Executare CEDO

36
1 Dosare cu privire la drepturile omului, nr 19 Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului Elisabeth Lambert-Abdelgawad Cercetător la CNRS, UMR de drept comparat din Paris (Paris I-CNRS) Ediţii ale Consiliului Europei 2 CZU 341.231.14 E 97 Ediţia engleză: The execution of judgments of the European Court of Human Rights ISBN 92-871-5017-6 Opiniile exprimate în această lucrare nu reprezintă, pentru instrumentele juridice pe care le menţionează, nici o interpretare oficială care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în virtutea Convenţiei europene a Drepturilor Omului. Ediţia Consiliului Europei F-67075 Strasbourg Cedex ISBN 9975-78-311-2 Consiliul Europei, 2002 Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului. – Ch.: F.E.-P. „Tipogr. Centrală”, 2004. – 72 p. Tit. orig lb. eng.: The execution of judgments of the European of Human Rights. ISBN 9975-78-311-2 341.231.14

Transcript of Executare CEDO

Page 1: Executare CEDO

1

Dosare cu privire la drepturile omului, nr 19

Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului

Elisabeth Lambert-Abdelgawad Cercetător la CNRS, UMR de drept comparat din Paris (Paris I-CNRS)

Ediţii ale Consiliului Europei

2

CZU 341.231.14 E 97 Ediţia engleză: The execution of judgments of the European Court of Human Rights ISBN 92-871-5017-6

Opiniile exprimate în această lucrare nu reprezintă, pentru instrumentele juridice pe care le menţionează, nici o interpretare oficială care ar fi obligatorie pentru guvernele Statelor membre, organele statutare ale Consiliului Europei sau orice alt organ instituit în virtutea Convenţiei europene a Drepturilor Omului.

Ediţia Consiliului Europei F-67075 Strasbourg Cedex ISBN 9975-78-311-2 Consiliul Europei, 2002

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Executarea hotărârilor Curţii europene a DrepturilorOmului. – Ch.: F.E.-P. „Tipogr. Centrală”, 2004. – 72 p. Tit. orig lb. eng.: The execution of judgments of theEuropean of Human Rights. ISBN 9975-78-311-2 341.231.14

Page 2: Executare CEDO

3

Cuprins

I. Introducere .............................................................................................. 4 II. Determinarea conţinutului obligaţiunei de a executa hotărârile Curţii europene a Drepturilor Omului................................... 9 A. Satisfacţia echitabilă ................................................................................ 12 B. Măsurile individuale ................................................................................. 14

1. Redeschiderea procedurii judiciare interne....................................... 14 2. Alte măsuri ....................................................................................... 18

C. Măsurile generale..................................................................................... 20 1. Modificări jurisprudenţiale ................................................................ 21 2. Modificări normative ......................................................................... 23 3. Alte măsuri ....................................................................................... 24

III. Controlul executării hotărârilor ............................................................ 25 A. Organele de control ................................................................................. 25

1. Curtea europeană a Drepturilor Omului ........................................... 26 a. Mijloacele de control utilizate de Curte ..................................... 26 b. Refuzul de a pronunţa o hotărâre care constatează o încălcare a articolului 46 din Convenţie ................................. 28

2. Comitetul Miniştrilor ......................................................................... 30 a. Verificarea diverselor obligaţiuni în calitate de

executare a hotărârilor ............................................................. 30 b. Mijloacele coercitive de care dispune

Comitetul Miniştrilor .................................................................. 36 3. Adunarea parlamentară ................................................................... 40

B. Neexecutarea hotărârilor şi limitele eficienţei hotărârilor europene ................. 45 1. Precedente ....................................................................................... 45 2. Eventuale remedii ............................................................................ 47

IV. Concluzii .................................................................................................. 51 V. Anexe ........................................................................................................ 52 I. Reguli adoptate de Comitetul Miniştrilor în vederea

aplicării articolului 46, alineatul 2, al Convenţiei europene a Drepturilor Omului ................................................................ 52

II. Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cazuri la nivel intern în rezultatul hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului ..................................... 56

III. Recomandarea Rec (2003) 16 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre cu privire la executarea deciziilor administrative şi juridice în domeniul dreptului administrativ.......................................... 57 IV. Recomandarea Rec (2003) 17 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre în materie de executare a deciziilor judecătoreşti .......... 62 V. Referinţe la sursele Consiliului Euriopei .................................................. 68

4

I. Introducere Scopul actului de a judeca este de ordin practic: „discursul este în acest caz doar pentru a ajunge la o soluţie concretă. El este un mijloc şi nu doar un scop”1. Curtea europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) are ocazia să afirme că dreptul de acces la o instanţă „ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui Stat contractant ar permite ca o decizie judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. (...) Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, a oricărei instanţe, trebuie astfel, să fie considerată ca parte integrantă a unui „proces” în sensul articolului 6” şi ea deduce acest drept la executarea „din principiul preeminenţei dreptului”2. Ceea ce a afirmat Curtea europeană a Drepturilor Omului pentru hotărârile instanţelor interne este valabil şi pentru propriile sale hotărâri, în măsura în care Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (în continuare „Convenţia”) este un sistem cu valori subsidiare, care nu face decât să remedieze incapacitatea la nivel intern. Laitmotivul este deci clar: buna executare a hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului este piatra unghuilară şi indicele cel mai fundamental al eficienţei mecanismului european de protecţie a drepturilor omului. Conceptul de executare utilizat în acest studiu, mai puţin vast decât cel de „punere în acţiune” sau cel de „efecte”, se referă doar la autoritatea de lucru judecat al hotărârii vis-à-vis de Statul parte la diferend; în acest caz nu vor fi studiate autoritatea jurisprudenţei şi efectele hotărârilor în afara Statelor Părţi3 . 1 E. Spitz, „Actul de a judeca”, RDP, 2-1995, pp. 289-302, p. 292. 2 CEDO, Hornsby v. Grecia din 19 martie 1997, paragraful 40. 3 Pentru analiza acestor alte aspecte, vezi partea a II a acestei lucrări, Efectele

hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului, contribuţie la o abordare

Page 3: Executare CEDO

5

În dreptul internaţional general, executarea sentinţelor jurisdicţiilor internaţionale nu a suscitat decât o atenţie minoră din partea doctrinei; s-ar considera de fapt că executarea unei hotărâri nu ar provoca probleme, în măsura în care executarea spontană şi de bună-credinţă trebuia să fie corolarul recunoaşterii competenţei Curţii. Aceasta explică faptul, că în ex-articolul 50 (actualul articol 41) nu se prevedea decât ipoteza în care un Stat nu ar putea din punct de vedere material, sau din cauza dreptului său intern, să dea o deplină executare a hotărârii. Aceasta explică de asemenea şi faptul că redactarea ex-articolului 53 (actualul articol 46, paragraful 1), conform căruia, „Înaltele Părţi contractante îşi iau obligaţiunea de a se conforma hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile la care sunt părţi”, ar fi reluată de cea a articolului 94 (1) a cartei Naţiunilor Unite. Prin urmare, aceasta este departe de proiectul iniţial „Foster” care permite viitoarei Curţi de a „prescrie măsuri de reparaţie sau să ceară de la Statul interesat măsuri penale sau administrative contra oricărei persoane responsabile de încălcarea, sau anularea, suspendarea sau amendarea deciziei incriminate”4. În termenii dispoziţiilor pertinente, este important de notat, că conform articolului 46 (2) din Convenţie5, organului executiv al Consiliului Europei (Comitetului Miniştrilor) i-a fost încredinţată misiunea de supraveghere a executării hotărârilor: din moment ce hotărârea a fost luată, Statul trebuie deci să răspundă în faţa Comitetului de executarea hotărârii. Această repartiţie netă între Curtea europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul Miniştrilor este fundamentală în cadrul european. Începând cu acest stadiu se impun mai multe precizări. În primul rând, în ceea ce priveşte caracterul obligaţiunii Statului de a se conforma hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului, această obligaţiune a fost mereu interpretată ca fiind unica obligaţiune a rezultatului: „hotărârea sa permite Statului să aleagă mijloacele în

pluralistă la dreptul european al drepturilor omului, Bruylant, Bruxelles, 1999, pp. 287 şi s. De asemenea, Raportul Comisiei privind problemele juridice şi drepturile omului de M. E. Jurgens, „Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului”, Doc. 8808 din 12 iulie 2000, paragraful 4-5.

4 Proiectul Foster al congresului mişcării europene prezentat Comitetului Miniştrilor în iulie 1949, Culegere de lucrări pregătitoare, vol. 1, p. 42 şi pp. 301-303.

5 Articolul 46 (2) din Convenţie: „Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea”.

6

sistemul său juridic intern pentru a se achita de obligaţiunea care decurge pentru el din articolul 53”6. Acest principiu are o consecinţă esenţială: Curtea europeană a Drepturilor Omului refuză să indice Statului măsurile care trebuie luate pentru a executa hotărârea (din moment ce o astfel de putere de injoncţiune este în mod direct recunoscută pentru Curtea interamericană pentru drepturile omului de exemplu), corolarul caracterului subsidiar al Convenţiei în raport cu sistemul intern al Statului, şi cu repartizarea misiunilor între ea şi Comitetul Miniştrilor. Astfel, Curtea nu ar fi organul cel mai indicat pentru a opera o astfel de apreciere, care presupune o cunoaştere destul de exactă a sistemului naţional în cauză. Totuşi, libertatea mijloacelor s-a relevat într-o practică relativ limitată7. În afară de aceasta, lipsa puterii de injoncţiune a Curţii este deseori criticată (de doctrină şi de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei) pentru că nu facilitează o executare bună şi rapidă a hotărârii. În al doilea rând, cât priveşte calificarea efectelor hotărârilor, este important de a releva în acest caz că, în mod clasic, hotărârile Curţii europene a Drepturilor Omului au căpătat autoritatea relativă de lucru judecat, în special caracterul obligatoriu şi definitiv a hotărârii; caracterul definitiv „are doar scopul de a sustrage hotărârile Curţii de la orice recurs în faţa unei alte autorităţi”8. Totuşi, şi aceasta constituie specificitatea sistemului european, autoritatea relativă este consolidată din cauza naturii complexe a contenciosului în cauză, care este în acelaşi timp un contencios al responsabilităţii, al reparaţiei şi al anulării9. Astfel, autoritatea de lucru judecat, fără a fi absolut, întrece limitele cazului în

6 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Belilos v. Elveţia din 29 aprilie 1988,

Seria A nr 132, paragraful 78. 7 Astfel ar trebui înţeleasă formula uşor modificată a Curţii europene a

Drepturilor Omului: Curtea europeană a Drepturilor Omului, Papamichalopoulos şi alţii v. Grecia din 31 octombrie 1995, Seria A nr 330-B, paragraful 34: „Statele Părţi contractante la un caz sunt în principiu libere de a alege mijloacele pe care le vor utiliza pentru a se conforma unei hotărâri care constatează o încălcare”. Noi subliniem acest lucru.

8 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Ringeisen v. Austria, 22 iunie 1972 (articolul 50), paragraful 17, şi 23 iunie 1973, paragraful 13.

9 J. Verhoeven, „Cu privire la autoritatea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului şi responsabilitatea internaţională pentru observarea lor”, RCJB, 1984, pp. 275-295, p. 278.

Page 4: Executare CEDO

7

speţă: astfel trebuie înţeleasă formula Curţii europene a Drepturilor Omului în hotărârea Marckx: „Fără îndoială deciza sa ar produce în mod fatal efecte care ar întrece limitele cazului în speţă, cu atât mai mult că încălcările relevate au sursele lor imediate în aceste texte şi nu în măsurile individuale de executare (...)”10. Această consolidare a lucrului judecat se va manifesta în special prin obligaţiunea Statului de a adopta, în afară de măsuri în favoarea reclamantului şi unele măsuri generale. Într-al treilea rând, este util de a reaminti că obligaţiunea de a executa hotărârea se impune Statului, ceea ce înseamnă toate autorităţile statale, şi nu doar executivul. Aceasta este fundamental în cadrul european, unde autoritatea juridică va fi foarte solicitată mai ales din cauza efectului direct care trebuie recunoscut pentru hotărârile de la Strasbourg, cu unele condiţii. Această recunoaştere decurge din jurisprudenţa Vermeire. În rezultatul constatării încălcării intervenite în hotărârea Marckx, în care a fost pusă în cauză compatibilitatea anumitor dispoziţii din Codul civil belgian în raport cu articolele 8 şi 14 din Convenţie, legislatorul belgian a întârziat să modifice normele în cauză, cu toate că acestea au constituit obiectul unei noi aplicări în cazul Vermeire. Pentru judecătorul belgian, executarea hotărârii Marckx îi revine legislatorului, articolele 8 şi 14 nefiind în mod suficient complete pentru a putea fi aplicate direct de instanţe. Curtea europeană a Drepturilor Omului răspunde că „nu este recunoscut ceea ce putea constitui un obstacol pentru curtea de apel din Bruxelles, apoi Curtea de casaţie de a se conforma concluziilor hotărârii Marckx după exemplul tribunalului de prima instanţă: nu era nici inexactă nici incompletă norma care interzicea de a opera (...) o discriminare fondată pe caracterul natural al legăturii de rudenie cu persoana decedată”11. Curtea precizează că „libertatea de alegere recunoscută Statului în ceea ce priveşte mijloacele de a se achita de obligaţiunea sa conform articolului 53 nu i-ar permite de a suspecta aplicarea Convenţiei aşteptând sfârşitul unei astfel de reforme, în situaţia de a constrânge Curtea să respingă în 1991, pentru o succesiune deschisă la 22 iulie 1980, plângeri identice cu cele pe care ea le-a primit la 13 iunie 1979”12. Astfel, din moment ce dispozitivul hotărârii europene este exact şi 10 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Marckx v. Belgia din 13 iunie 1979,

Seria A nr 31, paragraful 58. 11 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Vermeire v. Belgia din 29 noiembrie

1991, Seria A nr 214-C, paragraful 25. 12 Idem, paragraful 26.

8

complet, el este self-executing în sistemul intern: judecătorul trebuie să aplice direct exigenţele hotărârii europene considerând dreptul intern incapabil în aşteptarea unei modificări legislative. Astfel, hotărârea Vermeire trebuie să fie înţeleasă mai ales ca o sancţiune a lipsei executării imediate a hotărârii europene în conformitate cu articolul 46 din Convenţie. Această jurisprudenţă trebuie să fie salutată în măsura în care dificultăţile interne legate de dispoziţiile dreptului naţional nu trebuie să lipsească în acest răstimp alţi indivizi de drepturile lor. Studiul executării hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului cere precizări atât în ceea ce priveşte regula primară – adică determinarea conţinutului obligaţiunei -, cât şi în ceea ce priveşte regula secundară – adică punerea în acţiune a sancţiunii acestei executări.

Page 5: Executare CEDO

9

II. Determinarea conţinutului obligaţiunei de a executa hotărârile Curţii europene a Drepturilor Omului Obligaţiunea de a executa hotărârile decurge din angajamentul responsabilităţii Statului, care nu şi-a îndeplinit obligaţiunea sa primară de a garanta drepturile recunoscute în Convenţie în termenii articolului 1 din Convenţie. Ea urmează în această privinţă regimul responsabilităţii internaţionale; de asemenea, angajamentul responsabilităţii implică trei obligaţiuni: obligaţiunea de casaţie a faptului ilicit, obligaţiunea de reparaţie (a lichida consecinţele trecute a faptului din punct de vedere internaţional ilicit), în fine obligaţiunea de a evita încălcările similare (obligaţiunea de nerepetare a faptului ilicit). Curtea europeană a Drepturilor Omului a afirmat astfel clar în cazul Papamichalopoulos precum că „ o hotărâre care constatează o încălcare implică pentru Statul pârât obligaţiunea juridică faţă de Convenţie de a pune un termen pentru încălcare şi de a lichida consecinţele sale în aşa mod încât să restabilească pe cât se poate situaţia anterioară”13. La fel, în cazul Scozzari şi Giunta14, Curtea a reafirmat că „Statul pârât (...) este chemat nu numai să plătească interesaţilor sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, undividuale care vor fi adoptate în sistemul său juridic intern pentru a indica un termen pentru încălcarea constatată de către Curte şi de a lichida pe cât este posibil consecinţele 13 Papamichalopoulos şi alţii v. Grecia (articolul 50) din 31 octombrie 1995, Seria

A nr 330-B, paragraful 34 şi următoarele, în care ea se referă la dictum-ul cazului CPJU al Uzinei din Chorzow.

14 Scozzari şi Giunta v. Italia, 13 iulie 2000, paragraful 249. 10

ei (...)”. Comitetul Miniştrilor a enunţat de asemenea aceste principii în rezoluţii recent adoptate în termenii articolului 46 (2), şi anume în rezoluţii interimare15. În special, în termenii normelor adoptate de Comitetul Miniştrilor conform articolului 46 (2) revizuit la 10 ianuarie 2001, în norma nr 3b se stipulează în mod expres că,

Comitetul Miniştrilor examinează dacă: a. satisfacţia echitabilă acordată de către Curte a fost plătită, însoţită de unele eventuale interese de întârziere; şi, dacă este cazul, şi ţinând cont de discreţia de care dispune Statul interesat pentru a alege mijloacele necesare pentru a se conforma hotărârii, dacă: b. au fost luate măsuri individuale pentru a asigura că încălcarea a încetat şi că partea lezată este plasată, în măsura posibilităţii, în situaţia în care se afla înainte de încălcarea Convenţiei; c. au fost adoptate măsuri generale, pentru a preveni noi încălcări similare cu cele constatate sau de a lichida încălcările care continuă.

Prima obligaţiune de încetare a faptului ilicit are o aplicare limitată în sistemul Convenţiei, căci ea presupune o încălcare continuă. Cea de-a doua obligaţiune de reparaţie în stricto sensu este esenţială: principiul este, la fel ca şi în dreptul internaţional general, cel al restitutio in integrum. Această obligaţiune implică adoptarea unor măsuri individuale. Doar în cazuri de imposibilităţi juridice sau materiale ea va fi înlocuită cu restitutio in integrum a indemnizaţiei, care este deseori preferată de victime. Deseori, Curtea europeană a Drepturilor Omului admite că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacţie echitabilă pentru

15 Rezoluţia interimară ResDH (2001) 106 din 23 iulie 2001, „Atingeri aduse

libertăţii de exprimare în Turcia: Măsuri individuale”: „Subliniind obligaţiunea fiecărui Stat, conform articolului 46 (1) din Convenţie, de a se conforma hotărârilor Curţii, inclusiv prin adoptarea măsurilor individuale care indică un termen pentru încălcările constatate şi lichidând pe cât e posibil consecinţele lor”. Şi Rezoluţia interimară ResDH (2001) 79 din 26 iunie 2001, în cazul Matthews v. Regatul Unit: „Reamintând că obligaţiunea fiecărui Stat membru de a se conforma hotărârilor Curţii (articolul 46, paragraful 1 din Convenţie) cuprinde, inter alia, obligaţiunea de a adopta măsuri cu caracter general pentru a preveni eficient noi încălcări similare cu cele constatate în hotărârile Curţii”.

Page 6: Executare CEDO

11

reclamant16. Această obligaţiune are un efect ex tunc: Statul trebuie să lichideze toate consecinţele actului ilicit şi să le repare ca şi cum nici o încălcare nu a avut loc. Practica statală confirmă această poziţie17 . Obligaţiunea de a evita repetarea ilicitului a căpătat o aplicare remarcabilă în sistemul european. Această obligaţiune a fost afirmată atât de Curtea europeană a Drepturilor Omului, de exemplu atunci când a apreciat conformitatea reglementărilor amiabile care i-au fost supuse prin sistemul public al Convenţiei18, cât şi de Comitetul Miniştrilor, şi este vădit admisă de State din momentul comunicării măsurilor luate în vederea adoptării definitive a rezoluţiei de către Comitetul Miniştrilor, obligaţiune pe care ele o atribuie articolului 46 (ex-articolul 53) al Convenţiei19. Această obligaţiune are drept consecinţă adoptarea unor măsuri generale. Aceasta are loc atunci când Curtea a pus în cauză în mod expres sau implicit o normă generală20, sau atunci când fără o astfel de

16 Un exemplu printre multe altele, Curtea europeană a Drepturilor Omului, Jamil

v. Franţa din 8 iunie 1995, Seria A nr 317-B, paragraful 39. 17 În cazul Vogt v. Germania, reclamanta funcţionară nu numai că a fost

reintegrată, dar anii în care dânsa a fost îndepărtată, au fost luaţi în considerare la calcularea avantajelor sale financiare şi statutare (26 septembrie 1995, A-323 şi Rezoluţia DH (97) 12 din 28 ianuarie 97). Vezi de asemenea Schuler-Zgraggen v. Elveţia (principal) din 24 iunie 1993, Seria A nr 263, şi din 31 ianuarie 1995 (articolul 50), Seria nr 305-A, când Curtea europeană a Drepturilor Omului a acordat retroactiv interese de întârziere, pe lângă suma alocată admisă de instanţele naţionale în calitate de prejudiciu material care trebuie reparat.

18 De exemplu, Curtea europeană a Drepturilor Omului, K v. Austria din 2 iunie 1993, Seria A nr 255-B, paragraful 13: conform dorinţei delegatului Comisiei, Curtea nu a decis să scoată de pe rol cazul decât dacă va lua în considerare compatibilitatea noilor măsuri generale cu exigenţele Convenţiei europene a Drepturilor Omului.

19 Un exemplu printre multe altele, Cazul Procola v. Luxembourg, Rezoluţia DH (96) 19, guvernul enunţând oficial reforma legislativă, afirmă „că nu mai există riscul repetării unei încălcări a Convenţiei similare cu cea constatată în prezentul caz şi în consecinţă că a îndeplinit obligaţiunile sale în virtutea articolului 53 din Convenţie”.

20 De exemplu, Curtea europeană a Drepturilor Omului, Manoussakis şi alţii v. Grecia din 26 septembrie 1996, paragraful 45, când Curtea declară în mod expres legea din 1938 pu privire la biserica ortodoxă şi practica cultului contrar articolului 9 din Convenţie.

12

modificare normativă nu vor putea fi evitate pe viitor încălcări similare. Trebuie de adăugat ipotezele când „norma generală a încălat, prin însăşi existenţa sa, drepturile reclamantului individual (...)”21. Această obligaţiune are efecte imediate din ziua pronunţării hotărârii22 . Din cauza efectului principiului de securitate juridică, hotărârea nu are efect retroactiv, în afara cazului când Statul doreşte să-i confere un astfel de efect; Curtea europeană a Drepturilor Omului a aliniat jurisprudenţa sa la cea a CJCE23. Această poziţie se explică de asemenea prin principiul de interpretare evolutivă a drepturilor garantate în Convenţie. Acest efect imediat este sancţionat de efectul direct al hotărârii: din momentul în care adaptarea la dreptul Convenţiei, după cum este interpretat de Curtea europeană a Drepturilor Omului, cere intervenţia legislatorului, efectul imediat ar trebui să ceară adoptarea unor măsuri tranzitorii pentru a evita noi condamnări24 , în aşteptarea unei reforme normative definitive. Obligaţiunile care decurg din hotărârile Curţii europene a Drepturilor Omului cuprind trei categorii: satisfacţia echitabilă, măsurile individuale şi măsurile generale. A. Satisfacţia echitabilă Conform articolului 41 din Convenţie, „Dacă Curtea declară că a fost încălcată Convenţia sau protocoalele sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante permite doar în mod imperfect lichidarea consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”. Satisfacţia echitabilă este singura măsură pe care Curtea europeană a Drepturilor Omului o poate ordona Statului 21 Aceasta este ipoteza cazurilor cu privire de exemplu la incriminarea

homosexualităţii: Curtea europeană a Drepturilor Omului, Norris v. Irlanda din 26 octombrie 1988, Seria A nr 142, paragraful 38.

22 Pentru un model exemplar dar destul de unic de rapiditate, Autronic AG v. Elveţia, Rezoluţia DH (91) 26 din 18 octombrie 1991: guvernul a modificat la 21 decembrie 1990 o ordonanţă cu efect retroactiv la 23 mai 1990, fie în ziua următoare după pronunţarea hotărârii.

23 Cazul Marckx v. Belgia din 13 iunie 1979, Seria A nr 31, paragraful 58. 24 În hotărârea Procola citat mai sus, guvernul Luxembourgului a obţinut

adoptarea unei legi peste o lună după pronunţarea hotărârii, în aşteptarea unei reforme definitive intervenite peste un an (Rezoluţia DH (96)21).

Page 7: Executare CEDO

13

responsabil pentru încălcarea Convenţiei. Această condamnare care constă în a plăti o satisfacţie echitabilă îi oferă hotărârii de la Strasbourg valoarea judecăţii prestatoare, prin opoziţie cu judecata declaratoare care este modul clasic. Obligaţiunea de a acorda o satisfacţie echitabilă provoacă puţine dificultăţi în ceea ce priveşte determinarea sa: este vorba despre o obligaţiune executabilă în mod direct şi clar. Practica Curţii europene a Drepturilor Omului a cunoscut totuşi o anumită evoluţie: mai întâi, Curtea europeană a Drepturilor Omului a recunoscut pentru ea dreptul de a preciza moneda de plată, pentru a evita în special dificultăţile unei monede care se devalorizează foarte rapid; soluţia de drept comun este de acum înainte referinţa la euro. Începând cu hotărârea Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei din 28 august 1991 (Seria A nr 208-C), ea fixează de acum înainte un termen de plată (în principiu un termen de 3 luni) pentru Statul pârât. Dar din cauza întârzierii cu care anumite State au achitat sumele datorate, Curtea a făcut un nou pas: ea a asortat de acum înainte acest termen de plată eventual cu interese de întârziere25. Comitetul Miniştrilor a recunoscut pentru sine puterea de a controla lichidarea acestor interese moratorii. În această privinţă a apărut o problemă: ce se întâmplă cu sentinţele de radiere ale Curţii europene a Drepturilor Omului în caz de reglementare amiabilă între părţi, dacă interesele moratorii nu sunt prevăzute în mod expres? Conform Directoratului General pentru Drepturile Omului, solicitat de State pentru a lua o poziţie în această privinţă, se cuvin interese moratorii, din moment ce plata se efectuează mai târziu de data la care hotărârea devine definitivă, în afară de cazul dacă părţile au convenit asupra acestui lucru în mod explicit diferit, şi acest lucru se întâmplă din următoarele motive: necesitatea de apărare a valorii sumelor acordate, care este la baza acestei practici a intereselor moratorii, este un „principiu general” şi „ar trebui să se aplice indiferent de sumele acordate de Curte aplicând articolul 41 din Convenţie şi de cele convenite între Stat şi partea reclamantă într-o reglementare amiabilă”; „de altfel, lipsa unei clauze explicite asupra intereselor moratorii în reglementările amiabile pot fi explicate prin faptul că termenul de plată este fixat printr-

25 J.-F. Flauss, „Acordarea intereselor moratorii de către Curtea europeană a

Drepturilor Omului, observaţii cu privire la hotărârea Pine Valley Developments Ltd şi alţii v. Irlanda”, RTDH, 16-1993, pp. 580-586.

14

un acord comun între Statul cointeresat şi reclamant, deseori la propunerea Statului interesat”26. Dispozitivul hotărârii Curţii europene a Drepturilor Omului care impune Statului plata unei satisfacţii echitabile cu forţă executorie în sistemul intern27: contrar sentinţelor străine, hotărârea Curţii europene a Drepturilor Omului nu trebuie să fie supusă atribuirii prealabile a unei formule executorii. Autoritatea naţională, contra căreia este invocată forţa executorie, ar mai trebui să se asigure de existenţa materială a hotărârii europene. Astfel, conform secţiunei 6 din legea nr 14 din 19 august 1987, hotărârile Curţii europene a Drepturilor Omului au căpătat în Malta o forţă executorie identică cu cea a hotărârilor Curţii supreme în sistemul intern: hotărârea este aplicată după plângerea depusă la grefierul Curţii constituţionale28. B. Măsurile individuale Pe lângă revizuirea procedurilor judiciare interne sunt susceptibile de a fi adoptate de către Stat, multe alte măsuri individuale nepecuniare.

1. Redeschiderea procedurii judiciare interne

Reluarea procedurii judiciare interne constituie fără îndoială efectul cel mai spectaculos pe care îl poate produce o judecată internaţională29. Importanţa acestei măsuri prin caracterul său de neînlocuit în anumite hotărâri, a dus la adoptarea de către Comitetul Miniştrilor a unei

26 Idem, paragraful 6-8. 27 G.Ress, „Articolul 54”, în Convenţia europeană a Drepturilor Omului,

comentariu articol cu articol, a doua ediţie, 1999, pp. 857-869, p. 857. 28 Secţiunea 6: „(1) Orice hotărâre a Curţii europene a Drepturilor Omului,

căreia i se aplică o declaraţie făcută de guvernul din Malta conform articolului 46 din Convenţie, poate fi pusă în acţiune de Curtea constituţională din Malta, în acelaşi mod ca şi hotărârile luate de această jurisdicţie şi executorie prin aceasta, la cererea depusă pe lângă Curtea constituţională şi notificată la procurorul general pentru a obţine ordonarea executării acestei hotărâri (...)”.

29 Pentru mai multe detalii asupra acestei măsuri, vezi Articolul nostru, „Reexaminarea anumitor hotărâri în rezultatul hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului”, RTDH, 2001, pp. 715-742.

Page 8: Executare CEDO

15

Recomandări către State cu privire la aceasta30. Totuşi, nu ar fi vorba despre un panaceu, iar câmpul de aplicare a unor astfel de redeschideri este strict definit. De fapt, această măsură ar putea să se refere la prejudicii grave aduse drepturilor terţilor, în special în materie civilă. În materie penală, redeschiderea ar putea provoca problema soartei coacuzaţilor - care nu au adus cazul lor la Strasbourg – şi a victimelor, şi implică dificultăţi cu privire la o eventuală pierdere a probelor şi termenului care s-a scurs. De altfel, o astfel de măsură nu ar face decât să mărească o procedură deja extrem de lungă între nivelul intern şi nivelul european. Din moment ce Curtea europeană a Drepturilor Omului a conchis o încălcare a garanţiilor procedurale ale individului, precum că astfel de infracţiuni au avut repercusiuni asupra alegerii pedepsei la nuvel intern, că victima continuă să execute pedeapsa, în special în materie penală, o redeschidere a procesului va permite de a judeca, cu garanţiile drepturilor apărării, a culpabilităţii sau a inocenţei, şi de a determina sancţiunea care ar fi trebuit să fie reţinută mai întâi dacă nu ar fi avut loc nici o încălcare a Convenţiei. Nu s-ar putea de fapt, în urma hotărârii Curţii europene a Drepturilor Omului, să fie suficientă doar plata pentru o satisfacţie echitabilă reclamantului care rămâne încă închis, nici să elibereze indivizii fără un nou proces, la fel ca şi în hotărârea Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei31: Olanda nu dispunea de o reglementare care ar fi permis redeschiderea şi trebuia să ţină cont în acest caz de hotărârea Curţii europene a Drepturilor Omului. Astfel, în termenii recomandării Comitetului Miniştrilor din 19 ianuarie 2000, pentru aprecierea necesităţii unei astfel de măsuri: pe de o parte, în ceea ce priveşte caracterul încălcării – încălcarea de fond sau încălcarea garanţiilor trebuia să fie îndeplinite două condiţii cumulative –, ea trebuie să fie „de o gravitate precum este o serioasă suspiciune asupra rezultatului procedurii interne atacate”; pe de altă parte, individul „continuă să sufere consecinţele

30 Recomandarea nr R (2002) 2 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre

cu privire la reexaminarea sau redeschiderea anumitor hotărâri la nivel intern în rezultatul hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului, vezi Anexa II.

31 Hotărârea din 23 aprilie 1997 şi Rezoluţia DH (99) 124; eliberarea reclamanţilor, fără un nou proces, a provocat adevărate proteste ale opiniei publice, aruncând prin aceasta o veritabilă disconsiderare asupra sistemului Convenţiei.

16

negative foarte grave în rezultatul deciziei naţionale, consecinţe care nu pot fi compensate prin satisfacţie echitabilă şi care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere”. Merită să fie citată decizia luată de Comisia de reexaminare în cazul Hakkar în Franţa: „ Prin urmare, dacă satisfacţia echitabilă acordată lui A. Hakkar a fost de natură să lichideze consecinţele dăunătoare ale încălcării dreptului care trebuia judecat într-un termen rezonabil, nu este tocmai la fel în cazul încălcărilor constatate ale dreptului de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale şi a dreptului de a avea asistenţa unui apărător la alegerea sa, drepturi, a căror încălcare prin natura şi prin gravitatea implică, în speţă, pentru cel condamnat consecinţe dăunătoare pe care doar o reexaminare a cazului le poate lichida”32. De acum înainte, majoritatea Statelor europene permit redeschiderea procedurilor judiciare naţionale: fie pe bază juridică, luând în considerare interesul legii lato sensu (Austria, Belgia, Spania), împrejurări speciale (Danemarca) sau fapte noi (Republica slovacă), fie din cauza unei lex specialis (sunt cointeresate cel puţin 14 State33). Lex specialis se referă în exlusivitate la materia penală, dar oferă un fundament mai sigur decât fundamentul jurisprudenţial. În practică, această măsură a rămas excepţională: mai puţin de 15 cazuri de redeschidere în rezultatul unei hotărâri a Curţii europene a Drepturilor Omului sunt în repertoriu până în decembrie 2000, dintre care o jumătate pentru materie penală34. Redeschiderea procedurii în materie penală a putut implica achitarea

32 Comentarii. Reexaminarea dec. pen. , 30 noiembrie 2000, Hakkar, JCP, II,

10642, 12 decembrie 2001, nr 50, p. 2304. 33 Germania, Austria, Bulgaria, Croaţia, Franţa, Grecia, Lituania, Luxembourg,

Malta, Norvegia, Polonia, Slovenia, Elveţia şi Regatul Unit. 34 Cazurile Unterpertinger v. Austria din 24 noiembrie 1986; Piersack v. Belgia

din 1 octombrie 1982 şi din 26 octombrie 1984; Jersild v. Danemarca din 23 septembrie 1994; Barberà, Messegué şi Jabardo v. Spania din 6 decembrie 1988 şi din 13 iunie 1994; Z v. Finlanda din 25 februarie 1997; Mehemi v.Franţa din 26 septembrie 1997; Open Door şi Dublin Well Woman Centre v.Irlanda din 29 octombrie 1992; Welch v. Regatul Unit din 9 februarie 1995 şi din 26 februarie 1996; Ekbatani v. Suedia din 26 mai 1988; Schuler-Zgraggen v. Elveţia din 24 iunie 1993 şi din 31 ianuarie 1995; A.P., M.P. şi T.P. şi E.L., R.L. şi J.O.L. v. Elveţia din 29 august 1997; Oberschlik v. Austria (nr 2) din 1 iulie 1997; Windisch v. Austria din 27 septembrie 1990 şi din 28 iunie 1993.

Page 9: Executare CEDO

17

individului35 şi ştergerea condamnării sale din cazierul judiciar sau, mai rar, confirmarea culpabilităţii sale şi eventual a pedepsei sale36. Redeschiderea a putut interveni între pronunţarea hotărârii de bază şi hotărârea luată în calitate de satisfacţie echitabilă – Curtea europeană a Drepturilor Omului evitând un rol indicativ în acest sens37 –, mai frecvent ea este adoptată la stadiul supravegherii hotărârilor de către Comitetul Miniştrilor, care condiţionează adoptarea rezoluţiei finale unei astfel de măsuri, din moment ce el consideră că doar o astfel de redeschidere poate asigura reparaţia prejudiciului suportat de individ38. Astfel, un anumit număr de hotărâri în prezent nu au soluţie în faţa Comitetului Miniştrilor în aşteptarea adoptării reglementării care ar permite redeschiderea în Italia şi Turcia, State pentru care anumite hotărâri ar cere în termenii articolului 46 din Convenţie o astfel de formă de reparaţie39. De altfel, fiind vorba nu de o încălcare exactă a garanţiilor procedurale ale judecăţii dar de o încălcare de fond, Comitetul Miniştrilor nu se mulţumeşte cu decizia de a redeschide procesul40, dar înainte de pronunţarea hotărârii închise ia în considerare rezultatul obţinut la nivel intern. În hotărârea Hertel împotriva Elveţiei, Comitetul Miniştrilor nu a adoptat o rezoluţie finală deoarece a luat în considerare faptul că reclamantul adresase o nouă cerere organelor europene; în speţă fusese

35 Cazurile Unterpertinger v. Austria, Barberà, Messegué şi Jabardo v. Spania,

Jersild v. Danemarca. 36 Cazul Piersack v.Belgia, Ekbatani v. Suedia. 37 Cazul Barberà, Messegué şi Jabardo v. Spania ilustrează perfect această

ipoteză. 38 Cazul Hakkar v. Franţa este remarcabil în această privinţă, cu toate că era

vorba despre o decizie a Comitetului Miniştrilor în termenii ex-articolului 32 din Convenţie. Comitetul Miniştrilor a aşteptat adoptarea unei legi care ar permite revizuirea procesului în urma hotărârii Curţii europene a Drepturilor Omului şi începutul procedurii pentru victima Hakkar.

39 Rezoluţia interimară ResDH (2001) 106 din 23 iulie 2001, „Atingeri aduse libertăţii de exprimare în Turcia: măsuri individuale”.

40 La fel ca şi în cazul Hakkar: Rezoluţia ResDH (2001) 4 din 14 februarie 2001: „Care constatează cu satisfacţie că acest caz (...) va constitui obiectul unui nou proces pe termen scurt. Luând în considerare că, în măsura în care încălcarea principală se referă la echitate şi nu la rezultatul procedurii incriminate, nu trebuie de aşteptat rezultatul noii proceduri pe plan intern”.

18

constatată o încălcare a articolului 10 din Convenţie în rezultatul interzicerii făcute reclamantului de a publica rezultatele cercetărilor sale cu privire la nocivitatea cuptoarelor cu microunde; Tribunalul federal elveţian a acceptat reconsiderarea procesului său, dar nu a făcut decât să atenueze forţa restricţiilor împotriva Dlui Hertel, ceea ce nu înseamnă că i-a adus reparaţia prejudiciului suportat în termenii articolului 46 din Convenţie41. În ipoteza Hakkar din contra, trebuie presupusă respectarea garanţiilor procedurale în rezultatul redeschiderii procesului; punerea în cauză a compatibilităţii noului proces cu exigenţele Convenţiei nu ar putea fi, in fine, decât controlul Curţii europene a Drepturilor Omului şi nu al Comitetului Miniştrilor. Această supraveghere sporită a Comitetului Miniştrilor vorbeşte despre cea mai bună luare în considerare pe parcursul câtorva ani a viitorului individului. Redeschiderea a fost considerată de Curtea europeană a Drepturilor Omului ca o măsură la fel de aproape pe care restitutio in integrum ar fi cerut-o42. Sistemul european, în această privinţă, ca şi asupra altor puncte, ar trebui să joace un rol precursor fundamental, şi să influenţeze în special practica în cadrul sustemelor interamerican, onusian, chiar în cel african al drepturilor omului.

2. Alte măsuri Alte măsuri individuale pot fi de o varietate destul de mare. Poate fi vorba mai întâi de renunţarea la executarea măsurii naţionale în cauză, inclusiv o sentinţă43, sau de anularea acestei măsuri: astfel, în rezultatul hotărârii Welch, în care încălcarea articolului 7 era constatată din cauza pronunţării unei ordonanţe de confiscare cu efect retroactiv în rezultatul unei condamnări pentru infracţiune conform legislaţiei cu privire la stupefiante, guvernul britanic a făcut cunoscut faptul că „ordonanţa de confiscare incriminată nu a fost şi nu va fi executată, astfel reclamantul

41 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Hertel v. Elveţia 25 august 1998 şi

Rezoluţia DH (2000) 122. 42 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Piersack v. Belgia, 26 octombrie 1984

(articolul 50), paragraful 11. 43 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Muyldermans v. Belgia, 23 octombrie

1991, Rezoluţia DH (96) 18 din 9 februarie 1996: hotărârea în cauză a Curţii de conturi a fost declarată neexecutorie printr-o lege posterioară.

Page 10: Executare CEDO

19

nu risca să fie închis din cauza neplăţii”44. În materie penală, o reducere a pedepsei poate fi efectuată la nivel intern45. Ştergerea condamnării din cazierul judiciar individual este de asemenea destul de des recunoscută46. Mai remarcabile decât aceste efecte, prin faptul că ele implică nu anularea sau abrogarea măsurilor contestate dar adoptarea noilor dispoziţii, efectele „pozitive” sunt de asemenea mai puţin răspândite în practică. De exemplu, măsura pozitivă poate consta în reintegrarea unui salariat ilegal exclus din funcţia publică47. Hotărârea Curţii europene a Drepturilor Omului poate servi ca bază legală în dreptul naţional pentru a cere o indemnizaţie în caz de detenţie provizorie contrar Convenţiei48. Contenciosul străinilor oferă spaţiu pentru reacţii naţionale foarte variate în ceea ce priveşte acordarea unui titlu de şedere în rezultatul unei expulzări sau a unei expulzări de pe un teritoriu considerate incompatibile

44 El adaugă că „în plus, o ordonanţă de sechestrare conservatoare luată de

High Court la 31 iulie 1987 – care împiedică reclamantul să dispună de proprietatea sa – a fost anulată, iar sumele care fusese sechestrate şi plasate pe acelaşi cont cu interesele au fost restituite, inclusiv interesele”. Anexă la Rezoluţia DH (97) 222 din 15 mai 1997. Pentru anularea unei hotărâri de expulzare, vezi Curtea europeană a Drepturilor Omului, Hatami v. Suedia, 9 octombrie 1998, Rezoluţia DH (99) 716.

45 De exemplu, Olanda, Hoge Raad, 1 februarie 1991, RvdW 1991, 44, în care instanţa s-a bazat pe articolele 1,13 şi 5 din Convenţie pentru a considera obligaţiunea de suspendare, anulare sau de reducere a executării pedepsei în caz de constatare de către Curtea europeană a Drepturilor Omului a încălcărilor garanţiilor procedurale.

46 De exemplu, Curtea europeană a Drepturilor Omului Schwabe v. Austria din 28 august 1992, Seria A nr 242-B şi Rezoluţia DH (94) 23 din 21 martie 1994.

47 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Vogt v. Germania (articolul 50) din 2 septembrie 1996 şi Rezoluţia DH (97) 12: În afară de indemnizaţiile primite, „Dna Vogt a pretins de asemenea că a atins scara de 14 grade A13 din luna noiembrie 1996. Mai mult ca atât, Land-ul a validat perioada din 31 octombrie 1989 până la 31 ianuarie 1991 pentru drepturile de pensie aferente activităţii Dnei Vogt în funcţia publică”.

48 Vezi de exemplu articolul 1 din legea luxembourgheză din 30 decembrie 1981 (Memorial A, 1981, p. 2660): „un drept la reparaţie este deschis pentru orice persoană care a fost privată de libertate în condiţii incompatibile cu dispoziţiile articolului 5 din Convenţie”.

20

cu Convenţia49. Acest domeniu are drept consecinţă o inegalitate a indivizilor în faţa reparaţiei, conform Statului de care ei depind pentru executarea hotărârii, corolar regretabil al libertăţii mijloacelor de care dispun Statele pentru a se conforma hotărârii Curţii europene a Drepturilor Omului. Acum câţiva ani, am ajuns la concluzia că sistemul european era uneori puţin eficient la nivelul de adoptare a măsurilor individuale nepecuniare, individul fiind într-o anumită măsură ruda săracă a acestui sistem50. Această concluzie rămâne adevărată şi în prezent, cu toate că un control mai strict din partea Comitetului Miniştrilor tinde în ultimii ani să ia în considerare mai mult situaţia individului. C. Măsurile generale Statele au admis destul de unanim obligaţiunea, în anumite cazuri, de a adopta măsuri generale în rezultatul unei hotărâri a Curţii europene a Dreptrurilor Omului luate împotriva lor, în afară de o eventuală obligaţiune de raparaţie faţă de victimă, şi menţionează aceasta direct în informarea lor în vederea adoptării rezoluţiei Comitetului Miniştrilor51. Ei atribuie această obligaţiune articolului 64 (ex-articolul 53) din Convenţie52 şi unei

49 De exemplu, Curtea europeană a Drepturilor Omului, Lamguindaz v. Regatul

Unit, 23 iunie 1993, Seria A nr 258-C şi Rezoluţia DH (93) 55 în care individului i s-a acordat un permis de aflare nelimitată şi autorizarea de a cere naturalizarea sa.

50 Efectele hotărârii Curţii europene a Drepturilor Omului, op. cit., pp. 247-248. Decanul G. Cohen-Jonathan dăduse exemplul hotărârii B v. Franţa, făcând o modificare a jurisprudenţei, dar în lipsa redeschiderii procesului la timpul dat, reclamantul nu obţinuse o rectificare a stării sale civile: „Dacă aceasta nu este o injustiţie, atunci este cel puţin o incapacitate a sistemului”, „ Cea de-a 50-a aniversare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului”, RGDIP, 2000-4, pp. 849-872, p. 861.

51 De exemplu, Rezoluţia ResDH (2001) 157 din decembrie 2001 în hotărârea Raiselis v. Lituania în care guvernul enunţă: „acest amendament legislativ garantează clar contra repetării faptelor similare cu cele care sunt la baza plângerilor în această hotărâre (...)”.

52 Un exemplu printre multe altele, Rezoluţia DH (99) 124 în hotărârea Van Mechelen şi alţii v. Olanda: „Guvernul Olandei consideră că informaţiile furnizate mai jos arată că Olanda a luat măsuri necesare pentru a repara situaţia reclamanţilor şi pentru a împiedica repetarea unor încălcări similare.

Page 11: Executare CEDO

21

părţi a obligaţiunii de nerepetare a ilicitului. Aceste măsuri generale pot căpăta forma unei modificări jurisprudenţiale, a unei schimbări normative, chiar a altor măsuri.

1. Modificări jurisprudenţiale

Judecătorul este destinatarul privilegiat al hotărârii din cauza efectului direct care îi este recunoscut: interesul de intervenţie al judecătorului este mai înainte de toate de a putea eventual evita repetarea de ilicit în aşteptarea unei modificări a dreptului intern: „(...) chiar în ipoteza în care hotărârile Curţii necesită o reformă complexă şi amplă, judecătorul naţional poate şi trebuie – pe cât este posibil – să facă primele concluzii aşteptând să intervină o lege de ansamblu, aceasta mai este şi o lecţie din hotărârea Vermeire”53. Efectul direct al hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului este, în prezent, aproape în unanimitate admis în sistemele interne54. Ultimele reticenţe actuale ar continua să existe nu din cauza unei opoziţii de principiu dar din motive circumstanţiale legate de refuzul judecătorului de a se supune unei interpretări foarte novatorii în raport cu dreptul intern în cauză. Judecătorul refuză de a-şi asuma responsabilitatea pentru o evoluţie a dreptului foarte importantă şi rămâne în aşteptarea unei intervenţii a legislatorului55.

Prin urmare, Olanda şi-a îndeplinit obligaţiunile sale în virtutea articolului 53 din Convenţie”.

53 G. Cohen-Jonathan, „ Locul Convenţiei în sistemul juridic francez”, în Le droit français et la Convention (1974-1992), F. Sudre (dir.) éd. N.P. Negel, 1994, pp. 10 şi urm., p. 13.

54 În această privinţă paragraful 2 al legii islandeze nr 62 din 19 mai 1994 cu privire la incorporarea Convenţiei în dreptul intern, şi care stipulează că « deciziile Comisiei europene a Drepturilor Omului, Curţii europene a Drepturilor Omului şi ale Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei nu sunt obligatorii («legally binding») în dreptul islandez » provoacă probleme.

55 Pentru o ilustrare, vezi de exemplu cazul Kroon şi alţii v. Olanda şi argumentele Curţii supreme în acest caz în faţa I-i camere la 4 noiembrie 1994, BJC, 1994-3, p. 271: pe de o parte, punerea în cauză a dreptului intern rezultă dintr-o interpretare „foarte evolutivă şi creatoare cu privire la obligaţiunile pozitive ale Statului în termenii articolului 8”; pe de altă parte, sunt direct în cauză „concepţii religioase, ideologice sau tradiţionale existente ale familiei în fiecare comunitate”.

22

În practică, îndepărtarea de la dreptul naţional în cauză şi/sau o nouă interpretare a dreptului naţional constituie deseori un răspuns adecvat la obligaţiunea imediată de nerepetare a faptului ilicit. În speţa Modinos împotriva Ciprului, în care autorităţile au adoptat în final în 1998 şi 2000 o modificare a legii cu privire la incriminarea actelor homosexuale puse în cauză în 1993, guvernul s-a asigurat de difuzarea hotărârilor pe lângă autorităţile interesate pentru a evita o nouă încălcare a Convenţiei56. Cităm de asemenea cazul Borgers împotriva Belgiei, în care se contestau modalităţile de intervenţie ale procuraturii în faţa Curţii de casaţie vis-à-vis de articolul 6 din Convenţie: aşteptând o reformă legislativă, „Curtea de casaţie a implementat, interimar, o nouă practică conform căreia reclamantele pot răspunde la avizul avocatului general şi acesta din urmă nu mai participă la deliberări”57. Schimbarea jurisprudenţei poate uneori chiar permite Statului de a face economie dintr-o modificare normativă58; într-un astfel de caz, Comitetul Miniştrilor veghează din ce în ce mai mult să obţină un caracter suficient al unei astfel de măsuri unice, cerând o practică jurisprudenţială cu privire la un interval de timp fără a încălca Convenţia. De adăugat că schimbarea jurisprudenţei poate fi încurajată de anumite autorităţi ale Statului de exemplu prin intermediul unei circulare59.

56 Vezi textul Rezoluţiei finale ResDH (2001) 152 din 17 decembrie 2001. 57 Rezoluţia ResDH (2001) 108 din 30 octombrie 1991. Această practică a fost

validată prin Codul judiciar. 58 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Kokkiinakis şi alţii v. Grecia din 25

mai 1993, Seria A nr 260-A şi Rezoluţia DH (97) 576 din 15 decembrie 1997, cu privire la noua interpretare a legislaţiei greceşti cu privire la proselitism. Rezoluţia ResDH (2001) 1 din 26 februarie 2001 în hotărârea News Verlaga GmbH şi CoKG v. Austria, „Dat fiind efectul direct recunoscut de jurisdicţiile austriece al Convenţiei şi al jurisprudenţei Curţii (...), guvernul consideră că aceste măsuri sunt suficiente pentru a garanta în viitor o interpretare a articolului 78 din legea cu privire la drepturile de autor conform acestei hotărâri, în aşa mod încât astfel să evite noi încălcări de acelaşi tip”.

59 Cităm schimbarea Curţii de casaţie franceze în urma hotărârii Kruslin şi Huvig din 24 aprilie 1990 cu privire la interceptările telefonice, în urma unei recomandări a ministrului Justiţiei (notă din 27 aprilie 1990, citată în RUDH, 1990, pp. 221-222). Mai recent, Rezoluţia finală ResDH (2001) 68 din 26 iunie 2001 în hotărârea Savic v. Republica slovacă.

Page 12: Executare CEDO

23

2. Modificări normative

Poate fi vorba despre modificări reglementare, legislative şi/sau constituţionale. Cu privire de exemplu la intervenţia legislatorului, modificările s-au referit mai ales la garanţiile procedurale, şi în special dreptul penal şi penitenciar. Sistemul juridic a cunoscut de asemenea reforme majore, în special în Spania, Portugalia şi Italia pentru a reduce durata procedurilor, precum şi în ţările nordice pentru ceea ce are comun, în ceea ce priveşte ultimele ţări, cu justiţia administrativă. Drepturile substanţiale ale grupurilor minoritare (prizonieri, bolnavi mintal, copii născuţi în afara căsătoriei, ...) au cunoscut de asemenea reforme importante. Statele au putut totuşi să dea dovadă de reticenţă faţă de astfel de modificări, de aici întârzieri importante în aşteptarea adoptării unor astfel de măsuri generale, pentru o eventuală opoziţie a organului legislativ, sau a unei evaluări imperfecte a consecinţelor hotărârii. Prin aceasta lizibilitatea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului este un criteriu important pentru executarea sa satisfăcătoare. Intervenţia puterii de revizuire constituţională a putut fi necesară în urma anumitor hotărâri, ceea ce Curtea europeană a Drepturilor Omului a afirmat clar: conform Curţii de fapt, Convenţia „nu face nici o distincţie în ceea ce priveşte tipul normelor sau măsurilor în cauză şi nu sustrage nici o parte din jurisdicţia Statelor membre aflate sub autoritatea Convenţiei (...)”60. Aceasta a fost admis în practică61, cu toate că această cerinţă poate provoca anumite dificultăţi în ipoteza când este cerută aprobarea populară prin referendum62. Jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului ar fi constituit astfel un factor fundamental de armonizare a dreptului naţional. De altfel, jurisprudenţa europeană ar trebui să provoace, chiar la stadiul de elaborare a legilor, o reacţie a parlamentarilor pentru a considera

60 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Partidul comunist unificat

din Turcia şi alţii v. Turcia, 30 ianuarie 1998, paragraful 29 şi 30. 61 Cităm revizuirile constituţionale căpătate în rezultatul hotărârii Demicoli v.

Malta din 27 august 1991, Seria A nr 210 şi Rezoluţia DH (95) 211 din 11 septembrie 1995, şi Paloro v. Austria din 23 octombrie 1995, Seria A nr 329-B şi Rezoluţia DH(96) 150 din 15 mai 1996.

62 Problema ar putea apărea în Irlanda: în rezultatul hotărârii Open Door şi Dublin Well Woman v. Irlanda din 29 octombrie 1992, Seria A nr 246-A şi Rezoluţia DH (96) 368, poporul a aprobat revizuirea constituţională.

24

compatibilitatea propunerilor cu Convenţia, astfel evitându-se o reacţie în cauza ulterioară; această evoluţie este paralelă cu cea implicată prin implementarea în democraţiile europene a Curţilor constituţionale, care au provocat o acţiune de evaluare negândită de către parlamentari a constituţionalităţii propunerilor şi proiectelor de legi în discuţie. Un Stat precum este Grecia, a implementat astfel un serviciu specific în cadrul parlamentului, pentru a facilita a priori un astfel de control de convenţionalitate.

3. Alte măsuri

În calitate de măsuri generale figurează un procedeu, căruia Comitetul Miniştrilor chiar de la origini i-a fost foarte ataşat – traducerea şi difuzarea hotărârilor la nivelul autorităţilor naţionale63. Încălcarea Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii europene a Drepturilor Omului provin mai puţin dintr-o lipsă de voinţă a autorităţilor naţionale de a-şi onora obligaţiunile internaţionale, decât dintr-o nerecunoaştere, mai ales din partea autorităţilor administrative, a exigenţelor europene. S-ar putea menţiona de asemenea sub această rubrică măsuri generale cu caracter practic, precum este construirea închisorilor, recrutarea judecătorilor, formarea poliţiei64.

63 De exemplu, Rezoluţia ResDH (2001) 164 din 17 decembrie 2001 în

hotărârea Coëme şi alţii v. Belgia, în care guvernul indică în calitate de măsuri luate că „hotărârea Curţii în franceză, precum şi o traducere în flamandă şi germană, fusese publicate pe sit-ul internet al ministerului belgian al Justiţiei şi transmise autorităţilor direct interesate”.

64 Rezoluţia ResDH (99) 465 în hotărârea Mavronichis v. Cipru din 15 iulie 1999, în care guvernul anunţă creşterea numărului de agenţi administrativi în instanţe, construirea unor noi tribunale de circumscripţie la Limassol, şi studii în curs pentru construirea unor noi instalaţii pentru Curtea supremă de la Nicosia.

Page 13: Executare CEDO

25

III. Controlul executării hotărârilor Este vorba despre analiza atât a organelor de control precum şi despre evaluarea eficienţei controlului şi a remediilor eventuale pentru a ameliora executarea hotărârilor Curţii. A. Organele de control Conform textului Convenţiei, controlul executării hotărârilor se înscrie în schema bilaterală între Statul pârât şi Comitetul Miniştrilor. Comitetul Miniştrilor fiind un organ compus dintr-un reprezentant din partea fiecărui Stat parte, şi dat fiind principiul conform căruia sistemul Convenţiei instaurează un mecanism de responsabilitate colectivă, Statul trebuie în realitate din ce în ce mai mult să se justifice în faţa tuturor Statelor (mai ales în caz de întârziere excesivă a executării), şi nu numai să răspundă cererilor de informaţii ale secretariatului Comitetului. Această schemă mai cu seamă, bilateral şi doar din ordin guvernamental sau executiv, a devenit în realitate mai complexă: Curtea europeană a Drepturilor Omului, menţinându-se în funcţia sa juridică, a putut să se interfereze mai mult în acest proces de supraveghere a executării. Dar mai ales Adunarea parlamentară a Consiliului Europei care, din propria sa iniţiativă, a impus Comitetului Miniştrilor un drept de control din ce în ce mai instituţionalizat. Această schemă integrează prin urmare o dimensiune mai judiciară, şi mai ales mai parlamentară, ceea ce participă la o transparenţă sporită a controlului, şi ar trebui mai ales să contribuie la o eficienţă mai mare. Vom remarca totuşi că lipsesc din această schemă autorităţile societale, şi în special victima (sau reprezentantul său), căruia îi este recunoscut statutul de subiect de drept internaţional.

26

Executarea hotărârii nu este efectuată de iniţiatorul cererii (cererile interstatale sunt aproape inexistente) ea este obiectul Statului, ceea ce explică în parte o incapacitate a sistemului, care tinde să facă din victima individuală ruda săracă a procesului. Va fi analizat succesiv rolul Curţii europene a Drepturilor Omului, a Comitetului Miniştrilor şi a Adunării parlamentare ţinând cont de supravegherea executării hotărârilor, întrucât astfel este ordinea cronologică în care aceste organe pot interveni. 1. Curtea europeană a Drepturilor Omului Curtea europeană a Drepturilor Omului nu lipseşte totalmente din controlul executării hotărârilor, dar practică voluntar o politică de autolimitare. a. Mijloacele de control utilizate de Curte Controlul său este mai ales de ordin preventiv: în ciuda caracterului declarativ al hotărârilor sale şi din lipsa puterii de injoncţiune, Curtea europeană a Drepturilor Omului a precizat mai clar puterea hotărârilor sale pentru a facilita executarea lor; ea poate de asemenea să detalieze lacunile unei reglementări într-un mod particular exact65; lipsa de obligaţiuni de mijloace devine de asemenea destul de formală. În hotărârea Hentrich împotriva Franţei, ea enunţă direct că „ţinând cont de încălcarea constatată a articolului 1 din Protocolul nr 1, cea mai bună formă de reparaţie ar consta în principiu în retrocedarea de către Stat a terenului. În caz contrar, calculul prejudiciului material trebuie să pornească de la valoarea venală actuală a terenului”66 . În această hotărâre, victima nu era de acord cu guvernul asupra sumei prejudiciului material. În hotărârea Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei, Curtea a făcut un pas suplimentar, pentru că ea oferă o alternativă Statului: fie restitutio in integrum, fie plata unei indemnizaţii pentru

65 La fel ca şi în hotărârea Kruslin şi Huvig, ceea ce a orientat considerabil lucrul

legislatorului naţional (Huvig v. Franţa din 24 aprilie 1990, Seria A nr 176-B, paragraful 34, şi Rezoluţia DH (92) 40 din 15 iunie 1992).

66 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Hentrich v. Franţa, 3 iulie 1995 (articolul 50), Seria A nr 320.

Page 14: Executare CEDO

27

paguba materială care trebuie plătită în şase luni67. Este vorba cel puţin despre „o lovitură de cuţit serioasă dată doctrinei conform căreia ea nu a fost abilitată să adreseze, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor sale, injoncţiuni Statului”68. De altfel, Curtea europeană a Drepturilor Omului a făcut, după părerea noastră, prea mult uz de o tehnică la dispoziţia sa, adică de disocierea hotărârii asupra fondului hotărârii prestatoare, care ar trebui să-i permită de a lăsa timp Statului să ia primele măsuri de executare şi de sancţionare a caracterului lor nesatisfăcător prin pronunţarea satisfacţiei echitabile. Ilustrările în materie au fost totuşi destul de convingătoare: în hotărârea Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, ea consideră că măsurile luate de autorităţi (redeschiderea procedurilor interne, repunerea în libertate a reclamanţilor şi achitarea lor) nu ar constitui o reparaţie totală, din cauza detenţiei suportate în baza unei proceduri penale contrare Convenţiei; astfel, ea acordă o satisfacţie echitabilă69 . Mai ales, în hotărârea Schuler-Zgraggen împotriva Elveţiei, şi atunci chiar într-o procedură de revizuire ajunsese la acordarea pentru reclamant, şi cu titlu retroactiv, a unei rente de incapacitate, Curtea a considerat că, ţinând cont de scurgerea timpului, trebuiau de asemenea să fie acordate şi interese de întârziere. De asemenea, ea a condamnat Statul să achite o astfel de sumă într-o hotărâre pronunţată în termenii articolului 5070. În hotărârea Pressos Compania Naviera SA şi alţii împotriva Belgiei, Curtea a controlat clar realizarea eventuală prin măsurile naţionale adoptate posterior hotărârii în fond cu o restitutio in integrum pentru reclamante, şi a constatat că pentru una dintre ele, „consecinţele încălcării Convenţiei nu au fost neînsemnate, în aşa fel lor trebuie să li se acorde o satisfacţie echitabilă în virtutea articolului 50”71.

67 Curtea europeană a Drepturilor omului, Papamichalopoulos şi alţii v. Grecia,

31 octombrie 1995, Seria A nr 330-B, paragraful 38. 68 J.-F. Flauss, „Adendum”, JTDE, 1996, p. 48. 69 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Barberà, Messegué şi Jabardo v.

Spania (articolul 50) din 13 iulie 1994, Seria A nr 285-C. 70 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Schuler-Zgraggen v. Elveţia din 31

ianuarie 1995, Seria A nr 305-B. 71 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Pressos Compania Naviera SA şi alţii

v. Belgia (articolul 50) din 3 iulie 1997, paragraful 11 şi 17. 28

Condamnarea repetată a Statului pentru aceleaşi măsuri generale în cauză poate fi necesară pentru a face ca Statul să cedeze şi să adapteze dreptul său intern la exigenţele Convenţiei. De exemplu, hotărârea Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei nu este decât indirect corolara întârzierii cu care guvernul olandez a executat hotărârea Kostovski ţinând cont de legislaţia cu privire la martorii anonimi72. Dar Curtea europeană a Drepturilor Omului este extrem de prudentă atunci când trebuie să se pronunţe indirect asupra caracterului satisfăcător al măsurilor adoptate anterior pentru a executa hotărârile sale73, respectând partajarea competenţelor cu Comitetul Miniştrilor74. b. Refuzul de a pronunţa o hotărâre care constatează o încălcare a

articolului 46 din Convenţie Curtea europeană a Drepturilor Omului nu a făcut, în prezent, un pas suplimentar refuzând să constateze o încălcare în baza articolului 46 (ex-articolul 53) din CEDO. Fără îndoială, conform dreptului internaţional general, refuzul de a executa (sau o executare imperfectă) o hotărâre a Curţii europene a Drepturilor Omului constitutie o încălcăre autonomă a Convenţiei şi implică responsabilitatea internaţională a Statului. Rămâne de ştiut dacă Curtea are competenţa de a sancţiona o astfel de încălcare. Conform textului Convenţiei, Curtea europeană a Drepturilor Omului a fost instituită „pentru a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din prezenta Convenţie” (ex-articolul 19) pentru Înaltele Părţi contractante. Or, printre aceste angajamente figurează cel de a „se conforma deciziilor 72 Judecătorul naţional nu putea singur combina imperfecţiunea reglementării în

cauză: o intervenţie a legislatorului era indispensabilă. Curtea europeană a Drepturilor Omului, Kostovski v. Olanda, 20 noiembrie 1989, Seria A nr 166 şi Curtea europeană, Van Mechelen şi alţii v. Olanda, 23 aprilie 1987.

73 Curtea europeană a Drepturilor Omului, Radio ABC împotriva Austriei, 20 octombrie 1997, în care ea se mulţumeşte să noteze „cu satisfacţie că Austria a introdus o legislaţie pentru a asigura respectarea acestor angajamente”. Curtea europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat asupra conformităţii dispoziţiilor cu articolul 10 din Convenţie.

74 Vezi, de asemenea hotărârea Ferrari v. Italia, 28 iulie 1999, paragraful 21, în care Curtea relevă numeroasele hotărâri împotriva Italiei cu privire la durata procedurilor în termenii articolului 6 şi notează că „aceste lacune reflectă o situaţie care continuă, care nu a fost încă remediată”.

Page 15: Executare CEDO

29

Curţii în litigiile la care ele sunt părţi”. În afară de aceasta, caracterul definitiv al rezoluţiei Comitetului Miniştrilor nu ar fi un motiv de inadmisibilitate a unei astfel de cereri din moment ce Comitetul nu începe o examinare juridică a conformităţii măsurilor adoptate cu exigenţele articolului 46 şi că unele măsuri în practică pot să satisfacă obligaţiunea de a se conforma unei hotărâri.

S-ar părea că Curtea europeană a Drepturilor Omului, fără a refuza o asemenea constatare, încearcă să îndepărteze termenul limită la care ea ar trebui s-o rezolve; ea pare să păstreze această alternativă ca pe un ultim recurs. Deşi Comisia europeană a Drepturilor Omului n-a evitat această chestiune75, Curtea europeană a Drepturilor Omului a ocolit-o în cazul Olsson nr. 2, considerând că „faptele şi circumstanţele fundamentale ale plângerii invocate de petiţionari în baza articolului 53 (...) coincid în esenţă cu cele pe care le-a examinat în baza articolului 8 fără a constata vreo încălcare”. Ea a conchis astfel că „nici o chestiune distinctă nu se impune referitor la articolul 53”76. În mod logic, s-ar părea că Curtea europeană a Drepturilor Omului ar trebui în primul rând să examineze plângerile referitoare la încălcarea articolului 5377. Cu toate acestea ar trebui să înţelegem că această alegere este una strategică; s-ar putea oare ca Curtea europeană a Drepturilor Omului să urmeze o asemenea cale? Răspunsul la această întrebare nu este sigur; sistemul Convenţiei este conceput pe principiul separării funcţiilor între Curtea

75 Comisia europeană a Drepturilor Omului, cererea nr. 10243/83, Times

Newspapers Ltd, F. Thomas, R. Giles v. Regatul Unit, P. Knightley şi E. Potter v. Regatul Unit, 6 martie 1985, DR41, pag. 123 şi urm., în care ea se declară incompetentă, în măsura în care “ea nu ar putea (…) să-şi asume altă funcţie legată de controlul executării hotărârii adoptate de Curte” şi că proiectul de lege adoptat “aparent satisface Comitetul Miniştrilor în ceea ce ţine de exercitarea funcţiilor de supraveghere care-i revin în baza articolului 54 din Convenţie”. Cererea nr. 24469/94, J.M. Ruiz-Mateos şi alţii v. Spania, 2 decembrie 1994, DR79-A, pag. 141, pag. 145: “Or, Comitetul Miniştrilor şi-a îndeplinit sarcina în această privinţă adoptând rezoluţia (…). Rezultă că Comisia nu este competentă să trateze această problemă (…)”.

76 Curtea eur. DO, Olsson v. Suedia (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, Seria A nr. 250, par. 94, nu fără a fi notat mai înainte că Comitetul Miniştrilor a adoptat o rezoluţie în care a declarat că şi-a îndeplinit funcţiile în baza ex-articolului 54 al Convenţiei.

77 Vezi opinia separată a judecătorului Pettiti, aprobată de judecătorii Matscher şi Russo.

30

europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul Miniştrilor; spre deosebire de articolul 171 al tratatelor comunitare, Curtea europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată de orice individ: nu există oare aici un risc de abuz din partea victimelor de a încerca această nouă cale de recurs? Pe de altă parte, dacă Statul nu a reuşit să respecte hotărârea în ceea ce priveşte măsurile generale, un recurs pentru lipsă de acţiuni există de jure pentru ca alte victime să se poată adresa la Curtea europeană a Drepturilor Omului – aceasta este ipoteza Vermiere -; dacă inacţiunea Statului se referă la despăgubiri individuale extrapecuniare, într-adevăr victima este relativ dezarmată, dar întotdeauna poate pretinde o încălcare continuă a drepturilor sale, la fel ca în cazul Olsson nr. 2. Observăm o constatare generală: sistemul european se dovedeşte a fi mai eficient pe planul măsurilor generale decât pe planul despăgubirilor individuale, cu excepţia satisfacţiei echitabile, pronunţate de către Curte. Utilitatea unei asemenea căi este deci limitată, dar se poate dovedi a fi simbolică dacă un Stat refuză în mod absolut să execute o hotărâre: mai menţionăm o dată în plus, Curtea nu exlude în mod ferm această posibilitate, dar o asemenea lacună ar putea duce la un contencios fără sfârşit. 2. Comitetul Miniştrilor Comitetul Miniştrilor joacă şi continuă să joace, (după reforma Protocolului nr. 11 aceasta a devenit unica lui misiune), un rol fundamental în executarea hotărârilor. El este organul care impulsionează şi verifică executarea adecvată a hotărârilor europene. Care este sfera sa de control şi care sunt eventualele mijloace de constrângere în caz de nesupunere din partea Statului? a. Verificarea diverselor obligaţiuni în calitate de executare a hotărârilor (i) Reguli de organizare generală În calitate de reguli adoptate de Comitet în vederea aplicării articolului 46 (2)78, supravegherea executării hotărârilor Curţii are loc în cadrul reuniunilor speciale „Drepturi ale Omului” ale căror ordine de zi este

78 Regulile care au fost modificate la 10 ianuarie 2001 în cadrul celei de-a 736-a

reuniune a Delegaţilor Miniştrilor. Vezi textul reprodus în anexa I.

Page 16: Executare CEDO

31

publică. Cât priveşte înscrierea pe ordinea de zi, se aplică următoarele reguli: odată ce o hotărâre este transmisă Comitetului Miniştrilor, ea imediat este înscrisă pe ordinea de zi şi Comitetul invită Statul pârât să informeze despre măsurile întreprinse în rezultatul adoptării acestei hotărâri. Apoi cazul este înscris în principiu la fiecare reuniune a Comitetului, cel mult pe parcursul tuturor celor şase luni, până la adoptarea unei rezoluţii finale.Conform regulei nr. 8, „Comitetul Miniştrilor, după ce a stabilit că Statul în cauză a adoptat toate măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii, adoptă o rezoluţie prin care constată că el şi-a îndeplinit funcţiile în virtutea articolului 46 paragraful 2, al Convenţiei”79. Regulile de funcţionare a Comitetului au fost recent modificate în vederea asigurării unei mai mari transparenţe a lucrărilor de supraveghere a executării hotărârilor: au devenit publice nu doar ordinea de zi şi informaţiile furnizate Comitetului Miniştrilor de către Stat însoţite de documentele respective, dar în ultimul timp şi ordinea de zi şi lucrările adnotate ale fiecărei reuniuni conţinând informaţii relative la progresele înregistrate în executarea hotărârilor, care sunt publicate la scurt timp după reuniune. Deliberările Comitetului Miniştrilor, în conformitate cu articolul 21 al Statutului Consiliului Europei întotdeauna poartă un caracter confidenţial. Comitetul Miniştrilor este ajutat în mod considerabil de propriul său secretariat şi de secretariatul Directoratului General pentru Drepturile Omului responsabil de pregătirea prealabilă a fiecărui dosar pentru reuniunile privind drepturile omului. Directoratul general pentru Drepturile Omului elaborează ordinea de zi detalială pentru cazurile ce urmează a fi examinate la fiecare reuniune, în conformitate cu diverse rubrici: prima rubrică conţine rezoluţiile finale adoptate în principiu fără dezbateri cu privire la cazurile a căror executare a fost satisfăcătoare şi care deja fusese discutate la reuniunile precedente ale Comitetului: cazurile sunt împărţite pe grupuri ce conţin „cazuri precedente” (cazuri ce constituie „precedente”), cazuri privind probleme deja rezolvate (care nu implică nici o problemă relativă la situaţia individuală a reclamantului şi pentru care problemele generale au fost deja reglementate în alte cazuri anterioare), 79 Rezoluţiile Comitetului Miniştrilor sunt publicate pe pagina web a Consiliului

Europei. Principalele rezoluţii sunt reproduse în documentul elaborat cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a Convenţiei: Conseil de l’Europe, H/Conf (2000) 8, «Contrôle de l’exécution des arrêts et décisions en vertu de la Convention, Application des anciens articles 32 et 54 et de l’article 46 de la Convention».

32

cazuri care nu implică nici o măsură cu caracter individual sau general (pentru a se conforma exigenţelor Convenţiei fiind suficientă o simplă difuzare a hotărârii), şi cazuri cu privire la rezolvarea amiabilă80; cea de-a doua rubrică constă din cazuri noi pentru care Delegaţii Miniştrilor trebuie să recurgă la o primă examinare (în particular trebuie să fie adoptate măsuri cu caracter individual şi/sau general), care va fi reluată după expirarea termenului în care Statul este obligat să achite satisfacţia echitabilă; cea de-a treia rubrică se referă la satisfacţia echitabilă: Delegaţii trebuie să verifice plata satisfacţiei echitabile acordate de către Curte şi a datoriilor cauzate de o eventuală întârziere; cea de-a patra rubrică se referă la cazurile care impun probleme speciale, fie din cauză că ele impun probleme legate de situaţia individuală a reclamantului pentru care satisfacţia echitabilă în sine nu a putut constitui un remediu, fie că măsurile de executare încă nu au fost definite sau din cauză că au apărut probleme complexe; cea de-a cincea rubrică relativă la măsurile cu caracter general, fie că este vorba de modificări legislative, schimbări în jurisprudenţă sau practica administrativă, publicarea hotărârilor sau alte măsuri, cum ar fi recrutarea judecătorilor, ... Când un Stat refuză să se conformeze unei sau mai multor hotărâri ale Curţii, Directoratul General pentru Drepturile Omului poate elabora un memorandum la adresa Comitetului pentru a face un bilanţ al măsurilor individuale şi/sau generale care urmează a fi adoptate de Stat pentru a se conforma în principiu mai multor hotărâri ale Curţii europene a Drepturilor Omului. Trebuie să notăm că în viitorul apropiat în misiunea generală de supraveghere a executării hotărârilor Curţii riscă să apară o nouă problemă: este vorba de numărul de cazuri suspendate în faţa Comitetului. La moment numărul lor se ridică la 2500, conform unei curbe în creştere destul de îngrijorătoare, conform cifrelor care figurează pe ultima ordine de zi şi a lucrărilor adnotate81. Totodată, din momentul în care Comitetul, prin adoptarea Protocolului nr. 11 nu-şi mai exercită funcţia în baza ex-articolului 32 al Convenţiei, ar trebui să sporească disponibilitatea pentru viitoarea sa unică misiune de supraveghere a executării adecvate a hotărârilor.

80 În calitate de exemplu recent, vezi rezoluţia ResDH (2002) 92 din 22 iulie

2002 cu privire la reglementarea amiabilă în 19 cazuri împotriva Italiei. 81 CM/Del/OJ/OT (2002) 783, cea de-a 783-a reuniune din 19-20 februarie 2002,

disponibilă pe pagina web a Consiliului Europei (http://www.coe.int/).

Page 17: Executare CEDO

33

(ii) Verificarea adoptării tuturor măsurilor necesare pentru a se conforma hotărârii Convenţiei

Practica iniţială a Comitetului Miniştrilor nu a fost prea îndrăzneaţă în acest sens. În mod progresiv, Comitetul a devenit mai atent la efectele măsurilor anunţate şi angajate de către Stat. Comitetul Miniştrilor a fost vectorul esenţial al recunoaşterii progresive a efectului direct al hotărârilor europene în ordinea internă. Comitetul Miniştrilor se convinge de efectuarea plăţii pentru satisfacţia echitabilă însoţită de eventualele interse moratorii: el necesită o dovadă scrisă a lichidării sumei datorate reclamantului verificând eventual la partea apărării plata sumei datorate de Stat. Cu toate acestea Comitetul Miniştrilor are o poziţie destul de flexibilă în ceea ce priveşte practica compensării conform normelor dreptului intern dintre sumele datorate victimei de către Stat şi sumele pe care eventual le-ar fi putut datora victima, ceea ce corespunde cu însăşi interpretarea liberală a Curţii europene a Drepturilor Omului82. Dacă această regulă pare să fie corolarul principiului subsidiarităţii, totuşi am crede că o asemenea compensare nu ar trebui să fie admisă decât în cazul în care Statul este creditorul victimei. Mai mult decât atât, chiar înainte ca Curtea să impună dobânda pentru întârzierea plăţii satisfacţiei echitabile, Comitetul Miniştrilor a cerut Statelor ca suma plătită în realitate să constituie o reparaţie integrală a prejudiciului suportat. O asemenea situaţie a avut loc în cazul Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis83. Cât priveşte interesele moratorii ce urmează a fi plătite după expirarea termenului de trei luni, practica actuală nu este prea răspândită84, ilustrând mai curând cazuri de renunţare a indivizilor din cauza acestor sume modeste85. Dacă în baza articolului 53 este obligatorie doar plata

82 Curtea eur. DO, Allenet de Ribemont v. Franţa, (interpretarea hotărârii din 10

februarie 1995), 7 august 1996. 83 Taxa compensaţiei fusese de 6-7 % în raport cu suma pronunţată de Curte:

Rezoluţia DH (97) 184 din 20 martie 1997: “care insistă asupra obligaţiei Greciei de a proteja valoarea sumelor acordate », s-a verificat că suma plătită “corespunde satisfacţiei echitabile acordate de către Curte, sporită astfel încât să compenseze pierderea valorii cauzate de întârzierea plăţii (…)”.

84 Spre exemplu, Rezoluţia DH (99) 350 în cazul Remli v. Franţa. 85 Spre exemplu, Rezoluţia ResDH (2001) 166 în cazul Moucheron şi alţii v.

Franţa. 34

satisfacţiei echitabile, Comitetul Miniştrilor precizează în mod expres că „nici o altă măsură nu este necesară în speţă pentru a se conforma hotărârii Curţii”86. În afară de plata satisfacţiei echitabile, Comitetul Miniştrilor încearcă să obţină, la sugestia secretariatului Directoratului General pentru Drepturile Omului, măsuri individuale nepecuniare în calitate de reparaţii, în scopul de a asigura respectarea obligaţiunii de restitutio in integrum: Comitetul astfel se asigură că „guvernul Statului pârât a furnizat informaţii cu privire la măsurile individuale şi generale adoptate în rezultatul hotărârii în scopul de a remedia situaţia reclamantului”87. El încurajează Statele la o eventuală reîncepere a procesului, în situaţia în care o asemenea revizuire constituie o restitutio in integrum, pentru reintegrarea străinului expulzat ilegal conform articolului 8 al Convenţiei sau pentru adoptarea altor măsuri necesare, cum ar fi radierea unei condamnări din cazierul judiciar. Comitetul solicită de acum înainte guvernului să prezinte dovada adoptării tuturor măsurilor generale de natură să evite pe viitor repetarea încălcărilor88 şi nu ezită să solicite Statului noi măsuri din cauza lipsei unei ameliorări a situaţiei89. Acest control se aplică şi în cazul când părţile 86 Un exemplu printre altele, Curtea eur. DO, Ribeiro Ferreira Ruah nr. 1 v.

Portugalia din 16 noiembrie 2000, şi Rezoluţia ResDH (2001) 104. 87 Spre exemplu, ResDH (2001) 53 în cazul Matter v. Republica Slovacia din 26

februarie 2001. De asemenea, rezoluţia interimară DH (99) 529, Cazul Partidul socialist şi alţii v. Turcia din 28 iulie 1999, în care Comitetul “invită insistent Turcia să adopte, fără întârziere, toate măsurile necesare pentru a remedia situaţia fostului preşedinte al partidului socialist, M. Perinçek”. Vezi, de asemenea, Rezoluţia interimară ResDH (2002) 59 din 30 aprilie 2002: “Considerând totodată că, în prezenta cauză, pe lângă plata satisfacţiei echitabile este de asemenea necesară adoptarea măsurilor individuale (…)”.

88 Vezi formularea nouă a rezoluţiilor: “Considerând că, în cadrul examinării acestui caz de către Comitetul Miniştrilor, guvernul (…) a oferit acestuia informaţii cu privire la măsurile întreprinse, care permit de a evita riscul încălcării constatate în prezenta hotărâre, informaţii incluse în anexa la prezenta rezoluţie”. (Rezoluţia DH (98) 10 din 18 februarie 1998, D. v. Regatul Unit). Sublinierea ne aparţine.

89 Rezoluţia DH (97) 336 din 11 iulie 1997: “(…) care constată că în pofida adoptării acestor măsuri, numărul încălcărilor articolului 6 paragraful 1 încă nu a scăzut, a solicitat, în cadrul celei de-a 585 reuniuni, Guvernului Italiei, să-l

Page 18: Executare CEDO

35

au ajuns la o reglementare amiabilă care a antrenat radierea de pe rol a cauzei în faţa Curţii90, şi continuă să fie exercitat şi după adoptarea Protocolului nr. 1191. Conform unei practici recente, el menţionează expres în textul rezoluţiei sale că guvernul i-a prezentat „informaţii cu privire la măsurile întreprinse care permit evitarea noilor încălcări asemănătoare celor constatate în prezenta hotărâre”92, astfel punând accentul pe faptul că prevenirea repetării încălcării este condiţia sine qua non a adoptării unei rezoluţii finale. Dacă, aparent este necesară o reformă legislativă şi Statul invocă efectul direct al Convenţiei şi al hotărârilor Curţii pentru a considera că o repetare a încălcărilor similare este astfel exclusă, Comitetul Miniştrilor de acum înainte cere dovada că această măsură este suficientă: această dovadă este oferită de o practică judiciară convingătoare pe parcursul a mai multor ani după adoptarea hotărârii Curţii. În această privinţă poate fi citată cauza Pauwels v. Belgia, în care se spera la o revizuire legislativă. Comitetul în sfârşit s-a resemnat, după treisprezece ani de la adoptarea hotărârii, să adopte o rezoluţie finală în lipsa reformei legislative, bazându-se pe dovada efectivă a instanţelor judecătoreşti naţionale de a evita noi încălcări similare93. În cazul Belziuk v. Polonia, guvernul a furnizat informaţii despre o revizuire legislativă parţială şi despre adoptarea de către instanţele judecătoreşti naţionale a interpretării Curţii europene a Drepturilor Omului: „modificarea practicii instanţelor judecătoreşti poloneze este atestată prin numeroase hotărâri ale Curţii

informeze despre măsurile suplimentare prevăzute pentru remedierea acestei situaţii (…) ».

90 Rezoluţia DH (99) 26 din 18 ianuarie 1999 în cazul Sur v. Turcia. 91 Curtea eur. DO, Freunberger v. Austria, 19 decembrie 2000 şi rezoluţia

ResDH (2001) 171, care include, în calitate de măsuri generale, abrogarea dispoziţiilor din Codul Circulaţiei Rutiere care permiteau ca o persoană să poată fi judecată a doua oară pentru fapte care deja au constituit obiectul unei hotărâri judecătoreşti definitive.

92 Vezi spre exemplu, Rezoluţia DH (98) 10 din 18 februarie 1998 în cazul D. v. Regatul Unit, şi Rezoluţia DH (99) 24 în cazul Z. v. Finlanda.

93 Vezi Rezoluţia ResDH (2001) 67 din 26 iunie 2001, referitoare la hotărârea Pauwels v. Belgia. De asemenea, Rezoluţia ResDH (2001) 83 din 23 iulie 2001, în cazul Valsamis v. Grecia din 18 decembrie 1996: conform guvernului, «lipsa jurisprudenţei care ar demonstra în mod special schimbarea atitudinii instanţelor judecătoreşti referitor la acest punct se explică doar prin caracterul foarte excepţional al plângerilor de acest fel».

36

supreme care în special a casat un anumit număr de hotărâri pronunţate de instanţele judecătoreşti regionale care refuzau pe nedrept acuzatului să se prezinte la audierea în apel (...). Din jurisprudenţa Curţii supreme reiese că aceasta doreşte să dea un efect direct jurisprudenţei Curţii europene, şi acest fapt denotă că Polonia îşi onorează obligaţiunile sale faţă de Convenţie”94. b. Mijloacele coercitive de care dispune Comitetul Miniştrilor În cazul în care Statul refuză să ia măsurile necesare, Comitetul Miniştrilor are la dispoziţie două „arme” inegale: adoptarea rezoluţiilor interimare şi eventual ameninţarea de a aplica articolul 8 al Statutului Consiliului Europei.

(i) adoptarea rezoluţiilor interimare Conform regulei nr. 7 adoptate de Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 46 (2), după cum a fost revizuită la 10 ianuarie 2001, „Comitetul Miniştrilor poate adopta rezoluţii interimare, mai ales în scopul informării asupra stării de avansare a executării sau, dacă este cazul, pentru a-şi exprima preocuparea şi/sau a formula sugestii pertinente în ceea ce priveşte executarea”. Comitetul Miniştrilor şi-a asumat iniţiativa de a adopta rezoluţii interimare în cazul în care el consideră că informaţiile furnizate de guvern nu demonstrează o executare satisfăcătoare a cazului şi că Statul merită să fie „încurajat”. Fiind lansată în cazul Ben Yaacoub95, această practică a mai fost reiterată, în special în cazul Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis, cu ocazia contestării de către Grecia a modalităţilor de plată a satisfacţiei echitabile. În acest caz, Comitetul Miniştrilor a obligat

94 Rezoluţia ResDH (2001) 9 din 26 februarie 2001 în cazul Belziuk v. Polonia

din 25 martie 1998. 95 Curtea eur. DO, Ben Yaacoub v. Belgia din 27 noiembrie 1987, Seria A nr.

127-A, Rezoluţia interimară DH (88) 13 din 29 septembrie 1988 şi Rezoluţia finală DH (92) 58 din 10 noiembrie 1992.

Page 19: Executare CEDO

37

autorităţile greceşti să plătească interesele moratorii înainte de a garanta valoarea satisfacţiei echitabile şi în final a obţinut câştig de cauză96. Rezoluţiile interimare au forme diferite. Primul tip de rezoluţie interimară constă în notificarea faptului că nu a fost adoptată nici o măsură şi invitarea Statului să se conforme hotărârii97. Se are în vedere o simplă constatare publică şi oficială de neexecutare. Cel de-al doilea tip acordă Comitetului Miniştrilor ocazia de a notifica anumite progrese şi de a încuraja Statul să adopte pe viitor şi alte măsuri; aceasta permite Comitetului Miniştrilor să ia în modul direct o poziţie cu privire la o posibilă opţiune de a se conforma hotărârii Curţii. Pe lângă rezoluţia adoptată în cazul Scozzari şi Giunta v. Italia98, s-ar cuveni să menţionăm şi rezoluţia interimară cu privire la „durata excesivă a proceselor judecătoreşti din Italia: Măsuri cu caracter general” din 25 octombrie 2000, în care Comitetul Miniştrilor evaluează cu precizie eficacitatea măsurilor deja adoptate pentru a garanta o nerepetare a acţiunii ilicite şi invită Statul să adopte măsuri suplimentare şi să-i prezinte anual un

96 Rezoluţia interimară DH (96) 251. Comitetul Miniştrilor a respins propunerea

Greciei de a efectua cinci plăţi anuale din 1996 până în 2000. Rezoluţia finală DH (97) 184 din 20 martie 1997.

97 Spre exemplu, Rezoluţia interimară, ResDH (2001) 79 din 26 iunie 2001 în cazul Matthews v. Regatul Unit: “Constatând, totodată, că mai mult de doi ani de la adoptarea hotărârii Curţii, (…) încă nu a fost prezentată nici o măsură corespunzătoare, care pe viitor ar preveni noi încălcări asemănătoare; invită urgent Regatul Unit să adopte măsurile necesare pentru a asigura drepturile recunoscute (…)”.

98 Rezoluţia interimară ResDH (2001) 65 din 29 mai 2001: “Remarcând cu cel mai mare interes că (…) guvernul belgian a întreprins demersuri pe lângă autorităţile italiene pentru a examina posibilitatea organizării, pe cale judiciară, a unui plasament al copiilor în Belgia, în apropierea domiciliului mamei, sub tutela tribunalului competent pentru copii; considerând că o asemenea propunere ar putea permite să fie găsită o soluţie respectând exigenţele hotărârii Curţii, încurajează autorităţile italiene şi belgiene, din cauza urgenţei situaţiei, să pună în aplicare această propunere fără întârziere în scopul de a pune capăt încălcărilor constatate”. Rezoluţia ResDH (2001) 151 din 3 octombrie 2001 adoptată în acelaşi caz nu merge mai departe: “Încurajează, în particular autorităţile italiene să-şi consolideze contactele cu autorităţile belgiene în vederea asigurării rapide a organizării întrevederilor între mamă şi copiii săi într-un local neutru, în conformitate cu decizia tribunalului pentru minori din Florenţa”.

38

raport complet99. De asemenea trebuie să menţionăm aici şi rezoluţia „Acţiunile forţelor de securitate din Turcia: Măsuri cu caracter general”, prin care Comitetul analizează măsurile adoptate şi rezultatele lor, totodată prezentând sugestii cu privire la mijloacele de îndeplinire a hotărârii100. Astfel, în rezoluţia interimară adoptată în cazul F.C.B. v. Italia101, Comitetul relevă că „până în prezent, lipsa mijloacelor de redeschidere a proceselor contestate a făcut imposibilă rectificarea pe deplin a consecinţelor grave şi continuarea încălcărilor constatate” şi invită Italia să adopte o legislaţie conformă Recomandării R (2000) 2 a Comitetului Miniştrilor. În aşa mod Comitetul Miniştrilor speră să exercite o presiune, spre exemplu, asupra legislatorului naţional102. În fine, cea de-a treia categorie, de utilizare excepţională, vizează ameninţarea Statului cu măsuri mult mai grave, din cauza intervalului scurt de timp şi situaţiei urgente. Ultima rezoluţie adoptată în prezent în cazul Loizidou v. Turcia intră în această ultimă categorie103. Vom remarca că Comitetul Miniştrilor este destul de liber în ceea ce priveşte mijloacele pe care le are la dispoziţia sa, în lipsa unei precizări în textul Convenţiei. El dispune de toată puterea necesară pentru a-şi îndeplini funcţia de supraveghere a hotărârilor, şi poate deci obliga Statul să-i transmită un raport scris al măsurilor adoptate, cum a fost în cazul italian referitor la măsurile generale pentru a face faţă duratei excesive a proceselor judecătoreşti. În octombrie 2001, Comitetul a început

99 Rezoluţia interimară DH (2000) 135 din 25 octombrie 2000. 100 Rezoluţia DH (99) 434 din 9 iunie 1999. De asemenea, Rezoluţia interimară

ResDH (2002) 98 din 10 iulie 2002, “Acţiunile forţelor de securitate din Turcia: progrese înregistrate şi probleme suspendate”.

101 Rezoluţia ResDH (2002) 30 din 19 februarie 2002, “Redeschiderea proceselor judecătoreşti în rezultatul încălcărilor Convenţiei europene a Drepturilor Omului”.

102 Rezoluţia interimară ResDH (2001) 178 din 5 decembrie 2001, “relativă la controlul corespondenţei deţinuţilor din Italia – măsuri cu caracter general”.

103 Rezoluţia interimară ResDH (2001) 80 din 26 iunie 2001: “Subliniind că acceptarea Convenţiei, incluzând jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, a devenit o condiţie pentru a fi membru al Organizaţiei; (…) se declară hotărât să asigure, prin toate mijloacele aflate la dispoziţia Organizaţiei, respectarea obligaţiilor Turciei în virtutea acestei hotărâri; şi face apel către autorităţile Statelor membre să ia măsurile pe care le consideră adecvate în acest scop”.

Page 20: Executare CEDO

39

examinarea primului raport anual furnizat de autorităţile italiene, dar a notat necesitatea informaţiilor suplimentare pentru a începe o evaluare mai aprofundată a implementării acestor măsuri. Astfel, examinarea acestei probleme trebuia să fie reluată în 2002, dar problema aşa şi nu a fost soluţionată, deoarece, chiar dacă a fost adoptată o nouă lege în vederea acordării indemnizaţiilor victimelor duratelor excesive ale proceselor, această lege nu prevede accelerarea proceselor, iar aplicarea sa riscă să agraveze supraîncărcarea Curţii de apel. Ne-am putea imagina că în viitor Comitetul va inventa alte metode.

(ii) aplicarea articolului 8 din Statutul Consiliului Europei Excluderea din Consiliul Europei ar putea constitui un răspuns posibil al organelor europene la refuzul absolut al Statului de a executa o hotărâre. În consecinţă, conform articolului 8 din Statut, „orice membru al Consiliului Europei care încalcă grav dispoziţiile articolului 3 poate fi suspendat din dreptul său de reprezentare şi invitat de Comitetul Miniştrilor să se retragă în condiţiile prevăzute în articolul 7. Dacă el nu a ţinut cont de această invitaţie, Comitetul poate decide că membrul în cauză a încetat să aparţină Consiliului Europei începând de la o dată pe care o va fixa Comitetul”. Neexecutarea persistentă a unei hotărâri ar putea fi interpretată ca o „infracţiune gravă a principiului supremaţiei dreptului şi a respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”; în sensul articolului 3 din Statut. În realitate, această măsură, datorită caracterului său prea brutal, s-a dovedit a fi totalmente inadaptată şi, până în prezent, nu a putut fi pusă în practică. Cazul Loizidou v. Turcia o obligat Comitetul Miniştrilor să recurgă pentru prima dată oficial la ameninţarea cu excluderea, aceasta fiind neverosimil. Cert este că Comitetul pare să fi demisionat în favoarea Statelor. În consecinţă, dacă rezoluţia interimară din 26 iunie 2001 nu menţionează expres articolul 8 al Statutului Consiliului Europei, Comitetul „s-a declarat hotărât să asigure, prin toate mijloacele aflate la dispoziţia Organizaţiei, respectarea obligaţiunilor Turciei în virtutea acestei hotărâri”104. În plus, Comitetul Miniştrilor „apelează la autorităţile Statelor

104 Precedenta rezoluţie interimară în acest caz, adoptată la 24 iulie 2000

(Rezoluţia DH (2000) 105) “Declară că refuzul Turciei de a executa hotărârea Curţii demonstrează un dispreţ vădit faţă de obligaţiile internaţionale, totodată

40

membre să ia măsurile pe care le consideră adecvate în acest scop”, demonstrarea limitelor puterii Comitetului Miniştrilor de a face să fie executată o hotărâre. Ar trebui deci ca Comitetul Miniştrilor să dea dovadă de imaginaţie şi să propună alte măsuri intermediare. M. A. Eissen a sugerat „expresia unei dezaprobări morale, chiar a unei sechestrări a sumelor pe care trezoreria Consiliului Europei le poate datora Statului interesat”105. Din partea Adunării parlamentare ar putea parveni şi alte soluţii. 3. Adunarea parlamentară De acum înainte Comitetul Miniştrilor, având funcţia de supraveghere a executării hotărârilor, este ajutat de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei. Acest control din partea Adunării parlamentare datează de la adoptarea Directivei 485 din 1993, prin care Adunarea a împuternicit comisia sa cu privire la problemele juridice şi drepturile omului să-i prezinte un raport „dacă apar probleme privind situaţia drepturilor omului în Statele membre, inclusiv punerea în aplicare a hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului”, şi cu privire la punerea în aplicare a unei proceduri de „Monitorizare” prin directiva 488 din 1993, extinsă prin directiva 508 din 1995 referitoare la respectarea angajamentelor asumate în cadrul Consiliului Europei de către toate Statele membre. Ingerinţa Adunării parlamentare în misiunea de supraveghere a hotărârilor rezultă dintr-un proces progresiv, şi astăzi este exercitată prin numeroase mijloace. În primul rând, parlamentarii nu ezită să utilizeze chestiunile scrise pentru a obţine de la Comitetul Miniştrilor explicaţii în ceea ce priveşte neexecutarea anumitor hotărâri106. Astfel Comitetul Miniştrilor este obligat

în calitate de Înaltă Parte contractantă la Convenţie şi în calitate de membru al Consiliului Europei”.

105 Dl A. Eissen, “La Cour européenne des Droits de l’Homme : de la Convention au règlement”, AFDI, 1959, pp. 618-657, nota 88.

106 Pentru o exemplificare mai recentă, vezi chestiunea scrisă nr. 402 de Dl Clerfayt (Doc. 9272) în problema nerespectării de către Turcia a hotărârilor

Page 21: Executare CEDO

41

să prezinte un răspuns scris. Spre exemplu, în rezultatul chestiunii scrise nr. 378 din 10 septembrie 1998 a unor parlamentari care solicitau explicaţii referitoare la durata necesară pentru executarea integrală a tuturor hotărârilor suspendate deja de peste trei ani fără vreun semn de executare, Comitetul a prezentat trei explicaţii: amploarea reformelor întreprinse, dificultăţile de ordin intern pentru punerea în aplicare a anumitor reforme (cum ar fi modificările de ordin constituţional), şi necesitatea, în anumite condiţii speciale, de a aştepta rezolvarea altor cazuri similare suspendate în faţa organelor Convenţiei în scopul explicării exigenţelor Comitetului Miniştrilor în domeniul în cauză pentru a ghida reformele ce urmează a fi întreprinse. În cadrul interpelărilor orale adresate de către parlamentari preşedintelui Delegaţilor Miniştrilor în cadrul fiecărei sesiuni parlamentare, deseori Comitetul este chemat să se justifice în ceea ce priveşte hotărârile încă neexecutate. Astfel, în cadrul sesiuni din aprilie 1999, Preşedintele Comitetului Miniştrilor a fost interpelat asupra subiectului cazurilor Partidul socialist şi alţii v. Turcia, şi Hakkar v. Franţa. Parlamentarii cereau mai multă fermitate din partea Comitetului, iar unii au precizat că ar fi dispuşi să formuleze sugestii adresate celui din urmă în cazul persistenţei dificultăţilor107. Pe viitor, una din cele patru sesiuni anuale ale Adunării, va include pe ordinea de zi un punct cu privire la executarea hotărârilor. Pe lângă adoptarea unui raport, această discuţie determină adoptarea unei recomandări şi/sau unei rezoluţii. În consecinţă, de la adoptarea Rezoluţiei 1226 (2000) relativă la executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului, Adunarea a decis să discute cu regularitate chestiunea executării hotărârilor în baza unui inventar, la elaborarea

relative la încălcarea articolului 5 al Convenţiei, şi răspunsul Comitetului din 16 ianuarie 2002, Doc. 9327 din 21 ianuarie 2002.

107 AS (1999) CR11, vezi afirmaţiile Dlui Clerfayt: (…) «Eu doresc să ştiu dacă Comitetul Miniştrilor în cadrul său examinează mai aprofundat modalităţile (…) de acţionare pentru a face Statele recalcitrante să se corecteze. Dacă Comitetul Miniştrilor nu va găsi rapid soluţii eficiente, va trebui ca Adunarea noastră să se sesizeze cu această problemă şi să propună sugestii» (p. 7). Dl Jurgens a întrebat dacă Comitetul Miniştrilor era dispus «să ceară miniştrilor în cauză, al Turciei şi al Franţei, să vină la Strasbourg, în iunie, pentru a răspunde la întrebările cu privire la încarcerarea injustă a Dlor Perinçek şi Hakkar».

42

căruia comisia Adunării pentru problemele juridice şi drepturile omului a decis să utilizeze două criterii: pe de o parte, termenul scurs de la adoptarea deciziei Curţii (pentru primul inventar a fost fixat termenul de cinci ani), pe de altă parte urgenţa cu care trebuie să fie puse în aplicare anumite decizii. Astfel, pe parcursul anului 2001, ea a expediat o scrisoare adresată la 8 delegaţii naţionale pentru a le cere să intervină pe lângă guvernele lor respective în scopul de a pune în aplicare deciziile neexecutate108. Cinci delegaţii au răspuns la acest apel. Primul raport asupra bilanţului unui an de activitate a fost publicat la 21 decembrie 2001 şi discutat de Adunare în ianuarie 2002109. El a permis să se facă totalurile a 15 cazuri. Această procedură a fost bazată pe principiul conform căruia numai delegaţiile naţionale „sunt competente să ceară guvernelor lor să fie luate în considerare în cadrul propriei proceduri parlamentare naţionale”110, conform unei iniţiative care nu a avut adepţi. Mai general, Adunarea parlamentară „invită încă o dată delegaţiile naţionale să urmărească executarea hotărârilor Curţii care vizează guvernele lor în cadrul parlamentelor respective şi să ia toate măsurile necesare pentru executarea lor rapidă şi eficientă”111. Adunarea prevede de asemenea, pentru cazurile faţă de care Statele au dat dovadă de mai multă rezistenţă, de a cere ministrului Justiţiei Statului în cauză să prezinte explicaţii în faţa parlamentarilor europeni. Astfel s-a prevăzut să fie invitat la sesiunea din iunie 2002 ministrul turc al Justiţiei112. Această măsură a fost prevăzută în Rezoluţia 1226 (2000) „Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului”; tot prin această rezoluţie, ea a decis „să adopte recomandări pentru Comitetul Miniştrilor şi, prin intermediul lui, pentru Statele vizate, privind executarea anumitor hotărâri, în cazul în care ea constată întârzieri anormale”, de a recurge în mod eventual la „dezbateri de urgenţă” „dacă Statul în cauză demonstrează o lipsă sau o rea-voinţă în executarea hotărârilor”, de a 108 Este vorba de Austria, Belgia, Franţa, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia şi

Regatul Unit. 109 Raportul Dlui E. Jurgens în numele Comisiei pentru problemele juridice şi

drepturile omului, «Punerea în aplicare a deciziilor Curţii europene a Drepturilor Omului». Doc. 9307.

110 Rezoluţia 1268 (2002), “Punerea în aplicare a deciziilor Curţii europene a Drepturilor Omului”, 22 ianuarie 2002, par. 10.

111 Idem, par. 11. 112 Idem, par. 7.

Page 22: Executare CEDO

43

deschide o procedură de urmărire în cazul refuzului unui Stat membru de a executa o decizie a Curţii, şi chiar „de a prevedea, dacă aceste măsuri vor eşua, utilizarea altor mijloace, în special a celor prevăzute de propriul regulament interior şi/sau o recomandare Comitetului Miniştrilor de a utiliza articolul 8 al Statutului”. În fine, Adunarea parlamentară a obţinut din partea Comitetului promisiunea unei consultaţii oficiale regulate, care va avea loc între Grupul de raportori al Comitetului Miniştrilor cu privire la drepturile omului şi comisia pentru problemele juridice şi drepturile omului a Adunării parlamentare113, pentru ca diferite delegaţii naţionale să poată interpela rapid guvernele lor dacă acestea se vor eschiva de la obligaţiunea executării hotărârilor. Interesul intervenţiei Adunării parlamentare rezidă mai întâi de toate în caracterul public al denunţări astfel operate de Statele recalcitrante; ea interpelează astfel Delegaţii Miniştrilor, presa, deci opinia publică, şi de asemenea parlamentele naţionale ale Statelor în cauză, să exercite presiuni asupra unui Stat care se opune executării unei hotărâri ale Curţii europene a Drepturilor Omului. Ea vizează să sporească responsabilitatea parlamentelor europene faţă de angajamentele internaţionale ale propriilor lor guverne. Cu siguranţă, este prea devreme pentru a putea evalua eficienţa reală a acestor măsuri, majoritatea lor fiind prea recente. S-ar cuveni să menţionăm, că raportul grupului de evaluare al Comitetului Miniştrilor cu privire la Curtea europeană a Drepturilor Omului114, a apreciat tendinţa Adunării parlamentare de a urmări chestiunea executării hotărârilor organizând dezbateri periodice, şi a recomandat să „urmeze un dialog cu Adunarea parlamentară” privind „o procedură specială pentru examinarea cererilor repetitive”. Conform grupului de evaluare, „controlul poate fi facilitat şi accelerat prin contacte

113 Vezi răspunsul Comitetului Miniştrilor la recomandarea 1546 (2001 cu privire

la punerea în aplicare a deciziilor Curţii europene a Drepturilor Omului (Adunarea parlamentară, I parte a sesiunii din 2002. Texte adoptate; şi CM/Dec/Dec (2002) 781/3.1. par.14).

114 EG Cour (2001) 1, 27 septembrie 2001. Comitetul Miniştrilor a creat acest grup de evaluare în februarie 2001 pentru a formula propuneri referitoare la mijloacele posibile de menţinere a eficienţei Curţii europene a Drepturilor Omului, şi în special referitoare la chestiunea executării hotărârilor.

44

cu parlamentele naţionale şi prin întrebările puse acestora de membrii Adunării, precum şi prin rezonanţa acordată”115 . Această intervenţie progresivă a Adunării parlamentare în opinia autorului, la această etapă, nu poate fi decât salutată, mai ales în măsura în care ea este efectuată în strânsă coordonare cu Comitetul Miniştrilor şi este una complementară.

115 Raportul grupului de evaluare, par. 52.

Page 23: Executare CEDO

45

B. Neexecutarea hotărârii şi limitele eficienţei hotărârilor europene 1. Precedente Reticenţele faţă de executarea unei hotărâri au fost relativ puţin numeroase şi ele nu ar trebui extrapolate. Problema lor totuşi trebuie reluată, în măsura în care ele afectează legitimitatea sistemului european de protecţie a drepturilor omului şi autoritatea Curţii europene a Drepturilor Omului. Neplata satisfacţiei echitabile şi plata ei tardivă sunt preocupante în mod particular: în conformitate cu ultima ordine de zi adnotată disponibilă116 stabilită de către Directoratul general pentru Drepturile Omului, neconfimarea plăţii principale se referă la Franţa (13 cazuri), Italia (21 cazuri), Portugalia (8 cazuri), Turcia (47 cazuri), Regatul Unit (9 cazuri). După expirarea termenului fixat de şase luni nu a fost confirmată plata sumei principale în 12 cazuri împotriva Franţei, 27 împotriva Italiei, 9 împotriva Poloniei şi 10 împotriva Turciei. În ceea ce priveşte plata după expirarea termenului fixat şi neconfirmarea plăţii intereselor moratorii datorate, cu părere de rău sunt 270 de cazuri împotriva Italiei. De asemenea sunt susciptibile de a apărea şi alte probleme particulare, spre exemplu în caz de dispariţie a reclamantului sau de contestări referitoare la suma exactă plătită în rezultatul problemelor ce ţin de taxa de schimb sau reţinerile administrative. Doar un singur Stat a contestat modalităţile 116 Ordinea de zi adnotată a celei de-a 783-a reuniuni din 19-20/2/2002,

CM/Del/OJ/OT (2002) 783. 46

de plată, Grecia în cauza Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis, în care Statul, invocând dificultăţile economice, a încercat în zadar să reeşaloneze plata cuvenită. Până la urmă, abia peste mai mult de doi ani de la pronunţarea hotărârii, Comitetul a obţinut câştig de cauză117. În afară de întârzierea plăţii satisfacţiei echitabile sau de adoptare a măsurilor în vederea evitării repetării încălcării (în special, reţinerea adoptării aranjamentelor legislative), din partea Statelor au existat reticenţe veritabile specifice anumitor cauze. Astfel în cazul Hakkar, Franţa refuzase să ia în considerare o obligaţiune de a redeschide procese judiciare interne drept consecinţă a hotărârii Curţii sau a deciziei Comitetului Miniştrilor şi invocase imposibilitatea juridică internă (această opunere a luat sfârşit după revizuirea legislativă din 15 iunie 2000). În cazul Partidul socialist şi alţii v. Turcia, nefiind rezolvat până în prezent, Statul a refuzat să pună capăt condamnării penale individuale a Dlui Perinçek (dizolvarea partidului de asemenea a antrenat o condamnare penală a fostului său preşedinte)118. Cazul Scozzari şi Giunta v. Italia de asemenea se află de mult timp în faţa Comitetului Miniştrilor, Italia refuzând, în numele libertăţii alegerii mijloacelor, adoptarea măsurilor necesare. Şi mai grav, la executarea aceleiaşi hotărâri poate fi vorba şi de o rezistenţă de principiu. Astfel, cazul Loizidou v. Turcia este o ilustrare perfectă. Contestând decizia Curţii, care s-a întemeiat pe responsabilitatea internaţională a Turciei pentru actele comise în partea de Nord a Ciprului, Guvernul turc a refuzat să considere că această hotărâre ţine de îndeplinirea obligaţiunilor sale. În pofida ultimei rezoluţii interimare ResDH (2001) 80 a Comitetului Miniştrilor, susţinută de Adunarea parlamentară, Statele membre nu au întreprins nici o măsură suplimentară, iar cazul pare să se afle astăzi într-un impas total. În concluzie, am putea susţine clasificarea Adunării parlamentare, care, în Rezoluţia 1226 (2000), „Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului”, declară că problemele relative la executarea hotărârilor sunt de şapte categorii: motive politice, motive ce ţin de

117 Rezoluţia interimară DH (96) 251 din 15 mai 1996 şi Rezoluţia finală DH (97)

184 din 20 martie 1997. 118 Vei Rezoluţia interimară DH (99) 245.

Page 24: Executare CEDO

47

reformele necesare, motive practice ce ţin de procedurile legislative interne, motive bugetare, motive ce ţin de opinia publică, motive ce ţin de interferenţa cu obligaţiunile ce emană de la alte instanţe”119.

Motivele cele mai frecvente par a fi cele legate de reformele necesare şi de procedurile legislative interne. Primul caz poate fi ilustrat spre exemplu prin cazurile de tortură din Turcia: o reformă legislativă nu este suficientă, ar mai trebui instruit şi personalul administrativ. Cea de-a doua ipoteză, ilustrată de cazul Marckx, presupune acceptarea de către Parlamentul naţional a necesităţii modificărilor legislative impuse de hotărârile Curţii europene a Drepturilor Omului, dar cele mai formidabile motive evident sunt cele de ordin politic. Este imposibil de a cunoaşte finalul cazului Loizidou, din timp ce şi cazul interstatal Cipru v. Turcia120 mai mult de un an se află în faţa Comitetului Miniştrilor. 2. Eventuale remedii Comitetul Miniştrilor a instituit la începutul anului 2001 un grup de reflectare în vederea furnizării propunerilor pentru continuitatea eficienţii sistemului de protecţie a drepturilor omului121. În ceea ce priveşte consolidarea executării hotărârilor, problema specifică ar trebui rezolvată într-un termen scurt sau mediu: este vorba de adoptarea măsurilor generale cu efect imediat, adică de la pronunţarea hotărârii de condamnare a Curţii de la Strasbourg. Din cauza întârzierii cu care asemenea măsuri intră în vigoare, un număr important de cazuri noi pot fi suspendate în faţa Curţii europene a Drepturilor Omului, blocând la rândul lor Comitetul Miniştrilor. Astfel, în raportul grupului de evaluare al Comitetului Miniştrilor cu privire la Curtea europeană a Drepturilor Omului, au fost înaintate anumite propuneri: recomandarea unei proceduri speciale în caz de plângeri repetate: fiind informat de grefa Curţii despre existenţa acestor plângeri suspendate, Comitetul Miniştrilor ar supraveghea executarea hotărârii originale printr-o procedură specială

119 Pentru detalii asupra acestor motive şi exemplificări în fiecare caz, vezi

Raportul prezentat de E. Jurgens în numele Comisiei pentru probleme juridice şi drepturile omului, 12 iulie 2000. Doc. 8808, „Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului”.

120 Curtea eur. DO, Cipru v. Turcia, 10 mai 2001. 121 Acest grup şi-a prezentat raportul în septembrie 2001: EG Court (2001) 1, din

27 septembrie 2001. 48

care ar permite un tratament accelerat: plângerile suspendate ar fi „îngheţate” de Curte pe o anumită perioadă de timp, dar supuse unei reexaminări periodice, în scopul de a-i acorda Statului pârât timp pentru a adopta măsurile necesare. Această procedură ar permite Comitetului Miniştrilor să exercite presiuni speciale asupra Statului în cauză şi ar putea limita necesitatea Curţii de a adopta o serie de hotărâri pur repetitive asupra fondului 122. Această sugestie a fost reluată de Comitetul Miniştrilor în „declaraţia cu privire la protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în Europa – Garantarea eficacităţii pe termen lung a Curţii europene a Drepturilor Omului” adoptată la 08.11.2001 la cea de-a 109-a sesiune ministerială123. În acelaşi raport Comitetul Miniştrilor a fost solicitat „să utilizeze orice mijloc aflat la dispoziţia sa pentru a asigura executarea adecvată a hotărârilor Curţii, să iniţieze rapid şi să urmeze viguros examinarea altor răspunsuri referitoare la neexecutarea sau executarea prea lentă a hotărârilor, după cum recomandă Conferinţa ministerială de la Roma”124. În cazul în care Comitetul, în totalitatea sa, nu reuşeşte să găsească o soluţionare favorabilă a unui caz sensibil din punct de vedere politic, Preşedintele Comitetului poate fi invitat să ia contact direct cu autorităţile Statului în cauză, dar acest rol de mediator este relativ ineficient. Grupul de evaluare de asemenea sugerează în astfel de cazuri să fie desemnat „unul din membrii săi în calitate de raportor responsabil de exemplificarea căutării dialogului cu Statul pârât”125. Rămâne deci de aşteptat măsurile concrete pe care Comitetul va fi în stare să le adopte ulterior. În afară de Comitetul Miniştrilor, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a emis şi ea unele sugestii concrete în calitate de remedii faţă de

122 Raportul grupului de evaluare, par. 51. 123 Comitetul Miniştrilor „împuterniceşte Delegaţii Miniştrilor să continue

examinarea urgentă a tuturor recomandărilor cuprinse în raportul cu privire la „b. utilizarea oricărui mijloc aflat la dispoziţia sa pentru a asigura executarea rapidă şi eficientă a hotărârilor Curţii, inclusiv cele care se referă la întrebări care generează plângeri repetitive” şi „11. invită Delegaţii Miniştrilor la un schimb de informaţii cu Adunarea parlamentară cu privire la punerea în aplicare a acestei declaraţii”.

124 Raportul grupului de evaluare, par. 100 (B. 5 şi 6). 125 Raportul grupului de evaluare, par. 53.

Page 25: Executare CEDO

49

neexecutarea anumitor hotărâri: în Recomandarea 1546 (2002) „Punerea în aplicare a deciziilor Curţii europene a Drepturilor Omului”, ea reiterează recomandările sale adresate Comitetului Miniştrilor (i) de a amenda Convenţia europeană pentru Drepturile Omului astfel încât Comitetul Miniştrilor să poată solicita Curţii o interpretare pentru clarificarea hotărârilor ei, în caz de necesitate, şi pentru introducerea unui sistem de constrângeri (amendă jurnalieră în caz de întârziere în executarea unei obligaţiuni legale) pentru Statele care persistent nu execută o hotărâre a Curţii.126 În opinia Adunării, Curtea europeană a Drepturilor Omului ar trebui „să fie obligată să indice autorităţilor în cauză, în hotărârile sale, modalitatea în care ele ar trebui să pună în aplicare hotărârea pronunţată şi să adopte măsurile necesare cu caracter general sau individual” şi „să indice mai frecvent într-o hotărâre că o decizie precedentă nu a fost executată de Statul vizat deloc, fie că nu a fost executată complet sau în termenii fixaţi”127. Această ultimă propunere referitoare la Curte nu ar trebui să fie acceptată favorabil de aceste două organisme din cauza că contravine principiului libertăţii alegerii mijloacelor de executare a hotărârii şi principiului repartizării clare a sarcinilor între Curte şi Comitetul Miniştrilor128. Propunerea relativă la constrângeri pare a fi mai uşor realizabilă. Chiar fără a fi necesară amendarea Convenţiei, Curtea europeană a Drepturilor Omului şi-ar putea recunoaşte o asemenea competenţă, în caz de neexecutare a ei de către Stat după expirarea termenului care a urmat după o notificare oficială din partea Comitetului Miniştrilor spre exemplu, 126 Aceste două propuneri deja figurează în Rezoluţia sa 1226 (2000)

„Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului” şi Recomandarea 1477 (2000) „Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului”: „de a modifica Convenţia pentru a permite Comitetului Miniştrilor să solicite Curţii o interpretare pentru a clarifica hotărârile ei în cazurile în care executarea generează dubii rezonabile şi probleme serioase referitoare la punerea lor corectă în aplicare”.

127 Rezoluţia 1226 (2000) „Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului”, par. 11.8.

128 Vezi scrisoarea din 28 martie 2000 a Preşedintelui Curţii europene a Drepturilor Omului adresată preşedintelui Comisiei pentru problemele juridice şi drepturile omului a Adunării parlamentare, în care este clar afirmată neacceptarea acestor măsuri.

50

termen fixat în prealabil de Curtea europeană a Drepturilor Omului în hotărârea sa în baza articolului 50. În afară de aceste măsuri noi, este oare util să reamintim că una dintre armele cele mai vechi şi mai eficiente, în cadrul unui organ executiv cum ar fi Comitetul Miniştrilor, este cu certitudine exercitarea efectivă a responsabilităţii colective a Statelor faţă de reticenţa unuia dintre ele, altfel spus curajul politic de care trebuie să dea dovadă membrii? În cazurile, calificate de unii ca fiind sensibile din punct de vedere politic, la şedinţe participă nu reprezentantul specializat în drepturile omului dar însuşi ambasadorul. În materie de drepturi ale omului, ipocrizia şi laşitatea Statelor pe arena internaţională sunt absolut intolerabile. Adunarea parlamentară, în Recomandarea 1546 (2002) de asemenea solicită Comitetului Miniştrilor „iii. Să dea dovadă de mai multă fermitate în executarea funcţiilor sale, în conformitate cu articolul 46 al Convenţiei”, ceea ce înseamnă clar să „ia măsuri prevăzute în articolul 8 al Statutului în caz de refuz persistent”129. În raportul său „Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului”130, raportorul E. Jurgen precizează că „există evident posibilitatea de a aplica articolul 8 paralel cu articolul 3 al Statutului Consiliului Europei în ceea ce priveşte suspendarea şi retragerea calităţii de membru, dar aici se au în vedere sancţiuni care ar trebui aplicate doar în cazurile de refuz persistent în pofida recurgerii la toate celelalte căi de convingere şi de presiune disponibile organelor Consiliului Europei”. Cele două cazuri Loizidou şi Cipru v. Turcia constituie în această privinţă o sfidare pentru Comitetul Miniştrilor, sfidare ce nu a fost rezolvată până în prezent.

129 Rezoluţia 1226 (2000), „Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor

Omului”, par. 11.a.iv. 130 Doc. 8808 din 12 iulie 2000. Raport din numele comisiei pentru problemele

juridice şi drepturile omului, par. 93.

Page 26: Executare CEDO

51

IV. Concluzii În concluzie, nu ar trebui să mai reamintim că exigenţele referitoare la executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului sunt corolarul aderării Statelor europene la un sistem de protecţie supranaţională a drepturilor omului. Este un non-sens absolut faptul de a afirma că executarea hotărârilor europene prejudiciază suveranitatea naţională: să reamintim aici formularea expusă de Pierre-Henri Teitgen, „suveranitatea Statelor este limitată în ceea ce ţine de drept, şi de aici, sunt permise toate limitările”131. Chiar cu unele greşeli (nimic nu este perfect în această lume), Curtea europeană a Drepturilor Omului incontestabil a făcut să progreseze protecţia drepturilor fundamentale în toate Statele Părţi europene (pentru a înţelege acest fapt e suficient să recitim cei 50 de ani de jurisprudenţă). Bilanţul executării hotărârilor a fost pe larg calificat ca fiind pozitiv, prin aceasta constituind rarele excepţii încă mai inadmisibile. Vigilenţa trebuie totuşi să fie constantă; în mod special când este vorba de încălcarea drepturilor fundamentale de către State, nimic niciodată nu este cu adevărat obţinut.

131 P.-H. Teitgen. Aux sources de la Cour et de la Convention européennes des

Droits de l’Homme, prefaţă de Vincent Berger, Colecţia « Voix de la cité », ed. Confluences, octombrie 2000, p. 39.

52

V. Anexe I. Reguli adoptate de Comitetul Miniştrilor în vederea

aplicării articolului 46, alineatul 2, al Convenţiei europene a Drepturilor Omului

(text aprobat de Comitetul Miniştrilor la 10 ianuarie 2001 în cadrul celei de-a 736-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor)

Regula nr. 1. Dispoziţii generale

a. Supravegherea executării hotărârilor Curţii din partea Comitetului Miniştrior are loc în principiu în cadrul reuniunilor speciale privind Drepturile Omului, a căror ordine de zi este publică.

b. În afară de cazul când prezentele reguli nu dispun altfel, regulile generale ale procedurii reuniunilor Comitetului Miniştrilor şi Delegaţilor Miniştrilor se aplică în cadrul examinării cazurilor în virtutea articolului 46, alineatul 2, al Convenţiei.

c. Dacă preşedinţia Comitetului Miniştrilor este asigurată de

reprezentantul unui Stat parte la un caz adus în faţa Comitetului Miniştrilor în virtutea articolului 46, alineatul 2, al Convenţiei, acest reprezentant va abandona preşedinţia pe perioada discutării cazului.

Regula nr. 2. Înscrierea cazurilor pe ordinea de zi

În cazul în care o hotărâre este transmisă Comitetului Miniştrilor în conformitate cu articolul 46, alineatul 2, al Convenţiei, cazul este înscris fără întârziere pe ordinea de zi a Comitetului.

Regula nr. 3. Informarea Comitetului Miniştrilor cu privire la măsurile luate în scopul de a se conforma hotărârii

a. În cazul în care, într-o hotărâre transmisă Comitetului Miniştrilor în

virtutea articolului 46, alineatul 2, al Convenţiei Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi/sau acordă părţii lezate o satisfacţie echitabilă în aplicarea articolului 41 al Convenţiei, Comitetul invită Statul în cauză să-i furnizeze informaţii cu privire la măsurile luate în urma acestei hotărâri, având în vedere obligaţiunea pe care urmează să o respecte conform articolului 46, alineatul 1, al Convenţiei.

Page 27: Executare CEDO

53

b. În cadrul supravegherii executării unei hotărâri de către Statul pârât, în virtutea articolului 46, alineatul 2, al Convenţiei, Comitetul Miniştrilor va examina dacă:

- satisfacţia echitabilă acordată de Curte a fost plătită, fiind însoţită de eventualele dobânzi pentru întârziere; şi, dacă va fi necesar, şi ţinând cont de discreţia de care dispune Statul în cauză pentru a alege mijloacele necesare pentru a se conforma hotărârii, dacă:

- au fost luate măsuri individuale1 pentru a asigura încetarea încălcării şi că partea lezată a fost plasată, în măsura posibilităţii, în situaţia în care ea se afla până la încălcarea Convenţiei;

- au fost adoptate măsuri generale2, în scopul prevenirii noilor încălcări similare celor constatate sau încetării încălcărilor continue.

Regula nr. 4. Intervale de control a. Până când Statul în cauză furnizează informaţii relative la plata

satisfacţiei echitabile acordate de Curte sau la eventualele măsuri individuale, cauza va fi înscrisă pentru fiecare reuniune a Drepturilor Omului a Comitetului Miniştrilor, în afară de cazul când Comitetul nu decide altfel.

b. Dacă Statul în cauză declară Comitetului Miniştrilor că el încă nu poate să prezinte informaţia că măsurile necesare cu caracter general în scopul asigurării respectării hotărârii au fost laute, cazul este din nou înscris pe ordinea de zi a reuniunii Comitetului Miniştrilor

1 Spre exemplu, ştergerea din cazierul judiciar a unei sancţiuni penale injuste,

acordarea unui titlu de sejur sau redeschiderea procedurilor interne incriminate. În ultimul caz, vezi recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cazuri la nivel intern în rezultatul hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului, adoptate la 19 ianuarie 2000 în cadrul celei de-a 694-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor.

2 Spre exemplu, amendamentele legislative sau regulamentare, schimbările în jurisprudenţă sau în practica administrativă, sau publicarea hotărârii Curţii în limba Statului pârât şi difuzarea ei printre autorităţile în cauză.

54

care va avea loc cel târziu în termenul de şase luni, cel puţin dacă Comitetul Miniştrilor nu decide altfel; aceeaşi regulă se aplică la expirarea acestui termen şi pentru fiecare termen nou.

Regula nr. 5. Accesul la informaţii

Fără a aduce vreun prejudiciu confidenţialităţii deliberărilor Comitetului Miniştrilor, în conformitate cu articolul 21 al Statutului Consiliului Europei, informaţiile furnizate de către Stat Comitetului Miniştrilor întru aplicarea articolului 46 al Convenţiei şi documentele aferente sunt accesibile publicului, dacă Comitetul nu decide altfel în scopul protejării intereselor legitime publice sau private. Pentru a adopta decizia respectivă, Comitetul Miniştrilor va ţine cont de cererile motivate ale Statului sau Statelor în cauză, precum şi interesul legitim al unei părţi lezate sau al unui terţ în ceea ce ţine de nedezvăluirea identităţii sale.

Regula nr. 6. Comunicările adresate Comitetului Miniştrilor a. Comitetul Miniştrilor este în drept să ia în considerare orice

comunicare transmisă de către partea lezată cu privire la plata satisfacţiei echitabile sau executarea măsurilor cu caracter individual.

b. Secretariatul aduce aceste comunicări la cunoştinţa Comitetului Miniştrilor.

Regula nr. 7. Rezoluţii interimare

În cadrul supravegherii executării unei hotărâri, Comitetul Miniştrilor poate adopta rezoluţii interimare, mai ales în scopul de a obţine informaţii referitoare la starea de avansare a executării sau, dacă este cazul, de a-şi exprima îngrijorarea şi/sau de a formula sugestii pertinente cu privire la executare.

Regula nr. 8. Rezoluţia finală

Comitetul Miniştrilor, după ce a stabilit că Statul în cauză a adoptat toate măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii, adoptă o rezoluţie ce constată îndeplinirea funcţiilor sale în virtutea articolului 46, alineatul 2, al Convenţiei.

Page 28: Executare CEDO

55

II. Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului Miniştrilor

către Statele membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cazuri la nivel intern în rezultatul hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului1

(adoptată de Comitetul Miniştrilor la 19 ianuarie 2000, în cadrul celei de-a 694-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor)

Comitetul Miniştrilor, în virtutea articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei, Considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi; Având în vedere Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (în continuare „Convenţia”); Remarcând că, în baza articolului 46 al Convenţiei, Părţile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii europene a Drepturilor Omului („Curtea”) în litigiile la care ele sunt părţi şi că Comitetul Miniştrilor va supraveghea executarea lor; Ţinând cont că, în anumite circumstanţe, angajamentul menţionat mai sus poate implica şi adoptarea altor măsuri, în afară de satisfacţia echitabilă acordată de către Curte în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei şi/sau măsuri cu caracter general, în scopul

1 Denumirea nu menţionează deciziile Comitetului Miniştrilor ţinând cont de

faptul că, în viitorul apropiat, el va înceta să-şi exercite funcţiile cvazi juridice pe care i le atribuie fostul articol 32 al Convenţiei. Totuşi s-a stabilit că dacă unele cazuri încă sunt în curs de examinare la momentul adoptării recomandării, aceste principii de asemenea vor fi aplicabile.

56

repunerii părţii lezate, în măsura posibilităţii, în situaţia în care ea se afla până la încălcarea Convenţiei (restitutio in integrum); Remarcând faptul că autorităţilor competente ale Statului pârât le revine să determine măsurile cele mai potrivite pentru realizarea restitutio in integrum, ţinând cont de mijloacele disponibile din cadrul sistemului juridic naţional; Totodată ţinând cont de faptul că – după cum demonstrează practica Comitetului Miniştrilor relativă la controlul executării hotărârilor Curţii – există circumstanţe excepţionale în care reexaminarea unui caz sau redeschiderea unui proces se dovedeşte a fi mijlocul cel mai eficient, sau chiar singurul, pentru a realiza restitutio in integrum,

I. Invită, în lumina acestor consideraţiuni, Părţile contractante să se

asigure că la nivelul intern există posibilităţi adecvate de a realiza, în măsura posibilităţii, restitutio in integrum.

II. În special încurajează Părţile contractante să-şi examineze sistemele

juridice naţionale pentru a se asigura că există posibilităţi corespunzătoare pentru reexaminarea unui caz, inclusiv redeschiderea unui proces, în cazurile în care Curtea a constatat o încălcare a Convenţiei, în particular dacă:

(i) partea lezată continuă să suporte consecinţele negative foarte grave

în urma deciziei naţionale, consecinţe care nu pot fi compensate prin satisfacţie echitabilă şi care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere, şi

(ii) din hotărârea Curţii rezultă că (a) decizia internă atacată contravine în fond Convenţiei, sau (b) încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficienţe de

procedură de o astfel de gravitate care ar provoca un dubiu serios faţă de rezultatul procedurii interne atacate.

Page 29: Executare CEDO

57

III. Recomandarea Rec(2003) 16 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre cu privire la executarea deciziilor administrative şi juridice în domeniul dreptului administrativ (adoptată de Comitetul miniştrilor la 9 septembrie 2003, la cea de-a 851 reuniune a Delegaţilor Miniştrilor) Comitetul Miniştrilor, în conformitate cu articolul 15.b din Statutul Consiliului Europei, Considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi; Considerând că este necesar de a păstra încrederea persoanelor particulare în administraţie şi sistemul juridic, şi că, pentru această calitate, atât deciziile autorităţilor administrative care impun obligaţiuni persoanelor particulare cât şi cele ale autorităţilor juridice care iau decizii în domeniul dreptului administrativ care le recunoaşte drepturi trebuie să fie executate; Considerând că acţiunea autorităţilor administrative presupune că deciziile lor sunt executate eficient de persoanele particulare; Considerând că executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare; Reamintind în această privinţă principiile generale cu privire la protecţia individului faţă de actele administraţiei definite în Rezoluţia (77) 31 şi principiile cu privire la exercitarea puterilor discreţionare ale administraţiei cuprinse în Recomandarea nr R (80) 2; Reamintind de asemenea Recomandarea nr R (89) 8 cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, prin care se solicită autorităţii juridisdicţionale competente, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave persoanelor particulare cointeresate de această decizie, să ia măsuri de protecţie provizorii corespunzătoare;

58

Considerând că eficienţa justiţiei impune ca deciziile adoptate de autorităţile juridice care iau decizii în domeniul dreptului administrativ să fie executate, în special dacă ele sunt recunoscute de autorităţile administrative; Reamintind în această privinţă drepturile protejate de Convenţia europeană pentru Drepturile Omului - executarea deciziilor de justiţie în termen rezonabil facând parte integrantă din ea; Reamintind de asemenea Recomandarea nr R (84) 15 cu privire la responsabilitatea politică, care cheamă Statele membre să implementeze dispozitive proprii care să evite ca insuficienţa mijloacelor financiare ale autorităţii administrative responsabile de paguba cauzată să nu împiedice executarea obligaţiunilor sale; Reamintind în sfârşit Rezoluţia nr 3 de la Conferinţa miniştrilor europeni ai justiţiei, de la Moscova, 4 - 5 octombrie 2001, care s-a referit la o „Abordare generală şi la mijloacele necesare pentru a pune eficient în acţiune executarea deciziilor de justiţie”, care invită Consiliul Europei să „identifice norme şi principii comune în plan european pentru executarea deciziilor de justiţie”, Recomandă guvernelor Statelor membre să asigure o executare eficientă a deciziilor administrative şi a deciziilor juridice în domeniul dreptului administrativ fiind conduşi, în legislaţia şi practica lor, de principiile unei bune practici anexate la această recomandare. Anexă la Recomandarea Rec(2003)16 I. Executarea deciziilor administrative vis-à-vis de persoanele

particulare Câmpul de aplicare: principile cuprinse în această secţiune se aplică oricăror măsuri sau decizii de ordin individual luate în exerciţiul puterii publice şi de natură să producă efecte directe asupra drepturilor, libertăţilor sau intereselor persoanelor fizice sau morale. 1. Executarea

a. Statele membre ar trebui să implementeze un cadru juridic

corespunzător pentru a se asigura că persoanele particulare se

Page 30: Executare CEDO

59

conformează deciziilor administrative care au fost aduse la cunoştinţa lor conform legii, cu rezerva protecţiei de către autorităţile juridice a drepturilor şi intereselor lor.

b. Dacă legea nu prevede că introducerea unui recurs împotriva unei decizii implică suspendarea automată a executării sale, persoanele particulare ar trebui să aibă posibilitatea de a cere unei autorităţi administrative sau juridice suspendarea executării deciziei contestate în vederea protecţiei drepturilor şi intereselor lor.

c. Această posibilitate ar trebui să fie exercitată într-un termen rezonabil pentru a nu bloca acţiunea autorităţilor administrative şi de a asigura securitatea juridică.

d. La luarea unei decizii referitor la această cerere, interesul public precum şi drepturile şi inetresele terţilor ar trebui de asemenea să fie luate în considerare de către autoritatea administrativă şi, sub rezerva că legea nu exclude aceasta, de către autoritatea juridică.

2. Executarea forţată

a. Utilizarea executării forţate de către autorităţile administrative ar

trebui să fie însoţite de următoarele garanţii: i. executarea forţată este prevăzută în mod expres de lege; ii. persoanele particulare care constituie obiectul unei proceduri de

executare forţată au posibilitatea de a se conforma deciziei administrative într-un termen rezonabil, în afara cazurilor de urgenţă care sunt motivate conform legii;

iii. utilizarea procedurii de executare forţată şi justificarea sa sunt aduse la cunoştinţa persoanelor particulare care constituie obiectul unei astfel de proceduri;

iv. măsurile de executare forţată care trebuie utilizate, inclusiv sancţiunile pecuniare care le însoţesc, trebuie să respecte principiul proporţionalităţii.

b. În caz de urgenţă, amploarea procedurii de executare forţată ar trebui să fie proporţională cu urgenţa cazului în speţă.

c. Persoanele particulare ar trebui să aibă posibilitatea de a intenta un recurs în faţa autorităţilor juridice contra procedurii de executare forţată în vederea protecţiei drepturilor şi intereselor lor.

60

d. Dacă autorităţile administrative nu utilizează o procedură de executare forţată, persoanele a căror drepturi şi interese sunt protejate prin decizia neexecutată ar trebui să aibă posibilitatea de a se adresa unei autorităţi juridice.

II. Executarea deciziilor juridice faţă de autorităţile administrative

1. Dispoziţii generale

a. Statele membre ar trebui să se asigure că autorităţile

administrative execută într-un termen rezonabil deciziile juridice. Pentru ca aceste decizii să poată desfăşura din plin efectele lor, autorităţile administrative ar trebui să facă concluziile care se impun faţă de lege.

b. În caz de neexecutare a unei decizii juridice de către autorităţile

administrative, o procedură adecvată ar trebui să fie prevăzută pentru a permite obţinerea executării acestei decizii, în special prin intermediul unei injoncţiuni sau a unei constrângeri.

c. Statele membre ar trebui să se asigure că responsabilitatea

autorităţilor administrative este implicată în cazul neexecutării eronate a deciziilor juridice. Responsabilitatea individuală a agenţilor publici care trebuie să execute deciziile juridice ar putea de asemenea să fie implicată în mod disciplinar, civil sau penal în cazul neexecutării acestora.

2. Executarea condamnărilor pecuniare

a. Statele membre ar trebui să se asigure ca, în cazul când

autorităţile administrative sunt condamnate să plătească o sumă de bani, să facă aceasta într-un termen rezonabil.

b. Interesele autorităţilor administrative în cazul neexecutării condamnărilor pecuniare nu trebuie să fie mai inferioare celor datorate de persoanele particulare autorităţilor administrative într-o situaţie similară.

c. Ar fi convenabil să se asigure ca autorităţile administrative să dispună de mijloace financiare necesare pentru a se evita cazurile situaţile când insuficienţa acestor mijloace le-ar

Page 31: Executare CEDO

61

împedica să-şi achite obligaţiunea de a executa condamnările pecuniare.

d. În cazul dacă autorităţile administrative nu execută condamnări pecuniare, Statele membre ar trebui de asemenea să ia în considerare posibilitatea de a sechestra anumite bunuri ale autorităţilor administrative în limitele prevăzute de lege.

62

IV. Recomandarea Rec(2003)17 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre în materie de executare a deciziilor judecătoreşti (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 9 septembrie 2003, în cadrul celei de-a 851-a reuniuni a Delegaţilor Miniştrilor) Comitetul Miniştrilor, în virtutea articolului 15.b al Statutului Consiliului Europei, Recunoscând faptul că sistemele juridice echitabile, eficiente şi accesibile susţin şi consolidează Statul de drept, pe care se sprijină democraţiile europene; Considerând că executarea unei decizii judecătoreşti este o parte componentă a dreptului fundamental al fiinţei umane la un proces echitabil într-un termen rezonabil, în conformitate cu articolul 6 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului (în continuare „CEDO”); Recunoscând de asemenea că preeminenţa dreptului este un principiu care nu poate fi respectat decât dacă cetăţenii au într-adevăr posibilitatea, în practică, de a-şi valorifica drepturile şi de a contesta acţiunile ilegale; Considerând că Statele membre sunt obligate să garanteze dreptul la executare al oricărei persoane care beneficiază de o decizie judecătorească coercitivă pronunţată în ultimă instanţă, deoarece faptul de a nu executa o decizie judecătorească sau de a amâna momentul la care ea îşi produce efectele poate face acest drept inoperant şi iluzoriu în detrimentul uneia dintre părţi; Fiind convins de necesitatea de a favoriza o mai mare eficienţă şi o mai mare echitate în executarea deciziilor judecătoreşti în materie civilă, şi de

Page 32: Executare CEDO

63

a stabili un just echilibru între drepturile şi interesele părţilor în procedurile de executare; Conştient de faptul că, fără un sistem eficient de executare, alte forme de „justiţie privată”, ar putea surveni şi ar putea avea consecinţe negative asupra încrederii şi credibilităţii publicului în sistemul juridic; Reamintind Rezoluţia nr. 3 a celei de-a 24-a Conferinţe a miniştrilor europeni ai Justiţiei cu privire la o „Abordare generală şi o modalitate de a parveni la o implementare eficientă a executării deciziilor judecătoreşti”, care a avut loc la Moscova la 4 şi 5 octombrie 2001, în care s-a convenit că „implementarea adecvată, efectivă şi eficientă a deciziilor judecătoreşti este de importanţă capitală pentru State în scopul de a crea, a consolida şi a dezvolta un sistem judiciar solid şi respectat”; Având în vedere Rezoluţia Res(2002)12 privind înfiinţarea Comisiei europene pentru eficacitatea procedurii de executare şi a instrumentelor internaţionale pertinente ale Consiliului Europei în acest domeniu, inclusiv Recomandarea Rec(2003)14 cu privire la interoperabilitatea sistemelor de informare în sectorul justiţiei şi Recomandarea Rec(2003)15 cu privire la arhivarea documentelor electronice în sectorul juridic, Recomandă guvernelor Statelor membre:

- să faciliteze, în cazul în care se dovedeşte a fi potrivit, executarea eficientă şi rentabilă a deciziilor judecătoreşti, precum şi a altor titluri executorii, indiferent de faptul dacă ele sunt sau nu sunt judecătoreşti;

- să adopte sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea implementării progresive a „Principiilor directoare cu privire la executare”, care sunt enunţate în continuare.

Principiile directoare cu privire la executare

II. Definiţii În scopul prezentei recomandări,

64

a. „executare” desemnează faptul de a da efect deciziilor judecătoreşti, precum şi altor titluri executorii, indiferent de faptul dacă ele sunt sau nu judecătoreşti, în conformitate cu legea care obligă pârâtul să facă, să se abţină de a face sau să plătească ceea ce a fost hotărât;

b. „agent de executare” desemnează orice persoană, fie că ea este

sau nu funcţionar public, autorizată de Stat să dirijeze o procedură de executare;

c. „reclamant” desemnează partea care pretinde executarea; d. „pârât” desemnează partea de la care este pretinsă executarea.

III. Sfera de aplicabilitate

1. Această recomandare se aplică în materie civilă, inclusiv faţă de

ceea ce se referă la dreptul comercial, dreptul consumatorilor, dreptul muncii şi familiei. Ea nu se aplică în materie administrativă. Această recomandare ar putea să fie aplicată şi problemelor cu caracter penal care nu se referă la privarea de libertate.

2. În plus, această recomandare se aplică faţă de executarea

deciziilor judecătoreşti, precum şi altor titluri executorii, indiferent de faptul dacă ele sunt sau nu judecătoreşti.

IV. Procedura de executare

1. Pentru ca o procedură de executare să fie pe cât posibil de

efectivă şi eficientă, a. executarea ar trebui să fie definită şi să se sprijine pe un cadru

juridic clar, care ar fixa împuternicirile, drepturile şi responsabilităţile părţilor şi terţilor;

b. executarea ar trebui să fie implementată în conformitate cu legislaţia şi cu deciziile judecătoreşti pertinente. Orice lege ar trebui să fie suficient de detaliată pentru a asigura procedurii o securitate juridică şi o transparenţă, şi să procedeze astfel încât ea să fie pe cât e posibil de previzibilă şi eficientă;

Page 33: Executare CEDO

65

c. în cadrul procedurii de executare părţile ar trebui să coopereze într-un mod potrivit; în plus, mai ales autorităţile corespunzătoare ar trebui să faciliteze cooperarea în problemele ce ţin de dreptul familiei;

d. pârâţii ar trebui să furnizeze informaţiile actualizate cu privire la veniturile, bunurile lor şi cu privire la orice altă întrebare pertinentă;

e. Statele ar trebui să stabilească un mecanism care ar viza împiedicarea abuzurilor venite de la orice parte în timpul procedurii de executare, care nu trebuie să fie considerat ca o judecare nouă a cauzei;

f. procedura de executare nu ar trebui să fie amânată, în afara motivelor prescrise de lege. Orice amânare ar trebui să poată fi supusă aprecierii judecătorului;

g. în timpul procedurii de executare trebuie să fie găsit un just echilibru între interesul reclamanţilor şi cel al pârâţilor, ţinând cont mai ales de dispoziţiile articolelor 6 şi 8 ale CEDO. Dăcă se va considera potrivit, de asemenea se vor lua în considerare interesele terţilor. Atunci când procedura de executare se referă la probleme ce ţin de dreptul de familie, se va ţine cont de interesele acesteia. În plus, atunci când procedura de executare se referă în mod particular la dreptul copiilor, interesul superior al copilului ar trebui să fie considerat ca fiind primordial, în conformitate cu legislaţia internaţională şi naţională;

h. ar trebui să fie protejate anumite bunuri esenţiale şi o anumită parte a veniturilor pârâtului, cum ar fi bunurile echipamentului casnic de bază, alocaţiile sociale de bază, banii pentru necesităţi medicale esenţiale şi uneltele necesare de lucru.

2. Procedura de executare ar trebui: a. să fie definită clar şi uşor de administrat de către agenţii de

executare; b. să instaureze o definiţie şi o listă exhaustivă a titlurilor executorii,

precum şi modalitatea în care ele devin aplicabile; c. să definească clar drepturile şi obligaţiile pârâţilor, reclamanţilor

şi terţilor inclusiv, în ultimele două cazuri, rangul lor şi dreptul asupra sumelor redobândite şi repartizate între reclamanţii;

66

d. să prevadă metodele cele mai eficiente şi potrivite pentru notificarea documentelor (spre exemplu, remiterea în mâini proprii de către agenţii de executare, calea electronică, poşta);

e. să prevadă măsuri care ar determina la renunţarea sau ar împiedica abuzurile de procedură;

f. să instaureze dreptul pentru părţi de a cere suspendarea executării unei decizii în scopul asigurării protecţiei drepturilor şi intereselor lor;

g. să instaureze, în cazul necesar, un drept de recurs împotriva deciziilor judecătoreşti şi nejudecătoreşti pronunţate în timpul procedurii de executare.

3. Cheltuielile de executare ar trebui să fie rezonabile, fixate de lege

şi prealabil aduse la cunoştinţa părţilor. 4. Tentativele referitoare la implementarea procedurii de executare

ar trebui să fie proporţionale mizei, sumelor ce urmează a fi încasate precum şi intereselor pârâtului.

5. Costurile necesare pentru executare ar trebui în general să fie

suportate de pârât în pofida posibilităţii de a le face să fie suportate de către alte părţi care fac abuz de procedură.

6. Căutarea şi confiscarea bunurilor pârâtului ar trebui să fie cât mai

eficient posibilă, ţinând cont totodată de dispoziţiile aplicabile în materie de drepturi ale omului şi de protecţia datelor. Colectarea informaţiilor necesare referitoare la pârât ar trebui să fie rapidă şi eficientă prin intermediul informaţiilor pertinente incluse în registre sau alte surse. De asemenea ar trebui să existe posibilitatea pentru pârât de a face o declaraţie asupra bunurilor sale.

7. Bunurile ar trebui să fie vândute cât mai repede totodată

urmărindu-se să se obţină valoarea de piaţă cea mai rentabilă şi evitând deprecierea costisitoare şi inutilă.

Page 34: Executare CEDO

67

V. Agenţii de executare

1. În cazul în care ţările apelează la agenţi de executare pentru a pune în aplicare procedura de executare, ele ar trebui să respecte principiile incluse în prezenta recomandare.

2. Statutul agenţilor de executare, rolul, responsabilităţilor şi împuternicirile lor ar trebui să fie prevăzute de lege în scopul de a face procedura de executare cât mai sigură şi transparentă. Statele ar trebui să fie libere în determinarea statutului profesional al agenţilor de executare.

3. În timpul recrutării agenţilor de executare, ar trebui să se ţină cont de moralitatea candidaţilor, precum şi de cunoştinţele lor juridice şi instruirea lor în materie de legislaţie şi procedură. Pentru aceasta, ei ar trebui să fie îndemnaţi să susţină examene destinate să le evalueze cunoştinţele lor teoretice şi practice.

4. Agenţii de executare ar trebui să se bucure de cea mai înaltă considerare, să fie competenţi în îndeplinirea funcţiilor lor şi să acţioneze în orice moment întru respectarea normelor profesioniste şi etice înalte şi recunoscute. Ei ar trebui să fie obiectivi în relaţiilor lor cu părţile şi să fie supuşi unui control profesionist şi unei urmăriri care poate antrena un control jurisdicţional.

5. Împuternicirile şi responsabilităţile agenţilor de executare ar trebui să fie clar definite şi delimitate faţă de cele ale judecătorului.

6. Agenţii de executare care sunt bănuiţi de abuz de funcţie ar trebui să fie supuşi unei proceduri disciplinare, civile şi/sau penale, care ar prevedea, în caz de abuz, sancţiuni corespunzătoare.

7. Statul care angajează agenţi de executare ar trebui să le ofere condiţii corespunzătoare de muncă, resurse materiale adecvate şi personal suficient. Ei de asemenea ar trebui să fie remuneraţi într-un mod adecvat.

8. Agenţii de executare ar trebui să urmeze o instruire iniţială şi continuă în conformitate cu scopurile şi obiectivele clar definite şi structurate.

68

V. Referinţe la sursele Consiliului Europei

Yearbook of the European Convention on Human Rights, Vols. 1-, 1959-, Martonus Nijhoff Publishers, The Hague/London/Boston. = Annuaire de la Convention européenne des Droits de l’Homme ; vols. 1-, 1959-, Martonus Nijhoff Publishers, The Hague/ London/Boston. Conţine decizii selectate ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului; rezumate ale hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului; şi rezoluţii privind drepturile omului (DH) ale Comitetului Miniştrilor.

Comisia europeană a Drepturilor Omului

Collection of decisions of the European Commission of Human Rights, Vols. 1-46, 1960-1974, Council of Europe. = Recueil des décisions de la Commission européenne des Droits de l’Homme, tomes 1 à 46, de 1959 à 1974, Conseil de l’Europe Decisions and Reports (DR), Vols. 1-94, 1975-1998, Council of Europe. = Décisions et rapports (DR), tomes 1 à 914, de 1975 à 1998, Conseil de l’Europe.

Curtea europeană a Drepturilor Omului

Series A: Judgments and decisions, Vols. 1-338, 1961-1995, Carl Heymanns Verlag, Cologne. = Série A: Arrêts et décisions, tomes 1 à 338, de 1961 à 1995, Carl Heymanns Verlag, Cologne. Series B: Pleading, oral arguments and documents, Vols. 1-104, 1961-1995, Carl Heymanns Verlag, Cologne. = Série B: Mémoires,

Page 35: Executare CEDO

69

plaidoiries et documents, tomes 1 à 104, de 1961 à 1995, Carl Heymanns Verlag, Cologne. Reports of judgments and decisions, 1996-, Carl Heymanns Verlag, Cologne. = Recueil des arrêts et décisions, 1996-, Carl Heymanns Verlag, Cologne.

Comitetul Miniştrilor

Collection of resolutions adopted by the Committee of Ministers in application of Articles 32 and 54 of the European Convention on Human Rights, 1959-1989, 1993, and supplements, Council of Europe. = Recueil des resolutions du Comité des Ministres adoptées en application des articles 32 et 54 de la Convention européenne des Droits de l’Homme, 1959-1989, et supplements, Conseil de l’Europe. Gazette – Committee of Ministers from January 1999-2000. Notă: pe parcursul anului 2001, prefixul utilizat la identificarea rezoluţiilor cu privire la drepturile omului a fost schimbat din DH în ResDH. Pentru simplicitate, această publicaţie utilizează DH pentru toate rezoluţiile până de la sfârşitul anului 2000, şi ResDH pentru cele adoptate după această dată.

Internet

Pagina Web a Consiliului Europei: http://www.coe.int/ Pagina Web a Directoratului pentru Drepturile Omului: http://www.humanrights.coe.int/ Curtea europeană a Drepturilor Omului: http://www.echr.coe.int/ Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei: http://www.coe.int/cm/

70

DOSARE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI Nr. 1 Introducere în Convenţia europeană a Drepturilor Omului:

drepturile garantate şi mecanismul de protecţie (1978) Nr. 2 Prezentarea unei cereri la Comisia europeană a Drepturilor

Omului (1978, depăşită) Nr. 3 Conturarea poziţiei reclamantului individual în faţa Curţii

europene a Drepturilor Omului (1978) Nr. 4 Dreptul la libertate şi drepturile deţinuţilor garantate de articolul 5

al Convenţiei europene a Drepturilor Omului (1981) Nr. 5 Condiţiile de detenţie şi Convenţia europeană a Drepturilor

Omului (1981) Nr. 6 Incidenţa dreptului comunitar asupra punerii în aplicare a

Convenţiei europene a Drepturilor Omului (1984) Nr. 7 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a

corespondenţei garantat de articolul 8 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului (ediţie revizuită în curs de pregătire)

Nr. 8 Situaţia străinilor în viziunea Convenţiei europene a Drepturilor

Omului (ediţie revizuită, 2001) Nr. 9 Dreptul de azil şi Convenţia europeană a Drepturilor Omului

(ediţie revizuită, 2000) Nr. 10 Consiliul Europei şi protecţia copiilor – Oportunitatea unei

convenţii europene a drepturilor copilului (1989)

Page 36: Executare CEDO

71

Nr. 11 Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi dreptul la proprietate (ediţie revizuită, 1998)

Nr. 12 Articolul 5 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului –

Protecţia libertăţii şi siguranţei persoanei (ediţie revizuită, 2002) Nr. 13 Articolul 6 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului – Dreptul

la un proces echitabil (1994) Nr. 14 Egalitatea sexelor şi Convenţia europeană a Drepturilor Omului

(1995) Nr. 15 Excepţiile la articolele 8-11 ale Convenţiei europene a Drepturilor

Omului (1997) Nr. 16 Durata procedurilor civile şi penale în jurisprudenţa Curţii

europene a Drepturilor Omului (1996) Nr. 17 Marja de apreciere: interpretarea şi puterea discreţionară în

cadrul Convenţiei europene a Drepturilor Omului (1996) Nr. 18 Libertatea de exprimare în Europa – Jurisprudenţa relativă la

articolul 10 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului (ediţie revizuită, 2002)

Nr. 19 Executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului

(2002)

72

Com. 3555 Firma editorial-poligrafică “Tipografia Centrală”,

MD-2068, Chişinău, str. Florilor, 1 tel. 49-31-46, 43-03-67, 43-03-60

Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Direcţia Edituri, Poligrafie şi Aprovizionare cu Cărţi