Euglena Verde

77
EUGLENA VERDE Euglena verde (științific Euglena viridis) este un organism unicelular (protozoar) si face parte (după Georgescu, 1997) din Regnul Protista, Subregnul Protozoa (gr. protos: primul, zoon: animal), Încrengătura Sarcomastigophora, Subîncrengătura Flagellata (Mastigophora), Clasa Phytomastigophorea. Mediul de viață Mediul de viață al euglenei verzi este cel acvatic. Euglena trăiește în lacuri, bălți și mlaștini cu apă dulce și sărată, dar mai ales în apă dulce. Euglena verde are dimensiuni de 0,1 0,2 mm, iar forma sa este fusiformă. Conform numelui, are culoarea verde. Prezintă un flagel ce are o lungime de până la 1/3 din lungimea corpului, cu ajutorul acestuia putând să înoate rapid. Prezintă un singur grup de cloroplaste aranjate radial, în formă de stea (vizibile doar la microscopul electronic de mare putere). Euglena verde are corpul format dintr-o singură celulă cu: membrană, (care conține citoplasmă, cromatofori cu clorofilă, vacuolă contractilă, având rol în excreție, stigmă-organit fotosensibil (pata roșie)-, flagel), nucleu și corpusul bazal (care are rolul de a pune în mișcare flagelul). Sensibilitatea euglenei verzi este asigurată prin pata portocalie situată la baza flagelului, iar astfel euglena verde se orientează spre lumină. De asemenea, prin membrană, ea simte uscăciunea, căldura, umiditatea, frigul etc. Locomoția euglenei verzi se realizează prin înot, cu ajutorul flagelului și a corpusculului bazal (care pune în mișcare flagelul). Hrănirea Autotrofă își prepară singură hrana prin fotosinteză (la lumină) cu ajutorul stigmei care este sensibila la lumina si cu care se orienteaza dupa lumina Heterotrofă își ia hrana (substanțele organice) gata preparată din mediul în care trăiește (la întuneric) Hrănire mixotrofă atât autotrofă cât și hetertrofă

description

euglena verde

Transcript of Euglena Verde

Page 1: Euglena Verde

EUGLENA VERDE

Euglena verde (științific Euglena viridis) este un organism unicelular (protozoar) si face parte (după Georgescu,

1997) din Regnul Protista, Subregnul Protozoa (gr. protos: primul, zoon: animal), Încrengătura

Sarcomastigophora, Subîncrengătura Flagellata (Mastigophora), Clasa Phytomastigophorea.

Mediul de viață

Mediul de viață al euglenei verzi este cel acvatic. Euglena trăiește în lacuri, bălți și mlaștini cu apă dulce și

sărată, dar mai ales în apă dulce.

Euglena verde are dimensiuni de 0,1 – 0,2 mm, iar forma sa este fusiformă. Conform numelui, are

culoarea verde. Prezintă un flagel ce are o lungime de până la 1/3 din lungimea corpului, cu ajutorul

acestuia putând să înoate rapid. Prezintă un singur grup de cloroplaste aranjate radial, în formă de stea

(vizibile doar la microscopul electronic de mare putere).

Euglena verde are corpul format dintr-o singură celulă cu: membrană, (care conține citoplasmă,

cromatofori cu clorofilă, vacuolă contractilă, având rol în excreție, stigmă-organit fotosensibil (pata

roșie)-, flagel), nucleu și corpusul bazal (care are rolul de a pune în mișcare flagelul).

Sensibilitatea euglenei verzi este asigurată prin pata portocalie situată la baza flagelului, iar astfel

euglena verde se orientează spre lumină. De asemenea, prin membrană, ea simte uscăciunea, căldura,

umiditatea, frigul etc.

Locomoția euglenei verzi se realizează prin înot, cu ajutorul flagelului și a corpusculului bazal (care

pune în mișcare flagelul).

Hrănirea

Autotrofă își prepară singură hrana prin fotosinteză (la lumină) cu ajutorul stigmei care este

sensibila la lumina si cu care se orienteaza dupa lumina

Heterotrofă își ia hrana (substanțele organice) gata preparată din mediul în care trăiește (la

întuneric)

Hrănire mixotrofă atât autotrofă cât și hetertrofă

Page 2: Euglena Verde

Ca orice organism viu, pentru a trăi, euglena are nevoie de oxigen. Acesta trece în corpul animalului

prin toată suprafața membranei. În citoplasmă au loc arderi, în urma cărora rezultă energia necesară

vieții și dioxidul de carbon, care este eliminat tot prin membrana celulei.

La baza flagelului se află o veziculă, care se dilată și se contractă ritmic, numită vacuolă contractilă. În

vacuolă se strâg substanțele toxice de excreție din celulă și apă, iar când vacuola se contractă, ea elimină

brusc, în afara organismului, aceste substanțe dăunătoare.

Înmulțirea:

în condiții de viață bune, euglena se înmulțește prin diviziune longitudinală

în condiții nefavorabile aceasta se închistează

inchistarea este procesul prin care se formeaza chistii cu functii incetinite si forma sferica , din

care ,in conditii favorabile, se transforma din nou in euglena

Page 3: Euglena Verde

PARAMECIUL

Parameciul (Paramecium sp.) reprezintă cel mai evoluat gen dintre protistele animaloide. Cuprinde

mai multe specii: Paramecium caudatum, Paramecium aurelia, Paramecium tetraurelia. Sunt

unicelulare, cu lungimea de aproximativ 0,25 mm sau 50 până la 350 µm

Corp alungit, de forma unui ‖pantofior„, acoperit cu numeroși cili scurți și uniformi. Pe fața ventrală a

corpului prezintă o depresiune oblică numită peristom, în capătul peristomului se află citostomul, care

se continuă cu un citofaringe, la capătul acestuia desprinzându-se vacuole digestive. La interior conține

organite celulare, două vacuole contractile (cu rol excretor și osmoreglator) și doi nuclei (un

macronucleu cu rol metabolic și un micronucleu cu rol genetic).

Respiratia se face prin toată suprafața corpului.

Paramecii au un mod de nutriție holozoic, pot fo considerate răpitoare. Cavitatea bucală este numită

peristom, care se prelungește în interior cu un citostom și se termină cu un citofaringe. Hrana,

pătrunzând în interior prin aceste structuri, este închistată la capătul citofaringelui într-o vacuolă

digestivă care este transportată prin întregul microorganism cu ajutorul curentului citoplasmatic, în

interiorul acestor vacuole sub acțiunea unor enzime are loc digestia hranei, iar substanțele nutritive sunt

transportate direct la organite pentru realizarea celorlalte procese vitale.

Excretia are loc cu ajutorul vacuolelor contractile, care funcționează ritmic. La început, vacuola crește

în talie, până atinge un volum maxim, apoi ea se contractă rapid, eliminând lichidul conținut în mediul

ambiant. Vacuola contractilă poate lipsi la unele forme marine sau parazite, însă prezența ei la formele

dulcicole este obligatorie. Vacuola contractilă este înconjurată de un sistem de canalicule colectoare,

aceste canale la rândul lor sunt înconjurare de o citoplasmă excretoare numită spongiom .

La parameci, reproducerea se realizează atât pe cale asexuată, cât și sexuată. Asexuat prin diviziune

transversală și în condiții nefavorabile ale mediului se pot divide sub un chist. Sexuat prin conjugare .

La Paramecium caudatum conjugarea are loc în felul următor: 2 indivizi se alipesc prin intermediul

peristoamelor, creându-se între aceștia o punte citoplasmatică. Având în vedere faptul că sunt prezenți 2

nuclei în interiorul fiecăruia dintre conjugați, macronucleu și micronucleu, primul dintre nuclei nu

participă la cunjugare și astfel macronucleul se resoarbe, iar micronucleul suferă două diviziuni

succesive, care duc la formarea în total a 4 nuclei, la rândul lor 3 dintre nuclei se resorb, iar al 4-lea se

mai divide odată, dând naștere la 2 nuclei haploizi. Unul din nuclei este staționar (considerat femel), iar

celălalt este „migrator” (considerat mascul). Procesul descris are loc în ambii parameci. În faza

următoare are loc schimbul de nuclei migranți prin intermediul punții citoplasmatice și fuzionarea lor cu

nucleii staționari, rezultându-se „sincarionul‖ care are valoare de zigot diploid. Imediat după acesta,

paramecii se separă devenind exconjugați. În fiecare exconjugat, sincarionul suferă trei diviziuni

succesive și are loc formarea a 8 nuclei, 4 dintre aceștia evoluează în macronucleu, unul în micronucleu,

iar 3 se resorb. În continuare parameciul se divide de două ori, rezultând din fiecare exconjugat câte 4

indivizi noi.

Prin modul de hrănire asigură purificarea apelor.

Page 4: Euglena Verde

Țesut epitelial

Țesutul epitelial se clasifică în:

epitelii de acoperire secretoare senzoriale

Țesuturile epiteliale se divid intens, sunt avascularizate și sunt întotdeauna însoțite de țesut conjunctiv

moale de unde primesc substanțe nutritive prin difuzie. În aceste țesuturi, celulele sunt legate între ele

printr-o substanță amorfă.

Epiteliile de acoperire

Epiteliile de acoperire învelesc suprafețe. Se pot afla la exterior corpului sau în interiorul organelor

cavitare pe care le căptușesc. Sunt formate din celule alăturate, așezate pe unul sau mai multe straturi,

sprijinite pe o membrană bazală fină, care le separă de țesuturile vecine.

Epiteliile pot fi, (după numărul de straturi): -unistratificate sau simple: cu celule așezate într-un singur

strat

-pluristratificate

(după forma celulelor): -pavimentoase: celule turtite

-cubice: celule cubice

-prismatice: celule cilindrice

Ele formează epiderma și căptușesc cavitațile: tubul digestiv, căile respiratorii, inima, vasele etc.

Epiteliile pluristratificate de la nivelul epidermei, din cavitatea bucală, faringe și esofag au functia de

protecție. Cele unistratificate, cu grosimi diferite, sunt adesea traversate de unele substanțe.

Tipuri de epitelii de acoperire:

1.Epitelii simple pavimentoase: în endocard (căptușind încaperile inimii), peritoneu (cavitatea

abdominală), pleură (plămîni)

2.Epitelii simple cubice: în canalele excretoare ale glandelor salivare

3.Epitelii simple cilindrice: în intestinul subțire unde formează un platou striat (o margine în perie)

4.Epitelii pluristratificate pavimentoase cheratinizate: în epidermă

5.Epitelii pluristratificate pavimentoase necheratinizate: în mucoasa bucală

6.Epitelii pluristratificate cubice și cilindrice necheratinizate: în canalele acinilor pancreatici

7.Epitelii pseudostratificate: conțin celule în formă de ciupercă/umbrelă așezate pe un singur strat care

datorită dispunerii lor creează falsa impresie de stratificare

8.Uroteliul: în vezica urinară și uretere, este simplu atunci cînd vezica este plină și stratificat datorită

cutării atunci cînd vezica este goală

Epiteliile secretoare

Page 5: Euglena Verde

Epiteliile secretoare produc și elimină substanțe. Ele sunt deci principalele componente ale glandelor.

Ele au celule bogate în dictiozomi ce secretă diverse substanțe; cînd acest țestut este combinat cu țesut

conjunctiv și vase de sînge, formează organe numite glande.

Glandele pot fi:

1. exocrine-prezintă canale prin care-și elimina produșii de secreție: a.la exteriorul corpului: gl.mamare,

sudoripare, sebacee b.în alte cavitați: gl. salivare, intestinare

2.endocrine-fără canale de excreție, produc hormoni care trec în sînge: exemple: hipofiza, tiroida,

suprarenalele

3.mixte: atît endocrine, cît și exocrine: exemple: pancreasul (exocrin prin sucul pancreatic, endocrin

datorită insulinei), glandele sexuale (exocrin, datorită gameților, endocrin prin producerea de hormoni

sexuali)

Epiteliile senzoriale

Epiteliile senzoriale conțin celule specializate în recepționarea unor stimuli și transmiterea semnalelor

către sistemul nervos central. Ele intră in alcătuirea unor organe de simț precum analizatorii.

-reaceptioneaza excitatii din mediul inconjurator

1. cel. senzoriale :

-se gasesc in contact cu mediul inconjurator -nu pot conduce excitatii (doar neuronul poate) -pot

receptiona excitatii ( neuronul nu poate) -cel. senzoriale : 1.tactile(in patura mucoasa a epidermei)

2.gustative(in mugurii gustativi , fusiformi) 3.fonoreceptoare (auditivi) 4.olfactive(nu sunt cel.

nervoase) 5.vizuale (nu sunt cel. nervoase)

Page 6: Euglena Verde

Țesut conjunctiv

Țesutul conjunctiv este format din celule distanțate, între care se află fibre și un material - substanță

fundamentală. După consistența substanței fundamentale ele pot fi: moi, semidure, dure și fluide.

1. Țesuturile conjunctive moi au structuri diferite și îndeplinesc o varietate de funcții: leagă între ele

diferite părți ale organelor, hrănesc alte țesuturi, oferă protecție mecanică, depozitează grăsimi, produc

elementele figurate ale sângelui, au rol în imunitate etc. Țesuturile conjunctive moi au cele trei

componente în diferite proporții:

în țesutul lax componentele sunt în proporții aproximativ egale; conține nervi si multe vase, hrănind și însoțind alte țesuturi, cum ar fi cel epitelial.

țesutul fibros, datorită numeroaselor fibre de colagen, are o rezistență mecanică deosebită. țesutul elastic posedă multe fibre elastice. țesutul adipos conține celule care acumulează grăsimi de rezervă. țesutul reticular are o rețea de fibre fine ăntre celule care, prin nenumărate diviziuni, produc

elementele figurate ale sângelui.

2. Țesutul conjunctiv semidur formează cartilajele. Acestea nu au vase de sânge.

țesutul cartilaginos hialin este situat la suprafețele articulare ale oaselor, peretele laringelui și traheei și cartilaje costale. Are un aspect translucid, albicios și elasticitate redusă. Conține fibre puține și foarte fine.

țesutul cartilaginos elastic este bogat în fibre elastice. Este prezent în pavilionul urechii. țesutul cartilaginos fibros are puține celule și este bogat în fibre care îi dau o rezistență deosebita. Se

întâlnește în discurile dintre vertebre și în articulații.

3. Țesutul conjunctiv dur are în substanța fundamentală o proteină oseină impregnată cu saruri

minerale. Țesutul osos este format din lamelele osoase dispuse în două moduri:

în țesutul osos compact au dispoziție concentrică, în jurul unor canale microscopice prevăzute cu vase și nervi. Acest țesut se află în partea centrală a oaselor lungi și la periferia oaselor late și scurte.

în țesutul osos spongios se întretaie, lăsând între ele niște spații, de unde vine aspectul spongios (buretos). Acest țesut se află la extremitățile oaselor lungi și în centrul oaselor late și scurte.

4. Țesutul conjunctiv fluid poate fi considerat sângele, în care plasma ar constitui substanța

fundamentală, iar elementele figurate - celulele.

Page 7: Euglena Verde

NEURON

Neuronii sunt o clasă de celule specifice pentru sistemul nervos. Neuronul este o celulă adaptată la

recepționarea și transmiterea informației, unitatea elementară (celulară), embriologică, anatomică,

funcțională, trofică și metabolică a sistemului nervos. Conceptul de neuroni, ca unitate principală a

sistemului nervos a fost introdusă de anatomistul spaniol Santiago Ramón y Cajal. El a arătat ca

neuronii sunt celule individuale care comunică între ele. O contribuție fundamentală la cunoașterea

celulei nervoase în stare normală și patologică a constituit-o la vremea sa grandioasa monografie a lui

Gheorghe Marinescu, La cellule nerveuse (Ed. Doin, Paris, 1909).

Structura tipică a unui neuron.

Neuronii au mărimi cuprinse între 100-200 μm și 4-8 μm. Au un corp celular (soma) și un număr mare

de prelungiri.

Din punct de vedere funcțional neuronul se împarte în trei regiuni:

regiunea receptoare, receptionează și procesează informația, fiind formată din dendrite și

soma. Aici se stabilește contactul cu alți neuroni prin sinapse, dar de obicei nu se formează

potențiale de acțiune în această regiune, ci doar potențiale locale (potențiale postsinaptice).

regiunea conductoare leagă regiunea receptoare de cea efectoare. Ea este formată din porțiunea

axonului de la locul în care acesta iese din corpul celular hilul axonic până la arborizația sa. Aici

au loc potențialele de acțiune prin sumarea potențialelor locale.

regiunea efectoare, informația (potențialul de acțiune) este recodificată aici sub formă chimică

prin neurotransmițători și transmisă prin sinapsa regiunii receptoare a următorului neuron.

Diagrama unui motoneuron cu axon cu teaca de milina tipic vertebratelor.

Page 8: Euglena Verde

Neuronii au de obicei un singur nucleu mare și poziționat central. Aici se produce o cantitate ridicată de

ARN, iar cromatina este dispersată.

Ribozomii din reticulul endoplasmatic rugos se găsesc sub forma corpusculilor Nissl(sau corpi

tigroizi). Axonii nu conțin corpusculi Nissl (și deci nu participă la sinteza de proteine).

Reticulul endoplasmatic neted are rol în reglarea nivelului de Ca++ din neuron.

Microfilamentele, neurofilamentele si microtubulii formează citoscheletul neuronului.

Mitocondriile se găsesc în corpul celular, dar majoritatea se concentrează în butonii terminali ai

axonului, furnizând energie (sub formă ATP) pentru transmiterea semnalului la nivelul sinaptic și

pentru sinteza unor neurotransmițători.

Corpul celular și dendritele sunt învelite într-o membrană plasmatică, neurilema, cu o importanță

deosebită în recepționarea și transmiterea semnalelor prin canalele ionice. Axonii prezintă axolema,

care este învelită de trei teci: teaca de mielină (izolare electrică), teaca celulelor Schwann (secretoare de

mielină) și teaca Henle (nutriție, protecție). Teaca de mielină este întreruptă pe alocuri de nodurile

Ranvier.

Clasificare

După numărul de prelungiri:

neuroni multipolari, cu număr mare de prelungiri. De obicei au o formă stelată, cu nucleu mare

și sferic, situat central. Pot fi neuroni senzitivi.

neuroni bipolari, cu două ramificații la extremități. Au formă fusiformă, iar nucleul este ovalar

și de obicei excentric. Se găsesc de exemplu în retină.

neuroni unipolari, cu o singură prelungire axonică. De exemplu: celulele cu bastonaș sau

celulele cu con din retină.

neuroni pseudounipolari, cu o prelungire în formă de T: prelungirea inițială se desparte în

două. Sunt sferici, cu nucleu mare, localizat central. Se găsesc în ganglionii rahidieni sau

ganglionii spinali.

După funcționare:

neuroni motori multipolari, mari cu prelungire axonică lungă. De exemplu: neuronii

piramidali din cortex.

neuroni de asociație sau bipolari.

neuroni senzitivi aferenți sau receptori. Sunt pseudounipolari și se găsesc în ganglionii spinali

și ganglionii nervilor cranieni.

Proprietăți funcționale

Excitabilitatea este proprietatea de a intra în activitate sub acțiunea unui stimul. Membrana joacă un rol

esențial prin canalele sale ionice care se deschid sau se închid în funcție de modificările de energie din

preajma membranei.

Conductibilitatea este proprietatea de a conduce impulsurile. Această conducere se realizează diferit în

fibrele mielinice și amielinice, cele mielinice fiind mai rapide (60-120m/s în cele mai groase, 3-14m/s în

cele mai subțiri; iar în cele amielinice 0.5-2m/s).

Page 9: Euglena Verde

Degenerescența se referă la degradarea neuronului în condiții de lezare serioasă a axonului.

Regenerarea este proprietatea de a se reface după anumite lezări.

Activitatea sinaptică se referă la codarea chimică a informației și transmiterea acesteia prin sinapse.

Neuronii comunică între ei prin sinapse. Axonul terminal al unei celule nervoase intră în contact cu

terminația dendritică a unui alt neuron. Neuronii precum celulele Purkinje pot avea peste 1000 de

ramificații dendritice, făcând conexiuni cu alte zeci de mii de celule.

Sinapsele pot fi excitatorii sau inhibitorii.

În creierul uman există un număr imens de sinapse. Fiecare neuron din cele 1011

(o sută de miliarde) are

în medie 7 000 de conexiuni sinaptice cu ceilalți neuroni. La un copil de trei ani avem 1015

sinapse,

Acest număr scade cu vârsta, ajungând între 1014

și 5×1014

la un adult.

Page 10: Euglena Verde

TESUTUL MUSCULAR

Mușchiul reprezintă un țesut contractil de culoare roz-roșiatică format din celule musculare ce

alcătuiesc corpul mușchiului la capătul căruia se află tendoane. Mușchiul are rol în generarea forței

animale și a întreținerii locomoției. Mușchii pot fi voluntari (acționați la comanda creierului) sau

involuntari (care lucrează singuri).

Mușchii se așază unul lângă altul sau se suprapun pe planuri. În interstițiile dintre ei se găsesc fasciile

care duc vasele sangvine și nervii. Mușchii profunzi acoperă articulațiile; cei superficiali vin în raport

cu pielea prin intermediul fasciei de înveliș a segmentului respectiv. Unii mușchi însoțesc în mod

constant anumite vase sangvine, contractând cu ele raporturi precise: sunt mușchi-sateliți ai vaselor

respective. Ei au o mare importanță practică, constituind repere prețioase în descoperirea acestora (de

exemplu, croitorul este satelitul arterei femurale). Mușchii au un rol plastic însemnat. Corpul lor

muscular determină prin volum, așezare și starea de contracție sau de relaxare forma exterioară

caracteristică a regiunilor.

Numărul mușchilor este dat diferit în surse, fiind greu de stabilit dacă un fascicul poate fi considerat un

mușchi aparte sau aparține altui mușchi.

Clasificare

Mușchii pot fi clasificați după mai multe criterii.

După structură

1. Mușchi striați, mușchii scheletici

2. Mușchi netezi, care intră în alcătuirea organelor interne

După tendoane

1. Cu un capat de prindere

2. Cu două capete de prindere (Biceps)

3. Cu trei capete de prindere (Triceps)

4. Cu patru capete de prindere (Cvadriceps)

După oasele lângă care se situează

1. Lungi

2. Lați

3. Scurți

După formă

1. Fusiformi

2. Orbiculari

3. Pătrați

4. Triunghiulari

5. Dințați

6. Romboizi

Proprietățile mușchilor sunt:

Page 11: Euglena Verde

1. Contractibilitatea

2. Elasticitatea

3. Extensibilitatea

4. Excitabilitatea

Compoziția chimică a mușchilor este de: 75–80% apă, 20–25% substanță uscată. Substanța uscată este

de natură organică și anorganică. Materia organică este formată din proteine, contractile (actină,

miozină) și necontractile; lipide (fosfolichide), glucide (glicogen), mioglobină și miogen. Materia

anorganică, este alcătuită din diferite săruri de potasiu, magneziu(Mg) și calciu (Ca).

Mușchii au un rol în mișcare, dau formă corpului, dau stabilitate articulațiilor, produc căldură, mențin

poziția corpului printr-o permanentă stare de contracție ușoară numita tonus muscular.

Mușchii sunt formați din corpul muscular (venter), adică mușchiul propriu-zis, porțiunea principală,

contractilă, și din tendoane, prin care forța musculară se transmite oaselor. Anexele mușchilor sunt

formațiuni auxiliare ce ajută activitatea musculară.

Modul de fixare al mușchilor

Un mușchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremități cu ajutorul a câte un tendon:

inserție. În cea mai mare parte, inserția se face pe oase determinând creste, proeminențe sau depresiuni

pe suprafața lor. Dar ei se pot fixa și pe alte formațiuni: pe piele (mușchi pieloși), pe membrane fibroase

(membrane interosoase la antebraț și la gambă), pe porțiuni îngroșate aponevrotic ale fasciilor de înveliș

regionale, pe septe intermusculare, chiar și pe tendoane (lombricalii).

Inserția se face întotdeauna prin intermediul unui tendon. Această porțiune tendinoasă, în unele cazuri,

poate fi atât de redusă, încât macroscopic nu se recunoaște; în acest caz se vorbește de o inserție

"cărnoasă". În majoritatea cazurilor tendonul este bine dezvoltat; el este necontractil și inextensibil, de

culoare albă, foarte rezistent, și de structură conjunctivă fibroasă. Cu toate că are altă structură

histologică, totuși trebuie considerat împreună cu corpul muscular formând împreună mușchiul. Forma

tendonului este variabilă după cea a corpului muscular: cordon cilindric sau cordon turtit pentru mușchii

lungi; când mușchiul este lat, tendonul are formă de lamă lărgită și poartă numele de aponevroză (la

mușchii lați ai abdomenului). Arcadele tendinoase sunt formațiuni fibroase, dispuse ca niște arcuri între

două inserții. Ele determină un orificiu care de obicei servește pentru trecerea vaselor. Dintre cele două

capete de fixare ale mușchiului, unul este considerat, convențional, ca origine (origo), iar celălalt ce

inserție terminală (insertio). Originea este așezată proximal, iar inserția terminală - distal.

Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea mușchilor corpului uman și reprezintă partea activă a

sistemului locomotor.

Mușchii nefolosiți se atrofiază cu timpul (își reduc din volum). În corpul uman se găsesc aproximativ

500 de mușchi scheletici.

Mușchii corpului uman sunt:

1. Ai feței (mimicii si masticatori)

2. Ai gâtului (sternocleidomastoidian si pieliosul gatului)

3. Ai umărului(deltoid)

4. Ai spatelui (trapez si marele dorsal)

5. Ai toracelui -anterior- (pectoral)

6. Ai abdomenului -anterior- (drept abdominal, oblic extern)

7. Ai brațului (triceps si biceps)

8. Ai antebrațului

9. Ai mâinii

10. Ai bazinului (fesieri)

11. Ai coapsei (croitor, aductor, cvadriceps femural)

12. Ai gambei (gemeni ce se prind de călcâi prin tendonul lui Ahile)

Page 13: Euglena Verde

SISTEM NERVOS

Sistemul nervos (latină Systema nervosum ) al unui animal (incluzând omul) coordonează activitatea mușchilor,

monitorizează organele, primește și prelucrează informațiile primite prin organele de simț și inițiază acțiuni. Cu

alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menținerea homeostaziei (echilibrul intern al corpului).

Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii și celulele gliale (cu rol de susținere și de protecție).

Cu cât urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui

de a recepționa, interpreta și reacționa corespunzător informațiilor din mediul înconjurător sunt tot mai

perfecționate

Elementul principal al sistemului nervos este țesutul nervos, format din neuroni interconectați prin

axoni și dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu, omul) se întâlnesc și celule gliale, care susțin

activitatea neuronilor fără a participa direct în prelucrarea de informații. Sistemul nervos este format

din:

Sistemul nervos central (SNC)

Aceasta este partea principală a sistemului nervos și se ocupă cu prelucrarea informației venită de la

receptori (de exemplu, receptori vizuali, tactili, de durere etc.) și generarea de răspunsuri. SNC este

format din encefal(care cuprinde:creierul mare,creierul mic si trunchiul cerebral) și măduva spinării.

Aceste două componente sunt protejate de cutia craniana și, respectiv, de coloana vertebrală.

Sistemul nervos periferic (SNP)

SNP este partea sistemului nervos formată din neuronii și nervii din afara SNC. Aceștia se găsesc în

membre (de exemplu, în mână și picioare) și organe (de exemplu stomac, inimă etc.). SNP nu este

protejat de oase sau de o barieră pentru sânge (fața de creier care este protejat de bariera

hematoencefalică), și poate fi ușor lezat mecanic sau chimic.

SNP se împarte la rândul său în două componente:

1. Sistemul nervos somatic, care este asociat cu controlul voluntar al mișcărilor prin acțiunea

mușchilor scheletici, cât și recepția stimulilor externi (în cazul stimulilor termici, stimulilor

mecanici etc.). Sistemul nervos somatic este format din fibre aferente, care duc informațiile de la

surse externe spre SNC, și fibre eferente, care duc impulsurile nervoase de la SNC la mușchi.

2. Sistemul nervos autonom gestionează acțiunile care nu se află sub control conștient. El

controlează de exemplu funcțiile vitale ca respirația și bătăile inimii, dilatarea și constricția

pupilelor, digestia etc. Se împarte în sistemul nervos simpatic și cel parasimpatic.

Activitatea sistemului nervos se realizează prin actul reflex (procesul fiziologic de răspuns la un stimul

care acționează asupra unui anumit câmp receptor). Așadar, la stimulii sosiți din mediul extern sau

intern, sistemul nervos dă un raspuns rapid și adecvat. Acest răspuns se numește act reflex. Substratul

său anatomic este arcul reflex, constituit din receptor, calea aferentă, centrul reflex, calea eferentă și

efectorul.

Page 15: Euglena Verde

SISTEM OSOS

Scheletul (grec.skeletos corp uscat mumie) este o parte a corpului care are rolul de suport sau sprijin a unui

organism.

In principiu scheletul se poate clasifica într-un endoschelet (intern) și un exoschelet (extern) acesta din urmă

este un înveliș care acoperă corpul organismului ca de exemplu scheletul chitinos la insecte

Forme modificare

Citoschelet

Sub microscop Celule endoteliale . microtubulii sunt de culoare verde, iar filamentele de actină sunt

roşii, pe când nucleul celulei este colorat albastru

Citoscheletul este scheletul unei celule, care asigură, stabilizarea și menținerea formei unei celule,

motilitatea celulară, transportul a diferite substanțe în interiorul celulei, precum și comunicarea cu alte

celulule .

Acest schelet este alcătuit din microfilamente (fibrile) orientate în diverse direcții, și care, după

necesitate sunt permanent polimerizate sau depolimerizate.

La celulele eucariote (celule cu nucleu și mai mulți cromozomi, care îi deosebesc de celulele procariote)

se disting trei tipuri de microfilamente:

1. Filamente de actină

2. Microtubuli

3. Filamente intermediare

La celulele procariote structuri citoscheletale au fost de asemenea descrise.

Hidroschelet

Forma de schelet cel mai simplu care este întâlnit cel mai frecvent la nevetebrate, ca de exemplu Viermi

la care scheletul este numit hidroschelet.

Acesta fiind un înveliș fluid și care se află ca apa într-un furtun, sub stratul muscular al pielii presând

din afară organele interne, creând o stabilitate relativă a corpului.

Exoschelet

Cap de furnică

Alte animale dar cel mai frecvent Artropodele (Arthropoda) dintre care Insectele, Crustaceele,

Arahnidele sau Acarienii au un schelet extern, care are o creștere limitată, din care cauză în diferitele

faze de dezvoltare a individului apare fenomenul de schimbare (năpârlire) a acestui schelet devenit prea

mic.

Exoscheletul poate fi constituit dintr-o structură:

Page 16: Euglena Verde

1. osoasă și cartilaginoasă la broaște țestoase

2. chitinoasă la artropode

3. de natură calcaroasă la corali, moluște și la unele anelide (viermi inelați)

4. format din siliciu, la diatomee și radiolari

La insecte acest exoschelet are pe lângă rolul de protecție, oferă și un punct exterior pentru inserarea

mușchilor, împiedică pierderea apei corporale (împiedică dezhidratarea), sau jucând și rolul organelor

de simț.La scoici exosecheletul este reprezentat din doua valve calcaroase dure in interiorul carora este

protejat corpul moale al molustei.La lacuste scheletul contine un strat subtire si dur,alcatuit dintr-o

substanta organica rezistenta,numita chitina.La raci rusta chitinoasa,pentru a fi mai dura este impregnata

cu saruri de calciu.

Endoschelet

Este forma în care scheletul se află în interiorul corpului, fiind întâlnit la Cordate, Echinoderme și

Bureți (Porifera).

Acest schelet asigură stabilitatea și ținuta corpului asigurând mobilitatea organismului.

Scheletul cordatelor și echinodermelor provine din mezoderm (din faza de embriogeneză fiind una

dintre cele tre straturi embrionale: Endoderm, Mesoderm și Ectoderm).

Bureți de mare

Spicula unui Spongier

Scheletul Spongierilor care sunt animale acvatice este alătuit din elemente microscopice numite

spongină o proteină de natură colagenică și spiculi care alcătuiesc de fapt scheletul propriu zis.

Spiculii au în formula structurală legături de calciu sau siliciu, fiind produși de sclerocite care se află în

spongină.

Echinoderme

Din această categorie fac parte Stelele de mare (Asteroidea), care au schelet compus în mare parte din

calcită și un procent mai redus de oxid de magneziu, scheletul se află sub epidermă în mezoderm,

sclerocitele produc o formațiune poroasă ușoară (Stereom) din care vor lua naștere plăci (Ossikel),

orientate în toate direcțiile, astfel că la pierederea unei părți a corpului, aceasta poate fi oricând refăcută.

Stea de mare

Page 17: Euglena Verde

Cordate

Este reprezentat de notocord sau coardă dorsală

Scheletul la Vertebrate

Scheletul vertebratelor este alcătuite din elemente solide, care sunt mobile unul față de altele putând fi

mișcate cu ajutorul mușchilor scheletici.

La vertebrate categorie de care aparține și omul elementele scheletului sunt numite oase.

Mamiferele în regiunea articulației au un cartilagiu, pe când la peștii cartilaginoși ca de exemplu

rechinii, întregul schelet este alcătuit din cartilagiu cu excepția scheletului capului care este osificat.

Țesutul osos este produs de osteocite, care celule specializate. Existăunt cristale de hidroxiapatit

(Ca5(PO4)3OH) dispersate într-o matrice (masă) de colagen (o proteină de legătură prezentă în oase,

dinți, tendoane și piele), cartilagiul este produs de condrocite și se află într-o matrice bogată în apă fiind

compusă din glucoproteine și hialină care asigură elasticitatea cartilagiului.

Oasele în afară de funcția de sprijin mai au și un rol de protejare a organelor interne, împreună cu

sistemul osteomuscular cu care joacă un rol important în deplasare.

Sistemul osos este și o formă de depozitare a calciului și fosfaților care pot fi oricând mobilizate în

funcție de necesitățile organismului.

Scheletul vertebratelor are multe caractere comune, totuși există diferențe determinate de biotop (mediul

de viață) și de diferite cerințe fundamentale specifice fiecărei categorii de amimale.

Cu aceste trăsături comune și diferențe se ocupă discipina anatomiei comparative.

Pești

Scheletul peștilor este alcătuit din țesut cartilaginos la peștii cartilaginoși, exceptând scheletul capului

care este osificat, sau dintr-un țesut osos la peștii osoși.

Caracteristica principală sunt înotătoarele întărite cu raze osoase (Radien), înotătoarele perechi de la

trunchi sunt legate între ele printr-o centură, iar cele impare (Radiale) sunt legate de coloana

vertebrală, oasele corespunzătoare coastelor de la mamifere s-au format la peștii osoși din osificarea

țesutului conjunctiv.

Păsări

La păsări carateristica principală a scheletului sunt oasele pneumatice (oase umplute cu aer pentru

reducerea greutății)

Schelet de balenă

Mamifere marine

Pentru deplasarea în apă s-au transformat la mamiferele marine extremitățile anterioare în înotătoare

sub formă de vâsle, iar membrele posterioare au dispărut complet la balenă și la vaca de mare ori

unindu-se într-o coadă cum este la foci.

Page 18: Euglena Verde

Schelet uman

Om

Schelet uman.

Scheletul uman este alcătuit din 206 de oase cu diferențe mici de la individ la individ, diferențiat printr-

un schelet axial și scheletul extremităților.

Scheletul axial constă din craniu, gât și trunchi, iar scheletul extremităților se compune din brațe.

picioare ca și din centura scapulară (humerală) și pelviană (bazinului).

Scheletul omenesc are nevoie de mai mulți ani pentru o dezvoltare completă, această dezvoltare fiind

atinsă la vârsta de 20 de ani.

Page 19: Euglena Verde

SISTEM MUSCULAR

Sistemul muscular al unui animal reprezintă totalitatea mușchilor acestuia, cu ajutorul cărora se

realizează locomoția și alte funcții vitale (de exemplu mușchiul cardiac), formând împreună cu oasele

de care sunt atașate, aparatul locomotor.

Lista mușchilor scheletici principali:

Page 20: Euglena Verde

Sistemul muscular la om

Mușchii capului și gâtului

Mușchii masticatori:

o Musculus temporalis

o Musculus pterygoideus medialis

o Musculus pterygoideus lateralis

o Musculus masseter

Mușchii mimicii

Mușchii faringelui

Mușchii cervicali

Musculatura trunchiului

Musculus sternocleidomastoideus

Musculus pectoralis major

Musculus pectoralis minor

Musculus serratus anterior

Musculus rectus abdominis

Musculus obliquus externus abdominis

Musculus obliquus internus abdominis

Musculus transversus abdominis

Musculus trapezius

Musculus deltoideus

Musculus latissimus dorsi

Musculus erector spinae

Musculus teres major

Musculus teres minor

Musculus cremaster

Mușchii membrelor

Mușchii membrului superior

Mușchiul biceps brahial

Mușchiul coracobrahial

Mușchiul supraspinos

Mușchiul deltoid

Mușchiul triceps brahial

Mușchiul rotund

Mușchiul subscapular

Mușchiul extensor carporadial

Mușchiul extensor digital comun

Mușchiul extensor digital lateral

Mușchiul abductorul degetului mare

Mușchii membrului inferior

Gluteus maximusl

Cvadriceps

Musculi adductores

Biceps femural

Musculus tibialis anterior

Page 21: Euglena Verde

DIGESTIA SI SISTEMUL DIGESTIV

Digestie poate însemna procesul de fagocitoză a celulelor sistemului imun, sau digestia hranei de către

organismele pluricelulare, proces prin care se realizează desfacerea moleculelor mari de hidrocarbonate

(polizaharide), grăsimi (lipide) și proteine în molecule mai mici ca mono-, dizaharide, acizi grași,

aminoacizi, di- și tripeptide, rezultând energie și pe de altă parte substanțe necesare sintezei țesuturilor

organismului.

Astfel se poate deosebi :

o digestie intracelulară în vacuolele digestive din cadrul celulei și digestia extracelulară în afara celulelor pe traiectul digestiv intestinal.

Digestia la om

Imaginea tractusului digestiv la om:

1=Esofag, 2=Stomac, 3=Pilor, 4=Intestin subțire, 5=Cecum, 6=Apendice, 7=Intestin gros, 8=Rectum, 9=Anus

La om procesul de digestie începe în gură se continuă apoi în stomac (gaster), intestinul subțire cu

segmentele: duodenum, jejunum și ileum (absorbția hranei producându-se numai la nivelul intestinului

subțire).

1. In gură hrana este triturată mecanic cu ajutorul dinților și amestecată cu salivă, care asigură alunecarea bolului alimentar prin esofag (Oesophagus) în stomac. Saliva este produsă de către glanda parotidă (Glandula parotidea), glanda sublinguală (Glandula sublingualis) și glanda submandibulară (Glandula submandibularis), secreția salivară conține enzima ptialină(amilaza salivara) care desface moleculele mari de polizaharide în molecule mai mici de olihgozaharide (de exemplu desface amidonul în maltoză).

2. In stomac este un mediu acid (pH 2), prin acidul clorhidric produs de mucoasa gastrică, la acest nivel se distrug germenii infecțioși și se produce denaturarea proteinelor, pepsina desface moleculele de proteine în molecule mai mici de peptide, sau colagenul (parte componentă esențială a țesutului conjunctiv). De asemenea în stomac este factorul care contribuie la favorizarea vitaminei B12 la nivelul ileumului. Prin mișcările peristaltice ale stomacului hrana parțial digerată (Chymus) va fi dirijată spre orificiul piloric (M. sphincter pylori) de unde ajunge în duoden.

3. Intestinul subțire este segmentul cel mai important de absorbție a hranei, în duoden aciditatea produsă de sucul gastric este neutralizată prin bilă (produs de ficat), și secreția pancreasului (amilaza pancreatică).De asemenea în intestinul subțire este continuat procesul de digestie din gură prin desfacerea mai departe a zaharidelor prin enzimele lactază, maltază, sucrază în molecule și mai mici de glucoză, fructoză, galactoză și manoză, molecule care pot fi deja absorbite prin peretele intestinului subțire. Proteinele parțial digerate în peptide vor fi descompuse de enzima peptidază (tripsină, chimotripsină și carboxipeptidază) în aminoacizi care la fel pot fi absorbite prin peretele intestinal. Grăsimile sau lipidele care apar sub formă de picături vor fi la început emulsionate de bilă și lecitină în soluții cu particule mai mici, care vor fi descompuse de enzima lipază în acizi grași (monogliceride) care pot traversa la peretele intestinal care este lipofil. Numai 80 % din hrană este valorificat de organism

Page 22: Euglena Verde

prin procesul de digestie, absorbția se produce printr-un proces de difuzie favorizată de așa numită pompa osmotică a ionilor de sodiu și potasiu (Na+, K+) care funcționează prin diferența de concentrație din sânge față de conținutul intestinal.

4. Intestinul gros (Intestinum crassum) la acest nivel este resorbit 19 % apă din resturile de hrană nedigerate sosite din intestinul subțire, aceste resturi fiind apoi eliminate prin rectum și apoi anus.

5. Durata digestiei la om după natura hranei poate dura între 33 și 42 de ore, ajuns în rectum poate rămâne până la 5 zile, unde de fapt nu mai are loc nici un proces de digestie.

6. Reglarea apetitului

7. Pofta de mancare este reglata de centrii nervosi ai foamei localizati in hipotalamus. Unul reprezinta centrul apetitului, iar celalalt este centrul de satietate. Hormoni din sistemul digestiv responsabil cu reglarea apetitului sunt: - Grelina produsa de stomac si intestinul subtire in absenta alimentelor in sistemul digestiv, stimuland astfel apetitul. - Peptidele YY sunt secretate de ileon si colon ca raspuns la prezenta alimentelor in tractul digestiv, inhiband astfel apetitul.

8. Glandele anexe ale sistemului digestiv

9. Contribuie la digestie prin intermediul secretiilor. Glandele salivare sunt responsabile cu secretia salivei, o mixtura de apa, enzime si mucina, in cavitatea bucala pentru a lubrifica alimentele ce urmeaza a fi ingerate. De asmenea, enzimele din saliva interactioneaza cu alimentele din cavitatea bucala declansand procesul de digestie chimica. Ficatul este plasat in loja hepatica, sub diafragm si reprezinta cea mai mare glanda din corp, cantarind aproximativ 1. 5 kg. Pe langa faptul ca ficatul reprezinta organul vital ce detoxifica sangele de agentii nocivi organismului, acesta este implicat si in procesul de digestie prin secretia bilei, un lichid ce actioneaza cu predilectie in dregradarea grasimilor. Intre mese bila se acumuleaza in vezicula biliara sau colecist. Pancreasul este o glanda mixta, retroperineala, situata inapoia stomacului. Functia exocrina a pancreasului este implicata in digestie, fiind responsabila cu elaborarea si secretia sucului pancreatic, un lichid care contine echipament enzimatic capabil sa degradeze toate tipurile de substante alimentare.

Sistemul digestiv

Sistemul digestiv reprezinta ansamblul morfologic si functional de organe ce realizeaza digestia si absorbtia

alimentelor ingerate precum si evacuarea reziduurilor neasimilabile.

Page 23: Euglena Verde

Structuri componente

Sistemul digestiv este alcatuit din:

- tub digestiv, o serie de organe tubulare de calibru diferit;

- glande anexe, ancorate la diferite etaje ale tractului digestiv.

Tubul digestiv

Masoara aproximativ 9 m lungime, de la cavitatea bucala pana la anus, constituind traiectul alimentelor

ingerate pe parcursul caruia acestea sufera transformari necesare prepararii hranei pentru celulele corpului,

prin intermediul mijloacelor digestive fizice si chimice.

Cavitatea bucala este primul segment al tubului digestiv, reprezentand locul unde digestia este demarata.

Cavitatea bucala cuprinde limba si dintii. Prin intermediul limbii se distinge gustul, textura, dar si

temperatura alimentelor. Dentia este implicata cu precadere in masticatie, care impreuna cu digestia chimica

realizata prin actiunea salivei formeaza la acest nivel bolul alimentar.

Faringele reprezinta canalul de legatura dintre cavitatea bucala in esofag.

Esofagul este un conduct ce masoara aproximativ 25 cm si strabate gatul, de la cartilajul cricoid ce il

delimiteaza de faringe, toracele si o portiune mica din abdomen pana la orificiul cardia, unde se conecteaza

la stomac. Peristaltismul esofagian si secretiile de mucus sunt responsabile cu transportul si respectiv

alunecarea bolului alimentar catre stomac.

Stomacul este un organ cavitar, plasat in loja gastrica in abdomen si reprezinta segmentul cel mai dilatat al

tubului digestiv. Este responsabil cu transformarea bolului alimentar prin actiuni mecanice si chimice in chim

gastric, pe care il stocheaza pana cand acesta devine pregatit sa fie evacuat in intestinul subtire.

Intestinul subtire este segmentul cel mai lung al tractului digestiv, masurand un diametru de 2. 5 cm si o

lungime de pana la 6 m, de la orificiul pilor pana la valvula ileo-cecala. La nivelul intestinului subtire, chimul

gastric este transformat in chil intestinal prin intermediul unui complex de procese, fiind absorbiti

aproximativ 90% din nutrientii pe care organismul ii primeste ulterior in urma digestiei. Intestinul subtire este

subimpartit in duoden, portiunea fixa in care se secreta sucul hepatic si pancreatic, jejunul, portiunea

mijlocie, mobila, spiralata, care face legatura cu ileonul, portiunea finala a intestinului subtire ce se intinde

pana la valvula ileo-cecala, de unde tubul digestiv se continua cu intestinul gros.

Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv, avand un calibru superior intestinului subtire si o

lungime de pana la 1. 6 m, cuprins intre valvula ileo-cecala si anus. La acest nivel sunt preluati nutrientii

ramasi neabsorbiti din chilul intestinal, transformat si eliminat ulterior sub forma de materii fecale. Intestinul

gros prezinta cecul cu apendicele piloric, colonul, dispus sub forma unui cadru in jurul intestinului subtire,

cuprinzand potiunea ascendenta, transversa, descendenta si sigmoida terminandu-se cu rectul, in care

materiile fecale sunt stocate inainte de a fi eliminate prin actul defecatiei. Canalul anal, situat inferior

rectului se deschide prin orificiul anal sau anus, nivel la care se termina tubul digestiv.

Page 24: Euglena Verde

RESPIRATIA. SISTEMUL RESPIRATOR

Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de oxigen din aerul atmosferic

până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers a dioxidului de carbon produs de

metabolismului celular.

Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele,

traheea, bronhia) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura între mediul extern și cavitatea nazală

(mediul intern), Interiorul cavității nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei secreții mențin locul

mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și firele de

păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se pot afla în aerul inspirat.

Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele este

alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminență, numită ―mărul lui

Adam‖. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea

laringelui numită glotă. Laringele este și organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi

de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un

tub lung de aproximativ 12cm, menținut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura

sa. Spre esofag, țesutul cartilaginos este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează trecerea alimentelor prin

aceast. Peretele intern al traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se

mișcă de jos în sus, antrenănd astfel impuritățile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt

ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar

mucoasa lor conține, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în

plămânul stâng, trei în plămânul drept.

Plămânii sunt două organe buretoase elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică, deasupra

diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi

plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi

din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele

cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu

pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.

Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii pulmonari se află un

țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor este acoperită de două foițe, numite

pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de peretele intern al cavității toracice. Între ele se află o

cavitate foarte subțire, în care se găsește o peliculă de lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizați de

arterele și venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică

și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele.

Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în

venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în

atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața acestora

este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel, sângele și aerul

se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai

capilarelor.

Funcționarea sistemului respirator, prin care se asigură respirația, cuprinde, în principal, respirația

pulmonară și respirația celulară.

Respirația pulmonară

Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspirația); eliminarea

aerului din plămâni (expirația), care durează mai mult decât inspirația. Un om adult aflat în repaus

execută 16 mișcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el crește

în timpul activității musculare, al exercițiilor fizice etc. Respirațiile normale sunt acte reflexe

involuntare. Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv mișcările cutiei toracice. În timpul inspirației,

volumul cutiei toracice crește datorită contracției mușchilor respiratori: diafragma se contractă și

coboară, mușchii intercostali trag coastele și le ridică. Mișcarea coastelor împinge sternul înainte, iar

Page 25: Euglena Verde

plămânii se umplu cu aer. În momentul expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii își micșorează

volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspirația este, deci, faza activă a respirației, iar

expirația este faza pasivă. Intrările și ieșirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilația pulmonară,

care depinde de frecvența și profunzimea mișcărilor respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament,

gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporție: 21% oxigen, 78% azot, 0,03%

dioxid de carbon și alte alte gaze în cantități foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de

cele ale aerului expirat.

Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori de apă. Schimbările

de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare

suprafață. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereții capilarelor și pereții alveolelor, de unde va fi

eliminat prin expirație. Oxigenul din aerul ajuns în anveole în urma inspirației traversează pereții

acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge, care îl transportă la organe. Schimbul de gaze la nivelul

pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită diferențelor de presiune a acestor gaze în plămâni și

sânge.

Page 26: Euglena Verde

SISTEMUL CIRCULATOR

În cadrul sistemelor şi aparatelor care alcătuiesc fiinţa biologică umană, sistemul circulator ocupă un rol de primă importanţă, fiind distribuitorul "sevei vieţii".

Corpul uman este alcătuit dintr-o vastă reţea de canale, mai mici sau mai mari, prin care circulă permanent lichide cu diverse încărcături. Sistemul circulator reprezintă o imensă reţea de distribuţie, redistribuţie, evacuare şi recaptare a fluidelor din corp, având o importanţă covârşitoare pentru organism (vezi imaginea 1).

Multitudinea de vase tubulare ale sistemului circulator, prin intermediul cărora circulă sângele, reuşeşte să irige permanent întreg organismul, fără să fie omis nici un ungher, nici măcar o celulă, din zecile de miliarde care alcătuiesc corpul uman (vezi imaginea 2).

Vasele de sânge, circulaţia mare şi circulaţia mică

Vasele de sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau intermediare (arteriole, venule), străbat întreg corpul, transportând prin ele substanţe esenţiale pentru viaţă. După conţinutul sângelui în gaze precum şi în alte substanţe, circulaţia are două componente majore, una arterială şi cealaltă venoasă • Circulaţia arterială Arterele sunt canale mari prin care circulă sângele de la inimă spre ţesuturi. Principalele trunchiuri arteriale descriu marea circulaţie (circulaţia mare) mare şi mica circulaţie (circulaţia mică).

Aorta este vasul principal ce pleacă din ventriculul stâng al inimii (vezi imaginea 3), ramificându-se apoi în derivaţii cu calibrul din ce în ce mai mic (arteriole, capilare). Arterele şi arteriolele pornite din aortă descriu circulaţia arterială mare. Artera pulmonară, pleacă din ventriculul drept şi transportă sânge venos spre plămâni, fiind componenta arterială principală a circulaţiei mici (vezi imaginea 3).

Arterele şi mai ales arteriolele, sub influenţa impulsurilor nervoase primite prin

Page 27: Euglena Verde

nervii simpatici, se dilată sau se contractă schimbând debitul sanguin. Modificările de calibru, influenţează debitul irigaţiei tisulare, după nevoile organismului. Din acest motiv, aceste canalele, au fost numite „ecluze de irigaţie. • Capilarele După ce sângele a străbătut arterele mari şi mici ajunge în reţeaua vaselor capilare. Capilarele sunt vase scurte (0,5cm) şi cu diametre microscopice (mai mici de 20μ). Ele sunt foarte numeroase realizând o lungime totală de 2500 km. şi o suprafaţă de 6200 mp. Capilarul are două terminaţii, prin care se leagă, la un capăt, de arteriole iar de celălalt capăt de venule (vene cu calibru mic). De asemenea, vasele capilare prezintă ramificaţii laterale prin care se unesc între ele. Aceste minuscule canale, permit trecerea prin pereţii lor subţiri, în spaţiul interstiţial, şi de aici în celule şi retur (din celule înapoi în circuitul sanguin), a apei, a proteinelor plasmatice cu masă moleculară mică, a unor elemente figurate, a mineralelor ionice, a gazelor, a substanţelor plastice ori energetice, a unor compuşi de asimilaţie sau dezasimilaţie. Prin intermediul lichidelor interstiţiale are loc schimbul nutritiv (nutriţia celulară), respirator şi excretor, dintre celule şi sânge. Lichidele, celulele şi substanţele care ies din vasele capilare sanguine, constituie mediul local al ţesuturilor şi al organelor. Deşi provin din acelaşi sânge, aceste medii locale sunt diferite de la un ţesut la altul, deoarece celulele tind să le adapteze propriilor necesităţi (faţă de "zonele" ecologice, în care factorii biotici se adaptează la mediu, ţesuturile organismului, prezintă şi capacitatea de a adapta mediul la cerinţele lor). Din interacţiunea dintre celulele unui ţesut şi mediul local depinde starea de sănătate sau aceea de boală a unui organ sau a întregului organism.

Diametrul foarte mic al capilarelor, nu permite trecerea unor elemente mai mari, fără ca acestea să nu se deformeze. De exemplu, eritrocitele nu pot străbate capilarele păstrându-şi aspectul, deoarece sunt prea voluminoase. Din cauza taliei mari, ele sunt nevoite să se înghesuie, modificându-şi reversibil forma, în timpul trecerii prin vasele capilare sau prin pereţii acestora. (vezi imaginea 4). În urma acestui frecuş permanent, globulele roşi se uzează şi îmbătrânesc repede, trebuind înlocuite în mod continuu.

Capilarele au proprietatea de a-şi modifica calibrul, permeabilitatea, filtrabilitatea şi aderenţa pereţilor interni. În mod obişnuit, prin vasele capilare, trece doar 5% din totalul sângelui circulant. Acest volum, prin modificarea formei capilarelor, poate creşte de 6 ori. Sporul cantitativ de sânge capilar se realizează pe baza micşorării volumului de sânge din vasele mai mari. Dacă are loc o vasodilataţie capilară la nivelul întregii suprafeţe cutanate, se scoate din circulaţie o cantitate însemnată de sânge de la nivelul organelor, mai ales a ficatului, splinei şi plămânilor producându-se decongestionarea lor. Vasoconstricţia dermică, acţionează în sens contrar, aducând un flux sporit sanguin spre viscere prin scăderea volemiei sanguine periferice. Există numeroşi factori tisulari, fizici şi chimici care pot modifica calibrul capilarelor. Căldura şi acidoza provoacă dilatarea acestor vase minuscule, în timp ce frigul are o acţiune contractilă. Dintre cataboliţi, dioxidul de carbon, acidul lactic, acidul uric au efect dilatator, iar amoniacul acţionează ca vasoconstrictor. Lipsa vitaminei P, hipokaliemia, hipocalcemia, carenţa proteică, histamina, insuficienţa sau excesul unor hormoni, precum şi alte substanţe, pot produce o creştere exagerată a permeabilităţii capilare. În aceste condiţii, capilarele îşi pierd rezistenţa, devin fragile, se sparg uşor şi permit trecerea, uneori masivă, a lichidelor în spaţiul interstiţial, producându-se uneori, microhemoragii sau mai des,edem.

Page 28: Euglena Verde

• Circulaţia venoasă

În cadrul sistemului circulator, sângele este adus înapoi, la inimă, prin componenta venoasă. De la ţesuturi prin capilare, sângele revine la cord prin venule, care unindu-se se captează în vene. Vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, sunt canalele care colectând tot sângele venos al circulaţiei mari, se deschid în atriul drept (vezi imaginea 3).

Circulaţia venoasă reprezintă un transport sanguin de întoarcere, care se realizează mai greoi, în primul rând din cauza că, cu excepţia părţii superioare a corpului, se desfăşoară împotriva gravitaţiei. Factorii cei mai importanţi care asigură desfăşurarea optimă a circulaţiei venoase sunt: respiraţia, contracţiile ventriculare, contracţiile musculaturii scheletice ale membrelor inferioare şi pulsaţiile arterelor. Inspiraţia pulmonară realizează o aspiraţie a sângelui venos spre cord, mai ales în venele mari, deoarece se creează o presiune intratoracică negativă. Totodată, inspiraţia profundă, exercită o presiune asupra organelor abdominale, prin intermediul diafragmei, presiune care se transmite venelor. Se poate conchide deci, că respiraţia corectă şi efortul fizic moderat au efecte dintre cele mai favorabile asupra circulaţiei venoase.

Sângele

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă -55%) şi una solidă (elemente figurate -45%), care circulă într-un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele "plutesc" într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului. Rolul sângelui este acela de a asigura: - transportul diferitelor substanţe spre locul lor de destinaţie; ţesuturi şi celule (substanţe nutritive, produşi intermediari, enzime, hormoni, etc.), - respiraţia tisulară (transportul oxigenului dinspre plămâni spre celule şi a dioxidul de carbon dinspre celule spre plămâni), - epurarea organismul (descărcarea din mediul intern, prin organele de eliminare, mai ales prin rinichi, a produşilor de dezasimilaţie şi a toxinelor), - transformarea unor substanţe (prin enzimele pe care le conţine şi mai ales prin transportul compuşilor spre ficat), - imunitatea organismului (prin anticorpii pe care îi conţine), - repartizarea şi reglarea căldurii în organism, - menţinerea constantă a echilibrului acido-bazic şi a balanţei hidrice, - reconstrucţii organice, acolo unde este necesar. Deşi sângele se reconstituie în permanenţă, compoziţia sa rămâne aproape invariabil constantă. Acest echilibru funcţional, poartă denumirea de homeostază. Homeostaza este controlată şi dirijată de către sistemul neuro-endocrin cu participarea organelor hematoformatoare - pe de-o parte şi a unor aparate (respirator, excretor) - pe de altă parte. Astfel, prin analize de laborator, se pot determina valorile multor elemente circulante, care în mod normal trebuie să rămână relativ constante, ca: - glicemia (nivelul glucozei din sânge), - nivelul lipidelor (lipide totale, trigliceride, colesterol) din sânge, - nivelul proteinelor din sânge şi raportul dintre albumine şi globuline - valoarea unor minerale (fier, calciu, magneziu, sodiu, etc.). Sângele arterial conţine hemoglobină saturată în oxigen (oxihemoglobină). El circulă prin artere, de la plămâni spre ţesuturi, unde donează oxigenul celulelor. Sângele venos conţine carbohemoglobină (hemoglobină care a legat dioxidul de carbon), circulând prin vene, de la ţesuturi la plămâni. De la aceste reguli, face excepţie sângele care circulă prin artera, respectiv vena pulmonară. Prin artera pulmonară circulă sângele de la inimă la plămâni (sânge încărcat cu dioxid de carbon, sânge venos), iar prin vena pulmonară trece sânge

Page 29: Euglena Verde

oxigenat, de la plămâni la inimă.

Componentele sângelui Cele două componente ale sângelui sunt plasma şi elementele figurate.

Plasma

Plasma este componenta lichidă, lipsită de elemente figurate, atât a sângelui, cât şi al altor fluide din corp (lichidul cefalorahidian, limfa, lichidul seminal, lichidul interstiţial). Plasma sângelui este un lichid gălbui, uşor vâscos. Ea trebuie închipuită ca un lichid "gros" în care se află în suspensie diferite organite (elementele figurate). Plasma conţine: apă (90%), săruri minerale, proteine (albumine, globuline, fibrinogen, enzime), lipide (colesterină, picături microscopice de lipide neutre, acizi graşi), substanţe intermediare, hormoni, anticorpi, glucide. Această componentă reprezintă 55% din volumul total sângelui. Datorită compoziţiei chimice a plasmei, sângele reuşeşte să neutralizeze o serie de acizi care sunt produşi fără încetare de către ţesuturi. Plasma nu îndeplineşte funcţie respiratorie, deoarece poate dizolva o cantitate foarte mică de oxigen molecular. Lăsată liberă, plasma coagulează. Cheagul care se formează are o culoare albicioasă şi conţine multă fibrină. În timpul coagulării, fibrinogenul (proteină dizolvată în plasmă) se transformă în fibrină, componentă insolubilă. Fibrinogenul are o consistenţă vâscoasă, şi prezintă proprietatea de a se alipii de pereţii vaselor de sânge rănite, oprind hemoragia. Dacă din plasmă se exclud proteinele de coagulare, rezultă serul.

Elementele figurate

Elementele figurate (vezi imaginea 5), reprezintă partea solidă a sângelui (45% din volumul acestuia), fiind reprezentate, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, prin 3 categorii de celule: eritrocite, leucocite şi trombocite. Dintre aceste elemente, doar leucocitele sunt celule adevărate (prezintă nuclei şi metabolism activ).

Sângele unui adult conţine aproximativ 30.000 de miliarde de globule roşii şi 50 de miliarde de globule albe (Alexis Carrel).

Page 30: Euglena Verde

EXCRETIA. SISTEMUL EXCRETOR

Excreția reprezintă procesul de eliminare a substanțelor rezultate în urma procesului de descompunere

datorat metabolismului, alături de alte materiale inutile organismului, care trebuie eliminate. [1]

Acesta

este un proces esențial pentru toate formele de viață existente. Excreția reprezintă un proces total opus

secreției, prin care substanțele secretate pot avea sarcini specifice după ce au părăsit celula.

La organismele unicelulare substanțele rezultate în urma procesului de descompunere se elimină direct

de pe suprafața celulei. Organismele pluricelulare posedă aparat excretor mult mai complex. Plantele

superioare elimină gazele prin intermediul stomatei sau a porilor de pe suprafața frunzelor. Animalele

au organe speciale de excreție.

Excreția la mamifere

La mamifere procesul de excreție reprezintă formarea urinei în rinichi și formarea de molecule de

dioxid de carbon|urinei în rinichi și formarea de molecule de dioxid de carbon (reziduuri metabolice

abundente specifice mamiferelor) ca urmare a respirației, care apoi sunt exhalate din plămâni. Aceste

materiale inutile sunt eliminate prin urinare și respectiv prin exhalare. În procesul de urinare, controlul

hormonal al excreției apare la nivelul tubilor distali ai rinichilor în funcție de instrucțiunile provenite de

la hipotalamus. În cazul în care nu se produce excreție într-un organism, se vor acumula substanțe

reziduale care vor duce la îmbolnăvirea și ulterior la moartea organismului..

La mamifere, principalele organe de excreție sunt atât rinichii și organele urinare accesorii prin care se

elimină urina, [2]

cât și intestinul gros din care sunt expulzate substanțele reziduale sub formă solidă. În

terminologia strict biologică, produsele alimentare nedigerate din fecale nu sunt considerate excreție,

deoarece ele nu reprezintă substanțe reziduale provenite în urma metabolismului. Cu toate acestea,

substanțele secretate de bilă, care apoi sunt eliminate prin fecale, sunt considerate a fi excretate. Pielea

și plămânii au și ele funcții de excreție: pielea elimină substanțe reziduale provenite în urma

metabolismului, cum ar fi ureea și acidul lactic, prin transpirație, [3]

în timp ce plămânii elimină dioxidul

de carbon.

Excreția mucociliară este excreția de mucus provenită de la sistemul respirator. Excreția biliară apare la nivelul bilei, este transmisă duodenului și ulterior este transformată în fecale. Transpirația reprezintă excreția de săruri și de apă din organism, cu toate că scopul principal al

transpirației este acela de a răci organismul.

Non-mamifere

Structura chimică a acidului uric.

La plante procesarea substanțelor este mult mai lentă decât la animale. Astfel, acumularea de substanțe

reziduale este mult mai lentă și nu există organe specializate de excreție. Plantele verzi care se dezvoltă

Page 31: Euglena Verde

în întuneric, sau plantele care nu conțin clorofilă, produc dioxid de carbon și apă sub formă de produse

reziduale respiratorii. Dioxidul de carbon eliberat în timpul respirației este este un produs al

fotosintezei.Chiar și oxigenul poate fi considerat o substanță reziduală generată în timpul fotosintezei.

Plantele se pot debarasa de excesul de apă prin procesul de transpirație. Substanțele reziduale pot fi

depozitate în frunzele care cad de pe plantă. Alte substanțe reziduale, care sunt eliminate de plante în

timpul procesului de transpirație - rășini, seve, latex etc. - provin din interiorul plantei care sunt forțate

spre suprafață prin presiunile hidrostatice și prin forțele de absorbție existente la nivelul celulelor din

plante. De asemenea, plantele mai elimină și unele substanțe reziduale în solul din jurul rădăcinilor

lor.[4]

Excrețiile sunt de culoare maro.

De obicei animalele acvatice elimină amoniac direct în mediul înconjurător și din moment ce acest

compus are o mare solubilitate, el se poate dilua cu ușurință în cantitatea mare de apă existentă. La

animalele terestre compușii asemănători substanței de amoniac sunt convertiți în alte materiale

nitrogenoase, ținând cont de faptul că există o cantitate mai mică de apă în mediul înconjurător, iar

amoniacul simplu este el însuși o substanță toxică.

Matriţă în alb privind acidul uric defecat cu fecale închise la culoare, provenite de la o şopârlă. Insecte, păsări şi

alte câteva reptile, supuse unui mecanism similar.

Păsările excretă substanțe reziduale de tip nitrogenos și sub formă de acid uric cu aspectul unei paste.

Din punct de vedere metabolic, acest lucru este mult mai costisitor, însă permite o retenție mult mai

eficientă a apei, care poate fi asimilată mai ușor de ou. Majoritatea speciilor de păsări și mai ales

speciile de păsări marine elimină de asemenea și sare prin intermediul glandelor nazale specializate în

eliminarea sării, soluție salină care există în nările poziționate pe ciocul lor.

Insectele au un sistem de excreție care antrenează tubii Malpighieni utili pentru a elimina substanțele

reziduale ca o consecință a proceselor metabolice. Aceste substanțe reziduale, rezultate în urma

proceselor metabolice, se împrăștie, sau sunt transportate în tubule, care la rândul lor le transportă către

intestine. Substanțele reziduale astfel obținute din urma proceselor metabolise sunt apoi eliminate din

organism împreună cu materiile fecale.

Multe persoane folosesc greșit termenul de excreție, ca eufemism pentru termenul de defecare și

continuă să folosească termenul de excremente în loc de fecale, lucru care din punct de vedere biologic

este total incorect.

Page 33: Euglena Verde

SISTEMUL REPRODUCATOR. REPRODUCEREA

Aparatul reproducator feminin

Aparatul reproducator feminin

Aparatul reproducator feminin este format dintr-o parte externa – vulva – si un grup de organe interne, localizate in pelvis: vaginul,

uterul, trompele uterine si ovarele.

Componente

Aparatul reproducator feminin contine ovarele. Ovarele sunt glandele sexuale ale femeii si determina caracterele sexuale primare. In

ovare se produc ovulele. Ele mai indeplinesc un rol important, acela de glande endocrine, prin secretia hormonilor sexuali.

Aparatul reproducator feminin contine trompele uterine. Tubele sau trompele uterine sunt doua conducte musculo-membranoase,

care se intind de la coarnele uterine pana la ovare.Multi compara tuba cu o trompeta, de unde si numele de tuba (tuba lui Fallopio). In

clinica se utilizeaza adesea termenul de salpinge (de la grecescul salpinx = tuba), astfel incat inflamatia tubei se numeste salpingita.

Aparatul reproducator feminin contine uterul. Uterul este un organ musculos, cavitar, in care se dezvolta oul. La sfarsitul sarcinii el

expulzeaza fatul si anexele lui. Este un organ median nepereche.

Aparatul reproducator feminin contine perineul. Perineul reprezinta totalitatea partilor moi care inchid stramtoarea inferioara a

pelvisului. Are aceeasi structura generala ca si la sexul masculin, dar, datorita relatiei sale cu organele genitale, prezinta unele

particularitati.

La sexul feminin se lucreaza cu doi termeni: perineul anatomic si perineul obstetrical.

uretrei, permitand numai eliminarea secretiei spermatice.

Page 34: Euglena Verde

Scrotul. Acesta are forma unui sac din piele libera, fiind situat in spatele penisului. Contine testiculele si foarte multe vase de

sange sau nervi. Scrotul are rolul de control asupra testiculelor. Pentru ca secretia spermatica sa se dezvolte normal,

testiculele trebuie sa prezinte o temperatura inferioara organismului. Musculatura speciala de la nivelul peretelui scrotal i i

permite acestuia apropierea sau departarea testiculelor de corp pentru reglarea temperaturii acestora.

Testiculele. Acestea sunt organe de forma ovala, de marimea unor masline mari, fiind situate la nivelul scrotului, avand pe

fiecare dintre capete o structura denumita funiculul spermatic. Testiculele secreta testosteron, hormonul sexual masculin, si

au rolul de a produce secretia spermatica.

Organele genitale interne

Partile interne ale aparatului reproducator masculin, denumite si organe accesorii, includ urmatoarele:

Epididimul: este un tub lung, spiralat situat pe partea posterioara a fiecarui testicul. Are rolul de a transporta si depozita

celulele spermatice produse la nivelul testiculelor. De asemenea, are rolul de a realiza maturarea spermatozoizilor intrucat cei

secretati de testicul sunt imaturi si incapabili de fertilizare. In timpul contactului sexual, contractiile determina patrundera

spermatozoizilor la nivelul vaselor deferente.

Vasele deferente: constituie un tub muscular, lung care se desprinde de la nivelul epididimului, ajungand in cavitatea pelvina,

in spatele vezicii urinare. Vasele deferente transporta spermatozoizii maturizati pana la nivelul uretrei, tubul ce vehiculeaza

urina sau sperma la exteriorul corpului, in momentul ejacularii.

Ductele ejaculatorii: acestea se formeaza prin unirea vaselor deferente cu veziculele seminale (vezi mai jos). Ductele

ejaculatorii se varsa la nivelul uretrei.

Uretra: aceasta este tubul care transporta urina de la nivelul vezicii urinare la exteriorul corpului. La barbati are functia

aditionala de a ejacula sperma in momentul orgasmului. In timpul erectiei, debitul urinar este blocat la nivelul uretrei,

permitant doar spermei sa fie expulzata la exteriorul corpului.

Veziculele seminale: sunt niste structuri in forma de sac care se ataseaza vaselor deferente la baza vezicii urinare.

Veziculele seminale produc un lichid bogat in zahar (fructoza) ce furnizeaza spermatozoizilor o sursa de energie, facilitand

miscarea acestora. Fluidul secretat de veziculele seminale constituie principalul constituent lichid al secretiei spermatice.

Glanda prostatica: este un organ in forma de nuca, localizat in partea inferioara a vezicii urinare, in apropierea rectului.

Prostata furnizeaza un lichid suplimentar la secretia spermatica. Fluidele furnizate de prostata contribuie la hranirea

spermatozoizilor. Uretra, care transporta lichidul spermatic pentru a fi expulzat la exterior, traverseaza glanda prostatica prin

regiunea centrala a acesteia.

Glandele bulbouretrale: denumite si glandele Cowper, sunt organe in forma de para, situate pe partile laterale ale uretrei, in

regiunea inferioara a prostatei. Aceste glande produc un lichid clar, alunecos, ce se varsa direct la nivelul uretrei. Aceste

lichid are rolul de a lubrefia uretra si de a neutraliza resturile de aciditate ce pot fi prezente la nivelul uretrei secundare

resturilor de urina de la acest nivel.

Page 35: Euglena Verde

BURETELE DE APA DULCE

Buretele de apa dulce (Spongilla lacustris L.) este animal cu miros de formol, cu corpul neted în apele

curgătoare și cu proeminențe în cele stagnante.

Mediul de viață: Trăiește în apele dulci fixat pe tulpinile unor plante acvatice.

Alcătuirea corpului: Corpul buretelui are aspectul unei mase gelatinoase, de culoare cafeniu-cenușie, cu

o forma neregulata. Aceasta reprezintă o colonie de indivizi. Cu ajutorul lupei se observă pe suprafața

acesteia orificii numite pori, prin care intră apa, și osculi, orificii mai mari, pe unde iese apa. Un individ

dintr-o colonie are un singur oscul. Numărul osculilor indică numărul indivizilor ce alcătuiesc o

colonie.Peretele corpului unui individ este format dintr-un strat extern de celule turtite si un strat intern

alcătuit din celule care au câte un flagel protejat de un guleraș. Între cele două straturi se află o pătură

gelatinoasa, in care se găsesc un fel de ace silicioase înfipte într-o substanță numită spongină.

Hranirea:Apa si organismele microscopice pătrund prin pori in cavitatea corpului,unde celulele cu flagel

si guleraș le digeră în vacuolele lor digestive. Produșii nedigerați sunt eliminați prin oscul.

Respirația: Apa conține oxigen dizolvat. Acesta intră in fiecare celulă.

Excreția:Substanțele de excreție sunt, de asemenea, eliminte prin oscul, o data cu apa.

Înmulțirea: Buretele de apă dulce se inmulteste prin celula-ou rezultată prin contopirea unui

spermatozoid cu un ovul, ambele celule fiind produse de același individ. Din celula-ou se dezvoltă o

larvă cu cili.

Page 36: Euglena Verde

HIDRA DE APA DULCE

Hidra sau hidra de apă dulce este o specie de celenterate simplă, prădătoare, care trăiește în apa dulce,

ce posedă tentacule mici, simetrice.

Hidra trăiește în balti, ape curgătoare, fixată pe plante acvatice. Nu are organe de respirație și excreție.

Hidrele sunt cele mai primitive animale pluricelulare, cu simetrie radiara.Corpul are aspectul unui sac,

format din tesuturi care nu asociază in organe. În partea anterioara a corpului se afla orificiul buco-

anal(gura) inconjurat de tentacule.Cavitatea interna, numita si intestinala, are funcția de

digestie.Peretele corpului celenteratelor este format din doua straturi:intern si extern.Celulele stratului

intern, numit endoderm,participa la digestia hranei.Stratul extern, numit ectoderm, receptioneaza

modificarile mediului extern si realizează reacția de răspuns a organismului.Ectodermul are o retea de

neuroni, ce formează sistemul nervos difuz, celule cu miofilamente(primele celule musculare) și

celulele, care imobilizează prada și apăra animalul de dușmani. Celenteratele reacționează la acțiunea

factorilor mediului, proces numit iritabilitate (simt atingerea, variația temperaturii etc.). Vara, când

condițiile de viața sunt prielnice, hidra se reproduce prin înmugurire (reproducere asexuată). Toamna se

înmulțește prin oua, care se formează în peretele corpului. Oul cade la fundul apei, rezistă la

temperatură scăzuta, iar primăvara se formează noi hidre (înmulțire sexuată).

Page 37: Euglena Verde

VIERMI

Viermi paraziţi

Viermii paraziți sunt viermi ce trăiesc pe seama altor organisme și adesea le provoacă diferite boli.

Viermi paraziți se pot întâlni în toate grupele de viermi, mai ales la viermii cilindrici. Din grupa

viermilor inelați paraziți face parte lipitoarea, un vierme cu corpul plat, segmentat la exterior. Ea se

prinde cu ventuza superioară de victimă și, cu ajutorul zimților, taie pielea. O substanță analgezică din

salivă împiedică gazda să simtă prezența ei. Saliva mai conține un anticoagulant.

Lipitoarea înmagazinează sângele în pungi ale intestinului. În chirurgie se utilizează această substanță,

pentru a controla coagularea sângelui.

Din grupa viermilor lați, exemple pot fi: Tenia, Gălbeaza.

Din grupa viermilor cilindrici: Trichina, Ascarida, Oxiurul și Limbricul.

Limbricul trăiește în intestinul gazdei. Are lungime de 10-15 cm la mascul și 20-25 cm la femele.

Femela depune circa 240000 de ouă zilnic. Limbricul este foarte periculos deoarece poate să treacă prin

orice organ vrea, iar dacă limbricul intră în căile respiratorii ale gazdei, poate să asfixieze gazda. Ne

putem apăra față de limbric fiind foarte igienici. Lupta cu acești viermi este foarte grea, ei transmițându-

se la oameni prin dierite căi: apă, carne (porcii servesc drept gazde intermediare pentru mulți viermi

cilindrici), alți oameni infectați, unele animale de casă, etc. Viermele de gălbează are corpul acoperit de

un tegument, care formează o cuticulă cu rol de apărare împotriva sucurilor digestive. Trichina este un

vierme parazit foarte mic (3–4 mm) care se transmite la om prin consumul de carne de porc infestată si

necontrolată sanitar. Boala produsa se numeste trichineloză. Tenia trăiește în intestinul subțire a omului.

Are corpul turtit ca o panglică, de culoare albă.

VIERMI LATI

Viermii lați (încrengătura Plathelminthes - din greacă platy = lat, plat și helminthes = vierme) sunt

viermii care au corpul turtit dorsoventral. Ei trăiesc în ape dulci și sărate, în pădurile tropicale, ducând

un mod de viață liber. Numeroase specii trăiesc ca paraziți în corpul altor organisme. Ei au urmatoarele

sisteme de organe: sistemul nervos, epitelial, muscular, digestiv, excretor și de reproducere. Se cunosc

peste 12.000 de specii de viermi lați. Principalele clase sunt: planariile, teniile și gălbeaza. Viermii lați

au 3 straturi de celule diferențiate: ectoderm, endoderm și mezoderm și 4 sisteme de organe cu țesuturi

slab diferențiate.

Plathelminții sunt viermi clasificați ca protostomieni cu simetrie bilaterală, turtiți pe axa dorso-ventrală

și cu cavitatea corpului de origine blastoceliană. Aceasta este plină cu un parenchim mezenchimatic ce

Page 38: Euglena Verde

reprezintă mediul intern al viermelui. În această cavitate sunt prezente lacune prin care circulă un lichid

care are rolul sângelui și al limfei.

Corpul poate fi unitar sau împărțit în proglote (clasa Eucestoda). În fiecare dintre acestea aparatul

genital se repetă, asigurând hiperfecunditatea. Tegumentul poate fi infranucleat, sincițial sau celular,

fiind prevăzut cu cili la formele libere (Clasa Turbellaria) sau cu o cuticulă (la formele parazite din

celelalte clase)și care împreună cu musculatura derivată din mezoderm formează 'teaca musculo-

cutană

În general, la formele libere, tegumentul prezintă o rețea bogată de glande și care apar pe tot corpul

acestora.La formele parazite există diverse formațiuni derivate din cuticulă și care servesc pentru fixarea

parazitului de gazda sa (spini, cârlige, solzi etc.).

În cazul formelor libere formațiunile cuticulare reprezintă armături ale aparatului copulator.

Sistemul nervos-este prezent sub teaca musculo-cutană. Formele de tip primitiv (Acoela)prezintă un

sistem nervos alcătuit dintr-un

plex subcutanat și o comasare de elemente nervoase alcătuind un creier rudimentar. La formele mai

evoluate elementele ce formează plexul se condensează și ele rezultând 3 până la 6 perechi de cordoane

care se unesc între ele prin comisuri.

Organele de simț sunt mai bine dezvoltate la formele libere (tangoreceptori, statociști, oceli, fosete

ciliate etc.). Formele parazite au doar celule receptoare și chemoreceptoare.

Aparatul digestiv-nu apare la toate speciile.Are un singur orificiu (orificiul bucal)apoi faringele (cu

structură variată) și la sfârșit intestinul care poate avea o ramificație simplă sau poate fi închis în "fund

de sac". Anusul lipsește. Tubul digestiv nu este prezent la Clasa Cestoda și familia Fecampiidae

(platheminți paraziți ai clasei Turbellaria).

Aparatul excretor-corespunde tipului protonefridian. În partea terminală a acestui sistem apare o celulă

cu flamură vibratilă (celulă de formă stelată cu canalicul excretor+un mănunchi de cili

vibratili).Canaliculele excretoare se continuă cu un canal excretor longitudinal. Ele se pot deschide la

exterior independent sau se pot uni într-un trunchi excretor. Segmentul tubular al celulei cu flamură

vibratilă are o structură similară cu gulerașul citoplasmatic al choanocitelor de la spongieri.

Aparatul genital-majoritatea speciilor de plathelminți sunt hermafrodite (o excepție notabilă de la

această regulă fiind genul Schistosoma, aparținând clasei Trematoda și care pot provoca boli grave la

om).

Gonada femelă este împărțită in 2 segmente: segmentul vitelogen care indeplinește funcția de producere

a celulelor viteline și segmentul germigen care produce ovule. La speciile cu intestin prezent glandele

vitelogene merg în paralel cu traiectul acestuia, astfel facilitându-se absorbția substanțelor nutritive. La

clasa Cestoda, glandele vitelogene sunt situate sub tegument. La aparatul genital femel este anexată o

bursă copulatoare sau seminală, un uter pentru acumlarea ouălor, un receptacul seminal precum și o

serie de glande anexe. În unele cazuri se diferențiază și un penis. Orificiile genitale se deschid la unele

specii separat iar la altele se unesc într-un por comun.

Reproducerea și dezvoltarea platheminților-fecundarea este internă și încrucișată având loc prin

copulare sau depunerea spermatoforului la suprafața corpului. La speciile cu gonadă femelă unitară

ouăle sunt de tip ectolecit. La unele turbelariate marine larva amintește de larva trocoforă, prezentă la

grupul spiraliilor (Filum Annelida, Filum Mollusca, Filum Nemertini).

Speciile parazite au cicluri evolutive mult mai complexe în care apar mai multe generații (și la un număr

mare de specii și schimb de gazde).

Page 39: Euglena Verde

Clasa Turbellaria (cu foarte puține excepții)prezintă forme adaptate la viața liberă.Celelalte clase

cuprind în eclusivitate forme parazite. De obicei, gazda definitivă este un vertebrat, gazda intermediară

poate fi atât un nevertebrat cât și un vertebrat. Cuticula formelor parazite prezintă o rezistență crescută

la enzimele digestive ale gazdei dar dacă în ea apar fisuri, parazitul nu se mai poate apăra împotriva

atacului enzimatic al gazdei.

VIERMI CILINDRICI

Viermii cilindrici, adesea numiti ―ascaridis‖, sunt printre cel mai des intalniti paraziti ai tractului

digestiv la caini si pisici. Majoritatea puilor sunt infestati cu viermi cilindrici, iar cand privim ciclul lor

de viata, intelegem de ce. Toti acesti viermi cilindrici sunt raspanditi in mod deosebit in America de

Nord. Prezinta o importanta considerabila la animalele tinere si in adaposturile acestora, precum cotete

sau custi. Deoarece pot cauza imbolnaviri si in randul oamenilor, sunt de asemenea de luat in

seama si in ceea ce priveste sanatatea noastra.Viermii cilindrici adulti traiesc in intestinul subtire al

gazdei, iar ouale acestora sunt foarte asemanatoare. Toti viermii cilindrici sunt prolifici, iar un animal

infestat poate transmite milioane de astfel de oua prin fecale in fiecare zi. Viermii cilindrici difera, insa,

prin ciclul lor de viata. Aceste diferentieri sunt foarte importante atunci cand vine vorba de modul de

eliminare al acestor paraziti din organismul animalelor noastre de companie.

Care sunt ciclurile de viata ale viermilor cilindrici la caini si pisici?

Chiar si pasarile si reptilele pot avea viermi cilindrici, desi acestia reprezinta un gen si specie

diferit fata de cele regasite la caini si pisici.

Exista 3 tipuri de viermi cilindrici care afecteaza cainii si pisicile, iar fiecare dintre ei au propriile gazde

transportatoare.

VIERMI INELATI

Anelidele sunt viermi inelati, tridermici, cu o veritabila cavitate generala a corpului (celeomati) si cu simetrie

bilaterala..

Mediu de viata: terestru si acvatic

Mod de viata: majoritatea speciilor sunt libere, unele sunt ectoparazite.

Caractere generale: viermii inelati au corpul format din inele – metamere – care corespund unei

compartimentari interne numita metamerie. Partea externa a invelisului corpului este acoperita de cuticula

Page 40: Euglena Verde

umeda si transparenta. In peretele corpului exista muschi dispusi in doua straturi, cel extern si cel intern

longitudinal. Unele anelide poseda pe fiecare metamer cate o pereche de apendici numiti parapode.

Parapodele poarta tepi rigizi numiti cheti cu rol in tararea pe substrat.

Cu exceptia primului si ultimului inel, toate celelalte inele au structuri identice; segmetele tubului digestiv, ca si

sistemele circulator, excretor si nervos, se repeta in fiecare metamer. Aparitia metameriei corpului sporeste pe de

o parte capacitatea de supravietuire, iar pe de alta parte permite realizarea de miscari complexe si independente

ale segmentelor corpului. Din necesitate de a coordona aceste miscari, sistemul nervos al anelidelor se dezvolta

producandu-se o concentrare la polul anterior al corpului, fenomen numit cefalizare. Celomul constituie un

veritabil schelet hidrostatic asupra caruia muschii actioneaza in timpul contractiei producand presiunea ce

determina alungirea corpului (prin contractia fibrelor circulare) si scurtarea corpului (prin contractia fibrelor

longitudinale). Acest tip de miscari pot fi limitate numai la anumite regiuni ale corpului printr-o buna coordonare

nervoasa.

Sistemul nervos este format din creier ganglionar si perechi de ganglioni ventrali in fiecare segment al corpului –

sistem nervos scalariform.

Suprafetele de schimb ale gazelor sunt tegumentul si branhiile. Circulatia este in general inchisa.

Reproducerea este sexuata; exista specii hermafrodite si sexe separate. Sunt cateva specii la care se

inregistreaza fenomene de inmugurire.

Importanta: anelidele terestre sapand galerii si hranindu-se cu pamant sunt de mare importanta in agricultura,

optimizand oxigenarea, umiditatea, pH-ul, compozitia solului. Ramele contribuie la descompunerea frunzelor

cazute toamna dupa toamna, participand astfel la circutul materiei in natura.

LIMBRICI

Ascaris lumbricoides

Femelă de A. lumbricoides

Limbric este denumirea comună a unui vierme cilindric parazit, Ascaris lumbricoides, care poate

parazita intestinul omului sau al animalelor. Boala produsă de acest vierme se numește ascaridioză.

Este un vierme cilindric cu extremitățile ascuțite, de culoare alb-gălbuie și cu o lungime de 15-25 cm.

Prezintă dimorfism sexual, femela fiind mai mare decât masculul. La capătul anterior, limbricul are

orificiul bucal, înconjurat de trei buze groase, iar la capătul posterior-orificiul anal. Limbricul este

primul din seria animală la care aceste două orificii sunt separate.

Page 41: Euglena Verde

Viermii adulți trăiesc în lumenul intestinului subțire al gazdei. Femela depune aici numeroase ouă

(aproximativ 200.000/zi). În absența masculului, femela depune ouă nefecundate, care nu au capacitate

infestantă. Ouăle rezultate din înmulțirea sexuată conțin o singură celulă ou, nedivizată (sunt

unicelulare, neembrionate). Au un înveliș protector rezistent. Sunt eliminate în mediu odată cu

excrementele gazdei. Sunt foarte rezistente în mediul extern, putând rămâne viabile pe sol mai mult de 1

an. Nu sunt infestante dacă sunt ingerate în stadiul de ouă neembrionate. Atunci când întâlnesc condiții

favorabile (sol umed, umbrit, temperatură ambientală de 22-24 °C), celula ou pe care o conțin începe să

se dividă, și ouăle devin embrionate și infestante într-un interval care poate varia de la 18 zile la 3

săptămâni.

Ouăle embrionate contaminează solul, apa și plantele cu care au venit în contact. Ele pot fi înghițite de

om sau animale odată cu acestea (prin consum de apă contaminată, fructe și legume nespălate, mâini

murdare, geofagie).

Ajunse în intestinul subțire, ouăle embrionate eclozează, eliberând larve care invadează mucoasa

intestinală și ajung, pe calea circulației portale și limfatice, în ficat. Aici suferă un prim ciclu larvar de

maturație, cu durata de 4 zile. Apoi, pe calea circulației sistemice, ajung în plămâni. Urmează un nou

ciclu larvar de maturație, cu o durată de 10-14 zile, după care larvele străbat peretele alveolar și urcă

prin arborele traheobronșic până în faringe, de unde sunt înghițite. Ajungând din nou în intestinul

subțire, din larve se dezvoltă viermii adulți, și ciclul se reia.

Din momentul ingestiei, ouăle infestante au nevoie de 2-3 luni ca să evolueze până la stadiul de viermi

adulți, în care femela depune prima ei serie de ouă. Durata de viață a unui vierme adult este de 1-2 ani.

Limbricul poate fi depistat printr-o probă de coprocultură.

RAMA

Râma este un nume comun pentru cele mai multe dintre componentele familiei Oligochaeta (care este

fie o clasă, fie sub-clasă în funcție de autor) și în Annelida. În sistemele de clasificare clasice sunt

plasate în ordinul Opisthopora.

Trăiește în sol și are corpul inelat (fiecare inel constituie una din inimile organismului) de până la 25

cm. La capătul anterior are orificiul bucal, iar la capătul posterior, orificiul anal. La exterior are pielea

umedă cu mucus care are rol în respirație și de simț.

Sistemul digestiv: orificiul bucal, faringe, esofag, stomac, intestin, orificiul anal Sistemul circulator: prin vase închise Locomoția: târâre cu mușchi și chetei Hrănirea: cu resturi organice din sol Înmulțirea: indivizii posedă atât organe de reproducere feminine cât și masculine, deci indivizii sunt

hermafrodiți. Celulele reproducătoare ajung însă la maturitate în perioade diferite astfel că nu poate avea loc autofecundrea.

Ciclu de dezvoltare: ou-cocon-sol-râmă

Râmele favorizează formarea și stabilizarea structurii glomerulare a solului, aerisirea și circulația mai

bună a apei în sol.

În cursul hrănirii râmele degradează, amestecă și combină substanțele humice cu componentele

anorganice din sol și contribuie astfel la mărirea capacității de adsorbție a solului, atât de importantă

pentru plantele superioare, prin creșterea așa numitelor complexe argilo-humice.Râmele sunt o

componentă importantă a lanțurilor trofice din sol. Animalele moarte îmbogățesc solul cu compuși

valoroși mai ales cu proteine bogate în azot. Prin această activitate ele favorizează activitatea biologică

și deci fertilitatea solului.

Page 42: Euglena Verde

MOLUSTE

SCOICA DE LAC

Scoica de lac trăiește pe fundul bălților și lacurilor. Face parte din familia Corbiculidae.

Scoica de lac atinge 10 centimetri lungime și este comună în apele stătătoare europene și asiatice.Este

comestibilă,ca și ruda sa din apele curgătoare.Cochilia este alcătuită din două valve ,secretate de manta

ca la melc.Dacă este atinsă,scoica strânge repede valvele,pentru a se apăra de dușman.Piciorul are formă

de topor.Uriașul scoicilor este tridanca gigas.Cochilia sa măsoară 1,5 metri și cântărește până la 300 de

kilograme,iar corpul moale 10 kilograme.Trăiește în Oceanul Pacific și în Oceanul Indian.Mușchii ce

acționează valvele sunt atât de puternici,încât scafandrii se feresc de această scoică uriașă,pentru a nu-și

prinde piciorul sau echipamentul în această uriașă menghină subacvatică vie.Din sideful unor scoici

oamenii confecționează nasturi. .Cochilia are 2 valve prinse una de alta, 2 mușchi: anterior și posterior.

Valvele sunt secretate de manta, sunt calcaroase și căptușite de manta. Prezintă 2 orificii numite sifoane:

unul mic și unul mare. Corpul este moale, gǎlbui, cǎrnos și învelit de manta. Între corp și manta se

gasește Camera Mantalei. Piciorul este un organ musculos, turtit lateral cu aspect de lamǎ de topor.

Scoica nu are cap.In camera mantalei se gasesc branhiile, cu rol in respiratie (membrane lamelare, bogat

vascularizate care retin oxigenul in apa). Piciorul musculos se infige in mal, tragand corpul si fixandu-l

pe fundul apei. Nu are organe de simt. Pipaie cu marginile mantalei. Reactia dintre acidul clorhidric si

valva arata ca acesta , la fel ca si cochilia melcului , contine calcar . Pe o valva razuita reactia nu mai are

loc , deoarece calcarul a fost indepartat . La exterior valvele sunt acoperite de un strat calcaros , iar in

interior sunt captusite cu un strat de sidef .

Respirația

Odată cu hrana, prin sifonul inferior pătrunde și oxigenul dizolvat în apă. Aceasta scaldă branhiile, lasă

oxigenul și se încarcă cu dioxid de carbon pe care îl va elimina prin sifonul superior. Prin mișcarea

cililor de pe suprafața branhiilor se formează un curent de apă,necesar respirației.

Hrănirea

O dată cu apa care intră prin sifonul inferior, în cavitatea mantalei pătrund diferite organisme mici, care

ajung în gura scoicii, situată sub mușchiul anterior. Gura este înconjurată de 4 foițe cu cili care, prin

mișcarea lor, îndreaptă hrana spre orificiul bucal. Resturile nedigerate sunt eliminate prin anus, situat în

camera mantalei, deasupra mușchiului posterior. De aici, apa cu resturile nedigarate ,ies prin sifonul

superior.

Înmulțirea

Femela depune ouǎle pe branhii, unde are loc fecundația. Din ouǎ ies larvele care stau fixate pe branhii

din toamnǎ pânǎ-n primǎvarǎ, apoi se desprind și se fixeazǎ pe branhiile unor pești. După 3-10

sǎptǎmâni apar scoicile mici de 3 mm care cad pe fundul apei și își continuǎ dezvoltarea pânǎ la

maturitate. Alte scoici înrudite sunt Scoica de râu și Midia

Page 43: Euglena Verde

MELCUL DE LIVADA

Melcul de livadă (numit în Franța melcul de Burgundia,

Helix pomatia) este o specie de melci.

Are o cochilie de până la 5 cm înălțime și aprox. 4,5 cm

diametru. Este răspândit în toată Europa, cu excepția zonelor

nordice, și preferă arbuștii ca landșaft, în poienele luminoase

de la liziera pădurilor, în livezi și parcuri. Este erbivor și se

hrănește cu plantele mici și proaspete, dar și cu viță-de-vie.

Acceptă și rămășițe de plante, iar pentru a-și menține cochilia sănătoasă, consumă săruri de calciu. Este

activ din primăvară până la primele zile cu temperaturi negative, când se pregătește de hibernare.

Dormitează până în martie într-un culcuș aflat la aprox. 30 cm sub pământ, pe care, de regulă, nu și-l

schimbă. În timpul somnului, se închide ermetic în cochilie cu ajutorul unui „dop‖ calcaros, cu atât mai

gros cu cât e mai rece vremea. Trăiește 7 8 ani, perioadă care poate atinge 20 ani dacă nu este mâncată

de prădători.

Alcătuirea corpului

Capul melcului de livadă este alcătuit din patru tentacule — două, mai lungi, poartă în vârf ochii;

celelalte două servesc pentru pipăit — și la orificiul bucal prezintă 3 buze așezate în formă de triunghi.

În interiorul gurii se găsește limba zimțată cu care fărămițează hrana. Piciorul este musculos, acoperit cu

mucus. Cochilia este sidefată în interior. Deoarece se deplasează încet, are simțul tactil și al văzului

dezvoltate satisfăcător. Sistemul digestiv este dezvoltat în comparație cu alte moluște, acesta incluzând

și o glandă-anexă, hepatopancreasul. Are o respirație pulmonară, rolul de plămân îndeplinindu-l

mantaua protejată de cochilie, care este subțire și umedă. Melcii de livadă sunt hermafrodiți și depun

ouă. În interiorul cochiliei calcaroase se află organele interne. Are pielea subțire și nu-l poate apăra de

uscăciune. Cochilia este formata dintr-o singură bucată. Mantaua este organul intern care produce

cochilia. Între manta și organele interne există un spațiu numit camera mantalei. Deoarece corpul

melcului de livada este moale, el a fost încadrat in familia moluște Daca atingem tentaculele ele se

retrag ca un deget de manușă. Helix Pomatia se retrage în cochilie când simte pericolul. Sistemul nervos

este alcătuit din ganglioni grupați la cap. Cu ajutorul piciorului Helix Pomatia se mișcă făcând o

mulțime de mișcări ondulatorii. Melcul ține hrana cu unele părți ale cerului gurii si le fărămitează cu

ajutorul limbii. La digestie participă o glandă care are rol de ficat și pancreas. Orificiul anal se află pe

partea dreapta a corpului melcului aproape de marginea deschiderii cochiliei. Mantaua cu rol de plămân

este bogată în vase de sânge. Aerul pătrunde în camera mantalei printr-un orificiu respirator pe partea

dreapta a corpului, aproape de orificiul anal. Sângele este incolor. Melcul e hermafrodit, ouăle sunt

eliminate printr-un orificiu pe partea dreaptă a capului. După 3-4 săptămâni se dezvoltă un nou melc.Un

melc poarta ambele glande sexuale, de aceea indivizii fac schimb de spermatozoizi. In lunile Iunie si

August, se gasesc melci cu capul in pamant si cochilia la suprafata. Ei depun ouale, prin orificiul genital

situat pe partea dreapta a corpului , in apropierea tentaculelor mici . Din oua ies melci mici , cu cochilie

transparent .Ei se dezvolta in 3 saptamani . Calcarul produs de manta ajuta la cresterea rapida a cochiliei

. Aceasta creste atat cat creste melcul .

Rolul în economie

Melcul de livadă este folosit în alimentație în state cu o istorie culinară aparte, așa ca Franța, Italia,

Spania. Se gătește, de obicei, cu tot cu cochilie în ulei încins și se servește cu pătrunjel. Este considerat

a fi mai gustos decât alte specii comestibile de melci.[necesită citare]

În Franța e o specie rar întâlnită, în

schimb este răspândită în Grecia, unde creșterea melcilor e o ramură a economiei. În multe alte țări

europene (Germania, Olanda, Rusia, Ucraina, Ungaria) melcul este utilizat în industria farmaceutică și

este un produs de export. Extractul din melc de livadă este folosit în tratarea bronșitei. De asemenea, din

el este extrasă lectina.

Page 44: Euglena Verde

SEPIA

Sepia este un animal acvatic care face parte din ordinul

„Mollusca‖ clasa „Cephalopoda‖.

Sepiile, spre deosebire de caracatițe, au păstrat învelișul de protecție. Ele se deplasează prin propulsie,

aceasta fiind realizată prin umplerea unor camere din interiorul corpului cu apă, care este apoi expulzată

rapid printr-un sifon în exterior. În caz de pericol elimină o substanță asemănătoare cernelei care reduce

vizibilitatea în apă, permițând sepiei să se îndepărteze de eventualii prădători. Sepiile sunt animale care

pândesc prada, nefiind capabile de a atinge viteza de deplasare a caracatițelor.

Populații mari de sepii se pot întâlni în mările calde în special lângă coasta Australiei în apropiere de

orașul Whyalla ( 33°2′S 137°34′E-33.033, 137.567). Acestea ating o lungime de 60 de cm și o

greutate de peste 5 kg.

În general, sepiile au o mărime de 17-20 cm, dar unele exemplare pot ajunge până la 30-40 cm.

PAIANJENUL

Araneae (Păianjenii) este cel mai numeros ordin de arahnide, numărul speciilor descrise depǎșind 40

000. În prezent, păianjenii se întâlnesc pe toate continentele, cu excepția Antarctidei. Ei preferă să

trăiască în regiunile tropicale, păduri, peșteri, în regiunile alpine, de stepă, localitățile umane, chiar și în

bazinele acvatic (fam. Cybaeidae). Cea mai notabilă deosebire de alte animale constituie construcția

plasei din mătase. Dimensiunile păianjenilor diferă: cel mai mic este Patu digua de 0,37 mm, iar cel mai

mare - Theraphosa blondi - 90 mm, inclusiv picioarele - 250 mm[1]

.

Descriere

Araneus quadratus

Page 45: Euglena Verde

Morfologia externă:

(1) membre locomotoare

(2) cefalothorace (prosomă)

(3) abdomen (opistosomă)

Morfologia și anatomia păianjenilor include multe caracteristici în comun cu alte arahnide. Corpul este

împărțit în două regiuni, au opt picioare articulate, chelicere, pedialpi, aripile și antenele lipsesc.

Păianjenii posedă, de asemenea, mai multe trăsături care le disting de alte arahnide. Toți păianjenii sunt

capabili să producă mătase de diferite tipuri, utilizată pentru vânat. Chelicerele celor mai multor specii

conțin glande veninoase, iar veninul elaborat de ele este injectat în pradă sau inamic[2]

. Pedipalpii

masculilor sunt specializaț în transferul spermei la femele în timpul împerecherii [2]

. Multe specii de

păianjeni prezintă dimorfism sexual, caracterizat prin deosebirele de dimensiuni și culoare[3]

.

Păianjenii, spre deosebire de insecte, au corpul divizat doar în două regiuni: prosomă (numită și

cefalotorace, corespunde regiunilor cefalice și toracice) și opistosomă (numită și abdomen). Dar sunt și

excepții, păianjenii din familia Archaeidae prezintă prosoma împărțită în două părți unite printr-un gât

alungit. Cu excepția câtorva specii din familia Liphistiidae (numiți păianjeni segmentați), opistosoma nu

este segmentată. Prosoma și opistosoma sunt conectate printr-un pețiol (sau pedicel), formațiune ce

sporește mobilitatea corpului [4]

.

Prosoma

Articolele unui picior

1 - coxă

2 - trocanter

3 - femur

4 - patelă

5 - tibie

6 - metatars

7 - tars

8 - gheare

Page 46: Euglena Verde

Chelicerele cu luciu metalic la păianjeni săritori

Colţul unui chelicer

Prosoma este alcătuită din două părți: un scut dorsal (carapacea) și două plăci sternale ventrale. Ea are

forma aproximativ ovală, purtând anterior mai multe perechi de oceli (ochi simpli), orificiul bucal,

chelicere, pedipalpi și lateral 4 perechi de membre locomotoare. Scutul dorsal reprezintă cuticula

puternic chitinizată de aceea în timpul dezvoltării păianjenii năpârlesc[5]

. Cuticula îndeplinește rolul de

exoschelet și protejează păianjenul de deshidratare. Ventral, placa sternală mică are rol de buză

inferioară, iar placa sternală mare este înconjurată de coxele membrelor locomotoare. Ei nu au maxilare,

de aceea articolele bazale ale chelicerelor, pedipalpilor și primei pereche de picioare formează atriul

bucal, cu funcție de fărămițarea hranei.

Chelicerele, formate din 2 articole, sunt situate preoral. Ultimul articol este mobil și are forma unei

gheare. La păianjenii migalomorfi în chelicere sunt situate glandele veninoase ce se deschid în vârful

ghearei[4]

. La cei araneomorfi glanda veninoasă se află în prosomă, iar chelicerele sunt străbătute de

canalele acestor glande.

Pedipalpii sunt scurți, au funcție tactilă, fiind alcătuiți din 6 articole: coxa, trocanter, femur, patelă, tibia

și tars. La masculi pedipalpii au și rolul de organ copulator[2]

. La nivelul tarsului pedipalpii posedă un

bulb genital prelungit de un stil. În interior se află un tub seminifer ce se deschide la capătul stilului. La

unii păianjeni suprafața pedipalpilor este acoperită cu perișori tactili, numiți trihobotrii.

Membrele locomotoare (picioarele sau apendice) sunt formate din 7 articole: coxa, trocanter, femur,

patelă, tibia, bazitars și tars. Lungimea și grosimea lor variază în funcție de modul de viață. Astfel, la

reprezentanții familie Salticidae picioarele sunt scurte și puternice, adaptate la executarea săriturilor. La

tarantule picioarele sunt lungi și puternice, adaptate la alergat. La păianjenii țesători picioarele sunt

subțiri și tarsul are aspectul a două gheare pectinate și una în formă de clește de tip carabinieră, fiind

utilizate la construcția pânzei.

Opistosoma

Opistosoma este partea cea mai voluminoasă a corpului. Aici sunt localizate cele mai multe organe. Pe

partea ventral - posterioară se află orificiul anal și organele filiere. Organele filiere reprezintă orificiile

glandelor sericigiene, care produc mătase. Tegumentul opistosomei este moale, slab chitinizat. În

apropierea pețiolului, dorsal, se disting două orificii - stigmele pulmonare. Plămânii sunt acoperiți de

plăci epigastrice. Între aceste două stigme, se află orificiul genital situat într-un șanț epigastric. La

femele orificiul genital este precedat cu o placă chitinizată, numită epigin, cu rol protector [6]

.

Page 47: Euglena Verde

Organele filiere

Opistosoma nu are membre sau alte anexe, cu excepția organelor filiere, pe care sunt situați orificiile

glandelor sericigene. Numărul acestor organe variază de la 3 la 4. La păianjenii din subordinul

Mesothelae sunt doar două tipuri de glande sericigene situate median. Restul păianjenilor au glande

sericigene situate în partea posterioară a opistosomei. Unii păianjeni din subordinul Araneomorphae

prezintă și cribellum – placă turtită specializată în țesutul mătasei.

Locomoția

Deși toate artropodele folosesc mușchii atașați de interiorul exoscheletul pentru a se deplasa, păianjenii

utilizează presiunea hidraulică[7]

. Datorită presiunii picioarele se extind și se contractă cu ajutorul unor

mușchi aductori. Ca rezultat picioarele unui păianjen mort nu se pot extinde și se ghemuiesc[4]

. În

timpul mișcării presiunea internă din picioare se mărește de 8 ori, în comparație cu nivelul presiunii

când păianjenul se află în repaus[8]

. Presiunea arterială a picioarelor este cu succes utiliazată de către

păianjenii săritori. În a treia și a patra pereche a picioarelor are loc creșterea bruscă a presiunii, de aceea

acești păianjeni pot executa sărituri la distanțe de 50 de ori mai mari decât lungimea corpului.

Micrommata virescens

Majoritatea păianjenilor care vânează în mod activ, și nu construies pânze, au smocuri dense de păr fin

între ghearele din vârful picioarelor lor. Aceste smocuri, cunoscut sub numele de scopulae, se ramifică

în peste 1000 de fire și mai subțiri. Această le permită să se urce pe suprafeți vertical și plane, sau chiar

pe plafon. Se pare că aderența scopulae provine de la contactul lor cu straturi extrem de subțire de apă

de pe suprafețele obiectelor.

Colorația

Păianjenii au numai trei tipuri de pigmenți: ommochrom, bilină și guanină. La unele specii cuticula se

formează prin compresare. În rezultat cuticula devine maro, brună sau cafenie[10]

. Bilinile dau o nuanță

verde (Micrommata virescens). Guanina este responsabilă de culoarea albă, (Păianjenul cu cruce). Deși

este un metabolit (produs al excreției), multe specii au celule specializate - guanocite - în care se

depozitează guanina. Culoarea păianjenilor este redată și de refracția sau reflecția luminii. Astfel,

culoarea albă a prosomei la reprezentanții genului Argiope este rezultatul reflecției luminei de către

perișori de pe corp[10]

.

Anatomie

Legendă:

1 - chelicer

2 - glanda veninoasă

3 - creier

Page 48: Euglena Verde

4 - faringe

5 - aorta anterioară

6 - diverticuli hepatopancreatici

7 - inimă

8 - intesitinul mediu

9 - tuburile lui Malpighi

10 - rect dilatat

11 - aorta posterioară

12 - filiere

13 - glande serigiene

14 - trahee

15 - ovar

16 - plămân

17 - cordon nervos

18 - membre locomotoare

19 - pedipalp

Sistemul nervos și organele de simț

Sistemul nervos este reprezentat de creier și de o masă ganglionară subesofagiană situată ventral la

nivelul prosomei. Creierul este format din 2 regiuni: protocerebron, ce inervează ochii și tritocerebron,

inervează chelicerele. Masa nervoasă din prosomă are aspectul unui inel ce înconjoară esofagul, ea

inervează pedipalpii, picioarele și organele interne. Cu excepția Mesothelae, păianjenii au sistem nervos

puternic centralizat, ocupând aproape tot volumul prosomei[4][11][12]

. Iar sistemul nervos al păianjenilor

din Mesothelae prezintă ganglioni în opistosomă [13]

.

Majoritatea păianjenilor au patru perechi de oceli (ochi simpli) situați anterior pe prosomă. Ochii sunt

dispuși median și lateral, aranjați în diferite modele. Cei mediani sunt mai mari și specializați în vederea

diurnă, iar cei laterali în vederea nocturnă. Unele specii din familia Haplogynae au 6 ochi, Tetrablemma

– 4; Caponiidae – 2 ochi.

Ochii la Salticidae

Suprafața corpului este acoperită cu numeroși perișori senzitiv, numiți trihobotrii, densitatea lor este mai

mare pe pedipalpi. Trihobotriile au rolul de organe tactile, recepționând orice vibrație a pânzei, solului

sau curenții de aer. De asemenea, păianjenii pot percepe și oscilațiile temperaturii și presiunii aerului.

Funcția olfactivă (chemorecepția) îndeplinesc organele liriforme (orificii microscopice în cuticulă),

dispuse pe toată suprafața corpului. Pentru a asigura creierul cu informații din exterior, suprafața internă

a cuticulei este împânzită de celule senyitive. De aceste rețele nervoase sunt conectați toți receptorii:

tactili, olfactivi. Pentru păianjenii ce-și contruiesc plase contează cel mai mult simțul tactil, pe când

pentru vânătorii activi – vederea. Însă și în aceste cazuri sunt excepții[4]

.

Sistemul circulator

Inima este de formă tubulară, alcătuită dintr-o singură cameră, situată dorsal în opistosomă. Ea este

prevăzută cu 3 – 4 osteole care împiedică revenirea sângelui venos înapoi la organe[14]

. Inima este

înconjurată de pericard[15]

. Sitemul circulator este de tip deschis[4]

. Anterior este este prelungită de o

Page 49: Euglena Verde

aortă ramificată care trece prin pețiol și furnizează sânge țesuturilor din prosomă. Inima pompează

sângele prin artere în lacunele dintre organe numite sinusuri. Aici are loc eliminarea oxigenul și

primirea dioxidului de carbon. După acesta sângele ajunge în pericard și din nou în inimă prin osteole.

Hemolimfa (sângele) conține ca pigment respirator hemocianină, cu funcție similară hemoglobinei.

Hemocianina conține doi atomi de cupru de care se leagă oxigenul și conferă o nunață albăstruie[11][16]

.

Respirația

Plămân în secţiune sagitală

Păianjenii respiră prin plămâni (saci pulmonari) și prin trahei. Ambele sisteme sunt amplasate în

opistosomă. Membrii subordinului Mesothelae, infraordinului Mygalomorphae și familiei Hypochilidae

posedă două perechi de plămâni, una anterioară și altă posterioară. Iar, majoritatea păianjenilor

araneomorfi respiră printr-o singură pereche de plămâni și una de trahei. Trahele sunt mai bine adaptate

le deshidratare, reținând apa mai eficient[11][13]

. Dar se întâlnesc și păianjenii cu respirație exclusiv

traheală – familia Caponiidae. Plămânii sunt puternic vascularizați, au o structură lamelară în care are

loc schimbul de gaze dintre aer și hemolimfă. Traheele reprezintă tuburi ramificate care transportă

oxigenul direct la organe și țesuturi[4]

, fără întermediul hemolimfei. Atât plămânii, cât și traheile se

deshid în exterior prin stigme pulmonare și, respectiv, traheale. Stigmele pulmonare se află în partea

ventrală anterioară și laterală a opistosomii. Traheile se unesc și se deschid doar printr-o singură stigmă

situată în partea posterioară a opistosomii, aproape de organele filiere.

Aparatul digestiv

Orificiul bucal se deschide anterior pe prosomă. El este înconjurat de buza superioară, de lamele laterale

chitinizate ale pedipalpilor și placa sternală mică[4]

. Toate aceste strcuturi participă la fărămițarea

cuticulei prăzii. În orificiul bucal se deschid canalele glandelor salivare. Păianjenul injectează conținutul

acestor glande în pradă paralizată anterior cu veninul cheliceral. Organele interne ale prăzii sub

influența enzimelor încep să se descompună. Astfel, are loc digestia parțială și extrabucală. Apoi,

păianjenul aspiră conținutul lichifiat al prăzii până nu rămâne doar cuticula. Orificiul bucal este urmat

de un faringe musculos, cu funcție de aspirație a hranei. Tubul digestiv continuă cu un esofag îngust

care străbate masa ganglionară și se deschide într-un stomac. Intestinul mediu formează invaginări lungi

laterale în prosomă ce măresc suprafața de absorbție, numite cecuri (în total 5 perechi, ce pătrund la

baza membrelor locomotoare). În regiunea opistosomei, intestinul prezintă diverticuli ramificați care

formează, la rândul lor, hepatopancreasul[4]

. Hepatopancreas este o glandă digestivă cu rol dublu: de

secreție a enzimelor și de absorbție a substanțelor nutritive. Ramificările hepatopancreasului ocupă o

bună parte din volumul opistosomei. Intestinul mediu este urmat de un rect dilatat, în care se deschid

tuburile lui Malpighi. Tubul digestiv se termină cu anusul.

Excreția

Excreția se realizează prin 1 - 2 perechi de tuburile lui Malpighi, puternic ramificate, ce se deshid în

rectul dilatat. Produsul de excreție al păianjenilor este guanina, fiind eliminată în formă de cristale.

Astfel are loc prevenirea deshidratării. La nivelul prosomei excreția are loc prin nefrocite. În afară de

acestea, o parte a substanțelor excretoare sunt utilizate la producerea firelor de mătase sau colorație.

Reproducere și ciclul de viață

Page 50: Euglena Verde

Structura pedipalpului la masculi

1. tars (cimbiu); 2. stil; 3. bulb; 4. tibie; 5. patelă; 6. femur

Acuplarea la Neriene radiata

Păianjeni se reproduc sexual și sunt animale unisexuate, fecundația este internă. Dimorfismul sexual se

manifestă prin colorație și dimensiuni. Masculii sunt mai mici și de culori mai variate. Organele genitale

masculine sunt: 2 testicule, continuate de 2 spermiducte care se unesc și se deschid ventral pe

opistosomă. La femele sistemul sexula este reprezentat de 2 ovare, de la care pornesc 2 oviducte, ce se

unesc și se deshid prin orificiul genital. La unele specii lângă orificiul genital femel este situat un

receptacul, în care masculul depune sperma. Împerecherea nu implică depunerea unui spermatofor sau

copulație directă[17]

. Masculii transferă sperma cu ajutorul pedipalpilor. Pedipalpul posedă un bulb care

inițial este introdus în orificiul genital propriu masculului. Apoi, bulbul umplut cu spermă este introdus

în epiginul femel[4]

. Acest proces a fost descris pentru prima dată în anul 1678 de Martin Lister. În 1843

a fost relevat faptul că masculii țes o pânză specială în care este picaturată sperma care, la rândul său,

este preluată de bulbul pedipalpilor. Structura aparatului copulator variază în mod semnificativ între

masculii de specii diferite. În timp ce tarsului extins al pedipalpilor la Filistata hibernalis (Filistatidae)

formează doar un fel sferă cu un duct spiralat orb, membrii genului Argiope au o structură extrem de

complexă.

Când un mascul detectează semne de apropiere a unei femelă, el verifică dacă ea este din aceeași specie

și dacă e pregătită să se împerecheze.

Femelă (Păianjen-lup) cu cocon

Masculii au ritualuri specifice de curtare pentru a preveni mâncarea lor de către femelă înainate de

împerechere. Femelele, de obicei, sunt foarte agresive, dar în aceste momente ele devin loiale și calme.

Page 51: Euglena Verde

Între păianjeni foarte des se întâlnește canibalism sexual. De aceea, imediat după acuplare masculii

părăsesc femela, însă nu toți sunt norocoși. De exemplu masculii din gen. Latrodectus (Vǎduva neagrǎ)

dupǎ acuplare , benevol, sunt mâncați de femelă. Masculii a diferitor specie au metoda sa de a "cuceri"

femela. Mjoritatea masculilor posedă feromoni, datorită lor ei "seduc" femela. Pentru masculii

păianjenilor țesători o importanță au vibrațiile precise al pânzei produse de aceștia, deoarece un pas

făcut din greașeală și femela poate confunda mirele cu prada. Masculii păianjenilor vagabonzi, vânători

activi, ating într-o anumită manieră corpul femelei, astfel ei o seduc. Masculii din familia Salticidae

sunt renumiți pentru dansurile nupțiale, cu care ei cuceresc admirația femelelor. Păianjenii din familia

Pisauridae oferă un cadou (insectă înfășurată în mătase) femelei pentru a o hrăni prevenind consumul

lor.

Masculii din genul Tidarren amputeze unul din pedipalpi înainte de maturizarea și trăiesc în continuare

cu unul. Se presupune că disecraea unui pedipalp, ambii constituind 20% din masa corpului masculin

din această specie, îmbunătățește mobilitatea în fața pericolului. La specia Tidarren argo, s-a observat

că pedipalpul rămasese blocat în epiginul femeli. Padipalpul, separat pentru aproximativ patru ore,

continuă să funcționeze independent (transfere sperma). Între timp, femela se hrăneste cu masculul[18]

.

Femelele sunt capabile să depună până la 3.000 de ouă într-unul sau mai mulți saci de mătase [4]

, numiți

coconi, care mențin umiditatea relativă constantă. În unele specii femelel mor după aceea, iar altele

protejează coconii prin atașarea lor de pânză, ascunderea în cuiburi sau le anexează de diferite părți ale

corpului[4]

.

Tinerii păianjeni după formă sunt similari părinților. Ei trec prin câteva stadii de dezvoltare larvă,

nimfă. Ca și altor artropode, păianjeni trebuie să năpârlească pentru a-și mări dimensiunile[19]

. Unii

păianjeni îngrijesc de puii lor, de exemplu juvenilii din familia Lycosidae se agăța de părului de pe

spatele mamei. Femelele unor specii aduce pradă puilor săi. Păianjeni trăiesc 1 - 20 ani (unele tarantule) [4][20]

, masculii de obicei trăiesc un an

Page 52: Euglena Verde

RACUL DE RAU

Racul-de-râu (lat. Astacus astacus) aparține crustaceelor, din clasa Malacostraca, ordinul Decapoda

(zece picioare), corpul este împărțit în cefalotorace și abdomen, fiind acoperite de o crustă calcaroasă.

Prima pereche de picioare s-a transformat în clești puternici, celelate perechi servesc la deplasare.

Racul-de-râu este animal acvatic ce respiră cu ajutorul branhiilor situate la baza picioarelor, sub cele

două branhiostegite aflate de o parte și alta a toracelui. Este activ mai ales noaptea. Specia este sensibilă

la calitatea apei, prezența lui în habitat indicând o apă sănătoasă (nu neapărat potabilă). În perioada de

năpârlire vulnerabilitatea lor crește, corpul fiind moale.

Racul traieste in mediul acvatic.Noaptea iese la vanat. Corpul este acoperit de o crusta alcatuita din

chitina si calcar.Prezenta acestei cruste a dar denumirea de CRUSTACEE.Pe masura ce creste,racul

naparleste.Crista noua se formeaza pe seama rezervei de calcar din stomac,care intareste pielea datorita

calcarului se produce efervescenta).Pielea contine 2 pigmenti:albastru(care se distruge prin fierbere) si

rosu. Corpul este alcatuit din doua parti:cefaclotorace si abdomen. Pe cefalotorace exista: -doua perechi

de antene formate din articole:una mai scurta si bifurcata,a doua mai lunga; -2 ochi compusi din mai

multi ochi simpli,asezati in varful unor pedunculi cârnoși;racul vede bine in toate partile; -gura asezata

ventral,prevazuta cu falci taioase; -5 perechi de picioare inegale,articulate,asezate ventral.

Abdomenul,mai subtire decat cefalotoracele,este format din 7 segmente prevazute cu muschi

puternici.Pe patrea ventrala a primelor 5 segmente se afla cate o pereche de picioruse mici.Al 6-lea si al

7-lea segment latit formeaza inotataoarea codala. In apa,racul inoata,indoind abdomenul si lovind apa

cu inotatoarea codala.Apa este impinsa cu putere inainte,iar corpulse deplaseaza inapoi.Pe fundul

apei,racul merge cu ajutorul ultimelor 4 perechi de picioare. Racul se hraneste cu animale,cu resturi de

plante si cu cadrave de animale,curatind apa.Le apuca cu clestii,le taie si le aduce la gura.Este un animal

omnivor. Antenele il ajuta la pipait si mirosit. In camerele branhiale,de pe laturile

cefalotoracelui,formate prin indepartarea crustei de corp,se gasesc branhiile cu rol in respiratie.Branhiile

sunt bogat vascularizate.Sunt prinse de baza picioarelor si continuu scaldate de apa,de unde retin

oxigenul. Inima are forma pentagonala si sangele este de culoare albastra. Racul se inmulteste prin

oua.Toamna,in octombrie,femele depune aproximativ 200 de oua care se prind de piciorusele

abdomenului.In luna mai,ies racusorii.Ei raman fixati pe abdomenul mamei aproximativ 10 zile.Dupa 4-

5 ani devin adulti.

Page 53: Euglena Verde

ALBINA

Albinele sunt insecte zburătoare, clasificate în cadrul superfamiliei Apoidea din cadrul subordinului

Apocrita, care mai conține viespile și furnicile, care se hrănesc cu nectarul florilor(ca sursă de energie

grație conținutului de zaharuri), și cu polen (ca sursă de proteine, folosit mai mult la hrănirea larvelor),

activitate ce se soldează cu polenizarea florilor, și, în unele cazuri, cu producerea mierii.

Astfel polenul pe care în mod inevitabil îl pierd în deplasarea lor de la o floare la alta este important

pentru plante deoarece o parte din polen cade pe pistilul (structura reproductivă) altor flori din aceeași

specie, ducând la polenizarea încrucișată. Albinele sunt, de fapt, cele mai importante insecte

polenizatoare și interdependența între ele și plante fac din acestea un excelent exemplu al unui tip de

simbioză cunoscută sub numele de „mutualism‖, o asociere între organisme diferite care este

avantajoasă pentru ambele părți.

Pe de altă parte unele specii de albine produc miere din nectar. Albinele de miere și albinele fără ac

adună mari cantități de miere, caracteristică ce este exploatată de apicultori, care recoltează mierea

pentru consumul uman.

Albinele sunt răspândite pe întreg globul, făcând excepție de cele mai înalte altitudini, regiunile polare

și unele mici insule oceanice. Cea mai mare diversitate de specii de albine o găsim în regiunile calde,

aride sau semiaride, America de Sud și Mexic.Multe albine sunt negre sau gri, dar altele sunt galben

deschis și roșii.

Durata de viață a albinei lucrătoare depinde de gradul de uzură ca urmare a activităților intense

desfășurate de aceasta (creșterea puietului și activitatea de cules nectar și polen). Astfel albinele

eclozionate în sezonul activ (din primăvară, martie până vara, în jurul lunii august) trăiesc numai 40 de

zile pe când albinele eclozionate toamna trăiesc până în primăvara viitoare, când se face schimbul de

generații (6-9 luni).

Durata de viață a trântorilor este între două și opt săptămâni și variază în funcție de sezon (activ sau

perioadă de repaus) și de zona geografică.

Matca este cea mai longevivă dintre membrii familiei de albine putând trăi până la 8 ani (este însă

eficientă economic doar un an-doi, după care trebuie schimbată), este activă pe toată perioada vieții

putând depune 1500-2500 și chiar 3000 de ouă în 24 de ore în luna iunie. În această perioadă de pontă

intensă regina este atent îngrijită și bine hrănită de albinele din suita sa. În familiile de albine care mor

iarna din cauza lipsei hranei, matca este ultima care moare, fiind hrănită cu ultima picătură de miere.

Numărul speciilor cunoscute este de aproximativ 20.000 dar, probabil, foarte multe care așteaptă încă să

fie descoperite.

Multe specii de albine sunt puțin cunoscute. Cea mai mică albină este cea pitică (Trigona minima) cu

lungimea de circa 2.1 mm (5/64"). Cea mai mare albină din lume este Megachile pluto, care poate

atinge lungimea de 39 mm (1.5"). Tipurile cel mai comune de albine din emisfera nordică sunt speciile

Albină europeană

Page 54: Euglena Verde

de Halictidae, sau albinele atrase de transpirație, niște albine mici care adesea sunt considerate în mod

greșit viespi sau muște. Cea mai cunoscută specie de albine este albina europeană (Apis mellifera).

Masculii de albină au, de obicei, o viață scurtă și nu colectează niciodată polen și nici nu au nici alte

responsabilități legate de hrănirea puilor. Tocmai de aceea, se mai numesc și trântori sau bărbătuși ai

albinelor. Femelele-albină fac toată munca de construirea cuibului și de aprovizionare și au, de obicei,

structuri anatomice speciale care le ajută la transportul polenului.

Structura corporală

Albinele au antene compuse (aproape la toate speciile) din douăsprezece segmente la femele și

treisprezece la masculi. De asemenea au câte două perechi de aripi (perechea anterioară fiind mai mare).

Unele caste pot avea aripi mai mici (nefuncționale), dar nici o specie nu este lipsită de aripi.

Clasificarea albinelor

După varietatea florilor de unde strâng polen — Cele mai multe albine sunt polilectice adică strâng polen dintr-o largă varietate de flori. Unele albine colectează polenul de la flori care aparțin numai anumitor familii, altele de la flori de anumite culori. Cele oligolectice adună polenul numai de la câteva tipuri de flori înrudite.

După gradul de socializare: o Solitare — Majoritatea insectelor Apoidea sunt solitare, adică nu trăiesc în colonii; fiecare

femelă își face propriul său cuib (de obicei o gaură în pământ) și îl aprovizionează. Printre aceste albine nu există caste. Unele albine solitare își fac coșuri sau turele la intrarea în cuib, altele își fac cuibul în lemn, în măduva crengilor. Cele mai multe albine solitare au o durată scurtă de viață ca adulte. Anumite specii pot fi în zbor doar câteva săptămâni ale anului, restul anului petrecându-l ca ouă, larve, pupe și tineri adulți. Albinele solitare asigură hrana pentru larve când cămăruțele sunt închise.

o Comunale și semi sociale — Unele albine sunt comunale.(eng. communal) Ele sunt asemenea albinelor solitare, cu excepția faptului că câteva femele din aceeași generație folosesc același cuib, fiecare facându-și propriile cămăruțe pentru adăpostirea ouălelor, larvelor și pupelor. Câteva specii de albine sunt semi sociale (eng semisocial)- ele trăiesc în mici colonii de 2-7 albine din aceeași generație, dintre care una este regina sau principala depunătoare de ouă. Aproximativ 1000 de specii de albine trăiesc în mici colonii formate dintr-o regină și câteva albine-fiice lucrătoare. În aceste colonii, diferența în înfățișare și comportament între lucrătoare și regine este abia sesizabilă. Asemenea specii, numite primitively eusocial formează colonii temporare care mor toamna și numai reginele fertilizate supraviețuiesc iarna. Albinele aparținând speciei Bombus terrestris (eng.Bumblebees) sunt cele mai familiare exemple.

o Sociale — Albinele cu adevărat sociale (eng eusocial) trăiesc în mari colonii în care femelele supraviețuiesc două generații: mamele (reginele) și fiicele-lucrătoarele, Masculii, numiți și trântori, nu joacă nici un rol în organizarea coloniei și nu fac decât să se împerecheze cu reginele. Larvele sunt hrănite progresiv, asta însemnând că acele cămăruțe sunt deschise la nevoie sau sunt lăsate deschise pentru ca lucrătoarele să aibă grijă de larve. Cele înalt-socializate, câteva sute de specii, formează colonii permanente în care regina și castele de lucrătoare sunt într-un mod semnificativ diferite ca structură, fiecare specializându-se în propriile activități și nefiind capabil să supraviețuiască fără ceilalți. Coloniile de albine sociale sunt societăți complexe, superior coordonate. Albinele individuale pot avea funcții înalt specializate înlăuntrul coloniei.

Morfologia albinei lucrătoare

După modul de hrănire: o Non-parazite o Parazite — Albinele parazite sunt acele albine care nu-și hrănesc singure progeniturile și nu-și

construiesc singure cuibul, ci folosesc cuibul și mâncarea altor specii de albine pentru a-și aproviziona tinerele albine parazite. Albinele parazite sunt de două tipuri: albine clepto parazite și paraziții sociali.

Page 55: Euglena Verde

Albinele clepto parazite invadează cuiburile albinelor solitare, își ascund ouăle în camerele de clocit înainte ca gazdele să și le depună pe ale lor și închid camerele. Tânăra albină parazită se hrănește cu mâncarea care a fost depozitată de femela-gazdă. Ouăle sau tinerele larve ale gazdei sunt ucise fie de femela-parazit, fie de larva acesteia.

Paraziții sociali sunt albinele care omoară regina rezident, își depun ouăle în cămăruțele gazdei și apoi forțează lucrătoarele gazdei să crească tinerii paraziți de albină. Din moment ce nu asigură hrana pentru vlăstarele lor, femelele de albină parazită nu posedă trăsături speciale cum ar fi coșulețele de polen sau perii de polen.

Îngrijirea albinelor din această specie poartă numele de apicultură sau stupărit.

Page 56: Euglena Verde

SUPRACLASA PESTI

CRAP

Crapul (Cyprinus carpio) este un pește teleostean din familia Cyprinidae.

Lungimea corpului poate atinge 1 m, iar masa maximum 40 kg. Este acoperit cu solzi mari. Spatele este,

de obicei, negricios, cu nuanțe albăstrii sau verzui, flancurile arămii sau arămii-gălbui, iar abdomenul

albicios. Cavitatea bucală este subterminală, cu buze groase. Crapul posedă patru mustăți, două nări, doi

ochi, și botul. Pe trunchi și pe coadă se găsesc înotătoare perechi (două ventrale și două pectorale) și

neperechi (dorsală, anală și codală, care prezintă doi lobi egali). Înotătoarele sunt acționate de mușchi,

iar peștele este acoperit cu mucus și solzi. Există două forme de crapi: crapul cu spatele jos și crapul cu

spatele înalt. Este răspândit aproape pe tot globul, populând apele dulci și cele salmastre. Trăiește până

la 30 de ani, uneori și mai mult.

Crapul atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2-5 ani și se înmulțește în lunile mai-iunie. O femelă

depune pe vegetația subacvatică până la 2,1 milioane de icre, iar incubația are loc după 2-7 zile. Puietul

se hrănește la început cu zooplancton, iar mai apoi, când atinge 1,8 cm lungime, cu nevertebrate de fund

(hrana principală a unui crap adult).

Respirație

Crapul are respirație branhială. Branhiile sunt bine vascularizate, aflate pe lamele osoase, în spatele

unor „căpăcele‖ denumite opercule.

Cultivare

Crapul sălbatic este răspândit mai mult în apele și bazinele Mării Mediterane, Mării Negre, Mării

Caspice, Mării Aral. De la el au fost obținute mai multe varietăți domestice (crapul solzos, crapul-

oglindă, crapul golaș etc.) care se cultivă, de regulă în iazurile piscicole ale întreprinderilor de

carpicultură. În dependență de rasă și de condițiile mediului ambiant, crapii de un an cântăresc în medie

15-150 g, cei de doi ani 150-1000 g, cei de trei ani 350-2000 g ș.a.m.d.. Carnea de crap este gustoasă și

are o valoare nutritivă înaltă.

Crap obișnuit

Page 57: Euglena Verde

BROASCA DE LAC

Broască este numele dat mai multor animale tetrapode amfibii, din clasa batracienilor, fără coadă, cu

picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și cu ochii bulbucați.Broasca de baltă

trăiește atât în apă, cât și pe uscat. Nările de pe vârful botului se închid când se află în apă. Broaștele se

înmulțesc prin ouă, care sunt depuse în apă.Broasca se hrănește cu: pești mai mici, icre, insecte etc.

1) Sistemul extern

Are corpul format din: -Cap -Trunchi -Membre

Capul

Este de formă triunghiulară, are ochi mari bulbucați care sunt făcuți să distingă culorile. Nările se închid

când intră în apă. Ea are două feluri de respirații: -cutanee -pulmonară Urechea este mai evoluată decât

la pești. Are o limbă subțire având glande care secretă o substanță cleioasă. Limba ei este despicată la

vârf.

Trunchiul

Are o piele fără solzi cu glande ce secretă o substanță alunecoasă.

Membrele

Membrele anterioare sunt mai scurte decât cele posterioare și au 4 degete terminate cu gheare. Broaștele

sunt primele vertebrate tetrapode (au 4 membre). Locomoția este dublă: pe uscat, sărind și prin apă,

înotând.

2) Sistemul intern

Sistemul nervos mai dezvoltat decât la pești prefigurează dezvoltarea creierului animalelor terestre.

SOPARLA VERDE

Nume dat mai multor specii de reptile din ordinul saurienilor, cu pielea verde-cenușie sau pestriță, cu

capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare

scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă.

Are o piele cărnoasă, îngroșată ce formează solzi mici si o protejează de uscăciune. Ochii sunt protejați

de o membrană subțire, transparentă. Auzul este bine dezvoltat, la fel și mirosul. Pe maxilare șopârla are

numeroși dinți conici, concrescuți cu maxilarul. Limba este musculoasă, mobilă, bifurcată la vârf și

poate fi ușor proiectată afară. Membrele sunt scurte, așezate pe laturile corpului, îndreptate lateral, dar

nu servesc la mers, ci la agățare de asperitățile solului si cățărare.

Page 58: Euglena Verde

Deplasarea se face prin ondulațiile corpului, șopârla sprijinindu-se pe membrele posterioare și pe coadă.

Șopârla se târăște, deci este un animal târâtor. Șopârla se hrănește cu insecte, păienjeni și râme. Este

totuși un animal insectivor. Organele digestive sunt bine dezoltate. Are tub digestiv și glande anexe.

Respirația este pulmonară. Căile respiratorii sunt bine diferențiate. Plămânii sunt ca niște saci cu pereți

cutați. Temperatura corpului este variabilă. Iarna se ascund în gropi și stau în amorțire până primăvara.

Reptilele își au originea în vechii amfibieni. Ea este în general carnivoră;respectiv insectivoră. I se mai

spune popular gușter. Mediul de viață este terestru;respectiv acvatic (secundar), în special se află în

zone de la câmpii până în zona de munte (în locuri însorite). Culoarea ei este adaptată mediului. Se

înmulțește prin ouă cu coaja calcaroasă; prin fecundație internă.

Cele mai variate și răspândite specii de reptile care trăiesc în prezent sunt șopârlele. Se cunosc circa

3000 de specii(anolisul verde), ce sunt grupate în 23 de familii.

Pot trăi în orice mediu, majoritatea preferând zona intertropicală. Datorită iuțelii și a capacității de a se

cățăra (pot urca până la 4000 m altitudine), șopârlele pot evita mulți prădători.

Dimensiunea șopârlelor variază în functie de specie și de sex. Astfel, există specii care au o lungime

mai mică de 2 cm, la polul opus aflându-se dragonul de Komodo,a cărui lungime poate ajunge la 3 m.

În general, coada șopârlelor este mai lungă decât corpul, care este acoperit cu solzi mărunți.

Solzii dorsali sunt dispuși pe 8-12 randuri, au forma ovală sau hexagonală și sunt bine diferențiați de

solzii dorso-laterali. Coada este acoperită de solzi înguști și drepți.

Șopârlele au patru picioare scurte, aduse pe lângă corp, cu câte cinci degete fiecare, dar există și specii

fără picioare.

În general, șopârlele prezintă 10-17 pori femurali de fiecare parte și între 6-8 siruri longitudinale. Pliul

gâtului este mai mult sau mai puțin vizibil, iar limba se termină cu 2 lobi scurți, rotunjiți.

Față de șerpi, șopârlele prezintă deschizături pentru urechi, pleoape mobile și maxilare mult mai putin

flexibile, strâns articulate cu craniul.

În cazul capturării, multe specii sunt gata să muște, dar există specii ce nu au dinți veninoși.

Înainte de împerechere, masculul de șopârlă își poate schimbă culoarea sau își ridică faldurile ce sunt

dispuse în jurul gâtului.

Reproducerea are loc prin depunerea, prin iunie, a 5-14 ouă de culoare alb-gălbui, ușor cilindrice, lungi

de 12-14 mm. Clocirea durează în jur de 2 luni, chiar 90 de zile în cazul în care temperatura este

devaforabilă. Ouăle cresc în volum în timpul clocitului, devenind cenușii, iar prin august-septembrie ies

puii.

Femelele sunt apte pentru reproducere după 3 ani, pe când masculii după 2 ani.

Șopârlele inelate sunt reptile strâns înrudite cu șerpii și se hrănesc cu mici nevertebrate. Craniul lor este

lat, coada scurtă, iar plămânul scurt dezvoltat. Ele trăiesc în Africa, Orientul Mijlociu, America de Sud

și se hrănesc cu râme, muște, omizi.

Cea mai mare specie de șopârlă este dragonul de Komodo. Cu toate că are o greutate de până la 125 kg

și o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici o șansă

de viață, deoarece dragonul de Komodo are maxilare puternice și gheare care îi permit să ucidă rapid

Page 60: Euglena Verde

BROASCA TESTOASA DE USCAT

Este adaptată la mediul terestru. În România, trăiește în pădurile și regiunile de stepă din Oltenia, Banat

și Dobrogea.

Țestoasa de uscat se recunoaște după corpul ei scurt, acoperit cu un țest format din 2 părți:

carapacea (la partea superioară, bombată, de culoare maroniu-roșcat) plastronul (la partea inferioară, de culoare deschisă)

Ele sunt unite pe laturi, lăsând 2 deschideri prin care ies, la partea anterioară, capul și membrele

anterioare, iar la partea posterioară, membrele posterioare și coada. Țesutul este format din plăci osoase

bine sudate, acoperite de plăci cornoase. Coastele și vertebrele sunt concrescute cu carapacea. Capul,

gâtul, picioarele și coada sunt acoperite de o piele solzoasă de culoare cenușie. Pe lângă organele de

simț, asemănătoare cu ale șopârlei, există 2 fălci învelite într-o materie cornoasă ce formează un fel de

cioc, cu margini tăioase și fără dinți. Sunt animale greoaie, care se deplasează încet din cauza

conformației și a țesutului. Cele 4 membre sunt scurte, așezate lateral și terminate cu degete scurte,

prevăzute cu gheare. Se hrănește cu ierburi, fructe, insecte, melci și viermi pe care le taie cu marginea

ciocului. Respirația și înmulțirea este la fel ca la șerpi și șopârle.

Este adaptată la mediul terestru. În România, trăiește în pădurile și regiunile de stepă din Oltenia, Banat

și Dobrogea.

Țestoasa de uscat se recunoaște după corpul ei scurt, acoperit cu un țest format din 2 părți:

carapacea (la partea superioară, bombată, de culoare maroniu-roșcat) plastronul (la partea inferioară, de culoare deschisă)

Ele sunt unite pe laturi, lăsând 2 deschideri prin care ies, la partea anterioară, capul și membrele

anterioare, iar la partea posterioară, membrele posterioare și coada. Țesutul este format din plăci osoase

bine sudate, acoperite de plăci cornoase. Coastele și vertebrele sunt concrescute cu carapacea. Capul,

gâtul, picioarele și coada sunt acoperite de o piele solzoasă de culoare cenușie. Pe lângă organele de

simț, asemănătoare cu ale șopârlei, există 2 fălci învelite într-o materie cornoasă ce formează un fel de

cioc, cu margini tăioase și fără dinți. Sunt animale greoaie, care se deplasează încet din cauza

conformației și a țesutului. Cele 4 membre sunt scurte, așezate lateral și terminate cu degete scurte,

prevăzute cu gheare. Se hrănește cu ierburi, fructe, insecte, melci și viermi pe care le taie cu marginea

ciocul.RESpiratia si inmultirea este la fel ca la serpi si soparle.

Page 61: Euglena Verde

PORUMBELUL

Columba palumbus

Porumbelul (Columba livia) este o pasăre din familia

Columbidae. Este pasărea cea mai larg răspândită în Europa.

Porumbelul de casă (Columba livia f. domestica) este forma

domesticită a acestei specii, formă întâlnită în apropierea

așezărilor umane, la sat și în oraș. Există 15 subspecii.

Descriere

Corpul porumbelului are forma unei picaturi de apa, aerodinamică. Pe corp are pene, fulgi și puf

produse de piele. Penele au rădăcina înfiptă in piele. Fulgii sunt mai scurți, au axa mai flexibilă și

acoperă tot corpul.

Capul este mic, rotund, mobil și are în partea anterioară ciocul format din maxilare alungite, fără dinți și

acoperite cu materie cornoasă.

Este o pasăre bună zburătoare. Zborul este înlesnit de oasele porumbelului cat, subțiri și pline cu aer,

(ele se numesc oase pneumatice) cât și de musculatura foarte dezvoltată pentru o pasăre așa mică.

Se hrănește cu semințe, pe care le apucă cu ciocul și le înghite și uneori cu produse din panificație

(pâine) în așezările umane. În dieta lor poate să apăra și mici pietricele, nisip, cărbune, viermisori și

plante. Sunt vânați și constituie hrana pentru câini domestici, pisici, păsări de dimensiuni medii și mari

(ciori, uliu), rozătoare, șobolani. Respiră prin plămâni, care sunt în legătură cu 9 saci aerieni de la care

pornesc ramificații care ajung la oase.

Trăiesc în perechi. Ei construiesc cuibul cu materie fecala si crengute, cuib in care femelele depun ouă.

Acestea sunt clocite de amândoi, timp de 18 zile pe rând. Din ouă ies puii golași, neputincioși, cu ochii

închiși, care nu pot zbura. Sunt hrăniți cu un lichid alb, secretat de gușa porumbiței, până când se pot

hrăni singuri cu grăunțe.

Există diferite rase de porumbei : Voiajor, Cavaler, Coadă de Păun etc. Porumbeii domestici își au

originea în porumbeii sălbatici.

Page 62: Euglena Verde

Pasari rapitoare

Păsări răpitoare (sau de pradă) este un termen uzual pentru păsările din ordinul Falconiformes,

speciile care fac parte din acest ordin fiind o temă controversată. Cuprinde între 3 și 5 familii. În

general, sunt integrate în acest ordin familia Accipitridae (ulii, șerparii), Falconidae (șoimii) și

Pandionidae (vulturul pescar) ca și pasărea secretar. Mai demult aici erau încadrate și familia

Cathartidea (condorii), aceștia fiind mai nou încadrați de unii în ordinul Ciconiiformes.

În grupa păsărilor răpitoare sunt încadrați, printre alte specii, vulturul, uliul și șoimul ca și unele specii

din familia Aegypiinae (vulturi pleșuvi), (Accipitridae) (acvile), (Strigidae), (bufnițe) și (harpii).

Corpul păsărilor răpitoare este robust cu piept dezvoltat, corpul fiind relativ scurt. Capul este mare în

raport cu corpul, au ochii mari bine dezvoltați, gâtul scurt și musculos. Păsările au un cioc ascuțit

puternic, partea superioară a ciocului este mai lungă și încovoiată în jos. Picioarele păsărilor răpitoare

sunt puternice cu degete prevăzute cu gheare lungi, încovoiate și ascuțite. Aripile păsărilor sunt bine

dezvoltate, cu pene lungi care le permite o planare în zbor pe timp îndelungat.

Organele de simț cel mai bine dezvoltate la aceste specii sunt văzul și auzul. Păsările au în ochi pe

retină două pete galbene (fovea centralis) care le asigură o vedere binoculară clară la distanțe mari.

Comparat cu vederea omului, o pasăre răpitoare are văzul de 4 ori mai bun. Păsările pot deosebi și

culorile.

Cele mai multe specii sunt carnivore, prada la unele din ele fiind cadavre (vulturii pleșuvi). Păsările

răpitoare se pot întâlni cu excepția Antarcticii pe toate continentele lumii. În Europa, speciile mai

răspândite sunt Aquila chrysaetos, Falco tinnunculus și Buteo buteo.

Page 63: Euglena Verde

ORNITORINCUL

Ornitorincul este un mamifer, reprezentant al familiei Ornithorhynchidae a ordinului Monotremata, în a

cărui alcătuire anatomică găsim o neobișnuită îmbinare de caractere, moștenite de la strămoșii reptilieni,

altele amintind de păsări. Pot trăi 15-20 ani.

Monotremele sunt mamifere arhaice

Clasa Mamiferelor, cunoscută ca fiind grupa ai cărei reprezentanți sunt cei mai evoluați, are două

caractere esențiale: prezența glandelor mamare (ce secretă lapte) și acoperirea corpului cu păr. Originea

acestora este încă obscură, fosilele semnificative lipsind sau fiind foarte rare. Ceea ce se cunoaște cu

siguranță este evoluarea lor dintr-un grup de reptile. Acum 200 de milioane de ani, în perioada Triasică

a Mezozoicului au apărut aceste ființe evoluate. Dimensiunile lor erau reduse (unele de câțiva cm),

erbivore sau frugivore, fapt relevat din studiul molarilor fosili prevăzuți cu tubercule. Astfel, grupul

primește numele de Multituberculata. Aceste prime mamifere păstrau numeroase caractere reptiliene,

care au dispărut treptat. Multituberculatele se aseamănă cu monotremele.

Monotremele [1]

sunt cele mai vechi și mai primitive mamifere actuale.

Scheletul unui ornitorinc

Caracteristicile monotremelor

Monotremele fac legătura, din punct de vedere evolutiv, între reptile, păsări, și alte mamifere. Acest

lucru e dovedit de următoarele caracteristici:

nu nasc pui vii, ci depun ouă, dar puii ieșiți din ouă sunt hrăniți cu laptele produs de glande mamare individuale ce se deschid separat pe o anumită parte a abdomenului. Astfel, ele se reproduc la fel ca reptilele, dar își hrănesc puii cu lapte, la fel ca mamiferele.

centura scapulară amintește de cea a reptilelor (osul coracoid este independent), iar cea pelviană, care leagă membrele posterioare de corp are, pe lângă cele trei oase obișnuite, și două oase marsupiale, articulate pe pubis.

deși sunt animale cu sânge cald, temperatura corpului lor variază în funcție de cea a mediului extern. creierul lor diferă mult de cel reptilian, însă e mai primitiv ca al Plancetarelor, lipsind legăturile nervoase

dintre cele două emisfere cerebrale.

Un ornitorinc

Page 64: Euglena Verde

Pintenul de pe membrul posterior al masculului are rolul de a elibera venin

Ornitorincul, animal amfibiu.

Ornitorincul are o lungime de 65 cm și o masă de aproximativ 2-3 kg, în funcție de sex. Are o blană

cafenie (deasă și moale, însă perii sunt mai lânoși pe abdomen și mai duri pe spate), formată din două

straturi, care îl ajută să mențină o temperatură constantă a corpului. Coada este turtită dorso-ventral, iar

capul prezintă prelungirea cunoscută sub numele de „cioc de rață‖. Ciocul ornitorincului este flexibil,

lat de aproximativ 10-15 cm. Acesta are peste 700 000 de receptori tactili și electrici, care îl ajută la

orientare în apă în timpul scufundărilor. Ornitorincul nu are ureche externă, însă are un auz foarte fin.

Prezintă niște pliuri tegumentare care îi protejează ochii și urechile în apă. Detectează prada cu botul lui

sensibil. De asemenea are o acuitate vizuală foarte ridicată. Masculii se apără cu spinii otrăvitori de pe

picioarele posterioare. Modul său de nutriție este omnivor, scormonind mâlul sau nisipul de pe fundul

apei cu „ciocul‖ în căutarea crustaceelor, viermilor, a insectelor și plantelor acvatice. Se deplasează cu

ușurință în apă, folosind membrele anterioare pentru înaintare, cele posterioare pentru echilibrare, iar

coada drept cârmă. Înoată la suprafață, stând pe jumătate scufundat sau plonjând spre fund în căutarea

hranei, în acest ultim caz ochii și urechile se închid, folosind pentru orientare doar „ciocul‖.

Reproducerea are loc după o scurtă perioadă de hibernare, în lunile septembrie-noiembrie. După

împerechere, partenerii se mai joacă un timp împreună, apoi se despart, masculul revenind la viața

solitară din vizuină. Când ouăle trebuie depuse, femela sapă o groapă de 60-90 cm adâncime. Se începe

cu o galerie în pantă, cu o lungime între 6 și 12 m. Materialele necesare construirii cuibului sunt

transportate de femelă pe burtă cu ajutorul cozii. Ea blochează calea de acces cu unul sau mai multe

„dopuri‖ de pământ, groase de 15-20 cm, pe care le bătătorește cu coada. În această izolare are loc

depunerea a 2-3 ouă, cu diametrul de 1,5 cm. Incubația durează 7-10 zile, femela păstrând ouăle lângă

abdomenul ei. Ieșirea puilor din ouă este asigurată de un „dinte‖ aflat la vârful botului, care apoi

dispare. Prezența acestui „dinte‖ este tot un caracter arhaic, nefiind prezent la nici un alt mamifer. La

naștere puii nu măsoară mai mult de 13 mm lungime, sunt orbi timp de 11 săptămâni și se hrănesc prin

lingerea laptelui de pe abdomenul mamei.

Nu este întâlnit pe tot cuprinsul Australiei, ci numai în Queensland, Noua Galie de Sud, Victoria și în

câteva zone din sudului continentului. Este prezent și în Tasmania în număr destul de mare. Astăzi este

cunoscută o singură specie de ornitorinc, cea descrisă de către zoologii englezi Shaw și Nodder,

Ornithorhynchus anatinus. S-a constatat, în timp, existența a patru subspecii care se deosebeau de

specia tip (Ornithorhynchus anatinus anatinus) din Noua Galie de Sud și Victoria prin dimensiuni și

locul unde trăiesc, dintre care:

Ornithorhynchus anatinus triton în bazinele fluviilor Darling și Murray; Ornithorynchus anatinus phoxinus la altitudini mai ridicate.

Ornitorincul în prezent

Înainte de sosirea coloniștilor europeni, acesta nu avea decât puțini dușmani naturali, iar supraviețuirea

sa nu era în pericol. Însă acest lucru s-a schimbat după 1788 și 1851, când descoperirea aurului a sporit

considerabil imigrația. Vânat intens pentru blana sa, ornitorincul a avut de suferit și datorită înmulțirii

necontrolate a iepurilor, care le distrugeau cuiburile prin săparea galeriilor proprii. Abia după cel de-al

doilea război mondial zoologii australieni au sesizat interesul imens pe care-l prezintă fauna lor. Astăzi,

prinderea și exportul unui ornitorinc sunt interzise

Page 65: Euglena Verde

CANGURUL

Cangurul este un mamifer marsupial si inferior ,este de mărime medie și moderat mare, având

înălțimea de la 0,9 m până la 3 m și masa de la 3 kg până la 150 kg, în funcție de specie și de sex. Ei

sunt animale plantigrade. Mai sunt denumiți macropozi, care înseamnă picior mare. Din cauza

dimensiunilor picioarelor.Astfel, ei folosesc sincronizat ambele membre inferioare pentru a parcurge o

distanță terestră. Culoarea blănii cangurilor poate fi de mai multe culori în dependență de specie:

cenușie, brună, brună-roșietică, brună-gălbuie, albastră-deschisă sau neagră. Cangurii au foarte bine

dezvoltat auzul și văzul.

Când englezii au ajuns în Australia au văzut un animal ciudat ce sărea. Au întrebat băștinașii prin

semne, care este numele animalului. Răspunsul primit a fost "Kan-ghu-ru", iar colonizatorii au luat ca

atare denumirea, crezând că așa se numește marsupialul. După mult timp cercetătorii au constatat că, de

fapt, cuvântul însemna:"Nu inteleg!".

Reproducerea

Sezonul de împerechere la canguri are loc de obicei în timpul anotimpului ploios.

La naștere puiul este incomplet dezvoltat; el este mic, golaș, fără ochi și urechi, cu membrele

nedezvoltate. Mama îl ia cu gura și îl introduce în punga abdominală numită marsupiu, de unde și

denumirea grupului de animale marsupiale. Buzele puiului concresc cu mamelonul mamei și astfel

laptele se scurge direct în gura lui; el rămâne prins de mamelon până la dezvoltarea completă, care are

loc după 8-9 luni, când părăsește punga hrănindu-se singur. În pungă se întoarce numai în caz de

primejdie.

Cangurii sunt animale erbivore rumegătoare,deci mănâncă plante și ierburi.

Cangurii pot fi găsiți în : Australia, Tasmania și Noua Guinee.

Cangurul este un animal de multe ori prietenos, dar în majoritatea timpului devine agresiv când vine

vorba să-și apere puii, să ocupe teritoriul, sau să se reproducă.

Cangurii se clasifică după mărimea lor, aceștia putând să difere de culoare, vârstă și mediul din care este

înconjurat. Acesta are culoare asemănătoare locului unde trăiește (mediul). Se clasifică ușor, uneori

chiar și după coadă. Este considerat un animal marsupial și este superior ornitorincului, pentru că acesta

naște puii incomplet dezvoltați, care rămân până la vârsta de 9 luni prinși de mamelă. Acesta se întoarce

doar în cazuri de primejdie și de urgență în marsupiul femeii stand acolo pana trece pericolul.

CARTITA

Un cangur mic

Page 66: Euglena Verde

Cârtița europeană

Cârtița este un mamifer, al cărui mediu de trai este cel subteran.

Caracteristici generale

Auz, miros și simț tactil foarte dezvoltate; Capul este conic , terminat cu un bot ca un rat Absența urechii externe; Ochi mici și văz nedezvoltat; Membre anterioare mici, musculoase și cu formă de lopată; Dinți incisivi dezvoltați, specializați în săpare; Lungime a corpului de până la 17-19 cm; Blană de culoare neagra ; ,, Locuința ' ' ei este formată din mai multe încăperi și chiar din * baie * , pentru că este un animal foarte

curat ; Este răspândită pe toate continentele , cu excepția Australiei ; Are mulți dușmani ( bufnița , vulpea , dihorul , șarpele etc. )

Adevăratele cârtițe sunt socotite acele mamifere, ce fac parte din familia Talpidae a insectivorelor. Însă

numele de cârtiță a fost atribuit și altor mamifere, atât din grupul insectivorelor, cât și din alte ordiLIKL

LILIAC

Page 67: Euglena Verde

"Chiroptera" din cartea Kunstformen der

Natur de Ernst Haeckel, 1904

Un liliac este un mamifer din ordinul Chiroptera.

Liliacul este singurul mamifer zburător. El comunică prin sunete ascuțite numite ultrasunete, sunete care

nu se pot auzi de către om. Aripile liliacului sunt de fapt „mâini‖. Aripile sunt formate prin unirea

degetelor cu o membrană. Liliacul are un zbor iute și în zigzag. Este un animal nocturn care trăiește în

peșteri și poduri (de preferabil întunecoase). Noaptea este foarte activ iar ziua doarme atârnat cu capul

în jos. Membrele anterioare sunt aripi. Dinții sunt ca la cârtiță. Femela naște un pui care are ochii închiși

și nu are păr. El este hrănit cu lapte iar iarna hibernează (de exemplu în poduri sau peșteri). Prin

sensibilitatea la poluare și prin nutriția diversificată, liliecii sunt considerați indicatori ecologici.

Într-un articol publicat în decembrie 2011, se arată că, în galeriile de la Roșia Montană și în sat, față de

cele 9 specii de lilieci cunoscute anterior la Roșia Montană s-au identificat alte 3 specii noi

(Rhinolophus hipposideros, M. brandtii și Pipistrellus (=Hypsugo) savii)[1]

. Numărul mare de specii de

lilieci confirmate la Roșia Montană: 12, față de 34 în toată România sau 45 în Europa este un indicator

pentru biodiversitate;

Importanța speciilor de la Roșia Montană în raport cu legile și convențiile de conservare a faunei:

jumătate din specii sunt amenințate și una în situație critică; celelalte, cu două excepții, sunt catalogate ca vulnerabile;

o specie dintre cele descoperite recent (Rhinolophus hipposideros) este pe lista prioritară de conservare la nivel național;

toate speciile sunt cuprinse în convențiile internaționale și europene privind conservarea faunei și habitatelor

pentru Pipistrellus (=Hypsugo) savi este estimată o populație de doar 100 de exemplare la nivelul întregii țări

PISICA

Page 68: Euglena Verde

Pisica de casă

Pisica de casă, pisica domestică sau mâța este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia Felidae,

subfamilia Felinae (feline). Este alături de oameni de peste 9500 ani[1]

și în prezent este cel mai

cunoscut animal domestic în toată lumea.[2]

Pisica este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană

(Felis silvestris silvestris), ca și de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o

unică specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catus nu mai este valabilă[necesită citare]

).

Anatomie

Scheletul și mușchii

Scheletul capului pisicii

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii,

premolarii de carne, dar nici un dinte „plat‖ (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari

pentru că pisica își „sfâșie‖ hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o

mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii

prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în echilibru.

Labele anterioare se termină cu cinci „degete‖ prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele

posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete‖, de asemenea prevăzute cu gheare retractile.

Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularități care conferă

animalului suplețe și o „detentă‖ amplă în sărituri.

Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt

mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale,

este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață.

Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul‖ (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc

fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.

Page 69: Euglena Verde

La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o percepție a

universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se

vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe, explicația probabilă fiind că

urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea

umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează, pavilionul fiecărei

urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care

acesta provine.

Ochii pisicii pe intuneric

Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125°

pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii

influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect

în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în

întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al

ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum,

care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel

acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.

În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă în

discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mișcare

(ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.

O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară, de o a

treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior. Frecvent,

dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des

prezența paraziților sau enterită).

Simțul mirosului la pisică este de patru ori mai dezvoltat decât al omului[necesită citare]

și are o importanță

majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica

dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase

olfactive, față de doar cinci milioane la om.

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă

de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la

extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat,

ea nu simte gustul dulce.

De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita

obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să

simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea

pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.

Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate

să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor să

pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi săculeți cu lichid

aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.

Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al

echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea întotdeauna

în picioare‖.

Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h,

are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, obosește destul de

repede.

Page 70: Euglena Verde

Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță singură.

Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi. Aceste vibrații

sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la alte animale, dar

mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca și somnul, ar avea un

rol reparator pentru organismul pisicii. Cand torc, pisicile emit vibratii sonore identice cu cele utilizate

în medicină pentru a calma durerea, a trata o fractură sau o leziune la tendon. Poate așa se explică și

faptul că, dintre mai multe pisici și mai mulți câini care au suferit o leziune ori o intervenție chirurgicală

de aceeași gravitate, aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele lor sunt de cinci ori

mai puține. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o acțiune anabolizantă, ce ajută vindecarea.Adulte,

felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a

doua sa mamă‖.

Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul

nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor asupra ciclului

somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție de faze de somn

paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a

creierului, ochilor și mușchilor.

Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut totuși pisici

născând la numai șapte luni).

Femela trece prin numeroase perioade de „călduri‖, mai ales între primăvară și toamnă. În aceste

perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut pentru proprietari:

caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru a anunța starea ei motanilor din

împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul proiectând jeturi de urină foarte puternic

mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă adesea cu alți masculi, slăbesc și își neglijează toaleta,

fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În

concluzie, este recomandată sterilizarea precoce.

Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca aceasta să fie de

acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o imobilizează, mușcând-o de pielea

gâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a geme, enervată. Cauza este că penisul masculului

este astfel alcătuit, încât mici formațiuni spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a

declanșa ovulația. Cu ocazia fiecărei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existența

puilor de aceeași generație care pot proveni din tați diferiți.Gestația durează aproximativ 60 de zile,

pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc.

Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen.

În timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul

pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc

liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60

și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să

o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi

urmează ceilalți, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina

nașterea. Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula

respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a tăia cordonul

ombilical.Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute.

Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se

depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80 și 100 de grame;

după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de culoare albastră, până la vârsta de

două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își

va învăța puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea

se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina,

la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere‖ lumea, iar la

unele rase, chiar masculul ia parte la educația progeniturii.

În mod tradițional, istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită prima pisică,

datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de aproximativ 3600 ani. Cu

Page 71: Euglena Verde

toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat în Shillourokambos, Cipru, care conținea

schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de om cât și de pisică. Mormântul are aproximativ 9500

de ani vechime. Specimenul de pisică era mai mare și apropiat de pisica sălbatică din Africa (Felis

silvestris lybica), mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire, combinată cu studii

genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și Orientul Apropiat, în Cornul

abundenței în momentul dezvoltării agriculturii.

Alimentația

Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) și își pot procura restul nutrienților din

creierul și intestinele șoarecilor consumați.

VACA

Vacă cu vițel

Vaca este un animal domestic membru a subordinului Ruminantia (rumegătoarele), familia Bovidae și,

care face parte din grupul vitelor cornute mari. Vacile sunt crescute pentru carne piele și lapte, precum

și ca animale de tracțiune.

În urma utilizării frecvente în zootehnie agricultură gospodărie și alimentație, animalele din această

specie au primit denumiri specifice în funcție de sex vârstă și utilizare. Astfel, masculul adult necastrat

se numește taur, iar dacă este castrat se numește bou și e folosit ca animal de tracțiune și pentru carne.

Femela adultă se numește vacă; femela tânără de 2–3 ani care nu a născut încă se numește juncă. Puiul

de până la un an se numește vițel, indiferent de sex; cel femel se mai numește și vițea.

Vaca are corpul acoperit cu păr scurt, culoarea variind după rasă. Capul are un bot lung cu buze umede,

pe ele găsindu-se nările. Animalul are urechi mobile și ochii mari. De gât atarna o cută de piele numita

salbă. Coarnele nu sunt goale pe dinăuntru, ci au un "cep" osos bine vascularizat.

Page 72: Euglena Verde

Trunchiul voluminos se termină cu o coadă lungă, cu peri în vârf. Pe partea ventrală se găsește o

mamelă cu patru mameloane. Fiecare picior se termină cu două degete învelite în formațiuni cornoase

numite ongloane, care le protejează. Vaca are pe maxilarul inferior 6 dinți: 2 incisivi 2 mijlocași și 2

laturași lați - tăioși, îndreptați oblic înainte; pe maxilarul superior ei lipsesc, partea anterioară a acestuia

fiind acoperită cu o lamă cornoasă. Urmează un loc gol numit bară (caninii lipsesc). Măselele au pe

suprafața lor creste de smalț în formă de semilună.

Hrănirea

Stomacul vacii are 4 compartimente: rumen, rețea, foios și cheag. Această alcătuire specifică reprezintă

o adaptare la hrana cu un procent ridicat de celuloză, din masa vegetală păscută și înghițită repede.

Rumenul, voluminos, are o capacitate de pană la 90 de litri; în el se depozitează iarba. Rețeaua are

pereții cu aspect de faguri asemănător cu o rețea, de unde și denumirea. Foiosul are pereții cu pliuri, iar

în cheag care ar fi omologul stomacului cunoscut de noi, se produce sucul digestiv.

Când paște vaca apucă iarba cu buzele, o strânge cu limba într-un mănunchi și, o retează cu incisivii

care se sprijină pe lama cornoasă. Iarba se adună în rumen. Când acesta se umple, vaca îsi găsește un

loc de odihnă si începe să rumege; ea este un ierbivor rumegător. Iarba revine sub forma de bol din

rumen în gură, unde este bine mestecată și rumegată, prin mișcările mandibulei la stânga și la dreapta.

Iarba mestecată și îmbibată cu salivă trece de data aceasta în rețea ,foios și de aici în cheag, unde se

continuă digestia care se termină zîn intestinul subțire.

Înmulțirea

O dată pe an vaca dă naștere unui vițel, pe care îl hranește cu lapte produs de mamele. Vitelu esa prin

vezica urinara

CALUL

Calul (Equus caballus) este un mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una dintre cele

șapte specii moderne ale genului Equus.

Anatomia cailor le permite să se folosească de viteză pentru a scăpa de prădători și au un bine dezvoltat

simț al echilibrului și instinctul de a lupta sau a fugi. Legat de această necesitate de a scăpa de prădători

în sălbăticie este o trasatură neobișnuită: caii sunt capabili de a dormi, atât în picioare și culcat. Cai de

sex feminin, numite iepe, transporta puii lor timp de aproximativ 11 luni, și un cal tanăr, numit mânz

poate sta și a alerga la scurt timp după naștere. Cei mai mulți cai domestici încep pregătirea cu șa sau

ham la vârste cuprinse între doi și patru ani. Ei devin adulți la vârsta de cinci ani, si au o durata de viata

medie între 25 și 30 de ani.

Calul domestic este un mamifer ce face parte din ordinul Perissodactylia, Familia Ecvideelor. Corpul

este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe patru membre

lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptați oblic

înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar ornamentații, după care se apreciază vârsta

animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se afla bara cornoasă. Măselele sunt late, cu

creste de smalț. Este folosit pentru călărie, dresaj (cai) și consum de carne. Conform ultimelor cercetări,

se pare că domesticirea cailor s-a petrecut acum circa 6.000 ani, într-un vast perimetru care cuprinde

astăzi stepele ierboase din Ucraina, sud-estul Rusiei și vestul Kazahstanului.

Rasele de cai sunt împărțite în trei categorii în funcție de temperament: cai cu „sânge fierbinte‖ cu

viteză și rezistență la oboseală; cu „sânge rece‖, cai folosiți pentru munca grea și anevoioasă; și cu

„sânge cald‖, care au ieșit din încrucișări între cai cu sânge fierbinte și sânge rece, având ca scop

creearea unor anumite rase pentru călărit, în special în Europa. În prezent, sunt mai mult de 300 de rase

de cai în lume, utilizați pentru diferite activități.

Filogenia calului

Page 73: Euglena Verde

Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studuilui fosilelor. Strămoșul îndepărtat al calului,

Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare decât calul

actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu frunze. Într-o

perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul erbivor, cu forma și

mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă. Evoluția calului

s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord. Această evoluție are loc treptat, fiind

documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluție a calului începe din perioada eocenă,

cu aproximativ 555 de milioane de ani în urmă. Strămoșul calului din aceea perioadă era Hyracotherium

numit de unii și Eohippus, care se hrănea cu frunze și fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm

înălțime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de azi: era de mărimea unei vulpi sau

căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul și picioarele erau scurte, piciorul era asemănător labei

de câine (cu degete), craniul și creierul erau mici.

În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluție, perioada de trecere de la

Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o modificare a

dentiției. Din Orohippus ia naștere forma următoare a calului (ca.47 miloane de ani) Epihippus.

Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării climei

din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor și apariția stepei, strămoșul calului

adaptându-se la vegetația specifică de iarbă a stepei.

Durata de viață și etape

Depinzând de rasă, îngrijire și mediu, calul modern domestic are speranță de viață cuprinsă între 25 și

30 de ani. Sunt și care trăiesc peste 40 de ani și mai mult, dar aceștia sunt rarități. Cel mai bătrân cal

cunoscut a fost „Old Billy‖, din secolul al XIX-lea, care a trăit până la 62 de ani. În era modernă, Sugar

Puff, care a intrat în Guinness Book of World Records ca cel mai bătrân ponei în viață, a murit în 2007

la vârsta de 56 de ani.

Indiferent de data nașterii a unui cal sau ponei, în multe concursuri vârsta crește pe data de 1 ianuarie în

emisfera nordică și pe 1 august în emisfera sudică. Excepții se fac în cursele maraton, unde vârsta

minimă pentru a concura este bazată pe vârsta reală și precisă a animalului.

Următoarea terminologie este folosită pentru a descrie caii de diferite vârste:

Mânz: un cal, indiferent de sex, mai mic de un an. Un mânz care este hrănit cu lapte matern este numit în engleză weanling iar cel hrănit cu biberonul suckling. Mulți mânzi domestici sunt înțărcați la vârste cuprinse între cinci și șapte luni, deși pot fi înțărcați de la patru luni fără efecte psihice adverse.

Cârlan: un cal de orice sex care are între unul și doi ani. Colt: un cal mascul sub vârsta de patru ani. O eroare comună de terminologie este numirea oricărui cal

tânăr ca „mânz”, cânt acest termen se referă doar la caii tineri de sex masculin. Mânză: cal de sex feminin sub vârsta de patru ani. Iapă: cal de sex feminin. Armăsar: un cal necastrat cu vârsta de peste patru ani. Termenul „cal” este uneori folosit colocvial

pentru a se face referire la un armăsar. Cal castrat: cal castrat de orice vârstă.

Page 74: Euglena Verde

În cursele de cai, aceste definiții pot fi diferite: De exempli, în Insulele Britanice, Thoroughbred

degfinește ca Colt un cal care are mai puțin de cinci ani. Totuși, cursele australiene Thoroughbred

definesc colts și mânzele ca având mai puțin de patru ani.

Mărime și măsurători

Înălțimea cailor este măsurată de la cel mai înalt punct al greabănului, unde gâtul se unește cu spatele.

Este utilizat acest punct pentru că este un punct stabil al anatomiei, spre deosebire de cap și gât, care se

mișcă sus și jos în același timp cu corpul calului.

Lumea vorbitoare de limba engleză măsoară înălțimea cailor în hands și inchi: un hand este egal cu

101,6 millimetres4 in. Înălțimea este exprimată ca numărul total de mâini, urmată de un punct radix,

apoi de numărul de inci adiționali, și terminând cu abrevierea „h‖ sau „hh‖ (pentru „hands high‖). Deci,

un cal care are "15.2 h" are 15 hands plus 2 inci, pentru un total de 62 inci (157,5 cm) în înălțime.

Mărimea variază printre rasele de cai, ca acest cal în mărime naturala și celălalt în

Mărimea cailor variază de la rasă la rasă, dar este influențată și de nutriție. Caii pentru munci ușoare au

deobicei între Format:Hands și pot cântări între 380 (Eroare de expresie: operator round

neașteptat ). Caii mai mari pot începe de la Format:Hands și deseori au înălțimea de Format:Hands,

cântărind între 500 (Eroare de expresie: operator round neașteptat ). Caii pentru muncile grele au

cel puțin Format:Hands și pot fi înalți de Format:Hands. Pot cântări între 700 (Eroare de expresie:

operator round neașteptat ).

Cel mai mare cal cunoscut din istorie a fost probabil un cal Shire pe nume Mammoth, care era născut în

1848. Avea înălțimea de 21.2½ hands (86,5 in/219,71 cm), și greutatea maximă de 1.500 (Eroare de

expresie: operand lipsă pentru * ). Actualul deținător al recordului pentru cel mai mic cal este

Thumbelina (calumbelina, un cal matur în miniatură afectat de dwarfism. Ea măsoară 17 inci

(43,18 cm) în înălțime și cântărește 57 (Eroare de expresie: operand lipsă pentru * ).

Ponei

Ponii sunt taxonomic aceleași animale ca caii. Distincția dintre un cal și ponei este de obicei întocmită

pe baza înălțimii, în special pentru competiții. Cu toate acestea, înălțimea singură nu este singurul

criteriu, diferențele dintre caii și poneii pot include, de asemenea, aspecte ale fenotipului, inclusiv

conformație și temperament.

Standardul tradițional pentru înălțimea unui cal sau a unui ponei la maturitate este de 14.2 inci (58

mâini, 147 cm). Un animal 14.2h sau peste este de obicei considerat a fi un cal și unul mai puțin decât

14.2 ha ponei, dar există multe excepții de la standardul tradițional. În Australia, poneii sunt considerate

a fi cei sub 14 mâini (56 inchi, 142 cm),[ Pentru competițiile din Vest organizate Federatia Ecvestra din

Statele Unite, unul de 14,1 inchi (57 mâini, 145 cm), iar Federația Internațională de Sporturi Ecvestre,

organismul mondial de conducere pentru sporturi cu cai, folosește măsurători metrice și definește un

ponei ca fiind un cal care măsoară mai puțin de 148 centimetri (58.27 in) la greaban, fără încălțări, care

este doar putin peste 14.2 h, precum și 149 cm (58.66 in), sau pur și simplu peste 14.2 ½ h, cu încălțări.

Înălțimea nu este singurul criteriu pentru a distinge caii de ponei. Registrele pentru rase de cai, care

produc de obicei indivizi atât sub cât și peste 14.2 h iau în considerare toate animalele de rasă, din acea

Page 75: Euglena Verde

rasă de cai, indiferent de înălțimea lor. În schimb, unele rase ponei pot avea caracteristici în comun cu

caii și animalele individuale se poate maturiza, ocazional, la peste 14.2 h, dar sunt în continuare

considerate a fi ponei.

Poneii au oase mai groase, gâturi scurte și subțiri, și capete mici cu frunți late. Pot avea temperament

mai calc decât caii și un nivel mai mare de inteligență ecvestră, care poate sau nu poate fi utilizat pentru

a coopera cu dresorii. Mărimea, nu este considerată un factor determinant. De exemplu, poneiul de

Shetland care are în medie Format:Hands, este considerat un ponei.[32]

La fel, rase ca Falabella și alți cai

miniaturali, care nu poate fi mai înalți de 30 inci (76,2 cm), sunt clasificați în registrul de rase ca cai

foarte mici, nu ponies.

MAIMUTE

Primatele sunt cele mai dezvoltate mamifere (din latinescul "prima" - prima/primul). După Feider et

al., 1976, primatele formeză un ordin al infraclasei Eutheria. Primatele sunt mamifere plantigrade și cu

degetul mare opozabil, având la toate membrele câte cinci degete. Majoritatea primatelor au coadă.

Creierul este foarte dezvoltat. Aproape toate primatele trăiesc la tropice și subtropice, în păduri. Se

împart în primate inferioare și primate superioare.

Clasificare

Familii de primate existente

ORDIN PRIMATES o Subordin Strepsirrhini:

Infraordin Lemuriformes Suprafamilia Cheirogaleoidea

Familia Cheirogaleidae: lemuri pitici și lemuri-șoarece Suprafamilia Lemuroidea

Familia Lemuridae: lemuri Familia Lepilemuridae: Familia Indriidae:

Infraordin Chiromyiformes Familia Daubentoniidae: Aye-aye

Infraordin Lorisiformes Familia Lorisidae: Familia Galagidae: galago

o Subordin Haplorrhini: tarsieri, maimuțe Infraordin Tarsiiformes

Familia Tarsiidae: tarsieri Infraordin Simiiformes

Parvordin Platyrrhini: Maimuțe din Lumea Nouă Familia Cebidae: marmosete, tamarini, capucini și maimuțe veveriță Familia Aotidae: maimuțe de noapte, maimuțe bufniță, douroucoulis Familia Pitheciidae: titi, saki și uakari

Page 76: Euglena Verde

Familia Atelidae: maimuțe urlătoare, păianjen și lânoase Parvordin Catarrhini

Suprafamilia Cercopithecoidea Familia Cercopithecidae: Maimuțe din Lumea Veche

Suprafamilia Hominoidea: Maimuțe antropoide Familia Hylobatidae: Giboni Familia Hominidae: Maimuțele antropoide mari și omul

Câteva primate preistorice

Adapis, o adapidă Australopithecus, un animal umanoid Branisella boliviana, o maimuță din Lumea Nouă Dryopithecus, o mamimuță timpurie Eosimias, un catarin timpuriu Sahelanthropus tchadensis, un posibil strămoș al omului Aegyptopithecus zeuxis, un haplorin timpuriu Pliopithecus, strămoș al gibonilor Gigantopithecus, cea mai mare maimuță Godinotia, o adapidă Megaladapis, un lemur uriaș Notharctus, o adapidă Plesiopithecus teras, o rudă a galago și loris

PORCUL

Scroafă cu purcel

Porcul domestic (denumire trinomială, Sus scrofa domestica) este, alături de câine, cel mai vechi

animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s-a produs acum 9.000 de ani. În Europa și

Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne. Numărul porcilor domestici

este de aproximativ 961 milioane capete, din care 190 mil. în Europa și 489 mil. în China. Porcul este

omnivor, putând fi hrănit atât cu furaje de origine animală, cât și vegetală. Gestația la scroafe durează

112-114 zile. Durata naturală de viață a porcului este de aproximativ 12 ani (în absența sacrificării).

Unele religii (islamul, iudaismul și cultul adventist de Ziua a Șaptea) interzic consumul cărnii de porc.

Page 77: Euglena Verde