ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ PE LÎNGĂ

PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.: 94(478)(043.2)

STEPANIUC Victor

EVOLUŢIA STATALITĂŢII MOLDOVENEŞTI

ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

Teză de doctor

în ştiinţe istorice

Specialitatea: 25.00.01 – Teoria, metodologia şi istoria

administraţiei publice

Conducător ştiinţific: Alexandru ROMAN,

doctor habilitat în ştiinţe istorice,

profesor universitar

Conducător ştiinţific:...........................

Autor...........................................

Chişinău - 2007

CUPRINS

Introducere……....................................................................................................................4

Capitolul I. GENEZA ŞI EVOLUŢIA STATALITĂŢII MOLDOVENEŞTI

1.1. Constituirea şi consolidarea statului Moldova................….…………………………14

1.2. Dezmembrarea teritorială şi anihilarea statalităţii Moldovei (1775-1862)……...........24

Capitolul II. RENAŞTEREA STATULUI NAŢIONAL AL MOLDOVENILOR:

REPUBLICA DEMOCRATICĂ MOLDOVENEASCĂ

2.1. Lupta pentru renaşterea statalităţii moldoveneşti în Basarabia (Moldova de Est)…....36

2.2. Revoluţiile din Rusia şi crearea Republicii Democratice Moldoveneşti…..…............41

2.3. Republica Democratică Moldovenească: evoluţii social – politice..…………………53

2.4. Ocupaţia militară străină şi “independenţa” Republicii Democratice Moldoveneşti....59

2.5. Basarabia în componenţa României: aspecte de politică internă şi externă..................76

2.6. Autonomia moldovenească în teritoriul Ucrainei Sovietice…..…...……………….....88

Capitolul III. STATUL SOVIETIC MOLDOVENESC: REPUBLICA

SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ

3.1. Crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti ...........………………………97

3.2. Moldova în componenţa Uniunii Sovietice: suveranitate limitată……...…………...106

3.3. Moldova suverană: criza politică şi identitară……………...………………. ……...112

Capitolul IV. STATUL SUVERAN ŞI INDEPENDENT REPUBLICA MOLDOVA

4.1. Independenţa Republicii Moldova: aspecte istorice şi juridice ..................................123

4.2. Statul Moldovenesc contemporan şi Pactul Molotov – Ribbentrop ...........................126

4.3. Constituţia Republicii Moldova: realizări şi perspective…...……………………….131

Încheiere.................…………………...………………………………………………....137

Referinţe bibliografice............ ........................................................................................145

Bibliografie………………......………………………………………………………….157

Rezumate în limbile engleză şi rusă………………………..........................................177

Lista abrevierilor……………………………………………………………………….182

4

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Prezenta teză de doctorat constituie un studiu al

problemei organizării statale, care este permanent actuală din perioada apariţiei primelor

state în antichitate. Ea se impune, îndeosebi, odată cu formarea statelor naţionale şi este

importantă şi în epoca contemporană, cînd pe arena internaţională au apărut noi formaţiuni

naţional-statale independente, inclusiv Republica Moldova.

În contextul general al fenomenului statalităţii contemporane se înscrie, evident, şi

problema statalităţii moldoveneşti, cu începere de la constituirea Ţării Moldovei (sec. XIV)

şi pînă în prezent. Cu regret, istoria de veacuri a statului moldovenesc este în continuare

insuficient studiată şi cunoscută.

Actualitatea investigaţiei în cauză este determinată, în mare măsură, de lipsa unui

studiu de sinteză consacrat în totalitatea sa evoluţiei statalităţii moldoveneşti în epoca

contemporană, care ar cuprinde elucidarea celor mai importante aspecte istorico-juridice

legate de geneza, constituirea eşalonată şi evoluţia formelor statalităţii moldoveneşti

contemporane precum Republica Democratică (Populară) Moldovenească

(anii 1917 - 1918), Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (perioada

1924-1940), Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940 – 1991) şi Republica

Moldova (1991-pînă în prezent).

Necesitatea investigaţiei a fost dictată şi de polemicele contradictorii duse de istorici de

diferite viziuni axate pe istoria şi legitimitatea statului moldovenesc contemporan.

Aceste considerente ne-au determinat să efectuăm o analiză complexă a fenomenului

statalităţii poporului moldovenesc, îndeosebi, a principalelor aspecte istorice şi juridice ale

fenomenului naţional-statal din Moldova contemporană. Studiul profund al evenimentelor

şi documentelor ne-a permis să elucidăm premisele renaşterii în sec. XX a statalităţii

moldoveneşti, anihilată în secolul anterior sub dictatul intereselor Marilor Puteri

internaţionale, să demonstrăm continuitatea statală a Moldovei, din perioada medievală pînă

în epoca contemporană.

Cunoaşterea istoriei dramatice, dar obiective a construcţiei statale moldoveneşti în

epoca contemporană reprezintă o oportunitate pentru realizarea procesului de consolidare a

societăţii moldoveneşti şi a statului Republica Moldova, în calitate de subiect al relaţiilor

internaţionale.

5

Gradul de cercetare a temei. Subiectul abordat în teză dispune de o istoriografie

vastă şi include diverse publicaţii generale, lucrări cu caracter istoric, juridic, politologic şi

sociologic, în care sînt examinate diferite aspecte ale acestui proces integru. Problemele

fundamentale ale procesului construcţiei naţional-statale sînt investigate, în plan general, în

lucrările savanţilor din mai multe ţări ale lumii, care, îndeosebi în sec. XVII-XX, au

elaborat baza teoretico-metodologică a fenomenului statului modern şi contemporan.

În acest context, sînt concludente opiniile teoreticienilor în domeniul istoriei şi teoriei

statului şi dreptului precum: Jean Jacques Rousseau [1], Ch. Montesquieu [2], Giorgio del

Vecchio [3], Ernest Renan, John St. Mill, Karl Marx [4], V. Lenin [5], Eric Hobsbawm [6],

F. Hinsley [7], etc.

Evoluţia statalităţii moldoveneşti - temă abordată în studiul de faţă a fost cercetată

tangenţial în istoriografie. Problema în cauză, sub aspecte diverse, a fost elucidată în

istoriografia moldovenească, rusă, română, sovietică, îndeosebi în sec. XX. Însă multe

laturi ale tematicii vizate în lucrare au fost examinate la general ori fragmentar.

Semnificativ pentru istoriografia problemei supuse investigaţiei este faptul, că diverse

informaţii istorice despre crearea statalităţii moldoveneşti, evoluţia şi dezvoltarea acesteia

în context general sînt reflectate în cronicile moldoveneşti, scrise la curtea domnitorilor

moldoveni, în letopiseţele moldo-slavone [8], cronicile cronicarilor unguri – Kukullo,

Thuroczi, Anonimul, ş.a., polonezi – Ian Dlugosz, M. Bielskii, ş.a, ruşi – A. Lîzlov [9], N.

Кaramzin [10], etc., care ne demonstrează existenţa în istorie a moldovenilor şi a statului lor

– Moldova.

Examinarea retrospectivă a istoriografiei demonstrează, că primele încercări de a

analiza sistemul de administrare, structura instituţională, arondarea teritoriului, principiile

de cîrmuire, inclusiv atribuţiile domnitorilor şi ale dregătorilor, în Moldova au fost

întreprinse de cronicarii moldoveni [11] Gr. Ureche, I. Neculce şi mai ales, de M. Costin în

operele sale: „Cronica polonă”, (1677); „Poema polonă”, (1684); „De neamul

moldovenilor” (1690) [12]. Primul studiu, cu adevărat ştiinţific, scris în limba savantă a

vremii, latina, despre organizarea social-politică şi ecleziastică a Moldovei, despre

principiile de administrare, funcţionarea structurilor supreme de cîrmuire a statului este

realizat de D. Cantemir: De forma Respublicae Moldavicae (Despre formarea/organizarea

Statului Moldovan) – structurat în 17 capitole, ce reprezintă partea a doua a nemuritoarei

sale monografii Descrierea Moldovei [13]. Tangenţe şi aspecte importante ale problemei

6

abordate pot fi găsite în lucrările unor autori din secolul al XIX-lea Mihail Kogălniceanu,

Bogdan Petriceicu Haşdeu, Gheorghe Asachi ş.a.

La 1858 Manolake Drăghici [14] tipăreşte ultima istorie a Ţării Moldovei cu titlu

Istoria Moldovei pe timp de 500 ani în 2 tomuri. De atunci pînă în zilele noastre Istoria

Statului Moldovenesc – Istoria Moldovei, Istoria Republicii Democratice Moldoveneşti

(02.12.1917 – 27.03.1918), Istoria RSS Moldoveneşti (02.08.1940 – 27.08.1991), Istoria

Republicii Moldova – stat suveran şi independent, s-a scris deseori cu accente străine ori

antimoldoveneşti.

Majoritatea lucrărilor din anii ‘60-80 ai secolului al XX-lea, în care este abordată

statalitatea poporului moldovenesc din epoca contemporană, gravitează în jurul unor teze

arhiideologizate. Deşi aceste teze sînt prezente şi în studiile academicianului A. Lazarev,

totuşi lui îi aparţine rolul principal în studierea profundă a proceselor complicate de creare şi

dezvoltare a RSS Moldoveneşti. În istoriografia secolului al XX-lea la această temă se

evidenţiază monografia respectivului autor „Statalitatea sovietică moldovenească şi

problema basarabeană” [15], precum şi lucrările reputatului istoric şi pedagog A. Repida

„Formarea RASS Moldoveneşti” şi „Formarea RSS Moldoveneşti” [16]. Savant notoriu,

A. Repida a deschis o nouă direcţie ştiinţifică în istoriografia contemporană privind

studierea statalităţii moldoveneşti în forma sa instituţională de autonomie. Însă mai apoi a

urmat un sfert de secol de denigrare a operelor în cauză şi a autorilor acestora de pe poziţii

politico-ideologice. În contextul dat al realităţilor societăţii moldoveneşti, doctorii

habilitaţi în ştiinţe istorice Gh. Rusnac şi V. Cozma menţionînd că „istoricul niciodată nu

poate anticipa destinul operelor sale”, consideră că savantul A. Repida a conştientizat

„dialectica istoriei, necesitatea schimbărilor şi a transformărilor radicale în ştiinţa istorică”

[17].

Procesul formării şi dezvoltării formelor statalităţii moldoveneşti pe parcursul

secolului al XX-lea este analizat în monografiile savanţilor A. Surilov [18], A. Repida,

Al. Roman [19], C. Solomon, V. Grosul [20], S. Afteniuc, A. Grecul, V. Beniuc, ş.a.

Sînt preţioase pentru cercetători monografiile savantului istoric Lucheria E. Repida,

care s-a afirmat în ultimele 5 decenii ca eminent cercetător al istoriografiei contemporane a

Moldovei. Printre valoroasele sale lucrări monografice şi colective menţionăm „Istoria

Moldovei” în 2 volume, „Istoria economiei naţionale” în 4 volume, „Istoria culturii

7

Moldovei în perioada sovietică” în 4 volume, „Probleme actuale ale istoriei şi relaţiilor

interetnice din Republica Moldova în anii’ 60-90 ai sec. XX” (Chişinău, 2004) [21], etc.

Într-un articol publicat în ultimii ani, L. Repida menţionează: „Nu poate fi ignorată

istoria statalităţii moldoveneşti, pentru care a luptat Ştefan cel Mare, ce a condus statul

Moldova şi a vorbit în limba moldovenească” [22].

O importanţă deosebită în studierea ştiinţifică a istoriei politice a Moldovei de Est îi

revine monografiei primului Preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Moldova,

academicianului Ia. Grosul, „Автономия Бесарабии в составе России. 1812-1828 гг.”

[23].

Evoluţia proceselor social-politice, în corelare cu transformările de ordin naţional-

statal, ce s-au produs în Moldova de-a lungul timpului, începînd cu formarea statului în

perioada medievală pînă la etapa actuală, este examinată în studiul colectiv „Istoria

administraţiei publice din Moldova” [24] scrisă de doctorii habilitaţi: M. Platon, Al.

Roman, S. Roşca şi doctorul în ştiinţe istorice T. Popescu.

Prezintă interes pentru opinia publică şi ştiinţifică din ţara noastră monografia

Republica Moldovenească. An de răspîntie: de la proclamarea Republicii Moldoveneşti

pînă la desfiinţarea autonomiei Basarabiei. Noiembrie 1917-noiembrie 1918 [25], scrisă de

I. Levit, „Istoria Moldovei” şi „Istoria Moldovei în date” [26] – autor, doctorul habilitat în

istorie, V. Stati. Problematica renaşterii statalităţii moldoveneşti în epoca contemporană este

elucidată în ultimul deceniu de pe poziţii conceptuale şi metodologice opuse. Se evidenţiază

în acest context, îndeosebi, lucrările savanţilor, V. Ţaranov [27], I. Ţurcanu [28],

I. Negrei, S. Nazaria [29], etc.

Diferite aspecte ale statalităţii moldoveneşti contemporane, privite prin prisma

intereselor marilor puteri internaţionale, şi-au găsit reflectare şi în operele unor istorici

străini precum M. Bruhis, W. P. van Meurs, Jean Nouzille [30], Ch. King [31], etc. Este

important că majoritatea autorilor străini resping falsurile istoriografiei româneşti despre

Moldova şi confirmă dreptul moldovenilor la statalitate distinctă în epoca contemporană.

Investigarea continuităţii statalităţii moldoveneşti inerent cuprinde şi aspecte politico-

juridice generale. Este reprezentativă pentru istoriografia problemei monografia doctorului

habilitat în istorie, A. Galben [32] „Из истории феодального права Молдовы. XVIII –

начало XIX в.”, consacrată cadrului juridic de funcţionare a autorităţilor statului

moldovenesc în epoca respectivă.

8

Merită atenţie şi monografiile juriştilor A. Smochină [33], Al. Burian [34], V. Ivanov

[35], I. Guceac [36], Gh. Avornic, Gh. Costachi ş.a., care tratează probleme de o stringentă

actualitate, avînd anumite tangenţe cu tema abordată în studiul doctoral. O examinare

detaliată şi riguroasă a aspectelor juridice, în corelare cu modificările teritoriale şi de

instituţionalizare politică a Moldovei de Est, a fost realizată de doctorul în drept D. Grama

în lucrările sale, îndeosebi, în studiul „Evoluţia statutului juridic al Basarabiei în anii

1812-1918” [37]. În acest context, considerăm că are temeiuri serioase şi aprecierea de

„statalitate amînată”, cu referire la Moldova de Est în perioada 1812-1917.

Printre publicaţiile axate pe istoriografia Republicii Moldova, din ultimii ani, care

abordează anumite aspecte ale statalităţii moldoveneşti contemporane, se evidenţiază studiul

colectiv Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri şi pînă în zilele noastre [38].

Autorii apreciază evenimentul din 2 decembrie 1917, crearea Republicii Democratice

(Populare) Moldoveneşti, drept „o realizare serioasă a poporului moldovenesc”, care

simbolizează „renaşterea statalităţii naţionale moldoveneşti”.

La elucidarea problemei vizate vine să-şi aducă contribuţia şi lucrarea ex-Preşedintelui

Republicii Moldova Petru Lucinschi „Moldova şi moldovenii” [39]. Considerînd anii

1917-1918 drept „moment de cotitură”, autorul conchide că evenimentul istoric de bază din

această perioadă a fost formarea Republicii Democratice Moldoveneşti.

Surse istorice şi juridice. În procesul investigaţiei şi elaborării tezei de doctorat au

fost utilizate surse istorice şi de drept, ce se referă la teoria statului şi dreptului, la aspectele

principale istorico-juridice şi naţionale ale statalităţii moldoveneşti.

Studiul se bazează pe un lot masiv de documente inedite din fondurile Arhivei

Naţionale a Republicii Moldova (AN RM), Arhivei Organizaţiilor social-politice din

Republica Moldova (AOSP RM), Arhivei Naţionale a Ucrainei (ANU), Arhivei Centrale de

Stat a Federaţiei Ruse, Arhivei Parlamentului Republicii Moldova (AP RM), Arhivei

Guvernului Republicii Moldova (AG RM), precum şi pe majoritatea documentelor şi

materialelor tematice publicate în Moldova, România, Federaţia Rusă, etc.

Pentru fundamentarea teoretică a investigaţiei au servit ca suport principiile dreptului

internaţional, fixate în Carta ONU, convenţiile ONU şi ale Consiliului Europei, precum şi

Declaraţia Universală a drepturilor omului (1948), şi Declaraţia UNESCO cu privire la rase

şi prejudecăţi rasiale (1978) etc. A fost utilizat, ca surse de drept, în procesul investigaţiei şi

cadrul legal existent în domeniul consolidării Republicii Moldova ca stat independent:

9

- Constituţia Republicii Moldova (1994) şi patru Constituţii moldoveneşti anterioare

(1925, 1938, 1941, 1978);

- Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova;

- Legea privind drepturile minorităţilor naţionale din Republica Moldova;

- Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind aniversarea a 645 de ani a

Statului Moldova, etc.

Izvoare suplimentare , care merită atenţie deosebită, pentru realizarea investigaţiei sînt

memoriile şi lucrările istorico-publicistice ale politicienilor şi oamenilor de cultură,

contemporani ai evenimentelor precum Al. Boldur [40], Şt. Ciobanu [41], N. Iorga [42],

I. Lupaş [43], C. Stere [44], I. Inculeţ [45], P. Halippa, Iv. Bodiul [46], Iv. Calin [47],

M. Snegur [48], etc.

Valorificarea informaţiei istorice şi juridice din documentele de arhivă şi din cele

publicate ne-a oferit posibilitatea să elucidăm procesul de durată, controversat al

construcţiei naţional-statale din Moldova, să fundamentăm documentar analiza

evenimentelor, ce s-au produs de-a lungul timpului.

Scopul şi obiectivele. În acest context, şi pornind de la concepţia respectivă a

statalităţii naţionale moldoveneşti, prezenta teză de doctorat nu are un caracter enciclopedic

exhaustiv, ci urmăreşte scopul principal de a studia geneza şi procesul constituirii, evoluţiei

şi consolidării statalităţii naţionale moldoveneşti în epoca contemporană.

Obiectivele de bază ale studiului doctoral, care reies din scopul formulat constau în

următoarele:

- Analiza genezei, constituirii şi evoluţiei procesului naţional-statal în Moldova;

- Studierea şi elucidarea procesului continuităţii statalităţii naţionale moldoveneşti, în

scopul demonstrării tradiţiilor istorice şi naţionale în domeniul construcţiei naţional-statale

în Moldova contemporană;

- Elucidarea etapelor de renaştere a statalităţii moldoveneşti în epoca contemporană

(1917-1991);

- Evidenţierea rolului Marilor Puteri internaţionale (factorului extern) în evoluţia

statalităţii moldoveneşti pe aprcursul secolelor XIX-XX;

- Analiza caracteristicilor istorice şi juridice ale procesului naţional de constituire şi

dezvoltare a Statului Moldova, aducerea unei noi contribuţii la cultivarea patriotismului şi

promovarea valorilor naţionale în casa noastră comună – Republica Moldova.

10

Cadrul cronologic al tezei de doctorat include perioada secolului XX, dar cu

premisele istorice din epocile anterioare. Acest spaţiu cronologic amplu este determinat de

necesitatea evidenţierii premiselor istorice ale creării Statului Moldovenesc, geneza lui şi

evoluţia continuă în hotarele sale teritoriale.

Limita cronologică iniţială marchează începuturile apariţiei statalităţii moldoveneşti în

epoca medievală, care a evoluat dramatic în epoca modernă, a renăscut şi s-a consolidat în

epoca contemporană cu începere din anul 1917. Durata considerabilă a spaţiului de timp

studiat este cauzată de vicisitudinile istoriei, care, şi pe parcursul secolului al XX-lea, au

determinat diverse forme ale statalităţii naţionale. Limita temporală finală a prezentei teze

este condiţionată de finisarea procesului de consolidare a Republicii Moldova independente,

de făurire a statului democratic de drept după anul 1991.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. În context metodologic, la elaborarea

prezentei lucrări, s-a aplicat un integru complex de metode teoretice, care au permis

investigarea problemei propuse, pe calea trecerii de la universal la naţional şi local.

Permanent ne-am condus de regula conform căreia orice ştiinţă are un domeniu propriu de

cercetare, utilizînd, pentru investigarea problemei abordate, metode şi procedee generale şi

specifice ştiinţelor socio-umanistice.

În acest context metodologic, s-au valorificat şi utilizat în mod constructiv diverse

metode de bază, inclusiv:

- istorică – în scopul determinării perioadelor de manifestare a continuităţii statalităţii

naţionale ca proces istoric;

- cronologică – în scopul analizei şi prezentării consecutivităţii evenimentelor şi faptelor

istorice în succesiunea lor, atît în spaţiu, cît şi în timp;

- etnografică – în studierea fenomenelor legate de devenirea unei colectivităţi naţionale ca

element autonom, a provenienţei etnografice şi etnologiei acestui fenomen;

- sincronistică – atunci când se studiază paralel acte scrise şi evenimente tematice, pe care le

întâlnim, în acelaşi timp, în spaţii geopolitice şi spirituale deosebite la popoare diferite.

De asemenea în cadrul investigaţiei efectuate în mod creativ au fost aplicate diferite

metode de cercetare: analitică, sistemică, instituţională, analiză comparativă şi sinteză,

deducţie şi inducţie.

Teza de doctorat este axată pe următoarele principii de bază ale cercetării ştiinţifice:

11

- istorismul, care permite evidenţierea legităţilor evoluţiei statalităţii naţionale de-a

lungul secolelor;

- obiectivitatea, care cere o evidenţă completă a factorilor ce influenţează dezvoltarea

continuă a sistemului statal, aspectele lui de bază, istorico-juridice şi condiţiile istorice ce o

generează; unitatea logicului şi istoricului, ce necesită îmbinarea studiului istoriei

obiectului supus investigaţiei proceselor social-politice, cu teoria şi cu perspectivele

dezvoltării;

- unitatea logicului şi istoricului, ce necesită îmbinarea studiului istoriei, obiectului

supus investigaţiei proceselor social-politice, cu teoria şi perspectivele dezvoltării.

Astfel, în ansamblul ei, teza se bazează pe principiul problematic, fiind analizate şi

elucidate, în calitate de probleme de bază, diferite aspecte ale istoriei construcţiei naţional-

statale.

Inovaţia ştiinţifică a lucrării. Caracterul inovator al studiului propus rezidă în

realizarea oportunităţii de a construi un tablou integru al principalelor fenomene sociale şi

procese istorice din contextul genezei, constituirea şi evoluţia statalităţii naţionale în

Moldova, îndeosebi în epoca contemporană. Originalitatea investigaţiei constă în efectuarea,

pentru prima dată într-o lucrare de acest gen şi în context integrator în plan istorico-

problematic, a unei analize sistemice privind crearea premiselor istorice şi a condiţiilor

social-politice pentru apariţia diverselor forme de statalitate moldovenească în epoca

contemporană.

Teza fundamentează conceptul despre existenţa a trei etape de renaştere şi evoluţie a

statalităţii moldoveneşti în epoca contemporană: prima Republică Moldovenească

(1917-1918), a doua Republică Moldovenească (1940-1991), a treia Republică

Moldovenească (1991- pînă în prezent).

Vom mai menţiona, că în efectuarea investigaţiilor, privind studierea problemei în

cauză, s-a ţinut cont de adevărul că istoria susţine mersul înainte a popoarelor pe calea

civilizaţiei, propagă pacea şi propăşirea întregii umanităţi.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea ştiinţifică a lucrării

este determinată de concluziile şi recomandările elaborate de autor, care demonstrează

continuitatea statalităţii moldoveneşti, legitimitatea începînd cu 2 decembrie 1917 a statului

12

Republica Moldova, ca purtător direct al tradiţiei naţionale moldoveneşti, ce are ca suport

istoria, cultura şi spiritualitatea Moldovei medievale şi moderne.

Autorul tezei recomandă să fie anulată Hotărîrea Sovietului Suprem al RSS Moldova

Cu privire la Avizul comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-

juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din

23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord

(Nr. 149-XII din 23 iunie 1990), care pune la îndoială temeiurile istorice şi politice ale

statului moldovenesc contemporan, alimentează în ţara noastră spiritele iredentiste şi

tendinţele separatiste.

Analiza, totalurile şi concluziile, obţinute în rezultatul studiului efectuat, pot completa

arsenalul factologic şi al cercetărilor în domeniu, oferind savanţilor posibilitatea abordării

tematicii respective în noi lucrări ştiinţifice despre istoria Republicii Moldova.

Studiul realizat este unul de sinteză în problematica dată şi poate servi drept sursă

bibliografică şi metodologico-didactică pentru practicieni în procesul pregătirii studenţilor şi

masteranzilor la facultăţile de istorie, drept, politologie, pedagogie, jurnalistică.

Lucrarea va fi, pentru publicul larg de cititori, o sursă informaţională importantă despre

principalele probleme ale procesului istoric de constituire şi consolidare a statalităţii

moldoveneşti în epoca contemporană.

Concluziile rezultate din cercetările efectuate pot fi utilizate de către politicieni şi lideri

ai organizaţiilor nonguvernamentale pentu acţiuni practice, care au ca obiectiv

consolidarea statalităţii Republicii Moldova, promovarea imaginii şi intereselor ţării noastre

pe arena internaţională.

Structura şi volumul tezei de doctorat. Lucrarea este compusă, în context structural,

din introducere, patru capitole tematice segmentate în 14 paragrafe, încheiere cu sinteza

rezultatelor obţinute, concluzii şi recomandări, referinţe şi bibliografie, rezumate în limbile

moldovenească, rusă şi engleză. Volumul tezei constituie opt coli de autor.

Aprobarea rezultatelor obţinute. Concluziile, tezele fundamentale ale disertaţiei şi

concepţiile principale formulate în lucrare reprezintă rezultatul cercetărilor realizate de autor

pe parcursul mai multor ani.

13

În anul 2005 tezele principale şi rezultatele obţinute în cadrul investigaţiei au fost

expuse într-o monografie integră – „Statalitatea poporului moldovenesc: Aspecte istorico-

juridice” [49], reeditată în anul 2006 şi în limba rusă [50].

Tezele respective au fost aprobate în cadrul unor Conferinţe ştiinţifice internaţionale şi

republicane, precum: Conferinţa ştiinţifică internaţională organizată de către Academia de

Ştiinţe a Moldovei la 22 august 2006 la tema „15 ani de independenţă a Republicii

Moldova”, Conferinţa ştiinţifică republicană cu genericul „Republica Moldova - Casa

noastră comună” (21 august 2006), Conferinţa ştiinţifică internaţională „Anul 1917 în

destinul popoarelor din Europa de Sud - Est” (16 iunie 2007), Cercetarea universitară în

secolul XXI: Provocări şi perspective (13-17 octombrie 2007) etc.

Rezultatele studiului de doctorat, în ansamblu, şi-au găsit reflectare în 9 lucrări

ştiinţifice publicate în Republica Moldova.

14

CAPITOLUL I

GENEZA ŞI EVOLUŢIA STATALITĂŢII MOLDOVENEŞTI

§ 1. Constituirea şi consolidarea statului Moldova

Analiza surselor istorice cunoscute pînă în prezent, începînd cu primul document

păstrat pentru posteritate, care a fost emis de cancelaria domnească a Ţării Moldovei (scris

în limba latină şi semnat la 1 mai 1384 în Hîrlău de către domnitorul Petru I Muşat),

demonstrează cert, că geneza statalităţii moldoveneşti ţine de formarea la confluenţa

secolelor XIII – XIV a statului medieval Moldova. Acest fenomen istorico-politic şi juridic

are loc în anul 1359, cînd domnitorul Bogdan I, împotrivindu-se cu forţe militare dominaţiei

Regatului Ungar, obţine suveranitatea Ţării Moldovei. În anul 1365 regele ungar este nevoit

să recunoască independenţa Ţării Moldovei.

Primele istorii ale Moldovei – Cronicele moldo-slavone din sec. XV, confirmă că

anume anul 1359 este anul formării statului – Ţara Moldovei.

Sursele documentare, creaţia populară orală aduc numeroase dovezi că numele

Moldova, moldovenii erau cunoscute în perioada anterioară formării statului moldovenesc.

D. Cantemir considera că la constituirea statului moldovenesc „moldovenii... s-au

întors din Maramureş în ţara lor de mai înainte” [1, p. 88-89]. În „Hronicul vechimei

romano-moldo-vlahilor”, ilustrul savant şi domnitor afirmă: ”Iar numele ţării marturi ni sînt

istoricii străini, că încă şi mai denainte de Traian, cînd trăia pe aceste locuri dachii, o parte

din Dachia s-au fost chemat Molis-davia, adecă Davia moale, şi mai multe cetăţi într-însa a

căror numere mai mult se sfîrşia în Davia sau Dava” [2, p. 471].

Mărturii documentare despre Moldova şi moldoveni, despre începuturile statalităţii

moldoveneşti la est de Carpaţi din secolele XIV-XV se află în arhivele patriarhiei

constantinopolitane, în cele din Cracovia, Varşovia, la cronicarii ruşi, poloni, bavarezi ş.a.

Însă „cele mai vechi menţiuni despre Ţara Moldovei se găsesc inserate în documentele

emise de Cancelaria regală a Ungariei la 20 martie 1360 (Terra Moldauana) şi 2 februarie

1365 (Terra Moldvana)”[3, p. 53].

Aceste documente demonstrează elocvent evenimentul constituirii Moldovei ca stat

independent prin activitatea voievodului Bogdan şi a oştenilor („pămîntenilor”) moldoveni.

15

Recunoaşterea internaţională a Moldovei, începută de Ungaria, devine evidentă după

1371, cînd, cu ajutorul Papei Grigore al XI-lea şi al lui Carol al IV-lea, Împăratul Sfîntului

Imperiu Roman, la Siret în detrimentul Ungariei şi Poloniei, deschide o episcopie romano-

catolică [4 p.72]. Avînd recunoaşterea Sfîntului Imperiu Roman, în scurt timp, Moldova îşi

îmbunătăţeşte relaţiile cu Polonia, capătă autoritate în faţa Ungariei.

La 1386 Domnia Ţării Moldovei avea anumite relaţii cu Dmitrii Donskoi – conducător

al Statului Rus (Moscoviei). Moldova de acum la 1392 avea recunoaşterea Munteniei. În

acel an domnitorul Petru I Muşat este rugat să fie mediator între Muntenia şi Polonia...

Cu toate acestea, o parte din istoriografia modernă şi contemporană, îndeosebi cea

românească, pune la îndoială existenţa moldovenilor ca popor, neagă cu insistenţă procesul

multisecular de evoluţie a statalităţii suverane a Moldovei. Conform acestor opinii

nefondate, Moldova istorică nu a fost stat, ci doar o feudă teritorială românească, populaţia

căreia în anii 1600, 1859 şi în 1918 şi-a demonstrat voinţa de unire cu toţi românii din Ţara

Românească şi Transilvania într-un stat unic, România. În acest context, cînd mitul domină

realitatea obiectivă, este primordial a analiza istoria statalităţii moldoveneşti, folosind

principiile metodologice ale ştiinţei istorice şi ale celei juridice.

Cuvîntul „stat” provine din latinescul „status”, care se traduce stabil, permanent. La

începutul veacului al XVI-lea, Niccolo Machiavelli îl foloseşte în cartea sa „Principele”

(1515), chiar în prima frază a cărţii, cînd spune: „Toate statele, toate stăpînirile care au avut

şi au putere asupra oamenilor au fost şi sînt fie republici, fie principate” [5, p. 11].

Statul este societatea organizată din punct de vedere politic. Apărut cu aproape 6

milenii în urmă, el este principalul instrument al conducerii sociale. Potrivit teoriilor

tradiţionaliste (apărute în sec. XVI-XIX), statul este alcătuit din trei elemente: poporul,

teritoriul şi puterea publică exercitată suveran.

Mai tîrziu, în perioada creării statelor naţionale, statul-naţiune era caracterizat prin

existenţa comunităţii etnice, limbă comună, teritoriul şi o memorie istorică comună.

În epoca contemporană majoritatea savanţilor îi atribuie statului 5-6 elemente de bază:

1. Puterea publică;

2. Populaţia;

3. Teritoriul (hotarele);

4. Adoptarea şi aplicarea legislaţiei;

5. Suveranitatea;

16

6. Sistemul fiscal-vamal.

Mai mulţi cercetători contemporani consideră sinonime noţiunile de naţiune, stat,

popor. „Naţiunea” în versiunea lui E. J. Hobsbawm este ansamblul cetăţenilor a căror

suveranitate colectivă se instituie ca stat şi care este expresia lor politică [6, p. 21].

În contextul doctrinelor tradiţionaliste şi contemporane despre stat şi naţiune, Moldova

istorică a avut toate caracteristicile unui stat feudal distinct, a cărui populaţie de bază au fost

moldovenii, purtătorii limbii, culturii, mentalităţii şi memoriei istorice moldoveneşti.

Statalitatea moldovenească s-a consolidat îndeosebi pe parcursul sec. XIV-XV. Încă în

perioada lui Bogdan I întemeietorul Moldovei (1359-1365), a fost întărită oastea şi hotarele

ţării. Din timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391) s-a păstrat primul document emis de

cancelaria domnească, care confirmă existenţa drumurilor comerciale. Petru I Muşat a bătut

primii bani ai Ţării Moldovei – groşi de argint emişi în două valori, care au ajuns să circule

şi în afara graniţelor Moldovei. Petru I Muşat se autointitulează „Dux terre Moldaviae” –

adică conducător suprem al Moldovei. Domnind 16 ani (1375-1391), Petru I Muşat readuce

Moldovei regiunea cuprinzînd cetăţile Hotin, Ţeţina, Hmeliov, stăpîneşte Cetatea Albă,

mută reşedinţa domnească la Suceava, care devine capitală a Moldovei. Pe timpul domniei

lui Petru I Muşat, capul de zimbru devine stemă a Moldovei.

În timpul domniei lui Roman-voievod (1391-1394), apare o gramotă scrisă pe

pergament în limba slavonă, care devine limba cancelariei Moldovei pînă în a doua jumătate

a sec. XVI. O însemnătate mare pentru consolidarea tînărului stat moldovenesc a avut

domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Domnitorul a statornicit şi întărit hotarele

Moldovei de la Ceremuş pînă la limanul Nistrului, de la Milcov pînă la Hotin, a îmbunătăţit

structura instituţiilor de administrare a ţării. În gramotele domneşti semnate de Alexandru

cel Bun sînt atestaţi, pentru prima oară, dregătorii de curte: postelnicul, comisul, spătarul,

clucerul. De asemenea pentru prima oară este pomenit „ţinutul” – unitate administrativ-

teritorială caracteristică numai Moldovei. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun,

Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut caracterul canonic al Mitropolitului Moldovei.

Scaunul mitropolitan al Moldovei se permută la Suceava. Alexandru cel Bun a contribuit

esenţial la dezvoltarea economică a Moldovei, stimulînd relaţiile comerciale cu Polonia,

Transilvania, etc.

Cu cît mai mult se afirma în istorie Statul Moldovenesc, cu atît mai evident se

manifestau tendinţele Ungariei şi ale Poloniei de a supune ţara moldovenilor. În aceste

17

condiţii, în anul 1404 Alexandru cel Bun depune jurămînt de vasalitate regelui polon

Wladislaw al II-lea Iagello. Omagiul este semnat şi depus de către Alexandru cel Bun, nu

numai în numele „tuturor boierilor moldoveni”, ci şi în numele „pămîntenilor moldoveni”,

afirmînd, şi pe această cale, numele poporului care a întemeiat şi a dat denumirea Ţării

Moldovei – al moldovenilor. Această mărturie documentară făcută de domnitorul

moldovenilor, dovezile scrise din actele cancelariei regale ungare, din cronicile ungureşti

confirmă concluzia istoricului român A. Armbruster, că în jumătatea a doua veacului XIV

şi la începutul secolului al XV-lea „Terminologia etnică (în primul rînd, etnonimul

moldoveni – moldavos, moldavanos, усе бояре молдавсцыи, земляны молдавские – Aut.)

şi cea politico-geografică (Moldova, Terre Moldavie, Земля Молдавская)... a intrat în

formele ei esenţiale în conştiinţa europeană odată cu întemeierea statului feudal

Moldova...”[7, p. 259].

Conturînd înfiriparea formelor instituţionale îndeosebi administrative, este de

menţionat că în Moldova statul însemna domnia – instituţie politico-administrativă, în frunte

cu un domnitor şi cu structurile (dregătorii) subordonate lui, cu ajutorul cărora se asigura

funcţionarea vieţii sociale pe teritoriul dintre Carpaţi, rîul Milcov şi Nistru şi din munte

(Carpaţii Nordici) pînă la mare (Marea Neagră).

„Domnitorii Moldovei, - afirma D. Cantemir, - nu erau nici unuia (dintre principii

creştini) mai prejos în privinţa puterii şi dreptului pe care-l aveau asupra supuşilor săi”

[1, p. 123-125]. Domnitorul Moldovei era nu numai capul statului, ci şi şeful administraţiei:

numea sau destituia marii dregători, numea cîrmuitorii ţinuturilor, pîrcălabii cetăţilor,

vornicii Ţării de Sus, Ţării de Jos.

Un institut aparte în ierarhia Ţării Moldovei era Sfatul Domnesc (divanul), care, în

diferite documente, se numeşte rаdа. Adunarea ţării în Moldova este menţionată pentru

prima oară în documente la 25.06.1441. În Moldova ea se convoca numai în momentele

cruciale, de însemnătate covîrşitoare pentru destinul Statului Moldovenesc.

Titlul de voievod înseamnă că domnitorul Moldovei era comandantul suprem al

armatei. El organiza planul de luptă, conducea oastea la luptă, participa nemijlocit în bătălii.

Domnitorul era făuritorul şi promotorul politicii statului: aplana conflictele cu vecinii,

încheia tratate de alianţe, declara război sau declanşa expediţii de răspuns. Numai

domnitorul semna actele Cancelariei de Stat, semna şi depunea acte omagiale de vasalitate.

Însă cu toată puterea supremă ce o avea, domnitorul Moldovei semna documentele emise de

18

cancelaria domnească, mai ales, cele externe, cu învoirea boierilor, asigurîndu-se de credinţa

lor. Aceşti dregători, mari şi mici, alcătuiau Curtea Domnească a Moldovei, Aparatul de

Stat, dintre care Domnitorul alegea Sfatul Domnesc, constituia Cancelaria de stat a

Moldovei. Dintre cei mai de nădejde şi apropiaţi, domnitorul numea pîrcălabii.

D. Cantemir precizează: „La Hotin, Cernăuţi, Suceava, Neamţ şi Soroca, Roman,

Crăciuna, Orhei, Chilia, Cetatea Albă sînt doi pîrcălabi, fiindcă acestea sînt cetăţile cele mai

de seamă ale Moldovei”[1, p. 257]. În unele ţinuturi de margine ale Moldovei şi anume în

Putna, Tecuci, Hotin, Neamţ, Cernăuţi, Soroca, pîrcălabii erau numiţi starosti, „după

modelul dregătorilor asemănători din Polonia” [8, p. 257]. Una din cele mai însemnate

dregătorii ale Moldovei pînă în epoca modernă a fost cea de hatman. Membru al Sfatului

Domnesc, hatmanul, avea funcţia de pîrcălab şi portar al Sucevei (şeful garnizoanei cetăţii

de scaun), fiind, mai tîrziu, şi comandantul forţelor armate ale Moldovei.

Din punct de vedere administrativ-teritorial, Statul Moldovenesc, începînd cu anul

1436 se subdiviza în Ţara de Jos şi Ţara de Sus, acestea – în ţinuturi, ţinuturile aveau în

subordonare ocoale, care cuprindeau cîteva sate şi slobodzii.

Structurile administraţiei de stat din Moldova istorică (în hotarele ei tradiţionale în

spaţiul de timp dintre anii 1359-1862) erau reprezentate de următoarele autorităţi: Instituţia

domniei cu caracter eligibil-ereditar (cunoscînd periodic şi formele specifice de domnie prin

asociere sau sub tutelă), Sfatul domnesc ca organ central executiv şi Marea Adunare a Ţării,

fiind în anumite perioade o formă de autoritate reprezentativă. La nivel local interesele

Statului Moldova erau reprezentate de structurile administraţiei locale, inclusiv: în mediul

rural – de jude (vataman), ales de săteni şi Sfaturile „oamenilor buni şi bătrîni” (asistate în

localităţile private de reprezentantul proprietarului intitulat vornicelul satului), în mediul

urban (tîrguri sau oraşe) – consiliile respective reprezentate de un şoltuz (preşedinte) şi 12

pîrgari, care erau asistate de reprezentantul domnitorului, numit vornicul de tîrg. Cele 23 de

ţinuturi ale Moldovei erau administrate de consiliile ţinutale. Este de menţionat, că în

Moldova localităţile urbane în evul mediu erau considerate proprietate domnească.

Începînd cu numeroasele expediţii armate ale lui Ludovic I de Anjou, regele Ungariei,

întreprinse în anii 1358 – 1359, care urmăreau „reîntoarcerea Ţării noastre Moldovene” sub

sceptrul unguresc, pînă la începutul veacului al XIX Moldova şi moldovenii au înfruntat mai

mult de 149 de invazii.

19

Anume în urma năvălirilor din diferite direcţii, în luptele necontenite pentru apărarea

vetrei strămoşeşti, moldovenii, mai ales, pe vremea domniei lui Ştefan al III-lea cel Mare,

au înscris pe vecie, după aprecierea multor autori străini, numele poporului şi al Statului

Moldovenesc în istoria multiseculară a Europei. Mărturiile istoricilor străini, cronicile

moldo-slavone, ecourile evenimentelor din Moldova, ajunse în ţări îndepărtate confirmă

concluzia marelui scriitor moldovan Mihail Sadoveanu: „N-a fost neam mai lovit, care să se

apere cu o mai cumplită îndîrjire... Şi moşii noştri, ca şi ai răzeşilor şi mazîlilor de astăzi

de la Soroca, Orhei ori Lăpuşna s-au luptat şi au murit, ştiindu-se moldoveni în ţara

lor” [9, p. 12, 17].

Chiar de la începuturile Statului Moldovenesc, Europa întreagă, de la Roma pînă la

Moscova, a aflat şi a recunoscut cu respect Statul Moldovenesc, a auzit de apărătorii lui –

moldovenii. Anume „În acele vremi – de veac al XIV-lea şi-a făcut apariţia un stat de mare

faimă în vecinătate cu Lituania... Este vorba de începutul Statului Moldovenesc, condus de

voievozi, ale căror nume aproape că nu le cunoaştem pînă la Ştefan cel Mare, care a cutezat

să ridice spada împotriva straşnicului Mahomed al II-lea şi care, prin strălucitele sale

biruinţi asupra numeroaselor ordii turceşti, a înscris numele său în Istoria Iluştrilor Eroi...

Cu bărbăţie la primejdii, cu tărie la nenorociri, modest în clipele de noroc, el a stîrnit

mirarea regilor şi noroadelor, cu mijloace mici făurind fapte măreţe” [10, p. 109]. Aceste

cuvinte despre Moldova şi Ştefan cel Mare, sînt ale renumitului istoric rus N. Karamzin.

Domnitorul Ştefan cel Mare simbolizează libertatea şi independenţa Moldovei. Venit

la domnie în 1457, el a depus eforturi pentru consolidarea statului: a întărit puterea

domnească, a fortificat armata moldovenească şi sistemul de apărare a ţării, construind mai

multe cetăţi cu ziduri din piatră. Domnitorul a acordat o deosebită atenţie funcţionării

administraţiei centrale şi locale a statului.

„Urmărind orînduirea, administrarea Moldovei, succesiunea dregătorilor după

documentele Cancelariei Statului, se evidenţiază clar statornicia instituţiilor domniei şi a

dregătorilor. Activitatea neîntreruptă – decenii în şir, a marilor dregători ai lui Ştefan

Voievod pare să fie unică pe plan european” [11, p. 106].

Domnitorul a purtat grijă întăririi şi înfloririi Bisericii Ortodoxe din Moldova. În

timpul domniei sale au fost construite şi reconstruite cele mai multe biserici şi mănăstiri

moldoveneşti precum: Mănăstirea Putna, mănăstirea Voroneţ, mănăstirea Bogdana,

Căpriana, bisericile din Pătrăuţi, Milişeuţi, Sf. Ilie de lîngă Suceava, Sf. Ioan din Vaslui,

20

Sf. Nicolai Domnesc din Iaşi, Sf. Gheorghe din Hîrlău, bisericile din Borzeşti, Războieni,

Piatra, Dolheşti, Dorohoi. Toate aceste lăcaşuri sfinte mai păstrează şi astăzi specificul

stilului moldovenesc de arhitectură şi pictură.

O atenţie deosebită a acordat domnitorul întăririi sistemului de apărare a Ţării

Moldovei, care, în acele timpuri, era alcătuit din 9 cetăţi. Ştefan cel Mare a reconstruit din

piatră zidurile cetăţilor Suceava, Neamţ, Cetatea Albă, Orhei, Hotin. A ridicat din temelii

cetăţile Chilia şi Cetatea Nouă.

Pentru apărarea patriei sale Moldova, Ştefan cel Mare a purtat mai mult de 40 de

războaie. A ratificat tratate de pace sau de suzeranitate cu suveranii Poloniei, cu regele

Ungariei Matei Corvin, cu sultanul turc Baiazid al II-lea, a făcut alianţe cu Marele duce al

Lituaniei Alexandru, cu Marele cneaz moscovit Ivan al III-lea, a corespondat cu Uzun-

Hassan, şahul Persiei, cu papa Sixt al IV-lea, a mediat relaţiile dintre Lituania, Polonia şi

Rusia, s-a adresat regelui Poloniei (13.07.1471) să potolească intervenţiile războinice ale lui

Radu cel Frumos, domnul Valahiei, în Moldova, a îndemnat pe Alexandru, mare duce al

Lituaniei, să aibă bune relaţii cu cneazul moscovit; în repetate rînduri şi pe diferite căi

informează suveranii europeni despre pericolul tot mai mare ce se abate asupra lumii

creştine din partea Porţii Otomane, cerînd ajutor, chemînd la unirea eforturilor pentru

apărarea Moldovei, care este „poarta creştinităţii” (porta della christianita). Din această

scurtă enumerare se vede cît de largi şi intense, cît de însemnate erau raporturile

internaţionale ale Moldovei, prin intermediul cărora Ştefan cel Mare se străduia să protejeze

independenţa ţării sale.

Statul Moldovenesc a avut resurse modeste, pe care însă le compensa prin hărnicie în

vreme paşnică, prin bărbăţie la mari cumpene. La 1484 otomanii şi valahii rup din moşia

Statului Moldovenesc Chilia şi Cetatea Albă şi dau „în arendă” tătarilor Basarabia, adică

Bugeacul – pămînturile moldoveneşti de la Marea Neagră pînă la linia de hotar Tighina –

Leova... La 1538 Tighina (şi 12 sate din preajmă) devine raia a turcilor, rebotezată de ei

Bender. În acelaşi an se instaurează dominaţia politică otomană asupra Moldovei... Aceasta

s-a întîmplat în timpul domniei lui Petru Rareş, un fiu „din flori” al lui Ştefan cel Mare

înscăunat de boieri la 1527. Conjunctura politică în jurul Moldovei, în timpul primei domnii

a lui Petru Rareş (1527-1538), era foarte complicată. Poarta Otomană era în apogeul puterii

sale, năzuind să-şi supună Moldova. Neînţelegerile cu Polonia din cauza Pocuţiei, au

devenit motiv pentru declanşarea războiului. Din stepele est-nistrene în permanenţă

21

ameninţau tătarii. După 1530 Moldova duce mai multe bătălii cu polonezii, tătarii, turcii.

Petru Rareş respinge pe tătari la Ştefăneşti, încheie în curînd o înţelegere cu polonezii. Dar

în toamna anului 1538 otomanii jefuiesc Moldova, cuceresc chiar capitala ei – Suceava.

Petru Rareş se retrage în Transilvania.

Deşi a domnit în două rînduri (1527-1538, 1541-1546) în vremuri tulbure, de mare

cumpănă pentru Ţara Moldovei, Petru Rareş a fost nu numai „unul din puţinii domnitori ai

Moldovei din secolul XVI, care a luptat cu atîta perseverenţă pentru neatîrnarea ţării” [12, p.

182], ci şi un ctitor de monumente de cultură de o excepţională originalitate, unice, care au

statornicit Statul Moldovenesc în circuitul universal de valori, afirmînd potenţele creatoare

ale poporului moldovenesc. Pictura exterioară moldovenească de pe bisericile Moldovei

istorice sînt o creaţie a vremii lui Petru Rareş.

La 1574 ridică populaţia Moldovei la luptă cu Poarta Otomană viteazul domnitor Ioan

Vodă cel Viteaz. Adunînd o armată mare, el, în cîteva rînduri, biruie pe otomani şi pe aliaţii

lor valahi. În urma unui complot al boierilor este trădat şi ucis mişeleşte de turci. Armata

moldovenească decapitată este de asemenea măcelărită.

În anul 1634 domnitor al Moldovei a devenit Vasile Lupu. În anii grei de domnie

voievodul a modernizat sistemul judiciar al Moldovei. Datorită insistenţei sale Ţara

Moldovei a trecut de la dreptul cutumiar – „obiceiul pămîntului”, la cel scris. „Pravila lui

Vasile Lupu” este primul cod moldovenesc de legi, alcătuit în baza prelucrării normelor de

drept romano-bizantine.

Vasile Lupu a ctitorit faimoasele biserici: Trisfetitele (Trei Ierarhi, 1637-1639),

mănăstirea Golia (1650-1653) din Iaşi – vestigii de artă de rezonanţă europeană. Cu ajutorul

mitropolitului Kievului, Petru Movilă, a deschis în Moldova prima tipografie.

Devenit domn al Moldovei la vîrsta de 40 de ani, Vasile Lupu s-a dovedit a fi şi un

diplomat iscusit. În pofida statutului juridic al Moldovei, acest domn a depus eforturi

deosebite pentru a se afirma ca un adevărat monarh, confirmînd, în mare măsură, prenumele

de Vasile – Basileu – „împărat”.

Cu toate că limba moldovenească pătrunde în cancelaria domnească a Moldovei pe

vremea domniei lui Petru Şchiopul (1582-1591), abia în perioada lui Vasile Lupu apare

prima Istorie a Moldovei în limba moldovenească – Letopiseţul Ţării Moldovei al lui

Grigore Ureche. Anume în această epocă apare primul studiu de lingvistică moldovenească

22

– capitolul Pentru limba noastră moldovenească din Letopiseţul pomenit, care este primul

studiu de filologie est-romanică în general.

În veacul XVII se afirmă definitiv, întîi de toate în scrierile istorice, filosofice ale lui

Gr. Ureche, M. Costin, concepţia luptei pentru obţinerea independenţei Ţării Moldovei,

căzute sub dominaţia politică a otomanilor în 1538. Pentru atingerea acestui scop, se

impunea în mod imperios consolidarea întregii societăţi moldoveneşti, inclusiv a marii

boierimi, a curţii domneşti, a tuturor structurilor statului în jurul ideii de libertate şi

neatîrnare.

O pagină importantă în istoria statului moldovenesc medieval a fost domnia lui D.

Cantemir (1693, 1710-1711). În scurta perioadă de domnie, D. Cantemir a ridicat Moldova

la luptă pentru independenţă, stabilind o alianţă antiotomană cu Petru I, Ţarul Rusiei.

Preocupările principale erau legate de situaţia internă a ţării, de fortificarea armatei

moldoveneşti. D. Cantemir a făcut eforturi pentru consolidarea instituţiei domneşti şi

eliminarea neînţelegerilor din Divanul boieresc al Moldovei.

Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părţi, la Luţk, la 13 aprilie 1711, este

întocmit un tratat de alianţă. În primul articol se stipula că ţarul ia „sub oblăduire” pe domn

şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpînirii otomane, Moldova va înceta să plătească

tribut şi alte dări Porţii. Se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de pînă la

instaurarea dominaţiei politice otomane. În continuare, se arăta că Moldova urma să treacă

sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu

se amestece în treburile lui interne.

Bătălia decisivă contra turcilor a avut loc la 8-9 iulie 1711, lîngă satul Stănileşti de pe

Prut. Aici oastea turco-tătară, cu un efectiv de 200 mii de ostaşi, încercui armata ruso-

moldovenească, care număra ceva mai mult de 40 de mii şi care se pomeni în scurtă vreme

într-o situaţie critică.

Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova, luînd drumul pribegiei spre Rusia. În urma lui,

turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf distrugător. Cetatea Hotinului este transformată în raia

turcească.

Dimitrie Cantemir este apreciat ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai

civilizaţiei moldoveneşti din toate timpurile – un adevărat creator genial, care ne-a lăsat

drept moştenire valori de prim rang. Forţa sa creatoare s-a manifestat cu aceeaşi putere şi

intensitate în diverse domenii ale cunoaşterii ştiinţifice, cum ar fi: istoria, literatura,

23

etnografia, muzica, teologia, orientalistica, filosofia, logica, geografia, cartografia ş.a.

Dimitrie Cantemir a fost un savant de formaţie enciclopedică; este autorul unui şir de

lucrări pe teme de istorie şi filosofie. Printre acestea pot fi enumerate: „Istoria Ieroglifică”,

„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, „Descrierea Moldovei”, „Viaţa lui

Constantin Cantemir” ş.a. Dintre acestea prezintă o valoare istorică deosebită „Hronicul

vechimii a romano-moldo-vlahilor”, în care autorul încearcă să prezinte o istorie exhaustivă

a moldovenilor din antichitate pînă în sec. al XIII-lea, şi „Descrierea Moldovei”, care este o

lucrare de concepţie modernă, cu conţinut enciclopedic, în care autorul încearcă să-i

prezinte cititorului european ţara sa de origine sub toate aspectele. Tratatul este ilustrat cu o

originală hartă geografică a Moldovei. În această lucrare, Dimitrie Cantemir, pentru prima

dată, din punct de vedere ştiinţific, cercetează evoluţia instituţională „a sistemului de

guvernare al Statului Moldovenesc, a dreptului moldovenesc..., militînd hotărît şi

consecvent pentru un stat autoritar în Moldova” [13, p. 81-82 ].

Savantul domnitor este împotriva drepturilor şi privilegiilor tagmei boiereşti, care

întotdeauna a uneltit împotriva domniei şi ţărănimii. În „Descrierea Moldovei”, cercetătorul

D. Cantemir îşi bazează argumentele sale despre stat pe tradiţia Moldovei. El îşi intitulează

un capitol al lucrării „De forma Respublicae Moldavicae” (Despre organizarea Statului

Moldovenesc). Pentru această operă istorico-enciclopedică precum şi pentru alte scrieri

nemuritoare, devine membru al Academiei din Berlin. Astfel, D. Cantemir este primul

conducător al Statului Moldovenesc, care a dus faima moldovenilor şi ştiinţei moldoveneşti

în lume.

După retragerea domnitorului D. Cantemir în Rusia, Poarta Otomană instalează în

Moldova un regim turco-fanariot. Moldova este obligată să plătească tribut anual şi diverse

dări pentru sultan. „Instrumentul principal al acestui sistem era dreptul sultanului de a numi

domnitorul” [14, p. 53]. În respectiva perioadă Moldova a fost supusă unui proces de

grecizare, care a afectat limba şi tradiţiile moldovenilor. Abuzurile fiscale şi limitarea unor

drepturi sociale au provocat revolte şi răscoale împotriva domnitorilor fanarioţi. Este de

menţionat că unii domnitori numiţi de Poartă au efectuat reforme pentru întărirea Statului

Moldovenesc. Astfel, reformele efectuate de domnitorul Constantin Mavrocordat au avut ca

efect întărirea aparatului de stat. Ţinuturile erau administrate de ispravnici, în fiecare ţinut

exista cîte un steag de slujitori cu atribuţii represive. Slujbaşii statului erau plătiţi cu lefuri şi

trebuiau să informeze domnia despre activitatea lor. Domnitorul Constantin Mavrocordat a

24

făcut reforme şi în sistemul judiciar al Moldovei. El a mărit numărul judecătorilor, aceştia

fiind obligaţi să examineze litigiile la Curtea Domnească. Mavrocordat este autorul

„Aşezămîntului de Dezrobire”, prin care a eliberat vecinii (ţăranii aserviţi) de abuzurile

boiereşti. Constantin Mavrocordat a susţinut dezvoltarea învăţămîntului şi culturii în

Moldova. A fost iniţiatorul tipăririi primei colecţii de documente istorice din Moldova.

§ 2. Dezmembrarea teritorială şi anihilarea statalităţii Moldovei (1775-1862)

De la înfiinţarea Statului Moldovenesc, acesta a fost supus unor numeroase năvăliri

armate. În secolele XIV-XV aveau interese de dominaţie asupra Moldovei mai multe ţări

vecine. Domnitorii noştri, începînd cu secolul XV, au fost nevoiţi permanent să manevreze,

încheind alianţe de vasalitate cu Ungaria, Polonia, mai tîrziu, cu Poarta Otomană. După

moartea lui Ştefan cel Mare, începînd cu anul 1538, Moldova nimereşte sub dominaţia

politică turcească. Ţările la vest de Moldova erau de acum supuse Porţii Otomane.

Încercările domnilor moldoveni, pe parcursul sec. XVI-XVII, de a slăbi dominaţia otomană

nu au avut sorţi de izbîndă. La începutul sec. XVII are loc o apropiere strategică a Moldovei

de Polonia, care se lupta cu Poarta Otomană pentru dominaţia în Moldova. Dar încercările

Ţării Moldovei de a slăbi jugul turcesc, cu ajutorul Poloniei, au suferit eşec. De la mijlocul

sec. al XVII-lea, pentru a-şi elibera ţara, boierimea Moldovei îşi îndreaptă privirile spre

Rusia. Moldova încă în timpul domnitorului Petru Rareş, mai apoi a lui Gheorghe Ştefan,

Dimitrie Cantemir, a făcut încercări de a scutura dominaţia otomană cu ajutorul Rusiei.

În anul 1739, în cadrul tratativelor de Pace, Rusia cere Turciei ca Moldova să fie

proclamată independentă sub protectoratul Rusiei. În textul păcii de la Kuciuk-Kainargi din

1774, Rusia şi Turcia au convenit să restabilească în Moldova drepturile boierilor de a alege

domnii. Acest tratat prevedea, de asemenea, restituirea de către Poarta Otomană a teritoriilor

incluse în raiale. Turcia, deşi a convenit asupra acestor stipulări în tratatele ruso-otomane

din această perioadă (sec. XVIII), a ignorat, în mare parte, îndeplinirea lor.

Influenţa Rusiei, deşi crescuse în această zonă a Europei de Sud-est în sec. XVIII, era

totuşi nedorită de imperiul Austro-Ungar.

Pentru a întări alianţa antirusească, Turcia semnează la 4 mai 1775 un tratat cu Austria,

oferindu-i acesteia dreptul de anexare a nordului Moldovei – Bucovina.

Drama anului 1775 constă în faptul că a fost rupt de la Moldova acel teritoriu, de unde

a luat naştere şi s-a întărit Statul Moldovenesc. Imperiul Austro-Ungar anexează o imensă

25

regiune care includea Cetatea de Scaun a Moldovei – Suceava, vechea capitală a Moldovei,

centre de cultură şi spiritualitate moldoveneşti: Mănăstirea Putna – locul de veci al slăvitului

Domnitor Ştefan cel Mare, Mănăstirile Voroneţ, Humor, Bogdana, Suceviţa, Moldoviţa,

Dragomirna, teritorii din bazinul rîului Moldova cu primul centru administrativ-statal Baia.

Poarta Otomană cedează Austriei ilegal aceste pămînturi, fără a avea vreun drept

asupra acestora. Astfel interesele geostrategice ale Austriei şi Turciei au influenţat asupra

soartei Bucovinei. Aici au fost aduşi colonişti germani şi ucraineni pentru a influenţa o

scădere a numărului moldovenilor.

De mare eroism a dat dovadă domnul Moldovei Grigore Ghica al III-lea, ce a condus

ţara între 1764-1767, apoi în 1775-1777. În anul 1775, după încheierea alianţei dintre Turcia

şi Imperiul Austro-Ungar, el se opune cu vehemenţă planului de anexare a nordului

Moldovei – Bucovina, de către Imperiul Austro-Ungar.

În toamna anului 1777 domnitorul Grigore Ghica al III-lea este trădat la Poarta

Otomană. Fiindu-i aflate legăturile strînse cu diplomaţi ruşi, el este mazilit şi decapitat,

pentru că a militat pentru unitatea şi suveranitatea Moldovei.

Astfel, în urmă răscroirii de către otomani şi austro-ungari a spaţiului vital

moldovenesc din 1775, posibilităţile de apărare şi de menţinere a integrităţii Moldovei se

reduc esenţial. De remarcat că spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea numai o treime a

Moldovei de Est, a spaţiului dintre Prut şi Nistru – parte integrantă a Statului Moldovenesc

– se afla în stăpînirea domnitorului Moldovei.

Nenumăratele războaie purtate de Rusia contra Porţii Otomane în sec. XVIII creau

premise pentru eliberarea Moldovei. O bună parte a boierilor moldoveni precum şi clerul

moldovenesc, pe căi secrete ori oficiale, realizau apropierea Moldovei de Rusia.

În anul 1802, Rusia, în urma unor presiuni diplomatice asupra Turciei, obţine dreptul

de protectorat asupra Moldovei. Domnitorii Moldovei nu mai puteau fi numiţi ori schimbaţi

fără acceptul Rusiei. În curînd însă aceste prevederi sînt încălcate şi la 1806 începe un nou

război ruso-turc, în rezultatele căruia este interesată şi Franţa. Între anii 1806-1812 Moldova

este de facto condusă de ţarul Rusiei. Istoricul moldovean Manolake Drăghici scria despre

aceste evenimente: „... Ruşii... n-au vrut să scape prilejul şi au pornit oşti să se bată cu

Turcia, încălcînd principatele şi rînduind la Moldova ocîrmuitor militar.” [15, p. 74-75].

În mai 1812, Rusia, aflîndu-se sub ameninţarea agresiunii militare a Franţei, semnează

cu Turcia Tratatul de Pace de la Bucureşti. Astfel, în urma Războiului ruso-turc din 1806-

26

1812, Moldova istorică a fost dezmembrată. Moldova de Vest, Carpato-Pruteană, a rămas

sub oblăduirea Imperiului Otoman, Moldova de Est – Pruto-Nistreană, „cea mai mare şi

fertilă parte” [16, p. 61] a Moldovei, numită mai tîrziu „Basarabia”, a trecut sub oblăduirea

Imperiului Rus.

Împărţirea Moldovei între aceste două imperii coloniale a determinat decisiv drama

teritorială şi naţional-statală a Moldovei, ţară relativ integră din 1359 pînă la 1812.

Evenimentele de la 1812 constituie cauza principală a dispariţiei Moldovei istorice – una

dintre cele mai mari tragedii ale poporului moldovenesc.

Urmările sfîşierii Moldovei aveau să se facă simţite mai tîrziu. La 1812 însă domnea o

atmosferă de speranţe. Despre acele evenimente M. Drăghici scrie: “Făcîndu-să mai întîi în

oraşul Eşii cunoscută (Pacea de la Bucureşti), s-au împlut de negrăită bucurie sufletele celor

adevăraţi şi credincioşi patrioţi ai Moldovei pentru această nouă încununare a slavei Rusiei,

pravoslavnicei şi apărătoarei împărăţii...În acea vreme s-au dat mai multe jalobe Porţii din

partea boierilor, tînguindu-se pentru luarea Besarabiei de către ruşi , dar nu s-a putut isprăvi

nimic…”[15, p. 93 ]. Se tînguia, preciza N. Iorga în 1912, mai ales “boierimea fără ideal şi

fără simţ pentru ţară şi pentru neam… Le-a părut rău că au pierdut partea cea mai largă a

Moldovei, bogată în ogoare, în păşuni pentru vite...”[17, p. 53 ].

După 1812 Moldova de Vest, adică Principatul dezmembrat al Moldovei, rămîne sub

oblăduirea Porţii Otomane. Datorită presiunilor Rusiei, Poarta Otomană după 1822 suprimă

regimul fanariot. În această perioadă se revine la domniile pămîntene. În timpul domniei lui

Ioan Sandu Sturza pături largi ale boierimii mici şi mijlocii se pronunţă pentru reformarea şi

modernizarea sistemului politic şi de administrare a Moldovei. Comisul Ionică Tăutul, în

condiţiile ocupaţiei militare otomane, anunţă o Constituţie a Cărvunarilor, pentru a

proclama în toată Moldova drepturile fundamentale – lozinci împrumutate de la Revoluţia

Franceză.

La 1829 între Rusia şi Turcia este semnat Tratatul de la Adrianopol, care a lărgit

autonomia Moldovei şi Valahiei. Rolul Rusiei în Principate creşte. Sub conducerea

generalului P. Kiseleff, 4 boieri moldoveni elaborează Regulamentul Organic al Moldovei,

care poate fi calificată drept o Constituţie pentru Principatul Moldovei.

Conform Regulamentului, Puterea executivă era reprezentată de un domnitor ales pe

viaţă, ajutat de un sfat administrativ. Domnitorul avea dreptul să elaboreze proiecte de legi.

Adunarea Obştească – un Parlament incipient, avea atribuţii de a vota legile, care apoi erau

27

aprobate de Domnitor. Regulamentul Organic denumeşte limba moldovenească – limbă

oficială a Principatului Moldova.

O activitate modernizatoare în Moldova a promovat domnitorul Mihai Sturza (1834-

1848), care a reformat sistemul judiciar după modelul francez.

Deşi Moldova recăpătase autonomia de altă dată, opresiunea otomană şi rusească nu

slăbea. Ideile libertăţii sociale şi naţionale, propagate de revoluţionarii europeni, pătrund şi

în Moldova.

Societatea moldovenească înainte de 1848 deplîngea dezmembrarea Moldovei de la

1812, pierderea Moldovei de Est (Basarabia). Însă o parte de intelectuali moldoveni şi

valahi după 1848 propagă ideea formării unui stat unic al „românilor” – România.

Trebuie de remarcat că după 1848, deşi mişcarea unionistă din Moldova avea aderenţi

în rîndurile unei părţi de intelectuali, în Valahia acest curent era mai puternic. Pături largi de

intelectuali şi ţărani moldoveni înţelegeau, că Moldova, rămasă fără Basarabia şi Bucovina,

într-o eventuală unire cu Valahia, putea deveni o anexă a acesteia. După 1852 s-a conturat

interesul deosebit al Franţei, Prusiei, Rusiei de a face unirea Principatelor Moldovei şi

Valahiei. Conducerea acestor ţări, în primul rînd, a Franţei, era conştientă, că „Moldova

putea fi mai uşor atrasă într-o acţiune potrivnică unirii, fiindcă se ştia că ea trebuia să aducă

pe altarul unirii jertfe destul de mari, chiar însăşi fiinţa sa de Stat” [18, p. 257]. Napoleon al

III-lea al Franţei era informat că Muntenia vroia cu orice preţ unirea, căci „pentru Muntenia

urmau numai foloase din proiectata unire” [18, p. 257].

Este de menţionat că "partida naţională" în Moldova, în mod straniu, nu a fost

preocupată de chestiunea reîntregirii Moldovei, dezbinată teritorial la 1812 după anexarea

Basarabiei la Rusia. În manifestele unioniştilor, năzuinţele moldovenilor din Moldova de

Vest (Principatul Moldova), Moldova de Est (Basarabia) şi Moldova de Nord (Bucovina) de

a reveni în Patria lor Moldova sînt definitiv ignorate. De fapt, unioniştii indirect au slujit

scopurilor geopolitice ale Franţei, Rusiei, Prusiei. Scopul acestor ţări era crearea unei

"bariere" împotriva Porţii Otomane pe nume România.

Într-o scrisoare adresată lui N. Vogoride, caimacamul Moldovei, cumnatul acestuia

scrie cu revoltă despre "partida naţională": "Mînaţi de interese materiale şi de recompense,

ei sînt atît de corupţi, încît contribuie la transformarea Patriei lor, Moldova, într-o simplă

anexă a Valahiei şi la ştergerea ei de pe harta popoarelor care se guvernează singure. Sub

pretextul creării unei Românii himerice, ei vor să reducă Moldova şi pe moldoveni la

28

situaţia Irlandei şi a irlandezilor, fără a se sinchisi de blestemele generaţiilor prezente şi

viitoare ... Partidul unionist se poate intitula partid naţional în Valahia, unde aspiră la

mărirea patriei lui; dar, tocmai din această pricină în Moldova el nu poate fi numit decît

partid antinaţional”[19, p. 88 ].

Rusia, după cum demonstrează documentele de arhivă, a pregătit metodic Unirea

Moldovei (fără Basarabia) cu Ţara Românească, incluzînd această clauză (a. 1829) în textul

Regulamentelor Organice. Franţa, după anul 1848, şi-a dorit crearea României pentru a o

avea aliată contra Turciei.

În iulie 1857 au avut loc alegeri în Adunarea ad-hoc a Moldovei. Cu cîteva luni înainte

de alegeri „Situaţia în Moldova este în general mai încordată decît cea din Valahia” [19, p.

87] din cauza disputelor dintre unionişti şi antiunionişti. În rîndurile populaţiei pentru

chestiunea Unirii „există aici foarte puţină preocupare” [19, p. 87] - recunosc în acele zile

mai mulţi observatori străini. Unioniştii, presimţind că vor pierde alegerile, le-au boicotat.

Astfel în Adunarea ad-hoc a Moldovei a fost aleasă o majoritate covîrşitoare antiunionistă.

Dar Franţa n-a recunoscut alegerile şi a cerut Porţii Otomane repetarea lor. Caimacamul N.

Vogoride, presat din exterior, trece în tabăra unioniştilor, acţionînd la alegeri „în favoarea

Unirii cu tot atîta rîvnă cît a depus pentru a o combate” [19, p. 166] la alegerile precedente.

La alegerile repetate în Adunarea ad-hoc a Moldovei, peste 2 luni au învins unioniştii.

Starea generală după alegeri este descrisă de ambasadorul Belgiei la Iaşi: „...în rîndul

celor 80 de membri consideraţi favorabili Unirii există mulţi care fusese aleşi la alegerile

anuale şi care atunci pretinseseră a fi separatişti. Un astfel de revirament al majorităţii... nu

trebuie să surprindă, cînd şeful puterii dă el însuşi exemplu de schimbare radicală şi rapidă a

părerii... unioniştii moldoveni au fost obligaţi pentru a fi aleşi să adere la programul

cluburilor din Valahia...” [19, p. 171].

La 7/19 octombrie 1857, Adunarea ad-hoc a Moldovei hotărăşte: „Unirea Principatelor

într-un singur stat sub numele de România.” [19, p.188]

La 8/20 octombrie 1857 şi Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti, de asemenea,

hotărăşte: „Unirea ţărilor România şi Moldova într-un singur stat şi sub un singur

Guvern” [19, p. 189].

Prevederile acestor articole din hotărîrile Adunărilor denotă lucruri ştiute. Moldovenii

din dreapta Prutului considerau, că împreună cu valahii înfiinţează un nou stat, România.

Valahii, care se autoidentificau istoriceşte ca români, au considerat România nu stat nou, ci

29

ţara lor străbună, care acum se uneşte cu Moldova ... pentru a fi şi în continuare România.

"În epoca respectivă numele "România" se folosea uneori cu sens restrîns, şi în loc de "Ţara

Românească" [19, p. 189] – recunosc chiar autorii români în explicaţiile la acest subiect.

Istoricii "românişti" contemporani, aducînd elogii creării statului naţional România,

susţin că la 1859 s-au unit nu state suverane, ci “2 regiuni istorice româneşti”. Că

respectivele afirmaţii sînt false ne demonstrează chiar M. Kogălniceanu. Acest activ

promotor al Unirii Principatelor, în luarea sa de cuvînt în Adunarea ad-hoc a Moldovei la

7/19 octombrie 1857, îndată după biruinţa unioniştilor, afirmă adevăruri incontestabile:

“Principatele au urmat a fi privite de către Puterile europene ca staturi suverane precum de

dovadă stau mai multe tratate încheiate cu domnii Moldovei şi Valahiei... pentru că ele şi-au

rezervat toate drepturile suveranităţii şi, în special, dreptul la guvernămînt neatîrnat, dreptul

de legislaţie, adică o întreagă şi deplină autonomie ... prin urmare nu s-au supus nici unei

puteri legislative străine”[19, p.185].

Indiscutabil, că la 1859 Moldova încă era stat. Unioniştii, care aveau majoritatea în

Adunările ad-hoc ale Moldovei şi Valahiei, în 1859 au proclamat Unirea Principatelor

alegînd în fruntea ţării pe moldovanul Alexandru Ioan Cuza. Capitala statului după anul

1862 a devenit oraşul valah Bucureşti.

În curînd, încălcînd prevederile Conferinţei de la Paris (19 august 1858), despre

egalitatea prerogativelor, cercurile politice valahe şi-au arogat împuterniciri de suzerani ai

Moldovei. Amestecîndu-se în afacerile interne ale moldovenilor, au început să impună celor

care au pus bazele fondului cultural moldovenesc normele valahe (române) privind viaţa

politică, socială, culturală.

Alungarea la 1866 de la tronul României a moldovanului Alexandru I. Cuza, dictatul

politic şi spiritual al Valahiei au făcut ca nemulţumirea faţă de unirea din 1859 să devină

generală în Moldova, culminînd cu răzvrătirea împotriva aducerii, cu învoirea turcilor, a

unui domnitor prusac de credinţă străină.

Această răscoală a moldovenilor împotriva Unirii cu Valahia, numită de unii istorici

Mişcarea Separatistă a moldovenilor de la 1866, este descrisă de istoricul român I. Lupaş:

„Unii dintre moldoveni se îndîrjeau contra domnului străin, grupîndu-se în jurul boierului

Nicolae Roznovanu, sub a cărui conducere se alcătuise un Comitet separatist… Roznovenii

au izbutit să-l atragă de partea lor şi pe mitropolitul Calinic Miclescu. În întîia duminică din

aprilie 1866, fiind Catedrala mitropoliei ticsită de lume, după săvîrşirea slujbei

30

dumnezeieşti, mitropolitul a ieşit în faţa mulţimii întărîtate, pornind spre Palatul

administrativ, unde se găseau atunci membrii locotenenţei domneşti. Înainte de plecare,

Teodor Boldur-Lăţescu în curtea mitropoliei rosti o cuvîntare înflăcărată despre drepturile

Moldovei, îndemnînd mulţimea să urmeze pe mitropolitul Calinic. Porniră în sunetul

clopotelor, dar în Piaţa palatului mulţimea a fost oprită de un regiment muntean, care nu se

lăsară să dea în lături nici în faţa crucii purtată de mitropolit… Unul din soldaţi n-a stat la

îndoială să răspundă cu baioneta, străbătînd odăjdiile mitropolitului, rănindu-l… Mulţimea

înfuriată, începînd să atace soldaţii cu pietre, a fost împinsă de aceştia înapoi pînă în curtea

Mitropoliei. Învălmăşeala a ţinut pînă la ora două după masă, dînd capitalei moldovene o

înfăţişare tristă, stropită cu pîraie de sînge..., profesorul N. Iorga, făcînd amintire şi de

ciocnirea sîngeroasă de la Iaşi, o tălmăceşte precum urmează: “…Dacă s-a mers pînă la

procesiunea plecată de la Mitropolie, după vechea datină, cu vlădica în frunte şi la o

adevărată luptă cu armata, cu acel regiment muntean, care a făcut uz de armă şi s-a vărsat

mult sînge, era pentru detronarea lui Vodă Cuza, care era pentru Moldova jertfită o mîndrie

şi o mîngîiere…”[18, p. 288-290]. În decembrie 1866 la Iaşi este intentat un proces de

judecată împotriva unor lideri separatişti (antiunionişti). Teodor Boldur-Lăţescu, fiind

întrebat de ce naţionalitate este, a răspuns: „sunt moldovan” [20, p. 206].

După anexarea Moldovei de Est – Basarabiei la Imperiul Rus, ţinutul este administrat

în baza unei legi speciale numită ”Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii

a Basarabiei”, intrată în vigoare în anul 1813. Sub aspect administrativ-teritorial, Moldova

de Est în anii 1812-1828 devenise un ţinut integru cu statut de autonomie: avea

departamente, Înaltul Sfat, Serviciul său financiar-economic. Limba oficială a cancelariei

era moldovenească, regiunea îşi păstra stema sa istorică naţională — capul de bour.

În funcţia de guvernator civil al Basarabiei a fost numit boierul moldovan Scarlat

Sturza. În Guvernul Basarabiei, la început, boierii moldoveni deţineau majoritatea funcţiilor.

Sistemul judecătoresc, în linii mari, s-a păstrat cel tradiţional, existent şi în Moldova de

Vest — aceasta fiind una din trăsăturile principale care confirmă continuitatea comunităţii

unor importante domenii de activitate.

După cum scria istoricul moldovan Ia. Grosul, „...direcţia principală a politicii

ţarismului în ocîrmuirea ţinutului rămînea cea precedentă şi comună pentru toate periferiile

naţionale — lichidarea treptată a particularităţilor locale şi introducerea în locul lor, ca şi în

alte regiuni alipite, a formelor de administrare general-imperiale, a legislaţiei

31

general-ruseşti” [21, p. 136].

În Moldova dintre Prut şi Nistru, după 1812, clasa marilor proprietarii este împărţită în

două grupări: una rusofilă şi alta — moldovenească, care ţine de legile vechi ale Moldovei.

Între boierii moldoveni şi administraţia rusească încă la 1814 porneşte un conflict, atunci

cînd guvernatorul rus I. Harting forţează introducerea legislaţiei ruseşti în Basarabia. Avînd

susţinerea mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni, boierii se adresează împăratului Alexandru I

cu o plîngere şi insistă că trebuie să aibă guvernator moldovan şi funcţionari care să

cunoască obiceiurile poporului moldovenesc. Subliniind că nici măcar turcii, vreo patru

veacuri nu s-au implicat în legile pe care le avea Moldova, aceştia argumentau: “De patru

secole Moldova se guvernează după legile şi reglementările sale… Nu există vechi obiceiuri

moldoveneşti şi reguli permanente? N-avem noi codul voievodului Vasile (Lupu)?”

[22, p. 282].

Alexandru I, în rescriptul din 1 aprilie 1816, îi aduce la cunoştinţa mitropolitului

G. Bănulescu-Bodoni că dat fiind numeroasele abuzuri ce s-au produs în Basarabia, doreşte

să dea acestei provincii o administraţie în armonie cu moravurile, obiceiurile şi legile sale,

care oferă ţinutului anexat folosirea legilor şi obiceiurilor locale.

Într-adevăr, potrivit Aşezămîntului obrazovaniei oblastei Basarabiei, actele, treburile

administrative, dispozitive, fiscale, criminale şi de instrucţie se făceau în ruseşte şi

moldoveneşte, cu respectarea legilor ruseşti şi cu păstrarea drepturilor şi obiceiurilor

pămîntului privind proprietatea privată. Acţiunile judecătoreşti şi civile se executau la

început în limba moldovenească şi se judecau pe baza legilor şi obiceiurilor Moldovei…

La reglementarea raporturilor social-administrative, în armonie cu legile Moldovei

istorice, a contribuit şi stabilirea categoriilor sociale — ranguri. O înştiinţare difuzată în

1819 preciza că se recunosc rangurile boiereşti confirmate în 1734 de domnitorul Moldovei

Nicolae Mavrocordat. Dar în februarie 1828 a fost adoptat un nou Aşezămînt pentru

administrarea Basarabiei, care introducea în ţinut legile şi sistemul fiscal rusesc, lichida

ultimele semne de autonomie a ţinutului, reducea considerabil sfera de întrebuinţare a limbii

moldoveneşti în instituţii. Sistemul judiciar din ţinut a continuat să folosească culegerea de

legi a lui Andronachi Donici editată în 1814 la Iaşi. Retipărind, la 1858, cartea de legi a lui

Andronachi Donici cu titlul “Colecţie prescurtătoare din legile împărăteşti… extrasă şi

regulată de logof(ătul) Andronachi Donici”, C. Negruzzi constata: “Colecţia lui Donici este

şi acum busola judecătorilor din Besarabia; nu mai puţin trebuitoare e şi la noi (Moldova de

32

Vest – aut.) şi ar ocupa un foarte onorabil loc pe masa oricărui tribunal...” [23, p. 6].

Diferite aspecte ale legislaţiei moldoveneşti, inclusiv agrare, au fost expuse în

culegerea Alcătuire ponturilor pentru îndatoririle sub care sînt supuşi cătră stăpînii

moşiilor ţăranii sau lucrătorii de pămînt din oblastea Basarabiei şi dreptăţile ci au ei…

după cuprindere jurnalului ci au închiet Înaltul Sfat a aceştii oblasti la anul 1819, mai în 16

zile, pi temeiul aşezămînturilor Moldaviei. Această Alcătuire de ponturi constituie, de fapt,

prima încercare de sistematizare şi de codificare a normelor vechiului drept moldovenesc.

Este semnificativ că ea a fost făcută în Moldova dintre Nistru şi Prut, confirmînd

continuitatea comunităţii şi sub aspect legislativ şi judiciar [24, p. 150-172]. Hrisovul

domnesc de întăritură (Sobornicescul hrisov), semnat în 1785 de domnitorul Moldovei

Alexandru Mavrocordat, de asemenea era folosit ca o lege locală în Basarabia. În Alcătuirea

ponturilor din 16.05.1819 se menţiona însemnătatea acestui act domnesc pentru Moldova

dintre Prut şi Nistru, ceea ce implicit dicta tipărirea şi difuzarea lui. Astfel, Hrisovul

domnesc de întăritură (Sobornicescul hrisov) în 1824 a fost tradus în limba rusă de către

preotul P. Cuniţkii pentru nevoile instanţelor judecătoreşti din Basarabia.

Reactualizarea sumară a acestor informaţii confirmă concluzia juristului D. Grama: “În

pofida tendinţei ţarismului rus de a înlocui în întregime dreptul autohton cu cel rusesc,

realităţile locale au fost de aşa natură încît românii (!) de la răsărit de Prut au reuşit să

impună guvernului ţarist întrebuinţarea în judecătoriile Basarabiei cel puţin a unora din

izvoarele dreptului civil al Principatului Moldova. Graţie acestui fapt, pe tot parcursul

ocupaţiunii ruseşti, în instanţele judiciare ale regiunii au continuat să fie aplicate Hexabiblul

lui Armenopol, Sobornicescul Hrisov al lui Mavrocordat din 1785, Adunarea cuprinzătoare

în scurt din cărţile împărăteştilor pravile a lui Andronachi Donici” [25, p. 94].

Acest vechi adevăr a fost menţionat încă în anii ’50 ai veacului trecut de istoricul

Iachim Grosul: „...Potrivit condiţiilor alipirii la Rusia, Basarabiei nu i-au fost garantate

drepturi autonome, ca Finlandei, bunăoară. Cu toate acestea, se cuvine să subliniem că acele

modeste începuturi de autonomie, oferite în 1812-1818 şi fixate în Regulamentul din 1813,

în Aşezămîntul din 1818, au avut o însemnătate pozitivă de netăgăduit pentru dezvoltarea

economică a ţinutului, popularea lui” [21, p. 202, 210].

Comentînd relaţiile moldo-ruse din cele mai vechi timpuri pînă în 1918, juristul D.

Grama subliniază: “Trebuie menţionată contribuţia Rusiei la reîntoarcerea în componenţa

Principatului Moldova a teritoriilor istorice ale acesteia, cotropite de turci în secolele XV –

33

XVIII. Prin decizia împăratului Alexandru I din luna mai 1807 teritoriile raialelor Bender,

Akkerman, Chilia, Hotin au fost trecute sub conducerea nemijlocită a Divanului Moldovei.

Astfel, Rusia şi-a onorat angajamentele luate faţă de Statul Moldova de guvernele ţarilor

Alexei Mihailovici la 1656, Petru I la 1711...” [26, p. 63].

Documentele, mărturiile timpului ne demonstrează că sub aspect politic şi religios

moldovenii dintre Prut şi Nistru se orientau spre Rusia şi monarhul ei, văzînd în el

“agiutorul pravoslaviei, mîntuitorul Europei şi a toată creştinătatea”. Dar “conştiinţa că

Moldova este patria lor, că ei formează un neam distinct, cu limbă proprie, se manifestă tot

atît de puternic” [27, p. 195]. Această realitate a fost confirmată de diferiţi savanţi

moldoveni, inclusiv Al. Boldur, Şt. Ciobanu, N. Popovschi, I. Macovei ş. a.

O caracteristică exhaustivă a neamului moldovenesc din Basarabia face L. Boga,

director al Arhivelor statului din Chişinău, care constata: “Din mărturiile vremii rezultă că

la cei rămaşi în Basarabia există luminoasă conştiinţa unei patrii — Moldova, a unui norod

— moldovenesc, a unei naţii — moldoveneşti, a unui neam — moldovenesc, şi mai presus

decît toate — a unei limbi moldoveneşti” [27, p. 197].

Materialul documentar analizat ne demonstrează, că Rusia a fost nevoită să admită

pentru “Basarabia” anumite devieri de la regula generală de colonizare, ce s-au exprimat

prin:

- întregirea teritoriului istoric al Moldovei dintre Prut şi Nistru;

- constituirea şi afirmarea structurii supreme de organizare a vieţii bisericeşti în

Moldova de Est — Mitropolia Chişinăului şi a Hotinului — ca forţă spirituală de ocrotire a

identităţii naţional-statale a moldovenilor;

- aplicarea pe larg a normelor tradiţionale moldoveneşti de drept (hrisoave, anafore,

poronci domneşti cu putere de acte normative) pe întreaga perioadă de anexare a Moldovei

dintre Prut şi Nistru;

- păstrarea structurii administrativ-teritoriale tradiţionale în întreaga Moldovă —

ţinuturile;

- păstrarea şi folosirea în Moldova de Est, dintre Prut şi Nistru, a însemnelor naţional-

statale ale întregii Moldove — limba moldovenească, stema cu capul de zimbru.

Astfel, după 1812 în Basarabia ideea naţional-statală moldovenească „n-a murit cu

desăvîrşire, fiindcă au rămas hrisoave vechi şi mărturii” [28, p. 61 ].

După cum remarcă şi academicianul H. Corbu, cu toate că “administraţia ţaristă a dus

34

o politică sistematică şi necruţătoare de dezrădăcinare a memoriei etnice şi istorice... ,

populaţia dintre Prut şi Nistru a rezistat tuturor urgiilor, venind la capătul celor peste o sută

de ani de oprimare socială şi naţională cu o limbă puţin alterată şi cu tradiţii spirituale

coerent şi bine structurate..., ce demonstrează viabilitatea şi puterea de rezistenţă a acestui

popor în retrospectiva istorică” [29].

Aprecierile respective vin să confirme concluzia juristului şi istoricului moldovan

Al. Boldur, că Moldova dintre Prut şi Nistru “are multe trăsături cu totul specifice…

Istoricul trecutului basarabean sub ruşi nici un moment nu trebuie să uite că Basarabia şi-a

păstrat înfăţişarea sa deosebită etnică, social-politică şi juridică întotdeauna cu un aspect

naţional” [30, p. 267].

Este de menţionat că, în pofida dispariţiei statalităţii Moldovei istorice, în ciuda

asupririlor sociale, economice şi politice, în Basarabia credinţa în Statul Moldovenesc,

conştiinţa naţional-statală moldovenească au fost păstrate şi continuate.

Concluzii:

1. Statul moldovenesc medieval a luat naştere la 1359 în teritoriul istoric al Daciei

nord-estice, numit de D. Cantemir Molis-dava. Denumirile etnice „moldoveni”, „Moldova”

apar încă înainte de secolul XIV.

Bogdan I (1359-1365), domnitorul Moldovei care împreună cu pămîntenii moldoveni

au creat statul moldovenesc cu atribuţiile sale de bază: Domnie (administraţie), populaţie,

teritoriu, hotare, sistem fiscal-vamal, suveranitate.

2. Domnitorii Moldovei în secolele XIV-XV, îndeosebi Ştefan cel Mare, au întărit şi

centralizat statul feudal moldovenesc, au luptat activ pentru independenţa Moldovei.

3. Moldova în sec. XVI-XVIII s-a aflat sub suzeranitatea Porţii Otomane.

Domnitorii Moldovei au reuşit să menţină pentru Moldova statutul de stat suveran, încheind

tratate cu Polonia, Ungaria, Rusia, Lituania.

4. O însemnătate deosebită pentru propăşirea culturii moldoveneşti a avut activitatea

domnitorilor moldoveni Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu,

Dimitrie Cantemir.

5. Moldova istorică în perioada 1775-1862 s-a aflat în declin, dezmembrare, mereu

ameninţată de pericolul dizolvării fiinţei sale statale, constituită şi apărată cu fidelitate de

domnitorii şi „pămîntenii” moldoveni circa 500 de ani.

35

6. Moldova de Vest – Principatul Moldovei, după Tratatul de la Bucureşti (mai

1812), în perioada 1812-1862, deşi rămînea stat recunoscut de vecini şi puterile

internaţionale, totuşi a avut un statut afectat, deoarece domnitorul, populaţia şi teritoriul

acestui stat nu reprezentau din punct de vedere istoric şi de drept majoritatea teritoriului şi

populaţiei moldoveneşti. Cea mai mare parte a Moldovei istorice în aceşti ani, geografic şi

demografic, se afla în afara Principatului Moldova, adică în Basarabia şi Bucovina. Unirea

Moldovei de Vest, a Principatului Moldovei şi Valahia, cu participarea interesată a Franţei,

Rusiei, Prusiei, a dizolvat definitiv rămăşiţele statului moldovenesc, i-a lipsit pe moldovenii

din dreapta Prutului de numele etnic, denumirea limbii materne – limba moldovenească, de

o parte de arealul istorico-spiritual moldovenesc.

7. Moldova de Est – Basarabia – cea mai mare parte a Moldovei istorice, în perioada

de după 1812, aflîndu-se în componenţa Imperiului Rus, îşi păstrează o anumită autonomie

administrativ-teritorială, care însă este limitată după anii 1828 şi 1873:

- Teritoriul este menţinut integru sub denumirea de „Basarabia”, legile moldoveneşti

sînt folosite pe larg alături de cele ruseşti.

- Administraţia, care la început este predominant moldovenească, treptat este

centralizată în interesele statului rus.

- Populaţia moldovenească este limitată de a învăţa şi folosi limba moldovenească, însă

noţiunile etnice „moldoveni”, „popor moldovenesc”, „limbă moldovenească” nu sînt

ostracizate direct. Faţă de moldoveni, îndeosebi în problemele limbii materne şi

autoadministrării, Rusia duce o politică de rusificare.

În consecinţă, în Basarabia, îndeosebi în a doua jumătate a sec. XIX, apar primele

semne de constituire a unei mişcări naţionale moldoveneşti, scopurile căreia sînt autonomia

naţional-politică a ţinutului, renaşterea statalităţii moldoveneşti.

36

CAPITOLUL II

RENAŞTEREA STATULUI NAŢIONAL AL MOLDOVENILOR:

REPUBLICA DEMOCRATICĂ MOLDOVENEASCĂ

§ 1. Lupta pentru renaşterea statalităţii moldoveneşti în Basarabia

(Moldova de Est)

Admiterea după 1812 în Basarabia (Moldova de Est) a limbii moldoveneşti în

instituţiile oficiale, în învăţămînt, în slujba bisericească, aplicarea pe larg a legislaţiei

tradiţionale moldoveneşti, dreptul populaţiei, al boierilor şi al clerului de a formula

revendicări şi satisfacerea acestora, angajarea localnicilor în diferite instituţii confirmau

continuitatea tradiţiilor spirituale, juridice, etnice pe ambele maluri ale Prutului. Respectarea

de către ţarism a acestor “drepturi moldoveneşti”, în primele decenii de după 1812,

imprimau Basarabiei (Moldovei de Est), în contextul imperial rusesc, anumite caracteristici

de autonomie. După 1828 această autonomie sub “aspect naţional”, este de autorităţile

ţariste limitată şi izolată.

Tensiunile apărute între aristocraţii moldoveni şi autorităţile ruseşti au fost cauzate de

eliminarea, îndeosebi după anul 1833, a limbii moldoveneşti din administraţie, din şcoli, iar

mai tîrziu şi din Biserică.

În 1841 mareşalul nobilimii basarabene I. Sturdza adresează un raport curajos şi amplu

general-guvernatorului Basarabiei P. Feodorov, în care solicită insistent condiţii „de a

procura din Moldova… (Principatul Moldova – Aut.) cărţi didactice... pentru ca tineretul să

înveţe limbă moldovenească” [1, p. 247]. Aceasta şi multe alte adresări au rămas fără

răspuns… Dar în 1842 Guvernul Rusiei permite predarea limbii moldoveneşti în şcolile

primare şi ţinutale din Basarabia.

Primele organizaţii obşteşti, care îşi propun scopuri politice adverse regimului de

guvernare, apar după reformele sociale din Rusia, începute în anii ’60-70 ai sec. XIX.

Printre fruntaşii acestor grupuri de nobili cu viziuni naţionale erau fraţii Alexandru şi Carol

Cotruţă, fraţii Ioan şi Constantin Cristi, fraţii Nicolae şi Leon Casso, etc. Boierul C. Cristi în

1862 i-a înaintat lui F. Verrayon, guvernatorul Basarabiei, cererea de înfiinţare a unei

tipografii moldoveneşti, care este însă respinsă. Autorităţile se temeau, că tipografia va

publica cărţi cu viziuni moldoveneşti asupra Basarabiei. Totuşi după Congresele nobilimii

37

basarabene din 1863 şi 1866, la insistenţa “moldovofililor”, autorităţile ţariste acceptă

folosirea limbii moldoveneşti în instanţele judecătoreşti.

Nobilimea din Moldova dintre Prut şi Nistru refuză, la 1863, să trimită împăratului

telegrama solicitată privind Răscoala polonilor împotriva ţarismului. În informaţia

prezentată guvernatorului Basarabiei este făcută specificarea că, pentru prima dată, “ideea

unirii Basarabiei cu Moldova s-a născut în Basarabia după războiul din 1856…” [1, p. 258],

atunci cînd sudul Basarabiei a fost retrocedat Principatului Moldovei.

După cum afirmă Al. Boldur, în 1862-1863 în Moldova dintre Prut şi Nistru exista

“partidul boierilor, care cu ocazia revoltei în Polonia, visa să restabilească naţia

moldovenească în Basarabia” [2, p. 454-455]. Altfel zis, în timp ce unioniştii moldoveni din

Moldova de Vest făceau unirea cu Valahia, în Basarabia, moldovenii visau Renaşterea

Statului Moldovenesc. Aceste informaţii sînt confirmate şi de Raportul guvernatorului civil

al Basarabiei către împăratul Rusiei. Constatînd “apariţia semnelor unei noi orientări

politice…, că se răspîndesc zvonuri, că, în rezultatul unor oricare înţelegeri, Basarabia din

nou va fi alipită Moldovei…”, guvernatorul propunea acţiuni energice, care “vor înlătura

încetul cu încetul, orice visuri despre o naţionalitate moldovenească şi-i va constrînge pe

românofili să uite fantoma constituţionalismului moldovenesc, care astăzi îi ademeneşte”

[3, p.124-125].

„Ideile moldovofile”, implicit antiruseşti, se răspîndeau în diferite regiuni ale

Basarabiei, îndeosebi după transformarea Basarabiei în 1873 din „oblaste” (provincie) în

gubernie rusească. Prin această „reformă” Rusia intenţiona să lichideze orice umbră de

autonomie naţională, existentă după 1828, şi instituie o administrare rusească identică cu

cele din alte gubernii ale Imperiului. Totuşi, instituirea în 1870 a zemstvelor în Basarabia a

lăsat fruntaşilor mişcării naţionale moldoveneşti anumite posibilităţi, deşi limitate, de a opta

pentru drepturile naţionale: folosirea dreptului moldovenesc, utilizarea limbii moldoveneşti

în şcoli şi în biserică. În această perioadă creşte rolul intelectualilor în societate. Aceştia

acţionează pentru iluminarea socială, dar şi naţional-culturală a ţărănimii. Jandarmeria

gubernială informa (21.07.1875) că în rîndul intelectualilor din Chişinău există persoane

“care manifestă tendinţe moldovofile”. Într-un raport secret, alcătuit la cerinţa

Departamentului poliţiei din Peterburg, guvernatorul Basarabiei menţiona: “Încă din

perioada alipirii Basarabiei la Rusia a existat în cercurile conducătoare ale nobilimii

moldoveneşti un partid moldovenesc deosebit, ai cărui membri aveau relaţii şi erau înrudiţi

38

cu membrii clasei dominante din România, întreţineau şi întreţin cu ei legături destul de

strînse” [3, p.124-125]. Desigur, aceste relaţii se făceau cu Principatul Moldova (Moldova

de Vest), deoarece pînă la 1862, România nu exista.

În urma oprimărilor ţariste, în anii ’80-90 ai sec. XIX, mişcarea naţională

moldovenească capătă nuanţe revoluţionar-narodniciste. În această perioadă se evidenţiază

activitatea scriitorilor şi publiciştilor basarabeni N. Zubcu-Codreanu, Z. Ralli-Arbore,

V. Crăsescu, C. Stere, care luptau pentru drepturile sociale şi naţionale ale poporului

moldovenesc, menţin relaţii strînse cu viaţa publică şi literară din Moldova de Vest

(România).

Condiţii favorabile pentru lupta deschisă a moldovenilor din Basarabia pentru drepturi

naţionale au apărut în anii revoluţiei ruse din 1905-1907, cînd lozincile cu caracter naţional

ale intelectualilor au început să fie susţinute de studenţi, ţărani şi muncitori.

Un grup de intelectuali moldoveni, consilierul de stat N. Soare, marele proprietar

Al. Krupenskii, avocatul C. Kiriak, protopopii I. Baltag, N. Laşcu ş. a. întemeiază în 1905

Societatea Moldovenească din Basarabia, condusă de mareşalul nobilimii basarabene

P. Dicescul. Statutul acesteia precizează că “Societatea se înfiinţează pentru a contribui cu

toate mijloacele la ridicarea nivelului cultural al moldovenilor şi la studierea cît mai

completă a Basarabiei. La bază stă convingerea că instrucţiunea e cu putinţă numai în limba

maternă — moldovenească; limba rusă de asemenea e obligatorie ca limbă de stat…”

[4, p. 227]. Societatea înfiinţează săptămînalul Moldovanul, în frunte cu scriitorul Gh. V.

Madan. Ziarul era citit cu mare interes de intelectuali, studenţi, ţărani. Acestora li se oferea

posibilitatea să cunoască, că Basarabia este o parte a Moldovei Vechi, iar basarabenii sînt

moldoveni. Într-un prim articol redacţional, ziarul Moldovanul respinge “românizatorii”:

“slobozi sînt …să ne ocărască românii de peste Prut. Noi tot numai cugetul nostru şi al

poporului nostru moldovenesc de aici vom avea de judecător…” [2, p. 258]. În octombrie

1905 la Chişinău se constitui grupul naţional-democratic moldovenesc sub conducerea lui I.

Pelivan, care în colaborare cu C. Stere, aflat în România, editează în curînd ziarul

„Basarabia”. De remarcat, că ziarele Moldovanul, redactor Gh. V. Madan, şi Basarabia,

editat de C. Stere, s-au aflat în permanentă polemică.

Grupul naţional - democratic moldovenesc în curînd devine partid naţional- democratic

moldovenesc, care se pronunţă pentru restabilirea autonomiei Basarabiei, existentă pînă în

anul 1818.

39

După Manifestul ţarist de la 17 octombrie 1905 toate grupările politice naţional-

democratice au pretins a-şi promova deputaţi în Duma de Stat a Rusiei pentru a apăra

„cauza” moldovenilor din Basarabia, însă sistemul electoral acorda privilegii nobililor,

majoritatea cărora erau îngrijoraţi de revoluţie şi de primenirile social-politice din Imperiu.

În lumina unor noi surse introduse în circuitul ştiinţific, se adevereşte realitatea că

“ideea autonomiei”, restabilirii statalităţii moldoveneşti a existat totdeauna în credinţa

moldovenilor, chiar şi în perioada stăpînirii ţariste. Revenirea la statalitatea moldovenească

constituia pentru moldoveni o speranţă, un scop pentru care pledau şi îl exprimau deschis cu

prima ocazie. Încă la 15 august 1906, aflînd că autorităţile au poruncit ca învăţătorii să nu

citească gazeta “Basarabia”, un colaborator al ei mărturisea la rubrica Chestia zilei: “Noi am

vorbit despre suferinţele poporului, despre drepturile lui. Noi am cerut de-sine-ocîrmuire,

care am avut-o la 1818.” La 29 august 1906 ziarul tipărea, la rubrica Din programul nostru,

articolul „Ce înseamnă autonomia”, în care se afirma: „În împărăţia noastră locuiesc multe

şi felurite neamuri. Fiecare din neamurile acestea au viaţa lor deosebită, au obiceiurile lor şi

multe aşa rînduieli, cari defel nu seamănă cu starea ruşilor. Iată de ce tuturor neamurilor

trebuie să aibă parlamenturile lor… De aceea şi noi, moldovenii din Basarabia, cerem

autonomie. Ţara noastră nici n-a fost biruită, dar a fost alipită de Rusia prin tractatul de la

1812. Noi am avut autonomie, am avut parlamentul (divanul) nostru, care alcătuia

zacoanele… Moldovenilor le trebuie autonomie nu pentru dezlipire, dar pentru fericire şi

propăşire” [5, p. 64, 65-66]. În iulie 1906 ziarul “Basarabia” scria despre înfiinţarea

(eventuală) a unui “Consiliu provincial superior” [6, p. 51-52].

O activitate rodnică pentru propăşirea neamului moldovenesc din Basarabia în această

perioadă desfăşoară conducătorii bisericii din Basarabia, inclusiv Episcopul Vladimir

Sinicovshi care, după exemplu de cîndva a lui G. Bănulescu-Bodoni şi Ax. Stadniţchi, se

pronunţă pentru folosirea limbii moldoveneşti în biserică şi păstrarea obiceiurilor locale în

viaţa publică.

În 1906 preotul Alexei Mateevici publică un şir de articole-manifeste: Lupta

moldovenilor pentru drepturi, Unirea culturală, Alegerile…

Într-o scrisoare a lui Al. Nour (publicată în decembrie 1908 de C. Stere) se înştiinţa

despre lucrările Congresului clerului basarabean, care a adoptat rezoluţii privind

“introducerea în şcolile parohiale săteşti a Bibliei şi a Sfintei Scripturi în limba

moldovenească” [2, p. 258], editarea revistei Luminătorul, predarea limbii moldoveneşti şi a

40

cîntului la Seminarul Teologic din Chişinău.

În anul 1912, cînd autorităţile au sărbătorit cu fast 100 de ani de la anexarea Basarabiei

la Rusia, la Chişinău apare în ilegalitate revista „Făclia ţării”, care era adresată fraţilor

moldoveni şi înserează un articol antirusesc.

În aprilie 1913 este editată sub redacţia lui Gr. Constantinescu, profesor de limbă

moldovenească, ziarul „Glasul Basarabiei”, care continuă lucru de culturalizare a poporului

moldovenesc, început anterior de revistele „Basarabia” şi „Moldovanul”.

O semnificaţie aparte pentru viaţa social-culturală a Basarabiei a avut lansarea în mai

1913, la iniţiativa lui V. Stroiescu, P. Halippa, N. Alexandri, S. Murafa, a revistei „Cuvînt

moldovenesc”, care publică materiale despre viaţa social-politică, dar şi fragmente din

operele scriitorilor moldoveni: M. Eminescu, V. Alecsandri, A. Donici.

Conceptul ideologic al revistei a fost formulat de S. Murafa în articolul „Cine-s

Moldovenii”, care a fost răspîndit pe larg în rîndurile studenţilor şi intelectualilor.

Ideea “autodeterminării Basarabiei”, aspirată de moldoveni decenii la rînd, la

începutul anului 1914 devenise o tendinţă evidentă. Şeful jandarmeriei din Basarabia,

colonelul C. F. Nordberg, raporta: “Pe data de 30 ianuarie 1914, prin intermediul agenţilor

s-a stabilit că în ultima vreme în mediul intelectualităţii basarabene a apărut tendinţa de

autodeterminare naţională şi de desfăşurare a culturalizării populaţiei moldoveneşti din

Basarabia”… [2, p. 258].

Tendinţele separatiste, de autodeterminare a Basarabiei erau cunoscute şi structurilor

supreme de supraveghere ale Rusiei. Viceministrul de interne al Rusiei V. Beleţki scria

(10.02.1916) guvernatorului Basarabiei M. Voronovici: “La departamentul de poliţie au

parvenit informaţii despre editarea la Chişinău în limba moldovenească a gazetei Cuvînt

Moldovenesc de orientare vădit naţionalistă, cu tendinţe separatiste, difuzat în satele din

Basarabia” [3, p. 69-70].

Cele expuse pot şi trebuie categorisite ca demersuri naţional-culturale în vederea

deşteptării conştiinţei naţional-statale a moldovenilor, numite în documente tendinţe

separatiste de autodeterminare, pregătirii unor acţiuni de amploare bine organizate şi

dirijate pentru a atinge scopul final: Renaşterea statalităţii moldoveneşti.

Opera de scuturare a asupririi naţionale străine şi de renaştere a Statului naţional

moldovenesc s-a desfăşurat conform viziunilor politico-ştiinţifice ale curentelor democratice

europene, susţinute şi aplicate teoretic şi practic de V. Lenin, conducătorul Partidului social-

41

democrat (al bolşevicilor) din Rusia.

După cum ne aminteşte istoricul I. Buga, încă în 1914, V. Lenin în lucrarea sa Despre

dreptul naţiilor la autodeterminare recunoştea, că anume “naţiunile asuprite locuind la

periferii” erau atrase în mişcarea de eliberare naţională: “tocmai particularităţile istorice

concrete ale problemei naţionale în Rusia fac ca recunoaşterea dreptului naţiilor la

autodeterminare să fie la noi o problemă atît de vitală în epoca în care trecem”

[7, p. 318-319].

În iunie 1914 începe primul război Mondial care atrage în vîltoarea bătăliilor

sîngeroase, purtate de Antanta cu Puterile Centrale, sute de mii de moldoveni.

Procesul renaşterii naţionale al moldovenilor capătă amploare şi continuitate logică

după Revoluţia rusă din februarie 1917, care duce la prăbuşirea Imperiului ţarist şi proclamă

democraţia şi libertatea popoarelor.

§ 2. Revoluţiile din Rusia şi crearea Republicii Democratice Moldoveneşti

Înaintaşii poporului nostru au lansat deschis ideea autodeterminării moldovenilor după

Revoluţia rusă din februarie 1917. Într-o informaţie cu titlul Începutul creării Statului

Moldovenesc în Basarabia în anul 1917, istoricul I. Ţurcanu afirmă: “Ideea autonomiei

ţinutului se întîlneşte pentru prima dată în Programul Partidului Naţional Moldovenesc, la

sfîrşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie 1917” [8, p. 104]. Acest partid este creat la 2

aprilie 1917, la iniţiativa unor pături largi de intelectuali. Preşedinte este ales Vasile

Stroiescu, vice-preşedinţi Paul Gore şi Vladimir Herţa. În punctul 2 al Programului

Partidului Naţional Moldovenesc (PNM), publicat în Cuvînt Moldovenesc la 9.04.1917, se

declara că “Partidul Naţional Moldovenesc va lupta pentru dobîndirea celei mai largi

autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei” [9, p.

86-87]. De notat că nu era vorba de autonomia politică, naţional-teritorială. Desigur, rolul

PNM în acea perioadă nu trebuie diminuat. Însă respectiva formaţiune n-a fost nici cea mai

influentă, nici cea mai consecventă, din punct de vedere doctrinar.

După Revoluţia rusă din februarie 1917, aspiraţiile pentru o viaţă naţională liberă

învăluiseră întreaga societate moldovenească. La întrunirea femeilor din Chişinău

(14.03.1917) s-a făcut apelul: “Moldovenilor!… Uniţi-vă şi începeţi lupta pentru căpătarea

dreptului la o viaţă naţională slobodă, potrivit cu firea şi menirea neamului nostru

42

moldovenesc” [10, p. 10]. La 17.03.1917 Cuvînt Moldovenesc a primit o scrisoare din

Bolgrad, în care fruntaşii vieţii culturale din oraş chemau “pe toţi cei grupaţi în jurul

scumpului nostru Cuvînt Moldovenesc să luaţi iniţiativa organizării unei Adunări a

elementelor moldoveneşti (…), care să discute: 1) Alcătuirea unui Comitet naţional, care să

poarte grijă tuturor nevoilor naţionale ale neamului nostru din Basarabia…”[10, p. 12].

Ofiţerii, soldaţii, studenţii, cetăţenii moldoveni din Odesa trimit la 23.03.1917 o telegramă

Guvernului Provizoriu de la Petrograd, prin care îşi exprimă încrederea “că drepturile

naţionale ale celor peste două milioane de moldoveni vor fi chezăşluite în viitoarea adunare

întemeietoare” [10, p.12]. La 26.03.1917 studenţii moldoveni de la Kiev s-au adunat la

Universitatea de acolo şi au înfiinţat un cerc, care îşi propunea să lupte pentru autonomia

Basarabiei. Ofiţerii şi studenţii moldoveni din Odesa au lansat la 2 martie 1917 apelul Către

moldoveni, în care se revendică drepturile naţionale. Adunarea sătenilor din Talmaz (judeţul

Akkerman) a trimis o telegramă (3.04.1917) Guvernului Vremelnic, prin care, în numele

celor 500 de cetăţeni adunaţi, exprima nădejdea că guvernul nou “va pune în lucrare

drepturile naţionale ale moldovenilor călcate de ocîrmuirea veche” [10, p. 16].

Adunarea soldaţilor moldoveni din Odesa din 8.04.1917, la care au participat “vreo

10.000 de ostaşi şi unde şi unde cîte o faţă în straie neostăşeşti”, a hotărît că “potrivit cu

aceste schimbări (din Rusia), Moldovenii vor căuta ca şi ei să capete putinţa de a trăi slobod

spre binele neamului lor. Astfel ei vor cere ca ţara Basarabiei să nu se mai ocîrmuiască ca o

ţară supusă, ci ca o ţară slobodă. Basarabia spre binele noroadelor, care trăiesc în ea, va

trebui să se ocîrmuiască prin aleşii ei care vor întocmi Sfatul Ţării.” [9, p. 92].

La 6-7 aprilie 1917 a avut loc Congresul Uniunii Cooperatorilor din Basarabia, care a

hotărît:

„… a face cunoscut guvernului (Rusiei) că pentru propăşirea culturală şi economică a

Basarabiei se cere autonomia administrativă, culturală şi economică;

1. Basarabia… trebuie în afacerile ei interne să se administreze independent,

recunoscîndu-se libertatea de autodeterminare a tuturor naţionalităţilor.

2. Toate legile privitoare la viaţa interioară a Basarabiei trebuie să fie editate de corpul

legislativ local (Sfatul sau Divanul Ţării) în conformitate cu obiceiurile strămoşeşti ale

Moldovenilor…”[9, p. 94].

La 19-25 aprilie 1917 are loc Adunarea Extraordinară Eparhială a Preoţimii şi

Mirenilor din eparhia Chişinăului, care, luînd în dezbatere „chestiunile politice... despre

43

modul ocîrmuirei..., etc.”, în special autonomia Basarabiei, a hotărît: “a) Autonomia

Basarabiei este deplina întrupare şi dreaptă dezvoltare a temeliei de clădire a vieţii

popoarelor din Rusia pe principiile de drept al fiecărui popor singur de a-şi hotărî soarta sa,

a descentralizării şi a principiului de alegere în toate ramurile vieţii politice, religioase,

culturale, administrative, judecătoreşti etc, decretate de Guvernul Provizoriu, b) În fruntea

ocîrmuirei Basarabiei pe temelii autonome stă Consiliul suprem (Divanul), alcătuit din

membri: 1) aleşi de Adunarea Reprezentanţilor întregii Basarabii pe baza votului universal,

egal, direct, şi secret; 2) Aceşti membri îndeplinesc funcţiunile administrative de

guvernămînt in toate ramurile vieţii Basarabiei în baza legilor locale; c) Consiliul suprem şi

toate organele administrative ale Basarabiei autonome sunt supuse în toate funcţiunile sale

Adunării Reprezentanţilor Poporului (Sfatului Tării), de la care primesc îndrumări

legislative, date spre înfăptuirea lor.

Adunarea Reprezentanţilor Poporului îndeplineşte funcţiunile organului legislativ din

întreaga Basarabie, ocîrmuită pe baza autonomă, de sine-ocîrmuire…”[11, p. 104-106].

Elevii moldoveni din cursul superior al Liceului din Soroca declarau la 26.04.1917:

“Noi, gimnaziştii moldoveni din gimnazia Sorocii… sîntem gata să sprijinim steagul

naţional moldovenesc şi vă încredinţăm, că …vom răspîndi ideile naţionale prin

moldoveni… Să strige fiecare moldovan: Trăiască Basarabia autonomă, trăiască moldovenii

slobozi!” [9, p. 97-98]

Adunarea moldovenilor din oraşul Bălţi, care a avut loc la 30.04.1917, a trimis o

telegramă comisarului gubernial C. Mimi, în care se afirma: “…Adunarea crede că binele

Basarabiei …poate fi cugetat numai atunci cînd viaţa ţării va fi clădită pe temeiurile celei

mai largi autonomii…”[10, p. 22]. Ţăranii din satul Horodişte, judeţul Lăpuşna scriau:

“Cinstite domnule redactor! (al Cuvîntului Moldovenesc) Noi toţi sîntem de viţă

moldovenească… Noi sîntem gata să luptăm pentru interesele noastre moldoveneşti…

Trăiască Basarabia autonomă (de sine stătătoare), trăiască Basarabia slobodă…”[12, p. 101].

Una din rezoluţiile adoptate de Congresul corpului didactic moldovenesc din 25-28

mai 1917 prevedea: “Cît priveşte Basarabia, Congresul găseşte să i se dea cea mai largă

autonomie teritorială şi politică [9, p. 112]. La 30 mai 1917 ziarul Свободная Бессарабия

publică articolul lui Ştefan Ciobanu Are oare Basarabia dreptul la autonomie? Autorul

respinge părerile celor care afirmă contrariul, argumentînd că “Basarabia are dreptul la

autonomie în orice caz nu mai puţin ca Ucraina sau oricare altă regiune a Rusiei” [10,p. 28].

44

Liderul PNM din Odesa Emanuil Catelli în iunie 1917 a alcătuit un Memoriu privind

crearea unui Sfat Central regional al Basarabiei, care să întrunească “reprezentanţii

democraţiei tuturor naţionalităţilor din regiune”. Acest Sfat urma să elaboreze “proiectul de

autonomie a Basarabiei spre a fi prezentat Adunării Constituante a Rusiei” [10, p. 36].

Tot în iunie 1917 Comitetul ostaşilor moldoveni de pe Frontul românesc a alcătuit şi a

difuzat Zece porunci ale neamului moldovenesc:

1. Nu uita că eşti moldovan şi trebuie să rămîi moldovan.

4. Nu uita că trebuie să vorbeşti cu fraţii tăi numai moldoveneşte.

8. Nu uita că eşti dator să lucrezi din răsputeri, ca Basarabia să fie slobodă şi

autonomă” [13, p. 47-48].

Este semnificativ că exponenţii tuturor documentelor, inclusiv a celor nereproduse aici,

odată cu solicitarea autonomiei ţării, cer categoric şi cu insistenţă restabilirea în drepturile

sale istorice a “limbii-mame”, a limbii moldoveneşti. La 7 septembrie 1917 în şedinţa

Comitetului Central Executiv Moldovenesc al Sfatului deputaţilor soldaţi şi ofiţeri

moldoveni de pe Frontul românesc s-a adoptat rezoluţia: “Conştienţi că limba maternă

constituie primul pas hotărît al trecerii ţinutului la autonomie, Comitetul Central Executiv

Moldovenesc a hotărît să propună upravei guberniale să introducă toamna aceasta în satele

cu populaţie moldovenească predarea obligatorie în limba maternă…, iar pentru învăţătorii

care n-au fost la cursurile de limbă moldovenească, să se deschidă cît mai repede cursuri de

două luni” [14, p. 165].

Condiţii reale de eliberare naţională a moldovenilor, de restabilire a statalităţii

moldoveneşti au apărut odată cu desfăşurarea Revoluţiilor ruseşti din 1917.

Bibliografia extrem de bogată despre revoluţiile ruseşti din 1917 dispune de cele mai

diverse păreri, concluzii, aprecieri formulate de numeroşi sociologi, istorici şi politologi din

lume. Toţi însă menţionează rolul şi însemnătatea acestor evenimente, care “au zguduit

lumea”, pentru eliberarea naţională a popoarelor asuprite.

Văzută printr-o prismă obiectivă, tratată imparţial, se va constata că Revoluţia rusă din

februarie, apoi din octombrie 1917 “a adus multpătimitului popor moldovenesc nu numai

libertatea de a-şi hotărî singur soarta sa, ci şi posibilitatea de a-şi restabili statalitatea, care a

fost pierdută la mijlocul veacului XIX în rezultatul tranzacţiilor marilor puteri” [15, p. 1-3].

Este de remarcat, că evenimentele revoluţionare din 1917 s-au desfăşurat pe fundalul

dramatic al primului război mondial. Milioane de muncitori şi ţărani aflaţi pe front în

45

calitate de ostaşi deveniseră obiectul, dar şi subiectul transformărilor social-politice şi

naţionale. Un rol aparte în viaţa social-politică încep să-l joace Sovietele de deputaţi.

În mai 1917 a avut loc Congresul Sovietului Frontului român, al Mării Negre şi

Regiunii Odesa (РУМынского фронта, ЧЕРноморского флота и ОДесской области —

РУМЧЕРОД). La 19-20 mai se desfăşoară Consfătuirea reprezentanţilor sovietelor din

Chişinău, Bender şi Bălţi ai deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor, la care este ales Comitetul

executiv gubernial al sovietelor din Basarabia. La 21-23 mai are loc Congresul I gubernial

al ţăranilor din Basarabia, care a cerut desfiinţarea proprietăţii private moşiereşti asupra

pămîntului [4, p. 243].

În urma dezbaterilor din cadrul consfătuirii din 20.07.1917 a reprezentanţilor

diferitelor partide şi organizaţii din ţinut, s-a adoptat rezoluţia: “Să se recunoască dreptul

Basarabiei la autonomie politico-teritorială cu drepturi egale pentru toate naţiunile.

Graniţele Basarabiei se socot: la asfinţit — rîul Prut, la răsărit — rîul Nistru.” De asemenea,

s-a hotărît “să se formeze o comisie specială pentru examinarea chestiunii privind crearea

Sfatului Ţării”, în componenţa căruia “trebuie să intre reprezentanţii tuturor organizaţiilor

obşteşti şi administrative locale şi ai partidelor naţionale” [16, p. 121]. La 18.07.1917 ziarul

Cuvînt Moldovenesc publică Hotărîrea adunării ostaşilor moldoveni din Ecaterinoslav: “1.

Să primească (accepte) programul PNM cu toate ponturile lui despre autonomia teritorială a

Basarabiei şi despre trecerea pămîntului în mîna plugarilor fără plată” [17 ].

La 6 septembrie 1917 la Chişinău apare Soldatul Moldovan, „gazetă a Comitetului

Central împlinitor al Sfatului deputaţilor ofiţeri şi soldaţi moldoveni-basarabeni. Pentru

soldaţi şi ţărani”. După cum se afirma în Cronica evenimentelor din anii 1917-1918, „ziarul

propaga ideea autonomiei şi renaşterii naţionale” a „moldovenilor-basarabeni” [18, p. 155].

La Iaşi are loc Congresul I al deputaţilor ţăranilor de pe Frontul român (25.09-2.10.1917).

Aducînd elogiu acelor evenimente, N. Iorga scria: „Generoasa revoluţie rusească,

ridicîndu-se împotriva ţarismului asimilator de naţii, a recunoscut dreptul fiecărui om de a

cuprinde libertatea lui naturală, cererile de drepturi naţionale şi autonomii. Murafa (Simion)

a fost primul dintre aceia care mai energic au ridicat steagul de cultură al moldovenismului”,

constata N. Iorga şi preciza, puţin mai tîrziu: „Revoluţiei ruseşti i se datorează toată

minunata schimbare dintre Nistru şi Prut, care ne împle de bucurie pe toţi...” [19, p. 128,

156].

Aşadar, în a doua jumătate a anului 1917 au fost adoptate sute de apeluri, hotărîri ale

46

ţăranilor şi orăşenilor, studenţilor şi învăţătorilor, cooperatorilor şi preoţilor, care se

pronunţau, într-un fel sau altul, pentru autonomia teritorială şi politică a „Basarabiei”.

Lipsea însă manifestarea fermă a voinţei supreme de a organiza realizarea acestui scop

măreţ, devenit comun. Şi aici şi-au spus cuvîntul soldaţii, matrozii şi ofiţerii moldoveni,

care se mai aflau în tranşeele primului război mondial. Erau aceiaşi ţărani şi muncitori, dar,

în virtutea împrejurărilor, îmbrăcaţi în haine militare.

Încă la 12 iunie 1917 subofiţerul N. Cernei a prezentat comisiei organizatorice de

agitaţie a Sovietului Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor din garnizoana Odesa

un raport, primul compartiment al căruia era intitulat Despre congresul militar al

deputaţilor moldoveni din unităţile de pe front şi din spatele frontului. Se prevedea ca acesta

să fie convocat cel mult într-o lună. Între timp, Guvernul Provizoriu din Rusia, mînat de

scopul de continuare a războiului, se împotrivea deschis năzuinţelor de autonomizare,

dezlănţuite în guberniile Rusiei. Aceste viziuni imperiale împotriva drepturilor popoarelor

la autonomie, pe teritoriul Basarabiei, erau contestate de Partidul Naţional Moldovenesc şi

de reprezentanţii Partidului bolşevic.

Încă la 1914 V. Lenin, în lucrarea sa „Despre dreptul naţiunilor la autodeterminare”,

argumentează existenţa a 2 epoci diferite în dezvoltarea mişcărilor naţionale în perioada

capitalismului, rolul ţărănimii în mişcarea naţională şi socială. Pentru prima epocă, numită

de autor „epocă a falimentului feudalismului şi absolutismului”, este caracteristică trezirea

mişcărilor naţionale, atragerea în rîndul acestora a ţărănimii „care este cea mai numeroasă

pătură în lupta pentru libertăţile politice, în general, cele naţionale, în particular”

[20, p. 525].

Indiscutabil, revoluţiile ruse din 1917 au fost o consecinţă a prăbuşirii totale în Rusia

ţaristă a feudalismului şi absolutismului, care constituiau o piedică serioasă în dezvoltarea şi

modernizarea capitalismului. Basarabia era, de asemenea, o „ţară” de ţărani şi moşieri, cu o

economie feudală semicapitalistă, cu clasă muncitoare neînsemnată la număr. În aceste

condiţii istorice, nu ideile socialiste, după cum afirmă unii istorici sovietici, ci

autodeterminarea naţional-statală, reformele politice şi agrare erau lozincile principale ale

mişcărilor politice din Basarabia, pe parcursul întregii perioade revoluţionare a anului 1917.

(Precizăm că aceleaşi fenomene social-politice au constituit premisele formării statelor

naţionale în Europa pe parcursul sec. XIX).

Nu atît muncitorii, cît, în primul rînd, ţărănimea, ostaşii moldoveni, intelectualii, iar în

47

cazul Basarabiei, şi marii proprietari de pămînt au fost forţele motrice ale acestor mişcări

politice, care au săvîrşit actul de autodeterminare – „formarea statului suveran naţional”

[20, p. 521].

Mişcarea bolşevică din Basarabia a fost una slabă, avînd o bază socială restrînsă. În

consecinţă, forţele partidului bolşevic din sovietul gubernial al Basarabiei şi din cel de la

Chişinău nu au putut promova, nici organizatoric, nici politic, ideea creării unei republici

sovietice moldoveneşti. Liderii acestor două soviete, Meleşin şi Venedictov, deşi au făcut

încercări de a anula puterea Sfatului Ţării, totuşi au fost nevoiţi să-i recunoască autoritatea

chiar prin declaraţii oficiale.

De remarcat că partidele socialiste aveau cea mai înaltă pondere în rîndurile ţăranilor.

Partidul social-revoluţionar (eserii) a cîştigat masiv alegerile din noiembrie 1917 în

Adunarea Constituantă a Rusiei. Acest partid milita în toamna anului 1917 pentru o Rusie

federativă şi pentru soluţionarea problemei agrare. I. Inculeţ şi P. Erhan, sosiţi la Chişinău

din Petrograd încă în iunie 1917, „pentru adîncirea revoluţiei”, ca reprezentanţi ai acestui

partid, sperau păstrarea Basarabiei ca autonomie în componenţa Rusiei.

Către începutul toamnei 1917 mişcările politice în Moldova dintre Prut şi Nistru, în

linii mari, se formaseră, se regrupaseră şi se consolidaseră organizaţional pentru lupta

hotărîtă de eliberare naţională şi renaştere a statalităţii moldoveneşti. Lupta de eliberare

socială şi naţională era susţinută tot mai mult de partidele de stînga şi de cele naţionale care

aveau influenţă masivă între ostaşi.

În mod hotărîtor activiştii mişcărilor obşteşti de orientare socialistă şi-au adus

contribuţia la convocarea congresului ostăşesc pentru 20 octombrie 1917. Vestea despre

Congresul ostaşilor moldoveni a ajuns în toate unităţile de pe front, în unele din ele au

început şi pregătirile pentru participare. Bunăoară, la Iaşi s-a anunţat că la 10.10.1917 îşi va

începe lucrările Congresul reprezentanţilor soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni de pe Frontul

românesc. Congresul, la care au participat 75 de delegaţi, a luat în dezbatere chestiunea

privind autonomia „Basarabiei”. A fost adoptată rezoluţia propusă de V. Ţanţu:

„Luînd în consideraţie situaţia cultural-istorică, geografică şi etnografică şi bazîndu-se

pe principiul autodeterminării popoarelor, recunoscut de întreaga democraţie revoluţionară

rusă şi de statele aliate, precum şi pe voinţa ferm exprimată a întregului popor moldovenesc,

în persoana organizaţiilor sale revoluţionare, congresul, examinînd chestiunea autonomiei

Basarabiei, în unanimitate a hotărît: se declară drept formă acceptabilă de orînduire a

48

Basarabiei numai autonomia naţional-teritorială, politică, iar pentru realizarea acesteia să se

creeze Sfatul Suprem din reprezentanţi ai moldovenilor şi ai minorităţilor naţionale din

Basarabia” [13, p. 190-191].

La 25 octombrie (7 noiembrie) 1917 la Petrograd a biruit Revoluţia socialistă, care a

desfiinţat Guvernul Provizoriu şi a proclamat Puterea Sovietică.

Guvernul sovietic la 2(15) noiembrie 1917 a aprobat Declaraţia drepturilor

popoarelor Rusiei, care a proclamat egalitatea şi libertatea popoarelor din Rusia, dreptul lor,

inclusiv al moldovenilor, la liberă autodeterminare pînă la despărţire şi formare de state

independente. Guvernul Sovietic al lui Lenin nu numai a proclamat dreptul naţiunilor la

autodeterminare, dar şi a creat condiţii pentru realizarea acestuia: ţările supuse Rusiei

ţariste, considerată “închisoare a popoarelor”, care au cerut ieşirea din componenţa ei –

Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, au devenit independente. După Revoluţia din

Octombrie, lozincile partidului bolşevic devin atrăgătoare şi pentru întreaga ţărănime,

majoritară în Basarabia. Forţele antibolşevice, partidele mici ale burgheziei şi ale marilor

proprietari, înfricoşate de lozincile sociale ale bolşevicilor, s-au solidarizat doar cu ideea

democratică despre autodeterminarea popoarelor, care oferea suport ideologic şi mecanisme

legale de separare a Basarabiei de Rusia. Dilema momentului pentru elita politică

basarabeană în noiembrie 1917 era: Republică Sovietică Moldovenească ori Republică

Democratică Moldovenească.

În această perioadă dură de dualitate a puterii în gubernie, în condiţiile primului război

mondial, ca consecinţă ale contextului ideologic generat de revoluţiile ruse şi, îndeosebi, de

lozinca despre dreptul naţiunilor la autodeterminare, se pregătea în „Basarabia” restabilirea

statalităţii moldoveneşti, instaurarea Republicii.

La 20 octombrie 1917, este convocat la Chişinău cu permisiunea Statului Major al

armatei ruse, primul şi ultimul Congres al ostaşilor moldoveni care întruneşte în jur de 600

de participanţi, în majoritate, reprezentanţi ai districtului militar Odesa şi ai Frontului

românesc. În ziua deschiderii Congresului, ziarul Cuvînt Moldovenesc ţine să atragă atenţia

că “asupra ostaşilor moldoveni, floarea naţiunii, cade răspunderea în faţa istoriei pentru

soarta norodului moldovenesc”. Moldovenii erau chemaţi să-şi asume răspunderea pentru

“cîrmuirea treburilor obşteşti în ţara lor”, ajungînd să înţeleagă, că “în limba politică

aceasta înseamnă autonomie” [9, p. 147-150].

În urma dezbaterilor, Congresul ostaşilor moldoveni a adoptat, la 24 octombrie 1917,

49

11 rezoluţii. Rezoluţia a II-a Despre autonomia Basarabiei, pornind de la împrejurările

expuse în Rezoluţia I-a Despre Republica Federativă Rusă, a stabilit: “Avînd în vedere

cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi plecînd de la principiul

revoluţiei, că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul, în

dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a-i chezăşlui drepturile lui naţionale şi propăşirea

lui economică şi culturală a hotărît: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei.

Pentru apărarea drepturilor şi intereselor autonomiei Basarabiei, pe lîngă stăpînirea

vremelnică (Guvernul Provizoriu de la Petrograd — Aut.) să fie un împuternicit al neamului

moldovenesc”.

Rezoluţia a V-a Despre Sfatul Ţării prevedea: “Întîiul Congres ostăşesc moldovenesc a

hotărît: pentru ocîrmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Ţării…

Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai pînă la alcătuirea adunării întemeietoare

basarabene…”[9, p. 147-150]. Congresul ostaşilor moldoveni, în rezoluţiile adoptate

proclamă autonomia Basarabiei, precizează direcţiile de activitate, conturează structura şi

împuternicirile organului reprezentativ vremelnic, care urma să fie înfiinţat.

Prima şedinţă a celor care urmau să alcătuiască Sfatul Ţării a avut loc la Chişinău la

21 noiembrie 1917. Preşedinte al Sfatului Ţării (organ cîrmuitor) a fost ales I. Inculeţ. S-a

stabilit că în componenţa acestui organ vor intra 120 de membri din Moldova dintre Prut şi

Nistru, 10 reprezentanţi ai moldovenilor din stînga Nistrului. În general, vreo 90-100 de

locuri erau rezervate organizaţiilor militare, altor formaţiuni ce se aflau sub influenţa

Partidului Naţional Moldovenesc (PNM), precum şi unor structuri administrative,

organizaţii cooperatiste, profesionale etc. Deşi ţăranii constituiau majoritatea covîrşitoare a

populaţiei, reprezentanţii acestei pături, ca şi ai celor de peste Nistru de facto n-au activat în

Sfatul Ţării.

Prerogativele politico-juridice ale Sfatului Ţării au fost tratate amănunţit, principial şi

argumentat de renumiţi cercetători, inclusiv de privat-docentul în jurisprudenţă Al. Boldur

(Boldîri). Dînsul constata într-un articol publicat la 10 decembrie 1917, că Sfatul Ţării nu

reprezenta real întreaga populaţie a “Basarabiei”. “Doar nu toţi moldovenii au decretat

constituţia basarabeană (rezoluţiile Congresului ostaşilor moldoveni). Numai o parte din ei,

nu se ştie care. Nu s-a stabilit: cum trebuiau sa-şi aleagă ţăranii moldoveni cei 30

reprezentanţi?…” [21].

În general, este anevoios de a raporta noţiunea “alegeri”, în sensul de aplicare a unor

50

norme precise şi dinainte stabilite pentru desemnarea prin vot a unei/unor persoane, a

procesului de alcătuire a Sfatului Ţării. Conştienţi de imposibilitatea de a organiza, în acele

împrejurări, alegeri prin exprimarea liberă a dreptului de vot de către majoritatea populaţiei,

organizatorii Congresului ostaşilor moldoveni i-au acordat legitimitate “vremelnică”:

Sfatului Ţării i se atribuiau prerogative limitate, doar de executare a voinţei obşteşti, care se

pronunţase decisiv, îndeosebi pe parcursul anului 1917 pentru Autonomia Basarabiei şi

renaşterea statalităţii poporului moldovenesc... În acest context trebuie de remarcat, că cea

mai cuprinzătoare şi progresistă cerinţă politico-juridică, privind Autonomia Basarabiei şi

renaşterea statalităţii poporului moldovenesc, a formulat-o şi a adoptat-o Adunarea

Extraordinară a preoţimii şi mirenilor din eparhia Chişinău, întrunită la 19-25 aprilie 1917.

La compartimentul Autonomia Basarabiei (Tezele vieţii politice a Basarabiei autonome) se

afirma: b) În fruntea ocîrmuirii Basarabiei pe temelii autonome stă consiliul suprem

(Divanul), alcătuit din membri: 1) Aleşi de Adunarea Reprezentanţilor întregii Basarabii pe

baza votului universal, egal, direct şi secret” [11, p. 104-105].

Este evident totuşi, că anume Congresul ostaşilor moldoveni a fost principala

organizaţie obştească moldovenească, ce a dat dovadă de claritate de idei şi principii,

consecvenţă şi fermitate în reorganizarea pe temelii noi a vieţii politice şi social-economice,

în restaurarea statalităţii moldoveneşti.

Conducătorii Sfatului Ţării din primele zile de activitate conştientizau că acest

parlament provizoriu al Basarabiei, acest institut obştesc şi structură politică nu avea Lege

supremă, de care s-ar fi călăuzit, nu avea nici măcar un program conceptual de acţiuni. În

situaţia dată Sfatul Ţării încearcă să întocmească şi să înfăptuiască un “proiect al organizării

Basarabiei”, în care îşi formulase sarcinile şi îşi stabilise prerogativele. Proiectul adoptat în

prima citire la 28.11.1917 declara: „Puterea înaltă în Basarabia o are Sfatul Ţării, care e cel

mai înalt aşezămînt de ocîrmuire pînă la chemarea Adunării poporane (constituante)

basarabene”. Funcţia executivă revenea Sfatului Directorilor Generali (Consiliul de

Miniştri) „organ împlinitor… răspunzător pentru trebile şi măsurile sale numai înaintea

Sfatului Ţării… Sfatul Directorilor generali lucrează în temeiul zacoanelor şi poveţelor date

şi întărite de Sfatul Ţării” [9, p. 178, 179].

Pornind de la Proiectul ocîrmuirii Basarabiei, prin care îşi asumase puterea supremă

(“cel mai înalt aşezămînt de ocîrmuire”), Sfatul Ţării a confirmat, o dată în plus, Rezoluţia

Congresului ostaşilor moldoveni privind autonomia politică, administrativ-teritorială a

51

Moldovei dintre Prut şi Nistru.

La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării adoptă Declaraţia Moldoveni şi noroade înfrăţite ale

Basarabiei. Prin acest „cel mai important act din primele zile de existenţă a sa”, Sfatul Ţării

a proclamat Republica Democratică Moldovenească – PRIMA REPUBLICĂ

MOLDOVENEASCĂ. Respectivul act politico-juridic de o excepţională însemnătate pentru

destinul moldovenilor şi istoria Statului Moldovenesc avea aceeaşi temelie, expusă în

Rezoluţia a II-a a Congresului ostăşesc: „avînd în vedere aşezarea rînduielii obşteşti şi

întărirea drepturilor cîstigate prin revoluţie, Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric,

se declară de azi înainte Republică Democratică Moldovenească…”.

Sfatul Ţării, „alcătuit din împuterniciţii tuturor organizaţiilor democraţiei revoluţionare

ale diferitelor noroade şi din împuterniciţii zemstvelor şi tîrgurilor”, nu ascundea că va fi

„cea mai înaltă ocîrmuire a republicii“, „pîna la chemarea Adunării poporane (constituante)

a Republicii Moldoveneşti, care va fi aleasă de tot norodul prin glăsuirea de-a dreptul,

deopotrivă şi tăinuită…”. Este semnificativ că, „înfăţişînd voinţa noroadelor trăitoare pe

pamîntul Republicii Moldoveneşti”, Sfatul Ţării programa:

„1.Să cheme în timpul cel mai scurt Adunarea poporului Republicii Moldova, aleasă

prin glăsuire obştească, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuită….

4. Să orînduiască alegerile drepte în asezămînturile locale de sineocîrmuire, care încă

n-au fost alese pe temeiul glăsuirii obşteşti, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuite după

sistemul proporţional şi să chezăşluiască pe deplin bunul mers al acestor aşezămînturi.

5. Să apere toate slobozăniile, cîstigate prin revoluţie, precum slobozenia cuvîntului,

tiparului, credinţei, cugetului, unirilor şi grevelor, să chezăşluiască neatingerea persoanei şi

a locuinţei şi să aşeze judecată dreaptă pentru tot norodul.

6. Să desfiinţeze pedeapsa de moarte pentru totdeauna pe pamîntul Republicii

Moldoveneşti.

7. Să chezăşluiască pedeplin drepturi deopotrivă pentru toate noroadele, ce trăiesc pe

pamîntul Republicii Moldoveneşti, dîndu-le autonomia culturală naţională şi

personală…”[9, p. 182-183].

Am expus in extenso unele poziţii-cheie din Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie

1917 din următoarele motive:

În primul rînd, aceste prevederi sînt puţin cunoscute şi studiate de specialiştii în

52

istorie, politologie, drept internaţional.

În al doilea rînd, prin acest act politico-juridic nu numai s-a proclamat Republica

Democratică Moldovenească, conturîndu-se principiile organizării de stat, ci s-a stabilit o

serie de principii, de reguli de ocîrmuire, care determinau, fie şi în linii mari, locul şi rolul

aşezămintelor de putere — Sfatul Ţării, Sfatul Directorilor Generali, anumite împuterniciri

ale acestora, raporturile lor cu „norodul muncitor”, cu ţăranii, reglementînd „felul cum

trebuie să orînduiască treaba pămîntului”. Totodată, s-au formulat diferite privilegii şi

drepturi politice, care astăzi figurează în diverse acte internaţionale: egalitate în drepturi,

abolirea pedepsei capitale, inviolabilitatea persoanei ş. a.

Toate aceste şi alte stipulări, în primul rînd, cele 11 Rezoluţii ale Congresului ostaşilor

moldoveni din 24.10.1917, imprimă Declaraţiei Sfatului Ţării din 2.12.1917 trăsături

distinctive de document politico-juridic cu atribuţii de lege supremă, după cum, de fapt, a şi

fost în perioada cînd a existat Republica Democrată Moldovenească. Nu este întîmplător că

în procesul diferitelor dezbateri, de adoptare a unor hotărîri, membrii Sfatului Ţării nu

rareori făceau referiri la Declaraţia din 2 decembrie 1917. Este semnificativ că anumite

garanţii politice formulate de membrii Sfatului Ţării încă la sfîrşitul anului 1917, bunăoară,

„slobozenia cuvîntului, slobozenia credinţei, cugetului, unirilor, adunărilor şi grevelor” ş. a.,

sînt cuprinse în Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994, în titlul II Drepturile,

libertăţile şi îndatoririle fundamentale.

Tot atunci pe bază de dovezi etnice s-a reconfirmat denumirea statului – Moldova,

proclamat stat democratic moldovenesc — Republica Moldovenească. În cadrul dezbaterilor

pe marginea proiectului Declaraţiei, elaborat de comisia în frunte cu T. Ioncu, s-a discutat şi

denumirea statului. Membrul Sfatului Ţării, C. Misircov, reprezentant al minorităţii bulgare,

şi-a exprimat nemulţumirea: „De ce este proclamată Republica Moldovenească şi nu

„Republica Basarabeană”? P. Erhan, de asemenea, membru al Sfatului Ţării, a lămurit: „Noi

nu avem de ce ascunde numele... Dacă în trecut se rîdeau de moldoveni, acum putem

declara cu mîndrie, că sîntem moldoveni. Noi nu ne putem numi cu numele unui monarh

sau domnitor străin... Denumirea republicii s-o dăm de la numele poporului, care este

majoritar în Basarabia”. În cele din urmă, I. Pelivan a tras concluzia definitivă: „Mărturiile

istorice ne vorbesc anume în folosul denumirii Republica Moldova” [22, p. 19-20].

Aici se încheie forma de stat monarhia cvasiabsolută [23, p. 18] a Moldovei, ce a

suferit de-a lungul istoriei diferite transformări, chiar unele întreruperi... Din 2 decembrie

53

1917 începe istoria Statului Moldovenesc de la răsărit de Prut sub formă de REPUBLICĂ

— PRIMA REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ. Acest stat avea un organ legislativ

vremelnic – Sfatul Ţării, care începuse procesul de constituire a structurilor de administraţie

publică. La 7/20 decembrie 1917 este ales Consiliul Directorilor Generali – Primul Guvern

al RDM, în frunte cu Pantelimon Erhan.

§ 3. Republica Democratică Moldovenească. Evoluţii social-politice

Din primele zile ale existenţei sale şi, mai ales, după proclamarea Republicii

Democratice Moldoveneşti, Sfatul Ţării a luat în dezbateri mai multe chestiuni dintre cele

mai arzătoare: implementarea principiilor de administrare a republicii, stoparea anarhiei,

organizarea cohortelor – unităţilor militare moldoveneşti, stabilirea contactelor cu ţările

vecine, orientarea şi desfăşurarea sistemului de învăţămînt ş. a. Printre primele chestiuni

discutate de Sfatul Ţării, după proclamarea Republicii Moldoveneşti şi numirea Guvernului

a fost constituirea Cancelariei Sfatului Ţării. S-a decis ca Cancelaria să fie condusă de un

şef. Această structură urma să aibă 9 secţii, conduse de secretari.

Altă întrebare mult discutată la şedinţele Sfatului Ţării a fost introducerea zemstvei în

judeţul Izmail şi Cahul.

La 11 decembrie, apoi 17 ianuarie se discută chestiunea retragerii capitalurilor din

bănci şi naţionalizarea instituţiilor financiare. Se hotărăşte: banca statului se va numi Banca

Naţională Moldovenească.

Sfatul Ţării a discutat în cîteva rînduri chestiunea Armatei Naţionale şi dotarea acesteia

cu muniţii.

În cadrul dezbaterilor asupra organizării sistemului de învăţămînt, s-a vorbit mult şi în

diferite şedinţe despre limba de predare în şcoli. Majoritatea membrilor Sfatului Ţării s-au

pronunţat ca limba de învăţămînt, în fond – limba oficială să fie limba moldovenească, iar

limba rusă să fie limbă “neutră”.

Sfatul Ţării nu se grăbea să dezbată problema principală – cea a pămîntului. Din

primele zile după revoluţiile ruseşti în ţinut nu încetau revoltele, confiscarea samavolnică a

moşiilor boiereşti. Majoritatea populaţiei – ţăranii, inclusiv soldaţii demobilizaţi ori evadaţi

de pe front, care, în cea mai mare parte, erau tot ţărani, cereau să fie împroprietăriţi.

Consiliul Directorilor Generali, condus de P. Erhan, făcea eforturi mari pentru a stopa

anarhia, dar atribuţiile Guvernului erau limitate. O parte din atribuţiile puterii executive

54

aparţineau Sfatului Ţării.

Paralel cu organizaţiile ostăşeşti moldoveneşti, care sprijineau Sfatul Ţării, cu cele ale

sovietelor, în Chişinău activau diferite comitete, structuri partinice şi militare ale fostului

Guvern Provizoriu de la Petrograd, de diferite orientări social-politice, care luptau pentru

a-şi impune superioritatea şi influenţa definitivă. Aceasta a fost una din caracteristicile de

bază ale situaţiei politice de la sfîrşitul anului 1917, una din problemele pe care Sfatul Ţării

n-a reuşit s-o rezolve. În noiembrie 1917 în Chişinău activa Comitetul pentru apărarea

revoluţiei – structura Guvernului lui Kerenski, care şi-a extins împuternicirile asupra întregii

„Basarabii”. „Situaţia politică în Basarabia era tulbure, complicată şi încurcată”

[24, p.23-25]. În ajunul alegerilor în Adunarea Constituantă a Rusiei, la 12 noiembrie 1917,

este publicat Manifestul electoral al Partidului Socialist-Revoluţionar (eserii) din Moldova.

Activează energic cîteva formaţiuni politice evreieşti. La Chişinău are loc la 28-30

noiembrie Conferinţa organizaţiilor bolşevice din Moldova.

Alegerile în Constituanta Rusiei, care au avut loc în „Basarabia” la 26-28.11.1917, au

conturat raportul real de forţe la acel moment: eserii obţin cel mai mare număr de voturi.

Bolşevicii au înregistrat rezultate mai modeste. Partidul Naţional Moldovenesc a acumulat

numai 2,2% din sufragii şi nu şi-a promovat nici un candidat [22, p. 37-41]. Către mijlocul

lui noiembrie 1917 trei forţe disputau puterea în ţinut:

1. Instituţiile guberniale ale Guvernului Vremelnic (duma orăşenească, comisarul

gubernial, Comitetul pentru apărarea revoluţiei);

2. Sovietele;

3. Sfatul Ţării.

Confruntările dintre ele erau permanent ameninţate de rivalitatea diferitelor grupări din

interiorul lor.

Privitor la controversata chestiune a atitudinii Sovietelor, a organizaţiilor bolşevice şi

chiar a guvernului din Petrograd faţă de actul proclamării Republicii Democratice

Moldoveneşti, ne vom referi în continuare la un şir de acţiuni şi documente politice ale

timpului. Este de netăgăduit realitatea că în unităţile armate ruseşti dislocate în Moldova,

inclusiv în Chişinău, în condiţiile primului război mondial, se bucurau de multă influenţă

Sovietele Chişinău şi cel gubernial. Însă aceste Soviete, cu o recunoscută autoritate, nu au

conştientizat şi nu au avut puterea în noiembrie-decembrie 1917 să iniţieze crearea unei

republici sovietice în Moldova, în opoziţie autonomiei proclamate de Sfatul Ţării.

55

Nădăjduind, că, în cele din urmă, Sfatul Ţării va recunoaşte Revoluţia din Octombrie,

bolşevicii şi aderenţii lor din Soviete după 2 decembrie 1917 manifestau o atitudine

îngăduitoare faţă de structurile Republicii Democratice Moldoveneşti.

La 6 decembrie 1917 a avut loc şedinţa lărgită a Sovietului Chişinău de deputaţi ai

muncitorilor şi soldaţilor, cu participarea membrilor comitetelor de militari şi a

reprezentanţilor sindicatelor, la care s-a discutat chestiunea cu privire la atitudinea faţă de

Declaraţia (din 2 decembrie 1917) dată publicităţii de către Sfatul Ţării. După discuţii

îndelungate este adoptată rezoluţia de susţinere a acţiunilor, îndreptate pentru traducerea în

viaţa noroadelor Basarabiei a decretelor asupra pămîntului, asupra păcii [24 ].

La 6 decembrie emisarii Guvernului Sovietic S. Cuib şi N. Simonov, trimişi pentru a

ajuta bolşevicii din Basarabia la instaurarea Puterii Sovietice, în şedinţa publică a Sfatului

Ţării, au salutat crearea Republicii Democratice Moldoveneşti, întemeiate pe principiul

autodeterminării popoarelor. Desigur, aceste declaraţii ale emisarilor Guvernului bolşevic

simbolizau recunoaşterea certă a Republicii Moldoveneşti, care se anunţase parte

componentă a Rusiei Federative şi Democratice. Totodată este incorect a califica aceste

declaraţii orale ca o recunoaştere de către Rusia Sovietică a independenţei de stat a RDM.

Au salutat şi declarat susţinere Republicii Democratice Moldoveneşti şi reprezentanţii

diplomatici ai Franţei, României, Angliei şi Americii, care la 7 decembrie se întîlnesc cu

I. Inculeţ, Preşedintele Sfatului Ţării. Astfel tînărul stat moldovenesc capătă în această

perioadă şi o anumită recunoaştere internaţională.

Sfatul Ţării evita orice contact cu organizaţiile, care simpatizau guvernul lui Lenin.

Bolşevicii nu erau admişi în Sfatul Ţării, deşi reprezentanţii acestora din soviete au

recunoscut în public legitimitatea Republicii Democratice Moldoveneşti. Trebuie însă să

menţionăm că într-o serie de probleme, cum ar fi prevenirea şi stoparea anarhiei, jafurilor şi

banditismului, a pogromurilor din partea oştirilor lăsate la vatră, apărarea integrităţii

teritoriale a republicii de tendinţele expansioniste din est ş.a., Sfatul Ţării şi Sovietele aveau

poziţii identice.

Astfel, către început de decembrie 1917 nici una din grupările politice, care luptau

pentru putere, nu avea prioritate evidentă. Puterea reală putea s-o obţină numai formaţiunea

care ar fi dispus de sprijinul militarilor. În scurta şi dramatica sa existenţă şi activitate cît de

cît influentă (pînă la început de ianuarie 1918), Sfatul Ţării nu a ştiut (nu a vrut?) să atragă

decisiv de partea sa masele de soldaţi, să le organizeze într-o forţă de apărare a intereselor

56

anume a acestor mase. Aceasta a fost o altă caracteristică defavorabilă Sfatului Ţării

[4, p. 265].

La 11 decembrie 1917 în cadrul unor şedinţe unificate a delegaţiilor unităţilor militare

moldoveneşti şi cohortelor de miliţie ale garnizoanei chişinăuiene s-a decis să fie recunoscut

„Sfatul Ţării ca organ unic al puterii cu drepturi depline pe teritoriul Republicii

Moldoveneşti... care se bazează pe democratismul moldovenesc revoluţionar, curăţat de

elemente burgheze” [22, p. 54]. Din cauza duplicităţii Sfatului Ţării în soluţionarea unor

probleme principiale, în curînd consolidarea unităţilor militare şi a cohortelor de miliţie

devine irealizabilă.

La începutul lui decembrie 1917 chiar Regimentul I Moldovenesc (de elită) s-a

pronunţat pentru reforma agrară şi libertate, refuzînd să participe la înăbuşirea

manifestaţiilor ţărăneşti. Cohortele moldoveneşti care încă în octombrie-noiembrie 1917

defilau optimist în sprijinul Sfatului Ţării al Republicii Moldoveneşti, la sfîrşitul lui

decembrie 1917, erau demoralizate ori contaminate de agitaţia bolşevicilor.

O bună parte din ostaşii cohortelor moldoveneşti îşi exprimau nemulţumirea faţă de

şovăielile Sfatului Ţării în chestiunea agrară. Republica era cuprinsă de devastările

domeniilor moşiereşti şi bisericeşti. Se răsculau ţăranii aflaţi de multe ori sub paza soldaţilor

cohortelor şi miliţiilor moldoveneşti.

Către sfîrşit de decembrie 1917 şi început de ianuarie 1918 disputau puterea în

republică numai două organizaţii: Sfatul Ţării şi Sovietele. Documentele de arhivă

demonstrează că în această perioadă conducătorii Republicii Moldoveneşti tot mai mult îşi

„dădeau seama de neputinţa lor deplină faţă de situaţia în care se afla Basarabia”.

[26, p. 338]

În condiţiile de agitaţie activă a bolşevicilor printre militari şi populaţie, în situaţia cînd

Sovietele deputaţilor, soldaţilor şi ţăranilor deveneau a doua forţă politică, majoritatea

membrilor Sfatului Ţării nu erau pregătiţi să susţină reforma agrară promovată de eseri şi

bolşevici.

La 23 decembrie 1917 la o şedinţă comună a comitetelor executive ale Sovietelor

Chişinău şi Gubernial ale muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, aflate sub conducerea

bolşevicilor s-a hotărît de a cere Sfatului Ţării convocarea Adunării Constituante din

Basarabia. Întru pregătirea acestei acţiuni s-a propus convocarea Congresului Sovietelor

muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor din Basarabia pentru completarea şi democratizarea

57

Sfatului Ţării.

După exemplul Сongresului Sovietelor din Ucraina, Congresul Sovietelor din

Basarabia (Republica Moldovenească), urma să dezbată întrebarea fundamentală „Despre

autodeterminarea naţională şi principiile federaţiei”. [27, p. 245-246]

Această hotărîre este semnificativă, deoarece denotă:

1. Sovietele din Basarabia recunoşteau puterea Sfatului Ţării şi cereau de la acesta

organizarea alegerilor în Adunarea Constituantă a ţinutului şi democratizarea Sfatului Ţării.

2. Sovietele din Basarabia urmau să dezbată problema autodeterminării Basarabiei

abia la Congresul Sovietelor din Basarabia care urma să fie convocat „în decurs de 2

săptămîni” [27 p.243] la Chişinău.

Însă Congresul Sovietelor din Basarabia (Congresul al III-lea) nu a fost convocat din

cauza evenimentelor, care au loc la începutul lui ianuarie 1918.

Astfel, deşi mulţi istorici sovietici moldoveni demonstrează biruinţa Puterii Sovietice

în Basarabia, totuşi este de remarcat, că proclamarea unei Republicii Sovietice

Moldoveneşti şi de iure şi de facto nu a avut loc.

La 1 ianuarie 1918 nu Sovietele din Basarabia, ci doar frontotdelul Rumcerodului,

controlat de bolşevici, şi-a anunţat Puterea asupra forţelor militare din Basarabia şi a

Frontului Român. Mai multe unităţi militare ale Armatei Moldoveneşti şi Soviete locale ale

muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor trec la începutul lui ianuarie 1918 de partea Puterii

Sovietice. Tensiunile dintre Sfatul Ţării şi Soviete ating apogeul.

În aceste condiţii vitrege, de tulburări, contradicţii şi şovăieli social-politice, Sfatul

Ţării a conştientizat nevoia de creare a fondului legislaţiei în toate domeniile vieţii politice,

economice şi sociale a statului moldovenesc. Deputaţii socialişti şi moldovofilii insistau,

încă din decembrie 1917, asupra pregătirii unui proiect al Constituţiei Republicii

Democratice Moldoveneşti. După multe tergiversări şi polemici, Societatea juridică

moldovenească, în urma unei munci intense de cîteva luni, a publicat primul, în istoria

Moldovei dintre Prut şi Nistru, proiect al Constituţiei Republicii Naţionale Moldoveneşti

[28, p. 50].

Constituţia Republicii Naţionale Moldoveneşti (proiect, 1918) este pătrunsă de un

spirit democratic, pe care-l întîlnim abia în Constituţia Republicii Moldova (1994).

Bunăoară, articolul 2 al proiectului stabilea că „Republica Naţională Moldovenească

alcătuieşte un stat unitar, independent şi indivizibil, al cărui teritoriu nu poate fi înstrăinat”

58

etc. Potrivit art. 42, „Puterea legislativă în Republica Democratică Moldovenească aparţine

organului înalt Sfatul Ţării...”. Art. 60 prevedea: „Ca preşedinte al Republicii Democratice

Moldoveneşti este preşedintele Sfatului Ţării, care are puterea împlinitoare a republicii”.

Dat fiind că atunci Republica Democratică Moldovenească avea ieşire la mare, art. 62

stabilea că „Preşedintele (republicii) este înaltul comandant al armatei şi flotei Republicii

Democratice Moldoveneşti şi reprezentantul republicii în relaţiile internaţionale”.

„Puterea împlinitoare în Republica Democratică Moldovenească o reprezintă miniştrii

şi consiliul lor” (art. 63); „Preşedintele Consiliului de Miniştri se alege în Sfatul Ţării prin

vot secret cu majoritatea voturilor...” (art. 64) [28, p. 51].

În ce priveşte limba, art. 78 prevedea, că „limba moldovenească este limba oficială a

statului şi constituie obiect de învăţătură obligator în toate şcolile republicii”.

Istoricul Ala Scvorţova consideră că proiectul Constituţiei Republicii Democratice

Moldoveneşti (publicat în martie 1918) şi proiectul Constituţiei Basarabiei Autonome

(elaborat de Comisia constituţională a Sfatului Ţării în mai 1918, după anexarea Basarabiei

de către România) „după conţinut erau foarte asemănătoare” [28, p. 23]. În realitate, situaţia

este alta. Proiectul din martie 1918 consacra Statul Moldovenesc cu forma de guvernămînt

Republica Democratică drept „Republică Naţională Moldovenească — stat unitar,

independent şi indivizibil, al cărui teritoriu nu poate fi înstrăinat” (art. 2). Proiectul din mai

1918 declara „Basarabia ca provincie autonomă a regatului român...” (art. 1) [29, p. 147],

adică legitima anularea statalităţii moldoveneşti.

Vremurile însă erau tulburi, instabile, evenimentele se derulau vertiginos, nu rareori

imprevizibil. Unele decizii ale Sfatului Ţării nu totdeauna au fost corespunzătoare

principiilor parlamentarismului european înrădăcinat de secole. Însă ele, pînă la năvălirea

armatelor româneşti (început de ianuarie 1918), au avut totuşi cel mai temeinic suport legal

- voinţa poporului moldovenesc, exprimată pe parcursul anului 1917, la sute de adunări ale

obştimii, inclusiv ale ţărănimii şi reprezentanţilor acesteia la Congresul ostaşilor moldoveni

(20-27.10.1917) – pentru edificarea Republicii Democratice Moldoveneşti. Însă anumite

decizii care au influenţat dramatic soarta tînărului stat moldovenesc, au fost luate prin

uzurparea puterii de stat fără participarea Sfatului Ţării.

Astfel la Chişinău, în Republica Democratică Moldovenească, pe fundalul unor discuţii

nocturne interminabile, ce se duceau în Sfatul Ţării, privind căile de combatere a anarhiei

ţărăneşti şi stoparea bolşevizării republicii, unii fruntaşi ai acestui organ al statului

59

moldovenesc renăscut duceau, pe la spate, tratative secrete cu generalul Şcerbacev şi

Guvernul român.

Sfatul Directorilor Generali la 14.12.1917, în şedinţă secretă, “a obţinut de la Sfatul

Ţării un vot prin care era autorizat să procedeze cum va crede mai bine pentru a introduce

ordinea”... Faptele şi evenimentele demonstrează că încă pînă la 20.12.1917, cînd în Sfatul

Ţării s-a vorbit despre “aplicarea forţei pentru reprimarea anarhiei”, „elementele naţionale”

proromâne din Chişinău, împreună cu reprezentanţii guvernului românesc, puneau la cale

“ocuparea Basarabiei” numită “unire”. În ziua cînd Sfatul Ţării (20.12.1917) a discutat în

contradictoriu “aplicarea forţei pentru reprimarea anarhiei”, în localităţi şi în capitală, erau

distribuite foi volante, în care se afirma că guvernanţii „au vîndut Basarabia României, care

va instala ţarismul românesc” [26, p. 339]. „În şedinţa din 26 decembrie 1917 a Sfatului

Ţării... s-a trimis o telegramă semnată de toţi directorii generalului Şcerbacev (comandantul

armatelor ruse pe Frontul românesc) să trimită armată...” [26, p. 340].

La începutul lui ianuarie 1918 armata română năvăleşte pe teritoriul Republicii

Democratice Moldoveneşti.

§ 4. Ocupaţia militară străină şi „independenţa”

Republicii Democratice Moldoveneşti

Revoluţia rusă din octombrie 1917 nu numai că a declanşat începutul marilor reforme

social-politice şi naţionale în teritoriul fostului Imperiu ţarist, dar a bulversat şi situaţia

geostrategică a multor ţări europene, participante la primul război mondial. Retragerea

armatelor ruse, la cererea Guvernului lui Lenin din războiul imperialist dezlănţuit în centrul

Europei, lozincile bolşevice despre pămînt, pace şi autodeterminare naţională au complicat

poziţiile principalilor actori ai războiului şi au declanşat un proces de anarhie şi

dezorganizare pe Frontul Român şi în ţările din preajma liniei frontului. În stare de

destrămare şi fierbere politică se afla armata Rusiei. Noua Putere Sovietică îşi supunea

destul de greu forţele armate ale fostului Guvern Provizoriu. În aceste condiţii de freamăt

revoluţionar, apariţia unor state naţionale independente, separate din teritoriile Rusiei,

deranja nu doar Guvernul Sovietic, dar şi marile puteri imperialiste. Ţările Antantei, în

noiembrie-decembrie 1917, mai sperau să răpună bolşevismul şi să continue războiul pînă la

victorie. Pe Frontul Român, se miza pe forţele antisovietice ale Rusiei şi îndeosebi pe

armata României. Puterile Centrale, în această perioadă, recapătă vigoarea militară de altă

60

dată şi înteţesc ofensiva la Est. Pentru a salva de înfrîngere frontul şi, mai ales, armatele

române, Antanta acceptă ca guvernul român să semneze la 9 decembrie 1917 cu Puterile

Centrale (Germania) Armistiţiul de la Focşani. Ţările Antantei aveau speranţa, cu ajutorul

armatelor române, să curmeze “dezordinea bolşevică” din spatele frontului, adică în

Basarabia, proaspăt autoproclamata Republică Democratică Moldovenească.

Se cere de notat în mod deosebit: exact în ziua cînd la Chişinău în Sfatul Ţării se

discuta aprins ce armată şi cum trebuie chemată pentru combaterea anarhiei — la 26

decembrie 1917 în Bucureştiul ocupat de nemţi, comandamentul german şi Al.

Marghiloman, împuternicitul guvernului de la Iaşi, „AU REDIJAT (REDACTAT)

PROIECTELE OCUPĂRII BASARABIEI” [31, p. 295].

Destinul Republici Moldoveneşti, recent formată, adică, „ocuparea Basarabiei” s-a

negociat şi s-a hotărît la Bucureşti de către ocupanţii germani ai României. Partea germană

impunea contribuţii extraordinar de grele României: partea austro-ungară îşi lua zone întinse

în Carpaţi; Germania transmitea Bulgariei Dobrogea. Germania permitea românilor, drept

schimb, să ocupe „Basarabia”. În primul rînd, din considerente militare şi în scopul

combaterii Rusiei bolşevice, şi ţările Antantei şi Germania erau interesate evident în

ocuparea “Basarabiei”, adică a Republicii Democratice Moldoveneşti.

Acceptînd anexarea „Basarabiei”, România încălca Tratatul de alianţă dintre

România, pe de o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte, din

4.08.1916, în care se stipula doar „dezideratul unirii cu România a teritoriilor româneşti din

Austro-Ungaria” [32, p. 295].

Aşadar, cu învoirea nemţilor, care le-au permis să scoată de pe front patru divizii,

Consiliul de Miniştri al României, la 1 ianuarie 1918 hotărăşte declanşarea intervenţiei în

Republica Democratică Moldovenească. De altfel, potrivit documentelor, armatele române

au năvălit asupra Republicii Moldoveneşti mai înainte. La 22.12.1917 Sfatul Ţării a primit o

telegramă din Cărpineni: „Satele vecine Topor, Pogăneşti, Sarata-Răzeşi,Voineşti sînt

înconjurate de armatele româneşti. Autorităţile sînt luate prizonieri. E rîndul Cărpinenilor”

[22, p. 108]. Din primele zile ale lui ianuarie 1918 armatele româneşti au ocupat oraşele

Leova, Cahul, Bolgrad, Ungheni, satele Vadul lui Isac, Manta ş. a. Presa vremii informa:

„Oraşul Cahul a fost declarat de români sub stare de asediu. Unităţile militare (din

localitate) şi populaţia au fost dezarmate. Sovietele şi comitetele au fost dezarmate. A fost

61

introdusă pedeapsa cu moartea” [22, p. 169].

Această situaţie deosebit de tensionată şi incertă ce s-a creat în decembrie 1917 –

început de ianuarie 1918, cînd armatele române au năvălit masiv asupra Republicii

Democratice Moldoveneşti, a scos la iveală nu doar contradicţiile existente în rîndurile elitei

politice, dar şi năzuinţa maselor populare de a apăra tînăra republică moldovenească.

Regimentele militare, cohortele moldoveneşti, uneori fără permisiunea Sfatului Ţării, au

ieşit pe poziţii, alături de detaşamentele organizate de Sovietele bolşevizate, au intrat în

luptă cu duşmanul, provocîndu-i înfrîngeri la Corneşti, Ghidighici, la gara Chişinău, la

Bender…

La 6 ianuarie 1918, printr-o telegramă a Congresului ţăranilor din judeţul Soroca „către

Sfatul directorilor şi Sfatul Ţării în chestiunea separatismului şi intrării armatei române în

Basarabia”, se protesta: „Congresul protestează în mod categoric împotriva introducerii

armatei române în Republica Poporană Moldovenească şi cere ca să fie înlăturaţi acei

membri, care fac joc în această chestiune. Totodată îşi exprimă dorinţa să fie introdusă cît

mai grabnic în viaţă o stare legală prevăzută de Declaraţia Sfatului Ţării la 2 decembrie anul

trecut. Comisarul judeţean Litvinov, Dobrovolsckii, Arman” [9, p. 223].

La 6 ianuarie detaşamentele revoluţionare din Chişinău au blocat un eşalon cu

transilvăneni înarmaţi. I-au dezarmat şi i-au trimis prizonieri la Odesa. Către 7 ianuarie

trupe româneşti ajunseseră la Ghidighici, dar au fost respinse spre Călăraşi. În primele 7 zile

ale lui ianuarie Sfatul Ţării era ca şi autodizolvat. „Directorii V. Cristi, A. Codreanu, Th.

Ioncu, I. Pelivan şi Şt. Ciobanu se ascund; I. Pelivan cu deputaţii Buruiană, Crihan,

Buzdugan, Gafencu, Ţanţu şi alţii au fugit la Iaşi” [26, p. 345]. I. Inculeţ şi P. Erhan trimit

guvernului românesc următoarea telegramă: „Nr. 757, 6 ianuarie 1918, 48 de cuvinte, Iaşi.

Guvernul român. Protestăm contra introducerii armatelor române pe teritoriul Republicii

Moldoveneşti. Cerem în mod categoric oprirea imediată a trimiterii armatelor şi rechemarea

neîntîrziată a acelor armate care sînt deja introduse. Introducerea armatelor române în

Basarabia ameninţă cu grozăviile războiului civil, care deja a început... Preşedintele Sfatului

Ţării Inculeţ. Preşedintele Consiliului de directori, Erhan” [26, p. 345]. La 8.01.1918

ministrul de război, Gh. Pîntea, cu permisiunea lui I. Inculeţ, „a dat ordin armatei

moldoveneşti să plece pe front împotriva vrăjmaşului”. Ulterior I. Inculeţ a confirmat:

„Directorul de război cu conştiinţa mea şi a primului director a dat ordin părţilor (unităţilor)

din garnizoana moldovenească să pornească împotriva vrăjmaşului” [26, p.346].

62

La 6 ianuarie 1918 consulul Franţei la Chişinău P. Sarrail a expediat trimisului Franţei

la Iaşi următoarea telegramă: „Delegaţia compusă din dnii Inculeţ, preşedintele Sfatului

Ţării, Erhan, preşedintele Sfatului Directorilor Generali, Cotoros, preşedintele Comitetului

ţărănesc, Meleşin, preşedintele Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor, mă roagă

să vă aduc la cunoştinţă să nu fie trimise în Basarabia nici un fel de trupe. Apropierea

ardelenilor de la Kiev a provocat o luptă. În cazul venirii românilor, va izbucni un război

civil” [22, p. 174].

Armatele româneşti erau în preajma Chişinăului, cînd guvernul românesc a hotărît să

recunoască invazia. După cum recunoştea oficial ministrul românesc I. Gh. Duca, „Pentru a

păstra în aparenţă buna-cuviinţă am poruncit generalului Prezan să publice o adresare, în

care să arate, că am venit (în Basarabia) nu cu scopuri de cotropire..., ci pentru a păstra

ordinea” [33, p. 40]. Proclamaţia generalului C. Prezan, şeful Statului Major, oferită presei

la 12.01.1918 (retipărită în Gazeta Bucureştilor la 9.02.1918) se adresa cetăţenilor

moldoveni, care erau preveniţi să nu dea crezare răuvoitorilor, care „au căutat să sădească

învrăjbire între voi — moldovenii şi între noi — românii, spunîndu-vă că românii vin să

stăpânească ţara voastră — a moldovenilor, că ei — românii vin să pună mîna pe

pămînturile voastre... Vă declar sus şi tare ...ostaşii români se vor întoarce la ei acasă...

Generalul Prezan, comandantul armatei române. Iaşi, 12 ianuarie 1918” [26 p.352-353].

Proclamaţia, „dată în numele guvernului român”, este semnificativă din mai multe

puncte de vedere. În primul rînd, se recunosc oficial într-un act public aprobat de guvernul

românesc realităţile naţional-statale şi etnice ale Republicii Democratice Moldoveneşti prin

folosirea sintagmelor „Cetăţeni ai Republicii Moldoveneşti”, „Sfatul Ţării Moldoveneşti”,

ţara voastră” — Moldova, „ca şi a noastră” — România; „hotarele ţării voastre” — ale

Moldovei, „pămîntul vostru” — moldovenesc, „Cetăţenii moldoveni”.

În al doilea rînd, proclamaţia dată constituie primul document oficial, prin care

guvernul român recunoştea că a săvîrşit un act de agresiune împotriva Republicii

Democratice Moldoveneşti. Declaraţia oficială „ostaşii români se vor întoarce la ei acasă”

constituie nu numai o dovadă a acestei intervenţii armate, ci şi o obligaţiune de a se retrage

de pe pămînturile moldoveneşti ocupate.

În diferitele încercări de a justifica intervenţia armatelor româneşti în Republica

Democratică Moldovenească s-a ajuns pînă la afirmarea că, pentru a-şi menţine

autodeterminarea, anumite „naţionalităţi recurg la ajutorul armatelor străine”. Se face

63

referire la „statele baltice care îşi constituie aparatele lor de guvernare sub scutul armatei

germane, care ocupă aceste state şi în unele cazuri introduc dictatura militară” [9, p. 61]. În

cazul ocupării Republicii Democratice Moldoveneşti de către armatele româneşti, realitatea

şi scopurile politice erau cu totul altele. Mai întîi, vom aminti că, în repetate rînduri, s-a

declarat că armatele româneşti au pătruns în RDM, urmărind cu totul alte scopuri: paza

căilor de comunicaţie, a depozitelor etc. Numai nu şi asigurarea autodeterminării Republicii

Democratice Moldoveneşti.

Supunerea de către armatele germane a ţărilor baltice în 1918 şi cotropirea de către

România regală a Republicii Democratice Moldoveneşti în ianuarie – martie 1918 constituie

acţiuni politico-militare de diferite dimensiuni şi cu scopuri diferite. Dovada definitivă este

că armatele germane după cîteva luni s-au retras – întreaga operaţie fiind calificată în

dreptul internaţional ocupare. Iar armatele româneşti, executînd comanda politică, nu numai

au cotropit, ci şi au extins pe 22 de ani (1918 – 1940) regimul politic românesc,

suveranitatea Regatului român asupra teritoriului ocupat, ceea ce în dreptul internaţional se

califică drept cucerire.

În spiritul dreptului internaţional, considerăm necesare anumite precizări de principiu,

care nuanţează noţiunile de “ocupare” şi “cucerire”. Spre deosebire de discursul publicistic,

dreptul internaţional imprimă acestor termeni semnificaţii oricum diferite. În conformitate

cu studiile în materie, ce se sprijină pe Convenţia de la Haga (18.02.1907), cucerirea se

califică drept subordonare, supunere deplină a celui învins învingătorului, acţiune politico-

militară ce atrage după sine încetarea existenţei statului învins. Ocuparea are caracter

temporar. Ocuparea teritoriului nu generează transferul suveranităţii, nu presupune

numaidecît o anexare. În lumina acestor principii, consemnate sumar, operaţiunea de

ocupare a Republicii Democratice Moldoveneşti, săvîrşită de către România regală în

decembrie 1917 – martie 1918, a fost o cucerire. În primul rînd, pentru că RDM a fost

cotropită cu forţa armelor, ostaşii moldoveni, populaţia locală opunînd rezistenţă

ocupanţilor la Leova, Cahul (decembrie 1917), la Chişinău, Ghidighici, Corneşti, Bender,

Bălţi, (ianuarie 1918), la început la chemarea Guvernului moldovenesc, sub conducerea

cohortelor de miliţie şi a unităţilor militare moldoveneşti, a detaşamentelor sovietelor

bolşevice, astfel încît Al. Averescu, prim-ministrul României, recunoştea: “în martie 1918...

continua ocupaţia la sud şi la nord” [36 p. 298].

În al doilea rînd, din martie 1918, Regatul român, sub oblăduirea armatelor de

64

ocupaţie, a impus teritoriului ocupat regimul său politic, suveranitatea sa. În al treilea rînd,

din noiembrie 1918, Regatul român a anexat teritoriul ocupat, transformîndu-l în “provincie

românească”.

Scopurile politice expansioniste ale guvernanţilor români erau evidente din primele

zile de ocupaţie – lichidarea statalităţii poporului moldovenesc, înglobarea tinerei Republici

Moldoveneşti în regatul român. Semnificativă în această privinţă este mărturisirea lui Take

Ionescu, vice-premier în guvernul lui I. I. C. Brătianu, făcută mai tîrziu în şedinţa în plen a

parlamentului românesc: “Credeţi dumneavoastră, că guvernul, care a trimis armate în

Basarabia, considera că le trimite numai pentru a păzi un stog de fîn? Toţi ştiau că armatele

se trimit în Basarabia pentru ca atunci, cînd aceasta se va putea şi va fi posibil, să realizăm

actul final al unirii Basarabiei. Acesta este adevărul”. P. Halippa, prezent în sală, a aruncat o

replică: “Dumneavoastră credeţi că noi am cerut armate pentru paza stogurilor de fîn”?

“Desigur că nu”, a răspuns T. Ionescu [22, p. 168].

Cercurile politice, diplomatice, militare din Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Marea

Britanie, dar, mai ales, din România, ştiau că, ocupînd în ianuarie 1918 Republica

Democratică Moldovenească, regatul român a săvîrşit o agresiune, un act absolut nelegal, cu

scopuri cotropitoare, anexioniste. I. Gh. Duca, fost ministru românesc, mărturisea cu o

sinceritate dezarmantă: “…Noi (guvernul român) am hotărît să trimitem armatele necesare

(diviziile a XI-a şi a XIII-a de infanterie şi I-a şi a II-a de cavalerie) ca să ocupe Basarabia

(…), ca să permită celor din Chişinău (Sfatul Ţării) să îndeplinească ultima formalitate:

unirea solemnă…”[22, p. 176].

Sarcina principală, chiar din primele zile de ocupaţie, a noului regim era lichidarea

oricăror instituţii, fie şi în fază incipientă, de administrare, a oricăror tendinţe de manifestare

naţional-statală, strangularea oricăror drepturi şi slobozenii decretate prin Declaraţia

Sfatului Ţării din 2.12.1917, care a proclamat Republica Democratică Moldovenească.

Amintim că în Proclamaţia către cetăţenii moldoveni, cetăţeni ai Republicii Moldoveneşti,

oferită presei la 12.01.1918, generalul C. Prezan asigura că “Oastea română… prin rînduială

şi linişte ce aduce, doreşte să vă deie putinţă să vă statorniciţi şi să desăvîrşiţi autonomia şi

slobozenia voastră, precum veţi hotărî voi singuri… Oastea română nu va obijdui pe nici un

locuitor din Republica Moldovenească…”.

Delegaţia Sfatului Ţării, din care făceau parte I. Inculeţ, P. Erhan ş. a. s-a deplasat la

12.01.1918 la Străşeni, pentru a afla ce scopuri urmăresc invadatorii. Şeful guvernului

65

moldovenesc, P. Erhan, i-a explicat comandamentului român că Republica Moldovenească

dispune de legi proprii, care se cer respectate. Replica generalului român E. Broşteanu a fost

violentă: “Eu sînt judecător aici!” [22, p. 191]. În aceste condiţii, este clar că puterea de stat

în Republica Democratică Moldovenească era şi de iure, şi de facto abrogată. Astfel, la

Chişinău din 14.01.1918 s-a ordonat stare de asediu — au fost abrogate orice drepturi şi

libertăţi — a întrunirilor, manifestaţiilor, s-au ordonat restricţii de circulaţie…

Ordinul circular nr. 4038 din 27.01.1918, emis de generalul Cereşeanu, confirmă întru

totul că unicele autorităţi reale pe teritoriul RDM erau generalii români. “Ca să restabilească

ordinea în Basarabia unităţile române vor aplica în acest scop legile române de represiune

ori de cîte ori va fi vorba de siguranţa armatei române” [9, p. 223].

Nu numai cetăţenii, ci şi forţele politice bine organizate se pronunţau ferm în apărarea

drepturilor şi slobozeniilor călcate în picioare de regimul de ocupaţie românesc.

Deschizîndu-şi lucrările în seara zilei de 18 ianuarie 1918, Congresul al III-lea gubernial al

sovietelor de deputaţi ai ţăranilor a pus în discuţie, a doua zi, situaţia politică din republică.

Presa de atunci ne aduce la cunoştinţă: “cuvîntarea lui P. Erhan, care a încercat să

îndreptăţească invazia românilor în Basarabia”, a fost una “iezuită”… “În a doua zi a

şedinţei (19.01.1918), după luările de cuvînt ale mai multor oratori despre ocuparea de către

România a Basarabiei, a vorbit Preşedintele Congresului V. Rudiev. Dînsul a spus: “Noi

recunoaştem norodul român, mai ales ţărănimea românească, dar noi nu putem să ne lipsim

de dreptul de a controla guvernul, fie el rusesc, românesc sau moldovenesc. Pînă cînd nu ne

vor fi garantate libertatea cuvîntului, adunărilor şi inviolabilitatea membrilor Congresului,

nu putem continua în linişte lucrările noastre. Unicul mijloc de a elibera meleagul nostru

scump este de a alunga în 24 de ore pe români; fără a ne cruţa viaţa să ne ridicăm cu toţii,

unul ca unul, pentru libertatea noastră pîngărită, libertate dobîndită prin luptă, cu sîngele

fraţilor noştri” [22, p. 199]. Mesajul cuvîntării imediat a devenit cunoscut autorităţilor

româneşti: V. Rudiev şi V. Prahniţkii, conducători ai Congresului, membri ai Sfatului Ţării,

au fost arestaţi, a patra zi după ocuparea de către români a Chişinăului. Generalul E.

Broşteanu a respins încercările timide ale lui I. Pelivan de a-i elibera pe V. Rudiev şi V.

Prahniţkii, declarînd cu „hotărîre că socoate imposibilă eliberarea deputaţilor” şi a adăugat

că nu considera arestarea membrilor Sfatului Ţării “amestec în treburile interne ale

Republicii” [22, p. 200]. Procedînd în aşa mod, autorităţile ocupante au mai arestat şi pe alţi

delegaţi ai Congresului ţărănesc: I. Panţîri, T. Cotoros, P. Ciumacenco. La 19.02.1918

66

moldovenii V. Rudiev, V. Prahniţkii, T. Cotoros, I. Panţîri şi ucraineanul P. Ciumacenco,

delegaţi ai Congresului al III-lea al ţăranilor din Moldova, membri ai Sfatului Ţării, au fost

împuşcaţi de armata română.

În aceste condiţii, ajungem la concluzia lui N. Iorga, expusă încă la 13.02.1918, că

“Sfatul Ţării există numai în cuvinte” [34, p. 280]. Discuţiile din şedinţele Sfatului Ţării

oscilau între năzuinţa, de a se menţine în cadrul Declaraţiei din 2.12.1917 şi tendinţele tot

mai pronunţate de a se distanţa de acest document politico-juridic. Dezbaterile din Sfatul

Ţării, mai ales, după ocuparea Chişinăului de către trupele româneşti, au scos la iveală

contradicţii de principiu chiar în sînul Blocului Moldovenesc. Preşedintele Sfatului Ţării

I.Inculeţ şi preşedintele Sfatului Directorilor Generali au fost învinuiţi că au cerut

guvernului românesc să-şi retragă trupele invadatoare, că au aprobat ordinul de a trimite

“garnizoana moldovenească să apere poziţiile împotriva armatelor României”, că au semnat

hotărîri neadoptate de Sfatul Ţării [26, p. 355-356] ...După cum scrie M. Pelivan în

memoriile sale, “era împotriva ajutorului armatelor române şi P. Erhan…”[35, p. 121].

Luînd cuvîntul în şedinţa Sfatului Ţării din 13.01.1918, P. Erhan a declarat: “Părerea mea

despre paşii politici de mai departe constă în aceea că activitatea noastră să fie îndreptată în

direcţia îndeplinirii Declaraţiei (de la 2.12.1917), susţinerii Adunării Constituante”

[22, p. 189-190].

La începutul decadei a treia a lui ianuarie 1918 raioanele Republicii Democratice

Moldoveneşti la nord de linia Edineţ-Donduşeni erau ocupate de către austro-ungari. Restul

teritoriului era împînzit de 8 divizii care, cu lupte grele, stăruiau să ajungă la Nistru. După

cum mărturisea într-un interviu acordat în 1919 ziarului Bucovina generalul Al. Averescu,

fost prim-ministru: „Este evident că în timpul guvernării mele (ianuarie-martie 1918)... nu

numai că nu a fost rechemată nici o unitate militară (din Basarabia), dar numărul armatelor

(ocupante) s-a dublat, continua ocupaţia la sud şi la nord” [36, p. 298]. Astfel, după

20 ianuarie 1918, în teritoriul Republicii Democratice Moldoveneşti îşi realizau politica

expansionistă: armatele austro-ungare la nord, coloanele automecanizate germane — la sud;

două treimi din restul teritoriului era lăsat la cheremul armatelor ocupante româneşti, care,

în urma unor lupte crîncene, au încercuit oraşul Bender. Iar la Chişinău, sub stare de asediu,

Sfatul Ţării, deşi activa cu permisiunea comandantului garnizoanei româneşti, se credea

organ de conducere a Republicii Democratice Moldoveneşti.

67

Autorităţile româneşti de ocupaţie erau conştiente de situaţia precară în care se aflau.

Fără acoperire politico-juridică, năvălind asupra teritoriului aliatului său (Republica

Federativă Rusă, subiect al dreptului internaţional), ocupînd un spaţiu străin, asupra căruia

pretindea şi Ucraina, regatul român atrăgea asupra sa nemulţumirile mai multor state. După

cum se ştie, Germania a dat voie României să năvălească asupra Republicii Democratice

Moldoveneşti, dar nu i-a permis să scoată trupe de pe front ( conform Armistiţiului de la

Focşani). Mai exista o piedică pentru autorităţile României: cea mai bine organizată forţă

politico-obştească – Congresul ţăranilor din Moldova, se pronunţa categoric împotriva

invaziei româneşti. În aceste condiţii regatul român căuta să legifereze aflarea trupelor sale

pe teritoriul Republicii Democratice Moldoveneşti, care nu-şi proclamase încă separarea de

Federaţia Rusească.

La şedinţa din 22 ianuarie Sfatul Ţării, luînd în vedere declararea independenţei

depline a Republicii Ucrainene, discută chestiunea independenţei RDM. „Examinînd

situaţia republicii noastre, ne-am convins, că fără declararea independenţei nu putem exista”

[26, p. 103-104]. Au susţinut această propunere membrii Sfatului Ţării Gh. Mare,

V. Chiorescu, C. Misircov, Gh. Buruiană, I. Buzdugan ş. a. Astfel, la 24 ianuarie Sfatul

Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească Independentă. Martorul ocular şi

participantul la evenimentele descrise, P. Cazacu, mai tîrziu scria: „Deşi s-a declarat „stat

neatîrnat”, hotarele Republicii Moldoveneşti erau păzite de armatele româneşti, care, din

ianuarie, OCUPĂ BASARABIA...” [26, p. 360, 363]. Deşi declara că va „chezăşlui drepturi

depline tuturor naţiilor, că va urma mai departe cu întărirea slobozeniilor cîştigate prin

revoluţie şi vestite prin Declaraţia Sfatului Ţării de la 2 decembrie anul 1917”, Declaraţia

neatîrnării din 24.01.1918 se detaşa de prima. Declaraţia privind Proclamarea neatîrnării

nu mai menţiona că „Basarabia” se sprijină pe trecutul său istoric”, ci salută „venirea oştilor

frăţeşti române pe pămîntul republicii noastre” [9, p.199].

Totuşi Declaraţia neatîrnării din 24.01.1918 obligă Sfatul Ţării să convoace Adunarea

poporană (Constituantă) a Republicii Moldoveneşti. Însă această obligaţiune, expusă în

hotărîrile Congresului ostaşilor moldoveni şi în Declaraţia din 2 decembrie 1917, nu a fost

realizată.

Deşi războiul sîngeros împotriva Republicii Democratice Moldoveneşti continua,

ocupanţii străduindu-se să lichideze rezistenţa populaţiei Benderului (Apărarea de la

Bender, 16.01-25.01.1918), bălţenilor (Apărarea de la Bălţi, 22.01-5.02.1918), Declaraţia

68

de neatîrnare din 24.01.1918 afirma că „oştile româneşti au venit să apere drumurile de fier

şi magaziile...”, susţinînd că, „alt scop oştile româneşti pe pământul Republicii nu au”

[9, p. 197-199 ].

În timp ce membrii Sfatului Ţării şi adevăraţii stăpîni ai situaţiei sărbătoreau

„neatîrnarea” Republicii Democratice Moldoveneşti, marcată, întîi de toate, prin parada

trupelor româneşti ocupante, la Bălţi, Bender continuau luptele sîngeroase între trupele

româneşti şi orăşeni, rămăşiţe ale unităţilor şi cohortelor moldoveneşti şi ţăranii din

preajmă. Trupele româneşti abia la 1 februarie 1918, la şapte zile după declararea şi

sărbătorirea „neatîrnării”, au ocupat oraşul Bălţi.

În aceeaşi zi de 24 ianuarie 1918, articolul Ziua unirii (Ziarul Cuvînt Moldovenesc), în

discordanţă cu prevederile Declaraţiei din 2.12.1917 şi cu Declaraţia privind proclamarea

neatîrnării din 24.01.1918 începe o campanie propagandistică făţişă care chema la unirea

Basarabiei cu România.

Pe măsură ce se evidenţiau tot mai mult scopurile politice ale operaţiei de “ocupare a

Basarabiei” de către regatul român, se manifestau tot mai vădit interesele Ucrainei faţă de

aceeaşi “Basarabie”. După ce trupele germane au ocupat Kievul la 1.03.1918, Rada Centrală

a trimis centralilor şi României o notă, în care, printre altele, se afirma că “Basarabia din

punct de vedere etnografic, economic şi politic alcătuieşte un tot întreg cu teritoriul

Republicii Norodnice Ucrainene…”. În încheiere, pe un ton imperativ, se face următoarea

avertizare: “Dat fiind că o mare parte a teritoriului Basarabiei este ocupată de armatele

române, iar chestiunea cui va aparţine pe viitor Basarabia poate fi obiect de discuţie la

conferinţa de pace din Bucureşti, guvernul Republicii Ucrainene consideră, că examinarea şi

hotărîrea acestei chestiuni sînt posibile numai cu participarea şi acordul reprezentanţilor

guvernului ucrainean” [22, p. 258].

La 22.02.1918 noul preşedinte al guvernului român, generalul Al. Averescu, prin

telegraf, “a propus Guvernului Moldovenesc, să trimită la Bucureşti o delegaţie din două

persoane la conferinţa de pace. I. Inculeţ şi D. Ciugureanu, noul şef al guvernului

moldovenesc, la 26.02.1918 au sosit la Iaşi. Însă autorităţile române, la insistenţa

Germaniei, şi aflînd, că reprezentanţii Basarabiei doreau să obţină din partea Puterilor

Centrale recunoaşterea Basarabiei ca stat independent, au interzis plecarea lui I. Inculeţ şi

D. Ciugureanu la tratativele de la Bucureşti. Dînşii au fost primiţi de rege, au discutat cu

membrii guvernului român, au avut întîlniri cu diplomaţi străini acreditaţi la Iaşi…

69

La 1.03.1918, luînd cuvîntul la Academia română (evacuată la Iaşi), D. Ciugureanu,

preşedintele guvernului moldovenesc, fără ştirea Sfatului Ţării, a declarat deschis

disponibilitatea de “unire” “cu norodul de peste Prut şi Transilvania” [37, p. 18]. Tot atunci,

vizitînd pe Al. Averescu, prim-ministru al României, I. Inculeţ i-a spus că membrii Sfatului

Ţării “aproape unanim” sînt “pentru unire cu România” şi cum numai va fi dat semnalul “de

aici” (din România), “totul se va face, fiindcă ei sînt gata” [38, p. 309]. Este semnificativ

pentru dezvăluirea adevărului, că I. Inculeţ şi D. Ciugureanu, informînd Sfatul Ţării

(5.03.1918) despre călătoria întreprinsă la Iaşi, n-au spus nici un cuvînt despre declaraţiile

lor de “unire”.

După declararea “neatîrnării”, se desfăşurau pe toate direcţiile pregătirile pentru

anexarea Republicii Moldoveneşti la România. O sarcină primordială a unioniştilor şi

regimului de ocupaţie era schimbarea raportului de forţe în Sfatul Ţării în favoarea

românofililor, — adepţi ai lichidării statalităţii moldoveneşti… În semn de protest împotriva

“introducerii armatelor române”, la 3.01.1918, au părăsit Sfatul Ţării membrii blocului

socialist (menşevicii, bundiştii ş. a.). Şi-au pierdut validitatea membrii trimişi în Sfatul Ţării

de către organizaţiile, care au dispărut după invazia armatelor româneşti: Comitetul executiv

al Sovietului gubernial al deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor, Comitetul executiv al

Sovietului deputaţilor ţăranilor ş. a. Cererea de a oferi 9 mandate pentru delegaţii ţăranilor

înainte de Congresul al III-lea al ţăranilor nu a fost acceptată de conducătorii Sfatului Ţării.

O metodă eficientă de pregătire a Unirii era neutralizarea deputaţilor “moldovenişti” ai

“Sfatului Ţării” prin urmărirea penală a acestora de către siguranţa românească pentru

“propagandă bolşevică”. Terorizaţi de siguranţă şi de trupele de ocupaţie româneşti, mai

mulţi deputaţi au părasit “Sfatul Ţării” ori au fost expulzaţi de ocupanţi din teritoriul

Republicii Democratice Moldoveneşti “independente”. O altă metodă contra tînărului stat

moldovenesc era înscenarea unor iniţiative “de jos”. În martie 1918 adepţii unionismului

au pregătit de urgenţă, una după alta, Hotărîrea adunării zemstvei şi a marilor proprietari

din judeţul Bălţi din 3.03.1918, Moţiunea Adunării Generale din districtul Soroca din

13.03.1918, care aveau acelaşi text şi, evident, aceeaşi cerinţă: Unirea Basarabiei cu

România.

Istoricul I. Ţurcanu aduce mai multe argumente care ne confirmă că textele respective

sînt identice şi, la organizarea acestei acţiuni, a fost “implicată şi administraţia militară

românească..., mare sîrguinţă în acest sens a arătat generalul Schina”. Aceste iniţiative, după

70

cum demonstrează evenimentele, mai sînt şi opera marilor proprietari funciari din Basarabia

şi a unor lideri ai Partidului Naţional Moldovenesc care vroiau unirea grabnică. „...Masele

populare trebuie excluse din lista acestor factori”, care au năzuit unirea cu România

[8 p. 171-173].

La 16.03.1918, Ţîganco, preşedintele fracţiunii ţăranilor, adresează o interpelare cu

privire la politica externă a republicii. În lipsa lui I. Pelivan, a răspuns D. Ciugureanu. Şeful

guvernului moldovenesc, a spus, că “din partea României nu există nici o pretenţiune asupra

teritoriului nostru şi asupra independenţei republicii noastre” [26, p. 395]. Cu scopul de a

camufla pregătirile în vederea lichidării Republicii Democratice Moldoveneşti

Independente, D. Ciugureanu afirma: “Ne ameninţă pericolul din altă parte… — din partea

Ucrainei” [26, p. 396]. Examinarea dezbaterilor din acea zi conturează raportul de forţe,

configuraţia politică şi orientările Sfatului Ţării cu zece zile înaintea aşa-zisei “uniri”. Se

vede limpede că fracţiunea ţăranilor şi blocul minorităţilor naţionale pledau consecvent

pentru independenţa şi caracterul de stat de sine stătător al Republicii Moldoveneşti.

Totodată, era clar că în sînul Blocului moldovenesc îşi consolida poziţiile grupul românofil,

care acţiona pentru încorporarea Republicii Moldoveneşti în regatul român.

În urma dezbaterilor iscate de interpelarea lui V. Ţîganco, Sfatul Ţării a hotărît să

trimită Republicii Norodnice Ucrainene un demers, în care se menţiona că, potrivit

“informaţiilor, guvernul Republicii Ucrainene îşi asuma prezentarea intereselor Republicii

Moldoveneşti la conferinţa de pace de la Bucureşti…”. Guvernul Republicii Moldoveneşti

socoate că numai el, fără orice amestec din afară, este în drept să reprezinte şi să apere

interesele de stat ale Republicii Moldova”, „...Sfatul Ţării cu glas tare declară, că voinţa

tuturor noroadelor ce locuiesc în Basarabia este de a vedea Republica Moldovenească de

sine stătătoare, neatîrnată şi integră şi orice încercări de atentat, de unde ar veni, la

independenţa şi integritatea Republicii Moldoveneşti, situată între Nistru, Prut, Marea

Neagră în hotarele fostei gubernii a Basarabiei, le socoate încălcare nemaipomenită a

dreptului la autodeterminare a norodului”. A fost adoptată o hotărîre, primul punct al căreia

stabilea componenţa delegaţiei (ministrul Cristi, viceministrul Săcară şi reprezentanţi ai

Sfatului Ţării: cîte unul din fracţiunea ţăranilor şi din blocul moldovenesc, din blocul

minorităţilor), care urma să plece la Kiev la 17 martie 1918, ora 8 seara…”.

71

Conţinutul Poruncii denotă că în Sfatul Ţării erau destui adepţi ai independenţei

republicii. Părtaşii alipirii la România nu cutezau să iasă făţiş împotriva trimiterii delegaţiei

la Kiev cu o Poruncă ce ar fi contravenit planurilor cabinetului ieşean. Ei au hotărît să nu

admită tratativele cu Kievul sau vreun oricare acord cu Rada Ucraineană. Martorul şi

comentatorul acelor evenimente, Gh. Andronachi menţiona: “D. Ciugureanu, văzînd în acest

pas (trimiterea delegaţiei la Kiev – Aut.) un pericol naţional, imediat a cerut ajutor

colonelului Dumitrescu, şeful statului major al corpului 4 românesc de armată şi domnului

inspector al căilor ferate româneşti Pretorianu şi aceştia au împiedicat plecarea delegaţiei…

Această acţiune, - subliniază autorul, - a avut o deosebită importanţă pentru realizarea

actului unirii”, căci “ea a îngrădit ultima încercare de apropiere dintre Basarabia şi

republicile ruseşti…”[39, p. 74].

Ne-am oprit asupra hotărîrii luate pe marginea interpelării lui V. Ţîganco, din cîteva

motive. Mai întîi, respectiva pagină din activitatea Sfatului Ţării şi a guvernului Republicii

Moldoveneşti, nu s-a bucurat de atenţia cuvenită a cercetătorilor. Acesta este unicul act

politico-juridic cu destinaţie externă, în care, consecvent, clar şi principial, cu 5 zile înainte

de „Unirea” cu România, Sfatul Ţării şi guvernul Republicii Moldoveneşti se pronunţau cu

fermitate şi demnitate împotriva oricăror încercări de a atenta la independenţa Statului

Moldovenesc.

Avînd garanţiile nemţilor, Al. Marghiloman, noul şef al Guvernului românesc,

purcede hotărît la anexarea “Basarabiei” sub paravanul “unirii”. Dînsul ştia că în scris sau

tacit Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria (Blocul Central) îşi dăduseră

consimţămîntul necesar. „Cînd pierderea Dobrogei a devenit fapt desăvîrşit, nu mai erau

nici un fel de pricini de a amîna declararea oficială şi solemnă a unirii...” [33, p. 85] –

constata cu satisfacţie I. Gh. Duca. Totul era negociat, împărţit demult. Fără ştirea Sfatului

Ţării şi a Sfatului Directorilor Generali (guvernului) moldovenesc, fără ştirea norodului

moldovenesc. Formalitatea numită “unire” s-a aranjat în cîteva zile.

În ziua de 20.03.1918 I. Inculeţ şi D. Ciugureanu sosesc la Iaşi “cu intenţia de a pleca

la Bucureşti pentru a trata pacea, în numele republicii independente cu puterile centrale”.

Dar “sînt puşi în cunoştinţă de hotărîrea guvernului român de a se accepta solicitările de

unire (a zemstvelor din Bălţi şi Soroca); în acelaşi timp guvernul român le propune d-lor să

supuie chestia aceasta deliberărilor (discuţiilor) Sfatului Ţării” [26, p. 401-402]. Evident,

72

guvernul României la 20 martie 1918 de acum hotărîse “unirea”/anexarea “Basarabiei”; iar

conducătorilor moldoveni li se propunea, ca Hotărîrea guvernului României de

“unire”/anexare a “Basarabiei” să fie discutată de Sfatul Ţării al Republicii Democratice

Moldoveneşti Independente… D. Ciugureanu, preşedintele guvernului moldovenesc, nu

numai că nu refuză categoric să discute pe această temă, dînsul “promite tot sprijinul” la

lichidarea Statului Moldovenesc… “Dl Inculeţ, după ce a ezitat un moment, s-a lăsat însă

repede convins…, după ce a fost sfătuit să nu se opuie” [26, p. 402]. Adică, preşedintele

Republicii Moldoveneşti, a Sfatului Ţării, fără mandatul acestui aşezămînt, fără voia

poporului, “s-a lăsat convins să nu se opună” lichidării Statului, pe care îl reprezenta.

La 23 martie 1918, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu sînt chemaţi la Consiliul de Miniştri la

Palatul “Sturza” din Iaşi. „La ora 11 am fost invitaţi la Consiliul de Miniştri din Iaşi. Prezida

Marghiloman. De faţă toţi miniştrii. Din partea Republicii Moldoveneşti — Ciugureanu,

Halippa şi eu. Imediat, pe neaşteptate pentru noi, Marghiloman pune chestiunea unirii

Basarabiei. Aştepta răspunsul nostru. Halippa, luînd cuvîntul primul, se declară imediat

pentru unire. Ciugureanu face acelaşi lucru… M-am hotărît să cer unire condiţionată…

Primul ministru …a primit condiţiunile” [8, p. 173-174]. Consemnînd acelaşi eveniment,

Al. Marghiloman îl completează cu informaţii sugestive privind prerogativele politico-

juridice ale “Basarabiei” după “unire”. La întrebările: “Se va păstra Sfatul Ţării? Se va

păstra un guvern? Care va fi administraţia?”, Al. Marghiloman a răspuns ferm: “Sfatul va fi

dizolvat… Nu va mai fi guvern… Regimul provincial neatins…” [8, p. 174].

La 24 martie 1918, avînd hotărîrea guvernului românesc privind “unirea”, înarmaţi cu

dispoziţiile şi instrucţiunile lui Al. Marghiloman, emisarii “unirii” I. Inculeţ, D. Ciugureanu,

Pan Halippa, însoţiţi de C. Stere, chemat special pentru aceasta de la Bucureşti, sosesc la

Chişinău. La 26 martie 1918 vine la Chişinău însuşi Al. Marghiloman.

“Pentru ziua de 27 martie chestia unirii a fost pusă la ordinea zilei în urma insistenţelor

dlui Marghiloman, sosit la 26 martie cu acest scop” [26, p. 403]. În notele sale,

Al. Marghiloman recunoaşte că în acea zi, de dimineaţă şi pînă la ora 15, ora începerii

lucrărilor Sfatului Ţării, “discută, împacă, promite... citeşte şi modifică proiectul de text al

actului unirii, tratează cu reprezentanţii diferitelor fracţiuni şi partide…” [8, p. 179]. Această

generalizare, formulată de istoricul I. Ţurcanu, caracterizează pe deplin lipsa de orice

temeiuri politico-juridice ale „unirii”: NU Sfatul Ţării, cel mai înalt aşezămînt al Statului

73

Moldovenesc, modifică şi redactează proiectul “unirii”, ci prim-ministrul României, care era

direct interesat în a imprima actului de anexare o nuanţă, „democratică”.

Însuşi procesul-verbal al şedinţei din 27.03.1918 este un document “destul de

instructiv în ce priveşte felul cum s-a votat unirea” [22, p. 280]. La deschiderea şedinţei, s-a

văzut că ceva nu e în regulă sau se camuflează scopul adevărat al adunării. Salutînd prezenţa

prim-ministrului României, “Inculeţ nu spune un cuvînt despre ceea ce urmează să fie

discutat”. Dînsul, fără a anunţa şi a adopta în plen ordinea de zi, oferă cuvîntul prim-

ministrului României, “pentru a face declaraţie cu ce scop a venit aici”. “Marghiloman,

comentează I. Ţurcanu procesul-verbal, dă citire unei declaraţii a guvernului român”,

hotărîtă la Iaşi la 20.03.1918, care de facto lichida Republica Democratică Moldovenească

Independentă. Iată ce a impus Al. Marghiloman Sfatului Ţării la 27 martie 1918: 1. Sfatul

Ţării va fi, în cele din urmă, dizolvat; 2. Provincia va avea deputaţii săi în Parlamentul de la

Bucureşti; 3. Ea va avea doi miniştri în guvernul român; 4. Legile în vigoare şi

autoadministrarea locală se păstrau pînă cînd la lucrările parlamentului central „vor lua parte

şi reprezentanţii Basarabiei”; 5. Funcţionarii de rang (prefecţii ş. a.) „se numesc de către

guvernul românesc”… ş. a. Istoricul I. Ţurcanu conchide: „discuţia a fost iniţiată de

guvernul român, care, de fapt, a propus o soluţie gata, pe care Sfatul Ţării era chemat doar s-

o voteze” [8, p. 179]. Altfel zis, guvernul român, în frunte cu prim-ministrul său, a adus în

Chişinăul ocupat de români hotărîrea sa de “unire”/anexare a “Basarabiei” şi a cerut Sfatului

Ţării s-o voteze. Activînd cu învoirea şi sub comanda şefului garnizoanei româneşti din

Chişinău, Sfatul Ţării nu avea altă soluţie decît să vorbească şi să voteze cum trebuie. Să

admitem că Sfatul Ţării, cu majoritatea de voturi, ar fi hotărît: luăm în dezbatere “chestia

unirii” numai după retragerea celor 100.000 de soldaţi şi ofiţeri români de pe pămîntul

moldovenesc. Rezultatul eventualei decizii este evident.

“Declaraţia blocului moldovenesc, propusă Sfatului Ţării şi citită de I. Buzdugan în

şedinţa din 27.03.1918”, cunoscută publicului larg mai mult ca Actul unirii (corect: primei

uniri), conţine un şir de termeni, constatări, sintagme mai mult decît curioase. Mai întîi, se

afirmă că Declaraţia e făcută “în numele poporului Basarabiei”, deşi se ştie foarte bine, că

la acel moment, Basarabia juridic nu exista, ci doar Republica Democratică Moldovenească.

În al doilea rînd, pe poporul Republicii Democratice Moldoveneşti, din ianuarie 1918 pînă

la 27.03.1918, nimeni nu l-a consultat nici pe o problemă.

74

În procesul dezbaterilor, membrul Sfatului Ţării I. Crivorucov a remarcat: “Sfatul Ţării

nu este împuternicit de norodul republicii” pentru „a săvîrşi un act politic de o imensă

însemnătate istorică…”. V. Ţîganco, în numele fracţiunii ţăranilor, a declarat că fracţiunea

„socoate necesar să propună această chestiune („unirea”) hotărîrii întregului popor

(referendum) sau Adunării Constituante – exponentă unică a voinţei suverane a norodului,

cu condiţia libertăţii stabilirii acestei voinţe în Republica Moldovenească liberă şi

independentă…”[22, p. 280]. Or, Declaraţia din 27.03.1918 ignora cu desăvîrşire acest

principiu juridic fundamental — dreptul naţiunii moldoveneşti de a hotărî singură şi în

condiţii de libertate forma de orînduire statală, de conducere administrativ-politică proprie.

„Încercările de a califica hotărîrea Sfatului Ţării din 27.03.1918 (9.04.1918) cu privire

la „unirea” Republicii Democratice Moldoveneşti cu România drept „voinţă legitimă şi

inalienabilă a poporului” nu rezistă nici unei critici, deoarece însuşi Sfatul Ţării nu avea

legitimitatea deplină, fiind doar un organ provizoriu al puterii… Reieşind din faptul că

Sfatul Ţării nu a fost ales de întreaga populaţie a Basarabiei, mai are oare rost să fie

dezbătută problema referitor la faptul, dacă un organ nelegitim poate sau nu poate să adopte

hotărîri legitime, ba încă depăşind competenţele sale, deoarece problemele legate de

predarea teritoriilor se rezolvă fie pe bază contractuală între subiecţii unanim recunoscuţi ai

dreptului internaţional, fie pe calea plebiscitului (referendumului)” [40, p. 341].

De lipsa oricăror temeiuri politico-juridice ale aşa-zisei “uniri” erau conştienţi şi

renumiţi diplomaţi români. N. Titulescu scria, în ajunul războiului al doilea mondial,

suveranului său Carol al II-lea, evidenţiind caracterul ilegal, din punct de vedere al dreptului

internaţional, al “Basarabiei” în componenţa României Mari. Referindu-se la

“autodeterminarea Basarabiei în 1918”, N. Titulescu constata: “…Autodeterminarea, la

drept vorbind, este un plebiscit. Pentru a obţine puterea dreptului internaţional, orice

plebiscit trebuie să se desfăşoare în condiţiile libertăţii” [22, p. 284].

Declaraţia despre „Unire” adoptată fără plebiscit, în condiţii de ocupaţie militară

străină, de un parlament temporar, indiscutabil este ilegală şi a servit doar paravan politico –

propagandistic pentru anihilarea de către România a Republicii Democratice Moldoveneşti.

În acest context merită atenţie prevederea finală a Declaraţiei, impusă de Alexandru

Marghiloman pe care o reproducem integral: „Basarabia (nu Republica Democratică

Moldovenească independentă!—Aut.), unindu-se ca fiică cu mamă-sa România, parlamentul

român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu

75

populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, direct şi secret, spre a hotărî

împreună cu toţii înscrierea în constituţie (a României) a principiilor şi garanţiilor de mai

sus” [41, p.49]. Incoerenţa juridică a acestor prevederi este evidentă deşi mai mulţi savanţi

au trecut-o cu vederea. Este semnificativă aprecierea obiectivă şi concluzia vestitiului

cercetător al problemei I. Ţurcanu: “Astfel, chiar Declaraţia Sfatului Ţării (din 27.03.1918)

oferea Parlamentului României dreptul de a anula stipulaţiile acestui document, cu atît mai

mult cu cît “articolul final” nu mai vorbeşte despre condiţii, ci despre “principii” şi

“garanţii”, termeni mult mai generali şi mai imprecişi, deci fără caracter imperativ, pentru

că nu mai impuneau nici o sarcină concretă” [8, p. 180]. Cu alte cuvinte, cele “11 baze” ale

Declaraţiei din 27.03.1918, în finalul ei erau practic anulate. Astfel, prin votul lor, membrii

Sfatului Ţării, fără a consulta părerea poporului moldovenesc, au lăsat soarta Statului

Moldovenesc la discreţia parlamentului ţării anexante.

De aici putem conchide, că activitatea Sfatului Ţării, progresistă la început, este

obscură şi trădătoare după ocuparea Chişinăului de către armatele române la 13 ianuarie

1918. La prima etapă (2 decembrie 1917 – 13 ianuarie 1918), sprijinindu-se pe

împuternicirile ce le avea de la Congresul ostaşilor moldoveni, Sfatul Ţării a proclamat

Republica Democratică Moldovenească, a stabilit orientările ei politice şi structura

instituţională de guvernare. În a doua etapă, după 13 ianuarie 1918, a ignorat principiile

întemeietoare ale republicii, a sfidat împuternicirile şi sarcinile formulate de Congresul

ostaşilor moldovei – acţiuni care în lumea contemporană se califică drept atentat asupra

statalităţii. Desigur, în condiţii de ocupaţie, de teroare politică şi psihologică, majoritatea

membrilor Sfatului Ţării, reprezentînd păturile înstărite, se aflau într-o situaţie dubioasă. Ei

se eschivau de orice contacte cu forţele bolşevice, nu doreau reforme sociale în interesul

ţăranilor şi muncitorilor, se opuneau reformei agrare. Nu întîmplător, anume fracţiunea

ţăranilor s-a dovedit a fi singura principială şi consecventă în promovarea reformelor

sociale, în apărarea independenţei Republicii Moldoveneşti, fiind unica care s-a pronunţat

hotărît şi deschis împotriva ocupaţiei româneşti, cerînd izgonirea trupelor româneşti din

Republica Moldovenească în 24 de ore. În atare condiţii de ocupaţie militară şi teroare

politică, şantaj fizic şi corupere de către agenţii de tot neamul din regat, o mînă de membri

ai Sfatului Ţării au săvîrşit aşa-zisa „unire”. Toate documentele, toate depoziţiile

participanţilor acelor evenimente demonstrează, că după 14 ianuarie 1918 Sfatul Ţării era

lipsit de orice legalitate, fiindcă:

76

- deşi a avut mandatul de a convoca Adunarea constituantă pentru a adopta Constituţia

şi a stabili căile de dezvoltare a Republicii Moldoveneşti, n-a făcut acest lucru, lăsîndu-se

influenţat de forţele politice străine;

- deşi executa docil comenzile politice din Iaşi şi ordinele comandantului garnizoanei

româneşti de ocupaţie din Chişinău, continua să imite rolul de for conducător legal al

Republicii Democratice Moldoveneşti.

- Sfatul Ţării nu a fost un parlament cu acte în regulă, ci o organizaţie revoluţionară, cu

mandat vremelnic, alcătuită din împuterniciţii celor mai diverse asociaţii, care nu a realizat

majoritatea sarcinilor trasate de Congresul ostaşilor moldoveni, a uzurpat puterea,

depăşindu-şi prerogativele, lichidînd Republica Democratică Moldovenească, fără să se

intereseze de părerea populaţiei ei.

Circumstanţele în cauză, majoritatea fiind consecinţe ale ocupaţiei româneşti a RDM,

acceptate tacit sau făţiş de către forţele beligerante în primul război mondial, dictează

următoarea concluzie: actul “unirii” din 27 martie 1918 este ilegal ab initio.

§ 5. Basarabia în componenţa României: aspecte de politică internă şi externă

La 9 aprilie 1918 regele României Ferdinand I promulga “actul unirii” Basarabiei cu

România. În aceeaşi zi, regele României a mulţumit organizatorilor “unirii”: prin decretul

nr. 69/918 au fost numiţi “miniştri ai noştri, secretari de stat fără portofoliu I. Inculeţ şi

D. Ciugureanu” [9, p. 276]. Prin alt decret nr. 70/918 suveranul român “înfiinţează un

consiliu de directori pentru administrarea provizorie provincială a Basarabiei”, numind

membri ai acestui consiliu: “P. Cazacu ca prezident…”[9, p. 277]. Astfel, deşi Declaraţia

din 27.03.1918 stabilea că “Sfatul Ţării actual va rămîne…”, că “Basarabia îşi păstrează

autonomia provincială, avînd un Sfat al ţării…”, regele României, 12 zile mai tîrziu,

anulează respectiva prevedere. Substituie denumirea oficială — Republica Democratică

Moldovenească cu o denumire colonială — “Basarabia”, urmărind acelaşi scop ca şi

imperialismul rusesc: ştergerea memoriei istorice a moldovenilor, a conştiinţei lor naţionale,

indestructibil legate de numele Moldova.

De menţionat că Sfatul Ţării niciodată n-a proclamat o altă denumire a Republicii

Moldoveneşti. Prin decretul regelui românesc s-a substituit nu numai denumirea statului

77

anexat — Republica Democratică Moldovenească. S-a falsificat, făţiş şi sfidător, motivaţia

politică a “actului” din 27.03.1918. Astfel, organizatorii chişinăuieni ai “unirii” au întocmit

textul Declaraţiei din 27.03.1918 “în numele poporului Basarabiei”, decretul regal

românesc din 9.04.1918 “uneşte Basarabia” “în numele poporului român”. Amintim că nici

regele României nu s-a interesat de părerea “poporului român” şi nici nu putea s-o facă

pentru că ¾ din teritoriul României de pînă la 4.06.1916 era ocupat de nemţi. Sfatul Ţării a

hotărît soarta statalităţii moldoveneşti fără a se interesa de părerea “poporului Basarabiei”.

În urma examinării textului Declaraţiei votate de Sfatul Ţării la 27.03.1918 şi a

decretelor româneşti nr. 69/918, 70/918 din 9.04.1918 se conturează o concluzie evidentă şi

clară: actele oficiale analizate mai sus demonstrează că afacerea politică numită “unire” nu

are temei juridic.

Chiar dacă iluzionare, anulate de decretele regale, condiţiile cuprinse în Declaraţia din

27.03.1918, rămîneau totuşi fixate pe hîrtie şi, intr-un fel, acceptate de prim-ministrul

României Al. Marghiloman. Sfatul Ţării era necesar deocamdată guvernanţilor români,

pentru o singură destinaţie: renunţarea la “condiţiile” formulate la 27.03.1918. De aceea,

motivînd că, pînă la “rezolvarea chestiunii agrare”, vor lucra “comisiunile deja alese”, Al.

Marghiloman a socotit că “activitatea Sfatului Ţării este de fapt suspendată” [9, p. 278]. În

baza acestei concluzii, la 23.05.1918, regele României a decretat “închisă sesiunea

extraordinară a Sfatului Ţării” [9, p. 283] (care nu mai exista in baza decretului regal din

9.04.1918!). Eventual, şedinţele puteau fi convocate numai printr-un decret regal şi numai

dacă regele ar fi dorit aceasta.

Din primele zile după “unire” erau de prisos, chiar dăunătoare politicii României

“provincia Basarabiei” nu numai “dieta” (Sfatul Ţării), “Consiliul pentru administrarea

provizorie provincială”, ci şi alte structuri ierarhic inferioare. Juristul român V. Erbiceanu,

numit consilier, de fapt, supraveghetor suprem al justiţiei din “Basarabia”, la 31.03.1918,

mărturisea că, deşi “prin pactul unirii Sfatul Ţării stipulase oarecari (!) condiţiuni de

autoadministrare locală (dietă), …am atras atenţiunea directorului (justiţiei din Republica

Democratică Moldovenească) Grosu, că nu are dreptul să facă numiri, transferări si revocări

de magistraţi şi funcţionari în instanţele din Basarabia… [9, p. 283].

La 4.05.1918, Sfatul Ţării a format comisia constituţională, comisia pentru reforma

agrară, adăugînd, cu acest prilej, încă 5 membri noi “din partea marilor proprietari”. Dacă

pînă la 27.03.1918 Sfatul Ţării, Sfatul Directorilor Generali al Republicii Democratice

78

Moldoveneşti, activau numai cu învoirea comandamentelor armatelor româneşti, altfel nici

nu se putea sub regim de ocupaţie străină, după “unire”, structurile de administraţie locală

erau supravegheate şi limitate oficial în acţiuni de tot felul de către “consilieri” veniţi din

regat, ulterior de prefecţi, de jandarmi, poliţişti, de subalternii Comisarului militar al

“Basarabiei”. Guvernanţii români mai aveau nevoie de membrii Sfatului Ţării pentru ultima

şi definitiva formalitate: pentru a înlătura cu mînile lor ultimele iluzii de “autonomie a

Basarabiei” — “condiţiile” din 27.03.1918.

„La cererea guvernului român de revenire asupra condiţiilor de unire”, I. Inculeţ şi

D. Ciugureanu, pe rol de miniştri la Bucureşti, la 12.11.1918, au trimis o telegramă la

Chişinău, dînd dispoziţia: “Deputaţii Sfatului Ţării să fie convocaţi pînă la 23.11.1918 la

Chişinău, pe cînd se aşteaptă deschiderea Sfatului Ţării” [22, p. 333]. La 25.11.1918

membrilor Sfatului Ţării li s-a înmînat proiectul reformei agrare, care a fost discutat încins

mai multe ore în şir, în seara şi noaptea de 25 spre 26 noiembrie 1918, pentru ca, în cele din

urmă, legea agrară să fie adoptată. Pe neaşteptate, P. Halippa, ales preşedintele al Sfatului

Ţării în locul lui C. Stere, care şi-a dat demisia, a cerut să se renunţe la “condiţiile unirii”

din 27.03.1918… În această ordine de idei, în ce priveşte procedura de organizare,

desfăşurare şi votare a lichidării Republicii Democratice Moldoveneşti, este foarte elocvent

Protestul unui şir de deputaţi ai Sfatului Ţării, semnat la 9 decembrie 1918. Ei demonstrează

că la şedinţă au participat doar 46 de membri ai Sfatului Ţării din 162. O parte a acestor 46

membri prezenţi au protestat vehement împotriva renunţării la condiţiile „Unirii”. „Pentru”,

au votat „nici 30 de deputaţi” [42 p. 313].

Chiar în primele luni după votarea Actului Unirii, activiştii Sfatului Ţării au putut

sesiza protestul deschis al populaţiei împotriva „trădării poporului moldovenesc”.

Documentele de arhivă demonstrează cu prisosinţă stările de spirit existente după ce

administraţia centrală şi locală, angajaţii din toate funcţiile onorabile au început a fi înlocuiţi

cu trimişi din regat.

La Mereni, jud. Chişinău, proaspătului profesor David, venit din Craiova, sătenii

întruniţi i-au strigat: „Noi nu avem nevoie de unire. Sfatul Ţării ne-a trădat, noi nu avem

nevoie de jugul românesc” [22, p. 287).

Sătenii din Grinăuţi, jud. Soroca, au votat la adunarea sătească „să demonstreze peste

tot, că sînt împotriva alipirii forţate a Basarabiei la România Monarhică” [22, p. 288].

79

În s. Budeşti din preajma Chişinăului, tedeumul închinat unirii a fost compromis de

ţăranul Danu, care a anunţat vrerea sătenilor, „că ei nu doresc nici un fel de realipire …şi nu

au nevoie… de nici un rege” [43, p. 288].

Într-un raport al poliţiei române din or. Bălţi (1918) se recunoaşte că „masa poporului

este astăzi neliniştită şi vădit duşmănoasă… chiar elementul moldovean românesc este ostil

administraţiei româneşti… Preoţii sînt ameninţaţi cînd pomenesc numele regelui în biserică”

[44, p. 240 ).

Într-o situaţie de derutare erau şi deputaţii Sfatului Ţării, care aveau curajul să se

întîlnească cu poporul. Deplasîndu-se în satele judeţelor Orhei, Bălţi, Soroca, în vara anului

1918, deputaţii au aflat că ţăranii i-au condamnat la pedeapsa capitală pentru trădare…

Siguranţa Statului Român recunoştea că ţăranii le reproşează deputaţilor Sfatului Ţării

„de ce au votat pentru unire”. Documentul siguranţei atrăgea atenţia autorităţilor: „În ţară

(Basarabia după unire – Aut.) este o mare nemulţumire şi ţărănimea este în fierbere”

[44, p. 240).

Şi funcţionarii administraţiei româneşti se simţeau incomodaţi, ofensaţi. Un oficial ce

se ocupa de domeniul învăţămîntului, într-un document, este nevoit să recunoască:

„Locuitorii Basarabiei fac deosebire între moldoveni şi români. Pe munteni şi olteni îi

numesc români şi îi consideră străini şi stăpînitori” [44, p. 240).

Drama Basarabiei „unite”, de fapt, anexate de România, a început să fie conştientizată,

la scurt timp, de chiar foştii deputaţi ai Sfatului Ţării. În condiţiile vitrege de ocupaţie, ei

cerşeau Guvernului României libertăţile democratice existente în Basarabia din martie 1917

pînă la 13 ianuarie 1918.

Mai mulţi din cei mai înflăcăraţi promotori ai „unirii” s-au îngrozit, cînd au văzut pe

mîinile cui a nimerit baştină lor şi ce fac pe pămîntul lor strămoşesc „aventurierii trimişi din

patria-mumă” (I. Pelivan). Documentele timpului, mărturiile contemporanilor (inclusiv

scriitori şi istorici cu renume mondial) atestă o situaţie dezastruoasă a „Basarabiei” sub toate

aspectele: politic, social, economic, cultural.

Nicolai Alexandri, unul din fondatori şi personalitate de vază a Sfatului Ţării, ulterior

senator român (1919), la 7.10.1918 într-un discurs, la adunarea de constituire a filialei

Chişinău a partidului Liga poporului (lider Al. Averescu) cuvînta:

„…Ţărănimea noastră aproape 2000.000 de oameni, toată în întregime este atît de

revoltată de politica românizatorilor noştri politicaştri...

80

...Ţara noastră geme de la un capăt la altul, înfloresc aşa fărădelegi, ocări şi batjocuri,

care n-au fost, probabil, de veacuri. Vremea absolutismului ţarist ni se pare un rai...”

[1, p. 315].

Peste un an, măcinat de aceleaşi sentimente de compătimire pentru baştina natală –

Moldova, deputatul în Parlamentul României A. Mîţă deplîngea soarta “poporului

basarabean”:

„Basarabia, după sosirea armatelor române, a fost supusă unui regim extraordinar de

abuziv, care, după părerea mea, e in afară de orice comparaţie. Cred că numai într-un colţ al

Africii se mai poate întîmpla aşa ceva...” [1, p. 317].

În anul 1920 Ion Pelivan, un alt promotor al “Unirii” de la 1918, aflînd că jandarmii

români bat fără milă ţăranii nu doar la Bălţi şi Soroca, dar şi în satul său de baştină, Rezeni,

din preajma Chişinăului, a semnat un raport despre o anchetă parlamentară.

„... 1. Bătăi şi arestări. În judeţul Bălţi bătăile au luat o proporţie aşa de mare încît pare

că au ajuns un întreg sistem de administrare. Bat militarii, bat jandarmii, bat perceptorii

etc... Mai ales suferă de bătăi ţărănimea. Ca dovadă putem cita dosarele şi reclamaţiile...

...Numele de „România” şi „român” au devenit sinonime cu cuvintele „duşman”,

„asupritor”...

...Răul care s-a făcut pînă astăzi în Basarabia de minune a contribuit la creşterea

curentului revoluţionar şi celui autonomist...” [1, p. 321].

În primii ani de după „unire” nu contenesc răscoalele armate împotriva ocupaţiei

româneşti. La 23 ianuarie 1919 detaşamentele locale, în urma unor acţiuni armate, au

eliberat Hotinul, unde a fost creat Directoratul (organ de conducere) Răscoalei de la Hotin.

Directoratul s-a adresat preşedintelui SUA, guvernelor Franţei, Marii Britanii, Italiei,

Germaniei, Rusiei cu o notă, ce conţinea un protest categoric împotriva regimului de

ocupaţie românesc din ţinut. Răscoala a cuprins circa 100 de localităţi din judeţele Hotin şi

Soroca. În judeţul Hotin în mişcarea de revoltă au luat parte circa 20.000 de oameni, în

judeţul Soroca — circa 10.000.

La 1 februarie a căzut Hotinul. Răscoala a fost înecată în sînge. Mai bine de 11.000 de

participanţi au fost omorîţi, sute de răsculaţi — aruncaţi în închisori, zeci de sate pustiite.

În mai 1919, la Odesa a fost creat guvernul provizoriu muncitoresc-ţărănesc al

Basarabiei, cu sarcina de a administra „Basarabia”, care urma să fie eliberată de sub

ocupaţia română. Guvernul provizoriu a lansat un Manifest, prin care proclama „Basarabia”

81

Republică Sovietică Socialistă, anula toate legile, decretele, ordinele şi deciziile

ocupanţilor… A declarat că după izgonirea ocupanţilor se va convoca un Congres al

Sovietelor din Basarabia [45, p. 291-295].

În dimineaţa zilei de 16 septembrie 1924 detaşamente înarmate de ţărani au intrat în

Tatarbunar, localitate în Basarabia ( Bugeac).

Eliberînd oraşul Tatarbunar, răsculaţii au proclamat la 16.09.1924 Republica Sovietică

Moldovenească. Puterea a trecut în mîinile Comitetului revoluţionar. Animaţi de lozincile

„Trăiască Republica Sovietică Moldovenească!”, „Pămîntul şi fabricile — oamenilor

muncii!”, „Jos asuprirea naţională din partea burgheziei şi moşierimii române!”, s-au

alăturat răsculaţilor ţăranii din satele Cişmea, Akmanghit, Neruşai, Gălileşti… La răscoală

au luat parte peste 6.000 de moldoveni, ucraineni, bulgari ş. a.

Cu toată împotrivirea depusă, la 22 septembrie răscoala a fost înăbuşită cu cruzime.

Răscoala de la Tatarbunar constituie o dovadă a voinţei populaţiei multinaţionale din

Basarabia de a-şi apăra libertăţile şi drepturile, de a trăi într-un stat suveran şi independent –

Republica Moldova. Ocupanţii s-au răfuit crunt cu răsculaţii: peste 3000 au fost ucişi,

sute — băgaţi în închisoare. Regimul de ocupaţie a intentat un proces participanţilor la

răscoală — Procesul celor 500. Nelegiuirile săvîrşite de autorităţile române au fost

condamnate de forţele progresiste din întreaga lume. Şi-au ridicat glasul lor în apărarea

victimelor terorii scriitorii şi savanţii H. Barbusse, T. Dreiser, A. Einstein, L. Aragon, U.

Sinclair, B. Shaw, T. Mann, M. Sadoveanu, C. Parhon ş. a.

Indiscutabil, soarta Republicii Democratice Moldoveneşti, îndată după formarea ei, a

depins, în măsura cea mai mare, de raportul de forţe din Europa, de conjunctura geopolitică

creată de primul război mondial şi revoluţiile din Rusia. În acest sens, nu sînt o excepţie nici

acţiunile întreprinse de Regatul român în decembrie 1917 şi în ianuarie 1918 faţă de

Republica Democratică Moldovenească, implicit, faţă de Rusia, care au o singură calificare:

încălcare a dreptului internaţional. Era de aşteptat ca Guvernul sovietic să reacţioneze

operativ. Acesta, la 31 decembrie 1917, a transmis prin radio un ultimatum guvernului

român, în care: “Sovietul Comisarilor Norodnici cere de la Guvernul Românesc eliberarea

arestaţilor, pedepsirea autorităţilor româneşti, care s-au dedat la arestări, fărădelegi şi acţiuni

dezonorante, şi garanţii că astfel de acţiuni nu se vor mai repeta. Lipsa răspunsului la cerinţa

noastră timp de 24 de ore va fi considerată ca o nouă rupere şi atunci vom lua măsuri

militare, pînă la cele mai drastice” [46, p. 79].

82

Guvernul român n-a întreprins nici o acţiune concretă, n-a schiţat măcar un gest de

aplanare a conflictului, care lua amploare, în urma campaniei militare agresive de ocupare a

Republicii Democratice Moldoveneşti. Drept rezultat, la 13 ianuarie 1918, Sovietul

Comisarilor Norodnici decide să rupă relaţiile diplomatice cu România.

Fostul ministru şi prim-ministru al României, I. Gh. Duca preciza că “declaraţia de

război din partea guvernului bolşevic n-a provocat nici un fel de emoţii…, a fost un gest

fără urmări practice, ştiam că Rusia e în plină anarhie şi, din cîte îmi amintesc, noi nici nu

ne-am dat truda să răspundem la ea” [33, p. 40].

Din 13 ianuarie 1918 începe internaţionalizarea „problemei Basarabiei”. De fapt, în

această perioadă (1918-1940), din punct de vedere cronologic şi formal-juridic populaţia

Basarabiei face mai multe încercări de a-şi redobîndi statalitatea, iar Guvernul sovietic

dispută la nivel internaţional şi bilateral cu România eliberarea teritoriului ocupat. Încă la

5.03.1918 prim-ministrul României, generalul Al. Averescu semnează Convenţia sovieto-

română prin care se obligă să elibereze “Basarabia” în două luni. Tot în acele zile delegaţia

română, avînd împuternicirile guvernului său, semnează la Buftea Tratatul preliminar între

România şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria ş. a.), care permitea regatului

român să anexeze “Basarabia” şi armatelor austro-germane să pătrundă în ţinut, spre

Ucraina şi Moldova din stînga Nistrului, pe această cale întărind regimul românesc de

ocupaţie a Republicii Democratice Moldoveneşti.

Promovînd o politică externă duplicitară, încheind Tratatul preliminar cu Puterile

Centrale, regatul român a încălcat Convenţia sovieto-română din 5-9.03.1918 privind

eliberarea “Basarabiei” în două luni, şi îşi consolida poziţiile în teritoriul ocupat. Realitatea

este constatată şi de istoricii români. “Guvernul român putea să continue agresiunea

antisovietică şi să lupte împotriva mişcării revoluţionare din ţară numai dacă încheia pacea

separată cu Puterile Centrale. Orice altă soluţie... ar fi împiedicat cotropirea Basarabiei, ar fi

pus în pericol soarta monarhiei şi a regimului burghezo-moşieresc român” [47, p. 43].

În primăvara anului 1919 Armata Roşie se apropia de Nistru. Vorbind în faţa

feroviarilor din Moscova, V. Lenin informa: “oştirile roşii înaintează spre Basarabia”

[48, p. 364]. Ieşind la Nistru (în aprilie 1919), Armata Roşie se pregătea să elibereze

Moldova dintre Prut şi Nistru.

Prin nota din 1.05.1919, guvernele Republicii Federative Ruse şi Ucrainei Sovietice,

nedorind vărsări de sînge, au propus României să scoată armatele de ocupaţie, să le dea voie

83

ţăranilor şi muncitorilor din Moldova să-şi statornicească în condiţii de liberate puterea,

după dorinţa lor. În notă, printre altele, se arăta: “Guvernul Românesc a transformat în

sistem teroarea, împuşcarea, arestările, bătaia, confiscarea averilor, organizarea

pogromurilor evreieşti, românizarea brutală forţată şi jefuirea populaţiei de către

cinovnicimea românească tîlhărească” [46, p. 40]. Această caracteristică laconică este

confirmată şi de mărturiile membrilor Sfatului Ţării, de adresările şi scrisorile unor deputaţi

în Parlamentul românesc, de depoziţiile diferiţilor funcţionari regăţeni-“românizatori ai

Basarabiei”, de materialele tuturor comisiilor româneşti de anchetă (bunăoară, din judeţele

Bălţi, Cahul ş. a.), de informaţiile nenumăraţilor agenţi ai siguranţei, de materialele

dosarelor stocate la curţile marţiale ş. a. Nota din 1.05.1919 conţinea un şir de cerinţe, prima

şi cea mai importantă era formulată astfel: “Să fie evacuate neîntîrziat din Basarabia toate

unităţile militare şi aparatul cinovnicesc românesc, dînd dreptul muncitorilor şi ţăranilor din

ţinut şă-şi hotărască ei înşişi soarta lor” [46, p. 150-151]. Guvernul român n-a dat nici un

răspuns la această notă.

În mai 1919 au început acţiunile militare de eliberare a teritoriului Republicii

Democratice Moldoveneşti. Izgonind pe intervenţionişti din cîteva localităţi de pe malul

stîng, unităţile Armatei Roşii au trecut pe malul drept al Nistrului. Însă ofensiva armatelor

lui Colceac şi Denikin din vara 1919 a schimbat situaţia pe front. Abia la 5 martie 1920

unităţile sovietice au eliberat toate raioanele moldoveneşti din stînga Nistrului. După

încheierea războiului civil, Rusia Sovietică a propus României calea cea paşnică, calea

tratativelor, condiţia sine qua non a soluţionării “problemei Basarabiei”.

Conştienţi de totala inconsistenţă politico-juridică a „dreptului” asupra Basarabiei”,

guvernanţii români au acceptat în primăvara anului 1921 propunerea de a convoca o

întrunire preliminară, în cadrul căreia s-ar fi elaborat programul unei conferinţe în vederea

reglementării relaţiilor sovieto-române.

Conferinţa preliminară sovieto-română şi-a desfăşurat lucrările la Varşovia în

perioada 22 septembrie – 25 octombrie 1921. Partea sovietică a propus să se discute în

cadrul conferinţei preliminare 9 chestiuni, dintre care prima era principală şi definitorie:

“Chestiunea Basarabiei, în timpul prezent ocupată de armatele româneşti, în pofida

convenţiei încheiate între Rusia şi România despre curăţirea (de către români) acestei

regiuni”. Reprezentantul României, referindu-se la instrucţiile guvernului său, a refuzat să

accepte şi să discute ordinea de zi propusă. Conferinţa preliminară de la Varşovia a eşuat.

84

Diplomaţia sovietică promova consecvent poziţia sa faţă de anexarea de către Regatul

român a Republicii Democratice Moldoveneşti. La Conferinţa internaţională convocată de

ţările Antantei la Genova (10.04-19.05.1922), şeful delegaţiei sovietice Gh. Cicerin a făcut

o declaraţie, în care amintea că Ţara Sovietelor nu recunoaşte anexarea “Basarabiei”, iar

această problemă nu poate fi rezolvată fără participarea Statului Sovietic şi fără luarea în

consideraţie a voinţei populaţiei ţinutului ocupat.

Nici tratativele de la Tiraspol (august-noiembrie 1923) n-au contribuit esenţial la

normalizarea relaţiilor româno-sovietice. Începute la Tiraspol şi continuate la Odesa,

negocierile au cuprins şi chestiuni comerciale. În urma unor îndelungate discuţii, la

31.12.1923 partea română respinge propunerile sovietice de a relua schimbul de mărfuri şi a

deschide reprezentanţe comerciale, motivînd că între URSS şi România nu există relaţii

diplomatice. În cele din urmă, în aceeaşi zi, părţile au convenit să continue tratativele, partea

română consimţind să participe la o conferinţă de pace în vederea reglementării complexe a

relaţiilor sovieto-române.

Conferinţa sovieto-română de la Viena şi-a desfăşurat lucrările între 27 martie şi 2

aprilie 1924. În lunile ianuarie-martie, în perioada de pregătire către conferinţă, în afara

hotarelor Republicii Moldoveneşti au avut loc mitinguri şi adunări ale celor refugiaţi din

Moldova. Astfel în sala Teatrului Mozaica din Moscova la 2.03.1924 se desfăşoară un

miting a 800 de “basarabeni”. Zece zile mai tîrziu, la 13.03.1924, tot la Moscova, a avut loc

un alt miting al originarilor din “Basarabia”, la care a fost adoptată Declaraţia către

popoarele lumii şi Porunca delegaţiei sovietice la Conferinţa de la Viena.

Chiar în prima zi a Conferinţei, la 27.03.1924, şeful delegaţiei sovietice, N. Krestinskii

a făcut o declaraţie cu privire la “chestiunea Basarabiei” — subiectul principal al

tratativelor: “Guvernul URSS, iar pînă la crearea Uniunii RSS, guvernele RSFSR şi RSSU

niciodată n-au dat acordul lor la anexarea Basarabiei de către România şi consideră

ocuparea Basarabiei în 1918 de către armatele româneşti, ce continuă pînă în prezent, drept

o cotropire cu sila a acestei regiuni” [46, p. 150-151].

În aceeaşi zi, intenţionînd să înlesnească procesul reglementării “chestiunii

basarabene”, delegaţia sovietică formulează o propunere de compromis: problema

autodeterminării “Basarabiei” să fie rezolvată prin organizare pe teritoriul ei a unui

plebiscit: “Guvernul URSS socoate că populaţia Basarabiei trebuie ea înseşi să hotărască: 1.

doreşte să rămînă în componenţa URSS; 2. doreşte să iasă din Uniunea Sovietică şi să se

85

alipească României sau, în sfîrşit, 3. preferă să existe în calitate de stat suveran de sine

stătător” [46, p. 706].

Delegaţia română a fost surprinsă de propunerile sovietice, dar, revenindu-şi, la

31.03.1924 a respins organizarea plebiscitului pe teritoriul ocupat de armatele româneşti.

Partea română a declarat că va fi dispusă să continue tratativele numai cu condiţia, dacă

partea sovietică recunoaşte “Basarabia” parte componentă a României, declarînd că

“caracterul românesc al Basarabiei” face plebiscitul “inutil şi înjositor”. Delegaţia sovietică

a declarat, că, în principiu, nu se opune discutării chestiunii privind reglementarea relaţiilor

sovieto-române, însă consideră “problema Basarabiei” principală pentru conferinţă.

Diplomaţii şi politicienii români din perioada respectivă au încercat, în fel şi chip, să

îndreptăţească refuzul României de a organiza un plebiscit.

“România a respins plebiscitul şi pentru că acesta ar fi împins-o într-o nedorită, dacă

nu chiar păgubitoare contradicţie cu aliaţii săi, cu care încheiase în octombrie 1920 un tratat

menit să recunoască oficial unirea Basarabiei” [49, p. 55-57]. În afară de motive de ordin

extern, guvernanţii români aveau teamă de plebiscit, întîi de toate, din cauza situaţiei interne

din ţară. Publicistul englez M. Fodor, acreditat la Conferinţa de la Viena, scria: “România

stă în faţa unei destul de neplăcute dileme. Dacă va merge la plebiscit, va apare pericolul că

şi alte naţionalităţi (sîrbii, ungurii, bulgarii ş. a. — Aut.) vor insista asupra organizării unor

astfel de proceduri în provinciile lor, care ar putea duce, nu numaidecît, dar posibil, la

dezintegrarea României. Aceasta, la rîndul său, ar putea conduce la serioase complicaţii în

alte state naţionale” [49, p. 57]. Drept urmare, conferinţa a eşuat.

“Toate încercările autorităţilor româneşti (de a “legaliza” ocuparea “Basarabiei” –

Aut.) s-au dovedit a fi însă zadarnice, deoarece SUA şi Germania, două mari puteri, n-au

dorit să poarte tratative cu România la tema amintită. Alte puteri mondiale, Franţa, Marea

Britanie, Italia, Japonia, profitînd de posibilitatea de a “pune la punct” Rusia bolşevică, au

semnat, în cele din urmă, la 28.10.1920, protocolul privind recunoaşterea transmiterii

teritoriului menţionat. – Ne aminteşte Al. Burian şi precizează: Dar şi acestui plan de

“legalizare” a unirii nu i-a fost dat să se realizeze, deoarece Japonia n-a ratificat tratatul

amintit şi, prin urmare, el aşa şi n-a mai intrat în vigoare” [50, p. 254].

Guvernul SUA în problema Basarabiei a promovat o politică moderată, bazată pe

prevederile dreptului internaţional. Prin nota sa din 10.08.1920, Washingtonul a anunţat

„deplina respectare a graniţelor ruseşti” [51, p. 52].

86

Istoricul american Adam B. Ulam conchide: „Rusia sovietică niciodată n-a renunţat la

dreptul ei asupra acestui teritoriu (Basarabia), de facto cotropit cu forţa de România în

1918” [52, 299].

Istoricul american Robert Langer crie în lucrarea sa „Cotropirea teritoriului”, că în

aprilie 1920 SUA a refuzat în mod hotărît „de a participa la vreo careva convenţie privind

dezmembrarea Rusiei” [53, p. 27].

Un alt autor american, William Maxwell constată fără înconjur: „Îmbinarea teroarei şi

a coruperii a fost folosită cu ţelul de a obţine acum de la nereprezentativul Sfat al Ţării

declararea unirii cu România...” [53, p. 28].

Moldovologul american Ch. King în anul 2000, în monografia sa „Moldovenii”

sublinia: „Odată ce Japonia nu a semnat niciodată acest tratat (Protocolul de la Paris din

28.10.1920), iar Statele Unite şi Rusia nici nu au fost invitate să-l semneze, el a rămas un

instrument fără valoare” [54, p. 38].

Marile Puteri internaţionale nu au ştiut, nu s-au interesat în ce condiţii la 26 noiembrie

1918, la puţin reprezentativa sesiune a Sfatului Ţării, la care din 162 de membri au fost

prezenţi numai 46, dintre care au votat doar 38, a fost jucată o parodie de votare pentru

deplina unire a Basarabiei cu România fără nici un fel de autonomie. Această exprimare a

“voinţei poporului” a fost încuviinţată de ţările Antantei în Protocolul din 28.10.1920 de la

Paris. Se presupunea că Protocolul va intra în vigoare după ratificarea lui de către toate

părţile semnatare. Pentru aceasta Anglia a avut nevoie de 3 ani, Franţa — de 4 ani, Italia —

de 7 ani” [55, p. 16]. Japonia pînă astăzi n-a ratificat Protocolul de la Paris din

28.10.1920…

“Astfel, – constată cunoscutul cercetător al problemei, profesorul V. Vinogradov, au

rămas trei ţări – Anglia, Franţa, Italia şi, bineînţeles, România. Era un act fără precedent în

istorie: trei state, dintre care nici unul nu se afla în stare formală de război cu Rusia,

comiţînd o încălcare totală a normelor de drept internaţional, îşi dădeau consimţămîntul să

fie ruptă o bucată din teritoriul sus-numitei ţări” [56].

Cunoscuta cercetătoare americană Irina Livezeanu scria: “Dintre toate teritoriile

dobîndite de România în 1918, Basarabia a ridicat cele mai multe probleme…”

[59, p. 111]. Studiind multilateral problema României Mari şi Basarabia, moldovologul

american Charles King conchide: “O importantă sursă de instabilitate provenită din cîştigul

87

teritorial era statutul Basarabiei — singura achiziţie teritorială, a cărei poziţie în cadrul

României Mari nu a fost niciodată asigurată printr-un tratat internaţional” [57, p. 111].

Examinînd temeiul politico-juridic al afacerii “marea unire a Basarabiei”, doctorul

habilitat în drept Al. Burian menţionează: “faptul că Uniunea Sovietică n-a recunoscut

niciodată această transmitere (a “Basarabiei” României – Aut.) şi nu a semnat careva

contracte care ar fi legalizat-o, din punctul de vedere al dreptului internaţional a pus

problema Basarabiei în categoria celor nesoluţionate, care necesitau o reglementare juridică.

Un alt temei legitim pentru trecerea teritoriilor de sub jurisdicţia unui stat sub jurisdicţia

altui stat poate fi numai plebiscitul (referendumul), care se bazează pe principiul

fundamental unanim recunoscut al dreptului internaţional ce consfinţeşte dreptul popoarelor

la autodeterminare. Bucureştiul însă (după cum se ştie şi după cum s-a menţionat mai sus –

Aut.) n-a riscat să iniţieze în Basarabia nici plebiscit, nici referendum, care i-ar fi conferit

legitimitate “actului unirii” amintit” [40, p. 340-341].

Ţările Antantei, deşi recunoscătoare Regatului român pentru misiunea sa benevolă de

“străjer la Nistru”, urmăreau cu atenţie evenimentele din Rusia Sovietică, conştiente că

România a ocupat Republica Democratică Moldovenească, proclamată “părtaş cu drepturi

egale al Republicii Federative Democratice Ruseşti”. Aşadar, Tratatul de pace de la

Versailles nu numai a consfinţit încheierea primului Război Mondial, ci şi a reîmpărţit

Europa după dorinţa învingătorilor, a “legiferat” lichidarea Republicii Democratice

Moldoveneşti, anexarea pămînturilor moldoveneşti de către Regatul român.

Este incompatibil cu orice logică faptul că ocuparea teritoriului unui stat naţional, în

cazul nostru — Republica Democratică Moldovenească, de către armatele altui stat — de

patru divizii ale Regatului român, ar putea fi calificată “autodeterminare”.

Deşi insistă asupra “dreptului României asupra Basarabiei”, un cercetător al problemei,

O. Ţâcu totuşi constată: “Recunoscută de puterile europene, Uniunea Sovietică şi-a

fundamentat revendicările pe temeiul juridic”. Şi conchide: “Or, juridic, România nu obţine

de la guvernul rus recunoaşterea drepturilor sale asupra Basarabiei, aşa cum cerea litera

dreptului internaţional”. În altă parte a lucrării sale istoricul citat subliniază: “Privind

retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, trebuie să recunoaştem că lacuna cea mai gravă

a tratatului de la 28 octombrie 1920 a fost absenţa unui acord prealabil cu Rusia Sovietică în

această problemă” [58, p. 101-106].

88

Examinarea multilaterală a documentelor şi studiilor istorice, a actelor diplomatice

privind aspectul dat al problemei ne îngăduie să tragem concluzia: Guvernul românesc a

comis un act ilegal în ianuarie 1918, cînd a ocupat Republica Democratică Moldovenească,

“părtaş cu drepturi egale în componenţa Republicii Federative Democratice Ruseşti” —

aliată a României. Celelalte “carenţe”, “lacune”, oricît de grave ar fi, sînt totuşi secundare în

comparaţie cu actul de agresiune săvîrşit de Regatul român în ianuarie 1918, în urma căruia

s-a încălcat dreptul poporului moldovenesc la autodeterminare naţională şi a fost întrerupt

procesul de statornicire a Statului Moldovenesc contemporan.

§ 6. Autonomia moldovenească în teritoriul Ucrainei Sovietice La 12 octombrie 1924, în baza raioanelor moldoveneşti din stînga Nistrului a fost

creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Ideea creării, pe baza

localităţilor moldoveneşti din stînga Nistrului, a unei unităţi administrative naţional-

teritoriale a fost iniţiativa moldovenilor M. Frunze şi G. Cotovschi, activişti de vază ai

Rusiei Sovietice. Însă procesul de renaştere naţională, de reanimare a conştiinţei de sine

naţionale a moldovenilor din stînga Nistrului a început după Revoluţiile din Rusia, care au

făcut posibilă proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti în baza dreptului

popoarelor la autodeterminare. “…Revoluţia rusă (din 1917) a venit să desăvîrşească marea

lucrare a redeşteptării lor (moldovenilor est-nistreni) naţionale, dîndu-le putinţa să-şi aşeze

viaţa pe temelii naţionale, după plac, neîmpiedicaţi de nimeni, scria ardeleanul O. Ghibu în

broşura sa Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Şi accentua în continuare: În sfîrşit,...

Basarabia astăzi nu mai este o gubernie rusească, ci o Republică Moldovenească” [59, p. 3].

Scriitorul V. Beşleagă caracterizează această broşură a lui O. Ghibu, care descrie

evenimentele ce au avut loc la Tiraspol la 17 decembrie 1917, chemarea adresată fraţilor

moldoveni drept “valoros document, în care bate inima înaintaşilor” [60].

Cu un mare interes a fost discutată la Congresul moldovenilor de la Tiraspol (17-

18.12.1917) situaţia naţional-politică a moldovenilor transnistreni. “N-au fost uitate la

Congres nici chestiunile politice…, constată un cronicar al evenimentului. S-a pus şi

chestiunea unirii cu Basarabia, care pînă azi şi-a păstrat la moldovenii transnistreni vechiul

şi adevăratul nume Moldova. Răspunsul a fost că să ne союдиним (unim) cu fraţii noştri din

Moldova!” Oamenii de la ţară, se adresează delegaţii satelor către solii Sfatului Ţării (al

89

Republicii Democratice Moldoveneşti proclamate la 2 decembrie 1917), “sînt trimişi cu

această vorbă, să fim cu dumneavoastră împreună. Cu aiasta ne aşteaptă pe noi la sate!” [61,

p. 27, 29, 30]. Unii vorbitori din prima zi a Congresului de la Tiraspol declarau că

“programul lor este ca malul stîng al Nistrului să fie alipit la Basarabia…”

În încheierea lucrărilor Adunării (Congresului) naţionale (la 18.12.1917)

s-a făcut o totalizare a dezbaterilor chestiunii ce frămînta pe toţi: doresc moldovenii de peste

Nistru să rămînă în componenţa Ucrainei ori să se alipească Moldovei?

Hotărîrea a fost unanimă: “Dorim să ne unim cu fraţii noştri din Moldova! Vrem să ne

союдиним cu Basarabia!”

Dar unirea moldovenilor din stînga Nistrului cu fraţii lor din dreapta Nistrului

deocamdată devenise imposibilă: la început de ianuarie Regatul român a ocupat Republica

Democratică Moldovenească. Nici proclamarea în mai 1919 a Republicii Sovietice

Socialiste Basarabene pe baza raioanelor moldoveneşti din stînga Nistrului n-a reuşit să

consolideze populaţia de aici într-o unitate naţională administrativ-teritorială. Noua

formaţiune naţional-statală – Republica Basarabeană Moldovenească nu s-a putut menţine,

din cauza că ofensiva unităţilor militare albgardiste în vara anului 1919 a făcut imposibilă

legătura Republicii Basarabene cu centrul — Rusia Sovietică.

Primele documente ce ne vorbesc despre intenţiile unor personalităţi politice şi oameni

de ştiinţă de a crea o Republică Moldovenească în spaţiul geografic est-nistrean datează cu

februarie 1924. Unsprezece persoane au adresat organelor centrale ale puterii un demers în

care se argumenta posibilitatea formării unei Republici Moldoveneşti [62]. Încercări de

acest fel s-au făcut pînă la sfîrşit de octombrie.

Luînd în consideraţie năzuinţa poporului moldovenesc spre autodeterminare, CC al

PC(b) din Rusia a însărcinat CC al PC (b) din Ucraina să ia măsurile necesare în vederea

organizării de stat sovietice a oamenilor muncii din Moldova. Biroul politic al CC al PC (b)

din Ucraina, examinînd această chestiune, a considerat „raţională delimitarea în componenţa

RSS Ucrainene a Regiunii Autonome Moldoveneşti” (7 martie 1924). Avînd în vedere că

majoritatea raioanelor cu populaţie moldovenească erau subordonate regiunii Odesa, munca

de pregătire în vederea formării instituţiei supreme politico-administrative moldoveneşti, al

cărei guvern ar asigura funcţionarea vieţii sociale pe teritoriul său naţional, ce urma să fie

conturat, trebuia să o coordoneze Comitetul gubernial Odesa al PC(b) din Ucraina. La

90

11 martie 1924, la Odesa a fost creată, pe lîngă Comitetul gubernial, Secţia Moldovenească,

ulterior subdiviziuni ale acesteia sînt înfiinţate pe lîngă comitetele districtuale de partid

Balta, Odesa, Elizavetgrad, Nicolaev şi Pervomaisc. Pe 1 mai 1924, la Odesa a apărut

primul număr al gazetei moldoveneşti Plugarul Roş, organ al Secţiei Moldoveneşti Odesa,

care a încurajat şi propagat activ ideea formării RASS Moldoveneşti. Comisia centrală

administrativ-teritorială a Comitetului Executiv Central (CEC) din Ucraina a examinat

teritoriul, în hotarele căruia urma să fie stabilită noua republică. Comisia şi-a prezentat

informaţia Cu privire la raionarea localităţilor populate de naţionalitatea moldovenească la

21 iulie 1924. În august 1924, Biroul politic al CC al PC(b) din Ucraina a aprobat un plan

desfăşurat de măsuri în vederea înfiinţării RASSM.

În intervalul august – 12 octombrie 1924, în localităţile moldoveneşti din stînga

Nistrului au fost organizate 68 de mitinguri şi adunări. Totuşi procesul de constituire a

RASS Moldoveneşti a fost anevoios.

Comisia Centrală administrativ-teritorială, creată anume pentru a cerceta condiţiile

organizării autonomiei politico-teritoriale moldoveneşti, a stabilit: „Examinînd chestiunile

unei sau altei unităţi administrativ-teritoriale pentru naţionalitatea moldovenească, trebuie să

constatăm că în cazul de faţă lipsesc cu totul acele condiţii trebuitoare pentru formarea unei

unităţi administrativ-teritoriale cît de cît mari, integre din punct de vedere economic. De

aceea... problema raionării teritoriului din stînga Nistrului, poate fi rezolvată pe calea creării

unor raioane şi soviete săteşti aparte cu o populaţie preponderent moldovenească...”

[63, p. 76].

Sub aspect demografic, aceeaşi Comisie constata: „Populaţia acestui areal la număr

abia de corespunde unei jumătăţi din populaţia unui obişnuit district ucrainean” [63, p. 76].

Analizînd informaţiile confuze cu privire la numărul moldovenilor din stînga Nistrului,

oferite de G. Kotovskii, comisia a conchis: „Hotărîrea cu privire la organizarea Republicii

Moldoveneşti sau a regiunii, a guberniei, a raionului sau a districtului trebuie să fie

amînată...”. Comentînd acest document C. Stratievskii afirma: „luîndu-se în consideraţie

toate aspectele, s-a hotărît să se formeze o republică autonomă” [64, p. 40].

Realităţile obiective demonstrează contrariul şi anume că nu au fost luate în

consideraţie toate premisele fondării unei autonomii moldoveneşti în stînga Nistrului.

Lucrurilor li s-a spus pe nume chiar în hotărîrea Biroului Politic al CC al PC(b) din Rusia

din 29 iulie 1924. În acest document, semnificativ din mai multe puncte de vedere, se

91

stabilea: „A socoti necesar, înainte de toate, din considerente politice, să se includă

populaţia moldovenească într-o republică autonomă specială în componenţa RSS Ucrainene

şi a propune CC al PC(b) din Ucraina să dea directivele corespunzătoare organelor sovietice

ucrainene”. Referitor la sintagma „întîi de toate, din considerente politice”, C. Stratievskii

scrie că trebuie percepută, în contextul dat, „ca o necesitate şi posibilitate de eliberare în

viitor a Basarabiei şi de transformare a Republicii Autonome în republica unională”

[64, p. 40]. Biroul politic al CC al PC(b) din Rusia, examinînd chestiunea cu privire la

desfăşurarea pregătirilor în vederea creării RASS Moldoveneşti, a adoptat o hotărîre, în care

se spunea, că în actul de creare a RASSM trebuie să se sublinieze că graniţa ei apuseană este

graniţa de stat a Uniunii RSS, adică rîul Prut. Astfel, de la bun început, se prevedea că

prerogativele de ordin juridic ale RASS Moldoveneşti urmau să se răsfrîngă asupra întregii

Moldove de Est, adică şi asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. Această prevedere este

confirmată de un şir de documente şi declaraţii ale oamenilor de stat.

La sfîrşitul lui septembrie – începutul lui octombrie 1924 au fost rezolvate toate

chestiunile principale în vederea creării RASS Moldoveneşti. Exprimînd aspiraţiile

întregului popor moldovenesc, sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina

de legislatura a VIII-a a adoptat, la 12 octombrie 1924, hotărîrea istorică cu privire la

formarea RASS Moldoveneşti în componenţa RSS Ucrainene. Republica Moldovenească

Autonomă avea 11 raioane cu o suprafaţă de 8,1 mii km2 şi 545,5 mii de locuitori. Capitala

provizorie a fost oraşul Balta, din 1929 — Tiraspolul.

Pînă la convocarea Congresului I general al Sovietelor din Moldova, toată puterea în

RASSM era în mînile Comitetului Revoluţionar provizoriu. Acest for — Congresul I al

Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moldova din stînga

Nistrului a avut loc la Balta între 19 şi 23 aprilie 1925. S-au luat în dezbatere, alături de

altele, rapoartele cu privire la bugetul de stat, împărţirea administrativ-teritorială,

Constituţia RASS Moldoveneşti. Asumîndu-şi puterea supremă de stat, Congresul a ales

organul suprem al RASS Moldoveneşti — Comitetul Executiv Central (CEC), în frunte cu

G. Starîi, care, la prima sa sesiune, a ales Prezidiul CEC şi a creat guvernul — Sovietul

Comisarilor Norodnici (SCN) al RASS Moldoveneşti (preşedinte A. Stroev). Congresul a

discutat şi a adoptat Constituţia Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti,

care făcea bilanţul căii parcurse de norodul moldovenesc după Revoluţia rusă din octombrie

92

1917, legifera organizarea de stat a moldovenilor din stînga Nistrului — condiţie a reunirii

lor cu cei din dreapta Nistrului într-un Stat Moldovenesc integru [64, p. 40].

Raioanele moldoveneşti din stînga Nistrului au fost implicate într-un proces complex

de transformări social-economice şi culturale, într-un proces complex de transformări

politico-administrative, social-economice şi culturale. În scopul formării şi consolidării

organelor administrative la nivel teritorial, conducători din cadrul aparatului sovietic central

practicau pe larg vizitele de serviciu în localităţile rurale. Documentele istorice de arhivă

atestă multiple inspecţii în materie administrativă la nivel teritorial, după care urmau apoi

invitaţiile preşedinţilor respectivi ai autorităţilor sovietice săteşti şi raionale în capitala

republicii autonome, unde prezentau rapoarte de dare de seamă privind subiectele examinate

la şedinţele Prezidiului Comitetului Executiv Central (C.E.C. – organul suprem în perioada

dintre Congresele sovietelor RASSM). Aceste activităţi birocratice ale autorităţilor sovietice

au condus la consolidarea organizatorică şi eficientizarea funcţională a administraţiilor

locale [65]. Deşi şi aici domina dictatul ideologic a timpului său, totuş, guvernarea

autonomă a reuşit să instituie un sistem eficient de instruire continuă a funcţionarilor de

nivel central-local [66], fiind constituite organizaţii sovietice temeinice îndeosebi în

raioanele Dubăsari, Răbniţa şi Tiraspol [67].

Industrializarea, care luase avînt în URSS, se extinde şi în RASSM, avînd un efect

benefic în aceste teritorii. În virtutea condiţiilor social-economice create, se acorda o

importanţă sporită dezvoltării industriei alimentare. În acest sens, s-a ajuns la obţinerea unor

realizări considerabile, într-o perioadă scurtă de timp. Deja în 1926 este pusă în funcţiune

Fabrica de conserve “P. Tcacenco” de la Tiraspol, e înfiinţată Uzina mecanică în acelaşi

oraş; la Rîbniţa se reconstruieşte Fabrica de zahăr, în 1927 începe să funcţioneze Fabrica de

vinuri şi coniacuri. La 1930 etatizarea producţiei industriale ajunge la etapa de finalizare.

Sînt puse în funcţiune fabricile de conserve “1 mai” la Tiraspol, “A. I. Mikoian” de la

Glinaia, cea de magiun de la Coşniţa etc. Ramura prioritară în economia RASSM o

constituia industria de conserve din legume şi fructe. Spre sfîrşitul anilor ’30, în RASSM,

funcţionează circa 2500 de întreprinderi, dintre care 134 sînt considerate mari. Este în plină

desfăşurare pregătirea cadrelor de muncitori calificaţi, ingineri, etc., implicaţi în procesele

de producere, care vor contribui, din iunie 1940, la ridicarea potenţialului economic al RSS

Moldoveneşti [1, p. 327-330 ].

93

Procesele în agricultură au fost anevoioase din cauza colectivizării forţate. „Populaţia

din stînga Nistrului a suferit straşnic de pe urma foametei din 1933, în urma represiunilor

staliniste” [68, p. 208-219 ].

În cîţiva ani a fost lichidat analfabetismul, se realiza programul de învăţămînt general

de 7 clase obligatorii. Şi-au deschis uşile primele, în istoria Moldovei de Est, instituţii de

învăţămînt superior. Au luat naştere primele trupe de teatru, capela corală “Doina”,

orchestra simfonică, alte colective şi uniuni de creaţie. Editurile moldoveneşti, alături de

manuale în limba moldovenească, tipăreau primele încercări literare ale autorilor locali. În

RASSM activa o reţea de cluburi, biblioteci, spitale, instituţii preşcolare [69, p. 70].

Documentele istorice, politico-juridice, manifestările populaţiei ne îngăduie să tragem

concluzia: chiar dacă a fost lansată de intelectuali şi oameni politici, ideea creării Republicii

Moldoveneşti în stînga Nistrului corespundea intereselor moldovenilor de aici. Indiferent de

scopurile politice şi de metodele aplicate, de conjunctura internaţională în jurul Moldovei

dintre Prut şi Nistru, la începutul anilor 20 (veacul XX), crearea în raioanele Moldoveneşti

din stînga Nistrului a RASS Moldoveneşti în acea perioadă (1924) şi în acele circumstanţe

etnopolitice, etnogeografice, a fost singura condiţie de salvare şi ocrotire a etnicităţii

moldovenilor de aici. Formarea în raioanele moldoveneşti din stînga Nistrului a autonomiei

moldoveneşti constituia factorul decisiv care într-adevăr a deşteptat conştiinţa naţională a

moldovenilor din stînga Nistrului, a salvat populaţia moldovenească din raioanele Camenca

(partea stîngă), Rîbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia, Ananiev, Balta, Birzula, Crasnîe

Ocnî, de dizolvare în mediul etnic ucrainean. În general, e puţin probabil că raioanele

moldoveneşti din stînga Nistrului ar fi intrat în componenţa RSS Moldoveneşti, proclamată

la 2 august 1940, dacă în 1924 n-ar fi fost organizată autonomia naţională a moldovenilor

est-nistreni, dacă mai înainte, în decembrie 1917, Adunarea moldovenilor transnistreni n-ar

fi adoptat istoricele sale hotărîri.

Crearea RASS Moldoveneşti ar putea fi socotită şi ca o etapă de confirmare a

îndelungatului proces de dezvoltare a statalităţii poporului moldovenesc. Verigă cronologică

intermediară între Republica Democratică Moldovenească şi RSS Moldovenească, ce urma

să fie creată, RASSM a fost un liant politico-juridic firesc, ce a înlesnit reunirea

moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului într-un stat unic şi integru proclamat la

2 august 1940.

Privită de la o distanţă de mai bine de opt decenii, în corelare cu procesele şi

94

evenimentele dramatice şi chiar tragice ce s-au produs pe malurile Nistrului, RASSM a fost

o formaţiune naţională administrativ-teritorială în componenţa RSS Ucrainene. Crearea şi

existenţa ei timp de şaisprezece ani constituie o realizare concretă a dreptului moldovenilor

la viaţă naţională. Importanţa definitivă a acestui act politic rezidă, în primul rînd, în

recunoaşterea de către organele centrale ale URSS şi ale RSS Ucrainene a existenţei şi

dăinuirii moldovenilor în stînga Nistrului. În al doilea rînd, învestită cu anumite prerogative

administrative, RASSM a oferit, pentru prima dată în istoria moldovenilor est-nistreni,

posibilităţi, fie modeste, de a renaşte şi confirma tradiţiile naţionale, de a reînvia limba

maternă, de a reanima conştiinţa naţional-statală [70, p. 155]. În al treilea rînd, crearea

RASSM prefigura realizarea dreptului moldovenilor din stînga Nistrului de a se uni şi a trăi

împreună cu confraţii lor din dreapta Nistrului într-un stat naţional integru. Această aspiraţie

a fost exprimată de primul Congres al moldovenilor est-nistreni de la Tiraspol

(17-18.12.1917). Însă organele sovietice abilitate planificau formarea RASSM doar în

scopuri politice. După cum afirmă istoricul est-nistrean B. Bomeşco, “Din momentul creării

ei, RASS Moldoveneşti i se rezerva în mod făţiş rolul de “magnet” în vederea întoarcerii

Basarabiei, cauză pentru care şi aşa existau solide motive de drept internaţional” [71, p. 51].

Încercările ideologilor transnistreni de a argumenta existenţa RMN, declarată în 1990,

pe baza statalităţii RASSM formată în 1924, sînt lipsite de orice temeiuri juridice şi politice,

fiind în contradicţie cu dreptul internaţional. “Cu toată imensa însemnătate indiscutabilă a

formării şi existenţei timp de 16 ani a RASS Moldoveneşti acest punct de vedere, împinge

fără nici un temei pe prim plan acest act în detrimentul altor fapte şi evenimente din istoria

poporului moldovenesc…” – conchide academicianul A. Lazarev [72, p. 586]. De notat că

în documentele constitutive nici nu se pomeneşte de Congresul moldovenilor est-nistreni

(Tiraspol, 17-18.12.1917).

Cu toate că dispunea de anumite însemne statale: avea organele sale de administrare

alese, îşi desfăşura activitatea conform prevederilor a două Constituţii (1925,1936),

Autonomia moldovenească din stînga Nistrului (1924-1940) n-a fost un stat moldovenesc,

căci în componenţa ei moldovenii atunci alcătuiau doar 30% din toată populaţia RASSM.

Autonomia moldovenească est-nistreană nu reprezenta întregul teritoriu naţional

moldovenesc, întregul popor moldovenesc, toţi vorbitorii limbii moldoveneşti.

Prerogativele politice, drepturile şi împuternicirile organelor ei supreme erau limitate şi

de Constituţia RSS Ucrainene, şi de Constituţia URSS. De exemplu, RASSM nu avea

95

dreptul de ieşire din componenţa RSSU şi, deci, din URSS.

Realitatea că RASSM a fost o formaţiune curat politică, creată “din considerente

politice” ne-o demonstrează plenar şi actul din 2.08.1940, în baza căruia Autonomia

est-nistreană, fără a consulta voinţa populaţiei, a fost răscroită, în RSS Moldovenească

intrînd doar 6 raioane din fosta RASSM. Declararea RMN, în 1990, în urma unor hotărîri

provocatoare, destabilizatoare ale Parlamentului chişinăuian, este în contradicţie cu dreptul

internaţional, încălcarea prevederilor căruia poate destabiliza situaţia din această zonă a

sud-estului Europei.

Concluzii

1. În Basarabia (Moldova de Est) după anul 1812, dar îndeosebi în a II-a jumătate a

sec. XIX, apare o mişcare naţională moldovenească, care contribuie la mobilizarea

moldovenilor la luptă pentru drepturile la autocîrmuire.

2. La începutul sec. XX fruntaşii mişcării naţionale moldoveneşti lansează ideea

autonomiei Basarabiei, care este susţinută activ după Revoluţiile din Rusia din 1917, de

ostaşii moldoveni – muncitori, ţărani, intelectuali aflaţi pe cîmpurile primului război

mondial.

3. La 2 decembrie 1917, organul reprezentativ temporar Sfatul Ţării proclamă

formarea Republicii Democratice Moldoveneşti, care a însemnat renaşterea statalităţii

moldoveneşti sub formă de Republică. Acest stat moldovenesc creat în teritoriul istoric al

Moldovei de Est este Prima Republică Moldovenească din epoca contemporană.

4. La 13 ianuarie 1918 în condiţiile primului război mondial trupele militare ale

României, avînd înţelegere cu Germania şi susţinerea tacită a Antantei, ocupă Republica

Democratică Moldovenească, care, la acel moment, din punct de vedere a dreptului

internaţional, era teritoriu al Rusiei Federative.

5. La 27 martie 1918 în condiţii de ocupaţie românească şi încălcînd statutul său

politico-juridic temporar, Sfatul Ţării proclamă „Unirea” Basarabiei cu România.

6. Basarabia în componenţa României din 27.03.1918 pînă la 27.11.1918 are

autonomie, organ legislativ şi Guvern cu prerogative limitate, locale. Populaţia, sistemul de

învăţămînt sînt supuse unor procese radicale de românizare, care provoacă proteste în

societate. Noţiunea „limbă moldovenească” este înlocuită cu cea de „limbă română”.

96

Denumirea etnică de moldoveni este substituită cu denumirile etnice străine „român”,

„român basarabean”, „basarabean”.

7. România a menţinut în Basarabia aproape permanent regimul stării de asediu.

Populaţia moldovenească nu doar a protestat, dar cu arma în mîini, în cadrul răscoalelor de

la Hotin, Bender, Tatarbunar a luptat pentru libertate şi restabilirea statalităţii moldoveneşti.

Personalităţi marcante ale intelectualităţii din Basarabia, inclusiv deputaţi basarabeni în

Parlamentul României, au protestat vehement împotriva abuzurilor regimului de ocupaţie.

8. Tratatul de la Paris din 1920 care a sancţionat anexarea Basarabiei la România n-a

intrat în vigoare, deoarece SUA şi Japonia n-au recunoscut anexarea „teritoriilor ruseşti” şi

n-au ratificat tratatul. Diplomaţia americană ştia că în „problema Basarabiei” nu s-a petrecut

un plebiscit.

9. Aflarea Basarabiei în perioada anilor 1918-1940 în componenţa României a fost

contestată activ de URSS în cadrul unor conferinţe internaţionale.

10. Formarea autonomiei moldoveneşti în componeţa Ucrainei sovietice în anul 1924,

a fost un act progresist de protecţie a drepturilor naţionale ale moldovenilor.

97

CAPITOLUL III

STATUL SOVIETIC MOLDOVENESC:

REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ

§ 1. Crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti

În iulie 1924, “senatori şi deputaţi, în număr de 29 din cei aleşi ai Basarabiei în

Parlament” (român), scriau regelui Ferdinand I despre “catastrofa naţională pe care o

socotim inevitabilă, dacă starea de lucruri din Basarabia nu va fi de urgenţă schimbată”.

Deputaţii şi senatorii moldoveni atrăgeau atenţia suveranului că... “Prin Tratatul din

28.10.1920 “România se obligă a respecta şi a face să fie riguros respectate pe teritoriul ei

(…), garanţii de libertate şi dreptate”… Dar, desigur, această populaţie (a “Basarabiei”)…

nici nu s-a aşteptat că va fi tratată cu atîta asprime şi chiar vrăjmaşie de organele statului

român…” [1, p. 322]

Comportamentul acestor deputaţi şi senatori nu a plăcut clasei politice din România.

Prim-ministrul I. Brătianu, în Parlamentul României, l-a învinuit de „bolşevism” şi

„complicitate cu Puterea sovietică” chiar pe C. Stere, unul din principalii animatori ai

„Unirii” de la 1918.

Aflîndu-se la Soroca în acele zile, deputatul în Parlamentul României, C. Stere, este

sechestrat, reţinut de jandarmi şi eliberat de sub arest de Consiliul judecătoresc Soroca abia

peste cîteva zile. La Zguriţa, Soroca, este arestat alt promotor al Unirii – deputatul român

Pan Halippa, sub pretext că organizează întîlniri cu oamenii, în timpul stării de asediu.

Evident, Pan Halippa protestează, dar este pălmuit de jandarmii români chiar în prezenţa şi

în cabinetul subprefectului de Soroca. Despre această practică şi atitudine faţă de deputaţii

„basarabeni” scrie Z. Ornea în lucrarea sa „Viaţa lui C. Stere” [2, p. 369-370].

În condiţiile cînd nu doar populaţia paşnică din Basarabia, dar şi activiştii „Unirii” erau

terorizaţi de regimul de ocupaţie, redactorul revistei Viaţa Basarabiei, poetul Nicolai

Costenco scria (1938): “Politica interesată (a Regatului român) a instituit imediat (în

Basarabia) un şirag de stări excepţionale..., oferind localnicilor prilejul să retrăiască toată

exasperarea şi jignirea simţului de demnitate cetăţenească şi omenească. Ei care preţuiau

mai mult ca orice libertatea şi dreptul legitim. A pornit de aici opinia regionalistă, a luat

98

naştere concepţia autonomă de idei, s-a constituit starea de spirit contestatoare şi dorinţa

admirabilă, ca, prin puteri proprii, să se ridice un spirit oprimat de veacuri…”[3, p. 3].

Revoltat de situaţia poporului din Basarabia, în articolul „În judecata conştiinţei

cetăţeneşti”, C. Stere scria: „...Poate tolera conştiinţa cetăţenească, pot îngădui simţul de

demnitate omenească..., poate primi chiar orice cujet de om civilizat, ca trei milioane de

suflete, sub oblăduire românească, să fie apăsate de atîta vrăjmăşie şi haină nelegiuire?...

Ce popor vrednic de viaţă poate accepta soarta ce au făurit-o pentru Basarabia

regimurile dictatoriale?

Sînt silit să spun un cuvînt şi mai greu, dar trebuie să avem odată curajul de a privi în

faţă adevărul: Statutul Internaţional al Basarabiei... îşi aşteaptă încă lămurirea definitivă”

[4, p. 576-577].

Astfel, nu numai “păturile moldoveneşti sărace” (M. Bruhis), ci şi intelectualitatea —

scriitori, jurişti, economişti-comercianţi, inclusiv luptători înflăcăraţi pentru “unire”,

membri ai parlamentului român s-au convins, că “Regimul de ocupaţie din Basarabia nu mai

poate dăinui!”. Această “stare de spirit contestatoare” a alimentat 22 de ani în şir “concepţia

autonomă de idei” (N. Costenco), “lozinca despre alipirea ţinutului la Rusia”, ce consuna cu

politica Guvernului Sovietic privind “problema Basarabiei”.

Către sfîrşitul anilor 30 (veacul XX) guvernanţii români au mai dat o lovitură

Basarabiei, dezbinînd teritoriul Republicii Democratice Moldoveneşti. Partea centrală şi de

nord-est alcătuia “ţinutul Nistru” cu centrul administrativ la Chişinău. Condus de un

regăţean cu împuterniciri excepţionale, acest ţinut a fost declarat zonă a “Frontului de

răsărit”. Celelalte raioane ale Republicii Democratice Moldoveneşti au fost repartizate

ţinuturilor Prut, Suceava şi Dunărea de Jos, centrele de administrare ale cărora se aflau

dincolo de Prut şi în dreapta Dunării.

În felul acesta, autorităţile româneşti au căutat să înteţească românizarea teritoriului,

combătînd “bolşevismul” şi “specificul local” al moldovenilor din teritoriul Basarabiei.

Politica guvernanţilor în Basarabia era sprijinită de organizaţiile de extremă dreaptă precum

Garda de Fier, care realizează alegerea lui Corneliu Zelea Codreanu ca deputat român din

partea Basarabiei. Împotriva fascizării vieţii publice româneşti se pronunţă mai mulţi

intelectuali, sindicalişti, partide politice, şi chiar şefi de guverne ai României, dar extrema

dreaptă organizează mii de asasine politice. Societatea românească a fost zguduită de

omorîrea prim-miniştrilor României I. G. Duca (anul 1933) şi Ar. Călinescu (a. 1939).

99

După desfiinţarea, prin decret regal (31.03.1938), a tuturor partidelor politice,

ideologia naţionalistă de esenţă fascistă se oficializează în Regatul român, în care restricţiile

şi represiunile se socot forme de administrare, iar “omorurile devin armă politică” [5, p. 36],

fiind aplicate, întîi de toate, în noile provincii, inclusiv “Basarabia”, oficial botezate “colonii

româneşti” [6].

La mijlocul anilor ’30, România face presiuni asupra Franţei şi Poloniei, care negociau

cu URSS tratate de neagresiune, să ceară acesteia recunoaşterea „Basarabiei româneşti”.

Însă Franţa şi Polonia au semnat în 1932 tratate de neagresiune cu URSS „prin care

sovieticii demontau sistemul românesc de securitate” [7, p. 109].

Îmbunătăţirea relaţiilor dintre Marile Puteri Europene şi URSS a schimbat atitudinea

acestora pentru “problema basarabeană”. Şi în Marea Britanie apăruse dezinteresul pentru

integritatea teritorială a României, deoarece se conştientiza, că frontierele României

deveniseră “un obstacol serios în pacificarea Europei Centrale” [8, p. 104].

În iunie 1934 URSS şi Regatul român reiau relaţiile diplomatice. România, pentru

prima dată, n-a insistat asupra condiţiei prealabile — recunoaşterea “Basarabiei” ca

“teritoriu românesc”.

Mesajul actului din 9.06.1934 l-a înţeles adecvat Gh. Brătianu, care a declarat de la

tribuna Parlamentului că reluarea raporturilor diplomatice s-a făcut “fără ca România să aibă

recunoaşterea precisă şi formală din partea sovietelor a graniţelor răsăritene” [8, p. 150].

Nicolae Titulescu de asemenea era conştient, că în 1918 „autodeterminarea

Basarabiei” nu a fost hotărîtă în baza dreptului internaţional. Deoarece în Basarabia nu a

fost plebiscit, cum s-a procedat în alte regiuni „unde anume forţele internaţionale, iar nu

cele militare... au asigurat ordinea” [9, p. 49].

...Europa era în pragul unui nou război mondial. Expansiunea militară a Germaniei

fasciste lua proporţii îngrijorătoare: la 11-13.03.1938 s-a făcut Anschluss-ul — “unirea”

Austriei la Germania; la 29.09.1938, în urma Acordului de la Munchen, a fost dezbinată

Cehoslovacia, iar la 15.03.1939 armatele hitleriste cotropesc această ţară. La 23 mai 1939,

N. Cretzianu, secretarul Ministerului român de externe, i-a spus ministrului britanic de

externe, că “România nu doreşte să se angajeze într-un sistem legat de asistenţa Uniunii

Sovietice şi Guvernul român nu va merge alături de Franţa şi Marea Britanie la tratativele

cu Uniunea Sovietica” [8, p. 181].

100

La 12-17.08.1939 la Moscova au avut loc tratativele dintre URSS, Marea Britanie şi

Franţa, care din nou s-au împiedicat de refuzul de a permite o eventuală trecere a trupelor

sovietice pe teritoriile Poloniei şi României (în situaţia de a veni în ajutor aliaţilor).

În aceste împrejurări, Uniunea Sovietică semnează la 23 august 1939 Tratatul de

neagresiune cu Germania. Protocolul adiţional al Tratatului conţinea stipulări despre

interesul sovietic asupra Basarabiei, interes promovat deschis şi consecvent de URSS după

1918, pe arena internaţională şi în relaţiile sovieto-române.

Ministrul afacerilor externe al URSS V. Molotov reamintea la 29.03.1940 că rămîne

nesoluţionată „problema Basarabiei”, „cotropirea căreia de către România n-a fost niciodată

recunoscută de către Uniunea Sovietică” [10, p. 150].

La 26.06.1940 Guvernul sovietic a trimis părţii române o notă, prin care reamintea că

URSS n-a recunoscut niciodată pretenţiile române asupra „Basarabiei” şi că nu s-a împăcat

cu ocuparea străină a acestui teritoriu. Se sublinia: „Uniunea Sovietică consideră necesar şi

oportun, în interesele restabilirii dreptăţii, să procedeze împreună cu România la rezolvarea

imediată a problemei retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice” [11, p. 17].

„Epopeea basarabeană” s-a prelungit prin evenimentele de la 28 iunie 1940, cînd

guvernele URSS şi al României au convenit ca “…România să înapoieze Uniunii Sovietice

Basarabia şi să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei” [12, p. 297].

În aceste documente diplomatice ale guvernanţilor sovietici de atunci, nu mai

observăm atitudinea democratică faţă de drepturile poporului moldovenesc la

autodeterminare şi identitate etnică, faţă de năzuinţele lui de a renaşte şi a statornici

Republica Moldovenească. Printr-un act diplomatic oficial Guvernul URSS a demonstrat că

nu mai doreşte plebiscit pentru “Basarabia”, că nu mai este copleşit de grija pentru

drepturile naţionale ale moldovenilor. Se pare că cîrmuitorii sovietici de atunci erau

interesaţi mai mult de “drepturile” Rusiei.

Trăsătura distinctivă prin care evenimentele din anul 1940 se deosebesc de

evenimentele anului 1918 este aceea, că în anul 1940 s-a ajuns la o înţelegere între cele două

state suverane. Prin nota sa de răspuns din 27.06.1940, Guvernul regal “declară că este gata

să procedeze imediat… la discuţia amicală şi de comun acord…” despre transmiterea unui

teritoriu concret de sub o jurisdicţie sub o altă jurisdicţie. La 27.06.1940, noaptea, Consiliul

de coroană al României regale a hotărît să accepte propunerea sovietică “de a întoarce

teritoriul Basarabiei” fără nici o împotrivire, fără nici o condiţie. Atare acţiune se califică în

101

dreptul internaţional ca o “tranzacţie legitimă”, pe cînd în anul 1918 un asemenea acord n-a

fost realizat, ceea ce, din punctul de vedere al dreptului internaţional, poartă calificativul de

“acaparare de teritorii” şi constituie un act nelegitim” [13, p. 342].

Guvernul României regale a răspuns evaziv la nota sovietică din 26.06.1940. Prin nota

sa din 27.06.1940 Guvernul sovietic a cerut Regatului român ca în 4 zile, începînd cu ora 2

(28.06.1940), “să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti”

[12, p. 298]. La 30.06.1940, armatele sovietice s-au oprit la Prut, restabilind hotarele de vest

ale Republicii Moldoveneşti. La 3.07.1940 graniţa dintre URSS şi România a fost restabilită

pe Prut.

La început de august 1940, la Moscova a avut loc sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem

al URSS, la care a participat şi o delegaţie din Moldova — reprezentanţi ai populaţiei de pe

ambele maluri ale Nistrului. Exprimată pe această cale, cererea poporului moldovenesc a

fost satisfăcută: la 2.08.1940 Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS, luînd în

consideraţie “dorinţa oamenilor muncii din Basarabia şi din RASSM cu privire la reunirea

poporului moldovenesc din Basarabia cu poporul moldovenesc din RASSM”, a hotărît: “A

forma RSSM unională” [14, p. 24].

Aşadar, în urma unor numeroase lupte cu arma în mînă, unor revolte sociale şi politice,

eforturi diplomatice, în vederea restabilirii şi ocrotirii tradiţiilor multiseculare ale statalităţii

moldoveneşti ce continuă, cu intermitenţe, de la Bogdan I Întemeietorul (veacul XIV) pînă

în epoca modernă, după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti la 2.12.1917, s-

a reactivat statalitatea poporului moldovenesc. În august 1940 Statul Moldovenesc

contemporan cu titulatura Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – A DOUA

REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ îşi continua mersul în istorie în cadrul URSS.

“Astfel, dacă prima rădăcină a statalităţii moldoveneşti a prins şi s-a adîncit în solul

dintre Carpaţi şi Prut, a doua a crescut şi s-a statornicit pe pămîntul dintre Prut şi Nistru” –

conchide, pe bună dreptate, V. Grosul [15, p. 20].

Principiile democratice, de egalitate, drepturile la autodeterminare, de a-şi exercita

suveranitatea asupra teritoriului naţional, drepturi pentru care atît de mult a luptat şi la care

atît de mult a rîvnit poporul moldovenesc, i-au fost lezate chiar din primele zile ale

proclamării RSSM: din componenţa ei fac parte oraşul Chişinău şi şase judeţe ale

Basarabiei: Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca; din teritoriile de care dispunea

102

RASSM sînt incluse oraşul Tiraspol şi doar 6 raioane: Dubăsari, Camenca, Rîbniţa,

Grigoriopol, Slobozia şi Tiraspol. Prin urmare, Moldova istorică, dintre Prut şi Nistru, este

scindată din nou. Guvernul sovietic, arbitrar şi abuziv, decide să anexeze Ucrainei judeţele

Cetatea Albă, Izmail, Bolgrad, regiunea Cernăuţi, care constituiau teritoriile Moldovei, părţi

unitare ale Basarabiei, supuse, din nou, licitaţiei intereselor. Celelalte 8 raioane ale RASSM

au fost incluse în componenţa regiunii Odesa, iar fostul judeţ Hotin din “Basarabia” a intrat

în regiunea Cernăuţi a RSS Ucrainene. Pe baza judeţelor “basarabene” Izmail şi Akkerman

a fost formată şi inclusă în componenţa RSS Ucrainene regiunea Akkerman, cuprinzînd un

teritoriu de 12.400 km2 cu o populaţie de circa 683.000 de oameni.

Teritoriul RSSM constituia doar 34.000 km2, populaţia — 2.700.000 de locuitori,

dintre care 70% erau moldoveni. Sfîşierea şi în 1940 a teritoriului naţional moldovenesc

constituit istoriceşte era prea evidentă. De aceea, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, prin

decretul său din 4.11.1940, a corectat graniţa dintre RSSM şi RSSU: au fost retrocedate

RSS Moldoveneşti raionul Volontirovca, cea mai mare parte a raioanelor Olănesti şi

Vulcăneşti; din componenţa regiunii Cernăuţi au fost retrocedate Moldovei raioanele

Edineţ, Briceni, Lipcani şi o parte a raionului Ocniţa.

Analiza documentelor denotă că, în urma ciopîrţirii voluntariste a teritoriului istoric

moldovenesc, s-a încălcat grosolan principiul constituţional fixat în articolul 15 din

Constituţia RASSM la 6.01.1938 şi păstrat şi în art. 15 al Constituţiei RSSM, adoptată la

10.02.1941 care stipula: “Teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti nu poate

să fie schimbat fără voia RSS Moldoveneşti”[16, p. 107]. Pămînturile moldoveneşti au fost

răşluite fără ştirea poporului moldovenesc, fără aprobarea organelor de conducere ale

Moldovei. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1946, conducerea supremă a RSS Moldoveneşti a făcut

încercări de a restabili dreptatea, de a readuce Moldovei pămînturile ei istorice — judeţele

Hotin, Akkerman şi Izmail transmise RSS Ucrainene. CC al PC(b) din Moldova, Prezidiul

Sovietului Suprem şi Sovietul Miniştrilor al RSS Moldoveneşti îl rugau pe I. V. Stalin “să

examinaţi problema reîntoarcerii în componenţa RSS Moldoveneşti a judeţelor basarabene

Hotin, Akkerman şi Izmail care în prezent fac parte din RSS Ucraineană” [17, p. 62-73].

Din păcate, nici scrisorile oficiale ale conducerii de vîrf a Republicii Moldoveneşti, nici

adresările riguros fundamentate ale savanţilor şi oamenilor de cultură din republică— acte

de fermă poziţie patriotică şi bărbăţie personală n-au fost luate în consideraţie de către

103

organele supreme de resort ale Uniunii RSS.

La restabilirea dreptăţii faţă de poporul moldovenesc şi faţă de Statul Moldovenesc n-a

ajutat nici referirea la “politica naţională leninistă, care se caracterizează prin ataşamentul ei

pentru adevăr şi omenie”. Căci şi la 2.08.1940, şi la 4.11.1940, şi mai tîrziu Puterea

Centrală, manifestînd o indiferenţă arogantă faţă de adresările conducerii republicii, a

personalităţilor marcante de ştiinţă şi cultură, a încălcat chiar şi cerinţele formulate de

V. Lenin în mai 1917: “Partidul cere… anularea obligativităţii unei limbi oficiale (de stat –

Aut.) a URSS şi stabilirea graniţelor regiunilor, care se administrează singure şi ale celor

autonome, pe baza voinţei exprimate de însăşi populaţia locală, care va ţine seama de

condiţiile economice şi de trai, de componenţa naţională a populaţiei ş. a.” [18, p. 494].

Puterea nouă a lichidat sistemul administrativ-militar, starea de asediu impuse de

regimul românesc de ocupaţie şi, totodată, a interzis existenţa oricăror altor organizaţii

locale obşteşti: partide, asociaţii de creaţie, societăţi economice, comerciale ş. a. În locul lor,

s-au înfiinţat organizaţii comsomoliste, cooperatiste, de iluminare culturală ş. a.,

subordonate structurilor politice ale unui singur partid — al comuniştilor. Prin hotărîrea

CC al PC(b) din toată Uniunea din 14.08.1940, organizaţia regională de partid din RASSM

a fost transformată în Partidul Comunist (al bolşevicilor) din Moldova — unica şi suprema

forţă conducătoare, care a administrat RSSM cinci decenii în şir, pînă în august 1991

[19, p. 37-70]. Pe această cale s-a constituit sistemul sovietic administrativ de comandă.

“Sistemul dat, – conchid savanţii M. Platon, Al. Roman, S. Roşca, T. Popescu, – este

orientat spre centralizarea excesivă a puterii de stat şi slăbirea bazelor democratice şi de

autoadministrare a localităţilor” [20, p. 351].

De fapt, organele vremelnice ale sistemului sovietic pe parcursul anului 1940 s-au

creat fără a recurge la alegeri. Componenţa lor era selectată de organele de partid şi

verificată de structurile NKVD-ului [21, p. 156-157].

În urma alegerilor în Sovietul Suprem al RSSM şi concomitent alegerilor suplimentare

în Sovietul Suprem şi Sovietul Naţionalităţilor ale URSS din 12.01.1941, a fost format

Sovietul Suprem al RSSM (266 de deputaţi), 34 de deputaţi au fost aleşi în Sovietul Suprem

şi 25 de deputaţi în Sovietul Naţionalităţilor ale URSS. Sesiunea I a Sovietului Suprem al

RSSM (8-10.02.1941) a ales Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM (preşedinte F. Brovco,

104

1941-1951), a format Sovietul Comisarilor Norodnici, Guvernul RSSM (Preşedinte T.

Constantinov, 1940-1945).

La 10 februarie 1941 Sesiunea I a Sovietului Suprem al RSSM a adoptat Constituţia

(Legea temeinică) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, articolul 13 al căreia

stabilea, că “RSS Moldovenească înfăptuieşte puterea de stat” numai “în afară de limitele

determinate de articolul 14 al Constituţiei Uniunii RSS” [16, p. 107 ]. Legea temeinică din

1941 a RSS Moldoveneşti a stabilit sistemul şi prerogativele organelor supreme şi locale ale

puterii de stat şi de administrare publică, a determinat sarcinile organelor justiţiei şi ale

procuraturii, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor.

La 20.06.1941, în componenţa RSS Moldoveneşti intrau 6 judeţe, 2 oraşe şi 6

raioane în subordonare republicană, 27 de raioane în subordonare judeţeană. În RSS

Moldovenească a fost introdus sistemul judiciar din URSS.

Pentru a înrădăcina în raioanele de vest ale RSSM (dintre Nistru şi Prut) principiile

sovietice de ocîrmuire, puterea nouă acorda o deosebită atenţie organelor, ale căror funcţii

erau reglementate de dreptul administrativ — miliţia, securitatea. Puterea nouă lichidează

vagabondajul minorilor. Pe teritoriul eliberat au rămas multe persoane cu cetăţenie străină.

Comisariatul norodnic pentru treburile interne (NKVD), în scurt timp, a luat la evidenţă

aceasta categorie a populaţiei. La 3.10.1940 SCN al RSSM a adoptat hotarîrea Cu privire la

paşaportizarea populaţiei de pe teritoriul Basarabiei. Majoritatea covîrşitoare a populaţiei

RSS Moldoveneşti — ţărănimea, colhoznicii a fost lipsită de paşapoarte, şi în consecinţă, de

dreptul la libera deplasare pînă în anii ‘80 ai veacului XX. Existau totuşi anumite posibilităţi

legale de deplasare: pentru studenţi, pentru cetăţenii care se aranjau la fabrici şi uzine ş. a.

În baza Legii cu privire la formarea RSS Moldoveneşti, republicii i-au fost transmise

toate întreprinderile industriale, de transport, de construcţie, comerciale, ale industriei

meşteşugăreşti, precum şi instituţiile social-culturale şi alte instituţii din Moldova dintre

Prut şi Nistru şi din RASSM.

Prin articolele 1-3 din Legea temeinică, RSS Moldovenească a fost proclamată stat

socialist al muncitorilor şi ţăranilor, a cărei bază politică o constituiau Sovietele de deputaţi

ai oamenilor muncii, cărora le aparţine întreaga putere de stat. Baza economică a RSS

Moldoveneşti o constituia proprietatea colectivă asupra uneltelor şi mijloacelor de

producţie. La 15.08.1940 au fost publicate Decretele (ucazurile) Prezidiului Sovietului

105

Suprem al URSS Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi

comerciale, transportului feroviar şi naval şi mijloacelor de telecomunicaţii din Basarabia

şi Cu privire la restabilirea pe teritoriul Basarabiei a puterii legilor sovietice referitor la

naţionalizarea pamîntului. În urma acestui act, în Moldova din dreapta Nistrului au fost

confiscate domeniile moşiereşti, mănăstireşti şi alte proprietăţi mari. În urma acestei

reforme agrare, 186.000 de gospodării ţărăneşti au primit, în total, circa 240.000 de hectare

de pămînt.

Constituţia RSS Moldoveneşti, deşi, în mare parte, ignora temeiurile istorice, naţional-

culturale şi etnodemografice ale statalităţii moldoveneşti, năzuia totuşi să constate anumite

particularităţi ale modului tradiţional de gospodărire în obştea moldovenească. Bunăoară, în

articolul 9 se menţiona că “de rînd cu sistema socialistă a gospodăriei, în RSS

Moldovenească se dă voie sa fiinţeze şi gospodăria privată a ţăranilor individuali,

meşteşugarilor şi meseriaşilor, întreprinderile mărunte private industriale şi de tîrguială”

[16, p. 106]. La 15.08.1940, Guvernul URSS (SCN) a adoptat hotărîrea Cu privire la

salarizarea şi asigurarea socială de stat a muncitorilor, tehnicienilor, inginerilor şi

slujbaşilor din întreprinderile şi instituţiile din Basarabia, în baza căreia asupra

categoriilor sociale numite din raioanele eliberate se extindeau prevederile Codului muncii,

precum şi legile privind salariile şi asigurările sociale de stat în vigoare în URSS.

Constituţia RSS Moldoveneşti, adoptată la 10 februarie 1941, garanta tuturor

cetăţenilor drepturi egale la muncă, odihnă, învăţătură, asigurare socială, libertatea

cuvîntului, conştiinţei, presei: Capitolul VIII. Drepturile şi îndatoririle temeinice ale

cetăţenilor, art. 96-111 [16, p.119-121 ].

Fără nici o îndoială, reunirea moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului la

28 iunie 1940, formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti la 2 august 1940

certifică realizarea deplină a voinţei populaţiei Moldovei dintre Prut şi Nistru, exprimate de

Congresul ostaşilor moldoveni încă la 24.10.1917 — renaşterea statalităţii norodului

moldovenesc pe baza trecutului său istoric, a culturii naţionale, a dreptului la

autodeterminare naţională. RSSM prezenta o statalitate moldovenească rîvnită de popor, dar

nelegiferată, prin exprimarea dreptului acestui popor la autodeterminare.

Crearea RSS Moldoveneşti, indiferent de scopurile urmărite de centru, în condiţiile

106

politicii antinaţionale ale stalinismului, semnifică restabilirea, în noi împrejurări, a

statalităţii renăscute prin voinţa reprezentanţilor muncitorilor şi ţăranilor moldoveni în haine

militare la Congresul ostaşilor moldoveni la 24.10.1917. Statul sovietic, vrînd-nevrînd, a

luat în consideraţie tradiţia şi realitatea istorică: renaşterea în epoca contemporană a

statalităţii moldoveneşti la 2 decembrie 1917 în formă de Republică Democratică

Moldovenească.

Existenţa Republicii Democratice Moldoveneşti (2.12.1917-27.03.1918), proclamarea

RSS Basarabene (mai 1919), formarea la 12.10.1924 a RASS Moldoveneşti în teritoriul

Ucrainei au fost o întruchipare a voinţei moldovenilor din stînga Prutului de a se ocîrmui de

sine stătător, de a-şi ocroti tradiţiile istorice, culturale şi limba maternă.

Aceste realităţi justifica proclamarea la 2 august 1940 în spaţiul din stînga Prutului şi

de pe ambele maluri ale Nistrului a unui stat moldovenesc integru şi suveran – Republica

Moldovenească, care a realizat „reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia

moldovenească din RASS Moldovenească”, rîvnită încă din anul 1917 [22, p.384].

§ 2. Moldova în componenţa Uniunii Sovietice: suveranitate limitată

După 28 iunie 1940 în Moldova dintre Prut şi Nistru s-ar putea vorbi doar cu mari

rezerve despre “restabilirea Puterii Sovietice” [23, p. 839]. Din bine cunoscutul motiv că în

Moldova dintre Prut şi Nistru nici în noiembrie-decembrie 1917, nici la început de ianuarie

1918 bolşevicii n-au reuşit să întroneze decisiv Puterea Sovietică, să proclame formarea

unei republici sovietice moldoveneşti. De la început de ianuarie 1918 pînă la 28 iunie 1940,

puterea în ţinut aparţinea regimului românesc de ocupaţie, ce cucerise Basarabia prin forţa

armelor.

Realitatea că instituţia suprastructurală numită stat, schimbîndu-şi formele de orînduire

şi scopurile, îşi păstrează, în diferite condiţii, misiunea de instrument principal de organizare

politică şi administrativă, prin intermediul căruia funcţionează sistemul politic şi se

reglementează relaţiile sociale, nu ne oferă suficiente dovezi pentru a folosi sintagme gen

“statalitatea sovietică naţională moldovenească”. Considerînd că “deosebirile economiilor”

şi implicit evoluţia relaţiilor sociale “nu sînt consecvent legate de prezenţa sistemului politic

administrativ”, F. Hinsley notează: “Acolo unde statul există, el există indiferent de modul

107

de gospodărire… Statul există peste tot, unde circumstanţele au favorizat şi au sprijinit

ambiţia de a-i instaura puterea” [24, p. 9].

“Statalitatea naţională”, sentimentul comunităţii de stat, ca şi “naţiunea”, “conştiinţa

naţională” din momentul apariţiei/conştientizării rămîn, oricum, constante atîta timp cît

condiţiile istorice permit şi comunitatea etnică dată şi le asumă. Aşadar, la 2.08.1940 a fost

restabilită statalitatea poporului moldovenesc sub formă de Republică. Determinantul

“sovietică”, „socialistă” din titulatura ei înseamnă doar esenţa socială a statalităţii naţionale

care intra în componenţa unui “stat segmentar” — Uniunea Sovietică.

În componenţa URSS, după 2 august 1940, au devenit posibile reunirea moldovenilor

de pe ambele maluri ale Nistrului, restabilirea statalităţii moldoveneşti contemporane,

proclamate prin Declaraţia Sfatului Ţării din 2.12.1917 şi extinderea ei asupra moldovenilor

din stînga Nistrului. Analiza faptelor, evenimentelor, documentelor istorice ne demonstrează

elocvent că Republica Democratică Moldovenească (1917-1918) şi Republica Sovietică

Socialistă Moldovenească (1940-1990) au fost state cu suveranitate limitată. În condiţiile

suveranităţii limitate Statul Moldovenesc contemporan nu totdeauna a reuşit să-şi impună

voinţa pentru a-şi ocroti drepturile şi insemnele naţional-statale. Cu toate acestea nu poate fi

negat faptul, că aceste republici au avut suveranitate, bazată pe voinţa poporului

moldovenesc, care şi în anul 1917, şi în perioada 1940 -1990 indirect s-a folosit de

drepturile sale la autodeterminare.

Este semnificativ că conceptul leninist privind dreptul popoarelor la autodeterminare

din Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, mai tîrziu, în 1960, a fost fixat drept unul

din principiile fundamentale ale Cartei ONU, care a servit temei politic şi juridic pentru

obţinerea independenţei, a libertăţii naţionale a multor popoare, ce s-au aflat secole în şir

sub asuprire colonială...

La etapa respectivă, la 2.08.1940, intrarea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS

corespundea intereselor moldovenilor, întregului popor multinaţional al Moldovei, însă

aceasta s-a făcut în detrimentul suveranităţii de stat — ceea ce constituie una din

particularităţile procesului de restabilire a statalităţii moldoveneşti. Eliberarea la 28 iunie

1940 a Moldovei dintre Prut şi Nistru nu a oferit premisele necesare “pentru crearea

Republicii Moldoveneşti unionale”, cum afirma A. Lazarev [23, p. 572], ci pentru realizarea

108

aspiraţiilor poporului moldovenesc — renaşterea statalităţii moldoveneşti. Condiţia

principală, în acest sens, este tradiţia statală multiseculară şi voinţa permanentă a poporului

moldovenesc de a o restabili, aşa cum s-a făcut în 2.12.1917, apoi în 2.08.1940 şi continuată

sub forma de guvernămînt - Republică. Constituţia RSSM de la 10 februarie 1941, cu toate

carenţele ei, a fost prima constituţie a statului moldovenesc contemporan, care exista în

condiţii de suveranitate limitată. Ea a legitimat crearea RSSM, a marcat continuitatea

statalităţii moldoveneşti în noile condiţii istorice.

Examinarea evoluţiei statalităţii moldoveneşti din 2.12.1917 pînă la 10.02.1941

(adoptarea Constituţiei RSS Moldoveneşti), relevă doua abordări principiale, două politici

diametral opuse faţă de statalitatea poporului moldovenesc. Prima: politica Guvernului

român a urmărit şi a realizat sub scutul mai multor divizii de ocupaţie scopul său

expansionist — lichidarea la 27.11.1918 a Republicii Democratice Moldoveneşti şi

prefacerea ei în “provincie românească”.

A doua: politica Guvernului sovietic, care, cu toate şovăielile şi inadvertenţele sale

reflectate în actele oficiale din ianuarie, martie 1918, din 26.06.1940, a coincis cu interesele

poporului moldovenesc de a restabili statalitatea sa naţională şi forma de guvernămînt

proclamată la 2.12.1917: Republică Democratică Moldovenească.

Trebuie de menţionat, că în iunie-iulie 1940 voinţa populară pentru proclamarea

statului moldovenesc s-a manifestat ca şi în martie-noiembrie 1917, indirect, prin petiţii

adresări şi hotărîri adoptate la numeroase adunări şi mitinguri. Desigur, aceste întruniri nu

au puterea unui plebiscit.

În Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale

e scris: “Venind în întîmpinarea dorinţelor oamenilor muncii din Basarabia şi oamenilor

muncii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească de reunire a populaţiei

moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească a RASS Moldoveneşti şi

călăuzindu-se pe principiul sovietic al dezvoltării libere a naţionalităţilor, Sovietul Suprem

al Uniunii RSS hotărăşte:

1. A crea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională” [14, p. 138-158].

Aşadar, crearea RSS Moldoveneşti unionale se motivează prin “dorinţa de reunire a

populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească din RASSM” şi nu prin

109

restabilirea statalităţii naţionale a poporului moldovenesc, sugrumate prin aşa-zisul “act al

unirii” din 27.11.1918. În preambulul Legii cu privire la formarea RSS Moldoveneşti din

2.08.1940 se afirmă că ea a fost adoptată pentru a satisface “dorinţele oamenilor muncii din

RASS Moldovenească…”[25, p. 183].

Tributari ai clişeelor ideologiei dominante în perioada postbelică, majoritatea

cercetătorilor problemei care ne preocupă şi-au concentrat eforturile, demonstrînd uneori

lipsa de informaţii, alteori interpretînd unilateral realităţile, pentru justificarea priorităţii

“statalităţii sovietice moldoveneşti”, care, după părerea majorităţii s-ar fi început în

octombrie 1924.

Academicianul A. Lazarev, considerînd “cu totul greşite afirmaţiile unor autori cum că

statalitatea naţională a poporului moldovenesc îşi află începutul numai din momentul creării

statalităţii sovietice naţionale moldoveneşti”, subliniază că “o latură a procesului formării

statalităţii sovietice moldoveneşti semnifică restabilirea statalităţii naţionale moldoveneşti în

general” [23, p. 594]. Abordînd expres “statalitatea sovietică moldovenească”, reputatul

istoric a încercat cu insistenţă să acrediteze punctul de vedere, cum că această “statalitate

sovietică” pentru moldoveni a început în 1919, prin proclamarea la Odesa a Republicii

Sovietice Socialiste Basarabene. Dînsul menţionează doar tangenţial existenţa Republicii

Democratice Moldoveneşti, bunăoară, în compartimentul intitulat Ocuparea Basarabiei

sovietice de către România regală, fără însă a considera actul politico-juridic din 2.12.1917

dovadă de continuitate a statalităţii moldoveneşti. Această concepţie a dominat istoriografia

moldovenească şi lucrările privind construcţia naţional-statală pînă la ultimul deceniu al

veacului XX.

Pedalarea insistentă a “transformării RASSM în RSSM” desconsideră, fără nici un

temei, proclamarea, prin voinţa păturilor largi ale societăţii moldoveneşti, a Congresului

ostaşilor moldoveni, a Republicii Democratice Moldoveneşti la 2.12.1917 şi existenţa ei

pînă la 27.11.1918. Exportul “statalităţii sovietice moldoveneşti” din stînga în dreapta

Nistrului nu are motivaţie nici juridică, nici politică, ignorîndu-se voinţa şi cerinţele

moldovenilor din Moldova dintre Prut şi Nistru pentru restabilirea statalităţii lor

multiseculare, lupta şi manifestările lor în acest scop. Noua “treaptă statală”, despre care

scrie A. Lazarev , forma de guvernămînt — republica, a fost consfinţită la 2.12.1917. Sfatul

110

Ţării n-a făcut altceva decît că a îndeplinit hotărîrea Congresului ostaşilor moldoveni. La

2.08.1940 ea a fost restabilită, de data aceasta, în cadrul Statului sovietic.

Fără îndoială, intrarea RSSM în URSS, la acea vreme, era în interesul poporului

moldovenesc, căci îşi putea restabili şi statornici statalitatea sa naţională sub paza unei forţe

politice, economice şi militare cu mare autoritate şi influenţă. Însă rigorile, fie şi de

procedură, nu au fost respectate. Deocamdată nu se ştie cum şi-a exprimat poporul

moldovenesc “principiile benevole de intrare în URSS”. Nu a fost desfăşurat un referendum,

nu au avut loc către 2 august alegeri. În arhivele şi cronicile acelor ani nu există nici un

document, hotărîre, act politico-juridic, ce ar confirma exprimarea principiilor benevole de

intrare în URSS.

Merită să accentuăm: în persoana RSS Moldoveneşti, create la 2.08.1940, poporul

moldovenesc NU şi-a redobîndit deplina sa suveranitate asupra întregului său teritoriu

naţional. Graniţele teritoriului naţional-istoric moldovenesc, nemilos trunchiate la nord şi la

sud, au fost stabilite prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS la

4 noiembrie 1940. RSS Moldovenească nu avea suveranitatea sa, adică supremaţia puterii

sale de stat asupra diferitelor domenii de activitate, de multe ori fiind nevoită să ceară

permisiunea Centrului pentru o acţiune sau alta.

Deşi RSSM avea toate atributele unui stat contemporan democratic, Sovietul Suprem

al RSSM, Prezidiul său erau limitate în exercitarea drepturilor şi prerogativelor suverane ale

Republicii Moldoveneşti. Nu toate organele superioare executive formate de Sovietul

Suprem al RSS Moldoveneşti se aflau în subordonarea sa deplină. Conform articolului 48

din Constituţie, 10 Comisariate Norodnice (ministere) erau “unional-republicane”, deci în

subordonarea Centrului. Numai cinci Comisariate Norodnice — ale învăţămîntului,

industriei locale, gospodăriei comunale, asigurării sociale, transportului de automobile erau

“republicane”.

Din primii ani de după război, RSS Moldovenească a fost, de fapt, administrată şi

supravegheată de “împuterniciţi unionali” cu atribuţii de membri ai guvernului

moldovenesc, de “preşedinţi ai Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru Moldova”, de

“secretari doi” ai CC al PC al Moldovei trimişi de Moscova, institut de supremă

supraveghere partinică, ce s-a păstrat pînă la sfîrşitul anilor 80 veacul XX.

Sesiunea a II-a de legislatura a III-a a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din

11.04.1952 a adoptat Decretul Prezidiului Sovietului Suprem din 31 ianuarie 1952 Cu

111

privire la flagul de stat al RSS Moldoveneşti — simbol al suveranităţii “unional-sovietice” a

Republicii. Astfel statutul juridic al RSSM a fost indiscutabil mai înalt decît statutul

Basarabiei în componenţa Imperiului Rus (1812-1917) şi României (1918-1940).

În anii Puterii Sovietice, ca şi în perioada de ocupaţie română, au fost anulate

simbolurile multiseculare tradiţionale ale statalităţii moldoveneşti: drapelul moldovenesc,

încă de la Ştefan cel Mare cu fond roşu — culoare ce s-a păstrat şi în tricolorul cu fîşii

orizontale al Republicii Democratice Moldoveneşti, avînd toate — în mod obligatoriu — pe

pînză capul de zimbru. A fost anulată şi stema multiseculară — simbol veşnic al Statului

Moldovenesc: capul de zimbru, avînd alăturate semiluna şi steaua cu cinci sau mai multe

colţuri. De notat în mod expres: acest simbol al Statului Moldovenesc n-a fost interzis nici

de otomani, nici de fanarioţi, nici de guvernanţii ruşi (1813 – 1917).

Deşi străine tradiţiilor naţional-statale ale poporului moldovenesc, noile simboluri, în

linii mari, n-au afectat continuitatea şi afirmarea statalităţii moldoveneşti, dar au marcat

suveranitatea ei limitată.

O anumită schimbare de mentalitate în problema ocrotirii identităţii naţional-statale

moldoveneşti se produce în URSS după terminarea perioadei staliniste. La 18.10.1957

“Sovietul Miniştrilor al RSS Moldoveneşti hotărăşte: 1. De a reîncepe de la 1 septembrie

1958 învăţarea obligatorie a limbii moldoveneşti în republică. Ministerul Învăţămîntului

este învestit cu dreptul de a elibera de învăţarea limbii moldoveneşti, cu acordul părinţilor,

elevii – copiii din familiile de militari…”[26, p. 334]. Concomitent, legile unionale privind

perfecţionarea sistemului de învăţămînt general din 1958 şi 1972 stabileau învăţarea

obligatorie de către toţi cetăţenii, inclusiv de moldoveni, a limbii ruse. Privitor la această

situaţie — impunerea limbii ruse în şcolile moldoveneşti, savantul A. Morari declară: “La

cererea unanimă a oamenilor muncii, în RSS Moldovenească, ca şi în toate republicile

unionale, a fost introdusă învăţarea unei a doua limbi, inclusiv cea rusă” [27, p. 219 ]. Din

păcate, A. Morari nu divulgă secretul cînd şi pe ce cale s-a aflat despre “cererea unanimă”.

Avînd în vedere teoria că, suveranitatea de stat se exprimă prin supremaţia puterii de

stat, în limitele graniţelor de stat şi prin independenţa sa de vreun stat străin pe arena

mondială, atunci ea poate fi raportată la Statul Moldovenesc contemporan de pînă în august

1991 doar cu anumite rezerve.

Academicianul A. Lazarev consideră că, după eliberarea Moldovei dintre Prut şi

112

Nistru, poporul moldovenesc dispunea de posibilităţi reale pentru rezolvarea a două sarcini

de o importanţă vitală pentru viitorul său naţional: “prima — să folosească liber şi în

deplină măsură dreptul său la autodeterminare pentru a hotărî definitiv problema privind

forma statalităţii sale” [23, p. 570]. Această sarcină a fost parţial rezolvată.

A doua sarcină — de a soluţiona, în definitiv, chestiunea cu privire la suveranitatea sa

de stat — a rămas multă vreme — pînă în august 1991 nerezolvată. Astfel, menţinîndu-şi,

oricum, suveranitatea naţională, poporul moldovenesc urma să-şi obţină suveranitatea de

stat deplină.

În constituţiile moldoveneşti sovietice nu era numit subiectul suveranităţii — poporul

moldovenesc, în general, moldovenii nu sînt menţionaţi, s-a ignorat totalmente continuitatea

statalităţii moldoveneşti de-a lungul istoriei, limba moldovenească nu este fixată ca limbă

oficială a statului pînă în 1989. Acestea şi alte fapte, în aparenţă neînsemnate, dar foarte

sensibile, au amplificat nemulţămirea, revolta înăbuşită care au devenit masă critică,

răbufnind în 1989, într-o mişcare de renaştere naţională, ce a cuprins toate păturile societăţii

moldoveneşti.

§ 3. Moldova suverană: criza politică şi identitară

Necesitatea dezvoltării social-economice în epoca modernă impune în mod imperios

dezvoltarea şi aprofundarea tendinţelor comunitare, a relaţiilor integraţioniste. Însă acestea

nu trebuie să afecteze afirmarea conştiinţei de sine naţionale, ignorarea căreia poate genera

tendinţe centrifuge.

Pe fundalul tendinţelor tot mai insistente ale republicilor sovietice unionale de a obţine

“deplina suveranitate”, Constituţia URSS adoptată la 7 octombrie 1977 referitor la

autodeterminare se pronunţa vag. Articolul 70 stipula, printre altele, că “URSS este…

urmare a autodeterminării libere a naţiilor…”. Esenţa acestui principiu este dezvăluită

parţial numai privitor la republicile unionale în articolul 72, care declara: “Fiecare republică

unională îşi menţine dreptul la ieşire din URSS”. Numai atît. Constituţia RSSM adoptată la

15 aprilie 1978 în articolul 69 stipula: „RSS Moldovenească îşi rezervă dreptul de ieşire

liberă din Uniunea RSS” [28, p. 26].

Decalajul dintre dreptul la autodeterminare, puterea suverană a poporului, declarate

constituţional, şi posibilităţile de a le exercita real era foarte mare, întîi de toate, în sferele

113

politicii naţional-spirituale. Conducerea URSS s-a văzut constrînsă să slăbească întrucîtva

pîrghiile sistemului administrativ de comandă partinică. Lezarea demnităţii naţionale prin

ignorarea de către autorităţile partinice a limbii materne, prin numirea în funcţii importante

a cadrelor exportate de “Centru”, prin sfidarea memoriei istorice şi a valorilor culturale au

făcut ca nemulţumirea societăţii să se manifeste deschis. Odată cu începutul politicii

“Perestroika”, intelectualitatea de creaţie, învăţători, medici, ziarişti constituiau formaţiuni

obşteşti fără aprobarea autorităţilor, cerînd tot mai insistent oficializarea limbii

moldoveneşti. Apelurile organizaţiilor “neformale” — ale Clubului literar-muzical “Alexei

Mateevici” (1988), ale Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării, întîi de toate,

lozincile “Unire, moldoveni!”, “Limba moldovenească — limbă de stat!” au fost susţinute

de majoritatea covîrşitoare a moldovenilor, căci corespundeau aspiraţiilor naţionale,

revigorau conştiinţa lor etnică şi lingvistică. Răspunzînd năzuinţelor multiseculare şi

cerinţelor imperioase ale moldovenilor, Uniunea Scriitorilor din Moldova a dat publicităţii

proiectul său Limba de stat: principii de funcţionare, primul articol al căruia prevedea:

“Limba de stat a RSS Moldoveneşti este limba poporului care a dat nume republicii…”.

Deci limba moldovenilor, limba moldovenească [29].

Luînd în consideraţie vrerea poporului, respectînd convingerile ferme ale Institutului

de Limbă şi Literatură, poziţia hotărîtă, bine argumentată a tuturor academicienilor şi

membrilor-corespondenţi şi a uniunilor de creaţie, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, la

31 august 1989, a adoptat Legea Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti. S-

a hotărît: “A completa Constituţia (Legea Fundamentală) cu articolul 701, avînd următorul

conţinut:

Articolul 701. Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba

moldovenească” [30, p. 11].

În fond, s-a făcut o dreptate: voinţa suverană a poporului moldovenesc şi-a găsit

expresia concretă. După 1831, cînd limba moldovenească a fost oficializată în Principatul

Moldovei (Regulamentul Organic), după 1818, cînd limba moldovenească avea statut oficial

în “oblastea Basarabiei”, abia în 1989 limba naţională a poporului moldovenesc — limba

moldovenească a fost legalizată constituţional.

Juriştii, V. Ivanov, Gh. Tatar, N. Andronic subliniază că, „ învestind cu statut de stat,

limba moldovenească, Republica Moldova asigură protejarea libertăţilor şi drepturilor

naţionale ale cetăţenilor de orice naţionalitate de pe teritoriul său, indiferent de limba

114

folosită... Legea prevede crearea de condiţii pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse, ca

limbă de comunicare interetnică, a limbii găgăuze, precum şi a limbilor altor naţionalităţi

din republică... Din aceste şi alte prevederi ale legislaţiei cu privire la limbi din Republica

Moldova noi constatăm rezolvarea democratică a problemei date în vederea consolidării

suveranităţii şi independenţei ţării...” [31, p. 137-139].

Din august 1989 pînă în iunie 1990 Sovietul Suprem al Republicii Moldova a operat

14 modificări în Constituţia Republicii Moldova.

Astfel, pas cu pas, modificare cu modificare se revenea la suveranitatea naţională reală

— pe calea extinderii treptate şi a completării ansamblului drepturilor poporului

moldovenesc, ceea ce i-a permis să-şi afirme continuitatea sa statală, identitatea etnică,

lingvistică, asigurîndu-şi condiţii favorabile de dezvoltare în concordanţă cu interesele altor

naţionalităţi. Procesul de extindere şi afirmare a drepturilor naţionale ale norodului

moldovenesc confirmă adevărul că “suveranitatea statală serveşte drept garanţie a ocrotirii

suveranităţii naţionale, acestea, în fond, identificîndu-se” [32, p. 99].

Legile adoptate de Parlamentul Republicii Moldova în anul 1990 demonstrau clar

voinţa de a restabili suveranitatea statală şi independenţa Moldovei faţă de URSS. Dreptul la

ieşire liberă din URSS este fixat şi în art. 69 al Constituţiei RSSM. Moldova, asemeni altor

republici unionale, tinde de a obţine „suveranitatea deplină”, reală.

În aceste împrejurări, Republica Moldova, pe de o parte, făcea paşi tot mai îndrăzneţi

spre realizarea dreptului său la autodeterminare, pe de altă parte — actele politico-juridice

în vigoare îi limitau posibilităţile de manifestare a voinţei suverane a poporului. În vederea

afirmării definitive a suveranităţii de stat a Republicii Moldova, Sovietul Suprem al RSS

Moldoveneşti a adoptat Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova (23.06.1990).

Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova constituie un act de stat, care doar

proclamă principiile fundamentale ale afirmării şi asigurării suveranităţii Statului

Moldovenesc. Era un program de lucru, un angajament social public, care urma să fie

realizat. Principiile fundamentale ale suveranităţii proclamate trebuiau metodic şi

consecvent traduse în viaţă. Întru implementarea formelor de realizare deplină a puterii de

stat, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat în mod operativ un şir de acte, avînd menirea de a

confirma şi consolida suveranitatea de stat a Republicii Moldova.

În procesul de elaborare şi adoptare a actelor politico-juridice ce completează

ansamblul legislativ, în vederea obţinerii suveranităţii depline şi a independenţei, au fost

115

fireşti acţiunile de a înlătura determinativele străine denumirii Statului Moldovenesc.

Poporul moldovenesc totdeauna şi-a numit Statul Moldova, Ţara Moldovei, această

denumire şi-a păstrat-o în memoria sa istorică şi a continuat-o în 1917, în noi condiţii, cînd a

denumit-o Republica Democratică Moldova. Pentru a confirma revenirea la statalitatea

naţională suverană a poporului moldovenesc şi a se detaşa de sistemul sovietic administrativ

de comandă, Sovietul Suprem al RSS Moldova a adoptat la 23.05.1991 Legea Cu privire la

schimbarea denumirii statului RSS Moldova în Republica Moldova.

Pe măsură ce se elaborau şi se adoptau noi legi în vederea consolidării cadrului

legislativ al suveranităţii ţării, devenea tot mai stringentă necesitatea de a reglementa

relaţiile politice dintre stat şi cetăţean. Vidul juridic, sub acest aspect, a fost completat prin

Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenia Republicii Moldova (Nr. 596-XII din

5.06.1991), în care, pentru prima dată în istoria Moldovei, s-a stabilit o unică cetăţenie a

ţării.

Legea recunoştea apartenenţa la cetăţenia Moldovei a persoanelor, care pînă la

28.06.1940 au locuit pe teritoriul “Basarabiei”, în nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi

RASSM şi a urmaşilor lor, “dacă la data adoptării prezentei legi domiciliau pe teritoriul

Republicii Moldova”, [33] reconfirmînd astfel hotarele istorico-geografice ale Moldovei de

Est.

În raport cu legislaţia altor ţări, Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenie a fost

considerată una din cele mai democratice chiar la momentul adoptării, păstrîndu-şi această

calitate pînă în prezent (în Legea nouă): ea porneşte de la “varianta zero”.

Actele politico-juridice enumerate, comentate în acest compartiment, denominarea,

modificarea şi completarea prerogativelor diferitelor structuri statale, administrative,

redirecţionarea vectorilor politicii interne şi externe, într-adevăr au consolidat suveranitatea

Republicii Moldova.

Totodată, deveneau tot mai clare, începînd cu anul 1990, tendinţele de a reimprima

Statului Moldovenesc trăsături şi atribute naţional-statale ale României (tricolorul românesc,

stema valahă ş. a.), impuse moldovenilor după 27.03.1918 – acţiuni ce au dus, în cele din

urmă, la dezbinarea Republicii Moldova.

Evenimentele se derulau vertiginos: Sovietul Suprem al RSS Moldova la 23.06.1990,

prin Legea Nr. 148-XII “proclamă RSS Moldova stat suveran”; tot atunci, prin Legea Nr.

149-XII preşedintele Sovietului Suprem al RSSM M. Snegur “aprobă Avizul Comisiei

116

Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului

sovieto-german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret din 23.08.1939, precum şi

consecinţele lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord”; la 19-22.08.1991, la Moscova are

loc un puci; la 22.08.1991, Sovietul Suprem al RSSM scoate în afara legii Partidul

Comunist al Moldovei

La hotarul dintre 1989 şi 1990 a apărut şi luau amploare primele simptome de

tensionare a relaţiilor dintre naţiunile conlocuitoare şi etnosul titular. S-a creat o situaţie

explozivă. În zilele cînd Sovietul Suprem al RSSM discuta “legile lingvistice” — învestirea

cu statut de stat a limbii moldoveneşti, funcţionarea limbilor, inclusiv a limbii ruse, care îşi

păstra calitatea de limbă de comunicare interetnică, multe întreprinderi din Chişinău, Bălţi,

Bender, Tiraspol, Comrat au declarat grevă. S-a creat o situaţie absurdă: mari întreprinderi

din Republica Moldova au declarat grevă împotriva decretării limbii de stat a limbii

moldoveneşti, maternă majorităţii norodului (65% din populaţie), care a dat nume Statului

Moldovenesc. Orice acţiune în vederea revenirii poporului moldovenesc la valorile sale

istorice, naţional-culturale, de consolidare, inclusiv în viaţa spirituală, a independenţei

Statului Moldovenesc era calificată “naţionalistă”, antisovietică, antirusească.

Autorităţile mai multor raioane din stînga Nistrului au propus să fie declarate două

limbi de stat: moldovenească şi rusă, cel puţin pentru ei. Chişinăul a respins propunerea din

start, fără a lua în consideraţie istoria acestui spaţiu moldovenesc, aspectul etnodemografic,

specificul lingvistic şi cultural al populaţiei multinaţionale locale. Această poziţie

neconstructivă, ieşirile extremiste au adîncit înstrăinarea dintre malurile Nistrului,

consolidînd organizaţiile obşteşti est-nistrene, alimentînd copios convingerile est-nistrenilor

că “Basarabia se uneşte cu România”.

Bacilul naţionalismului extremist ameţea tot mai multe minţi înfierbîntate. Majoritatea

deputaţilor, Guvernul lui M. Druc, prin hotărîri şi legi nechibzuite, prin acţiuni nesăbuite,

de-a dreptul antistatale împingeau Republica Moldova spre catastrofa naţională. Pentru a

demonstra această realitate crudă, ne vom referi strict documentar doar la unele acte

legislative şi acţiuni concrete ale executivului care au fost votate, semnate şi chiar realizate.

Euforia extremist-naţionalistă, încurajată indirect de stîngăcia, şovăielile şi lipsa de

clarviziune a Puterii centrale, a declanşat o avalanşă de hotărîri politice vizînd probleme

extrem de sensibile. Anumite hotărîri şi legi au fost adoptate în regim de urgenţă la

repezeală, fără o minimă expertiză parlamentară, fără măcar o încercare de fundamentare

117

ştiinţifică. La 31.08.1989 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Legea privind decretarea

limbii moldoveneşti limbă de stat şi introducerea alfabetului latin; la 1.09.1989 a fost

adoptată Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.

S-a declanşat o campanie abuzivă de executare a acestor legi. Drept răspuns, la Tiraspol pe

4.11.1989 a avut loc conferinţa reprezentanţilor colectivelor de muncă, care a înfiinţat

Consiliul unit al colectivelor de muncă (OSTC — abrevierea în rusă). În raioanele din stînga

Nistrului şi din sudul republicii începe o rezistenţă care a devenit generală, în legătură cu

impunerea forţată, sub presiunea permanentă a organelor Procuraturii Generale şi a

procurorilor locali, în regim de urgenţă, a noului drapel — tricolorul românesc şi a noii

simbolici — de sorginte românească. Organul suprem al RSS Moldoveneşti, de facto şi de

iure declara, la început de mai 1990, “război penal şi administrativ” tuturor Sovietelor

raionale şi orăşeneşti, care hotărîseră să nu execute dispoziţia de a folosi tricolorul românesc

pe teritoriul Republicii Moldova.

De fapt, provocările se ţineau lanţ. Suveranitatea Statului Moldovenesc, integritatea

teritoriului naţional erau periclitate din diferite direcţii. La 6 mai 1990 ambele maluri ale

Prutului, din România şi Republica Moldova, au organizat o amplă manifestare Podul de

flori, dominată de ideea unirii. Deputaţi din Parlamentul Moldovei şi din Parlamentul

României au format aşa-numitul Comitet Naţional al Unirii.

La 12.05.1990. Sovietul Suprem al RSSM aprobă “Regulamentul cu privire la

Drapelul de stat al RSSM, punctul 1 al căruia stabilea, că “Drapelul de stat al

RSSM, — tricolorul este simbol oficial al suveranităţii de stat a RSSM. El simbolizează

trecutul, prezentul şi viitorul statului moldovenesc...” [34, p. 26].

Deputaţii au legiferat tricolorul României. Se ştie că drapelul tradiţional moldovenesc

în epoca medievală a fost roşu, în epoca modernă - bicolor: roşu-albastru; în epoca

contemporană – în 1918 - tricolor: cu dungi orizontale roşu, galben, albastru.

În scurt timp este în mod dubios legiferat în RSS Moldovenească şi imnul României

”Deşteaptă-te române”.

26.05.1990. Sovietul orăşenesc Bender de deputaţi ai poporului adoptă o hotărîre,

punctul al doilea al căreia “prevede efectuarea la 1.07.1990 a unui referendum orăşenesc pe

problemele folosirii tricolorului (românesc) pe teritoriul Sovietului orăşenesc, formarea unei

asociaţii pe baza oraşelor Bender şi Tiraspol, includerea oraşului Bender în autonomia

(republica) Transnistreană, dacă ea va fi formată…” [34, p. 112 ].

118

2.06.1990. La Parcani, raionul Slobozia, a avut loc un Congres al deputaţilor poporului

de toate nivelurile din raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Rîbniţa, Slobozia, oraşele

Bender şi Tiraspol, la care “s-a proclamat organul suprem al puterii de stat în zona nistreană

învestit cu atribuţiile corespunzătoare ale puterii, au fost formate organele de administrare a

zonei — consiliul coordonator şi comitetul lui executiv” [34, p.156].

5.06.1990. Sovietul Suprem al RSSM a adoptat hotărîrea, prin care a declarat

Congresul deputaţilor poporului din RSSM, deputaţilor Sovietelor orăşeneşti, raionale, de

orăşel şi săteşti din zona nistreană incompetent, iar hotărîrile adoptate de el fiind în

„contradicţie cu Constituţia RSSM şi neavînd efecte juridice” [34, p. 157].

23.06.1990. Sovietul Suprem al RSSM aprobă “avizul Comisiei Sovietului Suprem al

RSSM cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune

şi a Protocolului adiţional secret din 23.08.1939 şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi

Bucovina de Nord”. Prin această hotărîre, Sovietul Suprem al RSSM, de iure, neagă

legitimitatea Republicii Moldoveneşti, creînd un vid juridic, care a stimulat separatismul în

raioanele din stînga Nistrului.

Instabilitatea, tensionarea, situaţia vagă de aşteptare din zi în zi a unor explozii sociale

cu tentă naţionalistă au fost tendinţe de bază în societatea moldovenească în a doua jumătate

a anului 1990. Suveranitatea Statului Moldovenesc parcurgea o perioadă extrem de

periculoasă. Puterea politică, îndeosebi reprezentanţii “grupurilor radicale din FPM au

provocat scindarea Parlamentului”. În urma numeroaselor insultări, maltratări şi chiar

lovituri, în ochii indiferenţi ai forţelor de ordine [35, p. 118], deputaţii din raioanele

moldoveneşti din stînga Nistrului şi din raioanele de sud ale republicii au refuzat să

participe la şedinţele Parlamentului [31, p. 169].

La 25.05.1990, M. Druc, liderul Frontului Popular din Moldova este numit prim-

ministru al Moldovei. Congresul al II-lea al Frontului Popular din Moldova

(30.06-1.07.1990) a adoptat un şir de rezoluţii, prin care a rebotezat Statul Moldovenesc

“Republica Română Moldova”, declarînd-o “teritoriu ocupat” [36, p. 24-27]. Astfel, la

numai o săptămînă de la adoptarea Declaraţiei suveranităţii Republicii Moldova, forţa

politică dominantă în acea perioadă — FPM nega legitimitatea Republicii Moldova,

suveranitatea teritoriului său naţional, anula dreptul moldovenilor la identitate etnică,

desconsidera purtătorul suveranităţii naţionale — poporul moldovenesc. Pentru anihilarea

statului Republica Moldova, forţele românounioniste încercau să repete scenariul anului

119

1918. Acţiunile sfidătoare ale FPM au tensionat grav atmosfera social-politică, alarmînd

toate segmentele societăţii moldoveneşti polietnice, mai ales, în raioanele de sud şi din

stînga Nistrului.

Procuratura Generală şi Sovietul Suprem al republicii au ignorat atitudinea majorităţii

absolute a cetăţenilor, inclusiv, a celor din sudul republicii, din stînga Nistrului şi nu au luat

în consideraţie concluziile principiale ale unor politicieni şi colaboratori ai organelor de

drept. Societatea moldovenească avea nevoie de garanţii că RSS Moldova nu se va uni, sub

dictatul „frontiştilor”, cu România. Guvernanţii, însă, au respins dialogul.

Încălcînd prevederile Constituţiei, liderul FPM M. Druc, în calitate de prim-ministru, a

semnat Hotărîrea Guvernului Nr. 407 din 23.10.1990 Cu privire la crearea formaţiunilor

de voluntari în RSS Moldova, prin care “împuternicea Departamentul pentru problemele

militare al RSS Moldova să preia în subordinea sa întreaga activitate de coordonare şi

organizare a formaţiunilor de voluntari” cu scopul “de a întreprinde măsuri energice şi

rapide în vederea menţinerii ordinii publice şi stabilizării situaţiei social-politice din

republică…”. [31, p. 169]

Această hotărîre a lui M. Druc va rămîne cu titlu de unicat în istoria politică a Statului

Moldovenesc. În loc să caute şi să aplice toate posibilităţile şi mijloacele paşnice pentru a

calma situaţia tensionată, pentru a instaura pacea, buna înţelegere şi spiritul de toleranţă, de

conlucrare în vederea consolidării societăţii şi afirmării suveranităţii statului, şeful

guvernului ordonă, în contradicţie cu legislaţia în vigoare, cu acordul tacit al Parlamentului,

crearea de structuri paramilitare ilegale, dă dispoziţia ca acestea să fie dotate şi finanţate din

banii cetăţenilor contribuabili, pentru “măsuri energice şi rapide” împotriva aceloraşi

cetăţeni contribuabili.

Prin declaraţiile şi, mai ales, acţiunile sale, prim-ministrul M. Druc, totodată, lider al

FPM, împingea republica spre războiul civil. Situaţia nu mai putea fi tolerată chiar şi de

adepţii FPM, infiltraţi în toate structurile supreme ale Moldovei. A doua zi după tragedia de

la Dubăsari, la 3.11.1990, care s-a soldat cu morţi şi răniţi, Sovietul Suprem al RSS

Moldova a adoptat hotărîrea, care prevedea “retragerea tuturor detaşamentelor de voluntari

din raioanele de sud şi din raioanele transnistrene ale Republicii şi dizolvarea lor ulterioară”

[37, p. 337]. Încordarea relaţiilor interetnice, în urma acţiunilor provocatoare ale Guvernului

lui M. Druc spre Dubăsari şi Comrat, atinsese un asemenea nivel, încît la 4.11.1990 Sovietul

Suprem al RSSM a adoptat de urgenţă Hotărîrea cu privire la măsurile de neamînat pentru

120

stabilizarea situaţiei social-politice din republică, prin care a decis “să condamne

încercările ce au avut loc de a soluţiona conflictele politice şi interetnice prin forţă şi să le

curme pe viitor.

Să dizolve în decurs de 24 de ore detaşamentele de voluntari… şi alte formaţiuni

similare neprevăzute de lege…

Să anuleze Hotărîrea Nr. 407 a Guvernului RSSM “Cu privire la formarea

detaşamentelor de voluntari în RSS Moldova” din 23.10.1990.

Ministerul Afacerilor Interne al RSSM, Comitetul pentru Securitatea Statului al RSSM

să asigure controlul asupra predării de către formaţiunile indicate… şi de către cetăţeni a

armamentului, a materialelor explozive, a echipamentului tehnic (staţii de radio, mijloace de

transport, de pirotehnică, de multiplicat etc.), iar în cazul în care acestea refuză să restituie

benevol mijloacele de înarmare, să se procedeze la confiscarea lor forţată” [37, p. 337 ]. Tot

la 4.11.1990, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Hotărîrea Cu privire la formarea

Comisiei Sovietului Suprem al RSSM pentru cercetarea evenimentelor care au avut loc la

Dubăsari la 2.11.1990.

Dar era prea tîrziu: situaţia politică se înrăutăţea vertiginos. Mai întîi, s-au adoptat legi

şi hotărîri străine firii moldovenilor, conştiinţei lor naţionale, tradiţiilor istorico-statale ale

Moldovei, care au început să fie introduse forţat, “cu Codul penal în mînă”, apoi au fost

înscăunaţi aventurieri politici, care să impună aceste legi, au fost impuse simboluri străine,

cu ajutorul forţelor paramilitare înarmate, neprevăzute de lege, de Constituţie. Rezultatul era

previzibil. A luat amploare mişcarea separatistă. În raioanele de sud s-a proclamat la

19.08.1990 “Republica Găgăuză”, la 2.09.1990 în stînga Nistrului s-a proclamat “Republica

Moldovenească Nistreană ”.

Urmărind ideea de a transforma Statul Moldovenesc contemporan în “provincie

românească” şi a-l alipi la România, guvernul M. Druc şi scutierii săi politici din FPM

făceau totul pentru ruperea oricăror relaţii ale Moldovei cu URSS. În acest scop major, la

sfîrşitul anului 1990 şi începutul anului 1991, primul ministru M. Druc a cerut Guvernului

român să se amestece în treburile interne ale Statului Moldovenesc. Atunci începe, după

cum afirmă Iulian Chifu în volumul său Război diplomatic în Basarabia. O istorie

ultramodernă, operaţiunea secretă a Guvernului român „Libertate pentru Basarabia”: “...în

urma apelului de urgenţă lansat de M. Druc, un grup de miniştri ai Guvernului român au pus

la punct Operaţiunea “Libertate pentru Basarabia”. S-a hotărît ca să fie “trecute” în stînga

121

Prutului toate ajutoarele posibile cu orice preţ şi cu orice sacrificii. Operaţia era planificată

cu maximă discreţie spre a nu fi descoperită de serviciile secrete ruse, şeful operaţiunii fiind

Anton Vătăşescu, ministru de stat pentru comerţ şi industrie în guvernul românesc... a fost

elaborat un plan fezabil, potrivit căruia preşedintele M. Snegur şi liderii de la Chişinău ar fi

trebuit să candideze pe listele diferitelor partide româneşti la alegerile prezidenţiale şi

generale. M. Snegur avea asigurat un post de preşedinte al Senatului… Din păcate,

propunerea făcută pe canale diplomatice a fost respinsă… La Congresul al IV-lea al

Frontului Popular Creştin Democrat (fostul FPM — Aut.). M. Druc, fost candidat la

preşedinţia României, a dezvăluit scenariul elaborat de comun acord cu oficialităţile române

pentru unirea Republicii Moldova cu România…”[1, p. 380-382].

Comentariile ar fi de prisos. Concluzia este evidentă: în anii 1991-1992, în urma

uneltirilor româno-unioniştilor din interiorul ţării şi a eforturilor diplomatice ale unor

oficialităţi române, Moldova era în prag de anexare la România.

Concluzii

1. În condiţiile geopolitice complicate, dar politic prielnice pentru soluţionarea

„problemei Basarabiei”, URSS, printr-un acord tacit cu România, la 28 iunie 1940

eliberează Basarabia, creînd condiţii pentru restabilirea statalităţii moldoveneşti în formă de

Republică Moldovenească (RSSM).

2. URSS, prin proceduri formal-juridice, dar fără plebiscit, legiferează crearea

RSSM care întruneşte cea mai mare parte a teritoriului istoric al Moldovei de Est

(Basarabiei) şi teritoriul autonomiei moldoveneşti din stînga Nistrului.

3. Formarea RSSM a însemnat restabilirea statalităţii moldoveneşti în formă de

Republică creată în 2 decembrie 1917. Aceasta este a doua Republică Moldovenească din

epoca contemporană. Deşi ciopîrţită teritorial, RSSM a legiferat unirea moldovenilor de pe

ambele maluri într-un singur stat moldovenesc contemporan.

4. În perioada 1940-1991, RSSM a fost stat cu suveranitatea limitată. Deşi avea

toate atributele unui stat: putere publică (guvernare), populaţie, teritoriu, adoptarea şi

aplicarea legislaţiei, sistem fiscal-vamal, o anumită suveranitate, majoritatea acestor atribuţii

erau limitate şi supuse puterii politice a statului centralizat URSS.

122

5. Populaţiei moldoveneşti i-au fost create condiţii pentru dezvoltarea limbii şi

culturii moldoveneşti, pentru folosirea etnonimului „moldoveni”. Totuşi în toată perioada de

la 1940-1991 are loc procesul de rusificare a vieţii publice. Sînt negate însemnele naţional-

statale moldoveneşti: stema şi drapelul tradiţional moldovenesc sînt înlocuite cu altele.

Constituţia RSSM nu numeşte moldovenii ca popor formator şi majoritar al statului

moldovenesc, deşi recensămintele populaţiei tradiţional, inclusiv, cele din 1959, 1979 şi

1989 fixează obiectiv această realitate.

6. Proclamarea suveranităţii Republicii Moldova, în condiţiile confruntărilor politice

şi dezmembrării URSS, a provocat în societatea moldovenească o criză identitară de

proporţii şi conflictul din Transnistria.

123

CAPITOLUL IV STATUL SUVERAN ŞI INDEPENDENT REPUBLICA MOLDOVA

§ 1. Independenţa Republicii Moldova: aspecte istorice şi juridice

La 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova adoptă Legea Nr. 691-XII privind

Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova [1, p. 60-62]. Acest act politico-juridic şi

istoric are o însemnătate deosebită pentru poporul moldovenesc şi statul moldovenesc

contemporan, deoarece a pus fundamentul pentru procesul de autodeterminare naţională în

condiţii de libertate. Însă Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova are mai multe

lacune politico-juridice.

Parlamentul Republicii Moldova purcede la fundamentarea politico-juridică, etnică şi

istorică a Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova, “avînd în vedere trecutul

milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al

devenirii sale naţionale”. În primul rînd, parlamentarii Republicii Moldova au votat

independenţa statului a nu se ştie cărui popor. Declaraţia are în vedere vechimea unui

“popor al nostru”. Dacă totuşi în Declaraţie este vorba de poporul moldovenesc, este

inadecvată afirmaţia despre trecutul „milenar” al moldovenilor. De asemenea nu putem

vorbi, strict istoric şi juridic de “statalitatea sa neîntreruptă”. Din păcate, statalitatea

poporului moldovenesc a fost întreruptă. Ceea ce, evident, nu l-a lipsit de dreptul de a o

renaşte, de a o restabili.

Parlamentarii moldoveni din 1991, năzuind să argumenteze cît mai convingător

adoptarea Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova, “considerau actele de

dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul

istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei…”[1, p. 60-62] . În primul rînd, în

actele politico-juridice de asemenea pondere sintagme de tipul “dreptul istoric şi de neam”

nu se admit. Deocamdată nimeni n-a explicat convingător, noţiunea “dreptul de neam”.

Cunoscutul istoric român L. Boia avertiza: “nimic nu este sigur şi univoc în dreptul istoric”,

unde mai pui că “recursul la istorie poate avea efectul de bumerang” [2, p. 143]. În al doilea

rînd, ar fi fost corect, necesar ca registrul “actelor de dezmembrare” să fie completat cu cele

din anii 1484, 1538, 1715. Evident şi Unirea de la 1862, şi “actul de ocupare” din ianuarie

1918 a RDM, vin în contradicţie cu statutul juridic al Ţării Moldovei...

Deputaţii moldoveni se bazează, la adoptarea Declaraţiei de independenţă, pe faptul că

124

unele parlamente consideră Tratatul sovieto-german de neagresiune din 23.08.1939 nul ab

initio şi au cerut, ca şi Conferinţa internaţională “Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele

lui pentru Basarabia” (Chişinău, 28.06.1991), lichidarea consecinţelor politico-juridice ale

acestuia. Să încercăm să limpezim, pentru ce au pledat parlamentarii moldoveni la

27.08.1991. Să clarificăm: ce are Pactul Ribbentrop-Molotov cu aşa-zisa “problema

basarabeană, existentă încă din 1812”? Să conturăm situaţia politică, administrativ-

teritorială la 23.08.1939, în raport cu “Basarabia” sau chiar la 26 iunie 1940, cînd Republica

Moldovenească încă nu era eliberată.

Nici la 23 august 1939 şi nici la 26 iunie 1940 RASSM nu intra în componenţa

RSS Moldoveneşti. La 15.07.1939 Hitler ceruse pe un ton ultimativ regelui României Carol

al II-lea să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, adăugînd că, dacă România nu va ceda,

atunci “sfîrşitul va fi mai devreme sau mai tîrziu, posibil chiar în foarte scurt timp,

distrugerea României” [3, p. 365]. După cum se ştie, România a retrocedat Ungariei partea

de nord a Transilvaniei. La 23.08.1939 “Basarabia” era “provincie românească”. RASSM

intra în componenţa RSS Ucrainene. Reiese că, cerînd la 27.08.1991 “lichidarea

consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov”, parlamentarii Republicii Moldova au optat

pentru lichidarea Republicii Moldova, care şi-a proclamat suveranitatea la 23.06.1990, au

creat condiţii juridice pentru reincluderea RASS Moldoveneşti în componenţa RSS

Ucrainene. Cu alte cuvinte, cereau lichidarea Statului Moldovenesc contemporan,

excluderea raioanelor moldoveneşti din stînga Nistrului din componenţa Republicii

Moldova. Indiscutabil, că aceste prevederi din textul Declaraţiei votate de deputaţi la

27.08.1991, sînt lipsite de temei politico-juridic.

Deputaţii Parlamentului Republicii Moldova la 27.08.1991 au subliniat că Legea din

2.08.1940 Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale a fost adoptată “cu încălcarea

prerogativelor constituţionale”. Altfel zis, parlamentarii moldoveni din 1991 au negat

legitimitatea RSS Moldoveneşti, deci şi a Republicii Moldova. Repetăm: lacunele juridice,

admise în textul Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova, care neagă legitimitatea

Republicii Moldova şi exclud din componenţa ei raioanele moldoveneşti din stînga

Nistrului, încă nu sînt conştientizate şi corectate...

În sprijinul Declaraţiei de independenţă, parlamentarii moldoveni din 1991 reaminteau

că “aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională s-au reafirmat prin documentele

finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27.08.1989, 16 decembrie 1990 şi

125

27.08.1991, prin legile şi hotărîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea

limbii române ca limbă de stat din 31.08.1989, drapelul de stat din 27.04.1990, stema de stat

— din 3.11.1990…”[ 4, p. 347].

De remarcat pentru cercetători că, pînă în prezent, nu există vreo lege care ar fi

“decretat limba română limbă de stat” în Republica Moldova. Este mai mult decît regretabil

că deputaţii au recurs, din raţiuni politice, la falsificarea Legii Parlamentului Republicii

Moldova din 31.08.1989 Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti, care

consfinţeşte, că limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească.

Savanţi cu renume, politicieni şi diplomaţi de marcă din lumea întreagă, inclusiv din

România, în repetate rînduri, au demonstrat, că încorporarea “Basarabiei” în România Mare

a fost un act nelegitim, din punctul de vedere al dreptului internaţional: această înglobare în

1918, a unui teritoriu ce se afla, în virtutea circumstanţelor, sub jurisdicţia Rusiei, aliată

atunci a României, nu s-a făcut pe baza unei înţelegeri reciproce a statelor implicate în

conflict. Normele şi principiile dreptului internaţional în vigoare în acea perioadă

considerau legitim transferul unui teritoriu de la un stat la altul numai în situaţiile în care:

“1. Există o înţelegere între aceste state referitoare la transmiterea teritoriilor respective;

2. Există voinţa liber exprimată a populaţiei, care trăieşte pe teritoriul dat, obţinută prin

plebiscit (referendum). Alte temeiuri legale privind trecerea teritoriilor de la un stat la altul

dreptul internaţional nu cunoaşte”. Or, în cazul înglobării “Basarabiei” în componenţa

României Mari au fost încălcate toate prevederile dreptului internaţional. După cum se

exprimă doctorul habilitat în drept Al. Burian, “procedura marii uniri a Basarabiei a fost,

eufemistic vorbind, nelegală, deoarece nu a existat nici un fel de înţelegere între România şi

Rusia referitor la trecerea acestui teritoriu de sub jurisdicţia unui stat sub jurisdicţia altui

stat. Fără o atare înţelegere, transmiterea teritoriilor nu poate fi considerată legitimă,

deoarece astfel se încalcă principiul unanim recunoscut al dreptului internaţional privind

respectarea tratatelor (pacta sunt servanda), ceea ce poate să ducă, în cele din urmă, la

zdruncinarea stabilităţii relaţiilor contractuale între state”[5, p. 340].

Textul Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova, deşi conţine sus-numitele

inadvertenţe juridice, care toarnă apă la moara forţelor separatiste şi iredentiste, ce doresc

dispariţia statului moldovenesc contemporan, este unul de importanţă istorico-juridică

deosebită pentru poporul moldovenesc. Declaraţia de independentă adoptată de un

Parlament legitim al statului moldovenesc în condiţii de libertate şi respectare a principiilor

126

dreptului internaţional, este actul, care a consfinţit voinţa poporului moldovenesc la

autodeterminare. Autodeterminarea poporului nostru în anul 1991, în comparaţie cu anul

1917 şi 1940, a fost recunoscută nu doar în plan intern – de majoritatea cetăţenilor, ci şi în

plan extern – de majoritatea ţărilor lumii.

Evoluţia ulterioară a evenimentelor demonstrează că adoptarea independenţei

Republicii Moldova nu totdeauna a fost însoţită de paşi consecvenţi pentru consolidarea

suveranităţii şi independenţei statului, proclamate în anii 1990-1991.

§ 2. Statul Moldovenesc contemporan şi Pactul Molotov-Ribbentrop

Numeroşi politicieni, istorici, politologi, publicişti străini, întîi de toate, din România,

manifestă un interes constant faţă de aşa-zisul “Pact Ribbentrop-Molotov”, corect —

Tratatul sovieto-german de neagresiune şi protocolul adiţional. Parlamentarii şi guvernanţii

români, de pildă, au consacrat şedinţe întregi actului de independenţă al Republicii

Moldova, discutînd cu abnegaţie la tema “reîntregirii celor ce descind din trunchiul unic al

poporului român” şi “a teritoriilor anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin

Pactul Ribbentrop-Molotov”[6, p. 108].

Prin Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru

ţara noastră din 24.06.1991, Parlamentul României “a condamnat acest pact ca fiind ab

initio nul şi neavenit” şi a cerut “înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale

actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov”

[6, p. 109]. Declaraţia dată cere oficial instaurarea status quo de la 26.06.1940:

reîncorporarea “Basarabiei” în Regatul român. Altfel zis, Parlamentul român la 24.06.1991

cerea oficial lichidarea Republicii Moldova şi transformarea ei în “provincie românească”,

cerea recroirea configuraţiei politico-teritoriale stabilite după Războiul al doilea mondial,

cerea revizuirea Tratatului de pace de la Paris din 10.02.1947, căci prin acesta s-au stabilit

graniţele Europei contemporane.

România a fost primul stat, care a recunoscut Republica Moldova, după proclamarea

independenţei la 27.08.1991. Din momentul recunoaşterii independenţei Republicii

Moldova, repetat s-au făcut numeroase referiri în România la necesitatea eliminării

consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov. Încă în iunie 1991, Parlamentul României a

adoptat o hotărîre prin care Pactul amintit a fost declarat nul şi neavenit, iar ministrul de

externe de atunci, Adrian Năstase, considera unificarea în termeni foarte optimişti,

127

identificînd şi un model în acest sens: modelul german. Argumentarea se baza pe Actul final

de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care preconizează în

enunţul primului din cele zece principii ale reglementării relaţiilor internaţionale: “Ele

(statele — Aut.) consideră că frontierele lor pot fi modificate în conformitate cu dreptul

internaţional, prin mijloace paşnice şi pe calea acordurilor”[7, p. 188]. Evident, din cauza

dogmei despre Pactul Molotov-Ribbentrop, o parte a clasei politice româneşti mai este

derutată. Prin eforturile lor, România nu are cu Moldova un Tratat de bază, o convenţie

despre delimitarea şi recunoaşterea frontierelor. Republica Moldova e considerată o

„consecinţă” a Pactului germano-sovietic şi de unii politicienii şi savanţi modoveni care,

avînd majoritatea în Parlamentul Republicii Moldova, la 23 iunie 1990, printr-o Hotărîre au

dezaprobat „proclamarea în mod nelegitim la 2 august 1940 a RSS Moldoveneşti” [8].

Majoritatea acestor „argumente” ignorează realitatea obiectivă, dreptul poporului

moldovenesc la autodeterminare şi caută să demonstreze lipsa de legitimitate a statalităţii

moldoveneşti, necesitatea eliminării consecinţelor Pactului Molotov- Ribbentrop [9].

În acest context, sub aspect istoric şi de drept, se iscă întrebarea: Este oare Moldova

contemporană o consecinţă a Pactului Molotov-Ribbentrop ori o continuitate a Republicii

Democratice Moldoveneşti, anexată de către România în 1918? Poate oare modelul

german de unificare să servească drept precedent de unificare pentru Moldova şi România?

“În primul rînd, astăzi nu avem a face cu consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov,

cînd vorbim despre frontiera dintre România şi Moldova” ... [10, p. 3-4], subliniază analiştii

români G. Andreescu, V. Stan şi R. Weber. Evident, nu Pactul Molotov-Ribbentrop, ci

Tratatul de Pace de la 1947 a legiferat această frontieră moldo-română. După dizolvarea

URSS, frontierele Republicii Moldova, inclusiv cea moldo-română sînt recunoscute de circa

180 de state, de cele mai importante foruri internaţionale conform principiilor dreptului

internaţional al succesiunilor.

Renumita cercetătoare română D. Popescu, avînd în vedere dreptul succesiunilor, de

asemenea este convinsă că frontiera între Republica Moldova şi România nu este fixată în

baza Pactului Molotov-Ribbentrop, ci în baza Tratatului de pace de la 1947 care a legiferat

graniţa sovieto-română, „în conformitate cu Acordul sovieto-român de la 28 iunie 1940...”

[11, p. 66]. Astfel nu Pactul Molotov-Ribbentrop, ci Acordul sovieto-român de la

28 iunie 1940 şi Tratatul de Pace din 1947 constituie acte de drept internaţional care

legitimează statalitatea moldovenească contemporană restabilită după 2 august 1940 [8].

128

Savantul Al. Burian aduce noi precizări de principiu la această constatare şi anume, că

“războiul dintre Germania şi URSS, început la 22 iunie 1941, a anulat consecinţele politicii

externe staliniste, dar NU a restabilit status quo ante, care a existat pînă la încheierea

Pactului, generînd alte consecinţe, tot atît de grele şi nu mai puţin legitime decît

primele. Este vorba despre faptul că la 22 iunie 1941 în războiul împotriva URSS,

împreună cu Germania nazistă, a intrat şi România regală, care, prin participarea sa la

război, a lichidat consecinţele amintite, fie “consecinţe ale Pactului Ribbentrop-Molotov”,

fie “consecinţe ale politicii externe staliniste” şi a generat noi urmări, de data aceasta ale

acţiunilor sale (ale Germaniei şi României – Aut.), care ulterior au fost lichidate prin

acţiunile comune ale aliaţilor Coaliţiei Antihitleriste… Sînt cunoscute rezultatele celui de-

al doilea război mondial. El a lichidat atît “consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov”, cît

şi “consecinţele campaniei Drang nach Osten”, lăsînd consecinţele sale pentru Europa şi

pentru întreaga lume, formulate juridic şi incluse în tratatele de pace din 1947 încheiate cu

Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda” [5, p. 346]. Conştienţi de aceste adevăruri

mai mulţi istorici şi politologi români resping hotărît viziunile primitive asupra Tratatelor

internaţionale semnate de România. Modificarea acestor tratate poate dăuna României şi nu

Moldovei.

“…Modificarea Tratatului de Pace (căci despre el este vorba cînd vorbim despre

anularea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov) nu priveşte numai România. Un lucru

trebuie înţeles: indiferent de modul în care a fost reglementată situaţia frontierelor, Tratatul

de Pace constituie baza păcii şi stabillităţii europene după anul 1947… Tratatul readucea în

fruntariile ţării (României — Aut.) Transilvania şi consacra independenţa statului românesc.

Tratatul de Pace din 1947 ori este acceptat în întregime ori este respins în întregime”

[10, p. 5-6].

În timp ce promotorii pseudoştiinţifici ai „României Mari” văd o singură piedică în

calea „Unirii” Moldovei cu România – consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop, „teoria”

aceasta este combătută cu argumente incontestabile de savanţi cu renume mondial. Într-un

studiu intitulat „Fiul rătăcitor: Moldova şi România”, doctorul în drept de la Universitatea

din Hamburg, Gunter Tontsch, pornind de la “modelul german” de reunificare,

demonstrează că în Moldova „niciodată n-a persistat ideea vreunei uniri cu

Valahia/România” [7, p. 188-190].

În cazul Germaniei s-au unit două părţi ale unui stat, dezbinat prin forţa împrejurărilor,

129

de puteri străine, iar în ce priveşte România şi Republica Moldova situaţia a fost şi este alta.

Republica Moldova poartă tradiţia statală moldovenească. Teritoriul de azi şi de ieri a

Republicii Moldova s-a aflat în componenţa Moldovei istorice circa 450 de ani, pe cînd în

componenţa României - doar 22 de ani de ocupaţie.

A aborda astăzi din punctul de vedere al dreptului internaţional şi al relaţiilor dintre

state “consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov”, referitor la “Basarabia”, este mai mult

decît o eroare. Este un atentat asupra statului moldovenesc contemporan, fapt ce contravine

dreptului internaţional. Fără a îndreptăţi politica stalinistă, prevederile expansioniste ale

Pactului Ribbentrop-Molotov, care, împreună cu Acordul de la Munchen (septembrie 1938),

a creat condiţii pentru ca Hitler să înceapă al doilea Război mondial, în baza documentelor

şi a realităţilor istorice, este evident că “problema Basarabiei”, legitimitatea Republicii

Moldova, nu a fost iscată de acest pact. În epoca contemporană acest subiect a intrat în

preocupările diferitelor foruri internaţionale şi în relaţiile dintre diferite state, întîi de toate –

dintre România şi URSS, din momentul cînd Regatul român a ocupat, în ianuarie 1918,

teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, proclamat la 2.12.1917 Republică Democratică

Moldovenească. Nu Pactul Ribbentrop-Molotov, care este nul şi neavenit ab initio şi care

şi-a pierdut orice valoare la 22.06.1941, ci caracterul ilegal al aflării “Basarabiei” în

componenţa României a servit temei juridic pentru eliberarea Moldovei de Est, în urma

înţelegerii sovieto-române din 26-28 iunie 1940.

Din alt unghi de vedere, drama momentului s-a manifestat prin faptul că URSS în 1940

nu a oferit populaţiei fostei Republici Democratice Moldoveneşti dreptul la autodeterminare

prin referendum (plebiscit), cum propunea Guvernul sovietic anterior, în mai 1919 şi în

martie 1924 la Conferinţa de la Viena. Populaţia din Moldova dintre Prut şi Nistru, cea din

RASS Moldovenească, proclamată la 12 octombrie 1924 şi cea din Bucovina, în baza legii

din 2.08.1940 a Sovietului Suprem al URSS, a format RSS Moldovenească unională,

ulterior mutilată teritorial şi limitată în prerogative. Evident, asemenea modalităţi de creare

a unor entităţi statale nu corespund întocmai principiilor de autodeterminare naţională,

devenite norme ale dreptului internaţional.

Cu toate acestea, crearea în componenţa URSS a Republicii Sovietice Socialiste

Moldoveneşti a fost un pas înainte pe calea restabilirii şi statornicirii statalităţii

moldoveneşti, sugrumate în 1918 de regimul românesc de ocupaţie, care a impus Sfatul

Ţării să însceneze votarea actelor nelegitime din 27.03.1918 şi din 27.11.1918.

130

După 1991, pe măsură ce structurile statului independent Republica Moldova, alese şi

confirmate democratic, proclamau şi afirmau tradiţia continuităţii statalităţii moldoveneşti,

legătura indisolubilă cu Moldova istorică, iar populaţia exprima susţinerea deplină a

înfăptuirii năzuinţelor sale multiseculare, în pofida rezultatelor sondajului sociologic

republican din 6 martie 1994, unde 98 % din participanţi s-au pronunţat pentru independenţa

statului, luau amploare acţiunile de anihilare şi subminare a statalităţii moldoveneşti din

interior şi din afara ţării.

Despre acest fenomen periculos, academicianul H. Corbu scria: “Declarată ca stat

suveran şi independent, Republicii Moldova i s-a contestat legitimitatea chiar din start de

forţe politice influente cu tendinţe autoritariste şi monopoliste... că populaţia cuprinsă în

frontierele acestui stat ca şi cum nu dispune de tradiţii statale, de statut de naţiune, de

popor... S-a creat o situaţie paradoxală şi curioasă în felul ei: peste o sută douăzeci de ţări şi

state de pe glob recunosc legitimitatea, independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova,

în timp ce forţe politice din interior nu acceptă această realitate” [12, p. 404-405].

De menţionat că, în ultimul deceniu teoriile iredentiste şi separatiste cu conţinut

antidemocratic şi antimoldovenesc, despre legitimitatea incertă a Republicii Moldova, au

fost respinse nu doar de populaţie şi politicieni, ci şi de renumiţi istorici, jurişti, politologi

moldoveni şi străini în cadrul Congresului „Casa Noastră – Republica Moldova” (1994),

simpozionului moldo-german „Statul naţional şi societatea polietnică” (1996) etc. Nu

pactul Molotov-Ribbentrop, dar tradiţia statalităţii în Moldova istorică, existenţa naţiunii

moldoveneşti, a etnonimului „moldoveni”, utilizarea în Moldova a glotonimului „limbă

moldovenească”, renaşterea în Moldova de Est (Basarabia) a statalităţii moldoveneşti

contemporane, constituie legitimare pentru statul Republica Moldova. „Statalitatea

înseamnă o etapă istorică de dezvoltare a ţărilor, naţiunilor, care au reuşit să-şi creeze

propriul stat, ori să reanimeze statalitatea pierdută anterior... moldovenii din teritoriile

anexate (după 1812 şi 1918 – Aut.), în repetate rînduri, au demonstrat fidelitate propriei

statalităţi...” [13, p.134-135].

Forţele politico-ideologice şi „ştiinţifice” care intenţionat leagă legitimitatea Republicii

Moldova cu pactul Molotov-Ribbentrop, comit mai multe falsuri, ce nu au nimic cu ştiinţa.

Apreciind obiectiv evenimentele anului 1812, aceşti savanţi ascund adevărul despre

cucerirea militară şi anexarea, în 1918, de către România a Republicii Democratice

Moldoveneşti, neglijează argumentele istorico-juridice despre nulitatea după anii 1941 şi

131

1947 a Pactului Molotov-Ribbentrop, ignoră prevederile dreptului internaţional care oferă

popoarelor, inclusiv poporului moldovenesc, dreptul la identitate şi autodeterminare

naţională.

În concluzie: este evident, că dogma despre Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele

acestuia pentru Basarabia, vehiculată cu insistenţă în unele cercuri „savante” proromâneşti,

are doar scop politico-ideologic: lichidarea statului Republica Moldova.

§ 3 Constituţia Republicii Moldova: realizări şi perspective

În anii 1990-1994 existau numeroase aspecte ale vieţii economice, sociale, politice,

care se cereau reglementate, racordate la noile cerinţe, modificate, completate, anulate, pe

nou reformulate ş. a. Respectiva activitate multiaspectuală şi-a găsit expresia în setul de

legi, hotărîri ale Parlamentului, Guvernului, în numeroase modificări şi completări ale

Constituţiei Republicii Moldova (1978). Însă după 1991 „ după crearea şi afirmarea statului

suveran şi independent, devenise stringentă necesitatea de a adopta o nouă Constituţie a

Republicii Moldova” [14, p. 186].

Comisia pentru elaborarea noii Constituţii formată de Parlament, studiind practica

internaţională, precedentele şi tradiţia constituţională în Moldova pe parcursul anilor

1990-1993, a determinat principiile fundamentale ale viitoarei Constituţii a Republicii

Moldova precum: pluralismul politic, separarea puterilor, garantarea drepturilor şi

libertăţilor democratice.

Pentru prima oară în istoria statalităţii moldoveneşti Constituţia urma să stabilească că

unicul izvor al puterii în stat este poporul.

După o serie de dezbateri complicate pe parcursul anilor 1992-1993, abia la 29 iulie

1994, noul Parlament ales a reuşit să adopte Constituţia Republicii Moldova.

Adoptarea Constituţiei a legiferat constituţional independenţa statului moldovenesc

contemporan şi astfel a devenit factorul cel mai important al consolidării politice a

societăţii, a creat premise pentru reintegrarea teritorială a Republicii Moldova (15, p. 316).

Suveranul puterii în statul Republica Moldova a devenit poporul.

Constituţiile RASSM (1925, 1938), Constituţia RSSM (1941) nu atribuiau puterea

supremă întregului popor. Conform acestor legi fundamentale, puterea de stat “aparţine

oamenilor muncii” (1925), “se găsea în mînile truditorilor oraşului şi satului” (1938). Aceste

teze au fost incluse şi în Constituţia RSSM (1941). Abia Constituţia (Legea Fundamentală)

132

a RSS Moldoveneşti din 1978, a stabilit în preambul: “norodul Republicii Sovietice

Socialiste Moldoveneşti proclamă prezenta Constituţie”, iar art. 2 consacra: “Toată puterea

în RSS Moldovenească aparţine poporului”. Aceste prevederi democratice erau însă anulate

de art. 6, ce stabilea că “forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice… este

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice” [16, p. 5-6].

Este remarcabil, că supremaţia puterii întregului popor a fost stabilită în proiectul

primei Constituţii a Moldovei, publicate în anul 1918. “Constituţia Republicii Naţionale

(Democratice) Moldoveneşti” stabilea (art. 11): “Puterea supremă în Republica Naţională

Moldovenească aparţine tuturor cetăţenilor ei fără deosebire de provenienţa naţională şi de

confesiune şi se exercită de ei prin organele reprezentative arătate în această Constituţie”

[17, p. 12]. Este semnificativ că adevărul în cauză — supremaţia puterii poporului a fost

consfinţit şi în ultima Constituţie a Republicii Moldova. Articolul 2(1) stabileşte:

“Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod

direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie” [17, p. 278].

Suveranitatea, în fond, exprimă caracterul unei puteri originare supreme. Putere

originară — de la care provin toate celelalte. Putere supremă — deasupra căreia nu mai

există o oarecare alta [18, p. 207]. Poporul, fiind purtătorul suveranităţii, unicul izvor al

puterii, este şi generatorul puterii constitutive. În virtutea acestor proprietăţi, poporul este

învestit cu dreptul de a adopta Constituţia — cod de norme juridice supreme, în temeiul

cărora se constituie alte principii ale orînduirii obşteşti şi de stat, pe care şi le alege

colectivitatea dată. După cum ne aminteşte juristul V. Ivanov, drept criteriu fundamental de

delimitare a statului de alte organisme obşteşti serveşte suveranitatea. Pornind de la unitatea

organică a suveranităţii de stat şi a suveranităţii naţionale, în temeiul disponibilităţilor sale

politico-juridice, poporul moldovenesc, în mod benevol şi de sine stătător, pe cale

democratică a hotărît problema autodeterminării sale naţional-statale, care îi asigură

dezvoltarea liberă multilaterală, îi protejează dezvoltarea şi folosirea limbii, tradiţiilor,

modul de viaţă, menţine instituţiile naţionale respective. Naţiunea moldovenească, scrie V.

Ivanov, reprezentînd etnosul titular, care a dat nume statului şi minorităţile naţionale (ruşii,

ucrainenii, găgăuzii, bulgarii ş. a.), după destrămarea URSS, au format statul democratic

Republica Moldova [19, p. 119].

După cum se menţionează în preambul, Legea Supremă a societăţii şi Statului

Moldovenesc a fost adoptată, “avînd în vedere continuitatea statalităţii poporului

133

moldovenesc în contextul istoric şi etnic al devenirii lui ca naţiune, năzuind spre satisfacerea

intereselor cetăţenilor de altă naţiune, care împreună cu moldovenii constituie poporul

Republicii Moldova”. Acest principiu este confirmat şi de articolul 10(1) din Constituţie:

“Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este

patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi” [20, p. 5].

După cum rezultă din doctrina dreptului constituţional, temelia juridică a suveranităţii

Statului Moldovenesc o constituie Declaraţia de independenţă şi Constituţia, proclamate şi

adoptate prin voinţa poporului şi pentru popor — generatorul puterii suverane, purtătorul

suveranităţii naţionale. Articolul 2(1) din Constituţia Republicii Moldova stabileşte:

“Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Iar

“Constituţia Republicii Moldova, potrivit art. 7, este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici

un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică” [19, p. 7].

Fiind cel mai important act politico-juridic al Statului Moldovenesc, Constituţia

stabileşte drepturile şi îndatoririle cetăţenilor în relaţiile cu statul, precum şi funcţiile,

atribuţiile, responsabilităţile puterilor de stat. Legea Supremă constituie fundamentul

politico-juridic al statului de drept. Adoptată la 29 iulie 1994, Constituţia (Legea Supremă)

afirmă aspiraţiile seculare ale moldovenilor de a trăi într-o ţară suverană, confirmă

continuitatea statalităţii poporului moldovenesc în contextul istoric şi etnic al devenirii lui

ca naţiune. În Legea Supremă a Moldovei statul de drept, pacea civică, democraţia,

demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a demnităţii umane,

dreptatea şi pluralismul politic sînt declarate valori supreme. Adoptarea Constituţiei a

constituit actul decisiv în procesul afirmării şi consolidării statalităţii Republicii Moldova, la

temelia politico-juridică a căreia stau Declaraţia de suveranitate şi Declaraţia de

independenţă a Republicii Moldova. Astfel, statalitatea poporului moldovenesc, renăscută la

2.12.1917, reconfirmată prin actele politico-juridice din 12.10.1924, din 2.08.1940, din

27.08.1991, la 29 iulie 1994 şi-a statornicit definitiv legitimitatea sa în graniţele existente la

1 ianuarie 1990, consfinţind Republica Moldova – A TREIA REPUBLICĂ

MOLDOVENEASCĂ, stat suveran şi independent, membru al ONU, al altor prestigioase şi

influente foruri internaţionale.

Legile Fundamentale ale diferitelor state, mai ales, în perioada imediat următoare

adoptării lor, poartă o nuanţă declarativă, cuprinzînd prevederi a căror realizare ţine de

viitor. Evident, nici Constituţia Republicii Moldova nu este lipsită de asemenea stipulări.

134

Articolul 10(2), de pildă, stabileşte: “Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor

cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,

lingvistice şi religioase” [20, p. 7]. Constituţiile majorităţii statelor cuprind această poziţie,

izvorîtă din Declaraţia universală a drepturilor omului, din Pactul internaţional cu privire la

drepturile economice, sociale şi culturale, din Pactul internaţional cu privire la drepturile

civile şi politice ş. a. Este un principiu general declarat, recunoscut, dar nu totdeauna

respectat. Din acest punct de vedere, Legea Supremă a Republicii Moldova trebuie

menţionată favorabil nu numai la capitolul formulării unor principii fundamentale, ci şi la

cel al realizării lor concrete. Fiind un stat cu localităţi populate compact de cetăţeni de altă

origine etnică sau cu raioane, ce au o cale cultural-istorică specifică, Moldova, forurile ei

conducătoare, trebuie să ţină mereu în centrul atenţiei necesităţile particulare, drepturile

minorităţilor conlocuitoare. În desfăşurarea şi completarea art. 1(3), 10(2), Constituţia

Republicii Moldova cuprinde şi art.110 (2): “Localităţilor din stînga Nistrului, le pot fi

atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu statutul special adoptat

prin lege organică” [20, p. 33]. Aceste prevederi constituţionale au creat condiţii pentru

depăşirea crizei politico-teritoriale din raioanele de sud şi din stînga Nistrului.

Călăuzindu-se de principiile Constituţiei Republicii Moldova, bucurîndu-se şi

folosindu-se consecvent de drepturile naţiunilor la autodeterminare, moldovenii — naţiune

majoritară, care a dat nume Statului Moldovenesc, la rîndul lor, au recunoscut şi recunosc

dreptul la autodeterminare al comunităţilor trăitoare în Moldova. Cea mai elocventă dovadă

a spiritului democratic a traducerii în viaţă a principiilor egalităţii în drepturi, inclusiv la

autodeterminarea naţională, aşa cum prevede Constituţia Republicii Moldova, este Legea

Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz Yeri), adoptată la

23.12.1994. Prin acest act politico-juridic de o însemnătate vitală nu numai pentru poporul

găgăuz, dar şi pentru statalitatea Moldovei, integritatea ei teritorială, Republica Moldova a

demonstrat că este capabilă şi demnă de a fi patrie pentru toate naţionalităţile.

Pornind de la experienţa dramatică a Parlamentului de legislatura a XII-a, avînd în

vedere discuţiile fierbinţi în jurul unor principii şi noţiuni fundamentale pentru coeziunea

societăţii moldoveneşti şi consolidarea Statului Moldovenesc, precum şi tendinţele

permanente de a pune la îndoială, de a ignora făţiş temeliile etnoistorice şi politico-juridice

ale continuităţii statalităţii poporului moldovenesc, ilustrul jurist, deputat în Parlamentul de

legislatura a XIII-a Victor Cecan, a insistat în plenul Parlamentului ca Legea Supremă a

135

Statului Moldovenesc, votată de 89 de deputaţi (din 101), conform practicii existente în

multe ţări, să fie supusă referendumului, adică votului întregului popor. Din păcate, deşi

Parlamentul proclamase poporul ca unicul suveran al puterii, conducerea legislativului a

cedat presiunii fracţiunilor de dreapta şi n-a acceptat propunerea despre adoptarea

Constituţiei prin referendum.

Textul Constituţiei Republicii Moldova are şi anumite neajunsuri. În Constituţie,

elaborată ca expresie a voinţei supreme a moldovenilor, a suveranităţii lor naţionale,

moldovenii nici măcar nu sînt nominalizaţi. Astfel Constituţia actuală a păstrat unele

lacune existente şi în Constituţiile sovietice. Legiuitorii nu au conştientizat, că în condiţiile

contestării permanente a temeiurilor lingvistice, etnice, istorice, politico-juridice ale

Republicii Moldova, moldovenilor, naţiunii fondatoare a Statului Moldovenesc, le sînt

lezate drepturile, prevăzute de Constituţia Republicii Moldova, declaraţiile, pactele şi

tratatele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului. [21, p. 50-51]

Eliminarea acestor contradicţii este o premisă a consolidării statului moldovenesc şi

rămîne o sarcină nu doar a legiuitorilor, dar şi a ştiinţei, şi a societăţii moldoveneşti în

ansamblu. E demonstrat că Statul Moldovenesc în întreaga sa istorie a fost unul cu

importante elemente polietnice. Moldovenii, naţiune fondatoare a Statului Moldova,

totdeauna au alcătuit majoritatea populaţiei lui.

Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova a constituit o etapă extrem de importantă în

istoria afirmării şi consolidării poporului moldovenesc şi a statalităţii moldoveneşti

contemporane. Constituţia Republicii Moldova a desăvîrşit procesul de formare şi afirmare

a celei de a Treia Republici Moldoveneşti, a cărei independenţă a fost proclamată la

27 august 1991.

Concluzii

1. Proclamarea Independenţei Republicii Moldova a fost un act de importanţă

istorică, care a legiferat în condiţii de libertate autodeterminarea naţională a poporului

moldovenesc, a instaurat a Treia Republică Moldovenească în epoca contemporană.

Parlamentul Republicii Moldova, evitînd în Declaraţiile despre Independenţă să numească

numele poporului, care s-a autodeterminat la 27 august 1991, indirect a ignorat realităţile

136

obiective, care demonstrează identitatea etnică şi politică moldovenească a Republicii

Moldova.

2. Constituţia Republicii Moldova, deşi a consfinţit în preambul statalitatea

poporului moldovenesc, voinţa supremă a acestuia de a trăi şi a se dezvolta sub protecţia

statului contemporan, suveran şi independent – Republica Moldova, a evitat să folosească

noţiunile „popor moldovenesc”, „moldoveni” în textul de bază al Constituţiei.

3. Republica Moldova, deşi este membru ONU, este stat recunoscut de circa 180 de

ţări, are încă o identitate disputată de anumite forţe politice, separatiste şi iredentiste. Acest

fenomen reprezintă un pericol pentru consolidarea statalităţii Republicii Moldova.

4. Reintegrarea teritorial-politică şi social-psihologică a statului moldovenesc

contemporan, a poporului moldovenesc de pe ambele maluri ale Nistrului este o sarcină

fundamentală a clasei politice şi societăţii civile din Republica Moldova.

137

ÎNCHEIERE

Statul Moldova s-a format în secolul XIV pe teritoriul istoric al Daciei nord-estice,

numit de D. Cantemir „Molis-dava”.

Prima istorie a Statului Moldovenesc, scrisă în Cancelaria de stat a Moldovei, din

porunca şi sub supravegherea lui Ştefan cel Mare - Letopiseţul anonim (de la Bistriţa) al

Ţării Moldovei, vestitele letopiseţe moldoveneşti - creaţii istorice de prestigiu european - au

înrădăcinat tradiţia general acceptată: afirmarea Statului Moldovenesc independent începe

în anul 1359.

În secolele XIV-XV, Moldova s-a înălţat ca stat puternic datorită înţelepciunii,

clarviziunii şi vitejiei unor voievozi precum: Bogdan I Întemeietorul, Petru I Muşat,

Alexandru cel Bun, care au întemeiat şi au întărit Statul Moldovenesc. Ştefan cel Mare

„voievodul Moldovaniei”, a statornicit şi a afirmat numele Moldovei şi al moldovenilor în

istoria medievală a Europei. Acest adevăr este confirmat de cele 13 Istorii ale Moldovei

(Letopiseţele moldo-slavone, inclusiv cronicile moldo-germană, moldo-polonă,

moldo-rusă), de cronicarii unguri (Kukullo, Thuroczi, Anonimul ş. a.), de istoricii poloni

(Ian Dlugosz; M. Bielskii şi alţii), de istorici ruşi de la A. Lîzlov pînă la N. Karamzin.

Situaţia geopolitică a Moldovei se complică după anul 1538, la cîteva decenii după

trecerea în nemurire a lui Ştefan cel Mare, cînd în Moldova se instaurează dominaţia

otomană. Moldova însă nu este cucerită de Poarta Otomană şi îşi păstrează o anumită

suveranitate. Otomanii numesc din rîndul boierilor locali domnitorii Moldovei, care

personificau puterea suverană a ţării: semnau documente externe, luau hotărîri, pronunţau

decizii de judecată în baza legilor moldoveneşti. Ţara îşi păstra numele şi însemnele sale

naţionale.

În anul 1711, domnitorul D. Cantemir semnează cu Petru I, Ţarul Rusiei, Tratatul de la

Luţk, prin care Moldova este declarată stat independent. Dar încercările coaliţiei moldo-ruse

de a elibera Moldova de dominaţia turcească suferă eşec.

Odată cu instaurarea regimului fanariot (1711), Poarta Otomană nu mai căftăneşte

(îmbracă în caftan de domn) în scaunul Moldovei domni pămînteni. Domnitorii venetici

n-aveau împuterniciri externe, erau lipsiţi de dreptul de a avea armată. Cu toate acestea, deşi

vasală Turciei, Moldova îşi păstra autonomia, denumirea statului, îşi orînduia treburile

potrivit datinilor, obiceiurilor şi legilor ei.

138

În secolul XVIII - începutul sec. XIX, Moldova devine victimă a unor rapturi

teritoriale. În anul 1775, Poarta Otomană „dăruie” Austro-Ungariei partea de nord a

Moldovei, numită Bucovina.

Drept consecinţă a ostilităţilor dintre marile imperii ale timpului, conform tratatului

ruso-otoman, intitulat oficial Pacea de la Bucureşti de la 16/28 mai 1812, Imperiul Otoman

a cedat Imperiului Rus Moldova de Est (dintre Prut şi Nistru). În urma acestui act tragic,

Ţara Moldovei a fost dezmembrată teritorial şi, în curînd, este lichidată statalitatea

moldovenească.

Moldova de Vest – Principatul Moldovei, după Tratatul de la Bucureşti, în perioada

1812-1862, deşi rămînea stat recunoscut de vecini şi puterile internaţionale, totuşi a avut un

statut afectat, deoarece domnitorul, populaţia şi teritoriul acestui stat nu reprezenta, din

punct de vedere istoric şi de drept, majoritatea teritoriului şi populaţiei moldoveneşti. Cea

mai mare parte a Moldovei istorice în aceşti ani, geografic şi demografic, se afla în afara

Principatului Moldova, adică în Basarabia şi Bucovina. Unirea în 1862 a Moldovei de Vest

(a Principatului Moldovei) şi Valahiei, cu participarea interesată a Franţei, Rusiei, Prusiei, a

anihilat definitiv rămăşiţele statalităţii Moldovei istorice.

Deşi dispunea de o oarecare autonomie oficială, Moldova de Est, rebotezată de Rusia

"Basarabia", a fost lipsită de suveranitate teritorială şi independenţă politică. Către mijlocul

veacului al XlX-lea, curtea ţaristă lichidează ultimele urme de autonomie, exclude limba

moldovenească din instituţii şi din şcoli. Din 1873 "Basarabia" are statut de gubernie

rusească. Cu toate acestea, în Basarabia numele „Moldova”, etnonimul „moldoveni” nu sînt

ostracizate. Basarabia continua să se folosească de legislaţia moldovenească, îşi păstra

însemnele naţionale ale Statului Moldovenesc.

Indiferent de schimbările impuse în toate domeniile — social, economic, politic,

spiritual, procesul multisecular de convieţuire în comun, de făurire a tezaurului cultural

comun, de cinstire şi apărare a patriei comune — Moldova nu a dispărut după 1812 şi 1862.

Renaşterea naţională a moldovenilor în Basarabia (Moldova de Est) ia amploare

îndeosebi la începutul sec. XX.

În anul 1905 se înfiinţează Societatea Moldovenilor din Basarabia, care în anii

1907-1908 a editat săptămînalul Moldovanul... Aspiraţiile naţionale ale moldovenilor de la

răsărit de Prut şi de pe ambele maluri ale Nistrului, manifestate de reprezentanţii diferitelor

pături sociale, se intensifică, îndeosebi, după revoluţia rusă din februarie 1917.

139

Posibilităţi reale pentru moldovenii de la est de Prut şi de pe ambele maluri ale

Nistrului de a-şi realiza drepturile la autodeterminare, de a-şi restabili statalitatea naţională

au apărut în toamna anului 1917. Astfel, întrunit la Chişinău la 20.10.1917, Congresul

ostaşilor Moldoveni din toată Rusia (600 de delegaţi), animaţi de ideea că "moldovenii să

devină stăpîni ai acestui pămînt", a adoptat la 24.10.1917 rezoluţia, care declară autonomia

teritorială şi politică a Basarabiei.

La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării, organul reprezentativ temporar al Basarabiei

autonome, a stabilit că „de azi înainte Basarabia se declară Republică Democratică

Moldovenească care va intra în alcătuirea Republicii Federative Ruseşti ca părtaş cu

drepturi egale". Aceasta a fost PRIMA REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ în istorie.

Astfel după 105 ani, profitînd de condiţiile apărute în urma Revoluţiilor ruse (1917),

mobilizîndu-şi eforturile şi manifestindu-şi voinţa supremă prin acţiuni de masă, poporul

moldovenesc şi-a restabilit statalitatea sa în noi împrejurări social-politice şi cu o nouă

formă de guvernămînt — Republică Democratică.

În decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească a avut toate însemnele unui

stat suveran: guvern, populaţie, teritoriu, legislaţie, sistem fiscal, armată, miliţie,

suveranitate (limitată).

La 13 ianuarie 1918, în condiţiile primului război mondial, trupele militare ale

României, avînd înţelegere cu Germania şi susţinerea tacită a Antantei, ocupă Republica

Democratică Moldovenească, care, la acel moment, din punct de vedere al dreptului

internaţional, era teritoriu al Rusiei Federative. După 13 ianuarie 1918 suveranitatea statală

este uzurpată de armatele române de ocupaţie. Sfatul Ţării refuză convocarea Adunării

Constituante a Moldovei, organizarea de alegeri.

La 27 martie 1918 în condiţii de ocupaţie românească şi încălcînd statutul său

politico-juridic temporar, Sfatul Ţării proclamă „Unirea” Basarabiei cu România.

Basarabia în componenţa României din 27.03.1918 pînă la 27.11.1918 are autonomie,

organ legislativ şi Guvern cu prerogative limitate, locale.

În anii 1918-1940, în Basarabia populaţia, sistemul de învăţămînt sînt supuse unor

procese radicale de românizare, care provoacă proteste în societate. Noţiunea „limbă

moldovenească” este înlocuită cu cea de „limbă română”. Denumirea etnică de “moldoveni”

este substituită cu denumirile etnice străine: „român”, „român basarabean”, „basarabean”.

140

România a menţinut în Basarabia aproape permanent regimul stării de asediu.

Populaţia moldovenească nu doar a protestat, dar, cu arma în mînă, în cadrul răscoalelor de

la Hotin, Bender, Tatarbunar, a luptat pentru libertate şi restabilirea statalităţii moldoveneşti.

Tratatul de la Paris din 1920, care recunoştea anexarea Basarabiei la România, n-a

intrat în vigoare, deoarece SUA şi Japonia n-au recunoscut anexarea „teritoriilor ruseşti” şi

nu au ratificat tratatul. SUA, prin doctrina Preşedintelui W. Wilson, susţinea dreptul

popoarelor la autodeterminare prin plebiscit, dar şi dreptul statelor la inviolabilitatea

graniţelor. Diplomaţia americană ştia, că în Republica Democratică Moldovenească

(Basarabia) aceste rigori, adică plebiscitul nu s-a petrecut şi acordul Rusiei Sovietice la

anexare nu a existat. Odată cu creşterea rolului internaţional al SUA şi URSS, după anul

1933, Franţa, Marea Britanie, Polonia refuză să susţină public România în “problema

basarabeană”.

Aflarea Basarabiei în componenţa României în perioada anilor 1918-1940, a fost

contestată activ de URSS în cadrul unor conferinţe internaţionale. În anul 1924, la

Conferinţa sovieto-română, URSS propune României organizarea unui plebiscit pentru

autodeterminarea Basarabiei, însă România respinge propunerea.

Conştiinţa naţional-statală a fost încetăţenită şi continuată şi pe meleagurile populate

de moldoveni şi în partea stîngă a Nistrului. Elementul etnocultural moldovenesc

est-nistrean, cu evidente particularităţi specifice, a impulsionat crearea şi proclamarea la

12 octombrie 1924 a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM).

Indiferent de scopurile politice ale centrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă

Moldovenească a fost o expresie şi realizare a dreptului la autodeterminare a comunităţii

moldoveneşti în cadrul Ucrainei. Autonomia naţională moldovenească în componenţa

Ucrainei nu semnifică restabilirea statalităţii moldoveneşti.

În condiţiile politic prielnice pentru soluţionarea „problemei Basarabiei”, URSS

printr-un acord tacit cu România, la 28 iunie 1940 reanexează Basarabia, creînd condiţii

pentru restabilirea statalităţii moldoveneşti în formă de Republică Moldovenească (RSSM).

Evenimentele de după 28 iunie 1940 pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru

au însemnat restaurarea statalităţii, formate prin proclamarea la 2 decembrie 1917 a

Republicii Democratice Moldoveneşti şi strangulate de autorităţile române la 27.11.1918.

Intrarea RASSM în componenţa RSSM consfinţea integrarea firească a comunităţii

etnice moldoveneşti de pe ambele maluri ale Nistrului — ramura limită de răsărit a lumii

141

romanice. Autonomia Moldovenească, avînd o poziţie intermediară între Moldova şi

Ucraina, în baza legislaţiei sovietice şi a dreptului internaţional, avea dreptul să se unească

cu matca sa istorică — Moldova. Aceasta obiectiv s-a întîmplat la 2 august 1940.

Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), creată la 2 august 1940,

semnifică cea de a DOUA REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ în istoria statului

moldovenesc contemporan.

În componenţa URSS, Moldova a avut o suveranitate limitată. Pornind de la realitatea,

că în diferite epoci şi orînduiri sociale misiunea şi funcţiile statului sînt, în linii mari,

aceleaşi — ca instrument principal de organizare politică şi administrativă, vom constata că

ulterior, volumul, gradul de independenţă şi suveranitate ale Moldovei dintre Prut şi Nistru,

în condiţiile sovietice, erau incomparabil mai mari decît cele ale "provinciei Basarabia" în

componenţa României Mari.

Sprijinindu-se pe Declaraţia de suveranitate şi Declaraţia de independenţă

(27.08.1991), Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 29.07.1994 Constituţia, care a

definitivat procesul de statornicire a Statului Moldovenesc contemporan. Legea Supremă,

consfinţind a TREIA REPUBLICĂ MOLDOVENEASCĂ, exprimă plenar aspiraţiile

poporului moldovenesc — purtător al suveranităţii naţionale de a trăi într-o ţară

independentă, confirmînd continuitatea, la o nouă treaptă, a statalităţii sale multiseculare.

În epoca contemporană, dobîndind şi reafirmîndu-şi organizarea lor naţional-statală:

Republica Democratică Moldovenească (2 decembrie 1917), Republica Sovietică Socialistă

Moldovenească (2 august 1940), Republica Moldova independentă (27 august 1991),

autohtonii est-pruteni sînt singurii est-romanici, care şi-au păstrat şi afirmă conştiinţa lor

etnică - moldoveni. Ei sînt moştenitorii direcţi şi legitimi ai numelui istoric Moldova, ai

„pămîntenilor” moldoveni, care au făurit statalitatea Moldovei istorice, au edificat, începînd

cu 1917, statalitatea Moldovei contemporane.

Existenţa Republicii Moldova, stat independent, membru al ONU, recunoscut în plan

internaţional de circa 180 state, este o dovadă elocventă a dăinuirii poporului moldovenesc

şi naţiunii moldoveneşti în istorie.

Concluzii

1. Statalitatea moldovenească (statalitatea moldovenească istorică), ca fenomen

istorico-politic, a luat naştere la 1359, cînd Bogdan I, împreună cu pămîntenii moldoveni, au

142

creat statul Moldova (Ţara Moldovei) cu atribuţiile sale de bază: Domnie (administraţie),

populaţie, teritoriu, hotare, sistem fiscal-vamal, suveranitate. Domnitorii Moldovei în

secolele XIV-XVIII şi îndeosebi Petru I Muşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru

Rareş, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, etc., au întărit şi centralizat statul feudal

moldovenesc, au luptat activ pentru independenţa Moldovei.

2. Moldova istorică în perioada 1775-1862 s-a aflat în declin, dezmembrare

teritorială şi dizolvare a fiinţei sale statale. Anihilarea Statului Moldova începe în 1812,

cînd, în urma Tratatului de la Bucureşti, el este dezintegrat teritorial de către Imperiile Rus

şi Otoman. Către anul 1862 în rezultatul unirii Moldovei de Vest (a Principatului Moldova)

cu Valahia, cu participarea interesată a Franţei, Rusiei, Prusiei, statalitatea Moldovei istorice

(statalitatea istorică) este anihilată definitiv.

3. La începutul sec. XX în Basarabia (Moldova de Est), fruntaşii mişcării naţionale

moldoveneşti lansează ideea renaşterii statalităţii moldoveneşti, care este susţinută activ

după Revoluţiile din Rusia din 1917, de muncitori, ţărani, intelectuali, preoţime, ostaşi,

aflaţi pe fronturile primului război mondial.

4. La 2 decembrie 1917, organul reprezentativ temporar Sfatul Ţării declară

formarea Republicii Democratice Moldoveneşti, care a însemnat, în general, renaşterea

statalităţii moldoveneşti multiseculare, în particular, formarea statalităţii Moldovei

contemporane sub formă de Republică. Acest stat proclamat la 02.12.1917 în teritoriul

istoric al Moldovei de Est este prima Republică Moldovenească din epoca contemporană.

5. La 13 ianuarie 1918, în condiţiile primului război mondial, trupele militare ale

României, avînd înţelegere cu Germania şi susţinerea tacită a Antantei, ocupă Republica

Democratică Moldovenească. La 27 martie 1918, în condiţii de ocupaţie militară

românească şi, încălcînd statutul său politico-juridic temporar, Sfatul Ţării proclamă

„Unirea” Basarabiei cu România, încălcînd voinţa poporului moldovenesc la

autodeterminare, exprimată în a. 1917.

6. România a menţinut în Basarabia aproape permanent regimul stării de asediu.

Populaţia moldovenească, personalităţi marcante ale intelectualităţii din Basarabia, inclusiv

deputaţi basarabeni în Parlamentul României, au protestat vehement împotriva abuzurilor

regimului de ocupaţie, manifestînd „tendinţe autonomiste”.

7. URSS în perioada 1918-1940 n-a recunoscut anexarea de către România a

Basarabiei (numită în unele documente sovietice şi „Republică Moldovenească”). Guvernul

143

Sovietic a abordat această problemă la nivel internaţional şi bilateral cu România, folosindu-

se de faptul că Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, care accepta anexarea Basarabiei

la România n-a intrat în vigoare, deoarece SUA şi Japonia n-au legiferat anexarea

„teritoriilor ruseşti”. La 28 iunie 1940 URSS, printr-un acord tacit cu România, reanexează

Basarabia.

8. La 2 august 1940 URSS, prin proceduri formal-juridice, dar fără plebiscit,

legiferează crearea RSSM, care întruneşte cea mai mare parte a teritoriului istoric al

Moldovei de Est (Basarabiei) şi a teritoriului autonomiei moldoveneşti din stînga Nistrului.

Formarea RSSM a însemnat restabilirea statalităţii moldoveneşti în formă de Republică,

creată la 2 decembrie 1917. Aceasta este a Doua Republică Moldovenească din epoca

contemporană.

9. În perioada 1940-1991, RSSM a fost stat cu suveranitatea limitată. Deşi avea

toate atributele unui stat: putere publică (guvernare), populaţie, teritoriu, adoptarea şi

aplicarea legislaţiei, sistem fiscal-vamal, o anumită suveranitate, majoritatea acestor atribuţii

erau limitate şi supuse puterii politice a statului centralizat URSS.

10. Dezmembrarea URSS, proclamarea suveranităţii Republicii Moldova, în

condiţiile confruntărilor politice, a provocat în societatea moldovenească o criză identitară

de proporţii şi conflictul din Transnistria.

11. Proclamarea Independenţei Republicii Moldova a fost un act de importanţă

istorică, care a legiferat, în condiţii de libertate, autodeterminarea naţională a poporului

moldovenesc, a instaurat a Treia Republică Moldovenească în epoca contemporană. Textul

Declaraţiei de Independenţă conţine însă anumite stipulări nefondate despre istoria şi

însemnele naţional-statale ale poporului moldovenesc.

12. Constituţia Republicii Moldova a consfinţit statalitatea poporului moldovenesc,

voinţa supremă a acestuia de a trăi şi a se dezvolta sub protecţia statului contemporan,

suveran şi independent – Republica Moldova, însă a evitat să folosească noţiunile „popor

moldovenesc”, „moldoveni”, în textul de bază al Constituţiei.

13. Republica Moldova, deşi este membru ONU, stat recunoscut de circa 180 de ţări,

este obiectul unor atacuri politico-ideologice din partea forţelor politice, separatiste şi

iredentiste, ghidate de interesele geopolitice a unor Mari Puteri internaţionale.

144

14. Reintegrarea teritorial-politică şi social-psihologică a statului moldovenesc

contemporan, a poporului moldovenesc de pe ambele maluri ale Nistrului este o premisă

fundamentală pentru ocrotirea şi consolidarea identităţii naţional-statale moldoveneşti.

Recomandări

În scopul afirmării Republicii Moldova în comunitatea internaţională a statelor

suverane şi independente, luînd în consideraţie incoerenţa juridico-politică a unor prevederi din

Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, avînd în vedere practica constituţională a

Germaniei, Spaniei, României, Ucrainei şi pornind de la realitatea, că statul, structurile sale

supreme au datoria de a manifesta o poziţie clară şi principială faţă de ocrotirea drepturilor la

autoidentificare lingvistică şi etnică a cetăţenilor săi, considerăm, din punct de vedere istoric şi

juridic, necesar:

- a modifica, în corespundere cu realităţile lingvistice, istorice şi etnice ale statului

moldovenesc, textul Titlurilor I şi II ale Constituţiei Republicii Moldova, introducînd noţiunile

„moldoveni”, „popor moldovenesc” (naţiune moldovenească);

- a anula Hotărîrea Sovietului Suprem al RSS Moldova Cu privire la Avizul Comisiei

Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-

german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a

consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord (Nr.l49-XII din 23 iunie 1990),

conotaţia politico-juridică a căreia pune la îndoială temeiurile istorice şi politice ale Statului

Moldovenesc contemporan, Republica Moldova, alimentează şi încurajează spirite iredentiste

şi tendinţe separatiste;

- a reveni la adevărata simbolică a Statului Moldovenesc, statornicită istoriceşte şi

reconfirmată în anul 1917 de Sfatul Ţării, după proclamarea Republicii Democratice

Moldoveneşti: stema Moldovei - capul de zimbru; tricolorul moldovenesc - benzi orizontale:

albastră, galbenă, roşie.

Incontestabil, clasa politică şi intelectuală a Republicii Moldova este obligată să

oprească degradarea vieţii spirituale a poporului moldovenesc, denigrarea valorilor

şi tradiţiilor naţional-statale moldoveneşti, procese distructive care sînt

incompatibile cu eforturile de consolidare a statalităţii moldoveneşti contemporane.

145

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

INTRODUCERE

1. ROUSSEAU, J. J. Contractul social. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, 292 pag.

2. MONTESQUIEU, Charles. Despre spiritul legilor. Bucureşti, 1964, 124 pag.

3. GIORGIO DEL VECCHIO. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti, 1998, 217 pag.

4. МАРКС, К. и ЭНГЕЛЬС, Ф. Сочинения, том.12, издание второе, Москва,

Госсударственное издательство политической литературы, 1958, 684 стр.

5. LENIN, Vladimir. Note critice cu privire la problema naţională. Opere alese, Chişinău,

Картя молдовенеаскэ, 1990, 787 pag.

6. HOBSBAWM, E. J. Naţiuni şi naţionalism. Chişinău, Arc, 1997, 205 pag.

7. HINSLEY, F. Suveranitate. Chişinău, Ştiinţa, 1998, 201 pag.

8. Славяно - молдавские летописи XV-XVI вв., Москва, Наука, 1976, 150 стр.

9. ЛЫЗЛОВ, А. Скифская история. Москва, Наука, 1990, 518 стр.

10. КАРАМЗИН, Н. История Российского Государства, том I-IV, Москва, 1989-1993.

11. URECHE, GR., COSTIN, M., NECULCE, I. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău,

Hyperion, 1990, 436 pag.

12. COSTIN, M. De neamul Moldovenilor. Viaţa lumii. Chişinău, Litera, 1998, 294 pag.

13. CANTEMIR, D. Descrierea Moldovei. Bucureşti, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, 1973, 401 pag.

14. ДРЭГИЧЬ, Манолаки. История Молдовей пе тимп де 500 ань. Яший, томул II,

1857.

15. ЛАЗАРЕВ, А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос.

Кишинёв, Картя молдовенеаскэ, 1974, 909 стр.

16. REPIDA, A. Образование Молдавской АССР, Кишинев, 1974. Formarea RSS

Moldoveneşti, Chişinău, 1977 (în grafie chirilică).

17. RUSNAC, Gh., COZMA, V. în: Conferinţa Ştiinţifică consacrată aniversării de 80 de

ani de la naşterea savantului şi omului de stat Repida Lucheria Evstafie (2000,

Chişinău), Materialele. Chişinău, 2003.

146

18. СУРИЛОВ, А. STRATULAT, Н. О национально-государственном

самоопределение молдавского народа. Кишинев, Картя Молдовенеаскэ, 1967,

148 стр.

19. ROMAN, Al. Evoluţia Universală a sistemelor de administrare publică. Chişinău 1998,

300 pag.; Советы Молдовы: История становления и развития (1917-1940), М.,

1992, 61 стр.

20. ГРОСУЛ, В. Молдавская государственность:традиции и современность. //Мысль,

1999, nr. 3, стр. 16-21. SOLOMON С. Aspecte ale istoriei politice din Republica

Moldova (1989-2002), Chişinău, 2002.

21. Istoria RSS Moldoveneşti vol. II, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1970, 876 pag.

22. REPIDA, L. A aprecia adevărul istoric şi onestitatea savantului, în: Conferinţa

Ştiinţifică consacrată aniversării de 80 de ani de la naşterea savantului şi omului de stat

Repida Lucheria Evstafie (2000, Chişinău), Materialele. Chişinău, 2003.

23. ГРОСУЛ, Я. Автономия Бессарабии в составе России. 1812-1828. Кишинев, 1982

24. PLATON, M., Roşca S., Roman, Al., Popescu, T. Istoria administraţiei publice în

Moldova. Chişinău, Editura Academiei de Administrare Publică, 1999, 471 pag.

25. LEVIT, I. An de răspîntie: de la proclamarea Republicii Moldoveneşti pînă la

desfiinţarea autonomiei Basarabiei (noiembrie 1917 – noiembrie1918). Chişinău,

Universul, 2003, 400 pag.

26. STATI, V. Istoria Moldovei. Editura Vivar-Editor, Chişinău, 2002, 461 pag.

27. ЦАРАНОВ, В. Очерки социально-экономичуского развития Молдовы (1940-1960

гг.). Кишинев, Elan-Poligraf, 2002. 218 стр.

28. ŢURCANU, I. Unirea Basarabiei cu România 1918. Chişinău, Tipografia Centrală,

1998. 359 pag.

29. НАЗАРИЯ, С. История международных отношений и внешней политики

Великих держав в новейшее время. Кишинев, Tipografia Centrală, 2007, 687 стр.

30. NOUZILE, J. Moldova. Istoria Tragică a unei regiuni europene. Chişinău, Prut

Internaţional, 2005, 371 pag.

31. KING, Ch. Moldovenii. Chişinău, Arc, 2002, 274 pag.

32. ГАЛБЕН, А. Из истории феодального права Молдовы XVIII-XIX в., Кишинев,

1998. 383стр.

147

33. SMOCHINĂ, A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile

regimului totalitar. Chişinău, Prag-3, 2001, 192 pag.

34. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,

456 pag.

35. АНДРОНИК, Н., ИВАНОВ, В., ТАТАР, Г. Государственный суверенитет

Республики Молдова. Кишинев, ULIM, 2000, 448 pag.

36. GUCEAC, I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. Chişinău, 2000.

37. GRAMA, D. Evoluţia statutului juridic al Basarabiei în anii 1812-1918. Revista de

istorie a Moldovei, nr.2, 1994.

38. Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. Chişinău,

Elan-Poligraf, 2004, 420 pag.

39. LUCINSCHI, P. Moldova şi moldovenii. Chişinău, Cartea Moldovei, 2007, 332 pag.

40. BOLDUR, Al. Istoria Basarabiei. Bucureşti. Editura Victor Frunză, 1992, 542 pag.

41. CIOBANU, Şt. Unirea Basarabiei Chişinău, Universitas, 1993, 331 pag.

42. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia. Vol.I-II. Bucureşti, Editura Fundaţiei

Culturale Române, 1995-1997, 316 pag.

43. LUPAŞ, I. Istoria Unirii Românilor. Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală „Principele

Carol”, 1937, 407 pag.

44. STERE, Const. Singur împotriva tuturor. Chişinău, 1997.

45. INCULEŢ, I. O revoluţie trăită. Chişinău, 1994.

46. БОДЮЛ, И. Воспоминания. Книга первая. Тирасполь, Tipar, 1999, 490 pag.

47. CALIN, Iv. Cu privire la programul complex de stat pentru asigurarea funcţionării

limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, Raport. Chişinău, 1989.

48. SNEGUR, M. Labirintul destinului. Chişinău, 2007.

49. STEPANIUC, V. Statalitatea poporului moldovenesc: Aspecte istorice,

politico-juridice. Chişinău, Tipografia Centrală, 2005, 520 pag.

50. СТЕПАНЮК, В. Государственность молдавского народа: Исторические,

политические и правовые аспекты. Chişinău, Tipografia Centrală, 2006, 632 стр.

CAPITOLUL I. GENEZA ŞI EVOLUŢIA STATALITĂŢII MOLDOVENEŞTI

1. CANTEMIR, D. Descrierea Moldovei. Bucureşti, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, 1973, 401 pag.

148

2. CANTEMIR, D. Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor. Bucureşti, 1901, 891 pag.

3. SPINEI, V. Moldova în secolul XI-XIV. Chişinău, Universitas, 1992, 492 pag.

4. Domnitorii Ţării Moldovei. Chişinău, Civitas, 2005, 319 pag.

5. MACHIAVELLI, N. Principele. Bucureşti, 1960, 893 pag.

6. HOBSBAWM, E. J. Naţiuni şi naţionalism. Chişinău, Arc, 1997, 205 pag.

7. ARMBRUSTER, A. Terminologia politico-geografică a ţărilor române în epoca

constituirilor statale. // Constituirea statelor feudale româneşti. Bucureşti, 1980,

251-259 pag.

8. GIURESCU, C. C. Istoria Românilor. Bucureşti, All Internaţional, 2000, vol. I – 456

pag., vol. II – 536 pag., vol. III – 792 pag.

9. SADOVEANU, M. Drumuri basarabene. Bucureşti-Chişinău, Ştiinţa, 1992, 94 pag.

10. КАРАМЗИН, Н. М. История Государства Российского. Санкт-Петерсбург, 1842.

11. STATI, V. Ştefan cel Mare – voievodul Moldovaniei. Chişinău, Tipografia Centrală,

2004, 94 pag.

12. MIHĂESCU-GRUIU, С. Moldova 1359-1859. Spicuiri din istoria statului de sine

stătător. Bucureşti, Semne, 1998, 338 pag.

13. STEPANIUC, V. Statalitatea poporului moldovenesc: Aspecte istorice,

politico-juridice. Chişinău, Tipografia Centrală, 2005, 520 pag.

14. ГАЛБЕН, А. Из истории феодального права Молдовы XVIII – начала XIX в.

Кишинев, 1998, 383стр.

15. ДРЭГИЧЬ, Манолаки. История Молдовей пе тимп де 500 ань. Томул I. Iaşi, 1857,

222 pag., томул II, Iaşi, 1857, 255 pag.

16. VARTA, I. Istoria Românilor. Manual clasa a XI-a. Chişinău, Civitas, 2002, 200 pag.

17. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia, vol. II, Bucureşti, Editura Fundaţiei

Culturale Române, 1997, 317 pag.

18. LUPAŞ, I. Istoria unirii românilor. Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală „Principele

Carol”, 1937, 407 pag.

19. Românii la 1859, vol.II. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, 450 pag.

20. STATI, V. Istoria Moldovei în date. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1998,

488 pag.

21. ГРОСУЛ, Я. Автономия Бессарабии в составе России. 1812-1828. // Труды по

истории Молдавии. Кишинев, Штиинца, 1982, стр. 110-124.

149

22. СТАДНИЦКИЙ, А. Гавриил Бэнулеску-Бодони. Экзарх Молдо-Влахийский и

митрополит кишиневский. Кишинев, Типография Шлионовича, 1894, 374 стр.

23. Colecţie prescurtătoare din legile împărăteşti... extrase şi iriegulate de logof şi

Andronachi Donici. Ed. II, partea IV. Iaşi, 1858.

24. MIHAIL P., Mihail, Z. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. (1812-1830).

Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, 411 pag.

25. GRAMA, D. Lupta românilor de la răsărit de Prut pentru apărarea legilor Ţării

Moldovei în primele decenii ale secolului al XIX-lea. // Destin românesc, 1994, nr. 1.

26. GRAMA, D. Evoluţia statutului juridic al Basarabiei în anii 1812-1918. // Revista de

istorie a Moldovei, 1994, Nr. 2.

27. BOGA, L. Politica moldovenilor înainte de pacea de la Bucureşti. Chişinău,

Universitas, 1993, pag.191-222; p. 195, 196.

28. HALIPPA, Pan., MORARU, An. Testament pentru urmaşi. Chişinău, Hyperion, 1991,

175 pag.

29. CORBU, H. Deschideri către valori. Studii, eseuri, atitudini. Chişinău, Cartea

Moldovei, 2003, 456 pag.

30. BOLDUR, Al. Istoria Basarabiei. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992, 543 pag.

CAPITOLUL II. RENAŞTEREA STATULUI NAŢIONAL AL MOLDOVENILOR.

REPUBLICA DEMOCRATICĂ MOLDOVENEASCĂ

1. STATI, V. Istoria Moldovei. Chişinău, Vivar-Editor, Tipografia Centrală, 2002, 461

pag.

2. BOLDUR, Al. Istoria Basarabiei. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992, 453 pag.

3. NEGRU, Gh.. Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia. Chişinău, Prut

Internaţional, 2000, 200 pag.

4. STATI, V. Istoria Moldovei în date. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1998.

488 pag.

5. VARTA, V. Problemele limbii române şi cea a autonomiei în ziarul “Basarabia”. //

Destin românesc, 1996, Nr. 1.

6. Basarabia, 5.07.1906; după Şt. Ciobanu. Cultura românească în Basarabia. Cultura

românească în Basarabia sub stăpînirea rusă. Chişinău, Editura Gheorghe Asachi,

1992, 269 pag.

150

7. LENIN, V. Opere Complete vol.25 „Cartea Moldovenească” Chişinău, 1973, 745 pag.

8. ŢURCANU, I. Unirea Basarabiei cu România. 1918. Chişinău, Tipografia Centrală,

1998, 359 pag.

9. CIOBANU, Şt. Unirea Basarabiei. Studiu şi documente. Chişinău, Universitas, 1993,

331 pag.

10. ADAUGE, M. DANU, E. POPOVSCHI, V. Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica

evenimentelor din anii 1917-1918. Chişinău, Civitas 1998, 103 pag.

11. Patrimoniu. 1993. nr. 1. Chişinău, Univers. 103 pag.

12. Cuvînt Moldovenesc, 21.05.1917; după Şt. Ciobanu. Unirea Basarabiei. Studiu şi

documente. 1993.

13. ЛЕВИТ, И. Движение за автономию Бессарабии в 1917 г. Образование Сфатул

Цэрий. Прoвозглашение Молдавской Демократической Республики. Кишинев,

Лига, 1997, 312 стр.

14. Свободная Бессарабия, 10.09.1917. // И. Левит. Движение за автономию

Бессарабии в 1917 г. Образование Сфатул Цэрий. Прoвозглашение Молдавской

Демократической Республики. Кишинев, Лига, 1997, 312 стр.

15. STEPANIUC, V. Revoluţia din Octombrie şi statalitatea moldovenească.

//Comunistul, 5.11.2004.

16. Бессарабская жизнь. 23.07.1917; Apud Şt. Ciobanu. Unirea Basarabiei. Studiu şi

documente. 1993.

17. Cuvînt Moldovenesc. 18.07.1917.

18. POŞTARENCU, D. O istorie a Basarabiei în date şi documente. 1812-1940. Chişinău,

Cartier, 1998, 219 pag.

19. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale

Române, 1997, 316 pag.

20. ЛЕНИН, В. Избранные сочинения. Издательство политической литературы. Т. I,

Москва, 1988, 645 стр.

21. БОЛДУР, Ал.. Национальное самоопределение и Бессарабия. // Свободная

Бессарабия. 10.12.1917;

22. LEVIT, I. Republica Moldovenească. An de răspîntie: de la proclamarea Republicii

Moldoveneşti pînă la desfiinţarea autonomiei Basarabiei. Noiembrie 1917 –

noiembrie 1918. Chişinău, Universul, 2003, 400 pag.

151

23. ГРОСУЛ, В. Молдавская государственность: традиции и современность.

//Мысль, 1999, nr. 3, стр. 18.

24. Известия Кишиневского Совета... 8(21).12.1917

25. Arhiva Naţională a Republicii Moldova fond 727 - Sfatul Ţării, inv. 2, dosar 21.

26. CAZACU, P. Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918. Chişinău, Ştiinţa, 1992,

444 pag.

27. Победа Советской власти в Молдавии. Москва, Наука, 1978, 293 стр.

28. POPOVSCHI, V. Reflecţii asupra unui proiet de Constituţie a Republicii Democratice

Moldoveneşti. // Revista de istorie a Moldovei. 1993, nr. 2.

29. СКВОРЦОВА, А. О проекте Конституции Молдавской Республики.//Вехи

молдавской государственности. Кишинев, 2000. стр. 20-26.

30. Proiectul de Constituţie a Basarabiei autonome. //Patrimoniu, 1992, nr. 2, pag. 147;

v e z i şi I. Ţurcanu. Un proiect de Constituţie a Basarabiei autonome. // Sfatul Ţării,

10.07.1992.

31. MARGHILOMAN, Al. Note politice, vol. II, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994,

306 pag.

32. Istoria României în date. Chişinău, Crai Nou, 1992, 444 pag.

33. DUCA, I. Gh. Amintiri politice, vol. III. Războiul. Pt. II. Munchen, 1982.

34. IORGA, N. Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917-martie 1920). Vol. I. Bucureşti.

35. PELIVAN, I. Amintiri. // Patrimoniu, 1992, nr. 2.

36. Bucovina, 24.10.1919; după V. Stati. Istoria Moldovei.

37. GHIBU, O. Cum s-a făcut unirea cu Basarabia. Sibiu, 1925.

38. AVERESCU, Al. Notiţe zilnice din război (1916-1918). Bucureşti. s.a.

39. ANDRONACHI, Gh. Albumul Basarabiei.

40. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,

359 pag.

41. Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire. v. VIII. Mărturii şi

documente coordonate şi îngrijite de I. C. Drăgan. Veneţia, 1989.

42. MARGHILOMAN, A. Note politice. 1897-1924. Vol. IV 1917-1918. Bucureşti, 1927.

43. Архив внешней политики Российской Федераций, Ф. 125 Оп.1. Д. 30. Л. 39.

44. LIVEANU, V. 1918. Din istoria luptelor revoluţionare din România Bucureşti, 1960.

152

45. Борьба трудящихся Молдавии против интервентов и внутренней

контрреволюции (1917-1920гг.) Кишинев, Картя Молдовеняскэ1967, 663 стр.

46. Документы внешней политики СССР. т. I, Москва, 1957.

47. LIVEANU, V. Caracterul antisovietic şi antipopular al Tratatului de la Buftea

(5 martie 1918). // Studii şi materiale de istorie contemporană, 1956, vol. I, p.5-65.

48. LENIN, V.I. Opere complete. vol. 38, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1973, 745

pag.

49. OPREA, I. Conferinţa româno-sovietică de la Viena (1924). // Cugetul, 1992, Nr. 2.

50. Foreign Affairs, 1924 june.

51. SUGA, A. Die volkerechtliche lage Bessarabiens in der geschtlichen Entwicklung

des Landes. Bonn, 1958.

52. ULAM ADAM, B. Expansion and Coexistense. The History of Soviet Foreign

Policy, 1917-1918. New York - Washington, 1968.

53. LANGER, R. Seirure of Territory. Princeton, 1947.

54. KING, Ch. Moldovenii. Chişinău, ARC, 2002, 274 pag.

55. MAXWEL, W. Bessarabia. // Soviet Russia Today. Vol. 9, nr. 4, 1940.

56. VINOGRADOV, V. Cum s-a comportat Antanta cu Moldova. Problema Basarabiei şi

Conferinţa de pace de la Paris // Glasul Moldovei, 13.05.1996.

57. LIVEZEANU, I. Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930. Bucureşti,

Humanitas,1998, 392 pag.

58. ŢÂCU, O. Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică

(1919-1939). Chişinău, Prut Internaţional, 2004, 271 pag.

59. GHIBU, O. Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Adunarea naţională ţinută la

17 decembrie 1917. Chişinău, 1918, 16 pag.

60. BEŞLEAGĂ, V. Moldovenii transnistreni. // Moldova Suverană, 12.08.1990.

61. HAREA, V. Românii de peste Nistru. Iaşi, s.a. 12 pag.

62. Moldova Socialistă.11.10.1989.

63. Культура Молдавии за годы Советской власти, том 1 ( часть первая). Кишинев,

Штиинца, 1975, 474 стр.

64. STRATIEVSKII, C. Componenţa naţională a RASSM. // Tribuna, Nr. 23, 1988.

153

65. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova. Fondul 49, inv. 1, doc. 87,

512, 635, 916, 3264, 4462; Fond 3, inv. 1, doc. 275, 303, 427; Fond 60, inv.1, doc.

122, 332.

66. Arhiva Centrală de Stat a Federaţiei Ruse. Fondul 3316, inv. 5, d.95, f.14, 15; inv. 21,

d. 810, f.40, f. 131 verso; Arhiva Naţională a Ucrainei. Fondul 1, inv.4, d.1196,

f.8,9,11, 12-15; inv.5, d.384, f. 49; inv.8, d.373, f.363; inv.9, d. 190, f.67.

67. Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fondul 2947, inv.1, d.21, f.187; Fondul 2948,

inv. 1, d.32, f. 124, f.187; Fondul 1695, inv.1, d.8, f.6.

68. CALIN, I. Să salvăm casa noastră comună – Republica Moldova. Chişinău, Tipografia

Academiei de Ştiinţe 2000, 52 pag.

69. Культура Молдавии за годы Советской власти. Сборник документов в 4-х томах.

Том I, часть первая. Кишинев, Штиица, 1975, 474 стр; часть вторая, Кишинев,

Штиица, 1976, 507 стр.

70. РОМАН, А. Участие трудящихся Молдавской АССР в деятельности советов

(1924-1940). Кишинев, Ştiinţa, 1981, 176 pag.

71. Феномен Приднестровья. Тирасполь, РИОПГУ, 2003, 336 стр.

72. ЛАЗАРЕВ, А.. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос.

«Картя Молдовенеаскэ» Кишинев, 1974, 909 стр.

CAPITOLUL III. STATUL SOVIETIC MOLDOVENESC. REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ

1. STATI, V. Istoria Moldovei. Chişinău, Vivar-Editor, 2002, 462 pag.

2. ORNEA, Z. Viaţa lui Constantin Stere vol. II. Bucureşti, Cartea Românească, 1991,

634 pag.

3. Pămînt şi oameni, nr.12 (59), 12 februarie 1994.

4. STERE, C. Documentări politice. Chişinău, Museum, 2002, 638 pag.

5. WOLF, R. L. Balcans in our time. Cambridge, Massachusets, 1956, 218 pag.

6. Deşteptarea. 17, 14, 21.08.1937.

7. MEURS, Vilhelmus. Chestiunea Basarabiei în „istoriografia comunistă”, Chişinău,

ARC, 1996. 525 pag.

8. ŢÂCU, O. Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică

(1919-1939). Chişinău, Prut Internaţional, 2004, 270 pag.

154

9. Antonescu – mareşalul României şi războaiele de reîntregire. Vol. III. Mărturii şi

documente coordonate şi îngrijite de I. S. Drăgan. Veneţia, 1989.

10. NOUZILLE, J. Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene. Chişinău, Prut

Internaţional, 2005, 368 pag.

11. Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia. Chişinău, Universitas,

1991, 119 pag.

12. ADAUGE, M., FURTUNĂ, Al. Basarabia şi basarabenii. Chişinău, Tipografia

Centrală, 1991, 350 pag.

13. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,

359 pag.

14. Сборник законов CССР и yказов Президиума Верховного Совета СССР. 1938 –

1958. Москва, 1959.

15. ГРОСУЛ, В. Молдавская госсударственность: традиции и современность.

//Мысль, 1999, № 3, стр. 20.

16. ЦАРАНОВ, В. Вехи молдавскoй государственности. Кишинев, Tipografia

Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2000, 327 стр.

17. Cugetul. Nr. 5-6, 1993, pag. 62-73.

18. LENIN, V. Rezoluţie cu privire la problema naţională.//Opere complete, vol. 31.

Chişinău, Cartea Moldovenească, 1973, 723 pag.

19. BENIUC, V. Instituţionalizarea puterii politice totalitare în Moldova postbelică.

Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1998, 270 pag.

20. PLATON, M., ROŞCA, S., ROMAN, Al., POPESCU, T. Istoria administraţiei publice

în

Moldova. Chişinău, 1999, 471 pag.

21. ROMAN, A. Власть Трудящихся (Советы Трудящихся в 1917-1941гг.). Chişinău,

1985.

22. Istoria RSS Moldoveneşti vol. II, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1970, 876 pag.

23. ЛАЗАРЕВ, А. Молдавская государственность и бессарабский вопрос. Кишинев,

Картя Молдовеняскэ, 1974, 910 стр.

24. HINSLEY, F. Suveranitate. Chişinău, Ştiinţa, 1998, 202 pag.

25. СУРИЛОВ, А. История государства и права Молдавской ССР (1917-1959).

Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1963, 335 стр.

155

26. STATI, V. Istoria Moldovei în date. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1998,

488 pag.

27. МОРАРЬ, А. Heсостоятельность буржуазных концепций о суверенитете

Молдавской ССР. //Факты и домыслы. Кишинев, 1972.

28. Constituţia Legea Fundamentală a Republicii Moldova, art. 69. Chişinău, 1978.

29. Moldova Socialistă. 16.03.1989.

30. Actele legislative ale RSS Moldoveneşti cu privire la decretarea limbii moldoveneşti

limbă de stat. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990, 50 pag.

31. АНДРОНИК, А. ИВАНОВ, В. ТАТАР, Г. Государственный суверенитет

Республики Молдова. Кишинев, Издательский центр ULIM, 2000, 448 стр.

32. СТАРУШЕНКО, Г. Суверенитет: как его защищают. // Народный депутат, 1990,

Nr. 8.

33. Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenie nr. 596-XII din 05.06.91, art. 2

(Arhivele Parlamentului, Fondul nr. 2948, dosarul 1058).

34. Legi, hotărîri şi alte acte adoptate la sesiunea întîi a Sovietului Suprem al R.S.S.

Moldova de legislatura a douăsprezecea. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990,

348 pag.

35. РУССУ, И. Г. Заметки о смутном времени. Кишинев. 1999, 48 стр.

36. Act de identitate. Chişinău, Universul, 1995, 128 pag.

37. STEPANIUC, V. Statalitatea poporului moldovenesc. Chişinău, Tipografia Centrală,

2005, 520 pag.

CAPITOLUL IV. STATUL SUVERAN ŞI INDEPENDENT

REPUBLICA MOLDOVA

1. Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.11-12/103 din 30.12.1991.

2. BOIA, L. Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti, 1997.

3. Istoria României în date. Chişinău, Crai-Nou 1992, 444 pag.

4. ADAUGE, M., FURTUNĂ, Al. Basarabia şi basarabenii. Chişinău, Uniunea

Scriitorilor din Moldova, 1991, 352 pag.

5. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,

456 pag.

156

6. DIACON, V. Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale

Parlamentului României. Iaşi, Unirea, 1992, 252 pag.

7. TONTSCH, G. Fiul rătăcitor: Moldova şi România. // Statul naţional şi societatea

polietnică: Moldova în anii ’90. Chişinău, Rotaprint, 1997, pag. 178-190.

8. Arhiva Parlamentului Republicii Moldova, Fondul R- 2948, inv.6, d.1127.

9. Moldova Suverană, 29.06.1991

10. ANDREESCU, G., STAN, V., WEBER, R. Raporturile României cu Republica

Moldova. // Revista “22”, Bucureşti, ianuarie 1994, pag. III-X.

11. 15 Ani de Independenţă a Republicii Moldova. // Materialele Conferinţei Ştiinţifice

Internaţionale 22 august 2006. Chişinău, 2006, 168 pag

12. CORBU, H. Deschideri către valori. Studii, eseuri, atitudini. Chişinău, Cartea

Moldovei, 2003, 456 pag.

13. Statul naţional şi societatea polietnică Moldova în anii 90, Chişinău, Rotaprint, 1997,

254 pag.

14. АНДРОНИК, Н., ИВАНОВ, В., ТАТАР, Г. Государственный суверенитет

Республики Молдова. Кишинев, Издательский Центр ULIM, 448 стр.

15. COSTACHI, Gh., GUCEAC, I. Fenomenul constituţionalismului în evoluţia

Republicii Moldova spre statul de drept. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003, 344 pag.

16. Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Chişinău, Cartea Moldovenească, 1978. 63 pag.

17. Вехи молдавской государственности. Кишинев, Tipografia AŞM, 2000. 327 pag.

18. VILLIERS DE MICHEL. Dicţionnaire de droit constitionnel. Paris, Armand Colin

1999, 252 pag.

19. ИВАНОВ, В. Конституционное право Республики Молдова. Кишинев,

Издательский Центр УЛИМ, 2000, 351 стр.

20. Constituţia Republicii Moldova cu modificări şi completări. Chişinău, Editura Iulian,

2005, 46 pag.

21. Revistă de Istorie a Moldovei nr.3, 2007, pag. 50-51.

157

BIBLIOGRAFIA

Documente, convenţii, legi şi acte normative

1. Actele legislative ale RSS Moldoveneşti cu privire la decretarea limbii moldoveneşti

limbă de stat. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990, 50 pag.

2. Actul Final al Conferinţei Pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1975). // Tratate

Internţionale vol. I. Chişinău 1998.

3. Antonescu – Hitler: corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944). Volumele I, II.

Bucureşti, COZIA Ed. – Co. – Iordache & Armbruster, 1991, 442 pag.

4. Antonescu Mareşalul României şi războaiele de reintegrare. Mărturii şi documente.

Venezia, 1991.

5. ANTONESCU, I. Românii. Originea, trecutul, sarcinile şi drepturile lor. Iaşi,

„Moldova”, 1991, 95 pag.

6. ANTONESCU, I. Temelia statului legionar. Buc., 1940.

7. ANTONESCU, Mihai. Dacă vrei să câştigi războiul, trebuie să pregăteşti pacea. Cluj-

Napoca, Ardealul, 1991, 56 pag.

8. Buletinul Centrului, Muzeului şi Arhivei istorice a evreilor din România. Buc., 1997,

196 pag.

9. Buletinul Ministerului Afacerilor Interne. Nr. 3, din 10 octombrie 1941.

10. BUZATU, Gh. Românii în arhivele Kremlinului. Bucureşti, Univers enciclopedic,

1996, 394 pag.

11. Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (1990). // Tratate Internaţionale. Vol. I.

Chişinău, 1998.

12. Călăuza bunilor români. Iaşi, 1927.

13. CĂLINESCU, A. Însemnări politice. 1916-1939. Buc., 1990.

14. CIORAN, E. Schimbarea la faţă a României. Buc., 1937.

15. Colecţie prescurtătoare din legile împărăteşti... extrase şi iriegulate de logof şi

Andronachi Donici. Ed. II, partea IV. Iaşi, 1858.

16. Convenţia Internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

(1965). // Tratate Internaţionale, vol. I. Chişinău, 1998.

17. Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Chişinău, Cartea Moldovenească, 1978. 68 pag.

158

18. Constituţia Republicii Moldova cu modificări şi completări. Chişinău, Editura Iulian,

2005, 46 pag.

19. CRAINIC, N. După douăzeci de ani. // Gândirea, anul XX, nr. 10, decembrie 1941.

20. Declaraţia privind Rasele şi Prejudecăţile de rasă (1978). // Bioetica. Documente ale

UNESCO. Chişinău, 2006, 60 pag.

21. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948). // Tratate Internaţionale vol I.

Сhişinău 1998.

22. Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu. Vol. I. Bucureşti, Carol Glob, 1903.

23. Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. I. Legislaţia antievreiască. Bucureşti,

„Hasefer”, 1993, 592 pag.

24. Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. II. Problema evreiască în stenogramele

Consiliului de Miniştri. Bucureşti, „Hasefer”, 1996, 664 pag.

25. Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. III, în două părţi. 1940-1942: Perioada

unei mari restrişti. Bucureşti, „Hasefer”, 1997, 944 pag.

26. Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. IV. 1943-1944: Bilanţul tragediei –

renaşterea speranţei. Bucureşti, „Hasefer”, 1998, 512 pag.

27. Expoziţia „50 de ani de la martiriul evreilor din România”. (Bucureşti, 1-3 iulie 1991).

Bucureşti, „Hasefer”, 1991, 56 pag.

28. Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană. Bucureşti,

„Hasefer”, 2002, 468 pag.

29. FĂCĂOARU, Gh. Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic, Bucureşti, 1941.

30. FĂCĂOARU, Iordache, Amestecul rasial şi etnic în România. // “Buletinul eugenic şi

biopolitic”, IX, 1938, 283 pag.

31. GAFENCU, Gr. Însemnări politice. 1929-1939. Buc., 1991.

32. Hotărîrea Parlamentului Cu privire la aniversarea 645-a a Statului Moldova Nr. 29/XV

din 13.02.2004.

33. Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenie nr. 596-XII din 05.06.91, art. 2. //

Arhivele Parlamentului, Fondul nr. 2948, dosarul 1058.

34. Legea Republicii Moldova privind drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor

naţionale. Legea Nr. 382 din 19 07 2001. Monitorul Oficial Nr. 107. Art. Nr. 819.

35. Legea Republicii Moldova privind aprobarea Concepţiei politicii naţionale a

Republicii Moldova. Nr. 546/XV din 19.12.2003.

159

36. MAGHERESCU, Gh. Adevărul despre Mareşalul Antonescu. În 3 volume. Bucureşti,

Editura Păunescu, 1991, 1310 pag.

37. Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării. Rezoluţii ale Conducătorului Statului

(septembrie 1940 – august 1944). Bucureşti, Românul, 1992, 287 pag.

38. Martiriul evreilor din România. 1940-1944. Documente şi mărturii. Bucureşti, Hasefer,

1991, 384 pag.

39. Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966). //

Tratate Internaţionale. Chişinău, 1998

40. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966). Vol. I. // Tratate

Internaţionale. Chişinău, 1998.

41. Procesul lui Ion Antonescu. Buc., „Eminescu”, 1995, 480 pag.

42. Regele Carol al II-lea al României. Însemnări zilnice. 1937-1951. Buc., 1995.

43. SIMA, H. Era Libertăţii. Statul Naţional Legionar. Vol. II. Madrid, 1986.

44. STERE, C. Documentări politice. Chişinău, Museum, 2002, 638 pag.

45. TATARESCU, Gh. Mărturii pentru istorie. Buc., 1996.

46. Trei ani de guvernare, 6 septembrie 1940 – 6 septembrie 1943, Bucureşti, 1944.

47. В огне Катастрофы (ШОА). Документы и материалы по истории евреев Украины

в период нацистской оккупации (1941-1944). Кирьят-Хаим, Бейт Лохамей ха-

геттаот, 1998, 283 стр.

48. Вестник. Выпуск I. Люди остаются людьми. Свидетельства очевидцев.

Черновцы, Буковина, 1991, 112 стр.

49. Вестник. Выпуск II. Люди остаются людьми. Свидетельства очевидцев.

Черновцы, Прут, 1992, 112 стр.

50. Вестник. Выпуск IV. Люди остаются людьми. Свидетельства узников

фашистских лагерей-гетто. Черновцы, Украина, 1995, 144 стр.

51. Вестник. Выпуск V. Люди остаются людьми. Свидетельства узников

фашистских лагерей-гетто. Черновцы, Украина, 1996, 128 стр.

52. Декларация Стокгольмского международного форума по Холокосту. Январь

2000 г. // Магдер Т. Холокост. В помощь преподавателям истории. Chişinău,

„Pontos”, 2003, стр. 4-5.

53. Документы внешней политики СССР. т. I, Москва, 1957.

160

54. Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза 1941-1945

гг. Сборник документов и материалов. Т. I. Кишинев, 1976.

55. Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза 1941-1945

гг. Сборник документов и материалов. Т. II. Кишинев, 1976.

56. Нюрнбергский процесс над главными немецкими военными преступниками.

Сборник материалов. Т. II. М., 1958.

57. Одесса в Великой Отечественной войне Советского Союза. Сборник документов

и материалов. Т. III. Одесса, Одесское областное издательство, 1951, 238 стр.

58. Они защищали и освобождали Молдову. Пермь, «Звезда», 2001, 560 стр.

59. Открытое письмо Ассоциации евреев Молдовы – бывших узников фашистских

гетто и концлагерей, Одесской региональной Ассоциации евреев – бывших

узников фашистских гетто и концлагерей Президенту Румынии, Иону Илиеску. //

Время, 5 марта 2004; Еврейское местечко, №8 (29) 2004 г.

60. Последние свидетели. М., Фонд «Ковчег», 2002, 400 стр.

61. Сборник законов CССР и yказов Президиума Верховного Совета СССР. 1938 –

1958. Москва, 1959.

62. Сушон Л. Транснистрия: евреи в аду. Одесса, РИО АО кинокомпания «Юг»,

1998, 432 стр.

63. Удлер Р. Годы бедствий. Воспоминания узника гетто. Pittsburg – Chişinău,

«Центральная типография», 2003, 328 стр.

64. Шафран А. Сопротивление нацистскому урагану. 1940-1944. Мемуары. Одесса,

Студия «Негоциант», 2003, 136 стр.

Materiale de arhivă 65. Arhiva Naţională a Republicii Moldova (A.N.R.M.). Fondul 727 Sfatul Ţării;

Fondul 297 Помощник начальника Бессарабского губернского жандармского

управления в Кишиневском, Измаильском, Аккерманском уездах; Fondul 230

Сьезд депутатов духовенства Кишиневской епархии. Fondul 615 Tribunalele

judeţene ale superiorilor de zemstvă; Fondul 642 Directoratul General de Interne din

Basarabia a Ministerului de Interne din România, or. Chişinău; Fondul 742

Бессарабский Директорат Внутренних дел;

161

66. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova. Fondul 3, inv. 1, d. 275,

303, 427; Fondul 49, inv. 1, doc. 87, 512, 635, 916, 3264, 4462; Fondul 51, inventar

68, dosar 43, 44, 45, inv. 71, d.129, 130, 142, 144, 148, 170, 175, 209, 210, 393, 399,

400, 524, 532, 562, 835, 836, 842, 845, 846, 850, 851; inv. 73, d. 98, 100, 124, 129,

142, 144, 158, 188, 209; inv. 74, d. 5, 67, 74, 79, 89, 90, 91, 94, 96, 104, 109, 110,

111; Fondul 60, inv.1, doc. 122, 332.

67. Arhiva Comisiei de Lichidare a Sfatului Ţării (A.C.L.S.Ţ) Procesele-verbale ale

SfatuluiŢării, dosarul 3, vol.I, partea I; Extras din procesul-verbal al şedinţelor

Primului Congres Militar Moldovenesc din 20 octombrie 1917;

68. Arhiva Centrală de Stat a Federaţiei Ruse. Fondul 3316, inv. 5, d.95, f.14, 15; inv. 21,

d. 810, f.40, f. 131 verso;

69. Arhiva Centrală de Stat a Ucrainei. Fondul 1, inv.4, d.1196, f.8,9,11, 12-15; inv.5,

d.384, f. 49; inv.8, d.373, f.363; inv.9, d. 190, f.67.

70. Arhiva M.A.E. al României, Fondul 71, Franţa, vol. 63, 1920-1926, f.87; Fondul 71,

U.R.S.S., anii 1921-1933, vol.134;

71. Arhivele Statului Bucureşti Fond Casa Regală, dosar 31/1925, f.288; dosar 20/1926,

f.2; dosar 127/1932; dosar 133/1932, f.2-3; dosar 158/1932, f2; dosar 112/1933, f.1-2;

dosar 80/1934, f.34; dosar 7/1936, f. 7-9;

72. Arhivele Statului Bucureşti, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 126/1920,

f. 178-179; 186; dosar 7/1924, f.17;

Literatura ştiinţifică

73. ADAUGE, M, DANU, E, POPOVSCHI, V. Mişcarea naţională din Basarabia. Cronica

evenimentelor din anii 1917-1918. Chişinău, Civitas 1998, 103 pag.

74. ADAUGE, M., Furtună Al. Basarabia şi basarabenii. Chişinău, Tipografia Centrală,

1991, 352 pag.

75. ANCEL, Jean. Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. 1933-1944.

Bucureşti, 2001.

76. ANDREESCU, G., STAN, V., WEBER, R. Raporturile României cu Republica

Moldova. // Revista “22”, Bucureşti, ianuarie 1994, pag. III-X.

162

77. ANDRONACHI, Gh. Albumul Basarabiei.

78. ARMBRUSTER, A. Terminologia politico-geografică a ţărilor române în epoca

constituirilor statale. // Constituirea statelor feudale româneşti. Bucureşti, 1980,

251-259 pag.

79. ASAVOAAIE, C., JOSANU, V. Impostură şi interes politic în „Istoria Moldovei”.

Iaşi, Alfa, 2007, 273 pag.

80. AVERESCU, Al. Notiţe zilnice din război (1916-1918). Bucureşti.

81. BARBUL, Gh. Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei. Iaşi, Institutul European,

1992.

82. BĂRBULESCU, M. DELETANT, D. HITCHINS, K., PAPACOSTEA, Ş., TODOR,

P. Istoria României. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, 617 pag.

83. BENIUC, V. Instituţionalizarea puterii politice totalitare în Moldova postbelică.

Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1998, 270 pag.

84. BEŞLEAGĂ, V. Moldovenii transnistreni. // Moldova Suverană, 12.08.1990.

85. BLĂNARU-FLAMURĂ, V. Generalul Antonescu în cămaşa verde legionară.

Bucureşti, Sepco S.R.L./Fundaţia Culturală Buna Vestire, 1995-1998.

86. BOGA, L. Politica moldovenilor înainte de pacea de la Bucureşti. Chişinău,

Universitas, 1993, pag.191-222; p. 195, 196.

87. BOIA, L. Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti, 1997.

88. BOLDUR, Al. Istoria Basarabiei. Bucureşti. Editura Victor Frunză, 1992, 542 pag.

89. BOTORAN, C. 1940-1944. Holocaustul evreilor din România?! // Revista de Istorie

Militară, Bucureşti, vol. IV (10), nr. 20-22, 1991.

90. BRĂDESCU, F. Mişcarea legionară în studii şi articole. Bucureşti, Majadahonda,

1997.

91. BRĂDESCU, F. Scurtă analiză spectrală a Mişcării legionare. Bucureşti,

Majadahonda, 1996.

92. BRUHIS, M. Rusia, România şi Basarabia. 1812. 1918. 1924. 1940. Chişinău,

Universitas, 1992, 362 pag.

93. BURIAN, Al. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003,

456 pag.

94. BUZATU, Gh. Aşa a început holocaustul împotriva poporului român. Bucureşti,

Majadahonda, 1995, 58 pag.

163

95. BUZATU, Gh. Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial. Volumul I.

Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, 390 pag.

96. BUZATU, Gh. Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial. Volumul II.

Bucureşti, Editura enciclopedică, 1995, 478 pag.

97. BUZATU, Gh. România cu şi fără Antonescu. Iaşi, „Moldova”, 1991, 390 pag.

98. BUZATU, Gh. România şi războiul mondial din 1939-1945. Iaşi, Centrul de istorie şi

civilizaţie europeană, 1995, 476 pag.

99. BUZATU, Gh., CIUCANU, C., SANDACHE, C. Radiografia dreptei româneşti (1927-

1941). Buc., 1996.

100. CALIN, Iv. Să salvăm casa noastră comună – Republica Moldova. Chişinău,

Tipografia Academiei de Ştiinţe 2000, 52 pag.

101. CALIN, Iv. Cu privire la programul complex de stat pentru asigurarea funcţionării

limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, Raport. Chişinău, 1989.

102. Calvarul... Chişinău, „Alianţa antifascistă democratică din RM”, 1998, 36 pag.

103. CANTEMIR, D. Descrierea Moldovei. Bucureşti, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, 1973, 456 pag.

104. CANTEMIR, D., Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor. Bucureşti, 1901, 891

pag.

105. CARP, M., Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944. Vol. I.

Legionarii şi Rebeliunea. Bucureşti, Diogene, 1996, 542 pag.

106. CARP, M., Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944. Vol. III.

Transnistria. Bucureşti, Diogene, 1996, 526 pag.

107. CARP, M. Holocaust in Rumania. 1940-1944. Budapest, Edited by F.B. Matyas, 1994,

350 pag.

108. CAŞU, I. „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1998). Chişinău, Cartdidact,

2000, 213 pag.

109. CAZACU, P., Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918. Chişinău, Ştiinţa, 1992, 444

pag.

110. CHIRNOAGĂ, P. Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei

Sovietice. 22 iunie 1941 – 23 august 1944. Iaşi, FIDES, 1998, 464 pag.

111. CIOBANU, Şt. Unirea Basarabiei. Studiu şi documente. Chişinău, Universitas, 1993,

336 pag.

164

112. CIOBANU, Şt. Cultura românească în Basarabia. Cultura românească în Basarabia

sub stăpînirea rusă. Chişinău, Editura Gheorghe Asachi, 1992, 269 pag.

113. COJOCARU, Gh., Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923). Bucureşti,

SEMNE, 1997, 270 pag.

114. CONSTANTIN, I., Basarabia sub ocupaţie sovietică, de la Stalin la Gorbaciov.

Bucureşti, Fiat-Lux, 1994.

115. CONSTANTIN, I., România, marile puteri şi problema Basarabiei.. Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 1995.

116. CONSTANTINIU, Fl. O istorie sinceră a poporului român. Bucureşti, Univers

enciclopedic, 1997, 592 pag.

117. CONSTANTINIU, Fl., DUŢU, A., RETEGAN, M. România în război, 1941-1945. Un

destin în istorie. Bucureşti, Editura Militară, 1995.

118. CONSTANTINIU, Fl. SCHIPOR, I. Trecerea Nistrului (1941). O decizie

controversată. Bucureşti, Albatros, 1995, 194 pag.

119. CORBU, H. Deschideri către valori. Studii, eseuri, atitudini. Chişinău, Cartea

Moldovei, 2003, 456 pag.

120. COSTACHI, Gh., GUCEAC, I. Fenomenul constituţionalismului în evoluţia

Republicii Moldova spre statul de drept. Chişinău, Tipografia Centrală, 2003, 344 pag.

121. COSTIN, M. De neamul Moldovenilor. Viaţa lumii. Chişinău, Litera, 1998, 294 pag.

122. DAN, Ioan. Procesul Mareşalului Antonescu. Bucureşti, Timpus, 1993.

123. DIACON, V. Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale

Parlamentului României. Iaşi, Unirea, 1992, 252 pag.

124. DOBRINESCU, V.-Fl. Constantin I. Basarabia în anii celui de-al doilea război

mondial (1939-1947). Iaşi, Institutul european, 1995, 374 pag.

125. DOBRINESCU, V. FL., Bătălia pentru Basarabia. Iaşi, Junimea, 1991, 288 pag.

126. Domnii Ţării Moldovei. Chişinău, Civitas 2005, 319 pag.

127. DRAGNEV, D., VARTA, I. Istoria românilor. Epoca modernă. Chişinău, CIVITAS,

2002, 272 pag.

128. DUCA, I. Gh. Amintiri politice, vol. III. Războiul. Pt. II. Munchen, 1982.

129. DUICU, S. Ion Antonescu şi „Garda de Fier”. Vol. I. Târgu-Mureş, „Rom-Edition”,

1991, 174 .

165

130. DUŢU, A., RETEGAN, M. România în război. 1421 zile de încleştare. Bucureşti,

Globus, 1992, 248 pag.

131. ENCIU, N. Istoria românilor. Epoca contemporană. Manual pentru clasa a XII-a de

liceu. Chişinău, „Civitas”, 2002, 184 pag.

132. Evreii din România în Războiul de reîntregire a ţării. 1916-1919. Bucureşti, „Hasefer”,

1996, 332 pag.

133. FĂTU, M. Consens pentru salvarea naţională (septembrie 1940 – august 1944).

Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 1996, 386 pag.

134. FĂTU, M. Contribuţii la studierea regimului politic din România (septembrie 1940 –

august 1944). Bucureşti, Editura politică, 1984, 368 pag.

135. GHEORGHE, I. Un dictator nefericit. Bucureşti, Machiavelli, 1996, 376 pag.

136. GHIBU, O. Cum s-a făcut unirea cu Basarabia. Sibiu, 1925.

137. GHIBU, O. Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Adunarea naţională ţinută la 17

decembrie 1917. Chişinău, 1918, 16 pag.

138. GIORGIO DEL VECCHIO. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti, 1998, 217 pag.

139. GIURESCU, C.C. Istoria Românilor. Bucureşti, All Internaţional, 2000, vol.I – 456

pag., vol.II – 536 pag., vol. III – 792 pag.

140. GOMA, P. Săptămâna Roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii.

Chişinău, Museum, 2003, 92 pag.

141. GRAMA, D. Evoluţia statutului juridic al Basarabiei în anii 1812-1918. Revista de

istorie a Moldovei, nr.2, 1994.

142. GRAMA, D. Lupta românilor de la răsărit de Prut pentru apărarea legilor Ţării

Moldovei în primele decenii ale secolului al XIX-lea.//Destin românesc, 1994, nr. 1.

143. GRECUL, A. Înflorirea naţiei socialiste moldoveneşti. Chişinău, Cartea

Moldovenească, 1978, 350 pag.

144. GUCEAC, I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. Chişinău, 2000.

145. HAREA, V. Românii de peste Nistru. Iaşi, s.a. 12 pag.

146. HILLGRUBER, A. Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-

române (1938-1944). Bucureşti, Humanitas, 1994.

147. HINSLEY, F. Suveranitate. Chişinău, Ştiinţa, 1998, 202 pag.

148. HITCHINS, K. România. 1866-1947. Bucureşti, Humanitas, 1998, 573 pag.

149. HÎNCU, I. Cine sînt strămoşii moldovenilor? Chişinău, Ştiinţa, 1990, 37 pag.

166

150. HOBSBAWM, E. J. Naţiuni şi naţionalism. Chişinău, Arc, 1997, 205 pag.

151. INCULEŢ, I. O revoluţie trăită. Chişinău, 1994.

152. IORGA, N. Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917-martie 1920). Vol. I. Bucureşti.

153. IORGA, N. Neamul românesc în Basarabia. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale

Române, 1997, 316 pag.

154. Istoria militară a poporului român. Vol. VI. Bucureşti, Editura militară, 1989, 784 pag.

155. Istoria R.S.S.M. Vol. II. Chişinău, Cartea moldovenească, 1970, 876 pag.

156. Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre. Chişinău,

Elan-Poligraf, 2004, 420 pag.

157. Istoria României în date. Chişinău, Crai Nou, 1992, 444 pag.

158. Istoria României Compendiu. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1969,

728 pag.

159. Istoria românilor. Epoca contemporană. Chişinău-Galaţi, Porto-Franco, 1992, 160 pag.

160. IVANOV, V. RSS Moldovenească – stat suveran în componenţa Uniunii RSS.

Chişinău, Cartea Moldovenească, 1983, 200 pag.

161. KING, Ch. Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002,

302 pag.

162. KIRIŢESCU, C. I. România în al doilea război mondial. Volumul I. Bucureşti, Univers

enciclopedic, 1996, 358 pag.

163. LANGER, R. Seirure of Territory. Princeton, 1947.

164. LEBEDEV, N. I. „Garda de fier”, Carol al II-lea şi Hitler. Chişinău, Cartea

moldovenească, 1970, 344 pag.

165. LEBEDEV, N. I. Falimentul fascismului în România. Chişinău, Ştiinţa, 1981, 662 pag.

166. LECCA, Radu. Eu i-am salvat pe evreii din România. Buc., Roza Vânturilor, 1994.

167. LECOMTE, Jean-Michel. Enseigner L’Holocauste au 21-e siecle. Strasburg, 2003.

168. LENIN, V. I. Opere complete. vol. 25, 31, 38, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1973.

169. LENIN, Vladimir. Note critice cu privire la problema naţională. Opere alese, Chişinău,

Картя молдовенеаскэ, 1990, 787 pag.

170. LEVIT, I. Republica Moldovenească. An de răspîntie: de la proclamarea Republicii

Moldoveneşti pînă la desfiinţarea autonomiei Basarabiei. Noiembrie 1917 – noiembrie

1918. Chişinău, Universul, 2003, 400 pag.

171. LIVEANU, V. 1918. Din istoria luptelor revoluţionare din România Bucureşti, 1960.

167

172. LIVEANU, V. Caracterul antisovietic şi antipopular al Tratatului de la Buftea (5

martie 1918). // Studii şi materiale de istorie contemporană, 1956, vol. I, p.5-65.

173. LIVEZEANU, I. Cultură şi naţionalism în România Mare. 1918-1930. Bucureşti,

Humanitas,1998, 392 pag.

174. LUCINSCHI, P. Moldova şi moldovenii. Chişinău, Cartea Moldovei, 2007, 332 pag.

175. LUPAN, N. Mareşalul Ion Antonescu, soldat martir, Bucureşti, 1991.

176. LUPAŞ, I. Istoria unirii românilor. Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală „Principele

Carol”, 1937, 407 pag.

177. MACHIAVELLI, N. Principele. Bucureşti, 1960, 893 pag.

178. MALAPARTE, C. Caput. Chişinău, Literatura artistică, 1986, 272 pag.

179. MANUILĂ, S., FILDERMAN, W. Populaţia evreiască din România în timpul celui

de-al doilea război mondial. Iaşi, Fundaţia Culturală Română, 1994, 61 pag.

180. MARGHILOMAN, A. Note politice. 1897-1924. Vol. IV 1917-1918. Bucureşti, 1927.

181. MARGHILOMAN, Al. Note politice, vol. II, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994,

306 pag.

182. MARIN, V. Fascismul. Bucureşti, Majadahonda, 1997.

183. MAXWEL, W. Bessarabia //Soviet Russia Today. Vol. 9, nr. 4, 1940.

184. MĂTRESCU, Fl. Holocaustul roşu. Bucureşti, 1998.

185. MEURS, Vilhelmus. Chestiunea Basarabiei în „istoriografia comunistă”, Chişinău,

ARC, 1996. 536 pag.

186. MEZINCESCU, E. Mareşalul Antonescu şi catastrofa României. Buc., „Artemis”,

1993, 176 pag.

187. MIHAIL, P., MIHAIL, Z. Acte în limba română tipărite în Basarabia. I. (1812-1830).

Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, 411 pag.

188. MIHĂESCU-GRUIU, С. Moldova 1359-1859. Spicuiri din istoria statului de sine

stătător. Bucureşti, Semne, 1998, 338 pag.

189. MONTESQUIEU, Charles. Despre spiritul legilor. Bucureşti, 1964, 124 pag.

190. MORARU, A. Istoria Românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993). Chişinău,

Universul, 1995, 560 pag.

191. MORARU, An. Pan Halippa. Testament pentru urmaşi. Chişinău, Hyperion, 1991, 175

pag.

192. MUŞAT, M., ARDELEANU, I. România după Marea Unire. Buc., 1986.

168

193. MUTTI, C. Mircea Eliade şi Garda de Fier. Sibiu, Puncte cardinale, 1995.

194. MUTTI, C. Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, Bucureşti,

Anastasia, 1997.

195. NAZARIA, S. Holocaust: file din istorie (pe teritoriul Moldovei şi în regiunile

limitrofe ale Ucrainei). Chişinău, 2005, 296 pag.

196. NEDELCU, F. De la restauraţie la dictatura regală. Din viaţa politică a României.

1930-1938. Cluj-Napoca, 1981.

197. NEGRU, Gh.. Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia. Chişinău, Prut

Internaţional, 2000, 200 pag.

198. NICHOLAS, M., NAGY-TALAVERA. O istorie a fascismului în Ungaria şi România.

Buc., 1996.

199. NICOLENCO, V. Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940). Chişinău, Civitas, 1999,

112 pag.

200. NIGULESCU, P. Principiile fundamentale ale Constituţiei din 27 februarie 1938. Buc.,

1938.

201. NISTOR, I. S. Românii în al doilea război mondial. Clarificări în lumina adevărului

istoric. Cluj-Napoca, Mesagerul, 1996, 268 pag.

202. NOUZILLE, J. Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene. Chişinău, Prut

Internaţional, 2005, 368 pag.

203. OPREA, I. Conferinţa româno-sovietică de la Viena (1924). // Cugetul, 1992, Nr. 2.

204. ORNEA, Z. Anii treizeci. Extrema dreaptă românească. Buc., Editura Fundaţiei

Culturale Române, 1996, 469 pag.

205. ORNEA, Z. Viaţa lui Constantin Stere vol. II. Bucureşti, Cartea Românească, 1991,

634 pag.

206. Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia. Chişinău, Universitas,

1991, 119 pag.

207. PELIN, M. Legendă şi adevăr. Buc., Edart, 1994, 128 pag.

208. PELIVAN, I. Amintiri.//Patrimoniu, 1992, nr. 2.

209. PETCULESCU, C. Mişcarea legionară. Mit şi realitate. Buc., 1997.

210. PETRENCU, A. Basarabia în al doilea război mondial. 1940-1944. Chişinău, Lyceum,

1997, 346 pag.

169

211. PETRENCU, A. România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial.

Chişinău, Epigraf, 1999, 176 pag.

212. PLATON, M., ROŞCA S., ROMAN A., POPESCU T. Istoria administraţiei publice în

Moldova. Chişinău, 1999, 471 pag.

213. POP, A. Sub povara graniţei imperiale. Românii de dincolo de Prut de la ultimatumul

anexării la proclamarea independenţei de stat. Bucureşti, Recif, 1993.

214. POP, Gr. Garda, Căpitanul şi arhanghelul din cer. Bucureşti, Eurasia, 1995-1997.

215. POPOVSCHI, V. Reflecţii asupra unui proiet de Constituţie a Republicii Democratice

Moldoveneşti. // Revista de istorie a Moldovei. 1993, nr. 2.

216. POŞTARENCU, D. O istorie a Basarabiei în date şi documente. 1812-1940. Chişinău,

Cartier, 1998, 219 pag.

217. Proiectul de Constituţie a Basarabiei autonome. // Patrimoniu, 1992, nr. 2.

218. QUINLAN, P. Ciocnire deasupra României. Politica anglo-americană faţă de

România. 1938-1947. Iaşi, Centrul de Studii Româneşti, 1995.

219. REPIDA, A. Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1977,

320 pag.

220. REPIDA, L. A aprecia adevărul istoric şi onestitatea savantului, în: Conferinţa

Ştiinţifică consacrată aniversării de 80 de ani de la naşterea savantului şi omului de stat

Repida Lucheria Evstafie (2000, Chişinău), Materialele. Chişinău, 2003.

221. Republica Moldova: istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale. Vol.I.

(Cernencu M., Rusnac Gh., Galben A., Solomon C.) Chişinău, USM, 2000, 544 p.;

222. Republica Moldova: istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale. Vol.II.

(Cernencu M., Rusnac Gh., Galben A., Solomon C.). Chişinău, USM, 2000, 460 p.;

223. ROGGER, H., WEBER, E. Dreapta europeană. Profil istoric. Buc., 1995.

224. РОМАН, А. Участие трудящихся Молдавской АССР в деятельности советов

(1924-1940). Кишинев, Ştiinţa, 1981, 176 pag.

225. ROMAN, Al. Evoluţia Universală a sistemelor de administrare publică. Chişinău 1998,

300 pag.

226. România în anii celui de-al doilea război mondial. Volumul I. Bucureşti, Editura

militară, 1989, 664 pag.

227. România în cel de-al doilea război mondial. Iaşi, 1996.

228. Românii la 1859, vol. II. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, 450 pag.

170

229. ROTARU, Fl. Basarabia noastră. Bucureşti, Semne, 1996.

230. ROTARU, Fl. Românitatea transnistreană. Bucureşti, Semne, 1996.

231. ROTARU, Fl. Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Bucureşti, Semne, 1996.

232. ROTARU, J., BURCIN, O., ZODIAN, V. Mareşalul Ion Antonescu: am făcut

„războiul sfânt” împotriva bolşevismului. Campania anului 1941. Oradea, Cogito,

1994, 208 pag.

233. ROUSSEAU, J. J. Contractul social. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, 292 pag.

234. ROZEN, Marcu. 60 de ani de la deportarea evreilor din România în Transnistria. Buc.,

2001.

235. RUS, I. Românii şi minoritarii în Basarabia interbelică. // Revista de istorie a

Moldovei. Chişinău, 1994, nr. 1 (17).

236. RUSNAC, Gh. COZMA, V. în: Conferinţa Ştiinţifică consacrată aniversării de 80 de

ani de la naşterea savantului şi omului de stat Repida Lucheria Evstafie (2000,

Chişinău), Materialele. Chişinău, 2003.

237. SADOVEANU, M. Drumuri basarabene. Bucureşti-Chişinău, Ştiinţa, 1992, 94 pag.

238. SAVU, Al. Gh. Sistemul partidelor politice din România. 1919-1940. Buc., 1976.

239. SCURTU, I. Din viaţa politică a României. (1926-1947). Bucureşti, Editura ştiinţifică

şi enciclopedică, 1983, 552 pag.

240. SCURTU, I. Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la

democraţie la dictatură. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, R.A., 1996.

241. SCURTU, I. Iuliu Maniu. Activitatea politică. Bucureşti, Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, 1995, 300 pag.

242. SCURTU, I. Viaţa politică din România. 1918-1944. Buc., 1982.

243. SCURTU, I., BULEI, I. Democraţia la români. 1866-1938. Buc., 1990.

244. SCURTU, I., BUZATU, Gh. Istoria românilor în secolul XX (1918-1948). Bucureşti,

Paideia, 1999, 712 pag.

245. SCURTU, I., HLIHOR C. Complot împotriva României. 1939-1947. Bucureşti,

Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1994.

246. SCURTU, I., TRONCOTĂ, C., TAMPA, N., ZAMFIRESCU, D., BUCUR, I.

Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie. 1919-1927. Buc.,

1996.

171

247. SIMION, A. Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944,

Cluj-Napoca, 1979.

248. SMOCHINĂ, A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile

regimului totalitar. Chişinău, Prag-3, 2001, 192 pag.

249. SNEGUR, M. Labirintul destinului. Chişinău, 2007.

250. SPINEI, V. Moldova în secolul XI-XIV. Chişinău, Universitas, 1992, 492 pag.

251. STATI, V. Istoria Moldovei. Chişinău, Vivar – Editor, 2002, 462 pag.

252. STATI, V. Istoria Moldovei în date. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1998,

488 pag.

253. STATI, V. Ştefan cel Mare – voievodul Moldovaniei. Chişinău, Tipografia Centrală,

2004, 94 pag.

254. Statul naţional şi societatea polietnică Moldova în anii 90, Chişinău, Rotaprint, 1997,

254 pag.

255. STĂVILĂ V. De la Basarabia Românească la Basarabia sovietică. 1939-1945.

Chişinău, Tipografia Centrală, 2000, 151 pag.

256. STEPANIUC, V. Revoluţia din Octombrie şi statalitatea moldovenească. //

Comunistul, 5.11.2004.

257. STEPANIUC, V. Statalitatea poporului moldovenesc: Aspecte istorice, politico-

juridice. Chişinău, Tipografia Centrală, 2005, 520 pag.

258. STOENESCU, A. M. Armata, mareşalul şi evreii. Bucureşti, RAO International

Publishing Company, 1998, 512 pag.

259. STRATIEVSKII, C. Componenţa naţională a RASSM. // Tribuna, Nr. 23, 1988.

260. SUGA, A. Die volkerechtliche lage Bessarabiens in der geschtlichen Entwicklung des

Landes. Bonn, 1958.

261. ŞAFRAN, A. Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România. 1939-

1947. Memorii. Buc., 1996.

262. TONTSCH, G. Fiul rătăcitor: Moldova şi România. // Statul naţional şi societatea

polietnică: Moldova în anii ’90. Chişinău, Rotaprint, 1997, pag. 178-190.

263. TOTOK, W. Discursul revizionist // Sfera, 1998, nr. 1.

264. TREPTOW, K.W., BUZATU, Gh. „Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (mai

1938). Iaşi, „Dosoftei”, 1994, 316 pag.

172

265. ŢÂCU, O. Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică.

(1919-1939). Chişinău, Prut Internaţional, 2004, 296 pag.

266. ŢURCANU, I. Basarabia din nou în faţa opţiunii istorice. Chişinău, Universitas, 1994.

267. ŢURCANU, I. Istoria relaţiilor internaţionale. Chişinău, 2005.

268. ŢURCANU, I. Istoricitatea istoriografiei. Observaţii asupra scrisului istoric

basarabean. Chişinău, Editura Arc, 2003, 262 pag.

269. ŢURCANU, I. Republica Moldova independentă. Chişinău, Ştiinţa, 2001, 206 pag.

270. ŢURCANU, I. Un proiect de Constituţie a Basarabiei autonome. // Sfatul Ţării,

10.07.1992.

271. ŢURCANU, I. Unirea Basarabiei cu România 1918. Chişinău, Tipografia Centrală,

1998. 396 pag.

272. ULAM ADAM, B. Expansion and Coexistense. The History of Soviet Foreign Policy.

1917-1918. New-York-Washington, 1968.

273. URECHE, GR., COSTIN, M., NECULCE, I. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău,

Hyperion, 1990, 436 pag.

274. VARTA, I. Istoria Românilor. Manual clasa a XI-a. Chişinău, Civitas, 2002, 200 pag.

275. VARTA, V. Problemele limbii române şi cea a autonomiei în ziarul “Basarabia”. //

Destin românesc, 1996, Nr. 1.

276. VASILOS, V. Istoria românilor. Chişinău, Civitas, 2003, 448 pag.

277. VEIGA, F. Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului. Bucureşti,

Humanitas, 1993.

278. VERENCA, O. Administraţia civilă română în Transnistria 1941-1944. Bucureşti,

Vremea, 2000, 400 pag.

279. Viaţa şi moartea lui Ion Antonescu. Bucureşti, Tess-Expres, 1996, 224 pag.

280. VILLIERS DE MICHEL. Dicţionnaire de droit constitionnel. Paris, Armand Colin

1999, 252 pag.

281. VINOGRADOV, V. Cum s-a comportat Antanta cu Moldova. Problema Basarabiei şi

Conferinţa de pace de la Paris // Glasul Moldovei, 13.05.1996.

282. VIZER, B. Istoria contemporană a românilor. Chişinău, Ştiinţa, 1997, 168 pag.

283. VOLOVICI, L. Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele

antisemitismului intelectual în România anilor ’30. Bucureşti, Humanitas, 1995.

173

284. WATTS, L. L. O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă.

1918-1941. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, 438 pag.

285. WEBER, E. Dreapta românească. Cluj-Napoca, 1995.

286. WOLF, R. L. Balcans in our time. Cambridge, Massachusets, 1956, 218 pag.

287. ZAHARIA, Gh., FĂTU, M. România în regimurile fasciste şi totalitare din Europa.

Bucureşti, 1980.

288. ZAMFIRESCU, D. Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate. Bucureşti,

Editura Enciclopedică, 1997.

289. ZAMFIRESCU, D. Regele şi Mareşalul. Bucureşti, Roza Vânturilor, 1994.

290. АЛЬТМАН И. А., ГЕРБЕР А. Е., ПОЛТОРАК Д. И. История Холокоста на

территории СССР. М., 2001.

291. АНДРОНИК, Н., ИВАНОВ, В., ТАТАР, Г. Государственный суверенитет

Республики Молдова. Кишинев, Издательский Центр ULIM, 448 стр.

292. АФТЕНЮК, С., ЕЛИН, Д., КОРЕНЕВ, А., ЛЕВИТ, И. Молдавская ССР в

Великой Отечественной войне Советского Союза 1941-1945 гг. Кишинев, 1970.

293. БЕЗЫМЕНСКИЙ, Л. А. Разгаданные тайны Третьего рейха: 1933-1941. М., 1981.

294. БОДЮЛ, И. Воспоминания. Книга первая. Тирасполь, Tipar, 1999, 490 pag.

295. БОЛДУР, Ал. Национальное самоопределение и Бессарабия. // Свободная

Бессарабия. 10.12.1917.

296. Борьба трудящихся Молдавии против интервентов и внутренней

контрреволюции (1917-1920гг.). Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1967, 663 стр.

297. БОФФА, Дж. История Советского Союза. М., Международные отношения, 1990.

298. Вехи молдавской государственности.Кишинев, Tipografia AŞM, 2000, 327 pag.

299. ГАЛБЕН, А. Из истории феодального права Молдовы XVIII-XIX в., Кишинев,

1998.

300. ГРОСУЛ, В. Молдавская государственность: традиции и современность. //

Мысль, 1999, № 3.

301. ГРОСУЛ, Я. Автономия Бессарабии в составе России.1812-1828. Кишинев, 1982

302. ДРЭГИЧЬ, Манолаки. История Молдовей пе тимп де 500 ань. Томул I. Iaşi, 1857.

222 pag., томул II, Iaşi, 1857, 255 pag.

303. ДРЭГИЧЬ, Манолаки. История Молдовей пе тимп де 500 ань. Яший, томул II,

1857.

174

304. ЕЛИН Д. Д. Партизаны Молдавии. Кишинев, «Картя Молдовеняскэ», 1974, 224

стр.

305. ЗАХАРОВ В., КУЛИШОВ В. В преддверии катастрофы. Германия 1933-1939

годы. М., Фонд «Ковчег», 2003, 432 стр.

306. ИВАНОВ, В. Конституционное право Республики Молдова. Кишинев,

Издательский Центр УЛИМ, 2000, 351 стр.

307. История второй мировой войны. 1939-1945. Т. I. М., «Воениздат», 1973, 368 стр.

308. История второй мировой войны. 1939-1945. Т. IV. М., «Воениздат», 1975, 536

стр.

309. История Румынии. 1918-1970. М., Наука, 1971, 744 стр.

310. История фашизма в Западной Европе. М., «Наука», 1978, 617 стр.

311. КАРАМЗИН, Н. История Государства Российского, том I-IV, Москва, 1989-1993.

312. КАРАМЗИН, Н. М. История Государства Российского. Санкт-Петерсбург, 1842.

313. Кишинев. Энциклопедия. Кишинев, Главная редакция Молдавской Советской

Энциклопедии, 1984, 576 стр.

314. КОГАН А. Красная пена. Бессарабский геноцид. Кишинёв, „Tipografia A.Ş.M.”,

2001, 96 стр.

315. КОПАНСКИЙ Я. М., Левит И.Э. Советско-румынские отношения (1929-1934).

М., Наука, 1971, 188 стр.

316. Культура Молдавии за годы Советской власти. Сборник документов в 4-х томах.

Том I, часть первая. Кишинев, Штиица, 1975, 474 стр; часть вторая, Кишинев,

Штиица, 1976, 507 стр.

317. ЛАЗАРЕВ, А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос.

Кишинёв, Картя молдовенеаскэ, 1974, 909 стр.

318. ЛЕБЕДЕВ, Н. И. История Румынии. 1918-1970. М., Наука, 1971.

319. ЛЕБЕДЕВ, Н. И. Румыния в годы второй мировой войны. М., ИМО, 1961.

320. ЛЕВИТ, И. Холокост в Бесарабии в кривом зеркале господина Петренку.

Кишинёв, Антифашистский демократический альянс РМ, 1999.

321. ЛЕВИТ, И. Э. Крах политики агрессии диктатуры Антонеску (19. XI. 42 – 23.

VIII. 44). Кишинёв, Штиинца, 1983, 376 стр.

322. ЛЕВИТ, И. Э. Участие фашистской Румынии в агрессии против СССР. Кишинёв,

Штиинца, 1981, 392 стр.

175

323. ЛЕВИТ, И. Движение за автономию Бессарабии в 1917 г. Образование Сфатул

Цэрий. Прoвозглашение Молдавской Демократической Республики. Кишинев,

Лига, 1997, 312 стр.

324. ЛЕНИН, В. Избранные сочинения. Издательство политической литературы. Т. I,

Москва, 1988.

325. ЛЫЗЛОВ, А. Скифская история. Москва, Наука, 1990, 518 стр.

326. МАРКС, К., ЭНГЕЛЬС, Ф. Сочинения, том.12, издание второе Москва,

Госсударственное издательство политической литературы, 1958, 684 стр.

327. Молдова. Кишинев, Издательский центр ULIM, 2000, 448 стр.

328. МОРАРЬ, А. Heсостоятельность буржуазных концепций о суверенитете

Молдавской ССР. // Факты и домысли. Кишинев, 1972.

329. НАЗАРИЯ, С. История международных отношений и внешней политики

Великих держав в новейшее время. Кишинев, Tipografia Centrală, 2007, 688 стр.

330. Нам не забыть Вас, ребята! Комсомольско-молодёжное подполье в годы Великой

Отечественной войны. М., 1970, стр. 120.

331. Ни давности, ни забвения… 2004, 24 стр.

332. Победа Советской власти в Молдавии. Москва, Наука, 1978, 293 стр.

333. Рассекретить, опубликовать… Одесса, 1989.

334. РЕПИДА, A. Образование Молдавской АССР, Кишинев, 1974.

335. РОМАН, А. Участие трудяшищся Молдавская АССР в деятельности советов

(1924-1940). Кишинев, Ştiinţa, 1981, 176 стр.

336. РОШКОВАНУ, Ю. Д. Евреи Бессарабии в лагерях Транснистрии. // Менора,

1994, №9-10.

337. РУССУ, И. Г. Заметки о смутном времени. Кишинев. 1999, 48 стр.

338. СКВОРЦОВА, А. О проекте Конституции Молдавской Республики. // Вехи

молдавской государственности. Кишинев, 2000, стр. 20-26.

339. Славяно - молдавские летописи XV- XVI вв., Москва, Наука, 1976, 150 pag.

340. СТАДНИЦКИЙ, А. Гавриил Бэнулеску-Бодони. Экзарх Молдо-Влахийский и

митрополит кишиневский. Кишинев, Типография Шлионовича, 1894, 374 стр.

341. СТАРУШЕНКО, Г. Суверенитет: как его защищают. // Народный депутат, 1990,

Nr. 8.

176

342. СТЕПАНЮК, В. Государственность молдавского народа: Исторические,

политические и правовые аспекты. Chişinău, Tipografia Centrală, 2006, 632 стр.

343. СУРИЛОВ, А. История государства и права Молдавской ССР (1917-1959).

Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1963, 335 стр.

344. СУРИЛОВ, А., Стратулат Н. О национально-государственном самоопределение

молдавского народа. Кишинев, Картя Молдовенеаскэ, 1967, 148 стр.

345. ТКАЧ, Е. Антииудаизм, или пещерный мир. Кишинев, 1998.

346. Феномен Приднестровья. Тирасполь, РИОПГУ, 2003, 336 стр.

347. ЦАРАНОВ, В. Вехи молдавскoй государственности. Кишинев, Tipografia

Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2000, 327 стр.

348. ЦАРАНОВ, В. Очерки социально-экономичуского развития Молдовы (1940-1960

гг.). Кишинев, Elan-Poligraf, 2002, 218 стр.

Materiale din presa periodică 349. Basarabia, 5.07.1906.

350. Bucovina, 24.10.1919.

351. Cugetul. Nr. 5-6, 1993.

352. Cuvînt Moldovenesc, 21.05.1917, 18.07.1917.

353. Deşteptarea. 17, 14, 21.08.1937.

354. Foreign Affairs, 1924 june.

355. Moldova Socialistă. 16.03.1989, 11.10.1989.

356. Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.11-12/103 din 30.12.1991.

357. Patrimoniu. 1993. nr. 1.

358. Pămînt şi oameni, nr.12 (59), 12 februarie 1994.

359. Бессарабская жизнь. 23.07.1917.

360. Известия Кишиневского Совета… 5.11.1917, 8(21).12.1917.

361. Свободная Бессарабия, 10.09.1917.

177

REZUMAT

Obiectul de cercetare în prezenta investigaţie este geneza şi evoluţia statalităţii

moldoveneşti contemporane, temă care este reflectată insuficient şi contradictoriu în ştiinţa

istorică din Republica Moldova.

Studierea literaturii ştiinţifice din domeniul istoriei statului şi dreptului, analiza

documentelor istorico-juridice, materialelor de arhivă despre istoria statului în Moldova, a

permis autorului să facă următoarele concluzii:

- Statul moldovenesc medieval, format în anul 1359 în teritoriul istoric al Daciei nord-

estice, numit de D. Cantemir Molis-dava, a avut toate caracteristicile unui stat suveran:

domnie (administraţie), populaţie, teritoriu, hotare, sistem fiscal-vamal, suveranitate.

(Denumirile etnice „moldoveni”, „Moldova” apar încă înainte de secolul XIV).

- Moldova istorică în perioada 1775-1862 s-a aflat în declin, dezmembrare şi dizolvare a

fiinţei sale statale. În anul 1812 Statul Moldova este dezmembrat de Turcia şi Rusia.

Statalitatea Moldovei (istorice) în anul 1862 este anihilată definitiv

- La 2 decembrie 1917, în partea de Est a Moldovei istorice, în Basarabia este proclamată

Republica Democratică Moldovenească, care semnifică renaşterea statalităţii moldoveneşti

sub formă de Republică. Acest stat moldovenesc, fondat la 02.12.1917, avînd toate

atributele unui stat suveran, este Prima Republică Moldovenească din epoca contemporană.

- Parlamentul temporar Sfatul Ţării, aflîndu-se sub ocupaţie militară românească,

depăşindu-şi prerogativele, la 27 martie 1918б hotărăşte unirea Republicii Democratice

Moldoveneşti (Basarabiei) cu România.

- URSS la 2 august 1940 formează pe teritoriul Basarabiei reanexate şi a autonomiei

moldoveneşti din Ucraina statul Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Edificarea

şi evoluţia RSSM în componenţa URSS confirmă existenţa fenomenului statal – cea de-a

Doua Republică Moldovenească.

- În perioada anilor 1940-1991 RSSM, ca parte componentă a URSS, a fost stat cu

suveranitate limitată.

- Proclamarea independenţei, adoptarea Constituţiei şi evoluţia Republicii Moldova

suverane şi independente demonstrează continuitatea poporului moldovenesc şi statalităţii

moldoveneşti, începînd cu anul 1359 şi confirmă edificarea celei de-a Treia Republică

Moldovenească în epoca contemporană.

178

- Republica Moldova, deşi este membru ONU, stat recunoscut de circa 180 de ţări, are

încă o identitate disputată de anumite forţe politice, separatiste şi iredentiste. Reintegrarea

teritorial-politică şi social-psihologică a statului moldovenesc contemporan, a poporului

moldovenesc de pe ambele maluri ale Nistrului, este o sarcină fundamentală a clasei politice

şi societăţii civile din Republica Moldova.

Cuvintele – cheie: stat, naţiune, administraţie de stat, statalitate, conştiinţă naţională,

geneza, constituirea şi evoluţia statalităţii moldoveneşti, Ţara Moldovei, premisele renaşterii

naţionale, mişcare naţională, Republica Democratică (Populară) Moldovenească, dreptul la

autodeterminare naţională, procesul naţional-statal, RSS Moldovenească, suveranitate

limitată, Republica Moldova, stat suveran şi independent, Constituţia – Legea

Fundamentală, consolidarea statalităţii moldoveneşti contemporane.

Р Е З Ю М Е

Настоящая работа посвящена изучению становления и эволюции современной

молдавской государственности, которая не получила еще должного отражения в

исторической науке Молдовы.

Скрупулезный анализ научной литературы, опубликованных историко-правовых

документов, использование разнообразных архивных материалов, многие из которых

впервые введены в научный оборот по данной проблеме позволили автору прийти к

следующим основным выводам:

- Молдавское государство (историческая Молдова), образованное в 1359 году на

территории древней северо-восточной Дакии располагало всеми атрибутами

суверенного государства: Правительством, населением, территорией, границами,

налогово-таможенной системой, суверенитетом. Этнические названия «молдовень»,

«Молдова», появляются еще до XIV века.

- В 1812 году Молдавское государство было разделено между Россией и Турцией. В

1862 году Молдова (историческая) теряет свою государственность.

- 2 декабря 1917 года в Бессарабии, в восточной части исторической Молдовы

(Восточная Молдова) была возрождена молдавская государственность.

Провозглашение и становление Молдавской Демократической Республики в 1917-

1918 годах, обладающей всеми атрибутами государственности, являются историко-

179

правовым доказательством феномена Первой Молдавской Республики современной

эпохи.

- Временный парламент „Сфатул Цэрий” 27 марта 1918г., в условиях румынской

военной оккупации, превышая свои полномочия, провозглашает обьединение

Молдавской Демократической Республики (Бессарабии) с Румынией.

- 2 августа 1940 на территориях, оккупированной Румынией в 1918 году Молдавской

Демократической Республики и, образованной в составе Украины, молдавской

автономии, Советский Союз провозглашает создание Молдавской Советской

Социалистической Республики. Становление и эволюция МССР (1940-1991) в составе

СССР, в условиях ограниченного суверенитета, являются историко-правовым

подтверждением феномена Второй Молдавской Республики.

- В 1940-1991 гг. МССР, являясь составной частью СССР, была государством с

ограниченным суверенитетом.

- Провозглашение независимости, принятие Конституции и эволюция независимой и

суверенной Республики Молдова после 1991г., доказывают континуитет молдавского

народа и молдавской государственности, начиная с 1359г., и становление Третьей

Молдавской Республики.

- Современное Молдавское государство – Республика Молдова, являющееся членом

ООН, пользующееся признанием более 180 стран мира, подвергается на современном

этапе опасности демолдовенизации, сепаратизма и ирредентизма. Политико-

территориальная и социально-психологическая реинтеграция современного

молдавского государства, молдавского народа с обоих берегов Днестра, является

основной предпосылкой для консолидации государственности Республики Молдова.

Ключевые слова: государство, нация, государственное управление,

государственность, национальное сознание, генезис, становление и эволюция

молдавской государственности, Страна Молдова, предпосылки национального

возрождения, национальное движение, Молдавская Демократическая (Народная)

Республика, право на национальное самоопределение, национально-государственный

процесс, Молдавская ССР, ограниченный суверенитет, Республика Молдова,

суверенное и независимое государство, Конституция – Основной Закон,

консолидация современной молдавской государственности.

180

SUMMARY

Present work is a research about the establishment and evolution of the modern

moldavian statality, which has not been enough reflected yet in moldavian historical

science.

An scrupulous analysis of the scientific literature, published historico-juridical

documents, using different archive files, most of which were introduced in the scientific

circulation for the first time, led the author to next main conclusions:

- The moldavian state (the historical Moldova), established in 1359 on the north-easten area

of anticient Dacia, disposed all attributes of a sovereign state: Government, population,

territory, frontier, fiscal-customary system, sovereignty. Ethnical name „moldovans”,

“Moldova”, appeared even before XIV century.

- In 1812 Moldovan state was divided between Russia and Turkey. In 1862 (historical)

Moldova lost its statality.

- On the 2nd of december 1917, in Bessarabia, in the easten part of the historical Moldova

(eastern Moldova) the moldavian statality was reinstaurated.

Proclamation and establishment of the Moldavian Democratical Republic in 1917-1918,

disposing all attributes of a sovereign state, is to be a historico-juridical proof of the

phenomenon of the First Moldavian Republic in the modern ages.

- On the 27th of march 1918, in conditions of romanian occupation the provisorial

Parlament “Sfatul Ţării” exceeding its plenary power proclaimed the unification of the

Moldavian Democratical Republic (Bessarabia) with Romania.

- On the 2nd of august 1940 on the territory of the Moldavian Democratical Republic

occupied by Rumania in 1918 and on the territory of moldavian autonomy, created in

Ucraina, Soviet Union proclaims the Moldavian Soviet Socialist Republic. The creation and

evolution of MSSR (1940-1991) in USSR componence, in conditions of limited autonomy

are historico-juridical confirmations of the phenomenon of The Second Moldavian

Republic.

- Between 1940-1991, the Moldavian Soviet Socialist Republic, being the part of USSR,

was a state with a limited sovereignty.

- The proclamation of independence, the adopting of the Constitution, evolution of the

independent and sovereign Republic of Moldova after 1991, confirm the continuity of the

181

moldavian nation and statality, beginning with 1359 and following with instauration of the

Third Moldavian Republic.

- The modern moldavian state – the Republic of Moldova, which is a member of UN and is

recognized by 180 states in the world, recently is exposed to risk of demoldovenization,

separatism and irredentism. The politico-territorial and social–psychological reintegration of

the modern moldavian state and moldavian nation of the both sides of the Dnester, are the

basic premises for the statality consolidation of the Republic of Moldova

Key-words: state, nation, state administration, national conscience, the genesis,

establishment and evolution of the moldavian statality, State of Moldova, the premises of

national revival, national movement, Moldavian Democratic (Popular) Republic, the right to

national self-determination, the national-statal process, Moldavian SSR, limited sovereignty,

Republic of Moldova, sovereign and independent state, The Constitution – the Fundamental

Law, the consolidation of the modern moldavian statality

Cuvintele – cheie: stat, naţiune, administraţie de stat, statalitate, conştiinţă naţională,

geneza, constituirea şi evoluţia statalităţii moldoveneşti, Ţara Moldovei, premisele renaşterii

naţionale, mişcare naţională, Republica Democratică (Populară) Moldovenească, dreptul la

autodeterminare naţională, procesul naţional-statal, RSS Moldovenească, suveranitate

limitată, Republica Moldova, stat suveran şi independent, Constituţia – Legea

Fundamentală, consolidarea statalităţii moldoveneşti contemporane.

182

LISTA ABREVIERILOR

1. APCE – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

2. CEC – Comitetul Executiv Central

3. CC al PC (b) din Ucraina – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) din

Ucraina

4. CC al PC (b) din Rusia – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) din

Rusia

5. Frontotdel (rus.) – Secţia Frontului Român al Rumcerod-ului

6. NKVD(rus.) – Comisariatul Norodnic pentru Treburile Interne

7. ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

8. PNM – Partidul Naţional Moldovenesc

9. RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească

10. RDM – Republica Democratică Moldovenească

11. RMN – Republica Moldovenească Nistreană

12. RSFSR – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă

13. RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

14. RSSU – Republica Sovietică Socialistă Ucraina

15. Rumcerod (rus.) – Sovietul Frontului român, Flotei Mării Negre şi al ocrugului militar

Odesa

16. SCN – Sovietul Comisarilor Norodnici

17. Sovnarkom (rus.) – Sovietul Comisarilor Norodnici

18. SUA – Statele Unite ale Americii

19. UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură

20. URSS – Uniunea Sovietică Socialistă Moldovenească