Etica Deontologie Primele Cursuri

47
SCHIŢĂ INTRODUCTIVĂ ASUPRA DEZVOLTĂRII ETICII Etica a avut mereu tendinţa de a se diferenţia în cadrul corpusului filosofiei şi în raport cu celelalte discipline filosofice. Această tendinţă ţine de faptul că etica s-a format ca disciplină cu un dublu statut încă din antichitatea clasică greacă, prin crearea ei de către Aristotel. 1.1. Originile eticii Originile eticii sunt legate de întregul complex de factori care au determinat dezvoltarea culturală a omului. Cu mult înainte de apariţia scrisului s-au dezvoltat miturile etice care fundamentează atitudinile omului faţă de elementele contradictorii, cum sunt Binele şi Răul. Aceste atitudini sunt un mod de a face, un mod de a crede, un mod de a fi, ele definind fiinţa umană sub toate aspectele care constituie drama devenirii. A analiza aceste origini ar fi o întreprindere la fel de temerară ca şi prezentarea completă a dezvoltării culturale a omului şi a felului în care s-a născut şi a evoluat ideea de Dumnezeu. Omul cultural este o succesiune a atitudinilor faţă de această idee, pentru că datoria morală are în spatele ei idealuri semnificante de raportare la suprauman. Originile cele mai îndepărtate ale eticii trebuie atribuite posibilităţii de dezvoltare a mecanismelor de control asupra egoismului individual în favoarea egoismului colectiv. În cele din urmă, originile cele mai îndepărtate ale eticii nu sunt de ordin istoric, ci ele ţin mai mult de modelarea naturii umane, de semnificarea pe care omul a dat-o prezenţei colective şi care nu este străină de instinctul de conservare. 1.2. Consemnarea scrisă a normelor etice în antichitate Societatea umană este caracterizată prin normativitate pe care şi-o impune la un moment dat. Normativitatea cu specific etic funcţionează ca o paradigmă gata să acapareze un mod specific de gândire şi să interiorizeze opţiunile care devin apoi comportamente. Consemnarea scrisă a normelor etice nu este pură, pentru că moralitatea ca fenomen nu este izolată de celelalte fenomene ale vieţii. Aşa se explică de ce normele etice sunt amestecate cu cele juridice sau cu alte categorii de norme care dau împreună imaginea omului societal şi creează logica unei societăţi stabile. Probabil că primele forme ale scrisului, care premerg scrierea „modernă”, au apărut la sfârşitul mileniului IV î. Hr. în cele două mari civilizaţii

description

etica

Transcript of Etica Deontologie Primele Cursuri

Page 1: Etica Deontologie Primele Cursuri

SCHIŢĂ INTRODUCTIVĂ ASUPRA DEZVOLTĂRII ETICII

Etica a avut mereu tendinţa de a se diferenţia în cadrul corpusului filosofiei şi în raport cu celelalte discipline filosofice. Această tendinţă ţine de faptul că etica s-a format ca disciplină cu un dublu statut încă din antichitatea clasică greacă, prin crearea ei de către Aristotel.

1.1. Originile eticiiOriginile eticii sunt legate de întregul complex de factori care au determinat

dezvoltarea culturală a omului.Cu mult înainte de apariţia scrisului s-au dezvoltat miturile etice care fundamentează

atitudinile omului faţă de elementele contradictorii, cum sunt Binele şi Răul. Aceste atitudini sunt un mod de a face, un mod de a crede, un mod de a fi, ele definind fiinţa umană sub toate aspectele care constituie drama devenirii. A analiza aceste origini ar fi o întreprindere la fel de temerară ca şi prezentarea completă a dezvoltării culturale a omului şi a felului în care s-a născut şi a evoluat ideea de Dumnezeu. Omul cultural este o succesiune a atitudinilor faţă de această idee, pentru că datoria morală are în spatele ei idealuri semnificante de raportare la suprauman. Originile cele mai îndepărtate ale eticii trebuie atribuite posibilităţii de dezvoltare a mecanismelor de control asupra egoismului individual în favoarea egoismului colectiv. În cele din urmă, originile cele mai îndepărtate ale eticii nu sunt de ordin istoric, ci ele ţin mai mult de modelarea naturii umane, de semnificarea pe care omul a dat-o prezenţei colective şi care nu este străină de instinctul de conservare.

1.2. Consemnarea scrisă a normelor etice în antichitateSocietatea umană este caracterizată prin normativitate pe care şi-o impune la un

moment dat. Normativitatea cu specific etic funcţionează ca o paradigmă gata să acapareze un mod specific de gândire şi să interiorizeze opţiunile care devin apoi comportamente. Consemnarea scrisă a normelor etice nu este pură, pentru că moralitatea ca fenomen nu este izolată de celelalte fenomene ale vieţii. Aşa se explică de ce normele etice sunt amestecate cu cele juridice sau cu alte categorii de norme care dau împreună imaginea omului societal şi creează logica unei societăţi stabile. Probabil că primele forme ale scrisului, care premerg scrierea „modernă”, au apărut la sfârşitul mileniului IV î. Hr. în cele două mari civilizaţii riverane, Mesopotamia şi Egiptul1, datorită schimbărilor care s-au produs în viaţa oamenilor prin trecerea la un mod de viaţă citadin. Oraşele-state au impus o altfel de normativitate datorită unei convieţuiri prin aglomerare, printr-o mai mare apropiere fizică de ceilalţi. Se vor forma treptat conceptele etice, pe care le găsim în nuce în codurile de legi, în documentele comerciale, în sentinţe, în mituri şi poveşti care descriu viaţa exemplară a eroilor civilizatori. Unul dintre aceste concepte este cel de valoare, care va constitui un reper mental cu o capacitate recuperatorie. Valoarea vieţii este cea mai generală, dar şi cea mai stringentă, într-un moment în care formarea şi dezvoltarea marilor imperii produce spaimă pentru unii şi satisfacţia dominării pentru alţii. Unul dintre primele texte scrise care dezvăluie valoarea vieţii este Epopeea lui Ghilgameş.

Principiile etice din Epopeea lui Ghilgameş „nu au fost menţionate, ci sugerate” 2, ele fiind prezente în îndeplinirea datoriei regelui faţă de supuşii săi, pe care-i protejează prin construirea zidurilor de apărare a Urukului, prin restaurarea templelor zeului Anu, protectorul oraşului, a zeiţei Iştar, zeiţă a fertilităţii şi iubirii. „Muncile” lui Ghilgameş se înscriu în normalitatea care este redată de „contractul” dintre rege şi supuşii săi, creându-se o etică a muncii prin achitarea de responsabilităţi. Toată acţiunea lui Ghilgameş este de civilizare, până în momentul în care se produce spaima morţii şi începe epopeea căutării unui antidot. Din acel moment avem o altă etică, cea care redă drama eternă a trecerii omului de la o stare de optimism exagerat şi încredere oarbă în sine la deziluzie şi nefericire. Pe această trecere se

1 Gerald A. Larue, Etica în antichitate, în Tratat de etică, editor Peter Singer; Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 552 Ibidem, p. 57

Page 2: Etica Deontologie Primele Cursuri

va fundamenta o etică a conştiinţei morţii şi a finitudinii implacabile care este moştenirea culturală cea mai grea a omului.

Justiţia omului a căutat să copieze mereu pe cea divină şi respectul pentru lege s-a fundamentat în timp, el fiind la fel de puternic şi de necesar ca şi zidurile care au apărat populaţiile oraşelor-state. Respectul pentru lege, pentru ordine socială, care să o copieze pe cea divină, este redat de Codul de legi al regelui semit Lipit-Iştar al oraşului Isin, din secolul al XIX-lea î. Hr., dar mai ales în celebrul Cod al lui Hammurabi din Babilon (1728-1646 Î. Hr.). Aceste coduri juridice scrise au promovat o morală care favoriza pe cei puternici, înscriindu-se în ordinea socială de atunci, dar au reglementat şi relaţiile din familie, în care bărbatul avea putere deplină. Totodată codurile scrie au păstrat prin lex talionis tradiţiile arhaice ale dreptului.

Etica egipteană poate fi considerată şi ea „un dar al Nilului”, pentru că Herodot ne spune că Egiptul nu ar fi fost posibil fără revărsările fertile ale marelui fluviu. Conceptul care desenează activitatea etică este ma’at, termen care desemna dreptatea, echilibrul, norma, ordinea, adevărul, acţiunea dreaptă şi corectă (s.n.) , toate stabilite de la început de către zei şi garantate acum de către faraoni”3. Conceptul de ma’at nu era deloc vag pentru că se aplica într-un mod concret la întreaga viaţă socială, religioasă, familială. Respectul faţă de normele etice pe care-l aveau egiptenii rezultă şi din faptul ca ma’at se preda în şcolile de scribi, ca o dovadă a respectului faţă de o ordine necesară în lumea omului care o copia pe cea divină. Etica egipteană are toate caracteristicile ce rezultă din existenţa statelor antice, în care există o ierarhie precisă asupra căreia intervenţia omului este inutilă şi blasfematorie. Ea a promovat supunerea tuturor oamenilor faţă de zei şi păstrarea ierarhiilor sociale stricte.

Etica evreilor antici, redată în Scripturi, descrie o atitudine morală a unui regat, format probabil în secolul al X-lea î. Hr., care s-a constituit în împrejurări istorice nu suficient de certe, ceea ce a permis, ca şi în cazul altor state antice, amestecul divinităţilor în alegerea regilor. Zeul evreu Iahve impune ca rege pe Saul, apoi pe David, ultimul deschizând linia iudaică de conducători. Legile iudaice sunt influenţate indubitabil de cele mesopotamiene. Iahve dezvălui lui Moise, alesul sau, legile pe Muntele Sinai. Conceptul care dezvăluie conţinutul moral al acţiunilor umane este sedeq, care poate însemna dreptate, virtute, cale dreaptă4. În strânsă legătură cu perceperea relaţiei dintre jurisprudenţă şi obligaţie, vechii evrei au dezvoltat o etică bazată pe cartea legii, în care are loc un schimb între unicul zeu şi oameni pe baza principiului do ut des (îţi dau ca să-mi dai)5: Iahve oferă poporului său hrană, haine, binecuvântare, dar cere în schimb supunerea. Nesupunerea însemna un comportament neetic şi atrăgea mânia zeului. Aceasta are o formă aparte, în condiţiile unei „personalităţi comune”, când pedepsele divine pentru păcatele oamenilor se pot aplica generaţiilor ulterioare sau pot fi expresia unor pariuri6.

În general sunt acceptate următoarele mari tradiţii etice: Etica indiană, etica budistă, etica chineză clasică, etica evreiască, etica creştină, etica

islamică. Etica filosofice occidentale. Această istorie poate fi apreciată pe următoarele etape: etica în antichitatea greco-romană, etica Evului Mediu şi Renaşterii, filosofia morală modernă, etica actuală sau contemporană.

Etica în Grecia antică se bazează pe o lungă tradiţie presocratică, dar momentul ei cel mai clar de continuitate şi de expresie logică începe cu Socrate (469-399 î. Hr.) şi este desăvârşit de Platon (427-347 î. Hr.) şi Aristotel (384-322 î. Hr.). Cei trei filosofi au influenţat întreaga perioadă postaristotelică (elenistică), romană şi medievală, dar au influenţe foarte clare până azi. Se pare că Socrate nu a scris nici o operă, dar concepţia lui, cât şi metodele lui de aflare a adevărului (metoda maieutică) sunt cunoscute din dialogurile de tinereţe ale lui

3 Ibidem, p. 594 În Deuteronom (16, 20) scrie: „Sedeq, sedeq vei trăi şi vei moşteni pământul pe care Iahve, Domnul Dumnezeul tău, ţi-l dă”5Gerald A. Larue, Etica în antichitate, p. 626 A se vedea Cartea lui Iov

Page 3: Etica Deontologie Primele Cursuri

Platon sau dialogurile socratice. Platon se va separa de maestrul său în dialogurile scrise mai târziu, cum este cazul dialogului Republica. El dezvoltă o teorie a formelor (o teorie a ideilor) şi, strâns legată de aceasta, o teorie a guvernării. În ceea ce-l priveşte pe Aristotel, el este considerat adevăratul creator al eticii, ca disciplină de sine stătătoare, prin cele două tratate etice: Etica eudemică şi Etica nicomahică, în care păstrează tradiţia sa academică dar respinge teoria platoniciană a ideilor.Principalele teme şi probleme în cadrul eticii greceşti clasice au gravitat în jurul a doi termeni: eudaimonia (fericirea) şi arete (virtutea)7.

1.3. Etica în Evul Mediu şi în Renaştere Dezvoltarea eticii în această perioadă este strâns legată de evoluţia activităţii

filosofice. Se remarcă o strânsă legătură cu scolastica, printr-o terminologie adecvată, ce ceea ce a impus teologia creştină în această perioadă, în care filosofia în genere a fost considerată o „slujnică a teologiei”. Cultura occidentală, în ansamblul ei, este legată de evoluţia ordinilor religioase, în special de ordinele dominican şi franciscan. S-a remarcat o degenerare a filosofiei, a gândirii libere, în secolul XIV, când nu se remarcă nici-un filosof, cu excepţia lui John Wyclif (1320-1384)8.

Remarcăm o etică teistă, între secolele II şi V, în scrierile Părinţilor Bisericii, sub influenţa directă a filosofiei greco-romane, de provenienţă orientală şi occidentală. Sfinţii Părinţi au fost preocupaţi de facultatea gândirii raţionale, pe care au susţinut-o şi clasicii filosofiei greceşti. Acest lucru este demonstrat de utilizarea conceptelor ratio practica (gândirea practică), recta ratio (în latină) şi orthos logos (în greacă), ambele forme însemnând „gândire corectă”9. Această „gândire corectă” presupune şi un mod corect de a acţiona. Virtutea morală este rezultanta acţiunii virtuţii intelectuale a gândirii practice – phronesis (în greacă) sau prudentia (în latină). Conţinutul şi folosirea acestor concepte au în primul rând o motivaţie religioasă care trebuie să ducă spre o verticalitate morală premergătoare planului educaţiei publice.

Discernerea binelui de rău este privită ca o realitate, ca o înzestrare pe care o au oamenii, fie că această discernere se realizează pe cale raţională sau prin intuiţie. Sfântul Ieronim (347-420) introduce termenul de synderesis, ceea ce se referă la puterea înnăscută de a deosebi binele de rău (o „scânteie de conştiinţă” – conscientia = conştiinţă). În scrierile diverşilor autori din această perioada, ca Sfântul Ieronim sau Sfântul Augustin (354-430), „conştiinţa este o facultate înnăscută care revelează legea morală a lui Dumnezeu aşa cum este ea înscrisă în sufletele oamenilor”10. Sfântul Augustin, sub influenţa Republicii lui Platon, a lui Plotin (204-269), a lui Origene (185-255) a susţinut ideea unei purificări morale printr-un „zbor al sufletului” către Dumnezeu, ca posibilitate a cunoaşterii legii morale prin intermedierea conştiinţei. Intricaţia eticii în viaţa omului este un efect al acţiunii „dreptului natural” (ius naturale), ale cărui prescripţii sunt un set de reguli (porunci) pe care Dumnezeu le-a dat omenirii prin decalogul lui Moise. Atunci a scos Moise poporul din tabara in intampinarea lui Dumnezeu si au stat la poalele muntelui.Iar muntele Sinai fumega tot, ca se pogorise Dumnezeu pe el in foc; si se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, si tot muntele se cutremura puternic.Atunci a rostit Domnul inaintea lui Moise toate cuvintele acestea si a zis:

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamantul Egiptului si din casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!2. Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant!

7 Christopher Rowe, Etica în Grecia antică, în Tratat de etică, editor Peter Singer, pp. 151-1618 John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 1649 Clement Alexandrinul (150-215) introduce primele noţiuni morale 10 John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 165

Page 4: Etica Deontologie Primele Cursuri

Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti, ca Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, Care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pana la al treilea si al patrulea neam si Ma milostivesc pana la al miilea neam, catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele.3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert, ca nu va lasa Domnul nepedepsit pe cel ce ia in desert numele Lui.4. Adu-ti aminte de ziua odihnei, ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile si-ti fa in acelea toate treburile tale, iar ziua a saptea este odihna Domnului Dumnezeului tau: sa nu faci in acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tau, nici asinul tau, nici orice dobitoc al tau, nici strainul care ramane la tine, ca in sase zile a facut Domnul cerul si pamantul, marea si toate cele ce sint in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit. De aceea a binecuvantat Domnul ziua a saptea si a sfintit-o.5. Cinsteste pe tatal si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi, pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie.6. Sa nu ucizi.7. Sa nu fii desfranat.8. Sa nu furi.9. Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau.10. Sa nu doresti casa aproapelui tau; sa nu doresti femeia aproapelui tau; nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui si nici unul din dobitoacele lui si nimic din cate are aproapele tau.

Un moment important pentru evoluţia eticii medievale îl reprezintă scrierile Sfântului Anselm, arhiepiscopul de Canterbury, considerat părinte al „scolasticii şi autor al celebrului „argument ontologic” al existenţei lui Dumnezeu. Sub influenţa lui Augustin, Anselm consideră că graţia divină care se coboară asupra omului induce sufletului dispoziţia de a se orienta şi înainta spre bine (affectio justitiae)11. Aceasta se face prin intermediul voinţei (voluntas), ca legătură dintre om şi criteriul bunătăţii. Viciul, care este non-etic, este un consimţământ conştient de a păcătui, după cum afirmă Abélard, reprezentând o intenţie a omului de a încălca legile lui Dumnezeu12.

Un loc aparte în evoluţia ideilor eticii medievale îl au scrierile Sfântului Toma de Aquino, considerat de unii exegeţi cel mai mare filosof de la Aristotel până la Descartes. El este reprezentantul cel mai important al filosofiei scolastice, încercând să obţină o sinteză a filosofiei creştine între filosofia greacă şi doctrina catolică. Ideile etice ale Sfântului Toma sunt dezvoltate în monumentala lucrare Summa Theologiae, dar şi în alte tratate ale acestui autor. Plecând de la Aristotel, Sfântul Toma dezvoltă o formă de eudemonism logic13, în care acţiunea corectă se identifică întotdeauna cu conduita, virtuţile fiind obiceiuri de a acţiona şi care duc la împlinirea naturii raţionale a omului. Trebuie subliniată dimensiunea religioasă a eticii Sfântului Toma, prin transformarea supranaturală a scopului virtuţii de la stadiul de eudaimonia la stadiu de beatitudo (binecuvântare), realizat în unirea eternă cu Dumnezeu14. Paralel cu gândirea Sfântului Toma au evoluat concepţii de sorginte augustiniană, cum este cazul misticii Sfântului Bonaventura (1217-1274), a lui Raymundus Lullus (1235-1315) sau a lui Maister Eckhardt (1260-1327), pentru care iluminaţia divină joacă cel mai important rol în „întoarcrea voinţei sufletului spre Dumnezeu”15.

La fel de importanţi pentru evoluţia concepţiei morale a evului mediu sunt şi Duns Scotus şi William Ockham, ultimul localizând sursa moralei în voinţa divină, Dumnezeu fiind

11 Ibidem, p. 17012 Această situaţie pune în discuţie problema „liberului arbitru” care va fi criticată vehement de către Friedrich Nietzsche la sfârşitul secolului al XIX-lea 13 John Haldane, Etica Evului Mediu şi a Renaşterii, în Tratat de etică, p. 17114 Ibidem, p. 17215 Idem

Page 5: Etica Deontologie Primele Cursuri

omnipotent şi putând să facă orice „în afară de ceea ce este imposibil din punct de vedere logic”16.

Renaşterea a adus, alături de marile tendinţe de schimbare spirituală şi de creaţie, o reacţie împotriva scolasticii şi aristotelismului în favoarea doctrinei platoniciene. Se naşte o nouă etică, cea a Renaşterii.

Principala idee etică este că „umanitatea reprezintă o valoare morală primară”17. 1.4. Etica modernăSpre deosebire de etica medievală, etica modernă este prin excelenţă o etică laică,

chiar dacă intricaţiile religioase nu dispar definitiv. Filosofia morală modernă a apărut raportată la întrebările noi puse în legătură cu natura şi Dumnezeu. Se pot identifica trei etape majore în evoluţia acestei perioade18:

1. O îndepărtare graduală de dogma tradiţională, prin care este abandonată ideea că morala are ca sursă autoritară o realitate extramundană şi înlocuită că morala se originează în natura umană.

2. A doua etapă este preocupată de elaborarea şi susţinerea tezei conform căreia oamenii îşi conduc singuri viaţa.

3. A treia etapă este cea actuală, în care filosofia morală „s-a transferat de la problema individului autonom la noi aspecte care ţin de morala politică”19.

1.5. Semnificaţia conceptelorTermenul de „etică” provine din gr. ethos, care înseamnă „morav”, „obicei”,

„caracter”. Termenul de „morală” are aceeaşi semnificaţie ca şi cel de etică, dar rădăcina etimologică o găsim în limba latină, în mores.

Accepţiunile care s-au dat eticii au fost următoarele:1. Disciplină filosofică ocupată cu studierea problemelor practice şi teoretice ale

moralei.2. Concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui curent filosofic,

fie reprezentând comandamentele unei societăţi cu privire la normele de desfăşurare a vieţii morale

3. Morală20.Etica este ştiinţa moralei. Definirea "eticii" este o problema complexa având în

vedere pluralismul societăţii în care trăim, multitudinea de opinii şi varietatea de norme morale, legale, culturale şi sociale pe care acest concept le include. Chiar daca standardele etice se creează şi respecta la nivel personal, ele au impact asupra întregii societăţi, ale cărei atribute şi tradiţii pot diferi de cele individuale. Valorile personale nu coincid întotdeauna cu codul de conduita profesionala şi/sau cu valorile sociale, după cum dreptatea sociala nu este echivalentă întotdeauna cu cea legala. Exista însa şi situaţii când o persoana cu integritate morală, sau cel puţin acceptabilă social nu are motivaţia sau nu deţine valoarea care să motiveze o acţiune morala. Societatea de exemplu considera repugnantă omuciderea sau încarcerarea, dar justificarea lor drept autoapărare aparţine sistemului legal. De aceea, principiile şi teoriile etice vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci când situaţia este dilematica, iar valorile controversate. Într-un mod reducţionist, etica s-ar rezuma în a determina dacă o acţiune sau un comportament se derulează în concordanţă cu preceptele sociale. O acţiune poate fi corectă sau nu, daca este acceptată legal, comunitar sau religios. Atunci când ceea ce ar trebui făcut se suprapune peste ceea ce trebuie făcut şi peste ceea ce se poate face atunci dilema etică este rezolvata. Până a ajunge însa la aceasta concordanţă perfectă, aplicarea principiilor etice urmează un drum sinuos, dominat de tradiţii, controverse şi de prejudecăţi.

16 Idem17 Ibidem, p. 17418 J.B. Schneewind, Filosofia morală modernă, în Tratat de etică, p. 17619 Idem20 Dicţionar de filozofie, Editura politică, Bucureşti, 1978, p. 246

Page 6: Etica Deontologie Primele Cursuri

Între etică şi morală s-au făcut însă şi anumite distincţii, cum sunt cele de mai jos:1. Etica este o ştiinţă a comportamentului, moravurilor şi a principiilor care

guvernează problemele practice; morala reprezintă totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru a trăi în societate, ea fiind alcătuită din prescripţii concrete pe care le adoptă indivizii şi colectivitatea în ansamblul ei.

2. Etica este ansamblul regulilor de conduită rezultate pe baza distincţiei dintre bine şi rău, pe care o comunitate dată le acceptă; morala este un ansamblu al principiilor de dimensiune universal-normativă, bazate pe distincţia dintre bine şi rău21.

Deontologia provine din gr. deon, deontos („ceea ce se cade”, „ceea ce este necesar”) şi logos (ştiinţă). Semnificaţiile care se dau azi termenului sunt:

„1. Cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor morale specifice pe care le implică exercitarea unei anumite profesii. Acesta poate fi un cod scris sau transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicanţii unei profesii (ex.: Jurământul lui Hipocrate).

2. Sensul dat de J. Bentham, cel care a folosit pentru prima oară noţiunea de deontologie, este următorul: disciplină al cărei scop ar fi evaluarea preliminară a consecinţelor unei acţiuni, pentru a putea stabili, în funcţie de cantitatea de plăcere sau durere pe care acea acţiune o procură, dacă ea merită sau nu să fie îndeplinită (un sens utilitarist).

3. În sens larg, deontologia este o parte a eticii care se ocupă cu studiul datoriei morale, al originii, naturii şi formelor acesteia, în calitate de componentă de bază a conştiinţei moral”22.

4. În sens restrâns, deontologia reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli. Legat de această definiţie a deontologiei, „moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi”23.

Deontologia, având ca obiect de studiu datoriile, obligaţiile morale, este considerată un studiu particular al moralei şi moralităţii, în timp ce etica este un studiu general al acesteia.

Deontologia poate fi definită ca fiind disciplina care include normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei profesii bine definite; un studiu al moralelor profesionale; un ansamblul de reguli care reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită, rapoartele dinte aceştia şi clienţii lor, dintre ei şi public.

În ultimele decenii ale secolului XX, s-a pledat pentru o "morală profesională", pentru prescrierea clară a obligaţiilor sau normelor de acţiune, în contextul real al individului (interacţiuni, conflicte, distorsiuni, evoluţii diferenţiate, etc). Morala este chemată să exprime prin intermediul normelor, a regulilor şi percepţiilor, condiţiile fundamentale ale diviziunii sociale a muncii, solidarităţii sociale, etc.

Dileme standard în etica profesională intervin mai ales în situaţii cruciale între starea de fapt a unei societăţi în care se exercită o profesie şi valorile morale ale acelei profesii.

Cele mai dificile probleme etice survin în cadrul regimurilor totalitare sau autoritare. Legile sunt legi, dar, multe dintre ele nu sunt drepte. De exemplu, medicii erau obligaţi, în regimul totalitar românesc, să cheme procuratura atunci când venea o pacientă cu iminenţă de avort. Adesea, din acest motiv, femeile rămâneau acasă, făceau septicemii şi mureau. Funcţionarii publici erau supuşii statului; într-un proces cu statul, cetăţeanul era aproape întotdeauna perdant.Chiar şi în practica curentă a ţărilor cu regimuri democratice există dileme de etică profesională greu de surclasat (un avocat îşi apără clientul, chiar şi împotriva ideii de dreptate). Psihologii pot să-i facă pe pacienţi şi mai dependenţi de ei însişi prin terapia pe care

21 J.J. Wunenburger, Questions ď éthique, Presses Universitaires France, 1993, p. XIV, în Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 1122 Dicţionar de filozofie, Editura Politică, 1978, p. 18923 Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, p. 11

Page 7: Etica Deontologie Primele Cursuri

le-o aplică, deşi rolul lor moral este acela de a ajuta pacienţii să revină la autonomie, să poată trăi din nou "pe picioarele lor". Singura valoare după care trebuie să se conducă un om de ştiinţă este adevarul. Trebuie menţionată contribuţia în timp a teologiei în promovarea valorii morale a unui comportament, determinat de consecinţele sale. Esenţa teoriei utilitarismului teologic este definită de noţiunea “cel mai bine, pentru cel mai mare număr”. Această teorie filozofică este contrapusă teoriei deontologice dezvoltată, peste ani, de I. Kant care stabileşte regula de aur a deontologiei: “omul ar trebui să considere legi universale numai acele acţiuni care vor fi aplicate în mod egal pentru sine ca şi pentru alţii”.

Istoria etimologică a termenului deontologie, nu depăşeşte o vechime de două sute de ani, dar ea nu vine să dea forma unui conţinut ale cărui origini sunt simultane cu apariţia culturii umane. Cu toate acestea, analiza istorică a originii conceptuale a deontologiei demonstrează că paternitatea termenului îi revine lui Jeremy Bentham, cunoscutul fondator al utilitarismului, o doctrină etică ale cărei implicaţii pentru toate disciplinele socioumane sunt la fel de relevante şi astăzi.

Deontologia benthamiană este, înainte de toate, un produs al spiritului mecanicist specific perioadei postrenascentiste, întrucât ea apare sub semnul dezvoltării mecanicii pi a tehnicii bazate pe principiile fizicii matematizate.Deontologia se referă la imperativele morale ale unei profesii, la valorile proprii ale acesteia, dar care nu îşi aroga jurisdicţia asupra celor din afara profesiei respective. Pe de altă parte, membrii unei profesii nu se supun doar codului deontologic specific profesiei lor, ci trebuie să respecte de asemenea jurisdicţia civilă şi penală. Prin prezentarea acestor repere conceptuale asupra deontologiei, nu se încearcă altceva decât să se realizeze introducerea la o încercare intelectuală care-şi propune să delimiteze ce anume este deontologia asistenţei sociale şi cum este posibilă construcţia unei paradigme profesionale în acest domeniu.

„Prinsa în relaţia tensionala dintre dreptul disciplinar şi etica profesională, deontologia ni se înfăţişează ca o disciplină ale cărei obiect de studiu se constituie la confluenţa dreptului cu morala. Sarcina ei principală este de a stabili principii, reguli şi norme de conduită profesională, în cadrul diferitelor relaţii implicate de exercitarea unei profesiuni. Relaţiile interne, specifice fiecărui gen de activitate profesionalizată, precum şi relaţiile externe, cu beneficiarii direcţi/indirecţi ai serviciilor/bunurilor realizate ".

Desigur, pe măsura evoluţiei sale istorice şi a apariţiei unei largi palete de ocupaţii profesionale specifice, deontologia s-a transformat într-o adevărată ştiinţă care, în opinia lor, implică o interrelaţionare consecventă între etica profesională şi valorile ce delimiteză sistemul axiologic ale unei profesii.

Scurt istoric al deontologiei în România

Din cele mai vechi timpuri, omul a stabilit relaţii cu semenii săi pentru că şi-a dat seama că împreună, organizat, se poate realiza mai mult decât singur, mai bine decât la întâmplare. Un rol important în dezvoltarea societăţii l-au avut relaţiile stabilite în procesul muncii.

Documentele istorice atestă faptul că în viaţa economică a Daciei romane primele asociaţii cu caracter profesional au fost colegiile constituite după sistemul militar roman. Dintre aceste colegii mai cunoscute erau cele ale fierarilor (fabrii), postăvarilor (centenarii), luntraşilor (nautae), a purtătorilor de bagaje şi lectici (lecticarii), precum şi cel al corăbierilor şi negustorilor din Dobrogea.

Extinderea şi consolidarea feudalismului, avântul economic al unor aşezări, dezvoltarea meşteşugurilor, a generat, în prima etapă, apariţia unor asociaţii profesionale simple care nu aveau reglementări deosebite, participarea nu era îngrădită, iar membrii lor nu aveau privilegii.

Breslele au adus cu ele organizarea profesională pe baza unor reglementări scrise, ce acordau de privilegii membrilor, asigurau obţinerea unor drepturi de participare la conducerea

Page 8: Etica Deontologie Primele Cursuri

treburilor publice. Observăm că, la început, normele se refereau doar la aspectele profesionale, ele se mărgineau doar la reglementarea relaţiilor din rândul acestor grupuri. Cu timpul, la acestea se adaugă şi alte aspecte de ordin general ce privesc şi probleme de integrare socială a indivizilor.

Sub aspect teoretic, începuturile deontologiei de la noi din ţară sunt legate, probabil, de numele lui Nicolae Iorga. Acesta, în 1916, în tipografia "Neamul Românesc" de la Vălenii de Munte publică lucrarea "Onestitatea profesională" în care semnala valoarea socială înaltă a muncii profesionale: "Nu există ocupaţie pe lume care să nu te ceară întreg şi, orice ocupaţie în care nu te dai întreg este, să-mi iertaţi cuvântul, o linciureală. Linciureala înseamnă a umbla cu lingura sau furculiţa prin mâncare fără a te hrăni cumsecade; înseamnă a.te spăla cu vârful degetelor numai. Şi cine linciureşte în mâncare rămâne flămând; cine se linciureşte în spălat, rămâne murdar cum era şi înainte; cine se linciureşte într-o ocupaţie socială, acela e un netrebnic care îşi bate joc de banul cu care îl răsplăteşte societatea şi de cinstea cu care această societate îl înconjoară".

în lucrarea amintită, N. Iorga deosebeşte onestitatea de exactitatea profesională. El scrie: "Onestitatea profesională este întâi o datorie faţă de societate. Fiecare om este dator să se dea întreg profesiunii sale şi, prin profesiunea sa, societăţii, ţării, neamului. Onestitatea şi exactitatea în îndeplinirea profesiunii se află în raporturile interne (onestitatea existând în exactitate) şi respectiv externe (exactitatea presupunând şi onestitate)".

Mai târziu, Constantin Rădulescu-Motru, cunoscut teoretician al vocaţiei, deosebeşte profesionistul obişnuit de cel cu vocaţie pentru profesiunea sa. După părerea lui "Este un simplu specialist acela care face munca din interes egoist; este un om de vocaţie acela care găseşte în muncă întregirea sa ca personalitate multiplă. La simplul profesionist omul şi felul muncii stau faţă-n faţă, adeseori se duşmănesc; la profesionistul de vocaţie munca este o prelungire a omului, este o umanizare intrată mai adânc în minte"(C.Rădulescu-Motru, 1932).

Referindu-se la vocaţie, ca factor hotărâtor în activitatea profesională, Constantin Rădulescu-Motru scrie: "Vocaţia se susţine pe o tensiune de natură specială, care colaborează cu un sentiment de responsabilitate pentru viitorime. Omul de vocaţie munceşte, oarecum, sub perspectiva judecării viitorului, pe când profesionistul obişnuit munceşte în perspectiva interesului său propriu; este mulţumit sau nenorocit după cum interesele sale sunt sau nu mulţumite; omul de vocaţie munceşte fără a ţine seama de interesele sale proprii, fiindcă el se identifică întru totul cu scopul însuşi al muncii sale ".

Problematici asemănătoare l-au preocupat şi pe D.D. Roşea, care sublinia calitatea celor "care caută adevărul, probitatea, măsura, buna credinţă etc". EI pune pe acelaşi plan şi piedicile ce stau în faţa cercetătorului: frica, vanitatea, fuga cu orice preţ după originalitate, modul impropriu de a discuta etc, şi separă "... ceea ce înseamnă o vedere nouă asupra realităţii desprinsă din contact real şi controlat cu existenţa (ideea originală) de ceea ce poate fi orice idee inedită, care poate fi originală ca în sensul de mai sus, dar poate fi şi falsă"(ideea personală).

Romeo Poenaru, un autor cu o bogată activitate teoretică şi practică, pornind de la lucrările lui M.Terbangea, Gh.Scripcaru, T.Ciornea, C.Popa, M.FIorea şi alţii, a aprofundat în mod deosebit problemele legate de deontologie, fiind o autoritate recunoscută în acest domeniu. De asemenea, R. Poenaru este un autentic promotor al introducerii deontologiei în planurile de învăţământ ale facultăţilor, precum şi în programele de perfecţionare ale tuturor specialiştilor.

Având în vedere importanţa cunoştinţelor deontologice în formarea viitorilor profesionişti, implicaţiile acestora în activitatea profesională şi creşterea numărului celor care recunosc şi acţioneaza în sensul creşterii rolului deontologiei profesionale în sporirea eficienţei activităţii desfăşurate, se impune ca în planurile de învăţământ ale tuturor facultăţilor şi specializărilor să fie introdusă deontologia ca disciplină de sine stătătoare.

Page 9: Etica Deontologie Primele Cursuri

CAPITOLUL II

STATUTUL ETICII CA GEN. IMPLICAŢII ETICE ÎN VIAŢA PUBLICĂ

2.1. Determinările morale în viaţa publicăImplicaţiile etice în viaţa publică sunt de o extremă diversitate şi de o importanţă

majoră. După Mihaela Miroiu și Gabriela Blebea Nicolae24 principalele implicaţii etice pentru viaţa publică ar fi:

a) Definirea raţională a criteriilor de evaluare morală în cazul: instituţiilor, regulilor, legilor, alegerilor colective, comportamentului guvernanţilor şi politicienilor, al funcţionarilor publici (mai larg, al managerilor publici), comportamentului profesional sau pur şi simplu al celui cetăţenesc.

b) Evaluarea dreptăţii legilor (pentru cine sunt drepte legile).c) Relevarea modului în care instituţiile şi organizaţiile pot să faciliteze libertatea şi

împlinirea persoanelor.În sfera publică are loc o confruntare a participanţilor care dau viaţă acesteia.

Libertatea şi împlinirea personală nu se produc în mod absolut, pentru că acestea ţin de conjuncturile numeroase în care ne aflăm.

După cele două autoare, cei mai importanţi factori care îi determină pe oameni să-şi pună probleme etice la nivelul vieţii profesionale, civice, politice sunt următorii:

1. Rezistenţa individuală la normele comune, norme care sunt restrictive şi pot fi contrare cu dorinţele personale.

2. Conflictele de roluri care impun stabilirea a ceea ce primează la un moment dat. de exemplu, rolul de soţ cu cel de judecător.

3. Alegerea între modurile de viaţă implică dilemele morale legate de asumarea responsabilităţii.

4. Atitudinea faţă de schimbările sociale, fie că acestea se petrec într-un timp mai lung, cum este cel al succesiunii perioadelor istorice, fie că se petrec într-un timp mai scurt, cum este cazul tranziţiilor de la o perioadă la alta.

5. Pluralismul social implică influenţe legitime din partea mai multor factori, cum sunt: familia, grupurile de interese, comunitatea locală, cultura tradiţională, sfera politică. Pluralismul social este specific pentru societăţile deschise, în care acţionează libertatea democratică.

6. Responsabilitatea pentru standardele care se impun în cadrul societăţii, grupului presupune o reacţie a indivizilor faţă de norme şi nu doar acceptarea acestora.

7. Într-o societate pluralistă, democratică, standardele trebuie să fie drepte. Există o tendinţă a oamenilor spre normele care au obiectivitate şi care corespund pentru cei mai mulţi dintre ei. Trebuie aplanat conflictul dintre libertatea personală şi interesele grupului, iar acest lucru se poate realiza prin faptul că indivizii au nevoie de recunoaşterea socială tocmai pentru întărirea stimei de sine.

Domeniu al Eticii, morala profesională vizeazeză ansamblul ideilor şi sentimentelor, al convingerilor, atitudinilor şi deprinderilor, al valorilor, normelor şi idealurilor care privesc

24 Ibidem, pp. 16-18

Page 10: Etica Deontologie Primele Cursuri

relaţiile dintre indivizi cu o ocupaţie creatoare comună, conştiinţa valorizatoare a propriei profesiuni în raport cu altele.25

Orice profesie este o relaţie între profesionist şi client. Profesioniştilor li se cere să facă ceea ce este normal şi plătit ca atare de către client (direct sau indirect), adică să-şi facă datoria. Profesioniştii îşi urmăresc propriul succes (veniturile şi prestigiul profesional). Orientarea pe succes este una de tip utilitarist.

Etica virtuţii, venită din tradiţia aristotelică, inaugurată de Etica nicomahica, a recăpătat un important teren în discuţiile actuale.26 Ea încearcă să răspundă, în cazul nostru, la întrebarea: ce fel de profesionist ar trebui să fiu? Care sunt virtuţile necesare unui politician, profesor, funcţionar public, ziarist, medic, om de afaceri? Această problemă derivă din faptul că împlinirea profesională este cotată ca o componentă importantă a împlinirii şi dezvoltării personale (human flourishing).

Împlinirea profesională trece drept una din condiţiile prin care o persoană poate să devină fericită sau cel puţin utilă, să simtă că are o viaţă cu sens şi să-i crească stima de sine. Profesioniştii îşi urmăresc deopotrivă succesul financiar propriu şi competenţa. Uneori aceste două valori devin conflictuale.27 Dacă succesul se poate măsura în bani, uneori o corectă practicare a profesiei poate să fie în detrimentul succesului. Unii pun mare accent pe idealul profesional şi poate să aibă succes ca practicieni, dar adesea se poate întâmpla să câştige prost. El se concentrează pe excelenţă şi pe client şi prea puţin pe bani şi imagine.T. Airaksinen sintetizează câteva dintre valorile profesionale în modul următor28:

Profesia ValoareaJurist DreptateaMedic, asistent SănătateaEducator Dezvoltarea persoaneiPsiholog AutonomiaAsistent social Bunăstarea (asistarea celor

cu nevoi speciale)Contabil Corectitudinea

Aceste valori sunt considerate obiective mai ales fiindcă sunt inevitabile, oamenii nu le resping şi se aşteaptă ca, recurgând la serviciile unei profesii, să le poată atinge. Conceptele centrale în etica profesională sunt: autonomia, bunăstarea generală, paternalismul, drepturi şi acţiune dreaptă.1. Autonomia

Autonomia semnifică posibilitatea de a alege cursul pe care dorim să îl ia acţiunile noastre, în baza faptului că avem discernământ, ne cunoaştem interesele şi ştim care ne este binele propriu Autonomia personală este un concept de bază în privinţa deciziilor de natură etică. Uneori termenul folosit în locul celui de autonomie este cel de autoguvernare.

Etimologic cuvântul autonomie înseamnă capacitatea de a fi propriul legiuitor ( în greacă "nomos" înseamnă lege). Acceptarea autonomiei trebuie să aibă caracter universal: o recunoaştem tuturor persoanelor. Intervenţia nepermisă a cuiva în planurile noastre de viaţă ne afectează ca oameni fiindcă ne lezează autonomia. Din acest motiv, regimurile totalitare sau autoritare, formele de discriminare pe bază de sex, de rasă, de etnie, creează grupuri de excluşi sau de marginalizaţi, tocmai fiindcă, de obicei, nu li se recunoaşte discernământul oamenilor care nu deţin puterea normativă (nu sunt subiecţi ai moralei). Binele lor este conceput în afara voinţei lor.25 Cozma, C., Elemente de etică şi deontologie, Ed. Univ. "AL. I. Cuza", Iaşi, 1997.26 McIntyre, Alisdair, After Virtue: A Study in Moral Theology, 1981, în româneşte: Tratat de morală,Traducere de Catrinel Pleşu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998,27 Airaksinen, Timo, op. cit., p. 674,28 Idem, p. 674,

Page 11: Etica Deontologie Primele Cursuri

Autonomia presupune anumite grade de libertate negativă: "să fim eliberaţi de" anumite constrângeri, şi anumite grade de libertate pozitivă: "să fim liberi să" facem anumite lucruri, adică să avem putinţa să exercităm aceste libertăţi. De exemplu, în principiu nimeni nu obligă o persoană să meargă la un anumit loc de muncă, dar este posibil ca acel post să fie singura ofertă viabilă din zona respectivă, iar mutarea în altă zonă să fie aproape imposibilă. Prin urmare, sintetic, autonomia presupune următoarele:

Eliberarea sau libertatea faţă de constrângeri. În mod obişnuit suntem constrânşi de nenumăraţi factori, legea fiind cel mai evident, tot aşa cum o altă limită evidentă o reprezintă şi propriile noastre capacitaţi intelectuale sau fizice. Condiţia să ne păstrăm autonomia este lipsa intervenţiei nelegitime, a amestecului forţat în propria viaţă. Autonomia nu se poate exercita în comunităţi care nu respectă liberul arbitru al fiecărei persoane. În general, autonomia nu se poate exercita în comunităţile în care drepturile omului se opresc la uşa casei, a instituţiei, firmei sau a statului.

Libertatea de a alege. Trebuie să avem la dispoziţie un minimum de condiţii pentru luarea unei decizii şi mai ales pentru a-i da curs.

Informaţia şi alegerea în cunoştinţă de cauză. Primii doi factori sunt de ordin extern (lipsa constrângerilor şi libertatea de a alege) şi nu depind preponderent de noi, de voinţa noastră. De data aceasta, însă, avem de-a face cu factori interni. Pentru a alege în cunoştinţă de cauză avem nevoie de un minimum de informaţii. În acelaşi timp, ceea ce dorim trebuie să fie rezonabil. De exemplu, dacă alegem cariera de funcţionar public, trebuie să ştim care sunt avantajele şi constrângerile şi, să nu ne aşteptăm, de exemplu, la salariul unui funcţionar public german. Pentru ca alegerea să fie deplin rezonabilă (ceea ce este un simplu ideal), există câteva condiţii:

- identificarea obiectivelor valoroase, - capacitatea de a alege priorităţile, - capacitatea de a găsi mijloacele pentru atingerea obiectivelor,- capacitatea de adaptare a priorităţilor,scopurilor şi mijloacelor la schimbările ce se impun. Această condiţie a autonomiei poate să fie subminată de lipsa de informaţii, de manipulare, de incapacităţi proprii, de şansele reduse la educaţie pe care le-a avut o persoană, de boală, suferinţă sau chiar de epuizare din cauza suprasolicitării.

Recunoaşterea faptului că orice persoană este valoroasă din punct de vedere moral. Această condiţie face ca autonomia să capete aspecte etice. Ea reprezintă dimensiunea etică a autonomiei. Recunoaştem celorlalţi oameni aceleaşi drepturi. Prin urmare, trebuie să ne abţinem de la a le leza propria autonomie şi să promovăm, pe cât ne stă în putinţă, exercitarea acesteia. Condiţia de realizarea a unei astfel de atitudini o reprezintă respectul egal pentru fiecare om ca persoană. Astfel, ne atingem cel mai înalt grad al propriei umanităţi: recunoaşterea egalităţii morale, respectul faţă de alţii, acţiunea de a-i trata şi ca scop în sine.

2. Bunăstarea generală (binefacerea)Bunăstarea generală este un concept legat preponderent de grijă, altruism,

compasiune. Există aşteptări moral legitime ca medicii să răspundă şi unor apeluri ale pacienţilor atunci când sunt în afara serviciului, ca un poliţist să răspundă la apeluri de urgenţă în afara orelor de program, ca un manager public sau privat să reacţioneze la cerinţele ivite în afara obligaţiilor sale directe. O astfel de cerinţă apare explicit pentru medici în Jurământul lui Hipocrate. Ideea centrală este aceea de a face bine, a acorda grija potrivită şi de a te abţine de la a face rău. De exemplu, un poliţist nu trebuie să utilizeze violenţa excesivă, un profesor nu trebuie să descurajeze eforturile elevilor care încearcă să se depăşească, o asistentă medicală nu trebuie să administreze un tratament nepotrivit pacientului avut în grijă, un jurnalist nu trebuie să dezinformeze. Neglijenţa profesională este o parte a maleficienţei.

Page 12: Etica Deontologie Primele Cursuri

Binefacerea este o componentă necesară bunăstării oamenilor şi trece dincolo de cerinţele autonomiei. Binefacerea este meritorie pentru că este un comportament dincolo de datorie, cum ar fi cel făcut de medici pentru pacienţii săraci, care nu-şi pot plăti serviciile medicale, sau pregătirea suplimentară gratuită pentru elevii cu probleme speciale în educaţie.

În majoritatea profesiilor nu se cere doar să-ţi faci datoria scrisă în fişa postului, ci să-ţi pese de domeniul şi colectivul în care lucrezi, de renumele firmei sau instituţiei. Astfel de datorii nu pot să fie stipulate legal, ci doar moral. Un sacrificiu rezonabil este cerut oricui se angajează în diferite categorii de profesii. Este o condiţie a altei valori, a eticii profesionale: devotamentul faţă de profesie.29

Dreptatea distributivă este categoria etică prin care putem depăşi problema binefacerii (caracterul neobligatoriu al asistării celor nevoiaşi) care este mai degrabă personală, subiectivă şi este invocată mai ales în morala privată.

Dreptatea distributivă vizează împărţirea echitabilă a cheltuielilor şi beneficiilor. În acest proces sunt cuprinse politicile legate de venituri, taxe şi impozite, educaţie, serviciul public. Scopul este acela ca oamenii cu venituri mici sau fără venituri, să beneficieze de acces la educaţie, servicii medicale, protecţia poliţiei, asistenţă juridică.

Mulţi oameni se află în situaţii defavorizate, sunt săraci, aparţin unei rase nedreptăţite istoric fiind supuşi inegalităţii de şanse. Dreptatea distributivă este menită să corecteze moral şi politic această stare de fapt. Cu toate că în faţa normelor şi standardelor morale suntem egali, aceste principii nu exclud, însă, că în situaţii diferite, ele pot fi înţelese în mod diferit în funcţie de nevoi, efort, contribuţie socială, echitate.

Termenii utilizaţi în aplicarea egalităţii de şanse sunt cei de acţiune afirmativă, discriminare pozitivă sau tratament preferenţial. Aceste modalităţi de corectare a nedreptăţii sunt aplicate mai ales prin asigurarea unor locuri speciale la concursurile pentru diferite forme de învăţământ la care grupurile marginalizate au avut şi au un acces redus la educaţie, profesii, sau prin locuri de muncă special destinate în profesii greu accesibile celor nedreptăţiţi istoric prin apartenenţa la o anumită categorie. PaternalismulTermenul paternalism are conotaţii în genere negative. El se aplică preponderent relaţiilor de autoritate şi putere în care supoziţia despre majoritatea oamenilor este aceea că ei nu au suficient discernământ, pot să fie mai degrabă obiect decât subiect al moralei (nu participă la crearea şi negocierea principiilor şi normelor, dar trebuie să se supună acestora). Regimul comunist din România s-a prevalat de acest mod de gândire, restrângând drastic autonomia persoanei şi intervenind dramatic în libertatea de alegere. Partidul era socotit prin excelenţă "factorul conştient", deci el decidea, prin reprezentanţii săi, asupra modului de viaţă dezirabil sau chiar obligatoriu, asupra a ceea ce era interzis sau permis.Paternalismul a devenit un subiect important de analiză teoretică în lucrarea lui John Stuart Mill, Despre libertate, apărută în 1859.Singurul scop în care puterea coercitivă poate să fie exercitată în mod drept asupra unui membru al unei comunităţi civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a preveni lezarea altor oameni.30

Punctul de vedere paternalist susţine ideea că există situaţii în care oamenii au un discernământ mai slab, sunt vulnerabili, lipsiţi de putere, nu au mijloace necesare să-şi urmeze scopurile.Critica individualismului autonomist survine şi din alte perspective contemporane, în special din cele feministe. Se consideră că etica modernă a luat în considerare ca subiecţi ai moralei doar adulţii sănătoşi şi în putere, omiţând faptul că, o bună parte din viaţă depindem de îngrijirea altora şi de protecţia pe care ei ne-o acordă ca să ne dezvoltăm şi să supravieţuim. Din experienţele autorilor teoriilor morale, a lipsit interesul pentru un tip de practică: cea a îngrijirii copiilor, bătrânilor, a persoanelor aflate în dificultate. 29 Appelbaum, David; Lawton, Sarah Verone, op. cit., p. 40,30?Mill, J. S., Despre libertate, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994. vezi Introducere.

Page 13: Etica Deontologie Primele Cursuri

Paternalismul ca problemă intervine frecvent în etica profesională. Un sens tolerabil al acestuia se referă la recunoaşterea autorităţii profesionale. De multe ori acceptarea paternalismului vine din faptul că profesioniştii cu care intrăm în contact nu ne dau informaţii accesibile, ca să putem alege pentru noi înşine (de exemplu, despre propria boală şi alternativele de tratament). Există chiar tentaţia de a "proteja" pacienţii sau clienţii de aflarea adevărului pe motiv că acesta le-ar face rău. Astfel de cazuri sunt, indiferent de bunele lor intenţii, încălcări ale autonomiei. Paternalismul poate să intervină şi sub forma autorităţii normative. 4. Drepturi şi acţiune dreaptăCondiţia eticii, în acest context, este pluralismul opiniilor despre ceea ce este obligatoriu, permis, interzis, dezirabil, despre drepturi, datorii, excepţii, excluderi, îndreptăţiri.Problema drepturilor intervine în situaţii profesionale în mod contextual. Însă, indiferent de contexte, există cadre normative acceptate de tipul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. În contextul respectării lor se elaborează şi norme pentru practicarea profesiilor care cuprind drepturile celor afectaţi de ele: drepturile pacienţilor, contribuabililor, clienţilor, elevilor sau ale celor angajaţi în diverse profesii (de exemplu, drepturi sindicale). Un drept relevă libertatea de acţiune sau libertatea de a nu fi supus anumitor acte. Drepturile au forma negativă (ceea ce nu trebuie să facem) sau pozitivă (ceea ce putem să facem). Principiile enunţate mai sus intervin în contextul tuturor eticilor profesionale. Ele constituie repere pentru construcţia codurilor etice în sensul principiilor, valorilor şi normelor care se cer respectate în spiritul coerenţei între democraţie şi etica oricărei profesii exercitate într-un regim democratic.

2.2. Statutul eticii ca genDe la apariţia sa ca disciplină, chiar dacă a fost încorporată filosofiei, etica a avut un

anumit statut pe care l-a întărit în timp. Pe de o parte, etica a demonstrat că este o disciplină filosofică, filosofia fiind matca la care mereu se întoarce discursul etic, pe de lată parte, etica s-a dezvoltat ca o ştiinţă despre normativităţile morale. Etica ştiinţifică implică psihologia morală, sociologia morală, antropologia morală, etologia etc. Ea este teologică (cazul eticii creştine) şi normativă, fiind considerată de ordinul I (utilitarismu, kantianismul). Aspectul practic al eticii ştiinţifice îl constituie etica aplicată (de exemplu, cea care se ocupă de problemele morale ale avortului, eutanasiei etc.). Etica filosofică este o meta-etică şi se ocupă cu teoriile etice, fiind după unii o etică de ordinul II.

R. M. Hare (anii 1930-1940) consideră, ca şi Kant, că etica este echivalentă cu o filozofie morală iar moralitatea este echivalentă cu acţiunile morale, limbajul moral, raţionamentele morale, gândirea morală, convingerile morale, deciziile morale. Etica pură întemeiază etica empirică , adică “etica de substanţă” (normativă). După R. M. Hare, etica se împarte în:

Etica teoretică este o ramură a logicii modale (deontice): „Înţeleg prin teorie etică (de ordinul II) studiul conceptelor morale, adică, dacă vreţi, studiul felului în care utilizăm cuvintele morale, al înţelesului lor în sens larg, sau a ce anume facem atunci când punem întrebări morale. ... Unul dintre cele mai importante lucruri care se cer de la filosoful moralei este ca el să facă ceva pentru a ne ajuta să discutăm în mod raţional chestiunile morale; iar aceasta presupune să ne supunem regulilor logice care guvernează conceptele. Dacă nu respectăm aceste reguli nu vom fi niciodată capabili să argumentăm raţional despre problemele morale. Prima sarcină a filosofiei, de la Socrate încoace, este studiul argumentelor; şi prima sarcină a filosofiei morale este studiul argumentelor morale, deosebirea celor bune de cele rele. Teoria etică este un instrument esenţial în ducerea la bun sfârşit a acestei sarcini prin dezvăluirea logicii conceptelor morale”31.

31 R. M. Hare, Sorting Out Ethics, Clarendon, 1997, p. 44

Page 14: Etica Deontologie Primele Cursuri

Etica normativă reprezintă un canon de raţionare morală derivat din meta-etica sa: “Filosofia morală este un exerciţiu de studiere a unor asemenea cuvinte înşelătoare (cuvintele morale: “corect”, “trebuie”, “bun” ) şi a proprietăţilor lor logice pentru a stabili canoane de argumentare sau raţionare (morală) validă şi pentru a-i face capabili, astfel, pe cei care le stăpânesc să evite greşelile de raţionare (confuziile sau erorile logice) şi să răspundă întrebărilor morale (concrete, de etică aplicată) cu ochii deschişi”.

2.3. Aspecte teoretice ale profesionalismului şi eticii profesionaleSocietatea din perioada ei modernă încoace a pus tot mai mult accent pe

profesionalism pentru că s-a transformat într-o societate profesională. Principalele cauze care au determinat această transformare majoră sunt reprezentate de transformarea economiei naturale, specifice pentru Evul Mediu, în economie de piaţă care este dominată de legi obiective. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără revoluţia industrială care a început în Anglia, în secolul XVII, şi care a adus cele mai mari beneficii pentru unele dintre ţările Europei. Persoanele care vor să urmeze o anumită carieră o fac în virtutea unor satisfacţii pe care speră să le obţină de pe urma practicării unei profesii. Cei care ajung să stăpânească bine o profesie sau mai multe profesii dau dovadă de profesionalism. Se înţelege că nu numai stăpânirea profesiei înseamnă şi profesionalism, ci şi practicarea acesteia în condiţiile normelor pe care le impune.

2.3.1. ProfesiaExistă mai multe definiţii care se dau profesiei:1. Profesia este o formă de organizare a muncii, un tip de orientare în muncă (ca

experienţă subiectivă a muncii) şi, respectiv, un proces foarte eficace de control exercitat de un grup de interese. Sub formă organizată, o profesie cuprinde:

- un anumit corp central de control care să asigure standardul de performanţă al membrilor luaţi individual;

- un cod de conduită;- un management atent al cunoaşterii vis a vis de competenţa care formează

fundamentul activităţilor profesiei respective;- controlul efectivului, selectarea şi instruirea noilor veniţi32.2. „O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar

să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună”33.

Profesia nu trebuie confundată cu ocupaţia care este limitată de către unii sociologi la conceptul de muncă din economia de piaţă.

Profesiile au cunoscut şi cunosc o dinamică permanentă care ţine de dezvoltarea societăţii în ansamblul ei. Orice profesie implică necesitatea unui cod etic care se poate realiza prin consimţământul explicit sau tacit al celor care practică profesia respectivă. Caracteristicile ideale ale profesiei în general sunt:

1.Orice profesie presupune o pregătire fundamentală, mai mult sau mai puţin permanentă, printr-o adaptare corespunzătoare din punct de vedere teoretic.

2. Iniţierea, menţinerea şi avansarea unei persoane în competenţa profesională este stabilită de către corpul profesional.

3. Delictele profesionale sunt pedepsite în funcţie de gravitatea lor, mergându-se în cazurile extrem de grave la eliminarea din comunitatea profesională (retragerea dreptului de a practica profesia respectivă).

4. Profesiile au rolul de a satisface anumite nevoi sociale.5. Membrii unui grup profesional sunt legaţi printr-un anumit cod etic care impune

printre dezideratele lui şi slujirea altruistă a societăţii.6. Practicanţii unei profesii trebuie să aibă între ei relaţii colegiale, normale din

punct de vedere al comportamentului profesional şi civilizat.

32 Gordon Marshall (editor), Dicţionar de sociologie, Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 446-44733 M. Davis, în Mirela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae, op. cit. p. 51

Page 15: Etica Deontologie Primele Cursuri

7. Altruismul profesional impune, în ultimă instanţă, în cazul unor catastrofe, chiar şi sacrificiul maxim pentru binele comunităţii34

Orice profesie implică, de asemenea, profesionalismul. Acesta este socotit ca fiind o ideologie relevantă pentru practicanţii unei profesii. Profesionalismul se caracterizează prin următoarele aspecte:

„1.Expertiza în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).2. Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei (protejarea

de amatorism şi diletantism).3. Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu (profesia devine element al

identităţii profesionale).4. Dedicaţi pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă (recunoaşterea şi

prestigiul se capătă în timp).5. Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoţională

excesivă (dar nu şi empatia), arbitrarul şi tratamentul preferenţial nejustificat prin politicile domeniului.

6. Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a standardelor profesionale”35.

2.3.2. Consideraţii generale asupra eticii profesionale„Etica profesională precizează practicile, drepturile şi datoriile unui grup

profesional, critică şi sancţionează malpracticile profesionale”36. Deşi nu există un consens clar asupra tuturor regulilor etice care trebuie respectate de către cei care practică o profesie, totuşi anumite principii de etică profesională sunt acceptate ca nucleu al unei normativităţi.

Etica profesională presupune respectarea unor principii de tipul:1. Necesitatea de a proteja, în condiţii normale, intimitatea subiecţilor, prin

practicarea consimţământului celui informat.2. Subiecţii care sunt implicaţi prin practicarea unei profesii nu trebuie supuşi unui

stres inutil, manipulării sau riscului.3. Practicantul profesiei poartă răspunderea pentru confidenţialitatea oricărei

informaţii care poate duce la identificarea subiecţilor.4. Protecţia şi folosirea datelor reprezintă obiectul unor cerinţe legale.Practicarea unei profesii presupune, de cele mai multe ori, pe lângă respectarea unor

norme legale şi anumite norme etice care vizează probleme ca: autoritatea profesională, practicile paternaliste, drepturile clienţilor.

Etica profesională reprezintă o specie a eticii generale, dar este gen pentru eticile specifice fiecărei profesii în parte. Necesitatea introducerii normelor etice în practicarea profesiilor este impusă de faptul că există tendinţa nerespectării normelor legale pentru care legea acţionează, de obicei tardiv. Etica profesională are, în primul rând, un scop de atenţionare şi prevenire.

Sunt menţionate deseori două tipuri de etică profesională:1. Etica pentru situaţii încurcate care se axează pe cazurile negative, pe ceea ce

poate fi dramatic în cadrul concret al unei profesii (ex.: corupţia din administraţie, neglijarea pacienţilor în medicină, înşelarea clienţilor în afaceri, abuzul de autoritate şi încredere în educaţie, cinism şi compromitere în politică, dezinformarea în jurnalism etc.). Acest tip de etică nu se axează pe coduri etice oficiale şi neglijează faptul că etica trebuie orientată în primul rând pozitiv.

2. Abordarea etică standard se concentrează pe trăsăturile care definesc o profesie, prin drepturi şi îndatoriri (ex.: medicii au datorii mai mari decât alţi oameni să-i ajute pe ceilalţi, poliţişti au dreptul să uzeze de violenţă etc.).

34H. Gortner, în Mirela Miroiu & Gabriela Blebea Nicolae, op. cit. p. 5135 Ibidem, p. 5236 Ibidem, p. 54

Page 16: Etica Deontologie Primele Cursuri

Profesioniştii urmăresc atingerea a trei obiective importante care poartă amprenta binelui: binele public, binele clienţilor, binele propriu. Ca urmare a necesităţii atingerii acestor obiective, etica profesională are un caracter contractual, cu o marcantă latură utilitaristă. Aceasta presupune încheierea unui contract între profesionist şi client care reglementează relaţiile dintre aceştia. Contractul presupune ajustarea celor două perspective: cea a profesionistului şi cea a clientului. Orice profesionist crede că profesia lui este utilă, în timp ce clientul are pretenţia că obligaţia profesională include şi aspectele altruiste, morale. Adică profesionistul să renunţe întotdeauna la interesele lui personale în favoarea intereselor clientului. Contractul trebuie să fie determinat de o înţelegere reciprocă în beneficiul tuturor părţilor care sunt implicate.

VOCAŢIE Şl ETICĂ PROFESIONALĂ

Înainte de a prezenta această temă este util să arătăm semnificaţia noţiunilor de vocaţie şi etică profesională.

Profesiunea reprezintă o „ ocupaţie, îndeletnicire cu caracter permanent pe care o exerită cineva în baza unei calificări corespunzătoare ".

Vocaţia este „o aptitudine deosebită, chemare, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie "(Dicţionarul explicativ al limbii române, 1975).

Şansele maxime de realizare ale unui statut profesional sunt legate de acel atribut pe care îl numim vocaţie. Vocaţia se găseşte la intersecţia cerinţelor vieţii sociale cu cele ale profesiunii, ea uşurând datoria etică de valorizare a calităţilor profesionale proprii. Vocaţia este „slujirea profesiunii fără să te slujeşti de ea" (Terbancea, M., Scripcaru, G., Coordonate deontologice ale actului medical, 1989). Este o chemare simţită de subiect în vederea realizării unui destin propriu; ea reprezintă o exercitare a profesiunii din devotament şi generozitate. Omul, cu ajutorul vocaţiei, transformă facil convingerile etice în deprinderi comportamentale şi în pasiuni. Vocaţia cuprinde un aspect general de abnegaţie, credinţă şi slujire a omului şi un

Page 17: Etica Deontologie Primele Cursuri

aspect specific diferitelor profesiuni, în acest fel putem considera vocaţia ca o şansă de a conferi actelor proprii o priză permanentă de conştiinţă a responsabilităţii profesionale.

Componenta etică a vocaţiei exprimă conştiinţa profesională care îşi are izvorul în generozitate şi devotament şi care se converteşte în abnegaţia slujirii profesiunii prin conştiinţa etică, competenţă, aptitudini şi talente. Specialiştii sunt de părere că vocaţia are următoarele componenţe:

a) cognitive - de cunoaştere a profesiunii;b) afective - de alegere, opţiune şi motivaţie a alegerii;c) volitive - de mobilizare a tuturor energiilor, aspiraţiilor profesionale.In relaţiile de muncă ale omului se făuresc nu numai valori materiale sau spirituale, ci

se făureşte însăşi personalitatea umană.Viaţa profesională a individului reprezintă o structură complexă în care omul apare ca

o personalitate cu multiple valenţe: el este membru al unui colectiv; este participant activ la realizarea unor relaţii morale; el stabileşte relaţii sociale cu ceilalţi oameni, în cadrul muncii, eticul are un loc foarte important, fiind implicat în conştiinţa şi conduita profesională a fiecărui individ. Aceste relaţii şi acest tip de activitate umană sunt cele care contribuie la dezvoltarea dragostei faţă de muncă, a spiritului de întrajutorare, a celui de echitate şi dreptate, de cinste, corectitudine, omenie etc. Aceste valori, în cazul conştientizării lor, devin forţe pentru manifestarea energiilor creatoare ale individului, cât şi ale colectivităţii.

În acest sens, pedagogul S.L.Rubinstein scria: "Dezvoltarea personalităţii omului este strâns legată de aptitudinile sale, iar profesiunea este un adevărat test de personalitate ".

Rezultatele profesionale devin criterii valorice principale de apreciere a împlinirii personalităţii sociale. Aceasta implică cucerirea competenţei profesionale ca opţiune şi angajare, iar responsabilitatea morală apare ca o trăsătură de personalitate.

Progresul economico-social a determinat un evantai profesional deosebit de larg. Biroul Internaţional al Muncii (B.I.M.) distinge peste 1300 de profesii, iar calităţile psihologice şi morale fiecărei profesiuni fac obiectul profesiogramelor specifice. Un rol deosebit în acestea îl au criteriile etice.Capitolul 3 (Unitatea de curs 3): Problematica deontologiei profesionale

Societatea modernă este alcătuită dintr-o multitudine de societăţi profesionale. Orice persoană care îmbrăţişează o carieră îşi doreşte să fie recunoscută ca profesionistă a domeniului. O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal, într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună.37 Sfera Deontologiei poate fi abordată din două unghiuri38:

Dinspre oferta unor principii generale, a unor reguli consacrate ca fundamentale pentru viaţa morală, şi care conduc la judecăţi şi decizii (ca derivate). Astfel, teoria se dezvoltă în baza unui comandament superior (de ordin religios sau laic) ori în baza regulilor şi principiilor moralităţii ca repere (spre exemplu, Decalogul);

Prin considerarea, propriu-zis, a praxis-ului cu situaţiile concrete, particulare; deci dinspre oferta cazuisticii, funcţie de care se pot extrage judecăţi, se iau decizii. Deontologia profesională este o particularizare a moralei la diversele profesii. Dintre caracteristicile ideale al profesiilor amintim39:

Profesia presupune o cunoaştere a teoriilor domeniului, deci o pregătire consistentă şi îndelungată;

Standardele de iniţiere, menţinere şi avansare a unei persoane în competenţa profesională sunt stabilite de către corpul profesional;

37 Davis, Michael, Is Higher Education a Prerequiste Profession, in International Journal of Applied Philosophy, vol 13:2, 1999, p. 139.38 Cozma, C., Operă citată.39 Gortner, Harold, op. cit., p. 129-130.

Page 18: Etica Deontologie Primele Cursuri

Cea mai dură măsură de pedepsire pentru delicte profesionale este eliminarea din comunitatea profesională (retragerea dreptului de practică);

Rolul profesiilor este să ducă la satisfacerea unor nevoi sociale, deci practica profesională este legitimată de către comunitatea care beneficiază de rezultatele ei;

Membrii unui grup profesional sunt legaţi printr-un cod etic prin care se stipulează, între scopurile centrale, şi cel al slujirii altruiste a societăţii;

Membrii unei profesii trebuie să aibă relaţii colegiale iar comportamentul fiecărui membru este monitorizat colegial;

În cazuri de haos şi catastrofă, membrii unei profesii trebuie să fie pregătiţi să se sacrifice, inclusiv să îşi rişte viaţa.

Ocuparea unui rol-status într-o societate sau grup socio-profesional, prin respectarea normelor şi cunoscându-se aceste norme de către ceilalţi membrii ai societăţii, conduce la formarea stereotipurilor. Printr-un proces de categorizare sunt atribuite unui individ sau grup (social, socio-profesional, etnic) trăsături şi caracteristici generale ale acelui grup. Categorizarea, stereotipizarea răspunde nevoii fireşti a omului de a înţelege, controla şi recunoaşte mediul înconjurător, de a-şi simplifica viaţa, a se adapta în funcţie de circumstanţe şi de confortul propriu.

În continuarea evoluţiei sale, pe parcursul maturizării cognitive, omul ia cunoştinţă de norme secundare, legate de activitatea funcţională, rezolvarea sarcinilor, orientarea axiologică, conduita în diverse medii socio-profesionale.

Legitimitatea sau ilegitimitatea unei norme este dată de gradul în care ea este instituţionalizată şi recunoscută (juridic sau ca norme de convieţuire socială); caracterul ei legic poate fi abrogat sau modificat tot într-un cadru instituţional.

Normele elaborate instituţional au valoare legică pentru acţiunile sau conduitele pe care le prevăd şi pentru comunitatea căreia i se adresează, deci a întregului domeniu de aplicaţie a lor. Din punct de vedere al producerii, este necesar ca instituţia care emite sau stabileşte norma să fie ea însăşi o garanţie pentru funcţionarea, aplicarea şi evaluarea normei respective. Conservarea şi respectarea normei este obţinută prin faptul că instituţia care reprezintă comunitatea, dar şi un număr suficient de membri ai comunităţii recunosc şi acceptă acea normă precum şi instituţia care emite norma. Normele elaborate neinstituţional au o recunoaştere atât legică cât şi răspândire spaţială mai redusă. Chiar dacă se obiectivează pregnant în viaţa socială , încălcarea sau nerespectarea lor nu duce la măsuri punitive din partea instituţiilor sociale.

Astfel, astăzi se cunosc un mare număr de tipuri etice: a medicului, a conducătorului, a politicianului, a cercetătorului, a cadrului didactic, a asistentului social, a studentului etc. Problematica acestor tipuri etice constituie obiectul de studiu al deontologiei de ramură: deontologia medicului, deontologia conducătorului, deontologia politicianului, a cercetătorului, a dascălului, a asistentului social, a studentului etc.

In cele ce urmează ne vom referi la câteva tipuri de etică profesională, în mod deosebit la cele care se referă la activitatea de student.

Orice activitate, pentru a se desfăşura în bune condiţii, trebuie organizată, condusă şi controlată. Un rol deosebit în asigurarea bunei derulări a diferitelor faze ale unui proces îl are modul în care el este condus.

Studenţia, această "profesiune" pe care fiecare tânăr şi-o doreşte într-un anumit moment al vieţii sale, şi-a dobândit, în decursul timpului, o etică specifică bazată pe calităţi de ordin moral, implicând aptitudinea de a şti, de a şti să faci. Pe baza conştiinţei studentul trebuie să realizeze principiile deontologice, care au la bază disponibilitatea intelectuală,

Page 19: Etica Deontologie Primele Cursuri

cooperarea permanentă, unitatea dintre informare şi formare, independenţa în gândire şi acţiune, credinţa în el şi în posibilităţile lui.

Studentul (cel care studiază) trebuie să pună la baza activităţii proprii cerinţele convingerilor morale şi ale studiului permanent. Prin aceasta el va satisface nevoia de curiozitate tinerească, va procura plăcerea prin dezvoltarea gândirii creatoare, a independenţei şi a iniţiativei, îşi va conferi autonomia profesională, context în care aptitudinea profesională a studentului va conferi sens valorilor pe care viitorul profesionist le va sluji şi va fi o şansă esenţială de ascensiune morală şi profesională.

Drepturile şi obligaţiile studenţilor sunt cuprinse în "Regulamentul activităţii profesionale a studenţilor". Respectarea liber consimţită a acestora creează premisa dezvoltării cerinţelor cognitive, afective, psihomotorii şi mai ales morale în sensul abnegaţiei, a bunătăţii, a frumosului, a muncii dezinteresate în slujba intereselor generale etc.

Intre cele două Războaie Mondiale, în România au circulat, pe o anumită arie, jurăminte ale studenţilor care erau rostite la absolvirea studiilor:

"Eu,....................... , jur în faţa lui Dumnezeu şi mă leg pe onoare şi conştiinţă în faţa oamenilor că voi păstra o amintire scumpă universităţii, un devotament neţărmurit autorităţilor ei diriguitoare şi o legătură trainică cu facultatea, căreia îi datorez cea mai însemnată parte a cunoştinţelor mele, îndatorându-mă pururea a le da sprijinul meu; că voi considera ca datorie sacră să păstrez demnitatea funcţiei ce voi ocupa şi a misiunii ce mi se va încredinţa şi voi păzi cu sfinţenie toate regulile ce ştiinţa şi morala îmi impun; că voi pune toată silinţa spre a mă desăvârşi, pe cât posibil, în specialitatea mea pentru binele omenirii şi pentru gloria patriei noastre române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

Privită creator, orice profesie va educa viitorii specialişti în spiritul analizei ştiinţifice, a dilemelor şi a acceptării riscurilor profesionale. Se ştie că o profesiune cu cât este mai activă, cu atât şi riscurile ei vor fi mai mari.

Privind aceste aspecte sub raport deontologic, riscurile imprevizibile trebuiesc transformate în riscuri previzibile, acestora acordându-li-se anumite utilităţi sociale. Prin puterea competenţei profesionale, prin prudenţă profesională şi prin celelalte atribute morale, riscurile conştiente trebuie analizate, prevenite şi înlăturate.

Forma superioară a oricărei etici profesionale este aspiraţia profesională care da sens vieţii prin profesiune şi prin slujirea ei. Specialiştii domeniului, în lucrările lor, abordează tot mai mult aspectele legate de etica aspiraţiei profesionale.

1. Dimensiunile morale ale personalităţii profesionale

Aspiraţia profesională este unitatea permanentă dintre principii şi fapte, dintre anticipare şi realizare, este "nevoia de a acţiona în aşa fel încât faptele proprii să fie compatibile cu păstrarea vieţii omeneşti autentice, încât nici azi, nici mâine prin deciziile luate să nu se prejudicieze existenţa umană pe pământ" (V. Marcu, Introducere în deontologia profesiunii didactice, Ed. INTER-TONIC, Cluj-Napoca, 1995).

Morala devenirii şi aspiraţiei profesionale se constituie ca cea mai autentică morală, ea include tendinţa de obţinere a competiţiei profesionale desăvârşite ce nu poate fi compensată de bunătate. Aspiraţia trebuie să fie continuă spre bine, spre adevăr, spre frumos etc. O cugetare spune: "Suntem născuţi spre a gândi şi a lupta pentru mai bine şi faptul că nu vom atinge niciodată perfecţiunea este salvarea şi justificarea existenţei noastre în infinit".

Personalitatea se realizează cu precădere sub influenţa dezvoltării sociale în cadrul căreia profesiunea îi dă conţinut şi şanse de împlinire atât prin subiectivarea condiţiilor social-umane de exercitare profesională, cât şi prin obiectivarea sa în realităţi sociale.

Şcoala ca instituţie, învăţământul ca proces instructiv-educativ deţin un rol principal în formarea personalităţii profesionale concepută praxiologic prin muncă şi acţiune conştientă. Aici se formează trăsăturile moral-sociale ale specialistului şi componentele etice ale statutului socio-profesional.

Page 20: Etica Deontologie Primele Cursuri

Succesul profesional dă sens vieţii, creează cadrul general de îmbogăţire şi ajustare permanentă a personalităţii la nevoile sociale, dând astfel posibilitatea realizării aspiraţiilor ce caracterizează viaţa şi activitatea umană.

Rezultatele activităţii profesionale devin criterii valorice de apreciere a împlinirii personalităţii. Această transformare explică şi ea de ce în multe profesiuni normele etico-profesionale s-au constituit în deontologii profesionale cu rolul de a potenţa efortul profesional.

Imperativele etice ale unei profesiuni relevă rolul trăsăturilor deontologice de personalitate profesională care creează cadrul aspiraţiei legitime către cele mai înalte idealuri profesionale. Nu mai constituie o noutate că împlinirea deplină a omului se realizează prin profesiunea lui, prin specialitatea lui.

Majoritatea autorilor sunt de acord că realizarea personalităţii profesionistului se asigură prin:

Competenţa profesională desăvârşită care să aibă la bază responsabilitatea profesională; - Atitudinea conştientă faţă de muncă şi transformarea acesteia în pasiune izvorâtă din vocaţie profesională. Pe bună dreptate se poate spune că acolo unde este conştiinţă profesională încetează legislaţia; Capacitatea de a lua decizii prin conjugarea specialistului cu responsabilitatea sa, prin asumarea rolului de a-şi conduce activitatea. Această capacitate de a lua decizii rapide, prompte şi spontane implică automat şi aspectele prudenţei şi riscurilor profesionale;

Devotamentul faţă de profesiune şi faţă de mesajele sale sociale constituind atât climatul, cât şi garanţia realizării profesionale. Aceste deziderate presupun transformarea deontologiei într-o adevărată cale a vieţii profesionale în care munca devine un cult, în care idealurile se stabilesc pe termen lung, în care se asumă deplina responsabilitate.

Libertatea etică a profesionistului trebuie să decurgă din pasiunea sa, căci un autentic profesionist va fi permanent nemulţumit de prestaţia sa profesională. Profesionistul conştiincios va converti munca sa în adevărate valori sociale, dând dovadă de adevărate fapte de eroism cotidian, transformând persoana sa în model profesional. Aceasta fi va conferi autoritate şi exemplaritate umană.

In acest sens Gheorghe Marinescu scria: "Mi-am creat din muncă o a două natură. Cu toate că sunt bătrân, mă simt integrat în aceeaşi mişcare universală a vieţii care te reclamă spre creaţii neîncetate. Sensul vieţii nu este de a te lăsa dus, ci de a lucra cu toată puterea iniţiatiwi pentru a lărgi orizontul acestui univers care ne pasionează pe toţi. Viaţa mea a devenit un ceasornic şi este singurul mod de a mă simţi bine, până într-o zi când inima va înceta de a mai bate"(m V. Marcu, Introducere în deontologia profesiunii didactice, Ed. INTER-TONIC, Cluj-Napoca, 1995, pg.28).

Relaţia cu etica generală şi cu morala este o relaţie de reciprocitate şi că unele fapte din activitatea profesională aduc importante contribuţii la justificarea principiilor etice şi a normelor morale.

Principiile etice reprezintă norme sau cerinţe morale formulate de societate în ceea ce priveşte comportamentul oamenilor. Ele exprimă necesităţi sociale generale cu valoare indicativă şi imperativă. Principiile etice condiţionează progresul social şi individual, fiind criterii de apreciere şi referinţă în evaluarea activităţii oamenilor. Sunt incompatibile cu atitudinile imorale şi faptele antisociale. Prin transformarea lor în probleme de conştiinţă, principiile etice au o influenţă majoră asupra comportamentului oamenilor. Dintre principiile etice cele mai importante, amintim:

a. Situarea datoriei morale între aspiraţie şi realizare, prin datorieprofesională care implică responsabilitate, perfecţionare permanentă.

b. Atitudinea faţă de muncă prin conferirea echilibrului uman, prinrealizarea demnităţii în vederea asigurării succesului aspiraţiilorumane.

c. îmbinarea armonioasă a intereselor generale cu cele personale, prinangajarea echilibrului dintre individ şi colectivitate.

Page 21: Etica Deontologie Primele Cursuri

d. încrederea în om şi în desăvârşirea sa, respect faţă de demnitateaumană, dragoste faţă de om şi faţă de valorile create de el.

e. Cinstea şi principialitatea în toate acţiunile.f. Patriotismul şi credinţa în ceea ce are mai bun poporul din care face

parte.Realizarea practică a acestor principii este posibilă numai într-un cadru de libertate, de

respect pentru om şi condiţia sa, iar, precum scria Albert Camus "dacă această condiţie este injustă el trebuie să o depăşească prin a fi el însuşi just, prin a înţelege imperativele sociale".

Astfel privind lucrurile, etica ajută pe om să se realizeze ca om, valoarea ei euristică multiplicând puterile omului în eforturile sale de perfecţionare.

Majoritatea autorilor sunt de acord că morala generală presupune cunoştinţe, convingeri, sentimente şi deprinderi comportamentale şi că ea se particularizează la specificul unei profesii prin deontologiile de ramură.

Legăturile dintre morala generală şi cele profesionale sunt reciproce. Influenţele nu sunt numai de la morala generală către cele profesionale; la rândul lor şi aspectele legate de etica unei anumite profesii îmbogăţesc prin conţinutul lor morala generală, profesionistul fiind convins că va trăi mai intens faptul moral legat de activitatea sa, valorificându-şi mai adecvat aptitudinile profesionale, în aceeaşi măsură datoria moral-profesională reprezintă o cale mai concretă de realizare a binelui moral general. Pe de altă parte, responsabilitatea concretă devine mai exigentă prin prisma cerinţelor diferitelor profesiuni.

Astfel, deontologia include atât cerinţele moralei generale faţă de o profesiune, cât şi nevoile sociale faţă de o profesiune. In acest mod se anulează orice caracter închis, de grup profesional al unor deontologii care ar putea rămâne impenetrabile nevoilor şi normelor generale.

Este acceptată ideea că acţiunile omului se manifestă predominant în muncă, în exercitarea profesiei, în acest context valorile morale apar ca fiind „tribunalul în faţa căruia răspund intenţia şi acţiunea umană" (M.Terbancea, G.Scripcaru, 1989).

Rolul social al fiecărui individ se realizează prin statutul său profesional, fapt ce permite slujirea valorilor profesionale şi prin acestea a valorilor social-morale generale ce asigură progresul social. Din acest punct de vedere, în cadrul deontologiilor de ramură, în care „în flecare om trebuie văzută umanitatea întreagă", trebuie inserată ideea că slujind devotat omul, contribuie la realizarea valorilor generale ale societăţii. Aceste valori de bine, de adevăr, de frumos etc, constituie valorile fundamentale ale axiologiei.

Aşa după cum arată şi Constantin Noica "prin profesiune omul se consumă fizic în fiecare zi, dar renaşte axiologic".

Dacă morala a apărut odată cu primele relaţii dintre oameni, morala profesională apare cu primele îndeletniciri umane. Regulile şi cerinţele morale s-au proiectat în multiple profesiuni, existând iniţial, printr-o înţelegere mutuală, generozitatea pentru vraci, dreptatea pentru judecători etc. Apar apoi primele coduri etice pentru diferite profesii. Tot de atunci datează şi primele jurăminte care condensează cerinţele morale generale ale societăţii la nevoile morale profesionale ^Jurământul judecătorilor", "Jurământul lui Hipocraf etc. vezi anexa).

In ceea ce priveşte cugetările unor personalităţi autohtone referitoare la aceste probleme sunt de menţionat eforturile cărturarilor români ai anului 1848: Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu şi alţii, care în opera lor au considerat că pregătirea profesională şi ştiinţifică a omului este calea către afirmarea personalităţii umane, este calea spre adevăr.

Astfel, Ion Ghica scria: "Cea mai onorabilă profesiune este aceea pe care un om se simte în stare a o îndeplini bine şi prin care poate aduce mai mare folos societăţii sale".

La fel au gândit şi Vasile Conta, Petre Andrei, Constantin Rădulescu-Motru. Pentru ei omul se poate personaliza la maximum numai prin unirea valorilor morale cu cele ştiinţifice şi profesionale. Constantin Rădulescu-Motru considera ca profesiunea este "acea preocupare în care omul găseşte satisfacţia în muncă". De aceea, profesiunea nu trebuie privită în primul

Page 22: Etica Deontologie Primele Cursuri

rând "ca un mijloc de câştig, ci ca o chemare hotărâtoare de întregire a rostului vieţii" (C.Rădulescu-Motru, 932).

2. Deontologia - ramură a ştiinţelor socio-umanePreocupările deontologice constituie un prilej de apreciere a marilor probleme sociale

şi morale ale societăţii contemporane. Acestea determină scoaterea în evidenţă a unor valori care se constituie într-o axiologie specifică ce are ca principal obiectiv susţinerea condiţiei umane în eforturile de mai bine. In acest fel, în studiul unor profesiuni operăm cu valorile morale supreme: de adevăr, de bine, de frumos. Adevărul că omul este ceea ce devine sau ce el aspiră să devină şi că el se caracterizează prin valorile autentice pe care le acceptă prin educaţia pentru solidaritate umană, determină formarea lui în spiritul bunătăţii şi al altruismului, "în acelaşi timp omul se caracterizează prin contestarea şi depăşirea permanentă a posibilităţilor sale limitate, prin valorizarea oricărui act profesional în sensul afirmării umanităţii sale proprii" (M.Terbancea, G.Scripcaru, 1989).

A susţine condiţia umană în efortul ei de perfecţionare continuă este scopul sublim al oricărui profesionist care lucrează cu oamenii. Obiectivarea esenţei activităţii profesionistului în valori educaţionale şi sociale presupune stabilirea unor idealuri profesionale adevărate pentru slujirea cu perseverenţă şi fără rezerve a omului şi a societăţii.

Primordialitatea valorilor morale în activitatea profesională rezidă şi în adevărul că, alături de componenta profesională, componenta social-relaţională şi conştiinţa morală, cu toate implicaţiile pe plan psihologic, asigură randamentul şi eficienţa autentice. Pentru a studia problematica drepturilor şi datoriilor profesioniştilor s-a simţit nevoia constituirii unor cugetări teoretice cu profunde aplicaţii practice.

Această nouă ramură a ştiinţei a fost denumită deontologie, ea propunându-şi constituirea unui ghid de norme şi valori care, însă, nu conferă automat şi succesul în cazul respectării lor.

Deontologia oferă o permanentă aspiraţie spre sursele de succes profesional şi social, de formare a conştiinţei etice profesionale.

Deontologia, ca filozofie a profesiei, a lucrului bine făcut, se bazează pe ideea că individul aparţine societăţii şi că el are raporturi de muncă cu semenii săi, raporturi ce presupun drepturi şi îndatoriri.

In acest context, deontologia operează cu teoria generală a acţiunii eficiente, praxiologia.

Tadeus Kotarbinski consideră că praxiologia are datoria de constituire a unei taxonomii (legea principiilor de clasificare) de recomandări, principii şi sugestii cu caracter general pe baza cărora se stabilesc norme ale acţiunii eficiente. Din punct de vedere praxiologic acţiunea umană este "o schimbare deliberată a obiectelor mediului natural sau social în conformitate cu scopul dinainte stabilit; ea. diferită, deci, de simpla mişcare mecanică sau biochimică; ea este conduita teleologică cu motivaţie socială" (C.Popa, 1969).

Pornind de la importanţa şi rolul praxiologiei în activitatea fiecărui om, Kotarbinski, solicita, încă în 1963, introducerea ei în programa de studiu a şcolii de cultură generală. După opinia sa "flecare profesionist trebuie să devină un propagator al lucrului bine făcut şi, ca urmare, trebuie să posede o pregătirepraxiologică"( M.Terbancea, G. Scripcaru, 1989).

Potrivit specialiştilor, elementele constructive ale acţiunilor umane sunt: „agentul (subiectul uman, colectivitatea), scopul sau obiectivele, obiectul acţiunii şi mijlocul de acţiune care face legătura între agent şi obiect "(M.Terbancea, G. Scripcaru, 1989). Practic nu există profesie sau meserie care să nu aibă elaborate reguli ce se cer a fi respectate.

Astfel, există regulamente de ordine interioară, statute, coduri etice şi alte reglementări care constituie sistemul normativ referitor la domeniul respectiv.

Sistemul normativ este o înşiruire de reguli care descriu obligaţiile, interdicţiile şi permisiunile tuturor agenţilor cuprinşi într-un gen de activitate şi care se înfăţişează acestora fie ca obligaţie, fie ca datorie.

După M. Florea (1981) un sistem normativ cuprinde următoarele elemente:

Page 23: Etica Deontologie Primele Cursuri

a) criteriul .distinctiv al acţiunii fiind sistemul de norme, el clasifică acţiunile umane;

b) sistemul de norme precizează numai cazurile extreme ale acţiunii posibile în diferite domenii, precizează numai ceea ce este obligatoriu şi ceea ce este interzis;

c) normele nu se referă la acţiunile permise în mod neobligatoriu, acestea depinzând de iniţiativă şi de libera alegere a agentului; pentru acţiunile posibile, dar care nu sunt normate şi care nu fac parte nici dintre cele interzisei nici dintre cele obligatorii, agentul nu este răspunzător, ci responsabil, această atitudine înfăţişăndu-se ca datorie;

d) domeniul acţiunilor permise în mod neobligatoriu nu poate fi luat cu cel al obligaţiilor, deoarece acestea, la fel ca şi interdicţiile, formează un corp comun de norme care este opus domeniului acţiumi permise neobligatorii;

e) sub aspect praxiologic, domeniul obligaţiilor şi al interdicţiilor formează acel corp comun care este impus agentului şi care se opune iniţiativei şi liberei alegeri; normele sociale ce definesc comportamentul impus dau naştere răspunderii, înfăţişându-se agentului ca obligaţii;

f) răspunderea şi responsabilitatea sunt raporturile dintre oameni întemeiate pe norme care se înfăţişează agentului fie ca obligaţie, fie ca datorie; când ele nu coincid ca sens şi ca obiective, când agentul nu aderă la sistemul de norme oficiale, juridice, coercitive si politice, agentul este răspunzător şi nu responsabil; când ele coincid, responsabilitatea include răspunderea, în viaţa individului apărând autoreglarea normelor, reglarea externă şi coercitivă devenind de prisos; responsabilitatea include şi influenţează pozitiv răspunderea, la fel cum datoria include obligaţia;

g) societatea tinde ca membrii săi să depăşească condiţia răspunderii şi să ajungă la condiţia mai matură şi mai eficientă a responsabilităţii.

Astfel, putem concluziona că, obiectul de studiu al deontologiei îl constituie problematica preocupărilor referitoare la teoria şi practica datoriilor celor ce exercită o meserie sau o profesie.

Fiecare profesie, din punct de vedere deontologic, operează cu valori ce se constituie într-o axiologie specifică cu scopul de a susţine condiţia umană în eforturile ei de progres social, de realizare a culturii şi civilizaţiei, întotdeauna valorizarea social-umană a actelor profesionale au impus drept judecată de valoare un criteriu axiologic de referinţă în virtutea căruia profesionistul a trebuit să dea răspuns marilor probleme de conştiinţă morală.

Axiologia profesională este o componentă a filozofiei valorii şi culturii, a filozofiei atitudinii profesionistului faţă de profesia sa şi care include filozofia şi cultura privind viaţa, omul şi condici umană.

Profesionistul adevărat are datoria de a iradia permanent corectitudine şi modele de conduită profesională, civică şi morală. El trebuie să-şi formeze convingerea că dezvoltarea proprie este condiţionată de angajarea sa activă, de depăşirea dificultăţilor, de modul de a acţiona pentru a deveni "unic şi de neînlocuit", de a-şi asigura prin valorile create permanenţa în conştiinţa semenilor. Responsabilitatea sa, autentică şi nelimitată, decurge tocmai din libertatea de acţiune care, trăită la intensitate maximă, convinge despre valoarea permanentă a aspiraţiilor profesionale în detrimentul conformismului rigid, în această lumină chiar şi eşecul profesional capătă o semnificaţie axiologică ce obligă la convertirea sa în succes prin efortul de conştiinţă.

Axiologia convinge că autentica morală profesională se află la "intersecţia valorilor individuale cu cele instituţional-sociale, acestea se află acolo unde instituţia tinde să se încorporeze în personalitatea şi aspiraţiile individului"{ M.Terbancea, G. Scripcaru, 1989).

Pentru aceasta este necesară, însă, o angajare fermă a individului pe calea perfecţiunii profesionale, prin interiorizarea convingerii că valoarea sa profesional-socială nu este ceva intrinsec rezultând din modul ei de exercitare pe baza dictonului cartesian că "cea mai mare libertate naşte din cea mai mare rigoare".

în acest context, personalitatea profesionistului trebuie să capete trăsături superioare de independenţă şi responsabilitate, de generozitate şi bunătate, de frumuseţe şi onestitate.

Page 24: Etica Deontologie Primele Cursuri

Numai într-un astfel de gjjpiat se va putea forma sentimentul competenţei proprii şi depline, se va putea obţine evitarea oricăror discordanţe între aspiraţii şi randamentul performanţelor profesionale. Este de la sine ştiut că cel ce are numai drepturi şi dreptate şi cel ce consideră că nu mai are nimic de învăţat, nu va putea desfăşura o activitate creatoare şi ca atare se va plafona. Toate valorile trebuie condensate creator în norme de comportament profesional, iar aceste valori trebuie să ne ajute să ne ridicăm la cele mai înalte cote ale profesiei pe care o exercităm. „ Să fim demni de ea, pentru ca astfel să fim demni de destinul nostru; şi deoarece nici nu se poate altfel, trebuie să depindem numai de conştiinţa noastră, să ascultăm vocea ei suverană, şi anume că ţinem în mâinile noastre răspunderea unui destin uman...Să coborâm în noi înşine şi să urmăm fără regrete şi fără slăbiciuni această voce interioară, această voce, în acelaşi timp puternică şi tăcută, care urcă din străfundurile noastre şi comandă datoria noastră".

Implicarea eticii şi a vocaţiei în activitatea profesională a omului solicită deontologia să dezbată probleme generale referitoare la datoriile şi drepturile profesioniştilor şi dincolo de contextul concret al profesiunii, indiferent în ce domeniu îşi vor găsi aplicare, tăcând abstracţie de particularităţile practicării profesiunii.

Abordarea deontologică a acestora se realizează dintr-o perspectivă predominant teoretică. Analiza particularităţilor relaţiild^înterumane, comune şi specifice, din punct de vedere al datoriilor şi drepturilor pe care lranplică o profesie fac obiectul deontologiei de ramură. Aici abordarea este concretă şi cu precădere orientată înspre practica propriu-zisă a profesiei. Trăsăturile comune exercitării profesiilor cum sunt dragostea faţă de profesie, dorinţa de a munci, probitatea profesională, spiritul inovator şi altele, îmbracă unele contururi particulare, concrete în diferite ramuri.

Legat de aceste trăsături pot să apară şi aspecte strict specifice. Deontologia de ramură, în analiza problematicii teoretice şi practice a diferitelor profesii, se bazează pe deontologia generală. Aceasta permite specialiştilor unitatea demersului teoretic şi metodologic în universul datoriilor şi drepturilor practicării profesiilor. Deontologia generală, în elaborarea concluziilor, foloseşte datele obţinute prin intermediul practicii profesionale.

In preocupările deontologice sunt cuprinse şi instituţiile care consacră anumite profesii: şcoala pentru profesori, armata pentru militari, biserica pentru preoţi, spitalul pentru medici etc. Fiecare profesie şi fiecare instituţie ridică probleme de organizare, de pregătire, de perfecţionare, probleme ce constituie tot atâtea preocupări pentru deontologia generală cât şi pentru deontologia de ramură.

Putem deci concluziona că deontologia este o ştiinţă pluri şi interdisciplinară care are legături directe cu filozofia, cu etica, cu axiologia precum şi cu toate ştiinţele muncii. Legătura cu morala este atât de profundă încât, deseori, deontologia se confundă cu aceasta.

Page 25: Etica Deontologie Primele Cursuri

CODURILE DEONTOLOGICE

Ansamblul de cerinţe, de atitudini, de obiceiuri specifice determinate de caracteristicile particulare ale practicării unor profesii au fost grupate în sisteme normative sub forma unor coduri deontologice specifice. Unul din cele mai vechi coduri profesionale a fost cel al judecătorilor hitiţi: "Nu face dintr-o cauză dreaptă una nedreaptă şi din una nedreaptă una dreaptă. Judecă întotdeauna după dreptate"(R. Poenaru, 1989). Din antichitate, când au apărut primele norme privind exercitarea unei profesiuni, şi până în zilele noastre, au fost elaborate coduri deontologice pentru numeroase profesii.

La noi în ţară primele încercări de reglementare a activităţii unor meseriaşi au fost cele ale meşteşugarilor. La început ele au fost formulate şi transmise pe cale orală, iar apoi au luat şi o formă scrisă, în ultimii ani au existat mai multe încercări de elaborare a unor coduri deontologice. Dintre acestea amintim "Proiectul codului românesc de deontologie medicală" elaborat de Zoltan Ander, în anul 1968 şi propunerea pentru un "Cod deontologic al educatorilor" a lui Romeo Poenaru, lucrare care pentru dascăli prezintă un interes deosebit.

Prin prevederile codurilor deontologice ale diverselor profesii se insistă mai cu seamă asupra aspectelor etice ale activităţii, pe conştientizarea profesioniştilor domeniilor respective că latura morală este cea care dă intensitate profesiunii respective. Există şi o seamă de coduri deontologice operante, care au fost adoptate de profesioniştii domeniilor respective: "Norme deontologice ale psihologului practicant", "Codul deontologic al asistenţilor sociali", "Codul deontologic al sociologilor", "Codul eticii sportive" etc.

Codurile deontologice nu se substituie jurămintelor profesionale, acestea din urmă reprezentând doar esenţa codurilor. Ele nu se confundă nici cu regulamentele de ordine interioară, acestea referindu-se la aspectele limitative, la disciplină etc.

Un cod deontologic trebuie să cuprindă mai multe momente, dintre care enumerăm:a) un preambul sau o expunere de motive în care se exprimă idei referitoare la

necesitatea normării activităţii din profesiunea respectivă;b) condiţiile de studiu, de pregătire şi de activitate/practică specifică profesiei

respectiv;c) principiile generale de realizare a profesiunii;d) obligaţiile, restricţiile şi normele pentru practicarea profesiunii.

Această structură este orientativă, în elaborarea codurilor deontologice pot fi adoptate şi alte modalităţi de sistematizare şi expunere a conţinutului documentelor respective.Capitolul 4 (Unitatea de curs 4): Repere pentru un cod de deontologie profesională

Profesiilor le sunt necesare coduri etice. Pentru ca aceste coduri să aibă autoritate morală, ele trebuie să aibă consimţământul tacit sau explicit al fiecărui membru. Uneori acest consimţământ este cerut la intrarea într-o profesie şi în lipsa lui persoana nu este acceptată sau, dacă îi încalcă principiile cadru, este exclus. Există cazuri în care anumiţi practicanţi ai unei profesii pun un monopol absolut pe regulile şi codul acesteia, ajungându-se la ceea ce se poate numi "mafie a prototipului unei profesii".40 Profesioniştii unui domeniu care îşi exercită rolul în mod responsabil, cât mai aproape de aceste cerinţe, dobândesc un statut recunoscut. Aceasta este proba că ei dau dovadă de ceea ce este socotit drept profesionalism. Profesionalismul este socotit o ideologie relevantă pentru cei care lucrează în acelaşi domeniu. A exercita rolul de a coagula cerinţele comune ale unei profesii, întăreşte identitatea şi creşte stima de sine a membrilor unui grup profesional.

Profesionalismul este caracterizat prin41: Expertiză în exercitarea unei profesii.

40 Davis, Michael, op. cit., p. 144.41 Gortner, Harold, op. cit., p. 130.

Page 26: Etica Deontologie Primele Cursuri

Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei. Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu. Dedicaţia pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă. Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emoţională

excesivă, arbitrarul şi tratamentul preferenţial nejustificat prin politicile domeniului. Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a standardelor

profesionale. Problema centrală a relaţiei între client şi profesionist este cea a alocării responsabilităţii şi autorităţii. La modul ideal, între cei doi se stabileşte un contract. În acest contract, în principiu, alocarea poate să fie de următoarele feluri:

clientul are mai multă responsabilitate şi autoritate;

cei doi contractanţi sunt aproximativ egali;

responsabilitatea şi autoritatea principală revin profesionistului42.

Prima supoziţie, clientul are mai multă autoritate şi responsabilitate, este derivată din ideea că profesionistul este angajat de client şi acţionează pentru acesta. Prin urmare, profesionistul este partizanul scopurilor clientului său (am angajat un avocat, medic, arhitect, profesor, deci acea persoană nu mai poate să fie neutră şi detaşată, ci ataşată scopurilor mele în calitate de client). Însă, există, limite ale devotamentului faţă de client sau ale devizei: Clientul nostru, stăpânul nostru.

Profesioniştii au obligaţia "celei de-a treia persoane", care limitează normativ acţiunea clienţilor. O astfel de abordare se potriveşte mai mult profesiilor în care clientul trebuie apărat (de exemplu, la avocaţi), dar şi în acest caz profesioniştii trebuie să acţioneze în limite legal permise şi moral corecte. Profesioniştii nu sunt simplii executanţi ai ordinelor clienţilor, ei au expertiza, au autoritate epistemică, discernământ profesional. Cu anumite excepţii (urgenţe medicale, de exemplu), un profesionist îşi poate refuza clientul. Pentru ca profesioniştii să fie responsabili, ei trebuie să fie liberi moral (autonomi).

A doua supoziţie este cea a egalităţii şi reciprocităţii contractuale. Contractul cuprinde obligaţii şi drepturi reciproce, prin urmare, autoritatea şi responsabilitatea sunt egal împărţite (acest model este utilizat în abordările liberale ale libertăţii şi egalităţii de şanse). Dar aplicarea unui astfel de model, deşi dezirabilă, este dificilă. Între părţi există cel mai adesea inegalitate de negociere, în sensul diferenţei de cunoaştere, de informaţie. Sunt situaţii în care profesioniştii au mai mult acces la clienţi decât clienţii la profesionişti (cazurile de monopol profesional sau chiar şi cazul funcţionarilor publici). Sunt situaţii în care clientul are mai multă putere decât profesionistul. Există uneori presupunerea că între client şi profesionist se instalează relaţii de prietenie şi grijă. Relaţia se bazează pe cooperare, încredere reciprocă, parteneriat. Totuşi, relaţia rămâne asimetrică. Doar una dintre părţi ia grijile celeilalte pe umerii ei (profesionistul). Această grijă este de fapt un serviciu plătit, nu o gratuitate amicală. Cerinţa prieteniei este adesea distorsionantă. Este suficient ca cele două parţi să se accepte, nu este nevoie, şi adesea este dăunător, să se implice emoţional.

A treia supoziţie este cea a responsabilităţii şi autorităţii profesionistului în raport cu ale clientului. Profesionistul acţionează pentru bunăstarea clientului, are autoritatea profesională ca să cunoască binele acestuia. Clientul nu are baze pentru un consimţământ deplin, în consecinţă, poate să fie manipulat din lipsa autodeterminării; clientul nu este suficient de bine informat, nu are experienţă şi nu poate decide în cunoştinţa de cauză (analog relaţiei părinte-copil).

42 Bayles, Michael, The Professional-Client Relationships, in Ethical Issues in Professional Life, Ed. Callahan, 1988, p. 113;

Page 27: Etica Deontologie Primele Cursuri

Valorile democratice ar trebui să fie în centrul oricărui cod etic al celor care lucrează pentru public sau pentru clienţi. Nesubordonarea este acceptată ca legitimă în cazul în care conflictul este derivat din motive de încălcare a principiilor de bază ale democraţiei.

Interesul public poate să devină adeseori o simplă lozincă invocată de complezenţa faţă de valorile acceptate. Uneori, profesioniştii accentuează excesiv asupra componentei de obiectivitate şi neutralitate politică. Alteori, pur şi simplu nu îşi dau seama că, politica este o cauză importantă a deciziilor profesionale. În acelaşi context, problema centrală a managerilor din diferite comunităţi este cum să utilizeze puterea pe care o au, astfel încât, să satisfacă: cerinţele legale, contribuabilii, clienţii, guvernanţii, etc.Nevoia de control asupra exercitării unei profesii conduce la solicitarea, din partea autorităţilor, a autorizărilor şi acreditărilor profesionale. La rândul lor, profesioniştii participă la construirea sau influenţarea proiectelor de politici publice. Administratorii publici sunt adeseori la rândul lor, profesionişti. Dacă lucrează în instituţii guvernamentale, ei sunt puşi uneori în situaţii în care apare un conflict între loialitate şi valori: ei trebuie simultan să protejeze interesul public, să urmeze scopurile organizaţiei căreia îi aparţin, să urmeze scopurile propriei profesii. Medicii se supun conflictelor de interese între nevoile pacienţilor şi finanţarea tratamentelor. Jurnaliştii intră, uneori, în conflict legat de dorinţa de informare corectă a auditoriului şi grupul de interese care finanţează publicaţia sau postul respectiv.În termeni sociologici avem de-a face cu un conflict de roluri. Profesioniştii sunt educaţi să gândească în termenii ştiinţei lor. De exemplu, un administrator de nivel superior este obişnuit să gândească în termeni de proceduri, resurse şi logistică aplicate la cazuri particulare ale organizaţiei: cum să fundamenteze decizii, să stabilească priorităţi, să păstreze stabilitatea organizaţiei, să aibă o relaţie corectă cu legislaţia43. Primii sunt orientaţi spre domeniul propriu în sensul onestităţii profesionale, sunt centraţi pe client şi doar secundar pe organizaţia în care lucrează. Organizaţiile cer loialitate faţă de angajator şi chiar supunere la deciziile acestuia. Profesioniştii sunt educaţi să manifeste loialitate faţă de cerinţele domeniului lor şi ale comunităţii lor profesionale, dar adesea pot să facă parte din instituţii în care cele doua loialităţi intră în conflict. În aceste condiţii apare uneori un refuz al loialităţii şi fenomenul de insubordonare.

VALORI Şl PRINCIPII ALE ASISTENŢEI SOCIALE. ETICA PROFESIONALĂ

7.1. Valorile muncii sociale ca domeniu de activitate profesională

Definiţia valorilor:1. WEBSTER defineşte valoarea ca fiind "aceea calitate care determină ceva anume să

devină mai mult sau mai puţin dorit sau util".2. Valorile reprezintă preferinţe durabile pentru anumite scopuri (ceea ce ar trebui să

urmărească cineva) şi pentru anumite mijloace (cum ar trebui să se realizeze respectivele scopuri).

3. Valorile pot fi de asemenea definite ca standarde şi modele de decizie care conduc

43 Gortner, Harold,op. cit., p. 133.

Page 28: Etica Deontologie Primele Cursuri

persoanele şi grupurile la obţinerea satisfacţiei, a împlinirii, la găsirea unui sens.4. Enunţate, valorile sunt acele lucruri pe care le preţuim, despre care avem o părere

bună sau pe care le preferăm. Ele reprezintă concepţii sau atitudini despre ceva anume, acţiuni sau comportamente preferate.

5. In evaluarea propriu-zisă a valorii, există anumite criterii care trebuie îndeplinite: " ceea ce o persoană consideră a fi valoros trebuie să fie bine ales, preţuit, afirmat în public, respectat în acţiunile întreprinse şi demn de sacrificiul persoanei respective ".

Valorile sunt convingeri despre oameni, despre viaţă, despre ţelurile oamenilor în societate şi despre mijloacele de atingere a acestor ţeluri. Valorile sunt idei selecţionate despre modul în care este sau ar trebuii să fie societatea, idei acceptate de un grup de indivizi sau de societatea în ansamblu.

Valorile sunt concepute ca obiceiuri, conduite şi principii considerate dezirabile de către societate, (o cultură), un grup de oameni sau de individ. Ele pot fi clasificate după următoarele criterii:

a. după gradul de complexitate putem vorbi de valori mai generale, cupretenţia de valori universal - valabile şi de valori restrânse la un grup deindivizi;

b. după operaţional stătea lor, unele valori incită la acţiune (sunt valorioperaţionale "sperăm, lucrăm, trăim");

c. valorile profesionale care delimitează o profesiune de alta. Valoarea uneiprofesiuni nu se limitează doar al sensul de ocupaţie ci implică nişte valoricare definesc profesiune respectinvă.

Recomandări bibliograficeBaldrige, L. (1997). Codul manierelor în afaceri. Bucureşti: Business Tech International. (p. 154-182)Certo, S., C. (2002). Managementul modern:diversitate, calitate, etica şi mediul global. Bucureşti: Editura Teora. (p.495-527)Cozma, C. (1997). Elemente de etică şi deontologie. Iaşi: Editura Univ. „Alexandru Ioan Cuza”. (p. 88-157)Christians, C.(2001). Etica mass-media. Iaşi: Editura Polirom. (p. 81-95)Hubermas, J.(2000). Conştiinţa morală şi acţiune comunicativă. Bucureşti: Editura All. (p. 39-72)Ionescu, Gh., Gh.(1997). Cultura afacerilor. Modelul american. Bucureşti: Editura Economică. (p. 379-405)Tierney, E. (1999). Etica în afaceri. Bucureşti: Editura Rentrop&Straton. (p. 62-76)Bibliografie

Bauman, Z. (2000). Etica postmodernă. Timişoara: Editura Amarcord.Brăileanu, T. (2001). Idealul de viaţă şi conştiinţa morală. Bucureşti: Editura Eminescu.Eco, Umberto. (2005). Cinci scrieri morale. Bucureşti: Ed. Humanitas.Grenier, H. (1995). Marile doctrine morale. Bucureşti: Ed. Humanitas.Iosifescu, V. (2004). Duplicitate şi educaţie morală. Bucureşti: Aramis.Miroiu, A.( 1995). Etica aplicată. Bucureşti: Editura Alternative.Moldovan, A. (1999). Conştiinţa morală şi educaţie morală. Bucureşti: Editura Viaţă şi Sănătate.Pietkiewicz, E. (1999). Eticheta managerului. Bucureşti: Editura All Educational.Popa, M. (2006). Etica afacerilor şi managementul. Cluj-Napoca: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.

Page 29: Etica Deontologie Primele Cursuri

Spinoza, B. (2001). Etica. Bucureşti: Editura Antet.Test pentru autoevaluare (Modulul V)Definiţi conceptul de deontologie.Identificaţi conceptele centrale ale eticii profesionale.Descrieţi conceptele de autonomie, bunăstare generală, paternalism, drepturi şi acţiune dreaptă;Analizaţi caracteristicile ideale ale profesiilor.Caracterizaţi profesionalismului.