Evaluarea Patrimoniului La Inchiderea Exercitiului Reflectata in Bilantul Contabil

32
Evaluarea patrimoniului la inchiderea exercitiului reflectata in bilantul contabil Evaluarea bilantiera are un caracter mai complex si ea sta la baza inchiderii conturilor, stabilirii situatiei financiare a patrimoniului si 727c26h calcularii rezultatelor. Este o lucrare contabila la inchiderea exercitiului financiar. Pentru evaluarea bilantiera s-a adoptat valoarea neta contabila. In acest scop se compara valoarea contabila si cea de inventar si se retine cea mai mica. Discutata din punct de vedere teoretic valoarea neta contabila da expresia celor trei principii fundamentale ale evaluarii situatiei patrimoniului si rezultatelor, principiul stabilitatii unitatii monetare, principiul costului istoric si principiul productiei. Adoptarea valorii nete contabile in evaluarea bilantiera impune delimitarea si inregistrarea diferentelor intre costul istoric si valoarea de inventar mai mica a activelor, intrecostul istoric si valoarea de inventar mai mare a datoriilor. In cazul activelor, diferentele ireversibile privind activele imobilizate sunt incluse in categoria amortizarilor, diferentele care sunt reversibile intra sub incidenta provizioanelor pentru reduceri de valoare. Pentru datoriile a caror crestere de valoare este ireversibila, diferenta respectiva reprezinta un element al datoriei contabilizate ca atare. Daca aceasta crestere de valoare este reversibila, ea se regularizeaza sub forma provizioanelor pentru cresterea valorii datoriilor. Totusi, in prezent nu s-a adoptat varianta evaluarii si decontarii bilantiere a datoriilor la valoarea actuala. In bilantul contabil ele sunt evaluate si decontate la valoarea nominala bazata pe contul istoric. Cele trei principii opozabile evaluarii bilantiere sunt discutabile. Astfel, asa cum arata Hendriksen, principiul prudentei 'este cel mai bine o metoda foarte mediocra pentru a trata existentaincertitudinii in evaluarea activelor si rezultatelor. Este deosebit de periculor prin efectele sale capricioase. Prin urmare cifrele contabile stabilite cu prudenta nu permit o interpretare corecta'. In ceea ce priveste costul istoric se apreciaza ca el nu are decat o 'valoare istorica'. Costul istoric reflecta valoarea reala a elementelor patrimoniale la data intrarii lor in intreprindere. Ulterior orice schmbare semnificativa in valoarea bunurilor tinde sa faca costul istoric inselator in scopul luarii deciziei. Totusi in analiza critica efectuata se pierde din vedere calitatea fundamentala a acestui cost, aceea ca este singurul cost care se intemeiaza pe documente justificative si are un caracter verificabil. Pentru a depasii limitele celor doua principii prezentate mai sus in literatura de specialitate este prezentata si ideea adoptarii principiului valorii actuale. El tine seama de efectele variatilor de pret si ale puterii de cumparare a banului in raport de elementele patrimoniale inregistrate la valoarea lor initiala. Si principiul valorii actuale este criticat data fiind natura indefinita a estimarii costului curent, lipsa de aplicabilitate generala a cotei inflatiei asupra resurselor specifice si lipsa de acord asupra iutilizarii divulgarii integrale a informatiilor privind variatile de pret si putere de cumparare. Totusi o asemenea valoare da expresia unei realitati, legatura nemijlocita intre intreprindere si piata, intre intreprindere si celelalte unitati patrimoniale ale economiei generale. Deci, calculul situatiei financiare si a rezultatului trebuie sa se faca in cadrul economiei generale. Legatura cu piata este determinata. Ca urmare estimarea la bilant trebuie facuta la valoarea actuala. Numai astfel se mentine intacta substanta patrimoniului, inregistrandu-se ca rezultat numai ceea ce s-a

description

evaluarea patrimoniului

Transcript of Evaluarea Patrimoniului La Inchiderea Exercitiului Reflectata in Bilantul Contabil

Evaluarea patrimoniului la inchiderea exercitiului reflectata in bilantul contabil

          Evaluarea bilantiera are un caracter mai complex si ea sta la baza inchiderii conturilor, stabilirii situatiei financiare a patrimoniului si 727c26h calcularii rezultatelor. Este o lucrare contabila la inchiderea exercitiului financiar.

          Pentru evaluarea bilantiera s-a adoptat valoarea neta contabila. In acest scop se compara valoarea contabila si cea de inventar si se retine cea mai mica. Discutata din punct de vedere teoretic valoarea neta contabila da expresia celor trei principii fundamentale ale evaluarii situatiei patrimoniului si rezultatelor, principiul stabilitatii unitatii monetare, principiul costului istoric si principiul productiei.

          Adoptarea valorii nete contabile in evaluarea bilantiera impune delimitarea si inregistrarea diferentelor intre costul istoric si valoarea de inventar mai mica a activelor, intrecostul istoric si valoarea de inventar mai mare a datoriilor. In cazul activelor, diferentele ireversibile privind activele imobilizate sunt incluse in categoria amortizarilor, diferentele care sunt reversibile intra sub incidenta provizioanelor pentru reduceri de valoare. Pentru datoriile a caror crestere de valoare este ireversibila, diferenta respectiva reprezinta un element al datoriei contabilizate ca atare. Daca aceasta crestere de valoare este reversibila, ea se regularizeaza sub forma provizioanelor pentru cresterea valorii datoriilor. Totusi, in prezent nu s-a adoptat varianta evaluarii si decontarii bilantiere a datoriilor la valoarea actuala. In bilantul contabil ele sunt evaluate si decontate la valoarea nominala bazata pe contul istoric. Cele trei principii opozabile evaluarii bilantiere sunt discutabile. Astfel, asa cum arata Hendriksen, principiul prudentei 'este cel mai bine o metoda foarte mediocra pentru a trata existentaincertitudinii in evaluarea activelor si rezultatelor. Este deosebit de periculor prin efectele sale capricioase. Prin urmare cifrele contabile stabilite cu prudenta nu permit o interpretare corecta'.

          In ceea ce priveste costul istoric se apreciaza ca el nu are decat o 'valoare istorica'. Costul istoric reflecta valoarea reala a elementelor patrimoniale la data intrarii lor in intreprindere. Ulterior orice schmbare semnificativa in valoarea bunurilor tinde sa faca costul istoric inselator in scopul luarii deciziei. Totusi in analiza critica efectuata se pierde din vedere calitatea fundamentala a acestui cost, aceea ca este singurul cost care se intemeiaza pe documente justificative si are un caracter verificabil.

          Pentru a depasii limitele celor doua principii prezentate mai sus in literatura de specialitate este prezentata si ideea adoptarii principiului valorii actuale. El tine seama de efectele variatilor de pret si ale puterii de cumparare a banului in raport de elementele patrimoniale inregistrate la valoarea lor initiala.

          Si principiul valorii actuale este criticat data fiind natura indefinita a estimarii costului curent, lipsa de aplicabilitate generala a cotei inflatiei asupra resurselor specifice si lipsa de acord asupra iutilizarii divulgarii integrale a informatiilor privind variatile de pret si putere de cumparare. Totusi o asemenea valoare da expresia unei realitati, legatura nemijlocita intre intreprindere si piata, intre intreprindere si celelalte unitati patrimoniale ale economiei generale.

          Deci, calculul situatiei financiare si a rezultatului trebuie sa se faca in cadrul economiei generale. Legatura cu piata este determinata.

          Ca urmare estimarea la bilant trebuie facuta la valoarea actuala. Numai astfel se mentine intacta substanta patrimoniului, inregistrandu-se ca rezultat numai ceea ce s-a realizat efectiv. Deci, rezultatul nu se mareste sau micsoreaza pe seama consumului de substanta.

          O alta consecinta este ca amortizarile se socotesc nu la costul istoric al activelor fixe, ci la valoarea zilei. Prin aceasta fiecare etapa de productie suporta ceea ce se consuma., prin uzura din valoarea reala.

          Daca este adoptat principiul valorii actoale (nete) in evaluarea bilantiera diferentele dintre costul istoric si valoarea actuala se inregistreaza in contul rectificativ denumit 'Diferente de evaluare'.

Definitia si rolul bilantului contabil in cadrul contabilitatii

Normele contabile elaborate in concordanta cu legislatia tarii noastre precum si cu prevederile Directiei a IV- a a Comunitatii Europene si Standardelor de contabilitate internationale au statutat o arhitectura generala a conturilor anuale sub denumirea de 'bilant contabil' care se 'compune din : bilant, contul de profit si pierdere, respectiv contul de executie in cazul institutiilor publice, anexe si raportul de gestiune'.

Notiunea de bilant se utilizeaza intr-un sens larg, generalizat semnificand 'un rezultat sintetic al activitatii desfasurate intr-o pe 212e41c rioada data'. In literatura contabila occidentala in special din Franta, Germania si Anglia, bilantul contabil compus din : bilant, cont de profit si pierdere si anexa, denumite alternativ si documente de sinteza contabila anuala sau dare de seama contabila 'este o asociere de informatii ordonate intr-o anumita forma, obligatorii si regulate prin care persoanele neinitiate sunt informate in legatura cu rezultatele administrarii intreprinderii'.

Din punct de vedere istoric in practica si doctrina contabila s-au confruntat si se confrunta inca multe teorii ale bilantului contabil, unele bazate pe scopul atribuit acestuia (teorii moniste, dualiste, multiple), altele bazate pe continutul economic si ordonarea datelor in bilant (pentru calculul averii, pentru calculul rezultatului intreprinderii, pentru calculul lichiditatii activelor si exigibilitatii pasivului, pentru furnizarea informatiei necesare fundamentarii deciziei, etc.), iar altele bazate pe metode de evaluare (cu un singur pret de evaluare sau cu mai multe preturi de evaluare).

          Bilantul contabil a patruns in lumea teoriei si practicii economice ca un model de sintetizare in expresie baneasca, la un moment dat, a relatiilor de echilibru dintre activele si pasivele patrimoniale. Privit in totalitatea si structuralitatea sa bilantul este denumit generic bilantul patrimoniului sau contul general al patrimoniului. Reflectarea echilibrului dintre activele patrimoniale si pasivele patrimoniale este functia patrimoniala a bilantului chiar daca in decursul timpului s-au conturat diverse functii ale acestuia si s-au conceput diverse variante de modele bilantiere care s-au cristalizat in diverse teorii ale bilantului contabil unele dintre ele ridicate la rangul de teorii ale contabilitatii. Ca instrument de lucru bilantul este un document de sinteza cu ajutorul caruia pot fi  prezentate sistematizat, intr-o structura dorita sau impusa de reglementarile contabile, activele si pasivele patrimoniale.

          Echilibrul valoric intre utilizari (afectarea concreta a resurselor) denumite active patrimoniale si resurse denumite pasive patrimoniale se reflecta sub forma unei egalitati.

UTILIZARI = RESURSEACTIV = PASIV          Cauza egalitatii dintre activul patrimonial sau bilantier si pasivul patrimonial sau bilantier este explicata sub diverse forme, aspect ce da si interpretari diferite bilantului contabil.

          Intr-o abordare economica, activul si pasivul sunt considerate doua marimi valorice ale aceleiasi realitati economice, respectiv ale capitalurilor de care dispune o entitate patrimoniala. Prin bilant capitalurile sunt atat sub aspectul originii lor, respectiv resursele (aporturi de capital, rezerve, datorii, beneficii) cat si al modului lor de utilizare concreta (bunuri economice, creante, pierderi). Aceasta interpretare genereaza ecuatia economica a bilantului, respectiv egalitatea dintre utilizari si resurse.

          Iterpretarea juridica a bilantului pleaca de la acceptia juridica a patrimoniului considerat ca ansamblul drepturilor si obligatiilor pe care le are titularul unui patrimoniu, astfel ca activul bilantier reflecta elementele patrimoniale ce apartin proprietarului, iar pasivul bilantier corespunde datoriilor fata de terti si capitalurilor subscrise, partial sau total varsate de asociati, adica:

Bilant la data 'N'

  Activ                                                                                                            Pasiv

Ceea ce posed

(bunuri si ceante)

Ceea ce datorez actionarilor

(capitaluri)

Ceea ce datorez tertilor

(datorii)

          Aceasta abordare sta la baza ecuatiei juridice a bilantului. Relatia de baza ce decurge dintr-o asemenea interpretareeste urmatoarea:

S = A - D

unde: S= situatia neta

         A= activul

         D= datorii fata de terti.

          Situatia neta reprezinta tocmai estimarea contabila a valorii drepturilor ce le poseda proprietarii asupra unei entitati patrimoniale.

          Din punct de vedere financiar, bilantul este analizat ca o descriere a resurselor investite (pasiv) si alocarea acestor resurse (activ) permitand astfel un inceput de interpretare a situatiei financiare a unei intreprinderi. Interpretarea financiara permite punerea in evidenta a finantarilor de care a beneficiat un titular de patrimoniu (aporturi de capital, imprumuturi bancare, etc.) cat si nevoile de finantare. Pentru aceasta se procedeaza la compararea urmatoarelor elemente:

-         resursele stabile (numite si permanente sau pe termen lung) cu utilizarile stabile (active investite pe termen lung sau active imobilizate) obtinandu-se marimea fondului de rulment net (FRN);

-         resursele pe termen scurt cu activele investite pe termen scurt (numite si active circulante) in afara trezoreriei obtinandu-se dimensiunea valorica a nevoii (necesarului) de fond de rulment (NFR).

Prin compararea acestor doi indicatori se obtine trezoreria (T) indicator ce poate fi ca marime valorica, fie pozitiv, fie negativ indicand un excedent sau deficit de trezorerie.

Abordarea financiara a bilantului genereaza ecuatia financiara a bilantului:

T = FRN - NFR

          Relatia de echilibru general proprie bilantului contabil poate fi analizata in mod global sau structural.

          Echilibrul global are un caracter dimensional si el vizeaza relatia bilantiera dintre totalul activului si totalul pasivului. Formalizata matematic o asemenea relatie poate fi redata astfel:

A(t) = P(t)

unde:  A(t) = reprezinta total activ

          P(t) = reprezinta total pasiv

          A(t) = Ai(t); i= 1,2,.n

          P(t) = Pj(t) ; j= 1,2,.n.

          Relatia generala A = P devine si o relatie de eficienta daca se evidentiaza distinct rezultatul net - profitul sau pierderea dupa caz - generat de procesul de reproductie a patrimoniului. Ca urmare relatia de echilibru global capata forma:

A(t)  = P (t)  +/- R (t)

Unde   R (t)  reprezinta rezultatul net al momentului.

          In conditiile in care se au in vedere cele doua structuri de pasiv, capitalurile proprii si datoriile, ecuatia generala a bilantului devine:

a)     sub forma de diferenta

         A(t) - D(t) = P(t)

b)    sub forma de sectiuni separate

         A(t) = P(t) + D(t) in care D reprezinta datoriile.

P reprezinta capitalurile proprii sau situatia neta a patrimoniului.

Daca se are in vedere rezultatul net (R) relatiile capata urmatoarea forma:

A(t)  - D (t)  = P (t)  +/- R (t)

A(t) = P(t)+ D(t)

          Ecuatiile de mai sus denumite ecuatii fundamentale    ale contabilitatii sau bilantului contabil permit compararea capitalurilor proprii cu datoriile titularului de patrimoniu, ceea ce literatura de specialitate defineste 'gradul de asigurare a autonomiei sau independentei financiare a subiectului de drept'.

semănări şi posibile deosebiri între auditul intern şi controlul financiar de gestiune

După ce am urmărit trecerea de la controlul financiar de gestiune la auditul intern, este momentul să evidenţiem principalele aspecte care, pe de o parte stârnesc confuzii, iar pe

de altă parte ajută la delimitarea necesară a acestuia de alte forme de audit şi de control propriu-zis.

Prezentarea ,,în oglindă" a asemănărilor şi deosebirilor dintre auditul intern şi alte activităţi (controlul financiar de gestiune, auditul financiar-extern, auditul financiar public extern) oferă celor interesaţi un bogat conţinut de informaţii utile în încercarea de a înţelege rolul şi locul auditului intern în organizaţiile moderne, indiferent de mediul socio-economic şi cultural din care fac parte. În economiile multor state se întâlnesc, sub denumiri relativ diferite, controlul de gestiune şi controlul financiar de gestiune, activităţi care sunt asemănătoare până la confuzie. De fapt, Controlul Financiar de Gestiune (CFG) este denumirea sub care această activitate este cunoscută în România la începutul ultimului deceniu al secolului trecut (Legea nr. 30 din 22 martie 1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii financiare, Monitorul Oficial al României nr. 64/27 mai 1991), ca un continuator al controlului financiar intern. Faptul că auditul intern şi controlul (financiar) de gestiune mai fac obiectul confuziilor se datorează, în primul rând evoluţiilor asemănătoare. Controlul (financiar) de gestiune a trecut de la simpla analiză a costurilor la controlul bugetar şi, în final, la un adevărat pilotaj al organizaţiei. Auditul intern a evoluat de la un simplu control contabil la asistenţa acordată managerului pentru ca organizaţia să-şi realizeze obiectivele.,,Auditul intern şi controlul de gestiune depăşesc treptat stadiul de simplă direcţie funcţională devenind un ajutor în vederea optimizării întreprinderii." ( M. Joanny, "Audit interne et Controle de gestiôn", Le Echos, Paris, nr. 6/1992)În ţara noastră, asemănările au fost, pentru un timp (1999-2002) induse în memoria colectivă de unele prevederi legale care, în loc să delimiteze cele două activităţi, au sporit confuzia. Astfel în Normele metodologice generale pentru organizarea şi funcţionarea auditului intern date în aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului României nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, se precizează faptul că: "fostele structuri de control financiar de gestiune vor fi absorbite de cele de audit intern, acestea din urmă preluând, alături de atribuţiile conferite prin Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999, toate atribuţiile fostelor structuri de control financiar de gestiune" (Normele metodologice generale pentru organizarea şi funcţionarea auditului intern, aprobate prin O.M.F. nr. 332/2000).Odată cu apariţia Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern, confuziile au început să se risipească, dar asemănările rămân în continuare şi pot fi sintetizate astfel:– din punctul de vedere al statutului, ambele funcţii sunt organizate la cel mai înalt nivel al organizaţiei, în directa subordonare a managementului de top, fapt ce le conferă independenţă funcţională şi autonomie faţă de celelalte componente ale organizaţiei;– atât auditul intern cât şi controlul de gestiune se preocupă de toate activităţile organizaţiei, având un caracter universal;– ca şi controlorul de gestiune, auditorul intern nu este un angajat în domeniul operaţional ci semnalează slăbiciuni, disfuncţii, recomandă sau propune, dar nu are competenţe de execuţie sau manageriale;– sunt funcţii relativ recente şi în plină evoluţie, rezultând o mulţime de întrebări şi incertitudini.

După unii autori consacraţi atât ca teoreticieni cât şi ca practicieni în domeniul auditului intern (J. Renard - Teoria şi practica auditului intern - Editat de Ministerul Finanţelor Publice, Bucureşti, 2002, p. 81), diferenţele dintre această activitate şi controlul de gestiune sunt foarte importante şi permit identificarea şi deosebirea lor. Prezentul demers îşi propune o prezentare riguroasă, făcând demarcările necesare eliminării oricăror confuzii. Astfel, distingem următoarele elemente care fac posibilă delimitarea clară între auditul intern şi controlul financiar de gestiune:– diferenţe privind obiectivele: (J. Renard - Teoria şi practica auditului intern - Editat de Ministerul Finanţelor Publice, Bucureşti, 2002, p. 82)        – Obiectivele auditului intern sunt reprezentate, în principal, de evaluarea sistemului de control intern ataşat sistemelor funcţionale, fapt care să permită un mai bun control asupra activităţilor;        – Obiectivele controlului de gestiune constau în asigurarea marilor echilibre ale organizaţiei, atrăgând atenţia asupra abaterilor săvârşite sau previzibile şi recomandând măsurile care se impun pentru restabilirea situaţiei. În acest sens, se poate spune că se va ocupa mai mult de sistemul de informare decât de sisteme şi proceduri, contribuind la definirea structurilor.– diferenţe privind domeniul de aplicare:        – Chiar dacă ambele funcţii au un domeniu de aplicare ce acoperă ansamblul activităţilor organizaţiei, modul în care acestea sunt privite este cu totul aparte. Controlorul de gestiune va lua în considerare tot ceea ce este sau poate fi exprimat în cifre, interesându-se în principal de rezultate, reale sau previzibile.        – Auditorul intern trebuie să fie un fin analist şi observator al fenomenelor care se desfăşoară în organizaţie, căutând disfuncţiile sistemelor de control intern în vederea formulării recomandărilor care vizează cauzele profunde care le-au generat, ajutând astfel la perfecţionarea proceselor manageriale. El merge dincolo de dimensiunea palpabilă, măsurabilă în cifre şi acest aspect poate fi observat în domenii precum securitatea, calitatea, relaţiile sociale, mediul etc.– diferenţe privind periodicitatea:        – Controlul de gestiune se desfăşoară în funcţie de rezultatele organizaţiei şi de periodicitatea raportării, chiar dacă se încearcă o planificare a acestei activităţi.        – Auditul intern este o activitate planificată, care se desfăşoară pe tot parcursul anului, pe baza analizei riscurilor asociate diferitelor structuri şi activităţi.– diferenţe privind metodele de lucru:        – Metodele de lucru ale controlorului de gestiune sunt originale: ele se bazează pe informaţiile personalului operaţional (previziuni şi realizări) şi sunt în mare parte analitice şi deductive.        – Auditorul intern dispune de o metodologie specifică funcţiei, ale cărei principii fundamentale merită să fie amintite: simplitate, rigoare, acceptarea necesară a relativităţii vocabularului, adaptabilitate.Metodei (metodologiei) auditului intern i-am consacrat o lucrare distinctă (Auditul de sistem în instituţiile publice din sectorul de ordine publică şi siguranţă naţională, în contextul integrării europene şi euroatlantice, Editura MAI, Bucureşti, 2010) şi cuprinde toate etapele unei misiuni de audit intern, cu absolut toate informaţiile şi instrumentarul necesar. Prin prezentarea unui studiu de caz complet cuprinzând derularea unei misiuni de audit de sistem la o instituţie publică din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, după aderarea României la Uniunea Europeană şi Alianţa Nord - Atlantică, am completat imaginea auditului intern cu aspecte concrete care demonstrează, fără echivoc, faptul că, în demersurile sale acesta utilizează, sistematic şi metodic, un întreg instrumentar specific.Consider că prin aceste articole am reuşit să prezint contextul organizaţional şi terminologic în care se situează auditul intern ce se doreşte a fi implementat în cadrul instituţiilor publice din sectorul de ordine publică şi siguranţă naţională, pe fondul aderării la Uniunea Europeană şi la Alianţa Nord-atlantică şi al eforturilor deosebite pe care le presupune adevărata integrare în structurile acestora. Prin analiza comparativă efectuată în acest articol (şi următoarele), am dorit să contribui la eliminarea unor confuzii care mai persistă în cultura organizaţională specifică domeniului de referinţă, oferind managementului instrumente suplimentare care să îi faciliteze alegerea celor mai adecvate soluţii în vederea realizării obiectivelor generale şi specifice propriilor organizaţii. (va urma)

 

"În cadrul unei culturi de audit determinate, se simte nevoia unei metode, deoarece ea condiţionează rigoarea lucrărilor. A existat o vreme în care fiecare acţiona cum credea mai bine pe baza instinctului şi competenţelor sale. Încetul cu încetul a apărut o metodă imediat ce obiectivele auditului intern au

fost clar definite şi noţiunea de control intern a ieşit din ceaţă."J. Renard - Teoria şi practica auditului intern- Editat de Ministerul Finanţelor Publice, Bucureşti, 2002, p. 180.

SITUATIA FLUXURILOR DE NUMERAR SAU MODIFICAREA POZITIEI FINANCIARE

 

3.1. PREZENTAREA FLUXURILOR DE NUMERAR

 

O componenta importanta a analizei situatiei patrimoniale, o constituie cercetarea fluxului de disponibilitati deoarece, in practica economica se considera ca orice activitate trebuie sa "degaje" bani, sa rezulte un surplus de capital fata de cel investit in afaceri. O societate comerciala poate sa fie rentabila, sa obtina profit, dar sa nu fie solvabila, din cauza lipsei de lichiditati ca urmare a decalajului dintre incasarile si platile pe care le face in cadrul ciclului financiar.

Utilizatorii informatiilor contabile nu se multumesc numai cu informatiile pe care le furnizeaza bilantul si contul de profit si pierdere, deoarece pentru ca pe de o parte intereseaza si evolutia pozitiei financiare fata de situatia de la inceputul anului iar, pe de alta parte, pentru ca utilizarea contabilitatii de angajamente genereaza dimensiunea performantelor intreprinderii.

Situatia fluxurilor de numerar furnizeaza informatii utile despre capacitatea intreprinderilor de a genera numerar si echivalente de numerar si utilizarea corespunzatoare a fluxurilor de numerar.

In Romania, conceptul de cash-flow se regaseste in legislatia financiara, in anexa II/3 la Normele pentru aplicarea O.G.R. 13/1995, aprobate prin H.G. 172/1995 unde este reprezentata structura tabloului fluxului de numerar (cash-flow), flux care se descompune astfel:

o disponibilul la inceputul perioadei;o profit net (pierdere);o rezerve si provizioane;o cresteri de capital;o imprumuturi pe termen mediu si lung;o cresteri de active fixe;

 

o cresteri de active financiare;o variatia capitalului de lucru;

o disponibil la sfarsitul perioadei.

Termenul de cash-flow, de origine anglo-saxona, este definit de catre analistii romani prin:

o flux de disponibilitati care degaja un surplus de capital fata de cel investit in afaceri;o flux de incasari al unei investitii;o excedent de trezorerie;o flux monetar net,o metoda de actualizare a veniturilor viitoare;o flux de disponibilitati nete;o surplus de numerar;o flux de lichiditati;o flux de trezorerie.

In opinia analistilor straini, prin cash-flow se intelege:

o diferenta dintre incasari si plati;o venitul net impreuna cu amortizarea;o proces investitional generator de fonduri suplimentare;o momente ale evaluarii contabile;o problema centrala a supravietuirii unei companii;o stare financiara care opune sursele cu utilizarile banilor;o ciclu continuu de transformare a banilor;o flux de bani lichizi.

Din aceste doua mari grupe de opinii se desprind urmatoarele concluzii:

o in primul rand cash-flow-ul este 515f54f un proces investitional continuu

intr-o afacere, care are ca tinta obtinerea unui surplus monetar;

o in al doilea rand, cash-flow-ul este o stare financiara a firmei care reflecta atat formarea resurselor banesti, cat si utilizarea lor;

o in al treilea rand, prin cash-flow se evalueaza castigurile monetare pe care le poate obtine un intreprinzator dintr-o afacere.

 

 

 

In abordarea fluxurilor de trezorerie trebuie analizate urmatoarele aspecte:

a. Circuitul fondurilor banesti:

Fluxul de lichiditati se regaseste sub forma unui circuit permanent de transformare a banilor. Astfel, orice afacere incepe cu o suma de bani. Achizitiile de bunuri si servicii impreuna cu procesul productiv propriuzis transforma disponibilitatite banesti in stocuri.

La randul ei, fiecare vanzare transforma stocurile in creante, care , prin incasare devin numerar. Daca acest sistem functioneaza normal, procesul se repeta continuu. Resursele financiare ale unei firme pot fi amplificate atat prin aport de capital si imprumuturi externe cat si prin autofinantare.

b. Sursele si destinatiile fondurilor banesti:

Activitatea unei firme se structureaza pe ele trei componente ale sale: de exploatare, de investitii si financiara.

Fluxurile de trezorerie sunt componente ale circuitului fondurilor, evidentiind de pe o parte sursele de constituire ale fondurilor banesti si anume: capitalul social, creditele bancare, dobanzile bancare la depozitele constituite, incasarile din vanzari de produse finite, active fixe, actiuni si obligatiuni, dividendele primite de la terti, iar pe de alta parte destinatia fondurilor pentru finantarea cheltuielilor productive, de investitii productive si investitii financiare, rambursarea creditelor, achitarea dobanzilor, impozitelor si taxelor si a dividendelor catre terti.

Constructia fluxurilor de trezorerie se face prin reconstituirea miscarilor monetare ale perioadei pe baza bilantului contabil, a contului de profit si pierdere si a anexelor la bilant. Analiza fluxurilor de trezorerie include analiza rezultatelor, a utilizarii resurselor si a variatiei trezoreriei. Se obtin astfel informatii privind solvabilitatea intreprinderii ca legatura periodica intre incasari si plati.

In ultimii 10 ani s-a simtit nevoia includerii in situatiile financiare a unui document care sa prezinte gradul in care diferitele activitati ale intreprinderii degaja fluxuri de numerar, respectiv excedente sau deficite de numerar.

Situatia fluxurilor de numerar, a aparut prima data in cadrul pietelor internationale de capital (burse de valori) ca un document obligatoriu de raportare, si pe urma a fost preluata de catre Standardele Internationale de Contabilitate.

 

 

Directiva a IV-a a Uniunii Europene nu prevede raportarea unui astfel de document, tot mai multe intreprinderi multinationale europene elaboreaza si raporteaza aceasta situatie in cadrul situatiilor financiare.

Odata cu demararea programului de armonizare contabila, situatia fluxurilor de numerar devine document obligatoriu de raportare. Noua reglementare, OMF 94/2001, aduce o serie de clasificari, stabilind si modalitatile de prezentare.

Acest document are o importanta foarte mare, astfel incat IASC a elaborat un Standard separat IAS 7 "Situatia fluxurilor de numerar" care intra in vigoare din anul

1997. Pe parcurs ea este modificata si revizuita iar ultima varianta este cea aparuta in anul 1994.

Importanta fluxurilor de numerar rezulta cel putin din urmatoarele motive:

o cash-flow-ul atunci cand este utilizat impreuna cu celelalte situatii financiare, permite utilizatorilor sa evalueze schimbarile activului net al firmei;

o cash-flow-ul permite utilizatorilor sa evalueze structura financiara, lichiditatea si solvabilitatea firmei;o cash-flow-ul permite evaluarea capacitatii unei firme de a modifica valorile si scadentarul fluxurilor de trezorerie

pentru a se adapta schimbarilor de circumstante si oportunitati;o cash-flow-ul permite unei firme sa construiasca modele performante de analiza a valorii prezente pentru simularea

cash-flow-ului viitor;o cash-flow-ul permite comparabilitatea dintre firmea rezultatelor din exploatare deoarece elimina efectele utilizarii

unor tratamente contabile diferite pentru aceleasi tranzactii si evenimente;o cash-flow-ul este un indicator al valorii, momentul aparitiei si sigurantei viitoarelor cash-flow-uri;o cash-flow-ul este folositor in vederea exactitatii vechiilor evaluari in vederea evidentierii cu aceleasi metode a

cash-flow-ului viitor;o cash-flow-ul este utilizat si pentru analiza corelatiilor dintre rentabilitate si fluxurile de trezorerie nete, cat si efectul

schimbarilor de preturi.

Aceste informatii cuprinse in situatia fluxurilor de numerar, aduc unele avantaje:

o permit evaluarea variatiei activului net al societatii;o evaluarea structurii financiare(inclusiv gradul de lichiditate si solvabilitate);

 

o determinarea capacitatii de a influenta valoarea si momentul aparitiei fluxurilor de numerar;o creste comparabilitatea raportarii rezultatelor de exploatare;o evaluarea istoricului fluxurilor de numerar si posibilitatea generarii de previziuni.

Situatia fluxurilor de numerar trebuie detaliata pe cele trei tipuri de activitati: de exploatare, de investitie si de finantare. Astfel apar urmatoarele fluxuri de numerar:

o fluxuri de numerar din activitatea de exploatare;o fluxuri de numerar din activitatea de investitii;o fluxuri de numarar din activitatea de finantare.

 

 

3.2. METODE DE INTOCMIRE SI PREZENTARE A SITUATIEI FLUXURILOR DE NUMERAR

 

S-au delimitat doua metode de intocmire si prezentare a situatiei fluxurilor de numerar:metoda directa si metoda indirecta.

 

3.2.1. METODA DIRECTA

 

Metoda directa prezinta incasarile si platile aferente exercitiului financiar respectiv, clasificarile pe cele trei tipuri de activitati (de exploatare, de investitii si de finantare). Numerarul cuprinde disponibilitati la vedere. Echivalentele de numerar sunt plasamente pe termen scurt, convertibile usor in marime determinata de lichiditati.

Scopul detinerii echivalentelor de numerar este de a face fata angajamentelor de trezorerie pe termen scurt. O investitie poate fi considerata echivalent de numerar daca are o scadenta sub 3 luni de la data achizitiei.

Imprumuturile bancare sunt considerate a fi activitati de finantare. Cu toate acestea, descoperirile de cont (overdraft) sunt incluse in categoria numerarului si a echivalentului de numerar.

Intreprinderile sunt indrumate sa foloseasca aceasta metoda, deoarece informatiile care se obtin sunt folosite la estimarea fluxurilor viitoare de numerar.

 

Informatiile pot fi obtinute din inregistrari contabile sau din ajustarea vanzarilor, costului acestora si a altor elemente din contul de profit si pierdere.

 

3.2.2. METODA INDIRECTA

 

Metoda indirecta difera de cea directa doar in privinta informatiilor privind fluxurile de numerar din exploatare: profitul din exploatare inainte de impozitare si elemente extraordinare este ajustat cu acele cheltuieli si venituri nemonetare, cu variatia necesarului de fond de rulment si elemente de cheltuieli si venituri care sunt luate in considerare la determinarea fluxurilor de numerar din activitatile de investitii si de finantare.

 

Desi pare a fi mai complicata decat cea directa, metoda indirecta este preferata de producatori deoarece poate fi obtinuta usor, prin preluarea unor informatii prezentate deja in contul de profit si pierdere si in bilant.

 

3.3. CLASIFICAREA FLUXURILOR DE NUMERAR

 

3.3.1. FLUXURI DE NUMERAR DIN ACTIVITATEA DE EXPLOATARE

 

Acestea reprezinta un indicator cheie al generarii de numerar pentru alte activitati, cum ar fi rambursarea imprumuturilor, mentinerea capacitatii de functionare a intreprinderii, pentru a plati dividendele si a face noi investitii, fara a recurge la surse externe de finantare. Pe baza acestor informatii se vor putea elabora previziuni legate de viitoarele fluxuri de numerar din exploatare.

Fluxurile de trezorerie din exploatare cuprind doua segmente, de incasari si plati:

o incasari din vanzarea bunurilor si prestari de servicii;o incasari din redevente, onorarii, comisioane si alte venituri;o plati privind furnizorii si salariatii;o plati sau resturi de impozite pe profit care nu pot fi identificate pe activitati de investitii sau de finantare;o incasari sau plati ale unei societati de asigurare pentru prime si despagubiri, anuitati si alte beneficii din polite de

asigurare.

 

3.3.2. FLUXURI DE NUMERAR DIN INVESTITII

 

Acestea arata masura in care cheltuielile efectuate au generat resurse care vor produce venituri in viitor, precum si masura in care intreprinderea isi asigura perenitatea si cresterea. Ele se refera la:

o plati efectuate pentru achizitionarea de active corporale si necorporale pe termen lung, precum si efectuate in regie proprie;

o incasari din vanzarea de terenuri, cladiri, instalatii, echipamente si active necorporale achizitionate anterior pe termen lung;

o plati pentru achizitia de titluri de participatie si de titluri de creanta;o avansuri in numerar si imprumuturi efectuate catre alte parti;o platile in numerar pentru contractele futures, forward si contractele de optiuni ;o incasarile in numerar din contracte futures, forward si contracte de optiuni.

 

3.3.3. FLUXURI DE NUMERAR DIN ACTIVITATI DE FINANTARE

 

Acestea permit estimarea cererii viitoare de fluxuri de numerar din partea finantatorilor intreprinderii si se refera la primiri sau rambursari de credite, incasari din emisiuni de titluri, plati pentru rascumpararea titlurilor emise, incasari si plati din contracte de leasing.

 

 

Prevederile OMF 94/2001 si ale IAS 7 precizeaza urmatoarele lucruri:

o numerarul cuprinde disponibilitatile banesti si depozitele la vedere. Putem spune despre un cont bancar ca este un element de numerar sau echivalente de numerar, pentru care intreprinderea va trebui sa instiinteze banca cu cel putin 90 de zile inaintea efectuarii de plati peste disponibilul existent.

o echivalentele de numerar sunt investitii financiare pe termen scurt, cu un grad de lichiditate foarte ridicat care sunt usor convertibile in numerar. Acestea sunt detinute pentru a face fata platilor si nu neaparat pentru investitii. Scadenta

 

 

acestora ar putea fi mai mica sau cel mult egala cu trei luni de la data achizitiei (IAS7);

o modelele de prezentare incluse in OMF 94/2001 sunt orientative,intreprinderile au posibilitatea sa-si construiasca propriul sistem de prezentare si sa aleaga metoda preferata;

o OMF 94/2001 nu specifica nimic de fluxurile de numerar rezultate din evenimente extraordinare, IAS 7 le include la activitati de exploatare;

o fluxurile de numerar provenit din impozitul pe profit vor fi prezentate separat si clasificate in cadrul activitatilor de exploatare (OMF 94/2001), si IAS 7 recomanda aceeasi prezentare, cu exceptia situatiei in care ele pot fi modificate in mod specific cu activitatile de finantare si investitie;

o fluxurile de numerar din dobanzi si dividende se vor prezenta separat, in cadrul urmatoarelor activitati: exploatare, investitii si financiare (IAS 7);

o relatia prin care se obtine fluxul de numerar din exploatare, prin metoda indirecta, este:

FNE = PE +/- CN sau VN - NFRN +/- A

unde FNE este fluxul de numerar din exploatare, PE- profit din exploatare, CN sau VN reprezinta cheltuielile nemonetare sau veniturile nemonetare, NFRN - necesarul de fond de rulment net si A inseamna alte ajustari;

o toate fluxurile de numerar trebuie prezentate la valoarea bruta, dar sunt si exceptii, respectiv fluxuri de numerar raportate pe o baza neta, cum ar fi, platile si incasarile in numele clientului cand se refera la activitatile clientului (acceptarea si rambursarea depozitelor la vedere la banci, fonduri detinute de clienti la o societate de investitii, chirii incasate in numele si platite proprietarilor de terenuri si cladiri) sau platite si incasarile pentru elemente cu rulaj rapid, sume mari, scadenta scurta;

o fluxurile de numerar provenite din tranzactii efectuate in valuta, inclusiv cele referitoare la o sucursala din strainatate, trebuie inregistrate in moneda de raportare a intreprinderii, prin aplicarea cursului de schimb la data fluxului de numerar (conform IAS 21 "efectele variatiei cursurilor de schimb valutar"), in acest sens se poate folosi un curs mediu ponderat al perioadei, nu si cel de la data bilantului, pentru sucursalele din strainatate (IAS 7).

 

 

 

3.4. STADIUL NORMARII, ARMONIZARII SI NORMALIZARII CONTABILE IN ROMANIA

 

Perioada 1999-2000 cu o prelungire pana in 2006, se identifica ca perioada "marii deschideri" a contabilitatii romanesti, in care normele sau standardele internationale de contabilitate editate de asociatii profesionale internationale sau de organismele C.E.E. sub forma unor directive, devine parte a sistemului contabil romanesc. Din punct de vedere legislativ, acest proces obiectiv de compatibilitate completa a contabilitatii romanesti s-a realizat pana acum in doi pasi:

o primul pas consta in Ordinul Ministerului Finantelor nr. 403/22.04.1999 pentru aprobarea Reglementarilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. si cu Standardele Internationale de Contabilitate, aplicat asupra situatiilor financiare a anului 1999 de un esantion de 12 societati comerciale cotate la Bursa de Valori Bucuresti.

o Al doilea pas consta in Ordinul Ministerului Finantelor nr. 94/29.01.2001 pentru aprobarea Reglementarilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. si cu Standardele Internationale de Contabilitate care il abroga pe cel precedent, dar care se bazeaza in mare parte pe acesta. Actuala reglementare se aplica incepand cu situatiile financiare ale anului 2000 de un numar mare de intreprinderi: societati comerciale cotate la B.V.B., unele regii autonome, companii si societati nationale, alte intreprinderi de interes national precum si unele categorii specifice de societati ce opereaza pe piata de capital.

Incepand cu execitiul financiar 2006 raman inafara reglementarilor O.M.F. nr. 94/29.01.2001 numai intreprinderile care potrivit legislatiei in vigoare la aceasta data, se vor incadra in categoria societatilor mici si mijlocii. Aceste intreprinderi vor aplica prevederile Legii 82/1991 republicata si ale regulamentului de aplicare a acesteia.

 

Procesul de armonizare contabila prevazut prin aceste acte normative are in vedere urmatoarele domenii:

o completarea fundalului juridic care reglementeaza contabilitatea romaneasca;o reevaluarea si reconsiderarea ariei terminologice utilizata in cadrul contabilitatii;

 

o noua arhitectura a situatiilor financiare;o formularea unei noi judecati de valoare asupra informatiei furnizata de documentele de sinteza contabila.

In ceea ce priveste structura de ansamblu a documentelor de sinteza contabila, denumite de acum sugestiv "Situatii financiare", acestea au o noua structura, care ofera informatii mult mai detaliate cu privire la modul de degajare a trezoreriei din principalele activitati ale intreprinderii si cauzele variatiei acesteia, cu privire la actiunile si obligatiunile intreprinderii dar mai ales privind analiza rezultatuluidin exploatare si a

principalilor indicatori economico-financiari. Astfel, structura acestora in noul format cuprinde:

1. bilant2. cont de profit si pierdere3. situatia modificarilor capitalului propriu4. situatia fluxurilor de trezorerie5. politici contabile si note explicative.

Se observa aparitia unei componente noi in cadrul situatiilor financiare, adica "Situatia fluxurilor de trezorerie" care se intocmeste potrivit unuia din modelele prevazute de I.A.S. si exemplificate in OMF 94/29.01.2001.

 

 

3.5. PREZENTAREA SI DESCRIEREA INSTRUMENTELOR FINANCIARE

 

Odata cu cresterea volatilitatii preturilor pe pietele de capital, a aparut si nevoia investitorilor de a se proteja impotriva consecintelor nefavorabile, prin utilizarea de modalitati noi si eficiente de reducere a riscului. Abolirea ratelor fixe de schimb intre dolar si celelalte valute a condus la cresterea riscului de conversie pentru toti participantii de pe piata.

Astfel, in cadrul pietelor de capital au aparut o serie de produse financiare noi, care au cunoscut o mare popularitate, datorita avantajelor pe care le ofera investitorilor. Contractele "futures" si "optiunile" precum si tranzactiile pe baza de indici bursieri reprezinta produse obisnuite pe pietele financiare actuale. Aceste noi produse se bazeaza pe instrumente financiare traditionale, iar in literatura de specialitate sunt denumite si instrumente financiare derivate.

 

IASC a trebuit sa tina pasul cu aceste modificari, astfel au fost elaborate doua standarde care detaliaza aspectele de interes contabil si financiar cu privire la instrumentele financiare: IAS 32 "Instrumente financiare: prezentare si descriere" si IAS 39 "Instrumente financiare: recunoastere si evaluare". Ultimul Standard, IAS 39 a intrat in vigoare incepand cu 1 ianuarie 2001 si completeaza prevederile IAS 32 in chestiuni despre recunoasterea si evaluarea instrumentelor financiare si acoperirea riscurilor financiare.

Aceste doua standarde trateaza atat investitiile in instrumente financiare proprii cat si cele emise de alte societati.

Instrumentele financiare sunt reprezentate de orice contract ce genereaza simultan un activ financiar pentru o intreprindere si o datorie financiara. Contractele de marfa care dau dreptul de a fi reglate in numerar sau alt instrument financiar vor fi contabilizate ca si instrumente financiare, cu exceptia situatiilor in care au fost destinate aprovizionarii, vanzarii si consumului estimat al unei intreprinderi, iar reglarea se face la vanzare.

 

 

 

3.5.1. CLASIFICAREA INSTRUMENTELOR FINANCIARE

 

3.5.1.1. Clasificarea instrumentelor financiare in primare si derivate

 

Instrumentele financiare primare sunt: titluri de creanta de debit sau participatie (actiuni sau obligatiuni).

Instrumentele financiare derivate sunt formate din titluri de transfer al riscului intre cele doua parti, pe baza schimbului unui instrument financiar (contracte de optiuni, contracte futures, forward, swap).

Instrumentul derivat este un instrument financiar a carui valoare se modifica in functie de variatiile unei rate specifice a dobanzii, pretul titlurilor, a marfurilor, ratei de schimb valutar sau altui element variabil similar si care se deconteaza la o data stabilita in viitor.

 

 

 

 

Instrumentul financiar trebuie diferentiat de contractul de baza si considerat ca un instrument derivat daca sunt indeplinite conditiile urmatoare:

o valoarea se modifica in functie de variatiile unei rate specificate a dobanzii, pretul titlurilor, pretul la marfurile ratei de schimb valutar, indicelui preturilor sau indicelui de credit sau unui element similar;

o necesita o investitie neta initiala sau o investitie neta initiala de valoare mica in comparatie cu alte tipuri de contracte ce au o reactie similara la modificarile conditiilor de piata;

o se deconteaza la o data stabilita in viitor.

Daca un instrument financiar e distinct, contractul de baza trebuie si el contabilizat:

o conform acestui standard, IAS 32 daca este un instrument financiar;o in concordanta cu alte Standarde Internationale de Contabilitate corespunzatoare, daca nu este un instrument

financiar.

 

3.5.1.2. Clasificarea instrumentelor financiare in active financiare si datorii financiare

 

Activele financiare sunt acele active care reprezinta:

o un drept contractual de a incasa numerar sau orice alte active financiare de la o alta intreprindere;o un drept contractual de a schimba instrumentele financiare cu o alta intreprindere in conditii potential favorabile;o un instrument de capital propriu al altei intreprinderi.

Nu sunt considerate active financiare: terenuri, cladiri, instalatii si echipamente, active in locatie, active necorporale, stocuri, cheltuieli in avans.

Datoriile financiare reprezinta obligatiile contractuale:

o de a varsa numerar sau alt activ financiar altei intreprinderi;o de a schimba instrumentele financiare cu alta intreprindere, in conditiile care sunt potential favorabile.

O datorie financiara va fi inregistrata si in cazul unei datorii contractuale care va fi achitata printr-un activ financiar sau valori mobiliare.

 

 

 

O intreprindere poate avea o obligatie contractuala pe care o poate stinge fie prin plata cu active financiare, fie prin plata sub forma propriilor titluri de proprietate.

Instrumentele de capital propriu reprezinta participatia reziduala in activele unei intreprinderi dupa deducerea tuturor obligatiilor sale. Acestea sunt actiuni ordinare sau preferentiale ce reprezinta partea din capitalurile proprii ale societatii care revine actionarilor.

In acceptiunea IAS capitalurile proprii reprezinta diferenta dintre activele totale si datoriile totale in bilantul intreprinderii.

Atunci cand un instrument financiar nu genereaza obligatia livrarii unui alt activ financiar , numerar sau schimb cu un alt instrument financiar reprezinta element de capitaluri proprii cum ar fi actiunile.

Activele si datoriile monetare sunt acele active si datorii ce urmeaza a fi incasate sau platite in sume de bani determinate sau determinabile.

 

 

3.5.1.3. Clasificarea instrumentelor financiare dupa scopul detinerii

 

Conform IAS 39 exista si o alta clasificare a instrumentelor financiare in functie de scopul detinerii si utilizarii de intreprinderi sau de politica de investitii a acesteia. Astfel, activele sau datoriile financiare pot fi:

o instrumente financiare detinute in scopul tranzactionarii si sunt acelea care au fost achizitionate sau produse cu scopul de a genera profit. Activele si datoriile financiare derivate sunt considerate a fi pastrate pentru tranzactionare, daca nu sunt instrumente de acoperire a riscului;

o investitiile pastrate pana la scadenta sunt active financiare cu plati fixe sau determinabile si scadenta fixa, pe care o iintreprindere are intentia formarii si posibilitatea de a le pastra pana la scadenta, altele decat imprumuturile si creantele intreprinderii;

o imprumuturile si creantele create de intreprindere care sunt active financiare create deintreprindere cu scopul de a furniza bani, marfuri sau servicii;

 

 

 

o unui debitor, altele decat cele a caror intentie este de a fi vandute imediat sau in termen scurt;o active financiare disponibile pentru vanzare, acestea sunt:o imprumuturi si creante generate de intreprindere;o investitiile retinute pana la maturitate;o active financiare detinute pentru tranzactionare.

 

 

3.6. RECUNOASTEREA SI EVALUAREA INSTRUMENTELOR FINANCIARE

 

o Costul amortizat al unui activ sau datorie financiara reprezinta valoarea la care activul financiar sau datoria financiara a fost evaluata la momentul recunoasterii initiale minus rambursarile de capital, + sau - amortizarea cumulata a diferentelor dintre valoarea initiala si valoarea la scadenta si - orice trecere pe cheltuieli;

o Metoda dobanzii efective este o metoda de calculare a amortizarii utilizand rata efectiva a dobanzii aplicata unui activ sau datorie financiara. Rata efectiva a dobanzii este rata la care se ajusteaza exact fluxul preconizat a platilor de numerar viitoare, la valoarea curenta de inregistrare a activului sau pasivului financiar.

Valoarea actualizata = rata dobanzii x fluxurile viitoare de numerar de la data raportarii pana la data reevaluarii.

o Costurile de tranzactionare sunt costuri incrementale ce sunt direct atribuibile achizitionarii sau iesirii unui activ sau datorie financiara.

o Un angajament ferm inseamna o conventie obligatorie de a schimba o cantitate specificata de resurse la un pret specificat si la o data viitoare specificata.

o Anularea recunoasterii este operatiunea de scoatere a unui activ sau datorie financiara din bilantul intreprinderii.o Instrumente de acoperire impotriva riscurilor inseamna un instrument derivat desemnat sau un alt activ financiar

sau datorie financiara a carui valoare justa sau fluxuri de numerar se preconizeaza sa compenseze modificarile valorii juste sau a fluxurilor de numerar.

 

o Instrumente financiare derivate - primele care au aparut la bursa de marfuri din Chicago prin anii `30 sunt contractele "forward" si "futures".

 

 

3.6.1. RECUNOASTEREA INITIALA A UNUI INSTRUMENT FINANCIAR

 

O intreprindere trebuie sa recunoasca un activ financiar sau o datorie financiara in bilant numai atunci cand aceasta devine parte la prevederile contractuale ale instrumentului.

O intreprindere recunoaste in bilantul sau toate drepturile si obligatiile contractuale rezultand din instrumente derivate ca active sau datorii.

Activele sau datoriile ce vor aparea , ca urmare a unui angajament sau contract de a cumpara bunuri si servicii, nu sunt recunoscute decat atunci cand cel putin una din partile participante la contract va actiona conform obligatiilor contractuale.

Un caz aparte il constituie contractele "forward" care presupun recunoasterea activelor si datoriilor implicate inca de la data angajamentului. In situatia unor contracte "futures" nu sunt recunoscute activele si datoriile la data angajamentului deoarece intreprinderea nu este inca parte la contract.

Recunoasterea unei achizitionari normale a activelor financiare trebuie sa se faca in functie de data tranzactiei sau la data decontarii. Orice modificare a valorii juste a activului intre data incheierii contractului si data decontarii va fi iinregistrata dupa aceeasi metoda ca si cea utilizata la recunoasterea activului.

Metoda folosita trebuie aplicata pentru fiecare din cele patru categorii de active financiare:

o pastrate in vederea tranzactionarii;o pastrate pana la data scadentei;o create in intreprindere;o disponibile pentru vanzare.

Daca activul a fost inregistrat la cost, modificarea de valoare intre data achizitionarii si data decontarii nu este recunoscuta:

 

 

 

o daca activul va fi recunoscut, indiferent de categoria de incadrare:

 

  "Activ financiar" = "Datorii financiare"

 

 

o pentru investitii pastrate pana la scadenta:

"Activ financiar" = "Rezerve din reevaluare"

 

 

o pentru activele detinute pentru tranzactionare;

"Activ financiar" = "Venituri din investitii pe termen scurt"

 

 

3.6.2. ANULAREA RECUNOASTERII UNUI INSTRUMENT FINANCIAR

 

3.6.2.1. Anularea recunoasterii unui activ financiar

 

O intreprindere trebuie sa anuleze recunoasterea unui activ financiar sau o componenta a sa atunci cand intreprinderea pierde controlul drepturilor contractuale ce se refera la acel activ. Acest control se poate pierde atunci cand aceasta realizeaza drepturile asupra beneficiilor specificate in contract, drepturile expira iar intreprinderea renunta la aceste drepturi.

 

3.6.2.2. Anularea recunoasterii unui activ/datorie noua

Acesta se refera la situatiile in care o intreprindere transfera controlul unui intreg activ financiar dar creaza un nou activ financiar. Astfel:

o trebuie sa recunoasca un castig sau pierdere rezultate din tranzactie pe baza diferentei dintre incasari si valoarea contabila a activului vandut + valoarea justa a oricarei noi obligatiuni financiare - valoarea justa a oricarui nou activ financiar +/- orice ajustare;

 

 

 

o inregistrarea cedarii creantelor si a titlurilor drept garantie;

% = "Creante""Banca""Pierderi din creante"

 

 

o inregistrarea primirii creantelor si a titlurilor drept garantie.

"Creante" = % "Banca" "Castig din creante"

 

 

3.6.2.3. Anularea recunoasterii unei datorii financiare

 

Aceasta presupune scoaterea din bilantul unei intreprinderi a unei datorii financiare numai atunci cand aceasta este stinsa, adica atunci cand obligatia specificata in contract este anulata, descarcata sau expirata.

 

3.6.3. EVALUAREA INSTRUMENTELOR FINANCIARE

 

Evaluarea initiala se face atunci cand un activ financiar sau o datorie financiara este initial recunoscuta si trebuie evaluat costul sau. Costurile de tranzactionare sunt incluse in evaluarea initiala a tuturor activelor sau datoriilor financiare.

Evaluarea ulterioara a activului financiar se face dupa recunoasterea initiala, prin evaluarea activelor financiare la valoarea lor justa.

Urmatoarele categorii de active financiare sunt evaluate diferit (la valoarea nominala):

o imprumuturi si creante create de intreprindere si care nu sunt pastrate in scopul tranzactionarii;o investitii pastrate pana la scadenta;o toate activele financiare ce nu au un pret cotat pe o piata financiara si a caror valoare justa nu poate fi evaluata

credibil.

 

 

Nu sunt recunoscute ca active financiare pastrate pana la scadenta urmatoarele:

o vanzari efectuate suficient de aproape de data scadentei

sau de data de exercitare a optiunii de vanzare;

o vanzari efectuate dupa ce intreprinderea a incasat deja principalul tuturor activelor financiare prin plati sau plati in avans esalonate;

o vanzari efectuate datorita unui eveniment izolat ce nu poate fi controlat de catre intreprindere, care este irepetabil si care nu a putut fi anticipat de catre intreprindere.

O intreprindere nu prezinta capacitatea de a pastra pana la scadenta o investitie intr-un activ financiar cu scadenta fixa, daca sunt indeplinite oricare din urmatoarele conditii:

o nu are resurse financiare disponibile pentru a continua finantarea investitiei pana la maturitate;o este subiect al unei restrictii legale existente sau ce ar putea impiedica intentia de a pastra activul financiar pana la

scadenta.

Evaluarea ulterioara a obligatiilor financiare se realizeaza dupa recunoasterea initiala . Dupa aceasta recunoastere initiala, intreprinderea trebuie sa evalueze datoriile pentru tranzactionare si instrumentele derivate ce sunt datorii la valoarea justa.

Valoarea justa a unui instrument financiar poate fi evaluata credibil, daca:

o probabilitatile diferitelor estimari din cadrul intervalului pot fi rezonabil evaluate si utilizate in estimarea valorii juste;o estimari rezonabile ale valorii juste ce nu sunt semnificative pentru instrumentul respectiv.

Tehnicile de evaluare trebuie sa incorporeze ipotezele pe care participantii pe piata le vor utiliza asupra ratei platilor anticipate, a ratelor pierderilor din credite, ratelor dobanzii si discountului.