continuate, ea nu poate

dispune desfiinţarea hotărârii anterioare ci, constatând - după opinia sa - că în cauză sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute de art. 335 Cod de procedură penală, putea doar să schimbe încadrarea juridică în art. 223 alin 3 Cod

penal şi să-şi decline competenţa în favoarea tribunalului judeţean. Dar, din verificarea actelor dosarului se

18

Remediul procesual al extinderii acţiunii penale asigura, totodată simplificarea procedurii

judiciare, dinamizarea activităţii de judecată şi restabilirea ordinii de drept încălcate şi prin

această atingerea scopului procesului penal.

Referindu-ne la actele materiale noi, astfel cum sunt ele reglementate în art 335 C. proc.

pen., constatăm că acestea trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a determina

incidenţa acestui text de lege, în urma modificărilor intervenite prin Legea nr. 356/2006.

În mod obişnuit, dacă se descoperă săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală,

organele de urmărire penală, sunt cele care hotărăsc dacă se impune începerea urmăririi

penale şi declanşarea procesului penal pentru a se realiza tragerea la răspundere penală a

persoanei vinovate. Este posibil însă că actul material infracţional descoperit să nu fie decât

un act care, împreună cu alte acte de acelaşi gen, conturează, definesc conţinutul constitutiv

al unei infracţiuni, după cum eşti posibil ca aceste acte să fie descoperite în timpul judecăţii

in primă instanţă.

În atare condiţii, legiuitorul a ales, în mod firesc, procedeul extinderii acţiunii penale,

făcând astfel posibilă tragerea la răspundere penală pentru toate actele materiale ce alcătuiesc

conţinutul constitutiv al unei infracţiuni.

Doctrina a conturat, în linii mari, sfera actelor materiale ce pot constitui obiectul

extinderii acţiunii penale, evidenţiind că, în calitatea lor de componente ale infracţiunii şi fără

a se bucura de vreo autonomie infracţionala, asemenea acte materiale intra în conţinutul

constitutiv al infracţiunilor continuate, continue, complexe şi de obicei.

Infracţiunea continuă – formă a unităţii naturale a infracţiune – se caracterizează prin

prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii

constată că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 335 Cod de procedură penală, întrucât

faptele pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, prin rechizitoriul ulterior, nu constituie acte materiale

care intră în conţinutul infracţiunilor pentru care anterior s-a pronunţat sentinţa penală nr. 265/2002 a

Judecătoria Focşani, rămasă definitivă, faptele fiind săvârşite în concurs real, aşa încât nu este cazul reunirii

celor două cauze. În consecinţă, recursul extraordinar este întemeiat şi urmează a se admite, a se casa sentinţa penală recurată şi a

se trimite cauza pentru soluţionare Judecătoriei Focşani.

19

obiective, după momentul consumării, până în momentul epuizării prin intervenţia unei forţe

contrare.6

În această categorie a unităţii naturale de infracţiune, enumeram infracţiuni precum:

lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C. pen.), furtul de curent electric (art. 208 alin (2)

C. pen), portul ilegal de decoraţii sau semne distinctive (art. 241 C. pen.), abandonul de

familie (art. 305 lit. c) C. pen.), deţinerea de arme şi muniţii fără drept (art. 279 alin (1) C.

pen.), dezertarea (art 332 C. pen.), evadarea (art. 269 C. pen.).

De esenţa infracţiunii continue este prelungirea firească a săvârşirii în timp, deoarece

numai prin această prelungire de durată se consideră că ea atinge gradul de periculozitate

necesar pentru a fi considerată infracţiune, pentru a fi incriminata şi sancţionata de legiuitor.

Caracterul specific al infracţiunii continue constă şi în aceea că pe parcursul îndeplinirii

elementului material, pe durata realizării acestuia pot apărea şi momente fireşti de

întrerupere, de inactivitate ale subiectului activ al infracţiunii, astfel de pauze fiind dictate

de natură activităţilor desfăşurate.

Plecând de la acest criteriu, ştiinţa dreptului penal a făcut distincţie între infracţiunile

continue permanente şi infracţiunile continue succesive7. Infracţiunile continue

permanente se caracterizează prin desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere,

intervenţia făptuitorului nefiind necesară pentru prelungirea activităţii infracţionale, astfel

cum este cazul infracţiunilor de dezertare, evadare, deţinere în mod ilegal de arme. Spre

deosebire de infracţiunile continue permanente, cele succesive permit în desfăşurarea

activităţii infracţionale unele întreruperi, ceea ce determina necesitatea intervenţiei

făptuitorului în vederea prelungirii activităţii infracţionale, fără însă a transforma unitatea de

infracţiune într-o pluralitate de infracţiuni. Întâlnim asemenea situaţii în cazul portului

nelegal de decoraţii sau semne distinctive, a portului de arme fără drept.

6 Vasile Papadopol, Doru Pavel, Formele unitatii infractionale in dreptul roman, Casa de Editura si Presa “Sansa” SRL, Bucuresti, 1992, p.607 Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p.140

20

Este importantă cunoaşterea momentului consumării infracţiunii continue, dar şi a acelui

moment ce punctează epuizarea infracţiunii, căci în funcţie de desfăşurarea activităţii

infracţionale continue se stabileşte legea penală aplicabilă în cauză.

S-a decis că sunt acte materiale noi actele de sustragere de curent electric săvârşite prin

utilizarea unui gater de către inculpat trimis în judecată pentru sustragerea de curent la

utilizarea unui aparat de sudură, dar şi în culegerea fructelor de pe terenul ocupat abuziv, că

acte materiale noi ce alcătuiesc elementul material al infracţiunii continue.8

Cunoaşterea infracţiunii continue prezintă relevanţă în incidenţa cu alte instituţii de drept

penal. Astfel legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare din momentul epuizării

acesteia, moment de la care se calculează şi termentul de prescripţie a răspunderii penale 9 şi

în funcţie de care se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere10).

Tot în funcţie de desfăşurarea activităţii infracţionale continue se va stabili legea penală

aplicabilă în spaţiu, fiind recunoscută incidenţa legii penale romane, chiar dacă numai o parte

din infracţiune s-a produs pe teritoriul ţării.

Infracţiunea continuată – formă a unităţii legale de infracţiune – reprezintă o creaţie a

legiuitorului, caracterizată prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a doua sau mai

multor acţiuni (inacţiuni) ce ar putea constitui, fiecare în parte, o infracţiune de sine

stătătoare.

Fiecare dintre actele materiale au semnificaţie proprie, însă între ele există o legătură

strânsă, determinată fie de poziţia unui act material faţă de altul, elementului subiectiv care

le reuneşte şi care obliga la considerarea lor într-un tot unic.

Infracţiunea continuată se realizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale

de timp diferite, însă în realizarea aceleaşi rezoluţiuni infracţionale, a unor acţiuni sau

inacţiuni ce prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleaşi infracţiuni.

Această unitate infracţională legală s-a născut din raţiuni de răspundere penală şi de

tehnică legislativă, aflându-şi esenţa în legăturile ce unesc între ele faptele din care este

8 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 5069/1971, in R.R.D. nr. 6/1972, p. 1679 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 26/1977, in C.D. 1977, p. 29310 Trib. Mun. Bucuresti, Sectia a II-a penala, decizia nr. 185/1989, in R.R.D. nr. 9/1989, p. 59

21

alcătuită, în tripla unitate de subiect, de rezoluţie infracţională şi de conţinut al infracţiunii.

Intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii continuate de delapidare actele noi de sustragere

de bani săvârşite de factorul poştal11, sustragerile de bunuri din autoturisme descoperite ca

fiind săvârşite în aceeaşi perioadă , în acelaşi mod de a opera, de către acelaşi inculpat, chiar

dacă au fost înfăptuite în localităţi diferite12, actele materiale frauduloase descoperite a fi

folosite de inculpat alături de cele cunoscute pentru inducerea în eroare a unei persoane13, dar

şi descoperirea altor persoane induse în eroare de inculpat, în legătură cu procurarea unor

bunuri sau locuinţe14.

Infracţiunea continuată fiind alcătuită din mai multe acţiuni ce se succed la diferite

intervale de timp, s-a stabilit că data săvârşirii acestei infracţiuni este data comiterii ultimei

acţiuni sau inacţiuni. Stabilirea momentului final al executării infracţiunii continuate,

respectiv a datei când ea se consideră săvârşită prezintă un interes practic major în planul

aplicării legii penale în timp, dar şi în stabilirea răspunderii penale, în aplicarea dispoziţiilor

actelor de amnistie şi graţiere.

În cazul în care infracţiunea continuată a început când era în vigoare o lege penală, dar a

încetat când în vigoare este o nouă lege penală, nu sunt incidente dispoziţiile art 13 C. pen.

Privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, ci legea aplicabilă făptuitorului este cea în

vigoare la data încetării ultimei acţiuni. Pe de altă parte, în ipoteza în care unele acţiuni sau

numai o acţiune se comite după apariţia actului de amnistie sau graţiere, beneficiul acestor

acte de clemenţă nu se aplică infracţiunii continuate, întrucât ea se consideră săvârşită

ulterior acestui act.

În fine termenul de prescripţie a răspunderii penale va începe să curgă la data efectuării

ultimului act din componenţa infracţiunii continuate, iar în împrejurarea în care unele acte s-

au săvârşit în timpul minorităţii, iar altele după vârsta majoratului, făptuitorul va fi sancţionat

potrivit legii aplicabile majorului.15

11 Trib. Mun. Bucuresti, decizia nr. 684/1978, in Repertoriu 1976-1980, p. 19012 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 1477/1982, in C.D. 1982, p. 27713 Plenul Trib. Suprem, Decizia de indrumare nr. 5/1972, in R.R.D. nr. 7/1972, p. 10814 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 168/1983, p.249.15 Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Făurei s-a dispus trimiterea în judecată penală a inculpatului B. C. pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat prevăzute de art. 208 al.1-209 al.1 „i” şi al.3 lit.”f” C.pen. cu aplic.art.41 al.2 c.pen şi art. 37 lit.”a” C.pen

22

Posibilitatea extinderii cadrului procesual penal în cazul descoperirii unor acte materiale

noi ce intră în latura obiectivă a infractiunii care face obiectul judecăţii este posibilă,

raportându-ne la infracţiunea continuată, la orice faptă ce este susceptibila de repetabilitate,

întrucât infracţiunea continuată nu este altceva decât o infracţiune simplă, dar care se poate

repeta, care se poate relua.

Fac excepţie acele infracţiuni care prin specificul lor nu pot funcţiona în timp.

O problemă interesantă s-a ridicat în literatură de specialitate dar şi în practică judiciară,

referitor la existenţa infracţiunii continuate în cadrul infracţiunilor din culpă16. Opinia

majoritară constă în aceea că infracţiunea continuată nu este compatibilă cu faptele din culpă

comise prin acte repetate, deoarece ceea ce caracterizează infracţiunea continuată este

realizarea ei în mod treptat eşalonat, în baza unei rezoluţii specifice numai intenţiei.

Infracţiunea continuată nu este posibilă nici la infracţiunea de obicei, deoarece un singur

act nu poate constitui infracţiune, iar repetarea lui marchează deja consumarea infracţiunii.

Infracţiunea complexă reprezintă şi ea un exemplu elocvent în care instanţă poate

proceda la extinderea cadrului procesual penal în condiţiile descoperirii unor acte materiale

noi ce intră în latura obiectivă a unei asemenea infracţiuni.

Este ştiut că infracţiunea complexă – formă a unităţii legale de infracţiune apărută din

raţiuni de răspundere penală şi de tehnică legislativă şi fundamentata pe legaturi ce unesc

intre ele faptele din care este alcătuită – prezintă în conţinutul sau, ca element ori că

Din actele şi lucrările dosarului instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:La data de 15.01.2007, inculpatul a fost pus în libertate din penitenciarul unde executa o pedeapsă privativă de libertate pentru furt, a venit la bunicii săi din comună S. G. şi, având nevoie de bani, a hotărât să sustragă funii din cupru.Astfel, la data de 25.01.2001, în jurul orelor 5.45 s-a deplasat la circa 2 km. de staţia CFR Ianca şi din dreptul unor semnale feroviare a sustras 5 funii din cupru, le-a introdus într-un sac de rafie pe care-l avea asupra sa. Şi-a continuat apoi drumul pe lângă calea ferată circa 2 km. Până la locul unde se aflau alte două semnale. De aici, prin ruperea papucilor de prindere (ca în cazul precedent) a mai sustras 3 funii din cupru, introducându-le în acelaşi sac de rafie. În jurul orelor 15.30 inculpatul a hotărât să continue activitatea sa infracţionala, deplasându-se cu un tren până la staţia CFR Dedulesti şi de aici pe jos , spre staţia CFR Ianca. În dreptul unor semnale CFR, s-a oprit şi prin îndoiri repetate a rupt papucii de prindere de la 4 funii din cupru. Funiile le-a transportat din nou la domiciliul bunicilor săi, ascunzându-le în aceeaşi grămadă de coceni.Ulterior instanţa, în urma cercetărilor, a mai descoperit că în data de 26.01.2001, inculpatul s-a deplasat cu trenul din staţia CFR Făurei până la staţia CFR Ianca şi de aici pe jos către staţia CFR Urleasca. Pe parcursul deplasării, inculpatul a sustras 6 funii din cupru prin acelaşi procedeu, funii pe care le-a depozitat în aceeaşi grămadă de coceni. Astfel instanţa a procedat la extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale.

16 Costache Bulai, Bogdan Bulai, op. cit., p.215

23

circumstanţă agravantă, o acţiune sau o inacţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă

prevăzută de legea penală, astfel cum statuează dispoziţiile art. 41 (3) C. pen. Rezultă din

definită dată că în structura în structura infracţiunii complexe se include conţinutul unei alte

infracţiuni care în contextul unei asemenea sinteze juridice, îşi pierde autonomia

infracţională.

Sub aspectul obiectului infracţiunea complexă sau absorbanta se caracterizează prin

existenţa unui obiect juridic complex. De pildă infracţiunea de tâlhărie aduce atingere atât

relaţiei sociale ce asigură dreptul de proprietate, dar şi acelei valori sociale precum şi a

relaţiilor care se statornicesc în jurul valorii şi care vizează integritatea corporală sau

libertatea morală a persoanei.

Contopirea mai multor fapte într-o infracţiune unică asigura o caracterizare mai precisă a

activităţii infracţionale a făptuitorului în raport cu gradul de pericol social, iar din perspectiva

aplicării dispoziţiilor art 335 C. proc. pen., face posibilă realizarea tragerii la răspundere

penală a inculpatului pentru întreaga activitate infracţională.

Sunt acte materiale ce intră în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni complexe actele

materiale de ameninţare prin telefon descoperite a fi săvârşite ulterior ameninţării în public 17

a unui funcţionar public, precum şi expresiile jignitoare săvârşite de un funcţionar public

trimis în judecată pentru infracţiunea de purtare abuzivă în formă agravată18, dar şi

descoperirea unor acte de complicitate în sarcina inculpatului trimis în judecată ca autor al

infracţiunii complexe săvârşite în formă continuată.

În doctrina penală19, pe lângă complexitatea legală creată de legiuitor – constantă fie în

infracţiunea complexă, forma tip, caracterizată prin aceea că în structura conţinutului său

intră ca element constitutiv o acţiune incriminata de lege, că faptă de sine stătătoare, fie în

infracţiunea complexă calificată, definitivă prin accea că în conţinutul sau este inclusă că

circumstanţă agravantă o acţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea

penală – este menţionată şi complexitatea naturală.

17 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 943/1978, in C.D. 1978, p. 48118 Trib. Jud. Arges, decizia nr. 402/1980, in R.R.D. nr. 6/198119 Vasile Papadopol, Doru Pavel, op. cit. p.189

24

Astfel, complexitatea naturală decurge din includerea în mod firesc, natural, de către

infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune ori în cazul unor infracţiuni contra

persoanei – absorbirea unei infracţiuni unei infracţiuni mai uşoare în altele mai grave. Spre

exemplificare infractiunea de omor consumat cuprinde in mod natural si tentativa acestei

infractiuni, dupa cum cuprinde si elementele infrctiunilor mai puţin grave, absorbind lovirea

sau vătămarea corporală.

În asemenea cazuri, infracţiunea absorbantă nu devine o infracţiune complexă propriu-

zisă, ci ea rămâne o infracţiune simplă, căreia îi sunt aplicabile toate regulile referitoare la

această formă de unitate infracţională.

Infracţiunea de obicei sau din obişnuită, expresie a unităţii legale de infracţiune nu îşi

găseşte definiţia în partea generală a Codului penal, însă a fost consacrata în Partea specială a

aceluiaşi cod ori în alte norme speciale sub forma diferitelor tipuri particulare de infracţiuni.

Trăsătura definitorie şi care dă specificitate infracţiunii de obicei rezidă în repetarea

faptei incriminate de un număr de ori atât de mare, încât să releve o obişnuinţă a

făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia în aşa fel încât să se atribuie ansamblului de acţiuni,

de acte materiale executate, pericolul social specific infracţiunii20.

Prin urmare, conţinutul legal al infracţiunii de obicei impune repetarea faptei, elementul

material al acestei infracţiuni fiind întotdeauna alcătuit din acţiuni repetate care învederează

că în comportamentul făptuitorului o asemenea activitate a căpătat caracter de obişnuinţă.

Legea penală incriminează de pildă că infracţiuni de obicei prostituţia (art. 328 C. pen.),

cerşetoria (art. 326 C. pen.), iar anterior modificării Codului penal prin Legea nr 278/2006,

incrimina şi infracţiunea de vagabondaj (art. 327 C. pen.).

Art. 328 C. pen. cuprinde ca cerinta pentru intregirea laturii obiective a infractiunii ca

raporturile sexuale sa se realizaze cu mai multe persoane. Numarul raporturilor sexuale si al

persoanelor cu care se efectueaza este nedeterminat, dar din economia textului rezulta ca

actiunea trebuie repetata de atatea ori incat sa capete caracterul unui anumit mod de viata, o

20 Costica Bulai, op. cit., p.219

25

obisnuinta, iar acest caracter rezulta si din numarul mare de persoane cu care se intretin astfel

de acte sexuale.

In ceea ce priveste cersetoria caracterul de repetitivitate al actiunii este prevazut in insusi

textul de lege (art. 326 C. pen.) : „consta in fapta persoanei care, avand capacitatea de a

munci, apeleaza in mod repetat la mila publicului, cerand ajutor material.

În planul laturii obiective, infracţiunea de obicei se compune întotdeauna din mai multe

acţiuni care, nu intră sub incidenţa legii penale, însă ele devin pedepsibile şi atrag

răspunderea penală de îndată ce sunt reluate într-o asemenea măsură în care să releve o

deprindere a celui ce le-a săvârşit. Se poate afirma, fără teamă de a greşi, ca repetarea,

reluarea este trăsătura constitutivă a conţinutului unei asemenea infracţiuni. Astfel se pot

descoperi acte materiale noi şi în cazul infracţiunilor de obicei de tăieri de arbori sub

valoarea sau volumul care atribuie fapte caracter infracţional, dar a căror repetare – devenită

deprindere, obicei – atrage incidenţa incriminării lor, precum şi descoperirea unor noi acte de

prostituţie ori de cerşetorie.

În mod greşit s-a susţinut în practică judiciară21 că în cazul infracţiunii de obicei nu se

mai impune extinderea acţiunii penale pentru o faptă de cerşetorie săvârşită în aceeaşi

perioadă, dar într-o altă localitate arătându-se că dacă pentru faptele săvârşite într-o altă

localitate s-a pronunţat o hotărâre definitivă cu ocazia judecării ulterioare a faptelor se va

dispune încetarea procesului penal în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. j) C. proc. pen.,

pe temeiul existenţei autorităţii de lucru judecat.

Şi în literatura de specialitate22 a fost exprimată o asemenea orientare, deducându-se că

cerşetoria este o infracţiune continua de obicei şi presupune apelarea la mila publică a

făptuitorului, ca îndeletnicire şi de aceea practicarea cerşetoriei în două oraşe diferite, dar în

aceeaşi perioadă, constituie două infracţiuni distincte. „obiceiul” şi „infracţiunea de obicei”

sunt privite însă de autor în afară obiectivităţii şi materialităţii actelor care, prin repetarea lor

– într-o anumită maniera şi cu o anumită frecvenţă – se transformă în reflex social şi de aceea

este considerată ca firească uitarea unora din aceste acte materiale.

21 Trib. Suceava, decizia nr. 76/200122 Vasile Dinu, Limitele judecatii in prima instanta si extinderea acestor limite, in Pro Lege nr. 1/1991, p. 24

26

În atare împrejurări actele materiale de cerşetorie alcătuiesc conţinutul constitutiv al unei

singure infracţiuni, iar instanţă de judecată avea obligaţia reunirii acelor cauze în vederea

judecării lor împreună, şi nu a omiterii actelor materiale săvârşite în altă localitate, în sensul

uitării lor.

Un argument în acest sens este acela că legea nu stabileşte numărul de acte necesar

pentru a fi realizată obişnuită, iar în lipsa unei astfel de precizări, organului judiciar îi revine

sarcina de a aprecia, în raport de împrejurările cauzei şi pornind de la totalitatea

manifestărilor ce se înscriu în conţinutul constitutiv al infracţiunii, dacă fapta, aşa cum a fost

repetată de făptuitor, poate conduce la ideea unei obişnuite.

Şi în cazul infracţiunii de obicei, momentul consumării, constând în producerea

urmărilor socialmente periculoase, nu coincide cu cel al expulzării activităţii infracţionale.

Infracţiunea de obicei este considerată a se consuma în momentul în care conţinutul sau legal

a fost realizat, cu alte cuvinte, atunci când activitatea desafasurata de făptuitor se înscrie în

tiparul textului incriminator, îndeplinindu-se astfel cerinţele normei de incriminare, iar

activitatea infracţională, privită în unitatea ei, poarta caracterul de obişnuinţă, de îndeletnicire

din partea subiectului activ al infracţiunii.

Infracţiunea de obicei se epuizează când activitatea infracţională a încetat, indiferent de

cauza ce a determinat aceasta, iar stabilirea momentului epuizării prezintă relevanta juridică

deosebită, atât în planul dreptului material, cât şi în plan procesual penal.

În toate cazurile expuse anterior, actele materiale noi – analizate în contextul art. 335 C.

proc. pen. – trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, în mod cumulativ, pentru a face

funcţionale prevederile privind extinderea acţiunii penale.

Astfel noile acte materiale trebuie descoperite „aflate” de către instanţă de judecată în

cursul cercetării judecătoreşti, nepunându-se problema descoperirii unor acte materiale noi

până la începerea cercetării judecătoreşti, întrucât până în acest moment nu asistăm decât la

îndeplinirea unor acte administrativ judiciare.

Doar după administrarea unui mininim de probe se pot descoperi şi alte acte materiale ce

intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii.

27

Pe linia aceluiaşi raţionament logic, reiese că, dacă descoperirea noilor acte materiale s-ar

concretiza într-un moment ulterior teminarii cercetării judecătoreşti, nici atunci atunci nu s-ar

mai putea pune problema extinderii acţiunii penale, deoarece extinderea ar impune o

prelungire a activităţii cercetării judecătoreşti şi implicit acordarea unui termen în vederea

pregătirii apărării, or procesul penal a trecut deja în faza dezbaterilor, moment procesual ce

face că obiectul judecăţii să fie pe deplin conturat, nemaiexistând posibilitatea modificării lui.

Pe de altă parte o condiţie imperativă a extinderii acţiunii penale – şi deci a cadrului

procesual penal – este aceea ca actele materiale noi să poate fi incluse în conţinutul

constitutiv al infracţiunii ce face obiectul judecăţii.

A rezultat astfel , că pot constitui acte materiale noi care întregesc elementul material şi ,

în mod firesc, latura obiectivă a unei infracţiuni acele acte materiale nou descoperite, ce se

încadrează perfect în conţinutul constitutiv al unor infracţiuni continue, continuate, complexe

şi de obicei.

În asemenea ipoteze , având în vedere că acţiunea penală a fost pusă în mişcare pentru

infracţiunea respectivă încă din faza de urmărire penală, este suficient că instanţă de judecata

să procedeze la extinderea acţiunii penale.

Sectiunea a II-a

Aspecte diferenţiale între actele materiale noi şi faptele noi

Este posibil ca în timpul judecăţii să se descopere în sarcina inculpatului date cu privire la

săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru

care acesta este trimis în judecată.

Trebuie subliniat faptul că, în această ipoteză, spre deosebire de situaţia în care se

descoperă acte materiale noi, faptele nou descoperite prezintă autonomie infracţională, ele

nefiind, deci elemente ale laturii obiective ale infracţiunii ce face obiectul judecăţii. Spre

exemplu, în cazul judecării unei delapidări, se constată că inculpatul săvârşise şi infracţiunea

de fals material în înscrisuri oficiale. În legătură cu fapta care se judecă, dar care, în acelaşi

28

timp, se bucura de autonomie infracţională. În exemplul dat, infracţiunea de delapidare,

aflându-se în concurs real cu infracţiunea de fals, impune extinderea procesului penal pentru

alte fapte, în vederea unei complete soluţionări a cauzei.

Legăturile dintre infracţiuni pot fi conexe sau corelative. Dintr-o asemenea perspectivă,

delapidarea şi falsul se afla în concurs cu conexitate etiologică, cf. art. 33 lit. a) C. pen. text

de lege ce statuează că există concurs de infracţiuni, chiar dacă una dintre ele a fost comisă

pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.

Există un raport de corelativitate între două infracţiuni când săvârşirea unei infracţiuni

este condiţionată de săvârşirea unei alte infracţiuni, în această situaţie având o infracţiune

antecedenta şi o infracţiune subsecventă. De pildă nu s-ar putea constitui infracţiunea de uz

de fals fără că anterior, să se fi comis o infracţiune de fals şi în acelaşi sens, nu poate există o

infracţiune de tăinuire dacă înainte nu s-a comis un furt.

În cazul infracţiunilor conexe, legătura derivă din modul de săvârşire a infracţiunii ori din

împrejurări de timp, de loc, existenţa unei infracţiuni depinzând de existenţa celeilalte.

Bunăoară o infracţiune de inselaciunese săvârşeşte printr-o infracţiune de fals.

În cazul extinderii reglementate de art. 336 C. proc. pen., faptele noi reprezintă, în sine,

fapte prevăzute de legea penală, cu conţinut distinct de infracţiunea ori infracţiunile ce

formează obiectul judecăţii, aflându-se faţă de acestea într-unul din cazurile de conexitate

reglementate de art 34 C. proc. pen. Ori în cazul de indivizibilitate prevăzută de art. 33 din

acelaşi cod.

În conformitate cu dispoziţii art 33 lit. a) C. pen. există concurs real de infracţiuni când

două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte ca aceasta să fi

fost condamnata pentru vreuna din ele, chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru

săvârşirea sau ascunderea altor infracţiuni.

Concursul real se mai numeşte şi concurs material ori concurs prin mai multe acţiuni sau

inacţiuni, semnificând acea formă a concursului de infracţiuni ce se realizează prin săvârşirea

mai multor infracţiuni, ca urmare a mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte.

29

Această caracteristică a concursului real se deduce implicit şi din dispoziţiile art 33 lit. b)

C. pen., care reglementează concursul ideal sau formal şi care prevăd că există concurs

formal când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în

care a avut loc, dar şi a urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor

infracţiuni.

Infracţiunile pe care le reuneşte concursul real apar în mod succesiv, între ele

intercalându-se perioade de timp diferite.

Infracţiunile săvârşite de o persoană pot fi de aceeaşi natură şi atunci concursul devine

omogen (înşelăciune – înşelăciune), dar pot fi şi de natură diferită, determinând concursul

eterogen (violare de domiciliu – fals intelectual).

Între infracţiunile aflate în concurs se pot stabili anumite legături interne, de ordin,

obiectiv, ce coexsita cu legăturile de ordin subiectiv, generate, în primul rând, de faptul că

aceeaşi persoană este subiectul activ, întrucât unitatea de subiect este de esenţa concursului

de infracţiuni.

Condiţia este îndeplinită şi atunci când infractorul are calitatea de participant la

infracţiunile comise.

În funcţie de legăturile care există între infracţiunile în concurs, se disting două

modalităţi: concursul real simplu şi concursul real cu conexitate.

Concursul real simplu se distinge prin aceea că printre infracţiunile aflate în concurs nu

există o legătură obiectivă, singura legătură fiind cea personală, unitatatea de subiect

caracterizând concursul de infracţiuni.

Concursul real calificat sau caracterizat ori cu conexitate presupune existenta anumitor

legături, conexiuni între infracţiunile concurente comise de aceeaşi persoană.

Literatura juridică menţionează în contextul acestor conexiuni : conexitatatea topografica

– ce presupune o legătură de spaţiu, de loc între infracţiunile comise; conexitatea cronologică

– ce implică săvârşirea infracţiunilor simultan sau succesiv; conexitatea consecventionala –

în care o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea unei alte infracţiuni;

30

conexitatea etiologică – în care o infracţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea unei

alte infracţiuni; conexitatea accidentală – când o infracţiune este întâmplător legată de o altă

infracţiune.

Dintre formele posibile de conexitate ce pot exista între infracţiunile aflate în concurs,

legea penală – în art. 33 lit. a) C. pen. – a reţinut doar două , şi anume conexitatea etiologică

şi conexitatea consecventionala. Legiuitorul roman a înţeles să consacre, astfel, existenta

concursului de infracţiuni în cazul unor legături foarte strânse între respectivele infracţiuni.

Conexitatea este, deci, situaţia juridică descrisă prin faptul că între două sau mai multe

infracţiuni există o legătură care impune judecarea lor simultană la aceeaşi instanţă.

În doctrina se face distincţie între conexitatea subiectivă, în cazul în care legătura dintre

infracţiuni se face prin mijlocirea infractorului care le-a săvârşit şi conexitatea obiectivă,

unde legătura este dată de legături ce se referă la locul, timpul , modul de săvârşire a

infracţiunilor.

Codul de procedura penală prevede în mod expres trei cazuri de conexitate şi un ultim

caz, cu un caracter mai general, în care orice altă legătură dintre cauze poate impune reunirea

acestora pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei.

Astfel, există conexitate, cf. art. 34 C. proc. pen. În următoarele cazuri :

- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite de una sau

mai multe persoane împreună, în acelaşi timp sau în acelaşi loc;

- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp sau în loc diferit, după

o prealabilă înţelegere între infractori;

- când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau o ascunde

comiterea altei infracţiuni ori pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la

răspunderea penală a făptuitorului altei infracţiuni;

- când între două sau mai multe infracţiuni există legătura şi reunirea cauzelor se

impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

31

Au existat ample discuţii în doctrina penală şi s-au pronunţat soluţii contradictorii în

practică judiciară, sub imperiul codului penal anterior, referitoare la comiterea unei

infracţiuni pentru a înlesni săvârşirea unei alte infracţiuni.

S-a susţinut că într-un asemenea caz nu s-ar realiza un concurs de infracţiuni ci,

dimpotrivă, o singură infracţiune – infracţiunea scop – deoarece infracţiunea mijloc nu ar

avea autonomie infracţională şi ar fi absorbită de către infracţiunea scop.

Opinia a fost de la bun început combătuta în literatura juridică, apreciindu-se, pe bună

dreptate, că nu se ţinea seama de realitatea practică, constând în săvârşirea a doua infracţiuni

distincte, pe care legiuitorul nu a înţeles să le reunească în cadrul unei unităţi legale de

infracţiuni.

Mai mult, opţiunea pentru soluţia unitară de infracţiune nu se poate justifica în ipotezele

în care infracţiunea mijloc este mai gravă decât infracţiunea scop. Spre exemplu, uciderea

grănicerului – infracţiune mijloc – pentru trecerea frauduloasă a frontierei – infracţiunea

scop.

Conexitatea etiologică presupune o legătură mijloc-scop între infracţiunile comise, atât

infracţiune mijloc, cât şi cea scop fiind săvârşite cu intenţie, hotărârea de a le săvârşi fiind

luată de infractor anterior comiterii ambelor infracţiuni. De pildă, pentru a înlesni

delapidarea, funcţionarul falsifica evidenţele de intrare a bunurilor în gestiune.

Conexitatea consecventionala presupune o legătură de la cauză la efect sau de la

antecedenta la consecinţă între infracţiunile aflate în concurs, în sensul că se comite o

infracţiune pentru a acoperi săvârşirea unui omor, este ucis martorul ocular ori pentru a

împiedica descoperirea unei delapidări, se falsifică actele de evidentă.

Infracţiunea efect, în această conexitate consecventionala, este comisă întotdeauna cu

intenţie, infracţiunea cauza putând fi săvârşită atât cu intenţie cât şi din culpă23.

Hotărârea de a săvârşi infracţiunea efect este luată după comiterea infracţiunii cauză,

rezultând că, în cazul conexităţii consecventionale, perioada internă, procesul luării

23 Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal roman. Partea generala, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2007, p. 274

32

rezoluţiunii infracţionale ce va însoţi şi dirija activitatea materială vor cunoaşte două etape

specifice celor două infracţiuni. Cu alte cuvinte, hotărârea infracţională – proces psihic intern

– este distinctă în cazul infracţiunii cauză şi în cazul infracţiunii efect.

Conturarea hotărârii infracţionale se produce în psihicul subiectului în cadrul perioadei

interne în care se disting cele trei momente – naşterea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea

hotărârii de a săvârşi infracţiunea, mai întâi pentru infracţiunea cazua apoi pentru

infracţiunea efect, fiecare dintre acestea fiind determinate de un anumit mobil. Spre exemplu,

pentru a împiedica descoperirea unei ucideri din culpă comise într-un accident de circulaţie,

conducătorul auto părăseşte locul accidentului.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 lit b) C. pen. există concurs ideal de infracţiuni atunci când o

acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut

loc şi următorilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.

În literatura juridică, această instituţie mai poartă numele de concurs printr-o singură

acţiune sau inacţiune, ce cuprinde , comprimate, elemente obiective şi subiective, ale mai

multor infracţiune.

Această formă a concursului de infracţiuni se caracterizează prin aceea că, deşi

făptuitorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune din cele incriminate de legea penală,

comportamentul ilicit este exprimat într-un asemenea context, încât fapta comisă realizează

cumulativ elementele constitutive ale conţinuturilor concrete a doua sau mai multe

infracţiuni24.

Infracţiunile săvârşite în concurs ideal pot fi de aceeaşi natură, caz în care concursul este

omogen , ori de natură diferită, concursul fiind eterogen.

În jurisprudenţa s-a decis în mod constant că există concurs ideal de infracţiuni când

„prin fapta conducătorului unui autocamion se distruge din culpă un alt vehicul şi se

provoacă totodată, rănirea gravă a unei persoane, ori prin încălcarea normelor legale de

protecţie a muncii se produce şi o vătămare corporală gravă a unei persoane25.

24 Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, op. cit. p. 15225 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 335/1972, in C.D., 1972, p.294

33

De asemenea , există concurs ideal de infracţiuni şi în cazul în care violentele exercitate

la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie au fost îndreptate împotriva unui funcţionar ce

îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi se găseşte în exerciţiul

funcţiunii, activitatea ilicită întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de tâlhărie şi

ultraj26.

Va exista concurs ideal de infracţiuni şi în contextul în care prin aceeaşi acţiune sau

inacţiune se realizează conţinutul mai multor infracţiuni de acelaşi fel. Spre exemplificare,

dacă prin conducerea imprudenta a unui autovehicul sunt rănite grav două persoane, se

realizează conţinutul a doua infracţiuni de vătămare din culpă, ştiut fiind că în materia

infracţiunilor contra persoanei – altele decât cele îndreptate contra vieţii, unde legiuitorul, din

pluralitatea de victime, a creat o unitate legală sub forma infracţiunii complexe – pluralitatea

de subiecţi pasivi determinand chiar în cazul unităţii de acţiune sau inacţiune, o pluralitate de

infracţiuni.

De cele mai multe ori însă, infracţiunile săvârşite în concurs ideal sunt de natură

diferită. De pildă, prin nerespectarea regulilor de circulaţie se realizează distrugerea din

culpă a autovehiculului şi vătămarea gravă a integrităţii corporale ori uciderea din culpă a

unei persoane.

Raportându-ne la latura subiectivă – atitudinea psihică, alcătuită din elemente

intelective, volitive şi afective, ce determina şi însoţesc actul fizic de executare – trebuie

remarcat faptul că infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite cu intenţie directă,

unele, sau cu intenţie indirectă altele; cu intenţie unele şi din culpă altele, după cum toate pot

fi săvârşite din culpă.

Conexitatea şi indivizibilitatea prezentate anterior produc în plan procesual penal

reunirea cauzelor în faţa aceleiaşi instante şi prorogarea competenţei în favoarea acestei

instante , iar instituţia oferită de către legiuitor organului judiciar este aceea a extinderii

procesului penal la fapte conexe şi corelative, instituţie menită să înfăptuiască o judecare

simultană, de către aceeaşi instanţă, a cauzei penale şi să facă posibilă evitarea pronunţării

unor hotărâri contradictorii.

26 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 1504/1973, in C.D. 1973, p. 357

34

Extinderea acţiunii penale prin menţinerea cadrului procesual cu privire la aceeaşi ori

aceleaşi fapte, precum şi extinderea cadrului procesual penal la fapte conexe şi corelative,

ambele caracterizate de elemente definitorii distincte, însă prezentând, în acelaşi timp, o serie

de aspecte comune, reprezintă instrumente reale de realizare a unui act de justiţie eficient şi

cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

Atât extinderea acţiunii cu privire la alte acte materiale cât şi extinderea procesului penal

referitor la fapte noi operează numai cu ocazia judecăţii în prima instanţa şi nicidecum în

etapele în care se exercita controlul judiciar, o asemenea concluzie fiind fundamentata pe

dispoziţiile art 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., care statuează asupra soluţiilor ce pot fi

pronunţate de instanţă de apel, făcând trimitere doar la art. 345 şi urm. Din acelaşi cod, în caz

de admitere a apelului, de desfiinţare a hotărârii primei instante şi pronunţarea unei noi

hotărâri, legiuitorul neînţelegând să se refere şi la dispoziţiile art. 335 ori art. 336 C. proc.

pen.

O extinderere a procesului penal la nivelul instanţelor de apel şi de recurs ar lipsi

judecata de parcurgerea celui mai important grad de jurisdicţie prevăzut de lege, şi

anume judecata în prima instanţă.

Prin urmare, în situaţia în care la nivelul judecăţii în apel sau recurs s-ar descoperi date cu

privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea ce

constituie obiectul apelului său recursului, nu se va putea proceda la extinderea procesului

penal şi nici la trimiterea cauzei spre rejudecare, soluţia justă reprezentând-o declanşarea

unui nou proces penal, cu parcurgerea obligatorie a fazei de urmărire penală pentru fapta nou

descoperită.

Funcţionarea instituţiei extinderii acţiunii penale şi a celei referitoare la extinderea

procesului penal la fapte noi implică, în mod imperativ, descoperirea unor date noi în cursul

judecăţii în prima instanţă, ceea ce presupune administrarea unui minim de probe. Şi într-un

caz şi în celălalt, instanţă de judecata va putea aprecia asupra oportunităţii aplicării art. 335,

respectiv 336 C. proc. pen. doar în urma evaluării probelor.

35

În fine apreciem necesar a mai sublinia că noţiunea de „date” folosită în text nu este

sinonimă cu aceea de „probe”. Considerăm că utilizarea de către legiuitor a termenului de

„date” este expresia faptului că, pentru a se proceda la extinderea obiectului judecăţii,

instanţă nu trebuie să se găsească, în mod necesar, în faţa unui probatoriu complet privind

obiectul extinderii procesului.

Dacă extinderea procesului penal ar constitui o soluţie fundamentală pe un probatoriu

complet, ea ar echivala cu o pronunţare anticipată asupra fondului cauzei, ceea ce ar fi

contrar legii27.

Extinderea procesului penal se constituie într-o măsură procesuala prealabilă judecării

cauzei, iar prin natura şi implicaţiile sale juridice, instituţia extinderii obiectului judecăţii

pregăteşte această judecată, neputând însă prejudeca soluţia procesului şi nici modifica

normele de desfăşurare în continuare a procesului.

Sectiunea a III-a

Punerea în mişcare a acţiunii penale şi extinderea acţiunii penale

Acţiunea penală este mijlocul legal prin care se realizează , în justiţie, tragerea la

răspunderea penală şi pedepsirea inculpatului28. Acţiunea antrenează procesul penal în tot

cursul său până la rezolvarea acestuia ori până la epuizarea sau stingerea acţiunii.

Încercând o definiţie non juridică a conceptului de acţiune penală, am putea afirma că

aceasta este energia de care are nevoie procesul penal pentru că organul judiciar să găsească

dezlegarea conferită de legiuitor într-o anumită cauza penală.

Prin noţiunea de acţiune penală se înţelege atât dreptul la acţiune penală, cât şi mijlocul

ori instrumentul de manifestare, valorificare ori exercitare a dreptului. Dreptul de acţiune

penală există în mod virtual din momentul incriminării de către legiuitor a unei fapte, însă el

devine exercitabil, în mod concret, din momentul săvârşirii infracţiunii.

27 Dorin Clocotici, Extinderea procesului penal, in R.R.D., nr. 12/1976, p. 5228 Nicolae Volonciu, op. cit., p. 220

36

Acţiunea penală parcurge, din momentul iniţierii sale şi până la epuizare, o continuă

activitate ce constă şi se materializează, în acelaşi timp, într-o varietate de acte şi măsuri

procesuale şi procedurale şi care se încheie în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale marchează în plan procesual penal crearea

cadrului legal al tragerii la răspunderea penală, ulterior strângerii probelor ce conferă

suficiente temeiuri despre existenţa infracţiunii, precum şi referitor la persoană ce a săvârşit-

o şi la vinovăţia acesteia. În literatură de specialitate s-a precizat, în mod îndreptăţit, că

existenţa acestor probe nu trebuie înţeleasă în sensul conturării unor convingeri certe privind

fapta şi vinovăţia persoanei respective, întrucât o astfel de convingere poate există doar în

momentul pronunţării hotărârii. Ceea ce trebuie să asigure probele în această materie este

garanţia trecerii de la actul proceual al învinuirii la acela al inculpării.

Este firesc că uneori, ca urmare a datelor şi probelor existente, momentul învinuirii să

coincidă, să se suprapună peste cel al inculpării, într-o asemenea ipoteza punerea în mişcare a

acţiunii penale având loc odată cu începerea urmăririi penale.

În general, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc în faza de urmărire penală, dar în

mod excepţional poate fi iniţiată şi în faza de judecată a procesului penal, în cazul extinderii

procesului penal pentru alte fapte ori cu privire la alte persoane, conform reglementării

prevăzute de art. 336, respectiv art. 337 C. proc. pen.

Înainte de a proceda la evaluarea actelor prin care se pune în mişcare acţiunea penală, se

impune a preciza că, dacă începerea urmăririi penale se poate porni chiar dacă nu este

cunoscut făptuitorul – aşa-numita urmărire penală in rem vizând doar fapta - punerea în

mişcare a acţiunii penale neputându-se face in rem, ci numai in personam, adică în

considerarea persoanei ce urmează a fi trasă la răspundere penală.

Articolul 9 din C. proc. pen. statuează că acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de

inculpare prevăzut de lege. Procurorul poate pune acţiunea penală prin ordonanţă, în cursul

urmăririi penale, ori prin rechizitoriu, la finalizarea urmăririi penale, dar şi prin declaraţia

verbală, în cursul judecăţii, în condiţiile extinderii procesului penal pentru alte fapt ori

pentru alte persoane.

37

Procurorul este titularul principal al acţiunii penale, deţinând prerogative în planul

funcţiei de inculpare. Legiuitorul a responsabilizat însă şi instanţă de judecată în punerea în

mişcare a acţiunii penale, conferind acesteia posibilitatea legală de a proceda din oficiu la

extinderea procesului penal cu privire la fapte noi ori la alte persoane, în condiţiile art. 336,

respectiv art. 337 C. proc. pen., atunci când procurorul nu participa la judecată, desigur, cu

îndeplinirea condiţiilor cerute de lege.

De asemenea, prin introducerea instituţiei plângerii împotriva soluţiilor adoptate de

procuror, instanta de judecată, în urma admiterii unei asemenea plângeri, poate dispune, prin

încheiere, în urma desfiinţării soluţiei procurorului, reţinerea cauzei spre judecare, apreciind

ca suficiente probele existente la dosar, împrejurare în care asistăm la punerea în mişcare a

acţiunii penale.

În fine, reglementarea anterioară apariţiei Legii nr 356/2006 şi a O.U.G. nr. 60/2006

prevedea procedura plângerii penale directe adresate de către persoana vătămată instanţei de

judecată, în condiţiile art. 279 alin (2) lit. a) C. proc. pen. – dispoziţii în prezent abrogate –

situaţie în care prin încheiere, instanţă punea în mişcare acţiunea penală.

Aşadar punerea în mişcare a acţiunii penale diferă în funcţie de faza procesului în care

are loc. Astfel procurorul pune în mişcare acţiunea penală din oficiu ori la propunerea

organului de cercetare penală, pronunţând o ordonanţă în conformitate cu art. 235 alin (1) şi

(2) C. proc. pen.

Atunci când acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale,

procurorul va întocmi rechizitoriul prin care se va proceda la punerea în mişcare a acţiunii

penale, dispunând trimiterea în judecată, în condiţiile art. 262 alin. (1) pct. (1) lit. a) C. proc.

pen., când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de

învinuit, iar acesta răspunde penal.

După punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul capăta statut de inculpat şi, în

acelaşi timp, de parte în procesul penal, beneficiind de garanţii, drepturi procesuale, dar

având şi obligaţii procesuale.

38

Raportându-ne la actele procesuale prin care se pune în mişcare acţiunea penală – fie în

cursul urmăririi penale, fie la finalizarea acesteia, prin trimiterea în judecată, în baza

rechizitoriului, în acest din urmă caz, actul de inculpare având dublă funcţie, atât de punere în

mişcare a acţiunii penale, cât şi de sesizare a instanţei de judecată – este important de spus că

aceste acte trebuie să răspundă exigentelor sub aspectul temeiurilor de fapt şi de drept ale

inculpării, justificând urmărirea penală.

Din această perspectivă, s-a considerat că împrejurarea când prin rechizitoriu nu s-a

dispus în mod expres punerea în mişcare a acţiunii penale este lipsită de relevanţă juridică,

atâta vreme cât din prevederile legale incidente nu reiese că o astfel de menţiune are caracter

obligatoriu.

Numai în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale,

prin ordonanţă, aceasta trebuie să se dispună expres, în ipoteza în care urmărirea penală s-a

desfăşurat fără acţiune pusă în mişcare, luarea unei asemenea măsuri procesuale ce se

suprapune cu dispoziţia de trimitere în judecată nefăcând necesară menţiunea expresă vizând

punerea în mişcare a acţiunii penale.

Pentru ca instanţă de judecata să se considere legal sesizată, actele de dispoziţie ale

procurorului trebuie să fie consemnate expres, clar, concis, nelăsând loc vreunui echivoc.

Dispozitivul rechizitoriului poate cuprinde şi dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii

penale, în cazul în care urmărirea penală a fost efectuată fără acţiune penală pusă în mişcare,

precum şi dispoziţia de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale

pentru unele fapte şi persoane, atunci când se impune.

Considerăm că lipsă din rechizitoriu a dispoziţie de punere în mişcare a acţiunii penale

echivalează cu absenţa unui act esenţial al urmăririi penale şi atrage în mod firesc,

nelegalitatea trimiterii în judecată.

Reiese aşadar, că punerea în mişcare a acţiunii penale nu este şi nu trebuie privită ca o

simplă formalitate procesual penală ce poate fi neglijata întrucât prin natură, efectele sale

juridice, ea se constituie într-un moment de răscruce al procesului penal, având valenţe

39

deosebite pe drumul tragerii la răspundere a făptuitorului – de fapt, a învinuitului, devenit

astfel inculpat.

Procurorul poate proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale, astfel cum am arătat

anterior, şi în contextul procesual al extinderii procesului penal pentru alte fapte, precum şi

cu privire la alte persoane, iar în aceste situaţii el poate cere extinderea obiectului judecăţii

prin simpla declaraţie de punere în mişcare a acţiunii penale.

Astfel, în condiţiile participării la judecata a procurorului şi a descoperirii, pe parcursul

cercetării judecătoreşti, a unor date privind săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea

penală în sarcina inculpatului trimis în judecată – fapta ce trebuie să aibă legături cu

infracţiunea ce face obiectul judecăţii – dispoziţiile legale ce disciplinează extinderea

procesului penal la aceste noi fapte dau procurorului posibilitatea legală de a cere nu doar

extinderea procesului penal ci de a pune în mişcare acţiunea penală, prin declaraţie, în şedinţa

de judecată.

O situaţie similară întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte

persoane.

Atunci când instanţă de judecată găseşte întemeiată cererea procurorului în vederea

extinderii procesului penal şi în ceea ce priveşte fapta nou descoperită ori în ceea ce priveşte

persoana nou descoperită, prin punerea în mişcare a acţiunii penale de către procuror,

procedează la judecarea cauzei în întregul ei.

Se impune a preciza că acţiunea penală se pune în mişcare de către procuror numai

după ce acesta a formulat, în prealabil către instanţă de judecată cerere de extindere a

procesului penal, iar instanţă a apreciat această cerere întemeiată.

Cu alte cuvinte, instanţă de judecată nu poate lua act de extinderea învinuirii făcute de

procuror – fie în planul unor noi fapte, fie în cel ce vizează alte persoane – câtă vreme

procurorul nu a formulat o cerere de extindere a procesului penal adresată instanţei, iar

instanţă nu a admis extinderea.

O asemenea soluţie se impune, deoarece, în condiţiile participării procurorului la

judecată, dacă acesta nu solicită extinderea procesului penal, instanţă de judecată nu poate

40

avea nicio iniţiativa în această privinţă, ea manifestându-şi prerogativele de extindere a

procesului penal, din oficiu, doar în acele situaţii în care procurorul nu participa la judecată.

Instanţă de judecată deţine, după cum a rezultat, atribuţii în vederea punerii în mişcare a

acţiunii penale; astfel , în contextul în care procurorul nu participa la judecata – este adevărat,

în mod concret, într-un număr foarte redus de cazuri – instanţa poate proceda din oficiu, la

extinderea procesului penal cu privire la alte fapte sau cu privire la alte persoane, în condiţiile

art. 336 , respectiv art. 337 C. proc. pen.

Extinzând din oficiu procesul penal, desigur în urma constatării îndeplinirii conditiiloor

cerute de lege şi procedând la judecarea cauzei în întregul ei, instanţă de judecată pune în

mişcare acţiunea penală cu privire la alte fapte sau la alte persoane.

O situaţie cu totul aparte o constituie încheierea pronunţată de instanţă de judecată în

aplicarea dispoziţiilor art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. proc. pen. ştiut fiind că instituţia plângerii

împotriva soluţiilor procurorului a generat ample controverse doctrinare şi în acelaşi timp a

bulversat jurisprudenţa.

Instituţie considerată de unii autori drept un pas important spre privatizarea procesului

penal, plângerea împotriva soluţiilor procurorului a determinat conturarea unei problematici

juridice destul de delicate, şi anume aceea referitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale

şi a actului de inculpare în ipoteza în care judecătorul pronunţa soluţia admiterii plângerii,

prin încheiere şi, desfiinţând rezoluţia sau ordonanţa atacată, în condiţiile suficientei probelor

existente la dosar, reţine cauza spre judecare în complet legal constituit.

Nici doctrină şi nici practica judiciară nu s-au pronunţat în mod tranşant cu privire la

această chestiune, ci s-au mulţumit doar să reproducă prevederea din cuprinsul textului,

suficient de neclară şi ambiguă.

Astfel dispoziţiile art. 278¹ alin. (9) C. proc. pen. prevăd că în acest caz, actul de sesizare

al instanţei îl constituie plângerea persoanei, respectiv a persoanei vătămate, precum şi a

oricărei persoane ale cărei interese legitime sunt vătămate. Spre exemplificare, într-o speţă, s-

a menţionat pur şi simplu că acţiunea penală este pusă în mişcare împotriva inculpatului,

actul de sesizare fiind plângerea petentei, fără a se face însă vreo referire la titularul acţiunii

41

penale ori la felul actului de punere în mişcare a acţiunii penale. Într-un mod similar s-a

procedat şi într-o alte speţă, în care s-a dispus ca, în baza art. 278¹ alin. (9) C. proc. pen.,

instanţă constată că este sesizată prin plângerea persoanei vătămate, punând în mişcare

acţiunea penală împotriva acelui inculpat.

Abordarea chestiunii vizând actul şi titularul punerii în mişcare a acţiunii penale, în acest

caz, impune luarea în considerare a două situaţii. Prima se referă la cazul în care procurorul a

dispus anterior prin ordonanţa punerea în mişcare a acţiunii penale, iar ulterior s-a stins

acţiunea penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată, după caz, scoatere de sub urmărire

penală ori încetarea urmăririi penale.

S-a susţinut în literatura de specialitate că lucrurile ar fi simple, în sensul că prin

încheierea pronunţată de către instanţa de judecată de admitere a plângerii şi de desfiinţare a

ordonanţei atacate s-ar proceda de fapt la redeschiderea ordonanţei iniţiale a procurorului, iar

calitatea de inculpat s-ar deduce în mod implicit.

Un alt argument ar fi acela ca legea neprevăzând o asemenea procedura, s-ar rasturna

toate principiile in materie de inculpare, iar prin admiterea posibilitatii ca instanta penala sa

se erijeze in titular al actiunii penale – prin procedeul redeschiderii ei – ar deveni evidenta

situatia de incompatibilitate si flagranta incalcare a exigentelor art. 6 din Conventia

europeana a drepturilor omului.

S-a susţinut că, în lumina noilor modificări ale Codului de procedura penală, ce

echivalează practic cu revenirea la formula Codului de procedura penală din 1936, s-ar

impune redefinirea acţiunii penale, pornindu-se de la aspectul că obiectul acţiunii penale îl

reprezintă „aplicarea sancţiunii penale”.

Ar însemna în fapt, că acţiunea penală nu va putea fi pusă în mişcare şi nici exercitată

decât prin sesizarea unui organ jurisdicţional, punerea în mişcare a acţiunii penale constituind

actul final al urmăririi penale, prin trimiterea în judecată a învinuitului, acesta devenind

inculpat doar în faţa instanţei de judecată.

42

Redându-se acţiunii penale caracterizarea consacrată în statele europene occidentale, la a

căror legislaţie tindem să ne alăturăm, ar rezulta cu evidentă că procurorul este singurul care

are exerciţiul acţiunii penale, prin sesizarea instanţei de judecată.

În acest sens, este ştiut că titularul acţiunii penale este procurorul, sistemul de exercitare a

acţiunii penale fiind modificat prin înfiinţarea Ministerului Public, ca reprezentant al

intereselor generale ale societăţii în activitatea judiciară, dar şi de apărător al drepturilor şi

libertăţii cetăţenilor, al ordinii de drept. În această concepţie, devine facil de acceptat teza

includerii voinţei de a pune în mişcare acţiunea penală în chiar „actul de sesizare a instanţei”

la care se referă alin. (9) al art. 278¹ C. proc. pen.

Ne alăturăm celor care consideră că nici instanţă penală - prin încheierea de desfiinţare a

rezoluţiei sau a ordonanţei atacate – şi cu atât mai mult, procurorul, nu ar putea pune în

mişcare acţiunea penală în ipoteza expusă.

Rămânem fideli principiilor care guvernează procesul penal în materia inculpării,

cerinţelor imperative care consacră separaţia funcţiilor judiciare şi contradictorialitatea

judecăţii, iar într-un asemenea context trebuie să concluzionăm că instanţa de judecată nu

poate cumula funcţia de judecată cu aceea de acuzare, actul de inculpare neputând fi

încheierea judecătorului prin care se dispune judecarea cauzei de către prima instanţă.

Instanţa de judecată nu prezintă aptitudinea funcţională de a se autosesiza, iar dintr-o

asemenea perspectivă, concluzia firească este aceea că singurul titular este persoana

vătămată, cel care pune în mişcare acţiunea penală constituindu-se în acuzator particular şi

trecând peste voinţa Ministerului Public, iar actul de punere în mişcare a acţiunii penale este

chiar plângerea formulată de persoană vătămată, adică actul de sesizare a instanţei la care se

referă alin. (9) al art. 278¹ C. proc. pen.

S-a apreciat pe bună dreptate că, în contextul actualei reglementări a art. 278¹ alin. (8) lit.

c) C. proc. pen., soluţia de admitere a plângerii şi de reţinere a cauzei spre judecare este

imposibil de aplicat în practică, fără a se aduce atingere principiilor separaţiei funcţiilor

judiciare, al contradictorialităţii şi al imparţialităţii instanţei de judecată.

43

S-a susţinut că, prin admiterea faptului că încheierea pronunţată de instanţă constituie

actul de investire, atunci instanţa se vede pusă în situaţia de a săvârşi un act specific

organului de urmărire penală şi anume trimiterea în judecată, or, un asemenea act procesual

este reglementat de dispoziţiile art. 261-269 în cadrul Cap. V al titlului privind „Urmărirea

penală” din Codul de procedura penală.

Pe baza aceluiaşi rationament, s-a precizat că încheierea instanţei, oricum ar fi privită,

rămâne tot un act de auto-investire, act menit să suplinească rechizitoriul şi, în acelaşi timp,

ea se constituie într-o hotărâre, în sensul prevederilor art. 311 alin. (3) C. proc. pen. întrucât

marchează trecerea de la faza evaluării materialului probator la faza judecăţii.

În căutarea unei soluţii în acord cu necesitatea respectării principiilor fundamentale ale

procesului penal şi îndrăznind să mergem cu raţionamentul expus mai departe, apreciem că

acţiunea exercitată de victima, materializata în plângerea formulată împotriva soluţiei

adoptate de procuror, nu reprezintă o adeziune la acţiunea oficială, ci – în calitatea ei de act

de sesizare a instanţei – este, mai degrabă, o acţiune independenta şi necondiţionată de voinţa

procurorului.

S-ar putea afirma că victima infracţiunii dispune, dintr-o dată, de o putere mai mare decât

cea a procurorului, întrucât, dacă din momentul în care procurorul acuza, împotriva voinţei

victimei, aceasta beneficiază de dreptul de opţiune în vederea abandonării exerciţiului

acţiunii penale, de această dată, Ministerul Public se vede forţat să continue.

Plasarea victimei în centrul discusurilor politicii penale de pretutindeni echivalează, în

fapt, cu o recunoaştere inedită pentru sistemul nostru de procedura penală a rolului crescând,

determinant uneori, al voinţei individuale în materie penală.

Aceasta recunoaştere în favoarea victimei a unei puteri de sesizare a instanţei penale, dar

şi de inculpare, contra voinţei Ministerului Public, conferă în acelaşi timp, persoanei

vătămate şi o anumită putere de dispoziţie, fiind cunoscut că victimele se constituie părţi

vătămate şi părţi civile pe calea unei cereri, a unei declaraţii de constituire de parte în

procesul declanşat de Ministerul Public, pentru a corobora acţiunea civilă cu acţiunea penală,

44

de ordin public şi pentru a-i determina, în această modalitate, pe magistraţi să judece cauza în

întregul său.

Prin introducerea instituţiei plângerii împotriva soluţiilor adoptate de procuror, victimei i-

a fost creată posibilitatea legală de a merge şi mai departe, consacrându-se dreptul său la

plângere, precum şi un drept la recurs contra soluţiilor de netrimitere în judecată la instanţă,

ceea ce reprezintă, dincolo de orice îndoială, un progres al justiţiei căci răspunde dorinţei,

nevoii victimei de a acuza, decât de a se răzbuna.

Referitor la declanşarea acţiunii penale în cazul reglementat de art. 278¹ alin. (8) lit. c) C.

proc. pen. s-a exprimat opinia că ne-am afla în prezenţa unei modalităţi mixte de punere în

mişcare a acţiunii penale, ce ar presupune ab initio existenta plângerii persoanei vătămate,

peste care ar trebui să intervină cenzură instanţei de judecată, prin aprecierea că întemeiată şi

reţinerea cauzei spre judecare.

S-a subliniat că situaţia este aproximativ similară cu cea în care acţiunea penală se pune

în mişcare de către procuror, instanţă de judecată fiind sesizată prin rechizitoriu cu o

infracţiune ce se urmăreşte însă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Între cele două modalităţi există însă diferenţe majore şi semnificative. Instanţa preia

rolul acuzării în procesul penal, substituindu-se procurorului şi exercitând prerogativele

acestuia, în condiţiile în care reprezentatul Ministerului Public participa la judecată. Apare

absolut inutil ca procurorul de şedinţă, apreciind soluţia atacată ca fiind temeinică şi legală,

să declare că nu pune în mişcare acţiunea penală, situaţie de altfel bizară, mai ales atunci

când avem de-a face cu o infracţiune ce se urmăreşte din oficiu.

Plângerea formulată de către persoana vătămată în condiţiile art. 222 C. proc. pen. urmată

apoi de o plangere adresată instanţei, fundamentata pe 278¹ din acelaşi cod, nu poate avea, în

procesul penal – ce se caracterizează prin oficialitate – nici rolul şi nici funcţiunile unei

plângeri prealabile, instituţie guvernată de principiul disponibilităţii.

În opinia autorului, cea de-a doua diferenţa porneşte chiar de la principiul disponibilităţii.

Astfel, în cazuele penale, în care instanţă este sesizată prin rechizitoriu, o infracţiune urmărită

45

la plângerea prealabilă, împăcarea părţilor ori retragerea plângerii penale pot interveni

oricând, ambele ipoteze conducând la înlăturarea răspunderii penale.

În cazul unei infracţiuni urmărite din oficiu, ce este dedusa judecăţii ca o consecinţă a

admiterii plângerii formulate în condiţiile art. 278¹ alin. (1) lit. c), persoană vătămată nu îşi

va putea retrage plângerea niciodată şi nici nu se va putea împăca cu inculpatul, chiar dacă

doreşte, şi chiar dacă procesul a fost declanşat de persoană vătămată a cărei plângere

împotriva soluţiei procurorului a investit instanţă.

Pe de altă parte legiuitorul nu a distins – dintr-o omisiune regretabilă, credem noi, - între

situaţiile în care procurorul a dispus prin soluţia atacată neinceperea urmăririi penale, pe de-o

parte, sau scoaterea de sub urmărire penală pe de altă parte.

Tocmai de aceea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie29, în soluţionarea unui recurs în

interesul legii, a statuat că dispoziţiile art. 278¹ alin. (1) lit. c) se interpretează în sensul că, în

cazul plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei, ordonanţei sau dispoziţiei din rechizitoriu,

prin care s-a dispus neinceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa investita nu poate

pronunţa soluţia admiterii plângerii şi reţinerii spre judecare.

O asemenea intervenţie jurisprudenţială era imperios necesară întrucât o interpretare

contrară, în sensul includerii şi a soluţiei de neincepere a urmăririi penale în categoria celor

ce pot face obiectul plângerii în contextul art 278¹ alin. (8) lit. c) ar fi fost de natură să creeze

posibilitatea unui parcurs de la actele premergătoare direct la faza de judecată, ceea ce ar fi

marcat cel puţin o consecinţă negativă: aceea a încălcării flagrante a dreptului la apărare al

făptuitorului, devenit în mod automat inculpat.

Nu putem finaliza analiza acestei modalităţi de punere în mişcare a acţiunii penale fără a

face cuvenitele referiri la sesizarea, respectiv investirea instanţei în ipoteza pe care o

analizăm.

A fost exprimată astfel o opinie mai nuanţata, în sensul că trebuie făcută distincţie între

sesizarea instanţei şi investirea instanţei. Astfel sesizarea instanţei a fost definită ca

reprezentând manifestarea exterioara de voinţa a persoanei ce formuleaza plângerea, iar

29 I.C.C.J., Sectiile Unite, Decizia nr. 448 din 14 iunie 2007, www.scj.ro

46

investirea instantei, ca semnificand manifestarea vointei interne a organului judiciar de a se

considera legal sesizat şi de a trece apoi la judecarea cauzei după regulile judecăţii în prima

instanţă.

S-a considerat ca o asemenea interpretare respecta sensul prevederilor alin. (9) al art 278¹

C. proc. pen., care stabilesc, fără echivoc, modul de sesizare a instanţei.

Astfel, sesizarea instanţei se face prin plângerea persoanei vătămate, la care se referă alin.

(1) al aceluiaşi articol, care preia, de fapt, funcţia rechizitoriului, iar investirea instanţei în

urma aprecierii probelor, urmată de reţinerea cauzei spre rejudecare se face prin încheiere.

Autorul opinează astfel că, astfel, se explică de ce, spre deosebire de sentinţa de

respingere a plângerii, respectiv de admitere a plângerii cu trimiterea cauzei la procuror, în

vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, încheierea de admitere a plângerii şi de

reţinere a cauzei spre judecare nu este supusă unui recurs separat, ci numai odată cu fondul,

după regulile comune, legiuitorul atribuind acestei încheieri valoarea unui act de investire şi

implicit de deschidere a fazei de judecată în prima instanţă, în cazurile de acţiune publică.

În fine, se impune a face anumite consideraţii în legătură cu extinderea acţiunii penale.

Însăşi sintagma de „extindere a acţiunii penale” presupune existenţa unei acţiuni penale

ce a fost pusă în mişcare şi care în condiţiile constatării şi a altor acte materiale noi, parte

integrantă a infracţiunii ce constituie obiectul judecăţii, urmează a fi extinsă pentru a fi

asigurată, astfel, soluţionarea cauzei în întregul său.

Extinderea acţiunii penale reprezintă acel remediu procesual prin care se realizează

extinderea obiectului judecăţii în prima instanţă, inculpatul fiind tras la răspundere pentru

toate actele materiale ce alcătuiesc conţinutul constitutiv al unei infracţiuni.

Desigur într-o asemenea ipoteză, rămâne discutabila problema autosesizarii instanţei de

judecată, a autoinvestirii acesteia şi sub aspectul noilor acte materiale, descoperite în cursul

administrării problelor.

Dincolo de opiniile exprimate în doctrină, referitor la posibilitatea instanţei de a se

autosesiza, trebuie să admitem că, deşi procedând astfel se realizează o simplificare a

47

activităţii procesuale, dispoziţiile art 335 C. proc. pen. crează îndoieli serioase asupra

respectării principiului separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, întrucât, într-o

asemenea situaţie, instanţă se sesizează din oficiu cu judecarea actelor materiale noi, iar în

concret, aceasta sesizare din oficiu echivalează cu o sesizare a instanţei.

Sectiunea a IV-a

Actul procesual prin care se extinde acţiunea penală la acte materiale noi

Instanţa de judecată este obligată, în virtutea rolului său activ, să dea o rezolvare tuturor

aspectelor de fapt şi de drept care conturează conflictul de drept cu a cărei soluţionare a fost

învestită.

În materia extinderii acţiunii penale cu privire la alte acte materiale, legiuitorul a atribuit

competenţă exclusivă instanţei de judecată, prevederile art. 335 C. proc. pen.

reglementând că, în condiţiile în care în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului

date cu privire şi la alte acte materiale ce fac parte integrantă din conţinutul constitutiv al

infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, instanţa va dispune prin încheiere

extinderea acţiunii penale şi cu privire la aceste acte şi va proceda la judecarea infracţiunii în

întregul ei.

Rezultă, aşadar, că, spre deosebire de celelalte modalităţi de extindere a obiectului

judecăţii, extinderea acţiunii penale nu mai este condiţionată de solicitarea procurorului

în acest sens, ci, de această dată, instanţa de judecată este titularul extinderii penale.

Iniţiativa declanşării procedurii extinderii obiectului judecăţii aparţine

procurorului sau părţilor, dar şi instanţei, din oficiu, pe baza constatărilor făcute în

cursul judecăţii, care este datoare să pună, mai întâi, în discuţia părţilor necesitatea

extinderii acţiunii penale şi numai după aceea să-şi asume şi să-şi exercite prerogativele de

judecată şi cu privire la noile acte, prin pronunţarea încheierii de extindere.

48

Desigur, nicio normă legală nu împiedică părţile şi procurorul să ceară extinderea

acţiunii penale, însă şi într-o asemenea situaţie instanţa de judecată este cea care are

obligaţia de a lua în discuţie cererea formulată şi de a se pronunţa asupra ei.

Pe de altă parte, deşi extinderea acţiunii penale este atribuită instanţei, acesteia nu i se

poate imputa nedeclanşarea procedurii de extindere, atâta timp cât pe parcursul judecăţii, în

cursul administrării probelor nu au fost descoperite noi acte materiale30.

Pronunţându-se asupra extinderii acţiunii penale, instanţa va întocmi drept act

procesual o încheiere, astfel cum am precizat anterior.

O asemenea încheiere de extindere nu constituie un act de sesizare, de fapt de

autosesizare, ci ea reprezintă un act de învestire şi de extindere a acţiunii penale, în urma

unei sesizări produse anterior şi concretizate ori în cererile părţilor, ori în urma descoperirilor

proprii ale instanţei.

Suntem de acord cu opinia exprimată în sensul calificării modului de extindere a

obiectului judecăţii drept modalitate suplimentară de sesizare a instanţei31. Considerăm că

în categoria căilor suplimentare de sesizare - alături de extinderea procesului penal pentru

alte fapte, respectiv extinderea procesului penal cu privire la alte persoane - trebuie inclusă şi

extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale.

Ca urmare a faptului că extinderea acţiunii penale este considerată o modalitate de

sesizare a instanţei, este întotdeauna necesar ca organul judiciar să dea o încheiere de

extindere a acţiunii penale. Dintr-o asemenea perspectivă, procedura instanţei de a se limita

numai la punerea în discuţie a părţilor a problemei extinderii acţiunii penale, cu consecinţa

reţinerii cauzei spre judecată, tară a fi dispus însă această măsură printr-o încheiere de

extindere, este nelegală, iar în cauză se impune constatarea încălcării normelor referitoare la

sesizarea instanţei, prevederi care, de altfel, în cazul nesocotirii lor, determină nulitatea

absolută a hotărârii în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

30 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 2365/1975, in Repertoriu 1976-1980, p.153-15431 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea speciala. Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2008, p.620

49

Pornind de la ideea că instituţia extinderii acţiunii penale cu privire la acte materiale noi

presupune o punere în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea supusă judecăţii, legea a

dat în atribuţia instanţei de judecată dreptul de a extinde acţiunea penală printr-o

încheiere motivată. Această încheiere produce multiple implicaţii în desfăşurarea ulterioară

a judecăţii, deoarece ea reprezintă actul procedural ce fundamentează extinderea obiectului

judecăţii şi conturarea unui cadru procesual extins.

În atare împrejurări, încheierea trebuie să îndeplinească întru totul cerinţele art. 305 C.

proc. pen. şi, în plus, să cuprindă considerentele pe care instanţa le-a avut în vedere la

extinderea obiectului judecăţii, prin extinderea acţiunii penale la actele noi descoperite.

Prin urmare, încheierea care învesteşte instanţa cu judecata privitoare şi la alte materiale

ce intră în conţinutul constitutiv al acelei infracţiuni şi care, mai mult decât atât, constituie

prin ea însăşi o modalitate de sesizare a instanţei trebuie să consemneze enunţarea acelor acte

materiale noi care determină extinderea obiectului judecăţii, elementele pe care se bazează

conturarea noilor acte materiale, probele, mijloacele de probă din care au rezultat indiciile ce

obligă la întregirea conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Importanţa acestei încheieri este cu atât mai mare, cu cât, dupa extinderea acţiunii penale,

instanţa este abilitată a proceda la judecarea infracţiunii în întregul ei, punând în discuţie

actele cu privire la care s-a dispus extinderea şi asigurând dreptul la apărare al inculpatului.

În ceea ce priveşte însă momentul procesual la care instanţa ar trebui să-şi onoreze

obligaţia de a pune în discuţie actele cu privire la care se impune extinderea acţiunii

penale, considerăm că punerea în discuţie a noilor acte trebuie să se facă anterior

pronunţării hotărârii (încheierii) asupra extinderii.

O asemenea concluzie se impune tocmai în virtutea principiilor contradictorialităţii şi

nemijlocirii ce caracterizează şi diriguesc procesul penal şi care trebuie să asigure părţilor, în

condiţii de „egalitate a armelor", posibilitatea de a se pronunţa, de a-şi expune opinia cu

privire la necesitatea ori nu a extinderii acţiunii penale.

In acelaşi timp, discutarea actelor materiale descoperite în cursul judecăţii, din

perspectiva temeiului includerii lor în cadrul aceleiaşi infracţiuni de către părţi anterior

50

momentului în care instanţa se va pronunţa, oferă organului judiciar posibilitatea de a

cunoaşte, în mod efectiv, poziţia procesuală adoptată de fiecare dintre părţile din proces,

motivele invocate de acestea în sprijinul extinderii acţiunii penale ori, dimpotrivă, a

menţinerii cadrului procesual iniţial.

A aprecia că momentul procesual al punerii în discuţie a noilor acte materiale ar trebui să

se plaseze după pronunţarea încheierii ar echivala cu lipsirea de conţinut şi consecinţe

juridice a discutării acelor acte materiale cu inutilitatea unui asemenea procedeu.

Prin urmare, concluzionăm că încheierea instanţei de judecată va trebui să statueze asupra

extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale doar după ce părţile şi-au exprimat

opiniile în legătură cu aceasta, iar instanţa a fost în măsură să-şi formuleze o opinie

fundamentată, adecvată şi în urma dezbaterii publice, nemijlocite şi contradictorii.

Un argument în plus este şi acela că încheierea poate avea consecinţe şi cu privire la

aplicarea altor instituţii de drept procesual, respectiv schimbarea încadrării juridice conform

dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen.

După extindere se pot discuta alte aspecte privind probaţiunea, şi nicidecum includerea

ori neincluderea acelor acte materiale în obiectul judecăţii.

Instanţa are obligaţia de a dispune prin încheiere extinderea acţiunii penale, deoarece

aceasta reprezintă singura modalitate ce permite instanţei a se considera legal sesizată şi cu

noile acte materiale.

În ipoteza în care sesizarea instanţei nu se produce din oficiu, ci extinderea acţiunii

penale cu noile acte materiale a fost cerută de procuror ori de partea civilă, instanţa nu va

putea lua act de această cerere fără a dispune prin încheiere extinderea acţiunii penale.

Deşi titularul exerciţiului acţiunii penale este procurorul, în cazul instituţiei reglementate

de art. 335 C. proc. pen., titularul extinderii acţiunii penale devine instanţa de judecată,

producându-se astfel o autosesizare a instanţei cu noi acte materiale aparţinând infracţiunii pe

care o judecă, iar motivarea legii pentru admiterea unei asemenea situaţii excepţionale ar fi

aceea că rolul activ al instanţei îi permite acesteia să judece întreaga activitate ilicită de care

inculpatul se face vinovat.

51

Fără a mai reveni la aspectele relevate anterior vizând titularul acţiunii penale, precum şi

necesitatea respectării necondiţionate a principiului fundamental al separaţiei funcţiilor

judiciare în procesul penal şi acceptând chiar abordarea nuanţată referitoare la distincţia

dintre sesizarea instanţei şi învestirea instanţei, ne vedem obligaţi să admitem că şi extinderea

acţiunii penale cu privire la alte acte materiale constituie un caz ce derogă de la atribuţiile

specifice instanţei de judecată, respectiv acelea de a înfăptui justiţia.

Referitor la încheierea prin care se procedează la extinderea acţiunii penale, subliniem că,

în aprecierea noastră, deşi ea nu se bucură de toate prerogativele unei hotărâri judecătoreşti în

sensul dispoziţiilor art. 311 alin. (3) C. proc. pen., nu poate fi privită drept o simplă încheiere

de şedinţă, astfel cum este definită de art. 305 din acelaşi cod.

Deşi această încheiere de şedinţă prezintă toate trăsăturile unei încheieri de şedinţă

întocmite în desfăşurarea procesului penal, incluzând menţiunile cerute de legiuitor, în

cuprinsul ei nu sunt consemnate doar simple verificări şi constatări, ci se impun a fi expuse şi

motivate considerentele ce au fost avute în vedere la extinderea acţiunii penale.

Nu trebuie omis că tocmai prin această încheiere instanţa de judecată dispune asupra

obiectului judecăţii, extinzându-1 sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii cu care

iniţial a fost sesizată şi descriind cadrul procesual în care judecata se va desfăşura ulterior.

Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006,

respectiv prin O.U.G. nr. 60/2006, legiuitorul statua că, în urma extinderii acţiunii penale

pentru alte acte materiale, încheierea de judecată pronunţată de către instanţă în luarea acestei

măsuri procesuale deschidea două perspective, şi anume: se procedă fie la judecarea

infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei procurorului în conformitate cu art. 333 C.

proc. pen., în vederea completării urmăririi penale. Prin abrogarea art. 333 a fost eliminată

posibilitatea instanţei ca, ulterior extinderii acţiunii penale, să poată proceda la restituirea

cauzei procurorului, o asemenea modificare legislativă fiind în măsură să asigure

desfăşurarea unui proces echitabil şi într-un termen rezonabil, fără „întoarcerea" procedurilor

în faza de urmărire penală.

52

În prezent, încheierea de extindere a acţiunii penale cu privire la acte materiale noi

determină instanţa să judece infracţiunea în întregul ei.

Judecarea cauzei în continuare, desigur în noile limite procesuale stabilite ca urmare a

extinderii acţiunii penale cu privire la acte materiale noi, va putea fi marcată şi de necesitatea

aplicării altor instituţii de drept procesual, ce pot viza o corectă încadrare juridică, dar şi

aspecte ce ţin de competenţa materială ori de calitatea persoanei, cu consecinţa declinării

competenţei.

Din economia dispoziţiilor art. 335, art. 336, art. 337 C. proc. pen. rezultă că, în ceea ce

priveşte căile de atac împotriva hotărârilor de extindere a obiectului judecăţii, sunt aplicabile

dispoziţiile art. 335 alin. (3) vizând punerea în discuţie a actelor şi persoanelor cu privire la

care s-a dispus extinderea, putând face aplicarea art. 334 C. proc. pen. ni ceea ce priveşte

încadrarea juridică, cât şi dispoziţiile art. 332 alin. (3) şi (4) care conferă dreptul de recurs

procurorului, inculpatului şi altor persoane interesate în cauză, în cazul hotărârii de

desesizare.

Rezultă, aşadar, că, în situaţia în care, ulterior extinderii acţiunii penale, cauza este

reţinută spre judecare cu privire şi la actele materiale noi, încheierea de extindere poate

fi supusă căilor de atac doar odată cu fondul.

Analiza sistematică a textelor de lege invocate determină concluzia că, doar în ipoteza

desesizării instanţei şi a restituirii cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale, în

cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea

persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de

către apărător, hotărârea va fi supusă recursului în mod separat.

53

CAPITOLUL AL III-LEA

CONSECINŢE ALE EXTINDERII ACŢIUNII PENALE ÎN PLANUL JUDECĂRII

CAUZEI

Sectiunea I

Judecarea cauzei în continuare

În urma extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, instanţa are posibilitatea de a

asigura o soluţionare integrală a cauzei procedând la judecarea infracţiunii în întregul ei. Cu

alte cuvinte, extinderea obiectului judecăţii în modalitatea prevăzută de art. 335 C. proc. pen.

permite organului judiciar să realizeze simplificarea procesului, noile acte materiale

descoperite în cursul judecăţii fiind incluse, în condiţiile îndeplinirii cerinţelor legale, în

conţinutul constitutiv al infracţiunii ce reprezintă obiectul judecăţii, iar inculpatul trimis în

judecată să poată fi tras la răspundere penală - desigur, cu respectarea drepturilor şi

garanţiilor procesuale - pentru întreaga sa activitate infracţională.

Existând o acţiune penală pusă în mişcare, se procedează de fapt la o consolidare a

aptitudinii funcţionale a acelei acţiuni penale, în sensul că ea capătă noi valenţe prin

includerea noilor acte materiale descoperite.

Astfel, în cazul infracţiunilor continuate, complexe sau din obişnuinţă, acele acte

materiale ce nu fuseseră descoperite, analizate şi reţinute în faza de urmărire penală, odată

descoperite de instanţă pe parcursul judecăţii, în împrejurările în care ele fac parte integrantă

din elementul material al laturii obiective a unor asemenea infracţiuni, vor fi incluse în

conţinutul lor constitutiv, prin extinderea acţiunii penale.

În urma întregirii conţinutului constitutiv al infracţiunii, instanţa de judecată va continua

judecarea cauzei ţinând însă cont de implicaţiile pe care extinderea acţiunii penale la alte acte

54

materiale le poate avea în planul competenţei, dar şi în raport cu încadrarea juridică corectă a

faptei.

Este posibil ca noile acte materiale integrate conţinutului constitutiv al infracţiunii să

determine o nouă încadrare juridică dată faptei prin actul de sesizare principală -

rechizitoriul, dar şi dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen. , fiind prevăzută iniţial

acea încadrare juridică ce corespundea actelor materiale reţinute ca făcând parte din

conţinutul constitutiv al infracţiunii. Apare, aşadar, necesitatea de a se realiza de către

instanţă concordanţa între conţinutul legal al infracţiunii, astfel cum a fost întregit din

perspectiva laturii obiective, şi conţinutul concret al acesteia.

O altă implicaţie pe care extinderea acţiunii penale o poate determina constă în aceea că,

la rândul său, noua încadrare juridică poate atrage competenţa materială sau după calitatea

persoanei a altei instanţe, iar în atare împrejurări instanţa care a dispus extinderea acţiunii

penale va trebui să-şi decline competenţa. O asemenea ipoteză s-ar putea contura în condiţiile

în care noile acte materiale referitoare la un anumit prejudiciu ar urma să schimbe

competenţa.

Este important de subliniat că declinarea competenţei nu va putea opera decât după ce

instanţa învestită cu soluţionarea cauzei a dispus mai întâi extinderea acţiunii penale.

Judecarea cauzei în continuare presupune însă, înainte de constatarea incidenţei art. 334

C. proc. pen. vizând schimbarea încadrării juridice - temă ce urmează a fi abordată într-un

capitol următor al lucrării - ori o eventuală declinare a competenţei în funcţie de criteriul

calităţii persoanei ori a competenţei materiale, realizarea unei activităţi judiciare în plan

probator, precum şi în asigurarea dreptului la apărare al inculpatului.

Evaluarea activităţii de judecată ulterior momentului extinderii acţiunii penale cu privire

la alte acte materiale se impune a fi făcută prin prisma faptului că instituţia extinderii

obiectului judecăţii în această modalitate determină reţinerea, în sarcina inculpatului, a unei

activităţi infracţionale „îmbogăţite" faţă de actul ori actele ilicite pentru care acesta a fost

iniţial trimis în judecată.

55

Altfel spus, un asemenea moment procesual ce succede extinderii acţiunii penale şi

determină judecarea cauzei în continuare trebuie să marcheze, în acelaşi timp, şi realizarea

dreptului de apărare al inculpatului, considerat cerinţă şi garanţie necesare pentru realizarea

unui echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii.

Inculpatul va trebui să fie încunoştinţat asupra faptului că are dreptul de a propune şi

administra probe în contextul noii activităţi infracţionale determinate de extinderea acţiunii

penale la alte acte materiale.

Atitudinea procesuală a inculpatului de eventuală negare, nerecunoaştere a actelor noi

descoperite pe parcursul cercetării judecătoreşti, chiar împotriva unei evidenţe, va trebui să

determine administrarea unui probatoriu - fie la propunerea inculpatului, fie din oficiu de

către organul judiciar, ştiut fiind că sarcina probei în procesul penal nu îi incumbă

inculpatului - pentru a se asigura lămurirea cauzei sub toate aspectele şi prin aceasta aflarea

adevărului cu privire la infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, astfel

cum a fost ea extinsă în planul actelor materiale.

Considerăm că judecarea cauzei în continuare va fi guvernată de regulile ce vizează

judecata în primă instanţă şi nimic nu va împiedica organul judiciar să procedeze la

ascultarea inculpatului, la reaudierea părţilor, precum şi la admiterea şi administrarea

şi a altor probe.

Necesitatea administrării unui material probator distinct de probele strânse de organul de

urmărire penală, dar şi de cele administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti, anterior

momentului extinderii acţiunii penale, este evidentă, atâta vreme cât probele strânse în cursul

urmăririi penale, cât şi cele administrate de instanţa de judecată au vizat strict obiectul

judecăţii, în sensul infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată fără a se raporta

şi la noile acte materiale care în mod firesc au fost ulterior incluse în calitate de componente

ale activităţii infracţionale.

Numai procedând astfel - prin încuviinţare şi administrare de probe - instanţa de judecată

va putea aprecia, în condiţii de legalitate şi temeinicie, asupra amplificării activităţii

infracţionale ce va fi reţinută ca fiind săvârşită de către inculpat.

56

Din această perspectivă, considerăm că încheierea prin care instanţa de judecată a dispus

asupra extinderii acţiunii penale cu privire la noile acte descoperite pe parcursul derulării

judecăţii reprezintă actul procesual ce statuează asupra unor noi acte materiale ce urmează a

face obiectul evaluării, prin administrare de probe, în scopul constatării existenţei ori nu a

calităţii lor de componente ale elementului material al infracţiunii pentru care inculpatul a

fost trimis în judecată.

Apreciem că încheierea motivată prin care instanţa a procedat la extinderea acţiunii

penale privitor la alte acte materiale nu obligă, prin simpla sa consacrare procedurală, la

reţinerea, de plano, a acelor acte materiale în sarcina inculpatului, ci doar creează baza

juridică a continuării judecăţii cu privire şi la acele acte.

Prin urmare, nicio normă legală nu poate obliga instanţa de judecată ca la finele cercetării

judecătoreşti să concluzioneze că noile acte materiale pentru care dispusese anterior

extinderea şi care nu au fost probate să fie incluse în conţinutul constitutiv al infracţiunii. În

atare împrejurări, instanţa, aplicând art. 345, precum şi art. 346 C. proc. pen., va putea statua

asupra învinuirii aduse inculpatului, raportându-se la obiectul iniţial al judecăţii în

reglementarea sa din art. 317, şi nu la obiectul extins.

Aplicarea dispoziţiilor ce reglementează judecata în primă instanţă se va face întocmai,

ulterior extinderii acţiunii penale continuarea judecării cauzei înregistrând o energizare a

activităţii de judecată, în mod prioritar, în plan probator.

Instanţa va proceda la înfăptuirea actelor procesuale şi procedurale ce ţin de conţinutul

activităţii de judecată în condiţiile în care competenţa sa se va menţine, chiar în ipoteza

schimbării încadrării juridice.

Specificul activităţii de probaţiune, particularităţile şi rolul ei în faza de judecată capătă

noi valenţe, în opinia noastră, în această etapă a cercetării judecătoreşti, întrucât prima

instanţă va trebui să-şi formeze convingerea cu privire la existenţa ori nu a noilor acte

materiale, la extinderea ori nu a obiectului judecăţii, doar pe baza noilor probe administrate

în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi contradictoriu şi, aspect demn de semnalat, fără a mai

avea posibilitatea de data aceasta de a efectua şi o reevaluare a probelor strânse în cursul

57

urmăririi penale, atâta vreme cât obiectul urmăririi penale a constat într-o activitate de

strângere a probelor necesare evidenţierii unei activităţi infracţionale restrânse a inculpatului.

După cum precizam anterior, instanţa va fi obligată nu numai la a administra probe

propuse de părţi, dar şi la a administra din oficiu orice alte probe necesare aflării adevărului,

tocmai pentru a putea reţine, motivat, care dintre aceste probe exprimă adevărul.

O asemenea concluzie este determinată şi de faptul că sarcina probaţiunii (onus probandi)

semnifică obligaţia procesuală ce revine unui participant în procesul penal de a dovedi

împrejurările ce formează obiectul probaţiunii, iar în cursul judecăţii administrarea probelor

se face de către instanţa de judecată, iar sarcina probei revine celui care afirmă (actori

incumbit probatio), în fapt instanţei.

Afirmăm aceasta, deoarece, în cazul extinderii acţiunii penale cu privire la alte acte

materiale, subiectul procesual care exercită această extindere este tocmai instanţa de judecată

şi, în mod firesc, ea are sarcina administrării probelor. Altfel spus, dacă instanţa de judecată a

fost aceea care a procedat la extinderea acţiunii penale, din oficiu, determinând în sarcina

inculpatului amplificarea activităţii infracţionale, acesteia îi va reveni obligaţia procesuală de

a dovedi împrejurările că obiectul judecăţii se impune a fi extins şi cu privire la acte

materiale noi.

Terminarea cercetării judecătoreşti, va putea fi constatată doar în condiţiile în care se va

aprecia că probatoriul ce se impunea a fi administrat este complet şi în măsură a oferi

instanţei de judecată posibilitatea lămuririi cauzei sub toate aspectele.

Alături de obligaţiile ce incumbă instanţei de judecată, atât în virtutea rolului său activ,

dar şi în vederea aflării adevărului, se vor crea toate premisele pentru garantarea reală a

dreptului de apărare al inculpatului. Astfel, judecarea cauzei în continuare presupune

lămurirea tuturor împrejurărilor ţinând fie de acţiunea penală a cauzei, dar şi de acţiunea

civilă adiacentă ce poate fi exercitată în cadrul aceluiaşi proces penal.

58

Sectiunea a II-a

Schimbarea încadrării juridice

Este posibil ca, în raport de noile acte materiale descoperite pe parcursul cercetării

judecătoreşti şi în legătură cu care există indicii temeinice că fac parte integrantă din

conţinutul constitutiv al infracţiunii, să se considere că încadrarea juridică dată faptei prin

actul de sesizare principală se impune a fi schimbată, cursul justiţiei urmând a se desfăşura

între alte coordonate procesuale decât cele stabilite prin actul de sesizare.

Ca şi în cazul extinderii obiectului judecăţii, perspectiva schimbării încadrării juridice

produce modificări substanţiale în derularea judecăţii, conform altor limite decât cele statuate

iniţial prin actul de trimitere în judecată.

Astfel, Codul de procedură penal individualizează instituţia schimbării încadrării juridice

drept una dintre împrejurările procesuale cu implicaţii semnificative în desfăşurarea

procesului penal.

În cele ce urmează, vom examina această instituţie din prisma extinderii obiectului

judecăţii, respectiv a extinderii cadrului procesual penal în cazul descoperirii unor acte

materiale noi care intră în latura obiectivă a infracţiunii.

Încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei relaţii

corespunzătoare între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia, prin

încadrare juridică statuându-se asupra textului din legea penală, a tiparului incriminator ce

prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă, care constituie obiectul cauzei penale

în sensul art. 317 C. proc. pen.

Deşi în mod curent încadrarea juridică este confundată cu calificarea juridică, aceasta din

urmă fiind opera legiuitorului, trebuie subliniat că stabilirea încadrării juridice este atributul

exclusiv al organelor judiciare. în timp ce calificarea juridică prezintă importanţă doar sub

aspectul prorogării competenţei materiale a organelor judiciare, încadrarea juridică efectuată

de către organele judiciare se conturează ca o instituţie procesuală cu rol determinant în

materia răspunderii penale a inculpatului, căci prin intermediul său se stabileşte temeiul

59

juridic al răspunderii penale şi, totodată, a felului şi limitelor pedepselor, dar şi cu largi

incidenţe în definirea cadrului procesual.

Astfel, o faptă căreia nu i se poate da o încadrare juridică, întrucât ea nu corespunde

niciunuia dintre textele incriminatorii, nu va putea atrage răspunderea juridică, neconstituind

infracţiune şi, pe cale de consecinţă, acea faptă, nefiind prevăzută de legea penală, nu va

putea da naştere unui conflict de drept penal.

Semnificaţia deosebită a problematicii încadrării juridice a faptei rezidă în determinarea

competenţei organelor judiciare, stabilirea compunerii instanţei, asigurarea prezenţei

procurorului şi asistenţa juridică obligatorie.

Raportându-ne la schimbarea încadrării juridice în urma extinderii acţiunii penale, se

impune a face anumite precizări în legătură cu momentul procesual în care poate interveni

necesitatea schimbării încadrării juridice.

În literatura de specialitate s-a susţinut că, de regulă, schimbarea încadrării juridice se

dispune în cursul dezbaterilor, deoarece atunci se pune problema determinării încadrării

juridice pentru care urmează să se dispună soluţia procesuală prevăzută de lege, ori cu ocazia

deliberării, când instanţa poate ajunge la concluzia schimbării încadrării juridice în urma

analizei probelor, sau în mod excepţional în timpul cercetării judecătoreşti, dacă de noua

încadrare juridică depind competenţa şi compunerea instanţei de judecată sau altă instituţie

care atrage continuarea judecăţii32.

Opţiunea anterioară a practicii judiciare a fost aceea de a aprecia că judecătorul, care

înainte de soluţionarea cauzei a dispus prin încheiere schimbarea încadrării juridice, a devenit

incompatibil de a participa la judecată, conform art. 47 alin. (2) C. proc. pen., deoarece s-a

pronunţat cu privire la soluţia ce ar putea fi dată.

Prin urmare, se considera că instanţa de judecată pe rolul căreia se afla cauza şi care

procedase la schimbarea încadrării juridice pe parcursul cercetării judecătoreşti era

împiedicată de a proceda legal la aplicarea unor instituţii procesuale deosebit de importante,

protejate sub sancţiunea nulităţii absolute, precum asigurarea participării procurorului,

32 Grigore Theodoru, Tudor Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, Iaşi 1987, p. 96.

60

asistenţa juridică obligatorie, compunerea specializată a instanţei, competenţa materială sau

personală a instanţei.

Se impunea că instanţa să nu mai procedeze la judecarea în continuare a cauzei, cu

finalitatea pronunţării unei sentinţe în fond, ce ar fi fost lovită de nulitate absolută.

Asupra acestei probleme controversate cu care s-au confruntat atât doctrina, dar mai ales

practica judiciară, instanţa supremă a statuat în soluţionarea unui recurs în interesul legii -

dispoziţii pe care le-am invocat la momentul la care am dezbătut instituţia schimbării

încadrării juridice.

Fără a relua aspectele pe care instanţa supremă le-a avut în vedere atunci când a decis că

aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. pe parcursul judecăţii nu generează

incompatibilitatea instanţei de judecată, neatrăgând astfel incompatibilitatea judecătorului ce

a făcut parte din completul de judecată - nefiind vorba, prin aplicarea acestei instituţii, de

vreo modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi

adoptată într-o anumită cauză -, înţelegem, totuşi, să supunem atenţiei anumite aspecte.

Schimbarea încadrării juridice nu poate avea loc în orice fază a procesului penal, chiar

şi înainte de citirea actului de sesizare a instanţei, întrucât ea nu poate îmbrăca forma

unei chestiuni preliminare.

Pentru a se proceda legal la schimbarea încadrării juridice a faptei trebuie - în opinia

noastră - să existe un minimum material probator, or, raportându-ne la faza cercetării

judecătoreşti, o asemenea condiţie nu poate fi îndeplinită decât pe parcursul cercetării

judecătoreşti.

Referitor la posibilitatea schimbării încadrării juridice în urma extinderii acţiunii penale

cu privire la alte acte materiale, o asemenea condiţie se impune cu atât mai mult a fi

îndeplinită, ştiut fiind că descoperirea actelor materiale noi nu se poate realiza până Ia

începerea cercetării judecătoreşti.

Precizam la momentul potrivit că până la momentul începerii cercetării judecătoreşti într-

o cauză penală nu sunt îndeplinite decât acte administrativ judiciare. In atare condiţii, acele

61

acte materiale noi ce pot determina amplificarea conţinutului constitutiv al infracţiunii nu se

pot contura decât după administrarea unui minim de probe.

Prin urmare, constatarea existenţei unor acte materiale noi, anterior debutului cercetării

judecătoreşti ori după terminarea cercetării judecătoreşti, nu mai este posibilă ori, chiar dacă

o asemenea constatare s-ar întrezări, ea nu mai poate produce consecinţe în plan juridic.

Astfel, dacă noile acte ar fi descoperite după terminarea cercetării judecătoreşti, în mod

implicit s-ar impune o prelungire a cercetării judecătoreşti, deoarece de esenţa extinderii

obiectului judecăţii este continuarea procesului penal prin derularea judecăţii, deci prin

acordarea unui termen în vederea pregătirii apărării, a administrării unui probatoriu ce s-ar

impune, or, asemenea măsuri procesuale nu ar mai putea fi dispuse din simplul motiv că

procesul penal a trecut deja în faza dezbaterilor, marcând astfel stabilirea definitivă a

obiectului judecăţii şi imposibilitatea modificării lui.

Susţinem, în virtutea considerentelor expuse, că schimbarea încadrării juridice se

poziţionează ca moment procesual pe parcursul cercetării judecătoreşti ori în cursul

dezbaterilor, întrucât atunci se poate pune problema determinării încadrării juridice pentru

care urmează să fie tras la răspundere penală inculpatul.

Insă şi sub acest aspect se impun anumite constatări. Prin schimbarea încadrării juridice a

faptei în cursul judecăţii, desigur cu respectarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen.ce vizează

onorarea de către instanţă a obligaţiei sale de a pune în discuţie nouă încadrare şi de a atrage

atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea

judecăţii în vederea formulării şi pregătirii apărării, se identifică anumite ambiguităţi cu

privire la efectele încheierii prin care se dispune schimbarea încadrării juridice, mai exact a

rolului pe care o asemenea încheiere îl poate avea la momentul ulterior al soluţionării cauzei

în fond de către instanţă.

Ne întrebăm dacă încheierea pronunţată pe parcursul cercetării judecătoreşti prin care

instanţa procedează la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare „va

lega" instanţa de judecată, în sensul de a fi obligată să ţină cont de noua încadrare juridică la

momentul la care va proceda la rezolvarea acţiunii penale.

62

Considerăm că legiuitorul ar trebui, de lege ferenda, să prevadă, în cursul cercetării

judecătoreşti doar posibilitatea legală a instanţei de judecată de a pune în discuţie schimbarea

încadrării juridice, fără însă a se şi pronunţa asupra schimbării încadrării juridice pe parcursul

cercetării judecătoreşti, ci doar cu ocazia deliberării în urma dezbaterilor.

Apreciem că asupra încadrării juridice a faptei instanţa trebuie să statueze odată cu

rezolvarea acţiunii penale, când va hotărî prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului.

Admiţând eventualitatea că printr-o încheiere pronunţată pe parcursul cercetării

judecătoreşti instanţa ar dispune schimbarea încadrării juridice, devine discutabilă

posibilitatea ulterioară a aceleiaşi instanţe de judecată de a reveni, odată cu soluţionarea

fondului cauzei, asupra acelei schimbări, cu atât mai mult cu cât încheierea de schimbare a

încadrării juridice nu este o simplă încheiere de şedinţă, cu caracter interlocutoriu, ci ea

trebuie să cuprindă motivele ce au fost avute în vedere la acea dată.

Pe de altă parte, este pe deplin posibil ca între momentul în care în derularea cercetării

judecătoreşti instanţa a dispus asupra schimbării încadrării juridice într-o altă faptă şi

desfăşurarea ulterioară a judecăţii în urma solicitării inculpatului, a pregătirii apărării acestuia

şi a administrării altor probe, să fie infirmată necesitatea schimbării încadrării juridice.

Având în vedere aspectele invocate, concluzionăm că obligaţia instanţei de punere în

discuţie a noii încadrări juridice se poate realiza în mod legal pe parcursul cercetării

judecătoreşti, însă în ceea ce priveşte schimbarea efectivă a încadrării juridice, aceasta nu

trebuie să se producă decât în urma dezbaterilor - care vor consta din concluziile pe care le

vor dezvolta procurorul şi părţile din proces, personal sau prin apărătorii lor, asupra fondului

cauzei penale şi, cu siguranţă, purtând şi asupra schimbării de încadrare juridică puse în

discuţie -cu ocazia deliberării şi a luării hotărârii.

Raportându-ne la aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. în urma extinderii

obiectului judecăţii, prin modalitatea extinderii acţiunii penale la acte materiale noi, trebuie

precizat că, atâta timp cât anterior s-a procedat la extinderea obiectului judecăţii descris în

actul de sesizare, cu respectarea dreptului de apărare al inculpatului, în cauză acţiunea penală

fiind pusă în mişcare iniţial în baza actului de trimitere în judecată, schimbarea încadrării

63

juridice poate fi operată de către instanţă, cu îndeplinirea condiţiilor legale, chiar dacă

procurorul declară că nu este de acord cu reîncadrarea juridică a faptei.

Procedând la o analiză referitoare la consecinţele extinderii acţiunii penale asupra

reîncadrării juridice a faptei, putem exemplifica pentru început infracţiunea continuată.

Astfel, pornind de la ipoteza că inculpatul a fost trimis în judecată în baza actului de

inculpare pentru săvârşirea unei infracţiuni de delapidare, în forma sa simplă, în împrejurările

în care pe parcursul cercetării judecătoreşti se va constata că în conţinutul constitutiv al

infracţiunii intră nu doar actul material pentru care iniţial a fost pusă în mişcare acţiunea

penală, ci şi alte acte materiale de delapidare, instanţa va trebui să constate existenţa

elementelor ce conturează o infracţiune continuată în sensul art. 41 alin. (2) C. pen.

Aşadar, inculpatul săvârşind la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi

rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni,

în cauză vor fi aplicabile dispoziţiile ce reglementează infracţiunea continuată, astfel incât se

va impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea simplă de delapidare în

infracţiunea continuată de delapidare.

Considerăm că instanţa nu va putea aplica doar dispoziţiile art. 41 C. pen. fără a aplica

instituţia schimbării încadrării juridice motivat de faptul că infracţiunea simplă constituie o

formă a unităţii naturale de infracţiune, pe când infracţiunea continuată, expresie a unităţii

legale de infracţiune, născută din raţiuni de răspundere penală şi de tehnică legislativă, este

prevăzută şi reglementată în mod expres de Codul penal, în Partea sa generală, iar

modalitatea de sancţionare a unei asemenea infracţiuni este, de asemenea, stabilită de

legiuitor.

Mergând mai departe cu exemplificările în ceea ce priveşte infracţiunea continuată,

putem imagina situaţia în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru sustrageri de bunuri

din autoturisme, descoperite ca fiind săvârşite în aceeaşi perioadă infracţională şi ca

îndeplinind cerinţele infracţiunii continuate sub aspectul triplei identităţi, de rezoluţie

infracţională, de subiect activ şi de pluralitate de acţiuni ce alcătuiesc conţinutul constitutiv al

aceleiaşi infracţiuni.

64

Pe parcursul judecăţii, se constată că acelaşi inculpat a executat şi alte acte materiale

frauduloase, prin acelaşi modus operandi, astfel încât în cauză se impune întregirea

elementului material al laturii obiective al infracţiunii de furt.

Intr-o atare situaţie, considerăm că instituţia schimbării încadrării juridice nu îşi află

raţiunea, atâta vreme cât inculpatul fusese trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni

în formă continuată pentru care acţiunea penală îşi îndeplineşte aptitudinea funcţională,

urmând doar că aceasta să fie extinsă prin aplicarea dispoziţiilor art. 335 C. proc. pen.

Acelaşi raţionament funcţionează şi în cazul infracţiunii continue - formă de unitate

infracţională -, infracţiune ce nu este definită în Partea generală a Codului penal, dar al cărei

conţinut se desprinde din dispoziţiile Părţii speciale ori din alte norme de incriminare, de

esenţa sa fiind prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul

material al laturii obiective, după consumare până la intervenţia unei forţe contrarii.

De pildă, noi acte materiale constând în acte de sustragere de curent electric ori noi acte

de culegere a fructelor de pe un teren ocupat abuziv descoperite pe parcursul cercetării

judecătoreşti vor determina organul judiciar să extindă obiectul judecăţii prin extinderea

acţiunii penale puse în mişcare iniţial pentru săvârşirea acestor infracţiuni continue la noile

acte descoperite, neimpunându-se schimbarea vreunei încadrări juridice.

Infracţiunea complexă, a cărei definiţie a fost consacrată de dispoziţiile art. 41 alin. (3) C.

pen., reprezintă un exemplu edificator în sensul schimbării încadrării juridice ca urmare a

extinderii acţiunii penale.

Presupunând că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de

tâlhărie, infracţiune complexă reprezentativă a acestei forme legale de infracţiune, în varianta

prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., activitatea infracţională constând în aceea că

inculpatul, prin întrebuinţare de ameninţări, şi-a însuşit bunuri ale părţii vătămate, ne

propunem să analizăm ipoteza în care materialul probator evidenţiază o activitate

infracţională mai amplă. Pe parcursul cercetării judecătoreşti, probele administrate dezvăluie

că infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile în care inculpatul a exercitat şi acte de agresiune

fizică asupra părţii vătămate, cu consecinţa unei infirmităţi permanente fizice cauzate

65

acesteia, în sensul art. 182 alin. (2) C. pen. în atare condiţii, instanţa va trebui să constate că

în conţinutul infracţiunii complexe de tâlhărie ce face obiectul judecăţii, pe lângă actele

materiale constând în întrebuinţarea de ameninţări, se impun a fi incluse şi violenţele

exercitate.

Insă, având în vedere că actele materiale de violentare a părţii vătămate nu se înscriu doar

în tiparul articolului 211 alin. (1) C. proc. pen., ci consecinţele agresiunii au fost cu mult mai

grave, înregistrându-se urmările arătate în art. 182 C. pen., apare necesitatea schimbării

încadrării juridice.

Se va impune nu doar extinderea acţiunii penale cu privire şi la actele materiale vizând

violenţa, dar şi schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul judecăţii, din

infracţiunea prevăzută în art. 211 alin. (1) C. pen., în varianta prevăzută de legiuitor în acelaşi

articol, la alin. (21) lit. e) C. pen.

Tot astfel, sunt acte materiale ce intră în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni

complexe actele materiale de ameninţare prin telefon, descoperite a fi săvârşite ulterior

ameninţării în public a unui funcţionar public, expresiile jignitoare săvârşite de un funcţionar

public trimis în judecată pentru infracţiunea de purtare abuzivă în varianta agravantă, dar şi

acele acte de complicitate în sarcina inculpatului trimis în judecată ca autor al unei infracţiuni

complexe săvârşite în forma continuată, în toate aceste cazuri urmând a fi extins obiectul

judecăţii, respectiv acţiunea penală şi cu privire la noile acte.

Şi infracţiunea de obicei, caracterizată de repetarea faptei incriminate în sensul relevării

unei obişnuinţe a făptuitorului, a unei îndeletniciri a acestuia, în cazul descoperirii pe

parcursul judecăţii a unor noi acte ce fac parte integrantă din elementul material al

infracţiunii, conduce la aplicarea dispoziţiilor art. 335 C. proc. pen., fără însă a purta

consecinţe asupra încadrării juridice.

În ceea ce priveşte procedura schimbării încadrării juridice consecinţă a extinderii

acţiunii penale în planul continuării judecării cauzei, subliniem că se identifică aceeaşi

procedură reglementată de art. 334 C. proc. pen.

66

Asupra momentului procesual în care incidenţa art. 334 C. proc. pen. ar trebui să se

producă, înţelegem să reiteram opinia noastră anterior exprimată, potrivit căreia schimbarea

încadrării juridice ar urma să se dispună în urma dezbaterilor, întrucât atunci se pune

problema conturării definitive a determinării - pentru prima instanţă - a încadrării juridice

pentru care urmează să se dispună soluţia în cauză.

Considerăm că prin schimbarea încadrării juridice a faptei în urma dezbaterilor nu se

aduce niciun fel de atingere drepturilor şi garanţiilor procesuale de care beneficiază

inculpatul, atâta vreme cât schimbarea încadrării a fost pusă în discuţie în cursul judecăţii,

acesta având posibilitatea de a-şi pregăti apărarea. Nu se poate susţine că la momentul

procesual al dezbaterilor inculpatul s-ar afla într-o poziţie de „inferioritate", în sensul de a fi

„surprins" de noua încadrare juridică asupra căreia instanţa ar statua, întrucât, odată cu

punerea în discuţie a noii încadrări juridice în cursul judecăţii, dispoziţiile art. 334 C. proc.

pen. au fost aplicate în mod riguros.

Procedura schimbării încadrării juridice poate fi declanşată de o cerere a procurorului, a

inculpatului şi a părţii vătămate ori din oficiu de către prima instanţă. Iniţiativa schimbării

încadrării juridice a faptei aparţine acestor subiecţi procesuali în virtutea dreptului consfinţit

de art. 301 alin. (1) C. proc. pen. părţilor şi procurorului, de a formula în cursul judecăţii

cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, deci inclusiv de a solicita instanţei

modificarea cadrului procesual.

Indiferent de autorul unei asemenea solicitări, instanţa va avea obligaţia să pună în

discuţia părţilor noua încadrare, astfel cum rezultă ea în urma extinderii obiectului

judecăţii, prin cuprinderea şi a altor acte materiale, şi să atragă atenţia inculpatului că are

dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii pentru a-şi

formula şi pregăti apărarea.

În mod îndreptăţit s-a apreciat că sarcina instanţei cu privire la încadrarea juridică

reprezintă veritabile garanţii ale dreptului la apărare, dar şi ale dreptului la un proces

echitabil şi că reglementarea oferită de legiuitor în art. C. proc. pen. reflectă, în mod fidel,

principiul consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie, asigurând independenţa şi

imparţialitatea instanţei.

67

Analiza sistematică a dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. înfăţişează două obligaţii pe care

instanţa de judecată trebuie să le îndeplinească în mod succesiv în vederea respectării

dispoziţiilor privind punerea în discuţie a noii încadrări juridice.

În primul rând, indiferent dacă schimbarea încadrării juridice va opera în sensul unei

încadrări mai uşoare ori, dimpotrivă, mai grave în sarcina inculpatului, instanţa va trebui să

pună în discuţie nouă încadrare, asigurând astfel, odată în plus, principul contradictorialităţii,

că principiul specific fazei de judecată, şi principiul garantării dreptului la apărare, ca

principiu fundamental al procesului penal.

S-a decis în mod constant în practica judiciară recentă că schimbarea încadrării juridice

făra punerea în discuţie şi condamnarea inculpatului pentru o infracţiune mai gravă atrage

nulitatea hotărârii33. Obligaţia instanţei de a pune în discuţie nouă încadrare juridică se

consideră respectată atunci când apărătorul inculpatului, în concluziile sale, a avut în vedere

nouă încadrare şi a precizat că este corectă34 sau când apărătorul inculpatului a declarat că nu

are de formulat cereri în raport de noua încadrare juridică solicitată35, ceea ce echivalează cu

o formă de acceptare tacită a noii încadrări juridice - qui tacit consentire videtur.

Tot astfel, jurisprudenţa36 a decis că precizarea procurorului că fapta săvârşită de inculpat

atrage o nouă încadrare juridică decât cea din rechizitoriu înseamnă o cerere de schimbare a

încadrării juridice, şi nu un nou act de sesizare a instanţei.

În literatura de specialitate s-a susţinut că, dacă discutarea noii încadrări juridice are loc

înainte sau în cursul cercetării judecătoreşti ori în timpul dezbaterilor, procurorul sau părţile

se vor referi în concluziile lor la noua încadrare juridică, după care instanţa se va pronunţa

prin încheiere sau sentinţă, după caz37. Schimbarea încadrării juridice înainte de intrarea în

fondul cauzei, adică de începerea cercetării judecătoreşti, s-ar impune - în opinia autorului -

cu atât mai mult în situaţia în care atrage modificarea competenţei ori a compunerii instanţei,

instituţii ocrotite de lege sub sancţiunea nulităţii absolute. De pildă, atunci când instanţa, în

complet de un singur judecător, schimbând încadrarea juridică a faptei, constată că noua

33 C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 58/1996, în C.P.J. semestrul 1/1996, p. 32.34 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 27/1976, în Repertoriu 1976-1980, p. 366.35 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 18/1976, în Repertoriu 1976-1980, p. 367.36 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 186/1976, în CD. 1976, p. 464.37 Gheorghiţa Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, voi. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 106.

68

încadrare impune un complet de doi judecători, va determina obligaţia ca acea cauză să fie

reluată în vederea judecăţii în noua compunere.

Apreciem că schimbarea încadrării juridice a faptei nu poate opera înainte de începerea

cercetării judecătoreşti, deoarece într-un asemenea moment procesual instanţa nu este în

măsură să îşi contureze convingerea necesităţii schimbării încadrării juridice, o asemenea

evaluare putându-se produce doar în condiţiile în care materialul probator ce ar urma să fie

administrat relevă elemente noi în acest sens.

Cu atât mai mult, aplicarea instituţiei schimbării încadrării juridice a faptei ca o

consecinţă a extinderii acţiunii penale cu privire la alte acte materiale nu se poate efectua

decât după începerea cercetării judecătoreşti, impunând existenţa unui material probator pe

care doar instanţa de judecată îl poate aduna în condiţii de publicitate, nemijlocire şi

contradictorialitate, ştiut fiind că descoperirea unor noi acte materiale, părţi integrante ale

conţinutului constitutiv al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu poate

avea loc decât după administrarea unui minim de probe, fiind exclusă varianta descoperirii

unor asemenea acte materiale înainte de începerea cercetării judecătoreşti ori după terminarea

acesteia.

Ne menţinem punctul de vedere potrivit căruia momentul procesual în care se ar trebui să

se producă schimbarea încadrării juridice în condiţiile legii este acela în care instanţa, cu

ocazia deliberării, dezleagă cauza penală în conformitate cu dispoziţiile art. 345 C. proc.

pen., punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice efectuându-se în cursul dezbaterilor

judiciare, atunci când problematica determinării încadrării juridice se definitivează.

În opinia noastră, punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice poate avea loc însă,

în mod excepţional, pe parcursul cercetării judecătoreşti, în ipoteza în care de noua încadrare

juridică ar fi legată competenţa şi compunerea instanţei de judecată ori o altă

instituţie procesuală cu implicaţii profunde în continuarea judecăţii, însă, subliniem încă o

dată, doar punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice poate fi realizată în cursul

cercetării judecătoreşti, şi nu pronunţarea instanţei, prin încheiere, asupra schimbării efective

a încadrării juridice.

69

Susţinem acest lucru, deoarece dispoziţia asupra schimbării încadrării juridice ţine, în

viziunea noastră, de soluţionarea fondului cauzei, astfel încât nu identificăm vreun

impediment legal care să interzică instanţei de judecată să procedeze la punerea în discuţie a

noii încadrări juridice pe parcursul cercetării judecătoreşti, întocmind o încheiere motivată în

acest sens, iar asupra chestiunii să se pronunţe odată cu fondul, urmând că probele

administrate în cauză, apărarea formulată de către inculpat să contureze schimbarea încadrării

juridice ori, dimpotrivă, menţinerea încadrării juridice pe care procurorul a statuat-o prin

actul de trimitere în judecată.

În contextul extinderii obiectului judecăţii în modalitatea extinderii acţiunii penale cu

privire la alte acte materiale, când se impune schimbarea încadrării juridice, instanţa poate

constata că noua încadrare juridică atrage competenţa materială sau după calitatea persoanei

a altei instanţe.

Şi într-o asemenea situaţie, instanţa va pronunţa o hotărâre prin care îşi va declina

competenţa, urmând să statueze asupra schimbării efective a încadrării juridice nu în timpul

cercetării judecătoreşti, prin încheiere, ci prin însăşi hotărârea prin care, recunoscându-şi

necompetenta, va înainta dosarul organului judiciar competent.

În acest sens, în practică s-a decis că, dacă în raport de actele noi referitoare la un

prejudiciu ar urma să se schimbe competenţa, instanţa mai întâi extinde acţiunea penală şi

apoi declină competenţa38.

Instituţia schimbării încadrării juridice beneficiază de o reglementare explicită în

cuprinsul art. 334 C. proc. pen., deficitară însă sub aspectul conţinutului acesteia, chestiunea

modalităţii efective de funcţionare a schimbării încadrării juridice fiind lăsată pe seama

literaturii de specialitate şi a jurisprudenţei.

Se poate constata că, sub aspectul momentului procesual în care schimbarea încadrării

juridice se poate produce, textul de lege tace, ceea ce a şi determinat, de altfel, o diversificată

jurisprudenţă, dar şi orientări doctrinare diferite.

38 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 2038/1976, in Repertoriu 1976-1980, p. 153

70

Remarcând că problema încadrării juridice prezintă o deosebită importanţă atât în planul

dreptului material, vizând răspunderea penală, dar şi prin prisma desfăşurării procesului

penal în faza de judecată în primă instanţă, s-ar impune, de lege ferenda, îmbunătăţirea

reglementării.

Dacă aspecte, precum posibilitatea legală a schimbării încadrării juridice doar în

condiţiile în care fapta în materialitatea ei îşi păstrează identitatea ori imposibilitatea legală a

schimbării încadrării juridice, în cazul în care în cauză nu ar fi fost reţinută scuza provocării

sau în situaţia în care instanţa 1-a condamnat pe inculpat pentru forma agravată a infracţiunii

în loc de forma simplă, când în rechizitoriu nu s-a arătat în ce alineat se încadrează fapta, ori

atunci când instanţa a obţinut o agravantă generală care influenţează pedeapsa, şi nu

încadrarea juridică39, nu comportă discuţii, se pot identifica însă şi elemente ce conferă un

caracter controversat instituţiei schimbării încadrării juridice.

Ceea ce este semnificativ, din punctul nostru de vedere, şi ceea ce impune precizări - de

lege ferenda - ale legiuitorului este momentul procesual al punerii în discuţie a schimbării

încadrării juridice, pe de o parte, în mod distinct de momentul schimbării efective a încadrării

juridice, pe de altă parte.

În fine, înţelegem să mai precizăm că din modul de redactare a textului legal, precum şi

din economia art. 334 C. proc. pen. nu se poate susţine că schimbarea încadrării juridice

poate avea loc oricând în faza de judecată a procesului penal şi în orice stadiul procesual,

chiar şi înainte de citirea actului de sesizare a instanţei, neputând considera că o asemenea

instituţie de drept procesual penal se poate constitui într-o simplă chestiune preliminară.

Astfel, opinia conform căreia schimbarea încadrării juridice s-ar putea produce, asemenea

oricărei alte chestiuni preliminare, anterior chiar şi citirii actului de sesizare1 contravine chiar

logicii desfăşurării procesului penal, rolului şi locului cercetării judecătoreşti în cadrul

acestui proces, de esenţa activităţii judiciare desfăşurate de instanţa de judecată şi de ceilalţi

participanţi la procesul penal fiind administrarea probelor, în condiţii de publicitate, oralitate,

nemijlocire şi contradictorialitate.

39 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 3920/1971, in R.R.D. nr. 5/1972, p. 165.

71

Controversele doctrinare, dar şi caracterul neunitar evidenţiat de jurisprudenţă în ceea ce

priveşte instituţia schimbării încadrării juridice au fost generate, în opinia noastră, de faptul

că legiuitorul, deşi a reglementat distinct în Codul de procedură penală schimbarea încadrării

juridice în faza de judecată, prevăzând expres organul judiciar abilitat să dispună în acest

sens, precum şi procedura de punere în discuţie a noii încadrări, dar şi garanţiile procesuale

ale inculpatului de exercitare a dreptului la apărare, nu a definit în mod clar, concis această

instituţie.

Se poate constata că nici sfera de cuprindere a instituţiei nu a fost precizată şi nu a fost

făcută nicio referire cu privire la momentul şi, mai ales, la actul procesual prin care organul

judiciar poate proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei.

Relativ la stadiul procesual în care instanţa se pronunţă asupra încadrării juridice şi la

actul procesual în care se consemnează manifestarea de voinţă a judecătorului, apreciem că

hotărârea judecătorească ce va dezlega fondul cauzei va trebui să statueze şi asupra încadrării

juridice a faptei, pe parcursul cercetării judecătoreşti punându-se doar în discuţie nouă

încadrare juridică.

Dincolo de comentariile făcute în literatura de specialitate cu privire la existenţa ori nu a

unei incompatibilităţi a judecătorului care a dispus prin încheiere cu privire la schimbarea

încadrării juridice -într-o asemenea chestiune, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-

se în sensul că legiuitorul, la stabilirea situaţiilor de incompatibilitate, nu a avut în vedere şi o

asemenea ipoteză, soluţie a instanţei supreme la care am făcut referire anterior -, se impime a

face următoarele precizări:

În opinia noastră, judecătorul poate dispune prin încheiere, pe parcursul desfăşurării

activităţii specifice cercetării judecătoreşti, asupra punerii în discuţie a schimbării încadrării

juridice, şi nu asupra schimbării efective a acelei încadrări, iar un asemenea procedeu nu

poate crea o stare de incompatibilitate magistratului.

Aprecierea pe care judecătorul o face cu privire la necesitatea punerii în discuţie a

schimbării încadrării juridice nu constituie o chestiune de drept, o problemă ce să

caracterizeze fondul cauzei, însă dispoziţia privind schimbarea încadrării juridice, în sensul

72

că fapta dedusă judecăţii întruneşte elementele constitutive ale unei alte infracţiuni,

reprezintă o chestiune de drept, specifică fondului cauzei, întrucât astfel se determină textul

incriminator aplicabil faptei penale concrete de care este acuzat inculpatul.

Considerăm că este extrem de important a distinge între punerea în discuţie a schimbării

încadrării juridice şi schimbarea încadrării juridice, atât prin prisma momentelor procesuale

în care se produc, precum şi din perspectiva actelor procedurale în care ele se concretizează

şi a efectelor juridice pe care asemenea acte procedurale cu valoare procesuală le determină.

A fost exprimată şi părerea că, prin acceptarea faptului că asupra schimbării încadrării

juridice, instanţa va statua numai odată cu deliberarea şi luarea hotărârii, art. 334 C. proc.

pen. ar urma să fie interpretat singular şi restrictiv, ignorându-se, în general, ansamblul

dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea judecăţii, cu referire mai ales la

competenţă, compunerea şi constituirea instanţei, asigurarea prezenţei apărătorului ales sau

numirii din oficiu când, raportat la noua încadrare, asistenţa juridică este obligatorie şi, în

special, prevederile cuprinse în art. 302, respectiv art. 286 alin. (2) C. proc. pen.40

Dispoziţiile art. 302 C. proc. pen. stabilesc instanţei obligaţia de a se pronunţa prin

încheiere motivată cu privire la toate cererile formulate de procuror sau de către părţi ori

ridicate din oficiu, precum şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii, iar din acest

punct de vedere, dispoziţiile art. 334 nu pot fi considerate o normă derogatorie, ci,

dimpotrivă, o expresie a dispoziţiilor art. 302 C. proc. pen. în cazul concret al schimbării

încadrării juridice, argumentată de importanţa deosebită pe care o asemenea instituţie o are în

planul asigurării şi garantării drepturilor procesuale ale părţilor.

Urmând acest raţionament, se invocă şi dispoziţiile art. 286 alin. (2) din acelaşi cod,

conform cărora, când schimbarea încadrării juridice se face în faţa instanţei de judecată,

aceasta are obligaţia de a chema persoana vătămată şi de a o întreba dacă înţelege să

formuleze plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează

procesul penal.

40 M. Vasiescu, N. Roman, Procedura schimbarii incadrarii juridice in fata instantei de judecata, in Dreptul nr. 2/2003, p. 177-190

73

Se impune să subliniem aici că, urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr.

356/2006, actuala reglementare a art. 286 nu mai prevede decât situaţia în care într-o cauză

penală s-au efectuat acte de cercetare penală şi, descoperindu-se ulterior că fapta urmează a

primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, va exista obligaţia

în sarcina organului de cercetare penală de a chema partea vătămată şi de a o întreba dacă

înţelege să formuleze plângere şi, în funcţie de atitudinea procesuală a părţii vătămate, se va

proceda fie la continuarea cercetării penale, fie la încetarea urmăririi penale.

In mod firesc, legiuitorul a înţeles să elimine din reglementare ipoteza în care schimbarea

încadrării juridice ar fi creat în sarcina instanţei o asemenea obligaţie, ştiut fiind că, în

prezent, principala modalitate de sesizare a instanţei o constituie rechizitoriul, iar procesul

penal îmbracă, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, forma sa tipică, în sensul includerii

fazei de urmărire penală.

Or, într-o asemenea situaţie, argumentul potrivit căruia schimbarea încadrării juridice,

odată dispusă prin minută, deci la momentul soluţionării în fond a cauzei, ar crea

imposibilitatea instanţei de a-şi îndeplini obligaţia chemării părţii vătămate şi a chestionării

acesteia cu privire la formularea plângerii penale nu mai subzistă, atâta vreme cât o asemenea

obligaţie nu mai are fundament legal.

Un alt aspect invocat în sprijinul susţinerii opiniei că schimbarea încadrării juridice a

faptei trebuie să opereze în cursul judecăţii, şi nu la data soluţionării fondului cauzei, este şi

acela că, pentru a-şi organiza în mod eficient apărarea pe tot parcursul procesului penal,

persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să cunoască în mod complet

învinuirea ce i se aduce, prin aceasta înţelegând fapta prevăzută de legea penală, încadrarea

juridică dată faptei şi probele existente în acuzare.

Astfel, adepţii acestei opinii precizează că dreptului persoanei acuzate îi corespunde în

mod concret obligaţia corelativă a organului judiciar de a informa asupra învinuirii ori de

câte ori legea prevede expres, precum şi atunci când intervin modificări de orice fel cu privire

la acuza formulată.

74

Nu putem fi de acord cu asemenea argumente, întrucât dispoziţiile art. 334 C. proc. pen.,

sub aspectul reglementării procedurii ce se impune a fi îndeplinită cu privire la punerea în

discuţie a schimbării încadrării juridice, dar mai ales a drepturilor şi garanţiilor procesuale de

care beneficiază acuzatul, nu pot fi considerate decât complete şi pe deplin satisfăcătoare, ele

reflectând în plan procesual penal tocmai grijă deosebită a legiuitorului în a asigura persoanei

acuzate un mod eficient de apărare, pe tot parcursul procesului penal.

În fine, se mai pretinde că, dacă instanţa nu s-ar pronunţa prin încheiere asupra cererii de

schimbare a încadrării juridice, obiectul judecăţii ar fi ambiguu, împrejurare ce ar lăsa loc

unor grave vătămări exercitării în continuare de către părţi a dreptului la apărare, încălcându-

se prevederile art. 24 din Constituţia României revizuita, dar şi ale art. 6 parag. 3 lit. a) din

Convenţia europeană a dreptului omului.

Apreciem că nici acest motiv nu poate fi susţinut, întrucât interpretarea conform căreia

prin aplicarea instituţiei schimbării încadrării juridice la momentul soluţionării fondului

cauzei sunt încălcate drepturile inculpatului la apărare şi la un proces echitabil este deficitară

şi, în acelaşi timp, tributară nerecunoaşterii adevăratului conţinut al dispoziţiilor reglementate

de art. 334 C. proc. pen.

În opinia noastră, art. 334 C. proc. pen. stabileşte pe deplin garanţiile procesuale ale

inculpatului în exercitarea dreptului său la apărare, el fiind însă perfectibil, în sensul definirii

momentului şi actului procesual prin care se procedează la schimbarea încadrării juridice.

Sectiunea a III-a

Desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti anterioare, pronunţate cu privire la acte

materiale ce intră în latura obiectivă a infracţiunii ce face obiectul judecăţii

Dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen. reglementează procedura de urmat în cazul în

care, cu privire la unele din actele care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni,

s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa fiind sesizată cu soluţionarea unei fapte

penale a cărei latură obiectivă - element material - este constituită din alte acte materiale ce

se integrează şi ele în mod organic în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

75

În mod firesc, legiuitorul trebuia să găsească o rezolvare şi pentru această situaţie ivită,

nu de puţine ori, în practica judiciară. Susţinem aceasta, deoarece în cazul infracţiunilor

continuate, continue, de obicei şi complexe, astfel de situaţii - precum cea reglementată de

art. 335 alin. (2) - sunt frecvente.

Caracterul unitar şi indivizibil al infracţiunii implică şi obligă, în acelaşi timp, organul

judiciar să soluţioneze cauza în întregul ei, iar existenţa şi funcţionarea instituţiei extinderii

acţiunii penale cu consecinţa lărgirii obiectului judecăţii se constituie atât într-un remediu

procesual, cât şi într-un instrument real pus la îndemâna instanţei de judecată.

Remediu procesual şi, totodată, modalitate concretă de simplificare a procedurii judiciare,

extinderea acţiunii penale privitor la acte materiale noi înlesneşte dinamizarea activităţii de

judecată, accelerarea procedurilor desfăşurate în timpul cercetărilor judecătoreşti şi, prin

aceasta, atingerea scopului procesului penal, constând în restabilirea ordinii de drept.

În virtutea exigenţelor cărora este chemată să le răspundă, instituţia extinderii acţiunii

penale este menită să funcţioneze, prin grija legiuitorului, şi atunci când instanţa a pronunţat

anterior o hotărâre definitivă, întrucât a fost creat - prin dispoziţiile art. 335 alin. (2) -

mijlocul legal de reunire a cauzei aflate pe rolul instanţei cu acea cauză în care s-a pronunţat

hotărârea definitivă.

Printr-un asemenea procedeu de tehnică legislativă, s-a realizat fundamentul unei

soluţionări unitare a cauzei, al pronunţării unei noi hotărâri în raport cu toate actele ce

întregesc conţinutul infracţiunii, în planul elementului său material al laturii obiective, prin

desfiinţarea hotărârii anterioare.

Actele materiale - pentru a constitui, în mod organic, părţi componente ale aceleiaşi

infracţiuni - trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a determina incidenţa

reglementării analizate, iar în legătură cu acest aspect am făcut precizările necesare în cadrul

studiului asupra actelor materiale, urmând ca în prezenta expunere să evaluăm procedura prin

care instanţa de judecată pronunţă o nouă hotărâre, realizând apoi joncţiunea procesuală, în

ipoteza în care, pentru anumite acte materiale, o altă hotărâre, intrată în puterea lucrului

judecat, a fost anterior pronunţată.

76

Este ştiut că pentru desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de regulă, este

necesară declanşarea unei căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare, revizuire), întrucât

hotărârile judecătoreşti rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat, prezu-mându-se

că ele reflectă adevărul - res iudicata pro veritate habetur.

Hotărârile judecătoreşti definitive statornicesc prestigiul justiţiei, oferă stabilitate

activităţii jurisdicţionale şi consacră un principiu juridic recunoscut din cele mai vechi

timpuri. Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un efect pozitiv şi unul negativ;

astfel, hotărârea poate fi pusă în executare şi, în acelaşi timp, împiedică exercitarea unei noi

acţiuni penale împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă - non bis în idem.

Din momentul în care o hotărâre a devenit definitivă, ea este executorie în toate

dispoziţiile sale, autorităţile competente fiind obligate să o aducă la îndeplinire.

Hotărârea penală, odată înzestrată cu autoritate de lucru judecat, este considerată că

stabileşte adevărul despre fapta şi persoana judecată, ceea ce conferă încredere în capacitatea

profesională a judecătorilor de a rezolva corect conflictele de drept, dar instituie, totodată, şi

o interdicţie pentru urmărirea şi judecarea aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă. Doar

hotărârea definitivă curmă conflictul de drept şi determină ca un alt proces având acelaşi

obiect să nu mai poată fi declanşat şi desfăşurat.

Cele două efecte pe care legiuitorul le-a instituit autorităţii de lucru judecat generează în

conştiinţa cetăţenilor încrederea în activitatea instanţelor de judecată, precum şi prestigiul

autorităţii independente a puterii judecătoreşti.

În plan procesual penal, consecinţa efectului negativ se reflectă, în concret, în

împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale ori în continuarea exercitării acesteia.

Printr-o asemenea abordare, reglementarea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. proc. pen. Se

conturează ca o normă cu caracter excepţional pusă de legiuitor la îndemâna instanţei de

judecată, în cazul extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, tocmai prin

posibilitatea desfiinţării unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate anterior.

Procedeul juridic prin care se realizează aceasta constă în reunirea cauzelor în scopul

pronunţării unei noi hotărâri care să aibă în vedere toate actele ce intră în conţinutul

77

constitutiv al infracţiunii ce a făcut obiectul judecăţii şi, în mod firesc, după ce hotărârea

anterioară va fi fost desfiinţată.

Această excepţie pe care legiuitorul a admis-o de la un principiu fundamental al statului

de drept, acela al autorităţii lucrului judecat, a fost impusă de necesitatea primordială ca

infracţiunile continue, continuate, complexe ori din obişnuinţă să fie apreciate şi evaluate

astfel cum natura lor juridică le defineşte, ca infracţiuni unice, statuate prin textele de lege

din Partea generală a Codului penal, cum ar fi cazul infracţiunilor continuate şi complexe, ori

astfel cum se conturează ele în dispoziţii ale Părţii speciale a aceluiaşi cod ori din

jurisprudenţă consolidată.

Fie că ne referim la unitatea naturală de infracţiune - infracţiunea continuă - ori la

unitatea legală de infracţiune, astfel cum a conceput-o şi consacrat-o legiuitorul din raţiuni de

tehnică legislativă, dar şi de politică penală - infracţiunea continuată, complexă, din

obişnuinţă , în toate aceste cazuri unicitatea infracţiunii păstrându-se, judecarea întregii

activităţi infracţionale se impune cu necesitate.

Legiuitorul a creat unitatea legală de infracţiune tocmai în vederea considerării

infracţiunii - continuată, complexă, din obişnuinţă - ca un tot unic, pornind de la legătura

strânsă dintre acţiuni cu semnificaţie proprie, fie prin poziţia uneia faţă de cealaltă, fie

datorită elementului subiectiv ce le reuneşte.

Este posibil ca în cursul judecăţii unei infracţiuni din cele invocate anterior să se

descopere în sarcina inculpatului date cu privire la alte acte materiale ce intră în compunerea

aceleiaşi infracţiuni, pentru care s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă. Cel mai grăitor

exemplu în acest sens este infracţiunea de tâlhărie, infracţiune cu caracter complex, formă a

unităţii legale de infracţiune, ce este formată din două fapte distincte: furtul (art. 208 C. pen.)

şi infracţiunile de lovire sau alte violenţe [art. 180 alin. (1) C. pen.] sau ameninţare (art. 193

C. pen), infracţiuni care, deşi sunt incriminate în mod independent şi distinct de lege, au fost

reunite de legiuitor în această nouă infracţiune, ce a căpătat denumire proprie - tâlhărie - şi

care, prin ea însăşi, a absorbit autonomia infracţională a infracţiunilor componente.

78

În ipoteza în care instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze penale având

ca obiect al judecăţii, în sensul art. 317 C. proc. pen., inculpatul ce a săvârşit o infracţiune de

tâlhărie descoperă că în legătură cu aceeaşi faptă acesta a fost condamnat anterior printr-o

hotărâre definitivă şi pentru alte acte materiale ce intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi

infracţiuni - fie ele de furt ori de violenţă, ameninţare, va proceda la reunirea cauzelor.

Scopul înfăptuirii actului de justiţie este, printre altele, şi acela al pronunţării unei

hotărâri unice pentru toate actele materiale ce aparţin aceleiaşi infracţiuni. Tocmai în vederea

îndeplinirii acestui deziderat, instanţa va reuni cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea

definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul

infracţiunii şi desfiinţând hotărârea anterioară.

Desfiinţarea hotărârii definitive poate fi făcută numai în ipoteza în care existenţa

actelor materiale noi a fost efectiv constatată şi reţinută de către instanţă, modificându-se

astfel obiectul judecăţii41. Nu este suficientă numai trimiterea în judecată pentru noi acte

materiale, ci este imperios necesar ca aceste noi acte să fie reţinute de către instanţa de

judecată, deoarece - în caz contrar - s-ar ajunge la judecarea din nou a aceleiaşi fapte,

încălcându-se astfel prevederile art. 10 lit. j) C. proc. pen., dispoziţii ce împiedică punerea în

mişcare a acţiunii penale ori exercitarea acesteia în cazul constatării autorităţii de lucru

judecat, chiar şi atunci când faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică,

esenţială fiind sub acest aspect fapta, iar nu infracţiunea. Există autoritate de lucru judecat în

ceea ce priveşte actele materiale pentru care s-a pronunţat hotărârea definitivă şi, ca atare,

existenţa lor materială nu poate fi repusă în discuţie.

În lumina aceloraşi dispoziţii, desfiinţarea hotărârii anterioare este atributul exclusiv al

instanţei ce judecă în fond cauzele reunite, hotărârea anterioară putând fi desfiinţată - în

virtutea principiului simetriei - numai printr-o hotărâre prin care instanţa de judecată dispune

asupra fondului, dezlegând cauza, şi care va înlocui hotărârea anterioară. Cu alte cuvinte,

desfiinţarea hotărârii anterioare nu poate fi realizată de către instanţa de judecată printr-o

hotărâre de declinare a competenţei, ca urmare a extinderii penale şi a schimbării încadrării

juridice a faptei42, după cum s-a arătat în practica judiciară.

41 Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti 2008, p. 669.42 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2516/1982, în R.R.D. nr. 8/1984, p. 65.

79

Instanţa, procedând la extinderea acţiunii penale şi reţinând cauza spre judecată, va fi

obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicarea,

atunci când se impune, şi a dispoziţiilor art. 334 vizând schimbarea încadrării juridice.

Modificările aduse Codului de procedură penală au eliminat posibilitatea restituirii cauzei

procurorului. De altfel, în varianta prevăzută de art. 335 alin. (2), restituirea cauzei

procurorului în vederea completării urmăririi penale nici nu ar fi fost posibilă, chiar în

reglementarea anterioară, întrucât pentru actele materiale asupra cărora se pronunţase

anterior o hotărâre definitivă, acte care extind sfera actelor constitutive ale infracţiunii, nu se

mai putea impune efectuarea urmăririi penale, căci ele fuseseră consfinţite în mod definitiv

prin acea hotărâre ce se bucura de autoritate de lucru judecat.

Analiza sistematică a textului de lege determină concluzia că, pentru a proceda la

extindere într-o asemenea situaţie, instanţa de judecată este obligată să parcurgă anumiţi paşi,

în fapt, să dispună măsuri procesuale cu implicaţii juridice deosebite.

Afirmăm aceasta, deoarece aplicarea dispoziţiilor art. 335 alin. (2) determină, printre

altele, înfrângerea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive, iar dintr-o asemenea

perspectivă, instanţa de judecată desfiinţează efectiv o hotărâre ce intrase în puterea lucrului

judecat.

În literatura de specialitate43 s-a arătat că un prim pas în desfăşurarea acestei tehnici

juridice trebuie să-1 constituie reunirea cauzei aflate în curs de judecată cu cea soluţionată

definitiv. Cea de-a doua operaţiune pe care instanţa de judecată trebuie să o realizeze ar fi

aceea a desfiinţării hotărârii anterioare. Pronunţarea unei noi hotărâri va constitui cea de-a

treia etapă în măsură să asigure judecata în raport de toate actele materiale ce intră în

conţinutul constitutiv al infracţiunii.

Referitor la etapele pe care trebuie să le parcurgă procedura prin care instanţa de judecată

realizează judecarea integrală a tuturor actelor materiale componente ale infracţiunii, în

situaţia în care asupra unora dintre aceste acte există deja o hotărâre definitivă, înţelegem să

exprimăm o opinie mai nuanţată.

43 Gheorghiţa Mateuţ, op. cit., p. 116.

80

Logica juridică ne obligă să identificăm ca primă măsură procesuală a acestei delicate

tehnici juridice, în aplicarea art. 335 alin. (2) C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii judecătoreşti

definitive anterioare, urmând să se treacă la reunirea cauzelor, cu consecinţa firească

pronunţării unei hotărâri cu privire la toate actele materiale.

Ne alăturăm, astfel, teoreticienilor dreptului care consideră că acesta este modul corect de

aplicare a procedurii instituite de art. 335 alin. (2) C. proc. pen., neputând fi posibilă reunirea

unei cauze soluţionate definitiv cu o cauză aflată în curs de judecată, iar, pe de altă parte, nici

pronunţarea unei noi hotărâri atâta timp cât fiinţează o hotărâre judecătorească definitivă,

pronunţată anterior, cu incidenţă directă asupra cauzei aflate pe rol'. Printr-o asemenea

procedură legală se aduce atingere autorităţii de lucru judecat, reformându-se acea ori acele

hotărâri definitive care au reţinut existenţa actelor materiale noi.

Se află în afara oricărei îndoieli faptul că joncţiunea procesuală este obligatorie, tară o

asemenea activitate de reunire a celor două cauze nefiind posibilă pronunţarea unei noi

hotărâri ce să statueze asupra infracţiunii în întregul ei.

Referitor la sferă actelor materiale noi, sferă extinsă graţie dispoziţiilor art. 335 alin. (2)

şi la cele asupra cărora s-a pronunţat anterior o hotărâre ce le-a consfinţit şi consacrat

existenţa, trebuie să arătăm că nu este vorba de orice hotărâre penală, ci doar de o hotărâre

penală definitivă.

Subliniem aceasta, deoarece în cauzele nesoluţionate definitiv, în ipoteza constatării unor

acte noi, legiuitorul a prevăzut o altă instituţie procesuală, şi anume aceea a conexării

cauzelor în conformitate cu dispoziţiile art. 36 C. proc. pen.

Prin urmare, legea are în vedere existenţa unor hotărâri definitive prin care se constată

existenţa unor acte materiale apreciate ca noi, hotărâri ce pot fi atât de condamnare, cât şi de

achitare în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. b), b1), d), e) C. proc. pen. ori de încetare a

procesului penal sub incidenţa art. 10 lit. i), i1), respectiv j) din acelaşi cod, şi nu hotărâri

care să fi reţinut inexistenţa acestor acte materiale, precum cele de achitare a inculpatului pe

considerentul că fapta nu există ori nu a fost săvârşită de către inculpat.

81

Se poate observa că, indiferent de soluţia dispusă prin hotărârea penală definitivă

pronunţată anterior - fie ea de condamnare, de achitare ori de încetare a procesului penal -,

esenţial este ca existenţa acelor acte materiale să nu fi fost infirmată, ci, dimpotrivă, la data

judecării celorlalte acte materiale ce fac obiectul judecăţii cauzei aflate pe rol, primele acte să

subziste, în materialitatea lor, astfel cum au fost constatate şi consfinţite prin hotărârea

judecătorească ce urmează a fi desfiinţată.

Mai trebuie să precizăm că referirea numai la „o hotărâre" are rol exemplificativ şi de

aceea se poate afirma că pot exista mai multe hotărâri definitive ca urmare a soluţionării unor

cauze diferite care au constatat, ca un element comun, existenţa mai multor acte materiale ce

se înscriu în latura obiectivă a aceleiaşi infracţiuni.

În ceea ce priveşte competenţa de desfiinţare a hotărârii anterioare definitive, de reunire a

cauzei şi de pronunţare a unei noi hotărâri, aceasta aparţine instanţei care judecă actele

materiale noi.

Distingem însă situaţia în care, după desfiinţarea hotărârii anterioare şi reunirea cauzelor,

se impune schimbarea încadrării juridice, astfel încât competenţa ar aparţine unei instanţe

superioare, caz în care instanţa învestită iniţial îşi va declina competenţa în favoarea acelei

instanţe'44. Jurisprudenţă a evidenţiat că, dacă asupra actelor materiale noi s-a pronunţat o

instanţă superioară competentă material, reunirea cauzelor şi judecarea integrală în fond a

cauzei aparţin instanţei superioare căreia trebuie să i se trimită ambele dosare.

Apreciem şi noi că instituţia reglementată de art. 335 C. proc. pen relevă existenţa unei

excepţii de la regula prorogării de competenţă în favoarea instanţei egale în grad sau

superioare, iar un argument în acest sens ar fi acela că actele materiale constate definitiv,

precum şi elementele ce ţin de vinovăţia inculpatului nu mai pot face obiect al analizei şi

evaluării organului judiciar în cauza aflată pe rol.

În atare condiţii, apare firesc ca, atunci când instanţa descoperă acte materiale noi se

învesteşte cu judecarea acestora şi extinde acţiunea penală cu privire la ele, tot ea să fie cea

competentă să judece infracţiunea cadru care absoarbe actele noi45.

44 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 2516/1984, in R.R.D. nr. 8/199345 Vasile Papadopol, Doru Pavel, op. cit., p. 221.

82

Situaţia acestor noi acte materiale ar putea fi asimilată chestiunilor prealabile care, şi ele,

pot fi supuse judecăţii în faţa instanţei sesizate cu cauza penală, chiar în condiţiile în care în

mod obişnuit asemenea chestiuni prealabile ar trebui soluţionate de alte instanţe.

Prin hotărârea pronunţată asupra infracţiunii cadru ce reuneşte în conţinutul său toate

actele materiale nu se poate aplica o pedeapsă mai mică decât cea stabilită.

CAPITOLUL AL IV-LEA

EXTINDEREA PROCESULUI PENAL LA FAPTE ŞI PERSOANE NOI

Sectiunea I

Extinderea procesului penal cu privire la alte fapte

Descoperirea în cursul judecăţii a altor fapte penale săvârşite de către inculpat ridică

problema judecării şi a acestora împreună cu fapta pentru care instanţa fusese sesizată iniţial,

în condiţiile în care faptele au legătură între ele.

Extinderea obiectului judecăţii în aceste cazuri se face prin extinderea procesului penal şi

pentru aceste fapte penale, în condiţiile art. 336 C. proc. pen., doar cu ocazia judecăţii în

primă instanţă, şi nicidecum în etapele în care se exercită controlul judiciar, ştiut fiind

că o extindere a procesului penal la nivelul instanţelor de apel, respectiv de recurs ar

lipsi judecata de parcurgerea unuia din gradele de jurisdicţie prevăzute de lege.

Asemenea extinderii acţiunii penale cu privire la alte acte materiale, extinderea

procesului penal - fie la alte fapte, fie la alte persoane - vizează date descoperite în cursul

judecăţii în primă instanţă după administrarea unui minim de probe ce să conducă la

concluzia că se impune extinderea obiectului judecăţii.

Sintagma „date descoperite" se referă la acele probe, dovezi, elemente de fapt care

servesc la constatarea existenţei unei fapte prevăzute de legea penală în sarcina inculpatului

trimis în judecată pentru o infracţiune cu care fapta descoperită se află în legătură.

83

Aşadar, pentru a opera extinderea procesului penal cu privire la alte fapte se cer întrunite

în mod cumulativ următoarele condiţii:

- existenţa faptei/faptelor să rezulte din datele furnizate de probele administrate în

cursul judecăţii în primă instanţă;

- noile fapte penale să fie în legătură cu infracţiunea supusă judecăţii, altfel pentru

asemenea fapte urmează a se desfăşura o urmărire penală separată.

Extinderea obiectului judecăţii pentru noi fapte penale este o extindere in rem, referindu-

se la noi fapte penale şi, spre deosebire de situaţia în care se descoperă acte materiale noi,

faptele nou descoperite au autonomie infracţională, ele nefiind elemente ale laturii obiective

a infracţiunii care face obiectul judecăţii.

Aşadar, faptele noi reprezintă în sine fapte prevăzute de legea penală, cu conţinut distinct

de infracţiunile ce formează obiectul judecăţii, iar în cursul operaţiunii de administrare a

probelor ele trebuie să fie imputabile inculpatului faţă de care se desfăşoară judecata, şi nu

altei persoane,.

Asemenea noi fapte, bucurându-se de autonomie şi corespunzând cadrului incriminator

instituit de o normă juridică penală ce interzice, sub sancţiune, o anumită conduită, se află

faţă de fapta ori faptele ce formează obiectul judecăţii într-unul din cazurile de conexitate sau

în cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. b) C. proc. pen.

O problemă interesantă ce suscită anumite discuţii este aceea că legiuitorul face referire

la „o faptă prevăzută de legea penală", şi nu la o infracţiune, determinând întrebarea firească:

dacă fapta nu prezintă toate trăsăturile unei infracţiuni, de ce ar mai trebui să se extindă

procesul penal? S-ar mai impune extinderea atâta vreme cât se prefigurează de la început

achitarea şi care ar fi raţiunea aplicării instituţiei procesuale a extinderii procesului la alte

fapte în atare condiţii?

Printr-o asemenea abordare apare total inutilă extinderea procesului penal.

Nu trebuie să omitem că prin recurgerea la dispoziţiile art. 336 C. proc. pen., prima

instanţă are posibilitatea rezolvării în mod concret şi temeinic a obiectului judecăţii, hotărând

84

prin sentinţa pe care o va da asupra existenţei faptei, a constatării dacă aceasta constituie ori

nu infracţiune, a stabilirii răspunderii penale a inculpatului.

Alături de alte instituţii procesuale puse de legiuitor la îndemâna organului judiciar,

extinderea procesului penal la fapte noi contribuie în mod esenţial la îndeplinirea principiilor

ce guvernează procesul penal şi, mai ales, dă expresie rolului activ pe care instanţa de

judecată trebuie să-1 aibă, consacrând principiul aflării adevărului cu privire la faptele şi

împrejurările cauzei.

În mod firesc, când instanţa de judecată va constata că faptele noi descoperite corespund

cadrului incriminator instituit de normă penală, precum şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii

penale, va dispune condamnarea inculpatului şi pentru acele fapte, însă nimic nu o va

împiedica să dispună o altă soluţie de rezolvare a acţiunii penale, în împrejurările în care

constată incidenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen.

Dacă legiuitorul ar fi folosit în cuprinsul articolului 336 C. proc. pen. sintagma „altă

infracţiune prevăzută de legea penală", organul judiciar nu ar mai fi beneficiat în mod concret

de rolul său activ în a evalua pe baza materialului probator al cauzei dacă fapta descoperită în

cursul judecăţii este prevăzută de legea penală, prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi

a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de legea penală de către inculpatul trimis în judecată.

De altfel, obiectul judecăţii, astfel cum a fost el reglementat în art. 317 C. proc. pen., se

mărgineşte tot la fapta - şi nu la infracţiunea -şi la persoana arătată în actul de sesizare a

instanţei.

Prevederile legale nu fac nicio distincţie între fapte noi pentru care s-a dat ordonanţă de

scoatere de sub urmărire penală ori, dimpotrivă, nu s-a efectuat vreun act de urmărire penală,

suficient fiind ca din probele administrate să rezulte existenţa faptei cu privire la care se face

extinderea procesului penal.

Noile fapte definite şi analizate în lumina art. 336 alin. (1) C. proc. pen. vizează acele

fapte incriminate de legiuitor, prevăzute sub sancţiune penală, fapte concrete, ca fenomene

umane, naturale, sociale, politice, morale, declarate ilicite prin dispoziţii ale legii.

85

La descoperirea în sarcina inculpatului a unor date cu privire la săvârşirea unei alte fapte

cu privire la legea penală, având legătură însă cu infracţiunea pentru care este trimis în

judecată, instanţa va identifica această nouă faptă ca un fapt incriminat de lege, susceptibil de

efecte juridice, în esenţă, un fapt anti-juridic.

Legiuitorul a avut în vedere, atunci când s-a referit la o altă faptă prevăzută de legea

penală, tocmai faptul săvârşit în mod efectiv, în condiţiunile cuprinse în descripţiunea

incriminatoare a infracţiunii abstracte.

Extinderea procesului penal fără îndeplinirea celor două condiţii -faptele noi să

rezulte din probele administrate în cursul judecăţii şi ele să aibă legătură cu

infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată - va obliga instanţa să

dispună încetarea procesului penal în condiţiile art. 10 lit. f) C. proc. pen., nefiind

întrunite cerinţele privind punerea în mişcare a acţiunii penale.

Raportându-ne la criteriul faptelor noi, astfel cum sunt ele reglementate prin prisma art.

336 C. proc. pen., putem afirma că instituţia extinderii procesului penal pentru alte fapte se

impune a fi interpretată şi aplicată în deplină concordanţă cu normele de desfăşurare a

procesului penal, iar nu ca o excepţie a acestora, excepţie care, de altfel, nu şi-ar găsi vreo

justificare teoretică sau practică.

Verificând dacă este vorba mai întâi de o faptă nouă prevăzută de legea penală în legătură

cu infracţiunea ce formează obiectul judecăţii şi apreciind asupra oportunităţii declanşării

unei asemenea proceduri, procurorul poate cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte

această nouă faptă, făcând posibilă evitarea tergiversării judecăţii în cazul în care ar fi

necesare probe noi şi preîntâmpinând soluţiile ce ar califica drept inutilă operaţiunea

extinderii - achitarea ori încetarea procesului penal, în cazul în care fapta nu ar constitui,

totuşi, infracţiune ori nu ar fi în legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii.

Procedura de extindere comportă două variante:

- când procurorul participă la judecata în primă instanţă

- când judecata se desfăşoară fără participarea procurorului.

86

Având în vedere actuală reglementare, potrivit căreia sesizarea instanţei se face, în

principal, prin rechizitoriu, dar şi prin dispoziţiile art. 278' alin. (8) lit. c) C. proc. pen.,

instituţia plângerii penale directe fiind eliminată, în fapt, procurorul participă la judecată,

iniţiativa de extindere a procesului penal aparţinându-i acestuia în majoritatea covârşitoare a

cauzelor.

În cazul participării procurorului Ia judecată, procedura constă în două etape: în primul

rând, procurorul solicită instanţei extinderea procesului penal pentru faptele noi descoperite

în cursul judecăţii în cadrul cercetării judecătoreşti, instanţa având obligaţia de a se pronunţa

asupra cererii procurorului.

Dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, instanţa, găsind cererea

întemeiată, va dispune prin încheiere extinderea procesului penal şi va proceda în mod legal

la judecarea cauzei în întregul său prin includerea faptei ori a faptelor nou descoperite.

Dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, instanţei de judecată i-a

fost conferită posibilitatea de a sesiza, tot prin încheiere, organul de urmărire penală

competent în vederea efectuării urmăririi cu privire la fapta sau faptele nou descoperite.

Pe de o parte, se asigură o sesizare legală cu judecarea cauzei prin punerea în mişcare a

acţiunii penale şi pentru noile fapte, iar, pe de altă parte, luându-se act de atitudinea

procurorului de a nu pune în mişcare acţiunea penală, se creează premisele şi cadrul

procesual adecvat în vederea desfăşurării urmăririi penale separate pentru aceste noi fapte

penale.

Cea de-a doua situaţie este aceea în care procurorul nu participă la judecată.

Apreciem şi noi că o asemenea ipoteză întâlnim atunci când instanţa a fost învestită cu

încheierea judecătorului de reţinere a cauzei spre judecare potrivit art. 278' alin. (8) lit. c),

inculpatul fiind major şi aflându-se în stare de libertate, în toate celelalte cazuri participarea

procurorului la judecata în primă instanţă fiind obligatorie.

Într-o asemenea situaţie, constatându-se întrunite condiţiile pentru extinderea procesului

penal pentru noi fapte, instanţa, din oficiu, va dispune prin încheiere extinderea procesului

penal, procedând fie la judecarea cauzei în întregul său, fie la sesizarea prin încheiere a

87

organului de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta

descoperită.

În cazul în care instanţa va proceda la judecarea cauzei în întregul ei, ne vedem obligaţi

să admitem că încheierea de extindere a procesului penal pentru noi fapte echivalează cu

actul de punere în mişcare a acţiunii penale pentru fapta cu care s-a extins procesul penal.

Asistăm, astfel, la o excepţie de la regula incompatibilităţii dintre funcţia de învinuire - de

punere în mişcare a acţiunii penale - şi funcţia de judecată. Cu alte cuvinte, instanţa de

judecată este cea care pune în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului pentru o nouă

faptă şi tot instanţa de judecată este cea care exercită atribuţii jurisdicţionale, procedând la a

judeca noua faptă.

Dintr-o asemenea perspectivă, principiul separaţiei funcţiunilor judiciare în procesul

penal este în mod flagrant încălcat, iar incompatibilitatea evidentă.

Referindu-ne la prima ipoteză evaluată - aceea în care procurorul este prezent la judecată,

se impune să subliniem că atributul punerii în mişcare a acţiunii penale îi aparţine acestuia,

ceea ce corespunde pe deplin principiului că procurorul este titularul acţiunii penale.

Apare nelegală procedura instanţei de a lua act de extinderea învinuirii făcute de

procuror, fără ca în prealabil procurorul să fi formulat o cerere de extindere a procesului

penal pe care să o adreseze instanţei de judecată şi rară admiterea unei asemenea cereri de

către instanţă. Aceasta, deoarece, în condiţiile participării la judecată u procurorului, dacă

acesta nu manifestă iniţiativă în solicitarea de extindere a procesului penal, instanţa de

judecată nu poate exercita atribuţii în această privinţă, cererea de extindere aparţinând

exclusiv procurorului.

Dacă în primul caz punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin declaraţia orală a

procurorului, în cel de-al doilea caz, al neparticipării la judecată a procurorului, încheierea

instanţei este actul procedural prin care acţiunea penală este pusă în mişcare.

În fine, în cazul în care instanţa extinde procesul penal pentru alte fapte, optând pentru

reţinerea cauzei spre judecată, va fi obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a

88

dispus extinderea, iar dacă se va impune schimbarea încadrării juridice a faptei, va face şi

aplicarea dispoziţiilor legale în această materie.

Desigur, trebuie să precizăm că, deşi procurorul are iniţiativa extinderii procesului penal

în majoritatea cazurilor, cererea formulată de acesta poate fi respinsă atunci când este

apreciată ca neîntemeiată, urmând că instanţa de judecată să continue cercetarea

judecătorească în limitele actului de sesizare cu privire la fapta şi persoana în legătură cu care

a fost învestită.

Prin urmare, organul jurisdicţional este cel care apreciază asupra oportunităţii, legalităţii

şi temeiniciei extinderii procesului penal cu privire la alte fapte şi în funcţie de aceasta

procurorul va mai beneficia de posibilitatea de a pune ori nu acţiunea în mişcare.

Dispoziţiile art. 336 C. proc. pen. au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, astfel încât

procurorul, în condiţiile în care declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, nu mai poate

solicita instanţei trimiterea cauzei la procuror, în condiţiile art. 333 C. proc. pen., în vederea

completării urmăririi penale, aceasta din urmă instituţie fiind abrogată. în reglementarea

anterioară, în asemenea împrejurări, instanţa putea reveni asupra extinderii procesului penal

ori putea trimite cauza în întregime la procuror. Se contura o modalitate de reluare a urmăririi

penale în vederea completării probelor şi în legătură cu fapta ce a făcut obiectul extinderii

procesului penal, însă acest procedeu era de natură a impieta asupra celerităţii procesului

penal.

O situaţie inedită se poate ivi atunci când fapta descoperită face parte din categoria celor

pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se efectuează la plângerea prealabilă a părţii

vătămate.

Se poate aprecia că în acest caz instanţa trebuie să întrebe partea vătămată dacă

înţelege să formuleze plângere şi doar în urma unei asemenea opţiuni să pună ori nu în

discuţie cererea procurorului de extinderea procesului penal.

O asemenea soluţie se impune, considerăm şi noi, având în vedere caracterul special al

normelor prevăzute de dispoziţiile art. 279 şi urm. C. proc. pen. privind procedura plângerii

89

prealabile prin care legiuitorul a înţeles să instituie o excepţie de la principiul oficialităţii

procesului penal.

În finalul abordării noastre asupra aspectelor generale privind extinderea procesului penal

la fapte noi, subliniem că dispoziţiile art. 336 alin. (2) reprezintă o ficţiune legislativă care

aruncă numeroase îndoieli asupra posibilităţii legale a instanţei de a dispune, din oficiu,

extinderea procesului penal, întrucât este evidentă sesizarea din oficiu ori autosesizarea, iar

dispoziţia de extindere a procesului penal echivalează în acest caz cu un act de învestire şi de

punere în mişcare a acţiunii penale.

Apreciem că regula potrivit căreia organul judiciar care exercită funcţia de jurisdicţie nu

poate exercita în mod legal şi funcţia de acuzare şi nu poate pune în mişcare acţiunea penală

nu ar trebui să admită vreo excepţie, iar din această perspectivă legiuitorul ar trebui să

intervină, de lege ferenda, oferind un cadru procesual adecvat prin care instituţia extinderii

procesului penal cu privire la alte fapte să poată funcţiona fără a aduce atingere unor principii

fundamentale ale procesului penal.

Pe de altă parte, lăsarea iniţiativei extinderi procesului penal doar la îndemâna

procurorului în majoritatea covârşitoare a cazurilor şi prin aceasta limitarea drepturilor şi

crearea imposibilităţii ca ceilalţi participanţi la procesul penal să se poată bucura de garanţiile

oferite de activitatea de judecată, de dreptul de a accede la justiţie, în cazul unor încălcări ale

unor drepturi proprii, reprezintă, de asemenea, o problemă asupra căreia legiuitorul va trebui

să reflecteze.

Sectiunea a II-a

Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane

Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată de art. 337 C.

proc. pen. - este cea de-a treia modalitate prin care este posibilă extinderea obiectului

judecăţii.

90

Astfel, este posibil ca pe parcursul judecăţii să se descopere date cu privire la participarea

şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală puse în sarcina

inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către altă

persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului.

Într-o asemenea situaţie, se extinde procesul penal cu privire la persoanele ce au săvârşit

faptele prevăzute de legea penală, persoane care nu figurează în actul de sesizare a instanţei,

act prin care iniţial s-a statuat asupra obiectului judecăţii.

Procedându-se în acest mod, prin extinderea procesului penal împotriva acestor persoane,

ele capătă statutul de inculpaţi şi urmează să fie judecaţi pentru aceste infracţiuni.

În situaţia descoperirii pe parcursul cercetării judecătoreşti a unor date noi ce vizează

participarea şi a altor persoane la săvârşirea infracţiunii puse în sarcina inculpatului - în

calitate de coautori, instigatori sau complici, avem de-a face cu o extindere în personam,

infracţiunea rămânând aceeaşi.

În cea de-a doua situaţie, aceea a constatării unor elemente rezultate din cercetarea

judecătorească, potrivit cărora o altă persoană ar fi săvârşit o infracţiune ce are strânsă

legătură cu infracţiunea ce se judecă, asistăm la o extindere atât în rem, cât şi în personam,

obiectul extins al judecăţii referindu-se şi la o altă persoană şi la o altă faptă decât la cele la

care se referă actul iniţial de sesizare a instanţei de judecată.

Şi în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane distingem două ipoteze,

şi anume participarea şi a altor persoane la săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul a fost

trimis în judecată, în contextul existenţei cazului de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a),

respectiv participaţia penală, şi descoperirea privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, în această ultimă situaţie

fiind vorba despre o infracţiune aflată în corelativitate sau conexitate cu fapta inculpatului

trimis în judecată.

Iniţiativa extinderii procesului penal cu privire la alte persoane aparţinea doar

procurorului anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 356/2006. În prezent, instanţa

de judecată exercită atribuţii similare extinderii procesului penal pentru alte fapte, în

91

condiţiile în care procurorul nu participă la judecată, putând extinde din oficiu procesul penal

cu privire la alte persoane.

În situaţia în care procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală pentru o

nouă persoană, instanţa, găsind cererea întemeiată, va proceda la extinderea procesului

penal şi la judecarea cauzei şi cu privire la persoana nou descoperită.

Persoana ori persoanele pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală prin declaraţia

orală a procurorului devin inculpaţi şi, dacă sunt prezenţi, vor fi ascultaţi în această calitate

cu privire la faptele care li se pun în sarcină, asigurându-li-se dreptul la apărare în condiţiile

art. 335 alin. (3).

Când persoanele împotriva cărora s-a extins procesul penal nu sunt prezente, instanţa va

proceda la amânarea cauzei dispunând citarea lor în calitate de inculpaţi şi judecând cauză că

şi cum aceştia ar fi fost trimişi în judecată prin rechizitoriu.

Dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală împotriva persoanelor

descoperite că au participat la săvârşirea infracţiunii supuse judecăţii sau a altei infracţiuni în

strânsă legătură cu infracţiunea ce face obiectul judecăţii, instanţa, prin încheiere, va sesiza

organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări şi cu privire la

persoanele nou descoperite.

Atâta vreme cât în actuala reglementare dispoziţiile art. 337 alin. (2) C. proc. pen. prevăd

în mod expres că dispoziţiile art. 336 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător, din

analiza sistematică a textelor de lege rezultă că în prezent instanţa de judecată are

posibilitatea de a extinde din oficiu procesul penal cu privire la alte persoane atunci

când procurorul nu participă la judecată şi când sunt întrunite condiţiile cerute de lege.

Şi de această dată, instanţa, în urma extinderii din oficiu a procesului penal, va putea

proceda fie la judecarea cauzei în întregul său, fie la sesizarea, prin încheiere, a organului de

urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoana descoperită.

Se poate constata că actualele reglementări lărgesc sfera atribuţiilor instanţei de judecată,

conferindu-i prerogative în sensul extinderii procesului penal, atât în cazul descoperirii a noi

fapte, cât şi în cel al constatării unor elemente ce determină concluzia că la săvârşirea faptei

92

ce face obiectul judecăţii au participat şi alte persoane ori că alte persoane au săvârşit o faptă

penală ce are strânsă legătură cu fapta pentru care iniţial instanţa de judecată a fost sesizată.

În acelaşi timp însă, se accentuează caracterul de ficţiune legislativă, de improvizaţie în

cazul extinderii din oficiu a procesului penal de către instanţa de judecată, admiţându-se o

excepţie de la principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, excepţie care - după

cum subliniam - ridică serioase dubii asupra legalităţii desfăşurării procesului penal, în

condiţiile în care acelaşi organ judiciar exercită funcţia de acuzare şi funcţia de jurisdicţie.

Referitor la funcţionarea instituţiei extinderii procesului penal cu privire la alte persoane,

se impune să mai precizăm că această instituţie operează atunci când din probe rezultă indicii

cu privire la participarea unei persoane la săvârşirea infracţiunii, şi nu neapărat dovezi certe46.

Pornindu-se de la această constatare, literatura juridică a consacrat posibilitatea extinderii

procesului penal şi cu privire la persoane faţă de care procurorul a dispus, prin rechizitoriu,

scoaterea de sub urmărire penală47.

Considerăm că o asemenea posibilitate este în acord cu cerinţele legii, deoarece în

vederea extinderii procesului penal nu este absolut necesar ca participaţia acelei sau acelor

persoane la săvârşirea infracţiunii să fi fost descoperită în cursul judecăţii, ci este necesar şi

suficient ca în cursul judecăţii să rezulte unele date cu privire la această participare care, prin

coroborare cu datele existente din faza urmăririi penale, să fundamenteze extinderea

procesului penal.

S-a conturat, totuşi, în doctrină şi o opinie contrară. Autorul, pornind în evaluarea sa de la

semnificaţia gramaticală a cuvântului „se descoperă", consideră că un asemenea termen

evaluat în contextul legal înseamnă „stabilirea", „aflarea", şi nu „găsirea unui lucru căutat,

necunoscut sau ascuns", după cum dicţionarul explicativ al limbii române statuează.

Pe linia acestui raţionament logic, se apreciază că norma juridică în discuţie presupune

„administrarea de probe de către instanţa de judecată" din care să rezulte participarea acelor

persoane la comiterea faptei.

46 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 26/1984, in R.R.D. nr. 4/1985, p. 69.47 Ion Dumitru, Posibilitatea extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, precum şi a extinderii procesului penal pentru alte fapte ori cu privire la alte persoane pentru care procurorul, în faza urmăririi penale, dispune netrimiterea în judecată, în Dreptul nr. 1/1996, p. 108-110.

93

O asemenea evaluare a fost respinsă, motivându-se că nicio dispoziţie legală nu interzice

extinderea procesului penal în cazul în care pentru unii participanţi s-a pronunţat o soluţie de

neurmărire penală, atâta timp cât datele cu privire la participare rezultate din cercetarea

judecătorească reprezintă fapte sau împrejurări noi care pot să înlăture autoritatea relativă de

lucru judecat a soluţiilor de netrimitere în judecată adoptate de procuror.

În sprijinul acestei susţineri s-a mai subliniat că nu se poate concluziona că aspectul

gramatical al cuvântului „descopere" exceptează extinderea procesului penal pentru persoane

faţă de care procurorul a dispus în cursul urmăririi penale netrimiterea în judecată, scoaterea

de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, întrucât legea penală este de strictă

interpretare şi, deci, în situaţia în care legiuitorul ar fi intenţionat să împiedice extinderea

procesului penal, într-o asemenea ipoteză ar fi precizat în mod expres acest lucru.

Autorul mai arată că nu se poate ajunge la soluţia interpretării unui text legal într-un sens

contrar voinţei legiuitorului, având ca fundament interpretarea gramaticală a acelui text legal,

iar, pe de altă parte, convingerea instanţei cu privire la necesitatea extinderii procesului penal

pentru alte persoane ce au participat împreună cu inculpatul la comiterea faptei se poate

realiza fie prin coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, cu

probatoriile administrate direct de instanţă în cursul judecăţii, fie exclusiv prin activităţile

realizate în cursul cercetării judecătoreşti care să confirme o atare participaţie.

În practica judiciară s-a invocat şi principiul rolului activ al instanţei de judecată în

desfăşurarea procesului penal, în virtutea căruia nu este posibilă selectarea şi trimiterea în

judecată doar a anumitor persoane şi omiterea altora, întrucât adevărul şi dreptatea nu pot

exista decât ca întreg, instanţa neputând stabili părţi de adevăr şi confirmă nedreptatea.

Procedând altfel decât în baza principiului rolului său activ, instanţa de judecată nu ar

face altceva decât să confirme judecata deja făcută de procuror, prin emiterea rechizitoriului,

ceea ce este inacceptabil şi inadmisibil48.

48 Trib. Jud. Sibiu, decizia penala nr. 41/1992, in Dreptul nr. 8/1994, p. 99.CC, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 1995; Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001; Decizia nr. 256 din 20 septembrie 2001; Decizia nr. 207 din 15 noiembrie 2001.

94

Referitor la această problemă, considerăm şi noi că instanţa de judecată are posibilitatea

legală de a proceda la extinderea procesului penal şi cu privire la acele persoane faţă de care

procurorul a dispus anterior o soluţie de netrimitere în judecată.

Este adevărat că soluţiile adoptate de către procuror prin care acesta a statuat asupra

netrimiterii în judecată a unei persoane se bucurau, anterior introducerii în legislaţia

procesual penală a instituţiei plângerii formulate împotriva soluţiilor procurorului de

netrimitere în judecată - reglementată de art. 27849 C. proc. pen. - de autoritate relativă de

lucru judecat. Astfel, asemenea soluţii nefiind supuse cenzurii instanţei de judecată - până la

apariţia Legii nr. 281/2003 -, nu puteau produce efecte juridice, fiind posibilă revenirea

asupra celor dispuse de către procuror prin aplicarea dispoziţiilor art. 272 - reluarea în caz de

restituire - şi art. 273 C. proc. pen. reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale.

Odată cu consacrarea controlului jurisdicţional al instanţei asupra soluţiilor procurorului,

prin punerea în acord a legislaţiei procesual penale cu normele constituţionale ce asigură

accesul la justiţie, s-a creat posibilitatea ca soluţiile de netrimitere în judecată să se bucure de

autoritate de lucru judecat în ipoteza în care judecătorul învestit ca plângerea formulată

împotriva unei asemenea soluţii, considerând nefondată, tardivă ori inadmisibilă, va menţine

rezoluţia sau ordonanţa atacată.

Apreciem, în virtutea celor expuse, că, în ipoteza unei soluţii de netrimitere în judecată a

unei persoane - în condiţiile exercitării controlului jurisdicţional de către instanţa de judecată

potrivit art. 278 C. proc. pen., cu consecinţa menţinerii unei asemenea soluţii -, extinderea

procesului penal cu privire la acea persoană nu ar mai putea opera în mod legal, în condiţiile

în care pe parcursul cercetării judecătoreşti ar exista indicii privind participaţia sa la

săvârşirea infracţiunii.

Într-o asemenea situaţie, instanţa de judecată va trebui să ţină cont de faptul că soluţia

procurorului adoptată anterior - fie ea de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub

urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale - a trecut prin „filtrul" instanţei de judecată,

singura înzestrată cu puteri jurisdicţionale.

49 CC, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 1995; Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001; Decizia nr. 256 din 20 septembrie 2001; Decizia nr. 207 din 15 noiembrie 2001.

95

Concluzionând în legătură cu cele două modalităţi de extinderea obiectului judecăţii -

extinderea procesului penal la fapte noi şi cu privire la persoane noi în faza de judecată în

primă instanţă , putem afirma că actualele norme ce reglementează aceste instituţii au creat

instanţei de judecată prerogative mai largi în cazul în care procurorul nu participă la judecată,

eliminând limitarea prevăzută de reglementarea anterioară Legii nr. 356/2006, limitare care,

de altfel, distingea între cele două instituţii şi făcea posibilă doar extinderea din oficiu de

către instanţă a procesului penal cu privire la alte fapte, şi nu şi extinderea procesului cu

privire la alte persoane.

Principiile celerităţii şi aflării adevărului, principii care diriguesc întreaga activitate

procesual penală, precum şi imperativul atingerii scopului procesului penal au determinat

legiuitorul să intervină în reglementarea acestor instituţii tocmai în vederea restabilirii cu

operativitate a ordinii de drept încălcate şi a tragerii la răspundere penală a tuturor

persoanelor ce au generat raportul de conflict dedus spre soluţionare, fără a mai distinge între

participarea ori nu a procurorului la judecată.

Dispoziţiile art. 337 C. proc. pen. nu mai poartă amprenta unui caracter discriminator faţă

de ceilalţi participanţi la procesul penal - instanţă, inculpat, parte vătămată, apărător - prin

atribuirea exclusivităţii în iniţiativa extinderii procesului penal procurorului.

Cu toate acestea, nu putem să trecem cu vederea faptul că atribuirea în exclusivitate a

competenţei acuzării, deci şi a extinderii procesului penal, procurorului este justificată prin

aceea că infracţiunea aduce atingere nemijlocit nu doar intereselor persoanei vătămate,

ci şi intereselor generale ale societăţii, precum şi ordinii publice.

În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri50, respingând excepţiile

de neconstituţionale a dispoziţiilor art. 337 C. proc. pen. cu care fusese învestită, că

exercitarea dreptului la acţiune în justiţie pentru apărarea unui interes legitim nu echivalează

cu exercitarea funcţiei de acuzare, inclusiv cu extinderea acuzării în procesul penal51 care este

atributul exclusiv al procurorului, iar faptul că o persoană fizică sau juridică nu poate pune în

50 CC, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 1995; Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001; Decizia nr. 256 din 20 septembrie 2001; Decizia nr. 207 din 15 noiembrie 2001.51 C.C., Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001 (M. Of. Nr. 149 din 26 martie 2001).

96

mişcare acţiunea penală şi nu poate cere extinderea procesului penal nu contravine - în

viziunea instanţei de contencios constituţional - egalităţii în drepturi a cetăţenilor în faţa legii.

Jurisprudenţă anterioară a decis că, întrucât iniţiativa extinderii procesului penal aparţine

exclusiv procurorului, instanţa de judecată nu este obligată să pună în discuţie o atare

extindere, iar nepunerea în discuţie a extinderii şi cu privire la persoana considerată

participantă „nu constituie o încălcare esenţială a legii" şi deci nu afectează hotărârea

judecătorească de o cauză de nulitate absolută52.

Se impune să subliniem însă că, atât în reglementarea anterioară, cât şi în prezent,

procurorul beneficiază de dreptul exclusiv de a solicita extinderea procesului penal - atunci

când participă la judecată, însă nu deţine şi prerogativa de a decide, instanta fiind cea care

dispune.53

52 Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 5755/1972, in R.R.D. nr. 10/1974, p. 17953 Prin sentinţa penală nr. 296 din 27 iunie 2005, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul S.C. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., iar pe inculpatul A.F. pentru complicitate la săvârşirea acestei infracţiuni, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen.Instanţa a reţinut că, la 11 decembrie 2003, inculpaţii S.C. şi A.F., au luat hotărârea de a sustrage bunuri din locuinţa părţii vătămate S.H. În realizarea acestei hotărâri, inculpaţii au acţionat soneria de la poarta imobilului, pentru a verifica prezenţa părţii vătămate la domiciliu. Întrucât nu a răspuns nimeni, cei doi inculpaţi s-au hotărât să pătrundă în incinta imobilului, inculpatul S.C. forţând sistemul de închidere al porţii şi, împreună cu inculpatul A.F., intrând în curtea imobilului. Cu ajutorul unei şurubelniţe şi a unui levier, inculpaţii au forţat sistemul de închidere a uşii de acces în imobil, pătrunzând în interior şi fiecare dintre inculpaţi a intrat în camere diferite, căutând bunuri de valoare. Inculpatul S.C. a sustras suma de 600 de USD, iar inculpatul A.F. nu a găsit bunuri de valoare şi ulterior au părăsit locuinţa.În faţa porţii imobilului, cei doi inculpaţi s-au întâlnit cu partea vătămată S.H. şi, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul S.C. a împins-o, iar aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut, după care cei doi inculpaţi au fugit. Din suma sustrasă, inculpatul S.C. i-a dat inculpatului A.F. 160 de USD.Ulterior, instanţa, în cursul cercetării judecătoreşti a aflat că inculpaţii S.C. şi A.F. au fost ajutaţi în săvârşirea infracţiunii şi de către S.A, soţia lui S.C. care a rămas în stradă în timp ce cei doi sustrăgeau bunuri de la partea vătămată S.H. pentru a supraveghea zona şi a anunţa telefonic pe cei doi dacă apar eventuale persoane care vor să intre în imobil.  În fapt instanţă a procedat conform art. 337 C. proc. pen. la extinderea obiectului judecăţii cu privire la alte persoane.Prin decizia penală nr. 472 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul declarat de inculpatul A.F., între altele, cu privire la greşită schimbare a încadrării juridice.Recursul declarat de inculpatul A.F., prin care a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., este nefondat.În mod corect, prima instanţa şi instanţă de apel au reţinut că fapta inculpatului A.F. întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de tâlhărie.Pentru existenţa complicităţii, în general, legea cere îndeplinirea mai multor condiţii cumulative, şi anume prevederea de către complice a acţiunii sau inacţiunii ce urmează să fie executată de autor şi a urmărilor ei, alăturarea actului complicelui la acţiunea sau inacţiunea realizată de autor, acceptarea sau urmărirea de către complice a producerii urmărilor prevăzute şi contribuţia efectivă a complicelui la comiterea infracţiunii.Din modul în care au conceput săvârşirea infracţiunii - lăsarea în exteriorul imobilului a soţiei inculpatului S.A. pentru a-i anunţa telefonic despre eventuala apariţie a părţii vătămate - rezultă că cei doi inculpaţi au acţionat în deplin consens, şi nu independent unul de celălalt.

97

         

CAPITOLUL AL V-LEA

NOI REGLEMENTARI ADUSE DE PROIECTUL NOULUI COD DE PROCEDURA PENALA

În proiectul noului C.proc.pen. instituţia extinderii obiectului judecăţii în prima instanţă

comporta unele modificări, în fapt o simplificare. Se introduce o instituţie nouă cea a -

„judecăţii pe baza probelor administrate la urmărire penală”. Introducerea unor instituţii noi

în etapa judecăţii în primă instanţă. nu are rolul de a răspunde doar formal unei nevoi de

reformare a acestei faze a procesului penal. Această instituţie, care presupune recunoaşterea

de către inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, răspunde nevoii de

eficacitate a judecăţii, contribuind la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile

pentru stabilirea adevărului judiciar, subsumându-se exigenţelor de ordin calitativ ale actului

de justiţie.

Se elimină posibilitatea extinderii acţiunii penale sau a procesului penal de către instanţă

de judecată, instituţii care duc la soluţionarea cu întârziere a cauzei cu care a fost sesizată

instanţa. Cu privire la noile fapte descoperite în cursul judecăţii, se reglementează

Atunci când partea vătămată i-a surprins ieşind din imobil, inculpatul S.C., aflat mai aproape de aceasta, a îmbrâncit-o, trântind-o la pământ, astfel că amândoi inculpaţii şi-au asigurat scăparea.Susţinerea inculpatului A.F., în sensul că nu a prevăzut exercitarea de violente de către celălalt inculpat, nu poate fi acceptată, pentru că, dacă aşa ar fi stat lucrurile, nu ar fi fugit, ci ar fi încercat să ajute partea vătămată.Potrivit art. 28 alin. (2) C. pen. şi practicii judiciare în materie, circumstanţele în care s-a petrecut săvârşirea unei fapte penale, în speţă exercitarea de violente în scopul asigurării scăpării din câmpul infracţional, se răsfrâng asupra tuturor participanţilor, câtă vreme a existat consensul tacit sau explicit că aceste circumstanţe să producă efecte.Din succesiunea desfăşurării activităţii infracţionale, începând cu momentul conceperii planului, rezultă că cei doi inculpaţi au fost permanent în consens şi au prevăzut modalităţi de a-şi asigura scăparea, între care şi punerea părţii vătămate în imposibilitatea de a riposta ori de a-i reţine.

98

desfăşurarea de proceduri distincte de urmărire penală, pentru a nu se ajunge la întârzierea

sau la diluarea cauzei iniţiale deduse judecăţii.

În fapt potrivit noului Cod în art. 386 alin. (1) se prevede că dacă în cursul judecăţii se

descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intră în

conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată sau cu privire la săvârşirea unei

alte fapte prevăzute de legea penală, procurorul poate declara că extinde acţiunea penală şi cu

privire la aceste acte, respectiv în ce priveşte această faptă.

Astfel aproape se revine la procedura prevzuta de vechiul Cod de procedura penală din

1936, când extinderea acţiunii penale se făcea de către procuror prin rechizitoriu. Diferenţa

substanţială consta în faptul că extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale

aparţine numai procurorului. Această nouă modificare nu numai că limpezeşte judecata,

dar uşurează stabilirea materialului probator şi a aflării adevărului, printr-o celeritate ce se

impunea a fi necesară.

Totodată nu mai este lăsată la latitudinea instanţei faptul de a trimite cauza la procuror,

în situaţia descoperirii unor acte materiale noi , noi fapte sau noi persoane, cum este în

actualul cod. Se elimină procedura cererii formulată de procuror pentru extinderea acţiunii

penale. Aceasta constituie o restrângere a prerogativelor instatei de judecată şi o îngustare a

puterii de a delibera, procuror devenind astfel unicul titular al acestei acţiuni. (art. 386 alin (3)

Instanţa dispune trimiterea cauzei la procuror, în limitele extinderii declarate de acesta,

potrivit alin. (1) şi (2).)

La fel pentru noile fapte descoperite în cursul judecăţii în prima instanţă alin. (2) al art

386 prevede că dacă „în cursul judecăţii, când se descoperă date cu privire la participarea şi a

unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală puse în sarcina inculpatului

sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană,

procurorul poate declara că extinde acţiunea penală şi cu privire la această persoană.”

Ceea ce rămâne totuşi nelămurit în noul cod este ce se întâmpla în cazul în care pentru

noile acte materiale care intra în conţinutul aceleaşi infracţiuni s-a pronunţa anterior o

hotărâre definitivă.

99

În opinia noastră considerăm că trebuie să se menţină vechea reglementare a art. 335

alin. (2), (3) prin care (2)„Dacă cu privire la unele din actele care intra în conţinutul aceleiaşi

infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţă reuneşte cauza cu aceea în

care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care

intra în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. (3) Instanţa este obligată,

dacă reţine cauza spre judecata, să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus

extinderea, făcând aplicaţia în ce priveşte încadrarea juridică şi a dispoziţiilor art. 334.

În concluzie modificările aduse de proiectul noului Cod de procedura penală cu privire la

extinderea acţiunii penale în prima instanţă, la care aderam şi noi, simplifica şi uşurează

procedura de judecată, conducând la o mai eficientă soluţionare a cauzei, cu o mai mare

rapiditate şi repune în rolul cuvenit Ministerul Public prin lărgirea atribuţiilor care trebuie să

fie de competenţa sa.

STUDIU DE CAZ

Decizia 256 din 20 septembrie 2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 336 şi 337 din Codul de procedura penală

100

 Pe rol s-a aflat soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 şi

337 din Codul de procedura penală, excepţie ridicată de Francesco Zucca în Dosarul nr.

2.376/2001 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală.

   Reprezentantul autorului excepţiei a solicitat admiterea acesteia, arătând că

dispoziţiile art. 336 şi 337 din Codul de procedura penală contravin prevederilor art. 125

alin. (1) din Constituţie. Se apreciază că dispoziţiile legale menţionate sunt

neconstituţionale în măsura în care se interpretează că instanţa nu ar putea extinde procesul

penal cu privire la alte fapte sau alte persoane, dacă procurorul nu ar cere aceasta.

Referindu-se la speţă, autorul excepţiei afirma că instanţă de fond a greşit atunci când i-a

respins cererea de a cenzură refuzul Parchetului de a extinde procesul penal şi cu privire la

o altă persoană care era parte vătămată în cauză. Invocă în sprijinul susţinerii sale Decizia

Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penală, prin care

Curtea a decis că respectivele dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care opresc

partea nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de

procuror să se adreseze justiţiei. Pornind de la această decizie, autorul excepţiei a cerut

instanţei să extindă procesul penal cu privire la altă persoană, deşi procurorul nu a cerut

aceasta, ceea ce instanţă a refuzat invocând dispoziţiile art. 337 din Codul de procedura

penală. Autorul excepţiei considera că această interpretare a dispoziţiilor art. 336 şi 337

din Codul de procedura penală este neconstituţională, deoarece încalca literă şi spiritul art.

125 alin. (1) din Constituţie.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea excepţiei de

neconstituţionalitate deoarece, pe de o parte, instanţă este obligată să soluţioneze cauzele

în limitele în care a fost investită prin actul de sesizare şi nu este îndreptăţită să restituie

dosarul pe motivul de a se cerceta dacă în cauză nu este angajată şi răspunderea altor

persoane, iar, pe de altă parte, persoană nemulţumită poate face plângere la organul

ierarhic superior împotriva soluţiei date de organul judiciar.

101

  Curtea Constituţională având în vedere actele şi lucrările dosarului, a reţinut

următoarele:

   Prin Încheierea din 23 aprilie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 2.376/2001, Curtea de

Apel Ploieşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 şi 337 din Codul de procedura penală, excepţie

ridicată de Francesco Zucca.

   În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arăta că dispoziţiile art. 336 şi 337

din Codul de procedura penală sunt neconstituţionale, întrucât, pe de o parte, obliga

instanţă să se limiteze la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei şi, pe de

altă parte, numai procurorul are dreptul exclusiv de a cere extinderea procesului penal cu

privire la o altă persoană, drept pe care acesta îl poate exercita contrar principiilor

procesului penal. Prin urmare, textele legale menţionate sunt considerate ca fiind contrare

art. 125 alin. (1) din Constituţie, prin aceea că lasă la latitudinea procurorului aplicarea

principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 şi 337 din Codul de procedura penală este

întemeiată "în măsura în care se interpretează că instanţa nu ar putea extinde procesul

penal cu privire la alte fapte sau alte persoane, în cazul în care procurorul refuza să facă

acest lucru."

   Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, încheierea de sesizare a

fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru

a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

   Guvernul, în punctul său de vedere, arata că excepţia de neconstituţionalitate este

neîntemeiată, deoarece în materie penală, cu excepţia cazurilor în care acţiunea penală se

pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea instanţei de

judecată se face din oficiu, prin rechizitoriul procurorului care, potrivit art. 164 din Codul

de procedura penală, constituie singurul act de sesizare. Aceasta nu contravine dispoziţiilor

art. 125 alin. (1) din Constituţie şi nici altor prevederi constituţionale, deoarece drepturile

102

cetăţenilor în faţa legii nu se pot exercita în dauna drepturilor altor cetăţeni. Se precizează

că drepturile oricărui cetăţean privind accesul liber la justiţie se pot exercita doar în

limitele corelării interesului subiectiv cu interesele generale ale societăţii. Se invoca, de

asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 18 ianuarie 2001, în care se arăta că

exercitarea dreptului la acţiune în justiţie pentru apărarea unui interes legitim nu este

echivalentă cu funcţia de acuzare, inclusiv cu extinderea acuzării în procesul penal. Acest

drept este acordat numai procurorului, în conformitate cu principiile ce stau la baza

procesului penal şi cu prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "În

activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apăra

ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Dispoziţiile legale criticate

nu contravin prevederilor art. 125 din Constituţie, deoarece înfăptuirea justiţiei prin

instanţele judecătoreşti are semnificaţia judecării unei cauze penale în limitele prevăzute în

actul de sesizare.

103

CAPITOLUL AL VI-LEA

ALTE ASPECTE REFERITOARE LA LIMITELE JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ

INSTANŢĂ ŞI LA EXTINDEREA ACESTOR LIMITE

Nevoia de justiţie a existat dintotdeauna, iar dorinţa de înfăptuire a actului de dreptate s-a

manifestat mai ales în acel domeniu în care ordinea de drept fusese încălcată prin înfrângerea

normelor de către cei ce nu înţelegeau să se conformeze regulilor societăţii, săvârşind fapte

ilicite.

Fie că ne întoarcem în istorie, încercând să desluşim urmele incipiente ale organizării

procesual penale, fie că ne raportăm la reglementările prezentului, vom descoperi că nevoia

de justiţie a generat, odată cu naşterea şi evoluţia instituţiilor juridice, năzuinţa omului de a

găsi acele modalităţi simplificate de judecată, care să corespundă unei soluţionări rapide a

conflictului creat.

Dreptul reflectă realitatea vieţii sociale la care se referă, iar procedura judiciară, cu

formele şi solemnităţile sale, trebuie să se constituie într-un adevărat instrument pus la

îndemâna organului judiciar, tocmai în vederea apărării legii.

Bogăţia reglementărilor variază în funcţie de epoca la care ne raportăm. Astfel, cea mai

veche procedură de judecată în Roma era cunoscută sub numele de procedura legisacţiunilor

(legis actiones), deoarece era reglementată prin legi, înfăţişându-se ca o procedură simplă şi

formalistă, instituţiile juridice aflându-se la începuturile existenţei lor şi necunoscând vreo

diversificare încă.

104

Datorită faptului că societatea patriarhală a Romei serviene se afla la un nivel redus de

dezvoltare şi era fundamentată pe o economie naturală, nici reglementările juridice nu puteau

avea un caracter complex.

Acesta reprezintă un exemplu referitor la faptul că dreptul, în orice fază a dezvoltării sale

istorice, poartă amprenta societăţii pe care o reflectă; într-o fază statală incipientă, normele

dreptului nu pot fi decât formulate simplu, determinând o procedură judiciară formalistă, căci

şi viaţa socială la care se referea dreptul era una simplă.

Ar fi interesant de aflat că, la acea etapă în care procedura judiciară abia se contura,

formele în care trebuiau să fie formulate plângerile erau determinate cu multă rigurozitate,

astfel încât cel care greşea cât de puţin în utilizarea formelor de judecată pierdea pricina.

Dovezile vremii arată că o persoană căreia i se tăiaseră nişte butuci de vie nu a câştigat

pricina, deoarece în plângere a utilizat expresia „viţă de vie" (de vitibus succisis), şi nu de

„arbori" (arbores nominare), cum prevedea legea în astfel de cazuri.

Formalismul constituia o trăsătură dominantă a sistemului juridic primitiv, însă, în raport

de caracteristicile societăţii acelei epoci, el corespundea unei nevoi reale, întregul sistem de

judecată, cu formele şi solemnităţile prescrise, urmărind să atragă atenţia părţilor asupra

importanţei sau chiar a primejdiei actului juridic ce se încheia .

Şi pentru că societatea a progresat permanent, sistemul de drept a evoluat, instituţiile sale

juridice căpătând contur, esenţă şi finalitate.

Pornindu-se de la o procedură judiciară marcată de un formalism excesiv, expresie a

caracterului primitiv al societăţii, parcurgându-se un drum anevoios uneori, dar întotdeauna

în căutarea unor răspunsuri la întrebări pe care viaţa le ridică -, s-a ajuns, astăzi, la

reglementări ce permit desfăşurarea unei activităţi judiciare bazate pe reguli şi principii

fundamentale, într-un cadru în care atribuţiile organelor judiciare sunt strict stabilite şi se cer

a fi respectate.

Legiuitorul fiecărei epoci a „scris pagini de istorie" a dreptului, contribuind, astfel, la

crearea şi consolidarea unei „arene" ce delimitează în mod clar limitele în care activitatea

judiciară poate fi realizată şi în care fiecare „actor" îşi are rolul său.

105

Istoria dreptului românesc ne dezvăluie că o reglementare a procedurii penale a existat în

Ţările Române chiar anterior constituirii statelor feudale, caracteristic acelei perioade fiind că

normele juridice după care se desfăşura procesul penal erau nescrise, ele fiind consfin-ţite de

obiceiuri, în general, neredactate.

Lucrarea de faţă a abordat, pe lângă aspecte vizând activitatea de judecată şi importanţa

acesteia, instituţii juridice precum extinderea cadrului procesual prin cele trei modalităţi:

extinderea acţiunii penale cu privire la alte acte materiale, extinderea procesului penal la

fapte noi şi extinderea procesului penal la alte persoane, dar şi restituirea cauzei la procuror,

schimbarea încadrării juridice.

Evaluarea acestor instituţii, analizarea lor în contextul necesităţii ca procesul penal să se

desfăşoare în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, cu respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului, a garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţia europeană,

dar în acelaşi timp cu asigurarea funcţionării principiilor fundamentale şi regulilor ce

direcţionează procesul, determină o serie de concluzii.

Instituţiile de drept procesual penal, care prin natura şi funcţiilor fac posibilă extinderea

obiectului judecăţii, în actuala lor reglementare prin art. 335, art. 336 şi art. 337 C. proc. pen.,

lasă aceas posibilitate doar la îndemâna procurorului în marea majoritate a cauzelor penale,

ştiut fiind că, doar în cazul extinderii acţiunii penal asupra altor acte materiale, instanţa de

judecată este cea care are drept de dispoziţie.

Atâta vreme cât reglementarea va stipula că, în condiţiile participării la judecată a

procurorului, acesta este singurul care beneficiază de posibilitatea legală de a solicita

extinderea procesului penal cu privire la alte fapte ori la alte persoane, se întrevăd serioase

îndoieli cu privire la eficienţa principiului egalităţii armelor în procesul penal.

Pe de altă parte, un alt principiu, de o extremă importanţă în derularea activităţii

judiciare, ce pare a fi atins este acela al separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal.

Dreptul instanţei de a extinde obiectul judecăţii în cazul acţiunii penale, precum şi al

procesului penal pentru noi fapte sau pentru noi persoane, atunci când procurorul nu participă

106

la judecată, ar putea fi contestat, întrucât funcţiile activităţii procesual penale - acuzare,

apărare şi judecată - trebuie exercitate separat.

Subliniam pe parcursul lucrării că este primordial a se asigura obiectivitatea tragerii la

răspundere penală a unei persoane ce a comis o infracţiune, iar în vederea îndeplinirii unui

asemenea deziderat nobil acela al nepărtinirii în înfăptuirea actului de justiţie cel care

sesizează instanţa nu poate fi în niciun caz judecătorul cauzei.

O hotărâre legală şi temeinică nu se poate pronunţa decât de un judecător care este liber

în aprecierile lui, a cărui convingere s-a fundamentat pe constatări obiective, fără presiuni ori

porniri de ordin subiectiv, fără prejudecăţi şi resentimente. Or, prin exercitarea funcţiei de

învinuire, în contextul extinderii obiectului judecăţii de către judecător, funcţie fundamental

incompatibilă cu funcţia de judecată, este aproape imposibil să mai susţinem că judecătorul

nu va fi influenţat în concluziile sale cu privire la actele, faptele şi persoanele deduse

judecăţii.

Cu alte cuvinte, este greu de admis că, dacă într-un anumit moment procesual judecătorul

a apreciat - făcând aplicarea art. 335, art. 336, art. 337 C. proc. pen., cu respectarea

condiţiilor legii - că inculpatul va trebui să răspundă şi pentru alte acte materiale ori pentru

alte fapte ori că o altă persoană trebuie să fie trasă la răspundere penală, o asemenea evaluare

nu va „cântări" substanţial în clipa în care el va trebui să dezlege cauza penală.

Ar putea oare judecătorul să „revină" asupra celor constatate, în sensul lărgirii obiectului

judecăţii, constatând la finele procesului că rezolvarea acţiunii penale urmează a fi în mod

corect efectuată, cu menţinerea obiectului judecăţii cu care instanţa fusese sesizată, fără a

exista, din punctul său de vedere, o anumită „dezicere"?

Asemenea întrebări sunt de natură a arunca umbre de îndoială asupra perfecţiunii textelor

de lege invocate.

În mod firesc, normele legii sunt perfectibile, iar „căutarea" legiuitorului, şi din acest

punct de vedere, este perpetuă.

În decursul timpului au fost propuse diferite rezolvări acestor chestiuni. Astfel, în Codul

de procedură penală din 1936 se prevedea dreptul procurorului de a extinde procesul penal

107

pentru noi fapte şi persoane, sistem ce a fost abandonat în 1953, când prin Decretul nr. 506

(abrogat ulterior prin Decretul nr. 473/1957), s-a prevăzut că trimiterea în judecată nu mai era

atributul exclusiv al procurorului, instanţa având posibilitatea, în raport cu probele

administrate, să hotărască asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, chiar în

condiţiile în care aceasta nu fusese trimisă în judecată şi chiar dacă procurorul nu îşi

exprimase acordul cu privire la extinderea obiectului judecăţii.

Acest procedeu a fost eliminat în 1957, revenindu-se la sistemul iniţial, păstrat şi în

legislaţia în vigoare.

Amplu dezbătută în doctrina procesual penală a fost problematica dreptului procurorului

şi al instanţei de judecată de a porni şi exercită acţiunea penală. O asemenea chestiune

controversată a căpătat accente deosebite odată cu consacrarea instituţiei plângerii împotriva

soluţiilor procurorului, adoptată de legiuitor prin Legea nr. 281/2003 şi reglementată în art.

2781 C. proc. pen., instituţie asupra căreia am făcut referire la momentul la care am procedat

la analiza actului de inculpare şi a titularului exercitării acţiunii penale într-o asemenea

ipoteză.

S-au conturat două poziţii în acest sens, aducându-se argumente de o parte şi de alta. Intr-

o primă opinie, s-a susţinut că instanţa trebuie să aibă posibilitatea de a judeca nu în limitele

în care a fost sesizată prin rechizitoriu, ci în raport cu situaţia de fapt rezultată din cercetarea

judecătorească, iar, în atare condiţii, instanţa trebuia sil aibă un drept nelimitat de a extinde

procesul penal cu privire la acte, fapte şi persoane, indiferent dacă procurorul participă sau nu

la judecată.

Susţinătorii unui asemenea punct de vedere54, concepe urmărirea penală doar ca o

modalitate de a pregăti în mai bune condiţii judecata în primă instanţă, iar în ceea ce-1

priveşte pe judecător, apreciază că el nu trebuie să fie limitat în rezolvarea conflictului de

drept, întrucât doar astfel poate fi consacrată o metodă simplă şi eficientă de sancţionare a

inculpaţilor şi se pot realiza atât interesul societăţii, promptitudinea aplicării pedepsei, cât şi

drepturile procesuale prevăzute de lege pentru inculpat. în sprijinul acestei opinii au fost

54 Vasile Ramureanu, Institutia procesuala a extinderii procesului penal, in R.R.D., nr. 1/1970, p. 26

108

evocate şi reglementările din anii 1953-1957, când trimiterea în judecată nu constituia un

atribut al procurorului, ci prerogativa instanţei.

Această poziţie a fost reiterată55, considerându-se că dispoziţiile Codului de procedură

penală referitoare la limitele învestirii instanţei în raport cu rechizitoriul nu sunt în suficientă

măsură permisive, în sensul că nu oferă judecătorului căile legale pentru stabilirea adevărului

într-o cauză penală şi pentru realizarea dezideratului ca orice persoană care a comis o

infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.

După părerea autorului, pe lângă modalităţile de care beneficiază instanţa în vederea

extinderii obiectului judecăţii, aceasta ar trebui să aibă şi alte posibilităţi în acest sens, tocmai

în virtutea rolului său activ, în mod efectiv, prin preluarea nelimitată a prerogativelor

procurorului, ceea ce ar contribui la rezolvarea în întregime şi cu celeritate a conflictului de

drept dedus judecăţii.

Astfel, se concluzionează că, în prezent, în situaţiile în care instanţa nu poate - fără

solicitarea procurorului, în condiţiile participării acestuia la şedinţa de judecată - să extindă

obiectul judecăţii cu privire la alte fapte ori la alte persoane, se ajunge la rezultatul că cel care

a comis o infracţiune să nu poată fi tras la răspundere penală ori inculpatul să nu răspundă

penal pentru toate faptele sale, instanţa fiind obligată să judece în limitele învestirii prin

rechizitoriu.

Acestea au fost argumentele care l-au determinat pe autor să propună, de lege ferenda, ca

legea de procedură penală să fie modificată în sensul de a se crea pentru instanţă posibilităţi

mai largi de apreciere şi decizie în funcţie de probele administrate într-o cauză penală,

implicit ca instanţele de judecată să aibă dreptul de a extinde procesul penal în raport cu

situaţia de fapt rezultată din cercetarea judecătorească, fără a se mărgini la actul de sesizare a

instanţei, cât şi de a restitui cauza procurorului pentru a se efectua cercetări cu privire la alte

fapte sau persoane.

Într-o altă părere se susţine, dimpotrivă, că instanţa nu trebuie să aibă deloc posibilitatea

extinderii procesului penal. Se arată că, astfel cum Codul de procedură penală din 1969 a

55 I. C. Morar, Unele aspecte referitoare la extinderea procesului penal cu privire la alte persoane si restituirea cauzei penale pentru completarea urmaririi penale, in Dreptul nr. 12/1998, p. 82

109

revenit asupra dreptului acordat instanţei de a extinde învinuirea asupra altor persoane,

limitându-1 numai la ipoteza când procurorul nu participă la judecată, instituind prin aceasta

o garanţie importantă în ce priveşte obiectivitatea judecăţii, viitoarea legislaţie ar trebui să

facă pasul următor şi să acorde numai procurorului dreptul de a extinde învinuirea.

Astfel, în lipsa cererii de extindere formulate de către procuror, instanţa ar trebui să

judece în limitele învestirii prin rechizitoriu. Într-o asemenea viziune, autosesizarea instanţei

de judecată, exercitarea de către această a funcţiei de învinuire sunt incompatibile cu funcţia

de judecată şi încalcă flagrant principiul separării funcţiilor procesului penal - acuzare,

apărare, judecată.

Pe acest raţionament se situa şi o decizie mai veche a fostului Tribunal Suprem56, ce

statua că o trăsătură esenţială a principiului contradictorialităţii în penal este acea că funcţiile

de acuzare şi de judecată sunt împărţite între organele şi persoanele ce au dreptul să

pornească procesul penal, pe de o parte, şi organele ce au dreptul să judece, pe de altă parte.

Instanţa supremă arată că, procedându-se altfel, s-ar ajunge să se cumuleze două atribuţii pe

care legea, în interesul unei bune judecăţi, le doreşte în mod expres separate.

Motivarea deciziei propune şi o soluţie, precizând că, în situaţiile în care procurorul nu

participă la judecată, el poate fi invitat să o facă, oferindu-i-se posibilitatea de a se pronunţa

asupra extinderii învinuirii, iar din punct de vedere practic, o asemenea invitaţie nu este de

natură să întârzie judecarea cauzei.

Un alt argument adus în sprijinul acestei opinii ar fi acela legat de prezumţia de

nevinovăţie, ce implică şi obligă la examinarea cauzei de către instanţă fără idei preconcepute

despre existenţa faptei, a vinovăţiei şi a răspunderii penale. Astfel, dacă instanţa ar extinde

acţiunea penală sau procesul penal, ea ar proceda în fapt la o judecată de valoare anticipată

cu privire la actele şi faptele respective, dar şi cu privire la persoana inculpatului, iar în atare

condiţii, nu se mai poate considera că instanţa ar porni la judecarea noilor acte şi fapte de la

prezumţia de nevinovăţie'.

Din principiile prezumţiei de nevinovăţie şi al separării funcţiilor procesuale decurge şi

reglementarea incompatibilităţii procurorului care a pus în mişcare acţiunea penală, a dispus

56 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1964/1956, în CD. 1956, voi. II, p. 250.

110

trimiterea în judecată, dacă între timp el a devenit judecător, de a mai judeca în cauza

respectivă, întrucât el a acţionat ca reprezentant al funcţiei de învinuire, realizând o asemenea

funcţie.

În legislaţia în vigoare, deşi judecătorul, în lipsa procurorului, a extins procesul penal şi a

pus în mişcare acţiunea penală, nu este considerat incompatibil.

Toate aceste argumente prezentate şi invocate de autorii lor, dar şi fundamentate, sunt de

natură să ne îndreptăţească în a susţine că un viitor Cod de procedură penală trebuie să

prevadă instituţii a căror funcţionare să respecte principiile fundamentale ale procesului

penal.

Fie că se va recurge la adoptarea instituţiei judecătorului de instrucţie, fie că se va

menţine reglementarea în sensul atribuirii judecătorului a unor prerogative cu incidenţă

asupra fazei de urmărire penală, în sensul luării unor măsuri procesuale şi exercitării unui

control asupra măsurilor dispuse de procuror în această fază, noile dispoziţii vor trebui să

îndeplinească, în mod imperativ, cerinţa separării atribuţiilor de învinuire de cele cu caracter

jurisdicţional.

Considerăm şi noi că exercitarea acţiunii penale trebuie să fie prerogativa procurorului,

constituindu-se, în acelaşi timp, în condiţia hotărâtoare pentru că instanţa să-şi exercite pe

deplin atribuţiunile jurisdicţionale. Instanţa de judecată trebuie însă să soluţioneze conflictul

dedus judecăţii într-un mod obiectiv şi fără a iniţia ori exercita, în vreun fel, funcţia de

învinuire.

Pe de altă parte, instanţa de judecată, singura înzestrată cu puterea de a judeca, de a

pedepsi, trebuie să fie sesizată printr-o persoană sau organ care să pretindă pedepsirea celui

care a comis infracţiunea, cu alte cuvinte, chiar luând la cunoştinţă de săvârşirea unei

infracţiuni, instanţa nu îl poate judeca pe infractor, fiind obligată să aştepte ca cineva să-i

ceară aceasta.

Cumularea, în dreptul vechi, a funcţiilor de învinuire şi de judecată de către instanţă a

avut consecinţe negative în ce priveşte obiectivitatea tragerii la răspundere penală şi, tocmai

de aceea, dreptul contemporan a restrâns-o.

111

Suntem şi noi de acord cu ideea că judecătorul poate soluţiona corect o cauză numai dacă

el se poate bucura de libertatea aprecierilor şi convingerilor sale, fără a fi ori a se lăsa

influenţat de vreo pronunţare anticipată, cum ar fi aceea a extinderii obiectului judecăţii.

De asemenea, instanţa penală nu poate judeca şi, deci, înfăptui actul jurisdicţional decât

în virtutea unei acţiuni exercitate de către subiectul îndrituit la aceasta şi în condiţiile

respectării normelor vizând sesizarea.

Pe de altă parte însă, ne vedem obligaţi să recunoaştem că imposibilitatea instanţei de

judecată de a proceda la autosesizare, la extinderea obiectului judecăţii fără a se aduce

atingere unor principii fundamentale, precum acela al separaţiei funcţiilor judiciare în

procesul penal, dar şi a prezumţiei de nevinovăţie, creează serioase probleme din punctul de

vedere al pronunţării unor soluţii legale şi temeinice, în împrejurările în care probatoriul

administrat într-o cauză penală conduce la concluzia că inculpatul ce face obiectul judecăţii a

săvârşit şi o altă faptă penală decât cea cu care instanţa fusese sesizată ori că şi o altă

persoană a contribuit la săvârşirea infracţiunii cauzei.

Legiuitorul va trebui să găsească soluţii pentru a acorda grija cuvenită atât principiilor

fundamentale ale procesului penal, dar şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului, din perspectiva exigenţelor Convenţiei europene.

Judecătorul, singurul chemat să realizeze activitatea jurisdicţională, să pedepsească atunci

când condiţiile răspunderii penale sunt întrunite, trebuie să aibă la îndemână instituţii juridice

fundamentate, pe deplin funcţionale şi în măsură să îi asigure obiectivitate în rezolvarea

conflictului penal dedus judecăţii.

O judecată imparţială, bazată pe principiul legalităţii în desfăşurarea procesului penal, dar

şi pe respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu poate fi înfăptuită decât în condiţiile în care

funcţia de învinuire este în mod primordial separată de funcţia de judecată.

Pentru orice justiţiabil, garanţia independenţei şi obiectivităţii într-un proces penal nu

poate exista decât atunci când judecătorul ce va decide asupra vinovăţiei ori nevinovăţiei sale

nu îl va acuza, ci doar îl va judeca.

112

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri (în ordinea alfabetică a autorilor)

Bulai Costache, Bulai N. Bogdan, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul

juridic, Bucureşti 2007

Crisu Anastasiu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007

Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar I., Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Lazăr V., Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997

Iordache Magdalena Judecata în prima instanţă în procesul penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

Mateut Gheorghiţă, Procedura penală. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal roman. Partea generală, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007

113

Neagu Ion Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2008

Pavaleanu Vasile, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007

Plaesu Tudor, Judecata în cauzele penale. Reguli de bază. Ed. Junimea, Iaşi, 2003

Theodoru Grigore, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008

Volonciu Nicolae, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paidea, Bucureşti, 1993

II. Studii, articole, note (în ordinea alfabetică a autorilor)

Clocotici Dorin, Extinderea procesului penal, în R.R.D. nr. 12/1976, pag. 52

Dinu V., Limitele judecăţii în prima instanţa şi extinderea acestor limite, în Pro Lege nr. 1/1991, pag. 24

Morar I. C., unele aspecte referitoare la extinderea procesului penal cu privire la alte persoane şi restituirea cauzei penale pentru completarea urmăririi penale, în Dreptul nr 12/1998, pag. 82

Ramureanu Vasile, Instituţia procesuală a extinderii procesului penal în R.R.D. nr. 1/1970, pag. 26

Vasiescu Gheorghe, Roman N., Procedura schimbării încadrării juridice în faţa instanţei de judecată, în Dreptul nr. 2/2003, pag. 177

III. Practică judiciară

Papadopol Vasile, Popovici Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977

Papadopol Vasile, Popovici Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedia, Bucureşti, 1982

Papadopol Vasile, Daneş Ştefan, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Stinntifica şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988

Culegeri de decizii ale Tribunalului suprem pe anii 1966, 1972, 1973, 1977, 1978, 1982, 1983

Curtea Supremă de Justiţie, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1991-1992, Casa de Editura şi Presa „Şansa” SRL

114

I.C.C.J., Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2005, Ed. Hamangiu Bucureşti, 2006

Revista Dreptul nr.1/1994, nr. 6/1996

Revista Romană de Drept nr. 12/1969, nr. 1/1970, nr. 8/1970, nr. 8/1971, nr. 5/1972, nr. 7/1972, nr. 6/1973, nr. 2/1976, nr. 3/1979, nr. 1/1979, nr. 3/1981, nr 6/1981, nr. 1/1983, nr. 8/1984, nr. 9/1989, nr. 2/1997

www.scj.ro

www.legestart.ro

IV. Legislaţie

Codul de procedura penală al României, publicat în B. Of. Nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în B. Of. Nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973 (B. Of. Nr 49 din 6 aprilie 1973), iar după modificările aduse prin Legea nr. 141/1996 (M. Of. Nr. 289 din 14 noiembrie 1996), republicat în M. Of. Nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare

Codul penal adoptat prin Legea nr 15/1968 (B. Of. Nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968), republicat în B. Of. Nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi, în temeiul Legii nr. 140/1996, în M. Of. Nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare

115