EVOLUŢIA ORAŞULUI

ORADEA

Brândaş Natanael U.T. Cluj-Napoca, Magda Roxana Otilia Arhitectură şi Urbanism Popa Andra Teodora An I, grupa 2

2008-2009

Istoric. Aflată la marginea spaţiului românesc şi, în acelaşi timp, în Europa Centrală, Oradea a

reprezentat mereu o punte de legătură cu sud-estul continentului, o zonă de interferenţe culturale-spirituale. Cosmopolit ca înfăţtişare arhitectonică în perioada modernă, plurietnic si pluriconfesional încă din cele mai depărtate veacuri ale Evului Mediu, Oradea şi-a creat o individualitate distinctă abea cu începerea de la sfârşitul secolui al VIII-lea, atunci când, vrând-nevrând, fruntaşii urbei au trebuit să accepte realitatea plurietnicităţii. Oraşul Oradea a fost întotdeauna reşedinţa Bihorului, fiind aşezat pe cele două maluri ale Crişului Repede care împarte judeţul în aproximativ două jumătăţi egale. Cele trei Crişuri – Repede, Negru, Alb – au format de-a lungul vremurilor Ţara Crişurilor sau Crişana, făcând parte din Ducatul (Voievodatul) lui Menumorut. Prima atestare documentară a Oradiei datează din 1113 când este menţionat ca episco, Sixtus Varadiensis, cu sediul aici. În 1204, pe acest teritoriu existau si mănăstiri de rit grecesc subordonate unei episcopii proprii. Descoperirile arheologice au scos la iveală urmele unor aşezări cu ceramică românească şi româno-slavă, anterioare întemeierii mănăstirii. În 1241, marea invazie tătaro-mongolă a distrus întreaga zonă, inclusiv mănăstirea, care devenise şi sediul unei Episcopii catolice. Încă înainte de 1241 au început sa se aşeze în jurul cetăţii colonişti valoni şi italieni care au dat nume specifice unor viitoare cartiere: Veneţia (Velenţa de azi), Olosig (Villa Latinorum, cartierul latinilor), Padua, Bologna etc.

O înflorire deosebită cunosc oraşul şi mănăstirea, în veacul al XV-lea când, datorită legăturilor Episcopiei catolice cu Italia, au pătruns aici influenţele Umanismului şi Renaşterii din această zonă a Europei. Este perioada când umaniştii italieni au numit Oradea —Civitas Felix“, un oraş fericit prin strălucirea construcţiilor sale, prin locurile feerice unde era aşezat. Din 1557, Cetatea Oradea devine “cetate de margine“ (de frontieră) a Principatului Transilvaniei, menită să oprească incursiunile turcilor din Paşalâcul otoman de la Buda. În 1752 începe construirea impunătoarei catedrale catolice din Olosig, iar 10 ani mai târziu se pun temeliile Palatului Episcopal în stil baroc de alături, cea mai mare clădire de acest gen de pe teritoriul României. Ín 1799 se introduce iluminatul străzilorcu felinare.

2

Funcţii.

Oradea nu poate fi considerat un oraş de tipul classic al surorilor sale din Ardeal cum ar fi Braşovul, Sibiul, Sighişoara sau Bistriţa. Oradea nu s-a născut oraş, nu a fost întemeiat ci a devenit ca atare pe parcursul secolelor, trasformându-se dintr-un anumit număr de aşezări mici ce gavitau în jurul cetăţii, într-o aglomerare de tip urban care s-a constituit ca oraş abia la 1860.

Din 1784, evreii primesc dreptul de a se aşeza în cartierul Subcetate, ceea ce va impulsiona

dezvoltarea industriei şi, mai ales, a comerţului. În 1860 are loc unificarea părţilor componente ale oraşului şi, de acum, urbea va purta numele de Oradea Mare (Grosswardein, Nagyvárad) Se construiesc numeroase întreprinderi, la început mici ateliere (prelucrarea fierului şi metalelor, confecţii, industrie alimentară), cupână la 5 muncitori apoi, în timp, numărul atelierelor scade, crescând în schimb cel al întreprinderilor mari cu un număr mai mare de angajaţi. Cu privire la repartizarea forţei de muncă în industria şi comerţul orădean se constată o concentrare a ei mai ales în câteva ramuri de bază.

Până la primul război mondial, pe primul loc a fost şi a rămas tot timpul industria alimentară (fabrici de spirt, mori), urmată de cea a confecţiilor şi construcţiilor. Pe la 1900 în Oradea funcţionau nu mai puţin de 24 tipografii, iar în domeniul hoteluri-restaurante existau 123 unităţi de servire a publicului larg.

După Marea Unire din 1918, Oradea şi-a păstrat specificitatea, tenta rafinat occidentală. Beneficiind de intelectuali de valoare şi, mai ales, de acţiune, formaţi la Bucureşti, Viena sau Budapesta, oraşul a rămas strălucitor prin viaţa sa socială, economică, intelectuală. Mai trăia generaţia care a creat băncile şi marile întreprinderi sau, cel puţin, cea care preluase de la aceasta experienţa şi care a găsit în perioada interbelică posibilităţi neîngrădite de dezvoltare.

Începând cu 1948, concentrarea întregii activităţi economice în mâna statului, duce la un început de avânt al vieţii industriale, în detrimentul celei bancare, comerciale. Apar întreprinderi mari (—Solidaritatea“, “Sinteza“, “Alumina“) care necesită forţă de muncă. Populaţia oraşului se dublează, apoi se triplează în numai 2-3 decenii. Dacă în 1948 populaţia oraşului se cifra la 44.926 locuitori, acest număra crescut în 1973 a 75.958, în 1977 la 170.531 locuitori iar în 1989, la 229.823. Apar noi cartiere de locuinţe (Rogerius, Nufărul, Dimitrie Cantemir, Ioşia Nord). Reţeaua stradală era învechită, lipsea o centură de ocolire a oraşului ceea ce determina o aglomerare a transportului intern cu cel greu, pe străzile municipiului. Se dovedea mic şi numărul podurilor peste Criş. Forţa de muncă este deosebit de căutată astfel că, încă din perioada interbelică nu se mai ţine cont de etnie la stabilirea în oraş. Oradea absoarbe din mediul rural, copleşitor românesc, al Bihorului, tot mai mulţi muncitori care echilibrează raportul etnic al locuitorilor.

După 1974, viaţa socială şi culturală a oraşului, sub un riguros control ideologic, cunoaşte o deosebită austeritate. Predomină o apatie generală. Nivelul de trai este în continuă scădere, în timp ce

3

politica de ridicare de noi şi noi obiective industriale continuă. Centrul păstrează pentru posteritate forma sa arhitectonică tradiţională. O parte din el este însă demolat pentru construirea “centrului civic“, pentru crearea unor artere largi de circulaţie. Unei asemenea populaţii trebuia să i se asigure condiţiile de viaţă urbană la standarde cât de cât decente. Ín 1960 primele apartamente sunt racordate la punctele termice create, apoi s-a construit întreprinderea “Electrocentrale“ pentru a se asigura generalizarea acestui sistem de încălzire. Alimentarea cu apă potabilă este îmbunătăţită prin adăugarea în 1964 a încă unei captări pe lângă cele existente, din albia Crişului Repede. Din 1968 Staţia de epurare a fost mărită prin adăugarea la cele două, din 1912, a unei trepte noi. Parcul de tramvaie, autobuze este modernizat până în 1979 când, printr-un decret, numărul mijloacelor de transport în comun de toate categoriile a fost redus la jumătate,în perioada în când populaţia oraşului a crescut de două ori. După 1980 criza energetică provocată de marile întreprinderi energofage determină supunerea oraşului la permanente restricţii la curent electric, apă, încălzire. Noaptea, străzile sunt scufundate în beznă.

Totuşi, în raport cu alte oraşe ale ţării, Oradea îşi menţine un nivel de trai ceva mai ridicat, datorită bogăţiei materiale a unor mici producători privaţi, a posibilităţilor de mic traffic cu produse alimentare aduse din Ungaria.

Evoluţia perimetrului. Obiectivele dezvoltării durabile ale municipiului Oradea ţin cont de două cicluri de schimbări

urbane care s-au produs în ultimii 50 de ani. Specific perioadei anilor `50-`80 ai sec. XX, primul ciclu s-a caracterizat prin expansiunea accelerată a zonelor de locuit în intravilan ca urmare a dezvoltării industriei prelucrătoare, dar a avut un impact negativ în planul design-ului urban, al habitatului, culturii comunitare şi mediului ambiant şi a condus în cele din urmă la suburbanizare, proliferarea economiei informale, permanentizarea stării de sărăcie, restrângerea (şi enclavizarea) zonelor de locuit mai bogate. Cel de al doilea ciclu s-a declanşat după anii `90 ai sec. XX şi se caracterizează prin amplificarea fenomenelor ce au apărut în primul ciclu, la care se adaugă stagnarea demografică pe fondul schimbărilor lente produse în structura economică. Această evoluţie a oraşului este similară cu tendinţele care s-au înregistrat în unele areale urbane ale ţărilor Europei Centrale şi de Est, precum şi în unele areale urbane din ţările periferice ale UE.

Perimetrul oraşului şi spaţiul urban a evoluat începând cu secolul al XVIII-lea. Configuraţia oraşului, a celor patru târguri s-a realizat în funcţie de elementele naturale. Crişul Repede desparte fostele cartiere Olosig de Oraşul Nou şi Subcetate. Pârâul Peţa şi Pârâul Paris au determinat traseul unor străzi şi conturarea cartierelor Oraşul Nou, Subcetate, Olosig. În 1887 perimetrul şi configuraţia oraşului erau deja stabilite în forma în care se vor menţine, cu unele modificări, până după Primul Război Mondial. Schimbările apărute la nivelul străzilor, al parcelelor, canalizării şi amenajării cursurilor apelor, precum şi lărgirea perimetrului urban, pot fi sesizate pe hărţile oraşului din 1887, 1900, 1905, 1912, 1926.

Odată ajunse la porţile oraşului drumurile erau întâmpinate de vămi. În cazul orasului Oradea aceste vămi nu au aparţinut niciodată, în cursul Evului Mediu, urbei. Aşezările care au compus mai târziu oraşul fiind pe pământul stăpânului feudal, acestea pentru oraş nu au avut alt rol de-a lungul timpului decât că au favorizat indirect urbanizarea, au atras negustori, apoi meşteşugari, au constituit un vad comercial.

Începuturile sigure ale unei fortificaţii pe teritoriul actual al oraşului Oradea sunt legate de evenimentele anului 1241. Zidurile adăposteau pe atunci o catedrală, un palat Episcopal şi alte construcţii mai mici, în primul rand casele canonicilor. Noua cetate, cea pentagonală, s-a ridicat învăluind

4

vechea cetate. Aceasta deoarece nici edificiile interioare, dar nici aşezările din jur nu puteau rămâne fără un loc de apărare şi refugiu.

Ţesut urban (trama stradală, înscrierea în relief, pieţe, insule) Trama stradală s-a

conturat şi în funcţie de cursul apelor care au marcat configuraţia oraşului în evoluţia sa. Un aspect important pentru oraş a fost cel al amenajării cursurilor de ape, al îndiguirilor, protejarea împotriva inundaţiilor. Lucrările de îndiguire şi canalizare au făcut ca Oradea să devină un oraş modern: amenajarea malurilor Crişului Repede în zona centrală, după 1890; realizarea canalului Pârâului Peţa (1897-1910) şi întubarea vechiului curs al pârâului prin oraş (1910); întubarea Pârâul Paris, pe Str. George Enescu, Bd. Magheru, până la Criş (1912-1913). Au fost construite poduri noi între Piaţa Unirii şi Piaţa Regele Ferdinand (1892-1893); podul pietonal dintre Aleea Gojdu şi Piaţa Libertăţii (1909); podul de pe Bd. Decebal (1913). Amenajările urbane au avut în vedere închiderea unor cimitire vechi şi deschiderea cimitirului Rulikovski (1899), precum şi amenajarea mai multor parcuri.

Oraşul Oradea nu a avut o reţea de străzi prestabilită, ci s-a dezvoltat spontan în jurul Cetăţii, pe o structură organică a străzilor. Începând cu 1880, a fost realizată modernizarea străzilor şi a pieţelor

publice. Lucrările masive de pavare şi ulterior asfaltare au început după 1900. În 1894-1895 a fost construită Uzina de apă, iar în 1910 o a doua. Canalizarea în Oradea a fost iniţiată în 1897, dar activitatea s-a desfăşurat lent. Proiectul de canalizare nu a fost executat integral, până în 1913 realizându-se doar jumătate. Iluminatul stradal s-a făcut iniţial cu spirt aerian, începând cu 1870. Uzina electrică a fost pusă în funcţiune în 1903, în acelaşi an începând iluminatul electric stradal,

care s-a impus definitiv în 1913. Reţeaua de căi ferate interne, pentru mărfuri, a fost inaugurată în 28 august 1882, tramvaiul electric în 24 aprilie 1906, iar reţeaua telefonică la 1 aprilie 1888.

5

În Oradea au fost ridicate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea majoritatea clădirilor de interes public. Aceste noi construcţii au marcat definitiv aspectul oraşului, al pieţelor publice şi al unor străzi. Există câteva nuclee urbane care au stat în centrul atenţiei municipalităţii, care şi-au definitivat aspectul la începutul secolului al XX-lea: Piaţa 1 Decembrie, Piaţa Unirii, Piaţa Regele Ferdinand, Parcul Traian, Str. Republicii. În perioada 1896-1914, au fost ridicate mari cazărmi, amplasate la marginea oraşului, pe Str. Armatei Române şi Calea Aradului. Primăria oraşului nu s-a implicat în construirea de clădiri pentru locuinţe, acordând importanţă dotărilor urbane de infrastructură, construcţiilor publice. Construirea clădirilor de locuit a fost ca atare o afacere a investitorilor particulari. Investiţia în imobile de închiriat a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri. Această activitate de construcţie a avut la bază contractarea de credite bancare. Totuşi numărul locuinţelor a fost insuficient pentru populaţia oraşului, iar nivelul de confort a variat foarte mult de la locuinţele categoriilor înstărite la cele sărace.

Primele parcuri se leagă de vastele spaţii lipsite de clădiri din jurul Cetăţii, spaţii dictate încă din Evul Mediu de necesităţi strategice de apărare. Aşa au apărut Piaţa 1 Decembrie sau Piaţa Mare, care prin anii ’50, a fost transformată într-un vast parc.

Încă de la începuturile menţionării sale documentare, în secolul al XII-lea, oraşul Oradea dovedea importanţa sa istorică, locul deosebit pe care îl avea în legătura dintre aşezările Europei centrale. Fără îndoială, drumurile existente atunci erau trasee mai vechi, aşa cum legăturile de astăzi s-au dezvoltat pe itinerariile tradiţionale.

Drumurile au fost, ca pretutindeni, în atenţia conducătorilor şi administraţiilor, atât în vreme de război şi în vreme de pace. Distrugerea

podurilor şi drumurilor a fost o chestiune strategică în toată istoria Oradiei. Nu mai departe decât în timpul celul de-al doilea război mondial, toate trecerile peste Criş sau străzile importante au avut de suferit substanţial.

6

Aşadar, drumurile orăşeneşti nu sunt altceva decât uliţele şi străduţele care s-au dezvoltat în decursul vremii împrejurul cetăţii.

După aproape 50 de ani de ocupaţii străine şi regimuri susţinute prin constrângere, Oradea a avut şansa, alături de intreaga ţara, să cunoască efectele libertăţii, să beneficieze de posibilitaţile opţiunii, să reia drumul greu spre găsirea propriei identităţi.

Elemente majore ale peisajului urban.

Cetatea Oradea a fost ridicată, la

sfârşitul secolului al XI-lea, pentru a proteja iniţial o mănăstire cu hramul Sfintei fecioare Maria, mănăstire înălţată după cum spune legenda pe o insulă între braţele Crişului Repede, lângă pârâul Peţa. La început fortificaţia era alcătuită dintr-un val de pământ, întărit cu palisadă si cu turnuri de lemn. De-a lungul timpului, Cetatea Oradea a suferit numeroase modificări, fiind distrusă şi reconstruita în urma unor evenimente istorice. Procesul de restaurare declanşat după 1998 şi amplificat în anii următori

are menirea de a reda pe cât posibil splendoarea de odinioară a cetăţii orădene şi de a face din spaţiul său punctul de atracţie al localnicilor şi vizitatorilor săi, astfel încât cetatea să constituie cu adevarat emblema oraşului Oradea.

Sinagoga Neologă Zion din Oradea a fost construită, pe malul Crişului, de comunitatea evreiască neologă, apărută în urma scindării, în 1870, a comunităţii evreieşti din Oradea în comunitatea ortodoxă şi cea congresistă, care a primit ulterior numele de comunitatea neologă. Piatra de temelie a sinagogii a fost pusă în 9 aprilie 1877, iar lucrarea a fost terminată în data

de 24 septembrie 1878. Clădirea, cu 1000 de locuri, are aspect de Renaştere Italiană, cu o turlă mare centrală, acoperită cu o cupolă înălţată ce se reazemă prin intermediul a patru pandantivi pe patru arce mari.

Biserica cu Lună, cunoscută şi sub denumirea Catedrala Adormirea Maicii Domnului, este o biserică creştin-ortodoxă aflată în Oradea, construită între anii 1784-1790. A fost denumită astfel datorită unui mecanism unic în

7

Europa, aflat pe turla bisericii, care are menirea de a pune în mişcare o sferă cu diametrul de 3 m, de forma lunii, vopsită jumătate în negru, jumătate în auriu. Această sferă se deplasează după mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului şi arată, prin rotirea sa, toate fazele Lunii.

Muzeul Ţării Crişurilor este cel mai grandios palat din oraş, având 100 de camere şi 365 de ferestre. Este Palatul Episcopal din imediata vecinatate a Bazilicii Romano-catolice, proiectat în stil baroc. Clădirea are planul în formă de U, delimitând şi o curte interioară.

Palatul Vulturul Negru, hotelul de

odinioară, a fost construit între anii 1907-1909 pe amplasamentul vechiului han Vulturul. Ansablul dotat cu un pasaj acoperit cu sticla, făcând legătura între trei străzi a devenit cea mai importantă realizare a cuplului de arhitecţi Komor Marcell şi Jakab Dezső. Vitraliul cu vulturul negru, emblema ansamblului, a fost executat în anul 1909 in atelierul oradean Neumann K.

Teatrul de Stat. Clădirea Teatrului de Stat este una dintre cele mai însemnate edificii de patrimoniu din Oradea. Aspectul exterior îmbină armonios stilul neoclasic, dominant în ansamblul faţadei, cu elemente neorenascentiste şi neobaroce, în timp ce finisajele şi ornamentaţiile interioare se impuneau printr-un accentuat ton rococo. Edificiul a fost structurat pe trei niveluri: sală, loji, balcon. În proiectarea sălii de

spectacole s-a avut în vedere realizarea unei acustici perfecte. În plus a fost dotată cu o fosă pentru orchestră. Aceste caracteristici, neschimbate, transformă locaţia într-un spaţiu ideal pentru montarea spectacolelor de teatru, a celor de operă şi a concertelor.

8

Oradea de “azi".

Cetatea

Biserica cu Lună

9

Palatul Vulturul Negru

Teatrul de stat

10

Parcul 1 Decembrie (fosta piaţă)

11

Strada Republicii

Podul din centru

12

Podul intelectualilor

13

14