Endgame vol2 21 de pagini

E N D G A M EJ O C U L F I N A L : C H E I A C E R U L U I

J A M E S F R E YȘ I

N I L S J O H N S O N ‑ S H E LT O N

T R A D U C E R E D I N E N G L E Z Ă Ş I N O T E D E L A U R E N Ţ I U D U L M A N

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Alexandra Hânsa

Design copertă şi logo: Rodrigo Corral DesignDesign simboluri: John Dismukes

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Florin Paraschiv

Corectură: Elena BițuMihail Nacu

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e mail: [email protected]

ISBN: 978‑606‑719‑475‑3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiFREY, JAMES Jocul final: cheia cerului / James Frey, Nils Johnson‑Shelton; trad.: Laurenţiu Dulman. – Bucureşti: Editura Trei, 2015. ISBN 978‑606‑719‑475‑3I. Johnson‑Shelton, NilsII. Dulman, Laurenţiu (trad.)821.111(73)‑31=135.1

Titlul original: ENDGAME. SKY KEYAutori: James Frey şi Nils Johnson‑Shelton

Sky Key: An Endgame NovelCopyright © 2015 by Third Floor Fun, LLCPuzzle hunt experience by Futuruption LLC.Additional character icon design by John Taylor Dismukes Assoc., a Division of Capstone Studios, Inc.Map art © 2015 GettyImages/chokkicx

Această carte este un puzzle.Descifraţi, decodaţi şi interpretaţi.

Faceţi cercetări.Dacă sunteţi destoinici, veţi găsi.

1

1 http://eg2.co/200

90 de zile.

11

Micuţa Alice Chopra

Vila Chopra, GanGtok, Sikkim, india

— Tarki, Tarki, Tarki…Norii plutesc deasupra munţilor Himalaya, lumina soarelui reflec‑

tându‑se în versanţii lor înzăpeziţi. Kanchenjunga, al treilea cel mai înalt vârf din lume, veghează deasupra oraşului, unde oamenii îşi văd de treburile lor — muncesc, fac cumpărături, mănâncă, beau, predau, învaţă, râd, zâmbesc. O sută de mii de suflete paşnice şi neştiutoare.

Micuţa Alice ţopăie pe peluza din spatele casei, firele de iarbă gâdilându‑i degetele, în timp ce dinspre vale se înalţă fumul unui mic incendiu de pădure. Ţine pumnii în şolduri şi coatele ridicate în spate, ca pe nişte aripi. Stă cu genunchii îndoiţi şi cu bărbia ridicată, apro‑piind şi depărtând coatele, croncănind şi ţipând ca un păun. „Tarki, Tarki, Tarki“, strigă ea din nou. Aşa îl cheamă pe păunul bătrân care trăieşte în familia ei de 13 ani. Tarki se uită la fetiţă, se întoarce pe jumătate, îşi zbârleşte penele colorate de pe gât şi strigă şi el. Apoi îşi desface coada şi Micuţa Alice dansează de bucurie. Aleargă spre Tarki, însă păunul îşi ia zborul, iar fetiţa se ţine după el.

În depărtare se zăresc muchiile aspre ale vârfului Kanchenjunga, care ascunde în spatele versanţilor săi îngheţaţi Valea Vieţii Eterne.

Micuţa Alice nu ştie nimic despre ea, dar Shari o cunoaşte foarte bine.

Micuţa Alice urmăreşte pasărea multicoloră până la un tufiş de rododendron. Când fetiţa ajunge la mai puţin de un metru, Tarki

James Frey şi Nils Johnson-Shelton

fiction connection12

coboară capul, clipeşte şi scormoneşte după ceva sub tufiş. Păunul îşi vâră capul între frunze, iar Micuţa Alice se apleacă şi ea.

— Ce‑i, Tarki?Pasărea loveşte pământul cu ciocul.

— Ce‑i?Pasărea împietreşte ca o statuie, cu capul coborât şi înclinat,

uitându‑se spre pământ cu ochii măriți. Fetiţa se apleacă în faţă. E ceva acolo. Ceva mic, rotund şi negru.

Păunul scoate un ţipăt îngrozitor — criiiiaaaaac — şi o ia la fugă spre casă. Micuţa Alice tresare, dar nu se duce după el. Îşi întinde mâinile, dă la o parte frunzele cerate, se strecoară în tufiş, îngenun‑chează şi găseşte.

O piatră neagră, pe jumătate îngropată. Perfect rotundă. Gravată cu semne ciudate. Fetiţa o atinge. E rece ca vidul cosmic. Sapă în jurul ei cu degetele, făcând o grămăjoară de pământ. O ia în mână, o răsuceşte pe toată părţile şi se încruntă. E dureros de rece. Lumina soarelui se schimbă — e mai intensă, devenind brusc extrem de strălucitoare. În câteva secunde, totul în jur se face alb, pământul tremură şi se aude o explozie asurzitoare, care zguduie fiecare stâncă de pe versanţi, fiecare copac, fiecare fir de iarbă şi fiecare piatră. Zgomotul învăluie totul.

Micuţa Alice vrea să fugă, dar nu poate. Rămâne nemişcată, ca şi când sfera din mâna ei ar fi împietrit‑o. În zgomotul asurzitor, prin lumina care o învăluie, fetiţa vede o siluetă plutind spre ea. O femeie, poate. Tânără. Delicată.

Silueta se apropie. Are pielea de un verde‑pal, ochi adânciţi şi buze zbârcite. Un zombi. Micuţa Alice lasă piatra din mână, dar nu se schimbă nimic. Stafia ajunge atât de aproape, încât fetiţa îi simte mirosul respiraţiei — un amestec de excremente, cauciuc ars şi sulf. Aerul se încinge şi creatura întinde mâna spre ea. Micuţa Alice vrea să ţipe, să strige după mama ei, care o poate salva, să strige după aju‑tor, s‑o scape cineva, dar nu se aude nimic, nici cel mai mic zgomot.

Deschide ochii brusc. Şi chiar ţipă. Numai că acum e trează. O fetiţă de doi ani, plină de transpiraţie. Şi mama ei chiar e lângă ea, o ţine în braţe, o leagănă şi îi şopteşte:

ENDGAME. Jocul final: Cheia cerului

13

— Nu s‑a întâmplat nimic, meri jaan2, nu s‑a întâmplat nimic. A fost doar un vis. Acelaşi vis.

Visul pe care Micuţa Alice îl tot are în fiecare noapte de când a fost descoperită Cheia Pământului.

Fetiţa plânge, iar Shari o ridică din aşternuturi.— Totul e bine, scumpa mea. N‑o să păţeşti nimic. N‑am să las pe

nimeni să‑ţi facă rău.Dar, deşi o spune de fiecare dată când Micuţa Alice se trezeşte din

vis, Shari nu ştie dacă e adevărat.— Pe nimeni, fetiţa mea. Niciodată.

2 În hindi, în original: „viaţa mea“. (N.t.)

15

3

3 http://eg2.co/201


Sarah Alopay, Jago Tlaloc

hotel Crowne plaza, Camera 438, kenSinGton, londra

— De unde o ai? întreabă Sarah, plimbându‑şi degetul pe cicatricea zimţată de pe faţa lui Jago.

— De la un antrenament, spune Jago, uitându‑se la cahokiană, cău‑tând semne că şi‑a revenit, că îşi îndreaptă atenţia spre el.

Au trecut patru zile de când Sarah a găsit Cheia Pământu‑lui la Stonehenge. Patru zile de când a murit Chiyoko. Patru zile de când Sarah l‑a împuşcat în cap pe An Liu. Patru zile de când mecanismul de sub monumentul străvechi a prins viaţă şi a ieşit la suprafaţă.

Patru zile de când ea, Sarah, l‑a omorât pe Christopher Vander‑kamp. De când a apăsat pe trăgaci şi glonţul i‑a străpuns craniul.

Cahokiana n‑a mai fost în stare să‑i rostească numele de atunci. Nici măcar n‑a încercat. Când îl sărută pe Jago sau îl cuprinde între picioare, când face duş sau când plânge, când ţine în mână Cheia Pământului sau când revede mesajul transmis de kepler 22b la televizor, ca să‑l vadă toată planeta, Sarah nu‑şi poate scoate din minte chipul lui Christopher. Părul lui blond, ochii lui verzi şi frumoşi, strălucirea lor. Strălucirea pe care le‑a răpit‑o când l‑a omorât.

De atunci, Sarah n‑a rostit decât 27 de cuvinte, incluzându‑le şi pe acestea din urmă. Jago îşi face griji pentru ea. În acelaşi timp, e încurajat de întrebarea ei.


17

— Cum anume, Feo? întreabă ea, sperând să fie o poveste lungă, care o să‑i capteze atenţia, sperând că vorbele lui Jago vor fi o distracţie la fel de bună ca trupul lui.

Are nevoie să se gândească la orice altceva, dar nu la ce s‑a întâm‑plat, la orice altceva în afară de glonţul pe care i l‑a tras în cap.

Şi Jago îi povesteşte:— Era a treia mea luptă adevărată cu cuţitul. Aveam doisprezece

ani şi eram foarte îndrăzneţ. Le câştigasem uşor pe celelalte două. Prima împotriva unui fost Jucător, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, care îşi cam ieşise din formă, iar a doua împotriva unui curier promiţător al lui papi4, un uriaş de nouăsprezece ani căruia îi spu‑neam Ladrillo.

Sarah îşi plimbă degetul peste ţesutul aspru al cicatricii care coboară sub linia mandibulei.

— Ladrillo? repetă ea încet, delectându‑se cu acest cuvânt. Ce înseamnă?

— „Cărămidă.“ Şi chiar era ca o cărămidă. Masiv, rezistent şi nătă‑rău. Am făcut o fentă şi s‑a mişcat. Când a dat să se mişte din nou, lupta s‑a încheiat.

Sarah chicoteşte uşor. Prima oară când râde după ce s‑a întâmplat la Stonehenge. Primul ei zâmbet. Jago continuă:

— A treia mea luptă a fost împotriva unui puşti un pic mai în vârstă decât mine, dar mai scund. Îl vedeam pentru prima oară. Auzisem că venise de la Rio. Nu era peruvian. Şi nu era nici olmec.

Jago ştie că, povestindu‑i despre el, îi face bine lui Sarah, pentru că îi abate gândurile de la ce a făcut: şi‑a omorât iubitul, a găsit Cheia Pământului şi a declanşat Evenimentul, care va pricinui moartea a miliarde de oameni. Poate ar ajuta‑o mai mult să Joace, să lupte, să alerge, să împuşte — dar între timp va trebui să se mulţumească cu povestiri despre toate astea.

— Era un puşti din favele, slab, cu muşchii ca nişte frânghii înfăşu‑rate în jurul oaselor. Extrem de rapid. N‑a zis decât: „Salut“ şi „Mai mult noroc data viitoare“. Dar era deştept. Un fenomen. Mânuia

4 În spaniolă, în original: „tati“. (N.t.)



excelent cuţitele şi era foarte bun la unghiurile de atac. Fusese învă‑ţat să lupte, dar avea o agilitate înnăscută.

— Pare că semăna cu tine.— Chiar semăna, zâmbeşte Jago. A fost ca şi când aş fi luptat cu ima‑

ginea mea în oglindă. Când atacam, ataca şi el. Aşa îmi para lovitu‑rile — prin contraatac. Nu semăna cu cei cu care mă antrenam, nici cu foştii Jucători, nici cu papi, cu nimeni. Era ca şi când aş fi luptat cu un animal. Animalele sunt mai rapide, au instincte mai bune, nu stau pe gânduri. Pur şi simplu atacă. Ai luptat vreodată cu un animal?

— Da. Cu lupi. Au fost cei mai răi.— Cu un lup sau cu…— Lupi, la plural.— Fără arme?— Fără.— Eu am luptat cu câini, niciodată cu lupi. Şi odată cu un leu de

munte.— Aş vrea să‑ţi pot spune că sunt impresionată, dar nu sunt.— Deja ţi‑am intrat în chiloţi, Alopay, încearcă Jago să fie amuzant.

Nu mai am nevoie să te impresionez.Sarah zâmbeşte din nou şi îi dă un pumn pe sub cearşaf. Încă un

semn că poate începe să‑şi revină.— În fine, continuă olmecul, n‑am reuşit să‑l lovesc. Regula era că

lupta se termina când îi dădea sângele unuia dintre luptători. Deci foarte simplu: vezi roşu, te opreşti.

— Dar pare să fi fost o rană adâncă.— Sí5, am fost prost, m‑am înfipt singur în cuţitul lui. Sincer, am

avut noroc. Dacă nu m‑ar fi tăiat pe faţă — şi a fost cât pe ce să‑mi scoată ochiul —, probabil m‑ar fi omorât.

Sarah dă din cap:— Deci: sânge, roşu, stop. Apoi ţi‑a zis: „Mai mult noroc data

viitoa re“, a plecat şi asta a fost?— Da, cam aşa. A trebuit să fiu cusut şi bineînţeles că nu m‑au anes‑

teziat, pentru că eram la antrenament.

5 În spaniolă, în original: „Da“. (N.t.)


19

— Pfui, anestezie? Ce‑i aia?Jago îi zâmbeşte larg de data asta:

— Exact. Doar e Jocul Final, ce dracu’!— Chiar, ce dracu’! spune Sarah, fără ca faţa ei să trădeze vreo emo‑

ţie, apoi se întoarce pe spate, aţintindu‑şi privirea în tavan. Te‑ai mai luptat cu el după aceea?

Jago tace câteva secunde.— Sí, răspunde el încet. La mai puţin de un an după. Cu doar două

zile înainte de ziua mea de naştere, chiar înainte să devin eligibil.— Şi?— Era şi mai rapid. Dar şi eu învăţasem multe şi am fost mult mai

rapid.— Şi de data asta l‑ai însângerat tu pe el?— Nu. Luptam cu cuţite, dar după câteva minute i‑am dat un pumn

în gât şi i‑am strivit traheea. Iar când a căzut la pământ, l‑am călcat pe gât. N‑a curs nicio picătură de sânge. Şi acum îmi amintesc ochii lui. Nu înţelegea, era confuz, ca un animal împuşcat. Nu pricepea ce s‑a întâmplat. Făcusem ceva în afara regulilor după care lupta băiatul ăsta din favele. Cel mai bun luptător cu cuţite din câţi am întâlnit. Dar nu înţelegea că regulile lui nu mi se aplicau şi mie.

Sarah nu spune nimic. Se întoarce pe o parte, cu spatele la Jago.Sunt în pat cu un criminal, îşi spune ea.Şi imediat după aceea adaugă: Dar şi eu sunt o criminală.

— Îmi pare rău, Sarah. N‑am vrut să…— Am făcut‑o, îl întrerupe ea, inspirând adânc. Nici regulile lui nu

mi se aplicau mie. Am ales s‑o fac. L‑am omorât. L‑am omorât pe… Christopher.

Gata. I‑a rostit numele. Trupul începe să‑i tremure, ca şi când înă‑untrul ei s‑ar fi apăsat un buton. Ridică genunchii la piept şi suspină. Olmecul o mângâie pe spate, dar ştie că e o alinare neînsemnată — dacă e o alinare.

Jago n‑a avut niciodată o părere bună despre Christopher, dar ştie că Sarah l‑a iubit. L‑a iubit şi l‑a omorât. Olmecul nu ştie dacă ar fi putut să facă ce a făcut Sarah. Oare l‑ar putea omorî pe prietenul



lui cel mai bun? I‑ar putea omorî pe José, Tiempo sau Chango? Ar putea să‑l omoare pe tatăl lui sau, mai rău, pe mama lui? Nu e sigur.

— A trebuit s‑o faci, Sarah, spune Jago cu glas scăzut.De când s‑au cazat la hotel, i‑a spus asta de 17 ori — din proprie

iniţiativă —, numai ca să umple tăcerea.Şi de fiecare dată i s‑a părut că sună fals. Iar acum poate mai fals

decât înainte.— El ţi‑a cerut s‑o faci. În clipa aia a înţeles că Jocul Final avea s ă‑l

omoare, şi ştia că moartea lui nu putea avea sens decât dacă te ajuta pe tine. Te‑a ajutat, Sarah, s‑a sacrificat pentru seminţia ta. Ai primit binecuvântarea lui. Dacă ai fi făcut ce voia An, Cheia Pământului ar fi fost acum la Chiyoko şi ea ar fi fost cu un pas mai aproape să câştige…

— BINE! strigă Sarah.Nu ştie ce e mai rău: că l‑a omorât pe băiatul pe care l‑a iubit sau

că a luat Cheia Pământului când aceasta s‑a desprins din Stonehenge.— Chiyoko n‑ar fi trebuit să moară, şopteşte ea. Nu aşa. Era o Jucă‑

toare prea bună, prea puternică. Iar eu… eu n‑ar fi trebuit să‑l împuşc.Inspiră adânc.

— Jago… toată lumea… toată lumea o să moară din cauza mea.Sarah se ghemuieşte şi mai strâns pe pat, iar olmecul îşi plimbă

degetele pe vertebrele ei.— Nu ştiai asta, spune Jago. Niciunul dintre noi nu ştia. N‑ai făcut

decât ce a zis kepler 22b. N‑ai făcut decât să Joci.— Da, am Jucat, răspunde ea sarcastic. Dar cred că Aisling ştia…

Dumnezeule… de ce n‑a ţintit mai bine? De ce nu ne‑a doborât avi‑onul când a avut ocazia?

Şi Jago s‑a tot gândit la Aisling, întrebându‑se nu atât de ce nu le‑a doborât hidroavionul, cât mai ales ce mesaj a încercat să le transmită.

— Dacă ne‑ar fi doborât, Christopher tot ar fi murit, observă Jago. Şi am fi murit şi noi.

— Păi da…, spune Sarah, ca şi când ar fi fost mai bine să se întâmple asta decât tot ce a urmat după ce au plecat din Italia.

— N‑ai făcut decât să Joci, repetă el.Tac amândoi câteva minute. Sarah plânge din nou, iar Jago con‑

tinuă s‑o mângâie pe spate. E unu noaptea şi afară burniţează. Se aud


21

zgomotele maşinilor şi camioanelor pe strada udă, iar din când în când, câte un avion care coboară spre aeroportul Heathrow. Câte un şuier, ca de navă. Câte o sirenă de poliţie. Râsul înăbuşit al unei femei bete.

— La dracu’ cu kepler 22b, la dracu’ cu Jocul Final, la dracu’ cu Juca‑tul, spune Sarah în cele din urmă.

S‑a oprit din plâns, iar Jago îşi ia mâna de pe spatele ei. Respira‑ţia lui Sarah devine mai adâncă şi mai lentă, iar după câteva minute adoarme.

Jago se dă jos din pat şi intră în cabina de duş, lăsând apa să i se prelingă pe corp. Se gândeşte la ochii luptătorului cu cuţite, la expre‑sia pe care o avea în clipa când l‑a părăsit viaţa. La cum s‑a simţit pri‑vindu‑l, ştiind că i‑a luat viaţa. Iese din duş, se şterge şi se îmbracă în linişte, apoi se strecoară cu grijă din cameră, închizând silenţios uşa în urma lui. Sarah nu se clinteşte.

— Hola6, Sheila, îi spune Jago tinerei de la recepţie.Jago a memorat numele tuturor angajaţilor de la hotel şi din resta‑

urant. În afară de Sheila, mai lucrează acolo Pradeet, Irina, Paul, Dmi‑tri, Carol, Charles, Dimple şi alţi 17.

Cu toţii sunt blestemaţi.Din cauza lui Sarah. Din cauza lui. Din cauza lui Chiyoko, a lui

An şi a tuturor Jucătorilor.Din cauza Jocului Final.Iese pe Cromwell Road şi îşi ridică gluga. Cromwell, se gândeşte

Jago. Protectorul puritan şi detestat al Republicii Engleze, spaima inter‑regnului7. Un om atât de dispreţuit şi de injuriat, încât Carol al II‑lea al Angliei a cerut să fie dezgropat şi omorât din nou. Capul i‑a fost retezat şi înfipt într‑o ţeapă în faţă la Westminster Hall, unde a rămas ani de zile, fiind ciugulit de păsări, scuipat şi blestemat până n‑a mai rămas din el decât craniul. Capul acela a putrezit în ţeapă la doar doi kilometri de strada pe care merge Jago în această noapte. Strada care poartă numele uzurpatorului. Pentru asta luptă Jucătorii. Ca să menţină pe Pământ diavoli precum Cromwell şi regi libertini precum Carol al II‑lea, ca să prospere ura, puterea şi politica.

6 În spaniolă, în original: „Bună“. (N.t.)7 Interval de timp în care un stat monarhic este lipsit de suveran. (N.t.)

Endgame vol2 21 de pagini

Documents

Transcript of Endgame vol2 21 de pagini