Etica Si Comunicare

of 57 /57
I. Domeniul de studiu al Eticii 1. Delimitări conceptuale 2. Necesitatea Eticii în comunicare II. Doctrine etice majore 1. Etica virtuţii 2. Deontologismul 3. Utilitarismul III. Normativitatea morală 1. Principii etice 2. Codul etic profesional Teme de reflecţie Recomandări bibliografice pentru studiul individual Bibliografie generală ETICĂ ŞI COMUNICARE Prof. dr. Carmen COZMA CUPRINS

Embed Size (px)

description

Manual

Transcript of Etica Si Comunicare

Page 1: Etica Si Comunicare

I. Domeniul de studiu al Eticii 1. Delimitări conceptuale 2. Necesitatea Eticii în comunicare

II. Doctrine etice majore

1. Etica virtuţii 2. Deontologismul 3. Utilitarismul

III. Normativitatea morală

1. Principii etice 2. Codul etic profesional

Teme de reflecţie Recomandări bibliografice pentru studiul individual Bibliografie generală

ETICĂ ŞI COMUNICARE

Prof. dr. Carmen COZMA

C U P R I N S

Page 2: Etica Si Comunicare

Probleme fundamentale ale unităţii de curs: I.Domeniul de studiu al Eticii II.Doctrine etice majore III.Normativitate morală Scopul unităţii de curs: - cunoaşterea şi însuşirea noţiunilor etice de bază; - înţelegerea importanţei integrării componentei etice în activitatea profesională; - dezvoltarea capacităţii de a reflecta asupra şi de a interveni optim în soluţionarea problemelor etice ale profesiei; - stimularea şi cultivarea motivaţiei de a valorifica fundamentul moral al personalităţii, ca factor major al progresului individual şi comunitar. Obiective operaţionale: - să delimiteze corect şi să asigure aproprierea adecvată a aparatului conceptual al Eticii; - să identifice şi să se raporteze constant la reperele oferite de axiologia morală; - să fructifice valenţele explicativ-interpretative, modelatoare ale unei viziuni filosofico-morale; - să interiorizeze principiile etice-ghid pentru comportamentul specific-uman; - să înţeleagă necesitatea referenţialului etic pentru formarea continuă profesională; - să-şi dezvolte capacitatea de a discerne, de a decide şi de a acţiona în termenii angajării responsabile sociale; - să operaţionalizeze perspectivele teoretice ale disciplinei de studiu în contextul cazuisticii praxiologice; - să asume implementarea şi respectarea codului etic şi să valorizeze semnificaţia autoreglementării moral-profesionale. Modalităţile de evaluare vor urmări: - nivelul de cunoaştere şi de înţelegere a problematicii etice în fundamentarea reflecţiei şi comunicării, a atitudinii şi comportamentului profesional; - abilitatea de a argumenta în baza coordonatelor etice ale comunicării sociale; - capacitatea de a instrumentaliza cunoştinţele dobîndite în situaţii particulare.

Page 3: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

65

I.Domeniul de studiu al eticii I.1. Delimitări conceptuale

Disciplină de studiu, Etica, din unghi categorial, îşi află originea în grecescul

(ethos): cutumă, obicei, morav / moravuri, caracter, comportament habitual.

Corespunzător lui , în latină avem mos - moris. Pe această filieră, în limba română

distingem termenii înrudiţi, dar nu sinonimi: etică, morală şi moralitate.

Dincolo de maniera în care aceşti termeni sunt folosiţi deseori ca interşanjabili,

tocmai pentru evitarea unor confuzii nedorite într-un tărîm oricum al ambiguităţilor,

identificăm următoarele înţelesuri: etica este filosofia şi ştiinţa (într-un fel, arta

studierii) moralei, construită în baza evaluării funcţie de citeriile: bine-rău, corect-greşit,

drept-nedrept; morala acoperă întreg cîmpul teoretizării cercetării valorilor, normelor,

principiilor şi idealurilor etice; moralitatea desemnează sfera moralei în acţiune,

respectiv morala în curs de realizare, atitudinea de conştiinţă şi practică faţă de morala

socială şi cea personală. Dedus din lat. moralitas (caracter, caracteristic), termenul

moralitate se traduce drept „conformitate la principii, la reguli ale moralei; simţul moral

al unei persoane”1. Într-o succintă definire inclusivă, am putea spune că etica are ca

obiect de studiu morala şi moralitatea; îndeobşte consacrată fiind ca studiu teoretic al

binelui şi al regulilor acţiunii umane, studiu sistematic al principiilor morale.

În cultura europeană, se apreciază că Aristotel (sec.IV î.Hr.) a fost primul

gînditor care a folosit termenul etică (derivîndu-l din ethos / ) cu înţelesul de

ştiinţă a moralei. Lucrarea sa Etica Nicomahică este un adevărat manual de etică,

aceasta fiind considerată de către Stagirit a fi domeniu al cunoaşterii „practice”; iar

morala, înţelepciune şi deprindere practică manifestate în comportament. Cu

accepţiunea de ştiinţă, etica s-a impus ulterior, cu deosebire prin stoici (sec.III î.Hr.-

sec.III d.Hr.). De la Zenon, Cleante, Chrysippos, pînă la Epictet, Seneca, Marc Aureliu,

filosofia stoică a însemnat şi delimitarea clară a domeniului eticii (în triada formulată de

către aceştia: fizică, logică şi etică).

Page 4: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

66

Centrată pe semnificaţia complexă a ethosului în care, de la un moment al

dezvoltării social-istorice, intră şi preocupările privind ceea ce ar trebui să fie / să

devină, ceea ce se doreşte a fi / a deveni omul şi omenirea în înţeles de valoare-ideal,

deopotrivă imperativ şi aspiraţie întru optimizarea continuă a stării existente, etica

implică traiectul transformării raţional concepute, simţite, dorite, alese şi voite, pe linie

de acţiune a omului - concentrare de convingere, atitudine şi comportament; este un

demers care studiază conduita umană.

Parte integrantă a majorităţii contribuţiilor de marcă înregistrate de istoria

gîndirii filosofice, de la socrato-platonism şi, în special, de la Aristotel şi stoici care i-au

consacrat statutul teoretic, pînă în contemporaneitate, etica s-a dezvoltat în timp ca o

disciplină axiologic-normativă, dispunînd de metode şi principii specifice de cercetare a

problematicii morale gravitînd în jurul valorilor de bine şi rău; mai precis, virtute şi

vicii.

În corpus-ul eticii, alături de noţiuni de valoare precum: dreptate,

responsabilitate, sinceritate, libertate, înţelepciune, solidaritate, respect, onoare,

demnitate, modestie, plăcere, fericire, omenie etc. cu opuşii lor şi care interesează în

procesul modelării şi afirmării omului ca personalitate morală, sunt integrate norme şi

principii - reflectare a ceea ce trebuie să fie, a imperativului, ghid pentru buna acţiune

umană. Fenomenele morale - de desluşit în întreaga ţesătură a vieţii omului, la nivel de

conştiinţă morală şi de comportament moral, în complexul de moravuri, idei, sentimente

şi convingeri, atitudini, deprinderi, practici - stau sub semnul imperativului, al aprecierii

responsabile, antrenînd - în funcţie de gradul de respect al valorilor, normelor şi

principiilor de viaţă civilizată - recompensa şi / sau sancţiunea morală.

Situînd în cîmpul trecerii de la o stare de fapt la o alta proiectată, de la ceea ce

este la ceea ce trebuie să fie (concomitent, ca ceea ce se doreşte să fie), etica implică

idealul moral, care esenţializează imaginea realizării personalităţii prin potenţarea şi

manifestarea liberă a virtuţilor, în respectul legii, al ordinii, conştientizînd propria

valoare şi perseverînd în efortul de a satisface principiul devenirii specific-umane - cu

funcţionalitate în plan individual şi social, în viaţa privată ca şi în cea profesională.

Aşadar, etica este o disciplină filosofică, îndrumătoare şi prescriptivă, bazată pe

principiile deliberării şi alegerii, vizînd natura personalităţii şi vieţii, educarea

caracterului, studiul moravurilor. Este o ştiinţă reflexiv-reactivă, critică, a

comportamentului şi a standardelor de orientare şi reglementare a acestuia întru starea-

1 Encyclopédie générale, Hachette, Paris, 1987, tome 3, p.907

Page 5: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

67

de-bine; este filosofie morală ca mod de a trăi, cu relevanţă în planul conştiinţei şi al

acţiunii guvernate de principii, probînd o importantă funcţie formativă.

Obiectul de studiu al Eticii, morala acoperă o realitate deosebit de complexă,

dinamică, paradoxală, dificil de explicat, deşi aparent cunoscută de orice om, dar greu

de desluşit tocmai pentru că este atît de intim prinsă în viaţa şi activitatea acestuia. Ca

experienţă morală, omul se recunoaşte în interioritatea cea mai profundă a eu-lui, dar şi

în relaţionarea cu ceilalţi, în ansamblul raporturilor vieţii de familie, ale grupului

profesional, în raporturile de schimb, politice, cu mediul social şi natural. Noţiunea de

morală se referă la întreg ansamblul de valori şi reguli, de principii de judecată şi de

conduită ce se impun conştiinţei individuale sau colective ca fondate pe imperativul

binelui.

Într-o accepţie largă, morala reprezintă tot ceea ce intră în sfera modelării şi

reglementării etice; este unitate dialectică a valorilor şi antivalorilor; ea cuprinde ceea ce

este pozitiv, dar şi ceea ce este negativ din punct de vedere moral; este unitate a binelui

şi răului. Sensul restrîns al termenului trimite doar la ceea ce este pozitiv, acceptabil, la

sfera binelui (ceea ce este „moral”).

Conceptul desemnează ansamblul de valori şi precepte fondate pe valenţele

binelui; se referă la virtute (în chip integrator, areteic şi deontic) - în rostul de ghid al

alegerilor, deciziilor, actelor în direcţia desăvîrşirii umane.

În sfera disciplinei noastre, se disting două mari orientări: etica fundamentală,

acoperind prioritar tratarea filosofică a moralei, şi etica aplicată.

Afirmîndu-se cu deosebire din a doua jumătate a sec. al XX-lea, etica aplicată

reprezintă „analiza etică a situaţiilor concrete, cu accent pe rezolvarea practică.

Importanţă prezintă, aici, contextul, analiza consecinţelor, luarea deciziilor. Este o

viziune mai mult prescriptivă decît reflexivă, care se exercită în sectoare ale practicilor

sociale şi profesionale”2. Cu turnura către chestiuni etice de ordinul întîi, abordînd

realitatea situaţiilor morale complexe, etica aplicată dezvoltă teme-standard ridicate de

probleme morale concrete, legate de: mediul natural, domeniul ocupaţional, sărăcie,

epidemii, foamete, război, putere, feminism, sexualitate, avort, euthanasie etc.

O componentă a eticii aplicate este etica profesională - reflecţia asupra

aspectelor morale ale problemelor ridicate de domenii particulare (medicină, educaţie şi

învăţămînt, afaceri, relaţii publice, justiţie, mass-media etc.), permiţînd examinarea

aprofundată a problemelor concrete care ţin de exercitarea unei profesiuni. Vizează, cu

2 Dictionnaire d'ethique et de philosophie morale, P.U.F., Paris, 1996, p.535

Page 6: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

68

precădere, un ansamblu de reguli de acţiune, dar şi analiza fundamentelor teoretice şi

argumentarea lor; evidenţiază valorile etice dominante în domenii particulare şi

standardele de reglementare a relaţiilor dintre agenţii implicaţi (prin datorii, drepturi,

responsabilităţi) - care statuează cadrele autorităţii şi prestigiului diverselor profesiuni.

„În sens general, termenul etică profesională se referă la reguli de conduită şi la moduri

de comportament proprii realizării scopurilor şi responsabilităţilor unei profesii”3.

Importanţă prezintă angajarea experţilor din diverse domenii socio-profesionale de a

veni în întîmpinarea unor necesităţi precum: sănătatea, salvarea, protecţia drepturilor

legale, pregătirea şi difuzarea informaţiei publice, cunoaşterea, educaţia etc. - în esenţă,

valori care, supuse ameninţării, provoacă crize (la nivel individual şi social). S-au

dezvoltat, astfel: etica medicală, etica juridică, etica formatorului, etica în administraţia

publică, etica afacerilor, etica mass-media etc., care au o accentuată caracteristică

deontologică, prin elaborarea unor coduri profesionale cu funcţie de ghid în punerea în

rol a drepturilor şi îndatoririlor subiecţilor implicaţi, a normelor şi valorilor centrale ale

practicii profesionale, prin raportare la idealul uman, al respectului pentru autonomia şi

demnitatea omului; şi care conferă, totodată, un spor de respectabilitate profesiilor.

Un ansamblu de componente, de trăsături, îşi justifică rostul în cadrul eticii

profesionale - domeniu de revalorizare axiologic-normativă a diverselor activităţi în

care interacţionează agenţii sociali; anume: echilibrare a intereselor (iar în caz de

indiferenţă, chiar trezire a interesului personal şi public) şi a şanselor de putere, adaptare

adecvată la caracteristicile lumii, asistenţă şi securitate, mobilitate (între anumite limite,

însă) în muncă şi devotament, gestionare raţională a instrumentelor de intervenţie

financiară şi juridică etc.

Dincolo de compartimentările în interiorul ei, etica, prin explorarea conţinutului

şi operaţionalizării virtuţii şi a viciilor, respectiv a comportamentului moral şi imoral,

oferă explicaţii şi argumente care să întărească poruncile „simţului moral”, să încurajeze

pentru a alege virtutea, pentru a făptui binele, avînd înţelegerea şi a rostului răului în

lume, avînd capacitatea de a discerne nu numai în situaţii confuze, dar chiar în cele

limpezi în care însă viciile sunt înfăţişate ca virtute (iar exemple suficiente aflăm în

lumea contemporană, pe care le recunoaştem în partea lor de adevăr mai ales prin

urmările pe care le au).

Mizînd pe funcţia de a convinge, iar nu de a constrînge, investigarea

problematicii etice reprezintă un ajutor în luarea de atitudine şi în actul desfăşurat astfel

3 Encyclopédie Philosophique Universalle, II.Les Notions Philosophiques, Dictionnaire, tome 1, P.U.F.,

Page 7: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

69

încît să greşim cît se poate mai puţin (şi, în consecinţă, să suferim şi să provocăm

suferinţă cît mai puţin!).

I.2. Necesitatea eticii în comunicare

Angajînd judecăţi de valoare funcţie de criteriile – generic vorbind – bine-rău, cu

referire la alegeri, decizii şi acţiuni, etica prezintă relevanţă în spaţiul comunicării

publice.

Cu referire precisă la industria de relaţii publice, etica este o prioritate declarată

în special de la finele sec.XX. Chiar se admite „o expansiune a eticii”, ca cel de-„al

zecelea principiu generic al excelenţei în relaţii publice”4. Este vorba despre faptul că,

în 1996, cercetătorii au introdus etica drept principiu de bază în PR; exprimarea find

următoarea: „Munca unui practician de relaţii publice trebuie să aibă un singur standard:

performanţa etică. (Un practician de relaţii publice este tot atît de bun pe căt de bună îi

este reputaţia.)”5.

În genere, o etică profesională se structurează pe natura comunicării, ca

activitate umană fundamentală. În pluralitatea formelor, directă şi indirectă, ascendentă-

descendentă-orizontală, inter- şi transpersonală, socială, proiectivă, integrată, exterioară

şi interioară (la nivel de organizaţii), interumană şi mediată tehnologic, de afaceri şi de

masă, comunicarea, ca atitudine şi instrument al acţiunii umane, este marcată de etic;

propriu-zis, este saturată de morală şi moralitate. După cum observă Alex Mucchielli,

„nu se mai poate realiza o diferenţiere radicală între comunicare şi conduită”6.

Prezintă relevanţă dimensiunea moralei (în sens larg, în valenţele atît ale

pozitivului, cît şi ale negativului) în întregul strategiei de comunicare; pentru o evaluare

şi, în consecinţă, o dezvoltare productivă, atît pentru succesul şi valorificarea benefică a

acţiunii comunicative, cît şi pentru identificarea şi rejectarea / stoparea formelor

patologice comunicaţionale (de genul: minciună, intoxicare, zvon, dezinformare,

propagandă-îndoctrinare, manipulare). Fenomenele morale sunt implicate la nivelul

agenţilor – transmiţător/emitent şi receptor/destinatar -, al mesajului, codului,

Paris, 1990, p.876 4 Shannon A.Bowen, “Expansion of Ethics as the Tenth Generic Principle of Public Relations Excellence. A Kantian Theory and Model for Managing Ethical Issues”, în Journal of Public Relations Research, Volume 16, Issue 1, January 2004, pp.65-92 5 Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, Totul despre relaţii publice, Polirom, 2003, p.20 6 Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Polirom, 2005, p.245

Page 8: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

70

mijloacelor de transmitere, canalelor şi modalităţilor de comunicare. Eticul este prezent

în spaţiul comunicării atît digitale (de conţinut), cît şi analogice (de interrelaţionare, cu

recurs sau nu la coduri precise). Eticul se manifestă în atingerea cooperării pe baza

deschiderii, acceptării, asumării răspunderii, a respectului reciproc, în comunicarea

suportivă (centrată pe aspecte de corelare între comunicatori), precum şi în recunoaştere

şi preţuire întemeiate pe înţelegerea corectă şi deplină a interlocutorului, în comunicarea

empatică (realizată prin circumscrierea lumii celuilalt, prin intrare în rezonanţă cu ceea

ce el comunică).

Scopul major este producerea acordului între actorii implicaţi, a concilierii pe

bază de principii, a colaborării, a parteneriatului pretins de soluţionarea problemelor şi

îmbunătăţirea relaţiilor interumane. Progresul împreună, slujirea interesului comun

antrenează realizarea aşa-zisului „contract de comunicare” ce presupune valori şi norme

consensuale între participanţi care se întîlnesc în valenţe de aşteptări şi respingeri,

deschidere/mobilizare şi retragere/apărare, descoperire a sinelui şi a celuilalt.

Raportarea comprehensivă la un altul reuşeşte în măsura în care partenerii

lucrează pentru încheierea unui fel de „contract de comunicare”, posibil numai pe

temeiuri etice, pentru diferite mize, fundamentale, ale comunicării: de informare, de

poziţionare, de influenţare şi mobilizare, de calificare a relaţiei, de stabilire a unor

norme7 – în principal, a normei de încredere, favorabile unui mediu etic al comunicării.

În prim plan, se articulează ideea de acord, în contextul interacţiunii „orientate

pe înţelegere”, în termenii eticii discursului a lui Jürgen Habermas. În circularitatea

raportărilor comunicaţionale la „lumile” obiectivă, socială şi subiectivă, importanţa

majoră revine consensului, prin armonizarea cu situaţiile de fapt existente, cu relaţiile

interpersonale reglementate legitim şi cu trăirile subiective; prin validarea înţelegerii în

modurile „cognitiv, interactiv şi expresiv de utilizare a limbajului”, în tripartiţia

atitudinilor ”obiectivatoare, ... conformă cu normele, ... expresivă”, tematizînd criteriile

adevărului, corectitudinii şi autenticităţii8.

La urma urmelor, atingerea scopurilor, realizarea intereselor actorilor sociali

implică o complexă strategie a cooperării, a asocierii înţelegere-acţiune, împărtăşirea de

sensuri comune, obţinerea unui acord. Este accesată o tranzacţie a rezonabilităţii, de

influenţare mutuală şi de transformare între subiecţii comunicării, într-o etică de profil

în care se reliefează ca valori: „normalitatea şi consistenţa”; acestea afirmînd, între

7 Idem, pp.184; 80-86 8 Jürgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Editura ALL Educational, Bucureşti, 2000, pp.130, 131

Page 9: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

71

altele, grijă, sănătate, cumpănire, echilibru, întărire a raţionalităţii comunicative,

creativitate9. Iar calea majoră, în această privinţă, o constituie dialogul: „o deschidere la

toate nivelurile”, străpungere a obstacolelor, negare a zidurilor, depăşire a opacităţilor,

abolire a distanţei; atitudine de comprehensiune, pe fondul unor valor umaniste „care

indică încrederea în celălalt. ... [şi] Printr-un efect de feed-back inductiv, această

încredere generează la rîndul ei încredere”10.

Îndeobşte, sunt recunoscute valenţele etice ale comunicării ca formă de dialog,

conferindu-i prioritate în raport cu forma monologului. Considerarea caracteristicilor

fiecăreia, în sinteza propusă de Charles U.Larson, este de real ajutor în a opta pentru

una sau alta, printr-o evaluare critică. Potrivit autorului amintit, definitorii comunicării-

dialog îi sunt: „onestitatea, grija faţă de bunăstarea şi perfecţionarea altora, încrederea,

naturaleţea, lipsa de prejudecăţi, egalitatea, respectul reciproc, empatia, modestia,

sinceritatea, lipsa de pretenţii exagerate, intenţiile nonmanipulative, încurajarea

exprimării libere şi acceptarea celorlalţi ca individualităţi cu o valoare intrinsecă, în

ciuda diferenţelor de opinie şi comportament”11.

La o analiză lucidă şi raportîndu-ne şi la experienţă, asemenea atitudini

favorizează efectiv comunicarea publică, în replică la ceea ce o poate obstrucţiona prin

activarea formei de monolog caracterizate prin: „decepţie, sentiment de superioritate,

exploatare, dogmatism, dominare, nesinceritate, pretenţii absurde, plăcere de a se etala

în public, grandomanie, autoprotejare excesivă şi considerarea tuturor celorlalţi ca

simple obiecte ce pot fi manipulate”12.

Să observăm, împreună cu Charles U.Larson, că ni se dezvăluie „o atitudine

dialogică etică” şi „una monologică lipsită de etică”13 faţă de receptori – un adevăr lesne

de verificat, spre exemplu, în practica relaţiilor publice, prin urmărirea rezultatelor

obţinute, a reuşitei sau dimpotrivă, în ce priveşte menirea profesiei acesteia de a

promova o mai bună înţelegere, o relaţionare cît mai armonioasă a indivizilor şi

organizaţiilor cu diferitele categorii de public.

Într-o situaţie de comunicare socială, pentru reuşita acesteia, este nevoie de un

anumit grad de moralitate activată de participanţi, implicînd conştiinţă şi angajament

pentru o acţiune comună, în ideea acordului. Aceasta înseamnă respectarea unor

9 Teodor Vidam, Dimensiuni ale eticii comunicării şi mass-media, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p.102 10 Alex Mucchielli, op.cit., p.242 11 Charles U.Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Polirom, 2003, p.54 12 Ibidem 13 Ibidem

Page 10: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

72

standarde etice ale comunicării articulate pe responsabilitatea vizînd cunoaşterea

problemei în dezbatere; corectitudine în utilizarea cunoştinţelor, în dezvăluirea lor;

onestitate în selecţia şi testarea informaţiilor; responsabilitate în a servi interesul

general, în a armoniza poziţi diferite pentru a se ajunge la cooperare; împlinirea datoriei

de a contribui la crearea unui climat de bunăvoinţă; asigurarea unei atmosfere de respect

reciproc între actorii sociali, care să împiedice acţiunea factorilor perturbatori ai unui

bun dialog. Este vorba despre factori care ar permite o stare de ostilitate cu totul

neproductivă; respectiv, o serie de obstacole de genul celor identificate de către

Charlotte Jørgensen14, din unghiul eristicii, conducînd în ultimă instanţă la neînţelegere

şi nemulţumire între participanţi: întrebări ostile (tendenţioase, care pretind răspunsuri

imperative, care determină întreruperi inoportune); atac direct la persoană (la înfăţişare,

vîrstă, sex, interese, onestitate; insultă, calomnie); utilizarea unor forme de comunicare

nonverbală care exprimă ostilitate (tonul vocii, mimică, gestică). Tocmai pentru o justă

raportare la asemenea situaţii, referenţialul etic ne este de cert ajutor.

Etica în comunicarea socială favorizează acordul în chiar direcţia valorizării

dialogului pe baza conştientizării realităţii eficacităţii abordării individului şi ca parte a

unei comunităţi, acţionînd pentru acelaşi scop – în termenii consacratei formule a lui

„eu [ca] fiind parte a lui noi”; ceea ce nu înseamnă ştergerea unicităţii şi a diversităţii, ci

o abordare metodică ducînd la rezolvarea de probleme, la edificarea unei culturi

organizaţionale etice, la menţinerea unui climat paşnic necesar schimbărilor evolutive,

progresului15.

Valoare deosebită prezintă credibilitatea personală a comunicatorului. Aceasta

este elocventă pentru calitatea lui (şi) de agent moral, cu o asumată responsabilitate faţă

de public; respectiv, bucurîndu-se de respectabilitate, bună reputaţie. Prin astfel de

agenţi, profesionişti, şi organizaţia se poate conduce după principii etice, precum cele

evidenţiate de către Mark Pastin: 1.interacţiunea civilizată cu diferitele grupuri de

stakeholderi, făcînd din binele acestora parte a binelui propriu organizaţiei;

2.corectitudinea, considerînd că interesele altor persoane contează la fel de mult ca cele

proprii; 3.responsabilitatea, mai mult individuală decît colectivă, fondată pe

responsabilitatea indivizilor faţă de ei înşişi; 4.conceperea activităţii în termeni de

14 Charlotte Jørgensen, “Public Debate – An Act of Hostility?”, în Argumentation, Volume 12, Number 4, November, 1998, Springer Netherlands, pp.431-443 15 Cf.Richard P.Nielsen, “I am We Consciousness and Dialog as Organiyational Ethics Method”, în Journal of Business Ethics, Volume 10, Number 9, September, 1991, Kluwer Academic Publishers, pp.649-663

Page 11: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

73

rezultat / utilitate, ca o cale mult valorizată de către membrii organizaţiei şi care o leagă

de mediul ei16.

Chiar dacă opţiunea unora pentru „zona gri” a moralităţii pare a fi aducătoare de

profit, în scurt timp şi cu efort şi cheltuieli minime, tot atît durează şi de rezistentă este o

dezvoltare într-o atare „strategie”. Pe termen lung, eludarea eticii se dovedeşte a fi ceva

distructiv – nu numai pentru imagine, reputaţie, ci pentru chiar existenţa unei organizaţii

şi, fireşte, pentru subiecţii în cauză. Încît, punînd în balanţă ambele tipuri de experienţă,

„investiţia etică” este realmente aducătoare de profit şi îl echilibrează pe acesta cu

slujirea interesului public; totul, într-o viziune mai largă, a binelui comun, cu recurs la

un principiu etic fundamental: „persoana umană şi comunitatea umană sunt scopul şi

măsura folosirii mijloacelor de comunicare socială. Comunicarea ar trebui să fie făcută

de persoane în beneficiul dezvoltării integrale a celorlalte persoane”17.

Semnificativ este şi faptul că recunoaşterea nevoii unui specialist etician

cucereşte tot mai mult teren. Este vorba despre profesionistul a cărui menire este aceea

de a lucra pentru dezvoltarea practicilor etice într-o organizaţie; propriu-zis, de a

contribui decisiv la integrarea „eticii şi conformităţii” ca parte a managementului, de a

susţine proactiv stabilirea şi respectarea standardelor profesionale, de a acţiona prin

analize, elaborare de strategii, consiliere, mediere a conflictelor, detectare şi prevenire

ca si soluţionare a situaţiilor de încălcare a moralităţii şi legalităţii dintr-o organizaţie

(atît în plan intern, pe diferite niveluri, cît şi în relaţiile externe cu stakeholderii şi

publicul în ansamblu), pentru desăvîrşirea responsabilităţii profesionale a agenţilor

implicaţi; şi, astfel, pentru asigurarea succesului unei activităţi / organizaţii / profesii.

Aşa-numitul „ofiţer / responsabil / consultant de etică şi conformitate” - ECO

(„ethics and compliance officer”) – este un susţinător al comportamentului profesional

exemplar. El are atribuţii de detectare şi soluţionare a situaţiilor de încălcare a moralei

(şi a legii), de evaluare, prevenire şi reducere a riscurilor comportamentului imoral într-

o întinsă arie care ţine de fenomene, precum: corupţie, concurenţă neloială, securitatea

datelor, hărţuire şi discriminare, drepturile omului, conflicte de interese, protecţia

whistleblower-ilor, furt, delapidare, fraudă etc.18. „Ofiţerul de etică şi conformitate” are

un rol unic în menţinerea binelui, a sănătăţii unei organizaţii, în crearea şi cultivarea

16 Cf. Mark Pastin, The Hard Problems of Management: Gaining the Ethics Edge, Jossey – Bass Inc Pub, San Francisco, 1986 17 Cf. Etica în comunicaţiile sociale, Editura Presa Bună, Iaşi, 2000 18 Cf. Andrea Bonime-Blanc, „Integrating Ethics & Compliance Risks into Enterprise Risk Management”, în Compliance Week, October 30, 2006

Page 12: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

74

unui mediu etic de lucru care să permită sporirea eficienţei şi a prestigiului, pentru o

bună comunicare.

Morala conferă substanţă comunicării prin valori, norme, principii de conduită;

care, odată interiorizate, îşi află funcţionalitate în deprinderi şi capacităţi ale subiectului

de continuă realizare-de-sine, de cooperare, de evoluţie interpersonală pe termen lung.

Acestea sunt surse care – în orizontul paradigmei dinăuntru-în afară, al deschiderii

intelectuale şi afectiv-volitive presupuse de experienţa morală – alimentează caracterul

(moral); şi, mai departe, facilitează şi menţin o practică a încrederii construite pe cinste,

integritate, onestitate, transparenţă, responsabilitate; satisfăcînd o condiţie fundamentală

a comunicării publice (de regăsit în toate elaborările / documentele de reglementare a

ei): respectarea demnităţii persoanei, apărarea siguranţei şi sănătăţii, protecţia mediului,

promovarea stării-de-bine.

Identificăm, astfel, parte din bogăţia semantică a gr. ethos, ce exprimă (şi)

„credibilitatea personală, încrederea pe care o inspiră integritatea şi competenţa”19. Este

ethos-ul ca bună credinţă, sinceritate, credibilitate; o calitate persuasivă a discursului

oratoric, alături de logos (componenta raţională, cu trimitere la claritatea logică) şi

pathos (latura afectivă, indicînd empatie, exuberanţă); respectiv, acel ethos de reperat în

trei categorii mult sugestive din vocabularul filosofic-moral al vechilor greci: phronesis,

arete şi eunoia, desemnînd înţelepciune practică, virtute, bunătate, bunăvoinţă, reputaţie

bună. În joc, este asumarea unui ethos mai mult simţit şi în acord cu imperativele

morale, trăire plenară a autenticităţii umane.

Astfel înţeles, dincolo de limitări spaţio-temporale, este ethos-ul esenţial pentru

promovarea comunicării profesioniste. Este o prezenţă în atitudinile exercitate în

comunicare şi pe care le poate echilibra; în tipologia lui Jean-Claude Abric20, poate fi

urmărit în atitudinile de „interpretare”, „evaluare”, „ajutor sau consiliere”, „chestionare”

şi „comprehensiune” – în aceasta ultimă, în special, favorizînd acceptarea diferitului,

bunăvoinţa, autenticitatea, empatia, care pot fi valorificate la nivel de grup pentru

asigurarea coeziunii, a fidelităţii, solidarităţii, acordului. Or, ţine de însăşi justificarea

misiunii şi imaginii profesiei de relaţii publice faptul de a răspunde nevoilor sociale (iar

nu intereselor speciale), de a servi societatea prin mediere şi edificare a relaţiior

esenţiale pentru consensul dinamic pe care se bazează ordinea socială.

19 Stephen R.Covey, Eficienţa în 7 trepte. Un abecedar al înţelepciunii, Editura ALLFA, Bucureşti, 2002, p.241 20 Cf. Jean-Claude Abric, Psychologie de la communication. Théories et méthodes, Armand Colin, Paris, 1999

Page 13: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

75

Comunicatorul (specialist în PR, manager PR, purtător de cuvînt, ataşat de presă,

responsabil cu informarea publicului, consilier de imagine, consultant independent în

PR etc.) poate fructifica morala în oricare dintre acţiunile / etapele de exercitare a

profesiei în care este angajat, de la atragere a atenţiei, informare, creare a unui climat de

simpatie, rezolvare de probleme, gestionare a provocărilor, pînă la dezvoltarea unei

imagini, protecţie, influenţare a opiniei publicului, relaţia cu jurnaliştii, întîmpinarea

complexităţii socio-economice – în prezentarea lui Bernard Dagenais21.

Dincolo de o opinie destul de larg răspîndită că relaţiile publice s-ar însoţi cu un

comportament lipsit de etică, ca o industrie asociată „manipulării şi propagandei”,

„minciunii şi chiar spionajului”, profesia aceasta se afirmă tot mai intens ca orientîndu-

se „spre modele etice de comunicare”, în strădania manifestă de „a se implica pentru

crearea unui climat etic al comunicării”22.

Pentru practica de relaţii publice, în prezent, a devenit o necesitate aproape

existenţială enunţarea şi acţiunea de partea „unui angajament etic total”, al onestităţii,

corectitudinii şi transparenţei, „pentru a construi încrederea fundamentală între publicuri

şi organizaţii”, prin înţelegerea responsabilităţii de „sporire a valorii societăţii”. Cu

centrare pe „comportament personal şi pe caracter”, etica „îi ridică pe relaţionişti

deasupra rolului organizaţional al unor simpli tehnicieni care îndeplinesc orbeşte voinţa

managerilor”23.

Cunoaşterea şi aproprierea conceptelor, teoriilor etice, reflecţia asupra şi

aplicarea principiilor morale nu constituie răspunsuri, nici soluţii la multitudinea şi

diversitatea situaţiilor de comunicare; dar, deşi insuficientă, totuşi o condiţie necesară

satisfac pentru existenţa individuală şi socială, în genere, ca şi pentru profesionalism, în

particular. „Un sistem etic explicit sau implicit” este cu siguranţă util pentru a face

alegeri şi a lua decizii; funcţia lui practică este „în primul rînd, de a atrage atenţia asupra

aspectelor şi motivelor relevante pentru diferenţa dintre corectitudine şi greşeală în orice

acţiune”24.

Cu totul îndreptăţită este preocuparea din ultimii ani pentru integrarea eticii în

organizaţiile profesionale. Referenţialul etic se dovedeşte un instrument major pentru

creşterea eficienţei activităţii profesionale, prin influenţa hotărîtoare asupra modelării

21 Bernard Dagenais, Profesia de relaţionist, Polirom, 2002, pp.21-39 22 Shannon A.Bowen, Ethics and Public Relations, Institute for Public Relations, 2007 23 Judy VanSlyke Turk (ed.), „The Professional Bond”, Report of the Commission on Public Relations Education, PRSA, 2006, pp.21-25 24 Carl Wellman, Morals and Ethics, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1988, p.305

Page 14: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

76

comportamentului agenţilor, a dezvoltării forţelor şi limitării vulnerabilităţilor, a

exploatării oportunităţilor şi evitării eşecurilor.

Într-o perspectivă mai largă asupra comunicării, etica este tot mai necesară

pentru statornicirea de relaţii împărtăşite, pentru acces, apartenenţă şi inclusivitate,

pentru manifestare liberă în comuniune cu ceilalţi, pe un teren comun, întru optimizarea

bunăstării individuale şi sociale; în contextul „marii transformări” despre care scrie un

fin observator al contemporaneităţii, Jeremy Rifkin, aceea datorată trecerii la „societatea

în reţea” bazate pe „urmărirea intereselor comune”, „încredere”, „intimitate”,

„cooperare”; o reţea de succes însemnînd: reciprocitate şi încredere, acţiune dintr-un

sentiment de bunăvoinţă, acordare a asistenţei ca o îndatorire, dorinţă de a fi împreună,

de a lucra pentru beneficiul tuturor25.

Etica devine tot mai mult un supliment de rentabilitate; şi, aşa cum deja s-a

încetăţenit o spusă, în societăţile dezvoltate, „morala reprezintă cheia reuşitei”, nu de

puţine ori fiind pusă în sinonimie cu performanţa, eficacitatea şi competitivitatea. Etica

se dovedeşte a fi „o investiţie strategică şi comunicaţională în slujba imaginii de marcă

şi a creşterii pe termen lung”26.

Integrarea referenţialului etic în profesiile dedicate comunicării – relaţii publice,

jurnalism, publicitate, propagandă, afaceri publice, marketing - ajută, între altele, la: a

conştientiza limitele acţiunii omului, ca bariere în faţa ireparabilului; a evita căderea în

excese şi a înţelege valoarea echilibrului (fireşte, cu tensiunea, cu lupta implicată, dar

orientate întru rezolvare, prin împăcare a ceea ce pare antagonist; în esenţă, fiind vorba

de poli ai unei ordini); totodată, a nu exagera rupturile, discontinuităţile, ci a le

transforma în scop benefic, de progres; conştiinţa necesităţii ordinei, armoniei, păcii, a

corelării datoriilor cu drepturile, astfel garantîndu-se însăşi evoluţia pozitivă;

cunoaşterea şi controlul potenţialului (şi) distructiv sau manipulator din om faţă de

partenerii şi concurenţii cu care relaţionează, avînd conştiinţa imperativului apelului la

cooperare, solidaritate, ajutor mutual pentru o cauză comună, a binelui.

Întregul areal al eticii, în abordarea axiologic-normativă, reprezintă un cadru de

referinţă pentru comunicarea publică.

25 Cf. Jeremy Rifkin, The European Dream. How Europe’s Vision of the Future is Quietly Eclipsing the American Dream, Penguin, New York, 2004 26 Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p.294

Page 15: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

77

II.Doctrinele etice majore

În îndelungata evoluţie istorică a eticii, s-au cristalizat diferite direcţii de gîndire,

impunîndu-se sub forma unor teorii fundamentale, funcţie de anumite valori, teme sau

poziţii prioritar susţinute.

Menţionăm numai o serie de doctrine etice, precum: hedonismul, centrat pe

categoria plăcerii (de la cirenaicii antichităţii pînă la aşa-zisul „hedonism light” al

postmodernităţii); eudemonismul, ca teorie a fericirii (o constantă cultivată dominant ori

în plan secund, de la Socrate, Platon, Aristotel şi pînă în prezent); deontologismul şi

utilitarismul (axate pe valorile datoriei şi, respectiv, utilităţii); contractualismul (cu miza

pe acord); teorii ale dreptăţii; teorii ale virtuţii; teoria legii naturale, dar şi teoria

poruncii divine; realismul pragmatic (în tonalitate machiavellică); nihilismul moral (cu

respingerea aprecierii a ceva ca fiind bun sau rău din punct de vedere moral, odată ce nu

se poate institui un cod sau un sistem de principii etice corect sau incorect); relativismul

moral (cu insistenţa asupra diferenţelor de concepţii, raportate la cultură, persoană,

situaţie) etc.

Ca orientări mai largi, am putea considera abordarea teoretizărilor etice în chiar

perspectiva a ceea ce Luc Ferry27 numeşte „vîrstele eticii”, delimitînd noţiunile de

valoare ale „excelenţei, meritului şi autenticităţii” – propriu-zis, mărci ale elaborărilor

din filosofia morală veche, modernă şi contemporană.

Din unghiul pluralismului, recursul la „teoretizarea” ca „putere a imaginaţiei de

a ne da o perspectivă în interiorul realităţii” luminează asupra folosului considerării a

„multiple poziţii legitime”28. Cu aplicaţie la „comunicarea etică”, este sugestivă

taxinomia celor „cinci instanţe” propusă de Clifford G.Christians şi John C.Merrill. În

fond, sunt accesate cinci tipuri de abordări cu valori operaţionale specifice, urmărite în

dezvoltarea teoriei şi practicii moralei, desemnate prin instanţele: altruistă, egoistă, a

27 Cf. Luc Ferry, Homo aestheticus. L’invention du goût à l’âge démocratique, Editions Grasset & Fasquelle, 1990 28 Clifford G.Christians, John C.Merrill, „Introduction”, în vol. Ethical Communication. Moral Stances in Human Dialogue, University of Missouri Press, Columbia and London, 2009, p.8

Page 16: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

78

autonomiei, legalistă, comunitariană; şi, corespunzător, loialităţi faţă de: ceilalţi, sine,

libertate, autoritate, grup şi societate29.

Cunoaşterea diferitelor doctrine etice ajută în analiza fundamentelor şi

justificărilor reglementărilor din domeniul profesional; şi, mai ales, orientează şi susţine

reflecţia adecvată unui examen aprofundat al problemelor concrete care apar în

exercitarea profesiei.

Dincolo de varietatea poziţionărilor, rămîne ca importantă întemeierea teoretică

a unui demers integrator, pentru o cît mai profitabilă relaţionare a eticii şi comunicării.

În atare context, apreciem ca relevante major doctrinele deontologismului,

utilitarismului şi eticii virtuţii.

II.1. Etica virtuţii

Etica virtuţii caută a răspunde la întrebarea: „cum să trăim?”. Răspunsul este în

legătură cu valoarea-nucleu pentru întreg universul moral: virtutea, care prezintă „o

constantă tematică în tot spaţiul gîndirii etice”30.

Doctrina aceasta a fost revigorată în ultimele decenii, prin redescoperirea unei

importante tradiţii; în etica virtuţii impunîndu-se cercetători contemporani de marcă:

Philippa Foot, John McDowell, Alasdair MacIntyre, Gary Watson, André Comte-

Sponville. Este nevoie de „reformularea virtuţii … în momentul de cotitură, … în

vremurile întunecate” în care am ajuns, ea putînd restabili „inteligibilitatea şi

raţionalitatea atitudinilor şi angajărilor noastre morale şi sociale”31.

Termenul de virtute (derivat din lat. virtus) necesită a fi abordat în chiar sensul

său originar, activat de conceptul elin al àreté-ei: la nivelul fiinţei umane, însăşi

vrednicia ei, acea capacitate de a-şi îndeplini bine funcţia sa esenţială. Am spune, dar,

că virtutea desemnează umanul - expresie sintetică elevată a trăsăturilor definitorii

valorii intrinseci a omului; garanţie pentru forţa, pentru realizarea-de-sine a omului,

factor decisiv de investire valorică a existenţei, de orientare - experimentînd şi limitele,

riscurile, eşecurile - întru echilibrul optim, prin depăşirea tensiunilor, a lipsurilor şi

exceselor32.

29 Idem 30 Vasile Morar, Moralităţi elementare, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p.252 31 Alasdair MacIntyre, După virtute. Tratat de morală, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pp.266; 263 32 pentru analize asupra valorii umanului, a se vedea Carmen Cozma, Studii de filosofie a educaţiei umanităţii, Editura Junimea, Iaşi, 1997

Page 17: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

79

Focalizarea asupra acestei categorii - prin care interogăm chiar modul de a trăi şi

de a acţiona - dă seama de plierea Eticii la caracteristicile lumii noastre, în tentativa de a

oferi o perspectivă pozitivă ca replică la sumbra imagine a prezentului, cu accentuata

polarizare: opulenţă şi mizerie, tehnoştiinţă avansată şi analfabetism, infobogaţi şi

infosăraci ai erei electronice, cu fenomene de regres spiritual, de angoasă socială, de

creştere a brutalităţii psihologice, de numeroase incertitudini şi noi inegalităţi, de

maladii la scară globală. Aflat „în centrul unui timp-răscruce”, omul trebuie să

reconsidere acele valori şi reguli cultural-morale „fundamentale, care dau ritm vieţii şi

gîndirii sale”33, care asigură raportarea la ideea de echilibru; el are nevoie de stimularea

disponibilităţii pentru viaţa interioară raţională, cu inserţie în sfera praxisului. Apelul la

raţiune, la bunele afecte şi, de ce nu, la credinţă, furnizează repere de coerenţă şi, pe cît

posibil, de certitudine pentru viaţa omului contemporan; îl ajută a valoriza întru pozitiv

semnalele barbare ale existenţei cotidiene.

Nefiind de la natură, dar nici contra naturii, după cum încă Aristotel preciza34,

virtutea se poate dobîndi prin învăţătură şi exerciţiu; important fiind ca omul să-şi

contureze cît mai clar scopul vieţii şi să probeze voinţă pentru activitatea de formare

adecvată, astfel încît acţiunea morală să fie una de succes, ca devenire-întru-virtute. Cu

teoria virtuţii, avem o majoră lecţie-îndrumar de viaţă reliefată de vechii filosofi, la care

se cuvine a adera în cadrele conceperii Eticii şi ca circumscriere responsabilă a sensului

vieţii.

„Mijlocia între un exces şi un deficit”, „media între extreme” - în explicaţia lui

Aristotel, virtutea ţine de ceea ce, în termenii „trieticii contradictoriului”, Stéphane

Lupasco numeşte a fi „starea T” sau „principiul T”: „o stare de echilibru şi de conflict

contradictoriu dintre cele mai intense ca şi de cea mai densă energie”, stare „a semi-

actualizării şi semi-potenţializării, … centrul de control şi de necondiţionalitate, de

libertate”35. Şi, într-un orizont asemănător, virtutea este „culmea îngustă între două

abisuri contrarii”, fiind, pentru om, tocmai „ceea ce îl face uman”; făcîndu-şi apariţia „la

intersecţia umanizării ca fapt biologic, cu umanizarea ca exigenţă culturală, [virtutea]

este felul nostru de a fi şi de a acţiona uman, este capacitatea noastră de a acţiona bine”-

după cum observă André Comte-Sponville36.

33 Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Doina, Bucureşti, 1998, pp.123, 124 34 Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, 1103a20-35 35 Stéphane Lupasco, L’homme et ses trois éthiques, Editions du Rocher, Monaco, 1986, pp.20, 29, 32 36 André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, Editura Univers, Bucureşti, 1998, pp.46; 10

Page 18: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

80

Să nu gîndim, dar, existenţa ca fiind strict binomică, odată ce în starea ei de

etern şi simplitate ternarul o caracterizează; ternarul generat de polaritatea contradictorie

şi care este tocmai echilibru, armonie. E adevărat, lupta contrariilor îşi are locul în

perimetrul virtuţii; însă, numai întru unitate şi împăcare, întru compromisul just /

rezonabil - singurul cadru favorabil fiinţării şi progresului; căci în afara acestuia,

intervine jocul viciilor, ca tot ceea ce depreciază existenţa, fragilizează, divide,

împrăştie, dezorganizează, distruge.

În atare context, sfera virtuţii acoperă nivelurile axiologic şi normativ ale Eticii.

Conceptul în discuţie, „lucrul cel mai preţios”, ca unul dintre „cele mai frumoase, …

totodată bune, drepte, utile”37, „habitus lăudabil”38, poartă asupra umanului în

integralitatea componentelor de valoare şi de reglementare atitudinal-comportamentală,

cu raportare la dimensiunea idealului - imperativ şi deopotrivă deziderat pentru ceea ce

omul poate şi trebuie să devină, în temeiul unei conştiinţe proiectate asupra existenţei în

sens orînduitor; la urma urmelor, conştiinţă a vredniciei de care omul este în stare, de

care este el răspunzător, ca „dispoziţie armonioasă, ceva care merită a fi ales pentru

sine, nu din speranţă sau teamă sau vreun alt motiv din afară” - astfel spunînd precum

stoicii39.

Principiu al meritului personal, virtutea dă seama de excelenţa omului ca raţiune

de a fi, sub pecetea unor valori, precum: înţelepciunea, cumpătarea, plăcerea, fericirea,

iubirea, dreptatea, libertatea, demnitatea, integritatea, responsabilitatea etc., şi a unor

precepte, de felul regulii de aur, al justei măsuri, al respectului pentru om, al împlinirii

datoriei, al comuniunii etc.

Virtutea luminează asupra semnificaţiei dezvoltării, a desăvîrşirii umanităţii

persoanei - esenţială pentru omul civilizaţiei tehnice; îl orientează în efortul de a

transcende diferenţa dintre facticitate şi proiect, de a înţelege condiţia umană în natura

sa şi în istoricitate, în intimitatea de profunzime a eului şi în relaţionarea cu ceilalţi,

mereu întru idealul înălţării, al sporului umanului.

Virtutea este un concept cu largă instrumentalizare în spaţiul Eticii, ca: temei şi

scop, dispoziţie şi deprindere prin exerciţiu, calitate şi regulă de acţiune; este condiţie,

cadru, manieră de realizare morală. Practicarea virtuţii este însăşi propria ei

recompensă; aduce împlinire sufletească, degajare de orice ar putea să tulbure echilibrul

37 Platon, Criton, 53c; Lahes, 192c 38 Cf.Aristotel, op.cit. 39 apud Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p.355

Page 19: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

81

uman; iar, prin satisfacţia trăită la nivel personal, are şi o utilitate socială. Virtutea

acoperă, în fond, mult clamata bunăstare generală - nimic altceva decît „prosperitatea

tuturor şi a fiecăruia”; „satisfacerea oricărui interes particular în limitele cuvenite”,

însă40.

Prin diferitele ipostaze, virtutea poartă asupra însuşirilor alese de caracter, ce se

concretizează în acţiuni conduse de etaloane normative; şi care işi află aplicabilitate cu

rezultate notabile (şi) în cîmp socio-profesional.

Etica deschide spre fondul comun al virtuţilor primordiale; respectiv, spre acele

însuşiri dobîndite prin educaţie, în temeiul acordului înclinaţiilor egoiste şi altruiste ale

omului. Astfel generate şi cultivate, virtuţile primordiale formează un sistem de valori

comune, admise de societate de-a lungul evoluţiei istorice şi culturale. Recunoscute ca

atare prin conţinutul axiologic şi prin funcţia de reglare verificate în sănătatea lor

practică - deci, ca fiind benefice, bază pentru progresul individual şi social -, ele

reprezintă elementele esenţiale ale moralităţii. Sunt ideile şi sentimentele alese, către

care omul trebuie să se orienteze, de care el este în stare; căci, sunt valori şi, totodată,

principii de viaţă autentic umană; sunt instrumente în procesul complex al

conştientizării şi asumării sensului umanului.

În ansamblu, ele desemnează calităţile care determină şi întreţin moralitatea:

cinstea, curajul, libertatea şi responsabilitatea, judecata dreaptă şi simţul dreptăţii,

respectul, înţelepciunea, iubirea, consecvenţa şi coerenţa în alegere, cumpătarea,

întrajutorarea, solidaritatea, generozitatea, simţul datoriei şi acţiunea din datorie,

disciplina; pe scurt, însuşiri pozitive conducînd la demnitatea umană, ca maximum de

împlinire individuală în acord cu principiul moral-social. În fapt, sunt contraparte la

acele elemente-trăsături ce desemnează imoralitatea: minciuna, laşitatea, făţărnicia,

duplicitatea etc., ca semn al voinţei de a face rău, de a vătăma, de a distruge, de a

provoca suferinţă; întruchipare a îndrăznelii ignorantului (tupeul) şi a celei a ingratului

(nerecunoştinţa); semn al handicapului de persoanalitate - ca imposibilitate a realizării

de sine, a depăşirii unor limite ce ţin de natura individului; exteriorizare a sentimentului

de frustrare datorat unei deficienţe, propriu-zis trăire exagerată a frustrării ca lipsă,

privare de un bun ori de un drept, incapacitate de a înţelege funcţia pozitivă şi a golului,

a păgubirii; în fapt, o denaturare a esenţei umane, o viciere a fiinţei omului. Este o

diformitate psiho-socio-culturală rezultată dintr-o lipsă şi din voinţa de a ieşi în

evidenţă prin opoziţia cu orice preţ; de asemenea, rezultată dintr-o suferinţă sau o

40 Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui. Filosofía morală, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.391

Page 20: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

82

refulare mentală, emoţională, socială - acea izolare defavorabilă omului, datorată

incapacităţii de adaptare prin încredere şi simpatie, ce apare ca un soi de compensare la

o falsă durere şi care devine o necesitate de a supravieţui prin exces al sine-lui (atitudine

de a fi „mai egal decît semenii în egalitate”).

În orizontul moralităţii, majoră semnificaţie prezintă calitatea morală a omului,

respectiv caracterul - ansamblu unitar de trăsături esenţiale şi relativ stabile, de

deprinderi de viaţă specific umană, în libertate şi demnitate -, poate capitalul cel mai de

preţ al individului, în mod cert unul dintre factorii decisivi ai progresului personal şi

comunitar. Este ceea ce subliniază şi Immanuel Kant: „Caracterul – scrie filosoful

german – constă în tăria de hotărîre cu care vrea cineva să facă ceva, şi acel ceva îl pune

în adevăr în execuţie”, prin împlinirea, în fond, a „datoriilor pe care omul le are către

sine însuşi şi către ceilalţi”, întru afirmarea dreptului său la demnitate41.

Caracterul este o achiziţie pe care omul o dobîndeşte prin muncă susţinută cu

sine, „înălţîndu-şi mintea pînă la ideile de datorie şi de lege”, cu raţiune clară asupra

telos-ului la care poate atenta în desăvîrşirea de sine în orizont moral. Rod al educaţiei

şi autoeducaţiei, necesitînd voinţă, perseverenţă, efort cu sine şi cu semenii, caracterul

este factor catalizator al dezvoltării individuale şi sociale, cristalizîndu-se în element-

ghid, în model de urmat pentru elevare specific-umană. „Caracterul moral este singura

fiinţă liberă şi creatoare în sfera experienţei morale”42. Căci, a avea caracter înseamnă a

demonstra integritate, principialitate, înălţime morală; a proba facultatea de raportare la

Adevăr şi la Bine, a arăta şi a determina respect, a demonstra simţul datoriei, a avea

conştiinţa importanţei atingerii echilibrului, a intrării în ordine; a dovedi libertate şi

responsabilitate, şi, prin acestea, a dobîndi demnitate; a face onoare numelui de om.

Ideea că, pentru îmbunătăţirea vieţii personale şi sociale, caracterul este ceea ce

cu adevărat contează este tot mai prezentă în dezbaterile actuale. Amintim doar despre

activitatea unei prestigioase organizaţii din SUA, „Character Counts! Coalition” şi

punerea în circulaţie pe scară largă a cîtorva virtuţi, valori-nucleu pentru moralitate,

cunoscute drept „cei şase piloni ai caracterului”. Acestea sunt: încrederea, respectul,

responsabilitatea, corectitudinea, grija, virtuţile civice. Ele constituie axa în jurul căreia

multe alte valori etice se structurează, precum şi importante norme şi principii, precum:

onestitate, curaj de a face ceea ce este just, construirea unei bune reputaţii, autonomie,

politeţe, autocontrol, autodisciplină, imparţialitate, onorarea datoriei, bunătate,

41 Immanuel Kant, Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Editura “Agora”, Iaşi, 1992, pp. 63; 64 42 Tudor Cătineanu, Elemente de etică, vol.1, Faptul moral, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.273

Page 21: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

83

cooperare, servirea interesului public, respectarea legilor şi regulamentelor, apărarea

siguranţei şi sănătăţii, protecţia mediului43.

II.2. Deontologismul

Consacrat de filosofia morală modernă, deontologismul reprezintă o teorie

preponderent normativă, sistematizînd principii şi reguli de acţiune care să satisfacă

înţelegerea a ceea ce trebuie ales, decis, făptuit în situaţii particulare.

Doctrina deontologistă afirmă acţiunea conform principiilor, corectitudinii,

indiferent de consecinţe. Aşa cum indică denumirea, categoria-nucleu este datoria – din

grec. deon -, expresie a exigenţei, a imperativului, a trebuie-lui.

Datoria este o categorie etică centrală; este un element, un moment esenţial al

moralităţii: momentul obligativităţii normelor de conduită morală. Datoria reprezintă

modalitatea necesităţii în sferă morală, ca interiorizare a acesteia, adeziunea de

conştiinţă a individului, autodeterminarea.

Datoria este o categorie complexă şi dinamică, ce integrează: identificarea

cerinţei; obiectivarea cerinţei în valoare şi constituirea normei, urmare a conştientizării

nevoii de normă; respect faţă de normă; recunoaşterea importanţei principiului, a legii -

expresie sintetică a necesităţii generale -, prin cristalizarea convingerii morale; trecerea

de la cerinţa-valoare-normă în planul acţiunii, al comportamentului moral.

Potrivit doctrinei deontologiste, există anumite datorii sau principii (în esenţă,

de viaţă moral-civică şi profesională), în raport cu care se evaluează corectitudinea unei

acţiuni.

Teoria deontologistă “susţine că ceea ce ar trebui să facem este determinat

parţial şi de relaţiile noastre cu alţi oameni. Avem datorii care decurg din relaţia de tip

special pe care o avem faţă de familie, colegi, prieteni, faţă de oamenii cărora le-am

făcut promisiuni sau în raport cu care avem datorii”44. Conform principiului

deontologist, temeiurile acţiunii morale sunt relative-la-agent; corectitudinea depinde de

subiectul uman / agentul, aşa cum se găseşte el în lume, cu relaţiile pe care el le

întreţine, şi care întemeiază multe dintre datoriile sale; totodată, responsabilitatea

specială pe care el o are pentru felul în care acţiunile sale îl influenţează, dar îi afectează

43 Cf. Michael Josephson, Making Ethical Decisions. The basic primer on using the Six Pillars of Character to make better decisions and a better life, Wes Hanson (ed.), Josephson Institute of Ethics, San Francisco, 2002

Page 22: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

84

şi pe alţii. Deontologismul vizează sistematizarea principiilor sau regulilor noastre de

acţiune în moduri care se presupune că ne vor ajuta să înţelegem ce să facem sau să

recomandăm în situaţii particulare, relativitatea-la-agent punîndu-şi amprenta asupra

datoriilor activate în orizontul întrebării-nucleu: “Ce trebuie făcut?” (fireşte, în ideea

binelui).

Deşi există şi concepţii potrivit cărora datoria ar fi inutilă - în acest sens,

ilustrîndu-se Jean Marie Guyau, autorul unei doctrine etice vitalista, a “moralei fără

obligaţie şi fără sancţiune”, cu întemeierea motivului moral intern pe “pornirea

vitalistă” -, realitatea vine cu argumente puternice în direcţia afirmării datoriei ca o

noţiune fundamentală a Eticii. În această perspectivă, întreaga istorie a filosofiei morale

oferă puncte de vedere relevante.

Concept valorizat încă din antichitate, în relaţionare cu sensurile virtuţii, datoria

s-a impus decisiv prin opera lui Immanuel Kant.

Prin lucrările Întemeierea metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii practice, în

special, Kant a reuşit consacrarea deontologismului ca una dintre majorele teorii etice.

Pentru el, datoria - ca şi binele - are o valoare absolută, este universală,

necondiţionată. Kant insistă asupra necesităţii ca omul să se depăşească pe sine ca

individualitate şi să-şi afirme tăria de voinţă; respectiv, să-şi depăşească simţurile şi

înclinaţiile egoiste, ca fiinţa al cărei privilegiu este raţiunea. Şi astfel, să se conducă

după “legea morală” - un dat al raţiunii. Fiinţa raţională este concepută ca fiinţă

legislatoare; în aceasta ar sta chiar posibilitatea de perfecţionare a omului. Raţiunea este

aceea care poate da legi de conduită cu valabilitate generală; respectarea lor ar conduce

la o ordine morală ideală, în care omul şi umanitatea să fie, fiecare, nu numai mijloc, ci

şi scop.

Accentuînd caracterul normativ nepsihologic al moralei, Kant dezvoltă teza

potrivit căreia morala constă în subordonarea liber consimţită a individului faţă de

datorie; adevărata dispoziţie morală ar fi îndeplinirea datoriei.

Legea morală este legea supremă a libertăţii. “Deci legea morală, de care

sîntem nemijlocit conştienţi (de îndată ce formulăm maxime ale voinţei), este aceea care

ni se oferă mai întîi şi care, întrucît raţiunea o înfăţişează ca un principiu determinant

care nu poate fi dominat de nici o condiţionare sensibilă, ba chiar este total independent

44 David McNaughton, “Deontologismul”, în Alan Montefiore, Valentin Mureşan (ed.), Filosofia morală britanică, Editura Alternative, Bucureşti, 1998, pp.228-229

Page 23: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

85

de aceasta, ne duce direct la conceptul de libertate”45. Pentru Kant, moralitatea

înseamnă determinarea de sine a voinţei prin legea morală. Principiul demnităţii naturii

omeneşti ca natură raţională este autonomia. “Legea morală este de fapt o lege a

cauzalităţii prin libertate”46. Binele suprem este corelat legii morale. În baza ideii că

oamenii sunt supuşi unei “discipline a raţiunii”, este înţeleasă personalitatea în intimă

legătură cu legea morală - care este “pentru voinţa oricărei fiinţe raţionale finite o lege a

datoriei, a constrîngerii morale şi a determinării acţiunilor ei prin respect pentru lege şi

din veneraţie faţă de datoria sa”47.

Lucrarea Întemeierea metafizicii moravurilor expune concepţia privind legile

morale, a căror expresie autorul o identifică sub formă de porunci sau imperative;

acestea pot fi ipotetice şi categorice. Imperativul moralităţii este imperativul categoric -

poruncă a raţiunii, un principiu obiectiv, a priori, constrîngător pentru voinţă.

Există un singur imperativ categoric: “acţionează numai conform acelei maxime

prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală. ... din acest imperativ

unic pot fi deduse toate imperativele datoriei ca din principiul lor. ... imperativul

universal al datoriei ar putea fi exprimat şi astfel: acţionează ca şi cînd maxima acţiunii

tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii”48. În completare,

imperativul practic este formulat astfel: “acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea

atît în persoana ta, cît şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar

niciodată numai ca mijloc”49. Întru atare datorie, trebuie să mediteze, permanent, şi mai

cu seamă să acţioneze un adevărat profesionist din spaţiul comunicării publice; cu atît

mai mult cu cît caracteristicile societăţii de consum contemporane - între care şi

mercantilismul agresiv - îndepărtează aproape pînă la alienare indivizii de latura

umanităţii, inducînd punctul de vedere reducţionist, al omului-mijloc.

Merită a sublinia convingerea celebrului autor privind înalta semnificaţie a

umanului întru care omul trebuie să se educe şi să se afirme. “Legea morală e sfîntă

(inviolabilă). Omul este în adevăr destul de profan, dar umanitatea din persoana lui

trebuie să-i fie sfîntă. În întreaga creaţie, tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere,

poate fi folosit şi numai ca mijloc; numai omul şi, împreună cu el, orice creatură

raţională este scop în sine. El este subiectul legii morale, care e sfîntă, în virtutea

45 Immanuel Kant, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura IRI, Bucureşti, 1995, p. 61 46 Idem, p.79 47 Idem, p.111 48 Idem, p.231 49 Idem, p.238

Page 24: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

86

autonomiei libertăţii lui”. Libertatea omului - fiinţă fenomenală, dar şi noumenală -,

poate fi: practică - aparţinînd lumii sensibile - şi transcendentală - aparţinînd lumii

inteligibile. A dispune de propria libertate implică datoria morală al cărei sens este dat

de “voliţia proprie necesară a unui membru al lumii inteligibile şi este concepută de el

ca datorie (Sollen) numai întrucît se consideră în acelaşi timp membru al lumii

sensibile”. Fericirea către care omul tinde instinctiv trebuie să fie unită cu demnitatea

de a fi fericit; ceea ce antrenează datoria. Conţinutul moral susţine făptuirea acţiunii din

datorie; iar regula, semn al certitudinii universale, implică voinţa legii şi respectul faţă

de legea morală în formula: “tu poţi, fiindcă trebuie”50.

Valoarea datoriei este precizată în Critica raţiunii practice, în legătură cu

raţiunea - singura în stare a conferi condiţiei morale statut necesar şi universal. Kant

subliniază “primatul raţiunii practice”; aceasta, pentru el, coincide cu moralitatea;

libertatea, Dumnezeu, fericirea fiind postulatele raţiunii practice. Imperativele morale

sunt ale unei raţiuni a cărei esenţă se defineşte prin aspiraţia la libertate şi universalitate

umană.

Datoria este “necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege”.

Moralitatea este modul acţiunii din datorie, “adică din respect pentru lege”. Singurul

sentiment pe care îl admite Immanuel Kant, în etica sa, este sentimentul de respect.

Acesta reprezintă unicul sentiment care nu este provocat de impresii morale; el este

mijlocul cu care legea morală determină voinţa; respectul este mobil al acţiunilor

morale. Ca “sentiment moral … este produs exclusiv de raţiune. …Respectul se referă

totdeauna numai la persoane, niciodată la lucruri. ... Respectul este un tribut pe care nu-l

putem refuza meritului, fie că vrem, fie că nu; dacă putem eventual să-l împiedicăm de a

se exterioriza, nu putem împiedica totuşi să-l resimţim interior. ... Respectul pentru

legea morală este deci singurul şi în acelaşi timp necontestatul mobil moral, tot aşa

precum şi acest sentiment nu este îndreptat asupra nici unui obiect decît exclusiv din

principiul acestei legi”51.

În deontologismul kantian, datoria constituie obligaţia omului de a-şi determina

acţiunile exclusiv prin forma legii morale. Împlinirea datoriei este posibilă doar corelată

ideii de libertate, ce înseamnă autonomia fiinţei, voinţa în stare a-şi da legea morală,

determinarea voinţei prin forma legii morale.

Dezvoltînd o impresionante etică a datoriei, Kant definiste conceptul: “Datorie!

nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă

50 Idem, pp.116, 263

Page 25: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

87

insinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic ce ar trezi în suflet

o aversiune naturală şi l-ar înspăimînta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai

stabileşti o lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi cîştigă ea

însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie (deşi nu totdeauna ascultare), înaintea căreia amuţesc

toate înclinaţiile, deşi în taină acţionează împotriva ei, care ţi-e obîrşia demnă de tine şi

unde să găsim rădăcina descendenţei tale nobile, care respinge cu mîndrie orice înrudire

cu înclinaţiile, rădăcină din care trebuie să derive, ca din originea ei, condiţia

indispensabilă a acelei valori, pe care numai oamenii înşişi şi-o pot da?”52. Filosoful

subliniază însemnătatea “legii datoriei” în valoarea ei pozitivă, şi care “găseşte un acces

mai uşor prin respectul pentru noi înşine în conştiinţa libertăţii noastre. Pe acest respect,

dacă e bine întemeiat, ... putem altoi orice bun simţămînt moral”53.

Ne aflăm în faţa unei etici întru demnitatea omului - valoare intrinsecă, al cărei

principiu este autonomia, respectiv libertatea voinţei, “adică proprietatea voinţei de a-şi

fi sie însăşi lege. … Dar aceasta este tocmai formula imperativului categoric şi

principiul moralităţii: astfel o voinţă liberă şi o voinţă supusă legilor morale este unul şi

acelaşi lucru”54.

În literatura contemporană, Jürgen Habermas pledează pentru o morală

deontologică. Susţinînd ideea universalului pragmatic, el se pronunţă pentru luarea în

consideraţie nu a unui universal abstract, ci a contextului real, al omului, cu implicarea

diverselor interacţiuni, conflicte de interese, de putere, distorsiuni ale comunicării reale;

este un universal pragmatic ce presupune perspectiva fiecăruia, în măsura în care

fiecare poate să valorizeze propriile interese. Astfel, sunt reliefate normele - exprimate

sau tacite - care reglează relaţiile interpersonale cotidiene.

Spre deosebire de Kant, pentru Habermas - în termenii unei teorii a dezvoltării

morale -, a şti dacă omul are forţa de a acţiona moral nu depinde în primul rînd de

capacitatea de a judeca moral, nici de nivelul fondării judecăţilor morale, ci de structura

personalităţii şi a formei de viaţă. Între conştiinţa morală şi identitatea de sine există un

raport intern; conştiinţa morală necesitînd a fi completată de o “autocomprehensiune

existenţială”; în acest mod, devenind posibilă estimarea de sine morală. Habermas oferă

o reinterpretare a imperativului categoric, kantian, într-o pragmatică a discuţiei; propriu-

zis, procedura argumentării morale ia locul imperativului categoric, validitate avînd

51 Idem, pp.106;107;108 52 Idem, pp.115-116 53 Idem, pp.184-185 54 Idem, p.255

Page 26: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

88

“numai normele ce ar putea găsi acordul tuturor în măsura în care subiectul participă la

o discuţie practică”55.

Acţiunea comunicativă este abordată de către Jürgen Habermas în termenii unei

etici deontologice: “Angajîndu-se în atitudinea performativă a unei relaţii

interpersonale, subiecţii - locutori şi auditori - trebuie să se recunoască, simetric, ca

subiecţi responsabili putînd orienta acţiunea lor în funcţie de pretenţiile la validitate. Şi

în contextul normativ al lumii vieţii, aşteptările lor de comportament rămîn reciproc

încrucişate unele cu altele. Presupoziţiile necesare ale acţiunii comunicaţionale

constituie în această manieră o infrastructură de intercomprehensiune posibilă

cuprinzînd un nucleu moral”; anume: “ideea unei intersubiectivităţi ferite de

constrîngere”56. Raportîndu-se la teoria psihologică a moralei elaborată de Lawrence

Kohlberg, Habermas arată că obiectivitatea aprecierii este dependentă “fie de exigenţele

adevărului conţinute în enunţurile descriptive (explicaţii şi predicţii incluse), fie de

justeţea enunţurilor normative (justificări ale acţiunilor şi normelor de acţiune

incluse)”57.

Un important reprezentant al deontologismului contemporan este W.D.Ross.

Teoria sa despre “datoriile prima facie” îşi poate găsi o bună aplicare în spaţiul eticii

profesionale, cu adaptabilitate la situaţii concrete în care şi practicianul în comuncare

publică se regăseşte. Ross identifică şapte astfel de datorii şi le grupează după cum

urmează: 1.Datorii către alţii bazate pe actele noastre anterioare - a)datoria fidelităţii,

b)datoria reparaţiei morale, c)datoria gratitudinii; 2.Datorii către alţii care nu se bazează

pe actele noastre anterioare - a)datoria binefacerii, b)datoria de a nu pricinui răul,

c)datoria conformării la cerinţele dreptăţii; şi 3.Datorii către noi înşine - propriu-zis, o

datorie: a)datoria autoperfecţionării58. Apreciem importanţa majoră a acestei din urmă

datorii, în sensul că împlinirea ei poate determina realizarea şi eficacitatea tuturor

celorlalte. Datoria autoperfecţionării circumscrie însuşi ţelul unei vieţi autentic umane,

al desfăşurării sub pecetea aspiraţiei şi exigenţei creaţiei-de-sine, a desăvîrşirii în toate

planurile în care agentul social şi moral se angajează.

Numai subordonînd datoria binelui moral (ca sens, valoare şi finalitate), totodată

numai corelînd-o şi cu alte categorii etice: dreptate, utilitate, respect, onoare, cinste,

responsabilitate, solidaritate, plăcere, fericire, comuniune etc., categoria-nucleu a

55 Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, Éditions du Cerf, Paris, 1992, p.17 56 Idem, p.90 57 Jürgen Habermas, Morale et communication, Éditions du Cerf, Paris, 1986, p. 54 58 W.D.Ross, The Right and the Good, Indianapolis, IN: Hackett, 1988, pp.21-22

Page 27: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

89

deontologismului îşi demonstrează din plin rostul atît în devenirea de sine, în

autoîmplinirea continuă a individului, cît şi în progresul social. În genere, orice

concepţie etică este sau încorporează şi o concepţie asupra datoriilor (agentului faţă de

sine, faţă de semeni, faţă de societate, faţă de mediul natural), care, în ultimă instanţă,

sintetizează virtuţi (majoritatea, virtuţi socio-morale).

Funcţionalitatea datoriei se cuvine a fi cercetată într-un demers integrator în

care distingem etape, de la cunoaştere pînă la acţiune. Sunt antrenate nivelurile

moralităţii; abordarea necesitînd captarea datoriei în lumina idealului etic: starea-de-

bine. De asemenea, se cuvine a considera dinamica datoriei. Ceea ce presupune

conştientizarea transformărilor înregistrate în situaţii concrete, dar şi a continuităţii, a

elementelor generale relativ stabile în perspectiva evoluţiei istorice; aşa cum se poate

constata raportîndu-ne la o serie de precepte morale cu valabilitate universală,

indiferent de cadrul concret existenţial şi temporal în care funcţionează; de exemplu:

respectul faţă de viaţa şi creaţia umană, respectul pentru valoarea consacrată etc.

Categoria datoriei trebuie înţeleasă în dimensiunea ei absolută, pe de o parte, iar

pe de altă parte, în aspectele ei relative, conform situaţiei morale concrete; prin aflarea

echilibrului, prin împăcarea între ceea ce constituie datoria omului faţă de sine (dusă la

exces de hiperindividualismul postmodern) şi datoria faţă de ceea ce e dincolo de stricta

individualitate (omul fiind parte din şi participant la o ordine naturală şi socială care-i

transcende limitele personale, şi faţă de care are o indiscutabilă responsabilitate).

Conţinutul datoriei capătă funcţionalitate pe nivelurile moralităţii. Traiectul

presupune: a interioriza datoria - recunoaşterea datoriei, raţionalizarea ei; dobîndirea

sentimentului datoriei, consimţămîntul, asentimentul la normă, la lege(a morală);

alegerea în cunoştinţă de cauză, urmarea voită, deliberată a datoriei, respectul faţă de

datorie; pentru a se ajunge la acţiunea din datorie - ce echivalează cu activarea

comportamentului autentic uman: semn al respectului şi împlinirii datoriei de a deveni

om. Aşa poate fi înţeleasă norma: “Devino ceea ce eşti!”, ca datoria omului de a se

realiza pe măsura posibilităţilor sale, în libertatea sa creatoare.

În ansamblul moralităţii înţelese (şi) ca o formă de socializare pozitivă, o

componentă importantă prin care se facilitează chiar semantica datoriei este disciplina -

trăsătură socio-morală, constînd în adaptarea liber consimţită la un anumit sistem de

relaţii, conformarea la un anumit tip mental şi normativ în societate.

Idee-sentiment, disciplina înseamnă supunere la o regulă care se aplică existenţei

colective. Într-o asemenea regulă, respectată de către toţi, se traduce armonizarea

Page 28: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

90

indivizilor; este semn al stabilităţii de ordin socio-moral în legătură cu care se

manifestă: dreptatea, echitatea.

Disciplina presupune respectarea regulilor. Este atitudine-răspuns la o nevoie a

omului - manifestată din primii ani de viaţă, pînă la deplina sa maturitate - de a afla în

societate îndrumare şi protejare, elemente-ghid după care să se orienteze, să se conducă

în viaţă; iar aceasta, prin reguli pe care omul trebuie să le înveţe şi să le respecte; numai

astfel reuşind a-şi cuceri autonomia morală, a se ridica în situaţia de a pune în acord

propriile interese, dorinţe, pasiuni, trebuinţe, cu cele identificate în plan social, de a

participa cu răspundere la tot ceea ce este dincolo de sine, dar de care el aparţine.

Astfel are loc maturizarea personalităţii, ca dobîndire a conştiinţei nu doar a

drepturilor, ci şi a datoriilor.

În cadrele eticii profesionale, în strînsă legătură cu conceptul datoriei este acela

de responsabilitate – valoare care trimite la cuprinderea rostului trezirii şi cultivării

conştiinţei pentru îndatoriri, a sentimentului datoriei ca expresie afectivă a personalităţii

faţă de conţinutul şi normele datoriei; totodată, a judecăţii şi voinţei întru datoria

morală. Datoria înseamnă activarea conştiinţei responsabilităţii pentru îndatoriri.

Legătura datorie-responsabilitate evidenţiază însemnătatea îndatoririlor individului faţă

de sine, în ansamblul relaţiilor interpersonale, sociale, faţă de mediul natural-cosmic.

Avînd plurale conotaţii semantice, categoria responsabilităţii prezintă o

profundă accepţiune morală şi juridică, fiind intim corelată categoriilor de bine şi

legalitate, de datorie şi drept. Se impune, ca latură a moralităţii personalităţii, în raport

cu reguli şi principii morale-ghid pentru actele comise în chip voluntar.

Responsabilitatea necesită reflexia anterioară asupra consecinţelor actelor noastre, ea

fiind proporţională cu previziunea. Atitudine de conştiinţă şi practică, prin care ceea ce

trebuie este asumat şi respectat, împlinit în temeiul convingerii, responsabilitatea este

măsură a libertăţii.

Responsabilitatea moral-profesională include „îndeplinirea sarcinilor şi

obligaţiilor, a fi răspunzător în faţa altor indivizi sau grupuri, a fi răspunzător în

condiţiile evaluării pe baza unor standarde anterior convenite, a fi răspunzător în faţa

propriei conştiinţe”59.

Potrivit etimonului (lat. respondeo,-ere), termenul de responsabilitate exprimă

solidaritatea persoanei cu actele sale, achitarea de un angajament / o promisiune,

garanţie pentru ceva sau pentru cineva. Condiţie prealabilă a oricărei datorii, condiţie a

59 Charles U.Larson, op.cit., p.44

Page 29: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

91

înţelegerii şi împlinirii datoriei ca şi a activării libertăţii şi demnităţii, responsabilitatea

poate fi a individului sau a grupului, personală sau socială.

Responsabilitatea desemnează caracteristica agentului (individual sau colectiv)

de a acţiona în cunoştinţă de cauză, dispunînd de competenţă, de maturitate şi pregătire,

de condiţii de libertate, astfel încît să se recunoască în actele săvîrşite şi să îşi asume

urmările acestora. Faptul este subliniat şi de către Max Weber, în delimitarea unei „etici

a responsabilităţii” de o „etică a convingerii” - centrată, aceasta din urmă, pe acţiune

ţinînd seama de principii, fără teamă de consecinţele ce le poate avea; or, o „etică a

responsabilităţii” priveşte tocmai rezultatul acţiunii şi presupune ca agentul să fie

răspunzător de cele făptuite, indiferent dacă a vrut sau nu să săvîrşească acţiunea

respectivă60.

Înţelegerea nuanţată a responsabilităţii este facilitată de distincţiile făcute în

cîmpul ei semantic. Într-o sinteză a tipologiilor, se deosebesc: responsabilitatea parţială

şi totală, responsabilitatea atenuată şi deplină, funcţie de condiţiile care o susţin, îi

diminuează sau chiar îi anulează valoarea, cu raportare la situaţia agentului care poate

dispune sau nu de deplinătatea facultăţilor cognitive şi deliberativ-volitive.

În viziune postmodernistă, considerînd caracterul fragmentar al subiectului

moral - eul atomizat în diviziunea socială a muncii, în cadrul relaţiilor interpersonale,

precum şi în delimitarea între eul ca totalitate şi diversitatea de roluri pe care el le

îndeplineşte în cîmpul social -, responsabilitatea apare ca fiind parţială. Ea este

„navigantă”, „în stare de plutire”, ţinînd „de rol, nu de persoana care îl joacă. Iar rolul

nu este eul, ci doar hainele de lucru pe care le purtăm la slujbă şi pe care le dăm jos din

nou cînd ieşim din schimb”61.

De asemenea, se diferenţiază responsabilitatea prospectivă - expresia de

conştiinţă care anticipează conduita, subiectul actului fiind şi subiectul responsabilităţii

- şi responsabilitatea retrospectivă / retroactivă - caz în care subiectul faptei nu este şi

subiect liber al responsabilităţii, fiind supus judecăţii unei instanţe exterioare (în forma

tragerii la răspundere). Propriu-zis, acestor tipuri ale responsabilităţii le corespund aşa-

numitele sensuri: pozitiv - atunci cînd agentul conştientizează, anticipează şi îşi asumă

moral angajamente de acţiune - şi negativ - atunci cînd, neconştientizînd greşeala

proprie, subiectul este tras la răspundere de către altul / alţii. Există, însă, şi situaţia

intermediară, de trecere de la sensul negativ la cel pozitiv al responsabilităţii, marcată

de conştientizarea greşelii, de regretul pentru fapta comisă şi efortul de remediere a

60 Cf. Max Weber, Le Savant et le Politique, Presses Pocket, Paris, 1974

Page 30: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

92

acesteia; este situaţia în care agentul nu a manifestat responsabilitate înainte şi în timpul

săvîrşirii unei acţiuni, dar, date fiind consecinţele ei negative, ajunge la starea de

responsabilitate în final / după săvîrşirea actului, manifestate sub formă de

autojudecare, părere de rău, autosancţionare.

Literatura de specialitate mai înregistrează, ca tipuri, responsabilitatea obiectivă

şi responsabilitatea subiectivă (binom ce funcţionează, de exemplu la Paul Fauconnet,

Jean Piaget); prima fiind explicată în legătură cu sancţiunea şi solidaritatea colectivă

mecanică, iar cea de a doua prin identificarea individualizării.

Într-o vedere integratoare, am explica responsabilitatea morală ca exprimînd

acea autoritate a conştiinţei cu funcţia de a ajuta subiectul în a înţelege sensul,

importanţa şi urmările socio-morale ale faptelor sale, în a-l determina să-şi asume în

cunoştinţă de cauză deciziile, rol-statusurile profesionale şi cetăţeneşti, în asigurarea

concordanţei deciziilor cu actele, în a răspunde de calitatea acestora.

Apreciind vizualizarea atît cît se poate a consecinţelor îndepărtate ale

întreprinderii tehnologice ultraperformante, „în căutarea unei etici pentru era

tehnologică”, Hans Jonas enunţă „principiul responsabilitate”, ca o componentă de bază

în spaţiul moral al „acţiunii colective şi la distanţă”62. Sub atare influenţă, Zygmunt

Bauman insistă asupra necesităţii unei instituţionalizări a responsabilităţii morale în

lumea „high-tech” şi a dezmembrării Statului Bunăstării. Tocmai întrucît plasată între

preocupările personale ale indivizilor în raport cu evaluarea cîştigurilor şi costurilor,

responsabilitatea este considerată a fi ceva pentru care „trebuie plătit”; dar, e nevoie să

şi „îţi permiţi” aceasta; iar cei care pot să plătească, o fac pentru a scăpa de

responsabilitatea colectivă (în probleme de educaţie de stat, sănătate publică,

transporturi în comun, locuinţe etc.). Or, responsabilitatea morală are caracter

necondiţionat şi infinit, constituind „una dintre cele mai personale şi inalienabile bogăţii

umane şi cel mai valoros drept al omului. Nu poate fi luată, împărţită, cedată, amanetată

sau depusă în vederea păstrării în siguranţă”63.

În orizontul „consensului raţional motivat”, Jürgen Habermas insistă asupra

responsabilităţii pentru sine şi pentru comunitate, desluşind „responsabilitatea practică

a fiecăruia” în chiar „marile sarcini politico-morale ale propriei noastre existenţe:

foametea şi mizeria din lumea a treia; ofensele la adresa demnităţii umane în regimurile

totalitare; şomajul în creştere şi disparităţile în repartizarea bogăţiilor sociale, în ţările

61 Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p.24 62 Cf. Hans Jonas, Le principe Responsabilité, Éditions du Cerf, Paris, 1993 63 Zygmunt Bauman, op.cit., p.271

Page 31: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

93

industrializate occidentale; riscul autodistrugerii datorat competiţiei atomice pentru

viaţă pe planeta noastră”, marcînd drept principii morale universale: justiţia şi

bunăvoinţa din punct de vedere al „respectului egal pentru toţi”64.

Responsabilitatea morală necesită a fi cultivată, în climatul actual, atît ca

responsabilitate a noastră, colectivă, cît şi ca responsabilitate a fiecăruia dintre noi.

Integrînd perspectiva reciprocităţii, în comunitate ea trebuie să funcţioneze în orizontul

proximităţii şi distanţei, al apropierii şi deschiderii: „deschidere către Celălalt”, cum

spune Emmanuel Levinas: „a fi pentru Celălalt”, în sensul de a acţiona pentru Celălalt

dă conţinut lui a fi responsabil, ca „demnitate supremă a unicului”, ca „un fel de a

afirma tocmai identitatea eului moral pornind de la răspundere”. Într-o „etică a

întîlnirii”, cu „trezirea Identicului către un Altul”, cu depăşirea în-sinelui în gratuitatea

lui dincolo-de-sine-pentru-altul, cu vocaţia acţiunii „pentru Celălalt” (care este

„apărătorul vieţii morale”), ce presupune responsabilitatea, conceptul acesta devine

chiar expresie a „umanităţii conştiinţei”, „întreaga gravitate a iubirii aproapelui”65.

Intervine o nuanţă în abordarea acestei categorii etice: faptul că, uneori, funcţionalitatea

ei demonstrează o structură asimetrică. Agentul poate avea o responsabilitate pentru

cineva, care la rîndu-i nu are în chip necesar o responsabilitate pentru el; în joc este

responsabilitatea bazată pe relaţia de dependenţă - precum aceea dintre părinte şi copil,

dintre om şi animal66; în genere, dintre agent şi o fiinţă neajutorată, în nevoie sau în

suferinţă, o fiinţă vulnerabilă, ca datorie a grijii pentru aceasta, ca răspuns la o comandă

morală rezultată dintr-o anume situaţie.

Cert, în ultimele decenii, spiritul de responsabilitate este invocat ca unul dintre

imperativele epocii. În societatea de consum, a celor mai sofisticate tehnologii

comunicaţional-informatice, într-o civilizaţie „a haosului”, „cu riscuri”, într-o cultură

postmoralistă, „a extradatoriei”, responsabilitatea cunoaşte noi ipostaze, fiind

valorificată pentru chiar realizarea de performanţă, pentru succes, pentru „a fi

cîştigător” în competiţia planetară. Se constată o creştere a „individualismului

responsabil” ce presupune (şi) „conştiinţă profesională, grijă faţă de celălalt, simţ al

interesului general şi al viitorului”67; rămînînd ca înţelepciunea omului contemporan să

poată face compatibil acest tip de responsabilitate cu reafirmarea primatului respectului

pentru om, într-o etică a compromisului şi a excelenţei.

64 Cf. Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, op. cit., pp.31, 32 65 Cf. Emmanuel Levinas, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, Éditions Grasset et Fasquelle, 1991 66 Cf. Hans Jonas, op.cit. 67 Gilles Lipovetsky, op.cit., p.215

Page 32: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

94

Dincolo de varietatea interpretărilor, de tipologii, responsabilitatea în intimă

unitate cu datoria se manifestă ca una dintre valorile de referinţă în spaţiul socio-

profesional, termen de neocolit în toate ghidurile de conduită pentru diversele domenii

de activitate.

Într-o viziune sumativă, responsabilitatea moral-profesională include

„îndeplinirea sarcinilor şi obligaţiilor, a fi răspunzător în faţa altor indivizi sau grupuri,

a fi răspunzător în condiţiile evaluării pe baza unor standarde anterior convenite, a fi

răspunzător în faţa propriei conştiinţe”68.

Un concept frecvent vehiculat, în ultimii ani, este acela al responsabilităţii

sociale corporative / corporatiste. Prin CSR („corporate social responsibility”), se

accentuează legătura dintre creşterea profiturilor unei organizaţii şi folosirea unei părţi a

acestuia pentru binele comun, ca investiţie în comunitate, în termeni de filantropie

strategică. Deşi există suficiente motive care nu sunt de partea unui asemenea tip de

responsabilitate, ce presupune şi o importantă încărcătură morală – cel mai pertinent

părînd a fi acela cum că „nu există o cale de a cunoaşte cum ar trebui să funcţioneze

realmente cu onestitate responsabilitatea socială corporativă” -, s-au conturat clar

argumente în favoarea acesteia, anume: „responsabilitatea merge mînă în mînă cu

puterea; corporaţiile sunt datoare în anume măsură faţă de societate; nu în totalitate

activitatea corporativă aduce beneficii; CSR este în interesul coporaţiilor”69.

Dincolo de toate, conceptul merită atenţie, în sensul că desemnează

„angajamentul companiilor de a servi la bunăstarea societăţii, contribuind cu o parte din

resurse, pe lîngă activitatea economică”70.

II.3. Utilitarismul

Teoria utilitaristă s-a cristalizat şi ea în epoca modernă, focalizîndu-se asupra

noţiunii de utilitate. Aceasta este o categorie majoră în spaţiul concepţiilor etice de tip

consecinţionalist - adică axate pe valoarea de bine / corectitudine / justeţe a rezultatelor

(consecinţelor) unei alegeri, decizii, acţiuni (cu semnificaţie morală).

Viziune preponderent normativă, consecinţionalismul activează evaluarea

faptului moral în funcţie de efectele pe care le are; respectiv, stările de lucruri bune pe

68 Charles U.Larson, op.cit., p.44 69 Jeffrey Olen & Vincent Barry, Applying Ethics, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1992, pp. 431-433

Page 33: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

95

care, moralmente, o acţiune / un comportament le produce. În ansamblu, valoarea

morală contează pentru subiectul uman atunci cînd consecinţele sunt mai mult bune

decît rele, însemnînd o creştere a plăcerii, fericirii sau bunăstării (ori o descreştere a

durerii sau nefericirii).

Ca cea mai reprezentativă teorie consecinţionistă, utilitarismul articulează

noţiunea de referinţă, utilitatea, în accepţiunea de tot ceea ce produce o satisfacţie (în

sens larg); utilitatea trimite, astfel, la ideea de summum bonum ca bunăstare, plăcere,

fericire, ideal dezinteresat.

Fundamentată în spaţiul britanic al sec. al XVIII-lea, doctrina utilitaristă are ca

reprezentanţi clasici pe: Jeremy Bentham, John Stuart Mill, Henry Sidgwick. În sec. al

XX-lea, un reprezentant de marcă este Richard M.Hare.

În lucrarea An Introduction to the Principles of Morals and Legislation,

Bentham explică noţiunea de utilitate ca fiind „proprietatea oricărui obiect prin care se

tinde la a produce beneficiu, avantaj, plăcere, bine sau fericire, ori la a preveni durerea,

răul, nefericirea”71; principiul utilităţii fiind acela al maximizării bunăstării celor mai

mulţi (dată fiind premisa justificării morale a acelei acţiuni ale cărei urmări trebuie să

producă „cea mai mare fericire a celor mai mulţi”).

Identificînd în plăcere şi durere factori determinanţi ai comportamentului moral,

Bentham dezvoltă un utilitarism hedonist; defineşte binele unic drept plăcere - o plăcere

cantitativă; valoarea plăcerii sau durerii ţinînd de cîteva condiţii: intensitate, durată,

certitudine sau incertitudine, apropiere sau depărtare, fecunditate, puritate, extensiune72.

Concepţia sa este în termenii unei „aritmetici morale”, de maximizare a plăcerii şi de

minimizare a durerii, în joc intrînd „calculul fericirii” pe care fiecare individ îl face (în

temeiul recunoaşterii fericirii personale ca „unic scop real”), dar şi legiuitorul /

judecătorul (în baza „principiului celei mai mari fericiri a celor mai mulţi, ca unic scop

universal dezirabil”).

Autorul manifestului doctrinei: Utilitarianism (1863), John Stuart Mill depăşeşte

cuantificarea benthamiană, apreciind diferenţierea şi calitativă între plăceri. Cultivînd

perspectiva eudemonistă a utilitarismului, Mill identifică binele cu fericirea. Fundament

al moralei - pentru aceia care acceptă atare poziţie -, „Utilitatea sau Principiul celei mai

mari fericiri vizează acele acţiuni bune în măsura în care procură fericire şi rele dacă

70 Cf. Philip Kotler, Nancy Lee, Corporate Social Responsibility – Doing the Most Good for Your Company and Your Cause, John Wiley & Sons Inc., Hoboken, NJ, 2005 71 apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), Introductory Readings in Ethics, Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1974, p.131 72 Idem, pp.135-136

Page 34: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

96

procură nefericire”; prin fericire înţelegînd plăcere şi absenţa durerii, prin nefericire -

durere şi privarea de plăcere73. Este avută în vedere fericirea nu doar proprie agentului,

ci „aceea a tuturor celor vizaţi. … utilitarismul cere [agentului] a fi imparţial ca un

spectator dezinteresat şi binevoitor” în privinţa fericirii personale şi a fericirii

celorlalţi74.

Asupra „celei mai mari fericiri a tuturor” (celor afectaţi, în circumstanţe date)

insistă şi Henry Sidgwick, în Methods of Ethics, integrînd semnificaţia principiului

general al bunăvoinţei. Astfel conceput, principiul utilităţii pentru cei mai mulţi este

recunoscut de simţul comun ca regulă-ghid în caz de conflict, şi este operabil datorită

unor „evidenţe morale”: ceea ce se consideră bun pentru sine trebuie să fie astfel pentru

oricine se găseşte în aceeaşi situaţie; trebuie acordată aceeaşi importanţă viitorului şi

prezentului; satisfacţia unei persoane este la fel de importantă ca şi satisfacţia alteia,

oricare ar fi ea; o fiinţă raţională trebuie, în genere, să urmărească realizarea binelui75.

Asemenea contribuţii interesează prin faptul că încearcă a atrage atenţia asupra

unui aspect fundamental pentru eficienţa oricărei practici profesionale, evidenţiind

dimensiunea colectivă şi socială a utilităţii: de maximizare a satisfacţiei celui mai mare

număr de indivizi, tocmai în ideea creşterii performanţei în cîmp profesional.

Cu deosebire, utilitarismul acţional oferă elemente orientative profesioniştilor

implicaţi în domeniul socio-uman, prin reliefarea punctului de vedere moral considerînd

tocmai starea de bine a celorlalţi. Conform principiului utilitarismului acţional, o

acţiune este moralmente corectă / bună pentru un agent dacă şi numai dacă va produce

mai mult bine decît rău comparativ cu orice altă acţiune a sa. În efortul de a delibera

între ce ar trebui făcut şi ce nu ar trebui, raportîndu-ne la consecinţe în termeni de bine

şi rău, alături de utilitarismul acţional se mai disting două forme: utilitarismul general -

al cărui principiu enunţă că ceea ce este just / corect pentru o persoană trebuie să fie

asemenea pentru oricare alta, dacă nu există vreo diferenţă relevantă în natura sau

condiţiile lor - şi utilitarismul normativ - care se axează pe reguli care trebuie justificate

de consecinţele acceptării sau conformării la ele; principiul pretinzînd că un act este

corect dacă şi numai dacă este în acord cu un set de reguli acceptate de fiecare într-o

societate, şi care ar duce la maximizarea valorii lui intrinseci.

73 John Stuart Mill, Utilitarianism, în Essential Works of John Stuart Mill, New York: Bantam, 1961, p.194 74 Idem, p.204 75 apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), op.cit., pp.173-174

Page 35: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

97

Toate aceste tipuri de utilitarism - ce nu pot fi riguros delimitate (de-ar fi să

menţionăm doar exemplul lui J.St.Mill, căruia i se atribuie elemente definitorii atît

viziunii normative, cît şi celei acţionale) - se regăsesc în contemporaneitate; valoarea

etică a utilităţii înregistrînd un reviriment în cea de-a doua jumătate a sec. al XX-lea,

într-o manieră diferită de cea a doctrinei clasice, prin preocuparea vădită, acum, pentru

dimensiunea individuală a alegerii, a deciziei. Richard Hare pune în corespondenţă

utilitatea cu preferinţele (ce ar reprezenta bunăstarea individului), într-un sens specific:

aceste preferinţe nu trebuie să fie nici inconştiente, nici iraţionale, nici contrare

interesului nostru obiectiv; ci, ele sunt „informate şi prudente”, putînd conduce la o

prescriere universală76.

Dincolo de criticile aduse la adresa teoriei utilităţii - şi care se justifică dacă e

considerată o versiune radicală a acesteia -, apreciem că, modulată pe situaţii concrete,

valorificarea ei oferă certe oportunităţi întru optimizarea relaţiilor interpersonale şi

eficientizarea activităţii profesionale. A spori - iar nicidecum a diminua - starea-de-bine

(a individului şi a comunităţii), ca imperativ implicit doctrinei utilitariste (în orice

variantă) merită întreaga preţuire. De asemenea, luarea în calcul şi a binelul comun, a

fericirii generale - iar nu doar a bunăstării agentului individual, fără însă a o neglija nici

pe aceasta; respectiv, deschiderea către ceilalţi, cît mai mulţi, reprezintă o notă

fundamentală, de moralizare în plan social, de întreţinere a simpatiei, încrederii,

aprobării membrilor unei comunităţi; de realizare a unui serviciu dedicat interesului

public, precum profesiile care circumscriu comunicarea socială.

Echilibrarea fericirii / stării-de-bine personale a agentului cu fericirea / starea-

de-bine a tuturor celor care au legătură cu activitatea acestuia are semnificative valenţe

pentru înţelegerea a chiar interesului pozitiv al vieţii ce implică şi angajarea fiecăruia

întru folosul comun, un gen de solidarizare (nu doar de ocazie) pentru reuşită, împlinire,

bunăstare; altfel spus, conlucrare, consens general, respect reciproc pentru un bine care

vizează individul, dar şi totalitatea, experienţa demonstrînd că, în cele mai multe cazuri,

„ceea ce constituie un bun pentru toţi este, prin aceasta, un bun şi pentru fiecare în

parte”77.

Aplicabilitatea mai ales în cîmp social a utilitarismului sugerează ca formulare

interogativă definitorie: „Ce trebuie să facem împreună?”, observînd funcţia predilectă a

doctrinei de a orienta politicile publice; utilitarismul reprezentînd „înainte de toate un

76 Cf. Richard M.Hare, Moral Thinking, Clarendon Press, Oxford, 1981 77 Vladimir Soloviov, op.cit., p.314

Page 36: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

98

criteriu de analiză a activităţii publice, activitate care afectează şi alţi indivizi în afară de

propria persoană”78.

78 Robert E.Goodin, „Utilitatea şi binele”, în Peter Singer (ed.), Tratat de etică, Polirom, 2006, pp.276; 273

Page 37: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

99

III. Normativitate morală

III.1. Principii etice

Ocupîndu-se cu studiul sistematic al comportamentului uman, Etica angajează şi

o serie de principii care îl guvernează; conduita morală presupunînd acordul cu acestea

tocmai în baza relevanţei şi caracterului rezonabil pe care îl demonstrează în modelarea

şi orientarea convingerilor, atitudinilor, acţiunilor individuale şi publice.

Principiile exprimă datorii, exigenţe generale şi aspiraţii privind caracterul; ele

se regăsesc în norme, reguli, care descriu standarde ale comportamentului responsabil

etic şi profesional în situaţii particulare. Fără de principii etice, existenţa omului ar fi

sub pecetea nesiguranţei, anxietăţii, disperării, într-o lume „ataxică şi dezlînată, a

conflictelor şi a sfîşierilor”79, condamnată în cele din urmă la dispariţie.

Componenta normativă a moralei desemnează ceea ce trebuie / ar trebui să facă

(sau să nu facă) omul ca fiinţă autonomă, liberă şi responsabilă. Standarde aplicate în

evaluarea morală - putînd lua forme diverse: a avea datoria să…, a trebui să…, a nu se

cuveni să…, a fi moral acceptabil sau inacceptabil / a fi greşit din punct de vedere moral

să… etc. -, principiile morale sunt generalizări în aprecierea unui tip de comportament.

Ele trebuie să probeze rezonabilitate, să se întemeieze pe motive raţionale, de

moderaţie, numai astfel asigurîndu-se justificarea imperativelor conţinute şi care

operează pe trei niveluri evaluative: ca ceea ce este: cerut, „moral”, respectiv, „imoral”.

Totodată, relaţionată chestiunii alegerii morale, exprimarea normativă cunoaşte,

ca variante: obligaţia – „Fii corect!”, „Respectă-ţi angajamentele!”; interdicţia – „Nu

minţi!”, „Nu fura!”, „Nu omorî!”; permisiunea – „Poţi să-ţi urmăreşti propriile scopuri,

diferite de ale celorlalţi, cu condiţia de a nu-i afecta negativ pe aceştia”, „Poţi să eviţi

îndeplinirea unei obligaţii, care ar avea mai mult consecinţe negative decît pozitive”.

Intervine armonizarea gîndirii etice cu modele raţionale, care trimit la exigenţe precum:

a urma vocea conştiinţei; a practica ceea ce propovăduieşti; a fi consecvent în propriile

79 Vladimir Jankélévitch, Paradoxul moralei,Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997, p.94

Page 38: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

100

credinţe şi convingeri; a face evaluări similare despre cazuri similare; a nu acţiona într-

un mod pe care-l vei regreta ulterior80.

Omul se afirmă, aşadar, şi în calitate de creator raţional de reguli prin care îşi

impune, în chip deliberat, constrîngeri, tocmai pentru a-şi canaliza propriul

comportament în vederea realizării-de-sine, ca şi a asigurării binelui comun, a

progresului social. „Nu poate exista, în general, societate fără reguli morale”; care nu

sunt doar exigenţe legale sau chestiuni de convenţie socială, ci elemente „puternic

internalizate prin educaţie”, contribuind decisiv la crearea şi menţinerea unui climat

favorabil dezvoltării umane; normativitatea etică presupunînd acceptare raţională din

partea agentului moral: „conştiinţa unui principiu moral … e conştiinţa a ceva ce trebuie

acceptat”81.

Cu deosebire, operaţionalizarea cu noţiunea datoriei înlesneşte înţelegerea

normativităţii în spaţiul moral; respectiv, a ansamblului de principii, norme, reguli,

standarde care determină, orientează, reglementează viaţa morală. Şi aceasta, prin

deschiderea înţelegerii rostului normativităţii etice pentru calitatea vieţii, pentru

instituirea şi protejarea stării-de-bine, facilitînd recunoaşterea faptului că „sunt

interdicţii care eliberează, că există pe lumea aceasta porunci care dau sens, că sunt

posibile imperative care-i înnobilează pe oameni, şi, deloc la urmă că pot fi gîndite

norme şi reguli care limitînd, prin chiar această limitare, dezmărginesc subiectivitatea

omenească”82.

Circumscriind convenţii necesare acţiunilor sociale, sfera normativităţii etice

antrenează dezvoltarea capacităţii pentru judecata şi făptuirea morală.

În normele morale îşi găseşte exprimare idealul moral; ele trebuie să realizeze

valorile pe care se întemeiază, prin disocierea bine-rău, drept-nedrept, corect-greşit,

folositor-vătămător.

Normele morale contribuie la statornicirea unui acord de bază între agenţii

morali cu privire la ideile etice fundamentale, la relaţionarea acestora cu problemele

existente într-un anumit context, la ordonarea praxisului social. Caracterul de

generalitate implicat de preceptele morale se completează cu exigenţa adaptării la

diversitatea situaţiilor în care se găseşte omul. A acţiona în temeiul principiilor etice

presupune un angajament deplin, de responsabilitate, mulat pe concretul aici-şi-acum.

80 Cf. Harry J.Gensler, Formal Ethics, Routledge, London and New York, 1996 81 Bernard Williams, Introducere în etică. Moralitatea, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, pp.18, 20; 46 82 Vasile Morar, op.cit., p.6

Page 39: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

101

Raportarea la principii şi reguli morale nu trebuie să fie într-o manieră rigidă -

ce ar duce la absurdităţi -, ci într-una dinamic-flexibilă; doar astfel productivă, de

adecvare la situaţii specifice ale vieţii (implicînd variabile de referinţă culturală, social-

istorică, individuală). Derivate din principii morale semnificative, regulile, pentru a-şi

atinge menirea - de a orienta opţiuni, decizii, acte -, nu trebuie scoase din context, ci

modelate funcţie de acesta; pretinzînd a se da prioritate celor mai rezonabile formulări

în cazuri particulare.

Normele sunt rod al negocierilor şi acordurilor liber consimţite la care indivizii

raţionali ajung în ideea armonizării scopurilor şi intereselor diverse, a statornicirii

înţelegerii, consensului social. Aplicarea normelor necesită concilierea între individual

şi public, adaptarea la situaţii concrete, fundamentarea pe valorile esenţiale ale

informării, onestităţii, participării şi reciprocităţii, ale libertăţii şi responsabilităţii, ale

respectului şi egalităţii, în ideea de a nu face rău, de a nu prejudicia, de a nu agresa etc.

Se impun, aşadar, o serie de trăsături ale principiilor etice; între care, cele mai

importante privesc:

- universalitatea - desemnează faptul că sunt standarde generale aplicabile tuturor

subiecţilor indiferent de deosebirile dintre aceştia (de rasă, vîrstă, sex, educaţie, profesie

etc.). Sunt unanim acceptate - sau, cel puţin, acceptate de către cei mai mulţi oameni,

pentru cea mai mare parte a comportamentului lor. Principiile etice prezintă autoritate

pentru fiecare. Universalitatea nu înseamnă caracter absolut - adică, a nu permite

excepţii. Principii morale, egal acceptabile, în anumite circumstanţe pot produce

rezultate contradictorii. În consecinţă, uneori, este mai bine a încălca imperativele

enunţate, decît a le respecta strict. Un principiu moral poate fi aplicat în anumite

condiţii, iar în altele nu;

- imparţialitatea - se referă la faptul de a trata interesele fiecăruia ca fiind egale, la fel de

importante. Intervine „punctul de vedere moral”, cu rol fundamental în evaluarea etică -

angajînd aprecierea raţionamentului moral prin trăsăturile: obiectivitate / nepărtinire,

universalitate, reversibilitate şi prescriptivitate;

- calificarea - sau specificarea condiţiilor în care un comportament este apreciat ca fiind

pozitiv sau negativ, corect sau greşit, acceptabil sau inacceptabil. Această trăsătură

vizează instrumentalizarea principiilor etice în funcţie de context83.

Majoritatea exegeţilor consideră ca cea mai importantă normă a vieţii umane

regula de aur. Aceasta exprimă cerinţa de a-i trata pe ceilalţi aşa cum dorim (sau

Page 40: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

102

consimţim) să fim noi trataţi (în situaţii similare). Acest principiu rezumă, într-un fel,

întreaga moralitate. Este un principiu al reciprocităţii, angajînd raţiunea şi motivaţia

agentului moral.

Regula de aur apare în forma pozitivă, idealistă, de a face bine celorlalţi: „Fă

celorlalţi ceea ce voieşti ca ei să-ţi facă ţie!”, ca şi în forma negativă, de a nu vătăma:

„Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”. De asemenea, poate fi exprimată din perspectiva

datoriei: de a te purta cu ceilalţi aşa cum ai vrea să se poarte ei cu tine, ori a dreptului:

de a fi tratat de ceilalţi numai în felul în care ei doresc a fi trataţi în condiţii

asemănătoare.

Relevanţa acestui principiu la nivel de organizare socială transpare din faptul că

drepturile sînt garantate atunci cînd fiecare persoană sau grup păzeşte pentru toţi ceilalţi

acele drepturi pe care şi le doreşte pentru sine; în consecinţă, o societate dreaptă este

aceea în care fiecare urmează regula de aur.

O generalizare a regulii de aur este aşa-numita lege universală, care angajează

în plus grija pentru sine şi grija pentru viitor; suportînd extinderea şi în spaţiul

raportării morale a omului faţă de mediul natural, faţă de fiinţele non-umane.

Un loc important în arealul normativităţii etice revine principiului justei măsuri.

Înrădăcinat în străvechiul precept delphic: „Nimic prea mult”, este îndemn şi imperativ

la cumpătare, la situarea pe poziţia mijlocie, de evitare a căderii în extreme.

Însemnătatea acestui principiu este evidenţiată, mai ales, în orizontul doctrinei Mediei

cultivate de către Aristotel. Justa medianitate, / mesótes definind, pentru

Stagirit, însăşi virtutea - buna măsură, mediana-culme între două genuni (un „prea

mult” şi un „prea puţin”).

Ca valoare normativă, măsura lămureşte asupra semnificaţiei continuei

experimentări, de către fiinţa morală, a tendinţei către echilibrul optim, dincolo de

tensiunea polilor antagonişti de exces ori de lipsă; tendinţa de conciliere şi depăşire a

stărilor conflictuale, în genere a situaţiilor dilematice. Confruntîndu-se permanent cu

ceea ce este şi cu ceea ce trebuie să fie, omul află în principiul acesta un element-ghid

de perseverare în devenirea morală, în împlinirea pe calea excelenţei umane; în spaţiul

etic, măsura desemnînd „zona perfecţiunilor mijlocii”; ea „este în acelaşi timp mijlocie

şi suverană ( )”84.

83 Emmett Barcalow, Moral Philosophy. Theories and Issues, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1998, pp.21-24 84 Vladimir Jankélévitch, op.cit., p.36

Page 41: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

103

Cristalizat în filosofia morală modernă, principiul utilitarist sau „al celei mai

mari fericiri a celor mai mulţi” susţine necesitatea maximizării binelui şi a minimizării

răului. Reactivat în concepţiile utilitariste contemporane - în variantă acţională,

generală, normativă -, principiul utilitarist sintetizează necesitatea unor alegeri, decizii,

acte ale căror efecte pozitive, dezirabile, bune să prevaleze asupra celor negative,

indezirabile, rele. În funcţie de context, principiul acesta este instrumentat şi în sensul

de a acţiona astfel încît consecinţele să fie dacă nu ale celui mai mare bine cu putinţă,

măcar ale celui mai mic rău cu putinţă; respectiv, în sensul alegerii a ceea ce dăunează

cel mai puţin.

Împlinirea datoriei - faţă de sine şi faţă de ceilalţi - constituie miezul principiului

deontologist. Fundamentat în „imperativul categoric” al lui Immanuel Kant, acesta

apare ca formulare a legii morale universale: „acţionează ca şi cînd maxima acţiunii tale

ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii” şi a respectului faţă de

persoane: „acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atît în persoana ta, cît şi în

persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca

mijloc”85.

Pentru toţi aceia care îşi concep viaţa sub patronaj transcendent divin, principiile

şi normele morale decurg din comandamentul lui Dumnezeu. Astfel, în tradiţia iudeo-

creştină, se impun „poruncile biblice” după care se conduc aparţinătorii celor două mari

religii, subordonîndu-şi comportamentul instanţei divine. În genere, Decalogul

demonstrează puterea unui organon de viaţă; fireşte, prin interpretarea actualizată a

celor două table cu porunci: primele patru, vizînd relaţia omului cu Dumnezeu; iar

următoarele şase, relaţiile omului cu semenii. Decalogul accentuează însemnătatea

cultivării iubirii, a credinţei şi încrederii, a sacralităţii vieţii, a dreptăţii, a cinstei, a

respectului şi disciplinei, a adevărului; în esenţă, a alegerii şi urmării binelui, a

făptuirii binelui, prin stîrpirea din rădăcini a păcatului ca întinare a sufletului şi trupului

omului.

Renunţînd la a impune, în chip constrîngător, datoria, prin sublinierea a ceea ce

nu trebuie făcut, evitînd, aşadar, interdicţia (cel mai adesea, cu efecte contrarii faţă de

ceea ce se urmăreşte) folosită în Vechiul Testament, textul neotestamentar valorizează

forţa afirmativului, a îndemnului, sintetizînd la două „poruncile” / îndatoririle

creştinului, care devin: 1.”Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu

tot sufletul tău şi cu toată gîndirea ta”; şi 2.”Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine

85 Immanuel Kant, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, op.cit., pp.231; 128

Page 42: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

104

însuţi”86. Un principiu fundamental se conturează: principiul iubirii universale - de

Dumnezeu şi de oameni -, comandamentul moral în raport cu care toate celelalte norme

sunt subsidiare.

În spiritualitatea creştină, datoria-iubirea universală desemnează, deopotrivă,

iubirea aproapelui, ca şi iubirea vrăjmaşilor - magistrală întruchipare a activării

principiului răspunderii cu bine la rău. În miezul profund, această spiritualitate este o

morală a iubirii - în funcţie de care pot fi desfăşurate toate actele socotite valoroase

pentru om, pentru umanitate. De aici, s-a conturat principiul iubirii etice, semnificativ

pentru înţelegerea unui adevăr suprem, anume: a iubi înseamnă a fi; prin iubire se

dobîndeşte marea înţelepciune, suprema comuniune, adevărata libertate.

„Vălul ignoranţei” este conceptul pentru principiul propus de către John Rawls,

în termenii unei etici a dreptăţii explicate prin corectitudine, nepărtinire. Dezvoltat în

baza accentuării importanţei contractului / acordului intersubiectiv, raţional consimţit,

justificat public, drept principiu moral, acesta ar permite înţelegerea şi alegerea dintr-o

perspectivă imparţială, constitutivă chiar moralităţii. Principiul rawlsian exprimă

cerinţa ca participanţii la un contract să se detaşeze de poziţiile în care se află, să revină

la „poziţia originară” (sau „iniţială”), prin suspendarea diferenţelor particulare legate de

rasă, vîrstă, culoare, sex, clasă, avere, talente, sănătate, educaţie, rol-statusuri sociale,

fiind tratate în situaţie de egalitate imaginară. Plasarea în spatele „vălului ignoranţei” ar

îngădui celor implicaţi alegerea, luarea deciziei şi acţiunea potrivită moralmente, o

protecţie a celor mai slabi şi reducere a riscurilor; în ultimă instanţă, o bază justă, a

echităţii, „vălul ignoranţei” garantînd imparţialitatea.

Potrivit lui Rawls, fiinţele raţionale care acţionează în propriul interes, în

„poziţia originară” în spatele „vălului ignoranţei” se pot pune de acord asupra a două

principii privind libertatea fundamentală şi distribuirea bunurilor sociale; ele apar astfel

formulate: „Fiecare persoană are un drept egal la cea mai extinsă libertate compatibilă

cu o libertate similară a celorlalţi.” Şi: „Inegalităţile sociale şi economice să fie: a) în

beneficiul cel mai mare al celor mai puţin avantajaţi şi b) ataşate funcţiilor şi poziţiilor

deschise tuturor sub condiţia unei corecte egalităţi a şanselor”87.

În sfera normativităţii etice, distingem şi alte principii de bază, precum:

principiul contractualist - axat pe exigenţa acordului între indivizi de a-şi reglementa

comportamentul în cadrul interacţiunilor sociale, presupunînd norme la care aceştia

86 Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983 87 John Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971, pp.60; 83

Page 43: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

105

aderă (explicit sau tacit), şi care pot fi justificate public; principiul vieţii în armonie cu

natura - dînd seama de corespondenţa ethos-kosmos, de necesitatea respectului faţă de

Legea Naturală - a urma natura mai degrabă, decît a merge împotriva ei -, aşa cum a fost

formulat încă de către filosofii stoici, reactualizat în termenii eticii mediului, acum, în

plină afirmare (cu principiul respectului pentru natură susţinut, de pildă, de către Paul

Taylor)88; principiul simţului practic (sau al bunului simţ) - focalizînd asupra cerinţei de

a nu face rău celorlalţi pentru beneficiul propriu, de a nu adopta indiferenţa atunci cînd

stă în puterile noastre a interveni în sens benefic, de a ajuta pe cei la nevoie dacă avem

posibilitatea ori dacă ajutorul respectiv nu antrenează un pericol major pentru noi, iar

uneori chiar de a sacrifica interesul de sine pentru a proteja interesele celorlalţi.

Principiilor şi regulilor devenite clasice, în spaţiul normativităţii etice li se

adaugă altele noi, configurate în baza îmbogăţirii continue a domeniilor experienţei

morale. Este cazul, de exemplu, al specificului normativ adus de etica discursului prin

aşa-numitul principiu fundamental de universalizare (U) - întemeiat ca regulă de

argumentare conducînd la consens între participanţi privind generalizarea normelor de

acţiune acceptabile. Este un principiu cu funcţionalitate dincolo de forme concret

particulare ale vieţii, în ideea garantării imparţialităţii formării judecăţii morale;

principiu pentru care Jürgen Habermas propune următoarea formulare: „Orice normă

valabilă trebuie să satisfacă condiţia că urmările şi consecinţele secundare, ce rezultă

anticipativ din respectarea ei universală pentru satisfacerea intereselor fiecărei persoane

individuale, pot fi acceptate fără constrîngere de toţi cei vizaţi”89.

III.2. Codul etic profesional

Este tot mai evidentă, în cadrele dezvoltării actuale, nevoia de practici etice şi,

corelat de implementare a unor documente de reglementare pentru diferitele profesii.

Faptul acesta este motivat de chiar nevoia de depăşire a dificultăţilor cu care

subiectul uman se confruntă, nu de puţine ori luînd forma unor dileme ţinînd de

polarităţile: intern-extern, privat-public, de moment-în perspectivă, individ-grup,

impuls-raţionament, necesităţi-posibilităţi, interes personal-interes public etc.

Reglementarea oricărei situaţii de muncă presupune formalizarea unui contract

social, ce angajează dimensiunea etică avînd ca scop: compromisul social; consensul

88 a se vedea Carmen Cozma, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, op. cit., pp.93-101 89 Jürgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, op. cit., p.116

Page 44: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

106

asupra valorilor; sănătatea şi securitatea muncii; asigurarea unei ordini în care agentul

să fie conştient că este dator binelui; convergenţa intereselor diferiţilor actori; acordul

dintre prescripţii legale, valori şi norme morale, dintre convingeri, dorinţe, credinţe,

interese, oportunităţi, trebuinţe; susţinerea angajamentului, a responsabilităţii asumate.

Cu recurs la valoarea umană şi la principiul profesionalizării, vizînd

personalitatea în integralitatea datelor ei (şi) morale care conferă calitate actului muncii

şi relaţiilor interpersonale, liniile majore ale Eticii ţin de conformarea comportamentului

profesional la reguli şi principii morale - principiul respectului pentru om, principiul

datoriei de a munci, principiul lucrului bine făcut, principiul respectului pentru valoare

şi pentru lege. Le identificăm prin raportarea axiologică, fără a ignora imperativul

rentabilităţii, dar sub control moral; încît, acţiunea să fie mereu una în beneficiul - şi nu

în detrimentul - umanului. Astfel, se regăsesc şi în elaborările de principiu, orientative,

în coduri.

Purtînd pecetea juridicului - prin înscrierea şi în cadrul dreptului securităţii

sociale -, normativitatea codurilor profesionale este una dominant morală, angajînd şi

criteriul exemplarităţii, a ceea ce merită a fi ales, urmat, făptuit. Datoria - la modul

generic - interferează cu virtutea, ca maximă a înţelepciunii şi autocontrolului în relaţiile

interpersonale, a colaborării, loialităţii, bunăvoinţei, respectului de sine şi respectului

reciproc, dreptăţii, utilităţii, solidarităţii, consensului, temperanţei.

Sub semnul integrităţii personale şi profesionale, imperativele morale generale

privesc: calitatea vieţii; demnitatea fiinţei umane; apărarea drepturilor fundamentale ale

omului, protecţia sănătăţii, securităţii, bunăstării; satisfacerea nevoilor sociale;

onestitate, încredere, corectitudine, nondiscriminare, confidenţialitate, autodisciplină.

Pentru optima desfăşurare şi chiar prosperitatea profesiilor, acestea necesită

coduri etice. Textele care le alcătuiesc au funcţia unui vademecum mizînd pe simţul

moral al profesioniştilor vizaţi; în consecinţă, dispun de consimţămîntul tacit sau

explicit al acestora.

Indiferent de titulatura sub care apare – folosindu-se frecvent sintagme precum:

cod etic, cod profesional, cod deontologic, cod de comportament, al onoarei sau de

conduită, cod de practică etică, cod de bune practici, chartă a unei profesii, chartă de

acţiune, declaraţie de principii, ghid sau, simplu, reguli de conduită – noţiunea de cod

este utilizată pentru a desemna instrumentul cu ajutorul căruia, în limbaj simbolic

(numeral-literal), se organizează principalele prevederi ţinînd de practicarea diferitelor

profesiuni.

Page 45: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

107

Termenul cod (derivat din lat. codex: culegere - de precepte, reguli, prescripţii)

indică un cadru de formalizare a unor reguli consensuale între parteneri, privind modul

de a acţiona într-un acelaşi spaţiu social, respectiv în interiorul unei profesiuni comune.

Prin cod etic se înţelege “ansamblul preceptelor care conduc conduita persoanelor

aparţinînd unor profesiuni organizate”90.

Codul etic desfăşoară standarde morale generale, principii şi norme, valori, care

modelează luarea deciziilor privind cea mai adecvată acţiune. Este un cadru teoretic de

referinţă pentru edificarea asupra drepturilor şi datoriilor recunoscute pe grupe de

profesiuni sau ocupaţii, care se elaborează în acord cu legislaţia şi reglementările

aplicate acestora, şi care trebuie să prezinte caracter sintetic şi mai ales elasticitate

pentru a permite modificări şi completări determinate de evoluţia ulterioară, fără ca prin

aceasta să-şi altereze conţinutul de fond.

Furnizînd un model de comportament, codul etic reprezintă un contract moral

între beneficiari şi organizaţii, între membrii unei organizaţii - a cărei coeziune o

menţine -, prin angajarea adeziunii şi devotamentului agenţilor, a încrederii şi

responsabilităţii; este un mijloc de orientare a deciziilor şi acţiunilor profesioniştilor

vizaţi în relaţia lor cu clienţii. Prin oferta unui ideal, enunţînd valori şi principii unanim

recunoscute, “codul dă fiecăruia un sentiment de securitate, de forţă colectivă”;

menţinerea unor astfel de reglementări fiind “în scopul de a proteja interesul public” -

considerat de către tot mai mulţi exegeţi ca “principiu de drept al comunicării”91.

Născut din necesitatea unor reglementări de natură asociativă şi de autocontrol,

ca îndreptar axiologic-normativ, codul este şi un factor de evaluare a competenţei

morale a practicienilor într-un domeniu profesional - cu influenţă asupra evoluţiei de

ansamblu a societăţii. Standardele de comportament etic general acceptate au menirea

de a asigura obiectivitate şi acurateţe, context demn de încredere, prin stabilirea unor

linii reciproce de comunicare profesională, trebuind să satisfacă nevoile celor care le

urmează.

În orice cod etic, standardele comune prescriu aderarea la valorile vieţii şi ale

creaţiei, respectul de sine şi faţă de semeni, integritatea, devotamentul, disciplina,

bunăstarea, dreptatea socială, securitatea, onestitatea, bunăvoinţa, egalitatea şanselor,

competiţia loială, consensul asupra criteriilor în luarea deciziilor, protecţia vieţii şi a

90 J.P.Buffelan, Etude de déontologie comparée dans les professions organisées en ordres, în Revue La semaine juridique, nr.20, 1994 91 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, pp.67; 173

Page 46: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

108

mediului etc. Acestea sunt completate cu principii referitoare la: libertatea şi demnitatea

persoanei, legitimarea intereselor, transparenţa informaţiilor (dar, fără a leza persoana,

fără a provoca degradarea sau vătămarea condiţiei acesteia, respectînd dreptul la viaţa

privată şi la propria imagine), concomitent cu grija în manevrarea informaţiilor,

confidenţialitate, informare şi consimţămînt etc., de adaptat la circumstanţele sociale

concret determinate.

Adresîndu-se capacităţii umane de judecată autonomă, codul conţine reguli

etice-legale susţinute social, care îngăduie - în fapt, pretind - maleabilitate în punerea lor

în practică funcţie de context; numai astfel probînd rolul de a oferi standarde de

comportare bune pentru individ şi bune pentru societate. Tonalitatea în care sunt

elaborate codurile etice este elocventă pentru interferarea moralei cu dreptul în

reglementarea socială de conferire a unui spor de autoritate profesiilor. Se intervine cu o

logică juridică în calitate de principiu de organizare, de reglementare, de echilibru în

spaţiul social, în procesul moralizării acţiunii publice, în termenii unei etici a

responsabilităţii: o responsabilitate individuală pentru acte comune, principiul căpătînd

substanţă şi ca ceva impus, dar şi ca ceva dorit, “ca fiind conform cu dezvoltarea

fiecăruia”92.

Cu sintagma cod etic, în joc este tendinţa grupurilor profesionale de a asigura o

competenţă profesională, prin impunerea anumitor responsabilităţi şi obligaţii

membrilor lor, ca şi de a asigura încredere în aceştia din partea publicului. Un cod etic

este întemeiat pe principii fundamentale vizînd asigurarea stării-de-bine a

beneficiarului. Din unghi etic, se reliefează aspectul de „serviciu” al funcţiilor

profesionale, iar nu dimensiunea lor comercială. Cuprinzînd reguli statutare - ce

comportă şi proceduri judiciare de interpretare a cazurilor -, codul are în genere o

funcţie de monitorizare a comportamentului angajaţilor, prioritară fiind funcţia de a

satisface „dorinţa estimării de sine şi a recunoaşterii sociale în baza adeziunii la un ideal

fondat din punct de vedere moral”93.

Ansamblu de competenţe practice, pe bază de cunoaştere, îndemînare,

experienţă, un set de îndatoriri stabilite pe criterii valorice, avînd funcţia de a

reglementa activitatea socio-profesională, codul etic constituie un instrument de analiză,

evaluare, control în raport cu moralitatea ce trebuie activată în diferitele tipuri de

92 Gilles Lipovetsky, op.cit., p.308 93 Encyclopédie Philosophique Universalle, II.Les Notions Philosophiques, Dictionnaire, tome 1, op.cit., p.877

Page 47: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

109

relaţionare socială, antrenînd: concurenţă, dar şi cooperare; individualism, dar şi

întrajutorare; conflict şi consens; coerciţie şi liber arbitru.

La bază, se află o serie de criterii pentru acţiunea colectivă; respectiv, o

codificare convenţională a unor valori şi norme prin care se urmăreşte crearea unui

cadru stabil şi aplicabilitate durabilă acestora.

Legalitatea interacţionează cu moralitatea. Dincolo de diferenţele dintre adevărul

juridic şi adevărul moral, dintre legea formal-juridică şi virtutea etică a dreptăţii, există

elemente comune între cele două compartimente sociale. Dimensiunea deontologică a

codurilor trimite la interacţiunea morală şi drept, opinie publică şi lege juridică scrisă.

Aşadar, codul etic este un text reglementar, în acord cu legea, cu rost în procesul

de instituţionalizare a diverselor practici, în cadrul unei Etici publice, conţinînd un

ansamblu de drepturi şi datorii pe care fiecare angajat le are în raport cu patronatul, cu

beneficiarii, cu partenerii, cu publicul. El este un mijloc eficient de îmbunătăţire a

comportamentului etic din orice domeniu de activitate; înlesneşte şi o estimare a

progresului şi transformării mijlocului în cale pentru om, pe bază de: măsurare,

reperare, situare, organizare a valorilor, legitimînd cerinţe, interdicţii ori permisivităţi,

sancţiuni ori laude.

Avînd funcţie prescriptivă, orientativă şi indicativă, codul etic are menirea de a

servi la: orientarea subiecţilor angajaţi; realizarea unui ghid de evaluare; îndrumarea

activităţii; constituirea unui stimul pentru ridicarea nivelului profesional94, împletind

responsabilităţi şi practici profesionale, care se configurează în competenţe specifice

determinate de asigurarea autonomiei şi demnităţii profesionale.

Propriu-zis, codul etic cuprinde standardele de reglementare a calităţii

comportamentului social-util într-un domeniu de activitate, completînd sfera

principalelor competenţe (de cunoaştere şi de înţelegere, de aplicare, de integrare) într-

un cadru de formare profesională continuă, astfel încît cei vizaţi să atingă nivelul

cerinţelor de: a şti, a şti a face şi a şti a fi, în procesul complex al realizării personale în

domeniul profesional.

Componentă importantă într-o strategie de îmbunătăţire a performanţei etice a

unei organizaţii95 – alături de considerarea unor criterii etice la angajare şi promovare,

realizarea unor programe de pregătire / formare morală, funcţionarea unui comitet / unei

94 cf. Justin Schlegel, L'évaluation dans les codes de déontologie, în Revue Française de Pédagogie, nr.106, 1994 95 o amplă lucrare de referinţă în literatura română de specialitate, în acest sens, este oferită de Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009

Page 48: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

110

comisii de etică, dirijarea unui audit de conformitate etic, iar nu în ultimul rînd modelul

moral activat de chiar manager -, codul etic trebuie să devină un document viu, astfel

implementat încît să influenţeze în chip real conduita angajaţilor în efortul de creare şi

susţinere a unei culturi a moralităţii şi legalităţii.

În industria comunicării, există o multitudine de coduri etice aparţinînd

diferitelor asociaţii profesionale.

Pornind de la prezentarea într-o manieră normativă a “comunicării profesionale”

ca fiind “legală, etică şi o problemă de bun gust”, Codul comunicatorilor profesionişti

evidenţiază “cele mai importante trăsături” ale acestora: respectarea adevărului,

acurateţea în transmiterea de mesaje, responsabilitatea în preluarea şi diseminarea

informaţiilor către public, cinstea, slujirea interesului public - care “favorizează

respectul mutual în cadrul mesajelor transmite” -, drept semne ale conştiinţei lor morale,

demonstrare a caracterului practicienilor, cu sorţi de izbîndă de necontestat în asigurarea

pe termen lung a succesului profesional, în sporirea autorităţii profesiei de comunicator

în genere.

Articolele Codului de etică al Asociaţiei Internaţionale a Comunicatorilor

Profesionişti se referă la:

1. Comunicatorii profesionişti (CP) menţin ridicat nivelul credibilităţii şi al

demnităţii profesiei lor practicînd comunicarea într-o manieră onestă, gestionînd

fluxul liber de informaţii esenţiale în concordanţă cu interesal public.

2. CP distribuie informaţie clară şi corectează cu promptitudine orice comunicare

eronată de care sunt responsabili.

3. CP înţeleg şi susţin principiile exprimării, libertăţii de asociere, de acces la o

piaţă liberă a ideilor; se manifestă în concordanţă cu acestea.

4. CP sunt sensibili la valorile culturale şi apartenenţa religioasă, şi angajează o

comunicare sinceră şi echilibrată care să poată încuraja înţelegerea reciprocă.

5. CP renunţă la activitatea lor ori de cîte ori o consideră lipsită de etică.

6. CP se supun legii, precum şi politicilor publice care guvernează activitatea lor,

sunt sensibili la spiritul legilor şi, ori de cîte ori o lege este încălcată, indiferent

din ce motiv, vor acţiona prompt pentru a corecta situaţia.

7. CP îşi asumă răspunderea pentru exprimarea ideilor preluate şi se obligă să

identifice sursele şi obiectivele acestora pentru toate informaţiile preluate şi

oferite publicului.

Page 49: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

111

8. CP protejează confidenţialitatea informaţiilor şi, totodată, se supun obligaţiilor

legale pentru îndepărtarea informaţiilor care ar putea afecta bunăstarea altora.

9. CP nu folosesc informaţia confidenţială obţinută ca rezultat al activităţilor

profesionale în scopul beneficiilor profesionale şi nu reprezintă situaţii

caracterizate de conflict de interese fără consimţămînt scris de la cei implicaţi.

10. CP nu acceptă cadouri sau plăţi pentru serviciile profesionale de la altcineva în

afară de clientul sau angajatorul lor.

11. CP nu garantează rezultatele care depăşesc puterea practicării meseriei lor.

12. CP sunt oneşti nu doar în relaţiile cu alţii, ci, înainte de toate, cu ei înşişi. Un

comunicator profesionist caută adevărul şi vorbeşte despre adevăr, în primul

rînd, propriei persoane.96

Cu trimitere directă la practica relaţiilor publice, au fost elaborate şi adoptate

declaraţii de principii, ghiduri, coduri de standarde profesionale / de conduită. Deşi

foarte numeroase, conţinuturile de fond se regăsesc în majoritatea, dincolo de nota

creativă a multora dintre ele. Putem identifica un trunchi comun, care gravitează în jurul

exigenţelor adevărului, argumentării, bunului gust, încrederii şi respectului,

obiectivităţii, independenţei, transparenţei, proprietăţii intelectuale, confidenţialităţii,

interzicerii înşelăciunii, fraudei, defăimării, discreditării, obscenităţii, indecenţei,

afirmînd angajamente pentru ceea ce poate conduce la o mai bună comunicare,

înţelegere şi cooperare între indivizi, grupuri şi instituţii ale societăţii. Cu titlu de

exemple, menţionăm CIPR Code of Conduct (Marea Britanie; este vorba despre Codul

formulat de Chartered Institute of Public Relations – cel mai mare institut de profil din

Europa) şi PRSA Code of Professional Standards (SUA).

Un document de referinţă, după care se ghidează şi membrii Asociaţiei Române a

Profesioniştilor în Relaţii Publice (ARRP) este Codul Atenian. Acesta a fost adoptat de

International Public Relations Association (IPRA) la Adunarea Generală din mai 1965;

modificat în 1968, se referă la principiile etice în PR, pe baza prevederilor Cartei

Naţiunilor Unite şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, avînd în vedere

demnitatea umană şi respectul pentru celălalt.

Iată cuprinsul Codului de la Atena, prin care toţi membrii Asociaţiei

Internaţionale de Relaţii Publice se angajează:

96 International Association of Business Communicators, IABC Code of Ethics for Professional Communicators, 2009, http://www.iabc.com/members/joining/code.htm

Page 50: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

112

1. Să contribuie la realizarea climatului moral şi cultural care să permită fiinţelor umane

să se realizeze pe deplin şi să se bucure de drepturile imprescriptibile la care sunt

îndreptăţite conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

2. Să stabilească modele de comunicare şi canale care, prin dezvoltarea liberei circulaţii

a informaţiilor esenţiale, vor face ca fiecare membru al grupului să simtă că este

informat şi să-i dea totodată sentimentul implicării şi responsabilităţii sale personale,

precum şi pe cel al solidarităţii cu ceilalţi membri.

3. Să se poarte întotdeauna şi în toate împrejurările în aşa fel încît să merite şi să asigure

confidenţialitatea celor cu care vine în contact.

4. Să ţină minte că, datorită relaţiei dintre profesia sa şi public, comportamentul său,

chiar şi în particular, va avea un impact asupra modului în care profesiunea sa în

ansamblu este apreciată. Membrii Asociaţiei Internaţionale de Relaţii Publice vor

acţiona:

5. Pentru a respecta în cadrul realizării activităţilor profesionale principiile morale şi

regulile cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

6. Pentru a respecta şi a menţine demnitatea umană, precum şi pentru a recunoaşte

dreptul fiecărui individ de a face propriile judecăţi.

7. Pentru a asigura condiţii morale, psihologice şi intelectuale pentru dialog într-un sens

real, precum şi pentru a recunoaşte dreptul părţilor implicate de a-şi prezenta cazul şi a-

şi exprima punctele de vedere.

8. Pentru a acţiona, în toate cazurile, în aşa fel încît să ia în calcul interesele părţilor

implicate; atît interesele organizaţiei pe care o servesc, cît şi interesele publicului ţintă.

9. Pentru a realiza acţiunile şi angajamentele folosind cuvintele astfel încît să se evite

orice neînţelegere şi să se manifeste loialitate şi integritate în toate cazurile, astfel încît

să se păstreze încrederea clienţilor sau angajaţilor, actuali sau din trecut, precum şi a

tuturor audienţelor ţintă care sunt afectate de acţiunile sale.

Membrii Asociaţiei Internaţionale de Relaţii Publice NU vor :

10. Subordona adevărul altor cerinţe.

11. Transmite informaţii care nu sunt bazate pe fapte stabilite şi verificabile.

12. Lua parte în orice întreprindere sau acţiune care nu este etică sau onestă, ori care

poate aduce atingere demnităţii şi integrităţii umane.

Page 51: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

113

13. Folosi orice metode sau tehnici de manipulare concepute pentru a crea motivaţii

subconştiente pe care individul nu le poate controla prin propria sa liberă voinţă, astfel

încît nu poate fi făcut răspunzător de acţiunile întreprinse pe baza lor.97

În aceeaşi tonalitate este şi Codul european de comportament profesional în PR.

Cunoscut sub denumirea de Codul de la Lisabona, acesta a fost adoptat oficial în aprilie

1978, la Adunarea Generală a Confederaţiei Europene de Relaţii Publice (CERP).

Precizînd criterii şi standarde ale calificării profesionale a practicienilor de PR,

Codul de la Lisabona cuprinde, în duă secţiuni:

I. “Obligaţii profesionale generale” – clauzele 2 - 5 se referă la: respectarea libertăţii de

expresie, a presei, dreptul indivizilor de a primi informaţie, confidenţialitate, acţiunea

pentru interesul public, a nu aduce atingere demnităţii sau integrităţii individului;

conduită de onestitate, integritate intelectuală şi loialitate, a nu uza de comentarii în

lipsa informării sau folosind informaţii false, grijă pentru a evita orice practici

incompatibile cu acest Cod; deschidere şi a nu duce în eroare terţe părţi; în relaţiile cu

alte profesiuni şi alte branşe ale comunicării sociale, respectarea regulilor şi practicilor

acestora atît cît sunt compatibile cu cele ale propriei profesii;

II. “Obligaţii profesionale specifice” – clauzele 6 – 19, grupate în obligaţii faţă de

clienţi şi / sau angajatori, faţă de opinia publică şi media de informare, faţă de

practicieni colegi, faţă de profesie. Acestea se referă la conflictul de interese, discreţie

completă, confidenţialitate şi dezvăluire numai în mod autorizat, acceptarea

remuneraţiei numai pentru serviciile prestate, respect în relaţiile cu media, interzicere a

înşelăciunii şi a exercitării de influenţă nepotrivită, a competiţiei neloiale, a atacurilor

maliţioase care să prejudicieze reputaţia profesiei, a nu permite ca prevederile Codului

să fie încălcate nici de alţi practicieni.98

În condiţiile extinderii comunicării mediate de tehnologiile informatice, apar

serioase probleme de ordin etic. Aria acestora – multe neputînd fi anticipate – este

foarte largă: de la chestiuni legate de intimitate, precizie, proprietate intelectuală, acces,

viruşi, la acurateţe, încredere, securitate, piraterie, dezbinare digitală, vandalism. În aşa-

numita “infosferă”, comunicatorul trebuie să fie şi un agent al grijii şi responsabilităţii

în utilizarea noilor media sociale, în operarea online în “realitatea virtuală”. Facilitarea

dialogului interactiv cu diferite categorii de public, rapiditatea vehiculării informaţiei,

distribuirea şi împărtăşirea de mesaje între numeroşi utilizatori prin Internet şi reţeaua

World Wide Web, prin site-uri de “social networking”, aplicaţii de “blogging”, “wiki”-

97 http://www.prprogress.ro/legislatie/id-83/codul_de_la_atena.html

Page 52: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

114

uri, activităţi de “folksonomy” etc. prezintă nu numai latura avantajului, dar şi a unor

costuri cu atingere în principal a intimităţii şi securităţii.

Dezvoltarea unei “etici a informaţiei” dă seama de concentrarea eforturilor şi

pentru echilibrarea între beneficii şi riscuri în cyberspaţiu; respectiv, conceperea unor

standarde etice privind respectul şi grija faţă de public, neprejudicierea şi neagresarea în

vreun fel, săvîrşirea a ceea ce este corect şi moral acceptabil. Se justifică nevoia unor

coduri şi de “etică a computerului”. Prezentăm, spre exemplu, exigenţele formulate de

Computer Ethics Institute, ca interdicţii în: a utiliza computerul pentru a face rău cuiva;

a obstrucţiona munca altora; a lua fără permisiune informaţii din fişierele altcuiva; a

folosi computerul pentru a fura; a mărturisi fals prin intermediul computerului; a plagia

producţia intelectuală a altcuiva pe această cale99.

Elaborate ca prezentare a unor norme şi valori, sub forma unor obligaţii

afirmative sau a unor interdicţii, codurile de etică profesională (şi) pentru comunicatori

exprimă consensul asupra conduitei corecte/greşite, a îndeplinirii datoriilor

profesionale; dau curs exprimării colective a unor principii comune a căror

implementare contribuie la îmbunătăţirea activităţii socio-profesionale.

98 http://www.cerp.org/codes/european.asp 99 apud D.M.Ermann, M.B.Williams, M.S.Shauf, Computers, Ethics and Society, Oxford University Press, New York, 1997, pp.313-314

Page 53: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

115

Teme de reflecţie:

- Delimitaţi categoriile de: etică, morală, moralitate, etică profesională.

- Explicaţi necesitatea Eticii.

- Dezvoltaţi ideea relaţionării eticii şi comunicării.

- Prezentaţi cîteva contribuţii în domeniul gîndirii etice.

- În ce constă importanţa acordului în comunicarea etică?

- Prezentaţi şi comentaţi aspectele etice ale dialogului.

- Justificaţi necesitatea referenţialului etic în profesia de comunicator.

- Care sunt principalele teorii etice cu aplicabilitate în comunicarea publică?

Prezentaţi succint particularităţile acestora.

- Etica virtuţii şi formarea profesională continuă.

- Comentaţi citatul “Virtutea este o medie între extreme” (Aristotel).

- Relevanţa caracterului moral pentru profesionistul în comunicare.

- Ce înţelegeţi prin deontologism?

- Dezvoltaţi tema datoriei etice.

- Comentaţi citatul: “Fă-ţi drept scop al acţiunii fericirea străină şi propria

perfecţiune” (Im.Kant)

- Formulările “imperativului categoric”; aplicaţie la profesia de relaţii publice.

- Sfera conceptului de responsabilitate morală.

- Doctrina utilitaristă – prezentare generală.

- Ce reprezintă normativitatea morală?

- Care sunt principiile etice fundamentale?

- Alegeţi un principiu etic şi procedaţi la aplicarea lui într-o situaţie concretă de

comunicare publică.

- Ce este un cod etic şi care sunt funcţiile sale?

- Identificaţi trei principii fundamentale în Codul comunicatorilor profesionişti şi

comentaţi.

- Selectaţi din conţinutul codurilor profesiei de PR o valoare-exigenţă pe care o

consideraţi a fi cea mai importantă pentru o bună practică în domeniu;

argumentaţi alegerea făcută.

- Prezentaţi principalele idei dintr-o lectură din literatura etică.

?

Page 54: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

116

Recomandări bibliografice pentru studiul individual:

Aristotel, Etica Nicomahică, un capitol (la alegere)

Carmen Cozma, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, Partea a II-a

Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Secţiunea a doua – prima

parte

Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, Totul despre relaţiile

publice, Partea a treia, Capitolul 8

Page 55: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

117

Bibliografie generală

Abric, Jean-Claude, Psychologie de la communication. Théories et méthodes, Armand

Colin, Paris, 1999

Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988

Barcalow, Emmett, Moral Philosophy. Theories and Issues, Wadsworth Publishing

Company, Belmont, 1998

Bauman, Zygmunt, Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timişoara, 2000

Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European,

Iaşi, 2000

Bowen, Shannon A., Ethics and Public Relations, Institute for Public Relations, 2007

Bowen, Shannon A., “Expansion of Ethics as the Tenth Generic Principle of Public

Relations Excellence. A Kantian Theory and Model for Managing Ethical Issues”, în

Journal of Public Relations Research, Volume 16, Issue 1, January 2004

Cătineanu, Tudor, Elemente de etică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982

Christians, Clifford G., Merrill, John C. (ed.), Ethical Communication. Moral Stances in

Human Dialogue, University of Missouri Press, Columbia and London, 2009

Comte-Sponville, André, Mic tratat al marilor virtuţi, Editura Univers, Bucureşti, 1998

Covey, Stephen R., Eficienţa în 7 trepte. Un abecedar al înţelepciunii, Editura ALLFA,

Bucureşti, 2002

Cozma, Carmen, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, Editura Universităţii

« Al.I.Cuza », Iaşi, 2001

Dagenais, Bernard, Profesia de relaţionist, Polirom, 2002

Etica în comunicaţiile sociale, Editura Presa Bună, Iaşi, 2000

Gensler, Harry J., Formal Ethics, Routledge, London and New York, 1996

Habermas, Jürgen, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Editura ALL

Educational, Bucureşti, 2000

Habermas, Jürgen, De l'éthique de la discussion, Editions du Cerf, Paris, 1992

Habermas, Jürgen, Morale et communication, Editions du Cerf, Paris, 1986

Jonas, Hans, Le principe Responsabilité, Editions du Cerf, Paris, 1993

Page 56: Etica Si Comunicare

Carmen COZMA

118

Josephson, Michael, Making Ethical Decisions. The basic primer on using the Six

Pillars of Character to make better decisions and a better life, Wes Hanson (ed.),

Josephson Institute of Ethics, San Francisco, 2002

Kant, Immanuel, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura

IRI, Bucureşti, 1995

Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Editura „Agora”, Iaşi,

1992

Kotler, Philip; Lee, Nancy, Corporate Social Responsibility – Doing the Most Good for

Your Company and Your Cause, John Wiley & Sons Inc., Hoboken, NJ, 2005

Larson, Charles U., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Polirom, 2003

Levinas, Emmanuel, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, Éditions Grasset et

Fasquelle, 1991

Lipovetsky, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice,

Editura Babel, Bucureşti, 1996

Lupasco Stéphane, L’homme et ses trois éthiques, Editions du Rocher, Monaco, 1986

MacIntyre, Alasdair, După virtute. Tratat de morală, Editura Humanitas, Bucureşti,

1998

Mill, John Stuart, Utilitarianism, în Essential Works of John Stuart Mill, New York:

Bantam, 1961

Montefiore, Alan; Mureşan, Valentin (ed.), Filosofia morală britanică, Editura

Alternative, Bucureşti, 1998

Morar, Vasile, Moralităţi elementare, Editura Paideia, Bucureşti, 2001

Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de

comunicare, Polirom, 2005

Newsom, Doug; VanSlyke Turk, Judy; Kruckeberg, Dean, Totul despre relaţii publice,

Polirom, 2003

Olen, Jeffrey & Barry, Vincent, Applying Ethics, Wadsworth Publishing Company,

Belmont, California, 1992

Pastin, Mark, The Hard Problems of Management: Gaining the Ethics Edge, Jossey –

Bass Inc Pub, San Francisco, 1986

Rawls, John, A Theory of Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971

Ross, W.D., The Right and the Good, Indianapolis, IN: Hackett, 1988

Singer, Peter (ed.), Tratat de etică, Polirom, 2006

Page 57: Etica Si Comunicare

Etică şi comunicare

119

Vidam, Teodor, Dimensiuni ale eticii comunicării şi mass-media, Casa Cărţii de Ştiinţă,

Cluj-Napoca, 2007

Wellman, Carl, Morals and Ethics, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1988

Williams, Bernard, Introducere în etică. Moralitatea, Editura Alternative, Bucureşti,

1993

Referinţe Internet: http://www.iabc.com/members/joining/code.htm

http://www.prsa.org/codeofethics.html

http://www.cerp.org/codes/european.asp

http://www.prprogress.ro/legislatie/id-83/codul_de_la_atena.html