enciclopedia mortii(2)

381
Enciclopedia morþii 5 Prefaþþ Cei mai mulþi dintre noi, dacã ar fi rugaþi sã-ºi spunã pãrerea, ar fi tentaþi sã afirme cã numãrul celor care au murit pînã în prezent este cu mult mai mare decît al celor care sînt în viaþã. Acum trei sute de ani, acest lucru i se pãrea destul de evident poetului englez Edward Young (1683–1765), care afirma: „Viaþa este un deºert, viaþa înseamnã singurãtate; moartea ne alãturã majoritãþii“. În prezent, acest fapt nu mai este totuºi atît de evident. Creºterea dramaticã a populaþiei în ultima perioadã, de la aproximativ 2,3 miliarde în 1950 la nivelul actual de 5,8 miliarde, ºi cea planificatã la 8,3 miliarde pînã în 2025, ne obligã sã ne întrebãm dacã nu va veni un moment în care vom fi mai multe persoane în viaþã decît toþi strãmoºii noºtri laolaltã. Aceasta nu este totuºi o variantã posibilã. În fiecare an moare aproximativ 1% din totalul populaþiei, iar de la apariþia omului ca specie au trãit ºi au murit cam 130 de miliarde de indivizi. Cei mai mulþi dintre aceºtia au trãit însã în ultima sutã de ani ºi s-a calculat cã fiecare dintre noi nu are decît cel mult douãzeci de predecesori. Pentru toate aceste cadavre ar fi nevoie de un coºciug cubic imens, cu o laturã de 5 km. În acest fel s-ar putea scãpa de ele cu un impact minim asupra ecosistemului. În poezia „Mormîntul“, Robert Blair (1699–1746) face referire la acumularea constantã de cadavre: Ce este aceastã lume, Decît un cîmp nemãrginit de-ngropãciune, Acoperit cu prada morþii, cu animale Sãlbatice ºi blînde ºi plin de oseminte? Însuºi pãmîntul ce-l cãlcãm trãia cîndva, Iar noi, cei vii, ne vom lãsa scheletele Sã ne acopere copiii; la rîndu-le Îi vor acoperi ºi ei pe-ai lor. Aici ne regãsim cu toþii! Din fericire, cadavrele nu se pãstreazã, ci dispar, se descompun, se degradeazã, iar moleculele lor componente sînt refolosite în ciclurile

Transcript of enciclopedia mortii(2)

Page 1: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 5

Prefaþþ

Cei mai mulþi dintre noi, dacã ar fi rugaþi sã-ºi spunã pãrerea, ar fitentaþi sã afirme cã numãrul celor care au murit pînã în prezent este cu multmai mare decît al celor care sînt în viaþã. Acum trei sute de ani, acest lucrui se pãrea destul de evident poetului englez Edward Young (1683–1765),care afirma: „Viaþa este un deºert, viaþa înseamnã singurãtate; moartea nealãturã majoritãþii“. În prezent, acest fapt nu mai este totuºi atît de evident.Creºterea dramaticã a populaþiei în ultima perioadã, de la aproximativ 2,3miliarde în 1950 la nivelul actual de 5,8 miliarde, ºi cea planificatã la 8,3miliarde pînã în 2025, ne obligã sã ne întrebãm dacã nu va veni un momentîn care vom fi mai multe persoane în viaþã decît toþi strãmoºii noºtri laolaltã.Aceasta nu este totuºi o variantã posibilã. În fiecare an moare aproximativ1% din totalul populaþiei, iar de la apariþia omului ca specie au trãit ºi aumurit cam 130 de miliarde de indivizi. Cei mai mulþi dintre aceºtia au trãitînsã în ultima sutã de ani ºi s-a calculat cã fiecare dintre noi nu are decîtcel mult douãzeci de predecesori. Pentru toate aceste cadavre ar fi nevoiede un coºciug cubic imens, cu o laturã de 5 km. În acest fel s-ar putea scãpade ele cu un impact minim asupra ecosistemului.

În poezia „Mormîntul“, Robert Blair (1699–1746) face referire laacumularea constantã de cadavre:

Ce este aceastã lume,Decît un cîmp nemãrginit de-ngropãciune,Acoperit cu prada morþii, cu animaleSãlbatice ºi blînde ºi plin de oseminte?Însuºi pãmîntul ce-l cãlcãm trãia cîndva,Iar noi, cei vii, ne vom lãsa scheleteleSã ne acopere copiii; la rîndu-leÎi vor acoperi ºi ei pe-ai lor.Aici ne regãsim cu toþii!

Din fericire, cadavrele nu se pãstreazã, ci dispar, se descompun, sedegradeazã, iar moleculele lor componente sînt refolosite în ciclurile

Page 2: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii6

primare ale naturii. În neolitic, cînd populaþia globului numãra doar5 milioane de persoane, iar densitatea demograficã medie era de aproximativ1 persoanã la 10 kmp, problema cadavrelor era una minorã. Însã cîndoamenii au început sã se adune în oraºe ºi cetãþi, spaþiile destinate îngropãriiau devenit absolut necesare. În plus, pînã relativ recent, oraºele constituiaulocuri insalubre, în care morþile se succedau mai des decît naºterile, fiindnumite chiar „cimitirele omenirii“. Populaþiile lumii s-au înmulþit în ultimii200 de ani, iar în Statele Unite ºi în Europa Occidentalã existã în prezentaglomeraþii urbane cu o medie de 50–200 de locuitori pe kmp. Numãrulpersoanelor în viaþã în acest moment pe glob este de 5,8 miliarde ºiacestea cîntãresc aproximativ 300 de milioane de tone. Fluxul interminabilde cadavre s-a transformat într-un adevãrat torent: ºirul celor 627 636 depersoane care au decedat în Marea Britanie în 1994 s-ar întinde, dacãacestea ar fi aºezate una lîngã alta, pe o distanþã de 286 de kilometri.

Au devenit astfel necesare metode din ce în ce mai eficiente pentrurezolvarea acestor creºteri semnificative ale „producerii“ de cadavre. Cimiti-rele medievale, plasate în curþile bisericilor, au devenit de mult neîncãpã-toare, fiind înlocuite mai întîi cu cimitirele publice, iar ulterior decrematoriile moderne. În prezent, cei mai mulþi oameni mor în spitale sauîn alte instituþii mai curînd decît acasã, iar corpurile lor sînt preluatediscret ºi incinerate. În Franþa ºi în Anglia existã deja supermarketurifunerare (cel din urmã se aflã în cartierul londonez Catford, însã estecondus de o firmã francezã), unde îþi poþi încãrca direct, în cãruþ, sicriul,urna sau statuia funerarã. Moartea a fost total exclusã din viaþa noastrãcotidianã, iar mulþi oameni nici n-au vãzut vreodatã un cadavru. Cu toateacestea, ceremonia înmormîntãrii, ce s-ar putea transforma în final într-osimplã manifestare de îndepãrtare a resturilor, rãmîne un evenimentsemnificativ ºi conþine încã elemente ce amintesc de caracterul sãu ritualdin antichitate.

Aceastã carte este un studiu amãnunþit, dar realizat dintr-o perspectivãdestul de detaºatã asupra morþii, al cauzelor acesteia ºi al posibilitãþilor derezolvare a problemei cadavrelor. Cartea explicã de ce ºi cum murim ºi,de asemenea, ce se întîmplã cu corpul neînsufleþit ºi cu fragmenteleacestuia; descrie modurile în care cadavrele sînt tratate în diferite locuridin lume (incinerare, înhumare, expunere), metodele de conservare acadavrelor (îmbãlsãmare, mumificare, îngheþare) ºi modurile – fascinanteprin diversitate – în care cadavrele sau pãrþi ale acestora sînt folosite sauabuzate (disecãri, transplanturi de organe, canibalism, sacrificii umane).

Am abordat, de asemenea, ºi atitudinea faþã de moarte ºi faþã de viaþade dincolo. Oamenii sînt singurele fiinþe care ºtiu cã vor muri. Evoluþiaa dus la conºtientizarea ideii ce stã la baza umanitãþii: „Gîndesc, deciexist“. Sîntem capabili sã contemplãm viitorul, sã ne gîndim la el ºi sã nefacem probleme în legãturã cu acesta. Se poate accepta ideea cã fiecare

Page 3: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 7

dintre noi trebuie sã disparã definitiv în momentul în care celulele noastrenervoase au murit? În mod firesc, mulþi considerã cã mai existã ceva înafara corpului fizic, un suflet sau un spirit care va supravieþui putreziriiori incinerãrii. Aceastã credinþã, într-o formã de viaþã dupã moarte, areprezentat o preocupare aproape universalã a oamenilor, aflîndu-se înspatele unora dintre cele mai importante religii ale lumii ºi reprezentîndo sursã de inspiraþie pentru multe lucrãri artistice, arhitecturale ºi literare.

Acest studiu despre moarte m-a condus pe tãrîmuri stranii ºi amobservat cum cu cît te gîndeºti mai mult la acest subiect, cu atît devinemai puþin macabru. Am fost nevoit sã explorez o varietate de subiectefascinante, multe dintre ele cu o concizie aproape scandaloasã, iar apoi sãle plasez în lucrare, în aºa fel încît tema propusã sã fie realizatã sistematic.Sper ca însuºi cititorul sã-mi împãrtãºeascã interesul pentru reutilizareapãrþilor corpului (transplantare) ºi pentru capitolul referitor la procesul deîmbãtrînire. În multe domenii, m-am vãzut nevoit sã apelez la sursesecundare ºi, probabil, s-au strecurat ºi unele erori, dar, cel puþin, secþiunilemedicale sînt corecte.

Am citit mult, folosind material din alte lucrãri similare amintite dealtfel în bibliografie. Leonardo da Vinci (1452–1519) spunea cã „oricineinvocã alþi autori într-o discuþie nu îºi foloseºte inteligenþa, ci memoria“.În aceastã epocã, însã, este greu sã spui lucruri care nu au mai fost spusepînã acum, astfel cã mã consolez cu sfatul romancierului ºi poetului francezAnatole France (1884–1924): „Cînd un lucru a mai fost spus, ºi a fostspus bine, nu te jena. Foloseºte-l“.

Ce am putea învãþa din acest ansamblu ciudat de informaþii? Se vreamai mult decît o colecþie distractivã de fapte ºi de povestiri? Existã mesajedemne de þinut minte? Singura concluzie la care am ajuns este cã ar trebuisã avem o imagine cît mai realistã asupra morþii, ar trebui sã o acceptãmºi sã discutãm despre ea mai des decît o facem, o situaþie asemãnãtoarefiind cea legatã de problema sexului, odinioarã considerat subiect tabu.Pãºind în mileniul al III-lea, într-o epocã a posibilitãþilor de comunicarepînã acum neimaginate, indiferent dacã vechile religii dispar, suferãmodificãri sau îºi menþin puterea de influenþã, ar trebui sã avem o atitudinemai deschisã faþã de moarte ºi de capcanele sale.

Page 4: enciclopedia mortii(2)

Partea I

Moarteaþi cauzele care o provoacþ

Page 5: enciclopedia mortii(2)

1

Ce este moartea?

Cînd mã gîndesc la cît de scurtã îmi este viaþa, înghiþitã în eternitateade înainte ºi de dupã, la spaþiul restrîns pe care îl ocup, sau chiar la celpe care îl pot observa, cufundat în imensitatea infinitã a spaþiilor pe carenu le cunosc ºi care nu mã cunosc, mã simt înfricoºat ºi sînt uimit cãsînt aici ºi nu acolo, de ce acum ºi nu atunci... liniºtea eternã a acestorspaþii infinite mã înspãimîntã.

Din Pensées, de Blaise Pascal, matematician ºi moralist francez(1623–1662)

Moartea celulelorCelulele din corp mor în fiecare secundã. Celulele din sînge, din piele

sau cele care cãptuºesc intestinele sînt fie lepãdate precum frunzele uscate,fie degenereazã ºi mor. O globulã albã din sînge trãieºte doar cîteva zile,iar noi pierdem zilnic mai multe milioane de celule din piele ºi din intes-tine. Praful alb, fin, pe care îl iei pe deget cînd îl plimbi pe un raft saupe altã suprafaþã constã în principal din celule de piele moarte. În timpulvieþii, fiecare dintre noi pierde aproximativ 18 kg de piele. Celulele viicare acoperã suprafaþa interioarã a intestinelor sînt supuse unui procescontinuu de degradare fizicã ºi dispar dupã cîteva zile. Pentru înlocuireaacestor celule pierdute ºi pãstrarea intactã a organismului, alte celule suferão diviziune constantã. Prin urmare, moartea celularã constituie o stare denormalitate, iar „în mijlocul vieþii, ne aflãm în plinã moarte“. Acest pasajdin ceremonia de înmormîntare preluat din Cartea de Rugãciuni a BisericiiAnglicane poate avea ºi o semnificaþie biologicã.

S-ar putea argumenta cã aceste celule nu trebuie sã moarã ºi cã naturaar fi putut aranja lucrurile în aºa fel încît ele sã aibã o viaþã mult mailungã. Dar la suprafaþa pielii ºi în intestine, degradarea mecanicã inevitabilãeste cel mai bine combãtutã prin înlocuirea permanentã a celulelor moarte

Page 6: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã12

cu unele noi. De asemenea, leucocitele, înarmate cu o muniþie chimicãfoarte puternicã pentru combaterea invaziilor de microbi, trebuie dezactivateºi înlocuite permanent cu altele noi. Mulþi considerã cã niºte celule într-oeprubetã se pot înmulþi la nesfîrºit. Adevãrul este cã nici o celulã nu sepoate diviza de mai mult de ºaizeci de ori (vezi capitolul 4). Pânã la urmã,celula îmbãtrîneºte ºi moare. Existã cîteva tipuri de celule, cum ar fi celenervoase ºi cele ale miocardului, care rãmîn la fel pe tot parcursul vieþii,refãcîndu-se permanent, pe mãsurã ce moleculele vechi care le compunsînt înlocuite de unele noi, fãrã însã a se diviza efectiv.

Motivele pentru care celulele trebuie sã moarã devin mai clare dacãavem în vedere dezvoltarea embrionului. În aceastã perioadã, organele încreºtere suferã un proces continuu de remodelare. Anumite structuri trebuiedemolate, iar unele celule, distruse. De exemplu, coada ºi fantele branhialece apar în fazele iniþiale ale dezvoltãrii, cînd omul îºi explicã originea dinvertebratele primitive, trebuie sã fi fost modificate ºi micºorate în fazeleulterioare ale dezvoltãrii, aºa cum coada mormolocului dispare atunci cîndmormolocul se transformã într-o broascã. În timpul desfãºurãrii acestorevenimente, unele celule trebuiau omorîte, iar procesul de construirepresupune ºi distrugere. Aºadar, pentru acoperirea acestor necesitãþi, toatecelulele conþin un program special de „autodistrugere“ sau de sinucidere.Acesta poate fi activat la cerere ºi reprezintã o resursã esenþialã în timpuldezvoltãrii sau în cazul unor infecþii, atunci cînd sinuciderea unor celuleeste strategia optimã pentru respingerea atacului. Procesul poartã numelede „apoptozã“ ºi este descris în capitolul 4.

Necesitatea morþii: o strategie a naturiiViaþa reprezintã un proces al modificãrilor permanente. Toate vietãþile

sînt obligate sã se reproducã ºi sã se multiplice, iar cînd mor, locul le esteluat de urmaºi. Dar locurile disponibile sînt limitate. Oportunitãþile sau, înlimbaj modern, niºele ecologice nu sînt infinite. Spaþiul redus al suprafaþeiterestre provoacã o competiþie, iar cei care se adapteazã mai repede vorsupravieþui ºi se vor înmulþi mai mult decît ceilalþi. Aºa funcþioneazãevoluþia. În lipsa morþii, lumea s-ar umple cu repeziciune de creaturileprezente pe pãmînt în momentul respectiv, fãrã a se mai produce modificãriºi, prin urmare, nu ar mai exista evoluþie. O singurã celulã, dupã ce s-ardiviza în fiecare zi timp de mai multe sãptãmîni, ar produce sute de tonede celule care ar acoperi rapid întreaga suprafaþã a pãmîntului. Natura esteatît de prolificã, încît moartea trebuie sã intervinã la nivelul fiecãrei specii.Dacã o femelã elefant ar da naºtere în decursul vieþii la ºase pui, iar toþiaceºtia ar supravieþui ºi s-ar reproduce în acelaºi mod, dupã ºapte sute deani, numãrul descendenþilor unei singure perechi s-ar ridica la aproximativ18 milioane. S-ar ajunge la o adevãratã luptã pentru supravieþuire. Aºadar,moartea este necesarã. Natura funcþioneazã în condiþiile în care unii pãrãsesc

Page 7: enciclopedia mortii(2)

Ce este moartea? 13

scena. Aceastã idee a fost exprimatã într-o formã simplã de moralistulfrancez Montaigne (1533–1592) în eseul: „Sã studiezi filozofia înseamnãsã înveþi sã mori“: „Lasã loc altora, aºa cum alþii þi-au lãsat loc þie!“

Moartea mai ia ºi alte lucruri în afarã de individ la sfîrºitul vieþii ºi decelulele din embrionul aflat în faza de dezvoltare. Unele obiecte sînt necesarela un moment dat, dar pot fi îndepãrtate dupã ce ºi-au atins scopul. Placentaeste condamnatã la moarte dupã naºterea urmaºilor, fiind de obicei mîncatãde mamã (excepþie fãcînd fiinþele umane). Cordonul ombilical se usucã lascurt timp ºi moare, lãsînd în urmã un semn. Din punct de vedere stricttehnic, Adam ar trebui reprezentat fãrã buric.

De ce, ne-am putea întreba, a ales natura strategia morþii, strategiaunui ºir nesfîrºit de vieþi scurte, ºi nu o altã bazã pentru viaþã? Deoareceaceasta este singura cale de a asigura schimbarea care, alãturi de competiþie,constituie forþa conducãtoare a evoluþiei. Motivul final al sexului esteacela cã reprezintã o metodã de amestecare a genelor unor indivizi diferiþi.Sexul ajutã la creºterea combinaþiilor genetice ºi furnizeazã evoluþieimaterial de lucru.

Pentru a înþelege mai bine acest aspect, trebuie sã avem în vedere cãtoate celulele germinale (ovulele ºi spermatozoizii) ale unui individ diferãfundamental de restul celulelor individului. Aceste celule, cel puþin uneledintre ele, îi vor supravieþui; dupã ce ovulul este fertilizat, ele încep sã sedividã pentru a forma un nou individ, urmaºul sãu. Restul, toate organeleºi celulele somatice (corporale) ale individului, moare o datã cu el. DoarADN-ul sãu, genele din ovule ºi din spermatozoizi supravieþuiesc prinintermediul descendenþilor. Aceasta este calea prin care modificãrilegenetice sînt transmise de-a lungul generaþiilor, permiþînd evoluþia. Individulºi corpul sãu nu sînt altceva decît instrumentul prin care celulele germinaleîºi asigurã nemurirea. Din alt punct de vedere, corpul se sacrificã pentruca alte celule germinale sã poatã supravieþui. Natura este mai interesatã desupravieþuirea ADN-ului unei persoane decît de supravieþuirea acesteia.Distincþia dintre linia nemuritoare a celulelor germinale (germa) ºi restulcelulelor muritoare ale corpului (soma) a fost fãcutã acum mai bine de unsecol ºi este, în continuare, la fel de folositoare.

De ce nemurirea ar crea problemeO altã posibilitate ar fi fost aceea ca natura sã fi produs supraorganisme

care sã nu îmbãtrîneascã sau sã moarã. Dar atemporalitatea ar fi avut ºiea neajunsuri considerabile. În primul rînd, ar fi devenit imposibilã obþinereatransformãrilor indivizilor de-a lungul a milioane de ani, transformãrinecesare adaptãrii la diverse condiþii. Animalele ºi plantele au suferitmodificãri fundamentale ca rãspuns la schimbãrile climatice, de hranã, aleanimalelor de pradã ºi aºa mai departe. Fenomenul s-a petrecut prin apariþia

Page 8: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã14

unor noi indivizi (descendenþii) la intervale regulate, fiecare nouã generaþieprezentînd caracteristici uºor modificate. Aºa s-au produs schimbãri.Pedeapsa pentru nereuºita schimbãrii ºi adaptãrii era moartea. În al doilearînd, ar fi însemnat cã, pe mãsurã ce indivizii bãtrîni deveneau din ce înce mai mulþi, în timp, nu ar mai fi existat suficient loc pentru noi generaþii.Iar în al treilea rînd, crearea unei fiinþe nemuritoare prezintã o serie deprobleme biologice extrem de complicate.

Una dintre aceste probleme biologice implicã ADN-ul. Genele noastresînt supuse în permanenþã unui bombardament de iradiaþii de slabãintensitate, provenite de la minerale ºi din spaþiul extraterestru. Toatecelulele fac greºeli ocazionale cînd realizeazã o a doua copie a propriuluiADN, înainte de a se divide. Aceste modificãri ale ADN-ului sînt numitemutaþii, majoritatea avînd un caracter nociv. Iniþial, cele mai multe greºelisînt corectate sau reparate, dar, pe mãsurã ce celulele îmbãtrînesc,capacitatea lor de reparare scade. Anormalitãþile ADN-ului se acumuleazãºi afecteazã funcþiile celulelor. Aceste lucruri þin de procesul de îmbãtrînirea individului ºi a celulei, fiind tratate mai detaliat în capitolul 4. Cum arputea fiinþele nemuritoare sã evite aceastã problemã? O specie nemuritoare,în cazul în care ar apãrea, ar avea o singurã soluþie pentru a supravieþui:dominarea totalã. Presupunînd cã ar mai exista încã alte mii de specii,acestea ar suferi în continuare procesele de modificare ºi adaptare care aureprezentat esenþa vieþii încã de la apariþia acesteia pe pãmînt. Indiviziinemuritori ar trebui sã aibã grijã ca aceste specii sã rãmînã aºa cum sînt,fãrã sã permitã vreo dezvoltare care sã le ameninþe supremaþia. Deasemenea, ar trebui sã-ºi pãstreze numãrul de indivizi la un nivel optimpentru mediul înconjurãtor ºi sã-ºi supravegheze propria evoluþie, modifi-cînd astfel regulile arhetipale ale jocului. În final, ei vor fi înlocuit natura.

S-ar putea descrie în acest fel specia umanã în viitorul îndepãrtat? Odatã ce toate secretele ADN-ului vor fi descoperite ºi vom ºti cu exactitatecum sã obþinem ce dorim, nu va mai exista, teoretic, nici o stavilã înmanipularea dezvoltãrii umane. Probabil cã ne-am sustras deja regulilorstrãvechi ale naturii, deoarece „neadaptaþii“ supravieþuiesc, ºi nu se ºtiuprea multe lucruri despre consecinþele care se vor reflecta în moºtenireanoastrã geneticã. Din momentul în care vom avea posibilitatea de a nemodifica, schimba sau chiar îmbunãtãþi genele în laborator, ne vom dirijasinguri evoluþia, dupã cum facem deja cu evoluþia cîinilor, a pisicilor, abovinelor ºi a altor animale domestice. Pare destul de improbabil catrãsãturile noastre prezente – pe care evoluþia ni le-a ales drept cele maipotrivite pentru o viaþã de vînãtor-culegãtor acum 100 000 de ani, o viaþãde nesiguranþã, foamete ºi boalã – sã fie potrivite pentru viaþa umanã înviitorul îndepãrtat.

Contemplarea acestor posibilitãþi reînvie o serie de temeri ancestrale.Cîte ocazii pentru nebuni, pentru dictatori despotici ºi pentru cercetãtori

Page 9: enciclopedia mortii(2)

Ce este moartea? 15

nebuni sau cel puþin lipsiþi de eticã! Cuvinte cum ar fi „clonarea“ (vezicapitolul 12) întãresc prevestirile sumbre, iar aceastã imagine a viitoruluidevine descurajantã. Toate acestea însã vor fi aproape sigur depãºite ºi,probabil, nu va fi atît de rãu pe cît se tem unii. Cei care se tem ar trebuisã se gîndeascã la faptul cã vor exista totuºi un control ºi o cumpãtare,dacã þinem cont de strãvechile calitãþi umane, precum înþelepciunea, bunulsimþ ºi, poate, cea mai veche, bunãtatea.

Moartea unei specii: extincþiaPînã acum, am abordat problema din punctul de vedere al unei celule

individuale sau al unei singure creaturi, dar conceptul de moarte se aplicãºi speciilor. Se ºtie cã 99,9% dintre toate speciile ce au existat pe pãmîntsînt dispãrute astãzi. Cele care supravieþuiesc reprezintã vîrfurile celormai subþiri ramuri din arborele evoluþiei. Doar aproximativ una din zecemii de specii mai existã. De-a lungul istoriei vieþii au dispãrut cîte ospecie sau douã în fiecare sãptãmînã. Din punctul de vedere al impactuluiemoþional, moartea unei specii deranjeazã mai puþin decît cea a unui individ,este însã tot moarte, la o scarã mai mare, dar la fel de ireversibilã.

Extincþia unei specii se poate produce destul de repede. Cînd se discutãdespre extincþie, oamenii se gîndesc de obicei la pasãrea dodo, incapabilãsã zboare, de dimensiunile unui curcan, care trãia pe Insula Mauritius. Laun secol dupã ce au ajuns pe insulã (în jurul anului 1681), colonizatoriiau reuºit sã distrugã întreaga specie. În 1810, o altã pasãre, porumbelulcãlãtor american, exista în cîteva milioane de exemplare. Cîrdurilemigratoare înnegreau cerul, iar greutatea numeroaselor pãsãri rupea crengilegroase ale copacilor. Prin 1871, 136 de milioane de porumbei erauconcentraþi într-o singurã zonã din Wisconsin, pe o suprafaþã de 2 200 kmp.Cu toate acestea, spre sfîrºitul secolului, specia devenise o raritate, iarultimul exemplar a murit în Grãdina Zoologicã din Cincinnati în 1914.Consiliul Internaþional al Protejãrii Pãsãrilor deþine o listã cu 108 speciide pãsãri din toatã lumea care au început sã disparã încã din anul 1600(numãrul total de specii de pãsãri este de aproximativ 9000). Majoritateaacestor extincþii au fost provocate de activitãþi umane. Moartea speciilora reprezentat totuºi o caracteristicã fireascã a evoluþiei, esenþialã pentruschimbare ºi progres. Uneori au avut loc ºi reduceri în masã, dispãrîndcu aceastã ocazie, brusc, un numãr mare de specii. Un astfel de evenimenta avut loc la sfîrºitul cretacicului, în urmã cu 66 de milioane de ani, cîndau dispãrut dinozaurii ºi o mare parte a vietãþilor marine. O explicaþie arfi fost ºi lovirea Pãmîntului de un asteroid ºi formarea unui nor globalalcãtuit din particule de praf care au blocat lumina ºi cãldura soarelui,ducînd astfel la modificãri dramatice ale climei, în urma cãrora multespecii nu s-au putut adapta.

Page 10: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã16

S-ar pãrea cã în prezent ne aflãm în mijlocul unei alte extincþii înmasã, provocatã de propriile noastre activitãþi. În fiecare an dispar mii despecii, deoarece omul le distruge habitatele sau, pur ºi simplu, le omoarã.Multe specii au fost distruse prin vînãtoare. Am putea sã acceptãm acestlucru dacã am ºti cã este fãcut din nevoia de hranã, cum s-a întîmplat încazul uriaºelor pãsãri moa din Noua Zeelandã, vînate de maori pînã cîndau dispãrut, într-un interval de numai cîteva sute de ani; este cu totulaltceva, însã, cînd acest lucru e fãcut din nevoia de distracþie. Principeleelector Johan Georg al II-lea al Saxoniei, care a domnit între 1656 ºi 1680,era un vînãtor împãtimit, ajungînd sã împuºte un numãr incredibil decerbi: 42 649. Din fericire, nu a nimicit aceastã specie. În prezent, avemtendinþa de a ne indigna atunci cînd speciile mai mari ºi mai cunoscutesînt ameninþate cu dispariþia, fãrã sã avem în vedere cã nenumãrate altespecii, mai puþin cunoscute, dispar tot timpul. Este greu de acceptat faptulcã speciile de vieþuitoare dispar în prezent cam de 100 pînã la 1000 de orimai repede decît în trecutul geologic. Nu trebuie pierdut din vedere cãexistã încã foarte multe specii de vieþuitoare. În prezent, sînt cunoscute ºiînregistrate aproximativ 1,5 milioane de specii (cea mai mare parte fiindinsecte) ºi, probabil, mai existã alte cîteva milioane pe care încã nu lecunoaºtem ºi nu le-am clasificat.

Rãspunsul la ameninþarea accelerãrii vitezei de extincþie a speciilor,pe mãsurã ce oamenii se înmulþesc, iar clãdirile ºi terenurile agricole iaulocul habitatelor altor creaturi, este pãstrarea anumitor specii în grãdinizoologice. Ultimul exemplar sãlbatic de bizon european a murit în 1925,dar specia a fost salvatã prin creºterea acestora în parcuri zoologice.Pãstrarea speciilor în aceste spaþii nu reprezintã doar conservare de dragulconservãrii sau satisfacerea curiozitãþii, ci permite generaþiilor viitoare sãle studieze, delectîndu-se totodatã.

Page 11: enciclopedia mortii(2)

Ce este moartea? 17

2

Principalele cauze ale morþii

Oricine poate suprima viaþa unui om, însã nimeni moartea; acesteiai se deschid o mie de uºi.

Marcus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.), filozof ºi poet latin

Pînã în secolul XIX, populaþia globului era cu mult sub 1 miliard, darde atunci încoace a crescut într-un ritm alarmant. Spre mijlocul anului1996, numãrul total se ridica la 5,8 miliarde, crescînd în continuare cuaproximativ 86 de milioane pe an (se nasc circa 167 de persoane peminut). În jurul anului 2000 s-a estimat o cifrã de 6 158 de milioane,aºteptîndu-se ca în 2025 sã fim 8 300 de milioane de indivizi. Probabil cãdestul de curînd cifra actualã se va dubla. În prezent, cel puþin jumãtatedintre locuitorii planetei trãiesc în marile aglomerãri urbane care aupopulaþii ce numãrã peste un milion de locuitori. Acum existã 280 deastfel de oraºe, de trei ori mai multe decît în 1950, iar toate cele nouapãrute aparþin þãrilor în curs de dezvoltare. Numãrul naºterilor îl depãºeºtecu mult pe acela al deceselor.

Aceste cifre sînt într-adevãr îngrijorãtoare, dar estimãrile cu privire laurmãtorii ani au fost totuºi contestate. Unele grupuri de experþi sînt depãrere cã este puþin probabil ca populaþia sã se dubleze în decursul secoluluiXXI, atingînd în schimb un vîrf în perioada 2070–2080, dupã care vaurma un declin. De exemplu, aceºtia considerã cã fertilitatea a începutdeja sã scadã în multe þãri în curs de dezvoltare. Existã însã atîþia factorice trebuie luaþi în considerare, încît nici o precizare pe termen lung nueste absolut sigurã. Majoritatea celor ce vor fi în viaþã în anul 2020 s-aunãscut deja, astfel cã putem þine seama de ei pentru a face calcule realistepînã în acel moment. Dar mai tîrziu? Va continua foametea, va deveniSIDA controlabilã, vor apãrea noi infecþii devastatoare ºi, cel mai impor-tant, va creºte numãrul celor în vîrstã pe mãsurã ce ne apropiem de valoarea„maximã“ a duratei naturale a vieþii?

Page 12: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã18

Imaginea de ansambluUna dintre pãrþile atractive ale studiului despre naºtere ºi despre moarte

este cã, spre deosebire de sãnãtate ºi fericire, acestea pot fi mãsurate ºicuantificate cu uºurinþã. Este adevãrat cã nu tot ce conteazã poate ficuantificat, dar este important sã ai informaþii valorice, sã ºtii cît de frecventare loc un fenomen. De exemplu, posibilitatea de a fi înþepat mortal de unscorpion este un gînd alarmant, dar poate fi ponderat prin asociereainformaþiei cã, într-un an, doar 1000 de oameni mor astfel în toatã lumea,în timp ce în urma accidentelor ºi a violenþei mor 4 milioane pe an (dintrecare morþile provocate de accidentele auto reprezintã o cotã destul deînsemnatã).

Rata deceselor din þãrile dezvoltate (Europa, America de Nord, Austra-lia, Noua Zeelandã, Japonia) a scãzut de-a lungul secolului XX mai multsau mai puþin continuu. Înainte de 1930, o mare parte a deceselor avea locîn rîndul nou-nãscuþilor ºi al copiilor. Pe la începutul anilor 1950 se aºteptadeja ca peste 94% dintre nou-nãscuþi sã supravieþuiascã pînã la maturitate,iar spre sfîrºitul anilor ’80, procentajul ajunsese la 98-99%. În prezent,aproape toate cele 11 milioane de decese anuale din þãrile dezvoltate sîntreprezentate de adulþi. Iar numãrul de decese se apropie de cel al naºterilor.În Marea Britanie este de aºteptat ca, începînd cu anul 2024, numãrul morþilorsã fie mai mare decît numãrul celor care se nasc, moment în care populaþiava atinge o cotã maximã de 60 de milioane de locuitori. În schimb, în þãrilesãrace ºi în curs de dezvoltare din anumite regiuni din Africa, America deSud ºi Asia, lucrurile stau cu totul altfel. Aici, mortalitatea infantilã este lafel de ridicatã ca aceea din þãrile dezvoltate în secolele trecute. Acestedecese sînt provocate, în mare parte, de boli infecþioase ºi parazitare, cuplatede cele mai multe ori cu malnutriþia. Trebuie fãcutã însã o deosebire întrerata deceselor, care reprezintã numãrul de decese la 100 000 de locuitori, ºinumãrul total de decese survenite în rîndul populaþiei. De exemplu, aproapejumãtate dintre morþile provocate de boli cardiace ºi infarcte au loc în þãrileîn curs de dezvoltare dar, prin raportare la numãrul de locuitori, acestea sîntmai frecvente în þãrile dezvoltate: Finlanda, Marea Britanie, Noua Zeelandã,Suedia ºi Statele Unite.

Cît trãim?Despre durata normalã a vieþii se spunea cã este de 70 de ani, dar

informaþii recente (1996) aratã cã, în Anglia ºi în Þara Galilor, un bãrbatpoate ajunge sã trãiascã 74 de ani, în timp ce o femeie, 80. Din punct devedere statistic, aceasta este consideratã în prezent speranþa medie de viaþã.Consecinþa este cã în urmãtorii ani un segment din ce în ce mai însemnatal populaþiei va fi reprezentat de persoane de vîrsta a treia. Încã din 1995,

Page 13: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 19

în Marea Britanie, 7% din populaþie era trecutã de 75 de ani, iar aceastãproporþie va creºte pînã în 2020 cu alte zece procente. Cînd omul îmbãtrîneºte,este mai predispus la afecþiuni precum bolile cardiovasculare, atacurilecerebrale sau cancerul, afecþiuni care determinã momentul morþii – adicãsperanþa de viaþã. Moartea survenitã înaintea acestei limite „naturale“ poatefi consideratã prematurã. Putem separa astfel decesele în cele „aºteptate“,provocate de vîrsta înaintatã, ºi cele premature, ce au loc mai devremedecît ar fi normal. Din motive practice, nu ne aºteptãm sã murim întreadolescenþã ºi senectute, adicã, mai precis, între 16 ºi 65 de ani. Prinurmare, moartea survenitã înaintea împlinirii vîrstei de 65 de ani poate ficonsideratã prematurã.

În capitolul 4 vom aborda un subiect oarecum diferit, ºi anume durata„maximã“ de viaþã a oamenilor; cu alte cuvinte, cît ar trãi un om dacã nuar fi doborît de nici una dintre cauzele obiºnuite de deces (boalãcardiovascularã, atac cerebral, cancer etc.), decesul fiind provocat doar de„vîrstã“. Vom observa cã durata maximã a vieþii umane se poate întindepînã la aproape 115 ani.

Calitatea vieþiiEvident, momentul ºi cauza morþii nu sînt singurele lucruri ce conteazã.

Calitatea vieþii are o importanþã cel puþin la fel de mare ca ºi durata sa,deºi este mai greu de mãsurat. Printre cele mai obiºnuite afecþiunirecunoscute medical cã ar avea un impact considerabil asupra calitãþiivieþii se numãrã aºa-numitele tulburãri afective (ce includ depresiile saualte stãri suficient de grave pentru a necesita asistenþã medicalã), retardulmintal, lipsa vederii (ce afecteazã 27 de milioane de persoane) ºi infecþiilecu viermi parazitari, precum filarioza. De asemenea, un numãr uimitor demare de oameni, 665 de milioane, suferã de guºã (mãrirea glandei tiroide).

În momentul înfiinþãrii Organizaþiei Mondiale a Sãnãtãþii, în urmã cumai mult de 50 de ani, aceasta a definit sãnãtatea ca fiind „o stare de binefizic, mental ºi social completã, ºi nu doar absenþa unei afecþiuni sau aunei infirmitãþi“. Aceastã idee era destul de optimistã, dar prezenta ºi oserie de dezavantaje. O stare de bine fizic, mental ºi social complet estemai degrabã o definiþie a fericirii decît a sãnãtãþii. Deºi cele douã noþiunisînt conexe, ar trebui totuºi deosebite. Se poate spune cã sãnãtatea reprezintãun drept universal al oamenilor, putînd fi în mare parte asigurat de societate.În schimb, fericirea are un caracter mai subiectiv, implicã dragoste, prietenii,religie ºi mulþi alþi factori. Este mai greu de întreþinut ºi, deºi depindeoarecum de sãnãtate, aceasta nu poate fi furnizatã similar. Însuºi termenul„fericire“ însemna iniþial (înainte de 1500 d.Hr.) ceva ce apare întîmplãtorsau dacã ai noroc. Declaraþia de Independenþã formulatã de americani în1776 numeºte drepturile inalienabile la viaþã ºi la libertate, dar numai

Page 14: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã20

dreptul de cãutare a fericirii. Mai mult, cele douã scopuri pot intra înconflict. Dacã un om renunþã la fumat, va avea o sãnãtate mai bunã, darnu va fi neapãrat mai fericit. Cel mai important motiv pentru care celedouã noþiuni ar trebui deosebite este acela cã, dacã se încearcã garantareaunui scop imposibil (fericirea universalã), resursele vor fi deviate dindirecþia atingerii unui scop posibil, sãnãtatea tuturor.

Din ce cauze murim?În 1996 s-au înregistrat la nivel mondial aproximativ 52 de milioane de

decese, dintre care 40 de milioane survenite în þãrile în curs de dezvoltare.Dacã 52 de milioane vi se pare un numãr greu de imaginat, gîndiþi-vã cãînseamnã aproximativ 100 de decese pe minut. În 1994, în Marea Britanieau survenit 627 636 de decese (cam unul pe minut), peste jumãtate dintreacestea producîndu-se la persoane de peste 65 de ani. Principalele cauze aleacestor morþi, fie ele aºteptate sau premature, sînt prezentate în Tabelul 1,datele fiind furnizate de Organizaþia Mondialã a Sãnãtãþii pentru anul 1996.Aceste valori sînt cît se poate de precise, însã trebuie sã se þinã cont defaptul cã toate certificatele de deces au fost eliberate pentru doar aproximativun sfert din totalul deceselor, fãrã cazurile morþilor provocate de foamete,masacre, rãzboaie sau dezastre naturale. Aceste cauze vor fi abordate maitîrziu, cînd vom discuta în detaliu despre decesele premature.

Tabelul 1Primele zece cauze ale deceselor survenite în anul 1996 (toate vîrstele)

Cauza morþii Nr. (milioane) % din total

Boli infecþioase ºi parazitare 17,3 33Boli circulatorii (atac cerebral, infarct etc.) 15,3 29Cancer 6,3 12Moarte survenitã la naºtere sau lascurt timp dupã (naºtere prematurã,asfixie, traumatisme, infecþii) 3,7 7Boli pulmonare cronice(bronºitã cronicã, emfizem) 2,9 6Cauze externe (accidente, sinucideri) 1,0 2Malnutriþie, diabet ºi alte afecþiuni înrudite 0,9 2Moartea mamei din cauza sarcinii saua naºterii 0,6 1Boli psihice (de ex. demenþã, alcoolism) 0,3 <1Alte cauze sau motive necunoscute 3,7 7Total 52 100

Sursa: date furnizate de Organizaþia Mondialã a Sãnãtãþii

Page 15: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 21

Momentul în care murim ºi motivul pentru care murim depind demulþi factori. Cei mai vulnerabili indivizi sînt tinerii ºi bãtrînii. Evident,apartenenþa la o societate, starea de sãnãtate ºi de prosperitate a naþiuniidin care face parte individul reprezintã, de asemenea, factori relevanþi.Bolile infecþioase ºi parazitare provoacã în þãrile dezvoltate doar 1% dindecese, iar în lumea a treia 43%. În schimb, atacurile cerebrale ºi bolilecardiovasculare sînt cauza a 46% din totalul deceselor din societãþiledezvoltate ºi a numai 24% din cele ale þãrilor în curs de dezvoltare, deºinumãrul anual de decese din aceste þãri este aproape dublu faþã de cel dinprimele.

Un factor relevant îl reprezintã ºi gradul de sãrãcie ºi, cel puþin încazul Marii Britanii, gradul de ocupare a locurilor de muncã. ªomajul adevenit în prezent o realitate a þãrilor dezvoltate, iar rata deceselor estemai ridicatã în rîndul ºomerilor decît în cel al persoanelor care au un locde muncã. Motivele nu sînt prea evidente, iar pentru a complica situaþia,existã posibilitatea ca ºomerii, ca grup social, sã fie diferiþi ºi în alte feluride cei angajaþi, ºi tocmai aceste diferenþe e posibil sã îi facã mai pasibilide o moarte timpurie. Statutul socio-economic influenþeazã mortalitatea,fapt care, de asemenea, nu are o explicaþie clarã. Muncitorii necalificaþi autendinþa de a fuma mai mult ºi de a consuma alimente mai puþin sãnãtoase,dar acest lucru reprezintã doar unul dintre aspecte.

În Marea Britanie, probabilitatea ca un individ sã moarã mai devremedecît în mod normal depinde în mare mãsurã de zona în care locuieºte el.Pentru locuitorii din zonele nordice ale Angliei, probabilitatea unei morþipremature este aproape dublã faþã de cea a locuitorilor din regiunile dinsud. Mortalitatea a scãzut constant începînd cu anii 1950, în acest calculfiind incluse ºi decesele survenite în primul an de viaþã, diferenþa dintrenord ºi sud fiind valabilã ºi în cazul acestor decese. O fetiþã nãscutã înLeeds are ºanse de douã ori mai mari sã moarã în primul an de viaþã decîto fetiþã nãscutã în comitatul Dorset. Motivele acestei diferenþe nu sîntclare, deºi se pare cã gradul de sãrãcie are ºi în acest caz o influenþãmajorã. Dar factorul socio-economic al bolilor ºi al deceselor îºi facesimþitã prezenþa de sute de ani, dupã cum dovedeºte un studiu recent alcimitirelor din Glasgow. Se pare cã în cazul anumitor boli conteazã mediulîn care a trãit individul în timpul copilãriei, în timp ce pentru alte afecþiuni,o influenþã majorã o reprezintã cea a mediului din timpul vieþii adulte. Încadrul Serviciilor Publice engleze, indivizii aflaþi pe treptele ierarhiceinferioare prezentau un risc de trei ori mai mare de a muri din cauzabolilor de inimã decît superiorii lor. Nivelul riscului depindea ºi de gradulde control pe care aceºtia îl aveau asupra muncii prestate, adicã dacãaveau sau nu un cuvînt de spus în privinþa modului ºi a vitezei de îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Dintre toate cauzele singulare de afecþiuni ºi deces, fumatul este una

Page 16: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã22

majorã. În 1995, în SUA, nu mai puþin de 2,25 de milioane de decese, unsfert din numãrul total, au fost cauzate de afecþiuni ce pot fi puse peseama fumatului. În acelaºi an, în Europa, s-au raportat 1,2 milioane dedecese cauzate tot de fumat (14% din totalul deceselor înregistrate), întimp ce în Marea Britanie 5 femei ºi 8 bãrbaþi mor din cauza fumatuluila fiecare orã. Tragedia fumatului migreazã acum spre þãrile în curs dedezvoltare, unde campaniile antifumat sînt mult mai slabe. Aproape otreime din þigãrile produse în prezent în SUA sînt exportate, iar în China,procentul deceselor provocate de fumat este mai mare decît în orice altãþarã. Argumentul potrivit cãruia tutunul furnizeazã venituri bugetaresuplimentare prin intermediul taxelor ºi cã, prin aceasta, asigurãsupravieþuirea cultivatorilor de tutun este complet fals. Guvernul chinez acalculat cã în anul 1993, în timp ce taxele provenite din comercializareaþigãrilor au totalizat 41 de miliarde de yuani (3,5 miliarde £), pierderileeconomice provocate de bolile ºi decesele produse din cauza fumatului aufost de 65 de miliarde de yuani.

Mãsurarea impactului morþii ºi al suferinþeiPe toþi ne aºteaptã moartea – acesta este singurul lucru sigur în viaþã.

În plus, decesele sînt uºor de contabilizat. Mai greu este sã mãsori imensasuferinþã umanã produsã de morþile premature ºi poverile suplimentaredatorate afecþiunilor ºi infirmitãþilor grave. Acest lucru este ºi el posibil;o metodã ar fi calcularea aºa-numiþilor „ani de viaþã pierduþi din cauzainfirmitãþii“. Ei reprezintã numãrul total de ani de viaþã pierduþi în rîndulpopulaþiei din cauza morþilor premature, plus cei pierduþi din cauzasuferinþei provocate de afecþiuni ºi infirmitãþi (valorile fiind calculate înfuncþie de gravitatea problemelor de sãnãtate). O echipã compusã dincercetãtori de la ªcoala de Sãnãtate Publicã Harvard ºi de la OrganizaþiaMondialã a Sãnãtãþii, condusã de C. J. L. Murray ºi A. D. Lopez, s-aconcentrat asupra calculãrii acestor valori în cadrul studiului „GlobalBurden of Disease“. Folosind acest tip de calcule pentru estimarea poveriitotale cauzate de bolile ce provoacã suferinþe cronice ºi scurtarea vieþii, sepot obþine unele comparaþii interesante. Þãrile dezvoltate suportã aceastãgreutate într-o proporþie de numai 11,6% din total, dar cheltuiesc 90% dintotalul sumelor alocate sãnãtãþii la nivel mondial. Acest lucru era previzibil,dar este utilã aplicarea unor valori numerice.

Situaþia globalã se aflã într-o permanentã schimbare, existînd diferenþesemnificative între economiile de piaþã clasice ºi þãrile în curs de dezvoltare.La nivel mondial, în anul 1990, primele zece cauze ale scurtãrii duratei deviaþã ºi ale suferinþelor cronice au fost, în ordinea importanþei:

01. Infecþiile pulmonare (în special la copii)

Page 17: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 23

02. Bolile diareice ºi dizenteria03. Bolile perinatale (cele care survin în timpul naºterii, printre care

naºterea prematurã, pneumonia, asfixia la naºtere ºi traumatismele)04. Depresia psihicã majorã05. Bolile cardiace06. Bolile vasculare (de exemplu atacurile cerebrale)07. Cancerul08. Pojarul09. Accidentele auto10. Malformaþiile congenitale (defectele din naºtere)

Pe aceastã listã se mai aflã ºi malaria, omuciderea, sinuciderea, cãderilede la înãlþime ºi alte accidente. Avînd în vedere schimbãrile petrecute din1990, probabil cã, în prezent, SIDA se aflã printre primele zece, iar pojarula ieºit din top. Calcularea valorilor menþionate mai sus nu este o sarcinãsimplã, existînd multe variabile asupra cãrora specialiºtii se pun cu greude acord, dar acest lucru permite obþinerea unui tablou general alprincipalelor cauze ale suferinþelor ºi scurtãrii duratei de viaþã.

Dacã mergem mai departe ºi încercãm sã evaluãm în ce mãsurã astfelde afecþiuni pot fi atribuite riscurilor de mediu, apare o situaþie interesantã.Acest demers este justificat deoarece, în principiu, cauzele din mediulînconjurãtor pot fi prevenite ºi, ca atare, un astfel de studiu devine re-levant pentru stabilirea prioritãþilor programelor de sãnãtate. Primii zecefactori de risc sînt urmãtorii:

01. Malnutriþia Impactul sever asupra copiilor provoacão susceptibilitate ridicatã la pojar, diareeetc.

02. Lipsa igienei Apa cu impuritãþi, sistemele de scurgereinadecvate ºi igiena necorespunzãtoareprovoacã infecþii intestinale ºi parazitoze.

03. Sexul neprotejat Cauza apariþiei SIDA, a altor zeci de bolicu transmitere sexualã ºi a cancerului decol uterin (din cauza verugilor genitale).

04. Alcoolul Baza producerii accidentelor auto, acrimelor ºi violenþei domestice, provo-cînd, de asemenea, boli hepatice (valorilesînt însã ajustate de efectul benefic alconsumului moderat de alcool în cazulafecþiunilor cardiace).

05. Ocupaþia Expunerea, la locul de muncã, la vãtãmãride naturã fizicã sau chimicã.

06. Tutunul Provoacã cea mai mare parte a cazurilor

Page 18: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã24

de cancer pulmonar, jucînd un rol im-portant ºi în alte afecþiuni; aceastã povarãse aflã în creºtere din cauza rãspîndiriifumatului în þãrile în curs de dezvoltare.

07. Hipertensiunea arterialã Provoacã accidente vasculare.08. Sedentarismul Joacã un rol important în bolile cardiace;

excesul alimentar are ºi el o contribuþieînsemnatã.

09. Drogurile ilegale Rãspîndirea infecþiilor prin intermediulacelor de seringã; de asemenea, consumulde droguri duce la comiterea unor infrac-þiuni violente.

10. Poluarea atmosfericã Particulele atmosferice ºi dioxidul de sulfîi afecteazã pe suferinzii de boli pulmo-nare cronice.

Luarea unor mãsuri în privinþa malnutriþiei ºi a problemelor de igienãnecesitã investiþii considerabile, dar se pare cã cea mai mare parte asuferinþelor ºi a morþilor premature sînt cauzate de comportamentul uman.

Din acest punct de vedere, Rusia reprezintã un exemplu edificator alefectelor pe care îl deþine comportamentul uman. De la prãbuºirea UniuniiSovietice, în 1991, rata deceselor a crescut semnificativ, în principal înrîndul tinerilor ºi al adulþilor. Cele mai mari creºteri s-au înregistrat încazurile de decese provocate de consumul de alcool, de accidente ºi deviolenþã, deºi o contribuþie importanã o au ºi afecþiunile cardiace ºi celeinfecþioase. Pe primele locuri în clasamentul factorilor cauzatori de moartese aflã alcoolul, fumatul ºi alimentaþia necorespunzãtoare. În 1993,consumul mediu de alcool pe cap de locuitor era în Rusia de 40 de gramepe zi (28 de unitãþi pe sãptãmînã, comparativ cu limitele recomandate înprezent de 21 de unitãþi pe sãptãmînã pentru bãrbaþi ºi 14 pentru femei),iar alimentaþia era sãracã în legume ºi fructe.

Cauzele morþii: principalii ucigaºiSã încercãm în continuare sã examinãm mai îndeaproape principalele

cauze ale morþii, factorii ce ne ucid, fie în momentul care ne este scris,fie înainte.

Moartea provocatã de om: rãzboiul, masacrele, înfometarea

O categorie ce nu apare pe lista Organizaþiei Mondiale a Sãnãtãþii(vezi Tabelul 1) este cea a oamenilor uciºi direct (în rãzboaie sau masacre)

Page 19: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 25

sau indirect (prin înfometare, încarcerare, în lagãre de muncã) de cãtresemenii lor. Morþile provocate de oameni în secolul XX au fost estimatela aproximativ 110 milioane. Cam 20 de milioane de oameni au murit înprimul rãzboi mondial ºi aproximativ 35 de milioane în al doilea rãzboimondial. Aceste cifre fac ca numãrul de oameni uciºi în secolele anterioaresã parã infim ºi asta nu pentru cã am devenit mai rãi, ci fiindcã populaþiaglobului este mai numeroasã. Acum sînt mult mai mulþi cei care suferã ºimor în rãzboaie, în lagãre de concentrare, se confruntã cu foametea etc.Deºi în secolele trecute oamenii erau mult mai rãi, consecinþele se resimþeaula o scarã mai micã.

Morþile provocate de om, pe care le descriem, în continuare, sînt celecauzate de deciziile guvernelor ºi ale naþiunilor. Acest fapt, precum ºinumãrul mare al victimelor le plaseazã într-o altã categorie decîtomuciderea, pe care o vom aborda în capitolul 3.

Uciderea sistematicã a unui grup identificabil de oameni, adesea de-alungul unei perioade de mai mulþi ani, este calificatã mai degrabã drept„genocid“ decît „masacru“. Genocidul a fost uneori realizat prin metodeindirecte, precum înfometarea sau neglijarea. Spaniolii au omorît peste1 milion de indieni în Caraibe (1492–1600) ºi alt milion de indieni dinAmerica Centralã ºi de Sud între 1498 ºi 1824. Colonizatorii europeni dinAmerica de Nord au ucis, începînd din 1620, peste un milion deamerindieni. Genocidul, dupã cum observã Jared Diamond în lucrarea TheRise and Fall of the Third Chimpanzee, a continuat pînã în secolul XX.Primii colonizatori ai Australiei s-au fãcut rãspunzãtori pentru moartea apeste 100 000 de aborigeni între 1788 ºi 1928, iar în perioada 1950–1990au fost comise genociduri în cel puþin cincisprezece þãri din Africa, Americade Sud ºi Asia de Sud-Est.

În secolul XX s-au fãcut eforturi deosebite ºi demne de laudã pentruprotejarea ºi salvarea vieþii umane (de exemplu, prin progresele dinmedicinã ºi printr-o mai bunã alimentare publicã), acest lucru coexistîndînsã cu o capacitate ºi o dorinþã nelimitate de a distruge viaþa. În studiulThe Twentieth-Century Book of the Dead (1972), scriitorul Gil Elliot arealizat o serie de estimãri interesante, deºi destul de aproximative, alemorþilor provocate de om de-a lungul secolului XX. (Elliot este cel carea propus suma de 110 milioane citatã mai sus.) El a fãcut o distincþie întremorþile provocate de arme ºi bombe (50 de milioane) ºi cele provocate deprivaþiuni, definite ca imposibilitatea satisfacerii necesitãþilor supravieþuirii:apã, hranã, adãpost ºi îmbrãcãminte (60 de milioane). A împãrþit apoiaceastã ultimã categorie în privaþiuni în oraºe (16 milioane), în lagãre demuncã, cele mai multe în Uniunea Sovieticã (20 de milioane) ºi în condiþiide foamete, asediu ºi rãzboi (24 de milioane). Dintre aceºtia, ceva maimult de 110 milioane de indivizi erau bãrbaþi. Episoade deosebitde sîngeroase au dus la apariþia unor „oraºe-fantomã“: în primul rãzboi

Page 20: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã26

mondial – Verdun (1 milion); în al doilea rãzboi mondial – Leningrad(1 milion) ºi Auschwitz (1,5 milioane). Per total, s-a estimat cã în aldoilea rãzboi mondial au murit cel puþin 4,5 milioane de evrei: 2 milioanedin cauza foamei, a bolilor ºi a privaþiunilor, 1,5 milioane gazaþi ºi 1milion împuºcaþi. Elliot a observat cã aceste cifre exorbitante sînt dincolode capacitatea noastrã de înþelegere, sugerînd necesitatea unor studiisuplimentare pentru fundamentarea acestor estimãri pe date statistice maiconcrete.

În jumãtatea de secol de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, peste20 de milioane de oameni au fost uciºi în aproximativ 150 de rãzboaie peplan local în Africa, Asia, Europa ºi America Latinã. Milioane dintreaceºtia erau copii. Mulþi alþii au fost schilodiþi, mai ales de mineleantipersoanã. Armele moderne sînt produse în þãrile industrializate ºi, înfiecare an, o cantitate în valoare de aproximativ 35 miliarde $ este vîndutãsau datã þãrilor în curs de dezvoltare.

Ar fi de neconceput ca un studiu despre moarte sã nu menþionezecîteva informaþii referitoare la una dintre cele mai îngrozitoare muniþii derãzboi concepute de om: armele chimice. Acestea au capacitatea de aomorî milioane de oameni ºi, spre deosebire de armele nucleare, nu distrugoraºele ºi bunurile materiale, care rãmîn intacte dupã ce cadavrele au fostridicate.

Prima armã chimicã, clorul gazos, a fost conceputã în 1915 de cãtregermanul Fritz Haber, cîºtigãtor al Premiului Nobel. Gazul a fost eliberatdin cilindri în direcþia inamicilor în oraºul Ypres, în primul rãzboi mondial.În primãvara lui 1915, într-o singurã lunã, s-au folosit nu mai puþin de 500de tone din 20 000 de cilindri. Numai cã acest gen de atac chimic cetrebuia sã fie însoþit de o ofensivã de proporþii a infanteriei depindea înprea mare mãsurã de vreme ºi nu era foarte eficient. ªi britanicii l-aufolosit ceva mai tîrziu, în cursul aceluiaºi an, dar fãrã mai mult succes.

Germanii au început atunci sã lucreze la urmãtoarea variantã, ºi anumefosgenul. Acesta a fost folosit pentru prima datã în decembrie 1915 ºi,spre deosebire de clor, care forma un nor vizibil, era practic incolor ºiinodor. Dupã ce îl inhala, victima nu simþea decît o vagã iritare a ochilorºi a gîtului, urmând ca la scurt timp plãmînii sã se umple cu lichid,provocîndu-i astfel decesul. Fosgenul este de aproape douãzeci de ori maieficace decît clorul. Aliaþii l-au folosit, alãturi de clor, în Bãtãlia de peSomme din 1916, în urmãtoarele nouã luni fiind utilizate 1 500 de tone.Problemele pe care le ridicau condiþiile meteorologice fuseserã rezolvateprin aruncarea unor obuze care explodau, împrãºtiind gazul la o distanþãde pînã la 1,5 km. Spre sfîrºitul primului rãzboi mondial, 95% din cantitateatotalã de gaz fusese eliberatã prin intermediul artileriei.

Apoi, în 1917, germanii au început sã foloseascã o nouã armã: iperita

Page 21: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 27

(sulfura de dicloretil). Acest gaz avea un miros asemãnãtor muºtarului ºiprovoca, la inhalare, doar o slabã iritare, dar apoi distrugea plãmînii.Moartea survenea în cîteva zile, pe mãsurã ce plãmînii se solidificau.Aceastã substanþã era folositã în stare lichidã, dupã împrãºtiere rãmînîndla nivelul solului ºi poluînd apa. Spre sfîrºitul rãzboiului, britaniciipierduserã din cauza acestui gaz 2 000 de oameni, alþi 125 000 necesitîndtratament medical. Impactul militar era considerabil ºi, prin urmare,britanicii au început sã-l fabrice, dar rãzboiul a luat sfîrºit înainte de a-lputea folosi pe scarã largã. Unul dintre supravieþuitorii unui atac britaniccu iperitã din octombrie 1918 a fost un caporal în vîrstã de 29 de ani dinInfanteria de Rezervã Bavarezã, care se numea Adolf Hitler.

Pasul urmãtor în domeniul armelor chimice a fost reprezentat de gazelecu acþiune asupra sistemului nervos. În jurul anului 1936, savantul germandr. Gerhard Schrader a descoperit o serie de otrãvuri de o eficacitateextraordinarã: agenþii neuroparalitici, care blocheazã acþiunea unei substanþeesenþiale din sistemul nervos numitã colinesterazã, provocînd pierdereacontrolului muºchilor ºi a unor funcþii de bazã, cum ar fi respiraþia. Moarteaeste provocatã prin asfixie. Prima astfel de substanþã a fost gazul tabun.Urmãtoarea, mai eficientã, a fost descoperitã în 1938 ºi numitã gaz sarin,în onoarea cercetãtorilor germani care au creat-o (Schrader, Ambros,Rudriger ºi van der Linde). O singurã picãturã aplicatã pe piele este fatalã.Cu acest gaz pot fi distruse oraºe întregi.

În timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, spre sfîrºitul anului 1944,germanii au produs aceste otrãvuri în cantitãþi uriaºe, Germania deþinîndaproximativ 12 000 de tone de tabun, plasate în depozite secrete de muniþie,gata sã fie încãrcate în bombe ºi obuze. Aceste cantitãþi nu au mai fostutilizate din cauza decimãrii aviaþiei germane ºi de teama represaliilor.Dacã ar fi fost folosite, rãzboiul s-ar fi prelungit, deoarece savanþii britanicierau mult în urmã, încercînd sã conceapã noi forme de iperitã.

În timpul Rãzboiului Rece, armele chimice au continuat sã fie produse,apãrînd totodatã ºi armele biologice, deºi acestea aveau un efect mai redusºi erau mai puþin sigure. În cele din urmã, în 1969, preºedintele SUA,Richard Nixon, a cerut interzicerea armelor chimice ºi biologice. Cu toateacestea, a continuat conceperea unor noi metode de lansare, cea maiimportantã fiind „arma binarã“, care consta într-un obuz ce conþinea douãsubstanþe chimice, inofensive individual, care se combinau în urmaexploziei obuzului la þintã ºi formau un gaz neuroparalitic mortal.

În prezent, dupã prãbuºirea Uniunii Sovietice, ameninþarea unui rãzboimajor a fost îndepãrtatã, tratatul de dezarmare chimicã devenind realitate.Totuºi, nu trebuie uitat faptul cã oamenii au fabricat suficiente arme chimicepentru a omorî aproape toatã populaþia globului, fãrã ca planeta sã devinãnelocuibilã. Ameninþarea este încã prezentã, evenimentele care au avutloc în metroul din Tokio în 1995, cînd o sectã japonezã a eliberat gaz

Page 22: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã28

sarin, omorînd 12 persoane ºi afectînd alte 1 000, a demonstrat cît se poatede clar acest lucru. Panica produsã atunci a fost mult mai mare decît nesugereazã aceste cifre. Din fericire, majoritatea organizaþiilor teroriste suntpreocupate prea mult de imaginea lor publicã pentru a folosi arme carele-ar îndepãrta simpatizanþii.

Bolile infecþioase ºi parazitare

Aceste afecþiuni au omorît peste 17 milioane de oameni în cursulanului 1996, cea mai mare parte dintre ei copii, afectînd cel mai multþãrile lumii a treia. Aceasta se datoreazã faptului cã în astfel de þãri igienanecorespunzãtoare, malnutriþia, lipsa antibioticelor ºi a serviciilor medicalede calitate fac ca infecþiile sã fie mai frecvente ºi sã aibã efecte severe.Bolile ºi decesele din aceste regiuni sînt cauzate în primul rînd de sãrãcie.

Bolile infecþioase care provoacã cele mai multe victime la nivel mondialsînt:

– Infecþiile respiratorii (pulmonare): acestea sînt rãspunzãtoare demoartea a patru milioane de oameni anual, cele mai multe victimefiind copii sub cinci ani. Organizaþia Mondialã a Sãnãtãþii aînregistrat progrese semnificative prin campaniile de vaccinãri, maiales împotriva tusei convulsive, a difteriei ºi a pojarului, dar, dinnefericire, aceste boli se aflã sub control numai în þãrile dezvoltate,bogate.

– Tuberculoza: aceasta a ajuns, în prezent, pe locul al doilea în rîndulcelor mai devastatoare boli infecþioase, fãcîndu-se rãspunzãtoarepentru moartea a 3 milioane de persoane în 1996, mai multe decîtorice altã infecþie singularã. Din ce în ce mai mulþi bolnavi de TBCcontracteazã ºi SIDA, iar aceasta, asociatã cu tuberculoza, formeazão combinaþie fatalã. Vaccinul ºi medicamentele care pot tratatuberculoza sînt disponibile, dar multe dintre þãrile subdezvoltatenu ºi le pot permite ºi nu dispun de mijloacele necesare distribuiriilor cãtre populaþie.

– Infecþiile diareice determinã moartea altor 2,5 milioane de copiianual (aproximativ 8 000 zilnic). În unele regiuni din Africa, Asiaºi America Latinã, copiii suferã de diaree, în medie, douã luni dintrei. Dintre aceºtia, unii mor, în timp ce altora le este opritã creºterea.Diareea este provocatã de o gamã largã de microbi ºi de alþi paraziþi,dar cînd mamele le aplicã acestor copii un tratament rudimentar(bãuturi ce conþin sare ºi zahãr), rata mortalitãþii e redusãsemnificativ.

Numãrul imens de cazuri de diaree se datoreazã în principal surselorimpure de apã ºi sistemului inadecvat de sãnãtate publicã. Organizaþia

Page 23: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 29

UNICEF a scos în evidenþã faptul cã aproximativ jumãtate din populaþiamondialã nu beneficiazã de sisteme adecvate de canalizare. În acestecomunitãþi, infecþiile intestinale se rãspîndesc cu uºurinþã din cauzainsalubritãþii aproape medievale. ªi totuºi, problema ar putea fi rezolvatãcu numai 6 milioane $ cheltuiþi într-o perioadã de zece ani, sumã carereprezintã doar 1% din bugetul militar, la nivel global.

În secolele trecute, diareea reprezenta o cauzã frecventã a deceselorcopiilor din Europa. Un epitaf dintr-un cimitir din oraºul englez Cheltenhamface referire la moartea unui copil, survenitã la vîrsta de trei sãptãmîni:

Aºa curînd m-am terminat,Mã-ntreb de ce-am mai fost creat.

Urmãtoarele boli, în ordinea efectelor produse, dupã primele trei, sînt:– Malaria (peste 2 milioane de decese în 1996). În prezent nu existã

nici un vaccin preventiv sigur: unica soluþie constã în evitareamuºcãturilor de þînþari.

– HIV/SIDA (1,5 milioane de decese în 1996). Infecþia se rãspîndeºteîn continuare cu repeziciune atît pe subcontinentul indian, cît ºi înAfrica sub-saharianã.

– Hepatita B (1,1 milioane de decese în 1996). Acest virus provoacãºi cancerul hepatic.

– Pojarul (1 milion de decese în 1996) ºi tusea convulsivã (350 000de decese în 1996) reprezintã în continuare infecþii letale pentrucopiii din þãrile subdezvoltate, deºi acestea pot fi prevenite prinvaccinãri.

– Tetanosul nou-nãscuþilor (310 000 de decese în 1996). Aceastãinfecþie apare prin depunerea bacteriilor pe suprafaþa secþionatã acordonului ombilical.

– Boala somnului (150 000 de decese în 1996). Aceastã infecþie esterãspînditã de muºtele þeþe din Africa.

Trebuie observat faptul cã SIDA nu se aflã printre primele trei boliinfecþioase ca numãr de victime. Totuºi, la sfîrºitul anului 1996, la nivelmondial, de cînd a apãrut virusul fuseserã infectaþi cu HIV 29,4 milioanede copii ºi adulþi, dintre care 8,4 erau bolnavi de SIDA ºi 6,4 milioanemuriserã. La sfîrºitul secolului, la numai douãzeci de ani dupã ce a fostdescoperitã, SIDA ucisese deja 20 de milioane de oameni, adicã 1 milionpe an. Pentru a-i putea aprecia impactul general, nu trebuie uitat cã SIDAomoarã adulþi tineri, lãsînd în urmã copii orfani, ºi creºte sensibilitatea latuberculozã, astfel cã, în Africa, unul din trei bolnavi de SIDA moare detuberculozã. Cele douã boli formeazã un parteneriat ucigãtor. Cu toateacestea, decesele provocate de SIDA sînt mai puþin numeroase decît celesurvenite în urma accidentelor rutiere ºi, cu toate cã în 1996 au murit de

Page 24: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã30

SIDA 1,4 milioane de oameni, un numãr identic de persoane s-au sinucissau au fost ucise de alþi oameni. Trei sferturi din infectãrile cu HIV auapãrut în urma relaþiilor sexuale neprotejate, iar trei sferturi dintre acestecazuri au implicat relaþii heterosexuale. Bebeluºii ºi copiii sînt infectaþiintrauterin sau în timpul primilor ani de viaþã.

În acest capitol nu am inclus febra Lassa, febra Ebola, schistozomiaza,holera, tifosul, rabia, poliomielita ºi multe alte infecþii bine cunoscute ºiadesea mortale, deoarece sînt mai puþin importante din punctul de vedereal numãrului de victime decît cele menþionate mai sus. Deºi sînt dramaticeºi pot constitui subiecte de prima paginã, acestea nu reprezintã totuºi

MolimeleMarile epidemii au constituit o caracteristicã a istoriei scrise, avînd

rolul de a influenþa uneori desfãºurarea evenimentelor.În anul 701 î.Hr., regele asirian Sennacherib s-a vãzut obligat sã

pãrãseascã Iudeea fãrã a cuceri Ierusalimul, deoarece 185000 de oamenidin armatele lui au murit în urma a ceea ce se presupune cã a fost o boalãinfecþioasã. Acest episod este imortalizat în poezia lui Byron „Distrugerealui Sennacherib“.

Ciuma a fost una dintre cele mai distructive boli. Bacteriile care oprovoacã sînt transmise de la ºobolani la oameni prin intermediul puricilor,ºobolanilor, iar ganglionii limfatici de la subsuoarã sau din zona inghinalã(în lb. greacã bubo = inghinal), care dreneazã zona muºcãturii de purice,se inflameazã, transformîndu-se în depozite de puroi. În cazul ciumeibubonice, toxinele puternice produse de bacterii îi ucid pe jumãtate dintrecei afectaþi. Dacã bacteriile invadeazã plãmînii (ciuma pneumonicã), raportuldeceselor ajunge la 100%, iar infecþia se poate rãspîndi direct de la unindivid la altul.

Ciuma a ajuns în Europa din Orientul Îndepãrtat în 1348, iar efectul afost devastator. În Anglia, aceastã boalã, numitã Moartea Neagrã, a ucisaproape o treime din populaþie într-un interval de doi ani ºi jumãtate. Oepidemie din anul 1665, anul premergãtor Marelui Incendiu din Londra, afost descrisã foarte plastic de Daniel Defoe (pe atunci în vîrstã de numaicinci ani) în cartea Jurnal din anul ciumei: „Sãpaserã mai multe gropi înalt cimitir cînd molima începuse sã se întindã în parohia noastrã ºi, maiales, cînd au început sã aparã cãruþele cu morþi... În aceste gropi puseserãpoate cîte 50 sau 60 de leºuri; apoi au sãpat gropi mai mari, în careîngropau toate cadavrele aduse de cãruþe într-o sãptãmînã, ceea ce... însemnaîntre 200 ºi 400 pe sãptãmînã; ºi nu puteau sã le sape mai mari, deoareceordinul judecãtoresc le impunea sã nu îngroape nici un cadavru la maipuþin de ºase picioare de suprafaþã“.

Oamenii din evul mediu puneau ciuma fie pe seama cutremurelor, fie pecea a miºcãrii planetelor, fie pe socoteala unui complot evreiesc sau arãbesc(în timpul anilor ciumei din Europa au avut loc 350 de masacre ale evreilor),dar cel mai adesea pe seama pedepsirii rãutãþii oamenilor de cãtre Dumnezeu.

Page 25: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 31

cauze principale de deces. De exemplu, febra Ebola îi omoarã pe majoritateacelor infectaþi cu acest virus, dar se manifestã numai în unele regiuni dinAfrica, iar pînã în prezent numãrul total de decese este în jur de 1 000.

În trecut, bolile infecþioase au avut un impact dramatic, omorîndmilioane de indivizi. Marea epidemie de gripã din 1918 a omorît 20 demilioane de oameni în numai doi ani – mai mulþi decît toate victimeleprimului rãzboi mondial. Alte exemple de molime, boala transpiraþiei ºivariolã, sînt enumerate în casetele din cuprinsul acestui capi-tol.

Accidentele ºi dezastrele naturale

În fiecare an, aproape 4 milioane de oameni mor în urma violenþei ºia accidentelor, incluzînd aici cãderi de la înãlþime, incendii, inundaþii,înec, omucidere ºi accidente auto. În anul 1996, accidentele au fost ceade-a ºasea cauzã de deces din punctul de vedere al numãrului victimelorla nivel global. Þãrile în curs de dezvoltare înregistreazã de aproape patruori mai multe victime din aceste cauze decît þãrile dezvoltate. Un detaliu

Boala transpiraþiei din Anglia: o molimã misterioasãÎn vara anului 1485, Anglia a fost lovitã de o boalã ciudatã ºi

înspãimîntãtoare. Molima a apãrut la trei sãptãmîni dupã intrarea armateicontelui de Richmond (care avea ºi mercenari francezi) în Londra. Lordulprimar, succesorul sãu ºi alþi ºase consilieri au murit într-o sãptãmînã. Ceiafectaþi se plîngeau de migrene, dureri musculare, febrã, respiraþie îngreunatãºi transpiraþie abundentã. Aºa cum descria un medic al vremurilor: „dincauza vaporilor fetizi, stricaþi, putrezi ºi respingãtori din apropierea regiuniiinimii ºi plãmînilor, gîfîiala respiraþiei se mãreºte, creºte ºi se împiedicã peea însãºi“.

Moartea survenea adesea la 24 de ore de la declanºarea bolii. Nu estecunoscut numãrul total al victimelor, dar se pare cã fãcea ravagii mai alesîn rîndul tinerilor sãnãtoºi decît în cel al femeilor, copiilor ºi bãtrînilor. Eaa fost numitã Sudor Anglicus ºi, ulterior, Boala Englezã a Transpiraþiei; s-amanifestat ºi în timpul altor patru epidemii din verile anilor 1508, 1517,1528 ºi 1551. Apoi a dispãrut la fel de misterios cum a apãrut, permiþîndu-neîn prezent doar sã ghicim cauzele care au provocat-o. Boala pare maidegrabã o virozã respiratorie decît o infecþie, ca în cazul ciumei, tifosuluisau al malariei, posibil o formã extrem de virulentã de gripã dacã nu se iaîn considerare faptul cã gripa atacã de obicei iarna. Este posibil sã fi fostvorba despre un virus rãspîndit de rozãtoare, nenumãrate în acele timpuri:în Londra exista cel puþin o familie de ºobolani negri în fiecare gospodãrie!Pe de altã parte, epidemiile aveau un caracter exploziv ºi erau foarterãspîndite, astfel încît infectarea se propaga, cel mai probabil, direct de laom la om, prin tuse ºi strãnut.

Page 26: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã32

Adio varioleiVariola a reprezentat o boalã ucigaºã încã de la începutul istoriei scrise.

A ucis ºi capete încoronate, iar atunci cînd, între secolele XV ºi XVIII, afost dusã de exploratori ºi coloniºti în Africa, în Americi ºi în Australia,impactul a fost comparabil cu cel al armelor de foc ºi al Bibliei. În regateleaztec ºi maya au murit în numai cîþiva ani circa 3,5 milioane de indivizi,iar faptul cã toþi conchistadorii spanioli erau rezistenþi la boalã i-a fãcut sãparã ºi mai invincibili.

Variola era ceva normal în oraºele europene de acum 200 de ani. Pentrucopii, aceastã boalã ce semãna cu pojarul era un obstacol care trebuia depãºit,ºi provoca aproape o treime din decesele infantile. Oamenii ºi-au dat seamacã se pot proteja împotriva variolei zgîriindu-se pe piele cu puroiul dinbãºicile suferinzilor, iar Lady Mary Wortley Montagu, soþia ambasadoruluienglez în Turcia, a adus aceastã metodã în Anglia, unde a fost intens folositã.În 1721, doi prinþi ai casei regale au fost trataþi astfel dupã ce metoda fusesetestatã iniþial pe ºase condamnaþi de la închisoarea Newgate.

Mai tîrziu, un doctor de þarã, inventiv ºi tenace, Edward Jenner, caretrãia în provincia englezã Gloucestershire, a descoperit vaccinul modernîmpotriva variolei. Pe data de 14 mai 1796, el a prelevat puroi dintr-obãºicã de variolã taurinã de pe mîna unei lãptãrese pe nume Sarah Nelmes(care se infectase de la o vacã botezatã Blossom) ºi l-a întins pe zgîrieturilede pe braþul lui James Phipps, în vîrstã de numai opt ani. James a suferitulterior o uºoarã indispoziþie, iar ºase sãptãmîni mai tîrziu, Jenner l-a inoculatcu virusul variolei. Bãiatul n-a pãþit nimic. Deºi manevra fusese riscantã,copilul a fost astfel salvat.

Metoda lui Jenner s-a numit vaccinare (vacca, în latinã = vacã), iar înprima jumãtate a secolului XX, variola fusese eradicatã aproape complet înEuropa ºi în America de Nord. Boala a continuat însã sã se rãspîndeascãîn Asia ºi în Africa, în 1974 înregistrându-se aproape un sfert de milion decazuri. În 1969, Organizaþia Mondialã a Sãnãtãþii a iniþiat o campanie deeradicare definitivã a variolei, folosind vaccinul lui Jenner. Dificultãþileîntîmpinate au fost foarte mari, inclusiv barierele culturale, conflictele armateºi problemele transportului acestui vaccin în regiunile îndepãrtate. Cum sãajungi în satele din munþii etiopieni situate la peste 30 km de cele maiapropiate drumuri pe care le poþi strãbate numai cu vehicule de teren? Darcampania s-a bucurat în final de succes, ultimul caz de variolã fiindînregistrat în octombrie 1977, într-o micã localitate din Somalia, în Africa.Variola a fost astfel definitiv învinsã.

Costurile totale ale acestei campanii, consideratã de mulþi drept cea maimare realizare a ºtiinþei medicale a secolului XX, au fost de 150 de milioaneUSD. Pentru succesul acesteia, boala trebuia sã fie exclusiv umanã (dacãar fi infectat animale sau insecte, ar fi putut reveni) ºi sã nu persiste înorganism (ceea ce ar fi însemnat posibila existenþã a unor purtãtori sãnãtoºi).De asemenea, trebuind sã existe un vaccin eficient ºi ieftin (de fapt, vaccinullui Jenner nici n-ar fi acceptat astãzi din perspectiva standardelor stricteactuale), precum ºi resursele ºi organizarea necesare desfãºurãrii acestuiprogram la nivel global. Acestea au fost furnizate de Organizaþia Mondialãa Sãnãtãþii ºi de cercetãtorii, administratorii ºi epidemiologii sãi devotaþi.

Page 27: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 33

interesant este acela cã, în India, femeile sînt de douã ori mai predispuseunei morþi în urma arsurilor decît bãrbaþii, deoarece, probabil, lor le revinesarcina supravegherii focului din bucãtãrii.

Accidentele auto, din nefericire, au devenit aproape o caracteristicãobiºnuitã a vieþii cotidiene (vezi caseta). Dacã acelaºi numãr de oamenicare mor lunar în urma accidentelor rutiere ar muri în accidente aeriene,feroviare sau navale, s-ar organiza proteste publice ºi ar fi neapãrat necesarã

Motorul cu combustie infernalãAutomobilul reprezintã o deschidere fãrã precedent în ceea ce priveºte

mobilitatea personalã ºi o declaraþie la vedere a venitului ºi a statutuluisocial al fiecãruia. Rolul deosebit de important jucat de acesta în vieþilenoastre este evident pentru toatã lumea. Sã analizãm însã ºi aspectele nega-tive ale automobilului, cu motorul sãu cu combustie internã.

Încã de la primul accident mortal rutier înregistrat, cel al unui pieton dinNew York, în 1895, automobilele ne-au omorît. Pe drumurile din SUA morîn fiecare an aproximativ 40000 de oameni. Anglia ºi Þara Galilor autotalizat în 1995 un numãr de 3600 de victime rutiere (aproximativ zecedecese pe zi), aceastã cifrã scãzînd însã de la 4 968 în anul 1990, deºi înfiecare an se conduce din ce în ce mai mult. În 1995, cheltuielile medii pesãptãmînã de persoanã pentru o maºinã au fost de 13,67 £, în comparaþiecu 1,40 £ pentru trenuri ºi autobuze.

Din altã perspectivã, totalul de 3 600 de victime ale accidentelor rutieredin 1995 poate fi comparat cu cele 3 547 de sinucideri din acelaºi an. Maimult, Marea Britanie are una dintre cele mai scãzute rate ale deceselorconsecutive accidentelor rutiere din Uniunea Europeanã, cea mai ridicatã(potrivit rapoartelor din 1994) înregistrîndu-se în Portugalia.

Automobilele ucid atît pasageri ºi pietoni nevinovaþi, cît ºi copii caren-au apucat sã se nascã. Un cercetãtor american a calculat cã în SUA, în1968, aproximativ 5 000 de copii nenãscuþi au murit o datã cu mamele lorînsãrcinate în accidente de maºinã – o pierdere ce s-ar putea sã compensezenumãrul de copii concepuþi în maºini în aceeaºi perioadã.

Maºinile nu provoacã doar moartea ºi traume severe, ci au ºi alte efecteneplãcute. Contribuie semnificativ la poluarea atmosferei, degajînd substanþenocive precum monoxidul de carbon ºi oxizii de plumb ºi azot. Tot eleproduc ºi dioxid de carbon, care contribuie la încãlzirea globalã; sînt asociatecu sedentarismul ºi cu atacurile de cord; produc mult zgomot; drumurile pecare circulã distrug mediul. Societatea plãteºte aceste costuri în mare parteascunse, precum ºi vãtãmãrile corporale ºi decesele, pentru avantajul de adeþine un automobil.

Problema este cã, avînd în vedere stilul de viaþã actual, automobilul adevenit o necesitate. Nu existã nici o îndoialã cã, pe mãsurã ce crizacombustibililor se acutizeazã ºi naþiunile în curs de dezvoltare încep sãachiziþioneze vehicule, va fi necesarã luarea unor mãsuri în legãturã cuautomobilul cu motor termic. Fie vom reduce drastic mersul cu maºina, fietehnologia va trebui sã furnizeze o alternativã viabilã.

Page 28: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã34

luarea unor mãsuri. În SUA, victima rutierã cu numãrul 1 milion a muritîn anul 1973, dar mãcelul rutier continuã, fiind, se pare, rezultatul inevitabilal nevoii noastre de mobilitate. Unele vehicule sînt mai sigure decît altele.În Anglia ºi în Þara Galilor, în 1989, au murit 343 de motocicliºti cuvîrste cuprinse între 16 ºi 24 de ani ºi numai 323 de ºoferi de aceeaºivîrstã, în ciuda faptului cã existau mult mai puþini motocicliºti decît ºoferi.

Dezastrele naturale atrag mai mult atenþia decît accidentele rutiere,ajungînd pe prima paginã a ziarelor, în timp ce accidentele, deºi provoacãmult mai multe victime, au devenit un fenomen cotidian acceptat desocietate. Unele catastrofe atrag atenþia întregii planete din cauza situaþieitragice sau din cauza implicãrii copiilor – cum s-a întîmplat în cazulcatastrofei din 1966 din Aberfan, în sudul Þãrii Galilor, cînd un nãmolsemilichid din cãrbune, provenit dintr-o minã prãbuºitã, a inundat o ºcoalã,sufocînd 140 de oameni, în cea mai mare parte copii.

Lista urmãtoare furnizeazã cîteva exemple ale numãrului de victimeprovocate de dezastrele naturale în trecut. Acestea includ ºi perioadele defoamete deºi, de cele mai multe ori, foametea este rezultatul direct alacþiunii umane – sau al lipsei de acþiune.

20 mil. de morþi – foametea din nordul Chinei, 1969–19716 mil. de morþi – „marea foamete“ din China, 1333–13371,5 mil. de morþi – foametea din Bengal, India, 1943–19441 mil. de morþi – inundaþiile din provincia Henan, China, 1939900 000 de morþi – inundaþiile din provincia Henan, China, 1887830 000 de morþi – cutremurul din provincia Shanxi, China, 1556242 000 de morþi – cutremurul din Tientsin, China, 1976100 000 de morþi – inundaþiile din Friesland, Olanda, 122899 000 de morþi – cutremurul din Tokio, 1923: multe victime au sfîrºit

în flãcãrile izbucnite în tot oraºul în urma cutremurului, provocatede ruperea cablurilor de înaltã tensiune ºi a conductelor principalede gaze, sau de sobele care au explodat

36 000 de morþi – erupþia violentã din Krakatoa, o insulã vulcanicãplasatã între Java ºi Sumatra, 27 august 1883: zgomotul a putut fiauzit pînã la 5 000 de kilometri, iar ºocul s-a resimþit pînã în Cali-fornia, aflatã la 14 500 de kilometri distanþã; majoritatea deceselora fost provocatã de valurile uriaºe (tsunami) produse de erupþie

28 000 de morþi – erupþia vulcanicã din oraºul St. Pierre din Insulacaraibianã Martinica, 1902: un nor fierbinte de gaz vulcanic a mãturatoraºul, omorînd toþi locuitorii, cu excepþia a trei supravieþuitori, înnumai cîteva minute

20 000 de morþi – erupþia Vezuviului nimiceºte oraºul Pompei pe 24 au-gust 79 d.Hr. (vezi capitolul 7).

Page 29: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 35

Rarele accidente mortale, cum ar fi cele în urma muºcãturilor de ºarpe,a fulgerelor, a înþepãturilor de scorpion sau agresiunii crocodililor orirechinilor, tind, de asemenea, sã atragã publicitate ºi li se acordã mai multspaþiu decît dezastrelor majore, deºi, printr-o comparare numericã, devinaproape irelevante.

Muºcãturile de ºarpe au reprezentat dintotdeauna un fapt obiºnuit înIndia ºi în Pakistan, fiind rãspunzãtoare pentru moartea a 22 480 depersoane în anul 1889. În prezent, peste 1 000 de oameni mor anual numaiîn statul Maharashtra. ªerpi veninoºi se întîlnesc, de asemenea, ºi peteritoriile în care trãiesc triburile de vînãtori-culegãtori din Papua NouaGuinee, Tanzania ºi Ecuador, unde 2 pînã la 4 procente din deceseleadulþilor sînt provocate de muºcãturi de ºarpe. Brazilia suferã anual cam2.000 de pierderi de vieþi omeneºti, cauza fiind aceeaºi, iar în unele zonedin Birmania, muºcãturile „veninoase“ reprezintã una dintre principalelecauze de deces. Pe cîmpurile de orez, în ridicãturile de pãmînt, existãgalerii de rozãtoare care se hrãnesc cu orez. Acele gãuri mai adãpostescînsã ºi ºerpi veninoºi (în principal vipera Russell), care se hrãnesc cunenumãrate rozãtoare din zonã. S-au luat mãsuri pentru realizarea unuivaccin (termenul se referã în general la inocularea efectuatã înainteainfectãrii) împotriva veninului acestor ºerpi, care sã protejeze muncitoriide pe cîmpurile de orez. Prin comparaþie, numãrul deceselor datorateaceleiaºi cauze în þãrile occidentale este foarte scãzut: în SUA au locaproximativ 50–100 de decese provocate de muºcãturi de ºerpi (mai alesde ºerpi cu clopoþei) pe an, în timp ce în Marea Britanie viperele au ucisdoar 14 oameni în ultimii 100 de ani.

Descãrcãrile electrice reprezintã o cauzã mai puþin obiºnuitã de deces.În Marea Britanie, fulgerele omoarã aproximativ 12 oameni pe an, înSUA, 400–500, iar în zona tropicelor, ceva mai mulþi, deoarece acolofurtunile însoþite de descãrcãri electrice sînt mai frecvente. Unul dintrecazurile celebre din istorie a avut loc pe hipodromul Ascot din Anglia, ladata de 14 iulie 1955. Fulgerul a lovit o gradenã cu o serie de elementemetalice neîmpãmîntate, iar mulþi dintre cei ce se aflau acolo, pentru cãaveau hainele ude, au fost azvîrliþi la pãmînt. În urma impactului, unii aufost doar ameþiþi, alþii au rãmas inconºtienþi, douã persoane au murit ºialte 46 au necesitat asistenþã medicalã. Nouã dintre acestea ºi-au revenitînsã înainte de a ajunge la spital, iar restul a suferit doar afecþiuni minore:arsuri, nevralgii sau înþepãturi. Singurele leziuni pe termen lung au fostsuferite de una sau douã persoane care au rãmas surde ca urmare a afectãriitimpanelor. Fulgerul a lovit ºi o tribunã alãturatã, dar aceasta era prevãzutãcu paratrãsnet, aºa încît nimeni nu a avut de suferit.

Înþepãturile provoacã un numãr semnificativ de decese. Scorpioniisînt niºte insecte deosebit de veninoase, iar înþepãturile lor omoarã înMexic cam 100–200 de oameni anual, de pînã la zece ori mai mulþi decît

Page 30: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã36

muºcãturile de ºarpe. Veninul albinelor ºi al viespilor nu este, în general,suficient de puternic pentru a ucide, cu excepþia cazurilor unor înþepãturimultiple, de sute de insecte, numai cã aceia care suferã de ohipersensibilitate la veninul acestora sînt foarte vulnerabili. O singurãînþepãturã le poate fi fatalã, dar o injecþie cu adrenalinã, fãcutã la scurttimp dupã înþepãturã, le salveazã viaþa.

Sufocãrile. Accidentul clasic se produce cînd o bucãþicã de mîncare cao alunã nu mai urmeazã traiectul normal. Alimentul poate bloca traheea,iar victima îºi încleºteazã mîinile pe piept ºi face o grimasã de disconfort,nemaiputînd respira. Cei prezenþi la incident pot crede cã omul a suferitun atac de cord. În asemenea situaþii, pulsul se accelereazã, iar tensiuneaarterialã creºte pe mãsurã ce oxigenul din sînge scade ºi începe sã seacumuleze dioxid de carbon. Strãduindu-se disperat sã inhaleze aer, victimanu face altceva decît sã fixeze mai bine obiectul strãin pe trahee sau sã-ltragã în plãmîni. Dacã are noroc, cineva din preajmã îi va aplica manevraHeimlich. Cel ce intervine se va aºeza în spatele victimei, îºi va împreunamîinile în jurul abdomenului acesteia, la nivelul taliei, sub cutia toracicã,îi va þine o mînã strînsã în pumn, apucînd de cealaltã ºi trãgînd cu putereºi brusc în sus. Aceastã acþiune îi va goli plãmînii ºi, cu puþin noroc,fluxul de aer va elimina obiectul. Unul dintre „rãufãcãtorii“ cei maifrecvenþi este bucãþica de fripturã, deoarece aceasta nu se va dizolva saudezintegra, cum se întîmplã în cazul unei bucãþi de pîine.

Muºcãturile. În întreaga lume au loc în fiecare an aproximativ 100 deatacuri ale rechinilor, dintre care jumãtate sînt fatale. Aceste evenimenteatrag atenþia din cauza circumstanþelor sinistre ºi deoarece un astfel deatac i se poate întîmpla oricãrui înotãtor în anumite regiuni ale lumii.Crocodilii pretind un tribut ºi mai mare, ucigînd anual circa 1 000 deoameni în Africa ºi pe unii ghinioniºti din Australia. Unele decese sîntprovocate ºi de atacurile animalelor carnivore. Un tigru din Champawat,India, care mînca oameni, a ucis 436 de persoane înainte de a fi împuºcatde vînãtorul ºi scriitorul Jim Corbett, în urmã cu mai bine de 50 de ani.

Radioactivitatea. Trebuie menþionat cã, în ciuda panicii generale pecare o produce, radiaþia este o cauzã destul de rarã a îmbolnãvirilor ºi adeceselor. Aproape întreaga cantitate (85%) de radiaþii pe care o primimanual provine din surse naturale: raze cosmice din spaþiul extraterestru ºigazul de radon inhalat, a cãrui sursã este uraniul prezent în multe materialepãmîntoase. Restul de 15% provine din expunerile în scop medical ºi, deºirazele X conþin în prezent doze mai reduse, ele sînt probabil compensatede utilizarea din ce în ce mai frecventã a noilor proceduri, precum scanãrileprin tomografie computerizatã – CT. Prin scanarea de tip CT sau CAT(tomografie axialã computerizatã), datele radiologice sînt prelucrate de uncomputer care aratã pãrþi (secþiuni transversale) ale corpului uman. Comisia

Page 31: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 37

Internaþionalã pentru Protecþia Radiologicã a raportat în 1990 cã ºanseleapariþiei unei boli fatale, cum ar fi cancerul, provocate de surse naturale,este de unul sau douã cazuri din 100 000 pe an. Se ºtie cã întreaga lumeeste radioactivã ºi cã o dozã relativ micã reprezintã riscuri pentru sãnãtate.Riscurile sînt mai mari în anumite zone ºi pentru anumite ocupaþii, ºitrebuie evident determinatã limita între nivelul acceptabil ºi cel inacceptabil,de risc.

Bolile cardiovasculare

Acest capitol include bolile de inimã (peste 5 milioane de deceseînregistrate anual în toatã lumea) ºi accidentele vasculare cerebrale (4milioane). Acestea reprezintã 48% din toate decesele înregistrate în þãriledezvoltate, dar numai 11% din cele numãrate în þãrile subdezvoltate. Totuºi,aproape jumãtate din totalul de astfel de decese survin în þãrilesubdezvoltate. Cele mai multe, desigur, survin în rîndul oamenilor în vîrstã,care nu intrã în categoria deceselor „premature“.

Marea majoritate a morþilor naturale subite – adicã acele cazuri în caredecesul survine la mai puþin de o orã dupã îmbolnãvire – se datoreazãafecþiunilor cardiace. În momentul opririi activitãþii cardiace, persoana îºipierde cunoºtinþa ºi moare în cîteva minute. Jumãtate dintre deceseleprovocate de afecþiunile cardiace se produc subit.

Bolile vaselor de sînge ale inimii (arterele coronare) sînt considerateadesea afecþiuni ale persoanelor între douã vîrste. Imaginea clasicã estecea a unui director stresat, supraponderal, fumãtor ºi sedentar. Acesteafecþiuni se întîlnesc frecvent ºi la femei, deºi apar cu zece ani mai tîrziudecît în cazul bãrbaþilor, iar în SUA provoacã mai multe decese în rîndulfemeilor decît în cel al bãrbaþilor.

Cancerul

Aceastã boalã afecteazã mai ales oamenii în vîrstã (aproximativ 2,4milioane anual în þãrile dezvoltate). În 1996 au murit în urma acestei boli6 346 000 de persoane în întreaga lume ºi, începînd cu anul 2000,Organizaþia Mondialã a Sãnãtãþii estimeazã cã vor surveni 7 milioane dedecese (4 milioane bãrbaþi ºi 3,2 milioane femei) anual. Deºi majoritateaacestor decese survin în þãrile subdezvoltate, ele reprezintã un procentdestul de mic din numãrul total de decese din þãrile respective. Dinnefericire, naþiunile dezvoltate exportã în þãrile lumii a treia multe dintreobiceiurile lor nesãnãtoase (fumatul ºi alimentaþia bazatã pe o cantitateridicatã în grãsimi ºi scãzutã în fibre), asociate cu riscul de cancer.

Cele mai frecvente tipuri de cancer sînt:1. Cancerul pulmonar, rãspunzãtor în perioada postbelicã pentru 35%

Page 32: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã38

dintre decesele bãrbaþilor cu vîrste cuprinse între 35 ºi 69 de ani ºipentru aproximativ un sfert din toate decesele provocate de cancerîn toatã lumea. În anul 1996, aceastã afecþiune cauzatã de fumat aomorît 989 000 de persoane. În SUA, la sfîrºitul anilor 1970, 30–35% dintre decesele cauzate de cancer s-au datorat fumatului. Înprezent, în Marea Britanie acest tip de cancer provoacã mai multedecese în rîndul femeilor decît cancerul de sîn, fiind rãspunzãtorpentru unul din 6,5 decese printre femei ºi unul din trei pentrubãrbaþi.

2. Cancerul gastric. Aceastã formã de cancer a ucis la nivel mondial776 000 de persoane în 1996.

3. Cancerul intestinal (al colonului ºi al rectului): aproximativ 495 000de morþi în 1996.

4. Cancerul hepatic: 386 000 de decese în 1996.5. Cancerul de sîn: 376 000 de decese în 1996, reprezentînd aproximativ

15% dintre decesele survenite în rîndul femeilor. La bãrbaþi este oraritate.

6. Cancerul esofagian: 358 000 de decese în 1996.7. Cancerul gurii ºi al gîtului: 324 000 de decese în 1996.8. Cancerul colului uterin: 247 000 de decese în 1996.Cancerul de prostatã se aflã abia pe poziþia a douãsprezecea la nivel

mondial, dar este cea de-a doua formã de cancer care duce la moarte înrîndul bãrbaþilor din Anglia ºi din Þara Galilor, provocînd 9 000 de deceseîn cursul anului 1994. Adesea este un tip de cancer cu dezvoltare lentã, ºiapare la bãrbaþii de vîrstã înaintatã, fiind frecvent neglijat ºi nediagnosticat.

Existã un mare interes din partea cercetãtorilor pentru studiereacancerului, rezultatele obþinute de ei bucurîndu-se de multã popularitate.Oamenii învaþã treptat modul cum îºi controleazã ºi coordoneazã corpulsutele de milioane de celule, motivele care le determinã sã se dividã, felulîn care sînt create în embrion ºi cum îmbãtrînesc ºi mor. Cu toate acestea,majoritatea deceselor provocate de cancer ar putea fi prevenite prin aplicareacîtorva principii bine cunoscute. De exemplu, 20% dintre aceste decese arputea fi prevenite prin renunþarea totalã la fumat, iar decesele provocatede cancerul hepatic ºi cel de col uterin ar fi reduse considerabil prinvaccinarea globalã împotriva virusului hepatitei B (principalul vinovatpentru cancerul hepatic) ºi introducerea pe scarã largã a testelor de frotiucitovaginal. De asemenea, pare destul de probabil ca alimentaþia (conþinutulde fibre, tipurile de alimente, modul de preparare a acestora) sã aibã oimportanþã semnificativã în apariþia sau prevenirea cancerului gastrointes-tinal ºi, dacã acest lucru se face corect, frecvenþa acestor forme de cancers-ar putea reduce prin schimbarea obiceiurilor alimentare.

Page 33: enciclopedia mortii(2)

Principalele cauze ale morþii 39

3

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea

Biet om, ce eºti! O minge a erorii,Un vas fragil pe-o mare a terorii,Venit pe lume din dureri ºi sînge,În lacrimi te vei zbate cînd te-i stinge,Nesigurã þi-e calea, dar sigur vei muri,Tu nu însemni nimic, oricît de mare-ai fi!

John Hall (1627–1656)

În acest capitol este vorba despre acele decese care n-au survenit dincauze „naturale“, fiind provocate de alte persoane. Deosebirea dintre acesteaºi cele prilejuite de rãzboaie, masacre ºi infecþii, descrise în capitolul 2,constã în aceea cã ele survin, de obicei, la un nivel mai redus ºi au uncaracter mai personal. Tocmai acest lucru le face atît de fascinante.Secþiunea referitoare la omucidere abordeazã sacrificiile umane, avortul ºipruncuciderea, precum ºi omorul cu ºi fãrã premeditare.

SinucidereaSinuciderea sau luarea propriei vieþi constituie o sursã permanentã de

fascinaþie. Cine face aºa ceva, de ce ºi, mai ales, cum? În lumea animalã,acest fapt nu este întîlnit ºi chiar multora dintre noi ne vine greu sã îlacceptãm sau sã îl trecem cu vederea, deoarece pare sã încalce o lege afirii. La toate animalele se întîlneºte dorinþa instinctivã de a-ºi apãra viaþa,iar sinuciderea se împotriveºte acestei legi naturale. Ca atare, ea meritãanalizatã într-o anumitã mãsurã.

Interesul manifestat faþã de fenomenul suicidului nu este deloc recent.Încã din antichitate a fost studiat de medici, teologi, filozofi ºi juriºti, uniidintre ei admiþîndu-l ca pe un act raþional. Filozoful ºi poetul latin Seneca(4 î.Hr.–65 d.Hr.) argumenta astfel: „Dacã pot alege între o moarte prin

Page 34: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã40

torturã ºi una simplã ºi uºoarã, de ce sã nu o prefer pe cea din urmã? Dupãcum aleg vasul cu care navighez ºi casa în care locuiesc, la fel îmi voialege ºi moartea prin care voi pãrãsi viaþa“. În anul 1971 se estima cã sescriseserã deja aproximativ 5 000 de articole ºi cãrþi cu caracter ºtiinþificcu acest subiect. De asemenea, mulþi artiºti au încercat sã înfãþiºeze, sãilustreze acest subiect. Atît Delacroix, cît ºi Millais au pictat-o pe Ofelia,care, în Hamlet, tragedia lui Shakespeare, se îneca în urma morþii tatãluiei. Printre alþi pictori care au abordat acest subiect se numãrã EdvardMunch (Cuplul mort) ºi Toulouse-Lautrec (La Pendue). Scene de sinucidereapar, de asemenea, ºi în multe romane, unii autori fiind în mod deosebitinteresaþi de acest act. Un pasaj zguduitor din romanul lui Thomas HardyJude Neºtiutul descrie felul în care bãiatul cel mare al lui Jude îºi omoarãfraþii mai mici ºi apoi se sinucide, lãsînd în urmã un bilet pe care scrie:Fãcut pentru cã sîntem prea mulþi. În piesele lui Ibsen se pot regãsi celpuþin ºapte sinucideri ºi paisprezece în cele ale lui Shakespeare.

În fiecare an, în toatã lumea se sinucid peste 750 000 de oameni, dintrecare 135 000 în Europa. Aceasta înseamnã aproximativ 2 000 de cazuri pezi sau 80–100 pe orã. Dacã se presupune cã fiecare dintre aceºtia are cincipersoane apropiate (rude directe, prieteni), atunci, în fiecare an, 4 milioanede oameni suferã consecinþele emoþionale ale unui asemenea act.

Încercãrile nereuºite de sinucidere sînt de cel puþin 10–15 ori mainumeroase decît cele reuºite, ceea ce înseamnã cã în întreaga lume au locîn fiecare an între 10 ºi 20 de milioane de încercãri de sinucidere, reuºitesau nu.

Cum se sinucid oamenii?

Metoda de sinucidere depinde, fireºte, de locul unde are loc ºi de ceeace are persoana respectivã la îndemînã. Acolo unde existã multe arme defoc în cadrul comunitãþii (în Statele Unite), gaz de huilã în majoritateacaselor (în Marea Britanie pînã în anii 1970), sedative în baie (majoritateaþãrilor occidentale) sau pesticide pe rafturile celor mai multe case din SriLanka ºi China, aceste metode sînt simplu de folosit. Unele dintre ele,cum ar fi aruncarea de la înãlþime sau tãierea venelor, nu sînt foartesigure, în timp ce altele sînt aproape ridicole. De exemplu, poetul ºi autorulde operete englez W.S. Gilbert (1836–1911) observa cã „Autodecapitareanu este doar un lucru extrem de dificil, ci ºi unul foarte periculos“.

Bãutura are darul de a insufla oamenilor curaj ºi, de aceea, aproapejumãtate dintre sinucigaºi sunt depistaþi cu alcool în sînge. Sinucigaºiicãrora le pasã de cei din jur comit actul în afara casei, într-un loc imper-sonal, cum ar fi un tren sau o camerã de hotel, cruþîndu-i pe cei dragi detrauma ce o implicã gãsirea corpului. Unul dintre cele mai grave efecte

Page 35: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 41

resimþite de cei apropiaþi este sentimentul de responsabilitate sau acela cãnu au reuºit sã împiedice actul respectiv.

Sinuciderea prin împuºcare sau spînzurare este mai frecvent întîlnitãîn rîndul bãrbaþilor. În Europa modernã, spînzurarea a fost o metodã destulde obiºnuitã, pe cînd în Roma Anticã metoda era tabu. Femeile sînt maipredispuse sinuciderii prin otrãvire sau înec, apelînd la metoda prinîmpuºcare doar foarte rar. Un poem scris de Emily Dickinson (1830–1886) descrie un sinucigaº care

Privi în sus, sã regãseascã Cerul,Privi-napoi sã se admire,Atinse, absent trãgaciulªi se-abãtu din viaþã.

Pe data de 4 ianuarie 1704, George Edwards, un om bogat din Essex,a aranjat trei arme care sã tragã simultan asupra lui, declanºîndu-le înmomentul în care soþia sa a ajuns acasã. Acesta începuse sã punã de maimult timp sub semnul întrebãrii credinþa creºtinã, întrebîndu-se, de exemplu,cum era posibil ca, dacã toþi oamenii erau descendenþii lui Adam, uniidintre ei sã fie negri. Aceste gînduri l-au îndepãrtat de vecini ºi de soþie,care refuza sã mai doarmã cu el. Bineînþeles, nu toate armele folosite sîntde foc: în anul 1622, contele de Berkshire ºi-a folosit arbaleta pentru a sesinucide.

Medicamentele ºi otrãvurile sînt mai folosite în actele de suicid comisede femei, avîndu-se în vedere numãrul mare de antidepresive ºi sedativede astãzi. În Sri Lanka se înregistreazã anual peste o mie de decese înurma otrãvirii cu pesticide, trei sferturi dintre acestea fiind sinucideri.Substanþele folosite sînt erbicide (de exemplu Paraquat) sau compuºiorganofosforici precum parationul. Metoda este, de asemenea, preferatã ºide femeile din China.

Sinuciderea prin gazare (sinucigaºul îºi introduce capul într-un cuptor)era cea mai utilizatã metodã în Marea Britanie în anii ’60, dar a dispãrutaproape complet dupã ce conþinutul de monoxid de carbon din gazul pentruuz casnic a fost redus. Totuºi, acest lucru nu a avut un impact majorasupra numãrului total de sinucideri ºi, în ciuda catalizatorilor auto, gazulde eºapament conþine în continuare suficient monoxid de carbon pentru afi mortal. În 1995, în Australia, 509 cazuri de sinucidere din cele 2 367,în majoritate implicînd bãrbaþi tineri ºi adulþi, au fost înfãptuite cu gazede eºapament, astfel încît aceastã metodã a ajuns sã fie pe locul doi întopul „popularitãþii“, dupã spînzurare, dar înaintea armelor de foc.Monoxidul de carbon se combinã în sînge cu hemoglobina, împiedicînd-osã mai transporte oxigenul, astfel încît persoana care inhaleazã acest gazmoare în scurtã vreme. Monoxidul de carbon pãstreazã culoarea roºie a

Page 36: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã42

hemoglobinei, iar cadavrul are o nuanþã roz, sãnãtoasã, cu toate cã decesula fost provocat de o insuficienþã de oxigen.

Scriitoarea Virginia Woolf s-a sinucis prin înecare într-un rîu din apropiereacasei sale din Rodmell, din provincia englezã Sussex. De cele mai multe orieste destul de greu de stabilit dacã moartea survenitã prin înec este accidentalãsau doar rezultatul unei încercãri de sinucidere (vezi capitolul 15).

Unii oameni se sinucid sãrind de la mari înãlþimi sau aruncîndu-se înfaþa unui tren ori a unei maºini. Unele locuri au ajuns sã fie preferate decei ce se aruncã de la înãlþime, cum ar fi stîncile de calcar de 150 de metride la Beachy Head, Sussex, din Anglia, sau Podul Golden Gate din SanFrancisco, dar, în general, orice clãdire înaltã reprezintã un punct de atracþie.În anul 1600, un negustor bogat ºi puritan, pe nume William Doddington,s-a aruncat de pe clopotniþa bisericii St. Sepulchre din Londra. A lãsat unbilet de adio în care îl acuza pe un negustor rival de ruina sa financiarã.O altã posibilitate ar fi un „accident“ rutier, de exemplu intrarea cu maºinaîntr-un copac sau un zid; avantajul acestei metode constã în faptul cã nicinu pare o sinucidere. Pe de altã parte, însã, un asasin poate sã înscenezeo „sinucidere falsã“, dar trebuie sã fie foarte atent. Un bãrbat ºi-a omorîtsoþia prin strangulare, a urcat-o în maºinã ºi a împins-o într-o prãpastie depe marginea unui drum de munte. Iniþial, s-a crezut cã este vorba despreo sinucidere dar, spre nenorocul lui, bãrbatul uitase sã porneascã motorulmaºinii.

Tãierea venelor, de obicei de la încheietura mîinii sau a celei jugulare,este adesea sortitã eºecului, deoarece hemoragia se opreºte dacã rana nueste suficient de adîncã. Persoanele care îºi taie venele de la mînã începcu tãieturi superficiale, de încercare, înainte de a se tãia mai adînc.Înjunghierea sau cãderea într-o sabie sînt metode mult mai sigure.

Pentru o încercare sigurã se pot folosi mai multe metode simultan. Unexemplu extrem ar fi sã te împuºti în cap, în timp ce zbori cu maºina depe o stîncã (cu gazul de eºapament orientat în interiorul maºinii), dupã ceai luat o supradozã de somnifere. Mai existã ºi sinuciderea de tip impulsiv,precum ºi cea nonºalantã. Poetul ºi traducãtorul Thomas Creech (1659–1701), în timp ce lucra la o traducere din Lucreþiu, a scris pe margineafoii: „Nota bene: Sã-mi aduc aminte sã mã spînzur dupã ce termin“.

Expresia felo de se, folositã pe vremuri pentru a desemna suicidul,înseamnã comiterea unei crime faþã de tine însuþi, cu alte cuvinte – luareapropriei vieþi. Se poate argumenta ºi cã nu toate actele de întrerupere apropriei vieþi reprezintã o sinucidere. Martirii care au preferat sã moarãdecît sã se dezicã de credinþa lor sînt sinucigaºi în adevãratul sens alcuvîntului? Dar soldaþii care se aruncã în luptã cu conºtiinþa morþii sigure,ori chiar cei care-ºi riscã vieþile practicînd unele sporturi periculoase?Putem include în aceastã categorie toate genurile de comportament riscant,autodistructiv? Unii psihologi admit un tip suplimentar de sinucidere,

Page 37: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 43

cunoscut sub denumirea de comportament suicidar cronic. Aceia careabuzeazã cronic de droguri, alcool, mîncare ºi fumat, avînd clar conºtiinþafaptului cã aceste acþiuni îi pot ucide, se autodistrug oarecum deliberat.Arabia Sauditã înregistreazã un numãr incredibil de mare de victime aleaccidentelor rutiere, fapt care a determinat autoritãþile religioase din aceastãþarã sã-i avertizeze pe tineri, în iulie 1997, cã pot ajunge în iad dacã morfiindcã ºofeazã neatent. O astfel de moarte ar fi consideratã sinucidere,fapt ce reprezintã o gravã ofensã.

Sinuciderea în diferite þãri

Statisticile sînt interesante, dar comparaþiile trebuie fãcute cu atenþie,þinîndu-se cont de modurile diferite de certificare a cauzelor de deces casinucideri ºi de diferenþele în gradul de acceptare ºi înregistrare a unuideces drept sinucidere. Prin urmare, rata sinuciderilor în istorie este, ºi dinaceste motive, greu de studiat.

În prezent, cea mai ridicatã ratã a sinucigaºilor din Europa seînregistreazã în Groenlanda: 127 din 100 000 de persoane în fiecare an.Ungaria, Finlanda ºi Danemarca au, de asemenea, rate ridicate (pînã la 60din 100 000 anual); Marea Britanie, Suedia ºi Norvegia au rate moderate,în timp ce Italia, Spania ºi Portugalia înregistreazã cele mai puþine cazuri.

În secolul XVIII, mulþi europeni considerau cã englezii aveau o atitudinedestul de indiferentã în legãturã cu suicidul, netratîndu-l ca pe o crimã;exista mai degrabã tendinþa de a recurge la aceastã soluþie, deoarece, dupãcum argumenta filozoful ºi istoricul francez Montesquieu (1689–1755),Anglia avea o climã care îi predispunea pe locuitorii ei la melancolie ºitristeþe, iar aceºtia sufereau de o incapacitate a corpului de a filtra cumtrebuie fluidele nervoase. De fapt, rata sinuciderii era comparabilã în Angliacu cea din oricare altã þarã.

Rata cea mai scãzutã pare sã se înregistreze mai ales în þãrileromano-catolice. Cele mai multe sinucideri ale femeilor au loc în Chinaºi aproape jumãtate din totalul sinuciderilor bãrbaþilor se produce în Africasub-saharianã. Între 1973 ºi 1983 s-a înregistrat o creºtere a numãrului desinucideri în toate þãrile europene (mai ales în Irlanda, Irlanda de Nord,Norvegia ºi Belgia), în special în rîndurile tinerilor sub douãzeci de ani.În Marea Britanie, rata sinucigaºilor cu vîrste cuprinse între 15 ºi 24 deani a crescut cu 80 de procente între 1980 ºi 1992, iar la aceastã vîrstãpatru sinucideri din cinci sînt comise de bãrbaþi. Motivele pentru care seîntîmplã aceste lucruri nu sînt tocmai clare.

Cine se sinucide?

Influenþa vîrstei. În prezent, copiii sub cincisprezece ani se sinucidfoarte rar, dar în Anglia secolelor XVI–XVII sinuciderea infantilã nu era

Page 38: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã44

ceva atît de neobiºnuit. În acele vremuri, copiii cu vîrste cuprinse între 10ºi 14 ani erau obligaþi sã munceascã sau erau trimiºi ucenici, fiind adeseabãtuþi ºi terorizaþi de cãtre adulþi atît acasã, cît ºi la muncã. În prezent,cele mai ridicate valori se înregistreazã în categoria de vîrstã 15-24 de ani.În SUA, cea mai frecventã cauzã a deceselor la aceastã vîrstã o constituieaccidentele, în special cele rutiere, urmatã de omucidere ºi apoi desinucidere. În 1986 se înregistra pentru aceastã grupã de vîrstã o medie de14 sinucideri pe zi ºi, din anumite motive, cele mai multe cazuri surveneauîn Alaska, iar cele mai puþine în New Jersey. Rata sinuciderilor este ridicatãºi în grupa de vîrstã a celor care au trecut de cincizeci de ani. În 1980, înStatele Unite, aceastã grupã de vîrstã reprezenta 26% din totalul populaþiei,dar era rãspunzãtoare pentru 39% dintre cazurile de sinucidere. Ratasinuciderilor creºte în cazul celor peste 65 de ani ºi este chiar mai ridicatãla cei trecuþi de 80 de ani. Motivele evidente ale sinuciderii bãtrînilor sîntinactivitatea profesionalã, moartea partenerului de viaþã, boala, depresianervoasã ºi sãrãcia.

Influenþa sexului. În þãrile occidentale, rata sinuciderilor este de douãpînã la de trei ori mai ridicatã în rîndul bãrbaþilor decît în cel al femeilor,dar pe mãsura reducerii diferenþelor dintre sexe se reduce ºi inegalitateadintre valorile cazurilor de suicid. Este interesant de remarcat cã în Japoniase înregistreazã un numãr aproape egal de sinucideri la bãrbaþi ºi femei,fiind una dintre cele mai frecvente cauze de deces ale tinerelor japoneze.În China, sinuciderea este mai frecventã la femei decît la bãrbaþi, fiindresponsabilã de unul din patru decese în rîndurile femeilor, cele mai multecazuri producîndu-se prin ingurgitare de pesticide. Din numãrul total desinucideri comise de femei, la nivel mondial, 56% au loc în China. Motivelenu sînt cunoscute.

Influenþa stãrii civile. Sinuciderea este un gest mai rar întîlnit în cazulcelor cãsãtoriþi, mai ales cînd cuplurile au ºi copii. În SUA, raportul estedublu în favoarea bãrbaþilor singuri. Se presupune cã este mai puþin probabilca un individ sã comitã acest act atunci cînd are cu cine împãrþi problemeleºi responsabilitatea celor ce depind de el (soþ/soþie, copii). În schimb,persoanele necãsãtorite sînt mai predispuse la izolare ºi singurãtate, ºi caurmare – mai susceptibile la ideea de sinucidere.

Influenþa profesiei. Medicii, stomatologii, veterinarii ºi farmaciºtiiînregistreazã rate peste valoarea normalã deoarece au acces mai uºor lamedicamente ºi ºtiu cum sã procedeze (otrãvirea este cel mai obiºnuitmod de sinucidere printre cei cu aceste profesii). Dintre medici, valorilecele mai ridicate se înregistreazã în rîndurile anatomopatologilor ºi alepsihiatrilor; acest lucru se poate argumenta ºi prin faptul cã cei care aupersonalitãþi anormale sînt mai atraºi de aceste specialitãþi. Valori ridicatese înregistreazã ºi în rîndul marinarilor. Sã se explice aceasta prin izolareafaþã de cei dragi ºi de societate sau prin faptul cã cei predispuºi la sinuciderese aflã pe mare? Valori crescute se întîlnesc ºi în rîndul fermierilor, al

Page 39: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 45

silvicultorilor ºi al altor indivizi ce îºi desfãºoarã activitatea în zone ruraleizolate, ceea ce duce la presupunerea cã izolarea reprezintã ºi ea un factorimportant. Fermierii folosesc de obicei arme de foc. Sinuciderile în rîndulstudenþilor sînt ºi ele destul de frecvente din cauza presiunii exercitateasupra tinerilor de examene ºi de aºteptãrile familiei. Aceasta este a treiacauzã de deces printre studenþii din Statele Unite în ordinea numãrului devictime.

Influenþa stãrii psihice. Unii cercetãtori sînt de pãrere cã cei care sesinucid nu s-ar afla în posesia tuturor facultãþilor mintale. Peste o treimedin cazurile de suicid au antecedente de afecþiuni psihice. Cu siguranþã,cele mai frecvente cazuri se înregistreazã printre suferinzii de depresiepsihicã (din nefericire, multe antidepresive pot fi folosite în scopulsinuciderii) ºi de schizofrenie. În prezent, din ce în ce mai puþinischizofrenici sînt trataþi în spitale, iar mulþi dintre ei nu îºi iau regulatmedicamentele; se poate argumenta ºi cã un contact direct cu societatea„normalã“ creºte posibilitatea de a comite acest act.

Influenþa stresului îndelungat. Imigranþii ºomeri, refugiaþii, deþinuþii –toþi aceºtia ducînd o viaþã stresantã, adesea cu multe dezamãgiri, cumomente ce le afecteazã major activitatea normalã – se prãbuºesc dincauza depresiei ºi a disperãrii.

Efectul dependenþei. Pentru alcoolici ºi dependenþii de droguri, viaþadepinde de furnizarea unor substanþe scumpe ºi, în cea mai mare parte atimpului, aceºtia trãiesc ceea ce s-ar putea numi stãri alterate ale conºtienþei.Atitudinea lor faþã de moarte nu este una normalã.

Existã, totuºi, o serie de pãreri comune eronate în privinþa sinuciderii.Printre cele mai frecvente ºi mai periculoase se numãrã:

– Cei care vorbesc despre acest lucru nu au de gînd sã-l facã: greºit.– Cei care nu reuºesc de prima datã vor încerca pînã vor reuºi: greºit,

89-90% dintre ei nu mai repetã experienþa, fiind ulterior bucuroºicã au dat greº.

– Sinuciderea are loc fãrã nici un avertisment: greºit. În cele maimulte cazuri existã semne de avertizare, directe sau indirecte.

– Sinucigaºii sînt nebuni: greºit. Majoritatea nu ar fi calificaþi dreptnebuni dupã standardele obiºnuite.

– Sinuciderea este prevenitã prin circumstanþe sociale potrivite: greºit.

De ce o fac?

Uneori, rãspunsul la aceastã întrebare trebuie dat apelînd la imaginaþie.Un necunoscut care s-a înecat în 1719, în Anglia, scrisese pe o tãbliþã carei-a fost gãsitã în buzunar: „Mai bine mort decît expus pericolului de amuri.“

Page 40: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã46

Dacã nu îi punem la socotealã pe bolnavii psihici, în general existã omotivaþie, deºi altora li s-ar pãrea mult prea banalã pentru a justifica unact atît de irevocabil. De exemplu, scriitorul ºi autorul de epistole HoraceWalpole (1717–1797) îi scria unui prieten cã John Crowley, o personalitatecare moºtenise 400 000 £ în urmã cu un an, se împuºcase nu cu mult timpîn urmã, în timpul unei crize severe de gutã. Durerea provocatã de aceastãafecþiune, înainte ca oamenii sã înveþe cum poate fi tratatã, deveneainsuportabilã. Povestea unui suferind care stãtea întins în pat spune cã,omul, observînd un pãianjen atîrnat de tavan, se ruga sã nu cadã pe degetulsãu umflat de la picior, care-l durea îngrozitor.

În unele societãþi din secolele trecute, vãduvele, servitorii sau sclaviise sinucideau ori le permiteau altora sã-i ucidã dupã ce stãpînul caseimurea. Un exemplu din India britanicã era ritualul numit sati, prin carevãduva se lãsa arsã pe rugul funerar al soþului decedat. Termenul „sati“provine dintr-un cuvînt sanscrit ce se traduce prin soþie credincioasã.Ritualul sati a fost interzis prin lege din 1892, fiind însã continuat. Cuocazia excavãrii oraºului antic Ur, de pe malul fluviului Eufrat, a fostdescoperit un mormînt regal în care se aflau corpurile a 62 de persoaneaºezate lîngã stãpînul dispãrut. Printre acestea se aflau femei (probabilsoþii ºi alte femei de la curte) ºi bãrbaþi (posibil soldaþi ºi preoþi), omorîþiprintr-un ritual ºi îngropaþi în acelaºi timp, acum aproape 5 000 de ani.

Cîteodatã, în perioade grele, cum ar fi cele de foamete, comunitateaaºtepta din partea bãtrînilor ºi a bolnavilor sã se sacrifice în folosulcelorlalþi. Aceastã practicã a fost folositã de japonezi ºi inuiþi. Bãtrîniiieºeau afarã în ger, iar la scurt timp dupã aceea mureau de hipotermie.Sinuciderea prin înfometare este o metodã mai lentã ºi mult mai neplãcutã.Autosacrificiul se practica ºi în alte cazuri. În ultima expediþie a lui Scottîn Antarctica, cãpitanul Oates s-a îmbolnãvit ºi s-a temut cã nu va facealtceva decît sã-i þinã din drum pe ceilalþi. Pe data de 17 martie 1912, cîndexploratorii se adãposteau în timpul unei furtuni de zãpadã, el a rostitcuvintele care aveau sã devinã celebre: „Ies pînã afarã; s-ar putea sã staumai mult“. Conºtient cã se îndreaptã spre o moarte sigurã, a ieºit în plinviscol ºi nu a mai fost gãsit niciodatã. Privind retrospectiv, probabil cã toþimembrii expediþiei erau predestinaþi sã moarã din cauza deficienþei devitaminã C (scorbut) ca urmare a faptului cã nu luaserã cu ei alimentelepotrivite ºi nu-ºi mîncaserã cîinii, aºa cum fãcuse Amundsen, un om cupregãtire medicalã. În momentul morþii lui Oates, Amundsen atinsese dejaPolul Sud, la 14 decembrie 1911.

Sinuciderea, ca alegere personalã în cazul unei boli incurabile, al unordureri insuportabile sau pur ºi simplu al bãtrîneþii ºi al singurãtãþii, estediscutatã în capitolul referitor la eutanasie. Dacã eºti bãtrîn ºi bolnav ºivrei sã-þi pui capãt zilelor, e preferabil sã te asiguri cã nu va da nimenide tine înainte de a muri. Nu este suficient sã spui cã vrei sã faci acest

Page 41: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 47

lucru. În mai 1997, o directoare de ºcoalã, pensionarã, din oraºul englezBirmingham, în vîrstã de 81 de ani ºi cu o sãnãtate din ce în ce maiºubredã, a hotãrît sã-ºi punã capãt zilelor. A luat o supradozã de somnifereºi ºi-a pus o pungã pe cap. Întotdeauna spusese cã se va sinucide dacã nuva mai fi sãnãtoasã, ºi ºi-a pus un bilet de gît în care ameninþa cã va daîn judecatã pe oricine va încerca sã o readucã la viaþã. Ceea ce nu l-aîmpiedicat pe un medic de ambulanþã sã se chinuie (în zadar) sã-i salvezeviaþa.

Deºi se poate afirma cã majoritatea celor care se sinucid suferã deafecþiuni psihice, nebunia este rãspunzãtoare pentru un numãr relativ micde sinucideri. Totuºi, circa 10 procente dintre cei afectaþi sever de bolipsihice se sinucid.

Sãrãcia ºi ruina financiarã, realã sau previzibilã, sînt motive deosebitde puternice pentru ca o persoanã sã se sinucidã, ºi nu numai în cazuljucãtorilor împãtimiþi sau al celor care ºi-au pierdut averile. Mulþi oameniobiºnuiþi, distruºi de lipsa de speranþã provocatã de sãrãcie ºi multipleprivaþiuni, au hotãrît sã-ºi punã capãt zilelor. De exemplu, rata sinuciderilora crescut mult în Anglia anilor 1574, 1587 ºi 1597–1600, ani marcaþi derecolte slabe ºi de salarii mici. De asemenea, cînd Balonul de Sãpun alMãrii Sudului, o celebrã perioadã de speculaþii financiare, s-a „spart“, în1720, s-a instalat o stare de panicã ºi de disperare. Acþiunile CompanieiMãrii Sudului urcaserã de la 110 £ la 1 000 £, scãzînd apoi brusc. Mulþioameni au fost ruinaþi. În anul urmãtor, potrivit rapoartelor oficiale, numãrulde sinucideri s-a dublat în Londra, de la 27 la 52 de cazuri. În 1731, odoamnã din înalta societate a oraºului Bath, Fanny Braddock, s-a sinucis.A fãcut un laþ, s-a urcat pe un scaun ºi s-a spînzurat de uºã. Laþul fuseserealizat din douã cingãtori, una de argint ºi una de aur, dupã ce o cingãtoareroºie se rupsese la prima încercare. Era moºtenitoarea unei averi de 12 000 £pe care a pierdut-o însã la jocuri.

Mulþi s-au sinucis din cauza umilinþei, de exemplu în urma unui rãzboipierdut sau în urma unui viol. Cu mult timp în urmã, un general chinezce fusese înfrînt în luptã a primit din partea împãratului o eºarfã de mãtasecu care sã se spînzure. Celebrul general cartaginez Hannibal, la sfîrºitulunei cariere extraordinare, a preferat sã înghitã otravã decît sã se predeaarmatei romane inamice. Lucreþia, tînãra ºi inocenta femeie romanã, s-aînjunghiat dupã ce fusese violatã de Sextus Tarquinius. Multe alte femei,asemenea Lucreþiei, s-au sinucis atunci cînd castitatea le-a fost furatã sauameninþatã, preferînd moartea unei vieþi trãite în ruºine ºi dezonoare.Sinuciderea lui Simon Bourne, din 1654, a fost provocatã de ruºineapedepsei publice pe care urma sã o îndure, preferînd sã se otrãveascã înCastelul Worchester din Anglia, decît sã fie tãiat în bucãþi în public.

Metoda japonezã de harakiri, formã ritualã de sinucidere, a apãrut

Page 42: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã48

acum mai bine de un mileniu ca o formã onorabilã de a muri pentruevitarea capturãrii de cãtre inamic. Acest tip de sinucidere i se poateimpune, de asemenea, unui nobil care a sãvîrºit o fãrãdelege, sau asumatvoluntar, ca formã de protest împotriva cuiva sau a ceva. Ceremonia erastandard, presupunînd folosirea unui anume tip de pumnal ºi prezenþaunui asistent. Dupã înjunghierea pãrþii stîngi a abdomenului, pumnalul eratras spre dreapta ºi scos, iar apoi se fãcea o împunsãturã la niveluldiafragmei, continuatã prin tãiere în sus. Ceremonia se încheia prin tãiereagîtului. Acesta era întregul ritual. Evident, se producea o hemoragieabundentã ºi totul era foarte dureros, fiind nevoie de mult curaj pentru aface acest gest. Într-o zi a anului 1663, un anume George Gibbs, hotãrîndcã lucrurile merseserã prea departe ºi blestemîndu-l pe Satana, s-a dat josdin pat, ºi-a spintecat abdomenul, ºi-a scos intestinele ºi, zãcînd într-obaltã de sînge, a murit opt ore mai tîrziu. Deºi harakiri a fost interzis delegea englezã în anul 1868, acest ritual a continuat sã fie practicat.

O altã variantã de sinucidere „oficialã“ a japonezilor a fost pusã înaplicare de cãtre piloþii kamikaze din cel de-al doilea rãzboi mondial, careau bombardat vasele de rãzboi americane de la Pearl Harbor, perfectconºtienþi cã vor muri. Minisubmarinele japoneze cu o singurã persoanãla bord erau manevrate tot de cãtre sinucigaºi. Într-o scrisoare adresatãfamiliei, un pilot kamikaze scria: „Felicitaþi-mã. Mi s-a acordat o ocaziedeosebitã de a muri. Aceasta este ultima mea zi de viaþã. Destinul patrieinoastre atîrnã de rezultatul bãtãliei decisive purtate în mãrile sudului,unde voi cãdea precum un mugure dintr-un cireº strãlucitor“.

Sinuciderea romanticã a fost foarte apreciatã în literaturã. Exemplulclasic ºi cel mai cunoscut este cel din piesa lui Shakespeare, Romeo ºiJulieta; tot el a imaginat ºi povestea lui Antoniu ºi Cleopatra. Mai meritãamintit ºi cazul tînãrului Werther, eroul sentimental al romanului lui Goethe(1749–1822), a cãrui dragoste neîmpãrtãºitã pentru Lotte l-a împins lasinucidere. Legendele ºi istoria ne pun la îndemînã ºi alte exemple. Didonaa fost fiica legendarã a regelui Tirului, sora lui Pygmalion ºi fondatoareaCartaginei, în anul 853 î.Hr. Ea s-a înjunghiat în public pentru a nu secãsãtori cu regele Libiei. Povestea potrivit cãreia s-a sinucis dupã ce a fostpãrãsitã de iubitul ei Eneas, eroul troian, este o invenþie. Morþile tragiceale celor doi amanþi, Piram ºi Tisbe, sînt descrise de Ovidiu, poetul iubirii.În realitate, deºi constituie un subiect fascinant pentru scriitori ºi dramaturgi,al cãror public adorã poveºtile sfîºietoare ale tinerilor ºi ale fecioarelorpãrãsite care-ºi iau viaþa, sinuciderea din dragoste este o raritate. Au existatînsã unele cupluri care, întîlnind obstacole de netrecut în calea unirii lor,au preferat sã moarã decît sã fie despãrþite.

Sinuciderile în cuplu sînt cel mai des întîlnite în rîndul bãtrînilor. ÎnMarea Britanie, 62 de cupluri s-au sinucis împreunã într-o perioadã de

Page 43: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 49

cinci ani, pînã în anul 1993. Acest act este rar, cei 124 de sinucigaºireprezentînd mai puþin de un procent din numãrul total de astfel de decese.Vîrsta medie a cuplurilor era de 56 de ani, majoritatea folosindu-se degazele de eºapament ale automobilelor, iar unii dintre ei de medicamente,barbiturice sau analgezice. Dupã cum era de aºteptat, majoritatea aveaurelaþii stabile. Au existat printre aceºtia ºi patru cupluri bãrbat-bãrbat ºidouã cupluri femeie-femeie, dar aproape toate erau cãsãtorite. Numai patruperechi au fost catalogate ca „amanþi“. Aceºti sinucigaºi au o tendinþã maiaccentuatã de a lãsa bilete în care, probabil, îºi explicã gestul, 52 dintrecele 62 de perechi fãcînd acest lucru.

Un alt tip de sinucidere romanticã îl constituie cel al poetului englezThomas Chatterton (1752–1770) care, trãind în condiþii mizere, s-a otrãvitcu arsenic, nu din dragoste, ci din dorinþa de recunoaºtere ºi de faimã.Chatterton a devenit astfel prototipul sinucigaºului tînãr ºi genial. Keatsa scris în memoria lui poezia romanticã „Endymion“ (1818), el fiind elogiatºi de Coleridge ºi Wordsworth.

Sinuciderea ºi ameninþarea cu sinuciderea au fost folosite ºi dreptarmã. Pacifistul Gandhi, în lupta sa împotriva dominaþiei britanice dinIndia, a intrat în paisprezece greve ale foamei, dintre care cea mai lungãa fost de 21 de zile, ameninþînd astfel cu propria moarte. Gandhi a avutîntr-o oarecare mãsurã succes. Sufragetele din Anglia, de la începutulsecolului XX, refuzau hrana din închisoare din acelaºi motiv, fiind hrãniteforþat. La sfîrºitul anilor ’80, republicanii irlandezi din închisoarea Maze,din Belfast, au folosit aceeaºi metodã pentru a lupta împotriva nedreptãþilorpolitice. Ei au murit dupã 45 pînã la 61 de zile, fiind apoi consideraþimartiri. ªi morþile altor martiri pot fi considerate drept forme de sinucidere.Moartea lui Iisus Hristos a fost cu adevãrat o sinucidere ºi, totodatã, o„armã“ eficientã pentru rãspîndirea creºtinismului. Poetul englez JohnDonne (1572–1631) a scris o lucrare numitã Biathanatos, în care susþineacã Iisus s-a sinucis. În 1963, mai mulþi cãlugãri sud-vietnamezi s-au sinucisstropindu-se cu petrol ºi dîndu-ºi foc. Unele secte budiste acceptãsinuciderea în împrejurãri speciale, aceasta constituind o metodã dramaticãde protest împotriva victimizãrii budiºtilor de cãtre catolici. În China anticã,sinuciderea era un act provocat de dorinþa de rãzbunare, prin caresinucigaºul spera ca spiritul sãu sã-l bîntuie ºi sã-l pedepseascã pe celcare-l împinsese la aceastã faptã.

Oamenii se sinucid ºi urmînd un model, un exemplu. Sinuciderea uneicelebritãþi este însoþitã, de obicei, de o creºtere a ratei sinuciderilor. Înluna de dupã moartea lui Marilyn Monroe, în 1962, în Los Angeles s-aînregistrat o creºtere cu 40% a numãrului de sinucideri. Modelul poate fiuneori doar un personaj dintr-un serial, dar sinucigaºul se identificã foartebine cu acel personaj, pe care-l imitã. Într-un serial de televiziune german,un student în vîrstã de 19 ani s-a sinucis aruncîndu-se în faþa trenului, iar

Page 44: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã50

în urmãtoarele cinci sãptãmîni au avut loc de trei ori mai multe sinucideridecît de obicei în grupa de vîrstã 15–29 de ani. Metroul vienez a devenitîn 1978 un loc predilect de sinucideri, iar numãrul victimelor a crescutdupã ce primele cazuri au fost descrise în presa localã. Dupã ce s-a luatdecizia de a nu mai fi relatate aceste cazuri, rata sinuciderilor a scãzut. Oautoritate în domeniul sinuciderii, Emile Durkheim (1858–1917) povesteºtedespre cei 15 pacienþi care s-au spînzurat de acelaºi cîrlig de pe un culoarîntunecat al unui spital. Dupã ce a fost scos cîrligul, oamenii nu s-au maisinucis. Cel mai impresionant caz de sinucidere care urmeazã un model,în ceea ce priveºte numãrul victimelor, a fost cel în care mai multe persoanes-au aruncat în gura vulcanului de pe insula japonezã Oshima, în 1933.Prima victimã se numea Kiyoko Matsumoto, o tînãrã de numai 19 ani, încursul anului urmîndu-i exemplul alþi 143 de sinucigaºi. Dupã doi ani,cînd numãrul total al victimelor ajunsese la 1208, în jurul vulcanului s-aconstruit un zid, iar cumpãrarea unui bilet dus spre insulã a fost interzisã.

Sinuciderile în masã sînt, parþial, sinucideri ce se produc ca urmare aunui exemplu. În luna noiembrie a anului 1978 s-au sinucis, bînd un sucde fructe cu cianurã, nu mai puþin de 163 de femei, 138 de bãrbaþi ºi 82de copii. Aceºtia erau adepþi ai fanaticului reverend Jim Jones, organizatorulsinuciderii în masã, care imediat dupã aceea ºi-a împuºcat familia ºi pe elînsuºi. Un exemplu istoric de sinucidere în masã este cel al asediaþilor dinMasada, descris în caseta urmãtoare.

Cel mai îngrozitor caz de sinucidere în masã din America a ajuns peprimele pagini ale ziarelor pe 26 aprilie 1997 cînd, în casa de la RanchaSanta Fe din vecinãtatea oraºului californian San Diego, au fost descoperitenu mai puþin de 39 de cadavre. Decedaþii aveau vîrste cuprinse între 20ºi 72 de ani, erau bãrbaþi ºi femei în numãr aproximativ egal ºi aparþineauunei secte conduse de Marshall H. Appelwhite, fost profesor de muzicã,atunci în vîrstã de 65 de ani. Ei erau ferm convinºi cã planeta urma sã fie„reciclatã“ ºi cã trebuiau sã o pãrãseascã pentru a se întîlni cu un OZNdespre care se spunea cã se deplaseazã în urma cometei Hale-Bopp. Singuralor ºansã de supravieþuire era sã-ºi lase corpurile fizice în urmã pentru aputea intra într-o lume inalterabilã ºi incoruptibilã de pe o altã planetã.Urmau sã reînvie pe cealaltã planetã, dupã trei-patru zile. Toþi au murit debunãvoie, în urma unei hotãrîri colective. ªi-au fãcut bagajele ºi, cu baniºi paºapoarte pentru cãlãtorie, au consumat o dozã letalã de pentobarbitalamestecat cu pudding ºi sos de mere, au bãut votcã ºi s-au întins pe josca sã moarã, cu pungi de plastic trase peste cap. Appelwhite nu fãceaparte dintre acei lideri spirituali care cautã sã obþinã favoruri sexuale dinpartea adeptelor lui; dimpotrivã, el nu numai cã a impus celibatul, dar s-aºi castrat. În schimb, le-a pretins bani, proprietãþi, ascultare ºi venerare.Secta avea ºi o paginã de web (www.heavensgate.com) ce prevestise soarta

Page 45: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 51

discipolilor ºi a liderului lor, afiºînd un semnal de avertizare scris cu roºudeasupra logo-ului ce anunþa cã „sfîrºitul“ se apropie.

Care sînt perioadele propice sinuciderilor?

Frecvenþa sinuciderilor este mai micã iarna, în ciuda zilelor mai scurteºi a orelor lungi de întuneric ce provoacã de multe ori depresia afectivãde sezon, o stare care poate fi remediatã prin expunerea la luminã(artificialã). Cele mai multe sinucideri survin primãvara ºi la începutulverii, acest fapt confirmîndu-se cel puþin din secolul XVI. De asemenea,în aceastã perioadã a anului sînt mai frecvente ºi activitatea sexualã ºi

Masada, fortãreaþa aproape imposibil de cuceritMasada (în ebraicã = „fortãreaþã de piatrã“) este o cetate situatã pe un

platou montan izolat de pe coasta vesticã a Mãrii Moarte. A fost locuitã înultimii 3 000 de ani, iar în secolul II î.Hr., pe vîrful sãu plat s-a construitun castel care se înãlþa la 470 de metri deasupra Mãrii Moarte. În anul73 d.Hr., aceastã fortãreaþã a reprezentat ultimul bastion al zeloþilor ºiesenienilor evrei în lupta lor împotriva Romei.

Castelul fusese mãrit de Irod, regele iudeilor, în anii 30–36 d.Hr., pentrua deveni cea mai mare cetate din þarã. Motivul acestor modificãri eraameninþarea permanentã a Romei. Cleopatra, regina Egiptului, insistase pelîngã generalul roman Marc Antoniu pentru detronarea lui Irod, iar în anul72 d.Hr. (cînd Irod murise deja), Legiunea a Zecea, împreunã cu alte trupesuplimentare au început asediul Masadei. Garnizoana de apãrare a fortãreþeiavea suficiente alimente, astfel încît, în loc sã-i înfometeze, romanii auconstruit o rampã din piatrã, lemn ºi nisip pe o laturã a cetãþii, pe aceastãrampã au ridicat un turn ºi de acolo au atacat necontenit bastionul. Înacelaºi timp, au început sã loveascã zidurile cetãþii cu un berbece.

Dupã aproape doi ani de asediu, cei din fortãreaþã ºi-au dat seama cã numai au nici o speranþã ºi au hotãrît cã este mai bine sã se sinucidã decîtsã cadã în mîinile romanilor care, cu siguranþã, i-ar fi ucis. Se aflau acolo960 de bãrbaþi, femei ºi copii. Au fost traºi la sorþi primii care aveau sãmoarã, precum ºi cãlãii acestora. La sfîrºit, cînd aproape toþi muriserã,supravieþuitorii (cãlãii) au tras la sorþi zece oameni care sã-i omoare pe ceirãmaºi. Fiecare victimã s-a întins la pãmînt, îmbrãþiºîndu-ºi familia dejamoartã, ºi ºi-a oferit gîtul pentru a-i fi tãiat. În final a mai rãmas un singurom care, dupã ce s-a asigurat cã toatã lumea murise, ºi-a înfipt sabia încorp, cãzînd alãturi de familia sa. Potrivit istoricului evreu Josephus Flavius,douã femei ºi cinci copii care se ascunseserã într-un rezervor de apã ausupravieþuit acestei sinucideri în masã.

Din punct de vedere strict tehnic, singurul sinucigaº a fost doar ultimulnefericit. Rampa construitã de romani se poate observa ºi în prezent laMasada, cetate devenitã azi monument naþional al Israelului.

Page 46: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã52

crimele pasionale. O explicaþie ar fi cã, în perioada aceea, persoanarespectivã îºi analizeazã problemele în momentul în care, pentru alþii,viaþa înfloreºte.

Atitudinile religioase ºi culturale faþã de sinucidere

Primii martiri creºtini ºi, dupã cum am amintit mai sus, însuºi Iisus,erau de fapt sinucigaºi. În Vechiul Testament sînt citate patru cazuri desinucidere, inclusiv cele ale lui Samson ºi Saul. În Ecleziasticul 30:17întîlnim: „Mai bunã este moartea decît viaþa amarã ori decît boalanecontenitã“. În evul mediu au avut loc multe sinucideri, deºi nu existãcifre exacte care sã permitã comparaþia cu perioadele ulterioare. În provinciaenglezã York, în anul 1190, s-au sinucis 600 de evrei ca formã de protestîmpotriva masacrelor ºi a represiunilor pe care le aveau de îndurat subdomnia regelui Richard I (Inimã de Leu). În Franþa secolului XII, 5 000 dealbigenzi care fuseserã persecutaþi de bisericã ºi numiþi eretici s-au sinucis.În cele din urmã, societatea creºtinã a dezaprobat sinuciderea. S-a rãspînditideea cã un sinucigaº nu-ºi va gãsi pacea pe lumea cealaltã ºi se vaîntoarce sub formã de fantomã. Nu era permisã înmormîntarea acestora înpãmînt sfînt (adicã într-un cimitir al bisericii); în Anglia, partea nordicãa cimitirelor era rezervatã cadavrelor infractorilor executaþi, ale celorexcomunicaþi, ale pruncilor nebotezaþi ºi ale sinucigaºilor. În multe regiunidin Europa, pînã spre sfîrºitul secolului XVIII corpul unui sinucigaº eratîrît pe strãzi ºi înhumat la o rãscruce, cu o þepuºã înfiptã în el ºi o piatrãaºezatã pe faþã sau pe gurã (poate pentru a împiedica spiritul malefic sãse elibereze ºi sã bîntuie prin lume?).

În perioada dinastiei Tudorilor, în Anglia, sinuciderea a devenit ocrimã îngrozitoare în ochii Bisericii ºi ai legii: povestea este descrisãamãnunþit în cartea Sleepless Souls a lui M. MacDonald ºi T.R. Murphy.În anul 1600, George Abbot, viitor arhiepiscop de Canterbury, a fãcut ocomparaþie interesantã cu turma de porci din Biblie. Acesta a observat cã„este un lucru mai mult decît animalic sã te omori sau sã te îneci, ori sãîncerci sã dispari într-un alt fel; deoarece... însuºi porcul aleargã în maresã se înece numai dacã este împins de diavol“. Între 1500 ºi 1650,sinuciderea a fost pedepsitã mai sever decît oricînd înainte sau dupã. Ceice îºi luau singuri viaþa erau judecaþi post-mortem ºi, dacã erau gãsiþivinovaþi, în cazul în care nu erau consideraþi nebuni, toate averile le erauconfiscate de Coroanã, iar moºtenitorii lor, pedepsiþi. Astfel, cine sesinucidea îºi condamna automat urmaºii la sãrãcie. Cu timpul, atitudineafaþã de acest act a început sã se mai schimbe ºi, deºi în 1660 doar 5%dintre cazuri erau trecute în rîndul „lunaticilor“, pînã în 1710–1720 acestprocent crescuse la peste 90%. Termenul „sinucidere“ a fost inventat înurma unei tendinþe de liberalizare a gîndirii. Pînã în jurul anului 1636,

Page 47: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 53

acest act era cunoscut sub numele de autoomorîre, autodistrugere sau felode se, ºi considerat o crimã abominabilã ce presupunea implicarea Satanei.Acum, diferite persoane, printre care Sir Thomas Browne (1605–1682),afirmã cã autodistrugerea nu are nici o legãturã cu vrãjitoria sau cu diavolul,fiind doar o reacþie a fiinþelor umane la împrejurãrile vitrege în care seaflã, ºi cã acestea ar trebui tratate ca atare. Noul termen „sinucidere“, cenu implica toate acele elemente de superstiþie, era mai potrivit. Cam însecolul XVIII se vorbea despre sinucideri de o manierã ºi mai puþin rigidã,iar filozofii ºi scriitorii, printre care Rousseau, Voltaire ºi David Hume,cereau adoptarea unei atitudini mai liberale faþã de acestea. Totuºi, unelepersoane importante continuau sã priveascã acest act foarte sever.Predicatorul englez fondator al metodismului, John Wesley (1709–1791),a sugerat ca leºurile sinucigaºilor sã fie atîrnate ºi lãsate sã putrezeascã înpublic. Treptat, sinuciderile din Marea Britanie au încetat sã mai fiepedepsite practic, deºi actul în sine a fost incriminat pînã în 1961. Cutoatã schimbarea de atitudine, majoritatea oamenilor nu sînt de acord cusinuciderea, aceasta tinzînd a nu fi acceptatã, în multe cazuri, nici demedici, nici de familie.

Alte religii au adoptat atitudini foarte diferite în privinþa sinuciderii.Hinduismul o acceptã; dupã cum am observat mai sus, sinuciderea erachiar încuviinþatã oficial în cazul vãduvelor, prin practicarea ritualuluisati. ªi budiºtii considerã sinuciderea justificatã în anumite circumstanþe,iar ºintoismul japonez o accepta pînã relativ de curînd. În schimb,confucianismul interzice suicidul, iar în Islam este considerat o crimãgravã, mai îngrozitoare chiar decît uciderea unui semen.

În Grecia anticã, viaþa fiind consideratã un dar de la zei, sinucidereaera privitã, în general, drept un act ruºinos. Cu toate acestea, unii au alesaceastã cale. Fondatorul ºcolii stoice, Zenca, a dus o viaþã liniºtitã pînã lavîrsta de 98 de ani, cînd a cãzut ºi s-a rãnit la degetul mare de la picior;în acel moment a fost cuprins de o stare de neliniºte, fapt ce l-a determinatsã se spînzure cînd a ajuns acasã. În Roma anticã, pentru majoritateaoamenilor, încercarea de sinucidere era o infracþiune pedepsitã; totuºi,stoicul latin Seneca, dupã cum am remarcat mai sus, a argumentat cãpoate fi folositã ca ultimã soluþie în cazul unei vieþi pline de suferinþe ºial unei sãnãtãþi ºubrede. Sinuciderea eroicã, de sacrificiu, permisã pentrubinele obºtesc, în cazul unui soldat roman era consideratã echivalentã cudezertarea, astfel încît, deºi pedeapsa cu moartea devenea inutilã, aceastaimplica totuºi ºi dezonoarea.

Probabil cã unele dintre cele mai celebre sinucideri din perioadaImperiului Roman sînt cele ale lui Antoniu ºi ale Cleopatrei. Cleopatra erao femeie inteligentã ºi ambiþioasã, cu o mare putere de seducþie. Fiica luiPtolemeu XII, ea a devenit cosuveranã a Egiptului la vîrsta de 17 ani, înanul 52 î.Hr. Iulius Cezar, fascinat de ea, a purtat un rãzboi pentru ea ºi

Page 48: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã54

a adus-o la Roma în calitate de amantã, unde a ºi rãmas pînã la asasinarealui Cezar. Dupã ce s-a întors în Egipt, ea a devenit amanta ºi aliata luiMarc Antoniu. Relaþia celor doi nu era privitã cu ochi buni la Roma,aceºtia fiind înfrînþi printr-o bãtãlie navalã de cãtre Octavian Augustus. Înurma unui zvon cã regina ar fi murit, Marc Antoniu s-a înjunghiat. Maitîrziu, Cleopatra a încercat sã îl seducã pe Augustus, dar nu a reuºit ºi,pentru a evita sã fie dusã în triumf la Roma ca prizonierã, a preferat sãse sinucidã, lãsîndu-se muºcatã de o cobrã.

Nici o culturã nu duce lipsã de sinucideri, dar numãrul victimelor paresã creascã atunci cînd societãþile primitive încep sã se dezintegreze încontact cu societãþi „civilizate“. Vechile modele sociale ºi însãºi viaþa defamilie încep sã se ºubrezeascã, alcoolul, pe lîngã alte influenþe dãunãtoare,jucînd de asemenea, un rol important în distrugerea structurilor societãþii.Groenlanda, care are cea mai ridicatã ratã a sinuciderilor din lume, a fostsupusã impactului dintre cultura indigenã ºi cea occidentalã (danezã). Unprocent ridicat se întîlneºte ºi în cazul civilizaþiilor amerindiene din SUA.Pe mãsurã ce societãþile subdezvoltate iau calea „civilizaþiei“ ºi adezvoltãrii, este de aºteptat ca numãrul cazurilor de sinucidere sã creascã.

Prevenirea sinuciderii

Societatea Umanã, fondatã în cafeneaua de pe lîngã Catedrala St. Pauldin Londra în 1774 de cãtre doi medici, îºi propunea iniþial sã salvezevictimele de la înec ºi sã le aducã la viaþã. Curînd, aceastã societate s-amulþumit sã-i scoatã din apã pe sinucigaºi. În primii 25 de ani de existenþã,societatea a încercat sã salveze peste 500 de oameni, reuºind în mai binede 350 de cazuri. Dupã aceea au apãrut organizaþii cu scopul clar definitde a împiedica sinuciderea. În Anglia, Armata Salvãrii a înfiinþat undepartament antisuicid încã din 1906, iar Liga Naþionalã de Salvare aVieþii a apãrut la New York în acelaºi an. Aceste organizaþii au consideratcã disperarea ce provoacã multe dintre cazurile de sinucidere reprezintãmai degrabã o problemã socialã ºi spiritualã decît una medicalã. Samaritenii,organizaþie înfiinþatã în 1953 de un vicar dintr-o parohie londonezã, au înprezent 165 de centre pe tot cuprinsul Marii Britanii. Peste 30 000 devoluntari primesc milioane de apeluri telefonice ºi oferã îngrijire,compasiune ºi prietenie. În SUA existã aproximativ 200 de centre similareºi, de curînd, au început sã aparã ºi în Germania, Elveþia ºi Finlanda.

În ce mãsurã reuºesc aceste organizaþii demne de admirat sã reducãnumãrul de victime? Rãspunsul nu este prea clar, dar ele izbutesc sãopreascã multe tentative. Iatã cîteva tipuri de intervenþii care s-au doveditfolositoare:

– tratarea pacienþilor cu afecþiuni psihiatrice care prezintã un risc crescut;

Page 49: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 55

– controlul armelor din comunitate;– reducerea nivelului de monoxid de carbon din gazele folosite în

gospodãrie ºi din cele degajate de automobile;– controlul substanþelor chimice periculoase;– reducerea publicitãþii fãcute cazurilor de sinucidere cu ajutorul presei

(pentru a nu oferi nici un exemplu de acest gen).

Eutanasierea„Eutanasie“ înseamnã, în limba greacã, „moarte bunã“, însã în prezent

termenul este folosit pentru a desemna intervenþia conºtientã în scopul curmãriivieþii unui om, referindu-se mai ales la ajutorul dat de medic unui pacientpentru a muri. În majoritatea þãrilor, o astfel de practicã este consideratãlipsitã de eticã ºi, în acelaºi timp, ilegalã; se mai practicã ºi în zilelenoastre, însã într-o mãsurã necunoscutã. Oamenii încurajeazã din ce în cemai mult dreptul la moarte prin intermediul eutanasiei ºi al suiciduluiasistat de medic. Confruntat cu un pacient care suferã de o boalã incurabilã,în fazã terminalã, cu mari suferinþe, care îºi doreºte sã moarã ºi îi cereajutorul, medicul este tentat sã îi acorde acest ajutor. Rudele, îndureratede ceea ce se întîmplã, par sã nu gãseascã nici un motiv de ordin moralpentru a nu accepta acest lucru dacã în felul acesta se uºureazã moarteapacientului. Mãsura este una activã, nu pasivã, ca în cazul opririi alimentãriiunui muribund cu antibiotice sau al neresuscitãrii, ori al lãsãrii unuinou-nãscut ce prezintã malformaþii severe, netratabile sã moarã. Mãsurilepasive stîrnesc, de obicei, mai puþine controverse. Totuºi, mulþi sînt depãrere cã, în principiu, nu existã o diferenþã prea mare între a le permitemedicilor sã opreascã tratamentul pentru a grãbi moartea ºi a le permiteadministrarea unei injecþii letale. Într-un caz recent, o femeie în vîrstã de85 de ani, care suferise o serie de accidente cerebrale vasculare ce oslãbiserã, aducînd-o într-o stare de semiconºtienþã ºi incapabilã de miºcãriample, era þinutã în viaþã printr-o alimentaþie specialã, cu un conþinutridicat de substanþe nutritive. Rudele au cerut întreruperea alimentaþieipentru ca pacientei sã-i poatã fi curmatã suferinþa, ceea ce s-a ºi fãcut. Înmomentul morþii, femeia cîntãrea mai puþin de 25 de kilograme. Mediculcare o trata a fost arestat sub acuzaþia de crimã cu premeditare, dar cazulavea sã fie abandonat. Nu ar fi fost preferabil sã i se administreze oinjecþie letalã decît sã fie lãsatã, efectiv, sã moarã de foame?

Problema eutanasierii se pune nu numai în cazul bolnavilor în fazãterminalã, ci ºi a celor din secþia de terapie intensivã. 6 din 10 britaniciºi 8 din 9 americani mor la ora actualã în spitale, deºi deºi au la dispoziþieo înaltã tehnologie de întreþinere a vieþii. Prin tradiþie, datoria mediculuieste aceea de a salva viaþa ori de cîte ori este posibil. Pacientul poateajunge total dependent de o maºinãrie de întreþinere a vieþii, fãrã vreo

Page 50: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã56

speranþã de a-ºi reveni, dar fãrã a îndeplini toate caracteristicile referitoarela moartea cerebralã (descrise în capitolul 5). În acest caz, pacientul esteincapabil sã cearã sã fie lãsat sã moarã, decizia trebuind sã fie luatã derudele apropiate. Oprirea aparatelor este cu siguranþã un tip de eutanasiere,înregistrîndu-se ºi cîteva ocazii în care un pacient într-o astfel de stare areuºit sã-ºi revinã. Dar devine din ce în ce mai evident cã progreseleînregistrate în tehnica medicalã au permis întreþinerea vieþii dincolo deaºteptãrile multora, ºi chiar dincolo de dorinþa lor. Viaþa a fost prelungitãinacceptabil, iar oamenilor ar trebui sã li se permitã sã moarã cu demnitateºi în liniºte.

„Dreptul la moarte“

În Anglia, pacientul are dreptul legal de a refuza tratamentul deprelungire a vieþii atît timp cît este „conºtient“ ºi capabil sã înþeleagã înce constã tratamentul ºi care sînt alternativele. Dacã pacientul este conºtientºi refuzã tratamentul, nu conteazã dacã alte persoane considerã aceastãdecizie ca fiind exageratã sau greºitã. Aceste cazuri apar, de exemplu,cînd un martor al lui Iehova refuzã un tratament care-i salveazã viaþa. Darmajoritatea oamenilor sînt de acord cã opiniile pãrinþilor nu ar trebui sãafecteze tratamentul unui copil.

Existã, de asemenea, posibilitatea formulãrii unui „testament de viaþã“care constã în instrucþiuni anticipate referitor la genul de tratament medi-cal pe care o anumitã persoanã ºi-l doreºte sau nu, la care se poate apelaîn cazul în care acea persoanã devine incapabilã sã-ºi exprime directdorinþele. Ceea ce înseamnã cã, dacã nu doreºti sã beneficiezi de tratament,nu þi se aplicã în mod obligatoriu, chiar dacã aceastã decizie îþi poatecauza moartea. Actul are puteri juridice, iar un medic care refuzã respectareaacestor dorinþe se face vinovat de atac la persoanã. Acest tip de testamentsau Directivele Medicale Avansate este foarte popular în SUA ºi a începutsã se foloseascã ºi în Anglia. Acesta constituie o uºurare, de exemplu,pentru cei care suferã de afecþiuni progresive ºi îºi fac griji în privinþaultimelor lor zile. Testamentul trebuie riguros respectat, iar o copie aacestuia va fi pãstratã de medic.

Din ce în ce mai mulþi oameni considerã eutanasia ca pe o eventualãopþiune. În Australia, 14 sondaje diferite de opinie, realizate între 1962–1996, au arãtat cã o mare parte dintre oameni doresc ca eutanasia sãdevinã disponibilã. Pe Internet existã o bibliotecã a „dreptului la moarte“(http:www.islandnet.com/-deathnet/open.html). În schimb, medicii,conºtienþi de responsabilitãþile etice pe care le implicã profesia lor, auopinii diferite. În SUA, dacã un pacient îi cere medicului sã-l ajute sãmoarã, acesta, pe lîngã varianta de a fi de acord, are ºi alternativa de a-lpune pe bolnav în legãturã cu Societatea Hemlock, cu unul dintre

Page 51: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 57

programele de prevenire a sinuciderii sau cu un alt medic. SocietateaHemlock a fost înfiinþatã de Derek Humphry, autorul unei cãrþi numiteFinal Exit, care argumenta acceptarea sinuciderii în anumite împrejurãri,prezentînd o serie de metode ºi de exemple. Legile americane ºi celebritanice considerã în continuare eutanasia drept o crimã, dar juriile îiachitã adesea pe acuzaþi, aºa cum s-a întîmplat, de exemplu, în 1986, încazul procesului unui medic care a administrat o injecþie masivã defenobarbital unui pacient care suferea de cancer pulmonar inoperabil. CurteaSupremã a Statelor Unite a hotãrît, în luna august a anului 1997, cã Legeafundamentalã – Constituþia SUA – acordã dreptul de a refuza tratamentulºi hrana în scopul salvãrii vieþii, însã nu acordã dreptul general la osinucidere asistatã de medic, deºi responsabilitatea interzicerii acestui acta fost lãsatã fiecãrui stat în parte.

Olanda dezbate ºi cerceteazã acest subiect de mai bine de 20 de ani,adoptînd o atitudine pragmaticã, la fel ca ºi în cazul altor probleme dificiledin punct de vedere etic, precum drogurile ºi avortul. Eutanasierea esteconsideratã în continuare un act criminal, dar medicii sînt achitaþi atîttimp cît o practicã þinînd cont de reguli stricte. Eutanasia trebuie realizatãla cererea voluntarã a pacientului în cazul în care are dureri insuportabileºi iremediabile, fiind, de asemenea, necesarã consultarea unui al doileamedic. De exemplu, pacientul poate fi deprimat, iar aceastã depresie poatefi tratatã, deºi se poate argumenta cã un bolnav de cancer în fazã terminalãare de ce sã fie deprimat. Raportul medicului îi era trimis, pînã relativrecent, judecãtorului local, care hotãra dacã este cazul sã declanºeze ourmãrire penalã, pedeapsa maximã fiind de 12 ani de închisoare. Astfel,un medic a fost încarcerat preventiv sub acuzaþia de omucidere, deoareces-a considerat cã nu a respectat regulile stricte ale eutanasierii, fiindînvinovãþit de injectarea unei doze letale de insulinã unui pacient bolnavde cancer în vîrstã de 72 de ani, fãrã a-l consulta temeinic. Din 1997,raportul doctorului este trimis în schimb unei comisii de verificare, alcãtuitãdin medici, avocaþi ºi specialiºti în probleme de eticã, mai potrivitã pentrua analiza aceastã problemã. În continuare se face o distincþie clarã întreasistenþa medicalã acceptabilã ºi crimã, dar legea trebuie clarificatã. Seestimeazã cã, în Olanda, aproximativ o treime dintre cazuri nu se raporteazãde teama urmãririi penale. Dacã eutanasierea nu va mai fi consideratã ocrimã, aºa cum se anticipeazã, medicii nu vor mai fi obligaþi sã raportezecazurile. Asigurãrile medicale acoperã toate cheltuielile de asistenþãmedicalã pentru bolnavii cronici, astfel încît factorul financiar nu are nicio contribuþie la cererea de eutanasiere. Între 1992 ºi 1997, cazurile deeutanasiere din Olanda au crescut de la 2 300 la 3 200 pe an, reprezentîndla ora actualã 2,4% din numãrul total al deceselor. Chiar ºi aºa, numai otreime din cererile explicite de eutanasiere sînt acceptate. Pe de altã parte,în 1995, aproximativ 900 de persoane au fost eutanasiate fãrã ca ele s-o

Page 52: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã58

cearã, deºi, de obicei, cererea era dezbãtutã într-o fazã preliminarã, iaratunci cînd, în ultimele zile de viaþã, pacienþii aveau dureri puternice, lise administra morfinã.

În 1988, Asociaþia Medicalã Britanicã a declarat cã pacienþii nu auvoie sã cearã un tratament pe care medicul nu are dreptul sã-l furnizeze,regula aplicîndu-se ºi în cazul eutanasiei. Dar vremurile se schimbã – înElveþia, Germania, Japonia ºi Polonia, uciderea din „milã“ a bolnavilor înfazã terminalã care solicitã în mod conºtient suprimarea vieþii este pedepsitãdoar prin sancþiuni nominale.

Care sînt alternativele?

Presiunea exercitatã asupra medicilor în cazul eutanasierii pacienþilorar putea fi redusã prin douã mãsuri. În primul rînd, o asistenþã medicalãmai adecvatã în fazele terminale, pentru diminuarea durerilor pacienþilor,ar scãdea cererile de eutanasiere. Acest gen de asistenþã este disponibilãîn clinici bine administrate ºi ar trebui sã fie disponibilã ºi pe scarã largã;de asemenea se impune ca asistenþii sociali sã fie mai bine instruiþi înprivinþa nevoilor bolnavilor aflaþi în fazã terminalã. Cu toate acestea, dorinþade a muri nu este afectatã neapãrat de controlul durerii. Presiunea pentruaplicarea eutanasiilor ar putea fi redusã ºi prin schimbarea atitudinii faþãde moarte (vezi capitolul 16), în cazul în care oamenii nu ar mai fi atît desperiaþi de aceasta. Despre împãrãteasa Maria Tereza (1717–1780), aflatãpe patul de moarte, se povesteºte cã ar fi refuzat sã ia morfinã, spunînd:„Vreau sã fiu treazã cînd mã voi întîlni cu Domnul“. În al doilea rînd,dilema de eticã medicalã pe care o ridicã eutanasierea poate fi evitatã prinintermediul sinuciderii asistate de medic. Aceasta include acordarea desfaturi referitoare la sinucidere, furnizarea unei reþete pentru un medica-ment în scopul sinuciderii sau instalarea propriu-zisã a echipamentuluinecesar acesteia. În acest ultim caz, medicul ar trebui sã pregãteascã oinjecþie letalã, sã introducã acul în vena pacientului, dupã care, bolnavulînsuºi, în deplinã cunoºtinþã de cauzã, sã declanºeze procesul automat deinjectare. Cu alte cuvinte, pacientul se ucide singur, iar medicul nu maieste direct responsabil pentru moartea sa. Aceastã variantã nu se maipoate numi eutanasiere propriu-zisã, dar legislaþia nu este clarã, variind dela o þarã la alta.

Unii medici americani, îndeosebi dr. Jack Kevorkian, numit ºi „doctorulmorþii“ din Michigan, ºi dr. Phillip Nitschke din Australia de Nord, s-aunumãrat printre iniþiatorii sinuciderii asistate de medic. În Teritoriul deNord, Legea Drepturilor Bolnavilor în Fazã Terminalã a fost adoptatã înanul 1996, de aceasta beneficiind patru persoane înainte de a fi abrogatãde parlamentul federal australian în 1997. Primul a fost Bob Dent, învîrstã de 22 de ani, care suferea de cancer de prostatã; el ºi-a încheiatviaþa apãsînd butoanele de comandã ale unui computer conectat la un

Page 53: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 59

aparat ce i-a administrat intravenos în braþ trei substanþe. Problemaeutanasiei i-a împãrþit pe medicii australieni în douã tabere ºi, deºi maibine de jumãtate din populaþie este de acord cu acest act, cei mai mulþipoliticieni ºi, bineînþeles, liderii religioºi s-au opus vehement. Metoda afost descrisã ca fiind „tratarea suferinþei prin eliminarea suferindului“.Opoziþia întîmpinatã de acea lege era alimentatã ºi de faptul cã Teritoriulde Nord are cel mai ridicat procent de aborigeni dintre toate statele, iarjumãtate din numãrul total al deceselor se înregistreazã în rîndurile acesteipopulaþii. Atitudinea tradiþionalã a comunitãþii de aborigeni interziceeutanasia, deoarece moartea este consideratã un fenomen natural ºi oricetip de intervenþie externã reprezintã o crimã sau o formã de vrãjitorie.Apare astfel nevoia protejãrii acestui grup vulnerabil împotriva abuzurilor.În plus, în Teritoriul de Nord nu existã suficiente centre de tratament sauclinici pentru diminuarea durerilor bolnavilor aflaþi într-o fazã terminalãºi reducerea numãrului solicitãrilor de eutanasie. Cu toate acestea, problemanu va dispãrea, existînd, în viitor, probabilitatea legalizãrii unei forme deîndeplinire a dorinþelor bolnavilor aflaþi în faza terminalã. S-a afirmatdespre dr. Nitschke cã ar construi un „aparat de comã“ care le-ar permiteacestor bolnavi sã primeascã doze suficiente de medicamente pentru arãmîne în comã pînã în momentul morþii. În clipa în care pacientul începesã-ºi recapete cunoºtinþa, aparatul creºte doza, aducîndu-l la un nivel deconºtienþã specificat anterior.

Este totuºi puþin probabil ca sinuciderea asistatã de medic sã fiesancþionatã într-o þarã de religie catolicã sau musulmanã. Recent, Oregona devenit singurul stat american în care medicii mai joacã un rol principal,în sensul cã un pacient care mai are de trãit mai puþin de ºase luni îi poatecere doctorului o dozã letalã de barbiturice ºi apoi decide cînd ºi unde seva sinucide. Curtea Supremã a Statelor Unite a hotãrît, în luna iunie aanului 1977, cã bolnavii în fazã terminalã nu beneficiazã de dreptulconstituþional de a fi asistaþi de un medic pentru a muri. Cu alte cuvinte,sinuciderea asistatã de medic este neconstituþionalã. Nu existã însã nici obarierã legalã pentru ca pacienþii sã primeascã medicamente pentrureducerea suferinþei, chiar dacã acestea îi grãbesc moartea.

Una dintre problemele acestui tip de abordare o constituie faptul cãpînã la 50% dintre pacienþii bolnavi de cancer în fazã terminalã suferã deo stare depresivã care de cele mai multe ori poate fi tratatã. Aºadar, uneoridevine greu de apreciat „competenþa“ pacientului care îºi doreºte osinucidere asistatã de medic, cu alte cuvinte, nu este prea clar dacã acestavorbeºte sau nu serios. Dacã existã ºi o suferinþã psihicã iremediabilã,sinuciderea se explicã într-un fel. Iar dacã o astfel de persoanã, bolnavãîn fazã terminalã, reprezintã un candidat acceptabil pentru sinucidereaasistatã de medic, ne putem întreba ce mãsuri ar trebui sã se ia în cazulcelor ce suferã doar de afecþiuni psihice iremediabile? În acest punct,medicul va trage întotdeauna o linie.

Page 54: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã60

Cei mai mulþi dintre bolnavii de SIDA aflaþi într-o stare foarte gravãdoresc sã-ºi punã capãt zilelor, iar medicii care-i îngrijesc sînt de cele maimulte ori de acord sã-i ajute. Într-un sondaj din 1996, realizat pe 118medici din San Francisco, jumãtate dintre cei chestionaþi au rãspuns cãprescriseserã doze letale de medicamente bolnavilor de SIDA. La Londra,însã, problema este abordatã în mod diferit: aici, doar unul dintre cei 600de pacienþi internaþi într-o clinicã de tratare a cazurilor de SIDA, într-operioadã de trei ani, a solicitat sã fie eutanasiat. Oricare ar fi cauza acesteidiferenþe, este foarte posibil ca tratamentul mai eficient cu sedative ºiatenþia sporitã la nevoile fizice ºi spirituale ale pacienþilor sã reducã numãrulpentru astfel de solicitãri.

Medicul trebuie sã se asigure, fireºte, cã viaþa pacientului este definitivpierdutã ºi cã suferinþele pe care le îndurã el sînt greu de suportat. ªi înacest caz e posibil însã sã aparã dificultãþi. Sã presupunem cã pacientul nueste efectiv pe moarte, dar susþine cã viaþa lui nu mai are un nivel calitativacceptabil. În 1994, un medic olandez a asistat sinuciderea unei femeisãnãtoase din punct de vedere fizic, care îºi dorea sã moarã deoarece tatãlºi cei doi fii ai ei muriserã cu cîþiva ani înainte. De asemenea, un pacientaflat într-o fazã avansatã a bolii Alzheimer, dacã ar fi fost întrebat deeutanasiere înainte de a se îmbolnãvi de aceastã boalã, probabil cã ar fioptat ºi el pentru asta în condiþiile date. Jurãmîntul lui Hipocrat, pe caremedicii îl mai depun încã, nu ajutã prea mult la soluþionarea acestorprobleme, deoarece are un caracter mult prea general, fãrã sã þinã cont deasemenea cazuri. În prezent, orice persoanã poate sã aibã un card care sã-iexprime dorinþa ca, în cazul în care va ajunge într-o stare ireversibilã ºifãrã speranþã, sã nu se ia nici un fel de mãsurã pentru a fi þinutã în viaþãla terapie intensivã; acest lucru nu se aplicã ºi în cazul bolii Alzheimersau al vreunui accident vascular paralizant. Chiar dacã celor mai mulþidintre noi ne place sã credem cã, dacã îl rugãm, un medic ne va ajuta sãne facem ieºirea într-un mod cît mai onorabil, medicii, în spiritul tradiþieide a vindeca ºi de a salva vieþi, nu fac parte toþi din aceeaºi tabãrã, iardeocamdatã legea interzice acest lucru. În urma unui sondaj realizat în1994, avîndu-i ca subiect pe medicii din Sistemul Naþional de Sãnãtate,s-a descoperit cã 46% dintre ei ar da curs cererii unui pacient de a-i curmaviaþa dacã acest lucru ar fi legal. În prezent, un medic riscã sã fie urmãritpenal pentru crimã cu premeditare (implicînd o sentinþã automatã deînchisoare pe viaþã) sau sã fie acuzat sub incidenþa Legii Sinuciderii (careprevede o sentinþã maximã de 14 ani de detenþie).

O cale de ocolire a legii în vigoare este oferitã de aºa-numita „doctrinãa efectului dublu“. În Marea Britanie, eutanasia e interzisã, dar mediculare dreptul de a prescrie un medicament pentru calmarea durerii, chiardacã acesta are ca efect probabil sau sigur moartea pacientului. În lunaiunie a anului 1997, o pacientã în vîrstã de 47 de ani care suferea de o

Page 55: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 61

boalã neuronalã motorie a cîºtigat la tribunal garanþia cã medicul ei vaavea dreptul legal de a-i administra suficientã morfinã pentru a-i reducedurerile, chiar dacã acea dozã îi putea fi fatalã. Deºi în acel momentcalitatea vieþii ei era acceptabilã, ea era conºtientã cã va paraliza, nu vamai putea vorbi ºi va muri foarte probabil sufocatã. (Pînã la urmã, a muritîmpãcatã, fãrã a avea nevoie de acel medicament, în luna decembrie.)Aceastã doctrinã a efectului dublu pare asemãnãtoare despicãrii firului înpatru, dar, din punct de vedere legal ºi etic, diferenþa este foarte mare.Administrarea de morfinã pentru reducerea durerii, deºi grãbeºte moarteaprin îngreunarea respiraþiei, diferã mult de injectarea unei doze mari depotasiu în venã, care opreºte bãtãile inimii, dar nu are nici un efect be-nefic.

Desigur, nu toþi pacienþii în faze avansate de boalã au o gîndire atît declarã ca femeia menþionatã mai sus. Circa 80% dintre cetãþenii SUA morfãrã a se încerca resuscitarea lor. Ideea absenþei sau încetãrii tratamentului,propusã de obicei de medic, se pune în discuþie, de obicei, doar cu cîtevaore sau zile înainte de survenirea morþii, iar în aceastã fazã pacientul esteadesea incapabil psihic sã mai ia în considerare o astfel de problemã.Bolnavii de cancer au o ºansã mai mare de a pune dinainte la punct acestedetalii, deoarece probabilitatea ca ei sã ajungã în clinici de tratament estemai mare, deºi mai puþin de 5% dintre ei fac acest lucru.

În iulie 1997, Asociaþia Medicalã Britanicã (AMB) a cerut poliþiei sãancheteze activitatea a doi medici englezi foarte respectaþi care îi ajutaupe bolnavii aflaþi în fazã terminalã sã moarã prin intermediul efectuluidublu. Aceºtia au declarat cã, avînd conºtiinþa curatã ºi dupã ce discutauproblema în prealabil cu rudele, le administrau pacienþilor supradoze letalede analgezice, grãbindu-le astfel moartea ºi, în acelaºi timp, diminuîndu-lesuferinþa. Unul dintre cei doi le dãdea pacienþilor o „pungã personalizatãde plecare“ cu o dozã letalã de Temazepam, un medicament cu efecthipnotic (somnifer). Un membru al Comisiei de Eticã Medicalã a AMB acalificat acest gest drept crimã. Dar dacã medicii erau anchetaþi pentrucrimã cu premeditare, acuzarea trebuia sã dovedeascã cum cã eiintenþionaserã sã-ºi ucidã pacienþii, nu sã le reducã durerile. În cazul folosiriiunui analgezic obiºnuit, acuzarea nu prea avea pe ce sã-ºi fundamentezecazul.

Trebuie tras totuºi un semnal de avertizare. Dacã eutanasia ar devenio practicã legalã, s-ar putea ajunge pe pîrtia alunecoasã spre eutanasiaforþatã. Dupã cum am descris în capitolul care urmeazã, referitor laomucidere, în Germania nazistã, pacienþii cu probleme psihiatrice erauconsideraþi o povarã ºi, prin urmare, uciºi cu miile. Chiar ºi în prezent,dacã ne gîndim la fãtul nenãscut ca la o persoanã, atunci în întreaga lumesînt omorîþi anual sute de mii de oameni nedoriþi. Am observat deja cã înanumite societãþi din trecut se accepta ca bãtrînii, consideraþi o povarã

Page 56: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã62

OmucidereaSã omori oameni reprezintã întotdeauna o greºealã?

Interzicerea de a ucide este una dintre cele mai vechi reguli morale.Dar cînd încercãm sã o examinãm mai îndeaproape, observãm cã avemde-a face cu o mulþime de dificultãþi. În primul rînd, existã excepþii:

– În cele mai multe societãþi, majoritatea animalelor, cu excepþiaomului, pot fi omorîte. Nu toatã lumea acceptã însã acest lucru.Jainismul, o veche religie indianã, insistã, asemenea budismului, cãtoate formele de viaþã sînt sacre; dar cãlugãrul jainist merge maideparte decît budiºtii. Trebuie sã treacã apa printr-o sitã înainte dea o bea, pentru a filtra tot ce înseamnã organism viu. Poartã omascã pentru a nu înghiþi insectele nevinovate ºi îºi mãturã drumuldinainte atunci cînd merge, pentru a nu strivi vreo vietate cu piciorul.

– În rãzboi, este acceptatã uciderea soldaþilor inamici (deºi pacifiºtiinu sînt de acord cu acest lucru).

pentru restul comunitãþii, sã fie încurajaþi sã se sinucidã; uneori, aceºtiaerau chiar uciºi de alþi membri ai grupului. Nu este greu de imaginat cã,dacã eutanasierea ar deveni o metodã prea la îndemînã, vom trãi într-osocietate în care bãtrînii nedoriþi, care ridicã probleme ºi provoacã cheltuieliprea mari, vor putea fi omorîþi legal.

Uciderea bãtrînilorS-a argumentat adesea cã bãtrînilor ar trebui sã li se permitã sã se sinucidã.

În vremuri de mult apuse, li se întindea chiar o mînã de ajutor. Cei bãtrînisau bolnavi deveneau o povarã insuportabilã în mediile cu climã asprã sauatunci cînd era necesarã efectuarea unor cãlãtorii mai lungi. Pãrintele PaulLeJeune, în cronicile sale despre cãlãtoriile pe care le-a întreprins ca misionariezuit în Canada, descrie uciderea unei mame bãtrîne:

„În cea de-a doua zi din ianuarie, am observat un grup de sãlbatici careîncercau sã traverseze fluviul St. Laurence în canoe... am vãzut un sãlbaticce-ºi tîra mama prin zãpadã dupã el... incapabil sã o coboare pe caleaobiºnuitã de pe muntele ce mãrgineºte rîul, a lãsat-o sã se rostogoleascãprin cel mai abrupt loc pînã în vale... nu am putut suporta acest act deimpietate ºi le-am spus acest lucru celor cîtorva sãlbatici care se aflau înpreajma mea. Ei mi-au rãspuns: «Ce ai fi vrut sã facã cu ea? Oricum o sãmoarã... nu va suferi prea mult... el nu poate s-o vindece sau s-o ia cu el.»Astfel se îngrijesc ei de bolnavii despre care cred cã vor muri. Le grãbescmoartea printr-o loviturã de par sau de topor atunci cînd au de fãcut ocãlãtorie mai lungã, ºi o fac din compasiune.“

Page 57: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 63

– În multe þãri, legea prevede în continuare cã unii criminali pot fiexecutaþi.

– Uciderea este permisã în anumite circumstanþe – de exemplu, pentruprotejarea unei persoane inocente sau chiar pentru autoapãrare, încazul unui atac ucigaº.

– Eutanasia poate fi consideratã acceptabilã. Acest subiect controversateste discutat mai sus.

Executarea criminalilor

Uciderea condamnaþilor este una dintre cele mai vechi practici, existîndîn aproape toate societãþile. Aceastã mãsurã poartã numele de pedeapsãcapitalã, deoarece în latinã caput înseamnã „cap“; astfel, „capital“ înseamnã„referitor la cap“, respectiv la pierderea sa, metodele preferate fiindspînzurarea sau decapitarea.

În Anglia, numãrul de infracþiuni pedepsite prin condamnare la moartea crescut enorm pe toatã durata secolului XVIII ºi la începutul secoluluiXIX, atingînd, în 1830, o valoare maximã de 220. Printre acestea senumãrau furtul de vite, intrarea prin efracþie sau furtul unei sume deminimum cinci ºilingi dintr-o prãvãlie. Pe data de 22 iulie 1777, RobertBiggin a fost biciuit de cãlãu pe strãzile oraºului Cary din provinciaSomerset, înainte de a fi spînzurat. De ce infracþiune se fãcea el vinovat?De furtul unor cartofi. O altã infracþiune consideratã foarte gravã era ºifalsificarea bancnotelor emise de Banca Angliei. Primul falsificator executata fost R.W. Vaughan, în 1758, ultimul fiind Thomas Maynard în 1829.Între anii 1805 ºi 1818 au avut loc 207 execuþii ale unor falsificatori debancnote (în cea mai mare parte, bancnote de o lirã). Între 1749 ºi 1758,numai în comitatul Middlessex ºi în Londra au fost condamnaþi pentrudiferite infracþiuni considerate capitale 527 de oameni, 365 dintre ei(aproximativ 36 pe an) fiind spînzuraþi. Mai tîrziu au început sã fie aplicatepedepse mai blînde, iar în perioada 1789–1798, din 770 de condamnãri aufost executaþi numai 191 de infractori. În general, probabilitatea arestãriiera micã, deoarece pînã spre mijlocul secolului XIX nu exista o poliþie înadevãratul sens al cuvîntului, cu excepþia „alergãtorilor“, aleºi ºi instruiþide fraþii Fielding în casa lor din Bow Street, Londra (cunoscuþi sub numelede „Alergãtorii de pe Bow Street“). O datã condamnaþi, acordarea sentinþeidepindea de judecãtor, mulþi infractori fiind graþiaþi cu condiþia sã acceptesã fie deportaþi în coloniile americane sau australiene. În 1837, numãrulridicol de mare de infracþiuni considerate capitale a fost redus la 15.Oamenii din popor au început sã protesteze împotriva execuþiilor publice,astfel încît, dupã 1868, spînzurãrile se executau în cadrul privat alînchisorilor.

De cele mai multe ori, execuþia criminalilor conþinea ºi un element de

Page 58: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã64

rãzbunare publicã. La Londra, în anul 1811, John Williams s-a sinucis întimp ce aºtepta sã fie judecat pentru o serie de crime abominabile. Pentrua fi dat drept exemplu ºi pentru a satisface opinia publicã, corpul i-a fostaºezat într-o cãruþã, alãturi de un ciocan ºi o daltã, armele crimelor pe carele înfãptuise. Cãruþa a fost apoi plimbatã într-o procesiune, plecînd de laînchisoare ºi sfîrºind la cimitir, fiind însoþitã de cetãþeni de vazã ºi de sutede conetabili de poliþie, strigîndu-se în dreptul caselor victimelor. Mormîntulfusese sãpat intenþionat mai mic, iar cadavrul a fost îngrãmãdit înãuntru,bãtîndu-i-se o þepuºã în inimã chiar cu armele crimei. Dupã îndeplinireaacestui ritual, mulþimea formatã din zece mii de oameni, a scos strigãte demulþumire. Groparul a vîndut apoi bucãþi din þepuºã ca suveniruri.

Codurile penale europene ºi anglo-americane deosebesc în generalcrimele ce reprezintã acte necugetate sãvârºite din pasiune, adesea provocate(de exemplu crimele pasionale împotriva amantului/amantei sau soþului/soþiei), ºi cele plãnuite, omorurile „intenþionate“. Pedepsele mai dure sîntprimite de obicei în al doilea caz. Inevitabil, acest principiu provoacãdecizii dificile, de exemplu în cazul în care un ucigaº dorea sã-l ucidã peA, dar îl ucidea din greºealã pe B. În prezent, în multe þãri s-a renunþatla pedeapsa capitalã. Altele, însã, o pãstreazã ca pe o posibilitate. În SUA,în deceniul anterior celui de-al doilea rãzboi mondial au fost executaþi cîte150–200 de oameni pe an, dar numãrul acestora a scãzut drastic dupãrãzboi, iar între anii 1968 ºi 1976 nu a mai avut loc nici o execuþie. Deºipedeapsa capitalã a fost reintrodusã în unele state în anul 1977, cînd auavut loc 21 de execuþii, majoritatea statelor americane n-au mai fostmartorele nici unei execuþii din anii 1960. În statul Virginia au fostexecutaþi, prin injecþie letalã, 41 de condamnaþi din 1976, iar în Texas,131. În China, pedeapsa capitalã este aplicatã pentru un numãr mare deinfracþiuni, printre care se numãrã mituirea ºi agresarea femeilor. În 1996,în China au fost executaþi 4 367 de condamnaþi, mai mulþi decît pe totcuprinsul globului.

Unul dintre motivele eliminãrii pedepsei capitale este acela cãrenunþarea la aceastã metodã nu duce la creºterea numãrului de crime. Unalt motiv îl constituie faptul cã, uneori, legea greºeºte ºi ea, ajungîndu-seîn acest fel sã fie uciºi ºi oameni nevinovaþi.

Metodele de execuþie au variat în funcþie de momentul istoric ºi delocaþia geograficã. Moartea prin spînzurare, aplicatã încã din timpurilebiblice, a fost introdusã în Anglia de cãtre angli, saxoni ºi iuþi dupã anul449 d.Hr., fiind practicatã pînã la abolirea pedepsei capitale pentru crimãîn 1965. Spînzurãrile au atins apogeul în timpul dinastiei Tudorilor: Henrical VIII-lea ºi-a executat astfel 72 000 de supuºi în timpul lungii sale domniide 34 de ani, iar în scurta perioadã a domniei fiului sãu cel mic, Edwardal VI-lea (1547–1553), au avut loc anual, la Tyburn, în Londra, aproximativ

Page 59: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 65

560 de spînzurãri. Aceste execuþii erau publice, pentru a transmite astfelce urmãri dezastruoase pot avea jafurile, crimele ºi rebeliunile; dar elereprezentau totodatã ºi spectacole cu public, oamenii luptîndu-se sã obþinãun loc cît mai bun, la fel cum, în prezent, lumea se înghesuie sã urmãreascão procesiune regalã sau un meci de fotbal.

Ultima spînzurare publicã din Scoþia a avut loc în 1856; condamnatulera un medic din Glasgow, dr. Pritchard, condamnat pentru otrãvirea ºiuciderea soþiei ºi soacrei sale. Slujnica lor, în vîrstã de 16 ani, era însãrcinatãcu el ºi fãcuse deja un avort, dar motivul crimelor era, parþial, ºi unulfinanciar. Pritchard folosise aconitinã, o substanþã extrasã din rãdãcinã deaconit sau omag, întrebuinþatã ca unguent pentru tratarea durerilorreumatice; a adãugat aceastã otravã celorlalte medicamente pe carevictimele sale le luau pe cale oralã. Folosise probabil ºi un vomitiv detartru, un medicament ce conþinea antimoniu. În lunile dinaintea crimelorachiziþionase cantitãþi mult mai mari din aceastã doctorie decît toþi ceilalþimedici din Glasgow laolaltã. Dr. Pritchard a fost executat la Glasgow pe28 iulie, în faþa unei mulþimi de aproximativ 100 000 de oameni. Ultimaexecuþie publicã din Anglia a fost cea a lui Michael Barrett, spînzuratlîngã închisoarea londonezã Newgate, la 25 mai 1868. Ultima spînzurare(efectuatã în incinta închisorii) i-a vizat pe doi criminali, Peter AnthonyAllen ºi John Robson Walby, pe 13 august 1964.

În cazul acestei metode se foloseau furcile de spînzurãtoare. Înainte desecolul XVIII, victima era urcatã pe o scarã pentru a i se pune un laþ, apoiera lãsatã sã atîrne de acesta, moartea fiind adeseori provocatã prin asfixiere.Sfîrºitul era agonizant ºi, cu puþin noroc, condamnatului tras de picioarede oameni din public i se grãbea moartea. Spînzurãtoarea denumea iniþialîntreaga construcþie, dar în secolul XVIII, termenul se referea numai lastîlpul de care erau atîrnate corpurile celor executaþi. Foarte posibil caimaginea cadavrelor ce putrezeau atîrnate în lanþuri sã-i fi speriat pe mulþipotenþiali infractori. În anul 1759, scara a fost înlocuitã de o cãruþã careîi era trasã condamnatului de sub picioare – o posibilã îmbunãtãþire. Ul-tima, ºi cea mai umanã metodã, a fost aceea a cãderii. Laþul era aºezat cugrijã în jurul gîtului, nodul fiind plasat de preferinþã sub bãrbie, iar trapape care era aºezatã victima se deschidea. Victima cãdea pe o distanþã depînã la 2,5 metri, pînã la smucitura finalã. Aceasta provoca, de obicei,fractura sau dislocarea celei de-a doua ºi a treia vertebre cervicale, ducîndla leziuni grave ale trunchiului cerebral ºi ale mãduvei spinãrii, moarteasurvenind practic instantaneu. Moartea putea fi provocatã ºi de compresiabruscã a principalelor vase sanguine cãtre creier. Poveºtile despre victimelecare „dansau la capãtul funiei“ au apãrut în urma spasmelor involuntarece apãreau timp de o secundã sau douã dupã moarte, ºi nu din cauzã cãvictima era încã în viaþã ºi se zbãtea la capãtul funiei. Arta cãlãului despînzurãtoare trebuia sã fie una iscusitã, fiind adesea transmisã din generaþie

Page 60: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã66

în generaþie. Henry Pierrepoint ºi-a învãþat fratele, pe Tom, iar Tom l-aeducat în acest sens pe Albert Pierrepoint (care a executat 450 de victime).Cu toatã îndemînarea acestora, mai aveau loc ºi accidente, fie atunci cîndcapul se desprindea de trup, fie cînd victima nu murea. Existã multepoveºti neconfirmate. Un anume John Lee a supravieþuit unui numãr detrei încercãri de a fi executat la temniþa Exeter din Anglia. Pe 23 februarie1885, trapa nu s-a deschis dupã trei încercãri în decurs de numai cinciminute. Drept urmare, sentinþa lui Lee a fost comutatã la închisoare peviaþã; ulterior, acesta era eliberat, iar în 1917 a emigrat în Statele Unite,unde s-a cãsãtorit ºi a trãit pînã în 1933.

În zilele noastre, asemenea procedeu de executare a pedepsei capitaleare un aer medieval. Pe 13 august 1997, un criminal în serie de origineiranianã a fost omorît la Teheran în faþa unui public frenetic ºi gãlãgios,format din 20 000 de oameni. Mulþi spectatori s-au suit în copacii dinapropiere ºi pe stîlpii cu semne de circulaþie, unii dintre ei dormind chiarpeste noapte la locul de desfãºurare a evenimentului pentru a prinde unloc cît mai bun. Condamnatul era un ºofer de taxi, iar cele nouã crime pecare le comisese în timpul nopþii le terorizaserã pe toate femeile din capitalairanianã. Mai întîi, legat la ochi ºi de mîini, a fost biciuit timp de zeceminute de bãrbaþi care fuseserã rude cu victimele. Apoi a fost legat de gîtde o macara mobilã uriaºã, fiind astfel ridicat în înaltul cerului pentru aputea fi privit de toþi, cu picioarele fluturînd în aer.

Linºarea este o formã de spînzurare executatã de o mulþime furioasã,în afara legii. Metoda ºi-a luat numele de la Charles Lynch, un plantatordin Virginia, care a condus un tribunal neoficial înfiinþat pentru pedepsirealoialiºtilor din timpul Revoluþiei Americane. În Statele Unite, între 1882ºi 1951 au fost linºaþi 4 730 de oameni, dintre care 1 293 de albi ºi 3 437de negri. Aceastã metodã nu este exclusiv americanã ºi se mai practicã ºiîn zilele noastre: un pakistanez suspectat de crimã a fost linºat la Londrape data de 27 octombrie 1958.

Decapitarea cu o sabie sau cu o secure era o metodã obiºnuitã deexecuþie în primele secole. Regele Carol I al Angliei a fost decapitat înfaþa unui public numeros, la 30 ianuarie 1649. Eficacitatea acestei metodedepindea de cãlãu, fiind de cele mai multe ori nereuºitã, încît capul trebuiaretezat prin mai multe lovituri. În perioada dinastiei Tudorilor, capeteletãiate erau deseori înfipte în þepuºe. De exemplu, lîngã Podul Londrei saula Temple Bar, astfel ca oamenii sã le poatã vedea. Ultima victimã dinMarea Britanie s-a numit Simon Fraser, decapitat pe Tower Hil, la Londra,pe 7 aprilie 1747. Aceasta rãmîne însã metoda clasicã de pedeapsã capitalãîn Arabia Sauditã.

Crucificarea era folositã de persani, evrei ºi cartaginezi. În anul519 î.Hr., regele Darius al Persiei i-a crucificat în Babilon pe 3 000 dintre

Page 61: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 67

oponenþii sãi politici. Romanii au practicat aceastã metodã din secoleleVI-IV î.Hr. pînã la abolirea ei de cãtre împãratul Constantin cel Mare(primul suveran creºtin), în anul 337 d.Hr. Crucificarea producea o moartelentã, cu un grad maxim de durere ºi de suferinþã, romanii aplicînd-oagitatorilor politici ºi religioºi (precum Iisus), piraþilor, strãinilor ºi sclavilor,dar nu ºi cetãþenilor romani, cu excepþia dezertorilor din armatã. Aºa cumera aplicatã de romani, metoda consta din urmãtoarele faze: victima eramai întîi biciuitã, apoi i se punea în spate crucea sau bara orizontalã pecare trebuia sã o ducã pînã la locul crucificãrii, în afara zidurilor cetãþii,ca parte a unei procesiuni militare. Crucea cîntãrea aproximativ 135 kg(Iisus era prea slãbit pentru a o putea duce, astfel cã a dus-o SimonCirineul). De obicei, bîrna verticalã era fixatã dinainte în pãmînt. Mîinileerau fie legate de bara orizontalã, fie fixate prin baterea unor cuie de13-18 cm printre oasele încheieturii. Apoi, picioarele erau fixate cu frînghiisau cuie, adesea pe un suport, iar pentru ca sã fie bine fixate în cuie,genunchii erau flexaþi. Victimei i se oferea o bãuturã din vin cu mir, caanalgezic (Iisus a refuzat-o). Intervalul de supravieþuire pe cruce varia dela trei-patru ore la trei-patru zile, în funcþie de rezistenþa victimei ºi de cîtde puternic fusese biciuit. Moartea era provocatã de îngreunarea respiraþiei,pierderea de sînge, deshidratare, ºoc ºi obosealã. Pentru a putea respiranormal, victima trebuia sã se ridice ajutîndu-se de picioare. Soldaþii îiputeau grãbi moartea dacã îi rupeau picioarele sub nivelul genunchilor,ceea ce fãcea respiraþia imposibilã. Rãmîneau lîngã condamnat pînã lamoartea acestuia, apoi dãdeau corpul rudelor, nu înainte însã de a-lstrãpunge cu o sabie sau cu o suliþã. Iisus a fost condamnat la biciuire ºicrucificare de cãtre Pilat din Pont, murind dupã trei pînã la ºase ore,vineri, pe 7 aprilie 33 d.Hr. El murise deja cînd soldaþii au venit sã-i rupãoasele de la picioare.

Ca urmare a morþii lui Iisus în acest fel, crucificarea a devenit unsubiect important în cultura occidentalã încã de la începutul evului mediu,reprezentãrile acesteia concentrîndu-se asupra suferinþelor lui Iisus ºisemnificaþiei sale spirituale. Modul în care a fost redatã aceastã metodãs-a schimbat de-a lungul secolelor; în funcþie de tendinþele vremii ºi deartist, imaginea îi includea ºi pe cei doi tîlhari crucificaþi o datã cu Iisus,ori pe centurionul roman cu suliþa, sau bocitoarele, ori soarele ºi luna(ambele eclipsate în acel moment). Unii artiºti au insistat asupra detaliilorfizice ºocante, în timp ce alþii au realizat reprezentãri mai stilizate.

Garota este o veche metodã spaniolã de execuþie prin strangulare.Iniþial, gîtul victimei era înconjurat de un ºnur care era rãsucit cu ajutorulunui baston (în spaniolã garrote = baston), dar într-o formã ulterioarã, mairafinatã, condamnatul, de obicei aºezat pe un scaun, urma sã fie fixat deun stîlp vertical cu ajutorul unui colier metalic petrecut în jurul gîtului ºistrîns prin intermediul unui mecanism cu ºurub ºi levier pînã cînd coloana

Page 62: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã68

vertebralã se disloca. Metoda a fost intens folositã în secolul XVII ºi nureprezenta o cale prea potrivitã de a muri. Generalul Lopez a murit înurma unui asemenea supliciu în 1851, deoarece încercase sã preia putereaîn Cuba. O variaþie interesantã a metodei, sugeratã de un om fãrã educaþie,a fost consemnatã de preotul francez Jean Meslier (1664–1733). Ideeaingenioasã era ca toþi nobilii ºi oamenii însemnaþi sã fie strangulaþi cuintestinele preoþilor! Termenul, folosit ºi pentru a descrie o formã de jafla drumul mare, pedepsit prin biciuire, a devenit obiºnuit în Londra anilor1860 (un hoþ strangula victima în timp ce un al doilea îi golea buzunarele).

Ghilotina este probabil cea mai sigurã ºi nedureroasã metodã de moarteimpusã. Lama oblicã ºi grea cãdea brusc, tãind capul victimei, care serostogolea în coºul sau în sacul pregãtit în acest scop. Medicii au observatcã ochii se mai miºcau timp de maximum un minut dupã decapitare, iarpoveºtile despre ochii care mai puteau urmãri un obiect în miºcare timpde zece-cincisprezece minute par puþin probabile. Ghilotina ºi-a primitnumele în urma aplicãrii sale în Franþa, ca metodã de execuþie, de cãtredr. Guillotine; dispozitivul a fost construit de un german pe nume Schmidt.Experimentele au fost fãcute pe cadavre din spitale; ghilotina a fostrealmente utilizatã în 1792, pentru execuþia unui tîlhar de drumul mare.Ghilotina era intens folositã în timpul ºi dupã Revoluþia Francezã, perioadãîn care Charles-Henri Sanson a executat 3 000 de oameni, inclusiv peregele Ludovic al XVI-lea. Metoda a fost abolitã în 1982. Ultima ghilotinarepublicã a avut loc la Versailles, pe 17 iunie 1939, iar ultima datã a fostfolositã pe un criminal tunisian, la Marsilia, în 1973. Ghilotina nu a fostutilizatã exclusiv de francezi, metode similare folosindu-se ºi în Germaniaºi Italia, sub alte denumiri, încã din evul mediu. Societatea de Anticariatdin Edinburgh expune ºi în prezent „fecioara“, uzitatã ultima datã în 1710,iar „spînzurãtoarea de la Halifax“, un alt dispozitiv de decapitare, a fostfolosit în Anglia pînã în secolul XVII.

O altã metodã clasicã, mai ales în domeniul militar, o constituiaîmpuºcarea de cãtre un pluton de execuþie. Moartea survenea imediat cîndmai multe gloanþe treceau direct prin inimã. Se spune cã nu toate armeleputeau folosi muniþie de rãzboi, pentru ca nimeni sã nu ºtie sigur cine asãvîrºit crima. Un superb tablou al lui Manet înfãþiºeazã plutonul deexecuþie al arhiducelui Maximilian, împãrat al Mexicului, în anul 1867.

Scaunul electric ar fi trebuit sã fie o metodã de execuþie mai curatã ºi,totodatã, eficientã ºi nedureroasã. Folosit prima datã în închisoarea Au-burn din New York în 1890, scaunul electric urma sã fie utilizat în 24 destate americane, precum ºi în Filipine ºi în fosta Republicã Chinezã. Dinnefericire, rezultatele nu au fost la înãlþimea aºteptãrilor. În 1940, JulianRosenberg ºi soþia sa, Ethel, membri ai Partidului Comunist american, au

Page 63: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 69

încercat sã transmitã în Uniunea Sovieticã informaþii secrete referitor laarmele nucleare. Cei doi erau spioni, Rosenberg obþinînd informaþiile întimp ce lucra în Corpul de Transmisiuni al Armatei SUA. Judecaþi ºicondamnaþi la moarte, ambii au fost executaþi mult mai tîrziu, pe 19 iunie1953. Scaunul electric nu a funcþionat însã cum ar fi trebuit, fiind nevoiede mai mult de un singur ºoc pentru ca obiectivul sã fie atins.

Moartea prin utilizarea unor substanþe chimice a fost conceputã pentrua remedia deficienþele scaunului electric, datoritã gradului sãu inacceptabilde erori. Eliberarea unui gaz letal (cianurã) care îºi fãcea efectul imediatîn camera de execuþie sau injectarea unui amestec letal de medicamenteîn vena condamnatului erau metode mai eficiente decît cele enumeratemai sus. Camera de gazare a apãrut în statul american Nevada în 1924,metodã pe care au adoptat-o ulterior încã alte 11 state. Injecþia letalã estefolositã în Texas, capitala lumii libere în ceea ce privea pedepsa capitalã,înregistrîndu-se pînã nu demult un record de patru execuþii într-o singurãlunã. În principiu, metoda este aceeaºi cu cea folositã de veterinari pentrueutanasierea animalelor bãtrîne, bolnave sau nedorite.

Care e cea mai bunã metodã de execuþie, presupunînd cã scopul acesteiaeste eliminarea unei persoane periculoase din societate, ºi nu rãzbunareaspre a o face sã sufere pentru faptele comise? Ar putea fi de dorit:

– în primul rînd, victimei sã nu i se spunã ce va urma;– apoi, în timpul ultimei mese, care ar trebui sã fie deosebitã, ar fi

bine sã i se administreze condamnatului un somnifer puternic;– în final, dupã ce condamnatul a intrat deja într-o stare de inconºtienþã,

ar trebui sã i se administreze intravenos una dintre multele substanþeletale cu eficienþã maximã.

Pruncuciderea

Dovezile arheologice demonstreazã cã pruncuciderea sau sacrificareacopiilor dateazã încã din anul 7000 î.Hr. ºi a apãrut în oraºul-stat Ierihon.Metoda obiºnuitã era aceea de a expune copilul furiei naturii. Vikingii,galii, fenicienii, romanii ºi grecii din antichitate acceptau uciderea prunciloranemici sau diformi. Platon ºi Aristotel au susþinut aceastã practicã,considerînd cã aceºti copii reprezentau o povarã pentru societate.

Dupã cum ne relateazã Biblia, regele Irod a poruncit uciderea tuturornou-nãscuþilor în momentul naºterii lui Hristos, iar faraonii le ordonaumoaºelor sã-i ucidã pe toþi pruncii evrei de sex masculin pentru a evita oposibilã ameninþare militarã ulterioarã.

Pruncuciderea, mai ales în rîndul nou-nãscuþilor de sex feminin, era o

Page 64: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã70

practicã obiºnuitã în Anglia medievalã, fiind ºi în prezent folositã în uneleþãri subdezvoltate. Familiile sãrace împãrþeau un singur pat, iar sufocareaprin „suprapunere“ era o metodã simplã ºi nonviolentã de a scãpa de unbebeluº nedorit. Acest obicei este amintit ºi în Biblie (1 Regi 3). Desigur,aceasta este doar uneori socotitã o metodã de infanticid, putînd fi ºi unaccident, iar ceea ce pare a fi un caz de pruncucidere este, de fapt, un cazde sindrom de deces infantil subit. Metoda a fost folositã în Anglia pînãîn secolele XVIII–XIX, cînd erau dezaprobate mai mult adulterul ºi copilulrezultat, socotit bastard, decît crima propriu-zisã. Abandonarea copiilor înlocuri publice era o practicã frecventã, dar nu se fãcea cu scopul de aucide copilul, mama sperînd, de cele mai multe ori, sã i se facã milã cuivade mica fiinþã. Casele de copii (pentru copiii gãsiþi) au fost înfiinþate laLondra în 1741. Alþi copii mureau pentru cã erau neglijaþi pur ºi simplu.

Jurnalul medical Lancet din 1861, a raportat 1 130 de crime asupraunor copii în vîrstã de sub doi ani între 1856 ºi 1860, numai în Londra.Valoarea realã trebuie sã fi fost însã mult mai mare, deoarece pînã în 1926nu era obligatorie înregistrarea copiilor nãscuþi morþi. Mai mult, anchetareamorþilor infantile fie nu avea loc, fie nu se fãcea corespunzãtor pînã în1860, an în care a fost promulgatã Legea Procurorilor Regionali, prin careli se acordau procurorilor un salariu convenabil ºi asistenþã. În ceea cepriveºte cazurile ce ajungeau sã fie judecate, legea era clar de parteajusteþii morale: uciderea unui copil nelegitim era consideratã crimã cupremeditare, în timp ce femeile cãsãtorite erau de obicei achitate.Ascunderea unei naºteri constituia o infracþiune, deoarece acest lucruînsemna cã nou-nãscutul fusese ucis. Cu toate acestea, condamnãrile eraurare, iar ultima execuþie a unei femei acuzatã de pruncucidere a avut locîn 1849; se înregistrau deja proteste din partea opiniei publice împotrivapedepsei capitale, deoarece oamenii acceptau cã starea psihicã a unei mamepoate fi influenþatã de naºtere ºi de lactaþie. Legile referitoare la infanticiddin 1922 ºi 1938 prevedeau cã uciderea propriului copil înainte sãîmplineascã un an era judecatã ca omor prin imprudenþã ºi nu ca o crimãcu premeditare (majoritatea cazurilor de pruncucidere au loc la scurt timpdupã naºtere), deoarece psihicul mamei era afectat de naºtere ºi de lactaþie.Pedeapsa maximã, sub incidenþa legii britanice, este în continuare de cinciani de detenþie.

Studiind cazurile de pruncucidere din trecut, trebuie sã þinem seamade faptul cã, în Anglia epocii victoriene, consecinþele socio-economice pecare le avea o sarcinã a unei femei necãsãtorite erau catastrofale. Biatafemeie pierdea slujba, respectul ºi locul în societate. Nu este, astfel, demirare cã, în acele vremuri în care avortul era o mãsurã extrem depericuloasã, pruncii erau frecvent abandonaþi sau uciºi. Numãrul cazurilora scãzut foarte mult în urma renunþãrii la stigmatizarea femeilor însãrcinate

Page 65: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 71

necãsãtorite ºi a apariþiei unor condiþii mai bune pentru femeile singure ºipentru copiii lor. Chiar ºi în prezent, mulþi bebeluºi care altãdatã ar fimurit supravieþuiesc datoritã progreselor pe care le-a înregistrat medicinaîn ultimii ani. În SUA, 7% dintre nou-nãscuþi suferã de handicapuri fizicesau mentale. Cel mai adesea este implicat creierul, deoarece, deºiproblemele apãrute la alte organe pot fi fatale în fazele timpurii aledezvoltãrii, embrionul supravieþuieºte chiar dacã sistemul nervos prezintãanomalii grave. Exemplele includ forme grave de spina bifida, anencefalieºi hidrocefalie. Astfel, devine necesarã luarea unor decizii grele, la caretrebuie sã ia parte atît pãrinþii, cît ºi medicii. O abordare mai durã ºi mairealistã ar fi aceea cã astfel de nou-nãscuþi care nu sînt încã oameni vorreprezenta o povarã pentru societate ºi, prin urmare, pot fi eliminaþi. Pede altã parte, mulþi argumenteazã cã drepturile copilului, oricît ar fi el deanormal, trebuie puse întotdeauna pe primul loc, fiind mai bine ca uncopil sã se nascã handicapat decît sã nu se nascã deloc.

În momentul în care China modernã a acceptat cã are o populaþie preanumeroasã, a impus reguli stricte referitor la numãrul de copii permis uneifamilii. Deoarece fetele erau mai puþin apreciate decît bãieþii, s-a iniþiatpracticarea pe scarã largã a pruncuciderii nou-nãscuþilor de sex feminin ºiavortarea fetuºilor-fete, deºi în prezent se afirmã cã acest lucru se întîmplãdestul de rar. Totuºi, orfelinatele chinezeºti sînt pline de fetiþe.

Pentru a se putea stabili dacã moartea unui copil constituie un caz depruncucidere, trebuie sã se rãspundã la trei întrebãri:

– Copilul a fost ucis? Aceastã întrebare se adreseazã, desigur, organelorlegale ºi medicului legist (vezi capitolul 16). În Anglia, acuzareatrebuie sã dovedeascã faptul cã acel copil nu s-a nãscut mort. Uneori,distincþia dintre un copil care a fost omorît ºi unul care a murit dinalte cauze este foarte greu de fãcut. De exemplu, leziunile de lanivelul capului ºi al mîinilor se pot produce chiar în timpul naºterii,iar strangularea poate fi cauzatã de înfãºurarea cordonului ombilicalîn jurul gîtului. Cea mai frecventã cauzã de deces a nou-nãscuþiloreste reprezentatã de leziunile cerebrale provocate de asfixia ce areloc înainte sau în timpul naºterii. În schimb, leziunile apãrute înurma înjunghierilor erau o dovadã clarã de pruncucidere.

– Copilul s-a nãscut mort? A apucat sã respire? Acest lucru se verificaînainte dacã plãmînii copilului mort pluteau în apã. Totuºi, pentrua respira sînt necesare mai multe inspiraþii, deoarece în momentulîn care sîngele începe sã circule prin plãmîni, aceºtia mai întîi seîngreuneazã. Testul plutirii este considerat la ora actualãneconcludent. Dacã plãmînul se scufundã, înseamnã cã acel copils-a nãscut mort. Dar dacã plãmînul pluteºte, aceasta se poate datora

Page 66: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã72

fie unei inspiraþii în timpul drumului parcurs prin vagin, fiedescompunerii post-mortem.

– Era nou-nãscutul capabil sã supravieþuiascã? În prezent, un fetusde numai 22 de sãptãmîni poate fi þinut în viaþã ºi salvat chiar dacãnaºterea a fost prematurã. Totuºi, un fetus de 18 sãptãmîni, deºi viuîn uter, nu poate supravieþui în mediul extern, deoarece plãmînii sãinu sînt încã dezvoltaþi.

Avortul

Dacã fãtul e viu, atunci, din punct de vedere moral, avortul este ocrimã. Avorturile incluse pe lista cauzelor care provoacã moartea, dacãs-ar institui una, ar depãºi cu mult alte cauze, valorile înregistrate putîndfi comparate cu cele ale morþilor provocate de rãzboaie. Subiectul suscitãreacþii puternice nu numai din cauza anvergurii lui, dar ºi a aspectelormorale pe care le implicã. În 1994, un ginecolog din Vancouver care fãceaavorturi a fost împuºcat de un lunetist. Totuºi, nu sînt oare ciudate reacþiileatît de puternice ale oamenilor în privinþa avorturilor, precum ºi în cea apruncuciderilor sau a eutanasierii, atîta timp cît pe nimeni nu preocupãprea mult sutele de mii de vieþi care se pierd în accidentele rutiere, înrãzboaie, din cauza foametei sau a bolilor infecþioase?

Ratele avorturilor sînt calculate sub forma numãrului de cazuri întîlnitela 1 000 de femei anual. Tabelul 2 prezintã valorile pentru anii 1979–1984.Cele mai ridicate, dupã cum era de aºteptat, sînt cele înregistrate în cazulfemeilor sub 25 de ani. Numãrul total ajunge la mai multe milioane anual(160 000 pe an în Marea Britanie):

Tabelul 2. Avorturile din unele þãri în intervalul 1979–1984

Þara Nr. cazuri/1 000 femei/an

Germania de Vest 6,8Anglia ºi Þara Galilor 12,6Franþa 14,1Danemarca 19,3Italia 22,4Japonia 22,5*SUA 26,9Ungaria 35,5Cuba 47,1

* Aceastã valoare este mai micã decît cea realã.

Page 67: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 73

În Roma ºi în Grecia Anticã, avortul era o metodã de planning familialacceptatã, în majoritatea þãrilor devenind ilegal abia în secolul XIX. Chinapracticã în continuare avorturile pe scarã largã ºi considerã cã acest lucrueste parte integrantã a politicii sale de control demografic. În Japonia, sespune cã avortul este uºor de realizat ºi practicat tot ca metodã de plan-ning familial. Musulmanii permit avortul dacã fãtul se dezvoltã anormalºi va rezulta apoi un copil invalid, cu condiþia sã se realizeze în primele120 de zile de sarcinã, ulterior considerîndu-se cã fãtul reprezintã opersoanã.

Ce este avortul?Avortul este scoaterea fãtului din uter într-un moment prematur pentru

ca acesta sã poatã supravieþui, cu alte cuvinte, înainte de cea de a 20-asãptãmînã de sarcinã, cînd fãtul cîntãreºte cam 400 g. Avortul spontan e unfenomen frecvent întîlnit: aproximativ 10% din totalul sarcinilor se încheieastfel. Cel puþin jumãtate dintre aceste avorturi se datoreazã unor erori dedezvoltare, iar uneori survin atît de devreme, încît mama, neºtiind cã esteînsãrcinatã, suferã doar un ciclu întîrziat sau mai dificil. Alte cauze arputea fi un dezechilibru hormonal sau o boalã a mamei. Numai un avortspontan dintr-o mie survine din cauza leziunilor fizice.

Avortul indus este cel provocat în mod deliberat, deoarece fie sarcinaameninþã sãnãtatea sau chiar viaþa mamei, fie fãtul se dezvoltã anormal. Pede altã parte, avortul poate fi provocat deoarece pur ºi simplu sarcina a fostun accident nedorit.

Principalele metode de inducere a avortului sînt:– aspirarea, metodã prin care colul uterin este dilatat. Se introduce un

tub subþire, iar conþinutul uterului e aspirat cu ajutorul unei pompeelectrice;

– chiuretajul, prin care conþinutul uterului este rãzuit de pe pereþiiacestuia;

– injectarea unui lichid în interiorul uterului pentru stimulareacontracþiilor uterine;

– injectarea intravenoasã a unor substanþe de tipul prostaglandinelorpentru stimularea contracþiilor uterine;

– administrarea oralã a unor substanþe hormonale pentru inducereasîngerãrii menstruale.

Cu cît sarcina este mai avansatã în momentul efectuãrii avortului, cu atîtriscul la care e expusã mama este mai mare.

În Marea Britanie ºi în SUA, din perioada anterioarã secolului XIX,legea permitea avortul cu condiþia ca acesta sã fie fãcut înainte ca mamasã simtã miºcãrile fãtului aflat în uter, fenomen ce se produce în jurulsãptãmînii a 15-a. Uneori, femeile condamnate pretindeau cã sînt însãrcinatepentru a evita pedeapsa cu moartea. În acest caz se organiza un juriu

Page 68: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã74

special alcãtuit din femei, care palpau abdomenul prizonierei ºi încercausã simtã miºcãrile fãtului, deoarece dacã sarcina ajungea în aceastã fazã,femeia nu mai putea fi executatã. Un anunþ publicitar apãrut în revistaBell’s Court and Fashionable Magazine din septembrie 1807 (citat înjurnalul medical Lancet din 21 mai 1932), spunea:

„Fericirea pierdutã poate fi regãsitã – orice doamnã respectabilãcare este deranjatã de o sarcinã ce-i poate aduce inevitabil dezonoareapoate obþine consolare, siguranþã ºi un prieten adevãrat pentrumomente de neliniºte ºi primejdie trimiþînd o telegramã doamneiGrimstone, din Broad Street, nr. 18, Golden Square, Londra, unde ise va stabili o întrevedere privatã cu autoarea anunþului. Doamneleaflate în aceastã situaþie beneficiazã de cea mai strictã confidenþialitateºi de îngrijire maternalã.“

Avorturile fãcute dupã cea de-a 15-a sãptãmînã de sarcinã au devenitilegale în Anglia în 1829, cînd o lege promulgatã de parlamentul þãriistipula cã avortul fãcut unei femei care se apropia de momentul naºterii,în cazul în care nu are drept scop salvarea vieþii mamei, se pedepsea cumoartea, iar pentru avorturile din primele luni ale sarcinii pedeapsa constaîn deportare pe o perioadã care varia între ºapte ºi paisprezece ani, cu saufãrã biciuire publicã. Cu toate acestea, în Anglia victorianã, cînd mãsurilede contracepþie erau inaccesibile majoritãþii femeilor, avortul se practicape scarã largã, fiind singurul mijloc de evitare a groaznicelor consecinþesociale ale naºterii unui copil în afara cãsãtoriei. Existau cîþiva medicidispuºi sã nesocoteascã legea ºi sã practice avorturi chiar ºi în lipsa unormotive suficiente, de obicei pentru clientele înstãrite. Cele sãrace se vedeaunevoite sã se bazeze pe practicieni necalificaþi precum d-na Gamp a luiDickens sau sã apeleze la „Medicamentele pentru femei” ale vãduvei Welch,la mortar cu plumb, nucºoarã, medicamentul fãcut din gin ºi praf de puºcãsau la alte „medicamente“ propuse de diverºi escroci, multe reprezentîndun adevãrat pericol pentru sãnãtatea mamei. În 1853, servitoarelor (atît devulnerabile la sarcinile nedorite) au început sã le fie împãrþiþi fluturaºiprin care li se explica cum sã facã un avort. Încã din secolul XIX, cîtevapersoane începuserã sã argumenteze cã femeile sînt mai în mãsurã sãhotãrascã ce se va întîmpla cu propriile lor sarcini decît statul, iar dacãavorturile vor fi interzise, atunci cei care fãceau ilegal avorturi prin caseascunse pe strãzi lãturalnice urmau sã preia conducerea, ceea ce reprezentaun risc major pentru sãnãtatea ºi viaþa femeilor.

Avorturile deveniserã atît de obiºnuite fiindcã foarte puþine femeifoloseau sau aveau mãcar idee despre metodele contraceptive. Annie Besantºi Charles Bradlaugh (un librar din Bristol) au forþat adoptarea legii în

Page 69: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 75

1876, reeditînd o broºurã cu titlul „The Fruits of Philosophy“, care ofereadetalii practice asupra controlului naºterii. Cei doi au fost acuzaþi deobscenitate ºi condamnaþi la doi ani de muncã silnicã, dar, în urma unuirecurs care a avut succes, au fost graþiaþi, iar în urmãtoarele patru lunibroºura s-a vîndut în 125 000 de exemplare. Cu toate modestele încercãride educare a publicului, sãracii au rãmas în cea mai mare parte ignoranþiîn privinþa metodelor de evitare a unor sarcini nedorite. Abia în 1922,Marie Stopes a deschis prima clinicã de planning familial în Marea Britanie.Ea a fãcut o muncã de pionierat, argumentele propuse fiind acceptatetreptat; în 1937, Asociaþia Medicalã Britanicã estima cã anual, în MareaBritanie, aveau loc între 44 000 ºi 60 000 de avorturi ilegale. Valoareaexactã era probabil în jurul cifrei de 100 000. Ulterior, numãrul avorturilora rãmas aproximativ constant, dar din ce în ce mai multe erau legale, iardupã Legea Avorturilor din 1969, aproape toate au fost legale.

La ora actualã, în Marea Britanie se fac anual aproximativ 160 000 deavorturi legale (în 1996 s-au înregistrat 177 225). Se poate presupune cãcea mai mare parte dintre acestea sînt rezultatul neglijenþei sau aliresponsabilitãþii. Totuºi, este trist cã pentru multe femei puse în situaþiaunei sarcini nedorite, opþiunile sînt avortul sau naºterea urmatã de cedareacopilului spre adopþie, þinîndu-se cont de faptul cã adopþia reprezintã „oafacere“ care nu aduce prea multe satisfacþii. Birocraþia procedurilor,conceputã fãrã îndoialã în folosul copilului, ia atît de mult timp, încîtpoate dura unul sau doi ani pînã cînd copilul îºi gãseºte un nou cãmin.Potenþialii pãrinþi nu lipsesc, dar, în tot acest timp, copilul se aflã înîngrijirea statului, cu alte cuvinte, de el se ocupã asistenþii sociali.

Un sondaj realizat în Marea Britanie în luna martie 1997 a arãtat cãîn ultimii 20 de ani avorturile s-au bucurat de o susþinere din ce în ce maimare. Din 1 888 de adulþi chestionaþi, 64% au fost de acord cã avortul artrebui sã fie acceptat legal pentru femeile care ºi-l doresc, în timp ce în1980, procentul celor care s-au pronunþat în favoarea avortului a fost denumai 54%. Totuºi, doar 67% dintre cei intervievaþi sînt de acord cuavortul în cazurile în care copilul are ºanse sã se nascã cu handicapurifizice sau mentale, prin comparaþie cu 83% în 1980.

În SUA, precum ºi în Marea Britanie, legile împotriva avortului aufost adoptate la începutul secolului XIX. S-a calculat cã în 1840 avea locun avort la fiecare cinci sau ºase naºteri reuºite, cele mai multe fiindfãcute de persoane fãrã drept de practicã în domeniu ºi soldîndu-se cudecesul mamei. Familiile erau, totuºi, destul de numeroase: în 1800, ofemeie nãºtea în medie ºapte copii, dar mai tîrziu numãrul a scãzut, în1900 media ajungînd la 3,6, mai ales în urma folosirii metodelor contra-ceptive ºi a unei mai mari disponibilitãþi în privinþa avorturilor. Femeilecredeau chiar cã fãtul nu era cu adevãrat viu decît în momentul în care îl

Page 70: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã76

simþeau miºcîndu-se în uter. Cu toate acestea, multe state au emis legiantiavort între 1860 ºi 1880. Înaintea acestor legi, medicamentele careprovocau avortul beneficiau de multã publicitate, fãcutã însã în mod discret.De exemplu: „Doamnele cãsãtorite care au motive sã se considereînsãrcinate sînt sfãtuite în mod deosebit sã nu foloseascã aceste pastile,deoarece pot provoca o întrerupere de sarcinã“.

La fel ca ºi în Marea Britanie, legile americane privitoare la avort audevenit mai tolerabile dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, dar dezbaterilereferitoare la planificarea naºterilor au continuat pînã în anii 1930, perioadãîn care aveau loc anual aproximativ 2 milioane de avorturi (multe dintreacestea fãcute ilegal). Era în continuare interzisã introducerea în þarã aunor materiale informative despre acest subiect, iar medicina nu a sprijinitoficial controlul naºterilor decît începînd cu anul 1937. În 1973, CurteaSupremã a Statelor Unite a legalizat avortul la cerere; în aceastã perioadã,numãrul întreruperilor de sarcinã din diverse motive începuse sã scadã. Carãspuns la legea federalã tolerantã au început sã aparã multe organizaþiiantiavort ºi în multe state avorturile legale au fost în continuare greu defãcut.

Eugenia

Termenul de „eugenie“ a fost introdus în 1883 de cãtre Sir FrancisGalton, vãr cu Charles Darwin, care ºi-a dedicat viaþa studiului ereditãþiiºi a conceput metoda de depistare a criminalilor prin intermediulamprentelor digitale. Eugenia reprezintã promovarea acelor calitãþi ereditarecare ajutã la dezvoltarea rasei umane. Metoda implicã îmbunãtãþireafondului genetic al speciei prin reproducere selectivã sau prin alte cãi.Totuºi, reproducerea selectivã, deºi aplicatã cu mult succes în cazulanimalelor domestice, reprezintã un subiect aproape tabu în cazul specieiumane. Cine este în mãsurã sã decidã ce calitãþi trebuie selectate ºiperpetuate? ªi, odatã stabilite acestea, ce se întîmplã cu indivizii caredeþin caracteristici nu tocmai dorite, adicã „indezirabilii“? Dupã cum seva vedea în acest capitol, ceea ce la prima vedere pare o idee genialãpoate avea implicaþii grave în ceea ce priveºte viaþa ºi moartea fiinþelorumane.

Aspectele care ar trebui eliminate sînt mai uºor de identificat dacã negîndim la bolile moºtenite. O mare parte dintre suferinþele oamenilor esteprovocatã de erorile genetice. Unele boli au un fundament genetic binecunoscut, putînd fi în bunã mãsurã evitate. Chiar ºi cei mai reuºiþi dintrenoi deþin gene defecte bine ascunse în cromozomi – „ascunse“, deoareceau un caracter recesiv, activîndu-se foarte rar. Omul obiºnuit are atîteagene defecte încît, dacã s-ar aduna ºi ar acþiona simultan, ar reprezenta deaproximativ patru ori cantitatea necesarã pentru a ucide individul.

Page 71: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 77

Mulþi biologi celebri ai secolului XX, printre care se numãrã ArthurKeith ºi C.D. Darlington, erau convinºi de necesitatea acestei teorii. Dinnefericire, aceastã convingere i-a fãcut sã susþinã supremaþia înnãscutã aunor grupuri sociale ºi, prin urmare, sã pledeze în favoarea unor ideievident rasiste. În 1953, Darlington considera cã „unii oameni se nascpentru a comanda, alþii pentru a se supune, iar alþii sînt intermediari“, ºiclasele conducãtoare „îºi datoreazã poziþia dominantã capacitãþii deosebitea caracterului lor genetic“. Extrema cealaltã, care spune cã toþi oameniisînt egali din punct de vedere genetic, este, de asemenea, eronatã. Nimeninu se îndoieºte de faptul cã oameni precum Leonardo da Vinci, Einstein,surorile Brontë, Darwin, Newton, Beethoven sau Jane Austen ne-auîmbogãþit specia, fiind purtãtori de gene speciale. Ne-am dori sã existemai mulþi oameni ca ei, dar nu în numãr nemãsurat de mare, ºi nu cupreþul dispariþiei indivizilor mai puþin dotaþi decît ei.

De-a lungul secolelor, unii scriitori sau filozofi au sugerat cã oameniisãraci sînt inferiori din punct de vedere genetic, iar faptul cã ei au familiinumeroase ar putea duce la o degradare a rasei umane. Pe mãsurã cesãracii s-ar reproduce mai mult decît cei mai reuºiþi ca ei, s-ar produce oacumulare de gene defecte. În prezent, se ºtie cã sãracii nu sînt inferioridin punct de vedere genetic, astfel încît s-a renunþat la aceste opinii. Înschimb, cînd o persoanã este purtãtoarea unei gene despre care se ºtie cãprovoacã o boalã cu un efect puternic de invaliditate, este normal ca aceapersoanã sã fie sfãtuitã sã nu aibã copii; iar dacã un fetus este descoperita fi purtãtor al genei respective, el poate fi avortat. Acestea constituiemãsuri rezonabile pentru prevenirea bolilor genetice. Totuºi, în China, onouã lege adoptatã în 1995 pare sã meargã mai departe. Ea stipuleazã cãacele cupluri care au un potenþial ridicat de a transmite o boalã geneticãgravã au dreptul sã se cãsãtoreascã doar în urma sterilizãrii sau a acceptãriide a aplica mãsuri contraceptive pe termen lung. Copiii care suferã deastfel de boli genetice vor reprezenta o grea povarã pentru stat, astfel încîttrebuie luate mãsuri pentru prevenirea naºterii lor. Nu se specificã modulîn care respectarea acestei „legi a eugenismului“ – cãreia i s-au opus mulþigeneticieni ºi medici – poate fi impusã.

SUA s-au aflat în avangarda miºcãrilor adepþilor eugeniei. O lege dinIndiana, care dateazã din 1907, permitea sterilizarea criminalilor,„cretinilor“ ºi a violatorilor declaraþi. În multe alte state au fost adoptatelegi asemãnãtoare între anii 1907–1970, realizîndu-se zeci de mii desterilizãri. În Japonia, în perioada 1945–1995 au fost sterilizaþi cu acordulguvernului peste 16 000 de oameni (dintre care douã treimi erau femei)care sufereau de handicapuri psihice sau boli ereditare. Legea de Protecþiea Eugeniei din aceastã þarã a fost abolitã în 1996, dar acest fapt nu a atrasprea mult atenþia. Pînã în anii 1970, sterilizarea obligatorie a persoanelorcu handicap psihic era practicatã ºi în unele þãri europene, printre care se

Page 72: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã78

numãrau Elveþia, Suedia, Finlanda ºi Norvegia (în Elveþia au fost sterilizaþi60 000 de oameni într-un interval de 50 de ani) ºi se pare cã, în Austria,aceastã practicã este continuatã ºi în prezent. În unele cazuri, practicasterilizãrii era extinsã ºi în cazul indivizilor „nepotriviþi“ sau „inferiori“

ªobolanii ºi bunãstarea socialãBiologul ºi psihologul C.P. Richter a comparat, în anii 1950, ºobolani

(Rattus norvegicus) crescuþi în laborator (timp de aproximativ 100 de ani)cu ºobolani crescuþi în sãlbãticie. În laborator existã suficientã hranã ºiapã, exemplarele beneficiind de adãpost ºi de parteneri la discreþie, astfelîncît lupta pentru supravieþuire a fost eliminatã. Aceºti indivizi sînt maipuþin rezistenþi la boalã, stres ºi obosealã decît cei sãlbatici; creierul li s-amicºorat, glandele suprarenale ºi tiroida sînt subdezvoltate, glandele sexualeating maturitatea foarte devreme, iar indivizii sînt mai fertili. Acestecaracteristici, adãugate faptului cã animalele sînt mai docile ºi mai puþinagresive, dovedesc adaptarea la viaþa în captivitate. În sãlbãticie nu arsupravieþui mult timp din cauza competiþiei cu strãmoºii lor sãlbatici.Animalele sînt adaptate perfect vieþii din cuºcã.

Impresionat de aceste observaþii, Richter ºi-a îndreptat atenþia cãtreoameni. Acum zeci de mii de ani, înaintaºii noºtri se luptau pentrusupravieþuire, lupta fiind cîºtigatã doar de cei mai puternici ºi mai inteligenþi,care îºi transmiteau genele descendenþilor. Omul modern este exact rezultatulsupravieþuirii celor mai adaptaþi, ceea ce constituie procesul evolutiv. Darîn ultimul secol procesul evolutiv a fost oprit. Prin scãderea mortalitãþiiinfantile ºi a deceselor provocate de pericolele din mediu ºi de infecþii,indivizii inapþi din punct de vedere genetic au devenit capabili sãsupravieþuiascã ºi sã-ºi transmitã moºtenirea geneticã mai departe. Asistenþamedicalã, adãposturile îmbunãtãþite ºi progresul general al condiþiilor deviaþã au redus omul, din multe puncte de vedere, la statutul de ºobolan delaborator.

Deºi Richter se temea pentru viitorul evoluþiei speciei umane, se poateargumenta cã omul modern este mai adaptat la viaþa contemporanã decît arfi fost strãmoºii sãi îndepãrtaþi. Într-adevãr, multe dintre problemele noastresociologice ºi medicale apar din cauzã cã o mare parte a moºtenirii noastregenetice, deºi adaptatã pentru un vînãtor-culegãtor „sãlbatic“ (preistoric),nu mai este potrivitã pentru stilul actual de viaþã. Caracteristici precumagresivitatea (care duce la activitãþi infracþionale, „furie rutierã“, boli deinimã ºi hipertensiune arterialã) ºi capacitatea de a depozita grãsimi încorp reprezintã numai relicve nefericite ale unui proces evolutiv care dãdusevînãtori ºi culegãtori atît de reuºiþi. În civilizaþia modernã însã, acestea sînthandicapuri.

Problemele evidenþiate de Richter vor fi rezolvate cu siguranþã înmomentul în care oamenii vor începe sã-ºi supravegheze ºi sã-ºi planificesinguri evoluþia. Nu peste mult timp, ºtiinþa va transforma acest vis înrealitate.

Page 73: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 79

din punct de vedere moral sau rasial, dar nu se cunoaºte cu exactitate înce mãsurã se întîmpla acest lucru.

Eugenia devine o teorie cu un aspect extrem de neplãcut atunci cîndeste aplicatã unor caracteristici cum ar fi inteligenþa sau aspectul fizic. Laacest nivel se declanºeazã semnalul de alarmã. Ne amintim cu groazã deteoriile naziste referitoare la superioritatea rasialã a tipului „nordic“, cupãrul blond ºi ten deschis, ºi la necesitatea restricþionãrii reproducerii altorgrupuri sociale. Cu toate acestea, ideea reproducerii selective a reapãrutrecent la Singapore prin intermediul unor proiecte, sponsorizate oficial, deîncurajare a cãsãtoriilor ºi a reproducerii între persoane cu educaþie superioarã.

Încã din 1908, savanþii germani au ridicat semne de întrebare în legãturãcu persoanele cu sînge amestecat, iar cei care se cãsãtoreau cu persoanede altã rasã în sînul coloniei germane din Africa de Sud-Vest îºi pierdeaudrepturile civile. În 1923, Hitler, în timp ce se afla încarcerat în Landsberg,a citit un manual german referitor la igiena rasialã ºi a inclus unele dintreideile gãsite acolo în propria sa lucrare, Mein Kampf (Lupta mea).Convingerile naþional-socialiºtilor (naziºtilor) în legãturã cu eugenia ºisupremaþia rasialã au fost promulgate de psihiatri, medici ºi antropologi,programul lui Hitler fiind sprijinit de multe personalitãþi eminente. Hitlera devenit Cancelar al Reich-ului în ianuarie 1933, în acelaºi an proclamîndo lege în care se stipula sterilizarea obligatorie a schizofrenicilor, maniaco-depresivilor, alcoolicilor ºi a celor cu boli congenitale cum ar fi orbirea,surzenia sau diferite handicapuri psihice. Toþi copiii germani de culoareau fost sterilizaþi în 1937, iar în perioada 1934–1939 au fost sterilizatealte 350 000–400 000 de persoane „nepotrivite genetic“. Experimenteleulterioare fãcute pe femei de cãtre un profesor în ginecologie au demonstratcã un medic, cu ajutorul unui nou aparat cu emisii de radiaþii X, puteasteriliza sute de femei zilnic.

Programul iniþiat de Hitler nu s-a oprit la prevenirea reproducerii:imediat dupã aceea a fost redirecþionat cãtre suprimarea celor vizaþi.Pacienþii din ospicii au fost uciºi prin înfometare în 1938, iar programulde „eutanasiere“ a început în 1939. În 1940 fuseserã deja uciºi prinintoxicare cu monoxid de carbon 70 723 de pacienþi cu dereglãri psihice,iar profesorii de la Institutul Kaiser Wilhelm de Cercetare Cerebralãstudiaserã 500 dintre creierele acestora. Victimele erau selectate de psihiatriºi antropologi, bucuroºi sã sprijine programul, deºi preferau sã nu ucidãpersonal. Prima camerã de gazare a fost construitã la Auschwitz în ianuarie1942 ºi folosea Zyklon B (acid cianhidric), iar în aceste noi crematoriierau ucise zilnic 4 756 de persoane. La început, cadavrele scoase dincamerele de gazare erau înmormîntate dupã ce le erau extrase obiectele devaloare, printre care inele sau dinþi de aur, dar mai tîrziu, în timpulrãzboiului, cînd SS-ul a considerat cã negocierile de pace ar putea fiafectate de descoperirea cadavrelor, acestea au început sã fie incinerate.

Page 74: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã80

Programul lui Hitler de igienã geneticã ºi rasialãHitler considera cã cei care suferã de boli genetice, cum ar fi schizofrenia

ºi „retardarea congenitalã“, ar trebui împiedicaþi sã se reproducã, la fel caºi cei afectaþi de multe alte boli, printre care orbirea ºi surzenia congenitale,diformitãþile fizice, depresiunea maniacã ºi alcoolismul cronic. În aceaperioadã însã, mulþi oameni aveau concepþii similare, nu numai germanii.

Înainte de cel de-al doilea rãzboi mondial fuseserã fãcute aproximativ400 000 de sterilizãri prin vasectomie sau prin legarea trompelor uterine.Majoritatea celor sterilizaþi erau germani. În 1939 se hotãrîse ca aceia caresuferã de boli fizice sau psihice cronice sã fie eliminaþi, pentru a nu maitrãi pe cheltuiala statului. Astfel, între 1939 ºi 1941, 70 000 de oameni aufost supuºi unei aºa-numite „ucideri din milã“ în azile special destinateacestui program. Primele victime au fost 5 000 de copii cu deformaþiicongenitale, uciºi fie prin administrarea de injecþii letale, fie prin înfometare.Apoi a fost iniþiat un program care-i viza pe adulþi, folosindu-se monoxidulde carbon. Naþiunea era „curãþatã“ ºi „îmbunãtãþitã“ prin eutanasiere forþatã.

Hitler afirmase de multã vreme cã anumite rase umane erau inferioareºi trebuiau eliminate, el fiind susþinut de numeroºi antropologi ºi psihiatri.Aceºti oameni erau cei care ofereau justificarea intelectualã ºi ºtiinþificãpentru superioritatea rasialã, ajutînd la stabilirea unui sistem de sterilizare,ucidere în masã ºi genocid.

Pe mãsurã ce lagãrele de concentrare se umpleau cu prizonieri politiciºi rasiali, cei prea bolnavi pentru a munci erau separaþi ºi uciºi. Þiganii ºievreii, consideraþi rase inferioare, erau omorîþi în numele igienei naþionale.Metodele folosite în programul de eutanasiere au fost redirecþionate rapidîn acest sens. Naziºtii ºtiau deja ce gaze sînt ieftine ºi eficiente, continuîndsã foloseascã metode precum deghizarea camerelor de gazare în sãli deduº. Se afirma despre victime nu numai cã sînt inferioare din punct devedere rasial, dar ºi corupte din punct de vedere moral, avînd înclinaþiicriminale; acesta era un fel de tratament medical comunitar prin care viaþaindividualã era sacrificatã pentru binele general. Supravegherea ºiadministrarea programului de ucidere în masã implica zeci de medicicalificaþi, iar nenumãraþi ruºi, polonezi, cehi, iugoslavi, iar mai apoi francezi,norvegieni ºi belgieni au cãzut de asemenea victime.

Avînd în vedere cã aceia care urmau sã fie uciºi nu erau altceva decîtcadavre ambulante, s-a decis cã unii dintre ei ar putea sã-ºi încheie viaþaîntr-un mod folositor, ca subiecte de cercetare medicalã. La începutulsecolului XX, guvernul prusac introdusese pentru prima datã ideeaconsimþãmîntului în cunoºtinþã de cauzã, dar vremurile se schimbaserã.Dr. Josef Mengele, precum ºi alþi medici erau acum pregãtiþi sã foloseascãvictimele lagãrelor de concentrare în diverse experimente îngrozitoare.

Hitler planificase, de asemenea, sã depopuleze Polonia ºi sã o colonizezecu cetãþeni germani, iar în 1939 a activat formaþiunile ucigaºe SS. „Avemnevoie de spaþiu“, spunea el, „ºi trebuie sã-i omorîm neîncetat ºi fãrãcompasiune pe cei de origine ºi limbã polonã.“

Filozofia nazistã referitoare la eugenie dusese la o serie de acþiuniîncepînd cu sterilizarea obligatorie, trecînd la eutanasierea forþatã ºiterminînd cu genocidul. O astfel de serie de paºi devine rapid o direcþiealunecoasã care n-ar mai trebui urmatã niciodatã.

Page 75: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 81

Cînd Germania a invadat Rusia, trupele erau însoþite de brigãzi specialede execuþie, care-i ucideau pe evrei, pe þigani ºi pe bolnavii psihici, fieprin împuºcare, fie prin gazare în dube speciale. Prizonierii ruºi de rãzboiconstituiau o povarã greu de suportat pentru Reich, 3 milioane dintreaceºtia fiind omorîþi sau lãsaþi sã moarã prin subnutrire în captivitate.

În total, în cel de-al doilea rãzboi mondial, nemþii au omorît 6 milioanede evrei. ªi þiganii au cãzut victime crudului regim nazist. La Auschwitzau fost uciºi 20943 de þigani. Se pare cã aceastã naþie, care se autointituleazãRromi, a fost alungatã din Egipt. Este un popor nomad care s-a rãspînditîn Europa în secolele XVI ºi XVII, ajungînd apoi în toate colþurile lumii.Þiganii erau buni ghicitori ºi muzicieni ºi se adaptau cu uºurinþã tuturorcondiþiilor, dar aveau o reputaþie de negustori necinstiþi. Asemenea evreilor,erau o comunitate separatã de restul lumii, cu opinii diferite, devenindastfel þinte uºoare pentru discriminare rasialã ºi violenþã. Adesea, þiganiierau acuzaþi de furt de copii, iar în 1782, în Ungaria, au fost spînzuraþi,evisceraþi ºi tãiaþi în bucãþi 45 de þigani despre care se presupunea cã arfi mîncat un cadavru.

Programul de eutanasiere propus de naziºti evidenþiazã imensulpotenþial de distrugere rezultat în urma asocierii dintre niºte savanþi eminenþiºi ideile lor cu politicieni lipsiþi de scrupule. (De remarcat cã Hitler eraobsedat atît de puritatea rasei, cît ºi de sãnãtatea fizicã: în timpul în caremaºina sa maleficã de ucis îºi fãcea treaba printre „indezirabili“, elîntreprindea campanii agresive antifumat pentru pãstrarea puritãþii organicea poporului german.) Totuºi, trebuie admis faptul cã ideea centralã aeugeniei este una corectã cînd se aplicã bolilor genetice. Pericolul apareîn momentul devierii logice cãtre sterilizarea indivizilor inferiori din punctde vedere genetic, acesta putînd fi primul pas pe drumul alunecos careduce la uciderea oricãrei persoane considerate, din diverse motive,„nedoritã“ de autoritãþi. Naziºtii au ucis fãrã milã þigani, evrei, handicapaþipsihici ºi alte grupuri „indezirabile“ la nivel global, fãrã precedent.„Curãþarea etnicã“ iniþiatã în rãzboiul din Bosnia din anii 1990, deºi nu aavut aceeaºi amploare, se încadreazã în aceeaºi categorie.

Dilemele etice ridicate de teoria eugeniei, la fel ca cele referitoare laeutanasiere, se vor contura ºi mai clar pe viitor. Proiectul GenomuluiUman (vezi capitolul 11) ne va furniza informaþii referitoare nu numai latipurile de gene care produc boli, dar ºi la factorii genetici care deciddurata vieþii, gradul de inteligenþã, de frumuseþe, de agresivitate, desupunere, talentul muzical sau matematic ºi aºa mai departe. Se vor face,fãrã îndoialã, multe presiuni în legãturã cu aplicarea acestor informaþii înprocesul de reproducere umanã. Va veni ºi un timp cînd „copiiipersonalizaþi“ vor fi ceva obiºnuit?

Page 76: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã82

Sacrificarea

Sacrificarea este, cu siguranþã, o formã de omucidere. Aztecii dinMexicul secolelor XIV–XV o practicau pe scarã largã, dupã cum se descrieîn capitolul 14. Pentru ei, sacrificiul uman nu reprezenta un act de cruzime,ci o reacþie la nevoia de a le oferi zeilor lor suficient sînge pentru calumea în care trãiau sã rãmînã stabilã. Cei sacrificaþi erau fie sclavi, fieprizonieri de rãzboi. Într-adevãr, scopul rãzboaielor ºi al bãtãliilor eraacela de a lua cîþi mai mulþi prizonieri în viaþã, iar plasele pentru oameniconstituiau arme la fel de importante ca sãgeþile sau suliþele. Nu era însãuºor sã capturezi un numãr destul de mare de prizonieri, aztecii vãzîndu-senevoiþi, din acest motiv, sã lupte aproape permanent cu popoarele învecinatespre a satisface cererea de victime pentru sacrificii.

Crima cu premeditare

Majoritatea oamenilor, atunci cînd discutã despre omucidere, se gîndesc,de fapt, la crimã: uciderea unuia sau a mai multor indivizi de cãtre alþiindivizi. În anul 1993 s-au înregistrat, la nivel mondial, 300 000 de crime.Cel mai mare numãr se întîlneºte în America Latinã, în Caraibe, în Africaºi în unele þãri din Orientul Mijlociu. În aceste zone ale lumii, disputelepersonale se rezolvã frecvent prin violenþã, iar în unele þãri, omucidereaeste a doua cauzã majorã de deces în rîndul persoanelor cu vîrste cuprinseîntre 15 ºi 24 de ani. În 1980, în fruntea listei se aflau Guatemala, Tailanda,Puerto Rico ºi Brazilia, cu peste 11 cazuri de omucidere la 100 000 delocuitori. SUA urmau la micã distanþã, cu 10,5 cazuri. Pe ultimele locurierau Franþa, Japonia, Grecia, Anglia ºi Þara Galilor, ºi Irlanda. Majoritateaþãrilor au ºi o listã a persoanelor dispãrute; unele dintre acestea au dispãrutfãrã a spune nimãnui nimic, altele s-au sinucis, iar altele au fost omorîte.De exemplu, în Suedia sînt semnalate anual aproximativ 1 000 de cazuride persoane dispãrute, iar 200 dintre acestea nu mai reapar.

În SUA, omuciderea reprezenta o problemã gravã de sãnãtate publicã.În New York, între 1980 ºi 1983, omuciderea a constituit cauza unicã ºicea mai importantã de deces printre cei cu vîrste cuprinse între 16 ºi 45de ani, aproape toate victimele fiind bãrbaþi. Dacã se calculeazã numãrulde ani de viaþã potenþialã pierduþi, impactul omuciderilor este mai maredecît cel al cancerului, al bolilor cardiace, al dependenþei de droguri ºi alaccidentelor. În 1980, omuciderile au atins cel mai ridicat nivel din acestsecol, pe întregul teritoriu al Statelor Unite fiind omorîte 23 870 depersoane, majoritatea negri sau membri ai altor minoritãþi etnice.Probabilitatea de a fi omorît de cãtre o altã persoanã este de 1 la 240pentru albi ºi de 1 la 47 pentru alte grupuri sociale. În Anglia, numãrul de

Page 77: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 83

crime de care poliþia a luat cunoºtinþã s-a pãstrat între 130 ºi 170 de cazuriîn fiecare an, între 1920 ºi 1960.

Cine sînt ucigaºii? În toate societãþile, crimele sînt comise în principalde bãrbaþi tineri, dar nu numai de ei. Victima este adeseori un membru alfamiliei, un prieten sau o cunoºtinþã. Criminalii sînt frecvent soþii sausoþiile victimelor, iar victimele sînt de cele mai multe ori soþiile ºi nusoþii. În general, nevestele care-ºi ucid bãrbaþii dupã ce au suferitnenumãrate abuzuri ºi bãtãi de-a lungul timpului sînt tratate cu compasiunede cãtre judecãtori. Se estimeazã cã în SUA, în fiecare an, 1,5 milioanefemei necesitã asistenþã medicalã în urma abuzurilor din partea partenerilorde viaþã. În schimb, omuciderile care au loc în timpul jafurilor sînt comise,în general, de cãtre persoane care nu au nici o legãturã cu victima.

Un tip special de omucidere cu un impact semnificativ ca numãr devictime în anumite perioade din trecut a apãrut din practicarea duelului.Un duel (termen provenit din cuvîntul latin pentru „doi“) era o luptãaranjatã între douã persoane pentru a se ajunge la o înþelegere în cazulunei probleme ce nu putea fi rezolvatã pe cale legalã. Duelul poate fiprivit ca un tip de omor ritual. Lupta dintre douã persoane pentru rezolvareaunor chestiuni importante are o istorie îndelungatã – încã de la confruntareadintre Hector ºi Ahile în Iliada lui Homer sau de la cea biblicã dintreDavid ºi Goliat. Duelurile au apãrut în Europa de nord-vest în primulmileniu creºtin, iar în anul 516, regele burgund Gundobald le-a legalizatsub forma „duelului judiciar“ pentru a înlocui un proces legal: dreptateaera stabilitã de Dumnezeu. Papii au condamnat metoda, dar aceastã practicãnu a fost interzisã în Marea Britanie decît în anul 1818.

Duelul, în forma sa modernã, manifestat mai ales în Franþa, era ometodã de a rezolva o disputã personalã sau de a rãzbuna o insultã ce aveaca scop revendicarea sau pãstrarea „onoarei“. Aceastã practicã a luat oamploare atît de mare, încît în 1626, Richelieu a încercat sã o interzicãprin confiscarea averii celor care participau la dueluri ºi prin exilarea lordin Franþa. În Anglia au avut loc multe dueluri considerate istorice, inclusivcele dintre Pitt ºi Tierney ºi dintre ducele de Wellington ºi lordulWinchilsea. În general, aceastã practicã era rezervatã nobilimii ºi militarilor.În Germania, înainte de primul rãzboi mondial, duelurile aveau loc întreofiþeri de armatã, dar nu trebuia neapãrat sã moarã unul dintre participanþi.Onoarea, dupã cum prevedeau rigorile acelor timpuri, putea fi apãratã prinsimpla executare a ritualului. Deºi în zilele noastre este destul de greu deînþeles, în acele vremuri, cicatricele cãpãtate în dueluri erau un semn debãrbãþie.

Duelul poate fi considerat drept punerea la bãtaie a propriei vieþi ºi unincident în 1741 combina jocurile de noroc, duelul ºi sinuciderea. La uncazino din Londra, un individ pe nume Nouse a avut o neînþelegere violentã

Page 78: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã84

cu lordul Windsor, provocîndu-l pe acesta la duel. Nobilul l-a refuzat, iarNouse, înþelegînd cã refuzul se datora faptului cã Windsor nu îl consideraun egal din punct de vedere social, s-a simþit atît de lezat în onoareaproprie încît s-a dus acasã ºi ºi-a tãiat gîtul.

O altã formã neobiºnuitã de omucidere era cea practicatã de cãtre obandã de tîlhari ºi criminali care îi atacau pe cãlãtorii din India întresecolele XVI–XIX. Dupã ce se alãturau grupurilor de cãlãtori, dînd semnede prietenie, aceºtia îi ucideau pe toþi, fãrã milã ºi cu multã dexteritate,prin strangulare. Victimele erau apoi îngropate cu un ritual semi-religios.Au fost uciºi în acest fel aproape douã milioane de cãlãtori. Englezii auînceput sã-i suprime pe aceºti criminali încã de pe la 1830, dar metoda afost folositã pînã la începutul secolului XX. În timpul procesului unuiastfel de criminal s-a stabilit cã el strangulase peste 900 de persoane întreanii 1790 ºi 1830. Romanul lui John Masters, The Deceivers, conþine odescriere amãnunþitã a practicilor acestora.

Spre a fi condamnatã pentru crimã cu premeditare este necesar sã sedovedeascã faptul cã persoana respectivã a plãnuit sã ucidã. S-a discutatînsã foarte mult pe marginea posibilitãþii de a ucide fãrã a fi conºtient deacest lucru. În anul 1774, un medic vienez pe nume Mesmer a început sãpractice ceea ce în prezent este cunoscut sub numele de hipnozã, cu scopulde a-ºi trata pacienþii. El folosea diverse echipamente compuse din sîrmãºi magneþi, sugerînd cã succesele pe care le obþinea se datorau transferuluide „fluid magnetic“, ulterior dovedindu-se cã aceste obiecte nu eraunecesare. De la el provine termenul de „mesmerism“. În 1841, dr. Braid,un medic din oraºul englez Manchester, a descoperit cã unei persoane i sepoate induce o stare de transã prin privirea atentã a unui obiect strãlucitor,el introducînd termenul de „hipnozã“ (din grecescul hypnos = somn). Altãmetodã folositã pentru a induce o stare transcendentã este miºcareamonotonã a unor obiecte, inclusiv a unui ceas care ticãie, însoþitã desugestii verbale ale hipnotizatorului. Cei obiºnuiþi sã se supunã, cum ar fisoldaþii sau elevii, erau deosebit de vulnerabili la aceastã practicã. MediculLiebault a pretins cã a avut succes în cazul a 1 700 de pacienþi în 1756.În cazul unor anumite persoane, hipnoza poate fi folositã pentru a inducesomnul, pentru a reduce durerea sau pentru a vindeca orbirea, paraliziasau muþenia, dacã aceste afecþiuni sînt cauzate de tulburãri psihice. Hipnozaa fost practicatã de foarte mulþi medici, s-au fãcut ºi demonstraþii publice,iar oamenii au început sã-i supraestimeze puterile. Sub influenþa uneiaºa-numite sugestii post-hipnotice, unei persoane i se poate comanda, deexemplu, sã se aºeze pe podea cînd ceasul bate ora trei. Dupã ce setrezeºte din transa hipnoticã, persoana nu-ºi mai aduce aminte de respectivasugestie dar, cînd ceasul va bate ora trei, ea va inventa o scuzã ridicolãpentru a se aºeza pe podea. Ca urmare, a apãrut un interes deosebit faþã

Page 79: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 85

de posibilitatea ca, în acest fel, sã i se comande unei persoane sã comitão crimã prin intermediul unui hipnotizator. Subiectul a fost intens folositîn literatura fantasticã, fiind judecate, de asemenea, unul sau douã procesefascinante cu aceastã temã în Franþa de la sfîrºitul secolului XIX. Ulteriors-a dovedit însã cã o persoanã hipnotizatã nu poate fi forþatã sã facãlucruri care i se par aberante sau imorale în mod normal. Cu alte cuvinte,nu poþi hipnotiza pe cineva în scopul de a comite o crimã decît dacã aceapersoanã are deja înclinaþii în aceastã direcþie.

Poþi comite o crimã cînd mergi în somn – o crimã somnambulicã?Atunci cînd dormim, comanda este preluatã de subconºtient, dar crimelecomise în aceste circumstanþe sînt extrem de rare. Cu toate acestea, pe14 august 1963, Jo Ann Kiger a avut un coºmar ºi a crezut cã prin casaei din suburbiile oraºului american Kentucky se plimbã un nebun. Femeiaa luat douã revolvere încãrcate, a intrat în dormitorul pãrinþilor sãi ºi atras, omorîndu-ºi tatãl ºi rãnindu-ºi mama. A fost arestatã, dar achitatãfiindcã se ºtia cã este somnambulã.

Care sînt cele mai folosite arme pentru comiterea crimelor? În SUA,cele mai multe crime (64% în anul 1980) sînt comise cu arme de foc. Pareevident cã acest lucru se datoreazã faptului cã armele sînt la îndemînaoricui: rata acestor crime este de 175 de ori mai mare decît în Anglia ºiÞara Galilor. În 48% din casele americane existã una sau mai multe arme,în comparaþie cu 4,7% din casele britanice (chiar mai puþine de la adoptarealegilor privind regimul armelor în 1997). Dar englezii sînt mai predispuºisã foloseascã armele pentru a se sinucide decît pentru a ucide pe cineva;7 din 10 morþi provocate prin împuºcare în Marea Britanie sînt cazuri desinucidere. Mai rar sînt folosite cuþite, alte instrumente tãioase, obiectecontondente, spînzurarea ºi strangularea. În ultima vreme, sticla a fostfolositã frecvent ca armã de tãiat, în special gîtul unei sticle sau un paharspart. În Marea Britanie au loc în prezent aproximativ 5 000 de astfel deatacuri în fiecare an, dar, de cele mai multe ori, ele nu provoacã moartea.În cazul strangulãrii, moartea survine adesea din cauza unui reflex nervoscare opreºte bãtãile inimii, ºi nu din cauza opririi fluxului sanguin sprecreier sau blocãrii respiraþiei (asfixie). Iniþial, termenul de „mugging“ (jaf,în englezã) era folosit în Marea Britanie pentru a desemna sufocareavictimei, agresorul strîngînd-o de gît cu braþul cîrlig. Un complice îi furaapoi victimei toate bunurile de preþ ºi banii. Aceastã metodã a înregistrato cotã maximã în Londra în 1862, dispãrînd dupã ce un anume parlamentar,Hugh Pilkington, a fost atacat în Pall Mall. Termenul este folosit în prezentpentru a denumi orice formã de jaf însoþit de violenþã.

Otrãvirea era mai frecventã în trecut decît acum. Metoda avea uncaracter oarecum sinistru, aproape magic, era un fel de „bucãtãrie mortalã“,folositã în special de femei. În timpul domniei lui Henric al VIII-lea, un

Page 80: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã86

anume Richard Roose a încercat sã-l ucidã pe episcopul John Fisher ºi perestul membrilor familiei sale adãugîndu-le arsenic în terciul de ovãz.Drept rezultat, s-a instituitã o pedeapsã specialã pentru otrãvitori, ºi anumefierberea de viu, aplicatã pînã la sfîrºitul domniei lui Henric al VIII-lea.

Unul dintre cele mai popularizate cazuri mai recente de otrãvire a fostcel al lui Marie Lafarge, care ºi-a otrãvit soþul cu arsenic în 1840. Fiindo femeie educatã, dar lipsitã de avere personalã, ea l-a cunoscut pe CharlesLafarge prin intermediul unei agenþii matrimoniale ºi i-a acceptat cerereaîn cãsãtorie crezînd cã omul este bogat. Cînd a descoperit cã soþul sãulocuieºte într-o casã sãrãcãcioasã dintr-un sat retras, ea s-a hotãrît sã scapede el otrãvindu-l. A fost vãzutã cînd îi adãuga în mîncare un praf alb, iardupã ce el s-a îmbolnãvit, doctorii i-au spus cã este otrãvit. La proces,experþii nu s-au putut pune de acord, iar publicul francez s-a împãrþit încei ce o credeau vinovatã ºi cei ce o susþineau. În final, ea a fost condamnatãîn urma unui nou test pentru depistarea arsenicului, conceput de Marsh,un chimist englez; ea a petrecut zece ani în închisoare. A mai fost ºi cazullui Mary Ann Cotton, din nordul Angliei. Ea ºi-a otrãvit cu arsenic treisoþi ºi cel puþin doisprezece copii, principalul motiv fiind, aparent,asigurãrile de deces. Primul sãu soþ s-a îmbolnãvit de diaree ºi a murit în1865, dupã ce îºi cumpãrase o asigurare de 35 £. La procesul sãu din1873, ea a declarat cã adusese arsenicul pentru a ucide ºobolanii, însã afost condamnatã ºi spînzuratã în închisoarea din Durham.

Unul dintre cei mai celebri ucigaºi care foloseau otrava a fost CesareBorgia (1476–1507). Dupã ce a devenit o persoanã publicã la vîrsta de16 ani, cînd a fost numit episcop de Pamplona (tatãl sãu devenise papã),natura sa violentã ºi încãpãþînatã l-a ajutat sã aibã o carierã remarcabilãca soldat ºi conducãtor. În timpul ascensiunii sale meteorice la putere, i-aucis fãrã milã pe cei care-i stãteau în cale. Pe mulþi dintre ei i-a înjunghiatsau i-a strangulat, dar metoda sa favoritã era otrãvirea, de exemplu cuarsenic, pe care-l adãuga în paharul de vin al victimei. Cu toate acestea,nemilosul despot a fost ºi un protector al artelor, fiind prieten cu Leonardoda Vinci.

Existã o mulþime de substanþe otrãvitoare, dar nu toate sînt folosite înscopul de a ucide ºi nu sînt nici simplu de obþinut. Arsenicul a fost multtimp una dintre substanþele favorite; în 1972, englezul Graham Young afost condamnat pentru douã crime pe care le-a comis folosind o otravãmai puþin cunoscutã, taliul. Acest caz este unic, deoarece otrava a fostdetectatã în cenuºa victimei dupã incinerare. Morfina este un medicamentscump care, din pãcate, creeazã dependenþã ºi poate fi mortal. Primul cazde crimã cu morfinã este descris însã în caseta de mai jos.

Moartea prin înecare este o metodã nu prea obiºnuitã pentru sãvîrºireaunei crime, dar în oraºele mari, un cadavru poate fi aruncat cu uºurinþã

Page 81: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 87

într-un rîu sau un canal, fiind astfel greu de stabilit dacã a fost sinucideresau crimã. Unul dintre personajele din romanul lui Charles Dickens,Prietenul nostru comun, îºi cîºtigã pîinea recuperînd cadavrele gãsite plutindpe Tamisa, în Londra. Acþiunea se petrece în secolul XIX, dar Tamisa, lafel ca orice alt mare rîu urban, continuã sã-ºi transporte partea sa decadavre.

Alcoolul, deºi nu reprezintã o armã a crimei, este adeseori asociat cuaceasta, precum ºi cu toate celelalte tipuri de comportament violent. Deºicriminalul calculat, cu sînge rece nu are nevoie de alcool, acesta îi poateîndemna la crimã pe alþi oameni, cum a fãcut dintotdeauna. În Parisulanului 1885, 27% din totalul de 57 de cazuri de crimã ºi de tentative decrimã erau asociate cu consumul de alcool, în 1895 procentul ridicîndu-sela 35%.

Morþile senzaþionale, cum ar fi crimele multiple sau în serie, ori crimeleasociate cu mutilãri, torturã, canibalism sau practici oculte, atrag îndeosebiatenþia. În astfel de cazuri, criminalul suferã de tulburãri psihice. Toateaceste crime sînt neobiºnuite, unele fiind extrem de rare, atrãgînd însã o

Primul caz de crimã prin otrãvire cu morfinãLa Paris, dr. Edme Castaing, un medic în vîrstã de 27 de ani, a fost

acuzat în 1823 de crimã. Presupusele victime erau Hippolyte Ballet, apoifratele lui, Auguste Ballet. Dr. Castaing era un tînãr extravagant, aflatîntr-o permanentã lipsã de bani. Hippolyte suferea de tuberculozã pulmonarã,iar Castaing era medicul care-l îngrijea. Auguste îl plãtise pe Castaing cu100 000 de franci pentru a distruge testamentul lui Hippolyte ºi a face unulnou, prin care sã-i revinã lui o mare parte din bani. Dar Castaing, încontinuare avid de bani, a reuºit sã-l convingã pe Auguste sã-i lase lui toþibanii.

Într-o dimineaþã, la un han din St. Cloud, din apropierea Parisului,Castaing a comandat un pahar de vin fiert pentru prietenul sãu. Îi puseseîn pahar o dozã considerabilã de morfinã, precum ºi lãmîie, pentru a ascundegustul amar. Auguste a bãut doar puþin, deoarece era prea amar, iar a douazi nu s-a simþit bine ºi a stat în pat. Castaing i-a dat apoi un pahar cu lapte,care i-a provocat diaree ºi vomã. Un medic local a observat cã Augusteprezenta pupile contractate ºi respira greu, simptome cunoscute în prezentdrept semne clasice de intoxicare cu morfinã. A murit în aceeaºi zi.

La proces s-a descoperit cã dr. Castaing cumpãrase cantitãþi mari deacetat de morfinã de la un farmacist, motivînd cã-l foloseºte pentruexperienþe pe animale. În 1823, acesta era un medicament nou, puþini mediciavînd experienþã în ceea ce priveºte folosirea lui. Din pãcate, nici voma,nici conþinutul stomacului nu au putut fi testate. Totuºi, juriul l-a gãsit peCastaing vinovat de omorîrea lui Auguste (dar nu ºi a lui Hippolyte) ºi l-acondamnat la moarte.

Page 82: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã88

publicitate exageratã. Se pare cã oamenii preferã sã afle despre un crimi-nal în serie sau despre unul care îºi mãnîncã, îºi ciopîrþeºte ori îºi abuzeazãsexual victimele, decît despre unul care doar îºi împuºcã soþia care-l înºela.

Jack Spintecãtorul a fost un necunoscut care a marcat începutul epociicrimelor violente. Între august ºi noiembrie 1888, el a ucis nu mai puþinde ºapte femei, toate prostituate din cartierul londonez Whitechapel. Dupãce tãia capul victimei, îi mutila corpul într-o manierã ce dovedea cunoºtinþede anatomie ºi dibãcie în mînuirea bisturiului. Îi spinteca abdomenul (deunde ºi supranumele „Spintecãtorul“) ºi îi extirpa uterul. Doamna MarthaTurner a fost cea de-a doua victimã. Aceasta locuia pe strada CommercialRoad ºi fusese pãrãsitã de soþ cu treisprezece ani înainte. La începutcîºtiga 12 ºilingi pe sãptãmînã, dar cînd aceastã sumã a fost redusã la doiºilingi ºi ºase pence, s-a apucat de prostituþie. Cadavrul femeii prezenta32 de plãgi prin înjunghiere. Cea de-a patra victimã a fost gãsitã cuintestinele legate în jurul gîtului, iar, potrivit unui articol apãrut în BritishMedical Journal, pe 29 septembrie 1888, Spintecãtorul îi extirpase uterul,douã treimi din vezica urinarã ºi partea frontalã a abdomenului, inclusivombilicul. Ucigaºul expedia poliþiei bileþele ironice, numindu-se JackSpintecãtorul, o datã trimiþînd chiar o jumãtate de rinichi care aparþinuseprobabil uneia dintre victimele sale. Aceste crime au îngrozit ºi au fascinatîn acelaºi timp întreaga naþiune, iar ziarele au profitat din plin, o stradãîntunecoasã ºi ceþoasã din cartierul londonez East End devenind astfeldecorul clasic al groazei. Criminalul nu a fost identificat niciodatã, aceastãnereuºitã provocînd un protest public atît de vehement, încît ºeful poliþieilondoneze s-a vãzut nevoit sã-ºi dea demisia. Poliþia Metropolitanã fusesereorganizatã în 1884, fiind date în folosinþã 20 000 de fluiere speciale, darnici aºa nu a devenit prea eficientã. Acest episod a încurajat apariþia maimultor romane ºi filme de groazã, pe marginea subiectului fiind publicateaproximativ o sutã de cãrþi care fãceau diverse presupuneri în privinþaidentitãþii ucigaºului.

În 1953, Anglia a fost ºocatã de cazurile de crimã din „casa morþii”.Pe strada Rillington Place din Londra, la numãrul 10, au fost gãsite într-undulap mascat de un tapet corpurile a trei femei tinere. O altã femeie, maiîn vîrstã, a fost descoperitã sub podeaua din camera de zi. Cadavrele sepãstraserã destul de bine ºi erau parþial mumificate. Probele vaginaleprelevate au demonstrat cã tinerele femei întreþinuserã relaþii sexuale nucu mult timp înaintea decesului. Soþul femeii mai în vîrstã, John Christie,plecase cu cîteva zile înainte de descoperirea cadavrelor. Ulterior, poliþiaa descoperit în grãdinã un femur uman, sãpãturile ducînd la gãsirea altordouã schelete de femei. Patologul Ministerului de Interne britanic, SirBernard Spilsbury, a descoperit cã toate cele trei femei fuseserã strangu-late, existînd ºi semne de intoxicare cu monoxid de carbon (gaz de minã).Christie a fost arestat o sãptãmînã mai tîrziu ºi a recunoscut comiterea

Page 83: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 89

tuturor crimelor. S-a aflat apoi cã el ucisese alte opt persoane între 1943ºi 1953. Din nefericire, un alt bãrbat, Timothy Evans, un retardat nevinovat,recunoscuse douã crime ºi fusese spînzurat. Christie le ademenea pe femeiîn casã atunci cînd soþia sa era plecatã ºi, incapabil sã aibã relaþii sexualecu o partenerã conºtientã (nu reuºise sã întreþinã relaþii cu soþia sa timpde doi ani dupã ce se cãsãtoriserã), le aducea, de obicei, într-o stare deinconºtienþã, forþîndu-le sã inhaleze gaz, dupã care le viola. Apoi victimaera strangulatã, iar cadavrul ascuns. Christie a fost spînzurat pe 15 iulie

Cel mai rãspîndit drog uman – alcoolulToate civilizaþiile umane au descoperit încã de timpuriu modul de fermentare

a glucidelor din cereale, orez, cartofi ºi din alte substanþe pentru a producealcool. Berea a apãrut încã de acum 8000 de ani, iar viþa de vie a început sãfie cultivatã în urmã cu 5000–6 000 de ani. Alcoolul are fãrã îndoialã efectebenefice, reducînd tensiunile apãrute în viaþa cotidianã, iar oamenii îl beaupentru a se înveseli ºi pentru a uita de necazuri. De altfel, vinul roºu administratîn doze moderate pare sã reducã incidenþa bolilor cardiace.

Dar nu toatã lumea poate consuma alcool. Aproximativ o cincime dinpopulaþiile chinezã ºi japonezã suferã de o lipsã congenitalã a unei enzimecare ajutã la procesarea alcoolului. În mod normal, organismul transformãalcoolul în acetaldehidã, iar în lipsa acelei enzime, acetaldehida seacumuleazã în fluxul sanguin, provocînd dureri de cap, ameþeli ºi pierdereacunoºtinþei. Prin urmare, chinezii ºi japonezii nu pot face faþã alcoolului ºinu îl consumã.

Nici pentru restul oamenilor, din pãcate, alcoolul nu este un prieten, iarîn prezent aduce multe prejudicii sãnãtãþii fizice, sociale ºi psihice. ÎnMarea Britanie, aproximativ 30 000 de decese premature sînt asociate anualconsumului de alcool (cel puþin 300 dintre acestea din cauza cirozeihepatice); alcoolul este asociat unor valori de:

80% dintre cazurile de sinucidere;50% dintre cazurile de omucidere;30% dintre accidentele rutiere fatale;15% dintre cazurile de înec.

Alcoolul are, de asemenea, o contribuþie majorã în ceea ce priveºtedivorþurile, violenþa domesticã ºi abuzarea minorilor.

Cu toate acestea, în Marea Britanie, între 1950 ºi 1980, preþul alcooluluia scãzut la jumãtate, iar consumul s-a dublat. În prezent, existã în întreagaþarã 200 000 de consumatori care se intoxicã periodic sau cronic, au onevoie incontrolabilã de a bea, necesitã doze mari ºi se distrug atît pe ei,cît ºi societatea.

Probabil cã alcoolul este ca o maºinã. Provoacã inevitabil pagube ºidecese, dar din cauzã cã reprezintã o parte esenþialã a vieþii noastre, estetolerat. Sîntem pregãtiþi sã impunem legi care sã-i reglementeze consumul,dar nu sîntem dispuºi sã renunþãm total la el.

Page 84: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã90

1953. Casa a fost mai tîrziu demolatã, iar numele strãzii schimbat, dincauza proastei reputaþii dobîndite.

Din punctul de vedere strict al numãrului de victime, recordul estedeþinut probabil de H.W. Hudgett. „Castelul“ sãu din Chicago, SUA, eraechipat cu tobogane, un cuptor, o baie de acid, o masã de disecþie ºiinstrumentar chirurgical. Acesta a ucis în total aproximativ 150 de femeitinere înainte de a fi condamnat ºi spînzurat în 1896.

În ultimii ani s-au înregistrat cîteva cazuri dramatice de crime în masã.Principalele motive pentru comiterea acestora sînt cele de publicitate saude rãzbunare împotriva unor oameni sau instituþii. Criminalul este, deobicei, obsedat de armele de foc ºi nu numai, deþinînd o colecþie personalãimpresionantã.

Domnul Banks era gardian al unei închisoari din statul american Penn-sylvania. În momentul în care a afirmat cã se gîndise sã-i împuºte pe toþideþinuþii, a fost trimis la centrul de psihiatrie, dar nu a fost tratat. Fascinatde arme, fãcuse planuri pentru a-ºi proteja familia în cazul unui dezastrucivil sau al unui rãzboi. Într-o zi, ºi-a luat puºca semiautomatã ºi muniþie,ºi-a pus pe cap o caschetã din Rãzboiul de Secesiune ºi a împuºcat mortaltreisprezece oameni, inclusiv femei ºi copii. Apoi s-a baricadat într-o casãabandonatã ºi a þinut poliþia la distanþã timp de ºapte ore înainte de a sepreda. A fost judecat ºi condamnat la moarte.

Crimele în masã din Dunblane, Scoþia, ºi din Port Arthur, Tasmania,au ajuns pe primele pagini ale ziarelor, îngrozind naþiuni întregi. Este greusã ucizi în asemenea proporþii prin strangulare sau înjunghiere, aºa cã defiecare datã arma crimei era o armã de foc. Reacþia publicã din Australiaa forþat promulgarea unor legi de control al regimului armelor care au fostastfel interzise, dar în Marea Britanie nu s-au înregistrat încã reacþii atîtde drastice din punct de vedere legal.

Crimele în masã comise de teroriºti au devenit, din nefericire, un faptcotidian. Metodele cele mai frecvente constau în folosirea diferitelor tipuride materiale explozive. Rezultatul amplasãrii de cãtre teroriºti a uneiîncãrcãturi explozive la bordul unui zbor Pan-Am, în 1988, nu a fost uitatnici acum. Aproape 300 de cadavre au cãzut din cer deasupra unui satliniºtit din Scoþia.

Crimele în masã pot fi produse pe o arie mult mai extinsã prin eliberareaîn atmosferã, în rezervele de apã sau prin punerea în alimente a unorotrãvuri puternice. Este ceea ce a încercat secta japonezã Aum Shinrikyoîn 1995, prin eliberarea unui gaz neuroparalizant în metroul din Tokio,ulterior aceasta ameninþînd cu contaminarea unor alimente în douã tenta-tive nereuºite de extorcare de fonduri de la companii producãtoare dealimente.

O nouã metodã de ucidere în serie a apãrut în iunie 1997, cînd o

Page 85: enciclopedia mortii(2)

Sinuciderea, eutanasia, omuciderea 91

italiancã în vîrstã de 35 de ani a fost acuzatã cã ar fi infectat deliberat cuHIV 8 bãrbaþi. A fost judecatã pentru tentativã de omor.

Omorul involuntar

Omorul este de mai multe feluri. Victima moare indiferent de intenþiileucigaºului, dar un omor premeditat ºi deliberat este totuºi diferit de unulaccidental, provocat de o persoanã ce nu intenþionase sã ucidã, caz în carenu existase elementul de premeditare. Diferenþierea dintre cele douã situaþiitrebuie fãcutã atît legal, cît ºi moral. Din punct de vedere legal, omorurilefãrã premeditare sînt clasificate drept omor prin imprudenþã sau involuntar,ºi nu crime, iar pedepsele pentru cele douã tipuri de infracþiuni reflectãaceastã diferenþã.

Linia de demarcaþie dintre omorul involuntar ºi crimã poate fi foartefragilã atunci cînd leziunile care provoacã moartea au fost fãcute la mînie.Între doi bãrbaþi se produce brusc o altercaþie, iar unul dintre ei primeºteo loviturã la nivelul craniului care îi provoacã ulterior decesul. Nici unuldintre cei doi nu fusese înarmat ºi nici nu intenþionase sã ajungã la unastfel de deznodãmînt. Totuºi, majoritatea cazurilor de omor prinimprudenþã se datoreazã unei neglijenþe condamnabile: un muncitor aflatla un etaj superior al unei clãdiri în construcþie aruncã resturi de materialece îi cad în cap unui individ care merge pe lîngã acea clãdire, omorîndu-l;un ºofer imprudent loveºte un pieton, omorîndu-l. Acelaºi verdict îl primeºteºi un criminal, dacã se dovedeºte cã acesta suferã de tulburãri psihice ºieste incapabil de premeditarea unui asemenea act.

Uneori, juriul are o misiune extrem de dificilã în a da un verdictpentru o acuzaþie de omor involuntar. Sã presupunem cã un pãrinte nu lepermite medicilor sã-i aplice copilului sãu grav bolnav un tratament carei-ar putea salva viaþa, deoarece secta religioasã cãreia îi aparþine îi interziceacest lucru, sau o femeie însãrcinatã ia un medicament ori o otravã careduce la moartea fãtului. Sînt acestea cazuri de omor involuntar? În astfelde situaþii, aspectul moral trebuie pus în balanþã cu litera legii.

În SUA, terminologia este alta. Crima cu premeditare se numeºte „crimãde gradul întîi“ ºi era pedepsitã iniþial prin sentinþa cu moartea, iar celelaltetipuri de omor sînt „de gradul doi“, fiind pedepsite cu închisoarea.

Page 86: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã92

4

Îmbþtrînirea þi moartea

Adevãrat, adevãrat zic þie: Cînd erai mai tînãr, te încingeai singurºi umblai unde voiai; dar cînd vei îmbãtrîni, vei întinde mîinile tale ºialtul te va încinge ºi te va duce unde nu voieºti.

Ioan 21:18

Îmbãtrînirea este asociatã cu moartea, ºi singura cale de a scãpa deîmbãtrînire este sã mori tînãr. Înainte de a începe o discuþie despre vîrstãºi moarte, este important sã definim anumiþi termeni: în special, trebuie sãfacem o distincþie clarã între speranþa de viaþã ºi durata de viaþã.

Speranþa de viaþã ºi durata de viaþãSperanþa de viaþã reprezintã doar numãrul probabil de ani pe care îi

mai are de trãit un individ dintr-un anume moment, de obicei din momentulnaºterii. Cînd cineva se referã la speranþa de viaþã, ar trebui întrebat la cevîrstã se raporteazã acea valoare. Dacã o adaugi la vîrsta pe care o ai, obþiivîrsta la care este de aºteptat sã mori. Este o valoare medie. La naºtere,nu se sperã ca acel individ sã trãiascã pînã la vîrsta la care se va spera maitîrziu, în decursul vieþii. Acest lucru se datoreazã faptului cã oamenii morla orice vîrstã, iar supravieþuitorii au tendinþa de a trãi mai mult. Astfel,în 1993, în Anglia ºi în Þara Galilor, speranþa de viaþã era de 73,7 anipentru bãrbaþi în momentul naºterii, de 45 de ani la vîrsta de 30 de ani(ceea ce însemna cã decesul urma sã survinã cel mai probabil la 75 deani), de 26,3 la 50 de ani (decesul la 76,3) ºi de 6,5 la vîrsta de 80 de ani(decesul la 86,5). În 1825, un statistician englez pe nume BenjaminGompertz a descoperit, în timp ce studia rapoartele referitoare la deceseºi la mortalitate, cã dupã vîrsta de 30 de ani, probabilitatea surveniriidecesului se dubleazã la fiecare ºapte ani. Valoarea cea mai ridicatã a

Page 87: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 93

acestei probabilitãþi este atinsã între vîrstele de 65 ºi 80 de ani, ulteriorînregistrîndu-se o creºtere mai lentã. Cei mai bãtrîni au probabilitatea (înmedie) de a trãi cel mai mult, deoarece persoanele care mor prematur sîntdeja decedate, rãmînînd doar cei predestinaþi sã aibã o viaþã lungã (aceiaale cãror gene, stiluri de viaþã sau alþi factori le conferã longevitate).

Cei 70 de ani despre care se vorbeºte în Biblie au fost de mult depãºiþiîn þãrile în curs de dezvoltare. În SUA, speranþa de viaþã la naºtere era de49,2 ani în 1900–1902, urcînd la 66,7 în 1946 ºi la 75,7 în 1991. Progreselerealizate în domeniul medical, în igienã ºi alimentaþie, au dus la o scãderea cazurilor de deces în rîndul nou-nãscuþilor ºi al copiilor, astfel cã valoareasperanþei de viaþã a crescut. Valoarea estimatã la vîrsta de 40 de ani acrescut într-o proporþie mult mai micã: o datã ce individul depãºea perioadadificilã a începutului vieþii, speranþa de viaþã nu era mult mai mare decîtcea de la începutul secolului.

În prezent, cea mai ridicatã speranþã de viaþã la naºtere este înregistratãîn Japonia (79 de ani), iar cea mai scãzutã în Uganda (41 de ani). Femeileînregistreazã valori mai ridicate decît bãrbaþii, de pînã la 82 de ani înþãrile dezvoltate (în Japonia 82,5 pentru femei ºi 76,2 pentru bãrbaþi).Valorile ridicate ale speranþei de viaþã sînt asociate cu serviciile medicalede calitate, cu o alimentaþie corespunzãtoare, cu surse de apã curate, cu unnumãr mare de persoane alfabetizate ºi cu prosperitatea naþionalã – cu altecuvinte, cu bunãstarea. Dacã enumerãm 18 þãri în funcþie de PIB-ulînregistrat pe cap de locuitor, speranþa lor de viaþã la naºtere va scãdea înaceeaºi ordine. Astfel, PIB-ul pe cap de locuitor al Japoniei a fost în 1993de aproape 30 000 $, iar în Uganda de sub 200 $.

Durata de viaþã este un lucru diferit. Aceastã valoare reprezintã numãrulde ani pe care îi poate trãi un om dacã s-ar îndepãrta toate pericolele dinmediul înconjurãtor: dacã toate cauzele principale ale morþii – cancerul,bolile cardiace, atacurile vasculare, accidentele – prezentate în capitolul 2ar fi brusc eliminate ºi omul ar muri din alte motive – cu alte cuvinte, din„cauze naturale“. S-a calculat cã, dacã ar dispãrea cancerul, bolile cardiaceºi accidentele vasculare, speranþa de viaþã ar creºte cu 17 ani! Dar omulva muri în cele din urmã nu din cauza vreunei boli sau a unei anomalii,ci din cauza atingerii limitei maxime de viaþã a speciei umane.

Fiecare specie de animal are o duratã de viaþã proprie, determinatã degene ºi obþinutã prin evoluþie ca un mod de adaptare la viaþã. Pentruspecia umanã, durata de viaþã este de circa 115 ani – mai lungã decît aoricãrui alt mamifer – ºi este puþin probabil sã fi suferit modificãrisemnificative în ultima sutã de mii de ani. Probabil cã nici nu se schimbã,deºi faptul cã selecþia naturalã a populaþiilor umane în prezent este practicinexistentã ridicã un semn de întrebare în acest sens. Capacitatea de a-imenþine în viaþã pe indivizii bolnavi ºi pe cei care suferã de diversemalformaþii demonstreazã cã natura nu-i mai eliminã pe cei „inapþi“ ºi,

Page 88: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã94

drept rezultat, în genomul uman se pot acumula defecte genetice. Dacãacest lucru va avea un impact asupra duratei de viaþã sau dacã a avut dejavreunul, rãmîne de vãzut.

Este surprinzãtor cã durata de viaþã ºi factorii ce o determinã au fostsubiecte atît de neglijate de cãtre cercetãtori. Deºi putem afirma ce estedurata de viaþã, nu ºtim de ce aceasta este ceea ce este. Pe mãsurã ceîmbãtrînim, celulele noastre suferã diverse modificãri care nu sînt datoratenici unei boli, nici altor cauze de mediu sau care pot fi prevenite. Acesteanu constituie în sine cauze ale morþii, iar aproximativ unei treimi dintrecei trecuþi de 80 de ani nu li se descoperã o cauzã clarã de deces înmomentul în care sînt examinaþi post-mortem. Acestea sînt modificãriledatorate îmbãtrînirii.

Tabelul 3. Durata de viaþã: grupare a vîrstelor maxime

Specia Durata vieþii naturale (ani)

Þestoasa de Galapagos 175Sturionul 82Crapul 50Omul 115Mãgarul 50Elefantul 69Cimpanzeul 56Gorila 47Hipopotamul 54Girafa 28Leul 25Cîinele domestic:

rasã mare (de ex. mastif) 10rasã micã (de ex. cocker spaniel) 14

Pisica domesticã 27Balena cu cocoaºã 47Balena ucigaºã 12Liliacul 13Struþul 50ªoarecele de casã 3Porcuºorul de Guinea 7ªarpele cu clopoþei 16Tenia bovinã 35

Observaþie: Animalele din aceeaºi specie trãiesc, de obicei, mai mult în captivitatedecît în sãlbãticie.

Page 89: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 95

Îmbãtrînirea la animale ºi la oameniMoartea datoratã vîrstei înaintate se produce printr-un mecanism simplu.

În cazul unor animale cum ar fi mangusta, capra, ºoarecele de cîmp ºielefantul african, dantura se uzeazã o datã cu cu vîrsta ºi, rãmase fãrã dinþi,animalele mor de foame. Protezele dentare aplicate animalelor valoroase, deprãsilã, le prelungesc viaþa. Unele animale sînt într-un proces de creºtereîntreaga viaþã, fãrã a îmbãtrîni. Printre acestea se numãrã mulþi peºti,amfibieni, þestoase ºi homari. Animalele care au sîngele rece, dacã sîntþinute la temperaturi mai ridicate, nu supravieþuiesc mult timp, fiind posibilca procesul de îmbãtrînire sã fie provocat de activitatea metabolicã.

În cazul animalelor, procesul de îmbãtrînire se produce doar încaptivitate, cînd multe dintre primejdiile obiºnuite ale vieþii lor au fostreduse considerabil. În sãlbãticie, aproape toate sînt ucise de animale depradã, mor prin înfometare, din cauza rãnilor infectate sau în urma unoraccidente mult înainte de a se declanºa îmbãtrînirea. Acestea nu apucã sãarate cît ar fi putut trãi dacã ar fi fost protejate de pericolele care lepîndeau. Acelaºi lucru este valabil ºi în cazul rudelor noastre apropiate,neandertalienii, puþini dintre ei depãºind vîrsta de 40 de ani. Pînã acums-au descoperit fosile aparþinînd unui numãr de aproximativ 300 deexemplare, dintre care doar unul era bãtrîn. Prezenþa acestuia sugereazã cãbãtrînii erau îngrijiþi de ceilalþi membri ai tribului, existînd aºadar unelecaracteristici umane familiare, concluzie care a fost confirmatã dedescoperirea unui mormînt din acea epocã, în care se aflau flori aºezatelîngã cadavru.

Procesul de îmbãtrînire este mai uºor de înþeles dacã se ia în consideraremodul în care animalele se adapteazã mediului în care trãiesc ºi felul cumevolueazã. Evoluþia îi favorizeazã pe indivizii ce supravieþuiesc ºi sereproduc. Cei fertili vor moºteni pãmîntul, nu cei blajini. Odatã încheiatprocesul de reproducere, din nemilosul punct de vedere al selecþiei ºi alsupravieþuirii celui mai adaptat, individul devine inutil, nemaiaducînd nicio contribuþie faþã de specie. Natura nu cîºtigã nimic dacã el rãmîne tînãr,de aceea unele animale mor imediat dupã reproducere. Aºadar, corpulintrã într-un proces de degenerare, începe sã nu mai funcþioneze corect ºiîn final moare, astfel încît organismul intrã în sistemul de reciclareelementarã de care depinde însãºi viaþa.

Totuºi, se pare cã reginele din coloniile de termite, furnici ºi albinesînt o excepþie de la aceastã regulã. Ele trãiesc de aproape o sutã de orimai mult (între 5 ºi 12 ani) decît alte insecte. Acest lucru poate fi explicatprin faptul cã regina produce ouã continuu, într-o colonie bine apãratã deprãdãtori. Datoritã faptului cã trãieºte în siguranþã ºi serveºte în continuarespecia producînd ouã, evoluþia a înzestrat-o cu o duratã lungã de viaþã,deºi nu se ºtie prin ce mecanism. În schimb, în cazul animalelor care mor

Page 90: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã96

tinere nu existã necesitatea unor adaptãri evoluþioniste pentru a-ºi conservaorganismul o perioadã îndelungatã, astfel cã aceste animale au o duratã deviaþã mai scurtã.

Este aºadar îmbãtrînirea numai rezultatul indiferenþei procesului deevoluþie faþã de vîrsta înaintatã? Fiecare specie are o duratã de viaþãintrinsecã, stabilitã genetic, deºi, dupã cum am spus mai sus, aceastãduratã naturalã de viaþã nu este niciodatã atinsã în mod normal. Aparent,îmbãtrînirea este un lux pe care omul ºi l-a permis asigurînd celor bãtrînihranã, adãpost ºi îngrijire; este un artefact al civilizaþiei umane.

Pe de altã parte, dintre toate mamiferele, oamenii au cea mai lungãduratã de viaþã ºi cea mai lungã viaþã dupã încheierea perioadei dereproducere. Aceastã caracteristicã a fost dobînditã de-a lungul evoluþiei,iar apariþia sa se explicã prin douã motive: în primul rînd, dimensiunilecreierului uman sunt mai mari (în comparaþie cu restul corpului), ceea ceîi permite sã înveþe din experienþã, iar în al doilea rînd, omul învaþã de lageneraþiile anterioare. Primul aspect necesitã o dezvoltare foarte lentã acreierului, iar al doilea – ca oamenii sã ajungã la vîrste înaintate pentrua-ºi putea împãrtãºi cunoºtinþele urmaºilor. Astfel, se poate argumenta cãbãtrînii sînt utili speciei chiar prin prisma regulilor severe ale naturii.

Tinerii au o perioadã foarte lungã de dezvoltare, pînã pe la vîrsta de15 ani, timp în care pãrinþii au rolul de a le furniza hranã, adãpost ºiprotecþie. Astfel, este logic ca ei sã supravieþuiascã zece-cincisprezece anidupã naºterea ultimului copil. Succesul omului ca primatã raþionalã ºicapabilã de mînuirea uneltelor a depins de cunoºtinþele („cultura“) transmisedin generaþie în generaþie, depozitarii ºi transmiþãtorii acestora fiind tocmaibãtrînii. De aceea trebuie pãstraþi, cel puþin o vreme. Unii cercetãtori auavansat ideea cã perioada deosebit de utilã dintre sfîrºitul perioadei repro-ductive ºi senectute poate fi numitã „perioadã de cultivare“. Se poateargumenta însã cã aranjamentul optim, din punctul de vedere al naturii, arfi ca oamenii sã se autodistrugã la vîrsta de, sã spunem, 70 de ani. Astfel,dupã îndeplinirea funcþiei de „cultivare“, ar uºura povara purtatã de tineriºi ar preveni supraaglomerarea.

„Cultivarea“ presupune o atitudine pozitivã faþã de vîrstã ºi deexperienþã, dar majoritatea poeþilor ºi a scriitorilor nu a apreciat aceastãperioadã din viaþa omului. Sînt venerate tinereþea ºi vigoarea, în timp cebãtrîneþea este privitã ca un mod regretabil de încheiere a vieþii.Shakespeare, prin versurile sale incomparabile ºi detaliile deprimante,descrie cele ºapte vîrste ale omului (Cum vã place, 1599, actul II, scena 7)ºi se referã la drumul care coboarã dupã perioada de tinereþe, prinintermediul „clovnului firav, în papuci“ al vîrstei a ºasea spre sumbraipostazã finalã:

Page 91: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 97

Ce-ncheie-ãst hronic straniu ºi bogat:A doua lui pruncie ºi uitarea;Nu dinþi, nu ochi, nu gust, nu tu nimic.

Scriitorul american Mark Twain (1835–1910) a oferit un nou mod deabordare a problemei, sugerînd cã „viaþa ar fi de infinite ori mai veselã dacãne-am naºte la vîrsta de 80 de ani ºi ne-am apropia treptat de cea de 18“.Nu trebuie uitat însã cã ºi tinereþea are problemele ei. Cu siguranþã, aceastaeste vîrsta la care se suferã cel mai mult ºi fãrã consolare. Jonathan Swift(1667–1745) spunea cã nici un înþelept nu ºi-a dorit sã întinereascã. Probabilcã pentru a-i putea înþelege pe bãtrîni cu adevãrat trebuie sã fim noi înºinebãtrîni, iar majoritatea celor în vîrstã au învãþat sã adopte o atitudine maistoicã. Prin prisma maturitãþii de care se bucurã, îºi acceptã soarta relaxaþi.Vîrsta a treia poate fi totuºi o perioadã a unor mari realizãri. Picasso pictaîncã la 90 de ani, Pablo Casals susþinea concerte de violoncel la 88 de ani,Bertrand Russell era încã activ în comitete internaþionale de pace la 94 deani, iar în Marea Britanie, Regina Mamã ºi-a întîmpinat mulþimea de adoratoricu ocazia celei de-a 97-a aniversãri.

Cea mai bãtrînã persoanã din lume, care a murit pe 4 august 1997, afost Jeanne Calment. A trãit în oraºul francez Arles ºi avea 122 de ani,vîrstã doveditã cu un certificat de naºtere emis în 21 februarie 1876. Spresfîrºit, a avut o sãnãtate ºubredã, orbise ºi era aproape surdã, dar trãise cu63 de ani mai mult decît fiica sa ºi cu 34 de ani mai mult decît nepotulsãu. Secretul, spunea ea, stã în umor ºi în folosirea unor cantitãþi mari deulei de mãsline, ea bînd ºi fumînd pînã pe la 120 de ani! Un avocat dinlocalitate a dorit sã-i preia casa ºi a consimþit sã-i plãteascã o sumã debani anual pînã cînd va muri, cu condiþia ca apoi casa sã-i revinã lui. Darfemeia i-a supravieþuit, iar avocatul a sfîrºit prin a-i plãti de trei oricontravaloarea casei. Dupã moartea doamnei Calment, cea mai bãtrînãpersoanã din lume se pare cã a devenit Christian Mortensen, care avea în1998 vîrsta de 115 ani ºi trãia într-un azil din San Francisco, savurînd cîteun trabuc în fiecare sãptãmînã. Cea mai bãtrînã persoanã din Marea Britanie,în august 1997, era Lucy Askew din Essex, pe atunci în vîrstã de 113 ani.

Aceste vîrste par insignifiante în comparaþie cu unele revendicãri delongevitate. Una dintre problemele studierii procesului de îmbãtrînire sauale gerontologiei, cum mai este numitã, o reprezintã multitudinea deexagerãri referitoare la cei vîrstnici. Devine astfel necesarã o dozã descepticism în privinþa vîrstei animalelor ºi, mai ales, a oamenilor. Subiectuleste un teren minat de legende ºi mituri sau o peºterã a lui Aladin, înfuncþie de perspectiva fiecãruia. Biblia, de exemplu, face referiri la oamenicare au trãit pînã la vîrste impresionante: Matusalem (969 de ani), Noe(950), Avraam (175) – dar aceste valori semnificã probabil luni, ºi nu ani.La începutul secolului XX circulau multe poveºti referitoare la grupuri de

Page 92: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã98

oameni care trãiau pînã la vîrste înaintate. Aceºtia locuiau, de obicei, înzone îndepãrtate, adesea muntoase, precum Anzii, Himalaya sau Caucaz.Oamenii au început sã accepte aceste poveºti ºi sã creadã în mãsurimiraculoase, despre care se spunea cã sînt responsabile de longevitateaacestor indivizi, cum ar fi consumul de iaurt sau de lapte fermentat deiapã ºi evitarea fumatului ºi a consumului de alcool. Din pãcate, studiereacu atenþie a acestor poveºti a demonstrat cã toate erau false.

Cu toate acestea, acum se trãieºte cu siguranþã mai mult. În MareaBritanie, în 1950, speranþa medie de viaþã la vîrsta de 80 de ani era de 6ani, cifra ajungînd în 1997 la 9 ani. Ceea ce înseamnã cã existã mai mulþicentenari, iar în þãrile dezvoltate numãrul acestora creºte cu 8% anual. Înschimb, în 99% din timpul total petrecut de oameni pe aceastã planetã,speranþa lor de viaþã la naºtere a fost de 18-20 de ani. Aceasta era stareade fapt în Grecia la începutul epocii fierului ºi a bronzului. În Europa, însecolul XVII, speranþa de viaþã ajunsese la 33,5 ani, iar în SUA, în 1946,la 66,7 ani. În þãrile dezvoltate, speranþa de viaþã, în prezent, este chiarmai ridicatã, cea mai mare înregistrîndu-se în Japonia (82,5 ani pentrufemei ºi 76,2 ani pentru bãrbaþi), în timp ce în SUA este de 78,6 pentrufemei ºi 71,6 pentru bãrbaþi. Acesta este, dupã cum am observat pînãacum, în mare parte rezultatul unui numãr mai mic de decese survenite înperioada dificilã a copilãriei, dar s-a înregistrat ºi o creºtere a speranþei deviaþã a celor de vîrstã mijlocie ºi a vîrstnicilor. Prin urmare, existã din ceîn ce mai mulþi bãtrîni. Cifrele din SUA vorbesc de la sine. În anul 1900,aproximativ trei sferturi din populaþie murea înaintea atingerii vîrstei de65 de ani, în timp ce, în 1996, trei sferturi mureau dupã vîrsta de 65 deani (iar trei sferturi dintre aceste decese surveneau ca urmare a bolilor deinimã, a cancerului sau a atacurilor vasculare).

Dar dacã medicina te salveazã de o boalã, existã, de obicei, altele carete aºteaptã. Îndepãrtarea oricãreia dintre ele ar avea un efect surprinzãtorde redus asupra speranþei de viaþã. De exemplu, s-a calculat cã eliminareatuturor formelor de cancer ar adãuga doar 1,2 ani la speranþa de viaþã aunei persoane de 65 de ani, ºi numai 2,3 ani la cea a unui nou-nãscut.Eliminarea tuturor bolilor infecþioase ar adãuga doar 0,3 ani în cazul vîrsteide 65 de ani ºi 0,8 ani la naºtere. Un efect mai important s-ar înregistraprin dispariþia tuturor bolilor majore ale vaselor sanguine, ale inimii ºi alerinichiului, care ar adãuga 15–17 ani persoanelor în vîrstã de 65 de ani.Omenirea a început deja sã se îndrepte spre o îmbãtrînire sãnãtoasã, dartrebuie sã mai disparã multe boli înainte ca noi toþi sã putem trãi pînã lavîrsta maximã pe care ne-o permite specia.

Page 93: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 99

Îmbãtrînirea în eprubetãOpinia generalã este cã, într-o eprubetã, celulele trãiesc la infinit.

Marele pionier în acest domeniu, Alexis Carrel (1873–1944), cîºtigãtor alPremiului Nobel, a crescut fragmente de inimã de pui în eprubete. Cîndnumãrul celulelor se dubla, aproape sãptãmînal, separa jumãtate din celuleºi continua experimentul. A fãcut aceastã experienþã timp de 34 de ani ºise pãrea cã, în aceste condiþii, celulele erau nemuritoare. Dacã ar fi reuºitsã cultive toate celulele în loc sã arunce jumãtate dintre ele în fiecaresãptãmînã, cantitatea totalã existentã dupã 34 de ani ar fi cîntãrit teoreticpeste 20 de milioane de tone. Concluzia referitoare la imortalitate era însãeronatã. Cu ocazia fiecãrei scindãri a culturii, savantul adãuga o cantitateproaspãtã de lichid nutritiv ce scãlda grãmãjoarele de celule. Substanþelenutritive includeau un extract de þesut embrionar care, fãrã ca respectivulcercetãtor sã ºtie, conþineau ºi cîteva celule vii, iar acestea erau celulelecare se multiplicau ºi preluau funcþiile culturii pe mãsurã ce celulele bãtrînemureau. Adãugarea cu regularitate a unor noi celule fãcuse culturile sãparã nemuritoare.

Adevãrul referitor la îmbãtrînirea în eprubetã a fost dezvãluit princercetãrile efectuate de savantul american Leonard Hayflick. Acesta ademonstrat cã celulele provenite din embrioni umani normali sînt capabilesã se dividã de aproximativ 50 de ori în condiþii de laborator, dupã caremor. Existã, aºadar, o limitã naturalã. În mod evident, aceastã descoperirea fost importantã, deoarece celulele prelevate de la oameni de vîrsta adoua se divizau de mai puþine ori, numãrul de diviziuni scãzînd ºi maimult în cazul celulelor provenite de la vîrstnici. Mai mult, numãrul dedivizãri dãdea rezultate logice ºi în cazul comparãrii unor animale cudurate diferite de viaþã. Celulele provenite de la ºoareci nou-nãscuþi (cu oduratã de viaþã de 3 ani) se puteau diviza de 14 ori, în timp ce aceleaprelevate de la þestoasa de Galapagos (care are o duratã de viaþã de 175de ani) se divizau de circa 110 ori. Valoarea umanã de 50 de diviziunipentru o duratã de viaþã de aproximativ 80 de ani se potriveºte în acestsistem. Modul de fixare a acestei limite de diviziune celularã nu esteexplicat, cunoscîndu-se numai faptul cã este controlat genetic.

Singurele celule care fac excepþie de la aceastã regulã sînt celecanceroase, a cãror multiplicare, prin definiþie, nu se poate controla înmod normal. La Spitalul Johns Hopkins din Baltimore, SUA, HenriettaLacks a fost operatã în 1952 de cancer de col uterin. O probã de þesut i-afost datã unui cercetãtor entuziast, care a reuºit sã cultive aceste celule îneprubete. Ele se divizau la o zi sau douã ºi au fost pãstrate pînã în prezentîn culturã, fiind numite celule Hela. Colonii de astfel de celule Hela aufost trimise cãtre laboratoare de cercetare din toatã lumea, ajutînd în maremãsurã la îmbogãþirea cunoºtinþelor deþinute la ora actualã în materie de

Page 94: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã100

biologie celularã. Greutatea combinatã a tuturor celulelor descendente dinacea cantitate iniþialã de þesut cervical este probabil de cîteva ori mai maredecît însãºi greutatea pacientei, astfel cã aceasta a dobîndit o formã denemurire. (Trebuie menþionat faptul cã, deºi oamenii considerã cã astfelde celule canceroase se multiplicã cu o vitezã uluitoare, în privinþa evoluþieinumãrului de celule nici un cancer nu creºte la fel de repede ca embrionuluman.)

ªi celulele germinale se bucurã de un fel de nemurire. Cînd individulmoare, nu toate celulele germinale sînt distruse, ca restul celulelor corpului.Ovulul norocos ºi spermatozoidul ºi mai norocos se vor fi unit ºi dezvoltatîntr-un embrion, dînd astfel naºtere generaþiei urmãtoare. Iar ciclul este reluatde la o generaþie la alta. Linia celulelor germinale e nemuritoare, în timp cerestul organismului moare o datã cu fiecare generaþie (vezi capitolul 1).

Cum se pune problema în cazul criogeniei ºi al nemuririi? Probabil cãaceste celule singulare, cum ar fi spermatozoizii ºi ovulele, eºantioanelemici de þesut, cum ar fi embrionii aflaþi într-o fazã timpurie, pot fi pãstratela infinit la temperatura azotului lichid (–178°C). Pînã în prezent, cea mailungã perioadã în care celulele umane au fost pãstrate îngheþate ºi apoireaduse la viaþã cu succes dupã dezgheþare este de 32 de ani.

Ce se întîmplã cu oameniiîn timpul îmbãtrînirii normale?

Pentru a analiza îmbãtrînirea „normalã“ trebuie eliminate toate acelecauze de deces care pot fi în principiu prevenite ca, de exemplu, bolile deinimã, formele de cancer, atacurile vasculare ºi accidentele. Aceastã ipotezãridicã însã probleme, deoarece doctorii ºi patologii sînt interesaþi de boli.Ei vor sã afle dacã persoana decedatã avea cancer, a suferit un atac decord, un atac cerebral sau leziuni fatale. Cu alte cuvinte, din ce cauzã amurit individul respectiv? A afirma cã doar „de bãtrîneþe“, nu este suficient,iar vîrsta înaintatã nici mãcar nu apare printre primele 15 cauze de decesprezentate anual de OMS sau de guvernul Statelor Unite. „Miocardiedegenerativã“ (cedarea treptatã a inimii) sunã mai bine ºi, dacã persoanavîrstnicã ar fi fost rãpusã de pneumonie sau de vreo altã infecþie, ar fi fostiarãºi acceptabil. Dar în acest caz sîntem interesaþi doar de bãtrîneþe – ºise poate muri cu siguranþã de aºa ceva, deºi aceasta nu a fost studiatã atîtde detaliat precum bolile cele mai comune. Cu toate acestea, avînd învedere cã toþi îmbãtrînim, toatã lumea ar trebui sã fie interesatã. Care sîntcaracteristicile procesului normal de îmbãtrînire? Se pare cã acestea pot fidescrise destul de amãnunþit, fãrã a se cunoaºte însã motivele sau modulîn care apar.

Cei mai mulþi oameni au observat ce se întîmplã cu bunicii, unchii ºimãtuºile lor pe mãsurã ce îmbãtrînesc. O persoanã care îi observã ocazional

Page 95: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 101

poate urmãri procesul adeseori mai bine decît înºiºi bãtrînii, deoareceschimbãrile se produc treptat. Apare ºi un sentiment de tristeþe. Dupã cumspunea un scriitor anonim: „Bãtrîneþea înseamnã cã din ce în ce mai multelucruri se întîmplã pentru ultima oarã ºi din ce în ce mai puþine pentruprima oarã.“ Nici una dintre aceste modificãri, luatã individual, nu estefatalã, dar la baza acestora se produc modificãri în organe ºi þesuturi careduc, în final, la moarte.

Modificãrile produse de vîrstã

Înãlþimea scade cu aproximativ 1,6 milimetri pe an, începînd cu vîrstade 30 de ani, din cauza subþierii discurilor intervertebrale.

Grãsimea corporalã tinde sã se aºeze într-o mai mare mãsurã pe coapseºi pe ºolduri.

Pielea îºi pierde din elasticitate ºi se subþiazã. Dacã o cutã de pe dosulpalmei este ridicatã ºi apoi i se dã drumul, dureazã o secundã sau douãpînã cînd pielea revine în poziþia iniþialã. Pe mãsurã ce pielea devine totmai laxã, la colþurile ochilor, în jurul buzelor, precum ºi în alte zone seformeazã riduri. Cele mai severe modificãri ale structurii pielii apar înzonele expuse la soare, fiind cauzate tocmai de aceastã expunere, ºi nu deprocesul de îmbãtrînire.

Pãrul începe sã scadã din punct de vedere cantitativ. Un tînãr areaproximativ 100 000 de fire de pãr pe cap. Scãderea acestui numãr, o datãcu înaintarea în vîrstã, diferã de fenomenul tipic de calviþie, care apare labãrbaþi, adeseori într-o fazã timpurie a vieþii, atribuit unor cauze geneticeºi hormonale. La bãrbaþi pot apãrea fire de pãr suplimentare în nãri, urechiºi sprîncene, iar la femei, dupã menopauzã, pe buza superioarã ºi pe faþã.De asemenea, firele de pãr se subþiazã, se rup mai uºor ºi îºi pierdpigmentul.

Unghiile cresc mai greu dupã împlinirea vîrstei de 30 de ani ºi începsã aparã crãpãturi ºi alte anomalii. Un celebru medic american,dr. W.B. Bean, a urmãrit ºi înregistrat cu meticulozitate creºterea unghieidegetului mare de la mîna sa stîngã de-a lungul unei perioade de 36 deani. În acest interval, dacã nu ar fi fost tãiatã, unghia ar fi ajuns la olungime de cîþiva metri. Printre altele, doctorul a observat cã unghiile salecreºteau mai repede într-un mediu cãlduros, s-au oprit din creºtere înperioada în care a suferit de oreion ºi creºteau mai repede cînd era tînãr.

Vindecarea plãgilor dureazã mai mult: o tãieturã nu se va mai vindecasau o juliturã nu va mai dispãrea la fel de repede ca în cazul unei persoanetinere.

Plãmînii îºi pierd elasticitatea ºi sînt mai puþin capabili sã facã faþãexerciþiilor fizice sau infecþiilor pulmonare. Rezistenþa scade, motiv pentrucare cei în vîrstã se îmbolnãvesc destul de uºor de pneumonie („prietena

Page 96: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã102

bãtrînilor“) ºi, din acest motiv, le este recomandat vaccinul antigripal. Oinfecþie de care ar fi scãpat la vîrsta de 50 de ani le poate fi fatalã la 70.

Adeseori, ºi activitatea muscularã scade în intensitate: bãtrînii nu maiau forþa sã ridice sau sã care greutãþi, iar rezistenþa fizicã le scade foartemult, dar acest lucru se datoreazã parþial ºi lipsei de activitate. Persoaneleseptuagenare care fac regulat gimnasticã sînt într-o formã fizicã mai bunãdecît sexagenarii sedentari. Totuºi, forma fizicã maximã ºi coordonareamuscularã optimã, precum ºi cele mai bune performanþe la cursele de 100de metri sau de maraton se obþin în intervalul 25–35 de ani.

Starea psihicã poate suferi ºi ea modificãri. Nu apar modificãri depersonalitate, dar memoria evenimentelor recente ºi a numelor propriislãbeºte (amnezie senilã). Acest fenomen se produce din cauza distrugeriitreptate a celulelor nervoase ºi a pãstrãrii unor conexiuni mai simple dinanumite zone ale creierului, de exemplu în hipocamp. Ideea potrivit cãreiatoþi pierdem mii de neuroni zilnic încã de la o vîrstã fragedã pare a fifalsã. Boala Alzheimer este însã ceva total diferit, producînd treptat oschimbare deosebit de severã. Tragedia îmbolnãvirii unui prieten sau aunei rude apropiate de Alzheimer constã în faptul cã, deºi chipul ºi corpulsînt cele cunoscute, familiare, din punct de vedere psihic persoana este cutotul alta.

Timpii de reacþie cresc, inclusiv la variaþiile de temperaturã, astfelîncît bãtrînii sînt mai sensibili la frig (hipotermie) ºi la temperaturi mairidicate.

Alte caracteristici obiºnuite sînt durerile articulare ºi reumatismul,asociate osteoartritei, cauzatã parþial de leziunile articulare apãrute în alteperioade ale vieþii.

Apar modificãri ºi în ceea ce priveºte somnul: bãtrînii beneficiazã maipuþin de tipul de somn asociat cu miºcãrile oculare rapide ºi cu visele.Sînt mai predispuºi la un somn însoþit de sforãituri, deoarece bolta palatinãse prãbuºeºte; la douã treimi dintre bãrbaþii trecuþi de 60 de ani sforãitula ajuns o obiºnuinþã. Oamenii în vîrstã dorm mai puþine ore decît în modnormal ºi se trezesc foarte uºor.

Viaþa sexualã este afectatã de menopauzã în cazul femeilor ºi dereducerea activitãþii sexuale la bãrbaþi. La ei nu apare nici o schimbare adimensiunilor testiculare: cel puþin iniþial, testiculul continuã producereade aproximativ 10 milioane de spermatozoizi zilnic, suficientã pentrupopularea întregii planete în numai ºase luni. O datã cu înaintarea învîrstã, funcþia testicularã scade, similar cu funcþia ovarianã la femei.Testiculele bãtrînilor produc o cantitate mai micã de testosteron, un hormonmasculin, întrebarea care se pune fiind dacã acesta este motivul pentrucare au loc schimbãrile. Rãspunsul ar fi nu, deoarece administrarea unorcantitãþi suplimentare de testosteron bãtrînilor nu produce nici o schimbare.De asemenea, prostata se mãreºte ºi provoacã dificultãþi la urinare. O

Page 97: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 103

descoperire recentã (din noiembrie 1997), dezamãgitoare, este aceea cã labãtrîni volumul de lichid seminal se reduce, ejacularea e redusã ºi orgasmul,aproape absent. De asemenea, ei se excitã mai greu la stimuli sexuali,necesitînd o stimulare fizicã directã pentru a obþine o erecþie. Chiar erecþiadevine o problemã. Douã treimi dintre cei care au depãºit vîrsta de 70 deani suferã de disfuncþii erectile chiar ºi atunci cînd îºi doresc contactulsexual. Aceastã disfuncþie poate fi tratatã cu injecþii ºi diverse metodemecanice, dar numai o micã parte dintre suferinzi încearcã sã se trateze.

În cazul femeilor în vîrstã, modificãrile fizice se bazeazã pe un numãrmai mic de hormoni sexuali dupã menopauzã. În zona genitalã, vaginuldevine rigid, iar pereþii acestuia se subþiazã, prepuþul clitorisului semicºoreazã, iar perniþa de grãsime pubianã se atrofiazã. Nu existã nici odovadã concretã a unei scãderi a libidoului, iar activitatea sexualã redusãse datoreazã cel mai adesea pierderii partenerului sau lipsei de interes aacestuia. Prinþesa Metternich, întrebatã la ce vîrstã o femeie nu mai poateavea viaþã sexualã, a rãspuns: „Nu ºtiu, eu am doar 65 de ani“.

Auzul pierde din acuitate, în sensul cã unii oameni percep mai greutonurile înalte dupã împlinirea vîrstei de 70 de ani. Avînd în vedere cãaceste tonuri nuanþeazã toate consoanele, afecþiunea poate provocadificultãþi în înþelegerea unei conversaþii în prezenþa unui zgomot de fond.Bãtrînii aud, de asemenea, mai puþin sunetele puternice. Unele modificãrise pot datora ºi expunerii la zgomote puternice în fazele timpurii alevieþii.

De asemenea, ºi simþul olfactiv suferã modificãri, reducîndu-secapacitatea de detectare a unor mirosuri puternice.

Vederea se deterioreazã ºi ea în majoritatea cazurilor, reducîndu-secapacitatea de a focaliza la distanþe mici (prezbitism). Aceastã afecþiunese datoreazã îngroºãrii ºi diminuãrii capacitãþii de acomodare a cristalinuluiîn timpul focalizãrii ºi apare la aproape toþi bãtrînii, manifestîndu-se latrei sferturi dintre cei cu vîrste cuprinse între 65 ºi 75 de ani, ºi la peste90% dintre cei care au peste 75 de ani. De asemenea, ºi cataracta e oafecþiune des întîlnitã, fiind provocatã de modificãrile proteice din cristalinºi de acþiunea luminii solare, inclusiv a luminii indirecte ce cade tangenþial.Cataracta ºi prezbitismul pot fi tratate, numai cã aceia care suferã dedegenerare macularã, afecþiune ce reprezintã moartea straturilor celularece reacþioneazã la luminã, nu pot fi ajutaþi. În aceste cazuri, orbirea esteinevitabilã. (În India existã la ora actualã 12 milioane de persoanenevãzãtoare, majoritatea din cauza cataractei, 80% dintre aceºtia avîndpeste 60 de ani. Este de aºteptat ca sexagenarii din India sã-ºi dublezenumãrul pînã în anul 2016, cînd vor fi 112 milioane.)

ªi obiceiurile alimentare suferã modificãri. De obicei, bãtrînii consumãcantitãþi mai mici de hranã, pe de o parte din cauzã cã au o activitate

Page 98: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã104

fizicã mai redusã ºi o masã muscularã diminuatã, iar pe de altã partedeoarece au un metabolism mai lent. Bãtrînii pot ajunge cu uºurinþãmalnutriþi în urma unor combinaþii de factori printre care se numãrã sãrãcia,izolarea socialã, pierderea mirosului ºi a gustului, pierderea interesului dea gãti ºi, probabil, a unei absorbþii mai scãzute a substanþelor nutritive dinintestin. Consumarea alimentelor poate, de asemenea, sã devinã mai dificilãdin cauza pierderii danturii, provocatã cel mai adesea de carii dentare saude boli periodontale, dar ºi de procesul de îmbãtrînire. Fiinþele umane sîntprobabil singura specie de pe pãmînt care trãieºte în mod obiºnuit maimult decît dantura sa.

Pereþii arterelor se îngroaºã, provocînd îngustarea ºi rigidizarea vaselorde sînge. Aceastã afecþiune are un efect evident asupra alimentãrii san-guine a organelor vitale. În plus, ceea ce înrãutãþeºte ºi mai mult situaþia,pe partea interioarã a pereþilor arteriali se pot depune substanþe grase,provocînd o afecþiune numitã arteriosclerozã, care se datoreazã în mareparte regimului alimentar sau altor factori de mediu. Dar chiar ºi cei ce nusuferã de arteriosclerozã îmbãtrînesc ºi se pare cã aceastã boalã nu afecteazãanimalele foarte bãtrîne.

Rinichii devin mai puþin eficienþi în rolul lor de curãþare a sîngelui dereziduuri, deºi aceasta se datoreazã parþial ºi unei boli propriu-zise arinichilor, nu numai procesului natural de îmbãtrînire.

Oasele devin mai uºoare ºi mai fragile dupã vîrsta de 50 de ani, iaraceastã pierdere de masã osoasã se manifestã mai pregnant la femei. Cauzaeste osteoporoza, produsã ºi de regimul alimentar, ºi de un dezechilibruhormonal, ºi de o viaþã sedentarã, lipsitã de exerciþii fizice.

Creierul bãtrînilor cîntãreºte mai puþin, pierzînd în intervalul cuprins între25 ºi 70 de ani aproximativ 100 de grame. Aºa cum am arãtat mai sus, acestfenomen se datoreazã în principal pierderii treptate a celulelor nervoase.

Dupã întocmire, în acest catalog al felului în care se degradeazã fiinþaumanã trebuie subliniat, fireºte, faptul cã bãtrînii diferã foarte mult unulde altul: unii aratã deja vîrstnici la 55 de ani, în timp ce alþii sînt încãfoarte sãnãtoºi la 70–80 de ani.

Iatã cîteva rînduri încurajatoare: „Nu se spune cã vinul vechi este celmai bun, cã merele trecute sînt cele mai delicioase, cã lemnul vechi ardecel mai bine ºi cã pînza învechitã este cea mai albã dupã spãlare? Soldaþiibãtrîni, dragii mei, sînt cei mai de nãdejde, iar amanþii bãtrîni sînt cei maifideli“ (John Webster, 1590–1625).

Ce provoacã îmbãtrînirea normalã?Modul clasic de a încerca sã se înþeleagã procesul de îmbãtrînire a fost

observarea oamenilor foarte în vîrstã sau a animalelor ce trãiesc foartemult. Ne punem întrebãri în legãturã cu vîrsta þestoasei de Galapagos, care

Page 99: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 105

ajunge pînã la 175 de ani sau cu oamenii centenari. Cum reuºesc sã supra-vieþuiascã?

Cea mai vîrstnicã persoanã înregistratã oficial avea 122 de ani (vezimai sus). Cel mai simplu este sã ne concentrãm atenþia asupra celor careau atins pragul de 100 de ani (centenarii), dar chiar ºi aºa, uneori e dificilsã deosebim lucrurile reale de cele inventate. Reacþia normalã faþã de opersoanã care afirmã cã are 100 de ani este cea de scepticism. Oamenii îºidoresc sã poatã spune cã au 100 de ani ºi, în lipsa unui certificat denaºtere care sã ateste aceastã afirmaþie, este mai bine sã fim sceptici,deoarece, din pãcate, nici o altã metodã nu poate furniza informaþii sigureasupra vîrstei oamenilor – nu existã nimic asemãnãtor cercurilor dintrunchiurile copacilor, sau straturilor adãugate anual la solzii peºtilor, sauzonelor de creºtere a cerii din urechea balenelor. În Anglia, certificatele denaºtere nu erau obligatorii pînã în 1837, ceea ce înseamnã cã nu poate fiacceptatã nici o revendicare a unei vîrste de 115 ani decît dacã a fostîmplinitã dupã 1952. Cazurile din Europa sînt cele mai numeroase: înBelgia se înregistreazã 5 centenari la fiecare 100 000 de locuitori, în Suedia7, iar cel puþin 3 din 4 centenari sînt femei. Presupunînd cã aproximativ50 de oameni din fiecare milion de locuitori au peste 100 de ani, putemmerge mai departe ºi afirma cã aproape 1 din 40 de centenari are peste105 ani, iar 1 din 40 dintre aceºtia are peste 110 ani (adicã 1 din 40 demilioane de americani). Se ºtie cã persoanele de peste 100 de ani sînt dince în ce mai multe. În SUA existau în 1986 aproximativ 25 000, în 2000peste 100 000 ºi vor fi peste 1 milion pînã în anul 2080. Acelaºi fenomenare loc ºi în Marea Britanie, în 1951 existînd 271 de centenari, în 1971– 1 185, în 1991 – 4 400, iar în 2030 se preconizeazã sã se ajungã la30 000. Regina care trimite cîte un mesaj de felicitare fiecãrei persoanecare îºi sãrbãtoreºte a 100-a aniversare va avea nevoie de o mulþime deplicuri.

Încercãrile de descoperire a secretului acestei longevitãþi nu au datrezultate deosebite. Centenarii sînt, în general, persoane independente ºideschise, dar nu au vreun regim alimentar comun sau alte obiceiuri decîtmajoritatea oamenilor. Unii nu au fumat sau nu au bãut niciodatã, dar alþiiau fãcut-o, iar mulþi savureazã încã aceste plãceri ale vieþii. Se simt bãtrîniºi, desigur, au avut parte de majoritatea efectelor procesului normal deîmbãtrînire.

Un singur lucru este cert, ºi anume acela cã longevitatea e geneticã.Mulþi centenari au rude apropiate care au atins vîrste înaintate.

De partea cealaltã se situeazã cei ce trãiesc anormal de puþin. Moarteaprematurã poate fi provocatã de mai multe afecþiuni:

Page 100: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã106

– Progeria este o afecþiune extrem de rarã, de origine geneticã.Bolnavul poate avea un aspect normal în primii ani de viaþã, iarpsihicul se dezvoltã aparent normal. Creºterea fizicã este însã multîncetinitã, iar chipul capãtã un aspect de pasãre. Curînd, pielea sezbîrceºte, pãrul începe sã cadã, iar arterele se sclerozeazã. Vîrstamedie la care survine moartea, de obicei în urma unui infarct saua unui atac cerebral, este de 12–13 ani.

– Sindromul Werners. ªi aceastã boalã este rarã, dar aproape de douãori mai frecventã decît progeria. Are tot o bazã geneticã, prezentîndo anomalie a unei gene ce asigurã funcþionarea corectã a ADN-ului.Modificãrile provocate în mod normal de procesul de îmbãtrînire,precum pierderea pãrului sau albirea lui, cataractele ºi degradareapielii, survin într-o fazã timpurie a vieþii. La femei, menopauza seproduce mai repede.

– Sindromul Downs. Persoanele care suferã de sindromul Downs (oaltã afecþiune geneticã) prezintã multe caracteristici de îmbãtrînireprematurã, puþini depãºind vîrsta de 50 de ani.

Aceste boli furnizeazã vreo informaþie utilã referitoare la procesulnormal de îmbãtrînire? Probabil cã nu, deºi genele defecte ce accelereazãîmbãtrînirea nu au fost identificate. Se poate trage însã o concluzie. Dacãîmbãtrînirea s-ar datora numai uzurii, este greu de explicat de ce, în cazulacestor boli, procesul survine atît de devreme. Dificultatea studierii cauzelorîmbãtrînirii constã în faptul cã, dacã sînt cercetaþi indivizii cu o duratãscurtã de viaþã, aceasta se dovedeºte a fi provocatã adeseori de mutaþiigenetice specifice, nocive, care nu iau parte la procesul normal deîmbãtrînire. Din acest motiv, nu se pot afla prea multe despre îmbãtrînireanormalã, studiind afecþiuni cum ar fi progeria sau sindromul Werners.

Totuºi, cercetãtorii au prezentat nenumãrate teorii referitoare la cauzeleîmbãtrînirii normale. Chiar faptul cã lista este destul de lungã dovedeºtecã nimeni nu cunoaºte cu exactitate care ar fi aceste cauze. Deoarecefiinþele umane sînt mamiferele cu cea mai lungã duratã a vieþii, ar fiinteresant sã se afle ºi cãrui fapt se datoreazã acest lucru. Unul dintrefactori ar fi dimensiunea creierului. Animalele cu creiere mai mari trãiescmai mult ºi, deºi oamenii nu au cel mai mare creier, ei posedã cel maimare raport creier/corp. Acest lucru influenþeazã durata de viaþã, deoarececreierele mari, adaptabile, au nevoie de mai mult timp pentru a se maturizaºi, de asemenea, dupã cum am observat mai sus, bãtrînii sînt în continuarefolositori speciei.

Page 101: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 107

Viteza cu care se deruleazã viaþa

Conform acestei teorii, un individ îºi începe viaþa cu o cantitate limitatãde energie potenþialã, bine determinatã. Dacã el trãieºte intens ºi îºi consumãrapid energia, va muri tînãr. Sã luãm, de exemplu, cazul elefantului ºi alºoarecelui. Primul trãieºte pînã la 69 de ani, iar al doilea, doar 3 ani. Cutoate acestea, ei consumã în timpul vieþii cam aceeaºi cantitate de caloriipe kilogram/corp, iar inima fiecãruia bate de aproximativ acelaºi numãrde ori. Sînt totuºi ºi excepþii, ºi nu existã nici o dovadã evidentã cã pentruun anumit animal o vitezã crescutã de viaþã, adicã un consum crescut deenergie, înseamnã o îmbãtrînire mai rapidã.

Se poate modifica aºadar durata de viaþã prin schimbarea vitezei deviaþã fie cu ajutorul unui regim alimentar, fie prin controlul temperaturii?Rãspunsul oferit de experimentele realizate pe animale ar fi cã speranþa deviaþã poate creºte dacã se þine cont de alimentaþie. Este cunoscut încã dinanii 1930 faptul cã ºobolanii hrãniþi cu alimente sãrace în calorii, dar cuun surplus de substanþe esenþiale, cum ar fi vitaminele ºi mineralele, trãiescmai mult. Sînt subnutriþi, dar nu malnutriþi, iar cu cît raportul proteine/carbohidraþi din alimentaþie este mai mare, cu atît mai bine. De ce trãiescmai mult? S-a sugerat cã ºobolanii de laborator sînt hrãniþi cu cantitateamaximã pe care o pot mînca, în timp ce, în libertate, alimentaþia lor esteneregulatã ºi, de cele mai multe ori, insuficientã. S-ar pãrea cã prea multãhranã îi omoarã de timpuriu, iar cei cu o dietã strictã trãiesc la fel de multca în cazul în care ar fi fost sãlbatici. Trebuie sã mai fie însã ºi alþi factori,deoarece ºobolanii cãrora li se impune un anumit regim alimentar devininfertili. ªoarecii supuºi unui regim ce conþine aproximativ jumãtate dinnumãrul de calorii pe care l-ar consuma în mod normal prezintã o creºterede 50% a longevitãþii, iar efectul e mai mic în cazul începerii acestuiregim alimentar la mijlocul vieþii. ªoarecii mai bãtrîni se aflã într-o formãbunã, reuºind încã sã parcurgã zilnic circa un kilometru pe propriile lorpicioare. Aceeaºi prelungire a vieþii se observã ºi la alte rozãtoare, peºtisau insecte supuse unor regimuri alimentare asemãnãtoare. Ar fi interesantde aflat dacã la aceste animale creierul ºi intelectul se dezvoltã normal înurma restricþiilor alimentare.

Ce semnificaþie au aceste informaþii pentru oameni? În þãrile dezvoltateexistã un procent foarte mare de persoane cu o greutate excesivã. Avîndîn vedere cã persoanele supraponderale au o speranþã redusã de viaþã, arfi de aºteptat ca viaþa sã le poatã fi prelungitã prin impunerea unor restricþiialimentare. Dar ce s-ar întîmpla în cazul unor restricþii moderate aplicatepersoanelor cu greutate normalã? Ar trãi ei mai mult? Din pãcate, nuexistã dovezi în legãturã cu ceea ce s-ar întîmpla în cazul fiinþelor umane.

Page 102: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã108

Maimuþele supuse unui regim alimentar sãrac în calorii prezintã o întîrzierea maturizãrii somatice ºi sexuale, dar experimentele se aflã încã într-ofazã incipientã pentru a se putea trage vreo concluzie în privinþa efectuluiacestui regim asupra longevitãþii. Testele fãcute pe primate furnizeazãrezultate mai edificatoare pentru oameni decît cele pe ºobolan ºi ºoareci,dar acestea implicã ºi costuri ridicate, iar pãstrarea animalelor pe perioadeîndelungate în vederea studierii procesului de îmbãtrînire ridicã prea multeprobleme pentru cercetãtori. Oricum, ar fi greu de tras unele concluzii înprivinþa duratei de viaþã.

Temperatura este un alt factor potenþial. Dacã studiem animalele cehiberneazã, de exemplu hamsterii, observãm cã aceºtia trãiesc mai mult cucît îºi petrec mai mult timp hibernînd. Rãcirea sîngelui în timpul iernii leadaugã ani suplimentari. Pasãrea colibri trãieºte pînã la 8 ani, în ciudadimensiunilor ei reduse ºi a intensitãþii activitãþii metabolice, faptul putîndfi asociat cu scãderea considerabilã a temperaturii corpului în timpul nopþii.Liliecii procedeazã invers, rãcorindu-se în timpul zilei, iar liliacul indiantrãieºte pînã la 31 de ani. Animalele cu sînge rece trãiesc, într-adevãr, maimult. Distanþa de la insecte la fiinþele umane este considerabilã, însã dafnia(puricele-de-apã) trãieºte mai mult cînd scade temperatura ºi moare maidevreme dacã aceasta creºte. Distanþa de la arahnide la oameni e la fel demare, dar unele specii de pãianjeni trãiesc pînã la 70 de ani în captivitate.Sturionul (mai apropiat de oameni, dar încã destul de departe) poate atinge82 de ani, deºi au existat ºi mãrturii discreditate apoi, referitoare la crapicare trãiesc sute de ani. Animalele cu sînge rece trãiesc mai mult timp latemperaturi scãzute, dacã stau permanent în aceste condiþii, cum este cazulcelor care trãiesc în apropierea Cercului Polar. Animalele prezintã, însã,reacþii metabolice complexe la modificarea temperaturii mediului lorambiant, celor mai multe mamifere accelerîndu-li-se metabolismul încondiþiile unor temperaturi scãzute, în încercarea de a-ºi pãstra constantãtemperatura corpului. Prin urmare, unele dintre aceste observaþii pe animalear putea fi neconcludente.

Acumularea de reziduuri

Teoria referitoare la procesul de îmbãtrînire a apãrut ca urmare a uneicredinþe vechi, populare ce spunea cã multe boli sînt provocate de toxine.Aºadar, dacã oamenii absorbeau constant toxinele produse de miliardelede microbi din intestine, nu este de mirare cã se mai ºi îmbolnãveau.Simplul aspect ºi miros al conþinutului intestinelor fãcea evident faptul cãacolo se afla o sursã foarte mare de îmbolnãvire. Ca atare, constipaþia eraconsideratã o afecþiune serioasã, necesitînd folosirea unui numãr foarte

Page 103: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 109

mare de laxative. Teoria bolilor provocate de toxine a atins un asemeneanivel în anii 1920, încît un celebru chirurg londonez îndepãrta porþiuniimportante din intestin pentru a trata boli nedefinite ce se manifestau prinmigrene, dureri de spate, obosealã, insomnie, depresie etc. Chiar ºi înprezent existã mulþi adepþi ai spãlãrii (irigãrii) intestinului.

Au toxinele ºi alte substanþe nocive capacitatea de a se acumula înorganism ºi de a provoca îmbãtrînirea? Rãspunsul ar fi nu. Este cunoscutfaptul cã, o datã cu înaintarea în vîrstã, anumiþi pigmenþi (de ex. lipofucsina)se acumuleazã în celulele nervoase, miocardice ºi musculare, dar acesteacumulãri nu par sã constituie nici un inconvenient în acest sens.

Modificãrile din proteine

Pe mãsurã ce ºobolanii îmbãtrînesc, colagenul (o proteinã) din coadalor îºi pierde din elasticitate din cauza unei „reticulãri“ (legarea ºirurilorseparate) treptate a proteinei. Ca urmare a acestui fenomen, proteineleîncep sã funcþioneze defectuos. De asemenea, proteinele care se recicleazã,distrugîndu-se ºi refãcîndu-se constant, nu se mai refac atît de repede încazul vîrstnicilor, astfel cã anomaliile încep sã se acumuleze. Cîndfenomenul are loc în cazul proteinei speciale din cristalin, de exemplu,apare cataracta. Aceastã teorie nu este total eronatã, dar examinareacelulelor vîrstnicilor nu dezvãluie anomalii ale proteinelor care sã justificeprocesul de îmbãtrînire.

Radicalii liberi

Sînt fragmente moleculare formate în celule, în contact cu oxigenul.Arderea glucozei prin intermediul oxigenului reprezintã principala sursãde energie ºi principalul sistem de întreþinere a vieþii celulelor, dar aparastfel ºi produºi secundari de reacþie, nedoriþi, numiþi radicali liberi sauagenþi oxidanþi. Aceºtia sînt instabili din punct de vedere chimic ºi selipesc cu uºurinþã de alte molecule, degradîndu-le. Se cunosc destul demulte lucruri despre aceºti radicali liberi. Unul dintre aceºtia, foarteputernic, este numit supraoxid. Prevenirea formãrii lor se realizeazã cuajutorul antioxidanþilor. Antioxidanþii se adaugã în alimente în calitate deconservanþi, deoarece oxidarea face parte din procesul de descompunere,iar anumite substanþe existente în mod natural în alimente, cum ar fivitaminele E, C ºi beta-carotenul, sînt antioxidanþi. Asocierea cu procesulde îmbãtrînire este sugeratã de faptul cã hrãnirea ºoarecilor sau amusculiþelor de oþet cu mari cantitãþi de antioxidanþi le prelungeºte viaþa.În organism, aceºti radicali liberi sînt distruºi de niºte enzime speciale,cunoscute sub numele de dismutazã ºi catalazã supraoxidicã. Cercetãtorii

Page 104: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã110

afirmã cã animalele cu o duratã mai mare de viaþã au, în general, nivelurimai ridicate de astfel de enzime protectoare.

Aºadar, care este mesajul referitor la radicalii liberi ºi la îmbãtrînire?Longevitatea mai mare a animalelor hrãnite cu cantitãþi mari de antioxidanþis-ar datora mai ales apariþiei tîrzii sau chiar prevenirii formelor de cancer,bolilor de inimã ºi afecþiunilor degenerative ale sistemului nervos. Cu altecuvinte, fiindcã aceste afecþiuni apar mai rar sau apariþia lor este întîrziatã,creºte speranþa de viaþã, ºi nu durata ei efectivã. Similar, interzicereautilizãrii automobilelor ar creºte speranþa de viaþã a populaþiei fãrã a afectadurata acesteia. Majoritatea oamenilor s-ar mulþumi însã cu creºtereasperanþei de viaþã, chiar dacã nu ar atinge vîrsta de 100 de ani. În al doilearînd, animalele cu o viaþã mai lungã au mai multe enzime ce distrugradicalii liberi.

Modificãri ale sistemului imunitar

Pe mãsurã ce se înainteazã în vîrstã, se constatã o scãdere a activitãþiisistemului imunitar. Anticorpii sînt produºi în cantitãþi relativ mici ºi atacãcelulele propriului organism. Unele celule imunitare îºi reduc gradul deactivitate. Aceastã situaþie nu se manifestã la toate mamiferele ºi se parecã fenomenul ar fi un efect secundar al modificãrilor din celulele nervoaseºi din hormonii care controleazã imunitatea, nu o cauzã propriu-zisã aîmbãtrînirii.

Comportamentul anormal al genelor

Îmbãtrînirea este asociatã incontestabil caracteristicilor genetice,existînd mai multe cãi prin care se poate produce acest fenomen. Încazul persoanelor normale, mecanismul genetic (ADN-ul genelor) suferãconstant mutaþii datorate radiaþiilor naturale sau copierii greºite a genelorîn momentul diviziunii celulare. ADN-ul unei celule suferã zilnic mii demici defecþiuni, dar organismul reparã în mod natural defectele saugreºelile de copiere. În cazul vîrstnicilor, în schimb, sistemul de depanarenu mai este la fel de eficient, iar defecþiunile provocate de mutaþii seacumuleazã (potrivit teoriei), astfel fiind afectat controlul bine echilibratal celulelor de cãtre gene. Majoritatea mutaþiilor sînt nocive, iar celecare au loc în organele vitale ale corpului (mutaþiile somatice) duc laproasta funcþionare a celulelor. Un alt comportament anormal este acelaprin care genele nocive preexistente devin active o datã cu înaintarea învîrstã. Aceste gene cu acþiune întîrziatã sînt fie controlate, fie inactiveîn fazele timpurii ale vieþii. Aceasta ar fi o posibilã explicaþie aîmbãtrînirii naturale: gena defectã produce astfel de proteine, ceea ce

Page 105: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 111

duce la proasta funcþionare a celulelor. Dar nici de data asta nu existãvreo o dovadã sigurã cã lucrurile ar sta aºa.

Chiar ºi aºa, singura influenþã evidentã asupra duratei de viaþã este certcea de naturã geneticã. Centenarii au, în general, rude în vîrstã, dupã cumam precizat deja, ºi fiecare specie de animale are o duratã de viaþã determinatãde genele proprii. Musculiþa-de-oþet (Drosophila), care se înmulþeºteextraordinar de repede în condiþii de laborator, este organismul preferatpentru studiile de geneticã, fiind folositã în cercetãrile asupra procesului deîmbãtrînire încã din anul 1913. În cadrul unui experiment deosebit deinteresant, timp de 10 ani cercetãtorii au folosit pentru reproducere doarmusculiþele care au supravieþuit pînã la vîrsta de 10 sãptãmîni, dupã care aucomparat aceastã colonie cu una pãstratã în mod obiºnuit, prin împerechereamusculiþelor la vîrsta de 2 sãptãmîni. Au obþinut musculiþe cu o duratãmedie de viaþã de 72 de zile, spre deosebire de exemplarele „normale“, cuo duratã medie de viaþã de numai 39 de zile. Ei selectaserã astfel genelepentru obþinerea unei durate cît mai mari de viaþã.

Dacã un astfel de experiment realizat pe orice animal ar furniza rezultateasemãnãtoare, ceea ce pare posibil, atunci durata maximã de viaþã aoamenilor ar putea fi ridicatã de la 110 la cel puþin 150 de ani. Dacã s-arlua vreodatã în considerare un astfel de experiment, ar fi cu siguranþã unulpe termen lung, cu o duratã de mai multe secole. În prezent se cunosc maimulte amãnunte despre caracteristicile genetice ale drosofilei decît aleoricãrui alt animal, fiind deja identificate aproximativ 15 gene responsabilepentru longevitate. Totuºi, mecanismul propriu-zis al îmbãtrînirii acestormusculiþe nu este încã înþeles ºi, oricum, în cazul oamenilor s-ar aplica cutotul alte reguli.

Mesajul cel mai important de reþinut este acela cã genele ne controleazãdurata de viaþã. Probabilitatea supravieþuirii, pentru ca aceastã duratãnormalã sã fie atinsã, depinde însã de bolile care ne ucid prematur, iaraceste boli sînt cauzate, în principal, de stilul nostru de viaþã ºi de mediulînconjurãtor, dupã cum s-a analizat în capitolul 2.

Celulele noastre nu se mai divid

Celulele umane, dupã cum am observat, sînt capabile de un numãrmaxim de aproximativ 50 de diviziuni. Este posibil ca îmbãtrînirea sã fieprovocatã de epuizarea capacitãþii de divizare a celulelor? Este cunoscutfaptul cã aceastã capacitate se reduce pe mãsurã ce individul înainteazã învîrstã, dupã cum era de presupus, în mãsura în care acest proces ar aveavreo semnificaþie biologicã. Numãrul de 50 de diviziuni este valabil pentrucelulele embrionare, scãzînd la 20 pînã la 40 în cazul persoanelor devîrstã medie, ºi la 10–20 în cazul probelor de þesut prelevate de la persoane

Page 106: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã112

cu o vîrstã înaintatã. Celulele prelevate de la tineri îmbãtrîniþi prematur,care suferã de sindromul Werners, se divid doar de 10–20 de ori. Teoretic,în organismul vîrstnicilor s-ar acumula celule îmbãtrînite, incapabile sã semai dividã, dar nu existã nici o dovadã evidentã cã acest fenomen ar aveavreo legãturã cu procesul natural de îmbãtrînire.

George Bernard Shaw (1856–1950) a afirmat odatã cã fiecare celulãa corpului se reînnoieºte la fiecare 7 ani, ceea ce ar însemna cã, la nivelmolecular, celular, o persoanã se schimbã complet la fiecare 7 ani. Artrebui aºadar ca o persoanã sã se simtã responsabilã pentru faptele comisede „celãlalt“ cu mai bine de ºapte ani în urmã? La ora actualã, oameniisînt însã mai înþelepþi. Unele celule (celulele nervoase sau cele miocardice)nu mai suferã nici o diviziune dupã naºtere, iar ADN-ul celulei nu se„reface“. La 60 de ani, un om are exact aceleaºi celule nervoase pe carele avea ºi la vîrsta de 6 ani, dar mai puþine. În schimb, celulele din altezone ale corpului (piele, intestine, mãduva osoasã) se divid încontinuupînã în momentul morþii. Disponibilitatea oamenilor la boala Alzheimer,de exemplu, se datoreazã faptului cã celulele nervoase nu se divid, astfelcã nu-ºi pot completa pierderile provocate de boalã. Dar omul nu moaredin cauzã cã nu se mai pot diviza celulele sale. Numãrul maxim de diviziunicelulare este asociat cu durata de viaþã a fiinþelor umane, dar acest lucrunu o determinã. Celulele nervoase, de exemplu, nu se mai divid dinmomentul formãrii creierului fetusului. Organismele îmbãtrînesc ºi mordin cauza modificãrilor ce au loc la nivelul fiecãrei celule, ºi nu pentru cãnu se mai divid celulele. Într-adevãr, multe dintre cele enumerate mai susduc la un eºec în ceea ce priveºte conservarea normalã.

Diferenþa subtilã dintre moarte ºi incapacitatea de diviziune este ilustratãfoarte clar de ceea ce se întîmplã în cazul microbilor. Dacã un microb nuse mai poate multiplica, e considerat mort, iar termenul „sterilitate“ estefolosit pentru a descrie un instrument chirurgical sau un pansament lipsitde germeni. Steril înseamnã sterp, incapabil de a se reproduce. Microbulpoate fi viu în sensul cã existã, dar dacã nu se poate reproduce, poate ficonsiderat mort din toate punctele practice de vedere. Analizaþi prin prismaregulilor neobiºnuite ale microbiologiei, mulþi dintre noi sîntem morþi.

Aºadar, nu îmbãtrînim fiindcã ne mor din ce în ce mai multe celule.Dar într-o lucrare despre moarte trebuie fãcute anumite menþiuni ºi despremoartea unei celule individuale. Ce anume distruge celulele? În primulrînd, existã o mulþime de otrãvuri ºi toxine provenite din mediul externsau create de microbii ce invadeazã organismul. În plus, unii microbicresc efectiv în interiorul celulelor, distrugîndu-le. Astfel, multe forme dediaree sînt cauzate de viruºi ºi bacterii care distrug celulele ce cãptuºescintestinele, iar viruºii poliomielitei pot provoca paralizie, dezvoltîndu-se

Page 107: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 113

în celulele nervoase care activeazã contracþia muscularã pentru ca maiapoi sã le distrugã. În al doilea rînd, corpul îºi poate nimici singur celulele,lucru care ar trebui sã se facã atunci cînd în celulã se dezvoltã un virus.Un tip special de celulã imunitarã (limfocitul T) recunoaºte celula infectatãºi o ucide înainte ca virusul sã se dezvolte complet în interiorul celulei ºisã se rãspîndeascã în organism. (Aceastã ultimã frazã acoperã o parteimportantã a ºtiinþei moderne a imunologiei!) În al treilea rînd, celula sepoate sinucide (vezi caseta).

Cum aratã o celulã aflatã pe punctul de a muri? Dupã cum se poatepresupune, celula care se sinucide o face într-un mod convenabil pentrusistemele de eliminare ºi reciclare a deºeurilor. ADN-ul sãu se

Celulele se pot sinucideCînd un mormoloc îºi pierde coada, celulele cozii nu se dezintegreazã,

fãcînd mizerie, ci se rotunjesc, mor într-un fel ordonat ºi sînt eliminate defagocite. Un fagocit este o celulã mare ce înghite celula moartã, o digerãºi o eliminã, aºa cum o amibã îºi înghite ºi digerã prada. Celulele cozii morînr-un fel ordonat datoritã unui program de sinucidere intrinsec care seactiveazã. El poartã numele de apoptozã (în greacã = desprindere) ºi joacãun rol vital în timpul dezvoltãrii embrionului. Anumite structuri ce seformeazã în embrionul uman timpuriu, cum ar fi fantele branhiale ºi coada,sînt în cea mai mare parte desprinse ºi distruse pe mãsurã ce embrionul sedezvoltã. În plus, se depune mult efort de remodelare a organelor. Distrugereaeste direct asociatã construcþiei, iar celulele nedorite trebuie omorîte ºiîndepãrtate. Apoptoza este numitã uneori moarte celularã programatã, fiindprocesul natural prin care organismul controleazã numãrul de celule ºiîndepãrteazã celulele superflue sau redundante în timpul fazei de dezvoltare.

Celula îºi activeazã programul de sinucidere ºi, atunci cînd este infectatãde anumiþi viruºi, preferã sã moarã decît sã susþinã dezvoltarea virusului,care ar implica ºi crearea a sute de alþi invadatori. Povestea infectãrii cuviruºi ºi alþi microbi este una a luptei neîncetate dintre invadatori ºi sistemelede apãrare ale individului invadat (gazda). Sistemele de apãrare (sistemulimunitar ºi fagocitele) sînt extraordinare, oamenii datorîndu-le viaþa, numaicã invadatorii creeazã mereu strategii de evitare. Gazda reacþioneazã atunciprin contracarare etc. Este un conflict etern ce dureazã de milioane de ani,iar gazda care nu reuºeºte sã învingã sfîrºeºte prin a se îmbolnãvi ºi moare,iar microbul e ºi el pedepsit cu moartea (extincþia). S-a descoperit recentcã mulþi viruºi, o datã ce pãtrund într-o celulã, deþin un sistem sofisticatcare împiedicã celula sã-ºi declanºeze programul de apoptozã. Astfel, aceastaeste forþatã sã rãmînã în viaþã ºi sã-ºi preia rolul de incubator pentruvirusul inventiv. Din fericire, gazda mai are un as în mînecã, existîndposibilitatea apariþiei unui limfocit T, care sã salveze situaþia ucigînd celula,dupã cum s-a descris în cadrul textului.

Page 108: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã114

dezorganizeazã ºi ia o formã sfericã, dar fãrã a se dezintegra. Celulelemuribunde prezintã caracteristici comune, indiferent de cauza morþii, lafel ca în cazul întregului organism (vezi capitolul 5). Membrana externãa celulei permite tranzitul moleculelor pãstrate, de obicei, înãuntru sau înafara celulei. Ea nu-ºi mai produce enzimele, nu mai poate descompuneglucoza, în final luînd o formã sfericã ºi descompunîndu-se în fragmente.O serie de procese chimice dezastruoase au avut loc în acest fel.

Ordinea face loc dezordinii

Individul matur este un model de ordine. Dar ordinea fiind o stareinstabilã ºi avînd în vedere cã natura tinde cãtre o stare de echilibru,acþiunile se desfãºoarã dinspre ordine cãtre dezordine. Principiul este numitde cãtre oamenii de ºtiinþã a doua lege a termodinamicii, iar procesul deîmbãtrînire reflectã exact aceastã lege fundamentalã. Totuºi, ca teorie aîmbãtrînirii, ea are un caracter doar ceva mai mult decît filozofic, aparentneexistînd nici un mijloc prin care se poate dovedi cã este adevãratã saufalsã. ªi nici nu ajutã la înþelegerea fenomenului îmbãtrînirii.

Concluzia e cã, deºi se ºtiu multe despre ce se întîmplã în timpulîmbãtrînirii, nu se ºtie de ce sau cum se produce aceasta. Poate cã în aniice urmeazã unele mistere vor fi dezlegate. Ar putea exista un singurmecanism sau mai multe. ªtiinþa gerontologiei este foarte tînãrã ºi a fostdestul de neglijatã pînã relativ recent. Este ciudat cã, deºi specialitateamedicalã a pediatriei este bine dezvoltatã în aproape majoritatea þãrilorlumii, numai Marea Britanie are un domeniu geriatric bine pus la punct.Lumea nu este pregãtitã, atît din punct de vedere medical, cît ºisocio-economic, pentru momentul în care bãtrînii vor fi mai numeroºidecît copiii. În octombrie 1997, pe subiectul îmbãtrînirii s-a pus accent în100 de jurnale medicale din peste 30 de þãri, în încercarea de a atenþionapublicul ºi guvernele asupra acestei probleme ºi asupra lipsei de înþelegerea fenomenului.

Cum putem înºela moarteaPînã în prezent, nimeni nu a putut dovedi cã se poate face ceva pentru

a creºte durata de viaþã a fiinþelor umane. În schimb, speranþa de viaþãpoate fi crescutã, acesta fiind fundamentul majoritãþii programelor decercetare biomedicalã. Vaccinurile, antibioticele, prevenirea bolilor cardiace,a atacurilor cerebrale ºi a cancerului au avut deja un impact semnificativasupra speranþei de viaþã a oamenilor. De-a lungul timpului au fost propusemulte tratamente ºi reguli de urmat pentru a preveni îmbãtrînirea ºi a faceoamenii sã trãiascã mai mult, dacã nu chiar veºnic.

Page 109: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 115

Mituri ºi legende sînt din abundenþã. Existã multe poveºti despre di-verse licori sau poþiuni magice ce îi aduc nemurirea celui care le foloseºte:fructul din copacul biblic al vieþii; „ambrozia“ (hrana zeilor) în Grecia ºiRoma Anticã; de asemenea, vrãjile magice, diversele ceremonii, pietrelepreþioase, focul. Descoperirea elixirului vieþii era þelul tuturor alchimiºtilormedievali. Ei erau convinºi cã metalele de bazã ca, de exemplu, plumbul,pot fi transformate în metale nobile (aur) ºi, ºtiind cã omizile se transformãîn fluturi, iar mormolocii în broaºte, se strãduiau sã descopere elixirulvieþii sau piatra filozofalã ce ar putea transforma un bãtrîn într-un tînãrviguros.

O altã formulã pentru întinerirea unui bãtrîn era þinerea în braþe a uneitinere fecioare, aºa cum aflãm cã s-a încercat pentru Regele David dinPrima Carte a Regilor din Biblie. Din nefericire pentru Regele David, deºiprobabil cã tratamentul i-a fãcut plãcere, nu a avut nici un alt efect, elmurind la scurt timp. De la acest tip de tratament, urmãtorul pas logic afost încercarea de a-i injecta pe bãtrîni cu extracte de testicule, mai întîipreluate de la animale, iar apoi de la oameni. Marele fiziolog CharlesBrown-Séquard (1817–1894) ºi-a injectat un extract de testicul de maimuþã,declarînd cã se simte mult mai bine. Mulþi bãtrîni au fost supuºi acestuitratament, iar biologul rus Serge Veronoff a grefat testicule de maimuþã laoameni. Acest mod de grefare a unui þesut strãin a creat nenumãratecomplicaþii, fiind abandonat la scurt timp dupã aceea. Dar cercetãrile aucontinuat, iar medicii din închisoarea californianã San Quentin au încercatsã transplanteze testiculele criminalilor executaþi la alþi prizonieri. Probabilcã testiculele au fost respinse, aºa cã s-a renunþat ºi la aceastã metodã.Cercetãrile mai recente ale acestei derutante „fîntîni a tinereþii“ au inclusºi injectarea de ser sanguin, fãrã nici un efect, precum ºi de hormontesticular masculin, de asemenea fãrã vreun efect vizibil.

Alte încercãri au recurs la amestecuri bacteriene, bazate pe poveºtiledespre centenarii ce trãiesc în regiuni îndepãrtate ºi þin regimuri alimentarespeciale. Iaurtul de vaci ºi laptele fermentat de iapã (koumiss) au fost, deasemenea, metode încercate, iar marele biolog rus Mecinikov (1845–1916),laureat al Premiului Nobel, a crezut cã bacteriile speciale din laptelefermentat (lactobacilii) ar putea rezolva problema, înlocuind bacteriilenocive din intestine. Totuºi, nici de aceastã datã nu s-a înregistrat vreunefect vizibil.

Mulþi au recomandat restricþii alimentare ºi exerciþii fizice. Aici trebuiesã ne aducem aminte de diferenþa dintre speranþa de viaþã ºi durata deviaþã. În cadrul unui studiu de amploare realizat pe angajaþii societãþii detransport în comun din Londra, cu mulþi ani în urmã, s-a descoperit cãºoferii de autobuz, care stau multe ore la volan, mor, în general, maidevreme decît controlorii ce urcã ºi coboarã tot timpul niºte trepte pentrua verifica existenþa biletelor. Despre controlori se credea cã au o speranþã

Page 110: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã116

de viaþã mai mare. Medicii sînt de acord cã exerciþiile regulate, în partedatoritã creºterii alimentãrii cu sînge a inimii, scad probabilitatea surveniriiunui infarct grav ºi protejeazã împotriva hipertensiunii. Astfel, oamenii auo speranþã de viaþã mai mare. Cu toate acestea, nu existã nici o dovadã cãsportivii trãiesc mai mult. Probabil cã în aceste cazuri intervin ºi alþifactori care scurteazã viaþa. Poate fi un fapt irelevant, dar musculi-þele-de-oþet mor mai repede în cazul în care desfãºoarã activitãþi mai in-tense.

Efectele restricþiilor alimentare au fost discutate mai sus. Oameniitrãiesc mai mult dacã nu sînt supraponderali, altfel nu existã însã nici oaltã dovadã în ceea ce priveºte efectul reducerii consumului alimentar.Deocamdatã, experimentele pe animale (care trãiesc mai mult în cazulunor regimuri alimentare restrictive sau al nivelurilor scãzute de activitate)nu pot fi aplicate pe oameni. Se poate trage concluzia cã, deºi exerciþiilefizice ºi regimul alimentar influenþeazã speranþa de viaþã, nu existã nici odovadã evidentã cã acestea ar modifica durata de viaþã.

Ne-ar plãcea sã înºelãm moartea?

Oamenii ºi-au dorit dintotdeauna sã trãiascã mai mult, iar din punctulde vedere al speranþei de viaþã, acest fenomen se produce deja. Dar noivrem, în plus, sã rãmînem sãnãtoºi ºi în deplinãtatea facultãþilor mintale.O minte agerã într-un corp plin de suferinþe este o variantã la fel detragicã precum cea a unei minþi rãvãºite într-un corp sãnãtos.

Pictorul francez Eugène Delacroix (1798–1863), deja bãtrîn, îºi notaîn jurnal: „Aceastã discrepanþã ciudatã între puterea minþii, care vine odatã cu înaintarea în vîrstã, ºi slãbirea organismului, care este de asemeneaconsecinþa vîrstei, m-a impresionat dintotdeauna ºi îmi pare cã este ocontradicþie între regulile naturale.“ În filozofia indianã se spune cã bãtrîniicontemplã asfinþitul vieþii. Bãtrîneþea e o vreme a odihnei ºi a seninãtãþii.Cu toate acestea, mulþi bãtrîni cautã noi provocãri, savureazã experienþenoi ºi calcã pe cãi neumblate. Doctorul Samuel Johnson ar fi fost încîntatsã audã de Universitatea Deschisã ºi de colegiile de învãþãmînt superior(deºi ar fi dat multã bãtaie de cap profesorilor). La vîrsta de 72 de ani,scria în jurnalul sãu: „M-am hotãrît sã duc o viaþã mai activã... Scopulmeu este sã petrec opt ore pe zi într-o formã concretã de lucru“.

Pare neîndoielnic cã decesele provocate de cancer, atacuri cerebrale ºiinfarcturi vor continua sã scadã ca numãr pe mãsurã ce oamenii adoptãstiluri de viaþã din ce în ce mai sãnãtoase ºi încep sã îngrijeascã mediulînconjurãtor. Infecþiile grave vor fi þinute la distanþã, deºi existã pericolulpermanent ca într-o zi sã izbucneascã o molimã care sã decimeze speciaprea numeroasã. Ar fi ceea ce s-ar numi o infecþie cu rãspîndire rapidã,care ar face ca SIDA sã parã lentã ºi demodatã. Dar aceasta este doar o

Page 111: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 117

posibilitate teoreticã, iar deocamdatã, toþi trãim mai mult. Demenþa senilã(boala Alzheimer) va putea fi cu siguranþã prevenitã (din pãcate nu ºivindecatã) nu peste multã vreme.

Aceastã creºtere a speranþei de viaþã antreneazã modificãri uimitoareºi va duce la apariþia unor probleme în þãrile dezvoltate. În SUA, în prezent,circa o persoanã din opt are peste 65 de ani. Pînã în anul 2020 va fi unadin ºase, iar în 2040 se va ajunge la incredibila valoare de una din patrusau cinci. Totuºi, progresul ºtiinþei nu poate fi oprit; oricum, cine ar puteasã se opunã întregii durate de viaþã repartizatã nouã, oamenilor, ca specie?Acest fapt este corect din punct de vedere moral. Morþile premature potfi, prin definiþie, prevenite, ºi atît timp cît bãtrînii pot fi menþinuþi într-ostare de sãnãtate fizicã ºi psihicã acceptabilã, nu ar trebui sã fie lãsaþi sãmoarã prematur.

Povara longevitãþiiCeea ce îngrijoreazã guvernele, chiar ºi acum, este povara financiarã

reprezentatã de bãtrînii care nu mai muncesc. Ei trebuie întreþinuþi, fie dinresurse proprii, fie prin programe de pensii acordate de stat, iar afecþiunilede care suferã trebuie tratate. În economiile industrializate, pensiile acordatede stat reprezintã aproximativ jumãtate din totalul cheltuielilor sociale, iarbãtrînii beneficiazã de peste jumãtate din asistenþa medicalã finanþatã destat. Prin reducerea deceselor provocate de cancer, atacuri cerebrale ºiinfarcturi se ajunge la o creºtere a cheltuielilor financiare. ªi aceasta fiindcãoamenii trãiesc pînã la vîrste mai înaintate, cînd sînt afectaþi de bolilespecifice bãtrîneþii (demenþã, osteoartritã, pierderea vederii ºi a auzului),care sînt mai costisitoare. Totuºi, scopul asistenþei medicale nu este acelade a economisi fonduri, ci de a preveni suferinþele ºi decesele premature.Problema financiarã nu va dispãrea, ci se va înrãutãþi în urmãtoarele decenii,dacã nu se va face ceva pentru prevenirea bolilor bãtrîneþii. Dacã oameniicontribuie la fonduri personale de pensii ºi la asigurãri personale desãnãtate, problema financiarã ar putea fi diminuatã, dar dezechilibrul fun-damental nu dispare. Acest lucru înseamnã cã tinerii vor trebui sãmunceascã din ce în ce mai mult pentru a întreþine o populaþie numeroasãde bãtrîni? Probabil cã nu, deoarece în prezent se produc creºtericonsiderabile ale productivitãþii muncii. Curînd, timpul alocat muncii pentruacoperirea nevoilor de bazã (hranã, adãpost) va fi doar jumãtate din celnecesar în urmã cu un secol. Tendinþele actuale indicã faptul cã sãptãmînade lucru va ajunge 28–32 de ore, iar perioada medie pe care un individ ova petrece muncind de-a lungul vieþii va fi de 30–35 de ani. Acest lucruse datoreazã pe de o parte faptului cã societatea necesitã din ce în ce maipuþinã muncã ºi, pe de altã parte, faptului cã oamenii îºi doresc mai multtimp liber. Ca atare, o previziune optimistã este cea potrivit cãreia, în

Page 112: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cauzele care o provoacã118

ciuda faptului cã oamenii lucreazã mai puþine ore ºi în ciuda creºteriiperioadei petrecute ca pensionari (perioadã cu nevoi crescute de asistenþãmedicalã) la aproximativ 30 de ani, sistemul va fi viabil din punct devedere economic. Dacã va fi durabil ºi din punct de vedere social depindede o educaþie mai bunã pentru petrecerea timpului liber ºi de permisiuneaacordatã bãtrînilor ce doresc sã lucreze în continuare.

În trecut, oamenii preferau sã locuiascã împreunã în familii numeroase,iar înþelepciunea ºi statutul bãtrînilor erau acceptate ºi recunoscute. Apoi,în secolul XX, familiile au început sã se dezbine, astfel cã, în prezent, înMarea Britanie, o mare parte din numãrul total de gospodãrii este formatãdintr-un singur rezident. Bãtrînii nu sînt acceptaþi la locurile de muncã,fiind aproape obligaþi sã meargã într-un azil. Se manifestã o dominaþieabsolutã a tinerilor ºi a valorilor acestora. Dacã bãtrînii vor fi reintegraþiîn viaþa socialã, iar vîrsta înaintatã se va transforma în vîrsta a treia aautoîntreþinerii, ajungîndu-se la un echilibru între timpul liber ºi muncautilã în cadrul comunitãþii, atunci pendula se va fi balansat înapoi. Se parecã, într-adevãr, atitudinea faþã de bãtrîni se schimbã, o cerere unicã adresatãguvernului Statelor Unite în 1997 demonstrînd acest fapt. La ora actualã,în laboratoarele de cercetare americane trãiesc aproximativ 1 500 decimpanzei, majoritatea crescuþi special pentru studiul SIDA. Însã numaiun cimpanzeu din 200 infectaþi cu HIV a murit de SIDA, ceea ce înseamnãcã aceºtia nu reprezintã modele edificatoare pentru studiul SIDA, aºadar,nu mai sînt necesari. Oamenii de ºtiinþã, prin intermediul ConsiliuluiNaþional de Cercetare, ºi-au exprimat grija faþã de bunãstarea acestoranimale. Cimpanzeii trãiesc între 30 ºi 50 de ani, iar cercetãtorii dorescca guvernul sã preia responsabilitatea îngrijirii lor ºi sã le garanteze obãtrîneþe decentã. Animalele de laborator, cum ar fi ºoarecii ºi iepurii, sîntsuprimate, de obicei, prin eutanasiere dupã ce au fost utilizate, darcimpanzeii seamãnã cu oamenii, nu cu alte animale de laborator. 98% dinmaterialul lor genetic (ADN) este identic cu al nostru, iar folosirea acestoraîn cercetare este reglementatã cu multã atenþie. În laboratoare, cimpanzeiine-au furnizat rãspunsuri vitale la întrebãrile privind vaccinurile anti-SIDA,cancerul, boala Creutzfeld-Jacob ºi altele. Ca atare, nu meritã sã fieeutanasiaþi.

Dacã, printr-un miracol, omul va afla cum se poate prelungi durata deviaþã, vor apãrea probleme serioase pentru viaþa de pe planetã. Chiar ºi înprezent, explozia demograficã ameninþã stabilitatea mondialã (vezi capitolul2). Dacã durata de viaþã ar fi sporitã la, sã spunem, 125 de ani, povarasuplimentarã pe care ar reprezenta-o oamenii ºi creºterea uriaºã a numãruluide bãtrîni ar arunca pe plan secund toate celelalte probleme prezente.

În afara problemelor de ordin practic care rezultã din dorinþa oamenilorde a trãi mai mult, ar trebui sã întrebãm dacã se doreºte într-adevãrprelungirea duratei maxime de viaþã? Am argumentat în capitolul 1

Page 113: enciclopedia mortii(2)

Îmbãtrînirea ºi moartea 119

necesitatea morþii ºi, la drept vorbind, nimeni nu îºi doreºte nemurirea. Oviaþã eternã ar fi un chin care ar depãºi puterea noastrã de înþelegere.Probabil cã mulþi dintre noi ar considera binevenitã o creºtere a speranþeide viaþã, care sã ne asigure o bãtrîneþe sãnãtoasã pînã pe la 110 ani, atîttimp cît societatea ºi-ar permite sã ne întreþinã, sã ne acopere nevoile ºipoate chiar sã ne folosescã, dupã cum am arãtat mai sus. Bãtrînii spun,adeseori, cã aceasta este cea mai fericitã parte a vieþii lor. Totuºi, pentrumulþi dintre noi ar fi un chin prea mare sã trãim pînã la 110 ani, chiar dacãne-am pãstra sãnãtatea ºi vitalitatea. Supravieþuirea pînã la acea vîrstã arînsemna cã am învãþat cum sã ne trãim întreaga perioadã de viaþã de careputem dispune, fãrã sã murim din cauza infecþiilor, a cancerului, a bolilorcardiace etc. Ne-am bucura de o sãnãtate fizicã permanentã. Ce facemînsã cu plictiseala? Într-o lume cu aproximativ 1010 (10 miliarde) de oameni,ar deveni imposibil pentru unii dintre noi sã ne bucurãm de o viaþãcompletã. Specia umanã a evoluat ºi s-a bucurat de succes deoarece s-aadaptat la o viaþã plinã de pericole, cu perioade de frig, foamete, infecþiiºi rãni. Din punct de vedere genetic, am fost proiectaþi de naturã ca sãfacem faþã tuturor provocãrilor ºi tensiunilor. Probabil cã avem nevoie deaceste suiºuri ºi coborîºuri, de lupta permanentã, de stimularea pe carene-o oferã apariþia unor noi probleme. Fãrã acestea, fãrã ameninþãri fiziceºi cu prea puþine griji, nu sîntem în pericol de a ceda în faþa plictiselii?Un om fãrã probleme ar fi ca o vioarã fãrã coarde. Am putea sã nepomenim cu o mulþime de comportamente deviante ºi cei mai mulþi aravea nevoie de un psihiatru.

Scriitorul anglo-irlandez Jonathan Swift (1667–1745) prezenta încelebra sa satirã Cãlãtoriile lui Gulliver o poveste despre longevitate. Întimpul aventurilor sale, Gulliver îi întîlneºte pe struldbrugi, o rasã specialã,binecuvîntatã cu nemurirea. Dar el descoperã cã ei îmbãtrînesc ºi devinfragili, ajungînd niºte bãtrîni certãreþi ºi avari. Morala este cã sînt blestemaþicu nemurirea, nu binecuvîntaþi. O interesantã ºi subtilã nuvelã scrisã deBertil Martensson (1986), numitã „Mixomatozã Forte“, descrie o societatedin viitor în care oamenii trãiesc aproximativ 200 de ani, dar încep sã sesinucidã din cauza lipsei oricãrei forme de provocare, de pericol sau deboalã. În urma concluziei psihiatrilor cã „omenirea este prea sãnãtoasã“apare posibilitatea cumpãrãrii de la farmacii a unor pachete ce provoacãniºte boli blînde (de exemplu rãcealã). Acestea devin din ce în ce maicãutate. Pentru obþinerea unei boli mai grave este necesarã o reþetã de lamedic, acordîndu-se amenzi usturãtoare pentru bolile ilicite.

Page 114: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii120

Page 115: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 121

Partea a II-a

Ce se întîmplþ cu cadavrele?

Page 116: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?122

Page 117: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 123

5

Corpul dupþ moarte

Nu conteazã cum moare un om, ci cum trãieºte. Moartea sa nu esteimportantã, dureazã mult prea puþin.

Dr. Samuel Johnson (1709–1784)

Viaþa prezentã a omului pe pãmînt este precum zborul uneisingure vrãbii prin sala în care, în timpul iernii, te adãposteºtialãturi de cãpitanii ºi miniºtrii tãi. Ea intrã pe o uºã ºi iese pealta, dar cît timp este înãuntru, nu o atinge viscolul iernii; dar acestinterval de liniºte se terminã imediat, iar ea se întoarce în iarna dincare a venit, dispãrînd din vedere. Viaþa omului este la fel; iar despreceea ce vine dupã sau despre ceea ce a fost înainte nu se ºtie nimic.

Beda Venerabilul (673–735)

Corpul uman este compus în cea mai mare parte din apã, care reprezintãcirca 60 de procente din greutatea sa totalã. Valoarea exactã depinde decantitatea de grãsime; majoritatea þesuturilor conþine 80% apã, iar grãsimea,numai 10%. Cam 18 procente din greutatea corpului sînt reprezentate deproteine, acizi nucleici ºi carbohidraþi. Proteina furnizeazã material struc-tural ºi elemente metabolice sub formã de enzime, acizii nucleici transportãinformaþia geneticã ºi coordoneazã activitãþile celulare, iar carbohidraþiisînt surse de energie ºi fac parte din structura celulei. Alte 15 procentesînt reprezentate de grãsimi, iar 7 procente reprezintã mineralele (diferitesãruri). Din punct de vedere chimic, doar atît sîntem.

Cînd cadavrul este mîncat de microbi, viermi sau animale carnivore,aceste substanþe sînt descompuse ºi digerate sub o formã mai simplã.Moleculele complexe, cum ar fi proteinele, vor fi transformate în unelemai mici (aminoacizi) ºi refolosite nemijlocit. Dacã, în schimb, cadavruleste incinerat, apa se evaporã ºi are loc o descompunere mai accentuatã

Page 118: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?124

a moleculelor. Carbonul este materialul de bazã al vieþii, care formeazãscheletul lanþurilor proteice, al carbohidraþilor ºi al grãsimilor, iar cînd corpuleste incinerat, carbonul reacþioneazã ºi devine dioxid de carbon. Tot ceea cerãmîne reprezintã un amestec de sãruri simple care conþin sodiu, potasiu,azot, calciu ºi fosfor. Aceasta este cenuºa. Cîntãreºte 2,5–3 kg ºi reprezintãaproximativ 4 procente din greutatea iniþialã a corpului.

În ce perioadã a zilei murim?Ciclul regulat de 24 de ore este integrat în majoritatea activitãþilor

noastre fiziologice. Se numeºte ceas biologic ºi reprezintã o formãancestralã de adaptare la viaþa de pe aceastã planetã, fiind controlat de ozonã specialã a creierului. Somnul face parte din acest ciclu de 24 de oreºi dureazã ceva timp pentru ca organismul sã se adapteze la un nou ciclu,dupã cum ºtiu prea bine aceia care lucreazã în ture de noapte ºi cei cesuferã de diferenþele de fus orar. În timpul somnului, creierul ºi organismulse odihnesc ºi se refac, iar glanda pituitarã de la baza creierului descarcãîn sînge pulsuri de hormon de creºtere. Înainte de a ne trezi în fiecaredimineaþã, glanda pituitarã îºi începe activitatea, de astã datã crescîndcantitatea de hormoni steroidieni din sînge ºi pregãtindu-ne pentruactivitãþile din timpul zilei. Apoi, dupã trezire, temperatura corpului nostrucreºte cu aproximativ o jumãtate de grad Celsius, fiind intensificate ºi omulþime de alte procese fiziologice, printre care secreþia de urinã datoratãrinichilor.

În timpul nopþii, metabolismul nostru înregistreazã o valoare minimã,iar reacþia la stres este slabã. Oamenii mor în aceste momente, cînd viaþase aflã în reflux. Este un fapt dovedit de statistici ºi are sens din punct devedere intuitiv. Totuºi, trebuie reþinut cã atunci cînd are loc un evenimentcum este moartea, el nu este provocat sau asociat în vreun fel cu ce sepetrece în acea perioadã. În fond, se poate afirma cu certitudine cãmajoritatea oamenilor mor dupã ce ºi-au luat ultima masã, excluzînd faptulcã ar fi putut fi otrãviþi.

Moartea ca eveniment fizicPãrãsirea vieþii se poate produce în liniºte ºi pace, cel puþin aºa pare

din punctul de vedere al observatorului, dar, în unele cazuri, ultimele clipesînt mai agitate. În timpul desfãºurãrii acestui proces, se pot producespasme musculare, lãsînd impresia unei lupte cu moartea. Muºchii facialise crispeazã, respiraþia se îngreuneazã ºi uneori se aude un „horcãit“. Sepoate produce o scurtã convulsie, cu o serie de gîfîieli ºi o expiraþie finalã,dupã care corpul se relaxeazã ºi totul se opreºte. Persoana „s-a stins“.Ultimul simþ care se pierde este auzul, astfel încît este un gest frumos sãþii un muribund de mînã ºi sã-i vorbeºti.

Page 119: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 125

Acea contracþie finalã a muºchilor este numitã uneori „agonia morþii“,din termenul grecesc agon, care înseamnã luptã, iar un eveniment e numitagonizant atunci cînd are loc chiar înaintea morþii. Dacã inima nu s-a opritîncã, o va face curînd. Ochii care nu mai pot vedea capãtã un aspect lipsitde expresie, iar pupilele se dilatã. Avînd în vedere cã mecanismul corpuluinu mai produce cãldurã, trupul începe sã se rãceascã. Aspectele cele maideprimante, greu de uitat, în legãturã cu cadavrul unei persoane apropiatesînt rãceala, rigiditatea ºi lipsa de reacþie. Fiinþa umanã a ajuns sã semenecu un sac de cartofi sau cu un covor rulat.

Cu siguranþã, nu mai existã nici o îndoialã referitor la instalareadecesului în cazul unui corp rigid ºi rece, însã, în fazele timpurii, acestlucru poate fi mai greu de recunoscut. ªi aceasta fiindcã decesul este maidegrabã un proces ºi nu un moment unic ºi distinct. Private de alimentareacu oxigen ºi glucozã imediat dupã oprirea fluxului sanguin, þesuturile ºicelulele încep sã moarã, dar cu viteze diferite. Pielea poate fi folositãpentru grefe timp de pînã la 12 ore dupã deces, iar celulele de pieleprelevate din culturã pînã la 24 de ore cresc normal. În ciuda a ceea ce sespune de obicei, unghiile ºi pãrul nu mai cresc dupã deces, deºi barbapoate pãrea mai mare din cauza deshidratãrii pielii sau a contracþieimuºchilor firelor de pãr. Timp de cîteva ore dupã deces, muºchii vor fi încontinuare capabili sã se contracte la stimuli electrici. În secolul XIX,unele persoane mai curajoase au observat cã, în cazul celor ghilotinaþi,reflexul motor al genunchiului era prezent încã aproape 20 de minutedupã decapitare. Leucocitele se miºcã în continuare timp de cel puþin ºaseore. Unele celule din organism mai supravieþuiesc o perioadã dupã încetareaalimentãrii cu sînge. Chirurgii care efectueazã transplanturi cunosc foartebine acest aspect, dupã cum este precizat în capitolul 12.

Pe de altã parte, celulelor nervoase din cortex le trebuie doar 3 pînãla 7 minute sã moarã dupã ce inima se opreºte ºi alimentarea cu oxigeneste opritã. Chiar ºi stoparea temporarã a circulaþiei sanguine în aceastãzonã a creierului duce la pierderea cunoºtinþei. Creierul reprezintã doaraproximativ 2% din greutatea totalã a corpului, dar necesitã 20% dincantitatea de oxigen, cele mai avide fiind celulele nervoase din cortexulcerebral. Acestea au nevoie de foarte multã energie, provenitã dindescompunerea glucozei prin intermediul oxigenului. Nu existã rezervelocale, deci celulele devin extrem de vulnerabile la lipsa de oxigen ºi deglucozã. În cazul unui soldat de gardã, care stã în post în poziþie de drepþi,sîngele se acumuleazã în venele picioarelor, cantitatea de sînge ajunsã lainimã începînd sã scadã dupã un timp. Dacã individul are o circulaþieperifericã defectuoasã, tensiunea arterialã scade, iar cortexul cerebral, lipsittemporar de oxigen, începe sã nu mai funcþioneze corect. Omul se simteameþit ºi, la scurt timp, îºi pierde cunoºtinþa ºi se prãbuºeºte. În poziþieorizontalã, circulaþia cerebralã se restabileºte, astfel cã respectivul îºi revine,

Page 120: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?126

simþindu-se însã jenat de cele întîmplate. Din exact aceleaºi motive, înmomentul în care ne ridicãm dintr-o cadã cu apã fierbinte ne putem simþiameþiþi. Dacã celulele nervoase sînt private de sînge pentru mai mult timp,ele încep sã moarã. Dupã cum a subliniat celebrul fiziolog J.S. Haldane,în 1930, privarea acestor celule de oxigen „nu doar opreºte maºina, cidistruge mecanismul“.

Celulele nervoase din trunchiul cerebral supravieþuiesc ceva mai mult,necesitînd doar jumãtate din cantitatea de oxigen de care au nevoie celulelecortexului. Celulele trunchiului cerebral controleazã respiraþia ºi ritmulcardiac, existînd posibilitatea survenirii unui „deces cortical“, caz în carepacientul se aflã într-o comã profundã deoarece celulele corticale sîntmoarte, dar trunchiul cerebral încã funcþioneazã, iar inima ºi plãmîniilucreazã. Aceastã situaþie este numitã „stare vegetativã persistentã“.

Se poate ºi invers? Poate fi lezat trunchiul cerebral în lipsa uneivãtãmãri serioase a cortexului? În cazul poliomielitei, înainte dedescoperirea unui vaccin, virusul vãtãma uneori centrii trunchiului cere-bral, responsabili cu respiraþia, provocînd „poliomielita bulbarã“. În acestecondiþii, cortexul nu era afectat, iar pacientul conºtient era plasat într-un„plãmîn de oþel“ care furniza o ventilare artificialã pînã la recuperareacentrilor trunchiului cerebral.

Moartea ºi legeaMoartea este luatã foarte în serios de lege ºi stat. Este ilegalã

îndepãrtarea cadavrului pînã la stabilirea cauzelor morþii. Medicul caresupravegheazã boala în stadiu terminal, în cazul în care aceasta este cauzadecesului, trebuie sã facã acest lucru „cît mai bine, în funcþie de informaþiilepe care le deþine ºi de convingerile sale personale“. El semneazã certificatulde deces pentru a confirma cã persoana a murit, pentru a înregistra cãdecesul a survenit ca urmare a unui motiv rezonabil ºi nu omuciderii saualtei cauze nenaturale, ºi pentru a furniza o informaþie statisticã. Odatãdecesul înregistrat, biroul de evidenþã a deceselor poate elibera un certificatpentru înhumarea sau incinerarea cadavrului. În cazul unor decese survenitepe mare sau în strãinãtate, în armatã sau în penitenciare, ori în cazulcopiilor nãscuþi morþi, se fac demersuri speciale pentru înregistrareadecesului. Acesta nu este însã întotdeauna un lucru simplu.

Dacã medicul nu a examinat pacientul cu cel puþin douã sãptãmîniînaintea decesului sau dacã decesul nu se explicã satisfãcãtor, este chematun ofiþer de poliþie judiciarã. El poate decide sã nu se ia nici o mãsurãsuplimentarã, poate cere o autopsie ori poate considera necesarã deschidereaunei anchete publice. În general, ancheta se încheie cu verdictul de acci-dent, omucidere sau sinucidere, dar se întîmplã cîteodatã sã nu se ajungã

Page 121: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 127

la vreo concluzie evidentã (verdict deschis). Uneori nu sînt cunoscute niciidentitatea decedatului, nici cauza morþii. Funcþia ofiþerului careinvestigheazã decesele suspecte dateazã în Marea Britanie din perioadasaxonã, titlul complet fiind „Coronae Curia Regis“ (Pãstrãtorul PledoariilorRegale), misiunea lui constînd în apãrarea proprietãþii private a Coroanei.Era responsabil cu anchetarea unor accidente, cum ar fi naufragiulcorãbiilor, pentru a afla ce sume se pot obþine pentru vistieria regalã. Maitîrziu a primit sarcina de a analiza toate decesele subite, neaºteptate. Aceºtijudecãtori de decese sînt avocaþi sau medici autorizaþi, care rãspund numaifaþã de Coroanã, în Marea Britanie ei fiind chemaþi pentru aproximativ unsfert din totalul deceselor. În alte þãri, de aceastã problemã se ocupã mediciilegiºti, judecãtorii, magistraþii sau poliþia.

Cînd a survenit moartea?Timp de sute de ani, oamenii ºi-au pus aceastã întrebare pentru cã se

temeau sã nu fie îngropaþi de vii (vezi capitolul 6). Unul dintre cele maivechi ºi rudimentare semne ale decesului era încetarea respiraþiei, indicatãprin incapacitatea de a miºca un fulg sau de a aburi o oglindã þinuta îndreptul gurii ºi al nasului. Numai cã oamenii pot fi readuºi la viaþã chiarla o orã sau douã dupã ce par cã nu mai respirã. Un semn mai sigur esteimposibilitatea de a mai percepe bãtãile inimii, astfel cã, sute de ani,inima a fost consideratã organul cel mai important, sursa principiilor vitalecare definesc viaþa. Dar detectarea ritmului cardiac necesitã folosirea unuistetoscop ºi o examinare clinicã amãnunþitã. Stetoscopul a fost inventatabia în 1819, iar în secolul XVIII medicii apelau la testul lui Balfour, ceconsta în introducerea în inimã, prin piele, a unor ace cu steguleþe lacapãt, astfel încît bãtãile inimii puteau fi observate dacã se miºcausteguleþele. Totuºi, oamenii pot fi readuºi la viaþã ºi dupã ce inima nu lemai bate, deºi leziunile cerebrale devin inevitabile dupã circa 6 minute.„Stopul cardiac ireversibil“ constituie, probabil, o definiþie mai acceptabilãa morþii.

Problema stabilirii momentului în care se poate spune despre o persoanãcã a decedat a revenit în centrul atenþiei în urma a douã noi cuceririmedicale: terapia intensivã ºi transplantul de organe.

Tratamentul modern de terapie intensivã poate pãstra restul corpuluiîn stare de funcþionare pe perioada unei nefuncþionãri temporare a inimii,a plãmînilor sau a creierului. Acest lucru poate fi realizat ºi în cazulmorþii cerebrale, fãrã vreo speranþã de recuperare. Dupã ce o persoanã afost þinutã în viaþã cu ajutorul sistemelor de întreþinere a vieþii timp demai multe luni, fãrã vreo speranþã de supravieþuire independentã sau derevenire la starea de conºtienþã, se pune problema deconectãrii aparatelor.

Page 122: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?128

Aceastã persoanã poate fi consideratã decedatã? Ideea morþii cerebrale afost conceputã iniþial ca un ghid pentru luarea unei decizii în acestecircumstanþe. Hotãrîrea trebuia luatã în interesul pacientului ºi al familiei,deºi în era transplantului de organe s-au luat în considerare ºi intereseleprimitorului.

Transplantul prevede folosirea unor organe prelevate, la un interval cîtmai scurt dupã survenirea decesului, ºi necesitã o definire cît mai clarã amorþii. În ce fazã poate fi consideratã moartã o persoanã muribundã, astfelca organele sã-i poatã fi extrase din corp ºi utilizate în folosul celorbolnavi? Întrebarea este atît una medicalã, cît ºi una eticã ºi legalã.

Dilemele aduse în discuþie de tratamentul modern de terapie intensivãsînt exemplificate de cazul unui bãiat de 15 luni, cu leziuni cerebrale ºiîn stare de comã, þinut în viaþã cu ajutorul unui aparat într-un spital dinCalifornia, în 1989. Tatãl bãiatului dorea ca aparatul sã fie decuplat, darmedicii au refuzat, fiindcã pacientul nu se afla în moarte cerebralã. Tatãl,puternic afectat de situaþie, a luat lucrurile în propriile mîini, a ameninþatpersonalul medical cu o armã ºi ºi-a deconectat copilul de la aparatelecare-l menþineau în viaþã, bãiatul murind la scurt timp dupã aceea. Bãrbatula fost arestat, dar Marele Juriu statal nu l-a acuzat de crimã, învinuindu-l,în schimb, pentru folosirea ilegalã a unei arme de foc ºi condamnîndu-l laun an de închisoare cu suspendare.

O decizie dificilã referitoare la moartea cerebralã ºi la sarcinãO tînãrã în vîrstã de 18 ani, însãrcinatã în 14 sãptãmîni, a fost implicatã

într-un grav accident rutier. În timpul tratamentului de reanimare, aceastanu a dat nici un semn de respiraþie spontanã, iar în a treia zi de la internares-a decis cã era în moarte cerebralã. Dar dacã ar fi fost deconectatã de laaparatul de întreþinere a vieþii, copilul nenãscut ar fi murit, astfel cã aparateleau fost pãstrate. Doctorul, dupã ce a discutat cu pãrinþii fetei, a convocatun consiliu consultativ format dintr-un anestezist, un neurochirurg, unpediatru, un obstetrician, un profesor de medicinã legalã ºi un avocat.Aceºtia nu au putut ajunge însã la nici o concluzie, astfel încît mama arãmas conectatã la aparate.

Problema de naturã eticã era dacã acel „cadavru“ al mamei, declaratãoficial decedatã, poate constitui un fel de incubator, folosit în scopuldezvoltãrii fãtului. Are acel copil nenãscut „dreptul“ de a fi pãstrat înaceastã manierã neobiºnuitã ºi deosebit de costisitoare?

Criteriile morþii cerebrale nu au fost însã clarificate în privinþa fãtului.Întîmplãtor, mama a fãcut o infecþie, s-a declanºat febra, iar copilul a muritînainte de a putea supravieþui independent. Au existat însã ºi cazuri în carecopiii au fost nãscuþi ºi au supravieþuit în circumstanþe asemãnãtoare. Ofemeie însãrcinatã, aflatã în moarte cerebralã, a fost þinutã conectatã la unaparat de întreþinere a vieþii timp de 64 de zile pentru a creºte ºansele dea naºte un copil viu.

Page 123: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 129

Ideea morþii cerebrale

Dacã moartea este un proces, rãmîne evident faptul cã o definiþieexactã a morþii nu este uºor de dat. E ca ºi cum s-ar încerca definireanopþii ca fiind diferitã de zi, necesitînd alegerea unui moment clar dintimpul tranziþiei reprezentate de amurg ºi de rãsãrit. Sau ca deplasarea laLondra cu avionul: care este momentul exact al sosirii. Cel în care intriîn spaþiul aerian al Londrei, cel în care avionul atinge pista sau cel în carefaci primii paºi pe solul londonez? Inima se poate opri, dupã care poatefi repornitã. Plãmînii pot sã nu mai respire, dupã care pot respira din nou.Dar nici unul dintre aceste organe nu mai poate funcþiona autonom dupãmoartea creierului. Termenul de „moarte cerebralã“ a fost introdus în anul1965, în urma unui raport referitor la prelevarea unui rinichi în scopulunui transplant de la un donator aflat aparent în moarte cerebralã, a cãruiinimã încã bãtea. Definiþiile au suferit modificãri de-a lungul timpului, darîn SUA s-a adoptat în 1981 Determinarea Uniformã a Decesului, cu funcþiede statut, de cãtre toate statele. Acesta prevede cã o persoanã care a suferitfie (1) încetarea ireversibilã a circulaþiei ºi a funcþiilor respiratorii, fie (2)încetarea ireversibilã a funcþiilor întregului creier, inclusiv ale trunchiuluicerebral, este consideratã decedatã. Aspectul esenþial este caracterulireversibil al modificãrilor. Cînd analizezi corpul cald, care respirã, dar numai are creier, îþi dai seama cã tehnologia modernã a realizat, de fapt, unal doilea tip de cadavru, cel cu creierul mort.

Chiar moartea cerebralã constituie un proces complex. Sã analizãm înprimul rînd moartea zonei frontale a creierului (cortexul cerebral),considerat centrul conºtienþei. Acest lucru înseamnã decesul persoanei?Cum se poate verifica? Copilul nãscut fãrã prozencefal (anencefalie) saupacientul aflat într-o stare vegetativã persistentã (vezi mai sus), deºi nusînt conºtienþi ca un om normal, cel din urmã poate supravieþui o perioadãîndelungatã ºi poate redeveni conºtient chiar ºi trei ani mai tîrziu. Pe dealtã parte, existã ºi moartea trunchiului cerebral, ceea ce înseamnã cã aceicentri nervoºi de la baza creierului care controleazã ritmul cardiac ºirespiraþia nu mai funcþioneazã. Deºi se poate argumenta cã cei ce suferãde moartea trunchiului cerebral pot avea sentimente ºi vise, aceastã starenu poate continua mult timp. Din momentul încetãrii bãtãilor inimii ºistoparea respiraþiei, începe procesul morþii, care se finalizeazã la scurttimp. Moartea celulelor nervoase ºi edemaþierea creierului are loc în numaicîteva minute. Persoana dispare, lãsînd în urmã organe, printre care inimaºi rinichii, care trãiesc în continuare dacã sînt alimentate cu sînge de la ofiinþã vie.

Majoritatea oamenilor sînt de acord cã un individ aflat în moartecerebralã este mort, ºtiind cã aceasta înseamnã absenþa ireversibilã a

Page 124: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?130

funcþiilor encefalului ºi a trunchiului cerebral. Aceasta este „liniaizoelectricã“ de pe un dispozitiv de înregistrare cum ar fi encefalograful.Dar transplantul de organe, care necesitã organe proaspete prelevate la uninterval cît mai scurt dupã survenirea decesului, a dus la definirea ºi maiexactã a morþii. În cele mai multe cazuri, moartea cerebralã înseamnãmoartea trunchiului cerebral, iar în majoritatea þãrilor moartea cerebralã,aºa cum e definitã mai jos, este acceptatã ca moarte legalã, chiar dacãinima continuã sã batã. Din nefericire, criteriile nu sînt universal agreate,iar definiþiile legale variazã. Existã posibilitatea ca un individ sã fie declaratdecedat într-o þarã, iar în alta nu. Pentru evitarea acestor problemereferitoare la deces a fost implementat un program de software numit„Ryadh“. Acesta se utilizeazã în secþiile de terapie intensivã din unelespitale din Marea Britanie ºi din Germania ºi calculeazã ce ºanse ar aveaun pacient, din punct de vedere al costurilor, sã fie menþinut în viaþã princonectarea la aparate. Dar nu toatã lumea are încredere în acest program.

Criteriile generale pentru stabilirea morþii cerebrale sînt urmãtoarele:

1. Persoana trebuie sã se afle într-o comã profundã (din care nu se maipoate trezi), care nu se datoreazã vreunei afecþiuni cum ar fi supradozãde droguri, otrãvire, temperaturã scãzutã a corpului (hipotermie), ºocsau diabet. Chiar ºi undele electrice cerebrale (electroencefalogramasau EEG) pot fi suprimate reversibil în aceste condiþii.

2. Persoana trebuie sã se afle conectatã la un respirator mecanic,respiraþia spontanã fiind insuficientã sau absentã.

3. Cauza fundamentalã a stãrii în care se aflã pacientul trebuie sã fieclarã. Cu alte cuvinte, medicii trebuie sã ºtie cã acest lucru sedatoreazã, de exemplu, unei leziuni craniene sau unei hemoragiicerebrale.

4. Testele speciale de diagnosticare a morþii trunchiului cerebral trebuiesã fie pozitive, în urma verificãrii realizate de doi medici ºi de încãun medic independent. Pentru a se evita un comportament subiectiv,nici unul dintre ei nu trebuie sã facã parte din echipa de transplant,în cazul în care este posibilã donarea de organe.

Testele pentru stabilirea morþii trunchiului cerebral cuprind:

1. Absenþa unui numãr de aproximativ zece reflexe de bazã ca, deexemplu, reacþia pupilei la luminã.

2. Absenþa miºcãrilor respiratorii la îndepãrtarea respiratorului mecanicºi la stimularea respiraþiei cu dioxid de carbon.

3. Absenþa circulaþiei sanguine în creier. Acesta este testul „standardfinal“ care presupune injectarea, în aortã sau în cele patru vase

Page 125: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 131

sanguine care alimenteazã creierul, a unui lichid ce va fi detectat peo radiografie. Dar nu e o metodã simplã, necesitã echipament spe-cial ºi nu este întotdeauna posibil.

Decesul unei persoane

Pînã acum am analizat moartea ca pe un eveniment biologic; cum ararãta însã aceasta din punct de vedere filozofic ºi spiritual? Moartea implicãdispariþia conºtiinþei, finalul capacitãþii de a comunica ºi de a raþiona,dispariþia spontaneitãþii, a controlului, a integrãrii. Înseamnã cã fundamentulbiologic al acelei complexe fiinþe vii care este omul a dispãrut. Corpuleste gol ºi începe sã se dezintegreze. Sufletul sau spiritul, în aceastã fazã,este fie mort, fie existã separat de corp.

Care este, mai exact, esenþa personalitãþii ce a pãrãsit corpul mort?Printre sugestiile marilor filozofi se numãrã:

– capacitatea de a gîndi (Descartes);– conºtientizarea progresului ºi constanþa de-a lungul timpului (Locke);– caracteristicile psihologice (Hume);– raþiunea, bazarea acþiunilor pe principii morale (Kant);– conºtiinþa de sine ºi comportamentul direcþionat (Sartre).Din pãcate, nici una dintre aceste definiþii nu e suficient de clarã

pentru a putea fi utilizatã sau mãsuratã practic. În ce fazã spiritul sausufletul unei persoane pãrãseºte trupul? Întrebarea are un caracter religiosºi filozofic, iar rãspunsurile trebuie cãutate în învãþãturile marilor religii.Aceste aspecte sînt discutate mai în detaliu în capitolul 16. Totuºi, familialui Miguel Martinez a fost destul de explicitã. Miguel era un sportivspaniol; a suferit un accident în timpul unui meci de fotbal în 1964 ºi atrãit în comã timp de 8 ani. Familia sa a anunþat atunci cã „Miguel a muritla vîrsta de 34 de ani, dupã ce a trãit 26 de ani“. Unul dintre cele maiînduioºãtoare aspecte ale morþii este acela cã omul care tocmai a murit,aflat în pat, sau pacientul conectat la un aparat de menþinere a vieþii pareviu; adormit, dar viu.

Experienþele de moarte clinicã

Acest capitol trateazã în principal aspectele fiziologice observabile;totuºi, descrierea procesului morþii ar fi incompletã dacã nu am menþionace se poate simþi în timpul morþii, iar astfel de senzaþii sînt sugerate deaºa-numitele „experienþe de moarte clinicã“. Au fost studiate sute depersoane ce s-au aflat la un pas de moarte, de exemplu în timpul unui atacde cord sau al unei pneumonii, dar care mai tîrziu ºi-au revenit ºi aupovestit ce au simþit. Se pare cã experienþa are un caracter asemãnãtorpentru toate persoanele, indiferent de rasã, culturã sau credinþã religioasã,

Page 126: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?132

fiind probabil specificã fiinþelor umane. Acest tip de experienþe este descrismai detaliat în capitolul 16.

De la rigor mortis la procesul de putrefacþieCadavrele se degradeazã ºi se descompun atît de eficient prin procese

naturale încît acest aspect nu poate decît sã ne bucure. Dacã nu ar fi fostaºa, pe suprafaþa pãmîntului s-ar gãsi o multitudine de corpuri neînsufleþite.Care sînt modificãrile fiziologice ce au loc dupã moarte ºi care sîntprocesele naturale ce provoacã descompunerea?

În momentul morþii sau la scurt timp dupã, este frecvent întîlnitfenomenul regurgitãrii conþinutului stomacal în gurã ori pe cãile respiratorii,precum ºi cel al eliminãrii urinei sau a lichidului seminal. Pielea devinerozalie sau violacee pe partea inferioarã a corpului unde se acumuleazãsîngele, deºi este mai palã în zonele de sprijin, þesuturi din care sîngelea dispãrut. Muºchii se contractã (rigor mortis) începînd, de la una pînã lapatru ore, cu muºchii mici (maxilarul, degetele, ochii, gura), iar dupãpatru-ºase ore, cu cei mari, ai membrelor ºi ai trunchiului. În aceastã fazã,corpul este în continuare cald, dar rigid. Dupã 36–48 de ore, muºchii serelaxeazã, iar corpul devine mai moale, dar este deja rece. Intervaleleexacte variazã ºi nu reprezintã un indicator precis asupra timpului scursde la survenirea decesului. Rigor mortis, de exemplu, se manifestã maidevreme în urma unui efort fizic sau cînd vremea este mai caldã, ºi maitîrziu pe vreme rece ºi la persoanele bãtrîne ori anemice. Pe mãsurã cecorpul se deshidrateazã, corneea se înceþoºeazã, iar globii oculari se afundãîn orbite. Rigor mortis se manifestã ºi la nivelul celor mai mici muºchi.Sînt afectate pupilele ºi, de asemenea, dupã cum am observat mai sus,muºchii mici (erector pili), care provoacã zbîrlirea pãrului ºi a cãrorcontracþie dã senzaþia de piele de gãinã. Faptul cã acest fenomen face capãrul sã parã mai voluminos, plus deshidratarea ºi contracþia pielii, a dusla apariþia ideii eronate potrivit cãreia pãrul continuã sã creascã ºi dupãmoarte.

Viteza de rãcire a corpurilor neînsufleþite a reprezentat dintotdeaunaun punct de interes pentru medicii legiºti care trebuiau sã se pronunþeasupra momentului exact al morþii. Aceasta este o problemã complicatã,descrisã în capitolul 14. Ora morþii poate fi apreciatã doar cu aproximaþie.De exemplu, lucrurile stau altfel sub apã sau sub pãmînt. Descompunereaîn atmosferã este de aproximativ douã ori mai rapidã decît în apã ºi decirca patru ori mai rapidã decît în subteran. Cadavrele se pãstreazã maimult timp dacã sînt îngropate la adîncimi mai mari, cu condiþia ca groapasã nu fie inundatã.

Nenumãraþii microbi intestinali rãmîn în viaþã, iar unii dintre ei (deexemplu, colibacilii) profitã de situaþie ºi se rãspîndesc în corp, invadînd

Page 127: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 133

zonele care în mod normal le-ar fi fost interzise. Din cauza activitãþiiacestor bacili, primele zone care intrã în putrefacþie sînt intestinele. Deasemenea, corpul suferã un proces propriu de descompunere (autolizã),provocat de enzime ºi de alte substanþe chimice eliberate de þesuturilemoarte. Pancreasul, sursa atîtor enzime digestive ale intestinului, seautodigerã la scurt timp dupã moarte. În þesuturi se produc substanþe verziºi gaze ºi ca urmare pielea, începînd cu cea de pe abdomen, capãtã onuanþã verde-albãstrie ºi apar pustule. Acestea se pot extinde sub formaunor pungi mari de lichid, sub care pielea alunecã. Partea frontalã a corpuluise umflã, limba poate ieºi printre dinþi, lichidul provenit din plãmîni sepoate scurge pe gurã sau prin nãri, iar cadavrul capãtã un aspect generalrespingãtor. În aceastã fazã, în zonele temperate, dupã patru pînã la ºasezile de la deces, cadavrul va avea un miros dezagreabil datorat eliberãriide hidrogen sulfurat ºi de metan ºi a urmelor de mercaptan. Mirosul unuicadavru în descompunere este extrem de persistent ºi de pãtrunzãtor. DeºiCarol al IX-lea al Franþei spunea cã „leºul unui inamic miroase întotdeaunabine“, cu siguranþã cã, pînã ºi pentru cei mai duri, satisfacþia era produsãmai degrabã de aspect decît de miros. Procesul de putrefacþie este oprit înjurul punctului de îngheþ al apei sau în cazul unei atmosfere foarte uscate,dar la tropice poate avea loc dupã numai cîteva ore.

Descompunerea cadavruluiNeîngropat, un cadavru este folosit la scurt timp de la deces de insecte

ºi animalele de pradã ca hranã. Existã o mulþime de insecte care se hrãnesccu cadavre, printre care se numãrã gîndãceii, furnicile ºi viespile, în funcþiede anotimp ºi de zonã. Primele vin furnicile, care „atacã“ zona pleoapelor,a buzelor ºi a încheieturilor degetelor, creînd mici ulcere. Cele mai întîlniteinsecte sînt însã larvele muºtei Diptera. Muºtele de gunoi (muºte carni-vore sau „sarcofage“) sînt specialiste ºi sosesc ºi ele la scurt timp, fiindatrase de mirosul cadavrului. Ouãle sau larvele sînt depuse în zonestrategice: orificiile corpului sau rãnile de pe piele. Primele ºi cele mainumeroase sînt muºtele albastre sau muºtele de hoituri (Calliphoraerythrocephala). O singurã muscã-albastrã depune pînã la 2 000 de ouã,în grãmezi de cîte 50–100. Apoi apar muºtele carnivore, specializate,precum Lucilia, musca-verde. Competiþia este mare, iar cele vivipare,capabile sã depunã larve care au ieºit deja din ou ºi pot sã se hrãneascãimediat, au un mare avantaj. Larvele secretã o enzimã puternicã ce dizolvãpielea. Aproape toþi oamenii au vãzut ce se întîmplã atunci cînd un ºoarecesau un iepure mort zace într-un loc timp de cîteva zile.

La tropice, mai ales dacã are rãni care permit accesul rapid, cadavruldevine o masã mobilã de larve în numai 24 de ore. Cînd am lucrat înAfrica, prima mea vizitã într-o morgã, în 1953, am fãcut-o pentru a analiza

Page 128: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?134

corpul unui tînãr care fusese ucis cu o zi înainte. Muºtele îºi fãcuserã dejatreaba, iar pielea tînãrului se miºca uºor, în timp ce larvele se hrãneau cuþesuturile de sub ea. Proverbele ºi poeþii vorbesc despre viermi, dar nicirîma comunã, nici viermii nematelminþi din pãmînt nu sînt prea interesaþide carnea putredã. „Viermii“ la care se face referire încã din Biblie ºi pecare îi aminteºte ºi Shakespeare sînt de fapt larvele de insecte. Acestea auformã de viermi ºi, dacã musca adultã are acces la cadavrele în descom-punere, ele devin parte din peisaj. Dacã nu ar exista aceste organismeflãmînde, am fi înconjuraþi de mai multe cadavre supuse procesului mailent de descompunere a þesuturilor. Larvele sînt antreprenorii nevãzuþi ailumii.

O modalitate simplã de a obþine un schelet de animal este acoperireacorpului acestuia cu o plasã de sîrmã, pentru a nu deveni pradã animalelordevoratoare de cadavre, ºi lãsarea lui la dispoziþia insectelor ºi a furnicilorspre a-l curãþa. În þãrile cu climã mai rece, musca de casã obiºnuitã poatesã-ºi depunã ouãle pe cadavre dacã þesuturile sînt deja descompuse. Acesteareprezintã o alternativã la spaþiul sãu preferat de depozitare, constituit dingunoi sau bãlegar. O muscã interesantã, amatoare de cadavre, numitã„musca de coºciug“ (Conicera), poate sã intre în coºciug sau sã iasã înnumãr mare din solul de deasupra unui cadavru îngropat. Nu se ºtie preaexact cum ajunge acolo. Probabil cã ouãle sînt depuse în pãmînt, iarlarvele îºi croiesc drum spre cadavru, sau însãºi femela se deplaseazã prinpãmînt pentru a depozita ouãle, ori (cel mai probabil) ouãle sînt depusepe cadavru înaintea înmormîntãrii.

În unele zone ale lumii, cum ar fi Europa de Nord, are loc o adevãratãsuccesiune a invaziei insectelor, putînd fi deosebite ºapte sau opt momentediferite. Medicii legiºti se folosesc de aceastã progresie pentru a stabilidata la care a murit o persoanã. Dupã muºte ºi larvele acestora vin omulþime de gîze, inclusiv scarabeii (Dermestes), apoi termitele, precum ºigîzele ºi moliile din blãnurile ºi þesãturile din muzee, care se hrãnesc cupãr. În unul sau doi ani, cadavrul este transformat într-un schelet.

Printre animalele care mãnîncã ºi ele cadavre se numãrã ºobolanii,ºoarecii, cîini, vulpile, pãsãrile carnivore (vulturi, ciori etc.), iar uneorichiar ºi mamiferele mai mari. Astfel, unele segmente ale corpului pot firãspîndite pe o suprafaþã destul de mare. În timpul Bãtãliei de pe Somme,din primul rãzboi mondial, morþii au fost abandonaþi pe cîmpul de luptã,în zona neutrã de la graniþã, timp de 3–4 luni înainte ca Aliaþii sã înaintezeºi sã se poatã ocupa de ei. În aceastã fazã, decompunerea ajunsese înstadii avansate ºi mulþi ºobolani bine hrãniþi îºi fãcuserã adãpost în cutiiletoracice ale cadavrelor.

Page 129: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 135

Cum se descompune cadavrulÎn cazul în care cadavrul nu este mîncat de vreun animal, pãrul, unghiile

ºi dinþii se desprind dupã cîteva sãptãmîni, iar dupã aproximativ o lunãþesuturile se lichefiazã ca rezultat al autolizei ºi a acþiunii microbilor, iarprincipalele cavitãþi ale corpului se deschid. Procesul de putrefacþie este,în general, mai lent într-un coºciug, iar dacã atmosfera este uscatã, cadavrulpoate fi identificat chiar ºi la cîteva luni dupã deces. În piele apar crãpãturidin cauza ratatinãrii, iar întreaga suprafaþã începe sã semene cu un stratvechi de vopsea.

Umezeala favorizeazã putrefacþia. Pe suprafeþele pe care corpul sesprijinã de coºciug pielea se descompune, scoþînd la ivealã partea dorsalãa craniului, omoplaþii ºi vîrfurile vertebrelor. Pe piele pot apãrea micigrupuri de ciuperci albicioase, provenite din sporii prezenþi în materialelecosmetice folosite la îmbãlsãmare. Tendoanele ºi ligamentele nu sedescompun, nici uterul ºi prostata care, din motive necunoscute, potsupravieþui cîteva luni. Oasele ºi dinþii sînt ºi mai rezistenþi dar, înaproximativ un an, din cadavru nu mai rãmîne decît scheletul. Oasele sîntîn continuare uºor unsuroase ºi mai conþin substanþe organice, astfel încît,la tãiere, degajã un miros de ars. Dureazã între 40 ºi 50 de ani pentru caoasele sã devinã fragile ºi sã se usuce într-un coºciug sau într-un solrelativ uscat.

Ceea ce se întîmplã dupã ce corpul a fost redus la stadiul de scheletdepinde de circumstanþe. Studierea a 23 de victime ale Rãzboiului din Viet-nam a arãtat cã descompunerea oaselor este acceleratã de acizi, de umezealã,de cãldurã ºi de îngroparea la micã adîncime. Dacã solul are un caracteracid ºi mlãºtinos, oasele se dizolvã treptat, ca în cazul „oamenilor smîrcurilor“descris în capitolul 10. Acest proces poate dura între 25 ºi 100 de ani dacãsolul este cald ºi umed, sau între 200 ºi 500 de ani dacã solul este uscat ºirãcoros. Într-un sol neutru, oasele se pãstreazã mult mai mult timp în starebunã. Oasele tinerilor rezistã mai mult decît cele ale copiilor sau ale bãtrînilor.S-a ajuns la aceastã concluzie studiindu-se rãmãºiþele de schelete aleamerindienilor înmormîntaþi în Cimitirul Purisima Mission din oraºulcalifornian Lompoc între 1813–1849, ºi oasele dintr-un cimitir preistoricdin California. Faptul se datoreazã probabil conþinutului mai scãzut de calciual oaselor de copii ºi de bãtrîni. Un cadavru se poate mumifica dacã mediulambiant este foarte uscat, de exemplu în nisipurile egiptene sau într-o galerieori o magazie rãcoroasã ºi uscatã. Þesuturile capãtã un aspect de piele ºi oculoare maronie, iar pielea se întinde pe oasele feþei. Mumificarea reprezintãuscarea corpului înainte ca microbii sã atace cadavrul ºi sã se ajungã lastarea de putrefacþie umedã.

Cînd corpul se aflã în apã, capul ºi membrele se scufundã la un nivelmai jos, dar formarea de gaze sub piele ºi în abdomen poate sã ridice

Page 130: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?136

ulterior corpul la suprafaþã, plutind de obicei cu faþa în sus. Dupãaproximativ douã sãptãmîni, pielea începe sã se desprindã. Corpul sescufundã din nou, timp în care micile creaturi acvatice, printre care creveþiiºi peºtii, îl curãþã pînã la os. Un test interesant realizat cu diatomee poatesã ajute uneori la stabilirea felului în care a murit un individ, dacã s-aînecat sau a ajuns în apã dupã ce decedase. Diatomeele sînt niºte algemicroscopice cu un schelet silicios, aproape indestructibil, ºi se întîlnescîn mare sau în apele dulci. În timpul înecãrii, acestea sînt inhalate înplãmîni, intrã în fluxul sanguin ºi sînt transportate în toate pãrþile corpului,în creier, rinichi, ficat sau în mãduva osoasã. Acestea pot fi observate lamicroscop dupã dizolvarea organelor într-un acid puternic. Prezenþadiatomeelor în aceste organe sugereazã cã individul a murit prin înecare.În schimb, diatomeele care ajung în plãmîni dupã moartea individului nuse rãspîndesc în alte organe. Însã testul cu diatomee, folosit încã din 1904,rãmîne în continuare controversat. Existã aproximativ 10 000 de specii dediatomee, iar unele se întîlnesc ºi în alimente, precum fructele de mare,putîndu-se rãspîndi, aºadar, în organism dupã consumarea acestui gen dealimente.

Ocazional, mai ales în condiþii de umezealã ridicatã, grãsimile corporalese pot transforma într-o substanþã unsuroasã, asemãnãtoare cu ceara, de oculoare de cele mai multe ori verzui-albicioasã, numitã adipocerã. Aceastase formeazã într-un interval de cîteva luni ºi are un miros rînced ºi unaspect lutos sau brînzos. Apoi se transformã într-un material calcarosfriabil, astfel încît grãsimea subcutanatã ºi abdominalã se poate pãstratimp de cîteva decenii, dacã nu chiar secole.

Fosilele ºi petrificareaMarea majoritate a plantelor ºi a animalelor sînt supuse unui proces

de descompunere ºi distrugere, dar, cîteodatã, destul de rar, oasele se„mineralizeazã“. Ceea ce înseamnã cã mineralele din sol se impregneazãºi înlocuiesc treptat osul original, fãrã a-i distruge structura. Osul, încastratîn roci sedimentare, devine o fosilã (termen provenit din limba latinã,însemnînd un obiect scos la suprafaþã în urma unor sãpãturi). Acest procesdureazã cel puþin 10 000 de ani, fiind extrem de rar. Primatele fosilizatesînt chiar mai rare, motiv pentru care însãºi istoria evoluþiei speciei umaneeste atît de incompletã, necesitînd frecvente revizuiri.

Þesuturile propriu-zise ale unei plante moarte sînt uneori înlocuite,particulã cu particulã, de minerale precum siliciul, cãpãtînd o structurã depiatrã. Procesul poartã numele de petrificare (din termenul grecescpetros = piatrã) ºi se poate vedea în pãdurile petrificate din sud-vestulSUA.

Fosilele se formeazã, în general, cînd cadavrul se aflã pe fundul unui

Page 131: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 137

ocean, al unui rîu sau lac, unde se depun particule. Pe mãsurã ce aceastãcantitate de particule depuse creºte, cadavrul este acoperit. În cazul în careun cadavru e îngropat în urma unei furtuni de nisip, efectul poate fi acelaºi.Ocazional, animalele rãmîn captive într-o mlaºtinã de catran sau de asfaltvîscos. În încercarea de a ajunge la ele, animalele de pradã sînt ºi eleprinse, iar unele pãsãri pot sã rãmînã, de asemenea, înþepenite acolo.Acest fenomen s-a petrecut în era pleistocenului, acum 1 milion de ani, laRancho La Brea, în sudul Californiei, unde s-a descoperit o bogatã colecþiede fosile pãstrate în condiþii foarte bune.

Dinþii, cele mai dure pãrþi ale corpului, au o rezistenþã crescutã înprocesul de descompunere. Din fosilele descoperite, o parte foarteimportantã fiind reprezentatã de dinþi, paleontologii au sugerat, în glumã,cã evoluþia mamiferelor poate fi consideratã prin prisma evoluþiei dinþilor:dinþii se îmbinã unii cu alþii, cu vremea dînd naºtere unor descendenþidentari cu dinþii puþin modificaþi! Dantura spune multe despre un animalºi despre stilul sãu de viaþã. Unii paleontologi se mulþumesc cu realizareaunui profil al întregului animal pornind doar de la studierea danturii.

Cadavrele pot reprezenta un pericol?Cadavrul în stare de putrefacþie, supus procesului de descompunere,

are un aspect macabru, dar, în general, nu reprezintã nici o ameninþarepentru sãnãtatea umanã dacã decesul nu s-a datorat vreunei infecþii mortale,cum ar fi ciuma, tetanosul, antraxul, hepatita sau SIDA. De-a lungul istoriei,mirosul ºi aspectul respingãtor al unui cadavru în descompunere a condusfiresc la convingerea cã ar putea reprezenta o sursã de îmbolnãvire. Teamade contaminare s-a adãugat ideilor generale referitoare la corpul neînsufleþitºi spiritul unei persoane, reflectîndu-se în Legea Înhumãrilor, emisã înMarea Britanie în 1855, care interzicea înmormîntãrile la mai puþin de 100de metri de clãdirile locuite fãrã acordul proprietarilor.

În anii 1760, cînd s-a propus construirea unui nou cimitir în apropierede Petit Luxembourg, o zonã foarte populatã din Paris, procurorul generals-a opus proiectului, argumentînd cã „mirosurile fetide rãspîndite de cadavrereprezintã un semn de la naturã pentru a ne avertiza sã le plasãm la odistanþã cît mai mare... degajãrile impure... se lipesc de pereþi, pe care-iimpregneazã cu o esenþã respingãtoare ºi... pot fi purtãtoarele unor cauzenecunoscute de moarte ºi contagiune“ (citat de Philippe Aries în lucrareaThe Hour of our Death, 1981). Cei ce trãiau în apropierea cimitirelor seplîngeau cã vinul ºi carnea li se stricã în cãmarã, iar metalele îºi pierdstrãlucirea. În 1779, la Paris, se spunea cã aerul provenit de la o groapãcomunã de mari dimensiuni, sãpatã la o adîncime de 15 metri în cimitirul

Page 132: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?138

Les Innocents, pãtrundea în pivniþele caselor din vecinãtate. Oamenii sesimþeau rãu, lãmpile nu puteau fi aprinse ºi, ca urmare a protestelor publice,acel mormînt a fost în final deschis ºi tratat cu var ºi cu var nestins. LesInnocents a fost primul cimitir închis de poliþie, în anul 1780.

Necesitatea naturii de a recicla cadavrulDescompunerea cadavrelor este convenabilã nu doar din punct de

vedere fizic; reciclarea unor elemente, printre care azotul, carbonul ºifosforul, reprezintã o parte integrantã din economia pãmîntului. Toatevietãþile, dupã ce mor, trebuie sã fie descompuse, iar elementele din caresînt formate trebuie eliberate pentru a fi disponibile generaþiilor ulterioarede plante, animale ºi oameni. Manualele elementare de biologie explicãdetaliat aceste cicluri, iar Shakespeare face referire la ele în Hamlet: „Cerosturi înjositoare ne aºteaptã, Horaþio! La urma urmei, de ce sã nu urmãrimcu închipuirea pulberea nobilã a lui Alexandru pînã în clipa cînd o gãsimastupînd o vranã de butoi? Cu preaslãvitul Cezar, astãzi lut, mai ºtii? vreocrãpãturã s-a umplut. Vai, colbul ce-ngrozea cîndva pãmîntul astupã borþica sã opreascã vîntul“. Corpurile reintrã în final în aceste cicluri elementare,fie cã sînt abandonate pe sol, îngropate, înecate sau incinerate.Îmbãlsãmarea ºi criogenia împiedicã însã acest proces; ele sînt descrise pelarg în capitolele 9 ºi 10.

Tratamentul preliminar al cadavruluiIndiferent de cauza morþii, cadavrul trebuie îndepãrtat într-un fel sau

altul. Majoritatea animalelor se mulþumesc sã-ºi abandoneze exemplarelemoarte pe pãmînt, unde se vor consuma pe cale naturalã. Oamenii nuapeleazã însã la aceastã metodã. În primul rînd, noi trãim în aºezãripermanente, astfel cã ar fi nepotrivit ca morþii sã se adune în spaþiuldestinat vieþii cotidiene. Cadavrul emite mirosuri dezgustãtoare în timpulprocesului de putrefacþie. Soluþia cea mai la îndemînã a fost înhumarea,deoarece, astfel, cadavrul nu mai poate fi vãzut, iar natura se ocupã derestul.

Existã însã ºi aspecte mai importante ce trebuie luate în considerare.Oamenii sînt diferiþi de animale, în primul rînd prin faptul cã ºtiu cã vormuri, iar în al doilea, prin capacitatea lor unicã de a se gîndi la viitor ºide a ºi-l plãnui. Ca atare, omul se poate gîndi la moarte ºi la soarta celuimort. κi poate contempla propria formã de existenþã de dupã moarte.Astfel, apariþia unui cadavru trebuie sã fie acceptatã ºi sã provoace oreacþie. Dupã cum spunea Ruth Richardson, „un cadavru este o prezenþãprin el însuºi. Seamãnã cu cel mort, dar nu este acea persoanã“. Un cadavru

Page 133: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 139

trebuie îndepãrtat cu o grijã deosebitã. În toate momentele istoriei, oameniiºi-au dus morþii într-un loc de înhumare, de incinerare sau i-au lãsat încalea animalelor care se hrãnesc cu hoituri. Acest obicei este o marcãdefinitorie a umanitãþii. Neanderthalienii erau aproape umani, deoarece pelîngã faptul cã îºi îngrijeau bolnavii ºi rãniþii, îºi ºi îngropau morþii. Deexemplu, la Le Moustier, în Franþa, un adolescent a fost înmormîntatîntr-o groapã, avînd drept pernã un morman de silex, iar la Teºik Taº, înAsia Centralã, s-a descoperit scheletul unui copil de Neanderthal ce aveaîn jurul capului un cerc format din ºase perechi de ciocuri de ibiºi.

Comemorarea morþilor

Metodele de îndepãrtare a cadavrelor sînt însoþite de ritualuri diverse,unele dintre ele extrem de interesante. Ritualurile exprimã convingerifundamentale de naturã religioasã ºi socialã. De-a lungul timpului, unelevariante au suferit diverse modificãri, dar toate ritualurile funerare, deoriunde ºi de oricînd, conþin o notã esenþialã caracteristicã prin care sedezvãluie preocuparea umanã faþã de moarte. O întrebare ce nu poate fievitatã ar fi: „Ce mi se va întîmpla cînd mor?“ Celor din antichitate li sepãrea firesc sã continue sã trãiascã într-o formã sau alta, ulterior morþiifizice. Cîteodatã se fãceau ºi unele pregãtiri pentru ca spiritul sã poatãpãrãsi corpul, în jurul cadavrului aºezîndu-se alimente ºi bunuri ale mortuluice urmau sã fie folosite dupã aceea. Majoritatea oamenilor cred ºi astãziîn existenþa unei vieþi dupã moarte (vezi capitolul 16), iar restul, indiferentcît de necredincioºi ar fi, acceptã cu greu faptul cã într-o zi vor dispãrea.Monumentele ºi cavourile îºi datoreazã existenþa nu numai dorinþeisupravieþuitorilor de a cinsti memoria celor ce s-au stins, ci ºi preocupãriioamenilor faþã de propria lor moarte ºi intrare în anonimat. Pe mormîntulPrinþului Negru (Edward, 1330–1376), aflat în Catedrala din Canterbury,este un epitaf simplu, în limba francezã: „Cum eºti tu acum, eram euodatã; cum sînt eu acum, vei fi tu cîndva“. Oamenilor le place sã creadãcã au lãsat în urmã un lucru durabil ºi tangibil, prin care ceilalþi sã-ºiaducã aminte de ei ºi prin care sã se simtã încurajaþi în faþa acelei dispariþiitotale a sinelui. Sentimentul este valabil, indiferent dacã e vorba despreMarea Piramidã a lui Keops, o iniþialã gravatã pe un trunchi de copac oriun mesaj efemer, scris cu graffiti pe un perete. În aceeaºi categorie seînscriu ºi multe alte dovezi ale vieþii ºi activitãþii lãsate în urmã. O partedin satisfacþia de a avea descendenþi sau bunuri materiale, de a crea cãrþi,muzicã, lucrãri de artã sau de a fi portretizat provine din aceeaºi preocuparepermanentã în faþa de anonimatului ºi a dispariþiei totale.

Dar oamenii sînt uitaþi, ºi chiar ºi cele mai impunãtoare monumentese prãbuºesc într-un tîrziu, fapt descris atît de memorabil de Shelley înpoezia „Ozymandias“:

Page 134: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?140

Mi-a povestit un cãlãtor venitDin þãri strãvechi: – Într-o pustietateVãzui douã picioare de granit,Enorme. În nisip pe jumãtateAscuns, un chip c-un rînjet împietrit,Care vãdea cã sculptorul ghiciseAcele patimi, ce-au rãmas întregi –Mult dupã inima ce le nutrise.Pe soclu, cîteva cuvinte-s scrise:„Sînt Ozymandias, rege peste regi.Puternicilor, opera grozavãPriviþi-mi-o ºi nu speraþi în van!“Stã singurã gigantica epavã,ªi-n jur – nisipu-i ca un ocean...*

Persoanele mai puþin celebre sînt uitate mai repede. Resturile înhumateale oamenilor obiºnuiþi fie sînt mutate, fie se construieºte deasupra lordupã numai cîteva generaþii. ªi aºa, se cufundã în uitare. Acest lucru poatefi explicat în termeni biologici. Toþi sîntem foarte interesaþi de copiii ºi denepoþii noºtri, ne preocupã bunãstarea lor ºi lumea în care vor trãi dar,dupã moarte, se produce o rupturã clarã. Cei mai mulþi dintre noi nu nevom vedea strãnepoþii, iar firul dragostei ºi al intimitãþii familiale se rupeîn acest punct. Nu mulþi dintre noi vizitãm mormintele strã-strãbunicilornoºtri. Nu din cauzã cã nu ne intereseazã înaintaºii noºtri mai îndepãrtaþi,ci fiindcã preocuparea noastrã nu se ridicã la aceeaºi intensitate ºi nu areun caracter personal. Sîntem interesaþi, dar nu ne implicãm emoþional.Probabil de aceea atît de puþini oameni manifestã interes pentru încãlzireaglobalã sau epuizarea combustibililor fosili. Aceste evenimente ni se parprea îndepãrtate. Este ca ºi cum preocuparea faþã de rudele ºi prieteniinoºtri se limiteazã doar la lumea în care trãim în prezent. Într-o poeziescrisã acum aproape 400 de ani, George Wither (1588–1667) deplîngepagubele din iubita sa Anglie. Poezia este atît de actualã, încît face impresiacã ar fi fost scrisã ieri:

Cînd vãd prãpãdul ºi ruinaCe, chiar ºi-n timpul vieþii mele,E suferit de biata þarãPrin crînguri ºi pãduri, fala regatului;ªi cînd mã deranjeazã lãcomiaCu care vrem acum, în tot sã profitãm,ªi nu ne pasã, în desfrîul nostru,Posteritatea cum o afectãm...

* Trad. Petre Solomon – „Prometeu descãtuºat ºi alte poeme“, BPT, 1965.

Page 135: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 141

Distrugem ce-au plantat pãrinþii noºtri,Ba chiar toþi cei ce-au fost pînã-acum,ªi tot ce facem, pentru noi sã fieCãci restul nu conteazã de se transformã-n scrum.

Ultima parte din procesul de îndepãrtare a cadavrelor (în cazul celorce ridicã monumente pentru rudele moarte) ar consta, cu excepþiapersonalitãþilor celebre, în „anonimizarea“ cadavrelor dupã douã sau treigeneraþii. Toate monumentele prea mari ar trebui îndepãrtate curent, iarresturile sau cenuºa împrãºtiate; cel puþin astfel s-ar rezolva problemasupraaglomerãrii cimitirelor.

Pregãtirea cadavrului

Primele mãsuri practice care se iau ar fi închiderea ochilor ºi, uneori,aplicarea cîte unei monede pe fiecare pleoapã; închiderea gurii prin plasareaunei perne sub bãrbie sau prin legarea unui ºnur textil pe sub bãrbie ºi înjurul capului, precum ºi îndreptarea picioarelor ºi încruciºarea braþelor pepiept sau în zona abdomenului. Astfel, persoana decedatã capãtã un aspectliniºtit ºi natural. În Roma Anticã ºi în unele þãri mediteraneene se obiºnuiaplasarea unei monede în gura mortului, reprezentînd taxa pentru Caron,luntraºul care traversa sufletele morþilor peste rîul din lumea de jos.

Este preferabil ca aceste mãsuri sã fie luate înainte de instalarea stãriide rigor mortis. De asemenea, din motive estetice ºi de igienã, orificiile(rectul, gîtul, cãile nazale) sînt astupate cu vatã, iar capul este ridicat cuajutorul unei perne pentru a se evita regurgitarea lichidelor. Cadavrul estespãlat ºi îmbrãcat.

În mod tradiþional, în secolele XVII–XVIII, înainte de apariþiaantreprenorilor de pompe funebre, aranjarea corpului celui decedat cãdea însarcina familiei, cu precãdere a femeilor. În rîndul adepþilor sikhismului ºiislamismului, spãlarea cadavrului rãmîne ºi astãzi o sarcinã a membrilorfamiliei rãposatului. Aceste pregãtiri ale cadavrului au atît un scop practic,cît ºi o semnificaþie ritualã, deoarece în toate societãþile existã o anumitãperioadã în care corpul celui decedat poate fi vizitat.

Vizitarea

În trecut, cînd oamenii mureau mai mult acasã decît în spitale sau înalte instituþii, cadavrul era expus în faþa tuturor, inclusiv a copiilor. Oameniise aºteptau sã moarã în propriul pat, acasã, adesea înconjuraþi de prieteniºi de familie. Ideea de moarte nu era respinsã, ci acceptatã, în uneleperioade devenind chiar o ceremonie aproape publicã. Ritualurile morþii ºiprezentãrii ultimelor omagii cuprindeau vederea ºi poate chiar atingereasau sãrutarea decedatului. În zilele noastre, însã, moartea este instituþio-

Page 136: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?142

nalizatã. În 1992, 71% din totalul deceselor din Marea Britanie au survenitîn diverse instituþii sociale (54% în spitale, 13% în azile de bãtrîni ºi 4%în clinici). Vizitarea cadavrului nu prea se mai practicã în Marea Britanie,însã ºi-a pãstrat importanþa în SUA. Decedatul, dupã ce este spãlat, machiat,îmbrãcat, de multe ori spãlat pe cap ºi chiar cu manichiura fãcutã, esteexpus pe toatã durata serviciului funerar într-un coºciug deschis.

În anumite circumstanþe, cadavrul era expus într-un loc mai public.În secolul XIX, morga parizianã primea anual aproximativ 1 000 decadavre neidentificate. Dupã ce erau þinute la început la –15°C, erautrecute la –2°C, pentru a fi vãzute de cei care ar fi putut ºti cine sîntrespectivii.

Expunerile publice de amploare sînt rezervate persoanelor celebre ºiimportante. Dacã expunerea dureazã mai mult de una sau douã zile, cadavrultrebuie conservat pentru a nu intra în descompunere, de obicei prinîmbãlsãmare (vezi capitolul 9). Grecii din antichitate practicau un cere-monial lung ce consta în plîngerea mortului, îndeplinirea unor ritualurifunerare ºi vizitarea cadavrului, astfel încît în anul 590 î.Hr. Solon s-avãzut nevoit sã scurteze durata acestor ceremonii. Mai era ºi problemaputrefacþiei. O soluþie folositã de membrii familiilor regale consta înconstruirea unei efigii a persoanei decedate, din lemn sau cearã, prinintermediul unei mãºti mortuare. Impactul, mai mic decît în cazul cadavruluipropriu-zis, era totuºi ceva concret, care se putea folosi pentru omagiereînainte de ceremonia funerarã propriu-zisã. Efigiile din cearã aparþinîndlui William al III-lea (m. în 1702) ºi reginei Mary II a Angliei (m. în 1694)au fost înfãþiºate la Westminster Abbey. Corpurile neînsufleþite ale maimultor regi ºi regine din Europa sînt expuse public o perioadã îndelungatãdupã moarte. Lenin, îmbãlsãmat ºi îmbrãcat în haina sa kaki, a fost etalatîntr-un sicriu de sticlã în Piaþa Roºie din Moscova timp de peste 60 de ani,iar Grace Kelly (prinþesa Grace de Monaco) este prezentatã încã,îmbãlsãmatã ºi arãtînd acceptabil, în Capela Palatinã.

Tratarea ulterioarã a cadavrului ºi îmbãlsãmarea

Unul dintre aspectele cele mai neplãcute ºi supãrãtoare la un cadavrueste mirosul pe care acesta îl emanã în procesul de descompunere. Multedintre ritualurile ºi obiceiurile legate de tratarea morþilor pot fi consideratemetode practice, abordate în diferite perioade, pentru reducerea acestuimod neplãcut de a reaminti evenimentul. Aceste metode sînt descrise maidetaliat în capitolele ulterioare, dar pot fi prezentate pe scurt astfel:

1. Pãstrarea corpului la o temperaturã scãzutã.2. Decorarea lui cu ramuri de rozmarin sau cu alte ierburi ori mirodenii

plãcut mirositoare.

Page 137: enciclopedia mortii(2)

Corpul dupã moarte 143

3. Îngroparea cadavrului sau îndepãrtarea sa prin altã metodã, cît maicurînd posibil.

4. Înlãturarea ºi îngroparea organelor interne pentru reducerea vitezeide descompunere (vezi capitolul 14). Dacã, apoi, cadavrul este fiert,scheletul poate fi pãstrat un timp îndelungat.

5. Îmbãlsãmarea. Procesul de îmbãlsãmare este descris în detaliu încapitolul 9 ºi presupune injectarea în artere a unei substanþe lichidecare conþine formaldehidã, un conservant, urmatã sau nu decosmetizare ºi de alte tratamente aplicate cadavrului. Ideea de bazãeste ca mortul sã capete un aspect prezentabil ºi liniºtit. Antreprenoriide pompe funebre deþin camere frigorifice, iar unii au chiarcongelatoare cu temperaturi foarte scãzute, astfel încît, la nevoie,pot pãstra corpul netratat chiar mai multe sãptãmîni. În SUA, aproapetoate cadavrele sînt îmbãlsãmate, de obicei acestea beneficiind ºi deun tratament cosmetic facial. În Marea Britanie, unele firme depompe funebre le îmbãlsãmeazã de fiecare datã, iar altele aplicãacest tratament doar la cerere.

6. Plasarea cadavrului într-un sicriu dublu (sau chiar triplu).7. Sigilarea perfectã a sicriului. De exemplu, se poate cãptuºi cu hîrtie

ceratã ori cu smoalã, sau se poate folosi chit pentru sigilarea gãurilorde ºuruburi. În cazul în care banii nu reprezintã o problemã, sepoate folosi un sicriu de plumb sau de oþel.

8. La o putrefacþie rapidã în pãmînt se poate ajunge prin folosireaunui coºciug uºor biodegradabil. Coºciugele din rãchitã s-au bucuratde o oarecare popularitate spre sfîrºitul secolului XVIII, iar în prezentse folosesc uneori coºciuge din carton sau chiar din hîrtie de ziar.

Page 138: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?144

6

Înmormîntarea

ªi ce sã facã riga? Sã se plece?... Schimba-voi...Regatul meu pe-un biet mormînt sãrman,Un biet, pierdut mormînt: ori sã mã-ngroapePe drumul mare, lumea sã mã batã;Supuºii sã mã calce în picioare,Precum zdrobescu-mi inima acum.

William Shakespeare, Richard al II-lea, actul III, scena 3*

Religia creeazã diferenþeÎncã din cele mai vechi timpuri, în diverse þãri cu religii diferite,

înhumarea era metoda preferatã de înmormîntare a celor decedaþi. Primulom despre care se ºtie cã a fost îngropat a murit acum aproximativ 400 000de ani, cadavrul acestuia fiind descoperit în China, într-o grotã aflatã lanord de Beijing. Conservarea fizicã a corpului reprezenta una dintrecaracteristicile esenþiale ale credinþei egiptenilor din antichitate, precum ºia primilor creºtini ºi musulmani. Atunci cînd este îngropat, mortul econsiderat intact, cel puþin la început, fiind aºezat într-un „loc de odihnã“dinainte stabilit. Alãturi de corp pot fi îngropate ºi diferite obiecte consi-derate necesare defunctului în viaþa de dincolo. Acestea sînt cunoscutedrept bunuri de mormînt ºi includ alimente ºi bãuturã, puse în vase, precumºi arme. Regii ºi aristocraþii erau înmormîntaþi alãturi de slugi, cai saucîinii de companie, de averi, ºi chiar alãturi de soþii. Toþi aceºtia trebuiauomorîþi, nefiind aºteptatã moartea lor pe cale naturalã. Regina Shubad a

* Trad. de Mihnea Gheorghiu, ESPLA, Bucureºti, 1955.

Page 139: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 145

oraºului Ur din Sumerul antic a fost îngropatã, acum aproximativ 4 500 deani, alãturi de un numãr de 60–80 de membri ai curþii, printre care cîntãreþila harpã, doamne de onoare ºi oamenii de încredere ai acesteia. ªi soþulsãu, Abargi, era înmormîntat alãturi de 10 sclave ale sale, aºezate pe douãrînduri, în veºminte din aur ºi lapislazuli, sclave cãrora li s-a fãcut onoareade a-l servi pe rege ºi în viaþa de dincolo.

Corpul este aºezat aproape întotdeauna în poziþie orizontalã, de obiceiîntins pe spate. Musulmanii înmormîntaþi au în dreapta lor oraºul Mecca,iar budiºtii, cu capul îndreptat spre nord. În unele triburi de amerindieniºi în Egiptul predinastic (înaintea anului 3100 î.Hr.) era folositã pentruînmormîntare „poziþia fãtului“, adicã aºezat pe o parte ºi cu genunchiiaduºi sub bãrbie. În Anglia existã în prezent Trustul Voyager (iniþial intitulatPagan Hospice and Funeral Trust), a cãrui emblemã reprezintã un cadavruaºezat în poziþie fetalã. Trustul promoveazã înmormîntãrile ecologice, mulþidintre susþinãtorii sãi dorind sã fie înmormîntaþi în aceastã poziþie,înconjuraþi de multe flori, dupã ce au fost unºi înainte cu ocru roºu (caresimbolizeazã forþa vitalã). Din pãcate, ei au întîmpinat dificultãþi în privinþarecunoaºterii ca societate de caritate, deoarece pãgînismul nu este considerato religie oficialã ºi nu e acceptat de legile britanice care reglementeazãcaritatea.

Înmormîntarea în poziþie verticalã a rãmas un obicei mai puþin obiºnuit.În primul rînd, groparul are mult mai mult de lucru, iar în al doilea rînd,osemintele, dupã ce din cadavru nu mai rãmîne decît scheletul, se strîngîntr-o masã amorfã, în loc sã se pãstreze într-o formã apropiatã de ceaumanã. Însã, în unele zone ale lumii, rãzboinicii au fost îngropaþi în picioarepentru a fi pregãtiþi oricînd de luptã.

Civilizaþiile antice

La început, romanii au preferat metoda incinerãrii, însã începînd cusecolul II d.Hr., înhumarea a devenit metoda cea mai comunã, probabildatoritã schimbãrii mentalitãþilor în privinþa locului în care urma sã ajungãdecedatul în viaþa de apoi. În Babilon ºi Sumer se fãcea o distincþieinteresantã, pe de o parte între rege sau un alt demnitar, îngropat într-opoziþie ce imita somnul ºi, pe de altã parte, slugile înmormîntate, dupã ceerau omorîte, într-o poziþie ghemuitã, pregãtite fiind sã rãspundã la oriceporuncã venitã din partea celor cãrora le erau supuºi.

Iudaismul

În iudaismul clasic se considera cã numai viaþa este importantã, moarteafiind doar o încheiere fireascã a acesteia. Biblia spune cã „un cîine viueste mai de preþ decît un cîine mort“ (Ecclesiastul, 9:4). Dar, pe mãsurã

Page 140: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?146

ce în Grecia s-a împãmîntenit credinþa cã morþii se vor ridica într-o zi ºise vor bucura de viaþã veºnicã, a devenit importantã conservarea a celpuþin unei pãrþi a corpului. Iudaismul oficial a introdus ideea existenþeiunui os, numit Luz, aºezat sub vertebra optsprezece, ce nu putea fi distrusºi nu ar muri niciodatã. Acest os era folosit de Dumnezeu pentru a reînviaîntregul corp. Dupã ce spiritul divin sufla asupra lui, osul Luz se unea cualtele ºi forma un nou corp, ce putea sã se ridice dintre morþi. Dar în 1543,marele anatomist Vesalius a observat cã un astfel de os nu existã în realitate.În prezent, evreii ortodocºi din Israel îºi înmormînteazã morþii cît mairepede posibil, uneori chiar în ziua decesului, într-un giulgiu, fãrã sicriu.În schimb, evreii liberali din Marea Britanie folosesc practica incinerãrii,fãrã a îmbãlsãma sau a expune cadavrul.

Creºtinismul

Moartea a reprezentat dintotdeauna un factor central al creºtinismului.Creºtinii timpurii credeau într-o reînviere generalã a morþilor la cea de-adoua venire pe pãmînt a lui Hristos, astfel încît înmormîntarea eraobligatorie pentru cel mort. Din punctul de vedere al creºtinilor, înhumareareprezenta cea de-a ºaptea formã de milã, cel de-al ºaptelea act decompasiune faþã de celelalte vietãþi (Matei, 25: 35–40). În Anglia, însecolul XVII, mormintele erau aliniate pe direcþia est-vest, cu capul sprevest, astfel ca în ziua reînvierii, cînd cadavrul se va ridica, sã fie deja cufaþa spre rãsãrit.

Romano-catolicii erau deosebit de stricþi în privinþa celor care ar trebuisã beneficieze de o înmormîntare religioasã completã. Cei nebotezaþi,apostaþii (cei care renunþaserã la religie) sau excomunicaþii, precum ºi ceimorþi în urma unui duel nu era permis sã fie înmormîntaþi într-un cimitircatolic, dar nici nu beneficiau de ritualuri de înmormîntare sau de slujbe.

În Anglia, sinuciderea a fost consideratã timp de secole un act deinfracþiune majorã, iar pînã în 1823, sinucigaºii (cu excepþia celor nebuni)nu puteau fi îngropaþi în pãmînt sfînt. Averile le puteau fi confiscate prinlege, iar corpurile le erau îngropate la rãscruci de drumuri, cu un þãruºînfipt în inimã. Ultima astfel de înhumare a unui sinucigaº a avut loc în1823 la intersecþia strãzilor Grosvenor Place ºi King’s Road din Chelsea.Unele triburi primitive folosesc metode speciale de tratare a cadavrelorsinucigaºilor, printre care decapitarea sau dezmembrarea; sinucigaºii sînttrataþi la fel ca orice altã persoanã antisocialã (vrãjitori, criminali),prizonierii de rãzboi sau cei trãsniþi de fulger.

În secolul XVII, copiii nãscuþi morþi nu beneficiau întotdeauna deînmormîntare din cauza convingerii cã viaþa nu începe decît o datã cu

Page 141: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 147

botezul. Astfel, în timpul travaliilor lungi, se foloseau uneori seringi pentrubotezarea fãtului nenãscut, dar viu.

Islamismul

ªi musulmanii preferau sã-i înmormînteze pe cei decedaþi. Sufletulpãrãseºte corpul prin gît, într-un interval de pînã la o lunã dupã moarte, ºieste supus unei judecãþi care se soldeazã fie cu o recompensã (Raiul), fiecu o pedeapsã (Iadul). Mortul este supus unui ritual de spãlare ºi acoperirecu un giulgiu, fiind înmormîntat într-un interval cît mai scurt, mãsurãbinevenitã mai ales în þãrile cu climat cald. Capul este orientat cãtre Mecca,iar pentru ca pãmîntul sã nu cadã direct peste cadavru, deasupra acestuia seaºazã cîteva scînduri sau o cutie fãrã fund. Cadavrul trebuie miºcat doar demusulmani. Nu se foloseºte coºciugul, iar cadavrul nu trebuie deterioratprin incinerare, autopsiere sau disecare. Ca atare, studenþii la medicinã dinArabia Sauditã studiazã anatomia pe cadavre importate din alte þãri. Totuºi,începînd cu anul 1982, a fost permisã donarea de organe.

Budismul

Budiºtii considerã cã fundamentul conºtiinþei rãmîne în corpaproximativ trei zile dupã moarte (chiar mai mult în cazul oamenilorsfinþi). Însuºi Buddha, un prinþ care avea o soþie ºi 500 de concubine, asuferit o transformare dupã ce a vãzut trei lucruri: mai întîi un bolnav,apoi un bãtrîn, iar în final un cadavru. Drept urmare, el s-a îndepãrtat decele lumeºti, iar în urmãtorii 45 de ani a fost învãþãtor. Budiºtii îºi îngroapãmorþii în coºciuge ºi aprind artificii pentru a îndepãrta spiritele malefice.Se aduc pentru înmormîntare ºi cele necesare în viaþa de apoi, cum ar fibani ºi maºini, dar confecþionate din hîrtie, pentru a fi arse în timpulceremoniei. Înmormîntarea iniþialã dureazã pînã la 10 ani, dupã carecoºciugul este scos din groapã, iar oasele se curãþã, se pun într-un vas ºise îngroapã din nou.

Hinduismul ºi sikhismul

Hinduºii sînt întotdeauna incineraþi (vezi capitolul 7). În crematoriilemoderne, rolul de a apãsa butonul sau de a însoþi coºciugul la loculincinerãrii îi revine fiului cel mai mare al celui decedat.

Adepþii sikhismului, care s-au separat de hinduºi în secolul XV, sîntde asemenea incineraþi. Pãrul trebuie lãsat netãiat, aranjat doar cu unpieptene ritual, iar defunctul trebuie sã poarte o brãþarã de oþel peîncheietura mîinii ºi un mic pumnal simbolic.

Page 142: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?148

Este înhumarea naturalã?Cei care îºi îngroapã morþii au avut în permanenþã o teamã faþã de

posibilitatea profanãrii cadavrului. Probabil cã persoanele în viaþã seimagineazã în locul celui mort. În multe poezii se exprimã speranþa capãmîntul sã fie uºor deasupra cadavrului (sau a cenuºei). Chipul celuidecedat necesitã o protecþie specialã. Într-o anumitã mãsurã, aceastã temerese aplica ºi în cazul îmbãlsãmãrii ºi al incinerãrii, iar în trecut, ºi înprivinþa disecþiei ºi a autopsiei (vezi capitolul 11), considerate pe atuncica forme de abuz asupra cadavrului. Regina Elizabeth I a Angliei nu eraprea încîntatã de ideea ca, dupã moarte, corpul ei sã fie disecat ºi studiat,afirmînd cã nu doreºte sã fie îmbãlsãmatã (în final însã, ea a fost supusãacestui tratament). Ca atare, înmormîntarea pare un lucru natural, în ciudafaptului cã, pînã la urmã, cadavrul se descompune, devenind denerecunoscut. Înmormîntarea era consideratã un proces lent ºi mai puþinagresiv ºi în acelaºi timp natural, deºi în prezent ar putea fi consideratdestul de violent, mai ales analizat la nivel microscopic.

Oricît ar pãrea de surprinzãtor pentru occidentali, în prezent, o mareparte a omenirii are o atitudine diferitã faþã de moarte ºi considerãînhumarea dezgustãtoare. Acum mai bine de 4 000 de ani, popoarelemesopotamiene (Sumerul, Babilonul, Asiria) nu credeau în existenþa uneivieþi dupã moarte ºi, deºi îºi îngropau morþii, nu încercau nicicum sãconserve cadavrul. Hinduºii considerau cã spiritul individual (atmen) estedoar un mic fragment al principiului cosmic atotpãtrunzãtor. El este captivo perioadã de timp în corpul omenesc ºi poate fi eliberat prin foc. Corpulneînsufleþit este oferit lui Agri, zeul focului, în cadrul unei incinerãrirituale (vezi capitolul 7). Cu toate acestea, copiii mai mici de doi ani sîntîngropaþi, la fel asceþii, dar în picioare, înconjuraþi de sare. Budismultibetan, absorbit din India în secolul VII, îºi pãstreazã o mare parte acaracterului original, subliniind în mod deosebit importanþa morþii ºi adecesului propriu-zis. Lucrarea Tibetan Book of the Dead (în traducerealui Evans-Wentz) a intrat în atenþia opiniei publice occidentale în anii1930, fiind adaptatã pentru occidentali de Soygal Rinpoche în anul 1992.Înþelegerea morþii ºi acceptarea naturii efemere a vieþii sînt considerate castînd la baza împlinirii spirituale. Moartea este o cale de ieºire, nu un zidgol, iar starea mentalã în momentul morþii este ºi ea foarte importantã.Cadavrul este oferit pãsãrilor cerului (vezi capitolul 7), ca un ultim gestde generozitate, nefiind îngropat decît în cazul în care cel decedat avuseseo boalã infecþioasã sau era necorespunzãtor din alte motive. Oameniiconsideraþi sfinþi, precum Dalai Lama, sînt mumificaþi.

Page 143: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 149

Înhumarea într-o groapã obiºnuitãDe-a lungul timpului, oamenii obiºnuiþi au fost îngropaþi aºa cum erau

în momentul morþii, îmbrãcaþi sau acoperiþi cu puþine veºminte, într-ogroapã simplã, sãpatã în pãmînt. Orice alt ritual mai complex era destinatpersoanelor importante (nobili, regi) care beneficiau de un ceremonialdeosebit de înhumare, uneori folosindu-se care, cai ºi un întreg protocol.În cele mai multe zone ale lumii, înmormîntarea se reduce ºi în prezentla sãparea unei gropi în pãmînt. De pildã, în India de Vest ºi în Sri Lankase folosesc în acest scop grotele naturale, iar la Abu Simbel, în Egipt,grotele au fost adîncite în stîncã cu 55 de metri. Camerele mortuareimpresionante din Paraca, Peru, sînt scobite în stînca solidã, coboarã pînãla 5 metri sub pãmînt ºi pot cuprinde 400 de cadavre, împreunã cu bunurileacestora. Mormintele sãpate în stîncã reprezintã în principal o serie deniºe, însã unele din camerele mortuare etrusce au fost sculptate pentru asemãna cu niºte paturi, cu picioare ºi perne. Aceste camere din piatrã ºigrotele au jucat un rol important în privinþa îngropãrilor în timpul ultimeiere glaciare din Britania, dar ca spaþiu pentru mormintele sãpate în pãmîntla micã adîncime, în grotele unde locuiau oamenii, ºi nu ca sicrie depiatrã. Datarea cu ajutorul carbonului radioactiv a unui schelet îngropatastfel în Grotele Paviland, din apropiere de Swansea, Þara Galilor, a arãtatcã provine din anul 16 500 î.Hr.

În Anglia, înaintea secolului XVIII, oamenii sãraci erau înmormîntaþiîntr-o groapã simplã, fãrã a fi bãgaþi în coºciug. Spre sfîrºitul secoluluiXVIII ºi în secolul imediat urmãtor, un mormînt cu un caracter deosebitde mizer era reprezentat de groapa sãracilor. Funeraliile unui sãracreprezentau una dintre cele mai mari temeri ale oamenilor obiºnuiþi.Aproape sigur nu se folosea giulgiul ºi, deºi se întrebuinþau coºciuge,acestea erau foarte ieftine. Groapa, de obicei comunã, cuprindea mai multecoºciuge aºezate unul peste altul, pînã la aproape un metru de suprafaþã.Groapa acestor morminte era sãpatã pînã la o adîncime de 7,5 metri, iarcoºciugele de deasupra constituiau þinte uºoare pentru jefuitorii demorminte. Lipsa de teren din cimitire fãcea ca, la interval de aproximativ10 ani, osemintele sã fie scoase ºi depozitate într-un osuar (depozit deoseminte). Dar coºciugele, deºi scumpe, erau convenabile. Cei ce purtaucadavrul nu intrau în contact direct cu acesta, nefiind vizibil nici mãcarconturul corpului neînsufleþit. Acesta este un exemplu al distanþei dintrecei vii ºi cei morþi la care se face referire în capitolul 15. Parþial dinmotive caritabile ºi, probabil, din comoditate, parohiile foloseau „sicriecomune“. Acestea mai pot fi încã observate în unele biserici, de exempluîn cea din Easingwold, comitatul Yorkshire. Sãracii beneficiau dedemnitatea de a fi purtaþi într-un coºciug pînã în momentul în care corpulera lãsat în groapã, acesta fiind însã pãstrat pentru refolosire. Echivalentul

Page 144: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?150

modern este aºa-numitul „coºciug de închiriat“, care poate fi obþinut de lafirmele de pompe funebre în SUA ºi Canada.

Locurile de îngropare a celor decedaþi pot fi dintre cele mai dezamãgi-toare. În anul 1996, s-a descoperit cã celebrul poet de limbã urdu SheikhMohammad Ibrahim fusese îngropat sub una dintre cele mai mari bãipublice din Delhi. S-a cerut ca acele toalete, construite în 1961, sã fieînlocuite cu un alt monument, adecvat amplasamentului.

Gropile comuneÎn timpul rãzboaielor, dupã dezastre naturale, în timpul molimelor sau

în urma unui masacru (vezi ºi capitolul 2), rezultã prea multe cadavrepentru a fi folosite metodele obiºnuite de îngropare. În perioadele rãzboaielor,nu exista suficient timp, iar în cazul unei molime nu erau destui oamenisãnãtoºi pentru a sãpa gropi individuale, iar morþii se aruncau în gropi marice constituiau morminte comune. În cazul masacrelor, cei care le-au comisse grãbesc sã-ºi acopere urmele actului lor de cruzime. În urma dezastrelornaturale, morþii rãmîn acolo unde ºi-au pierdut viaþa, iar în situaþii deosebite,poziþia lor rãmîne înregistratã pentru posteritate. Aºa s-a întîmplat în cazulerupþiei vulcanului Vezuviu, în anul 79 d.Hr. (vezi capitolul 7).

Ciuma

Epidemiile de ciumã bubonicã, supranumitã ºi „moartea neagrã“, dinEuropa din secolele XIV–XVII au adus o serie de dificultãþi în privinþacapacitãþii de a rezolva problema cadavrelor (vezi ºi capitolul 2). Ciumabubonicã era rãspînditã de purecii ºobolanilor infectaþi. Toatã lumea eraexpusã la contaminare, atît sãracii, cît ºi bogaþii. În Londra, unde exista înmedie o familie de rozãtoare în fiecare gospodãrie ºi trei purici pe fiecareºobolan, numãrul deceselor a suprasolicitat serviciile de sãnãtate publicã. Înanul 1349 se estimeazã cã au murit între 20 000 ºi 30 000 de oameni, dintr-opopulaþie totalã de 60 000–70 000 de persoane. Unele dintre epidemiile careau avut loc în secolele urmãtoare au fãcut victime într-un raport similar.Groapa morþilor de ciumã din Aldgate, Londra, avea o lungime de 12 metri,o lãþime de 4,7 metri ºi o adîncime de pînã la 3,6 metri. În anul 1665, înintervalul cuprins între 6 ºi 20 septembrie, în acea groapã au fost aruncatecadavrele a nu mai puþin de 1114 victime ale ciumei.

Rãzboiul

În timpul bãtãliilor purtate în tranºee în primul rãzboi mondial, gropilecomune constituiau evenimente zilnice ºi variau de la cîteva cadavre înhumateîntr-o groapã produsã de explozia unui obuz pînã la îngroparea a sute de

Page 145: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 151

soldaþi morþi în urma unor lupte crîncene. Adesea, ofiþerii erau îngropaþiseparat de restul membrilor trupelor. În anul 1916, la Verdun ºi pe rîulSomme au murit peste 1 milion de oameni (vezi capitolul 2). Dimensiunilemãcelului pot fi remarcate ºi în prezent în cimitirele de rãzboi, care sînt defapt cîmpuri întregi acoperite cu ºiruri nesfîrºite de cruci identice. ComisiaCimitirelor de Rãzboi a Commonwealth-ului se îngrijeºte de aproximativ1 750 000 de morminte în mii de situri din peste 140 de þãri.

Un moment mai puþin sumbru legat de capacitatea letalã a rãzboiuluieste cel al Bãtãliei de la Bronkurst Spruit din Primul Rãzboi Bur (1880).Înaintea bãtãliei, soldaþii Regimentului 94 au intrat într-o livadã din regiune,umplîndu-ºi buzunarele ºi raniþele cu piersici. Ulterior, morþii au fostîngropaþi pe cîmpul de luptã, îmbrãcaþi în uniforme; 10 ani mai tîrziu, s-aobservat cã în zona aceea apãruserã „douã livezi neobiºnuit de frumoase“(vezi J. H. Lehmann, The First Boer War, pp. 118–119).

Numãrul mare de cadavre intrate în putrefacþie degajã, fireºte, un mirosdezgustãtor. Dupã bãtãlia de la Sedan (1870), cînd împãratul francezNapoleon al III-lea a fost înfrînt de prusaci, gropile sãpate în grabã au fostumplute pînã la refuz cu sute de cadavre. Intrînd în descompunere, acesteaau început sã degaje mirosuri pestilenþiale, respingãtoare. Sedanul se aflaîn apropierea graniþei cu Belgia, iar guvernul acestei þãri l-a însãrcinat pechimistul M. Creteur sã rezolve problema. Soluþia sa, practicã ºi realistã,a reprezentat exact ceea ce trebuia fãcut: el a deschis gropile, a turnatpãcurã ºi kerosen, apoi le-a dat foc.

În rãzboaiele mai recente au murit, în afarã de soldaþi, ºi mii de civili,rãmãºiþele lor trebuind sã fie îndepãrtate de cãtre cei care au supravieþuit.Exemplele cuprind cele 25 000 de victime ale bombardamentului oraºuluiDresda (1945), cele 1,3 milioane de victime ale asedierii Leningradului decãtre forþele de ocupaþie naziste (1941–1942), ºi cele 80 000 ale bombeinucleare lansate deasupra oraºului Hiroshima în 1945. Într-unul dintrecele mai mari cimitire din lume, la Leningrad, se aflã îngropate trupurilea aproximativ 500 000 de victime de rãzboi din rîndurile ruºilor, iar unmausoleu din Parcul Pãcii din Hiroshima conþine resturile carbonizate,neidentificate ºi nerevendicate a zeci de mii de japonezi morþi. Alþi 180 000de japonezi, victime ale rãzboiului, zac într-un cavou din oraºul japonezOkinawa.

Înaintea apariþiei transportului aerian, cei uciºi în rãzboaie pe teritoriistrãine puteau fi aduºi acasã pentru a fi înmormîntaþi doar dupã ce corpurilelor erau îmbãlsãmate sau conservate într-un anumit fel. Cadavrul amiraluluiNelson a fost conservat în rom la bordul corabiei Victory. O practicãobiºnuitã era cea a eviscerãrii cadavrului, apoi a fierberii acestuia pentrua se obþine un schelet curat ce putea fi transportat acasã ºi îngropat. Dupãbãtãlia de la Azincourt (1415), trupurile neînsufleþite ale ducelui de Yorkºi contelui de Oxford au fost fierte pînã la separarea oaselor, iar acestea

Page 146: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?152

transportate pe mare din Franþa în Anglia, unde au fost îngropate (vezicapitolul 14). Americanii, începînd cu Rãzboiul de Secesiune, ºi-au adusmorþii acasã pentru a fi îngropaþi în „saci pentru cadavre“.

Masacrele

Masacrele reprezintã o particularitate teribilã a istoriei umanitãþii,sistematic repetatã. Omenirea are o capacitate unicã de a ucide în masãmembrii propriei specii. În trecut, principalele pretexte folosite au fostrãzboiul, stîrnit de obicei de conflicte de naturã etnicã, economicã saureligioasã, rãspîndirea unor populaþii pe teritorii noi ºi religia. Aceasta dinurmã este cu siguranþã cauza multor astfel de incidente. În 1572, catoliciiau ucis zeci de mii de hughenoþi la Paris, precum ºi cel puþin 100 000 dealbigenzi eretici în Franþa secolului XIII, sub autoritatea papei Innocenþiual III-lea. Existã multe detalii bine documentate asupra genocidului(masacru sistematic pe o perioadã îndelungatã) evreilor ºi al þiganilor,practicat în mod calculat ºi cu sînge rece de cãtre naziºti în perioada celuide-al doilea rãzboi mondial (vezi ºi capitolul 3). De exemplu, în lagãrulde exterminare construit de naziºti la Maidanek, la periferia oraºuluipolonez Lublin, au fost omorîþi aproximativ 1,2 milioane de evrei. Toatehainele ºi bunurile acestora au fost luate ºi ulterior sortate, clasate ºiexportate în Germania. Bãrbaþii, femeile ºi copiii dezbrãcaþi erau conduºiîn camere întunecoase din ciment, de aproximativ 5 mp, cîte 200–250 depersoane în fiecare astfel de camerã, ºi asfixiaþi cu aer cald, provenind dintavan, care conþinea cristale de Zyklon B (acid cianhidric). Cristalele seevaporau rapid, iar toþi cei din camerã mureau în 5–10 minute. Zyklon Ba fost folosit ºi în primele camere de gazare construite la Auschwitz, înianuarie 1942. Naziºtii construiserã ºase astfel de camere de gazare, în aºafel încît sã poatã omorî cîte 1 500 de oameni odatã. Cadavrele erau apoiîncãrcate în camioane ºi incinerate într-un crematoriu. Cenuºa albã ºifragmentele de os, adãugate bãlegarului, folosite ca îngrãºãminte, produceaurecolte bogate de varzã. De asemenea s-au luat în considerare ºi altemetode de exterminare, însã acestea au fost respinse. De exemplu, la oconferinþã din iarna lui 1941–1942 s-a discutat un plan de înecare a 30 000de þigani nemþi prin trimiterea acestora în largul Mãrii Mediterane pe vasece urmau sã fie dinamitate.

Înmormîntãri ºi palate regale

Un ultim tip de groapã comunã este cel care însoþea construirea unuinou palat sau înmormîntarea unui mare suveran. De obicei, pentru asãrbãtori aceste ocazii era omorîtã ºi îngropatã o singurã persoanã, însã

Page 147: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 153

obiceiul a atins cote extreme în China perioadei Shang (1500–1028 î.Hr.).Pentru a celebra construcþia unui nou palat, Hsaio T’un, au fost sacrificaþiºi zidiþi în temelie 852 de persoane, 18 oi, 35 de cîini ºi 15 cai.

Giulgiuri ºi sicrieGiulgiuri

Pare nepotrivit ca faþa ºi restul corpului celui decedat sã vinã în con-tact direct cu pãmîntul; de aceea se simþea nevoia unei forme de acoperirea acestora. În perioada preistoricã (înaintea istoriei scrise, care a debutatacum aproximativ 5 000 de ani), cadavrele erau adesea îngropate fãrãîmbrãcãminte, dar acest lucru se putea datora lipsei de materiale textile.În Egiptul predinastic se foloseau piei sau rogojini pentru protejarea corpuluineînsufleþit de nisipul înconjurãtor, coºciugele intrînd în uzul curent abiaîn perioada dinasticã timpurie, în urmã cu circa 5 000 de ani.

Într-un mormînt dreptunghiular din Ur (datînd din 3000 î.Hr.) s-adescoperit un cadavru înfãºurat într-o rogojinã sigilatã cu ajutorul unuipiron lung de cupru. Ulterior, în Anglia, Egipt ºi Peru s-au folosit pînzesau rogojini din trestie. În vremuri mai recente, cadavrele erau înmormîntateneînfãºurate numai în situaþii neobiºnuite, de exemplu dupã bãtãlii, masacresau molime, dupã cum am prezentat mai sus.

Musulmanii îºi îngroapã morþii acoperiþi doar cu un giulgiu (kafan).Acoperãmîntul tradiþional în Europa era un giulgiu sau o bandã de pînzã.În ultimele secole a fost preferatã pînza de culoare albã, iar pînã în secolulXVIII aceasta era legatã sau cusutã deasupra capului ºi sub picioare,acoperind complet trupul. Adesea, înainte de închiderea giulgiului, pecorp erau presãraþi muguri de rozmarin. Rozmarinul nu era doar un simbolal dragostei ºi al aducerii aminte, ci avea ºi calitatea suplimentarã de acontracara prin propriul parfum mirosurile respingãtoare degajate decadavrul intrat în descompunere. Pregãtirea mortului dateazã cel puþin dinperioada elisabetanã, alte plante folosite fiind tisa, ruta ºi cimiºirul. Uneori,capul era lãsat descoperit pînã în momentul înhumãrii, pentru ca defunctulsã poatã fi vãzut de cei din cortegiul funerar.

Giulgiurile erau confecþionate mai ales din in, material despre care sespune cã ar fi fost folosit pentru a înfãºura corpul lui Hristos, însã în celemai multe cazuri se folosea un cearºaf obiºnuit din gospodãrie. În anul1600, în Anglia s-a impus prin lege ca giulgiurile sã fie confecþionate dinlînã (flanelã), aceasta fiind de fapt o încercare de revigorare a unei industriiengleze a lînii aflate în declin. O altã lege prevedea o amendã de 5 liresterline aplicatã celor care nesocoteau prima lege, însã acestea au fostabrogate în 1814.

Spre sfîrºitul secolului XVIII, materialul din care era confecþionatgiulgiul s-a redus ºi a fost prins de marginile coºciugelor. El putea fi apoi

Page 148: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?154

bãtut în cuie sau cusut dupã aºezarea cadavrului în coºciug. Corpul celuidecedat nu mai era atît de înfãºurat, însã picioarele erau legate la nivelulgleznelor, iar braþele de corp.

Sicrie

Folosirea sicrielor pentru înmormîntarea celui decedat dateazã dinpreistorie. În urmã cu aproape 1 800 de ani, un om din neamul celor cupocale (numiþi astfel datoritã vasului caracteristic pe care îl îngropau alãturide cel mort) a fost înhumat în Cartington, provincia englezã Northumberland.El fusese aºezat într-un coºciug de 1,2 metri lungime, scobit în trunchiul unuistejar. Confecþionarea unui sicriu din piatrã era, probabil, ºi mai solicitantã,însã în aproximativ aceeaºi perioadã un alt om a fost îngropat într-un mormîntsculptat în piatrã (numit „cistã“) de sub o movilã de pãmînt. Un tip de sicriuconfecþionat din calcar a primit iniþial denumirea de „sarcofag“ (în greacã„carnivor“), deoarece se considera cã acesta ajutã la dezintegrarea rapidã aorganismului.

Pentru cei sãraci, în Egiptul dinastic timpuriu se foloseau coºciuge dintrestie, cele din lemn ºi trestie fiind cunoscute încã din timpul primeidinastii. Totuºi, romanii ºi grecii din antichitate îºi îngropau morþii îngiulgiuri, dar nu în coºciuge, limba acestor popoare neavînd termeni preciºicare sã denumeascã „sicriul“. Acum 2 000 de ani, în Roma anticã ºi înunele regiuni din Orientul Mijlociu se utilizau ca sicrie unele vase imense(amphorae), întrebuinþate de obicei pentru vin sau ulei. În oraºul anticZarathan (Iordania), mulþi morþi au fost îngropaþi doar cu un vas pe cap;aceasta era fie obiectul care þinea loc de amforã pentru cei sãraci, fiereflecta dorinþa de a oferi o protecþie specialã capului.

Confecþionarea unui coºciug presupunea timp, efort ºi resurse ºi nuera agreatã de cei care considerau cã fiecare cadavru trebuie lãsat sã sedescompunã direct în pãmînt, astfel ca produsele descompunerii sã fieabsorbite cu mai multã uºurinþã de solul care le acoperea. În 1580, înoraºul Rye din provincia englezã Sussex, consiliul orãºenesc a decretat cãsãracii nu trebuie îngropaþi sub nici o formã în coºciuge, iar oricine încãlcaaceastã hotãrîre era amendat cu 10 ºilingi. În Anglia coºciugele au intratîn uzul curent abia în secolul XVIII. Ele erau confecþionate din lemn, înspecial din ulm, cele mai reuºite fiind fãcute în Anglia în perioada 1725–1775. În timpul secolului XIX, cînd toatã lumea dorea sã fie înmormîntatãîntr-un coºciug, existau multe modele din care se putea alege. Un catalogdin anul 1838, distribuit de firma lui J. Turner din Londra, oferea nu maipuþin de 33 de opþiuni diferite pentru coºciuge, dintre care 14 erau destinateîn exclusivitate copiilor.

În încercarea permanentã de a proteja cadavrul de distrugere, oameniiau confecþionat sicrie cu mai multe straturi, în general din lemn. Probabil

Page 149: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 155

cã recordul este deþinut de ducele de Wellington, care a fost îngropat, în1852, în patru sicrie. Pentru cadavrele regilor ºi ale celor înstãriþi existausicrie de plumb (atît de grele încît era nevoie de ºase persoane pentru ale purta pînã la groapã), precum ºi sicrie de fier. În cataloagele prezentatede antreprenorii de pompe funebre de la începutul secolului sînt menþionatesicrie din zinc, cãptuºite cu plumb. Bisericile ºi cimitirele percepeau otaxã mai mare pentru acestea decît pentru cele din lemn, deoarece metalelenu putrezeau, iar pãmîntul nu putea fi refolosit multã vreme. Mai recents-au folosit ocazional ºi sicrie din oþel, care prezintã o serie de problemela incinerare, iar unii, mai excentrici, au cerut prin testament sã fie depuºiîn sicrie din bronz, sticlã sau celuloid, ba chiar din cauciuc. Cultul sicrielora atins un punct culminant în ultimii ani în SUA, unde acestea sînt lucrate,finisate ºi lustruite cu tot atîta grijã ca o mobilã pentru camera de zi.

În secolul XVIII, corpul neînsufleþit era aºezat, de obicei, în coºciugpe un strat de rumeguº, talaº sau tãrîþe, uneori fiind folositã chiar o saltea.Acestea aveau un scop practic ºi anume acela de a absorbi lichidele deputrefacþie. Probabil cã pãrea ºi un gest de atenþie, deoarece cei vii seputeau imagina în locul cadavrelor ºi considerau cã nu este plãcut pentrudefunct sã stea direct pe o suprafaþã durã ºi rece de lemn. Dar nu toatãlumea îºi dorea ceva atît de scump, iar „sicriele de închiriat“ conþin ocutie interioarã din carton în care cadavrul poate fi incinerat, astfel casicriul exterior, din lemn, sã poatã fi refolosit. Cutiile din PAL folositedrept coºciuge interioare se gãsesc în Marea Britanie la preþuri variindîntre 30 ºi 50 £. Unii, în încercarea de a face un pas în plus în direcþiaobþinerii unei simplitãþi ecologice, au folosit hîrtie reciclatã de ziar.

În privinþa formei coºciugelor, cele mai comune sînt cele dreptunghiu-lare, modificate pentru a se apropia de forma omului întins la orizontalã.Ocazional, acestea au fost modelate mai aproape de forma umanã, fiindnumite sicrie „antropomorfe“. Ele erau folosite de filisteni în secolul XIIî.Hr., iar mumiile egiptene erau depuse adesea în astfel de containere.Coºciugele cubice sînt potrivite în cazul înmormîntãrii cadavrului aºezatsau culcat în poziþia fãtului. Coºciugele budiºtilor sau ºintoiºtilor din Tibetºi Japonia au o formã cubicã, iar cadavrul stã în ele aºezat sau ghemuit.

La aborigenii din Arnhem Land, Australia de Nord, osemintelepersoanelor importante, în urma procesului de descompunere, erau curãþate,vopsite cu ocru ºi aºezate în coºciuge confecþionate din trunchiuri decopaci mîncaþi pe dinãuntru de termite, iar dupã un ritual alcãtuit dincîntece ºi dansuri, coºciugul era abandonat în naturã.

În vestul Africii, în Ghana, mai mulþi meºteri tîmplari au fãcut recentcoºciuge de diverse forme, unele neobiºnuite (avînd forme de vaci, gãini,lei sau bãrci de pescuit etc.), pentru a se potrivi cu gustul oricãruicumpãrãtor. Deºi pictate ºi cu aspect natural, unele dintre ele nu sîntacceptate în cimitirele creºtine din zonã.

Page 150: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?156

Un comentariu vulgar referitor la forma coºciugului este cel fãcut dedramaturgul englez Joe Orton (1933–1967), prin cuvintele unui personajadresate unei persoane lipsite de virtute: „Te-ai nãscut cu picioareledesfãcute. Te vor trimite în mormînt într-un coºciug în formã de Y!“(What the Butler Saw, actul I).

Coºciugelor li se poate imprima ºi un caracter foarte personal. RegeleGeorge al II-lea, care a murit în anul 1760 (în baie), a lãsat instrucþiuniclare în testament pentru a fi îngropat alãturi de soþia sa, Caroline deAnspach. Pãrþile laterale ale celor douã sicrie trebuiau îndepãrtate pentruca, în felul acesta, cenuºa celor doi sã se amestece. O formã mai concretãde iubire a unui cuplu este cea redatã de mormîntul contelui de Arundeldin Catedrala Chichester. Cavalerul ºi doamna sa par sã stea întinºi firescunul lîngã altul, cu cîinii lor aºezaþi în mod tradiþional la picioare, iarmîinile lor sînt împreunate. Aceastã imagine l-a stimulat pe Philip Larkinsã scrie poezia „An Arundel Tomb“. Un alt mormînt, unde se regãseºteimaginea unirii mîinilor, este cel al lui Ralphe Greene (decedat în 1417)ºi al soþiei sale de la Lowick, din provincia englezã Northamptonshire.

Teama de a fi îngropat de viuO datã ce ai stabilit cã acest lucru este posibil, e simplu sã devii

obsedat de teama unei înmormîntãri premature. În nuvela lui Edgar AllanPoe „Înmormîntarea prematurã“, aceastã preocupare este descrisã cu detaliicutremurãtoare. Personajul principal, care suferã de catalepsie (accese ºistãri de transã) ºi s-a temut adeseori de posibilitatea de a fi îngropat deviu, se trezeºte la un moment dat convins, la început, cã s-a întîmplatexact lucrul de care se temea. Se aflã într-o ladã închisã, detecteazã mirosde pãmînt ºi simte în jurul maxilarului banda aplicatã de antreprenorul depompe funebre. Apoi, îºi aminteºte cã, de fapt, se aflã într-un pat foarteîngust, la bordul unui vapor, cã mirosul provine de la pãmîntul pentrugrãdinãrit transportat de acesta ºi cã îºi legase în jurul capului, în locultichiei de noapte obiºnuite, o cravatã de mãtase.

Temerile privind înmormîntarea prematurã, alimentate de mãrturiileînspãimîntãtoare ale unor martori oculari, au atins cota maximã în Angliasecolului XIX. Probabil cã una sau douã dintre aceste mãrturii erauadevãrate. Acestei temeri i s-a dat chiar ºi un nume (tafofobie), iar despresubiect ºi despre diferitele metode de deosebire a unui om mort de unulviu s-au scris 120 de cãrþi în cinci limbi. Una dintre ele, scrisã de FranzHartmann în 1895, era alcãtuitã dintr-o colecþie de peste 700 de mãrturiiale unor înmormîntãri premature. Dovezile se refereau la diverse zgomotece proveneau din coºciuge sau cavouri (care sunau, de exemplu, ca sîsîitulgîºtelor), descoperirea unor cadavre în poziþii anormale, a unor giulgiurirupte, a unor aºchii de lemn sub unghiile degetelor ca urmare a unor

Page 151: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 157

presupuse încercãri disperate de a scãpa ºi chiar poveºti despre femei careau nãscut dupã ce fuseserã înmormîntate. Printre explicaþiile posibile sepoate menþiona starea de rigor mortis ce poate duce la schimbarea poziþieicorpului sau sunetele datorate plesnirii cadavrelor ori eliberãrii de gazedin abdomenul intrat în putrefacþie (sîsîitul de gîºte). Cartea a fost asprucriticatã într-o recenzie causticã apãrutã în The British Medical Journaldin 29 februarie 1896, dar oamenii s-au lãsat convinºi cu uºurinþã deexistenþa unui risc real al îngropãrii premature.

Este posibil sã fie vorba de cîteva cazuri reale. Înmormîntãrile rapidese practicau în timpul epidemiilor majore de holerã, ciumã ºi variolã, iarînhumarea ocazionalã a unui bolnav încã viu era foarte posibilã. În plus,existã cîteva afecþiuni medicale care creeazã impresia cã persoana afectatãa decedat, de exemplu catalepsia, coma ºi hipotermia. Deºi inima bate încontinuare, iar respiraþia nu s-a oprit complet, aceste semne pot fi detectatedestul de greu.

Teama puternicã ºi foarte rãspînditã de o posibilã înhumare prematurãa fost unul dintre motivele principale pentru ca înmormîntarea sã aibã locla cîteva zile dupã deces, ca sã se lase timp cadavrului sã dea un semn deviaþã. Totuºi, în zonele calde ale globului, descompunerea rapidã acadavrului fãcea acest lucru aproape imposibil. În secolul XIX, la München,primãria a dispus darea în folosinþã a zece „morgi de aºteptare“. Aici,cadavrele erau pãstrate timp de 72 de ore înainte de a fi înhumate, culichide antiseptice ºi acoperite cu flori frumos mirositoare. Degetele, legatela un sistem elaborat de corzi ºi scripeþi, acþionau un clopoþel în cabinaportarului în cazul în care cadavrul s-ar fi miºcat. Alarmele false eraufrecvente.

Pentru a rezolva aceastã problemã dupã înmormîntare, s-au perfecþionatdispozitive mai sofisticate, aflate numai la îndemîna celor înstãriþi. În1896, contele Karnice-Karnicki a inventat un dispozitiv care consta dintr-untub vertical ce intra în coºciug ºi era prins de pieptul cadavrului. Cea maislabã miºcare a capãtului acestui tub activa un clopoþel ºi ridica un steagdeasupra mormîntului. Francis Douce, anticar ºi colecþionar care a muritîn 1834, a avut o strategie neobiºnuitã de evitare a înmormîntãrii prema-ture. În testamentul sãu s-a descoperit urmãtorul pasaj: „Îi las lui SirAnthony Carlisle douã sute de lire ºi îi cer sã-mi taie capul sau sã-miscoatã inima din corp pentru a preveni orice posibilitate de a mã maiîntoarce la viaþã“. Carlisle era un chirurg celebru (Litten, 1992). Au existatmulte alte cazuri în care diverºi indivizi au cerut ca înaintea înhumãrii sãli se taie preventiv venele.

Se poate remarca existenþa unei metode care garanta evitarea uneiînhumãri premature, ºi anume incinerarea, deºi trebuie admis faptul cãindividul încã recuperabil (dar, din fericire, inconºtient) va fi fost ars deviu.

Page 152: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?158

Înmormîntarea întîrziatã ºi reînmormîntareaMajoritatea înhumãrilor au loc la scurt timp dupã deces, dar, cîteodatã,

se fac dupã o perioadã preliminarã de descompunere sau de tratament arti-ficial. Bãºtinaºii din Insula Borneo pãstrau corpul neînsufleþit al unui ºef detrib în cortul principal, alãturi de ceilalþi oameni, tratîndu-l ca ºi cum ar fifost viu, aducîndu-i hranã, bãuturi ºi þinîndu-i companie înainte de a fiînmormîntat. Cadavrele aºezate în copaci (înmormîntarea în copaci) sau înTurnurile Tãcerii ale parþilor (vezi capitolul 7), sînt „reînhumate“ dupã ceau rãmas doar scheletele, restul fiind mîncat de larve ºi de vulturi.Înmormîntarea în copaci era practicatã ºi de poporul Naga din India, detribul Sioux din America de Nord, de triburile Melpa din zonele muntoaseale Noii Guinee ºi de unele grupuri de aborigeni din Australia Centralã. Oaltã posibilitate este înmormîntarea dupã mumificare. În Biserica OrtodoxãGreacã, înmormîntãrile se fac iniþial pentru o duratã de trei pînã la cinciani, dupã care rãmãºiþele sînt deshumate în prezenþa familiei ºi a unui preot.Oasele sînt spãlate (uneori cu restina greceascã*), lãsate sã se usuce lasoare, iar în final aºezate într-un sicriu ºi plasate într-un mausoleu de tipulunui columbar (vezi mai jos). Aceasta pare o metodã practicã, prin carenatura se ocupã de tratarea preliminarã a cadavrului. Dureazã mulþi ani pînãcînd toate þesuturile moi putrezesc ºi dispar de pe os.

Unul dintre cele mai vechi motive pentru o înmormîntare întîrziatã esteacela de a se asigura cã persoana respectivã este într-adevãr moartã, dupãcum s-a descris mai sus. Un alt motiv practic este cel din cazul în care opersoanã decedeazã într-o þarã strãinã, iar cadavrul trebuie trimis pentruînmormîntare în þara de provenienþã. În trecut, înainte de apariþia sistemelorfrigorifice ºi a avionului, trebuiau luate mãsuri pentru împiedicareadescompunerii pe drum. Episcopul de Hereford a murit în Italia în anul1282. Corpul acestuia a fost tãiat în bucãþi ºi fiert în oþet pînã cînd grãsimeaºi carnea s-au desprins de pe oase. Apoi, scheletul a fost trimis acasã pentrua fi înmormîntat, iar restul depozitat (o „înmormîntare a cãrnii“) la loculdecesului. De un tratament similar a avut parte ºi regele Henric al V-lea,cînd acesta a murit, în 1422, în Normandia. Carnea, grãsimea ºi oasele aufost sigilate, cu diverse mirodenii, într-o ladã de plumb, ºi transportate înAnglia. Înhumarea finalã a avut loc la Westminster, douã luni mai tîrziu. Înambele cazuri este de presupus cã organele interne ºi intestinele au fostîndepãrtate imediat. Alte cazuri, în care diferite pãrþi ale corpului au ajunsîn locuri distincte, sînt descrise în capitolul 14.

Decesele survenite în þãri strãine au devenit ceva mai frecvente o datãcu dezvoltarea turismului. Între 1973 ºi 1988 au murit în alte þãri 952 descoþieni, cei tineri în general în accidente, iar cei vîrstnici mai ales înurma infarcturilor; corpurile acestora, îmbãlsãmate sau congelate, au fost

* Vin slab, ordinar, corectat cu rãºinã de confere (n. r.).

Page 153: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 159

duse înapoi în Scoþia pentru a fi incinerate. Înmormîntarea întîrziatã sedatoreazã, destul de rar, ºi confuziei sau incertitudinii în privinþa loculuide înhumare, ca în cazul lui Charles Darwin (vezi caseta).

Un loc de ultim moment în Westminster Abbey pentru un liber-cugetãtorCharles Darwin (1809–1882), unul dintre cei mai mari savanþi care a

trãit vreodatã, este cel ce a propus teoria evoluþionistã. Naturalist ºicolecþionar neobosit, a profitat, la vîrsta de 22 de ani, de ocazia de a seîmbarca pe vasul cu trei catarge The Beagle pentru o cãlãtorie în jurullumii. Vasul era mic, de numai 30 de metri lungime, ºi avea doar douãcabine, una dintre ele fiind împãrþitã de Darwin cu un ofiþer; cabina era denumai 3 pe 3,5 metri, iar el, la 1,80 metri înãlþime, trebuia sã se aplecepentru a putea intra. Plecarea a avut loc pe data de 10 decembrie 1831, iarcãlãtoria a durat cinci ani. Beagle a vizitat America de Sud ºi Pacificul, iarentuziastul Darwin s-a întors echipat cu:

un jurnal de 770 de pagini,1751 de pagini de notiþe de zoologie ºi geologie,1529 de specimene biologice pãstrate în spirt,3907 piei, oase ºi alte specimene uscate, etichetate.

El s-a stabilit apoi în satul Downe din comitatul Kent, s-a însurat cuveriºoara sa ºi a început sã-ºi dezvolte teoriile. Monumentala sa lucrare,Asupra Originii Speciilor, a apãrut 23 de ani mai tîrziu, în 1858. A realizatºi o serie de experimente în propria grãdinã, unele dintre acestea constituindfundamentul unei bine cunoscute cãrþi referitoare la rîme.

Darwin a murit acasã, la 19 aprilie 1882, sperînd sã fie îngropat alãturide copiii sãi, în cimitirul satului Downe. Dar prietenii lui au demarat ocampanie pentru ca el sã fie înmormîntat la Westminster Abbey. Munca sade cercetare onorase Anglia, iar el reprezenta un nume important în istoriaenglezã, astfel încît se cuvenea sã fie înmormîntat alãturi de alþi englezicelebri, ºi nu într-un mormînt necunoscut de la þarã. S-au scris mai multescrisori prin care se fãcea apel la guvern ºi la vicarul abaþiei. Campania afost sprijinitã, iar în final a avut succes.

Acum trebuia procedat la o înlocuire rapidã a antreprenorilor de pompefunebre ºi la folosirea unui sicriu elegant ºi scump în locul cutiei rudimentarede stejar în care corpul mai era încã aºezat. S-a organizat în grabã oceremonie fastuoasã, cu toatã pompa bisericeascã. La ceremonie au participatprietenii ºi rudele, oamenii cei mai importanþi (dar nu ºi regina sau primulministru), precum ºi „cea mai mare galerie de intelectuali ce a fost vreodatãpusã laolaltã în aceastã þarã“. Astfel, la o sãptãmînã dupã ce murise, Dar-win liber-cugetãtorul, cel ce se împotrivise opiniei episcopilor, a fostînmormîntat în Westminster Abbey, lîngã niºte celebritãþi precummatematicianul Sir Isaac Newton ºi astronomul Sir John Herschel.

Page 154: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?160

Uneori, cadavrul este cu adevãrat reînhumat, cu alte cuvinte deshumatºi aºezat într-un alt mormînt. Potrivit credinþei budiste, în corp rãmîne unfond al conºtiinþei timp de aproximativ trei zile dupã moarte, sufletulputînd intra în tãrîmul morþilor abia dupã aceastã perioadã. Ocazia estemarcatã de o a doua înmormîntare, împreunã cu ceremonialul aferent.Populaþia din Insula Bali considera cã sufletul pãrãseºte corpul dupã 42 dezile, iar cadavrul înhumat (sau mumificat) poate fi incinerat abia în acelmoment. Cea de-a doua înmormîntare este adeseori ºi ultima, fiind însoþitãde toate ceremoniile funerare. În anii 1970, într-un sat chinezesc s-auînregistrat între prima ºi a doua înmormîntare perioade de pînã la 6–7 ani.

A doua înmormîntare pare sã dateze de multã vreme. Într-un studiureferitor la 17 morminte neolitice din Grota Franchthi din Grecia, dispunereaosemintelor în gropi simple a demonstrat cã, în timp ce copiii erauînmormîntaþi la scurt timp dupã moarte, adulþii erau abia dupã o perioadãtemporarã de înhumare sau de aºezare la îndemîna animalelor sarcofage.Motivele acestui fapt rãmîn însã necunoscute. Probabil cã în uneleceremonii trebuiau folosite osemintele curãþate. Credinþele ºi obiceiurileoamenilor primitivi rãmîn înconjurate de mister. O înþelegere completã aacestor aspecte ne-ar putea-o furniza doar o maºinã a timpului. Înmormintele neolitice din alte regiuni se practica îndepãrtarea mandibuleide craniu. Uneori se pãstra doar craniul. Triburile Melpa din Noua Guineeau pãstrat cranii ancestrale în „depozite de cranii“ pînã în anul 1964 cînd,urmînd învãþãturile misionarilor creºtini, au început sã foloseascã sicrie.

A doua înmormîntare poate avea loc ºi din motive strict practice. Înþãrile din America de Sud ºi din Europa, motivul a fost de cele mai multeori lipsa spaþiului de îngropare. Mormîntul este închiriat pe un numãr deani, dupã care corpul este deshumat, iar osemintele sînt fie reînmormîntateîntr-o groapã comunã, fie aºezate într-o niºã sau un osuar. Dupã cum erade aºteptat, aºa se proceda de obicei cu cadavrele sãracilor. Noua Lege aPauperilor, adoptatã în Anglia în 1834, a dat o loviturã de graþie celor dinclasa muncitoare prin impunerea unui regulament strict care avea ca scopreducerea costurilor funeraliilor suportate din fondurile publice. Gropilecomune, situate adesea pe terenurile din vecinãtatea azilurilor de sãraci,erau umplute cu pînã la 20 de coºciuge. Aceste situri erau însemnate nucu numele rãposaþilor, ci cu numere, deasupra turnîndu-se var nestins. Sespune cã uneori osemintele erau vîndute ca fertilizatori, iar coºciugeleerau tãiate ºi folosite ca lemne de foc. Detalii referitoare la lipsa dedemnitate, anonimatul ºi meschinãria ceremoniilor de îngropare ale celorsãraci pot fi gãsite în cartea Death, Dissection and the Destitute de RuthRichardson. Pînã prin 1938, una din zece persoane care mureau în Londraera îngropatã în astfel de morminte de cãtre Comitetele de Asistenþã Publicã.

În secolul XVIII, în Europa de Est, cei suspectaþi cã ar fi vampiri erauuneori exhumaþi dupã înmormîntare. Dacã existau semne evidente, multedintre acestea fiind astãzi modificãri normale apãrute ca urmare a decesului,

Page 155: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 161

vampirul era ucis înfigîndu-i-se un þãruº în inimã. Exhumarea ºi vînzareacadavrelor pentru disecþii anatomice este descrisã în capitolul 11.

Înmormîntarea, mai ales în cazul celor din epoca victorianã, era privitãca odihnã finalã, un sfîrºit dorit ºi paºnic al corpului. Oamenii îºi doreausã fie îngropaþi destul de adînc, într-un loc liniºtit, ºi nu voiau nicidecumsã fie deranjaþi. Alfred Lord Tennyson exprimã dorinþa de a avea unmormînt adînc ºi liniºtit în poezia Maud.

Cazul soþiei lui Dante Gabriel Rosetti, Elizabeth Siddal, este unic.Femeia murise în 1862 (în urma unei supradoze de laudanum), iar soþulei a aºezat alãturi de corpul neînsufleþit, în coºciugul îngropat în cimitirulHighgate, un manuscris cu poezii. Cîþiva ani mai tîrziu, ºi-a dorit sã publiceaceste poezii, dar nu avea decît copii ale unora dintre ele, astfel cã, în1869, a obþinut de la Ministerul de Interne aprobarea de a deschidemormîntul. La acest eveniment a fost prezent ºi avocatul sãu, pentru arãspunde eventualelor obiecþii formulate de autoritãþile cimitirului. Cîndcoºciugul a fost deschis, iar manuscrisul scos, o datã cu acesta s-au desprinsºi cîteva bucle blond-roºcate ale soþiei poetului. Manuscrisul, care emanaun miros respingãtor, a fost stropit imediat cu un dezinfectant, iar apoiuscat paginã cu paginã. Rosetti nu s-a prezentat la deshumare, deoarece„se afla într-o stare de agitaþie ºi de aºteptare chinuitoare“. Dar poeziileau fost publicate în 1870.

În prezent, procedura deshumãrii unui cadavru implicã multã birocraþie.În cazul în care se suspecteazã cã decesul nu a fost provocat de cauzenaturale, medicul legist poate deshuma corpul pentru a-l analiza în detaliusau pentru a verifica dacã existã urme de otravã. Arsenicul rãmîne detectabiltimp de mai multe secole. În cazuri mai rare, rudele îºi doresc sã mutecorpul celui decedat într-un alt loc, situaþie în care trebuie sã obþinã oaprobare în acest sens. Existã în continuare obligaþia de a reîngropa sau dea îndepãrta corespunzãtor rãmãºiþele umane excavate accidental. Apar ºisituaþii în care cimitirele vechi sînt afectate, de exemplu în timpul excavãrilor,pentru construirea unor clãdiri noi. Osemintele sînt recuperate, puse în saciºi incinerate sau reîngropate. Sarcinile de acest gen sînt preluate de firmespecializate cu nume ca, de exemplu, „Necropolis Inc.“.

Acordurile semnate în 1997 vor duce la deschiderea gropilor comunedin Cipru. Invazia turcã din 1974 a împãrþit insula în douã ºi se estimeazãcã aproximativ 1 600 de ciprioþi greci ºi 800 de ciprioþi turci, declaraþidispãruþi, zac îngropaþi în aceste morminte. Înapoierea rãmãºiþelor familiilorcelor morþi va fi un proces dureros, dar se sperã sã aibã ca rezultatîmbunãtãþirea relaþiilor dintre cele douã comunitãþi.

Page 156: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?162

FuneraliileCeremoniile funerare au variat mult de-a lungul secolelor. Acestea

reprezintã subiecte de interes major, putînd fi considerate capitole aleistoriei religioase, sociale ºi economice. În Egiptul antic, ca ºi în alteregiuni, amploarea ºi dimensiunile procesiunii funerare depindeau de avereaºi de statutul social al defunctului. Majoritatea locurilor de înmormîntarese aflau pe malul vestic al Nilului, în timp ce aproape toatã populaþialocuia pe malul opus, astfel încît cortegiul funerar trebuia sã traversezefluviul; multe dintre ilustraþiile pãstrate prezintã mumii ºi sicrie în bãrci.Mulþi dintre membrii cortegiului erau, probabil, sclavi care duceau flori,alimente ºi bãuturi pentru ceremonia funerarã, precum ºi patul, hainele,bijuteriile ºi alte obiecte ce îi aparþinuserã decedatului, pentru a fi depuseîn mormînt, alãturi de el. Adeseori mortul era luat de la îmbãlsãmãtoriiaflaþi pe malul vestic, dupã traversarea rîului, în drum spre mormînt.

Funeraliile nu constituie neapãrat momente de tristeþe. Romanii, cuocazia funeraliilor persoanelor importante, organizau jocuri, festine gratuite,ba chiar ºi lupte cu gladiatori; la înmormîntarea lui Publius Licinius, înanul 183 d.Hr., au luptat 120 de bãrbaþi.

Persoanele mai bogate ºi cu funcþii importante beneficiazã, în general,de ceremonii mai somptuoase, deºi existã ºi excepþii. La moartea lui Charlesde Gaulle, în 1970, acesta a fost depus într-un coºciug obiºnuit din lemn,construit de tîmplarul local, ºi înmormîntat într-un mic cimitir sãtesc,printre cei care au asistat la înmormîntare aflîndu-se doar familia, prieteniiºi cîþiva vecini. Acest moment contrasteazã puternic cu pompa ºi grandoareafuneraliilor regale din Europa sau cu fastuoasele ceremonii ce trebuie sãfi însoþit înmormîntãrile faraonilor egipteni. Efortul ºi resursele necesareconstruirii celor mai mari dintre piramidele egiptene reprezentau cheltuieliuriaºe pentru economia þãrii.

Antreprenorii de pome funebre au apãrut în Anglia în secolul XVII.Înaintea lor, pregãtirea cadavrului pentru înmormîntare era responsabilitateafamiliei, fiind fãcutã de obicei de femei. Primul antreprenor a fost Will-iam Boyce, care ºi-a deschis o prãvãlie în apropiere de Newgate, la Londra,în 1675. Cartea sa de vizitã anunþa cã „vi se poate furniza orice fel ºimãrime de sicriu sau giulgiu gata fãcute. ªi toate celelalte obiecte necesareunei înmormîntãri“. Spre sfîrºitul secolului XIX, cînd antreprenorii ofereauservicii mult mai complexe decît simpla îndepãrtare a cadavrului, au începutsã fie cunoscuþi sub numele de persoane care se ocupã de funeralii, înprezent aparþinînd Institutului Britanic de Organizare a Funeraliilor. Aceastaeste o profesie reglementatã, existînd ºi o Asociaþie Naþionalã a DirectorilorFunerari, cu o deontologie proprie, precum ºi un Consiliu al StandardelorFunerare, care are numit un comisar funerar.

Page 157: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 163

Funeraliile grandioase pentru cei grandioºi au fost dintotdeaunacostisitoare. Procesiunea funerarã complexã fãcutã pentru Sir Philip Sidneype data de 16 februarie 1587 a fost imortalizatã într-o gravurã de JohannTheodor de Bry. Plãcile gravate au fost tipãrite sub forma unui sul cu olungime de 11,5 metri, care-i reprezenta pe cei 700 de participanþi înhainele pe care le purtau. Ceremonia a fost atît de costisitoare, încît sespunea cã l-a ruinat pe organizator. Procesiunile spectaculoase contribuiaula pãstrarea memoriei unei persoane însemnate, deºi, în acest caz, esteposibil ca motivele sã fi avut parþial un caracter politic. La începutulsecolului XVII, ceremoniile funerare organizate în Anglia pentru cei înstãriþideveniserã expuneri costisitoare ale averilor personale. Se fãceau pregãtirispeciale pentru procesiune, pentru hainele care urmau sã fie purtate ºipentru obiectele heraldice, printre care drapele ºi armuri, de care se ocupaColegiul Militar. În afarã de purtãtorii sicriului existau ºi purtãtori aibaldachinului ce era aºezat apoi deasupra sicriului. Se tocmeau bocitoare,erau necesare lumînãri ºi alte obiecte ce trebuiau procurate ºi plãtite.Adesea, în testamentele celor înstãriþi erau incluse instrucþiuni precisereferitor atît la înmormîntarea propriu-zisã, cît ºi la cum ar trebui sã fiemormîntul. Sir Francis Page, care a murit în 1741, a mers atît de departeîncît a lãsat chiar bani pentru ca mormîntul sã-i fie curãþat periodic depraf. Este puþin probabil ca mãsurile luate dupã moarte sã fi fost maiprecise sau calculate sã-ºi facã efectul într-un fel mai crud decît în cazulfrancezului din secolul XIX care s-a sinucis dupã ce a aflat cã este înºelatde amanta sa. Acesta ºi-a dorit ca grãsimea din corp sã fie transformatãîntr-o lumînare, iar lumînarea aprinsã sã-i fie înmînatã amantei sale,împreunã cu o scrisoare în care spunea cã a ars pentru ea de-a lungul vieþiiºi va continua sã ardã ºi dupã moarte. Flacãra pasiunii era simbolizatã delumina lumînãrii la care femeia citea acea scrisoare.

Puritanii au protestat împotriva cheltuielilor ºi emfazei imorale aceremonialelor funerare, iar între începutul secolului XVII ºi mijloculsecolului XVIII s-au încetãþenit funeraliile nocturne, mai ieftine. Acestease desfãºurau între orele nouã seara ºi miezul nopþii, iar cheltuielile sereduceau la membrii cortegiului ºi la lumînãri.

În Anglia epocii victoriene, înmormîntarea a început sã fie un ritualfoarte important, mai ales pentru oamenii de rînd. Cei înstãriþi beneficiaude funeralii ce reflectau statutul lor social ºi financiar, dar cei sãraci îºidoreau în primul rînd o ceremonie decentã ºi respectabilã. Decesul survenitla azilul sãracilor constituia cea mai mare tragedie. Dar ceremoniile funerareerau scumpe. Dupã adoptarea Legii Anatomiei în 1831 au apãrut o mulþimede societãþi de pompe funebre, furnizînd servicii de asigurare personalãpentru costurile înmormîntãrii, rata sãptãmînalã variind între un sfert depenny ºi trei penny. În 1842, o societate de întrajutorare socialã apãrutã în

Page 158: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?164

Manchester numãra deja 220 000 de membri, cei mai mulþi fãcînd partedin clasa muncitoare. ªi în Roma anticã existau cluburi de înmormîntareprin care se plãteau contribuþii pentru acoperirea costurilor serviciilorfunerare ºi care organizau în plus ºi activitãþi cu caracter social.

În 1996, în Marea Britanie, costul total al serviciilor funerare, inclusivincinerarea, era de circa 1 000 £. Costurile înmormîntãrii sînt mai mari dincauza unor cheltuieli suplimentare, printre care taxa groparilor, a serviciuluireligios ºi a spaþiului mai mare ocupat în cimitir. Preþul mediu pentru celmai ieftin loc dintr-un cimitir era, în Anglia, în 1997, de 500 £, inclusivsãparea gropii. Locul poate fi cumpãrat, ceea ce înseamnã cã eºtiproprietarul mormîntului pe o perioadã de 50 de ani – înainte era pe veci.Multe cimitire care aparþin bisericilor nu mai au loc decît pentru micicasete sau urne cu cenuºã. Costurile sînt ceva mai mici în cazul împrãºtieriicenuºii într-o groapã goalã. Înmormîntãrile în pãdure (vezi sfîrºitulcapitolului) sînt cele mai ieftine, fiind ºi ecologice.

Va dispãrea vreodatã complet ceremonialul funerar? Probabil cã nu,deoarece psihicul uman are nevoie de acest tip de ritual. Iar ritualuri auexistat în majoritatea societãþilor umane. Omul modern nu mai practicãritualuri de iniþiere a tinerilor ajunºi la pubertate, momentele semãnatului ºirecoltatului îi mai preocupã doar pe cîþiva fermieri ºi comunitãþile locale, iarbotezurile cu conotaþii religioase devin din ce în ce mai rare. Dar mai existãîncã nunþi, mai existã ceremonii de înmînare a unor certificate ºi diplomeºi mai existã înmormîntãrile. Aceste ritualuri marcheazã diferitele faze alevieþii ºi întãresc legãturile sociale. Funeraliile sau întrunirile în cadrul cãroracei dispãruþi sînt comemoraþi ºi li se aduc omagii vor avea mereu un rolspecial. Vederea cadavrului, mai ales dupã ce a fost pregãtit pentruînmormîntare, deplîngerea morþii acestuia ºi meditaþia înseamnã adeseaacceptarea ideii de moarte. Pregãtirea cadavrului pentru a fi cît maiprezentabil, spãlarea ºi acoperirea acestuia cu o pînzã sau un giulgiu, toateacestea reprezentau un ritual cu rol terapeutic ºi garantau în acelaºi timp cãdefunctul era pregãtit ca sã fie vãzut de rude ºi prieteni. Prezentareacadavrului, dupã cum s-a discutat în capitolul 5, era un ritual rãspîndit înAnglia, deºi în prezent este mai puþin folosit. De asemenea, cel puþin dinsecolul XIV dateazã obiceiul priveghiului mortului zi ºi noapte în perioadadintre deces ºi înmormîntare. O explicaþie ar fi cã acest lucru îi þinea ladistanþã pe hoþii de cadavre, numai cã acesta era un ritual instituit cu multînainte de epoca disecþiilor. Era, de fapt, o ceremonie, iar un singur om depazã lîngã cel decedat era suficient. O datã cu înfiinþarea morgilor, undecadavrul putea fi depus înaintea înmormîntãrii, priveghiurile au devenit mairare. Aceste priveghiuri aveau o funcþie socialã ºi se organizau în ajunulceremoniei funerare, iar cu aceastã ocazie, cei prezenþi puteau sã-ºi exprimegîndurile despre cel decedat ºi regretele, fiind ºi activitãþi cu caracter pursocial, la care se mînca, se bea ºi se spuneau glume.

Page 159: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 165

Subiectul ceremoniilor funerare a fost analizat în detaliu în alte lucrãriºi articole amintite în bibliografia de la sfîrºitul cãrþii. Un ghid la zi alserviciilor funerare din Marea Britanie, inclusiv al ceremonialelor care sepot organiza fãrã asistenþã profesionalã, poate fi regãsit în The New Natu-ral Death Handbook (editat de N. Albery et al., 1997). Pentru atei, obroºurã excelentã numitã Funerals without God poate fi procuratã de laAsociaþia Umanistã Britanicã din Londra. Aceasta cuprinde sfaturi prac-tice pentru organizarea unor ceremonii funebre demne, fãrã caracter religios.Este de preferat însã ca aceste pregãtiri sã se facã înaintea morþii, decît sãfie amintite într-un testament care s-ar putea sã fie citit doar dupãînmormîntare.

Înmormîntãrile în mareÎnmormîntãrile în largul mãrii par, la prima vedere, una dintre cele

mai simple ºi mai curate metode. Cadavrul este supus unei distrugerirapide ºi eficiente, la care iau parte o varietate de organisme nevertebrateºi vertebrate, inclusiv rechinii în mãrile calde, ºi este scutit de procesulmai lent ºi urît-mirositor de putrefacþie. Apar însã alte probleme. Ceiîndoliaþi nu mai rãmîn cu nici un fel de simbol de la defunct, nici mãcarcu cenuºa, iar locul nu poate fi marcat.

În trecut, funeraliile pe mare erau destul de frecvente. În perioadavaselor cu pînze era ceva obiºnuit, din cauza procesului de descompunerea cadavrelor netratate ºi necongelate. Jurnalul pastorului A. Fraser dinCawdor ne relateazã spusele unui martor ocular al înmormîntãrii soldaþilorcare muriserã la bordul vasului, în timp ce se întorceau acasã, din cauzarãnilor cãpãtate în Rãzboiul Crimeii de la mijlocul secolului XIX: „Pemarginea navei era fixatã o placã de lemn. Pe aceasta era aºezat cadavrul,cusut într-o pãturã în care, la picioare, era prinsã o ghiulea de tun; cadavrulera acoperit, în întregime, în timpul ceremoniei religioase cu un steagvechi. La pronunþarea cuvintelor «încredinþãm acest corp adîncurilor», doibãrbaþi ridicau capãtul plãcii, al treilea trãgea steagul, iar corpul alunecaîn apã“.

Marea reprezintã un loc natural ºi potrivit de odihnã veºnicã pentruunii navigatori ºi pentru cei ce trãiesc pe insule mici. Cadavrele, de carese legau pietre, erau trimise în adîncuri. Cîteodatã, funeraliile pe mare potavea ºi o semnificaþie mai importantã. Norvegienii ºi unii bãºtinaºi aiinsulelor din Pacific credeau cã, atunci cînd o cãpetenie murea, pleca înlarg ºi urma sã se întoarcã într-o bunã zi. Prin urmare, corpul era aºezatîntr-un vas, în cazul insularilor din Pacific într-o canoe, ºi trimis în aceastãcãlãtorie. Norvegienii puneau uneori pãcurã sau bitum ºi dãdeau foc bãrciila lansare, astfel încît ceremonia era, de fapt, o combinaþie de incinerareºi înmormîntare în mare.

Page 160: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?166

În secolele II ºi III d.Hr., în Scandinavia s-a dezvoltat o tradiþie aînmormîntãrilor pe vase, multe dintre acestea fiind excavate în Norvegia,în insula balticã Bornholm ºi în alte regiuni colonizate de vikingi.Înmormîntãrile pe vase de mari dimensiuni erau rezervate persoanelorînsemnate, dar mulþi oameni obiºnuiþi erau înmormîntaþi în bãrci mici,descoperindu-se mii de morminte în astfel de bãrci. Totuºi, în cazulînmormîntãrilor pe vase, nava era fixatã în pãmînt, adesea la o distanþãdestul de mare de apã. De exemplu, la Sutton Hoo din Suffolk, Anglia, înperioada 655–670 d.Hr. a avut loc o înmormîntare pe vas a unui regeanglo-saxon. Regatul fusese deja convertit la creºtinism, dar obiceiul fuseseîmprumutat din sudul Iutlandei cu douã secole mai devreme. Cînd a fostexcavat în 1939, s-a descoperit cã era vorba despre un vas mare de lemn,de 26 de metri lungime, cu 38 de locuri pentru vîslaºi. Totuºi, zona se aflala peste un kilometru de cel mai apropiat rîu. Pe vas s-au descoperitcatarame valoroase, agrafe de aur ºi 37 de monede de aur. Dar, ciudat, nus-au descoperit rãmãºiþe umane.

Explicaþia acestor înmormîntãri complexe pe vase în pãmînt nu estefoarte clarã. Din punct de vedere practic, pare logic ca o persoanãimportantã, cu o colecþie atît de bogatã de artefacte, sã fie îngropatã înpãmînt mai degrabã decît sã fie abandonatã în largul mãrii, unde totul s-arscufunda, s-ar pierde sau ar putea fi jefuit. Într-adevãr, unele înmormîntãripe vase pot fi considerate ca atare, dacã un sicriu face parte întîmplãtordintre obiectele de pe vas. La Loose Howe, în apropiere de RosedaleHead, din comitatul Yorkshire, existã un mormînt în care s-au descoperitniºte canoe de 3 metri lungime, fãcute din trunchiuri de copaci aºezateîmpreunã pentru a forma un sicriu, care conþin rãmãºiþe umane. Mormîntuldateazã de prin 1500 î.Hr. Aºa-numitele înmormîntãri „cavalereºti“ dinDanemarca fac parte, probabil, din aceeaºi categorie. Bãrbaþii de rangînalt erau îngropaþi cu scãri, pinteni, arme ºi, uneori, chiar cu un cal, întimp ce femeile erau aºezate în caleºti ce serveau drept sicrie.

Cei ce se scufundã o datã cu un vas îºi gãsesc mormîntul în apã, iarsoarta cadavrelor este similarã cu a celor aruncate în mare sau cu a celorce se îneacã dupã ce cad peste bord. Corpul este supus procesului naturalde descompunere în apã. Lucrurile stau oarecum altfel în cazul în carecadavrul este mai mult sau mai puþin sigilat în interiorul navei, inaccesibilpeºtilor carnivori, creveþilor sau altor vietãþi – de exemplu, în submarinelescufundate. Fundul oceanelor este plin de submarine scufundate în timpulcelor douã rãzboaie mondiale. Fiecare dintre acestea conþine cîte un echipaj,are rolul unui cavou acvatic ºi este declarat oficial mormînt de rãzboi. Deexemplu, submarinul german din clasa U, UB30, identificat de un scafandruîn 1993, se aflã la 50 de metri adîncime în dreptul coastei oraºului Whitby,din nordul comitatului Yorkshire. Acesta s-a scufundat în 1918 ºi reprezintãmormîntul celor 22 de marinari care se aflau la bord. În prezent, scafandrii

Page 161: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 167

pot jefui astfel de epave în cãutare de suveniruri, ceea ce echivaleazã cujefuirea mormintelor din piramidele egiptene. Cînd epava Titanicului afost localizatã pe fundul Atlanticului, în 1992, a apãrut ideea cã scufundã-torii tulburau liniºtea unui mormînt.

În Marea Britanie existã reguli complexe în ceea ce priveºte înmormîn-tarea în mare. Cadavrul nu poate fi aruncat oriunde; în primul rînd, s-arputea agãþa în plasele pescarilor. Trebuie mai întîi obþinutã o autorizaþiede la Ministerul Agriculturii, Pescuitului ºi Alimentaþiei ºi de la Inspecto-ratul Pescuitului. Cadavrul trebuie sã fie neîmbãlsãmat, îngreunat cu celpuþin 100 kg de metal sau ciment, iar coºciugul încins cu o bandã de oþelpentru a se preveni deschiderea în momentul impactului cu apa. Înmormîn-tãrile în mare sînt destul de costisitoare.

Cavouri ºi monumenteIndiferent dacã o persoanã este îngropatã într-un sicriu, învelitã într-un

giulgiu, ori îi este îngropatã doar cenuºa, locul respectiv este marcat deobicei printr-un semn. În vechile cimitire ale bisericilor din Anglia,mormîntul era însemnat doar cu o placã de lemn, pietrele funerare fiindo raritate înaintea secolului XVII.

Cavourile ºi monumentele funerare au atins o culme, din punctul devedere al dimensiunilor ºi al gradului de complexitate, în Egiptul Antic.Iniþial, în prima ºi a doua dinastie (3000–2680 î.Hr.), cavourile erau fãcutesub pãmînt, la suprafaþã neexistînd vreo structurã deosebitã. Mai tîrziu,(în dinastia a patra), apãrea o clãdire joasã, cu o bazã dreptunghiularã ºiun acoperiº plan, numitã mastaba („bancã“ în limba arabã). Cameramortuarã a fost coborîtã din ce în ce mai jos, iar suprastructurile au devenitmai elaborate, cu multe încãperi ºi coridoare. Prima piramidã, cea a regeluiDjoser (2650 î.Hr.), era o piramidã în trepte, construitã la Saqqara. Areºase trepte ºi o înãlþime de 60 de metri, fiind înconjuratã odinioarã de unzid ºi un complex de monumente funerare. Un secol mai tîrziu (2550 î.Hr.)s-a construit prima piramidã adevãratã, cu muchiile netede, aparþinîndu-iregelui Snefru. Piramidele care au devenit renumite în întreaga lume sîntcele trei de la Giseh, oraº aflat la cîþiva kilometri de Cairo, pe malul vestical Nilului (vezi caseta). Piramidele au fost locurile de înmormîntare aleregilor egipteni timp de aproape 1000 de ani. În jurul piramidei existaumai multe clãdiri, printre care ºi templul piramidei. Arhitectura complexã,care ascundea pasaje ºi intrãri false, s-a dezvoltat ºi ca o reacþie laameninþarea jefuitorilor de morminte (vezi capitolul 9). Piramidele au fostabandonate în timpul dinastiei a 18-a (1567–1320 î.Hr.). Egiptenii leconstruiserã timp de 3 500 de ani, ceea ce demonstreazã extraordinarastabilitate a acestei societãþi.

Urmãtorul tip de cavou regal a fost unul mai discret, tãiat în stîncã.

Page 162: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?168

Faraonul Tutmes I (1520 î.Hr.) a fost primul suveran îngropat astfel.Cavourile sãpate în stîncã aveau scãri, coridoare ºi mai multe încãperi ºise întindeau pe distanþe de sute de metri în interiorul stîncii. Templeleasociate de la suprafaþã erau construite la mare distanþã de mormînt, pentrua nu oferi indicii referitor la amplasarea acestuia.

Sudanezii au cucerit Egiptul în secolul VII î.Hr. ºi au început sã-ºiconstruiascã propriile piramide în Sudan. Ultimele dintre ele, datînd dinsecolele III-IV d.Hr., sînt mici edificii construite din cãrãmidã.

Structuri piramidale se întîlnesc ºi în Mexic. Piramidele din pãmîntale soarelui ºi ale lunii se gãsesc în Teotihuacan ºi, deºi sînt numai cevamai mari decît niºte movile de pãmînt, Piramida Soarelui are lungimeabazei de 210 metri ºi se înalþã pînã la aproximativ 60 de metri. Acesteconstrucþii erau probabil înconjurate de temple ºi reprezentau locuri deveneraþie ºi de jertfe, nu monumente funerare.

Babilonienii au construit temple-turn înalte, din lut, cãrãmizi ºi mor-tar, cunoscute sub numele de zigurate. Acestea aveau pînã la ºapte terase,scãri interioare ºi copaci ºi plante pe terasele superioare, care erau udatecu niºte dispozitive speciale de ridicare a apei. Templul cel mai bine

Piramidele egipteneÎn Egiptul de astãzi mai existã 50 sau 60 de piramide rãmase în picioare.

Cele mai celebre dintre ele sînt cele trei piramide de la Giseh, oraº aflatla cîþiva kilometri de Cairo, pe malul de vest al Nilului. Cea mai mare estecea a lui Khufu sau Kheops, fiul lui Snefru. Fiecare laturã a bazei mãsoarã139 de metri, iar piramida este orientatã în funcþie de punctele cardinale.Iniþial, piramida avea o înãlþime de 147 de metri, acoperea o suprafaþã de5,261 hectare, fiind construitã într-o perioadã de 22 de ani. Partea centralãconstã din peste 2 milioane de blocuri de piatrã, fiecare cîntãrind aproximativ2 tone. Piramida era acoperitã de plãci netede de calcar, dar acestea au fostîn cea mai mare parte îndepãrtate, lãsînd expuse treptele gigantice formatede blocurile de piatrã de la bazã.

Cea de-a doua piramidã este cea a succesorului lui Kheops, Khefren,fiind ceva mai micã, iar a treia, a lui Mykerinos, este ºi mai micã. Într-untemplu funerar din apropiere, în care cadavrul regal era supus unor ceremoniide purificare, se gãsesc cinci adîncituri în formã de barcã ce sprijineaubãrcile de lemn necesare faraonului în cãlãtoria sa spre înaltul cerurilor.

De ce construia populaþia Egiptului antic piramide? În primul rînd, dinnevoia de a avea morminte impresionante, care sã dureze veºnic. Deasemenea, acestea reflectau stabilitatea societãþii egiptene, supremaþiaconducãtorilor, faptul cã Nilul nu seca, fertilitatea pãmîntului ºi ideea cãacest stil de viaþã era creat de zeitãþi. Ele au rezistat variaþiilor. S-a sugeratcã marginile piramidei simbolizau razele soarelui. Termenul egiptean caredesemneazã piramida înseamnã probabil „loc de ascensiune“, prinintermediul cãruia faraonul decedat putea sã se ridice în cãlãtoria sa cãtrezeul-soare din ceruri.

Page 163: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 169

pãstrat, aflat la Ur, are o înãlþime de 20 de metri, iar baza mãsoarã 60 ×46 metri. Cel mai cunoscut este însã Turnul Babel. Nici aceste construcþiinu erau, de fapt, monumente funerare.

Romanii aveau un cult deosebit al morþii, acordînd multã importanþãcavourilor, monumentelor ºi ceremoniilor funerare. Testamentele prevedeau,în general, alocarea unor sume pentru achiziþionarea unor plãci de piatrãgravate ºi pentru ritualurile funerare însoþite de festine cu mîncare ºibãuturã. De-a lungul secolelor s-au construit morminte de o marediversitate. Unele erau plasate sub pãmînt, sãpate în sol sau în piatrã, înversantele unor dealuri sau stînci. Puteau fi acoperite cu un tumul (movilã)de pãmînt, cu un diametru de pînã la 50 de metri, specific romanilor.Altele erau construite la suprafaþã, din blocuri de zidãrie. În apropiereaoraºelor, numãrul monumentelor funerare individuale era atît de mare,încît acestea se alcãtuiau în ºiruri, erau aranjate pe strãzi, cartiere, careformau o necropolã sau un „oraº al morþilor“. O necropolã de maridimensiuni se întinde la 70 de metri sub naosul bazilicii San Pietro de laVatican.

Movile funerare au fost construite ºi de societãþi mai puþin dezvoltate,precum cele vest-europene din neolitic ºi din perioada timpurie a epociibronzului. Acestea erau mici dealuri de pãmînt sau pietre (movile, tumulietc.) ºi prezintã astãzi un interes deosebit pentru arheologi. În Suedia,

Silbury Hill, movila misterioasãSilbury Hill, din provincia englezã Wiltshire, este cea mai mare movilã

preistoricã din Europa. Are o înãlþime de 39,5 metri ºi e împrejmuitã de unºanþ cu o adîncime de 6 metri. Cei care au ridicat aceastã structurã colosalãconicã, acum mai bine de 4 000 de ani, au fost nevoiþi sã deplasezeaproximativ 350 000 de metri cubi de calcar, folosind doar lopeþi din piatrãsau din oase (omoplaþi) ºi tîrnãcoape din coarne de cerbi. Ceea ce înseamnãcam 18 milioane de ore de muncã individualã sau 700 de bãrbaþi muncindtimp de 10 ani. Pînã în prezent nu s-a descoperit vreun cadavru sau vreocamerã mortuarã, iar rolul pe care l-a avut aceastã construcþie în viaþasocialã a populaþiei rãmîne un mister.

În schimb, movila de la West Kennet, aflatã în apropiere, avînd o lungimede 100 de metri ºi încãperi de piatrã în primii 12 metri, conþine osemintelea 40 de cadavre. Este evident cã aici au fost depuse (probabil dupã putrezireaþesuturilor moi ºi prin niºte ritualuri necunoscute) doar osemintele unorpersoane importante. Aceastã movilã alungitã dateazã aproximativ din anul3700 î.Hr., iar ultimele înmormîntãri au avut loc prin anul 2000 î.Hr., cînda fost abandonatã în favoarea unor movile circulare, de dimensiuni maimici.

Movilele, prin formele, dimensiunile ºi semnificaþiile lor, i-au fascinatdintotdeauna pe arheologi. Numai în Anglia existã 30 000–40 000 de movile,dar se poate argumenta cã, în principiu, acestea nu sînt monumente funerare.

Page 164: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?170

Danemarca ºi Franþa au fost descoperite cel puþin 10 000 de astfel demorminte megalitice. Edificii comparabile au construit ºi populaþiile dinAmerica de Nord în urmã cu 2 000–3 000 de ani. Mormintele megaliticeerau locuri de înmormîntare comune, folosite timp de mai multe generaþii.Munca necesarã construirii lor, care presupunea organizare ºi disciplinã,dovedeºte cã acestea jucau un rol important în viaþa socialã a comunitãþilorºi, deºi funcþia lor exactã rãmîne necunoscutã, pot fi considerate monumentecare simbolizeazã credinþe dispãrute, asemenea bisericilor lumii creºtine.Ca ºi bisericile, ele ar fi putut servi atît la adãpostirea corpurilor celormorþi, cît ºi în scop religios sau de vrãjitorie.

O varietate de morminte stranii

În vremurile preistorice, locuitorii Maltei erau foarte preocupaþi desubiectul morþii. Pe suprafaþa insulei existã 20 de grupuri de temple uriaºeconstruite din piatrã, unele dintre ele alãturate unor morminte ancestrale.Unul dintre aceste morminte, aflat la Hal Saflieni, în apropiere de Palwa,Malta, descoperit în 1902, pare a fi un templu închinat morþilor. Acestaeste alcãtuit dintr-un complex mortuar subteran, sãpat în pãmîntul pietros,cu 32 de încãperi în care au fost descoperite mii de oseminte umane. Înacest loc au fost înmormîntaþi aproximativ 6 000–7 000 de indivizi,mormîntul datînd din anii 3500-2500 î.Hr.

Pe Gozo, o insulã învecinatã, se aflã un alt mormînt, de astã datã pelocul unei aºezãri megalitice, Cercul Brochtorff. Aici, încãperile mortuareau fost construite într-o serie de grote naturale. Dupã cum se procedeazãfrecvent cu locurile de înmormîntare, cadavrele descompuse erau scoasedin spaþiile ocupate la început pentru a face loc nou-veniþilor, iarfragmentele dezmembrate erau aºezate în gropi comune. Acestea conþinmii de oase, unele dintre ele sortate ºi stivuite astfel încît craniile sã seafle într-un loc, femurele în altul ºi aºa mai departe. Se presupune cã înmomentul înmormîntãrii iniþiale ºi al redepozitãrii ulterioare a rãmãºiþelorcelor decedaþi se practicau ritualuri speciale. Încã o datã, devine evidentcã nu se cunoaºte aproape nimic sigur în legãturã cu viaþa religioasã ºicredinþele oamenilor preistorici.

Printre obiectele depuse în mormintele din aceste zone din Malta s-audescoperit figurine de lut ºi de piatrã ce reprezintã oameni obezi, mai alesfemei. Antropologii au sugerat cã acestea simbolizeazã cultul fertilitãþii,foarte rãspîndit în acea vreme. Figurinele sînt mai elaborate ºi mainumeroase decît oriunde în altã parte ºi se pare cã, în Malta preistoricã,adorarea reprezentãrilor corpolente devenise o adevãratã pasiune.

Poporul Merina din Madagascar era deosebit de preocupat deconstruirea propriilor monumente funerare. Chiar structura acestei societãþitradiþionale, cu felul de a-i implica pe toþi membrii societãþii, este fixatã

Page 165: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 171

continuu în aceastã zonã prin morminte ºi în jurul acestora. Acestea sîntedificii masive, parþial subterane, alcãtuite din blocuri grele ºi costisitoarede piatrã. Fiecare sat are cinci sau ºase astfel de morminte, iar oameniipetrec de cinci pînã la de zece ori mai mult timp construindu-ºi morminteledecît casele. Chiar ºi copiii se laudã cu mormintele lor.

Cel mai mare mormînt din lume este cel de pe Muntele Li, construitpentru Zheng, primul împãrat chinez. Acesta se aflã în apropiere deXianyang ºi a fost ridicat în anul 221 î.Hr. Mormîntul are o armatã deaproximativ 8000 de soldaþi din teracotã în mãrime naturalã. Un mormîntmai recent, din insula japonezã Okinawa, adãposteºte circa 18000 de morþidin al doilea rãzboi mondial.

Cimitire, catacombe ºi columbareCimitirul este un loc în care se gãsesc morminte colective; este derivat

dintr-un cuvînt grecesc care înseamnã dormitor sau loc de odihnã. Deºiunele cimitire dateazã din neolitic sau de la începutul epocii bronzului,sînt, în general, caracteristice comunitãþilor aºezate, cu populaþii numeroase.Egiptenii, chinezii ºi evreii îºi amplasau cimitirele dincolo de zidurilecetãþilor, probabil ca sã evite mirosurile emanate ºi din motive de igienãpublicã. Romanii îºi înmormîntau morþii (sub formã de cadavre sau decenuºã) de-a lungul drumurilor ce ieºeau din oraºe ºi cetãþi, ca de exemplude-a lungul celebrei Via Appia Antica, din afara Romei, sau al StrãziiMormintelor, din preajma oraºului Pompei, iar incinerãrile nu erau permiseîn interiorul cetãþilor din motive sanitare ºi estetice. Plutarh povesteºte cãLysurgus Spartanul a ordonat ca morþii sã fie înveliþi într-o pînzã roºie ºiîngropaþi în oraº, pentru ca tinerii spartani sã se obiºnuiascã astfel cupriveliºtea cadavrelor ºi cu ideea de moarte. Catacombele erau cimitiresubterane, adesea tãiate în stîncã. Erau rezervate, în general, membrilorunei anumite religii, aºa cum este cazul catacombelor evreieºti sau creºtinede sub Via Appia, din Roma. Catacomba San Giovanni, din Siracusa, seîntinde pe un spaþiu foarte mare ºi are o dispunere asemãnãtoare unui oraºal morþilor, cu strãzi pe trei niveluri.

La începuturile creºtinãtãþii, mulþi ºi-au dorit sã fie înmormîntaþi înbiserici. Se spune cã în biserica St. Neot din Cornwall, Anglia, au fostîngropate sub podea 548 de cadavre între anii 1606 ºi 1708. În Anglia, însecolele XVII–XVIII, au apãrut criptele familiale. Acestea erau de faptgropi mortuare cãptuºite cu cãrãmizi, de cele mai multe ori de dimensiuniuriaºe, putînd adãposti pînã la 50 de sicrie aºezate pe poliþe. Acesteaaveau rolul unor camere mortuare dinastice. Între 1729 ºi 1865, în bisericacreºtinã din cartierul londonez Spitalfields s-au depus aproximativ 1000de sicrie, aºezate în cripte. Multe biserici erau pavate cu pietre funerare,devenind aproape un cimitir. În scurt timp, bisericile, prea aglomerate, au

Page 166: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?172

început sã primeascã numai corpurile neînsufleþite ale celor bogaþi sau alepersoanelor importante. Din acest moment, înmormîntãrile au început sãaibã loc în curþile bisericilor, care s-au transformat, la rîndul lor, în cimitire.Înmormîntãrile în interiorul bisericii au fost interzise definitiv în Londraîn 1850.

Înainte de sfîrºitul secolului XVII, foarte puþine morminte din cimitireaveau pietre funerare, iar poziþia acestora nu era marcatã. Ulterior, din ce înce mai mulþi nobili ºi, în final, ºi oamenii obiºnuiþi au beneficiat de pietrefunerare, iar din cauza creºterii populaþiei ºi a extinderii inxorabile a oraºelor,nici cimitirele din jurul bisericilor nu au mai putut face faþã. De exemplu,vechiul cimitir de la St. Andrews, Widford, Herts, avea o suprafaþã de maipuþin de jumãtate de acru, dar organizase înmormîntãri timp de 900 de ani.Cimitirul a ajuns din ce în ce mai aglomerat pînã cînd, în 1903, a fostînchis, fiind considerat suprasaturat cu nu mai puþin de 5000 de cadavre.

Grãdinile au început sã fie ºi ele considerate drept loc ideal de odihnãveºnicã. Pe cadavre se puneau flori încã din perioada omului de Neanderthal.Ideea înmormîntãrilor în parcuri a apãrut în secolul XVII, iar primiiquaker*-i erau adeseori îngropaþi în propriile grãdini. Wordsworth consideracã grãdinile ºi peisajele rurale erau locuri ideale pentru îngroparea morþilor,iar în 1820 a afirmat cã cimitirele din oraºe nu erau potrivite din punct devedere spiritual. În acelaºi an a fost inaugurat în Liverpool primulcimitir-parc.

Pînã spre sfîrºitul secolului XIX, cimitirele erau niºte locuri liniºtite,care îndemnau la reculegere ºi meditare asupra vieþii ºi a morþii (mai puþinîn cazul în care cineva se afla acolo, cu sufletul greu de tristeþe, pentru avizita mormîntul unei persoane dragi). Shelley, poetul, scria: „Cimitiruleste un spaþiu deschis printre ruine, acoperit iarna cu viorele ºi margarete.Cînd te gîndeºti cã ai putea fi înmormîntat într-un loc atît de sublim, îþivine sã te îndrãgosteºti de moarte“.

În Franþa evului mediu, cimitirele din curþile bisericilor erau spaþiipublice, zone libere necesare oraºelor ºi cetãþilor atît de aglomerate. Elereprezentau locuri de plimbare, de întîlnire, de joacã sau în care se puteauvinde diverse produse. Cu alte cuvinte, contactul dintre cei vii ºi cei morþise realiza într-un mod intim ºi frecvent. De asemenea, ºi în Anglia, însecolul XVIII, cimitirele constituiau zone publice, locuri în care oameniiîºi atîrnau rufele la uscat sau îºi goleau vasele de noapte ºi în care animaleledomestice erau duse la pãscut, preotul paroh deþinînd drepturile de pãºunat.O prezentare mai detaliatã a problemelor pe care le ridicau înmormîntãriledin oraºele engleze ºi franceze se întîlneºte în lucrãrile scrise de ClaireGittings, Philippe Aries ºi Ruth Richardson, enumerate în bibliografia dela sfîrºitul acestei cãrþi.

* Adept al unei miºcãri religioase protestante fondatã în 1652 (n. r.).

Page 167: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 173

Înmormîntãrile din oraºe: probleme cu mirosurile ºi spaþiul

Aries descrie cum, în 1763, confruntate cu plîngeri ce se refereau lamirosurile îngrozitoare ºi la ameninþarea cu izbucnirea unor epidemii,autoritãþile pariziene s-au vãzut nevoite sã emitã un decret care conþineamãsuri radicale. Prin urmare, toate cimitirele din curþile bisericilor oraºuluitrebuiau sã fie închise, iar la periferia oraºului trebuiau sã înceapã, înscurt timp, lucrãrile pentru construirea a 8 cimitire municipale. Acestdecret promitea sã schimbe atitudinea faþã de moarte ºi de religie,înmormîntãrile transformîndu-se dintr-o problemã de ordin religios într-unamunicipalã. Mai mult, cimitirele propuse erau situate prea departe deprocesiunea la bisericã ºi mormînt. În consecinþã, clerul s-a opus acestuidecret, care nu a fost pus în practicã decît mulþi ani mai tîrziu. Din cauzadistanþei lungi care trebuia parcursã pînã la cimitir, cortegiul funerar eracîteodatã atît de dezorganizat ºi de profan, încît actorul francez Burnet aexclamat: „Doamne, dacã va trebui sã fiu înmormîntat aºa, mai bine numai mor“.

Unul dintre cele mai mari cimitire pariziene, Les Innocents, a fostînchis de poliþie în 1780. Toþi morþii au fost scoºi ºi în ultimã instanþãzona a fost transformatã într-un parc public. Sãparea ºi scoaterea corpurilor,a pãmîntului ºi a osemintelor se fãcea noaptea, la lumina torþelor ºi alumînãrilor, întreaga operaþiune durînd douã ierni ºi o toamnã. Au fostdeschise 80 de cripte ºi 50 de gropi comune, conþinînd în total peste22 000 de cadavre. Rãmãºiþele au fost transportate cu peste 1000 de cãruþela carierele Parisului, care serveau acum drept cimitire subterane. Maitîrziu, Napoleon l-a însãrcinat pe inginerul sãu ºef sã aranjeze oseminteleîntr-o manierã artisticã ºi sã deschidã o serie de tuneluri pentru a fi vizitatede public. Acestea au fost numite Catacombe, osemintele mai multormilioane de cadavre anonime, expuse în ºiruri ordonate, putînd fi vizitateºi în prezent. Creºterea continuã a oraºului în secolul XIX a suprapopulatchiar ºi noile cimitire, astfel încît morþii au ajuns din nou în mijlocul celorvii. Spaþiul disponibil fusese consumat mai repede din cauza dorinþeioamenilor de a construi cavouri impresionante, care sã reziste treceriitimpului.

În Anglia, cimitirele municipale nu existau înainte de anii 1820, darpresiunea pentru spaþiu din cimitirele bisericilor din oraºe le-a transformatîntr-o necesitate. Londra a fost primul oraº care le-a adoptat. HighgateCemetery a fost inaugurat în anul 1839, la scurt timp apãrînd ºi altele.Fondatorul ºi arhitectul cimitirului Highgate, Stephen Geary, proiectasedeja primul local londonez unde se servea ºi se bea gin, precum ºi statuiagiganticã a regelui George al III-lea din apropierea intersecþiei celor ºasestrãzi, cunoscutã sub numele de King’s Cross (Intersecþia Regelui).Suprafaþa de 17 acri fusese achiziþionatã contra sumei de 3500 £, iar o

Page 168: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?174

parcelã de 2 acri de pãmînt nesfinþit fusese rezervatã disidenþilor ºi ateiºtilor.În acel cimitir au fost îngropaþi cel puþin 166 000 de oameni. Autoritãþilorlocale din restul Angliei li s-a permis sã construiascã cimitire în bazaClauzelor Legii Cimitirelor din 1847. Înmormîntarea era un subiect im-portant, care a atras un numãr însemnat de mãsuri legislative. În Anglia,între anii 1852 ºi 1906 s-au adoptat nu mai puþin de 14 legi în legãturãcu înmormîntarea, în care se stipula cine putea fi înmormîntat într-unanume loc, ce ritualuri puteau fi practicate ºi de cãtre cine, ce monumentese puteau construi ºi aºa mai departe. Aceste legi au fost înlocuite,simplificate ºi aduse la zi în 1974, printr-un Ordin al Autoritãþilor Localeale Cimitirelor.

Avînd în vedere numãrul tot mai mare de înmormîntãri, se putea folositerenul din cimitire mai eficient? Spaþiile achiziþionate de o familie nu potadãposti în prezent mai mult de patru cadavre, fãcîndu-se demersuri pentrua schimba legislaþia ºi a permite înmormîntarea în acelaºi cavou a unorpersoane care nu au un grad direct de rudenie. Dupã 75 de ani, rãmãºiþelesînt îngropate la adîncimi mai mari, deasupra lor fiind aºezate alte coºciuge.Pentru cei ce vor prefera sã fie înhumaþi ºi nu incineraþi, în Marea Britaniese încearcã reglementarea refolosirii mormintelor vechi.

Ce s-a întîmplat cu cimitirele bisericilor din oraºe ºi cetãþi dupã ce aufost închise? Chiar biserica putea fi, la nevoie, dãrîmatã, iar locul folositpentru o altã clãdire, dar în privinþa cimitirelor din curtea acestora existaumulte interdicþii. Deºi puteau fi transformate în zone publice, au apãrutdiverse litigii referitor la folosirea acelor spaþii pentru construirea unortoalete publice, a unor estrade pentru orchestre, a unor depouri de autobuzesau a unor transformatoare electrice. Lucrurile au fost simplificate dupãadoptarea legii din 1971, care a permis îndepãrtarea pietrelor funerare ºiexhumarea ºi reîngroparea rãmãºiþelor umane, în cazul în care se obþineautoate aprobãrile necesare.

O reorientare similarã de la cimitirele bisericilor din oraºe cãtrecimitirele de la periferiile acestora s-a petrecut ºi în Statele Unite. Comisiaoraºului New York pe Probleme de Sãnãtate a recomandat, în 1806, caspaþiile de înhumare din oraº sã fie transformate în parcuri publice, ulte-rior fiind propuse legi ce au fost adoptate abia în 1822. Prin urmare, înNew York au fost interzise înhumãrile, înfiinþîndu-se cimitire la MountAuburn, Laurel Hill ºi Greenwood.

Unul dintre cele mai frumoase cimitire din lume este Cimitirul Protes-tant din Roma. Înmormîntãrile se organizau pe timpul nopþii, pentru a seevita manifestãrile de ostilitate din partea catolicilor, aici fiind îngropaþiaproximativ 4 000 de oameni, în cea mai mare parte englezi ºi germani,printre aceºtia numãrîndu-se mulþi artiºti ºi poeþi. În 1821, poetul englezJohn Keats, suferind de tuberculozã, aflat pe patul de moarte în apartamentulsãu din Roma, l-a rugat pe prietenul sãu Severn sã se ducã sã vadã locul

Page 169: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 175

unde urma sã fie îngropat. Auzind cã pe morminte creºteau viorele,margarete ºi anemone, s-a arãtat foarte mulþumit ºi a afirmat cã „simt dejacum cresc florile peste mine“. A murit la numai 26 de ani, la patru lunidupã ce ajunsese la Roma. Tot acolo se aflã ºi mormîntul lui Shelley, pepiatra sa funerarã gãsindu-se gravate trei versuri din cîntecul lui Ariel dinFurtuna lui Shakespeare:

El nu s-a spulberat sub val,Ci doar marea l-a schimbatÎn ceva ciudat, bogat.

Povestea cenuºii ºi a inimii lui Shelley este relatatã în capitolul 7;versurile sînt sinistru de adecvate.

Cultul monumentelor ºi columbarele

Punctul culminant al cultului monumentelor funerare al europenilor ºiamericanilor a fost atins în cimitirele secolului XIX, ilustrat prin construireaunor monumente magnifice din marmurã sau piatrã închinate memorieicelor celebri ºi bogaþi. În cimitirele moderne sau în zonele moderne alecimitirelor vechi, morþii sînt înghesuiþi din cauza lipsei de spaþiu. În multecimitire europene, pe intervale, sînt stivuite trei sau patru rînduri verticalede spaþii pentru sicrie, pãrînd mici blocuri de apartamente. Construcþiafunerarã prevãzutã cu niºe în care se pãstreazã urnele cu cenuºã ale celorincineraþi se numeºte columbar, datoritã asemãnãrii cu un coteþ de porumbei(din latinescul columba = porumbel). Columbarul roman era un mormîntsubteran, prevãzut cu firide în pereþi pentru urnele cu cenuºã. Printrecolumbarele celebre se numãrã Columbari di Vigna Codini, de la periferiaRomei, precum ºi un columbar modern ºi foarte mare, din cimitirulPère-Lachaise din Paris. Cel din urmã are douã niveluri superioare ºi douãsubterane, totalizînd un numãr de 25400 de spaþii pentru urne. Rãmãºiþeleincinerate sînt, desigur, mai uºor de depozitat decît cadavrele întregi, darincinerarea nu este încã foarte popularã în Franþa, doar 2% dintre ceidecedaþi fiind incineraþi, în comparaþie cu 70% în Marea Britanie. CimitirulPère-Lachaise a fost inaugurat în 1804, aici fiind îngropate sau reîngropatemulte personalitãþi, printre care Balzac, Molière, La Fontaine, Proust,Chopin ºi Oscar Wilde.

Cimitirele moderne

Cimitirele devin în prezent locuri plãcute de odihnã ºi aducere aminte.Primii paºi în aceastã direcþie au fost fãcuþi de cãtre americani, dupã cumexplicã Jessica Mitford în cartea sa The American Way of Death (1963).Cimitirele sînt o afacere foarte profitabilã în SUA, deºi cele mai multe au,

Page 170: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?176

în prezent, un statut non-profit. Acestea pun la dispoziþie antreprenori depompe funebre, sicrie ce pot fi alese în încãperi special amenajate, serviciide þinere sub observaþie a cadavrelor îmbãlsãmate în „casele adormiþilor“,orice tip de ceremonie religioasã, flori ºi muzicã, îngrijirea ulterioarã amormîntului ºi aºa mai departe. Directorul de servicii funerare(antreprenorul) furnizeazã servicii complete, ghidîndu-le pe rudeledefunctului de-a lungul întregului ceremonial, cu eficienþã ºi mult tact. Ofirmã de pompe funebre din Louisiana are o capelã cu drive-in prin carese poate vedea mortul. La cerere, persoana decedatã, aºezatã într-un sicriudeschis, este ridicatã într-un container de sticlã ºi luminatã de surse deluminã albastrã de argon. Personalul trebuie instruit corespunzãtor, aºa cãla Universitatea statului California se þin cursuri cu durata de un an de„ºtiinþa pompelor funebre“, urmate de o practicã de doi ani, în urma cãrorastudentului i se elibereazã o diplomã prin care are dreptul sã îmbãlsãmezecadavre.

În anii 1960, în California s-a desfãºurat o serie de campanii reuºitede vînzare a locurilor de veci încã din timpul vieþii. S-a spus cã se vînduserãsuficiente locuri pentru ca firmele sã fie acoperite în urmãtorii 100 de ani,iar în prezent trei sferturi din înmormîntãrile din SUA sînt achitate înavans! Cei morþi se transformã în amintiri frumoase. Rudele sînt protejatede realitatea crudã a morþii ºi a descompunerii organice prin nenumãrateeufemisme. Firma de pompe funebre este „capela“, morga e „încãperea depregãtire“, moartea este numitã „deanimare“, mortul devine „decedatul“,iar cadavrul poartã numele de „rãmãºiþe“. Modele de cavouri ºi de pietrefunerare se gãsesc într-o mare varietate, cel mai ieftin monument fiind unmic semn ce are rolul de a indica mormîntul (30 × 60 cm, din bronz saudin plastic), la nivelul solului. În aºa-numitele cimitire-pajiºti, caracteristicestatului american California, indicatoarele metalice ale mormintelor sîntaºezate ordonat pe toatã suprafaþa cimitirului, în mijlocul pajiºtilor înverzite.Cea mai mare dintre cele cinci „Pajiºti de Pãdure“ din apropierea LosAngeles-ului este cea din Glendale. Fondatorul acestui tip de cimitir, dr.Hubert Eaton, ºi l-a imaginat ca pe „un parc imens, fãrã monumente tristesau alte semne ale morþii, plin de copaci înalþi, pajiºti întinse, fîntîniarteziene, statui frumoase ºi o arhitecturã monumentalã“. Într-adevãr aºaeste. În parc se poate gãsi tot arsenalul necesar unei înmormîntãri, inclusivmorga, cimitirul, crematoriul, mausoleul, bisericile ºi florãria. Lucrãrilede artã se gãsesc din belºug, inclusiv sculpturi ºi picturi uriaºe. Crucificarea,cea mai mare picturã cu temã religioasã din lume, are o lungime de 60 demetri ºi o înãlþime de 14 metri; existã ºi Învierea (21 de metri lungime ºi15,5 metri înãlþime), precum ºi un vitraliu care reproduce Cina cea detainã a lui Leonardo da Vinci (9 metri lungime ºi 4,5 metri înãlþime).Toate acestea sînt plasate în peisajul unei grãdini.

Diferitele religii ºi-au avut propriile cimitire din cele mai vechi timpuri;

Page 171: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 177

în 1996, Ajax, clubul de fotbal din Amsterdam, a inaugurat un cimitirspecial pentru suporterii decedaþi. Acesta are forma unui mic teren defotbal deasupra cãruia rudele suporterului rãposat îi pot împrãºtia cenuºa.

Cimitirele sînt din ce în ce mai întinse. Cimitirul Brookwood dinSurrey (peste 200 de hectare ºi aproape un sfert de milion de morþi) a fostinaugurat în 1854 ºi este cel mai întins din Marea Britanie. La începutavea o linie proprie de cale feratã, numitã Brookwood Necropolis Rail-way, cu o garã în Londra ºi douã gãri în cimitir, una pentru anglicani,cealaltã pentru romano-catolici, atei ºi evrei. Taxa pentru transportul unuisicriu din Londra pînã la Rrookwood varia între ºase penny ºi un ºiling(echivalentul a 12 penny) pentru un singur drum. Cimitirul din City-ullondonez, Wanstead, este cel mai mare din Europa din punctul de vedereal numãrului de morminte – peste 500 000, multe fiind reînhumãri dincimitirele bisericilor din Londra care au fost închise în epoca victorianã.

În cimitirele în care locurile sînt insuficiente, coºciugele sau urneletrebuie stivuite pe verticalã. În Shenhu, în estul Chinei, unde au fostexhumate 60 000 de cadavre pentru a se recupera terenul agricol, în 1993era în construcþie o criptã pe ºapte niveluri în care urmau sã fie depozitateurnele cu cenuºã dupã ce rãmãºiþele erau incinerate. Cel mai mare cimitirdin lume, din punct de vedere al numãrului de morþi, este Piskrevskoe dinPetersburg. Acesta are o suprafaþã de numai 26 de hectare, dar este loculde odihnã al celor peste 470 000 de victime ale asediului armat al nemþilorasupra oraºului în anii 1941–1944. Cel mai mare cimitir din lume casuprafaþã este Rookwood Necropolis din New South Wales, Australia (vezicaseta).

Un vechi cimitir din centrul oraºului Tokyo are o clãdire cu trei niveluriºi între 6 ºi 8 coridoare pe fiecare nivel, cu pereþii acoperiþi de niºe. Înniºe sînt plasate 9 000 de urne ceremoniale ce conþin cenuºa persoanelorincinerate. Cenuºa este îngropatã ºi pe terenurile înghesuite ale cimitirului,cu alei largi de acces. Planurile erau ca toate cimitirele pe care le-a avutoraºul sã fie construite pe mai multe niveluri. Ideea nu este nouã: cameramortuarã, veche de 2 000 de ani, de la Silwan, de lîngã Ierusalim, are cinciniveluri. În oraºul italian Genova, confruntat cu o lipsã cronicã de locuripentru cei decedaþi, se începe construirea unui cimitir de 40 de metriînãlþime, pe zece niveluri. Vor exista trei ascensoare ºi un spaþiu suficientpentru cel puþin 10 000 de „oaspeþi“ permanenþi. În prezent, cel mai înaltcimitir din lume este Memorial Necropole Ecumenicia din Santos, dinapropiere de Sao Paulo, Brazilia. Are zece niveluri ºi este iluminat perma-nent.

Page 172: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?178

Rookwood NecropolisArãtaþi-mi cum se ocupã o naþiune de morþii sãi ºi voi aprecia... nivelul

la care se situeazã societatea sa.William Ewart Gladstone, om politic englez (1809–1898)

Rookwood ocupã o suprafaþã de 283 de hectare în zona vest centralã aoraºului Sydney, Australia. Aici se aflã 600 000 de morminte ºi 200 000 deniºe pentru urne funerare. Avînd un numãr de aproape 100 de angajaþipermanenþi, cimitirul este administrat de cãtre o companie publicã, fiind unexcelent exemplu de cimitir semiurban în plinã dezvoltare, care încearcã sãaibã relaþii bune cu comunitatea pe care o deserveºte.

Cimitirul a fost inaugurat în 1867, avea o cale feratã proprie, iar spaþiulera alocat în funcþie de procentele populaþiilor comunitãþilor religioaseobþinute în urma recensãmîntului din 1861. În prezent, Australia are opopulaþie de 17,5 milioane de locuitori, nu mai puþin de 270 de grupurietnice diferite ºi circa 80 de religii distincte, printre care se numãrã diferiterituri de creºtini, budiºti, hinduºi, musulmani ºi cea mai mare comunitatede zoroastrieni (parþi) din lume, cu excepþia celei din India. Ca semn alvremurilor actuale, liber-cugetãtorii reprezintã în prezent cel de-al treileagrup demografic (cu 12,9% din populaþie), în timp ce în 1947 ei reprezentaudoar 0,3%.

La Rookwood se fac în fiecare an aproximativ 3 000 de înmormîntãri ºi3000 de incinerãri ºi, dacã se menþine acest ritm, în anul 2020 va fi plin.Ideea cimitirului-pajiºte, în care rînduri întregi de plãci metalice sã fieaºezate pe suprafeþe de mai multe hectare de iarbã bine întreþinutã începesã prindã contur. Însã, cu siguranþã, un spaþiu destinat înmormîntãrilor nupoate fi pãstrat la infinit. În acest sens, se sperã sã se introducã un sistemde proprietate ce poate fi reînnoitã, care sã ia locul sistemului drepturilorde proprietate asupra locurilor de veci folosit în majoritatea cimitirelor dinAustralia ºi din SUA. Dupã 50 de ani, de cele mai multe ori, rudele nu maiexistã sau nu mai sînt interesate, existînd propunerea refolosirii mormintelordupã aceastã perioadã, în cazul în care proprietatea nu este reînnoitã.

Rookwood este unic datoritã planurilor de conservare a vegetaþiei indi-gene. Multe plante locale care au dispãrut din suburbiile învecinatesupravieþuiesc în acest cimitir. În urma unui studiu botanic, s-a descoperitcã dintre cele 225 de specii de plante endemice din cimitir, 53 erau rare,iar douã specii (de arbuºti) erau nu numai rare, dar ºi pe cale de dispariþie.S-a pus la punct un program de conservare, astfel încît desfãºurareaînmormîntãrilor sã nu afecteze existenþa plantelor indigene.

Mai mult, la Rookwood s-a avansat ideea ca cimitirul sã fie un locpublic, pentru oameni obiºnuiþi, nu numai pentru cei ce-ºi jelesc morþii.Deºi cimitirul este în primul rînd un loc de singurãtate, pioºenie ºi relaxare,poate fi folosit ºi pentru plimbãri, fotografii, picturã, studiul plantelor ºi alpãsãrilor. Vizitatorii (cam 1 milion pe an) sînt bineveniþi oricînd.

Page 173: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 179

Personalizarea memoriei

Aranjamentele din cimitire reflectã dorinþa universalã a oamenilor dea fi þinuþi minte, precum ºi nevoia celor rãmaºi de a avea un loc binestabilit unde sã-i viziteze sau sã-ºi aminteascã de cei morþi. Romanii pãstrauacasã mãºti ale morþilor ºi le purtau la ceremoniile funerare familiale.Deºi oamenii îºi doresc sã-ºi aminteascã de cei morþi, nu vor sã vadãexpuse cranii sau alte pãrþi ale cadavrului. Probabil cã o placã funerarãeste suficientã. În cimitirele catolice din Europa, pe morminte ºi în criptesînt înrãmate fotografii ce au rolul de a pãstra vie memoria celui decedat.

Egiptenii din antichitate îi fãceau adesea mumiei o mascã idealizatãtocmai pentru ca aceasta sã pãstreze pentru totdeauna un chip demn. Însã,în timpul ocupaþiei romane, unele mumii din familiile greco-egiptene purtauchiar portrete reale ale defuncþilor. Aceste portrete magnifice erau realizateprobabil la scurt timp dupã moarte ºi, privite, reuºeau sã stabileascã uncontact imediat ºi personal chiar ºi la peste douã milenii distanþã. Pe unadintre aceste mumii, cineva a inscripþionat cu cernealã emoþionantul mesaj:„Adio. Odihneºte-te în pace“. Romanii au introdus mãºtile fãcute dinghips, cu trãsãturile personale pictate ºi cu sticlã sau piatrã încrustatã înochi.

Cu mult timp în urmã, dupã moartea mai multor regi ai Angliei, înCatedrala Westminster Abbey erau expuse mãºtile de cearã sau efigiile lordin lemn. Ele erau aºezate pe sicriu pe durata adesea îndelungatã dinainteaînmormîntãrii; uneori puteau trece chiar mai multe sãptãmîni pînã lapunerea la punct a ceremoniilor ºi a procesiunilor necesare. Edward alIII-lea (m. în 1377) ºi regina Elizabeth I (m. în 1603) aveau efigii dinlemn, pe cînd cea a lui William al III-lea (m. în 1702) ºi a reginei MaryII (m. în 1694) erau fãcute din cearã. Soþia preºedintelui Marcos din Filipinea pus sã se facã 32 de portrete din cearã ale acestuia, unul dintre eledãruindu-i-l fiicei sale ca dar de nuntã.

Mãºtile din ghips pot fi fãcute atît pe o persoanã decedatã, cît ºi peuna vie, iar în secolele XVIII–XIX ºi-au imortalizat în acest fel chipulmulte personaje celebre sau mai puþin celebre. Masca mortuarã a luiBeethoven exprimã personalitatea lui puternicã ºi, împreunã cu portretulpictat, salveazã de la uitare trãsãturile marelui compozitor. Totuºi, mãºtilemortuare pot exprima ºi seninãtatea nefireascã a morþii sau spasmele cedistorsionau chipul muribundului. Mãºtile realizate în timpul vieþii nuprezentau acest dezavantaj, deºi procedura era un adevãrat chin. Cel supusintervenþiei trebuia echipat cu tuburi speciale pentru respirat înainteaaplicãrii ghipsului. O imagine foarte realistã, în genul celor expuse laMuzeul de Cearã Madame Tussaud, este cea a lui Edmund Sheffield, aldoilea duce de Buckingham, care a murit în timpul unei cãlãtorii prinEuropa în octombrie 1735. Cadavrul a fost conservat ºi s-a fãcut o replicã

Page 174: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?180

din cearã, piele ºi lemn. Ducele (mai bine zis, efigia sa funerarã) se aflãîn prezent în Catedrala Westminster, într-o condiþie excelentã.

Sculpturile care asigurã nemurirea persoanelor decedate sînt cele dinlemn, metal sau piatrã. Corpul murea ºi se descompunea, dar persoanarãmînea la vedere, pentru a nu fi uitatã. De obicei, efigia era aºezatãîntr-un monument impresionant. Plãcile comemorative din alamã au fostfoarte apreciate în secolele XVI–XVII.

Morminte goale

Uneori, cavourile ºi monumentele funerare sînt construite fãrã sã conþinãrãmãºiþe umane. Generalul Gordon a fost ucis în 1885 de armata mahdiuluicare asedia oraºul Khartoum. Cadavrul acestuia nu a putut fi recuperat, iarCatedrala St. Paul din Londra conþine doar efigia sa. Cenotafele îicomemoreazã pe cei morþi în rãzboaie, dar nu conþin cadavre, fiind doarmorminte goale (din latinã: ceno = gol + taphos = mormînt). MormîntulEroului Necunoscut din Catedrala Westminster conþine însã cadavrul unuinecunoscut, un soldat britanic neidentificat, repatriat în Anglia dupã primulrãzboi mondial ºi înmormîntat cu pãmînt adus din Franþa, ca un simbol altuturor necunoscuþilor care ºi-au pierdut viaþa în acel rãzboi cumplit.

Pietrele gravate cu rune din Iutlanda, datînd din 800–1000 d.Hr., eraupietre memoriale ale celor decedaþi, dar, de cele mai multe ori, fãceaureferire la drepturi de proprietate ºi nu erau asociate cu morminte. Pietrelehero ºi sati din India sînt alte exemple de monumente în care nu existãnici un cadavru. Unele dintre cele mai mari piramide egiptene, printrecare ºi cea a lui Kheops, despre care am discutat mai sus, nu conþincadavrul nici unui rege ºi, dupã cum s-a observat, nici de la Silbury Hillnu s-au recuperat rãmãºiþe umane.

Unul dintre cele mai mari cimitire din lume se aflã în Bahrain, un statinsular arab din Golful Persic. Acesta constã din mai multe movile funebrecu morminte de calcar ºi dateazã din mileniul al III-lea î.Hr. Existã atît demulte astfel de movile, încît s-a spus cã Bahrainul ar fi o „Insulã aMorþilor“, depozitînd toate cadavrele din Mesopotamia anticã. Pînã nu demult, unul dintre misterele arheologiei arabe consta în faptul cã majoritateamormintelor pãreau goale, dar acum se considerã cã aceasta se datoreazãîn cea mai mare parte conservãrii precare a osemintelor de-a lungulmileniilor.

Înmormîntãrile ecologiceAnglia modernã, la fel ca multe alte þãri cu un procent ridicat al

numãrului de locuitori pe kilometrul pãtrat, se confruntã cu o presiunecrescutã în privinþa spaþiilor de înhumare. Mulþi au început sã considere

Page 175: enciclopedia mortii(2)

Înmormîntarea 181

cã, în loc sã ai o piatrã funerarã care pînã la urmã va fi neglijatã într-uncimitir, în loc sã aºezi cadavrul într-un coºciug din lemn ºi sã ucizi astfelcopacii, în loc sã-l incinerezi ºi sã poluezi astfel aerul, cel drag ar trebuiînmormîntat într-un „cimitir sãlbatic“. Aceastã mãsurã ar fi foarte apreciatãîn rîndul ecologiºtilor, al celor care iubesc grãdinãritul ºi spaþiile sãlbatice.Fermierii, proprietarii de terenuri ºi organizaþiile de protecþie a mediuluiau început deja sã aranjeze locuri de odihnã în pãduri, unde familiile îi potînmormînta pe cei dragi într-un stil propriu, mai simplu ºi mai ieftin,poate într-o cutie de carton, plantînd pe mormînt flori sau arbuºti pentrua-l marca. În prezent, în Marea Britanie existã peste 60 de astfel de locuride înmormîntare, iar detalii despre acestea pot fi gãsite în lucrarea TheNew Natural Death Handbook, de N. Albery et al. (1997).

Poþi sã fii înmormîntat în propria grãdinã? Rãspunsul este „da“, atîttimp cît acest lucru nu provoacã neplãceri publice ºi nu contamineazãpînza freaticã. Numai cã neînþelegerile dintre membrii familiei, problemelecu vecinii ºi efectul asupra casei ºi terenului fac ca acest tip de înmormîntaresã fie destul de rar.

Page 176: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?182

7

Expunerea þi incinerarea

Omul este un animal nobil, splendid ca cenuºã ºi mîndru înmormînt.

Hydrotaphia (înmormîntarea în urnã), Sir Thomas Browne(1605–1682)

Expunerea la fenomenele naturaleExpunerea cadavrului pe pãmînt, fãrã înmormîntare, ºi lãsarea lui pradã

proceselor naturale de descompunere ºi de distrugere poate pãrea o formãde nepãsare. Distrugerea organismului rãmîne în seama larvelor, animalelorcarnivore ºi vulturilor. Este însã o metodã practicatã în unele regiuni alelumii. Este ceva atît de diferit faþã de înmormîntarea obiºnuitã, încîtsugereazã o cu totul altã atitudine faþã de moarte ºi de corpul omului.Cadavrul, sfîºiat ºi mîncat de animalele care se hrãnesc cu stîrvuri, estesupus unei distrugeri violente ºi fragmentate. ªi incinerarea îºi are nota saviolentã, dar în acest caz cadavrul rãmîne în aceeaºi poziþie în timp ce estedistrus. Pe de altã parte, expunerea lasã în urmã oasele care, în anumiteprivinþe, sînt preferabile unui pumn de cenuºã.

Lãsarea cadavrului pe pãmînt era intens practicatã în vremurilepreistorice, fãrã a avea vreo asociere directã cu credinþele religioase. Corpulneînsufleþit era pur ºi simplu aruncat, aparent fãrã respect ºi fãrã nici unritual special pentru cel mort. Era o metodã practicã, iar dacã era aºezatîntr-un copac sau pe o stîncã, nu mai putea fi atacat de animale. Probabilcã aceastã metodã se datora ºi groazei pe care o inspira cadavrul ºi friciide spiritul celui mort. Uneori, muribunzii erau abandonaþi, lãsaþi sã moarãsinguri. Totuºi, termenul de „expunere“ se referã la o metodã obiºnuitã deaºezare a cadavrelor, ca fiind o caracteristicã esenþialã a unor practicireligioase. În Tibet se practica abandonarea cadavrelor în zone îndepãrtate,

Page 177: enciclopedia mortii(2)

Expunerea ºi incinerarea 183

probabil din motive de ordin practic, cum ar fi lipsa unei cantitãþi suficientede lemn pentru incinerare sau greutatea de a sãpa o groapã. Zoroastrienii(adepþii acestei religii persane antice) îºi expuneau decedaþii pe dealuri,munþi sau în turnuri special construite, la o distanþã destul de mare dezonele locuite. Ei credeau cã trupurile neînsufleþite sînt impure ºi cã arputea contamina elementele pure, cum erau considerate pãmîntul, focul ºiapa. Prin urmare, cadavrul nu putea fi incinerat, deºi adepþii zoroastrismuluivenerau focul.

Parþii ºi vulturii

În regiunea Gujarat de pe coasta vesticã a Indiei, descendenþii parþi(perºi) ai zoroastrienilor îºi expun morþii pe niºte edificii circulare dinpiatrã, numite „Turnurile Tãcerii“ sau dakhma. Acestea sînt amplasate, deobicei, pe un deal ºi n-au nici un fel de acoperiº, pentru a lãsa drum libervulturilor. Turnurile Tãcerii din apropierea oraºului Bombay aveau oînãlþime de 7,6 metri, un diametru de circa 14 metri ºi erau împãrþite lavîrf în 72 de receptacule dispuse în jurul unei gropi centrale în trei cercuriconcentrice, unul pentru bãrbaþi, unul pentru femei ºi altul pentru copii.Cadavrul, acoperit cu o pînzã albã, era aºezat pe o corniºã de piatrã ºiabandonat vulturilor care stãteau la pîndã. În mai puþin de o zi, carnea eradesprinsã de pe oase, care cãdeau apoi sau erau înghiþite de groapa dinmijloc, unde se amestecau cu osemintele celorlalþi. Pentru a simplificalucrurile, cadavrele puteau fi aºezate pe un grãtar metalic, astfel încîtoasele sã cadã automat în groapa de dedesubt. În prezent, 90 000 dintrecei 155 000 de membri ai populaþiei parte locuiesc în oraºul indian Bombayºi în împrejurimi, dar majoritatea nu-ºi mai îngroapã morþii în modtradiþional.

Kaffir Kalash, un grup religios de la frontiera nord-vesticã aPakistanului, expune cadavrele în coºciuge deschise.

Corpul neînsufleþit poate intra mai repede în circuitul elementelor dacãeste tãiat înainte. Pe un colþ de stîncã din apropierea Mãnãstirii Gandendin Llasa, Tibet, corpurile celor morþi sînt tãiate de persoane specializate(„tãietorii de cadavre“), dupã care sînt date de mîncare vulturilor. Ritualuleste macabru, dar pentru budiºtii tibetani e un ceremonial religios.

Alternativa era atîrnarea cadavrelor în copaci, popularã în rîndurileunor triburi din India, Bali, Australia ºi America de Nord. „Cadavrulscheletizat“ putea fi recuperat dupã aceea ºi îngropat. Aborigenii dinregiunea australianã Arnhem recurgeau la aceastã metodã pentru a obþineoasele curãþate ale persoanelor importante, pe care apoi le pictau ºi leaºezau în coºciuge fãcute din trunchiuri de copaci scobite.

Page 178: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?184

Rechini, hiene ºi broaºte þestoase

În unele regiuni ale lumii existã animale care se hrãnesc cu stîrvuri. Deexemplu, în Insulele Solomon, cadavrele erau aºezate pe recifuri ca sã fiemîncate de rechini, acest lucru reprezentînd ceva între îngroparea pe mareºi aºezarea în drumul animalelor de pradã. Membrii tribului Kikuyu dinAfrica de Est obiºnuiau sã care cadavrele unor membri decedaþi în tufiºuripentru a fi mîncate de hiene sau sã blocheze uºa casei ºi sã facã o gaurã înperetele din spate, astfel încît hienele sã vinã ºi sã devoreze cadavrul.

Cîteodatã, abandonarea este direct asociatã incinerãrii. Ritualul aruncãriicadavrelor umane, pe jumãtate arse, în fluviul Gange e foarte vechi. Deºise construiesc 32 de crematorii noi, electrice, de-a lungul malurilor fluviului,hinduºii considerã în continuare Gangele drept o destinaþie sacrã, ce areputerea de a-i elibera pe cei morþi din ciclul renaºterii. Cenuºa cadavrelorcare ard pe ghat-uri (treptele de pe malurile rîului) este aruncatã în rîu,alãturi de cadavre întregi sau parþial incinerate. Anual, peste 45 000 decadavre sînt aruncate în acest fluviu, care a ajuns extrem de poluat. Pevremuri, fluviul era populat cu delfini de apã dulce, crocodili, þestoase ºisute de specii de peºti, dar toate acesta au dispãrut dupã ce fluviul a fostsufocat de deversãri industriale, ape menajere ºi cadavre. Corpurile ceplutesc la suprafaþa apei constituie ceva obiºnuit. Însã existã o soluþie: înfluviu au fost aduse 18 000 de exemplare de þestoase carnivore, care vorajuta la dispariþia poverii pe care o reprezintã în prezent cadavrele umane.În alte zone din India, în rîuri sînt aduºi crocodili crescuþi în ferme cuacelaºi scop.

IncinerareaDacã ne gîndim la ce transformãri este supus corpul unei fiinþe dragi

dupã moarte, la putrefacþia ºi descompunerea þesuturilor cîndva vii, nu ede mirare cã incinerarea reprezintã o alternativã acceptatã de multã lume.Sir Thomas Browne a surprins foarte bine situaþia în secolul XVII: „Sãfim scoºi în mod tragic din morminte, sã ni se transforme craniile în cupede bãut ºi oasele în fluiere, sã ne încîntãm ºi sã ne distrãm astfel duºmanii,sînt lucruri dezgustãtoare ºi regretabile, de care am scãpa în morminteleîn flãcãri“. Tot el observa ºi cã „relicvele arse nu au teama viermilor“,deºi, cu onestitatea ce-l caracteriza, a adãugat cã „viermii nu sînt uºor degãsit în morminte“. Browne avea un spirit inchizitor ºi critica multe dinconvingerile creºtine. Cea mai celebrã lucrare a sa, Religio Medici, a fostinterzisã în 1645 de Biserica Catolicã.

Avantajele incinerãrii sînt numeroase:

1. Rezolvã într-o anumitã mãsurã problema aglomerãrii cimitirelor.

Page 179: enciclopedia mortii(2)

Expunerea ºi incinerarea 185

Acestea acoperã peste 6 500 de hectare din teritoriul Angliei ºi alÞãrii Galilor, iar în 1989 se calculase cã incinerãrile economiseau81 de hectare anual.

2. Dacã nu existã viaþã dupã moarte, nici focul iadului ºi nici reînviereafizicã a corpului – idei îmbrãþiºate de un numãr din ce în ce maimare de oameni – incinerarea devine o metodã mai acceptabilã ºimai igienicã de îndepãrtare a cadavrelor.

3. Este o metodã convenabilã ºi prezintã avantajul de a transformacadavrul proaspãt în cenuºã în mai puþin de o orã, fãrã ca acesta sãtreacã prin fazele amintite mai sus (putrezirea ºi descompunerea).

4. Rudele pot arunca cenuºa mai uºor decît cadavrul întreg sauosemintele. Aceasta poate fi împrãºtiatã aproape oriunde, datãprietenilor sau pãstratã într-o cutie pe poliþa de deasupra cãminului.Uneori, împrãºtierea cenuºii este chiar o mãsurã înþeleaptã din punctde vedere politic. Cînd liderii tiranici sau criminalii de rãzboi morsau sînt executaþi, împrãºtierea cenuºii lor înseamnã cã nu va existanici un altar la care sã se închine adepþii lor.

5. Sir Henry Thomas, chirurgul reginei Victoria ºi unul dintre pionieriimetodei, a subliniat cã prin utilizarea raþionalã a rãmãºiþelor incine-rate se pot economisi fonduri însemnate ale þãrii, destinate importuluide fertilizatori.

6. În ultimul rînd, dar nu cu cea mai micã importanþã, incinerareapresupune costuri mai mici, deoarece nu este necesar sã seachiziþioneze un loc de veci sau o piatrã funerarã.

Existã, desigur, ºi contraargumente:

1. Aceia care se tem cã vor fi îngropaþi de vii se tem ºi cã vor fi arºide vii.

2. Metoda priveazã familia de ceremonialul ºi înmormîntareatradiþionale, care-i ofereau acesteia ocazia sã-ºi arate atît afecþiunea,cît ºi statutul social ºi financiar.

3. Încredinþarea corpului flãcãrilor este o amintire neplãcutã, chiardacã subconºtientã, a focului iadului. Directorii de servicii funeraretrebuie sã dea ºi în prezent dovadã de tact; ei nu discutã desprecuptoare, termen ce aduce aminte de lagãrele naziste de exterminare.

4. Neliniºtea de care a dat dovadã iniþial în aceastã privinþã bisericacreºtinã (în special cea catolicã) era de înþeles. În timp ceînmormîntarea tradiþionalã subliniazã importanþa corpului ºi areînvierii acestuia, incinerarea sublinia distrugerea lui completã,punea sub semnul întrebãrii existenþa sufletului. Pentru oamenii derînd nu era prea evident faptul cã Dumnezeu ar fi putut reînvia

Page 180: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?186

omul cu aceeaºi uºurinþã din cenuºã, cum ar fi fãcut-o dintr-uncadavru descompus. Neîncrederea clerului în aceastã metodã eraalimentatã cu siguranþã ºi de susþinerea de care se bucura aceastadin partea liber-cugetãtorilor, nu doar pentru cã era mai igienicã, ciºi pentru cã propunea o atitudine diferitã în ceea ce privea moarteaºi religia. Decretul papal, prin care incinerãrile erau interzise, nu afost abrogat decît la 5 iulie 1963.

Din punct de vedere practic, cadavrele nu ard repede ºi este necesarsã se întreþinã focul cu lemne, cocs, petrol, gaze sau electricitate. Se spunecã filozoful grec Heraclit a ars foarte greu, deoarece suferea de hidropizie(acumulare de lichid în þesuturi). Dupã ce cadavrul arde complet, rãmînenumai cenuºa, amestecatã cu mici fragmente de os. Chiar ºi oasele sîntdistruse, dupã cum sugereazã termenul englez „bonfire“ (= foc în aerliber, ce provine din alãturarea cuvintelor bone = os ºi fire = foc), careînsemna la început foc alimentat cu oase de animale domestice.

Incinerarea a apãrut în timpurile preistorice, aºa cum ne demonstreazãdesenele rupestre din mormintele vechi de 10 000 de ani din Grota Franchthidin Grecia, din mormintele din Coridorul Irlandez ºi din cele ale primelorpopulaþii din Australia, de acum aproximativ 30 000 de ani. Incinerareaera o metodã rãspînditã în Grecia anticã, precum ºi în Roma anticã unde,din motive necunoscute, a fost înlocuitã cu înhumarea în secolul al doileacreºtin. Cadavrul lui Cezar a fost incinerat, iar în timpul procesiuniifunerare, deasupra catafalcului a fost montatã o replicã din cearã a mareluiom, care-i prezenta rãnile ºi care se rotea în toate direcþiile pentru a puteafi vãzut de toþi cei care-l însoþeau pe ultimul drum.

Incinerarea este metoda de îndepãrtare a cadavrelor preferatã ºi deadepþii sikhismului, ai hinduismului ºi de majoritatea budiºtilor (însuºiBuddha a fost incinerat), fiind unica metodã folositã ºi de shintoiºtii ºibudiºtii din Japonia. Dar incinerarea era o practicã inimaginabilã pentruegiptenii din antichitate, care credeau cã au nevoie de corp în viaþa dedupã moarte, fiind de asemenea respinsã ºi de musulmani.

Incinerarea hindusã

Hinduismul susþine cã sufletul individual este doar o micã partecomponentã a atotcuprinzãtorului principiu cosmic, captiv o perioadã încorpul omenesc. Prin arderea cadavrului, sufletul este eliberat ºi, în acelaºitimp, corpul, care nu mai e necesar, este purificat prin foc. În ceremoniahindusã tradiþionalã de incinerare, celui mai mare dintre fiii rãposatului ise înmîneazã o torþã cu care acesta aprinde rugul. În timp ce corpul arde,unii cred cã sufletul se refugiazã în cap ºi este eliberat atunci cînd craniulplesneºte din cauza temperaturii ridicate. Alþii sînt de pãrere cã sufletul

Page 181: enciclopedia mortii(2)

Expunerea ºi incinerarea 187

iese prin nas, ochi sau gurã, iar sufletul celor iremediabil damnaþi pãrãseºtecorpul pe cale rectalã. Apoi, dupã ce trece prin alte locuri, sufletul intrãîntr-un alt corp, nu neapãrat al unui om.

Ceremonia incinerãrii nu se desfãºoarã întotdeauna fãrã incidente. Înprimul rînd, combustibilul este costisitor, iar cadavrul poate fi ars doarparþial. Pentru spectatorul occidental, ceremonia poate pãrea banalã ºiprost organizatã, dupã cum este prezentatã în aceastã descriere din 1933a ghat-urilor în flãcãri din oraºul indian Benares, apãrutã în volumul GrandTour, de Patrick Balfour (Londra, 1934):

„Înaintam pe apa stãtãtoare, plinã de spumã ºi de flori putrezite, cãtreghat-urile în flãcãri, de unde se înãlþa spre cer un rotocol de fum provenitdintr-o masã de cenuºã în care nu se mai putea recunoaºte un cadavru. Unrug, aranjat cu grijã în formã dreptunghiularã, tocmai fusese aprins, iarcadavrul, înfãºurat în pînzã albã, cu greu putea fi zãrit în centru. Un bãtrîn,înconjurat de gãlbenele, stãtea aºezat picior peste picior pe treapta de maisus. Cîþiva bãrbaþi îl sprijineau ºi îl frecau cu ulei ºi nisip. El se supuneafãrã vlagã acestui ceremonial ºi privea cu ochii larg deschiºi cãtre soare.

– De ce îl maseazã aºa? am întrebat ghidul.– Fiindcã e mort.Atunci i-am vãzut ridicîndu-l din poziþia aceea ºi cãrîndu-l pînã la

stiva de lemne. Totuºi, nu pãrea mai mort decît majoritatea celor vii dinpreajma sa. L-au aºezat cu faþa în jos pe rug, i-au întors capul ras cãtre rîu,i-au îngrãmãdit cîteva lemne deasupra ºi i-au dat foc cu paie, turnînddeasupra unt, fãinã, orez ºi lemn de santal.

Ceremonia s-a terminat repede ºi cu multã sporovãialã, în timp cecîþiva privitori neinteresaþi discutau pe margine. Cînd ne-am întors cu barca,zece minute mai tîrziu, craniul se transformase într-un os carbonizat, iar ovacã rumega placid ghirlandele de gãlbenele.“

În prezent, cadavrele hinduºilor din Marea Britanie sînt incinerate încrematorii. Uneori, cenuºa este trimisã înapoi în India pentru a fi împrãºtiatãdeasupra Gangelui, fluviul sacru. Marele conducãtor indian JawaharlalNehru (1889–1964) a cerut sã-i fie împrãºtiatã cenuºa dintr-un avion uºordeasupra cîmpiilor indiene.

Sati-ul

Practica sati-ului (termen care provine din sanscritã ºi înseamnã „soþiecredincioasã“) era folositã curent cîndva în rîndul brahmanilor indieni. Lamoartea soþului, vãduva, dacã nu avea copii mici, i se alãtura acestuia perugul funerar ºi murea alãturi de el. Dacã bãrbatul avea mai multe neveste,toate erau supuse ritualului; în 1780, împreunã cu rajahul Ajit Singh din

Page 182: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?188

Jodhpur au ars 64 de femei. Teoretic, acest ritual avea un caracter voluntar,dar cele ce refuzau erau dezonorate pe viaþã. În multe regiuni din India potfi gãsite pietre sati, cea mai veche datînd din anul 510 d.Hr. Acestea lecomemoreazã pe soþiile eroilor care s-au sacrificat în acest fel. Ulterior,între anii 1680 ºi 1830, sati-ul nu a mai avut caracter eroic. Legile actualele fac pe vãduve moºtenitoare ale averii soþului, dar au existat ºi cazuri deaplicare forþatã a ritualului, precum ºi de evadãri sau de salvãri. Ritualula fost interzis, pînã la urmã, de britanici în 1829. Ceremonialul varia dela o zonã la alta; povestirea de mai jos, care aparþine unui martor ocular,notatã de Jean-Baptiste Tavernier în 1650 (Travels in India, V. Ball, 1989),a apãrut în volumul Faber Book of Reportage:

„Pe marginea unui rîu sau a unui iaz se construieºte un fel de colibãde mici dimensiuni, de aproximativ 1 mp, din trestie de toate felurile ºi dinvreascuri, peste care se toarnã cîteva oale de ulei ºi de alte mirodeniipentru a arde mai repede. Femeia este aºezatã pe jumãtate întinsã în mijloculcolibei, i se sprijinã capul pe un fel de pernã din lemn ºi ºade lipitã cuspatele de un stîlp, de care este legatã în jurul taliei de cãtre unul dintrebrahmani, pentru a nu fugi cînd o cuprind flãcãrile. În aceastã poziþie, eaþine capul soþului pe genunchi, mestecînd betel în tot acest timp; dupã cerãmîne aºa timp de aproape o jumãtate de orã, brahmanul care a stat lîngãea în colibã iese afarã, iar ea le strigã preoþilor sã aprindã focul; acest lucrueste îndeplinit imediat de brahmani, de rudele ºi prietenii femeii care sîntprezenþi la ceremonie, aruncînd în foc cîteva oale de ulei, pentru ca femeiasã ardã mai repede ºi sã sufere cît mai puþin. Dupã ce cadavrul se facescrum, brahmanii iau tot ce gãsesc, adicã aurul, argintul, staniul sau cuprultopit provenit din brãþãrile, cerceii ºi inelele purtate de femeie; acestea lerevin de drept, dupã cum am mai spus.“

Arderea vrãjitoarelor, a ereticilor ºi a martirilor

În cazul sati-ului este arsã o fiinþã umanã, dar mai mult sau mai puþinde bunã voie. Arderea unor oameni de vii ca formã de pedeapsã ºi caexemplu pentru public era o metodã intens folositã în Europa acum cîtevasute de ani.

Credinþa în vrãjitori ºi vrãjitoare este comunã multor popoare. Aceastaface parte dintr-o credinþã generalã în ritualuri magice, nu toate malefice,iar subiectul a fost studiat cu mult entuziasm de cãtre antropologi. ÎnEuropa, în secolele XVI ºi XVII, ideea vrãjitoriei practicate în scopurimalefice era acceptatã pe scarã largã, iar acuzaþiile de vrãjitorie eraufrecvente. Printre cei acuzaþi se numãrau ºi preoþi, cãlugãri, maici, judecãtoriºi primari, aceastã acuzaþie nefiindu-le rezervatã în exclusivitate femeilor

Page 183: enciclopedia mortii(2)

Expunerea ºi incinerarea 189

în vîrstã. S-a sugerat ideea cã „epidemia“ vînãtorii de vrãjitoare din Europaa fost provocatã de panica, demoralizarea ºi dezorganizarea socialã careau urmat epidemiei de Moarte Neagrã.

În Anglia, judecarea acuzaþiilor de vrãjitorie dateazã din evul mediu.Primul caz de acest fel a fost cel al doamnei Alice Kyteler, în 1324. Legeaprevedea pedepse care mergeau de la legarea de stîlpul infamiei pînã laarderea de viu. În Essex, între anii 1560 ºi 1680 au fost judecate peste1 200 de cazuri. În total, între secolele XV ºi XVII au fost ucise sute demii de „vrãjitoare“, cele mai multe dintre ele prin ardere pe rug. La unuldintre ultimele episoade ale vînãtorii de vrãjitoare, ºi anume la judecareavrãjitoarelor din Salem, oraº american din apropierea Bostonului, în 1692,nu a fost ars nimeni. Toþi cei 31 de acuzaþi (printre care ºi ºase bãrbaþi)au primit pedeapsa capitalã, dar mulþi dintre ei au fost spînzuraþi. Ultimavrãjitoare arsã de vie, în Anglia, a murit în Sunderland, în 1722.

Biserica Romano-Catolicã medievalã îi urmãrea necontenit pe ereticiºi pe opozanþi. Inchiziþia a fost înfiinþatã ca urmare a ereziilor catarilor ºivaldezilor, iar Papa Innocenþiu al IV-lea a autorizat în 1252 practicareatorturii. Dupã cum îi spune ºi numele (în latinã inquiro = a cerceta),inchizitorii nu aºteptau sã se depunã plîngeri, ci îi cãutau activ pe ereticiºi încurajau rapoartele ºi acuzaþiile. La început, în nordul Italiei ºi în sudulFranþei, Inchiziþia a avut o înfãþiºare mai blîndã. Deºi pedepsele difereauca grad de severitate, nu se apela prea des la execuþii. Între 1308 ºi 1322,inchizitorul Bernard Gui a audiat în oraºul francez Toulouse 930 de cazuri.Au fost achitate 139, 300 au primit penitenþe religioase, iar 42 pedeapsacu moartea. Totuºi, dupã ce Papa Sixtus al IV-lea a autorizat în 1478Inchiziþia Spaniolã, regimul a devenit mai aspru. Persecuþiile au continuat,atingînd cote maxime în Spania, Franþa ºi Germania în secolele XVI–XVII. Victimele erau torturate ºi, în final, executate, adeseori prin arderepe rug. Cînd Urbain Grandier a fost ars în 1634 în oraºul francez Loudun,acuzat de vrãjitorie, cãmaºa acestuia a fost îmbibatã cu sulf pentru a grãbiarderea. Procesul a fost judecat de membri ai clerului, dar ardereapropriu-zisã a cãzut în seama autoritãþilor civile. Unul dintre cei mai „desucces“ reprezentanþi ai terorii sfinte a fost marele inchizitor dominicanTomas de Torquemada, care a devenit simbolul celor mai îngrozitoaretrãsãturi ale Inchiziþiei. În perioada în care ºi-a desfãºurat el activitatea aufost arse pe rug cel puþin 2 000 de persoane. O altã figurã memorabilã afost regele Filip al II-lea al Spaniei (1556–1598). El a asistat personal laun „autodafe“ (act de credinþã) cînd a urmãrit arderea a 12 eretici, iar întimpul domniei sale au fost arºi pe rug 220 de protestanþi. Sute de mii deoameni au fost torturaþi ºi uciºi în timpul Inchiziþiei Spaniole. Nu era ovreme potrivitã sã trãieºti dacã aveai un spirit independent.

Mulþi martiri ºi sfinþi au murit arºi pe rug pentru credinþa lor,încredinþîndu-ºi trupurile flãcãrilor. Numãrul acestora este însã mic în

Page 184: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?190

comparaþie cu mulþimea de vrãjitori ºi vrãjitoare care au avut aceastãtragicã soartã. Ioana d’Arc, consideratã de cãtre susþinãtorii sãi sfîntã ºi oadevãratã conducãtoare a poporului, dar vrãjitoare sau o ameninþare politicãde cãtre adversari, a fost arsã pe rug la Rouen, în 1431, la vîrsta de 19 ani.

Arderea victimelor de rãzboi

Dupã bãtãlii, cadavrele erau cîteodatã incinerate. În oraºul Rivas dinNicaragua, în 1855, au fost incinerate corpurile a 12 ofiþeri ºi a 100 demembri ai Forþelor Guvernamentale Americane, morþi într-o confruntarecu rebelii. Incinerarea cadavrelor soldaþilor Alianþei în urma Bãtãliei de laSedan din primul rãzboi mondial, cînd au murit peste 40000 de oameni,este descrisã în capitolul 2. Grecii din antichitate îºi incinerau soldaþiimorþi în bãtãlii desfãºurate în þinuturi îndepãrtate; potrivit istoricului latinPliniu, se recurgea la aceastã metodã pentru cã inamicii aveau obiceiul dea exhuma cadavrele în cazul în care acestea erau înmormîntate.

Evoluþia incinerãrii în Europa

Iniþial, evreii ºi creºtinii s-au împotrivit metodei incinerãrii, iar în 789,Carol cel Mare a dat un decret în care se prevedea cã aceia care practicãincinerãrile vor fi uciºi. Conform legii, persoanele care mureau trebuiauînmormîntate. Cum ar fi putut avea loc reînvierea dacã nu ar mai fi existatcorpul care sã fie reînviat? Acestei practici i se opunea nu numai clerul,ci ºi publicul larg. Incinerarea semãna prea mult cu un ritual pãgîn, înruditcu jertfa. Probabil cã erau asemãnãri izbitoare între focul care ardea cadavrulºi flãcãrile veºnice ale iadului. Opoziþia manifestatã de public era deosebitde puternicã ºi s-a menþinut pînã în secolul XIX, chiar pînã în secolul XX.Au fost ºi cîteva personalitãþi ce s-au declarat încîntate de practicaincinerãrii, printre acestea numãrîndu-se Millais, Trollope, Spencer ºi H.G.Wells, dar aproape toate celelalte o considerau îngrozitoare. Poliþia setemea cã, falsificîndu-se certificatele de deces, crimele ar putea fi ascunseprin incinerarea victimelor.

Edward John Trelawny relateazã ritualul incinerãrii poetului Shelleype plaja din apropierea oraºului italian Livorno, pe 15 august 1822. Shelleyse înecase pe 8 iulie ºi avusese parte astfel de o înmormîntare preliminarã:

„Priveliºtea unicã ºi magnificã ce ne înconjura se armoniza atît de binecu geniul lui Shelley, încît îmi puteam imagina cum spiritul lui planeazãdeasupra noastrã... A trebuit sã sãpãm un ºanþ de 30 de metri lungime ºine-a luat aproape o orã pînã am descoperit mormîntul... lucram în liniºte...Sunetul înfundat care a urmat loviturii de tîrnãcop ne-a speriat ºi ne-a fãcutsã ne strîngem laolaltã; metalul lovise un craniu, iar la scurt timp a ieºitla ivealã întregul corp. Deasupra se presãrase var; din aceastã cauzã sau

Page 185: enciclopedia mortii(2)

Expunerea ºi incinerarea 191

Ziua în care a murit un oraº; povestea oraºului PompeiÎn dimineaþa zilei de 24 august 79 d.Hr., locuitorii oraºului Pompei,

situat la poalele Muntelui Vezuviu din Golful Napoli, au resimþit un cutremurviolent, au auzit un tunet asurzitor ºi au vãzut strãfulgerãri de foc. Laora10.00 dimineaþa, Vezuviul a erupt, în vîrful muntelui ridicîndu-se un noruriaº de fum care avea forma unui pin.

Pe strãzi au început sã cadã pietre albite de cãldurã, apoi cenuºã, orbindoamenii ºi intrîndu-le în gurã ºi în plãmîni. Totul s-a petrecut fulgerãtor derepede, lumea neavînd timp suficient sã fugã. Pe pantele muntelui s-auprelins gaze fierbinþi ºi toxice, oamenii murind în cîteva minute, sufocaþi.Nu s-a scurs lavã, dar cenuºa a continuat sã cadã, acoperind cadavrele,blocînd cãile de acces ºi ajungînd pînã la nivelul ferestrelor. La puþin timpdupã aceea a acoperit ºi casele, iar în jurul orei 13.00 întregul oraº era dejaîngropat sub cîþiva metri de cenuºã ºi piatrã ponce. Au fost puþinisupravieþuitori, iar Pompei, împreunã cu miile sale de locuitori (dintre careaproape jumãtate erau sclavi) dispãruse de pe faþa pãmîntului. Oamenii,loviþi ºi uciºi în mijlocul activitãþilor lor zilnice, au fost conservaþi fidel înresturile vulcanice. Pompei, în acea dimineaþã cãlduroasã de varã, fuseseoprit definitiv din drumul sãu.

Cu 17 ani înainte se mai înregistrase un cutremur care provocase pagubeînsemnate oraºului, dar vulcanul propriu-zis fusese inactiv de cel puþin unmileniu. În anul 79 d.Hr., erupþia a fost cu totul surprinzãtoare. Totuºi, deatunci au mai avut loc multe alte erupþii, vulcanul nestingîndu-se completniciodatã.

Oraºul îngropat, acoperit cu pãmînt, viþã-de-vie ºi duzi, nu a fostdescoperit decît în 1594, în secolul XVIII fãcîndu-se excavaþii serioase.Cadavrele din cenuºa solidificatã au putut fi modelate turnîndu-se ipsoslichid printr-un mic orificiu pînã cînd se umplea întreaga cavitate. În prezent,vizitatorii oraºului Pompei pot observa detalii din viaþa cotidianã a romanilor.S-au pãstrat casele, o tãbliþã la intrarea într-o casã pe care scria „Atenþie,cîine rãu“, pîini proaspãt coapte în cuptorul brutarului, barãcile gladiatorilor– vizitatorul are senzaþia întîlnirii nemijlocite cu antichitatea. Se pãstreazã,de asemenea, ºi scene tragice din dimineaþa fatalã, ca de exemplu membriiunei familii adunaþi sub un acoperiº pentru a scãpa de ploaia de pietreincandescente. Una dintre femei cãzuse în genunchi ºi îºi þinea în dreptulgurii un prosop pentru a se apãra de gazele letale ºi de cenuºã, iar soþulsãu, mort în apropiere, îºi þinea copilul de mînã.

Povestea oraºului Pompei a fascinat generaþii întregi de scriitori, printrecare Goethe, Stendhal, Mark Twain ºi Charles Dickens. Pliniu cel Tînãr neoferã o prezentare directã a fenomenului în scrisorile sale cãtre Tacit,istoricul latin. El se afla în vizitã la unchiul sãu, Pliniu cel Bãtrîn, comandantal flotei romane staþionate în Golful Napoli, care a murit sufocat în timpce încerca sã observe cu atenþie ce se petrecea în jurul sãu ºi-i ajuta pesãteni sã coboare pe pantele vulcanului.

Page 186: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?192

poate din cauza descompunerii, cadavrul avea o culoare violacee închisã,înspãimîntãtoare... cadavrul a fost bãgat în întregime în cuptor... cãldurasoarelui împreunã cu cea degajatã de cuptor era atît de puternicã, încîtatmosfera devenise vãluritã ºi tremura. Cadavrul s-a deschis, iar inima aapãrut întreagã. Partea frontalã a craniului, cea care fusese lovitã de tîrnãcop,s-a desprins; ºi, în timp ce partea posterioarã a craniului era aºezatã pebarele înroºite ale cuptorului, creierii au început efectiv sã clocoteascã ºisã fiarbã ca într-un cazan, vreme îndelungatã. Byron nu a putut suportascena... Leigh Hunt a rãmas în trãsurã... Singurele pãrþi care nu au fostdistruse erau cîteva fragmente de oase, maxilarul ºi craniul, dar ceea cene-a surprins pe toþi a fost faptul cã inima a rãmas întreagã. Cînd amrecuperat aceastã relicvã din cuptorul încins, mi-am ars mîna destul derãu.“

Cenuºa lui Shelley este înmormîntatã în Cimitirul Protestant din Roma,iar inima i-a fost adusã în Anglia ºi îngropatã separat.

Acceptarea pînã la urmã a metodei incinerãrii s-a datorat în maremãsurã schimbãrii de atitudine faþã de Dumnezeu, faþã de viaþa de apoi ºichiar faþã de morþi, dar utilizarea acesteia pe scarã largã a fost posibilãmai ales datoritã progreselor tehnice. Aceasta era o metodã eficientã, curatãºi sigurã, ºi putea fi folositã peste tot în lume. Primele proiecte de crematoriiau apãrut în anii 1870. Sir Henry Thompson, chirurgul reginei Victoria, avizitat un crematoriu model la Expoziþia de la Viena din 1873 ºi a rãmasputernic impresionat de igiena ºi avantajele acestei metode de îndepãrtarea cadavrelor. A fost, în 1874, unul dintre fondatorii Societãþii de Incinerare.Aceºtia au cumpãrat în 1878 o parcelã de teren în Woking, au construitun cuptor, iar în anul urmãtor au incinerat cu succes un cal. Dar autoritãþileºi publicul larg nu se arãtau interesaþi. Cînd, în 1882, un cãpitan numitHanham din Dorset a cerut societãþii sã-i incinereze soþia ºi mama, lucrudorit de cele douã femei, Ministerul de Interne nu a autorizat procedura.Drept urmare, cãpitanul Hanham ºi-a construit un cuptor pe proprietateasa ºi a incinerat cele douã corpuri. Autoritãþile nu au luat nici o mãsurãîmpotriva sa. O altã persoanã care a acþionat pe cont propriu a fost dr.Price din Llantrissant. În 1884, în vîrstã de 84 de ani, el ºi-a incinerat înaer liber bebeluºul mort, înfãºurînd corpul micuþului în scutece, aºezîndu-ldeasupra unui butoi mare cu parafinã ºi dîndu-i foc. La locul faptei seadunaserã o mulþime de oameni care erau atît de intrigaþi, încît probabilcã l-ar fi bãtut dacã nu ar fi fost ºi poliþia de faþã. Price a fost judecatpentru fapta comisã, dar achitat ulterior. Incinerarea era consideratã ilegalãdoar dacã provoca pagube publice.

În 1885, crematoriul de la Woking a început sã funcþioneze, iar primaincinerare, cea a doamnei Pickersgill, a avut loc pe 26 martie. Oamenii seopuneau în continuare cu îndîrjire, iar uneori devenea necesarã intervenþiapoliþiei. Incinerarea a fost recunoscutã oficial abia în 1902, cînd a fost

Page 187: enciclopedia mortii(2)

Expunerea ºi incinerarea 193

promulgatã o lege a incinerãrii care prevedea o serie de reguli în ceea ceprivea amplasarea ºi modul de funcþionare a crematoriilor. Atitudinea aînceput sã se schimbe, dar destul de încet. În 1910, incinerarea a fost declaratãnecesarã pentru cei ce urmau sã fie înmormîntaþi în Catedrala St. Paul, darchiar ºi în 1990, Biserica Prezbiterianã Liberã din Scoþia s-a opus construiriiunui crematoriu în Inverness. Biserica Romano-Catolicã nu a aprobatincinerarea decît în 1963, iar preoþii nu aveau voie sã facã slujbe în crematoriipînã în 1966. Totuºi, în prezent, incinerarea este o metodã acceptatã deîndepãrtare a cadavrelor în Marea Britanie. Marea schimbare s-a produsdupã cel de-al doilea rãzboi mondial. Se poate presupune cã a apãrut caurmare a revoltei mondiale ºi a reluãrii asasinatelor în masã din timpulrãzboiului, a sentimentului de schimbare majorã din perioada postbelicã ºia credinþei din ce în ce mai reduse în religia tradiþionalã ºi în ritualurileacesteia. În 1938 au fost incinerate doar 3 procente din totalul cadavrelor,iar în 1945 valoarea era în continuare scãzutã, de numai 7,8 procente; totuºi,în 1991 se ajunsese la 69,9 procente. Numãrul crematoriilor a crescut, în1973 existînd de patru ori mai multe decît în 1950, iar la ora actualã, înMarea Britanie, sînt circa 230 de crematorii.

Incinerarea se bucurã de o popularitate similarã ºi în Elveþia (57% dincadavrele declarate în 1988 au fost incinerate), ceva mai micã în Olanda(43%), ºi chiar mai scãzutã în Canada (31%) ºi în SUA (15%). În þãrilecatolice, metoda este în continuare destul de rar folositã, valorile din Italiaºi Spania fiind de 1 procent ºi, respectiv, 11 procente.

De ce a fost acceptatã incinerarea mai uºor în Marea Britanie decît înmulte alte þãri? Un rãspuns interesant vine din partea lui Douglas Davies,ºi anume cã opinia publicã ar fi fost oarecum influenþatã de familiaritateabritanicilor cu incinerarea hindusã din India. Totuºi, la început, incinerareas-a bucurat de mai mult succes în Germania decît în Anglia; primulcrematoriu s-a deschis în Gotha în 1872, iar pînã în 1911 se dãduserã înfuncþiune 21 de crematorii.

În cazul în care oamenii sînt obiºnuiþi cu înmormîntarea, perspectivaincinerãrii poate produce reacþii extreme. În þinutul Haian din provinciachinezã Jiangsu, oficialitãþile au decretat cã toþi cei ce mureau dupã datade 1 aprilie 1993 urmau sã fie incineraþi. Cotidianul Independent acomunicat cã zeci de bãtrîni au încercat sã se sinucidã înaintea acesteidate pentru a evita sã fie incineraþi.

Crematoriile moderne

Crematoriile funcþioneazã la temperaturi de 800–1000°C ºi întregulproces dureazã aproximativ o orã (mai mult în cazul cadavrelor persoanelorslabe). Scopul este incinerarea totalã, pînã în momentul în care se degajãniºte gaze invizibile, nu numai fum.

Page 188: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?194

Oamenii ºi-au arãtat îngrijorarea în legãturã cu posibila degajare aunor cantitãþi nocive de mercur provenit din plombele dentare, avînd învedere cã mercurul este o substanþã volatilã. Testele au dovedit cã,într-adevãr, întreaga cantitate de mercur este eliberatã în atmosferã ºi,considerîndu-se cã fiecare dintre membrii celor 70% din populaþia englezãcare are încã dinþii naturali deþine, în momentul morþii, cîte cinci plombecu amalgam, se ajunge la o valoare anualã de 11 kilograme de mercureliminate de un crematoriu obiºnuit care efectueazã 3 500–4 000 deincinerãri. Evident, aceastã problemã meritã atenþie; poate cã mercurul (ºiargintul) ar putea fi recuperat în timpul procesului de incinerare.

Pacemakerele cardiace sînt scoase dacã au baterii, deoarece acesteaexplodeazã în timpul incinerãrii ºi pot avaria cãptuºeala internã a spaþiuluide incinerare. Obiectele personale, cum ar fi cãrþi, haine de piele sau cãºtisînt interzise din cauza emisiei de gaze toxice, astfel încît morþii trebuiesã parcurgã acest ultim drum singuri.

În perioadele mai aglomerate pot fi incinerate ºi mai multe coºciugesimultan, resturile rãmînînd strict separate. Iniþial, acestea conþin micifragmente de os incinerat, precum ºi obiecte metalice de genul inele,plombe dentare, proteze de ºold sau cuie de la sicrie. Obiectele metalicesînt îndepãrtate cu un electromagnet, iar ce rãmîne este mãcinat, astfelîncît sã rezulte într-adevãr o cenuºã finã. În Marea Britanie se fac anualîn jur de 40 000 de operaþii de montare a protezelor artificiale de ºold, iarîn aproape trei sferturi dintre incinerãri apar reziduuri metalice. Printreobiectele metalice mai neobiºnuite s-au numãrat monede, forcepsuri ºifoarfece chirurgicale, un micrometru ºi un dispozitiv de tãiat inele!

Crematoriile pãstreazã cãrþi memoriale, iar din unele dintre acestea seciteºte cu ocazia fiecãrei aniversãri a incinerãrii. Familia celui decedatpoate sã cumpere pomiºori, arbuºti, fîntîni pentru pãsãrele, discuri solaresau bãnci, pe care le poate aºeza, împreunã cu mici tãbliþe funerare, încimitire, crematorii sau în alte locuri publice.

Cimitirul Nikolo-Arkanghelskoe din Moscova are ºapte crematoriigigantice gemene, cu mai multe „Sãli de rãmas-bun“ pentru atei.

Crematoriile oferã servicii variate. Momentul în care coºciugul dispareîn spatele uºilor închise este încãrcat de emoþie, iar oamenii se aºteaptã sãfie o ocazie solemnã, care sã impunã respect, chiar dacã nu cred în viaþade dincolo. Uneori, cînd între ceremonii existã o pauzã de doar 15–20 deminute, poate apãrea impresia unei desfãºurãri pe bandã rulantã a acestuiproces. Dar existã niºte standarde verificate de o Federaþie a AutoritãþilorBritanice ale Crematoriilor ºi o deontologie a crematoriilor. Detaliile prac-tice sînt descrise pe larg în The New Natural Death Handbook, publicatãîn 1997, o lucrare deosebitã, scrisã cu compasiune ºi înþelepciune. Conþineun ghid al celor mai bune cimitire, crematorii ºi firme de pompe funebre

Page 189: enciclopedia mortii(2)

Expunerea ºi incinerarea 195

din Marea Britanie, precum ºi sfaturi utile în privinþa îngrijirii muribunzilor,a felului în care trebuie sã ne luãm rãmas-bun de la ei, a testamentelor ºiaºa mai departe. Autorii considerã cã, într-o þarã în care moartea ºi detaliileacesteia tind sã devinã ceva tabu, iar oamenii nu ºtiu prea bine cum semoare sau care ar trebui sã fie atitudinea lor în cazul morþii unei persoanedragi, se naºte nevoia a ceea ce ei numesc „moaºã pentru moarte“. Alteinformaþii pentru cei ce vor sã afle astfel de lucruri se regãsesc într-unnumãr special apãrut în 1995 al jurnalului Which?, numit Ce este de fãcutcînd moare cineva.

Îndepãrtarea cenuºii

În Marea Britanie nu existã în prezent nici o lege care sã reglementezeîndepãrtarea rãmãºiþelor incinerate. Dupã ce acestea sînt mãcinate subforma a 2 kilograme de pulbere finã, cenuºie, sînt înmînate celor maiapropiate rude ale defunctului. Iniþial, dorinþa de a pãstra cenuºa în cevauºor de identificat echivala cu aºezarea acesteia într-o casetã micã ºi erafie îngropatã, fie depusã într-un columbar (vezi capitolul 6), iar loculmarcat cu o tãbliþã funerarã. Dar spaþiile din ce în ce mai puþine dincimitire ºi crematorii ºi schimbarea atitudinii în privinþa morþii ºi acadavrelor i-a fãcut pe din ce în ce mai mulþi oameni sã-ºi doreascã sã lefie împrãºtiatã cenuºa. În Marea Britanie, în 1986, au fost împrãºtiate 57%dintre rãmãºiþele incinerate, iar alte 15 procente au fost îngropate lacrematoriu. Doar 4 procente au fost depuse în morminte sau în niºe dincimitire. Rudele au luat cenuºa în 22% dintre cazuri, în general pentru afi împrãºtiatã în locuri speciale, cum ar fi o grãdinã sau o zonã preferatãde cel mort. În cîteva cazuri, cenuºa a fost împrãºtiatã potrivit dorinþeicelui decedat, cum ar fi: un teren de fotbal (cazuri apãrute relativ recent)sau în mare. În 2% dintre cazuri, rãmãºiþele au fost abandonate la crematoriuunde, dupã o perioadã, au fost împrãºtiate. Extraordinarul roman al luiGraham Swift, Ultimele ordine, se concentreazã asupra împrãºtierii cenuºii.Romanul începe într-o berãrie, unde caseta care conþine rãmãºiþe pãmînteºtieste aºezatã pe tejgheaua de la bar ºi se încheie extrem de emoþionant,cînd acestea sînt împrãºtiate în mare din oraºul Margate, Kent.

Se pare cã ºi comunitãþile de imigranþi care au obiceiuri speciale înprivinþa îndepãrtãrii rãmãºiþelor umane beneficiazã de servicii pe mãsurã.Ziarul The Times a publicat în noiembrie 1993 o ºtire potrivit cãreiaConsiliul Local al oraºului Leeds avea în plan sã construiascã o platformãcare sã se încadreze în suma de 12 000 £, deasupra rîului Aire, de pe careadepþii sikhismului sã poatã împrãºtia cenuºa rudelor decedate. Acest grupreligios considerã cã cenuºa umanã trebuie aruncatã numai într-o apãcurgãtoare.

În SUA, incinerarea este consideratã de cãtre directorii de pompe

Page 190: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?196

funebre nu numai o metodã de îndepãrtare a cadavrului, ci ºi un mijloc depãstrare a rãmãºiþelor pentru ceea ce ei numesc „memorizare“. Cenuºapoate fi depusã pentru totdeauna într-o urnã care va fi îngrijitã permanent.Nu este recomandat sã se împrãºtie rãmãºiþele care nu au fost completarse, acest lucru putînd avea consecinþe dureroase. Unele fragmente umane,recunoscute ca atare, ar putea cãdea pe sol în zone populate sau ar puteafi aduse de valuri pe plajã, deranjîndu-i pe cei care le vãd ºi provocîndemoþii puternice celor îndoliaþi. Mulþi americani preferã în continuareînhumarea, iar în unele state împrãºtierea cenuºii rãmîne o acþiune ilegalã.

Menþionãm în continuare cîteva cazuri neobiºnuite de îndepãrtare acenuºii:

– O cantitate importantã de cenuºã umanã, provenitã de la cele 100 000de victime ale atacului cu bombã atomicã din 1945 este înmormîntatãîn Parcul Funerar din Hiroshima, Japonia.

– Cenuºa lui Beatrix Potter (1866–1943) este împrãºtiatã pe unuldintre terenurile sale din Near Sawrey, comitatul Lancashire.Ciobanul ei, Tom Storey, a împrãºtiat-o dupã ce promisese sã nudivulge locul exact. El a murit în 1988, dupã ce îi împãrtãºisesecretul fiului sãu, numai cã acesta a murit ºi el subit în 1989, luîndsecretul cu sine.

– Despre Artemisa, soþia lui Mausol, se spune cã a pus cenuºa acestuiaîn vin, pe care apoi l-a bãut, lucru care i-a dat sentimentul uneicomuniuni complete cu soþul ei.

– Ultima dorinþã a domnului Jeff Thorp a fost sã-i fie împrãºtiatãcenuºa pe Cîmpia Cheshire cu ajutorul a 28 de artificii. Dupã ceAutoritatea Aviaþiei Civile ºi-a dat acordul, cenuºa i-a fost însoþitãîn cãdere de o ploaie de stele argintii, roºii ºi verzi. Ziarul TheTimes a relatat cã acesta ºi-a fãcut ieºirea, în august 1992, aºa cumºi-a dorit, „cu trîmbiþe ºi surle, colorînd apusul cu cenuºa sa“. Mairecent, în 1996, cineva a aranjat sã-i fie încorporatã cenuºa într-orachetã de 1,5 metri inscripþionatã cu numele sãu, exprimîndu-ºidorinþa ca la petrecere sã ia parte toþi prietenii ºi membrii familieisale, cu cîte o sticlã, pentru a-l urmãri cum dispare într-o dîrã lãsatãde rachetã. Compania producãtoare de artificii a livrat racheta gratis,dar unii dintre angajaþii fabricii au cerut sã nu fie fãcuþi pãrtaºi laconfecþionarea acestui produs.

– Cenuºa lui Timothy Leary, gurul din anii 1960, a fost trimisã pe oorbitã circumterestrã, la 21 aprilie 1997, împreunã cu rãmãºiþelealtor 23 de persoane. Acesta îºi dorise sã fie îngheþat într-un laboratorcriogenic, dar s-a rãzgîndit în ultimul moment. Racheta Pegas curãmãºiþele umane a fost lansatã din Insulele Canare, iar satelitulurmeazã sã facã înconjurul Pãmîntului timp de aproape 10 ani, dupãcare va reintra în atmosferã ºi se va dezintegra.

Page 191: enciclopedia mortii(2)

Expunerea ºi incinerarea 197

– În Tibet, osemintele parþial arse erau mãcinate uneori pînã laobþinerea unei pulberi care se amesteca cu lut ºi modelat sub formaunei ofrande votive. Pare o idee interesantã, deoarece se obþine înacest fel un obiect sculptat care-l înfãþiºeazã chiar pe defunct.Obiectul ar putea fi ºi un articol casnic, precum o canã, o farfurie(cum ar fi sã „mãnînci de pe unchiul Jack“) sau un prespapier. Sepoate cumpãra chiar un pitic de grãdinã cu un compartiment specialpentru cenuºã! Dacã tot a venit vorba de mîncatul „de pe“ unchiulJack, ar putea exista ºi morbida variantã canibalã de a-l mînca peunchiul Jack prin încorporarea unei pãrþi din cenuºa acestuia în cinafamiliei. Pentru un memento de duratã, dar ºi practic în acelaºitimp, cenuºa cuiva poate fi încorporatã într-un ceas de bucãtãrie –ca în cazul fãcut public în 1997, cînd o vãduvã a procedat aºa lasugestia soþului sãu aflat pe patul morþii.

– Îndepãrtarea cadavrelor animalelor de mari dimensiuni poate creaprobleme: primul crematoriu de cãmile este construit în Dubai de ocompanie galezã de incinerãri.

– Pentru a nu fi mutate, rãmãºiþele incinerate ale scriitoruluiD.H. Lawrence au fost amestecate cu o tonã de ciment ºi încorporateîntr-un monument funerar aºezat în grãdina casei pe care o construisesoþia sa, Freda, pentru a-l proteja. Monumentul are o pasãre phoe-nix pe fronton ºi se aflã în apropiere de Taos, Santa Fe.

Page 192: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?198

8

Metode neobiþnuitede îndepþrtare a cadavrelor

Nu toate cadavrele sînt incinerate, înhumate sau lãsate în drumulanimalelor de pradã. Mai existã încã una sau douã modalitãþi suplimentarede îndepãrtare a cadavrelor, care au în vedere mai ales distrugerea þesuturilormoi decît a oaselor. În general, oasele rãmîn ca deºeuri ºi pot fi tratate saufolosite în diverse feluri, descrise în capitolele 12 ºi 14.

CanibalismulCanibalismul se întîlneºte în majoritatea regiunilor lumii încã din

timpuri preistorice, existînd chiar ºi în prezent. În timpul foametei dinAnglia ºi Irlanda anilor 695–700, oamenii începuserã sã se mãnînce uniipe alþii doar pentru a supravieþui. Canibalismul era un obicei mai comunîn zone din Noua Guinee, Australia, din cele douã Americi ºi din Polinezia.Alte relatãri care vorbesc despre practicarea regulatã a canibalismului provindin China secolului X, din Africa secolului XIX ºi din Sumatra de dinaintede a fi colonizatã de olandezi. Se pare cã, în unele dintre aceste zone,carnea de om se gãsea chiar de vînzare în pieþe.

De ce se mãnîncã oamenii între ei?

Canibalismul poate aparea din dorinþa de a dobîndi calitãþile obiectuluimîncat; de exemplu, prin mîncarea cadavrului unui inamic viteaz, ucis înluptã, cel care îl mãnîncã devine ºi el viteaz. Un alt motiv poate fi acelade a aduce omagii rituale unei rude decedate. Dupã o logicã stranie, celmai potrivit loc de depozitare a corpului unui mort este în interiorul corpuluirudelor în viaþã.

În unele cazuri, canibalismul ritual a dus la situaþii foarte interesante.

Page 193: enciclopedia mortii(2)

Metode neobiºnuite de îndepãrtare a cadavrelor 199

Membrii tribului Fore din zona muntoasã a Papua Noua Guinee obiºnuiausã-ºi mãnînce rudele dupã ce mureau. Din pãcate, în creierul unuipredecesor îndepãrtat se gãsea un agent infecþios asemãnãtor unui virus,care a fost transmis întregii populaþii prin practica canibalismului. Cei ceconsumau creierul (de obicei, femeile) se infectau, iar între 4 ºi 20 de animai tîrziu contractau o boalã neurologicã gravã ºi, în final, fatalã, numitãkuru. Boala, rãspînditã prin practicarea canibalismului, a afectat o mareparte a populaþiei Fore, în total înregistrîndu-se 3700 de cazuri. Jumãtatedintre femeile acelor sate sufereau de kuru, în faze diferite. Canibalismula încetat în 1957 ºi nici unul dintre indivizii nãscuþi de atunci nu a maimanifestat aceastã boalã. Agentul infecþios care provoca boala kuru esteaproape identic cu cel care provoacã pruritul la ovine, encefalopatia bovinãspongiformã (boala vacii nebune) ºi maladia Creutzfeldt-Jakob la oameni.

Canibalismul ca stil de viaþã

Potrivit unor antropologi, existã o categorie de canibali care se hrãnesccu carne de om din simplul motiv cã este cea mai gustoasã: „Carnea deom este cea mai bunã, dupã care vine cea de maimuþã.“ Aceastã manifestarea primit numele de „canibalism gourmet“. În dialectul melanezian, termenul„porc-lung“ se referã la carnea umanã, consideratã un aliment acceptabil.

În 1910, antropologul A.P. Rice descria ospãþul canibalic al unui ºef detrib din Fiji. Oamenii mîncaþi fuseserã capturaþi în timpul jafurilor locale.

„ªi ce ospãþ! Consta din 200 de corpuri umane, 200 de porci ºi 200 decoºuri cu cartofi dulci. Modul de preparare al oamenilor ºi al porcilor erauidentice, iar fiecare membru al tribului trebuia, desigur, sã se serveascã dincele douã feluri principale, fãrã a avea dreptul de a alege doar unul dintreele. Astfel, membrii tribului nu se ghiftuiau cu carne umanã într-o asemeneamãsurã încît sã nu mai existe suficientã pentru ceilalþi, care ar fi fostnevoiþi sã se mulþumeascã doar cu carne de porc.“

Numãrul participanþilor la acest ospãþ nu este dezvãluit, dar se pare cãa fost vorba de un festin demn de Gargantua. În Anglia epocii victorienese rãspîndise convingerea cã toþi sãlbaticii sînt canibali, iar practica eralimitatã doar de rãspîndirea civilizaþiei. Canibalismul era ceva de aºteptatdin partea oamenilor primitivi. Prin urmare, povestirile multora dintreexploratorii timpurii trebuie privite cu un ochi critic, ei vãzînd uneoricanibali acolo unde nici nu existau.

Subiectul exercitã o fascinaþie morbidã. Deºi afirmaþia cã unele triburiau o atracþie deosebitã pentru carnea de om este exageratã, se pare cãoamenii n-au o repulsie geneticã faþã de consumarea acesteia. Aºa cum încopilãrie am învãþat cã obiceiul de a consuma materii fecale (coprofagia)

Page 194: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?200

este revoltãtor, tot aºa ni se imprimã ºi dezgustul puternic faþã de carneaumanã, deºi acesta nu e înnãscut. Oricum, în prezent, tranºarea ºi gãtireaacestui tip de carne ne-ar îngrozi cel puþin la fel de mult ca ºi consumulpropriu-zis. Se spune cã gustul cãrnii de om se situeazã undeva între celal cãrnii de viþel ºi al celei de porc. Maorii din Noua Zeelandã eraucanibali entuziaºti, dupã cum ni se dezvãluie în jurnalele cãpitanului Cook,precum ºi informaþia cum cã negrii aveau o aromã mai plãcutã decît albii,deoarece primii consumau mult mai puþinã sare.

Canibalismul pentru supravieþuire

În general, oamenii devin canibali numai în condiþii neobiºnuite. Cîndvãd moartea cu ochii, adicã în momentul cînd nu au ce mînca, din diversecauze, printre care: un asediu, foamete, un naufragiu sau prãbuºirea unuiavion, atunci apare fenomenul care s-ar putea numi canibalism pentrusupravieþuire. Alegerea este cea dintre canibalism ºi moarte. Canibalismulpracticat ca stil de viaþã este foarte rar.

În secolele XVII–XVIII, epoca vaselor cu pînze, în cazul în care uniioameni naufragiau ºi erau înfometaþi, sacrificarea unuia dintre ei deveniseacceptabilã ºi, în acest fel, ceilalþi puteau supravieþui. Uneori, cel careurma sã fie sacrificat era tras la sorþi; cel mai adesea, victima era musul,probabil din cauza gradului sãu inferior mai degrabã decît din cauza cãrniisale fragede. Un caz judecat de tribunalele engleze în 1884 a fost R.v.Dudley ºi Stephens. Dupã ce naufragiaserã ºi rãmãseserã timp de peste osãptãmînã fãrã mîncare ºi apã, inculpaþii îl omorîserã ºi îl mîncaserã pemus. Aceºtia au fost condamnaþi pentru crimã, pierzînd apelul. Deºi oameniiau dreptul sã comitã anumite infracþiuni pentru a-ºi salva viaþa, crima cupremeditare nu se numãrã printre ele.

Alte cazuri sînt relatate mai în detaliu. Robert Hughes descrie un cazcelebru în cartea The Fatal Shore (1988). În 1822, 8 condamnaþi au evadatdin redutabila închisoare aflatã pe coasta izolatã din vestul Tasmaniei.Dupã 10 zile petrecute prin diverse locuri neprimitoare, foamea le-a învinsinhibiþiile, iar unul dintre ei a fost ucis cu un topor în timp ce dormea:„Apoi, Matthew Travers a venit cu un cuþit ºi i-a tãiat beregata, lãsîndu-lsã sîngereze; pe urmã l-am tras deoparte ºi i-am tãiat hainele, i-am scosmãruntaiele ºi i-am retezat capul; Matthew Travers ºi Greenhill i-au prãjitinima ºi ficatul ºi le-au mîncat calde; i-au întrebat ºi pe ceilalþi dacã vor,dar nimeni nu a vrut sã mãnînce în acea noapte“.

În ziua urmãtoare au împãrþit carnea ºi au pornit din nou la drum. Doidintre ei s-au despãrþit de grup, fiind descoperiþi mai tîrziu, pe jumãtatemorþi de obosealã, dar pentru ceilalþi cinci nu exista nici o altã sursã dehranã, iar întrebarea care se punea era cine urmeazã. Greenhill, cel cu

Page 195: enciclopedia mortii(2)

Metode neobiºnuite de îndepãrtare a cadavrelor 201

toporul, avea un avantaj, astfel încît, unul dupã altul, ceilalþi au fost uciºiºi mîncaþi, pînã cînd nu au mai rãmas decît doi, Greenhill ºi Pearce.Mergeau separat, pîndindu-se reciproc. Somnul nici nu intra în discuþie. Înfinal, într-o noapte, aproape cînd se crãpa de ziuã, Greenhill a adormit ºiPearce i-a luat toporul de sub cap ºi l-a omorît. Rãmas singur, Pearce ºi-acontinuat drumul, cãrînd cu el ce mai rãmãsese din braþul ºi piciorul luiGreenhill, pînã cînd, la aproape ºapte sãptãmîni de la evadare, a fost gãsit.A mãrturisit autoritãþilor întreaga poveste, dar nu a fost crezut ºi a fosttrimis înapoi la închisoare. A evadat din nou, împreunã cu un alt condamnat,fiind prins dupã cinci zile, timp în care îºi omorîse ºi îºi mîncase tovarãºul.În urma procesului, tribunalul a hotãrît sã fie spînzurat ºi, ca sã fie pedepsitpentru infamie, corpul sã-i fie dezmembrat ºi donat chirurgilor pentrudisecþie. Craniul sãu a ajuns într-o vitrinã de la Academia de ªtiinþe Naturaledin Philadelphia.

Povestea lui Mignonette, un vas de 33 de tone care a plecat în 1884din Essex, avînd ca destinaþie Australia reprezintã un alt exemplu. Vasula naufragiat în timpul unei furtuni la aproximativ 2 000 de mile marine estde coasta Americii de Sud, iar 4 membri ai echipajului s-au salvat într-obarcã. Au supravieþuit astfel timp de 20 de zile doar cu un kilogram denapi conservaþi ºi fãrã apã, deºi în a patra zi au prins o micã þestoasã.Aceasta a fost mîncatã în întregime, inclusiv pielea ºi oasele; îºi beaupropria urinã ºi, din cînd în cînd, adunau ceva apã de ploaie. În cea de-a29-a zi, Richard Parker, un tînãr de 17 sau 18 ani, care se îmbolnãvise, afost omorît de ceilalþi. Gîtul i-a fost tãiat cu un briceag, iar ceilalþi trei i-aubãut sîngele, apoi l-au spintecat ºi i-au mîncat inima ºi ficatul. Cadavrula fost dezmembrat ºi le-a asigurat hrana timp de încã 4 sau 5 zile, dupãcare resturile intrate în descompunere au fost aruncate în ocean. În ziuaurmãtoare, cei trei au fost salvaþi. Dupã ce au ajuns în Anglia, ºi-aumãrturisit fapta, iar doi dintre ei au fost condamnaþi într-un tîrziu la cîteun an închisoare.

Cercetãtorul Alfred G. Packer a încercat, în februarie 1874, sã traversezeMunþii San Juan din Colorado, împreunã cu încã ºase oameni. S-a întorsdupã 55 de zile, mãrturisind cã i-a omorît ºi mîncat pe ceilalþi într-un locnumit Dead Man’s Gulch („Viroaga Mortului“), din apropiere de LakeCity. Deºi a ajuns în închisoarea de stat Gunnison, a fost judecat abia în1886, cînd a afirmat cã acþionase în legitimã apãrare (conform principiului„mãnîncã sau vei fi mîncat“). Judecãtorul l-a condamnat la 40 de ani dedetenþie (cîte opt pentru fiecare victimã) ºi a petrecut în închisoare 17 ani.În tot acest timp a reprezentat o adevãratã atracþie turisticã, fiind cunoscutsub numele de „Canibalul de Colorado“ sau „Marele Antropofag Ameri-can“. Se pare cã s-a bucurat din plin de notorietatea dobînditã.

Canibalismul pentru supravieþuire este practicat ºi în prezent, lucrudovedit de cazul celor 16 tineri uruguaieni care au scãpat cu viaþã în urma

Page 196: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?202

prãbuºirii unui avion în Anzi, în 1972. Aceºtia au supravieþuit timp de 70de zile consumînd carnea celorlalþi pasageri care muriserã dupã prãbuºire.

Canibalismul practicat din excentricitate este un caz mai rar întîlnit.Americanul John Johnson (1820–1900) a fost cunoscut drept „Ucigaºul deindieni“, deoarece omora indieni din tribul Crow ºi le mînca ficatul. Nufãcea acest lucru de foame sau din lãcomie, ci din cauzã cã indienii dinacest trib îi omorîserã ºi scalpaserã soþia. Sugestiile canibalice scandaloasepropuse de Jonathan Swift în satira O propunere modestã sînt expuse încapitolul 13.

Baia acidãBaia acidã nu poate fi numitã o metodã obiºnuitã de îndepãrtare a

cadavrelor. Fascinaþia pe care o exercitã se naºte din faptul cã aceastãmetodã nu lasã aproape nici o urmã a cadavrului, în plus fiind folositã deun asasin într-un caz celebru din Anglia. În 1949, John George Haigh aîmpuºcat-o pe doamna Durand-Deacon ºi, dupã ce a bãut o parte dinsîngele acesteia, i-a scufundat corpul într-un rezervor de oþel de 180 litriplin cu acid sulfuric concentrat. Deoarece era destul de grasã, dupã treizile, criminalul a curãþat stratul de grãsime care se formase la suprafaþã ºia mai adãugat acid. Dupã patru zile a vãrsat conþinutul rezervorului pepãmînt. Cadavrul se dizolvase complet, nemaiexistînd resturi care ar fiputut fi recunoscute, ci numai o masã grasã, granulatã, întinsã pe o suprafaþãde 1,8 × 1,2 metri. Haigh era suspect, dar nu exista nici un cadavru. Dinpãcate pentru el, medicul legist, o persoanã cu multã experienþã, a descoperitprintre resturi un calcul biliar uman. Acesta era acoperit de o substanþãgrasã ºi nu fusese dizolvat. Dupã cercetãri ulterioare amãnunþite s-au mairecuperat o agrafã de pãr, cîteva bucãþele de os ºi fragmente de dinþi.Haigh a fost gãsit vinovat ºi condamnat la moarte. Se grãbise prea tare.Dacã ar fi lãsat cadavrul în acid timp de o lunã, nu ar mai fi rãmas nicio urmã identificabilã.

CompostoriulÎntr-un compostoriu, cadavrul îngropat se descompune pe cale naturalã,

iar elementele sale componente sînt refolosite de organismele vii. DomnulBloom, personajul din volumul Ulise al lui James Joyce, meditînd lasubiectul înmormîntãrii, îºi dã seama de potenþialul de reciclare. „Fiecareom cu preþul sãu. Cadavru bine pãstrat de domn gras, gurmand, de nepreþuitpentru livadã. Un chilipir. Cumpãraþi leºul lui William Wilkinson, perceptorºi contabil, decedat recent, 3 lire, 13 ºilingi ºi 6 penny. Cu mulþumiri.“

Nu este deloc de mirare cã, într-o epocã în care problema mediuluidevine din ce în ce mai acutã, s-a încurajat ºi s-a accelerat procesul natu-

Page 197: enciclopedia mortii(2)

Metode neobiºnuite de îndepãrtare a cadavrelor 203

ral al descompunerii. În anii 1870, dr. Francis Seymour Haden consideracã solul ar trebui sã aibã acces direct la cadavru. Aducea argumente înfavoarea înmormîntãrilor în coºciuge perisabile, din lemn sau din cartoncu ramã de lemn, înfãºurate în pînzã. În 1899, un anume doctor Young asugerat folosirea, pentru cei sãraci, a coºciugelor perisabile, doar în ideeacã acestea ar fi mai ieftine. Dupã cum este uºor de bãnuit, ambele propuneriau fost respinse. Publicul nu agrea ideea întoarcerii la înmormîntãrile fãrãcoºciug, în ceva mai mult decît un giulgiu.

În prezent existã tehnologia necesarã construirii unui dispozitiv deîndepãrtare ecologicã a cadavrelor, care s-ar baza pe cunoºtinþele acumulateîn domeniul prelucrãrii deºeurilor. Dupã îndepãrtarea intestinelor ºi dupãun tratament preliminar aplicat într-un dispozitiv mecanic de macerare,fragmentele umane ar fi descãrcate în rezervoare uriaºe de fermentare.Digestia microbianã ar produce metanul necesar funcþionãrii instalaþiei,precum ºi o substanþã bogatã în azot ºi fosfor care ar putea fi reciclatã, curol de fertilizator. Din pãcate, propunerile ocazionale de înfiinþare a unuicompostoriu n-au prea fost luate în serios. Cu toate acestea, metoda arecîteva aspecte interesante, iar distrugerea microbianã acceleratã artificiala cadavrelor umane ar putea fi pusã cîndva în aplicare.

Metode excentrice de dispariþieUnii indivizi mai ingenioºi au venit cu propuneri personale extrem de

neobiºnuite pentru îndepãrtarea cadavrelor. James O’Keilly din New York,inventatorul originalului aparat cu fise, a avut ideea eliminãrii cadavruluiîn stratosferã. Dispozitivul se numea Navohi, avea formã de ou ºi eraumplut cu gaz. Dupã introducerea cadavrului, un mecanism automatizatvãrsa deasupra acid, degajîndu-se astfel o cantitate suplimentarã de gaz,apoi amestecul lua foc ºi întregul Navohi ardea în aer ca o rachetã.

Page 198: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?204

9

Îmbþlsþmarea þi mumificarea

ªi a murit Iosif de o sutã zece ani. ªi l-au îmbãlsãmat ºi l-au pusîntr-un sicriu, în pãmîntul Egiptului.

Facerea 50:26

De teamã sã nu fie uitaþi, oamenii îºi doresc pietre funerare, monumenteºi alte semne comemorative. Toate acestea au rolul aducerii aminte ºi potfi considerate ºi încercãri de pãstrare a formei unei vieþi trecute. Însã înspatele acestor impulsuri se aflã gîndul înfricoºãtor cã într-o zi corpul,deºi lipsit de viaþã, se va descompune, va dispãrea ºi va fi distrus dinpunct de vedere fizic. Unii considerã cã trupul le va fi necesar în viaþa dedincolo sau în ziua resurecþiei, însã alþii sînt mai preocupaþi de dispariþiapermanentã a singurei relicve vizibile ºi tangibile a sinelui. Chiar dacãoamenii nu mai cred în viaþa de dupã moarte, le vine greu sã accepte cuseninãtate descompunerea ºi distrugerea totalã a corpurilor lor. Celebrulgenetician ºi scriitor britanic J.B.S. Haldane (1892–1964) a spus cã nu îlpreocupã mai mult îndepãrtarea propriului cadavru decît aruncarea uneicizme vechi. Oamenii ce dau dovadã de o logicã atît de directã sînt rari.

Drept urmare, au fost concepute numeroase metode de prevenire ºiîntîrziere a acestei descompuneri. Faptul cã metodele de conservare acadavrelor seamãnã cu acelea folosite pentru pãstrarea cãrnii sau a peºteluinu surprinde. Cadavrele pot fi uscate la soare, puse în saramurã, afumate,tratate prin impregnare cu conservanþi sau îngheþate. Aceste tratamenteprevin dezvoltarea microbilor care provoacã putrefacþia. Pot fi folosite, deasemenea, ºi soluþii dulci, deoarece ºi acestea inhibã dezvoltarea multormicrobi, cum se întîmplã în cazul dulceþurilor. Despre cadavrul luiAlexandru Macedon se spune cã a fost conservat în miere, iar apoi expusîntr-un sicriu de sticlã. Totuºi, cadavrele nu sunt conservate ca alimente,aºa încît unele metode merg mai departe decît în cazul cãrnii ºi al peºtelui.Un astfel de exemplu ar fi mumificarea.

Page 199: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 205

ÎmbãlsãmareaTermenul „îmbãlsãmare“ reprezintã impregnarea þesuturilor unui

cadavru cu substanþe aromatice (balsamuri). Corpul se îmbãlsãmeazã pentrua se conserva, cel puþin pentru aproximativ o lunã, spre a se evita emanareade mirosuri caracteristice descompunerii ºi pentru ca apropiaþii sã nu-ºiaminteascã de defunct ca de ceva neplãcut. În general, îmbãlsãmarea nuse face în scop religios sau legal, dar, folosind terminologia directorilor deservicii funerare americani, cadavrul obiºnuit este transformat astfel într-oamintire frumoasã, care poate fi expus privirilor (deºi dupã aceea începesã capete un aspect asemãnãtor pielii unui pantof uzat). Din secolul XVIIIau început sã se foloseascã substanþe precum alcoolul, camforul, uleiurileesenþiale ºi salpetrul; în procesul modern de îmbãlsãmare, aceste substanþesînt introduse în corp direct prin vasele de sînge. Pe lîngã acþiunea deconservare, aceastã metodã împiedicã ºi deshidratarea, care ar duce lapierderea elasticitãþii ºi la ridarea pielii, precum ºi la înfundarea globiloroculari în orbite. De asemenea, avînd în vedere cã o mare cantitate desînge este înlocuitã, se evitã ºi decolorarea pielii datoratã acumulãrii sîngeluiîn partea inferioarã a corpului (vezi capitolul 5).

În Marea Britanie, îmbãlsãmarea nu face parte din tratamentul stan-dard al cadavrului, deoarece obiceiul expunerii acestuia este mai rar decîtîn SUA. Punctul de vedere al americanilor se întîlneºte în lucrarea luiFrederick ºi Strub, Principles and Practice of Embalming: „O ceremoniefunerarã este un eveniment social la care decedatul este invitatul de onoareºi se aflã în centrul atenþiei... Un cadavru tratat inadecvat, aºezat într-unsicriu superb, este la fel de distonant ca o tînãrã care merge la o petrecereîntr-o rochie scumpã, dar necoafatã.“

Din punct de vedere procedural, îmbãlsãmarea modernã presupuneîndeplinirea urmãtoarelor etape:

1. Sîngele este drenat din corp. Se introduce un tub în inimã sau înuna dintre venele coronariene importante, iar sîngele este aspirat cuajutorul unei pompe.

2. Apoi, în artera axilarã (de la subsuoarã) sînt introduse ºi fixatetuburi prin care se introduc în corp, sub presiune, între 5 ºi 9 litride lichid de îmbãlsãmare. Dacã se doreºte pãstrarea cadavrului timpde cel puþin o lunã, sînt intubate ºi arterele carotidã (de la gît),femuralã (din regiunea coapsei) ºi brahialã (din braþ). Sîngele ºilichidul de îmbãlsãmare plin de sînge sînt drenate din vene pînãcînd cea mai mare parte a sîngelui este înlocuitã. Lichidul deîmbãlsãmare se introduce ºi în principalele cavitãþi ale corpului –toracalã ºi abdominalã.

Page 200: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?206

Lichidul de îmbãlsãmare conþine în principal:

– formaldehidã pentru conservarea þesuturilor;– glicerinã pentru prevenirea deshidratãrii;– borax pentru pãstrarea sîngelui în stare lichidã spre a putea fi drenat

cu uºurinþã;– fenol, azotat ºi acetat de potasiu ca dezinfectanþi;– coloranþi (safraninã ºi roºu de metil) pentru ca pielea sã aibã o

culoare naturalã;– apã.

3. Pot exista zone ale corpului care nu s-au umplut cu lichid deîmbãlsãmare, astfel încît mici cantitãþi de lichid sînt injectate directîn þesuturi, cum ar fi pielea, dupã care corpul este masat ºi frecatpînã cînd capãtã un aspect de „viu“.

4. Toate articulaþiile trebuie miºcate pentru a împiedica instalarea stãriide rigor mortis (care se manifestã într-un interval cuprins între 16ºi 48 de ore dupã deces; vezi capitolul 5).

5. Gura este pãstratã închisã. Acest lucru se realizeazã prin trecereaunui ac cu fir pe sub buza superioarã prin nãri, apoi în jos pe subbuza superioarã ºi prin buza inferioarã, unde se leagã. Între gingiise pune vatã, în cazul lipsei danturii, dar ºi pentru a umfla obrajii.

6. Dacã este nevoie, faþa este bãrbieritã, pãrul spãlat ºi pieptãnat, iarunghiile tãiate.

7. Se poate folosi vaselinã sau cremã pentru ungerea corpului, dupãcare se aplicã produse cosmetice. Sînt necesare un fond de ten ºifard pentru pomeþi (nuanþe de roz pentru persoanele blonde, roºuaprins pentru cele brunete ºi brun pentru tenul închis la culoare). Pegene ºi sprîncene se aplicã vaselinã (ochii fiind închiºi), ºi sefoloseºte, la cerere, rujul de buze.

În cazurile în care corpul este slãbit, bolnav sau rãnit, este necesarãfolosirea unor tehnici speciale. O fazã suplimentarã, interesantã aprocesului, care dã un aspect de „viu“, constã în infiltrarea de cearã încadavru. Se spune cã Eva Peron a fost superb conservatã pentru posteritateprin aceastã metodã, la fel ca ºi capul Omului de Tollund, unul dintreoamenii-smîrcurilor (vezi capitolul 10).

Egiptenii din antichitate au fost pionieri în domeniul îmbãlsãmãrilor.În cazul celor bogaþi, îmbãlsãmarea includea umplerea sînilor ºi remodelareamameloanelor (la femei), pictarea feþei, aplicarea unei peruci ºi pictareaunghiilor cu henna. Inima era lãsatã la locul ei deoarece era consideratãsursa vieþii, dar creierul, un organ despre care se credea cã nu are altãfuncþie decît aceea de a produce mucozitãþi, nu este menþionat aproapedeloc în papirusurile medicale. Egiptenii erau mai interesaþi în a conserva

Page 201: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 207

cadavrul pentru o perioadã îndelungatã decît de a-i reda un aspect natural.Mumificarea presupunea îmbãlsãmare, dar era o tehnicã de conservaremai radicalã, descrisã mai jos.

Îmbãlsãmarea, practicatã în Anglia în secolele XIV–XV, era departede a fi la fel cu metoda de astãzi. În prima fazã, organele din cavitateaabdominalã ºi cea toracicã erau îndepãrtate ºi îngropate fie la loculdecesului, fie separat, alãturi de restul corpului. Apoi, cavitãþile abdominalãºi cea toracicã erau spãlate cu lichide dezinfectante ºi aromatice, iarexteriorul corpului era tratat cu creme ce conþineau conservanþi ºi arome.Cu siguranþã, acest proces necesita atenþie, experienþã ºi un echipamentadecvat. Prin urmare, versurile urmãtoare nu erau altceva decît o fantezieromanticã:

La-mbãlsãmarea mea, iubito, lîngã tine voi doriSã zac, iar de-alte mirodenii nevoie nu va fi.

Pentru Anthea: Acum e vremeaRobert Herrick (1591–1674)

La moartea lui Henric al VIII-lea, 1547, a fost convocat un grup dechirurgi, farmaciºti ºi fabricanþi de lumînãri. Cadavrul a fost spãlat, curãþat(intestinele golite ºi rectul astupat) ºi eviscerat; totul a fost pus într-o cutiede plumb pentru a fi îngropat în Capela St. George din Windsor. Viscerelenu au jucat nici un rol în ritualul funerar oficial, dar au fost reunite curestul cadavrului, în sicriu, 19 zile mai tîrziu. Apoi cadavrul a fost cauterizat(principalele vase de sînge au fost cauterizate pentru a se evita scurgereasîngelui) ºi îmbãlsãmat. Corpul a fost uns cu mirodenii, învelit în straturide pînzã îmbibatã cu cearã ºi acoperit cu o bucatã pãtratã de pînzã din in.

Regina Ecaterina de Valois, soþia lui Henric al V-lea, care a murit în1437 ºi a fost înmormîntatã în Catedrala Westminster, a fost, de asemenea,îmbãlsãmatã. Samuel Pepys povesteºte cã a vãzut cadavrul pe data de 23februarie 1668 ºi „am sãrutat-o pe gurã, gîndindu-mã cã am sãrutat oReginã, ºi era ziua mea, împlineam 36 de ani, cînd am sãrutat o Reginã“.

Un alt cadavru al unui rege care a fost îmbãlsãmat a fost cel al luiCarol I al Angliei. Dupã decapitare, pe 30 ianuarie 1649, rãmãºiþele aºezateîntr-un sicriu au fost depuse la Palatul Whitehall, unde chirurgulparlamentului i-a cusut capul la loc ºi a îmbãlsãmat întregul corp. Carola fost înmormîntat la Capela St. George din Windsor la ºapte zile dupãexecuþie, refuzîndu-i-se înmormîntarea la Catedrala Westminster. Ulterior,cadavrul s-a pierdut, iar cînd a fost regãsit, în 1813, chirurgul regelui, SirHenry Halford, i-a fãcut autopsia. Cu aceastã ocazie i s-a înlãturat ceade-a patra vertebrã cervicalã, unde îl lovise toporul, ºi a fost transformatãîntr-o solniþã pentru dineurile oficiale. Ulterior, osul a fost aºezat din nouîn sicriul lui Carol I.

În anul 1618, cînd Sir Walter Raleigh a fost decapitat, soþia sa a

Page 202: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?208

hotãrît ca trupul sã fie îngropat, dar sã i se îmbãlsãmeze capul pe care l-apus într-un sac roºu de piele. A þinut capul în acel sac lîngã ea pînã cînda murit, 29 de ani mai tîrziu.

Îmbãlsãmarea se practica foarte rar în Anglia în secolul XVIII, iar însecolul urmãtor dispãruse aproape definitiv. Totuºi, Martin van Butchell(1735–1812) relateazã practic ºi detaliat conservarea atentã a cadavruluisoþiei sale, în vîrstã de 36 de ani. A fost un elev excentric al chirurguluiºi anatomistului John Hunter ºi un dentist strãlucit. În Memorandumulsãu, noteazã:

„14 ianuarie 1775: Azi-dimineaþã, la ora 2.30, soþia mea a murit.La ora opt, sculptorul i-a imortalizat trãsãturile în ipsos (o mascãmortuarã). La ora 2.30 dupã-amiazã, Mr. Cruikshank i-a injectat înarterele crurale 5 pinte* de Ulei de Terebentinã ºi Vermillon...

15 ianuarie 1775: Azi-dimineaþã, la ora 9, dr. Hunter ºi Mr.Cruikshank au început sã îmbãlsãmeze corpul soþiei mele.“

Procedura s-a terminat dupã o lunã, iar cadavrul a fost cusut la loc.Orificiile au fost umplute cu camfor, iar corpul spãlat, uscat ºi, în final,frecat cu uleiuri aromate de cãtre soþ.

Apoi femeia a fost expusã în salon într-un sicriu cu capac de sticlã,devenind în scurt timp una dintre atracþiile Londrei. Pe 21 octombrie1775, van Butchell s-a vãzut nevoit sã limiteze orele de vizitã. Mãsurilepe care le-a luat nu erau doar cele ale unui excentric. Avea motiveîntemeiate pentru a-ºi conserva soþia ºi a o expune public, avînd în vederecã în contractul prenupþial se preciza cã el îi va controla averea doar atîttimp cît ea va rãmîne pe pãmînt! Noua sa soþie, fireºte, nu a apreciatexponatul ºi, prin urmare, acesta a fost donat Colegiului Regal alChirurgilor.

C. Cobbe, dupã ce a examinat cadavrul în 1857, a spus cã era „ocaricaturã jalnicã a unei femei cîndva frumoase... cu un bust contractat ºiputred, o figurã hidoasã, de culoarea mahonului ºi o danturã remarcabil defrumoasã. Între labele picioarelor se aflã rãmãºiþele unui papagal verde...care-ºi mai pãstreazã încã penajul; este un obiect mult mai puþin respingãtordecît bipedul mai mare“. Cadavrul a rezistat pînã la al doilea rãzboimondial, fiind distrus într-un raid aerian.

Îmbãlsãmarea despoþilor moderni

Lenin a fost îmbãlsãmat ºi a rãmas în mausoleul Kremlinului, în ultimii70 de ani, într-o stare mai mult sau mai puþin prezentabilã. Poate fi vizitat

*1 pintã = 0,57 litri în Anglia.

Page 203: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 209

de public, iar de douã ori pe sãptãmînã i se trateazã faþa cu un unguentde îmbãlsãmare. Reprezentînd un monument naþional, i se acordã toatãatenþia ºi, în fiecare an sau la doi ani, se duce cadavrul într-un laboratorspecial, unde beneficiazã de o baie de douã sãptãmîni, i se face o injecþieºi i se schimbã costumul ºi cravata. Stalin este, de asemenea, îmbãlsãmat,la fel ca ºi fostul lider cehoslovac, Klement Gottwald. Specialiºtii ruºi dela Centrul de Structuri Biologice i-au conservat la fel ºi pe Ho ªi Min,expus la Hanoi, ºi pe Kim Ir Sen, fostul dictator nord-coreean.

Din fericire, aceºti domni îmbãlsãmaþi sînt doar efigii, aºezaþi la vederepentru posteritate, dar morþi pentru totdeauna. În schimb, crioconservarea(vezi capitolul 10) ar fi reprezentat, cel puþin, ameninþarea unei reveniri.

MumificareaAtunci cînd se vorbeºte despre mumificare, oamenii se gîndesc mai

ales la cadavrele mumificate din Egiptul antic, ºi acesta este tipul demumie pe care îl descriem în lucrarea de faþã. Termenul are însã un înþelesmai larg, putîndu-se referi la orice alt cadavru bine conservat, inclusivoamenii smîrcurilor ºi cadavrele îngheþate descrise în capitolul 10.

În Egiptul antic, conservarea fizicã a cadavrului era subiectul centralal practicilor funerare. Existenþa de dupã moarte nici nu era conceputãindependent de corp, iar individul trebuia sã fie pregãtit sã ia parte în modfizic la viaþa de dincolo. Într-adevãr, spiritul nu putea exista independentdacã trupul dispãrea. Nu avea unde se duce. Era esenþial ca individul sãfie sigur cã are un corp, mai mult sau mai puþin intact, un nume ºi o sursãmagicã sau realã de hranã ºi bãuturã. Astfel se explicã existenþa mumiilordin morminte, gravate cu texte care conþineau numele proprietarului, ºicantitãþile de mîncare ºi de bãuturã de prin preajmã.

Zeitãþile asociate morþii ºi înmormîntãrii erau: Osiris, zeul suprem almorþilor; Nut, zeiþa cerurilor, asociatã cu sicriele; ºi Anubis, zeul îmbãlsã-mãtorilor, reprezentat printr-un cap de ºacal. Într-o vreme, Anubis fusesezeitatea supremã, cãreia i se închinau toate rugãciunile din timpulînmormîntãrilor, dar Osiris l-a depãºit în importanþã, iar Anubis a devenitpaznicul lumii de jos, care cãlãuzea pe cei nou-veniþi spre sala de judecatã.Aici îl ajuta pe scribul Thot sã punã inima decedatului în balanþã cu panaadevãrului, dupã care îi încredinþa sufletul mortului lui Osiris. Era decedatuldemn de a intra în Cîmpia Trestiilor (echivalentul egiptean al CîmpiilorElizee)? Un monstru, aflat în apropiere, era pregãtit sã devoreze inimadacã aceasta era consideratã nedemnã.

Cartea Egipteanã a Morþilor este o colecþie de incantaþii magice, scrisepe papirus ºi îngropate alãturi de cel mort. Are cam 167 de capitole ºicuprinde legende precum cea a cîntãririi inimii; cunoaºterea incantaþiilor

Page 204: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?210

magice era consideratã esenþialã pentru a fi fericit dupã moarte. Este simplusã ne gîndim la Egiptul antic, tãrîmul faraonilor, ca la un tãrîm de morminteºi mumii. Dar egiptenii erau totodatã ºi mari constructori de oraºe, uneledintre acestea avînd pînã la 80 000 de locuitori, ei fiind pionierii folosiriipe scarã largã a pietrei în arhitecturã. Au construit baraje, au inventatcerneala de scris ºi primul material asemãnãtor hîrtiei (papirusul) ºi auscris primele romane ale omenirii. Cu alte cuvinte, egiptenii din antichitatenu erau obsedaþi numai de moarte ºi înmormîntare.

Pentru a transforma un cadavru într-o mumie era esenþial sã se elimineapa. Nisipurile fierbinþi ºi uscate ale Egiptului acþionau ca un agentdeshidratant eficient, astfel încît cadavrele erau bine pãstrate chiar ºi fãrãa beneficia de un tratament special înainte de înmormîntare ºi erau îngropatefãrã coºciug, în gropi simple. Cadavrele, înfãºurate în piei sau rogojini,erau înmormîntate în acest fel în perioada predinasticã (înainte de anul3100 î.Hr.). Terenul arabil a fost dintotdeauna foarte important, astfel încîtmormintele erau sãpate la marginea deºertului. Gropile erau cãptuºite uneoricu rogojini, scînduri sau cãrãmizi, dar era vorba doar de o groapã simplã,nu de un cavou. Aceasta a fost metoda folositã dintotdeauna de cei sãraci,care nu-ºi permiteau coºciuge, îmbãlsãmãri, mumificãri sau cavouri.Aspectul pe care-l cãpãta un cadavru astfel îngropat era cel al unui scheletacoperit de o piele foarte întinsã, care scotea un sunet ca de tobã cînd erauºor bãtutã cu degetul. Probabil cã mai existau fire de pãr pe cap, darcarnea ºi þesuturile moi se contractaserã pînã la dispariþie.

Spre sfîrºitul perioadei predinastice, acum mai bine de 5 000 de ani,egiptenii începuserã sã aºeze cadavrele într-o cutie, un fel de coºciug,înainte de a-l înmormînta, iar în aceste condiþii, nemaibeneficiind de efectelenisipului uscat ºi fierbinte, avea loc procesul de putrefacþie. Încercãrile deconservare a corpului prin înfãºurarea acestuia în pînzã de in îmbibatã curãºinã înainte de a fi depuse în coºciug au dat greº, deoarece cadavreleintrau oricum în faza de descompunere, iar tot ce rãmînea din ele pînã laurmã erau niºte carcase goale alcãtuite din bandaje pline cu oase. Eraaºadar nevoie de un tratament mai amplu. Tehnica mumificãrii s-a dezvoltatmai mult ca o reacþie la ameninþarea cu putrefacþia. Dar abia o datã cuîntemeierea Regatului Nou (pe la 1560 î.Hr.) au fost înþelese cerinþele debazã, iar abilitatea persoanelor care se ocupau de îmbãlsãmare a atinspunctul culminant prin anul 1100 î.Hr. Chiar ºi atunci s-au fãcut multemumii nereuºite, nu s-au conservat adecvat.

Mumificarea în stilul Egiptului antic

Una dintre primele metode consta în umplerea cadavrelor îmbãlsãmatecu rãºinã topitã sau cu smoalã, dar aceasta ducea la obþinerea unui cadavruînnegrit, fragil ºi uºor inflamabil. Cuvîntul arab pentru bitum sau smoalã

Page 205: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 211

este mummiya, ºi reprezintã originea termenului de „mumie“. În Persiaexista un „Munte Mumie“ ce degaja o substanþã vîscoasã, bituminoasã,despre care se spunea cã are proprietãþi medicale ºi de conservare. Nu seºtie precis cît de frecvent era folosit bitumul, dar tehnicile petrochimiceau relevat faptul cã el se regãseºte în mumii ce dateazã din prin anul1200 î.Hr.; acesta provenea, în principal, de la Marea Moartã ºi din Irak.În final s-a ajuns la o metodã cu rezultate satisfãcãtoare, utilizatã, începîndcu primii ani ai celei de-a patra dinastii (2600 î.Hr.), timp de aproape treimilenii, dispãrînd aproape complet în perioada evoluþiei creºtinismului ºifiind total eliminatã dupã invazia arabã din 641 d.Hr., deoarece acesteprocedee erau considerate dezgustãtoare de cãtre musulmani. Calitateamumificãrii a variat de-a lungul secolelor, dar în momentele sale de glorie(cînd s-au folosit ºi cele mai costisitoare metode) mumificarea reprezentaun triumf al tehnologiei antice. La o mumie reuºitã se mai pot observatrãsãturile feþei unei persoane care a trãit cu aproximativ 15 secole înaintede naºterea lui Hristos. Se poate observa, de asemenea, dacã bãrbaþii eraucircumciºi (majoritatea erau). Ocazional pot fi prelevate amprente digitaleclare, astfel încît mumia capãtã oarecum o umanitate individualã realã ºireuºeºte sã acopere spaþiul dintre milenii.

Mumificarea se bazeazã pe utilizarea natronului*, un amestec de sãruriprintre care ºi clorura de sodiu (sarea de bucãtãrie), descoperit în cantitãþiimportante pe malurile lacurilor din nord-vestul oraºului Cairo. Aceastãsubstanþã are calitatea de a absorbi apa, deshidratînd cadavrul, dar, înacelaºi timp, are o slabã acþiune antisepticã. O vreme, aceastã substanþã afost folositã dupã ce era dizolvatã în apã, ºi mama faraonului Kheops,descoperitã în mormîntul sãu, într-un scrin de calcit, era aºezatã încãîntr-o „baltã“ de soluþie slabã de natron. Numai cã aceastã metodã necesitafolosirea unui container de mari dimensiuni în care cadavrul sã fie cufundat;s-a descoperit cã folosirea cristalelor solide de natron este o metodã multmai simplã.

În continuare se descrie procedeul complet, inclusiv îmbãlsãmarea.Herodot l-a descris din poziþia de martor ocular dupã ce a vizitat Egiptulprin anul 450 î.Hr., iar detaliile au fost completate prin analizarea mumiilorºi prin experimente de laborator. Durata totalã, de la survenirea decesuluipînã la înmormîntare, era în medie de 70 de zile. Tehnica exactã a variatîn funcþie de perioadã; în epoca timpurie nu se încerca îndepãrtareacreierului, iar uneori mumiile, în loc sã fie eviscerate, erau injectate curãºini pe cale analã.

1. Creierul se extrãgea din craniu cu un cîrlig metalic introdus pe nãriºi fragmentele aruncate, iar interiorul craniului se clãtea cu un lichid.

* Carbonat hidratat natural de sodiu (n. r.).

Page 206: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?212

Funcþia creierului nu era înþeleasã, fiind considerat doar un organcare produce mucozitãþi ºi nu meritã sã fie conservat.

2. Pe partea lateralã a corpului se fãcea o incizie cu un cuþit de obsi-dian ca sã se îndepãrteze organele interne. Se scoteau intestinele ºiplãmînii (aceºtia din urmã prin diafragm, dupã secþionarea traheii),dar inima rãmînea în corp. Aceasta era consideratã sediul inteligen-þei, urmînd sã fie cîntãritã în faþa lui Osiris, zeul morþii, pentru a sestabili dacã persoana decedatã merita sã intre în viaþa de apoi.Rinichii, probabil nefiind recunoscuþi, erau de asemenea lãsaþi decele mai multe ori în organism. Trompele uterine, uterul ºi ovarelese îndepãrtau, dar nu acelaºi lucru se întîmpla cu penisul ºi cutesticulele. Cavitãþile toracicã ºi abdominalã erau curãþate cu vin depalmier ºi cu mirodenii, umplute cu materiale perisabile, iar inciziacutanatã se cosea.

3. Cadavrul era apoi acoperit cu natron ºi lãsat astfel timp de 6sãptãmîni pe o lespede înclinatã de piatrã.

4. Dupã spãlare ºi uscare amãnunþitã, toracele ºi abdomenul eraureumplute cu pînzã de in ºi sãculeþi de rãºinã, rumeguº ºi natron, iarcraniul, umplut cu pînzã de in îmbibatã în rãºinã.

5. Cînd ajungea în aceastã fazã, pielea devenea foarte zbîrcitã ºi durã,iar faþa ºi membrele erau contractate ºi distorsionate, astfel încîtpersoana era aproape de nerecunoscut. Pielea era tratatã prin masarecu o loþiune din ulei de ienupãr, cearã de albine, natron, mirodeniiºi vin. Începînd cu dinastia a 21-a (1085 î.Hr.), sub piele se vîraubucãþi de pînzã, nãmol, nisip sau rumeguº cu rol de umplere, pentrua reface trãsãturile originale. Aceastã operaþie se fãcea în zona feþei,sub pielea braþelor, a picioarelor, a spatelui ºi a gîtului ºi, uneori,în cazul femeilor, la sîni. Se aplicau ºi produse cosmetice, de exemplufard. Mumia începea astfel sã capete un aspect mai natural. Înperioadele tîrzii se picta întreaga suprafaþã a corpului cu un amestecde ocru ºi rãºini, roºu pentru bãrbaþi ºi galben pentru femei.

6. Marginile inciziei laterale din piele erau trase una peste alta ºiacoperite cu folie de aur sau cu cearã. De obicei, incizia nu sesutura.

7. Ochii, înfundaþi în orbite din cauza deshidratãrii, erau acoperiþi cubucãþi de pînzã îmbibate în rãºinã, iar pleoapele erau trase pedeasupra. În perioadele tîrzii s-au folosit ochi artificiali, cu pupiledin obsidian ºi cu albul ochilor din alabastru. Unghiile, adeseadesprinse în urma tratamentului cu natron, erau legate cu aþã.

8. În aceastã fazã se adãugau bijuteriile sau alte ornamente, cum ar fifoiþele de aur de pe faþã ºi de pe piept. Faraonul Psusenes (din ceade-a 21-a dinastie) deþine probabil un record în acest sens: în

Page 207: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 213

momentul în care era pe punctul de a fi bandajat, avea 22 de brãþãripe mîini ºi 27 de inele pe degete.

9. La sfîrºit, cadavrul se înfãºura cu grijã cu bandaje de in îmbibateîn rãºinã. Rulourile de bandaje aveau o lungime de pînã la 15 metri,iar o singurã mumie putea fi înfãºuratã în 37 de metri pãtraþi debandaj, aranjat în complicate modele geometrice. Procesul eradeosebit de minuþios ºi dura aproximativ 15 zile. Cînd tot acestproces lua sfîrºit, cadavrul semãna cu ceea ce ºtim astãzi cã este omumie.

Mumia purta o mascã pe cap ºi pe umeri, fãcutã din pînzã îmbibatãcu ipsos întãrit, pe care se picta faþa. Aceasta era încredinþatã familiei,aºezatã într-un sicriu antropomorf (cu formã umanã) ºi era dusã în cameramortuarã. Fiecare mumie purta în jurul gîtului o tãbliþã de lemn pentru ase evita confuziile. Mumiile erau transportate prin þarã, iar în perioadeletîrzii, persoanele mai puþin importante erau mumificate ºi îngropate fãrãsicrie, în gropi comune.

O mumificare mai ieftinã, ce se încadra, metaforic vorbind, în „clasaeconomic“, se realiza prin injectarea de ulei de cedru pe cale rectalã cu oseringã, urmatã de astuparea acestui orificiu, sau prin scoaterea intestinelorprin anus ºi lãsarea cadavrului în natron timp de mai multe zile.Deshidratarea era mai puþin reuºitã, iar uleiurile, rãºinile ºi bandajele eraufolosite mai cu zgîrcenie decît în cazul persoanelor bogate. La desfãºareaunei mumii de proastã calitate s-a observat cã pielea nu era bine conservatã,iar membrele ºi urechile se desprindeau cu uºurinþã.

În Egipt, îmbãlsãmãtorii ºi cei care pregãteau mumii reprezentau ocategorie profesionalã puternicã ºi bine organizatã, deþineau chiar titluriclericale ºi aveau numeroºi asistenþi. Se pare cã atelierele acestora eraudeosebit de calde ºi pline de mirosuri grele; în timpul rãzboaielor ºi almolimelor, cadavrele se aglomerau, iar ei nu aveau întotdeauna suficienttimp pentru a face mumii de calitate. Cadavrele se descompuneau ºi cãpãtauun aspect neplãcut în timpul lungii cãlãtorii pe fluviu de la locul decesului.Insectele, printre care muºtele ºi gîzele, erau din abundenþã. Pe unelemumii se pot descoperi crisalide de muºte, înglobate în rãºinile lipicioasede pe corp ºi printre straturile de bandaj. Ceea ce înseamnã cã ouãlefuseserã depuse pe cadavru, iar larvele apucaserã sã se hrãneascã. La unmoment dat, într-un bandaj au fost descoperite un ºoarece mort ºi o ºopîrlã.Bandajarea era munca murdarã, iar bandajele erau adesea pãtate ºi aveauurme de degete nãclãite în rãºinã.

Într-un climat cãlduros, cadavrele intrã repede în descompunere.Herodot, în prezentarea procesului de mumificare, susþinea cã trupurileneînsufleþite ale femeilor de o deosebitã frumuseþe, ale femeilor celebresau ale soþiilor oamenilor importanþi erau pãstrate timp de 3 sau 4 zile

Page 208: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?214

înainte de a fi date pe mîna îmbãlsãmãtorilor. Herodot sugereazã cã seapela la aceastã metodã pentru a se evita violarea cadavrelor.

Se întîmpla ca o mumie sã conþinã oase provenite de la alte cadavresau sã-i lipseascã unele fragmente. Acest lucru se datora neglijenþeilucrãtorilor funerari sau descompunerii cadavrelor înainte de a putea fimumificate, în cazul în care se aduceau prea multe pe timp de rãzboi,molime, foamete, iar absenþa unor fragmente se poate datora morþiisurvenite în urma unor accidente. Mumia faraonului Sequenre (1500 î.Hr.)prezintã o gaurã în tîmplã prin care i se vede creierul, pomeþii ºi nasul sîntsparte, iar în spatele unei urechi existã o plagã înjunghiatã. Acesta a fostucis în luptã, muºcîndu-ºi limba în momentul morþii, iar pînã sã ajungã pemasa îmbãlsãmãtorilor, cadavrul începuse deja sã putrezeascã.

Despachetarea unei mumii

În Anglia secolului al XIX-lea, mumiile însemnate erau despachetatenu numai în scop ºtiinþific, ci ºi pentru prezentãri publice, în faþa unormulþimi cu un interes morbid pentru acest gen de manifestãri. Expediþiaegipteanã a lui Napoleon ºi descifrarea scrierilor hieroglifice au stîrnit undeosebit interes pentru Egiptul antic. Mania deschiderii mumiilor a începutsã scadã în intensitate dupã 1850, iar din 1900, în Insulele Britanice n-aumai fost desfãºate decît 4 mumii, în condiþii strict controlate. Ultima afost cea a lui Horemkenesi (vezi mai jos). Între timp, atitudinea s-aschimbat, iar în prezent oamenii sînt de acord cã rãmãºiþele morþilor artrebui tratate cu mai mult respect. Chiar ºi o simplã excavaþie arheologicãa ajuns sã fie consideratã o profanare a unui cimitir ancestral.

Preºedintele egiptean Sadat a decretat în 1980 cã publicul nu mai areacces la colecþia de mumii a Muzeului din Cairo. „Faraonii Egiptului nuvor ajunge subiect de spectacol“, a spus el. Totuºi, colecþia a fost redeschisãpublicului în 1992, iar din 1997 sînt expuse unsprezece mumii care provindin Valea Regilor. Printre acestea se numãrã mumia cu ºase degete lapicioare a lui Seti I (dinastia a 19-a) ºi a lui Segnere al II-lea (dinastia a17-a). Cea din urmã prezintã o loviturã la nivelul craniului, moartea fiindviolentã, deoarece survenise în timpul unei bãtãlii. Toate mumiile sîntdepuse în vitrine special amenajate, cu temperaturã, grad de umiditate ºioxigen controlate. Se sperã ca prin expunerea lor permanentã sã seîncurajeze industria turisticã. Dar unii continuã sã aibe rezerve în ceea cepriveºte expunerea cadavrelor regale într-un mod care i-ar fi mîhnit profunddacã ar fi ºtiut ce-i aºteaptã. În scop ºtiinþific, sînt disponibile în prezentdiferite metode neinvazive, datoritã cãrora nu se mai ajunge ladespachetarea mumiilor.

Povestea lui Horemkenesi, o mumie studiatã în cele mai mici detalii,

Page 209: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 215

este descrisã în lucrarea lui J.H. Taylor Unwrapping a Mummy (1995).Horemkenesi locuia într-o colibã de chirpici în apropiere de Valea Regilor,pe malul vestic al Nilului. Fãcea parte din clerul de rang inferior ºi eraresponsabil cu ritualurile locale, precum ºi cu supravegherea muncitorilorcare construiau ºi decorau mormintele. ªtia sã scrie ºi sã citeascã, deºi99% din populaþie era analfabetã, ºi a murit aproximativ în 1050-1040î.Hr., la vîrsta de 50 sau 60 de ani. În acea perioadã, prosperitatea RegatuluiNou, cu o economie puternicã ºi o guvernare centralã stabilã, intrase îndeclin. Lipsa alimentelor era frecventã, iar veniturile statului se reduseserãconsiderabil o datã cu epuizarea minelor de aur nubiene.

Coºciugul ºi mumia lui Horemkenesi au fost descoperite în 1905 ºiaduse în Anglia. În 1981, mumia a fost despachetatã fiindcã se afla într-ostare de conservare deplorabilã. Aceasta s-a datorat ºi condiþiilor de cãldurãºi umiditate din Muzeul Bristol, din vara fierbinte a anului 1976. Speranþade a pãstra mumia în condiþii acceptabile nu era prea mare, astfel încît s-aîntreprins un proces foarte minuþios de desfãºare, folosindu-se cea mainouã tehnologie disponibilã. Echipa era formatã dintr-un medic patolog,un arheolog, un anatomist, un stomatolog, un radiolog, un specialist îndomeniul materialelor textile, un entomolog ºi un chimist. Operaþiuneasemãna, pãstrînd proporþiile, cu o salvare arheologicã.

Primele straturi au fost îndepãrtate pe data de 1 aprilie, iar echipa alucrat timp de douã sãptãmîni pentru a le îndepãrta pe toate celelalte. (LaCairo, în 1886, bandajele care-l acopereau pe faraonul Ramses al II-leafuseserã scoase în 10–15 minute.) Întregul proces a fost televizat printr-uncircuit închis de televiziune, un fel de ecou al despachetãrilor publice dinsecolul XIX (prezentate mai sus). Ca ºi în multe alte cazuri, pînza (de in)din care erau confecþionate bandajele lui Horemkenesi nu era nouã,provenind de la alte obiecte de uz casnic, cum ar fi cearºafurile ºi cãmãºile.(S-a descoperit cã o mumie fusese bandajatã într-o pînzã ce provenea dela vela unei ambarcaþiuni.)

Horemkenesi murise de cîteva zile în momentul în care a începutprocesul de mumificare ºi, din cauza temperaturii ridicate, cadavrul trebuiesã se fi aflat deja într-o stare avansatã de descompunere. Corpul fuseseatacat de insecte, iar larvele acestora îl devoraserã conºtiincios. În bandaje,precum ºi în interiorul corpului au rãmas prinºi mulþi scarabei (Dermestes)ºi larve ale acestora. Insectele, bine conservate, au murit înainte de aapuca sã iasã. În zona gîtului s-au descoperit 49 de scarabei. Orice larvede muscã, în cazul în care au existat, au fost probabil mîncate de larvelede scarabeu. Prin urmare, organele interne erau, într-o mãsurã mai maresau mai micã, inexistente.

Horemkenesi era scund ºi relativ obez dacã judecãm dupã cutele pielii.Preoþii trebuiau sã fie curaþi, iar Horemkenesi sã se fi îmbãiat de douã ori

Page 210: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?216

pe zi. Era proaspãt ras, ca ºi pe cap, deoarece mulþi oameni aveau pãduchi.Nasul îi fusese desfigurat într-un accident mai vechi, lucru care, probabil,îl incomoda la respiraþie. Coloana vertebralã prezenta semne de osteoartritãºi spondilitã, afecþiuni frecvent întîlnite la mumiile egiptene. Viaþa dinEgiptul antic se baza pe apa ºi mîlul Nilului – soluri umede ºi întinderistagnante de apã ce constituiau medii propice de dezvoltare a larvelor deschistozomã, care pãtrundeau în pielea intactã, ºi a þînþarilor purtãtori demalarie. Deºi nu s-au mai gãsit organele interne, tehnicile moderne le-aupermis cercetãtorilor sã facã teste pentru detectarea proteinelor (antigenelor)de schistozomiazã ºi malarie. Horemkenesi suferea de amîndouã. Danturalui era puternic afectatã; îi lipseau trei dinþi din cauza abceselor dentare,iar în momentul decesului mai avea alte douã abcese. Probabil cã suferearãu de dureri de dinþi. Alþi doi dinþi erau cariaþi. Se presupune cã foloseaîn alimentaþie cantitãþi mari de zahãr din miere. Chipul, reconstituit plecîndde la craniu (vezi capitolul 11), prezenta un nas strîmb ºi o narã blocatã.Avînd în vedere lipsa organelor, cauza morþii nu poate fi stabilitã cuexactitate, dar se presupune cã a avut loc un accident vascular sau uninfarct. Nu s-au descoperit semne de violenþã.

Despachetarea ºi disecarea unei mumii în acest fel constituie uneveniment rar în prezent. Utilizarea imageriei medicale ºi a altor tehnicinondistructive face inutilã scoaterea bandajelor.

Ce se întîmpla cu organele interne

Organele interne beneficiau de un tratament special, fiind uscate cunatron, tratate cu alifii parfumate, unse cu rãºinã topitã ºi învelite în bandajede in. Fiecare organ era bandajat într-un pachet separat, deoarece fiecaretrebuia sã fie protejat de un alt fiu al zeului Horus. Cei patru fii eraupaznicii mãruntaielor:

– Imseti, înfãþiºat ca un cap de om, proteja ficatul;– Hapi, înfãþiºat ca un cap de babuin, proteja plãmînii;– Duamutef, un cap de ºacal, stomacul;– Qebhsenuff, cap de ºoim, intestinele.

Cele patru pachete erau aºezate în cutii separate, în sicrie miniaturalesau în canope. Aceste vase, fãcute iniþial din piatrã sculptatã, erau deco-rate cu capace în formã de cap de om. În vremurile tîrzii (dinastia a 21-a),pachetele cu organe erau reaºezate în cavitãþile corpului mumiei, deºicanopele goale s-au pãstrat totuºi ca fãcînd parte din echipamentul funerar.

În perioadele timpurii, înainte de inventarea procesului de mumificare,cadavrul era aºezat pe o parte, într-o poziþie ghemuitã, iar coºciugul aveao formã pãtratã corespunzãtoare. Dar cadavrul trebuia pus în poziþie întinsã

Page 211: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 217

pentru a permite accesul la abdomen în timpul îmbãlsãmãrii ºi almumificãrii; prin urmare, sicriele au devenit dreptunghiulare, de lungimeacadavrului. Erau bogat decorate, iar într-un timp se pictau doi ochi pepartea lateralã, astfel ca mumia, dacã stãtea pe o parte, sã se poatã uita lalume. A fost, de asemenea, ºi o perioadã în care se foloseau sicrie interioareºi exterioare sau chiar o serie de sicrie, unul intrînd în celãlalt ca un setde pãpuºi ruseºti.

Înmormîntarea ºi ceremoniile funerare

Spre a înþelege obsesia egiptenilor pentru moarte trebuie sã menþionãmcã era vorba de mult mai multe aspecte decît obiectele ce pot fi observate –mormintele, mumiile ºi „bunurile“ aºezate în morminte. Înmormîntãrileerau însoþite de ritualuri complicate ºi de incantaþii magice, continuatedupã deces ºi înmormîntare. Un om bogat era urmat de un cortegiu numerosalcãtuit din slugi, rude, persoane oficiale ºi bocitoare angajate, cadavrulfiind dus cu un car tras de boi pînã la mormînt. În timpul înmormîntãriiavea loc importantul ritual de Deschidere a Gurii, iar pentru aceastacoºciugul trebuia sã fie ridicat în poziþie verticalã. Ideea era sã fie reînviatcadavrul mumificat pentru ca spiritul sã-ºi reia locul înãuntrul sãu. Întimpul rostirii textelor rituale se ardea tãmîie, se turna apã deasuprasicriului, iar preotul atingea cu diverse obiecte ochii, urechile, nasul ºigura pictate pe sicriu. Magic, capacitãþile mumiei se restabileau pentru camortul sã poatã trece în lumea de dincolo respirînd, vãzînd ºi auzind.Aceste ceremonii sfinte din antichitate n-ar mai putea fi reînviate în prezentdecît prin intermediul unei maºini a timpului.

Lupta permanentã cu jefuitorii de morminte

Decorarea mumiei cu materiale preþioase ºi aºezarea alãturi a obiectelor,adesea din aur, necesare în viaþa de apoi erau obiceiuri care constituiau oinvitaþie deschisã pentru jefuitorii de morminte. Aceºtia reprezentau unaspect social important al vieþii din Egiptul antic, o ameninþare permanentãpentru siguranþa celor morþi ºi o provocare constantã pentru constructoriide morminte.

Singurul mormînt regal care a supravieþuit mai mult sau mai puþinnetulburat a fost cel al lui Tutankhamon, un faraon lipsit de importanþãdin dinastia a 18-a (1567–1320 î.Hr) care a murit la vîrsta de 18 ani.Mormîntul este de mici dimensiuni, dar a devenit celebru deoarece arãmas intact ºi a putut fi astfel studiat în zilele noastre. Intrarea era acoperitãcu bolovani de piatrã ºi pãmînt provenit de la sãpãturile unui mormînt maiimpozant, acela al lui Ramses al VI-lea (1156 î.Hr.), aflat în apropiere.

Page 212: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?218

Totuºi, acesta fusese cãlcat de jefuitori, dar resigilat de oficialii lui Ramsesal IX-lea. Dupã aceea a rãmas necunoscut pînã pe data de 17 februarie1923, cînd arheologul Howard Carter a intrat în mormînt. Ce a gãsit acoloa devenit una dintre minunile lumii.

Sicriul regal era confecþionat din aur; mumia avea o mascã încrustatãcu aur ºi un colier superb, tot din aur. S-au mai gãsit un pumnal din aur,inele, coliere, amulete ºi un tron poleite cu aur. ªi în celelalte încãperis-au descoperit multe alte comori, printre care trãsuri, statui, canapele,vîsle magice, mobilã, altare acoperite cu aur ºi o trompetã de argint.Existau ºi alimente sub forma a 116 coºuri cu fructe, 40 de carafe de vin,cutii cu raþe fripte ºi, desigur, o canopã în care se aflau organele interneale regelui. Nici nu este de mirare cã aceste morminte erau jefuite. Faraoniimai importanþi avuseserã morminte ºi mai grandioase. Pe pereþi erau gravateameninþãri la adresa jefuitorilor, dar nu exista practic nici o opreliºte.Aºa-numitul „Blestem al lui Tutankhamon“, subiectul favorit al multorfilme horror, este doar o simplã invenþie jurnalisticã ºi se pare cã nu a avutun efect deosebit asupra lui Howard Carter, care a mai trãit încã 16 ani,murind la vîrsta de 65 de ani.

ªi în mastaba (vezi capitolul 6) se puteau gãsi comori, aceste mormintefiind ale membrilor familiilor regale ºi ale celor bogaþi. Unul dintremormintele regale avea 20 de încãperi diferite, în care se afla multechipament în suprastructurile de deasupra nivelului solului, iar în altedouã astfel de morminte s-au descoperit nu mai puþin de 45 de încãperisupraterane. Aceste mastaba erau atît de vulnerabile, încît au fost înlocuitemai tîrziu de depozite mai mici, subterane, tãiate în stîncã.

Pe lîngã numeroase obiecte preþioase, în majoritatea mormintelor segãseau ºi alimente. O masã funerarã descoperitã într-un mormînt de laSaqqara consta din:

– pîine– terci de orz mãcinat– peºte fript– tocanã de porumbel– prepeliþã friptã– doi rinichi prãjiþi– coaste ºi picioare de vacã– compot de fructe– prãjiturele cu miere ºi brînzã– carafe cu vin

Cu siguranþã, nu era masa unui om sãrac! Evident, alimentarea zilnicãa unei mumii ar fi reprezentat o povarã deosebitã, astfel cã mai tîrziu,începînd de prin 1567 î.Hr., lucrurile au fost simplificate. În morminte se

Page 213: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 219

depuneau picturi sau modele ale alimentelor sau ale celorlalte ofrande, nucu rol decorativ, ci deoarece se credea cã pot furniza chiar obiectele realepe cãi magice.

Cea mai mare parte a mormintelor ºi a monumentelor funerare, micisau mari, au fost jefuite în antichitate, în ciuda precauþiilor sau adispozitivelor de protecþie. Intrarea în pantã a unei mastaba putea fi închisãcu un bloc masiv de calcar ce culisa pe verticalã sau intrarea se putea aflaîn partea inferioarã a unui puþ adînc umplut cu pietriº. Puþul putea fiastupat de un bloc uriaº de granit. Numai cã jefuitorii erau experþi însãparea tunelurilor ºi ar fi putut ocoli astfel de obstacole. Intrarea înmormînt putea fi ascunsã sau înconjuratã de mai multe intrãri false pentrua îngreuna accesul. În mormintele regale existau pasaje secrete, închise detrape culisante din piatrã, uneori blocate cu buloane metalice. Pietrele careblocau accesul puteau cîntãri 20–40 de tone. Existau pasaje false ºidispozitive ingenioase ce ar fi putut fi explicate doar cu ajutorul unorschiþe. Jefuitorii de morminte nu renunþau însã, reuºind sã evite aproapetoate aceste mecanisme defensive. Se cunoºteau foarte multe lucruri desprejefuirea de morminte ºi se reuneau comisii speciale pentru a lua mãsuri.Suspecþii erau bãtuþi ºi torturaþi, iar cei vinovaþi erau uciºi prin tragere înþeapã, dar nici mãcar aceste pedepse dure n-au reuºit sã suprime jafurile.Urmãtoarea strategie antifurt a constat în alegerea unei vãi singuratice(Valea Regilor) pentru înmormîntãri ºi pãstrarea intrãrilor în acestemorminte în piatrã cît mai mici ºi discrete, dar jefuitorii au ajuns ºi acolo.

În timpul celei de-a 25-a dinastii (1085–945 î.Hr.), preoþii, observîndcît de ineficientã este pãzirea unui mormînt, au hotãrît sã mute toatemumiile regale în ascunziºuri secrete. Lucrurile de valoare care scãpaserãatenþiei jefuitorilor au fost mutate, iar mumiile, reînfãºurate ºi înmormîntateîn alt loc. Noile locuri de depozitare erau mai modeste decît morminteleoriginale, mobilate extravagant, dar unele dintre acestea au rãmasnedeschise pînã în 1875. Au fost descoperite douã ascunzãtori celebre decadavre „regale“, una dintre ele conþinînd 153 de mumii.

Faza finalã a luptei permanente cu jefuitorii de morminte a fost atinsãîn secolul VI î.Hr., cînd s-au utilizat mãsuri suplimentare de siguranþã. Deexemplu, camera mortuarã a unei persoane bogate a fost descoperitã labaza unei gropi adînci de 30 de metri sãpate în stîncã, acoperitã cu olespede mare de piatrã. Acest puþ principal era umplut cu nisip, iar lacamera mortuarã se putea ajunge doar printr-un puþ mai îngust, plasatlîngã primul, care era legat de acesta printr-un scurt pasaj orizontal.Lespedea de piatrã ce acoperea camera mortuarã avea un orificiu, blocatde o urnã de lut, iar la terminarea ceremoniei de înmormîntare ultimul omcare ieºea spãrgea aceastã urnã, permiþînd nisipului sã umple puþul prin-cipal. Acesta ieºea prin puþul mai îngust, care era apoi umplut cu nisip.Acest sistem ingenios însemna cã oricine intra în camera mortuarã prin

Page 214: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?220

puþul îngust era întîmpinat de un torent de nisip. Singura cale de acces eraprin excavarea întregii cantitãþi de nisip din puþul principal.

Întregul sistem de înmormîntare era atît de vulnerabil ºi de atrãgãtorpentru jefuitori din cauza credinþei egiptene cã mortul trebuie bine înzestrat.Mormintele creºtinilor copþi, din secolul III d.Hr., n-au fost jefuite deoarecese ºtia cã religia acestora nu le cerea sã se punã obiecte de valoare înmorminte.

Este interesant cã, pînã ºi în secolul XX, în Egipt existau experþi însãparea tunelurilor. În 1924, hoþii au pãtruns, sãpînd un tunel, în depozitulde antichitãþi al Muzeului Metropolitan de Artã din Teba, dar n-au gãsitnimic de valoare.

Mumificarea animalelor

Egiptenii din antichitate considerau sacre anumite animale, dezvoltîndun negoþ înfloritor cu animale îmbãlsãmate sau mumificate. Existã mumiide ºerpi, peºti, gazele, pisici, ºoimi, crocodili, cîini ºi chiar de scarabei.Egiptenii venerau animalele asociate anumitor zei, iar aceste animale segãseau ºi în realitate, vii, în unele temple. De exemplu, zeul Thot erareprezentat de un ibis, iar zeul Apis de un taur. Printre alte animale sacrese numãrau ºoimii, babuinii, cîinii, pisicile, berbecii ºi ºerpii. Într-un stadiutîrziu al civilizaþiei egiptene, toate aceste animale erau mumificate, iar înmorminte se gãsesc galerii întregi cu rãmãºiþele mumificate ale cîte unuianimal: o galerie de babuini, o galerie de cîini etc.

La Saqqara, începînd de prin anul 600 î.Hr., a existat o necropolãspecial dedicatã animalelor care conþinea, printre altele, aproximativ ojumãtate de milion de pãsãri mumificate. Acest numãr uriaº ne reaminteºtecît de puternice ºi de statornice erau aceste credinþe, exemplarele acumulîn-du-se constant de-a lungul mai multor secole. Saqqara era locul central demanifestare a cultului ibiºilor, iar în templu trãiau pînã la 60 000 deexemplare, rata medie anualã de înmormîntãri fiind de 10 000 de pãsãri.Un mic calcul aritmetic ne dovedeºte cã pãsãrile nu puteau sã moarã debãtrîneþe, iar înmormîntarea avea evident un caracter comun, însoþit aproapesigur de ceremonii de sacrificare. Numãrul pisicilor mumificate era atît demare, încît în secolul XIX au fost vîndute ºi trimise la Liverpool sute detone de exemplare pentru a fi transformate în îngrãºãminte.

Cîte mumii existã?

Mumificarea a fost o practicã rezervatã iniþial faraonilor, familiiloracestora ºi nobilimii, ajungînd apoi foarte rãspînditã, astfel încît aproapetoate persoanele care mureau erau mumificate. Înmormîntarea devenea

Page 215: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 221

mai ieftinã dacã mumia era aºezatã într-un coºciug din lut ºi nu într-unuldin lemn, iar cei mai sãraci erau înmormîntaþi în camere mortuare subteranecomune. Aceste încãperi erau pline de stive de mumii cufundate în smoalã.S-a estimat cã, în Egipt, ar fi înmormîntate aproximativ 50 de milioane demumii. Acestea erau descoperite atunci cînd se construiau noi drumuri ºi,deºi au fost distruse sau exportate sute de mii de mumii pînã în prezent,cele mai multe zac încã îngropate. Dintre cele descoperite, mai multe miide exemplare au ajuns în muzeele din toatã lumea. În plus, la un momentdat se credea cã mumiile au puteri tãmãduitoare extraordinare, iar în secolulXVI, în majoritatea farmaciilor europene se vindea „extras de mumie“,care se folosea la tratarea rãnilor, fiind administrat ºi pe cale oralã.Francisc I al Franþei cãlãtorea mereu cu o rezervã de mumie amestecatã cupulbere de rubarbã, pentru cazul în care nu se simþea bine sau era rãnit.În momentul în care cererea a depãºit oferta, au apãrut pe piaþã preparatefalse: cadavrele infractorilor executaþi erau tratate cu smoalã pentru acãpãta aspect de mumie.

De asemenea, pînã în secolul XX, mumiile erau folosite pentruproducþia de vopsea bituminoasã.

Mumiile din alte regiuni ale lumii

Mumiile nu se gãsesc în exclusivitate în Egipt. În antichitate, metodesimilare de îmbãlsãmare ºi de conservare a morþilor erau folosite ºi delocuitorii Insulelor Canare, de cei din Strîmtoarea Torres ºi de peruvieni.Unele detalii se aseamãnã atît de mult, încît s-a sugerat cã tehnicile s-aurãspîndit în Insulele Canare ºi în Strîmtoarea Torres din Egipt. Grotelefunerare din Insulele Canare conþineau, în momentul cuceririi spaniole din1402, mii de mumii. Îmbãlsãmarea se fãcea de o echipã de îmbãlsãmãtoriprofesioniºti. Dupã îndepãrtarea intestinelor ºi a creierului, corpul era uscatla soare timp de cîteva sãptãmîni, iar apoi uns cu grãsime ºi învelit înpiele de oaie. Locuitorii insulelor din zona Strîmtorii Torres îndepãrtauviscerele ºi creierul, uscau cadavrul în poziþie verticalã pe o ramã delemn, iar apoi îl pictau. Limba, palmele, tãlpile picioarelor ºi unghiileerau îndepãrtate ºi dãruite soþului sau soþiei. În timpul Imperiului Incaº(1471–1534), cadavrele regilor ºi ale celor de rang înalt erau eviscerate,tratate cu balsam de Peru ºi cu alte substanþe, ºi înfãºurate în poziþiaºezînd ºi cu capul pe genunchi. În unele regiuni din Australia, Noua Guineeºi America de Sud, una dintre metodele de mumificare folosite eraafumarea. În sudul Istmului Panama, corpul unui ºef de trib decedat eraatîrnat într-un hamac deasupra unui foc mocnit, ºi conservat astfel.

Page 216: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?222

Mumificarea naturalã

Din punct de vedere strict tehnic, mumificarea este conservareaintenþionatã a unui cadavru. Mumiile pot apãrea însã ºi în mod natural,atunci cînd cadavrul rãmîne într-un mediu uscat, protector, de exempluîntr-o grotã sau într-un adãpost sãpat în stîncã. Dintre cele 42 de mumiide acest tip descoperite în sud-vestul SUA, jumãtate aveau pãduchi. Unalt exemplu este cel al oraºului mexican Guanajuato, situat la 2 000 demetri altitudine. Aici se gãseºte nu numai cea mai elegantã baie publicãdin Mexic, placatã cu marmurã, dar ºi mina de argint Valenciana, dinapropiere, care a fost cîndva cea mai productivã din lume; de asemenea,în cimitirul bisericii La Valenciana se gãsesc ºiruri de cadavre mumificate,aranjate de-a lungul pereþilor criptelor.

Mumiile din Chinchorro, de pe coasta statului Chile, constituie exemplerecente. Aici s-au descoperit aproximativ 100 de cadavre de bãrbaþi, femeiºi copii de toate vîrstele, chiar ºi fetuºi. Acestea dateazã de circa 5 000–6 000 de ani ºi, înainte de a fi înmormîntate, au fost descãrnate, unse culut, acoperite cu pînzã ºi legate cu frînghie. Exemple de mumii naturalese gãsesc ºi în Alaska, unde îngheþul ajutã la deshidratare. În InsuleleAleutine, în schimb, clima este mai umedã, iar procesul de mumificare,realizat în urmã cu 200–300 de ani, necesita intervenþia omului. Cadavrulera eviscerat, umplut cu iarbã uscatã ºi uscat cît mai bine în atmosferãînainte de a fi acoperit cu piei de focã sau vidrã ºi aºezat pe o lespedeîntr-o grotã-mormînt. În Groenlanda s-au descoperit mumiile a 6 femei ºi2 copii, înmormîntaþi în urmã cu 500 de ani.

Umiditatea ridicatã caracterizeazã ºi climatul Japoniei, dar mumificarease potrivea cu principiile budiste, caz în care se poate observa un fenomendeosebit ce ar putea fi numit „automumificare“. Metoda era practicatã depreoþi, în general bãtrîni, ºi consta în înfometare ºi contemplare, timp încare corpul se usca treptat ºi în cele din urmã murea. Dupã deces, cadavreleerau uneori îmbãlsãmate. Prin automumificare se atingea starea spiritualãsfîntã de nyujo, fiind descrise 19 dintre aceste mumii japoneze. În Tibetau fost mumificate multe persoane considerate sfinte, printre caremajoritatea Dalai Lama, iar unele dintre ele au fost apoi aºezate în altarede aur sau argint pentru a fi protejate.

Corpurile a 8 000 de bãrbaþi, femei ºi copii din catacombele capucinilordin oraºul sicilian Palermo au fost conservate prin uscare ºi tratare cuierburi ºi oþet. Unii dintre aceºtia sînt cãlugãri, dar cei mai mulþi suntoameni obiºnuiþi ºi au un aspect straniu, aºa cum stau în picioare sauîntinºi pe jos în ºiruri de-o parte ºi de alta a coridorului, îmbrãcaþi cu celemai bune veºminte.

Page 217: enciclopedia mortii(2)

Îmbãlsãmarea ºi mumificarea 223

Capete uscate

Capul reprezintã o parte deosebitã a cadavrului. De-a lungul timpului,craniile sau capetele celor dragi sau ale persoanelor respectate s-au pãstratca amintire, iar cele ale criminalilor sau ale duºmanilor omorîþi au fostexpuse în locuri publice. Am vãzut mai sus cã vãduva lui Sir WalterRaleigh a pãstrat capul îmbãlsãmat al soþului într-un sac de piele pînã cînda murit ºi ea. În Asiria anticã se practica frecvent tãierea capului duºmanilorînvinºi. În secolul XX, aceastã metodã mai era încã practicatã de uneletriburi din Africa, Indonezia, America de Sud ºi Oceania. Capetele erauuscate, afumate ºi jupuite, iar craniile, adesea pictate, erau pãstrate catrofee.

Neamul Jibaro, din amonte de Amazon, mergea ºi mai departe. Ei erauun popor de rãzboinici ºi erau meºteri în pregãtirea capetelor uscate sau„Tsantsas“. Mai întîi, pielea era îndepãrtatã de pe craniu printr-o inciziemedianã a scalpului cu ajutorul unui cuþit ascuþit de bambus, al unei scoicisau al unei pietre de cremene, pãstrîndu-se cu multã grijã pleoapele, buzele,nasul ºi urechile. Apoi, pielea era cufundatã într-un vas cu diferite extractede plante, printre care ºi tanin, care aveau rolul de a o conserva. Gura,ochii ºi deschizãtura gîtului erau cusute cu fibre de plante, astfel încîtcapul devenea un fel de sac în care se turna nisip uscat. Þesutul suplimentarde sub piele era ars, ceea ce provoca o contractare imediatã. La sfîrºit, faþaera tratatã cu uleiuri ºi grãsimi. Capul, cu pãrul lung (ei nu-ºi tãiau niciodatãpãrul), ajungea de dimensiunile unui pumn strîns. Dar aceºti oameni nuerau niºte simpli sãlbatici însetaþi de sînge. Procesul implica un numãrmare de ritualuri ºi reflectau credinþele lor în legãturã cu sufletul, cu loculocupat de acesta în cap ºi cu diferitele calitãþi ale celui decedat.

Page 218: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?224

10

Îngheþareaþi alte metode de conservare

Aceasta e Ora de Plumb –Ce þi-o aminteºti de-ai scãpat cu viaþã –Precum Degeraþii ºi-amintesc de Ninsoare –Întîi – Frig – apoi Amorþealã – apoi Renunþare.

Din Dupã-o mare durere urmeazã o senzaþie solemnã,Emily Dickinson (1830–1886)

Îngheþarea naturalãÎngheþarea este o metodã eficientã de conservare, dar temperatura

folositã are o mare importanþã ºi, în plus, aceasta trebuie sã fie menþinutãla nivel constant. Dezgheþarea urmatã de reîngheþare distruge þesuturile.

Cazurile în care cadavrele sînt îngheþate accidental ºi rãmîn astfel sîntrare ºi probabil cã survin ocazional în regiunile muntoase ºi în cele polare.Aºa cum, potrivit unor estimãri, sub gheaþa arcticã zac îngheþaþi mii demamuþi (al cãror fildeº valoreazã foarte mult), probabil cã se gãsesc ºimulte cadavre umane care aºteaptã sã fie exhumate ºi studiate. De exemplu,pe Everest s-au organizat peste 233 de expediþii din momentul cuceririivîrfului, în 1953. Pînã în prezent au ajuns în vîrf nu mai puþin de 932 depersoane, uneori formîndu-se chiar cozi în zonele de ascensiune în careeste necesarã folosirea frînghiilor fixe, iar din 1920 au murit pe drum 156de alpiniºti. Pe lîngã cele aproximativ 50 de tone de gunoaie împrãºtiateîn apropierea vîrfului ºi resturile unui elicopter prãbuºit, mai existã ºicadavrele a 20 de oameni.

Cadavrele îngheþate ºi uscate în condiþii naturale sînt adesea foartebine conservate, iar în ultimii ani s-au descoperit cîteva exemplare de-adreptul impresionante.

Page 219: enciclopedia mortii(2)

Îngheþarea ºi alte metode de conservare 225

Copii îngheþaþi

În anii 1950, în zonele înalte ale munþilor din Chile s-au descoperitrãmãºiþele pãmînteºti ale unui bãiat îngheþat. Zona aparþinea unui fostteritoriu incaº ºi, aflîndu-se la aproape 4 600 de metri altitudine, era greuaccesibilã. Se spune cã acel loc era folosit de incaºi pentru a-ºi sacrificacopiii zeilor. Copilul, care avea pielea, pãrul ºi unghiile intacte, a fostpãstrat într-o camerã frigorificã în Muzeul de Istorie Naturalã din Santiago.S-a gãsit asupra lui un sãculeþ în care se aflau dinþii de lapte ºi unghiiletãiate. Picioarele îi erau bãtãtorite ºi umflate, degetele de la mîini îidegeraserã ºi se crede cã el, alãturi de pãrinþii lui, deosebit de mîndri(alegerea unui copil reprezenta o onoare pentru pãrinþii acestuia), ºi dealþii, au mers pe jos pînã în vîrful muntelui, într-o procesiune ritualã.Odatã ajunºi aici, copilul a fost ucis ºi îngropat. Faþa lui avea o expresieliniºtitã.

Cadavrele îngheþate ale altor copii, victime ale aceloraºi sacrificiinumite capacocha, demonstreazã sfîrºituri mai violente. Un alt bãiat afost descoperit pe cel mai înalt vîrf muntos din America de Sud, în 1985.Avea cam 8–9 ani. Capul lui era deteriorat prin expunerea la aer, darexistã ºi dovezi despre cruzimea ultimelor sale clipe de viaþã. Fuseseobligat sã bea ceva ce conþinea un pigment roºu; pe dinþi se poate observacã vomase, iar corpul ºi hainele erau roºii, colorate de vomã ºi de diaree.Se pare cã îºi dãduse brusc seama cã urma sã fie ucis ºi fusese cuprins defricã. În munþii din Peru s-a descoperit, în 1996, ºi o fetiþã îngheþatã încircumstanþe similare. Scanãrile tomografice ale craniului au relevatexistenþa unei fracturi craniene, ceea ce demonstreazã cã a fost omorîtãprintr-o loviturã puternicã aplicatã în partea lateralã a capului.

În prezent, sacrificiile umane par niºte manifestãri îngrozitor de straniiºi de crude, dar în acele vremuri îndepãrtate constituiau o metodã obiºnuitãpentru înduplecarea zeilor ºi, astfel, ajutarea comunitãþii. Aceasta era singuracale pentru a înfrunta ameninþãrile ºi nesiguranþa vieþii (vezi ºi capitolul 3).

Omul de gheaþã: un cadavru neobiºnuit în Alpi

În 1991, o mumie îngheþatã din Alpi a ajuns în primele pagini aleziarelor, care relateazã o poveste mult mai veche. Doi alpiniºti au descoperitlîngã o stîncã din munþi, la o altitudine de 3 000 de metri, la graniþa dintreAustria ºi Italia, corpul îngheþat al unui bãrbat. Acesta nu fusese îngropat,iar condiþiile meteorologice nefavorabile îl lãsaserã la vedere. Dar în Alpidispar multe cadavre ºi, aparent, nici acesta nu pãrea deosebit. A fosttransportat la Universitatea din Innsbruck ºi, deoarece pe corp începuse sãse dezvolte o ciupercã, a fost depus într-un congelator. Un topor de cupru,cu mîner din lemn de tisã, descoperit în preajma bãrbatului a fost estimata avea cel puþin 4 000 de ani vechime, iar datarea cu carbon radioactiv acadavrului l-a apreciat ca avînd 5 300 de ani, ceea ce corespunde cu perioada

Page 220: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?226

tîrzie a epocii de piatrã, cu mult înainte de construirea templului de laStonehenge ºi a ridicãrii piramidelor egiptene.

Omul avea aproximativ 45 de ani, era îmbrãcat în veºminte din pielecusute cu grijã, iar încãlþãrile lui erau umplute cu iarbã. Avea un arc de1,80 metri, o tolbã plinã cu sãgeþi, o centurã ºi un rucsac în care s-audescoperit fructe ºi unelte fabricate dintr-un metal extras dintr-o zonãaflatã la 300–400 km distanþã. În stomac s-a gãsit ultima masã alcãtuitãdin carne ºi cereale mãcinate grosier. Pe buze, pe picior ºi pe gleznã,precum ºi pe spate s-au descoperit o serie de linii stranii, tatuate, numãrultotal al tatuajelor fiind de 57. Sã fi fost acestea urmele unui tratamentpentru articulaþiile sale dureroase? Este cunoscut faptul cã oamenii primitiviîºi tatuau zonele dureroase ale corpului, dar ºi în scop decorativ.Radiografiile au relevat articulaþii foarte uzate, cu modificãri artritice,precum ºi o calcifiere (sclerozare) a arterelor. Pe degetul mic de la piciors-au descoperit urme de degerãturi.

Acest bãrbat îndeplinea vreun ritual? Era vînãtor? Probabilitatea ceamai mare este ca el sã fi fost un cioban ce-ºi ducea turma de oi sau decapre pe munte la venirea primãverii. Se rãtãcise în timpul unei furtuni dezãpadã ºi, cum temperatura scãzuse, s-a aºezat sã facã un foc. Se întunecase,furtuna continua; apoi a rãmas fãrã lemne, a adormit ºi a murit dehipotermie. Corpul i-a fost uscat de vînt, zãpada l-a apãrat probabil deanimalele ºi pãsãrile de pradã, s-a mumificat ºi în final a fost îngheþat subun strat de cîþiva metri de gheaþã ºi zãpadã.

Acesta este considerat primul om preistoric care a murit incidental ºia fost conservat intact, împreunã cu hainele ºi uneltele sale de zi cu zi.Cercetãrile continuã, oamenii de ºtiinþã desfãºurînd o minuþioasã muncãde detectivi. Pãrul sãu conþinea urme de cupru ºi arsenic, dobîndite pesemneîn timpul topirii minereurilor de cupru care produc vapori de arsenic.Cantitãþi impresionante de zãpadã din zona în care s-a gãsit au fost topite,filtrate ºi analizate pentru a furniza indicii suplimentare. A existat chiar ºio micã disputã în legãturã cu jurisdicþia acestui caz, dacã aparþineaustriecilor sau italienilor, dar se pare cã locul descoperirii se aflã laaproximativ 92 de metri în interiorul Italiei.

O fecioarã de gheaþã

La sfîrºitul anilor 1980, o echipã de arheologi ruºi explora movilelefunerare aflate în zonele înalte ale Munþilor Altai din sudul Siberiei. Terenulera acoperit de un strat de permafrost, care nu se dezgheaþã niciodatãcomplet ºi, în timp ce sãpau în pãmîntul îngheþat al unui platou bîntuit deun vînt nãprasnic, au descoperit un coºciug. Acesta fusese bãtut în cuie decupru ºi pãrea sã conþinã un bloc masiv de gheaþã. L-au dezgheþat lent,descoperind corpul acoperit de tatuaje al unei femei. Tatuajele fãcute cu

Page 221: enciclopedia mortii(2)

Îngheþarea ºi alte metode de conservare 227

ace de os ºi cu funingine ºi erau fabiloase, reprezentau animaleasemãnãtoare unor cerbi. Era o femeie înaltã (1,70 metri) ºi tînãrã, caremurise în urmã cu aproximativ 2 500 de ani.

Scos din înveliºul de gheaþã, cadavrul a început sã se descompunã, aºaîncît a fost transportat cu avionul la Institutul de Arheologie dinAkedemgorodok. Cercetarea ulterioarã a demonstrat cã femeia fuseseîmbãlsãmatã dupã ce i se înlãturase o mare parte din organe, printre careuterul ºi globii oculari. Craniul fusese umplut cu blanã de jder, iar corpulcu turbã ºi coajã de copac. Ea avea în momentul morþii 25 de ani, iar dupãrefacerea trãsãturilor feþei, plecînd de la structura craniului (vezi capitolul11), s-a constatat cã acestea erau mongoloide. A fost prima femeie descoperitãîn acest fel ºi s-a constatat cã murise din cauze naturale. Rochia era lungãcît o treime din coºciug, iar ea purta un colier cu cãmile din lemn, acoperitecu foiþã de aur. Rochia, þesutã din lînã de oaie ºi pãr de cãmilã, avea treiculori ºi era legatã în jurul taliei cu un cordon împletit.

În apropiere s-au descoperit cadavrele îngropate a ºase cai, omorîþi cutoporul, ce purtau harnaºamente ornate. Cercetãtorii au descoperit, în urmaunei impresionante munci de detectiv, cã femeia murise în luna iunie, deºinu se cunoaºte cu exactitate anul. Existã o muscã ce îºi depune ouãle pepielea calului. Calul le linge ºi le înghite, iar acestea incubeazã în stomaculanimalului. În stomacul unuia dintre cai au fost descoperite larve ale acesteimuºte ºi, avînd în vedere cã larvele apar în stomacul cailor abia în a douajumãtate a lunii iunie, înmormîntarea poate fi datatã cu destulã exactitate.

Se pare cã fecioara de gheaþã fusese o persoanã importantã, posibil opovestitoare care pãstreazã amintirea istoriei ºi miturilor acelei societãþinomade din antichitate. Cadavrul se aflã în prezent la Moscova, unde sedesfãºoarã studii mai ample asupra lui. Unii localnici din zona în care afost descoperitã sînt nemulþumiþi cã i-a fost tulburatã liniºtea ºi considerãdezgroparea cadavrului drept un act de barbarie. Ei sperã totuºi ca femeiasã fie reînmormîntatã în munþi.

Crioconservarea: viaþa suspendatãCelulele pot fi pãstrate cu uºurinþã la temperatura azotului lichid

(–180°C), iar dupã dezgheþare multe dintre ele supravieþuiesc ºi se potdiviza. Pentru ca astfel de celule sã fie distruse cît mai puþin, îngheþareaar trebui sã fie rapidã, iar dezgheþarea lentã. Cel mai important aspect esteevitarea formãrii cristalelor de gheaþã în interiorul celulelor, deoareceacestea înþeapã membranele vitale ºi omoarã celula. Cristalele de gheaþãintercelulare provoacã distrugeri mult mai mici.

Care ar fi ºansele de supravieþuire a oamenilor dupã o perioadã decongelare profundã? Pînã în prezent nu existã nici o dovadã cã un corpomenesc poate fi criogenat în întregime, apoi dezgheþat ºi sã rãmînã totuºi

Page 222: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?228

în viaþã. Cîteva broaºte ºi ºopîrle pot supravieþui dupã ce corpurile le-aufost parþial îngheþate, ajungînd sã realizeze aceastã performanþã prinproducerea unui antigel propriu. Ideea conservãrii organismului a fostpropusã încã din 1861 de cãtre scriitorul francez Edmond About, care asugerat cã, chiar dacã unii oamenii erau „declaraþi incurabili de mediciiignoranþi din secolul XIX“, „ar putea sã aºtepte liniºtiþi într-o cutie pînãcînd doctorii vor descoperi remediul bolilor de care suferã“.

În basmele pentru copii ºi în mitologie se regãsesc multe poveºti despresomnul prelungit. Într-una dintre poveºtile lui Washington Irving (1819),Rip van Winkle bea o bãuturã magicã ºi cade într-un somn adînc cedureazã 20 de ani. În timpce doarme, anii trec ºi, cînd se trezeºte, descoperãcã este bãtrîn; soþia sa era moartã ºi îngropatã, iar America îºi cîºtigaseindependenþa. Frumoasa din Pãdurea Adormitã are mai mult noroc,pãstrîndu-ºi farmecul tineresc în timpul celor 7 ani de somn, fiind perma-nent pregãtitã sã fie trezitã de prinþul sãu. În aceste poveºti, somnul esteindus de magie, dar în zilele noastre, oamenii sînt familiarizaþi cu ideeacriogenãrii întregului corp, deoarece în povestirile ºtiinþifico-fantastice,astronauþii pot supravieþui astfel cãlãtoriilor interstelare de foarte lungãduratã. Pe de altã parte, mulþi oameni asociazã congelatoarele cu carneamoartã.

Mai multe persoane bogate au optat deja pentru varianta criogeniei îndefavoarea îngropãrii sau a incinerãrii. Ei considerã cã, într-o zi, evoluþiaºtiinþei ar putea duce la decongelarea lor ºi la tratarea bolilor în fazãterminalã de care suferã. κi pun multe speranþe în savanþii din domeniulmedicinei care, cu siguranþã, vor putea cîndva sã trateze orice boalã.Moartea, cred ei, va deveni o pedeapsã inacceptabilã pentru rasa umanã.În schimb, majoritatea cercetãtorilor considerã ridicolã aceastã idee,subliniind cã încercarea de a reanima un corp îngheþat nu are nici o ºansã,fiind ca ºi cum s-ar încerca retransformarea unui hamburger într-o vacã.Deºi celulele pot fi îngheþate, multe dintre ele mor în timpul procesului dedezgheþare; ºi, deºi se pot congela embrioni în faze incipiente, cînd au unnumãr mic de celule, organele nu pot fi congelate, cu atît mai puþin unanimal sau un om întreg. Heliul lichid, la o temperaturã de –270°C, arputea fi o variantã mai bunã decît azotul lichid, dar ar fi ºi mult maicostisitor.

Societatea Americanã de Criogenie îi poate îngheþa pe unii oameni înazot lichid, dacã aceºtia se aflã în pragul morþii. Mai întîi se administreazãun anticoagulant, iar pacientului muribund, conectat la aparate de menþinerea vieþii, i se aplicã o perfuzie cu conservant, dupã care este rãcit. Lichidulconservant conþine agenþi antigel, cum ar fi glicerina, pentru a împiedicaformarea cristalelor de gheaþã. Corpurile îngheþate sînt pãstrate în rezervoaremari de aluminiu, de obicei cîte patru în fiecare recipient. La ora actualã,

Page 223: enciclopedia mortii(2)

Îngheþarea ºi alte metode de conservare 229

acest tratament costã cel puþin 120 000 $, pînã în prezent fiind criogenateastfel cam 30 de corpuri, primul în 1967. ªi animalele de companie potfi conservate la fel. Costurile sînt mai reduse (40 000 $) în cazulcrioconservãrii exclusive a capului, mulþi preferînd sã primeascã un corpnou în momentul resuscitãrii! Mai multe sute de persoane în viaþã ausemnat contracte de conservare cu Fundaþia de Prelungire a Vieþii Alcordin SUA, iar compania este reprezentatã ºi în Marea Britanie. Se spuneînsã cã unii operatori fãrã scrupule au permis dezgheþarea unor corpuri„vechi“.

În septembrie 1990, publicaþia The Independent a relatat existenþaunor zvonuri potrivit cãrora s-au fãcut cercetãri asupra criogenãrii ºi clonãriiîn numele dictatorului irakian Saddam Hussein. Ferdinand Marcos, ºefulstatului Filipine, a fost depus dupã moarte într-o criptã îngheþatã. Cîndguvernul a întrerupt furnizarea energiei elecrice din cauza facturilor neplãtiteale familiei sale, vãduva lui, Imelda Marcos, a cerut ca soþul sãu sã fieînmormîntat ca un erou.

Dacã metoda crioconservãrii ar fi abordatã serios, ar apãrea uneleprobleme interesante de ordin legal ºi religios. Dacã oamenii pot ficriogenaþi cînd se aflã pe patul morþii, de ce nu s-ar putea apela la aceastãmetodã ºi cu mult înainte de a muri? Ar constitui acesta un caz desinucidere? ªi care ar fi situaþia certificatului de deces? Un cadavru îngheþatbeneficiazã de drepturi legale? Dacã sistemul de rãcire este oprit din cauzaneachitãrii facturilor, este acest fapt echivalent cu pedeapsa capitalã pentruincapacitate de platã? Ce se întîmplã cu sufletul în timpul îngheþãrii? Celemai importante obiecþii aduse împotriva acestei idei apar în momentul încare ne imaginãm lumea umplutã pînã la refuz de resturile dezgheþate alegeneraþiilor anterioare. Chiar vrea cineva aºa ceva? κi doresc oameniinemurirea (vezi capitolul 4)?

Probabil cã, în final, crioconservarea nu va mai reprezenta o problemã.Dacã savanþii vor descoperi cum poate fi creat un individ plecînd de laADN-ul din celulele singulare (vezi capitolul referitor la clonare), atunci,fiindcã putem deja conserva celulele la infinit, se poate considera cã avemla îndemînã instrumentele necesare pentru a asigura nemurirea. Copiileunei persoane ar putea fi produse în laborator dupã dorinþã: copii ale unorlucrãtori docili sau ale unor arhetipuri imposibil de frumoase ºi de talentate.Pentru mulþi, aceasta constituie cea mai mare teamã, motiv pentru careexperimentele de clonare umanã sînt interzise. Trebuie sã ne aducem însãaminte cã nemurirea prin clonare ar aduce individului satisfacþii mult maimici. Deºi copiile ar fi identice din punct de vedere genetic, identitatea ºiamintirile persoanei originale vor fi murit, dispãrînd definitiv o datã cumoartea organismului. Indivizii creaþi cu corpuri identice vor deveni diferiþiîn procesul de dezvoltare ºi maturizare. Cel puþin, congelatorul ar puteapãstra intactã identitatea unei persoane.

Page 224: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?230

Oamenii smîrcurilorOamenii smîrcurilor înseamnã aproximativ 2 000 de cadavre conservate,

mai mult sau mai puþin bine, descoperite în smîrcurile cu muºchi de turbãdin Danemarca, Olanda, nordul Germaniei ºi Marea Britanie. Primadescoperire relatatã în detaliu a avut loc în Danemarca în 1773; apoi aapãrut o relatare mai bine documentatã din County Down, Irlanda, în1781. Oamenii smîrcurilor au trãit în perioada cuprinsã între anii 100 î.Hr.ºi 500 d.Hr. ºi sînt conservaþi într-o stare remarcabilã. Acidul humic ºi celtanic din turbãrii împiedicã procesul de descompunere, conservã ºi totodatãcoloreazã organismul uman ºi, în acelaºi timp, dizolvã treptat oasele. Pielease conservã perfect. Pãrul nu cade, dar capãtã o culoare cãrãmizie în urmaacþiunii acizilor prezenþi în sol, iar adesea se poate analiza ºi conþinutulintestinelor. Unele cadavre din smîrcuri pãreau atît de recente, încît a fostchematã poliþia localã. Dar cadavrele au un aspect deplorabil ºi deformat,deoarece oasele pe care se sprijinã sînt parþial dizolvate.

Omul de Tollund a fost descoperit de fermierii care sãpau în cãutarede turbã în mlaºtina Tollund din Danemarca, în 1950. Cadavrul se afla laaproximativ 2,5 metri sub pãmînt, dezbrãcat, avînd numai o pãlãrie depiele ºi o centurã prinsã în jurul taliei. La gît era împletitã o cureluºã dinpiele. Omul fusese strangulat în anul 210 î.Hr. Capul era cel mai bineconservat dintre capetele provenite din antichitate. Proaspãt ras ºi tunsscurt, avea o faþã uimitor de liniºtitã þinînd seama de felul în care murise.Inima, plãmînii, ficatul ºi tractul digestiv erau bine conservate, iar stomaculconþinea resturile unei supe vegetale pe care o mîncase cu 12 pînã la 24de ore înainte de a muri.

Omul de Grabaulle a fost descoperit de tãietorii de turbã din altã mlaºtinã,la numai 14 km distanþã de primul, în 1952. Faþa acestuia nu era la fel debine conservatã, însã avea mîini ºi picioare frumoase, de pe care se puteaupreleva amprente ale degetelor ºi tãlpilor. Acestuia îi fusese tãiat gîtul de lao ureche la alta în anul 310 î.Hr. Radiografiile au demonstrat cã fusese lovitîn tîmpla dreaptã. În timpul vieþii îºi pierduse trei dinþi, alþi doi erau cariaþi,iar aspectul danturii sugera cã respectivul avea aproximativ 35–40 de ani.Custodele muzeului local a pãstrat cadavrul timp de 18 luni în concentraþiidin ce în ce mai mari de acid tanic, mãsurã ce a desãvîrºit procesul detãbãcire ºi a permis expunerea corpului în mediu uscat ºi apoi ungerea luiregulat cu ulei de in.

Un alt cadavru din smîrcuri, din primul secol creºtin, a fost cel al uneifete în vîrstã de 14 ani. Se pare cã aceasta, dupã ce fusese dezbrãcatã ºicondusã în smîrc cu ochii acoperiþi cu un bandaj de lînã ºi o zgardã depiele de bou în jurul gîtului, a fost înecatã.

În Anglia ºi în Þara Galilor s-au descoperit cel puþin 41 de oameni aismîrcurilor. Omul de Lindow a fost gãsit în comitatul englez Cheshire, în

Page 225: enciclopedia mortii(2)

Îngheþarea ºi alte metode de conservare 231

1984. Fusese doborît cu un topor, strangulat cu o frînghie subþire, iar gîtulîi fusese tãiat. A murit prin anul 300 î.Hr.

Adevãratul mister constã în modul de ucidere, deoarece mulþi dintreoamenii smîrcurilor, bãrbaþi, femei ºi copii, fuseserã strangulaþi, spînzuraþisau li se tãiaserã gîturile. Unii dintre ei par sã fi fãcut parte din nobilime,deoarece mîinile lor nu prezintã urme de muncã fizicã grea. Perioada încare au murit aceºti indivizi era una a tabuurilor ºi a practicãrii magiei, iaromorurile erau probabil o formã de sacrificiu ritual. De obicei, cadavrelenu erau înmormîntate în smîrcuri. Studierea cerealelor ºi a seminþelor deflori din stomacurile acestora indicã faptul cã decesele au survenit chiarînainte de venirea primãverii, moment în care un astfel de sacrificiu ar fiputut asigura respectivei comunitãþi de þãrani bunãstare ºi fertilitate pentruanul urmãtor.

Alcoolul, formaldehida ºi alþi conservanþiUn cadavru bine impregnat cu alcool sau formaldehidã (formol) va fi

conservat, însã aceste substanþe pãtrund în þesuturi destul de lent. Astfel,cel mai bine conservate dupã scufundarea în aceste lichide sînt obiectelede mici dimensiuni, precum un vierme, un ºoarece sau un deget uman. Înseptembrie 1840, Mr. Gladstone, primul ministru britanic din acea vreme,a suferit un accident de vînãtoare. Unul dintre degetele sale a trebuit sãfie amputat ºi apoi scufundat în alcool, unde s-a conservat, fiind îngropatalãturi de posesorul sãu, dupã moartea acestuia, mai bine de 50 de ani maitîrziu.

Deºi în alcool sau formaldehidã se poate conserva intact ºi un cadavru,este foarte posibil ca procesul de descompunere sã înceapã la nivelulintestinelor dacã acestea nu sînt îndepãrtate sau dacã lichidul de conservarenu este introdus direct în abdomen.

Alcoolul

Suzanne, soþia lui Jacques Necker, specialist în finanþe ºi om politicelveþian, era apreciatã pentru frumuseþea, inteligenþa ºi cultura sa. Ea setemea sã nu fie îngropatã de vie ºi îºi dorea, de asemenea, sã comuniceºi dupã moarte cu soþul ei iubit. Sperînd ca trãsãturile sã-i fie conservatepentru el, a fãcut pregãtiri ca trupul sã-i fie aºezat într-o baie cu alcool,într-un mausoleu de pe proprietatea lor de pe malul lacului Geneva. Ea amurit în 1794, iar mausoleul a fost deschis pentru public 10 ani mai tîrziu,dupã ce a murit ºi soþul sãu. Bazinul de marmurã neagrã era încã pejumãtate plin cu alcool, iar corpul era conservat ºi putea fi recunoscut.

Cînd Lordul Nelson a fost ucis în Bãtãlia de la Trafalgar (21 octombrie1805), el îl rugase pe cãpitanul Hardy sã nu-l „arunce peste bord“ (adicã

Page 226: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?232

sã nu-l înmormînteze în mare). Se spune cã trupul i-a fost cufundat într-unbutoi cu rom de la bordul vasului ºi adus în Anglia. Aproape trei luni maitîrziu, era înmormîntat în Catedrala St. Paul.

Inventatorul ºi omul de ºtiinþã american Benjamin Franklin (1706–1790) a considerat cã ar fi o idee bunã sã inventeze o metodã deîmbãlsãmare a celor ce au murit înecaþi. A adãugat cã, în ceea ce-l priveºte,„avînd o dorinþã arzãtoare de a vedea ºi observa starea Americii de peste100 de ani, aº prefera, oricãrei morþi obiºnuite, sã fiu cufundat pînã atunciîntr-un butoi cu vin de Madera, alãturi de cîþiva prieteni“.

Formaldehida

Formaldehida se foloseºte pentru conservarea specimenelor anatomiceºi a cadavrelor umane pentru disecþie. Aceasta usucã ºi întãreºte þesuturile,fiind folositã în lichidele de îmbãlsãmare. Constituie un conservant eficient,dar nu a fost descoperit decît la sfîrºitul secolului XIX. Acidul formic estearma folositã de furnicile (de la termenul latin pentru furnicã, formica) ºiurzicile înþepãtoare. Aldehida se obþine cînd alcoolul pierde hidrogen(alcool dehidrat). Formaldehida deodorizeazã, dar lasã un miros propriu,specific.

Sãrurile de mercur

Cadavrul marchizului de Tai, care a trãit acum 2 100 de ani în provinciachinezã Hunan, este foarte bine conservat într-o serie de sicrie. El a fostcufundat într-o soluþie de sãruri de mercur, iar sicriele, închise ermetic.Canalul biliar i-a fost blocat de un calcul biliar de mari dimensiuni, iararterele coronare sînt ateromatoase. Omul suferea ºi de tuberculozãpulmonarã, de diferite infestãri cu viermi intestinali ºi avea o fracturãveche a antebraþului ce fusese prost tratatã, dar se pare cã moartea s-adatorat unei colici biliare care i-a provocat un infarct.

Gelul siliconic

La Muzeul Tehnic din Mannheim (Germania) se pot observa cadavreconservate prin injectare cu gel siliconic dupã extragerea grãsimiisubcutanate. În acest fel se obþine un cadavru uscat, flexibil, inodor, cepoate fi atins.

Page 227: enciclopedia mortii(2)

Îngheþarea ºi alte metode de conservare 233

Metode excentrice de conservareAutoimaginea lui Jeremy Bentham

Filozoful englez Jeremy Bentham a murit în 1832. Pentru a da altoraun exemplu curajos într-o vreme în care singura sursã legalã de cadavrepentru disecþie era constituitã de criminalii spînzuraþi (vezi capitolul 11),ºi-a donat cadavrul pentru o disecþie publicã. Apoi, scheletul trebuiareasamblat într-o poziþie ºezînd, îmbrãcat ºi amplasat într-o vitrinã pentrua se obþine o „un autoportret“, adicã propria sa imagine. Capul trebuiaseparat, uscat ºi conservat – el se plimbase timp de douãzeci de ani cu opereche potrivitã de ochi de sticlã în buzunar.

Cea mai mare parte a instrucþiunilor sale s-a respectat. Oasele au fostprinse cu sîrme ºi acoperite cu pernuþe pe sub haine. Din pãcate, capul nus-a conservat bine, astfel încît s-a fãcut un model surogat din cearã, întimp ce capul adevãrat i-a fost aºezat în interiorul cutiei toracice. JeremyBentham dorea ca acest gen de conservare sã se aplice ºi în cazul altorpersonalitãþi. Autoportretul sãu, care are un aspect foarte natural, poate fiadmirat ºi astãzi la University College din Londra.

Un vagabond excentric

Unele lucruri nu mai pot fi aranjate atît de simplu în zilele noastre.Edward McKenzie a fost un vagabond care a trãit într-un butoi pe unmorman de gunoi, ºi a murit în 1984, în vîrstã de 72 de ani. Prietenul lui,un pictor, a dorit sã-l îmbãlsãmeze, sã-l acopere cu vopsea acrilicã ºi sã-lexpunã în biblioteca sa ca pe un fel de press-papier lãcuit. Însã, potrivitrelatãrilor publicaþiei The Times, Consiliul local al oraºului Plymouth arefuzat propunerea de teama comentariilor în cazul aprobãrii unei proceduriatît de neconvenþionale.

Placarea electroliticã a morþilor

În 1891, dr. Varlot, chirurg într-un spital parizian, a inventat o metodãde placare electroliticã a morþilor. Corpul, dupã ce era fãcut conductiv, eracufundat într-o baie electroliticã de sulfat de cupru ºi acoperit cu un stratde un milimetru de cupru metalic. Forma exterioarã a cadavrului, cuaspectul sãu metalic lucios, era pãstratã pentru posteritate. În schimb,aceastã carcasã ar fi fost plinã de lichidele provenite în urma descompunerii.

Conservarea în aur

Conservarea în aur pare potrivitã numai personalitãþilor celor maiimportante. Corpul lui Chih Hang, un cãlugãr budist chinez, a fost aºezat

Page 228: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?234

dupã moartea lui într-o urnã. Cinci ani mai tîrziu, urna a fost deschisã, iarcînd cadavrul a fost descoperit intact s-a crezut cã sfinþenia cãlugãruluifusese confirmatã dincolo de orice îndoialã. Prin urmare, corpul i-a fostacoperit cu aur ºi poate fi observat ºi în prezent într-o pagodã din oraºultaiwanez Taipei.

Tãierea corpului uman în felii

O conservare într-adevãr permanentã a structurii corpului uman poatefi obþinutã la ora actualã prin imagerie computerizatã. Biblioteca Naþionalãde Medicinã din Washington DC a creat, în cadrul Proiectului OmuluiVizibil, o imagine permanentã a bãrbatului ºi femeii medii, procedeu descrisîn capitolul 11. Cadavrele au fost reconstruite, cu ajutorul computerului,din mii de felii extrem de subþiri. Deºi cadavrele originale au fost distruse,detaliile anatomice exacte s-au înregistrat pentru posteritate.

Conservarea ADN-uluiFiecare fiinþã umanã are un set unic de gene (ADN) care, manifestîndu-se

pe mãsura dezvoltãrii embrionului în uter, determinã forma ºi structuraexactã a individului (alãturi de multe alte caracteristici fiziologice). Mediulîn care se dezvoltã (uterul ºi viaþa timpurie) face parte din ecuaþie, iarstabilirea factorului care conteazã cel mai mult pentru definirea individului,dintre moºtenirea geneticã ºi mediu, seamãnã într-o oarecare mãsurã custabilirea celui mai important numãr dintre 2 ºi 4 pentru obþinerea produsului8. Conservarea ADN-ului echivaleazã în mare parte cu însãºi conservareaindividului. Astfel, crioconservarea culturii de celule a unei persoane poatefi consideratã drept o formã de conservare a corpului.

Pentru a face un pas mare înainte în acelaºi plan ideatic, ar putea ficartografiat pe un computer întregul ADN al unei persoane, sub formasecvenþelor de bazã, iar însuºi ADN-ul sintetizat ulterior în orice moment,poate un milion de ani mai tîrziu? Dificultãþile cu acest tip de viaþã veºnicãar fi probabil de naturã pur tehnicã. De asemenea, dupã cum am menþionatmai sus, numai genele vor fi nemuritoare, nu ºi persoana conºtientã, carear dispãrea o datã cu moartea corpului original.

Proiectul Genomului Uman, dezvoltat de SUA, în care este descris întotalitate ADN-ul uman, se aflã în acest moment într-o fazã finalã. Deºidureazã mult ºi este extrem de costisitor, pînã în anul 2004* vor fi fostlocalizate ºi definite aproape toate cele 90 000 de gene ce alcãtuiesc fiinþaumanã. Una dintre recompensele acestei realizãri extraordinare, în afarã

* În 2001 a fost publicatã harta genomului uman (n. r.).

Page 229: enciclopedia mortii(2)

Îngheþarea ºi alte metode de conservare 235

de darul unic fãcut biologiei umane, va fi localizarea genelor nocive. Prinurmare, oamenii vor înþelege ºi vor încerca sã rectifice multe afecþiuni.Asemenea multor altor progrese din domeniul ºtiinþific, ºi acesta va creaprobleme. De exemplu, dacã ADN-ul oamenilor va putea fi accesat decompaniile de asigurãri, se vor putea practica tarife ridicate sau pot firefuzaþi chiar cei ce posedã gene care pot provoca boli mortale. ProiectulGenomului Uman a dedicat aproximativ 3 procente din bugetul sãu anualstudierii implicaþiilor de ordin etic, legal ºi social al acestor progrese alegeneticii umane. Avînd în vedere sumele alocate, acesta este probabil celmai mare program de cercetare filozoficã iniþiat vreodatã.

Virusul variolei este un exemplu al unei astfel de abordãri faþã de unorganism individual. Acesta nu mai existã acum nicãieri în lume, cuexcepþia a douã congelatoare din SUA ºi din Rusia. Existã multe argumenteincontestabile pentru a distruge aceste ultime douã probe supravieþuitoareale unei specii microbiene care ar putea încã sã provoace o boalã umanãîngrozitoare. S-a ajuns, în sfîrºit, la un acord în privinþa datei distrugerii.Numai cã ºirul ADN-ului virusului este cunoscut, astfel încît, teoretic,monstrul ar putea fi recreat mai tîrziu.

Clonarea

Clonarea este unul dintre acele cuvinte care atrag atenþia oamenilor.Aduce în minte imaginea cercetãtorului nebun ºi a despotului malefic. Unalt cuvînt cu aceeaºi rezonanþã este „nuclear“. Problema cuvîntului e cãoamenii încã îl mai asociazã cu temutele arme nucleare ºi îºi transferãtemerile ºi asupra altor concepte, precum energia nuclearã. Deºi centraleleatomo-electrice au avut multe probleme, în final ele sînt concepute pentrua servi drept principala sursã de energie mondialã.

Cea mai bunã cale de îndepãrtare a temerilor legate de clonare esteînþelegerea acestui fenomen. O clonã este un grup de celule sau organismecu gene identice, iar clonarea unui fragment de ADN înseamnã producereaunor copii identice ale acestuia. Acest lucru nu ar fi foarte dificil derealizat în laborator cu metodele biologiei moleculare, iar în 1991,geneticienii din SUA au primit acordul pentru clonarea unor geneindividuale din rãmãºiþele pãmînteºti ale lui Abraham Lincoln. Dar clonareaunui întreg organism nu este chiar atît de simplã, deoarece ADN-ul trebuiesã se afle într-un loc adecvat (în nucleul unui ovul fertilizat), dacã seurmãreºte crearea noului individ prin supravegherea dezvoltãriiembrionului. Iar embrionul, în cazul mamiferelor, trebuie aºezat corect înuter. În momentul de faþã nu se poate realiza tot procesul în laborator.

În 1997 a fost clonatã o oaie botezatã Dolly, aceasta atrãgînd atenþiaîntregului mapamond. Clonarea s-a realizat prin prelevarea de ADN dinnucleul unor celule somatice nespecializate (fibroblaste) ale unei oi adulte

Page 230: enciclopedia mortii(2)

Ce se întîmplã cu cadavrele?236

X ºi transferarea acestuia în celule nefertilizate (ovocite) cãrora li seîndepãrtase nucleul. Ovulele, conþinînd ADN-ul oii X, au fost introduseapoi în uterul unei alte oi, unde s-au dezvoltat ºi s-au transformat înembrioni, dintre care unul s-a nãscut. Acest miel (Dolly) deþinea doargenele (ADN-ul) oii X, fiind aºadar o copie geneticã exactã (o clonã):identicã în aceeaºi mãsurã ca un geamãn identic. De fapt, o micã parte dinADN-ul celulei este pãstratã în afara nucleului, în mitocondriile celulei, ºideoarece acest segment nu a fost transferat, Dolly nu era chiar 100%aidoma cu oaia X.

Incredibila ºtire a clonãrii sale a ridicat multe semne de întrebare.Dacã s-ar începe clonarea oamenilor? Încotro ne îndreaptã oamenii deºtiinþã? Vor reuºi vreodatã sã reproducã oameni care au murit? Cu siguranþã,clonarea este inadmisibilã din punct de vedere moral... Problemele deordin religios sînt, evident, formidabile. Ce se întîmplã cu sufletul? Seaflã el în ovulul fertilizat sau poate fi gãzduit numai atunci cînd fetusulîncepe sã capete un aspect uman, dupã ºase sau ºapte sãptãmîni de gestaþie,aºa cum sugereazã Toma d’Aquino? Spermatozoidul sau ovulul au suflet?Cu secole în urmã, renumitul biolog Anton van Leeuwenhoek (1632–1723) a afirmat cã spermatozoidul uman conþine o copie la scarã redusãa fiinþei umane, numitã homunculus.

Majoritatea oamenilor, printre care ºi unii savanþi, considerã cãprocedeul clonãrii, la fel ca ºi alte minuni biologice din zilele noastre, artrebui reglementat. Jocul cu genele umane trebuie controlat într-un fel.Prima reacþie a politicienilor a constat în interzicerea clonãrii umane.Preºedintele Statelor Unite, Bill Clinton, împreunã cu Comisia ConsultativãNaþionalã de Bioeticã, formatã din 18 experþi, a recomandat ca aceastãclonare a fiinþelor umane sã fie consideratã o infracþiune în SUA. Clintonspunea cã, deºi „nu este nimic imoral sau greºit în legãturã cu aceste noitehnici, dacã sînt folosite în alte scopuri, [clonarea] reprezintã o posibilãameninþare la adresa legãturilor sacre ce leagã familia ºi care se aflã labaza idealurilor ºi societãþii noastre“. De asemenea, ºi Parlamentul Euro-pean intenþioneazã sã o interzicã. Vaticanul a cerut o interzicere pe planmondial, plecînd de la raþiuni de ordin teologic, subliniind cã plãsmuireavieþii umane în afara cãsãtoriei se opune principiului divin. Ceasul nupoate fi însã dat înapoi. Procedeul va avea cu siguranþã unele aplicaþiideosebit de folositoare, de exemplu conservarea speciilor de animale raresau pe cale de dispariþie, ºi va duce la progresul cercetãrii medicale,furnizînd informaþii noi referitoare la interacþiunea dintre nucleul celuleicu citoplasma.

În 1997, cercetãtorii americani au clonat doi macaci, utilizînd o metodãdiferitã. Aceºtia au produs un embrion de maimuþã prin intermediulfertilizãrii in vitro, iar cînd embrionul ajunsese într-o fazã de dezvoltareîn care avea 8 celule, acestea au fost separate ºi transferate în uterul unei

Page 231: enciclopedia mortii(2)

Îngheþarea ºi alte metode de conservare 237

femele de cimpanzeu. Aceasta este o formã de clonare la scarã micã.Douã dintre cele opt celule s-au dezvoltat ºi au dus la naºterea de pui vii.Se preconizeazã clonarea de vaci ºi, în curînd, va avea loc, probabil, ºiclonarea umanã.

Se poate argumenta cã nu este nimic neobiºnuit în legãturã cuposibilitatea ca unii sã aibã mii de copii. Incredibila producþie despermatozoizi a testiculelor dovedeºte cã se pot face copii prin inseminareaartificialã (sau, teoretic, efectivã) a mii de femei. Se spune cã unii dintreºefii de trib timpurii din Africa aveau în armatã regimente întregi formatedin propriii copii. Însã atitudinea faþã de clone este influenþatã de faptulcã acestea sînt identice. Genele identice nu implicã, desigur, ºi persoaneidentice, deoarece mediul are de fiecare datã o contribuþie substanþialã.Totuºi, acestea sînt replici copiate la indigo, genul înfãþiºat în nuveleleºtiinþifico-fantastice sub forma unor armate extraordinare aflate subcomanda unui Big Brother.

Page 232: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii238

Page 233: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 239

Partea a III-a

Utilizarea þi abuzarea cadavrelor

Page 234: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor240

Page 235: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 241

11

Cadavrul în laborator: disecþia

Cadavrele sînt folositoare nu doar în stare iniþialã, ci ºi dupãdescompunere, cînd sînt îngropate ºi reduse la stadiul unei grãmezi deoase. De asemenea, ele pot fi abuzate, maltratate. Acest capitol, precumºi urmãtoarele douã, trateazã sistematic diferitele moduri în care cadavreleumane pot fi folosite sau abuzate.

Cine este proprietarul unui cadavru?Ce spune legea? Se pare cã, potrivit legii britanice, nimeni. Cu alte

cuvinte, nimeni nu putea fi arestat pentru furtul unui cadavru, ceea ce aadus o serie de dificultãþi în urmãrirea penalã a „hoþilor de cadavre“, faptdescris pe parcursul acestui capitol. În SUA ºi în Canada, în schimb,familia are unele drepturi de posesie asupra cadavrului.

Se spune cã aceastã lege englezã a fost abrogatã pornind de la cazullui Mr. Haynes (1614), acuzat de furtul giulgiului (pînzei de înhumare)unui cadavru. În timpul procesului s-a afirmat cã acel cadavru nu putea ficonsiderat proprietarul giulgiului, fapt greºit interpretat în sensul cã însuºicadavrul nu putea constitui proprietatea cuiva. Astfel, în 1856, un fiu ascos osemintele mamei sale din mormînt însã, avînd în vedere cã acelcadavru nu era proprietatea cuiva, nu a putut fi acuzat decît de violareaproprietãþii cimitirului.

Într-un caz audiat în 1996, în care un om a murit din cauza uneitumori cerebrale, fiul sãu a cerut creierul cadavrului tatãlui sãu pentru a-lfolosi ca probã într-un litigiu împotriva autoritãþii locale în domeniulasistenþei medicale pentru tratament neglijent. Însã o parte din creier fusesedeja extras (la cererea medicului legist) ºi pus în formol pentru un studiuhistologic; restul creierului fusese aruncat dupã o perioadã de pãstrare.Tribunalul a hotãrît cã fiul celui decedat nu avea drept de proprietateasupra cadavrului, însã, dacã acesta ar fi fost supus unui proces de

Page 236: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor242

conservare, atunci ar fi devenit obiectul unei forme de proprietate. Simplapãstrare a acestuia în formol nu era suficientã, dar se presupune cã procesulde mumificare ar fi fost suficient. Însã tot nu este foarte clar cui aparþineun schelet uman pregãtit cu grijã.

Legea, din nevoia de utilizare a unor definiþii, face adesea distincþiimacabre. Se pare cã un cadavru, spre deosebire de o probã de urinã sauo ºuviþã de pãr, nu constituie obiectul unei proprietãþi ºi, aºadar, nu poatefi furat!

AutopsiaPe pereþii unor morgi se aflã scris urmãtorul mesaj (în limba latinã):

„Acesta este locul unde moartea se bucurã sã vinã în ajutorul vieþii!“Autopsia este metoda clasicã de descoperire a cauzei exacte a morþii. Ease realizeazã pentru ca medicul legist sã fie sigur cã moartea nu s-a datoratunor cauze externe, iar în trecut era fãcutã pentru instruirea medicilor careînvãþau astfel despre procesele de evoluþie a bolilor, precum ºi patologiaorganelor ce se aflã la baza fazei finale a bolii. O mare parte dintrecunoºtinþele actuale referitoare la bolile organismului uman provine dinexaminarea cadavrelor. În ultimii 150 de ani, patologii au putut sã ne ofereexplicaþii raþionale, fundamentate ºtiinþific, pentru majoritatea bolilorumane.

Autopsiile de-a lungul istoriei

În urmã cu aproximativ 1000 de ani, nimãnui nu-i trecea prin cap sãsecþioneze un cadavru ºi sã-l examineze. Moartea fiind probabil cauzatãde „viermi“ sau de alþi agenþi nocivi, era mai bine ca aceºtia sã nu fielãsaþi în libertate. Oricum, era un afront la adresa defunctului ºi oameninþare pentru liniºtea sufletului sãu. Însã Papa Sixtus al IV-lea (1471–1484) a dat o lege prin care studenþilor la medicinã de la universitãþile dinBologna ºi Padova li se permitea sã studieze pe cadavre autopsiate. Aceastãlege a fost confirmatã de Papa Clement al VII-lea (1523–1534), iar uneoriautopsia s-a dovedit folositoare ºi din punct de vedere strict religios.Într-unul din cazuri, o femeie nãscuse douã gemene siameze unite de laabdomen pînã la nivelul gîtului, iar preotul din localitate a fãcut douãbotezuri. Biserica a cerut o autopsie pentru a se stabili dacã „monstrul“era format într-adevãr din douã fiinþe umane ºi nu dintr-una singurã, cualte cuvinte dacã avea douã suflete sau doar unul. Autopsia a confirmatexistenþa a douã seturi de organe, drept urmare ºi a douã suflete. Cu toateacestea, în acea perioadã, autopsiile erau rare. Una memorabilã a fostconsemnatã de Theophilus Bonetus (1620–1689). Acesta a examinatcadavrul unei fetiþe de 7 ani ºi a descris în detaliu modificãrile rinichilor

Page 237: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 243

care survin în urma unui atac de nefritã acutã. În acele vremuri, boala nuera nici mãcar recunoscutã, cu atît mai puþin înþeleasã.

O autopsie mult mai spectaculoasã a fost fãcutã de dr. Boerhaave(1668–1738). Cadavrul îi aparþinea unui nobil, mare gurmand. La ultimamasã, omul mîncase:

– supã de viþel cu ierburi aromate– varzã albã, fiartã, cu carne de oaie– momiþe de viþel uºor prãjite– copanul ºi pieptul unei raþe mici– douã ciocîrlii– compot de mere cu pîine– pere, struguri ºi bomboane– bere ºi vin de Moselle

Nu mult dupã masã, acesta a simþit o iritaþie în abdomen, ca ºi cum„ceva s-ar fi rupt sau s-ar fi dislocat“. Zona abdominalã a început sã-ldoarã foarte tare, aºa cã a luat medicamente cu bãuturã ºi vomitive. Însãsituaþia s-a înrãutãþit ºi, în final, omul a decedat. Autopsia lui Boerhaavenu a gãsit nimic anormal în abdomenul celui decedat, însã la deschidereacavitãþii toracice s-au descoperit 10 litri de lichid, în plus producîndu-seo rupturã în esofag. Acesta a fost primul caz de rupturã de esofag citat.

Autopsiile au rãmas o metodã neobiºnuitã pînã în secolul XIX. Ele auajuns în stadiul lor actual datoritã celebrului Rudolf Virchow (1821–1902),fondatorul disciplinei anatomo-patologiei, prin examinarea sistematicã aorganelor ºi a þesuturilor ºi prin folosirea microscopului. Baronul Karl vonRokitansky (1804–1878), de naþionalitate cehã, a predat patologia laUniversitatea din Viena ºi a afirmat cã ar fi fãcut 30 000 de autopsii.

Autopsia modernã

În laboratorul de autopsii, fiecare dintre organele principale este scos ºiexaminat cu ochiul liber înainte ºi dupã secþionarea sa pentru a se descoperiorice anomalii interne. Apoi, þesuturile ciudate sau anormale sînt pregãtitepentru examinarea histologicã. Aceasta se face prin încorporarea lor în cearã,tãierea unor secþiuni foarte subþiri (submilimetrice), colorarea acestora cupigmenþi ºi montarea lor pe mici bucãþi de sticlã (lamele de microscop).Apoi, patologul examineazã probele la microscop, detecteazã afecþiunileorganelor ºi stabileºte cauza probabilã a morþii.

Pentru a face o autopsie este necesar acordul familiei persoaneidecedate, iar în prezent acest lucru nu este întotdeauna simplu. Rudelesînt îndurerate ºi adesea îºi dau acordul foarte greu. Este posibil ca familiasã nu realizeze întotdeauna necesitatea acestei proceduri, sã fie preocupatã

Page 238: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor244

de teama unei posibile desfigurãri a cadavrului sau sã ridice obiecþii denaturã religioasã. De asemenea, în ultimii 30 de ani, tehnicile de imagerie(radiografii, tomografii etc.), precum ºi alte metode noninvazive de diag-nostic au devenit atît de sofisticate încît, în general, misterul în privinþastãrii organelor ºi a þesuturilor celui mort este mult redus. Deºi autopsiareprezintã instanþa finalã, „ultima consultaþie medicalã“, medicul nu maimanifestã prea mult interes, cu excepþia cazurilor în care diagnosticul nueste clar sau afecþiunea celui decedat este rarã. Drept urmare, de-a lungulsecolului XX s-a înregistrat o scãdere constantã a numãrului de autopsii.

Beneficiile medicinei de pe urma studierii cadavrului

În ciuda celor expuse mai sus, autopsiile au în continuare un rol vitalîn instruirea studenþilor în medicinã ºi a patologilor, precum ºi în studiereaanumitor boli. În acest scop este necesarã continuarea efectuãrii unui numãrminim de autopsii. Mai mult, în cel puþin un caz din zece autopsia dovedeºtecã diagnosticul pus înaintea survenirii decesului a fost incorect, iar medicinaînvaþã din aceste greºeli.

Ca exemplu al învãþãrii detaliilor unei anume boli, în SUA se desfãºoarãun studiu important asupra bolii Alzheimer (demenþã senilã) prinintermediul cercetãrii creierelor unor cãlugãriþe. Surorile de la Notre Dametrãiesc în mãnãstiri din diferite zone ale Statelor Unite. Ele au studiisuperioare ºi o vîrstã înaintatã, iar 678 dintre ele au acceptat sã participela acest studiu, care constã în a accepta sã se supunã unei serii de testepsihice ºi donarea creierelor, ulterior decesului, în scopul examinãriipatologice. Acestea constituie un grup bun de studiu, deoarece posibileleefecte ale influenþei mediului asupra bolii sînt minime. Toate aceste mãicuþetrãiesc în condiþii similare ºi au aceeaºi alimentaþie, în plus nu beau ºi nicinu fumeazã. Pînã în prezent, din studierea a 102 creiere s-a evidenþiat cãblocajele micilor vase de sînge aflate în zone strategice ale creierului potdetermina instalarea acestei forme de demenþã.

Autopsiile reprezintã, de asemenea, o parte esenþialã a muncii unuimedic legist. În cazul descoperirii unui individ mort în apã, se puneîntrebarea: este vorba despre un înec obiºnuit, despre un înec survenit dincauza intoxicãrii cu diverse substanþe sau din cauza unei boli, ori respectivula fost ucis ºi apoi aruncat în apã? Rana de la cap este rezultatul lovirii încãdere, în urma unui atac de cord, sau l-a omorît cineva lovindu-l în cap?Se regãsesc substanþe toxice în ficat, rinichi sau creier? O multitudine deprocese de crimã au depins de dovezile furnizate de medicul patolog.Acest subiect este tratat pe larg în capitolul 14.

Nu toate studiile referitoare la persoane decedate depind de o autopsiecompletã. De exemplu, metalele grele precum antimoniul, arsenul ºi taliul

Page 239: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 245

pot fi detectate în pãr sau în unghii la numai cîteva ore dupã ingerare.Chiar ºi cenuºa poate constitui o sursã de dovezi. În procesul uciderii luiGraham Young din 1971, în cenuºa victimei incinerate s-a descoperit taliu,folosit în otrava pentru ºobolani.

Folosirea cadavrului pentru preziceriPrezicerea (divinaþia) presupune aflarea unor amãnunte despre viitor

prin metode supranaturale, aflate dincolo de limitele raþiunii sau ale ºtiinþei.În antichitate, termenul se referea la informaþii despre viitor, dezvãluite decãtre zei, ºi implica adesea examinarea cadavrelor unor persoane recentdecedate. Termenul este folosit în prezent pentru a descrie, de exemplu,un divinator de apã – o persoanã ce detecteazã apa aflatã în subteran prinintermediul unui bãþ pe care-l þine în mînã. Metodele de prezicere, folositede multe popoare primitive ºi de multe altele nu tocmai primitive, includeauexaminarea conþinutului stomacal, de obicei al animalelor sacrificate.

Viitorul, potrivit mãruntaielor ºi pãsãrilor

Termenul de „haruspicare“ provine din cuvintele hira = mãruntaie (însanscritã) ºi spic = a privi (în latinã). În Roma anticã, aceastã practicãavea o importanþã deosebitã. Un animal era sacrificat, iar mãruntaiele saleexaminate cu multã atenþie de cãtre experþi, care dãdeau verdicte ºi predicþiiîn funcþie de ceea ce descopereau. Forma ficatului sau a scapulei(omoplatului), de exemplu, oferea o multitudine de informaþii. Procesulera controlat de Colegiul Roman al Augurilor, un grup format dinaproximativ 12 persoane influente, care interpretau ºi orice alte semnesugestive, precum fulgerul ºi tunetul sau zborul ºi cîntecul anumitor pãsãri,sau felul în care ciugulesc gãinile, considerate sacre. Funcþia lor nu constaatît în predicþia viitorului, cît în a afla dacã zeii încuviinþeazã o anumitãdecizie. Sentinþele bazate pe dovezi obþinute în urma studierii comporta-mentului pãsãrilor, în special a zborului acestora, se numeau auguria (înlatinã avis = pasãre) sau auspicia (din latinã avis = pasãre + specere = aobserva). Înaintea oricãrei bãtãlii sau a luãrii unei decizii politice importantetrebuiau consultaþi experþii ºi descifrate semnele. Era o zi sau perioadãbunã, se afla sub auspicii favorabile, era de bun augur? Termeni precum„inaugurare“ derivã din aceastã origine.

Printre alte metode de prezicere, probabil mai simplu de realizat decîtharuspicarea, dar nu la fel de sigure, se numãrã:

Astrologia. Metoda a atins punctul culminant în secolul XVII ºise bucurã ºi în prezent de o mare popularitate, parþial ca reacþie ladoctrinele rigide, strict logice ale ºtiinþei moderne.

Page 240: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor246

Interpretarea viselor a fost metoda favoritã de prezicere aviitorului din timpuri imemoriale.

Bibliomanþia (din termenul grecesc mantis = profet). Aceastãmetodã constã în deschiderea unei cãrþi în orice loc, selectarea unuiasau a douã rînduri la întîmplare ºi interpretarea lor sub forma unorpreziceri pentru viitor.

Piromanþia este o metodã de divinaþie reprezentatã de observareaaspectului focului, a formelor flãcãrilor ºi a lemnului ce arde.

Cristalomanþia presupune studierea unui glob de cristal.Chiromanþia se realizeazã prin analizarea liniilor ºi încreþiturilor

din palma mîinii (în limba greacã, cheir = mînã).

În China, oamenii au consultat timp de cîteva milenii I Ching-ul,Cartea Schimbãrilor, înainte de a lua o decizie importantã. Aceastã carteinterpreteazã hexagrama ce se obþine prin intersectarea lujerelor decoada-ºoricelului.

Studiul istoriei ºi evoluþiei umaneCripta de la Christchurch din Spitalfields, Londra, a fost deschisã

recent ca parte a unui studiu de restaurare. S-au examinat scheletele apeste 100 de oameni care au murit între anii 1729 ºi 1852, pentrudeterminarea densitãþii osoase. Colurile femurale ale scheletelor de femeide diferite vîrste au fost comparate cu cele ale femeilor moderne ºi s-adescoperit cã subþierea oaselor începe, în prezent, la o vîrstã mai timpuriedecît acum 150-200 de ani. Oasele femeilor decedate la o vîrstã fragedãnu sînt la fel de rezistente ca acelea ale femeilor din secolul XIX, drepturmare, degradarea din perioada ulterioarã menopauzei are un efect maiimportant în cazul femeilor moderne. Cauza cea mai probabilã a acesteidiferenþe nu este alimentaþia, ci faptul cã viaþa femeilor secolului XIXpresupunea mai multã activitate fizicã, precum mersul pe jos, ceea ce aredrept efect întãrirea oaselor.

Una dintre cele mai frecvente afecþiuni descoperite la examinareaoaselor din vechime este osteoartrita, ce apãrea din cauza tensiunilormecanice la care sînt supuse articulaþiile ca urmare a unui stil de viaþã ceimplica mult efort fizic. De exemplu, 60 de schelete dintr-un mormînt dinIordania, datînd din epoca de fier (1100–900 î.Hr.), prezentau o osteoartritãavansatã la nivelul genunchilor, al mîinilor ºi al picioarelor. Un studiu din1996 pe scheletele de cãlugãri descoperite în cripta Mãnãstirii Sf. ªtefandin Ierusalim a arãtat cã aproape toate acestea, vechi de aproximativ 1 500de ani, prezentau cazuri de artritã la genunchi. Explicaþia o constituie

Page 241: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 247

probabil obiceiul zilnic al cãlugãrilor de a îngenunchea perioade lungi detimp – este, aºadar, un fel de boalã profesionalã; în general, cãlugãrii dinzilele noastre se roagã în picioare.

Mii de cranii, încã din cele mai timpurii momente ale istoriei omenirii,prezintã gãuri circulare. Se ºtie cã aceste gãuri proveneau din timpul vieþii,deoarece au marginile cicatrizate. Ele au fost fãcute fie cu un instrumentasemãnãtor unui burghiu, fie, mai puþin periculos, prin zgîriere. Probabilcã era o operaþie foarte dureroasã ºi sîngeroasã, adesea fatalã din cauzainfecþiilor sau a hemoragiilor abundente. De ce se practica? În toatesocietãþile au existat „nebuni“ (persoane ce sufereau de afecþiuni pe carele cunoaºtem, de exemplu, sub numele de epilepsie sau schizofrenie), iaraceste operaþii erau fãcute probabil pentru a-i vindeca, „pentru a eliberaspiritele malefice“. Un craniu din Cuzco, Peru, are 7 gãuri de trepanaþie.

Sîntem descendenþii Omului de Neanderthal?

Oasele ºi danturile fosile reprezintã surse clasice de informaþie înlegãturã cu procesul de evoluþie. Strãmoºii oamenilor moderni au lãsat înurmã un numãr mic de fosile, iar relaþia dintre Omul de Neanderthal(Homo neanderthalis) ºi Homo sapiens, de exemplu, a fost incertã. Aucele douã specii descendenþe diferite? Omul de Neanderthal semãna cunoi, însã era mai musculos ºi mai solid, cu arcadele sprîncenelor bombate,fruntea îngustã ºi maxilarul proeminent. Era umanoid, avea unelte ºi foloseafocul, însã a fost el într-adevãr strãmoºul noºtru? Acesta a dispãrut acumaproximativ 4 000 de ani.

E curios cã Omul de Neanderthal avea un creier mai mare decît alnostru. Ce ar însemna asta? Erau ei mai deºtepþi decît noi? S-a realizat unstudiu în privinþa dimensiunilor corpului oamenilor primitivi pe 163 deseturi de oase vechi de la 2 milioane ºi pînã la 10 000 de ani. În loc sã secalculeze aceste dimensiuni în funcþie de mãrimea dinþilor sau a arcadeloroculare, aºa cum s-a procedat în cele mai multe cazuri, cercetãtorii au luatîn calcul grosimea capului femural. Concluzia: oamenii de Neanderthalerau cu 30 de procente mai mari decît noi. Drept urmare, capacitateacerebralã raportatã la dimensiunile corporale era cu 10 procente mai micãdecît a noastrã. S-au mai tras una sau douã concluzii interesante. Se parecã, deºi creierul nostru a crescut în volum acum 600 000 de ani, în ultimii50 000 de ani volumul creierului speciei umane s-a micºorat. Probabil cãscãderea în volum (atît a corpului, cît ºi a creierului) s-a declanºat înmomentul abandonãrii stilului de viaþã bazat pe vînãtoare ºi cules, ºiadaptarea la viaþa bazatã pe agriculturã.

Studiile recente ale oaselor fosilizate aparþinînd unui numãr de 24 deindivizi, gãsite într-o camerã din adîncurile unei peºteri din Sierra de

Page 242: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor248

Atapuerca, din nordul Spaniei, au generat ºi alte informaþii semnificative.Aceºti indivizi au trãit în urmã cu aproximativ 300000 de ani ºi prezintãmulte caracteristici ale omului de Neanderthal, precum ºi cîteva caracteristiciale speciei Homo sapiens. Probabil cã aceºtia erau neandertalieni primitivi,deoarece adevãraþii oameni de Neanderthal au apãrut abia acum 120000 deani. Aºadar, este omul de Neanderthal precursorul omului european modern,sau cel puþin s-a încruciºat cu Homo sapiens? Este posibil ca omul modernsã fie descendentul unui numãr variat de specii?

În 1997, oamenii de ºtiinþã au reuºit sã obþinã ADN neandertalian dinoase. Oasele aparþineau unui exemplar descoperit iniþial în Valea Nean-derthal din apropierea oraºului german Düsseldorf, în 1857, ºi fuseserãaduse de atunci într-un muzeu din München. Analiza a folosit tehnologiide ultimã orã, iar rezultatul a fost clar: omul de Neanderthal aparþineaunei alte linii evolutive decît celei ce a dus la apariþia lui Homo sapiensºi nu se încruciºase cu acesta. Linia sa evolutivã s-a separat de cea aomului modern acum aproximativ 550 000–700 000 de ani. Aceastã analizãa avut un caracter neobiºnuit, deoarece în mod normal nu este de aºteptatca ADN-ul sã reziste timp de 100000 de ani. Totuºi, oasele neanderthalienefuseserã lãcuite pentru a le conserva (obiceiul nu mai este practicat înzilele noastre), aºa încît ADN-ul a fost protejat de oxigen ºi apã, factoricare l-ar fi distrus.

Expediþia Kontiki de la începutul anilor 1950, condusã de ThorHeyerdahl, a demonstrat cã populaþia Americii de Sud ar fi putut colonizaInsula Paºtelui deplasîndu-se pe plute construite din lemn de balsa.Heyerdahl a descoperit pe insulã oseminte datînd din anul 1100 d.Hr.,acestea fiind ulterior pãstrate la Muzeul Naþional de Istorie Naturalã dinSantiago. 40 de ani mai tîrziu, în 1994, ADN-ul oaselor a fost analizat înlaborator, iar concluzia a fost cã, deºi majoritatea populaþiei actuale estede origine chilianã, locuitorii iniþiali ai insulei erau polinezieni.

Viaþa ºi starea sãnãtãþii în Egiptul antic

Studierea mumiilor din Egiptul antic a furnizat numeroase informaþiivaloroase din punct de vedere ºtiinþific. S-au analizat multe astfel despecimene, deºi adesea nu foarte în detaliu sau prea atent. În Angliasecolului XIX, dupã cum am vãzut în capitolul 9, mumiile egiptene erauadesea desfãºate în faþa unui public, operaþia avînd mai degrabã aspectulunui eveniment social decît a unui studiu ºtiinþific serios.

La începutul anilor 1900 au fost recuperate ºi disecate cel puþin 6 000de mumii în timpul lucrãrilor de la Barajul Aswan din Egipt. O dataredestul de precisã a mumiilor se poate obþine prin metoda carbonuluiradioactiv, folosindu-se carbon obþinut din colagenul din piele sau din

Page 243: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 249

oase. O micã parte a carbonului conþinut de orice þesut existã sub formaizotopului de carbon-14. Dupã moarte, acest izotop se pierde progresivdin þesuturi, iar prin mãsurarea cantitãþii rãmase se poate estima cît timpa trecut de la survenirea morþii. Radiografierea mumiilor furnizeazãinformaþii cu privire la vîrstã, numãr de naºteri, starea sãnãtãþii ºi prezenþaa diferite afecþiuni. Aceastã analizã a fost fãcutã prima datã în 1896, însãstudii mai sistematice s-au întreprins începînd cu anii 1960–1970, cîtevamumii fiind examinate chiar prin tomografie computerizatã. Mumiile sîntadesea conservate suficient de bine pentru o examinare histologicã aprobelor de þesut din organe. Muzeul Universitãþii Manchester din Angliaa desfãºurat, începînd cu anul 1973, un Proiect de Cercetare a MumiilorEgiptene ºi a înfiinþat o Bancã de þesuturi ale mumiilor ºi o Bazãinternaþionalã de date a mumiilor.

Vasele sanguine ale mumiilor prezintã adesea arteriosclerozã ºiateromatozã (pereþi arteriali îngroºaþi ºi/sau degeneraþi). Studierea oaseloraratã cã o mare parte a populaþiei suferea de osteoartritã, tuberculozã acoloanei vertebrale, infecþii ale urechii medii sau osteoporozã. Tuberculozaprovenea probabil de la vaci, deoarece s-a manifestat la oameni abia dupãdomesticirea acestor animale, rãspîndindu-se apoi la populaþiile urbaneaflate într-un proces de expansiune. Se pare cã populaþia Egiptului anticsuferea de multe dintre afecþiunile din zilele noastre. Totuºi, nu s-ausemnalat cazuri de sifilis, nici de rahitism, deoarece soarele produceacantitãþi suficiente de vitamina D în piele. Nici cazuri de cancer nu s-auîntîlnit. Existau malformaþii congenitale precum acondroplazia (nanismulcondrodistrofic), hidrocefalia, fisurile labiopalatine (buza-de-lup), picioareledeformate ºi polidactilismul. Mumia lui Seti I (1318–1304 î.Hr.) prezintã12 degete alungite la picioare. Radiografia tibiei furnizeazã informaþiireferitor la tensiunile fizice la care era supus corpul ºi relevã faptul cã30% dintre mumii au suferit la un moment dat de o boalã sau de malnutriþie.Se manifesta destul de des pneumoconioza (leziuni pulmonare ce conþinparticule de siliciu), provocatã de inhalarea de nisip în timpul furtunilordeºertice, precum ºi antracoza (particule de cãrbune în plãmîni), indusã deinhalarea fumului provenit de la focurile folosite în locuinþe pentruprepararea alimentelor. Paraziþii erau o cauzã comunã a declanºãrii unorboli, printre acestea numãrîndu-se infestãri cu schistozome (ce atacãrinichii), trematode (ce afecteazã ficatul) ºi cestode ºi nematozi (care atacãintestinele). O mumie veche de 5 000 de ani a fost diagnosticatã cuschistozomiazã în urma detectãrii moleculei parazite (antigenului) înextractele de piele.

Din motive necunoscute, erau foarte rãspîndite afecþiunile anorectale.Clasa superioarã, a faraonilor ºi a nobilimii, era la fel de susceptibilã caºi restul populaþiei la contractarea acestor boli, precum ºi a altora. Danturaera foarte uzatã din cauza alimentaþiei bogate în grãunþe aspre, ce ducea

Page 244: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor250

la descoperirea dentinei ºi a pulpei dentare ºi, în consecinþã, la apariþiaabceselor dentare (fapt dovedit, de exemplu, de studierea mumiei luiHortemkenesi, descrisã în capitolul 9). O femeie egipteanã înstãritã dinTeba, mumificatã acum 3 000 de ani, a fost supusã, în 1994, unei tomografiicomplete. Examenul a prezentat existenþa unui abces dentar enorm ºi ademonstrat cã femeia murise în urma unei intoxicãri a sîngelui dupã ceinfecþia se rãspîndise în tot corpul. Probele de pîine (alimentul de bazã)luate din morminte aratã cã fãina conþinea o cantitate mare de impuritãþi,printre care ºi nisip, pãmînt ºi particule rezultate din procesul de mãcinare.Afecþiunile periodontului erau frecvente, nu însã ºi cariile, singura sursãde zahãr fiind mierea de albine ºi fructele coapte. Cariile nu s-au manifestatca afecþiune comunã decît în secolele XVI–XVII, cînd zahãrul a invadatpieþele lumii (prima fabricã a fost inauguratã în Indiile de Vest în 1641).

Reconstituirea figurii pornind de la craniu

Aceastã metodã a fost testatã prima datã pe cranii de neanderthalieni,în anul 1910, de cãtre anatomistul Solger. Un alt pionier al metodei,Gherasimov, din Moscova, a reconstituit figura lui Ivan cel Groaznicpornind de la craniu. Metodele de realizare a acestui proces au fost însãmult îmbunãtãþite recent prin folosirea unor tehnici mai sofisticate. RichardNeave, îndeosebi, specialist la Departamentul de Chirurgie al SpitaluluiRegal din Manchester, a iniþiat reconstituirea trãsãturilor faciale pornindde la craniu. Amplasarea ºi dimensiunile muºchilor pot fi determinate înfuncþie de inserþiile acestora pe craniu, metoda constînd în aºezarea, îndiferite locuri, a 21 de beþe scurte de lemn, perpendicular pe suprafaþacraniului, pentru a reprezenta poziþia muºchilor ºi a altor þesuturi moi.Apoi se construieºte un model al feþei folosind o imagine tridimensionalãgeneratã de un computer.

Una dintre utilizãrile acestei tehnici este obþinerea figurii unei persoaneîn scopuri medico-legale, atunci cînd este disponibil doar craniul. Procedeula mai fost folosit ºi în cazul mumiilor, remarcîndu-se, acum mai bine de3 000 de ani, cazul lui Natsef Amun, preot în Templul lui Karmat. Aceastãmumie a fost descoperitã în 1823, cumpãratã ulterior de Leeds SocietyMuseum ºi desfãºatã pentru prima datã în 1828. Sub cele 40 de straturi defeºe de pînzã, cadavrul emana un miros de scorþiºoarã, lemn de cassia ºimir. Pielea era moale ºi unsuroasã la atingere, iar unghiile mîinilor eraucurãþate ºi vopsite cu hene. O a doua examinare foarte minuþioasã a mumieis-a realizat în anul 1989, folosindu-se radiografii, tomografii computerizate,examene histologice ºi serologice, precum ºi tehnici dentare. Imagineareconstituitã oferã imaginea frapantã a unui individ care a trãit în urmã cutrei milenii. Unele detalii, precum cutele sau petele pielii, forma buzelor,

Page 245: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 251

O altã figurã recompusã cu ajutorul craniului despre care s-a relatat înpublicaþia The Independent în anul 1991 este cea a unei aristocrate etruscede acum 2200 de ani. Ea avea aproximativ 70 de ani, îºi pierduse cel puþin20 de dinþi ºi suferea de mai multe abcese dentare. Figura modelatã estecea a unei femei în vîrstã, din trecutul îndepãrtat, ce ne priveºtecondescendent, aparent cu un aer sever.

Antropologul francez Pierre-François Puech a reconstituit recent figuralui Mozart. Craniul, recuperat de cãtre unul dintre groparii care a participatla înmormîntarea compozitorului, în 1791, a ajuns în Muzeul Mozart dinSalzburg. El prezintã o fracturã vindecatã la tîmpla stîngã; orbitele sîntmici, iar sprîncenele retrase; dinþii din faþã sînt puþin ieºiþi în afarã, iarsemnele descoperite între dinþi se datoreazã folosirii frecvente ascobitorilor. Capul reconstituit este foarte asemãnãtor cu portretelecontemporane.

Mesaje ADN din rãmãºiþe umane

ADN-ul osemintelor uscate poate fi recuperat, el studiindu-se în cazulunor rãmãºiþe umane vechi de pînã la 8 000 de ani. ADN-ul este prezentdoar în mici fragmente, însã chiar ºi o singurã moleculã sau o bucatãfoarte micã poate reprezenta un material suficient pentru studiu dupã cea fost copiat de mai multe milioane de ori printr-o reacþie de polimerizareîn lanþ. Recent a fost recuperat ADN-ul unor oase de neanderthalian vechide aproximativ 100 000 de ani. Pentru aceastã metodã sînt potrivite în

vîrful nasului sau al urechilor sînt imposibil de precizat cu certitudine,însã echipa din Manchester care a lucrat la acest caz considerã cã unprieten apropiat al celui mumificat l-ar fi putut recunoaºte.

Caseta demonstreazã cît de bine funcþioneazã metoda.

Portretele mumiilorArheologul Finders Petrie a descoperit în 1888, într-o grotã funerarã din

apropiere de Cairo, mai multe cranii alãturi de portrete ale mumiilor. Petrieera fascinat de cranii ºi pãstra peste 50 de astfel de relicve într-o camerãspecialã din propria casã, numitã „cranierã“. El a murit la Ierusalim dupãce a fãcut pregãtiri pentru ca propriul sãu cap sã fie transportat înapoi înAnglia într-o cutie de pãlãrii.

La British Museum din Londra au fost expuse în 1997 peste 200 deportrete de mumii din Egiptul roman. Cel ce îi priveºte pe egiptenii dinantichitate direct în ochi are sentimentul unei puternice legãturi personalecu trecutul îndepãrtat. Unul dintre portrete îi aparþine unei egiptence, iarRichard Neave, fãrã sã vadã aceste portrete, a primit craniul femeii. Chipulpe care el l-a reconstituit, pornind de la craniu, semãna izbitor cu portretulei.

Page 246: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor252

general rãmãºiþele umane conservate, deºi la cadavrele oamenilor dinsmîrcuri (vezi capitolul 10) tot ADN-ul a fost distrus de acidul tanic dinturbã.

Studiile ADN-ului mitocondric au o valoare remarcabilã. Avînd învedere cã ADN-ul mitocondric se gãseºte în citoplasma celulelor, nu înnucleul acestora, el nu este prezent în spermatozoizi, aceºtia neavînd practiccitoplasmã. Astfel, el se transmite prin intermediul ovulelor mamei. ADN-ulmitocondric se gãseºte într-o cantitate redusã (suficient pentru numai 37de gene), iar genele mitocondrice nu se amestecã cu depozitul principal degene din nucleu. Astfel, mutaþiile suferite de ADN-ul mitocondricfurnizeazã exclusiv dovezi ale descendenþei pe linie maternã. De asemenea,presupunînd cã mutaþiile se acumuleazã cu o vitezã constantã, analizaacestui tip de ADN poate fi folositã ca un fel de ceas al evoluþiei. Prinexaminarea ADN-ului mitocondric prelevat de la oamenii zilelor noastreºi compararea acestuia cu cel al rãmãºiþelor umane vechi de 3 000–8 000de ani din Americile de Nord ºi de Sud, se pot afla detalii asupra celormai timpurii coloniºti din cele douã Americi. Se pare cã primii oameniajunºi pe aceste continente au venit din Asia, probabil în patru valuriseparate, acum 42 000–21 000 de ani. Studii similare ale osemintelor dinPolinezia ºi din Insula Paºtelui indicã faptul cã primii locuitori ai insuleierau de origine polinezianã, dupã cum am menþionat mai sus. ADN-ulmitocondric furnizeazã unele dovezi total independente de arheologia ºiantropologia clasicã.

Unii entuziaºti au mers ºi mai departe, sugerînd, în baza unor studiisimilare, cã a existat o singurã precursoare de sex feminin a speciei Homosapiens („Eva“), care a trãit în Africa acum 100 000 – 200 000 de ani.

Astfel, tehnologia ADN-ului se dovedeºte o modalitate eficientã înstudiul rãmãºiþelor umane. Ea ne furnizeazã dovezi elocvente ºiindependente referitor la evoluþia umanã ºi reprezintã un fel de arheologiela nivel molecular.

Probleme de eticã în ce priveºte rãmãºiþelepãmînteºti umane

Impactul imediat ºi personal al feþei reconstituite ne aminteºte cã unmuzeu sau un cavou care conþine mumii reprezintã de fapt un cimitir, nudoar o expoziþie. Aflaþi în cãutarea unor dovezi asupra originilor specieiumane, oamenii de ºtiinþã din epoca victorianã apelau adesea la acþiuniinacceptabile, conduºi fiind de entuziasm. Ultimul locuitor indigen alTasmaniei, William Lanner, a murit în 1869. Populaþia Tasmaniei evoluaseseparat deoarece era izolatã pe aceastã insulã, fiind astfel o rasã umanãunicã. Dr. Crowther, de la Colegiul Regal al Chirurgilor, a exhumatcadavrul, a luat capul, reîngropînd restul corpului. Alþii i-au luat mîinile

Page 247: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 253

ºi picioarele, iar altcineva – urechile ºi nasul. Se spune cã un anume dr.Stokell, membru al Societãþii Regale a Tasmaniei, ºi-ar fi confecþionat opungã de tutun din pielea lui Lanner. Nu este de mirare cã ultima femeietasmanianã, înainte de a muri, în 1876, a cerut sã fie înmormîntatã înmare. Totuºi, Societatea Regalã a Tasmaniei a obþinut scheletul femeii ºil-a expus în Muzeul tasmanian pînã în 1947. Scheletul a fost incinerat, iarcenuºa împrãºtiatã pe mare, conform dorinþei sale, abia în 1976, la unsecol dupã moartea sa.

Scheletul lui Charles O’Brien (1761–1783), cunoscut drept „UriaºulIrlandez“ (avea o înãlþime de 2,29 m), a fost obþinut pentru Colegiul Regalal Chirurgilor din Londra de cãtre anatomistul John Hunter. O’Brien,nedorind ca sã ajungã specimen anatomic, a cerut sã fie sigilat într-uncoºciug de plumb ºi îngropat în mare. În schimb, Hunter i-a mituit pe ceicare se ocupau de cadavru, oferindu-le 500 de lire, iar dupã ce a fiertcorpul într-o cuvã uriaºã pentru a separa carnea de oase, a aºezat scheletulîntr-o vitrinã unde poate fi observat ºi în prezent, ca mostrã anatomicã, laColegiul Regal al Chirurgilor.

Este adevãrat cã, în secolul XIX, arheologii ºi antropologii entuziaºticare-i însoþeau pe exploratori au îmbogãþit muzeele lumii cu cranii ºioseminte ale unor oameni de pe tãrîmuri îndepãrtate. Uneori, însã,colecþionarii profanau morminte, iar ocazional primeau materie de cercetaresub forma unor indigeni uciºi. În special frenologii, care considerau cã potevalua facultãþile mintale ale indivizilor prin mãsurarea parametrilorcraniului, au încurajat un veritabil export de oseminte din Africa, Austra-lia ºi din cele douã Americi. În ultimii ani, descendenþii acestora, deranjaþide gîndul cã strãmoºii lor au ajuns obiecte de studiu anatomic sau simplecuriozitãþi pentru public, au cerut ca osemintele sã fie înapoiate pentru afi înmormîntate conform datinei.

În muzeele europene (în principal în cele britanice) se pãstrau circa2 000 de schelete, cranii ºi fragmente de oase de la aborigeni australieni.Descendenþii acestora au dus o campanie susþinutã pentru înapoierea acestorrelicve, dintre care unele ar fi putut aparþine bunicilor lor, în multe cazuriei avînd succes. Capetele tatuate ale rãzboinicilor maori constituiauexemplare preþioase, în muzeele britanice gãsindu-se un numãr deaproximativ 200 de astfel de relicve. Primele au fost aduse în Anglia decãtre cãpitanul James Cook, iar ulterior negustorii le-au acceptat în schimbulunor muschete. Unele dintre aceste rãmãºiþe sînt repatriate în prezent cuajutorul guvernului neozeelandez. Cele 300-400 de oseminte de aborigenideþinute de Universitatea din Edinburgh ºi cele din Muzeul Pitt-Rivers dinOxford au fost deja returnate. Domnul Burnum Burnum, un susþinãtor aldrepturilor aborigenilor, care ºi-a oferit propriul cap în schimbul celui allegendarului rãzboinic aborigen Pemulwy (adus în Marea Britanie în 1803),a subliniat cã „dacã aº fi cerut sã mi se împrumute osemintele regelui

Page 248: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor254

George al III-lea pentru a fi expuse în Australia ca suvenir ºtiinþific,britanicii ar fi fost foarte revoltaþi“.

Chiar în Australia, unele colecþii, precum cea Murray Black, careconþinea 1 800 de schelete, sau colecþia Crowther, au fost înapoiate, însãs-a înþeles ezitarea în privinþa cedãrii unei colecþii de 400 de cadavredatînd din era glaciarã, vechi de 10 000–15 000 de ani, pãstrate în MuzeulVictoria. Osemintele ar fi fost înhumate, fiind o pierdere realã pentruºtiinþã. În acest caz, necesitatea studiului ºtiinþific pare sã aibã o importanþãmai mare decît cererile descendenþilor.

Ca exemplu de schimbare a atitudinii în privinþa rãmãºiþelor umane,casa londonezã de licitaþii Bonhams planificase, în 1988, vînzarea unuicap de maor bine conservat, estimat la valoarea de 10 000 de lire. Însã, caurmare a protestelor publice, proprietarul, al cãrui bunic adusese capul înAnglia cu 150 de ani înainte, a acceptat sã-l cedeze Noii Zeelande. Cererisimilare au fost formulate ºi pentru înapoierea rãmãºiþelor de amerindieni.Universitatea Stanford a acceptat sã cedeze colecþia de oseminte cu ovechime cuprinsã între 400 ºi 3 000 de ani. Pe de altã parte, InstitutulSmithsonian din Washington a hotãrît sã pãstreze pentru cercetare cea maimare parte din cele 18 650 de schelete de amerindieni, deºi ca reacþie laLegea Udall emisã de Congres, referitoare la înapoierea osemintelor umane,mai multe sute de cadavre au fost trimise triburilor din Alaska ºi Hawaii.În prezent, cel puþin 22 de state americane au legi care interzic profanareamormintelor amerindiene. Trebuie acceptat cã tratamentul aplicatrãmãºiþelor umane este în mare parte o problemã de ordin religios ºimoral. Arheologii au acordat atenþie acestei probleme, iar acum au obþinutcooperarea comunitãþilor indigene, explicîndu-le de ce trebuie studiaterãmãºiþele funerare ºi furnizîndu-le ulterior rapoarte clare în privinþadescoperirilor.

Un alt exemplu referitor la tendinþa crescîndã de înapoiere a rãmãºiþelorumane în regiunile sau þãrile de unde au fost aduse este furnizat de patrueschimoºi. Exploratorul polar Robert Peary a adus cu el la New York, în1897, 6 eschimoºi sau inuiþi (în viaþã) din Groenlanda. Ei au fost trataþica un fel de exponate ºtiinþifice vii, iar pentru a-i vedea, la bordul vasuluiancorat în portul New York s-au urcat 30 000 de oameni. Însã, dupã ce autrãit cîteva luni în Muzeul American de Istorie Naturalã din New York, 4dintre inuiþi au murit în urma unei afecþiuni respiratorii. Cadavrele au fostautopsiate, carnea îndepãrtatã, iar scheletele depozitate în vitrinelemuzeului, unde au rãmas timp de 100 de ani. Osemintele au fost readuseîn Groenlanda în 1993 ºi îngropate într-un sicriu sub o movilã de pietre.

Sentimentele provocate de rãmãºiþele umane se manifestã ºi în cazulcenuºii. S-au formulat unele cereri pentru înapoierea în Rusia a cenuºiibalerinei Anna Pavlova. Ea a murit la Haga în 1931, iar corpul i-a fosttrimis înapoi la Londra, deoarece trãise timp de 20 de ani la Ivy House din

Page 249: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 255

Hampstead, iar urna de marmurã albã cu cenuºa sa se aflã în CimitirulGolders Green. Poate mai surprinzãtor, aceste sentimente se manifestã ºiîn legãturã cu unele segmente de þesut. Între anii 1940 ºi 1944, aproape400 de creiere umane provenite de la centrul nazist de „eutanasiere“ dinBrandenburg-Gorden, Germania, au fost trimise la Berlin pentru a fistudiate. Unele dintre ele au sfîrºit la Institutul de Cercetãri CerebraleMax-Planck sub forma unor forme microscopice de organe, pe circa 10 000de lamele de sticlã. Aceastã problemã a intrat în atenþia autoritãþilor, iarspecimenele ºi restul materialelor asociate au fost incinerate în 1989. CîndUniversitatea din Tübingen a descoperit cã, la rîndul sãu, se afla în posesiaunor probe de þesut provenite de la victimele naziºtilor, s-au fãcut demersuripentru incinerarea acestora.

Disecþia ºi pregãtirea doctorilorDisecarea ºi studierea cadavrelor umane obiºnuite au dus la acumularea

unui numãr impresionant de cunoºtinþe medicale ºi au reprezentat o piatrãde temelie pentru pregãtirea medicilor generaliºti ºi a chirurgilor. Istoriadisecþiei este descrisã în mod erudit în lucrarea Death, Dissection and theDestitute, al cãrei autor este Ruth Richardson. O mare parte a acesteisecþiuni este inspiratã din acest text clasic.

Pînã în perioada Renaºterii, disecþia a fost consideratã o practicã inutilã.Se ºtia suficient despre anatomia umanã, fiind necesarã doar studiereadescrierilor furnizate de autoritãþile din antichitate. Textele medicale sebazau pe scrierile lui Galenus, care datau din cel de-al doilea secol creºtin.În timpul unei disecþii, profesorul citea din textul lui Galenus, în timp ceun asistent prezenta organele, iar secþionarea era fãcutã de un prosector.Însã majoritatea disecþiilor lui Galenus fuseserã realizate pe animale, iarel aplicase aceste descoperiri, prin analogie, la oameni. De exemplu, desprestern se afirma cã este format din opt segmente separate, iar despre inimãcã ar conþine un os (os cordis). Din cauza acestui gen de greºeli, eraaproape imposibil ca medicina sã progreseze pînã nu aveau sã se obþinãinformaþii corecte ºi precise în privinþa structurii corpului omenesc.

În Europa secolului XVI existau cîteva ºcoli de anatomie unde disecþiileºi cercetãrile minuþioase erau încurajate. Cea mai avansatã þarã din acestpunct de vedere a fost însã Italia, iar la Padova, de exemplu, Vesaliusfãcea studii clasice de anatomie ºi practica disecþii publice. El ºi-a publicatlucrarea despre anatomia umanã în 1543 ºi ºi-a înregistrat observaþiile peo serie de 289 de xilogravuri. Gabriele Fallopius (1523–1562), elev al luiVesalius, a descoperit existenþa trompelor uterine ce fac legãtura întreovare ºi uter, deºi abia douã secole mai tîrziu s-a demonstrat cã ovulelese formau în ovare; tot el a descris clitorisul ºi a introdus termenul de„vagin“.

Page 250: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor256

Descoperirea circulaþiei sîngelui poate fi consideratã drept cel maiimportant pas în istoria medicinei. Ea depindea de o înþelegere cît maicorectã a anatomiei, iar William Harvey (1578–1657), cel care a fãcutaceastã descoperire, disecase în timpul cercetãrilor sale cadavrele tatãluiºi al surorii lui.

Dar adesea erau greu de gãsit cadavre pentru disecþie, problemã carea persistat pînã nu de mult. Acestea trebuie obþinute la scurt timp dupãmoarte, înainte de iniþierea procesului de putrefacþie, însã mulþi oameni nuacceptau ideea de a fi disecaþi dupã moarte.

Sursele de procurare a unor cadavre au fost:– infractori executaþi;– cadavre exhumate dupã înmormîntare;– cadavre nerevendicate ale celor sãraci ºi deposedaþi;– cadavre nerevendicate ale celor care mureau în spitale;– cadavre importate;– cadavre donate de cei aflaþi pe patul morþii, înaintea survenirii

acesteia.

Infractori executaþi

Încã din cele mai vechi timpuri, oamenii de rînd considerau disecþiadrept o metodã condamnabilã, o profanare a corpului, care presupuneaprivarea de dreptul celui decedat la un mormînt ºi la o ceremonie funerarãdecentã. Cînd regele Iacob al IV-lea al Scoþiei a cedat Breslei Chirurgilorºi Bãrbierilor din Edinburgh cadavrele unor infractori executaþi în anul1506, iar Henric al VIII-lea al Angliei a acordat, în 1540, SocietãþiiBãrbierilor ºi Chirurgilor dreptul de a alege anual, în scopul disecãrii,cadavrele a patru infractori spînzuraþi, a devenit evident cã disecþia eraconsideratã drept cea mai crudã pedeapsã. Cadavrul era dus direct de laspînzurãtoare la anatomiºti ºi dupã disecþie era expus în public. Pînã înanul 1832, legea folosea disecþia ca formã de pedeapsã finalã, care seadãuga la moartea prin spînzurare.

O lege adoptatã de Parlamentul britanic în 1752 îi împuternicea pejudecãtori sã-i condamne pe criminali la disecþie ca alternativã laspînzurãtoare. Legea interzicea categoric înmormîntarea criminalilor. An-terior acestei legi, cadavrul celui spînzurat era acoperit cu smoalã ºisuspendat pe un cadru metalic într-un loc public, unde se descompuneatreptat, pe mãsurã ce pãsãrile îl dezmembrau ºi fragmente din trup cãdeaupe pãmînt. Evident, disecþia era o pedeapsã mult mai rea decît aceastãexpunere publicã, mai rea chiar decît moartea. Aceasta consta în tãiereasistematicã în bucãþi a cadavrului, un atac deliberat la adresa integritãþii

Page 251: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 257

corpului, ºi se deosebea considerabil de o autopsie obiºnuitã. Cum puteasufletul celui mort sã se odihneascã în pace dupã o astfel de profanare?

Nu numai anatomiºtii aveau nevoie de cadavre, ci ºi artiºtii. În 1775,William Hunter, profesor de anatomie la Royal College of Arts, a obþinutcadavrele a opt criminali spînzuraþi din Tyburn, Londra. Unul dintre ele afost folosit pentru prepararea unui specimen anatomic. Cadavrul a fostjupuit, adicã i s-a îndepãrtat pielea pentru a expune muºchii, apoi a fostaºezat într-o poziþie potrivitã înainte de a se instala starea de rigor mortis.În final s-a pregãtit un mulaj, iar modelul se mai gãseºte ºi în prezent laRoyal Academy of Arts. Benjamin Robert Haydon, care a debutat ca stu-dent la arte la Royal Academy în anul 1804, ºi-a deschis o ºcoalã proprieîn 1815. El le-a impus studenþilor sã deseneze mai întîi un cadavru înaintede a folosi un model viu. Tinerii erau nevoiþi sã stea aplecaþi deasupracadavrelor în descompunere, disecînd ore întregi.

Cererea de cadavre a crescut o datã cu înmulþirea numãrului ºcolilorde anatomie. În anul 1701 existau în Londra 24 de profesori de anatomie,mulþi dintre ei activînd în ºcoli private. În fiecare an era nevoie de sutede cadavre, iar spînzurãtorile cu siguranþã nu puteau acoperi aceastã cerere.În 1826, în 12 ºcoli de anatomie din Londra, 701 studenþi au disecat numai puþin de 592 de cadavre. În mod cert, cadavrele erau solicitate ºiaveau ºi o valoare monetarã. Aceasta a dus la o competiþie indecentã ºi lapractici imorale. Chirurgii ofereau bani prizonierilor de la închisoareaNewgate care urmau sã fie condamnaþi la spînzurãtoare, dar nu ºi la disecþie,pentru a-ºi ceda cadavrele. Apoi era necesarã mituirea cãlãului ºi a altorlucrãtori în domeniu. Indignarea cetãþenilor faþã de aceste practici a culminatcu demonstraþii violente la spînzurãtoarea de la Tyburn. În final, LegeaAnatomiei a abolit, în 1832, pedepsirea criminalilor cu disecþia.

Cadavre exhumate dupã înmormîntare: hoþii de cadavre

O sursã de cadavre pentru cei pe care nu-i deranja sã le foloseascã eracea a mormintelor recente. Dupã cum am observat la începutul acestuicapitol, legea nu menþiona nimic referitor la posesia unui cadavru, aºa cã,din punct de vedere legal, aceasta nu era consideratã o formã de proprietate,iar furtul sãu nu constituia o infracþiune. În 1795 funcþiona deja o bandãde 15 hoþi de cadavre profesioniºti, cunoscuþi drept „deshumãtori“, careopera în Londra. Aceºtia lucrau în 30 de cimitire diferite ºi colaborau cuopt chirurgi bine cunoscuþi. Au apãrut apoi ºi alte grupuri, între acestegãºti rivale declanºîndu-se, la scurt timp, adevãrate conflicte. Cooperareagroparilor, a paracliserilor ºi a antreprenorilor de pompe funebre se obþineacu mitã. Lucrînd pe întuneric sau la lumina lãmpilor, ei au deprins curîndtehnici specifice. Nu era necesar sã se sape o groapã pe toatã lungimea,sã se ridice coºciugul ºi sã se scoatã capacul. Existau ºi metode mai

Page 252: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor258

rapide. Grupul Borough, care furniza cadavre Spitalului Guy’s, foloseaurmãtorul sistem:

„În primul rînd, toate pietricelele sau alte posibile semne lãsatepe mormînt de rudele suspicioase erau înlãturate, dupã ce se notapoziþia iniþialã a acestora. Apoi hoþii sãpau în jos în dreptul capuluicoºciugului ºi forþau capacul. În jurul gîtului cadavrului se trecea ofrînghie sau un cîrlig, prin giulgiu, iar cadavrul era tras afarã. Giulgiulera aruncat înapoi în coºciug, deoarece luarea acestuia, spre deosebirede însãºi îndepãrtarea cadavrului, era consideratã hoþie. Dupãreaºezarea minuþioasã a pãmîntului ºi a semnelor puse de rude,cadavrul era transportat într-un sac.“

În general, hoþii de cadavre le îndepãrtau acestora dinþii înainte de aceda corpurile anatomistului. Chiar dacã un corp intra în putrefacþie ºi numai era acceptabil, dinþii aduceau totuºi un preþ bun, fiind achiziþionaþi dedentiºti, care-i foloseau pentru a reface danturi. Într-adevãr, doi dintreaceºti deshumãtori au însoþit armata în campaniile din Franþa ºi dinPeninsulã în timpul Rãzboaielor Napoleoniene, strãbãtînd cîmpurile deluptã ºi extrãgînd dinþii din gurile soldaþilor morþi. Însã dinþii artificialidin porþelan rezistau mai mult timp decît aceºti dinþi naturali, supuºiprocesului de descompunere.

Preþul unui cadavru adult în anii 1790 era de aproximativ douã guineeºi o coroanã (mult mai puþin pentru copii). În 1828, preþul ajunsese dejala cel puþin opt guinee. Ruth Richardson urmãreºte transformarea cadavrelorîntr-o marfã negociabilã, rezumînd-o în urmãtoarele cuvinte:

„Cadavrele erau aduse ºi vîndute, lãudate, apreciate, tîrguite,negociate, abordate în termeni de cerere ºi ofertã, livrate, importate,exportate, transportate. Corpurile umane erau strînse în cutii,împachetate în rumeguº, în fîn, închise în saci, legate precum o bucatãde ºuncã, apoi cusute în pînzã de cort, împachetate în butoaie, lãzisau coºuri de nuiele; erau puse în saramurã sau injectate cuconservanþi. Erau transportate în cãruþe sau vagoane, în roabe sau pevapoare, manevrate, deteriorate în timpul transportului ºi ascunsesub mormane de legume. Erau depozitate în pivniþe ºi pe cheuri.Cadavrele erau dezmembrate ºi vîndute pe bucãþi sau mãsurate ºicomercializate în funcþie de lungime.“

Detalii referitoare la activitatea hoþilor de cadavre au fost fãcute pu-blic în raportul de 293 de pagini al unei Comisii Selecte de Anatomieînfiinþate în 1828 „pentru a investiga asupra modalitãþii de obþinere asubiecþilor pentru disecþii din ªcolile de Anatomie ºi asupra statutului

Page 253: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 259

legii ce afecteazã persoanele angajate în obþinerea ºi disecarea cadavrelor“.S-a folosit o mare varietate de strategii de descurajare a hoþilor de cadavre.Printre acestea se numãrau: ancorarea cadavrului în coºciug cu scoabe defier, folosirea unor sicrie metalice brevetate antideshumare, aºezarea unorcuºti metalice deasupra sau în jurul coºciugelor, ori folosirea unor lespezimari ºi grele de piatrã aºezate deasupra mormîntului. Avînd în vedere cãhoþii de cadavre cãutau trupuri ale unor persoane recent decedate, uneleparohii aveau „case ale morþilor“, unde cadavrele puteau fi depozitate însiguranþã timp de cîteva sãptãmîni înainte de a fi îngropate, în acest rãstimpacestea intrînd în descompunere. La mormintele cele mai recente erauaºezaþi paznici, iar uneori în cimitire se construiau turnuri speciale deobservaþie pentru paza pe timp de noapte.

Reacþia poporului era puternicã, iar de fiecare datã cînd unul dintreaceºti hoþi de morminte era prins urmau demonstraþii violente. Se propuseseca fiecare deshumãtor sã fie „ataºat unui cadavru ºi plimbat pe strãzi pînãcînd ambele corpuri erau amestecate în procesul de putrefacþie“. Opiniaoficialã era, probabil, cã deºi aceste practici erau regretabile, nu exista osursã alternativã de procurare de cadavre recunoscutã legal.

Punctul culminant a fost atins o datã cu scandalul Burke ºi Hare. Ceidoi nu erau deshumãtori, ci au apelat la o metodã mai avansatã. DoamnaHare administra o pensiune modestã în Edinburgh. Un bãtrîn a muritrãmînînd dator la chirie, astfel încît cei doi s-au hotãrît sã-i vîndã cadavrul,ceea ce au ºi fãcut, contra sumei de 7 lire ºi 10 ºilingi. Ulterior, un altchiriaº s-a îmbolnãvit, iar de aceastã datã, dupã ce l-au ameþit cu whisky,l-au asfixiat ºi i-au vîndut cadavrul unei ºcoli de anatomie pentru 10 lire.Tot ei au mai omorît încã 15 persoane, toate sãrace ºi fãrã rude sau prieteni,dintre care 12 femei. În total, aceste cadavre le-au adus un cîºtig de aproape150 de lire, sumã exorbitantã într-o vreme în care chiar ºi angajaþii calificaþidin oraº nu cîºtigau mai mult de 75 de lire pe an. Metoda pãrea o sursãuºoarã de fãcut bani.

Apoi, în 1828, Burke a invitat acasã la cinã o bãtrînã pe nume MaryDocherty, a ucis-o ºi i-a ascuns cadavrul într-o grãmadã de paie. Darcadavrul a fost descoperit, iar la proces Hare l-a demascat pe Burke, elfiind ulterior spînzurat ºi, dupã cum era firesc, disecat. Hare a fost eliberatã.Disecþia a fost urmãritã de un numãr limitat de persoane, care au achiziþionatbilete pentru acest spectacol, iar în ziua urmãtoare 30000–40 000 de oameniau venit sã vadã cadavrul disecat. Corpul fusese jupuit, iar la ColegiulRegal al Chirurgilor se gãseºte o carte legatã în pielea tratatã a lui Burke.

Însã beneficiarul cadavrelor furnizate de Burke ºi Hare a scãpat. Dr.Knox, cel ce conducea ºcoala de anatomie, nu a fost chemat sã depunãmãrturie, dar trebuie sã fi ºtiut cã cele 17 cadavre pe care le primise dela Burke ºi Hare nu erau ale unor persoane care muriserã din cauze natu-rale. În faþa casei lui Knox din Edinburgh s-a strîns un numãr mare de

Page 254: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor260

oameni pentru a protesta. Poliþia a împrãºtiat mulþimea, mulþi au fostrãniþi, iar ferestrele Colegiului Regal al Chirurgilor au fost sparte.

În 1830 au fost condamnaþi, spînzuraþi ºi disecaþi doi „burkeri“ dinLondra. Astfel, în limba uzualã au intrat termeni precum burker, burkajsau burkofobie.

Detaliile furtului de cadavre sînt descrise amãnunþit în nuvela „Hoþulde cadavre“ a lui R.L. Stevenson. „Prospeþimea unicã“ a cadavrelor lefãcea ideale pentru disecþie, însã, în acelaºi timp amintea de originea lorsinistrã. În aceastã nuvelã, cadavrele îi sînt livrate profesorului de anatomieîn „pachete lungi ºi terifiante“. Printre ele se aflã cel al unei tinere femeiucise recent, precum ºi unul cu identitate necunoscutã, proaspãt scos dinmormînt.

Cazul Burke ºi Hare a aþîþat populaþia, iar Parlamentul a reacþionat înconsecinþã. Prima Lege a Anatomiei a fost adoptatã în 1831 ºi a intrat învigoare în 1832. Legea era complicatã, avînd 21 de clauze diferite. Prinaceastã lege, disecþia era legalizatã. Morþii nerevendicaþi puteau fi încontinuare disecaþi, însã disecþia nu mai constituia o pedeapsã juridicãpentru criminali. Au fost numiþi ºi inspectori care sã supravegheze aplicareanoii legi. Totuºi, nu exista legislaþie în ceea ce priveºte vînzarea de cadavre.

Cea mai recentã lege britanicã referitoare la aceste probleme, adoptatãîn 1984, permite folosirea cadavrelor numai în scopul studiului ºi alcercetãrii medicale ºi doar cu aprobarea scrisã din partea MinisteruluiSãnãtãþii. Chiar ºi la ora actualã aceastã lege este folositã ocazional. Înluna aprilie a anului 1997, un artist ºi un fost angajat al Colegiului Regalal Chirurgilor din Londra au fost arestaþi, fiind acuzaþi de folosirea unorfragmente de cadavre furate sau dezgropate ilegal. Artistul realizase mulajeale diferitelor pãrþi ale corpului, le vopsise cu aur sau argint ºi le puseseîn vînzare, încãlcînd astfel Legea din 1984. Fireºte, arta a folositdintotdeauna corpul uman, însã trebuie sã existe anumite limite. Deexemplu, în 1991, un artist ºi un proprietar al unei galerii artistice au fostcondamnaþi pentru cã au expus un avorton uscat prin congelare dreptcercel la un cap sculptat. Existã un punct în care decenþa este depãºitã sauîn care oamenilor li se creeazã o stare de disconfort psihic de neacceptat.

Însã furtul de cadavre nu a fost o caracteristicã exclusivã Angliei. În1788, populaþia de culoare din New York a depus la Consiliul Local opetiþie prin care se cerea ca studenþii la medicinã sã nu le mai dezgroapemorþii. Petiþia a fost ignoratã pînã în momentul în care s-au furat cadavreleunor cetãþeni albi respectabili. În timpul revoltei ce a urmat, Facultatea deMedicinã Columbia a fost jefuitã, iar pînã în anii 1880, opt state au emislegi de anatomie. Totuºi, oferta de cadavre era redusã, iar în facultãþile demedicinã din Baltimore, în 1893, au existat numai 49 de cadavre pentru1 200 de studenþi. În unele state s-a continuat practica furturilor de cadavreºi se spune cã cele patru facultãþi de medicinã din Nashville au fostaprovizionate din aceleaºi sursã pînã în anii 1920.

Page 255: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 261

Cadavre nerevendicate ale celor sãraci ºi deposedaþi

În secolul XIX, în Anglia, corpul unui sãrac valora mai mult mortdecît viu. În 1827, în 131 de parohii londoneze ºi în azilurile de sãraci aumurit 4 056 de persoane. Dintre acestea, 736 au fost îngropate de prieteni,însã peste 3 000 de cadavre au rãmas nerevendicate. Probabil cã multedintre ele au sfîrºit pe masa de disecþie. În acea perioadã, azilurile sãracilorerau locuri foarte insalubre. Nu exista un sistem de canalizare, doctoriierau suprasolicitaþi ºi prost plãtiþi, asistentele lucrau adesea benevol ºierau necalificate, iar frecvent erau mai multe persoane internate decîtnumãrul de paturi disponibile. Sãracii ar fi fãcut orice pentru a evita sãmoarã în aceste aziluri. Decît sã fie supuºi unei înmormîntãri a sãracilorºi sub ameninþarea disecþiei, ei ar fi furat, ar fi fãcut foamea, ar fi emigrat,s-ar fi apucat de prostituþie sau chiar s-ar fi sinucis. Majoritatea oamenilor,printre care ºi anatomiºtii, refuzau sã fie supuºi unei disecþii dupã moarte.Însã, avînd în vedere cã disecþiile erau necesare în procesul de educaþie ºiîn scopul progresului medicinei, oamenii se resemnau sã accepte folosireacadavrelor sãracilor. Pînã la urmã, sãracul care se afla la azil era deja mortdin punct de vedere social. Potrivit legii din 1831, morþii nerevendicaþiputeau fi disecaþi, însã în deceniul urmãtor, societãþile ce acordau asigurãripentru costurile înmormîntãrii au cunoscut o dezvoltare puternicã, iar sãraciiputeau economisi de-a lungul vieþii pentru a beneficia de o primã deînmormîntare ºi pentru a evita groapa comunã a sãracilor ºi masa dedisecþie.

În unele þãri, problema nu era cea a disponibilitãþii, ci a depozitãriicadavrelor. În anii 1990, un raport atrãgea atenþia asupra lipsei unui numãrsuficient de cadavre pentru disecþie în facultãþile de medicinã din oraºulindian Bombay. În fiecare an sînt disponibile circa 500 de cadavrenerevendicate, însã legea prevedea ca ele sã fie pãstrate timp de trei zileînainte de a fi considerate nerevendicate. Multe se descompun în acestinterval din cauza aparatelor ineficiente de aer condiþionat ºi a climatuluicãlduros ºi umed.

Cadavre nerevendicate ale celor care mor în spitale

Riscul de a fi disecat era major dacã mureai în spital în secolul XIX.Adesea, pacienþii erau pãcãliþi cu uºurinþã. La spitalul londonez St. Tho-mas, pacienþii foarte sãraci trebuiau sã plãteascã o guinee la internarepentru a putea fi externaþi dupã însãnãtoºire sau îngropaþi într-un moddecent în cazul în care nu supravieþuiau. Totuºi, dacã mureau, exista oprobabilitate destul de mare ca trupul lor sã fie vîndut pentru disecþiecontra unei sume de patru guinee.

Publicul era foarte sensibil la aceste mãsuri în timpul epidemiilor de

Page 256: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor262

holerã, existînd zvonuri potrivit cãrora victimele acestei boli erau preluateºi folosite pentru diferite experienþe. În anul 1832, o fetiþã de trei animurise de holerã în spitalul de pe Swan Street din Manchester. Buniculsãu, uitîndu-se de curiozitate în coºciug, a descoperit cu stupoare cã înlocul capului cadavrului fusese aºezatã o cãrãmidã. La scurt timp s-aadunat o mulþime de oameni, iar corpul fãrã cap a fost plimbat pe strãzi,circulînd zvonul cã acel copil ar fi fost ucis. 2 000 de oameni au luat cuasalt porþile spitalului ºi au atacat clãdirea, spãrgînd toate ferestrele de pepartea frontalã ºi arzînd tot mobilierul la care au ajuns. Saloanele spitaluluiau fost lãsate neatinse. Dupã ce au fost chemate poliþia ºi trupele deordine, un preot catolic curajos a explicat mulþimii furibunde cã nu doctorular fi furat capul cadavrului, ci farmacistul. Acesta a fugit ºi nu a fost prinsniciodatã, însã capul a fost descoperit în locuinþa sa, a fost pus la loc, iarcopila a fost înmormîntatã.

Cadavre importate din alte þãri

În secolul XIX, în Anglia, se vehicula ideea importãrii unor cadavredin strãinãtate (din Irlanda sau de pe continent) ca alternativã la furtul decadavre îngropate. Însã aceasta nu a devenit o sursã importantã. Printredificultãþile întîmpinate se numãrau conservarea cadavrului în timpultransportului, precum ºi necesitatea camuflãrii sale, deoarece echipajelevaselor de transport urau „cargourile abominabile“ de acest gen.

Cadavre donate de posesori înaintea survenirii morþii

În Dublin, în anul 1828, 400 de oameni ºi-au dat acordul pentru catrupurile lor sã fie folosite dupã deces pentru disecþii. Se spune cã mulþidintre ei erau asociaþi într-un fel sau altul profesiei medicale ºi, deºi nuse ºtie cîþi dintre ei au fost disecaþi în final, aceasta a reprezentat o încercarespectaculoasã de a oferi un exemplu. În ciuda acestui gest în masã, a maidurat peste un secol pînã cînd aceastã sursã a putut acoperi mai mult decîto micã parte din cererea de cadavre necesare. Chiar ºi în anii 1934–1935,doar nouã cadavre din cele 261 disecate în Marea Britanie fuseserã do-nate. În rest, se apela în continuare la cadavrele celor sãraci obþinute dela ospicii, spitale, închisori ºi, mai rar, de la azilurile de sãraci.

Numãrul de cedãri voluntare ale corpurilor a crescut semnificativ dupãcel de-al doilea rãzboi mondial, iar în anii 1960 reprezenta proximativ 70–100 de procente din totalul cadavrelor disecate. Dintre cele 242 de cadavredisecate în anii 1969–1970, 238 (reprezentînd 98%) fuseserã cedate debunãvoie. Motivele acestei modificãri sînt complexe, însã acea perioadãera una a schimbãrii atitudinii faþã de religie, de Dumnezeu ºi viaþa deapoi, a unei lipse de încredere din ce în ce mai evidente în privinþa

Page 257: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 263

semnificaþiei spirituale a cadavrului ºi a unei pãreri mai favorabile faþã deºtiinþã ºi medicinã. În aceeaºi perioadã s-a înregistrat ºi o evoluþie aproapeparalelã a procentului incinerãrilor. De asemenea, ulterior anului 1949este posibil ca existenþa fondurilor de înmormîntare asigurate de Guvernºi de Programul Naþional de Asistenþã Medicalã sã fi determinat creºtereadorinþei oamenilor de a ajuta în acest fel la pregãtirea medicilor, iar la oraactualã, în Marea Britanie, în fiecare an aproximativ 800 de oameni îºidoneazã corpul în folosul ºtiinþei medicale.

Se observã cã, ocazional, existã ºi cîte un donator entuziast. Un pamfletpublicat în 1829 de cãtre Richard Carlisle relata povestea lui Pierre Baume,un erudit francez. Acesta deplîngea caracterul romantic ºi risipa pe careo reprezentau înmormîntãrile obiºnuite. El nu s-a mulþumit sã precizeze întestamentul sãu cã îºi doneazã corpul pentru disecþie, ci ºi-a exprimat ºidorinþa ca pielea sã-i fie tãbãcitã ºi folositã pentru a tapisa un fotoliu ºica scheletul sãu sã fie donat unei clase de anatomie, craniul sã fie trimisSocietãþii de Frenologie din Londra, iar restul oaselor sã fie transformateîn obiecte utile precum mînere de cuþit, cutiuþe de ace, mici cutii, nasturietc.

DisecþiaÎn timpul unei disecþii, pe mãsurã ce se ajunge la organe ºi þesuturi,

bucãþi din corp sînt tãiate ºi îndepãrtate. În mod firesc, ar trebui sã existeun anumit respect faþã de cel mort, iar multe facultãþi de medicinã þinscurte ceremonii în memoria cadavrelor folosite pentru disecþii, dupã cerãmãºiþele au fost adunate înainte de a fi înmormîntate.

Nu toþi cei din mediul medical apreciazã disecþiile. Tatãl mareluicompozitor Hector Berlioz (1803–1869) era medic ºi dorea ca fiul lui sã-icalce pe urme. L-a obligat pe acesta sã urmeze cursurile Facultãþii deMedicinã, ameninþîndu-l cã nu-i va mai da bani dacã nu va face cum i sespune, ºi i-a dat un manual de anatomie, promiþîndu-i cã îi va cumpãra unflaut de calitate de la Lyon, cu condiþia sã-ºi ia studiile de anatomie înserios. Dar Hector ura sala de disecþii, fredona arii din opere în timpuldisecþiilor ºi începuse sã-ºi petreacã din ce în ce mai mult timp în bibliotecaConservatorului Muzical din Paris. A abandonat pînã la urmã studiile demedicinã, moment în care tatãl sãu i-a oprit finanþarea. Astfel, fiul s-alansat, fãrã nici un regret, în lumea muzicii, în care îºi putea exprima pedeplin imaginaþia romanticã.

În prezent, existã destule cadavre pentru disecþii, cea mai mare parteprovenind din donaþii. În acelaºi timp însã, se înregistreazã o scãdere aaccentului pus pe disecþii în facultãþile de medicinã. Aºa cum este practicatã,disecþia nu reprezintã o metodã deosebit de eficientã de învãþare a anatomieiºi, deºi este esenþialã pentru pregãtirea unui chirurg, aceasta nu este neapãratnecesarã studentului obiºnuit în medicinã.

Page 258: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor264

Alternativele disecþieiMai multe facultãþi britanice de medicinã nu mai practicã în zilele

noastre disecþii pe cadavre umane. În schimb, studenþii învaþã pe modele,pe specimene permanente de disecþie ºi pe oase. Alte materiale didacticeinclud programe pentru calculator precum ADAM (Animated Dissectionof Anatomy for Medicine – disecþie animatã de anatomie pentru medicinã),în cadrul cãruia mii de imagini color îi prezintã studentului 40 de straturiale corpului uman; de asemenea, permit crearea unui mod de învãþareinteractiv, prin care utilizatorul secþioneazã corpul cu un bisturiu virtual ºiscoate la ivealã organele ºi þesuturile. Biblioteca acestui program conþineo multitudine de proceduri chirurgicale ce furnizeazã studenþilor ºistagiarilor o experienþã simulatã. Un alt material didactic, Proiectul OmuluiVizibil, este descris mai jos. Probabil cã disecþia va deveni doar o micãparte a studiului anatomiei ºi chirurgiei.

Alte utilizãri ale cadavrelor întregiÎn ultimul timp s-a încurajat folosirea cadavrelor persoanelor recent

decedate nu pentru disecþii, ci pentru pregãtirea studenþilor ºi a medicilorstagiari în diverse proceduri, precum introducerea unui tub de ventilare petrahee. Metoda este mai satisfãcãtoare decît folosirea unui manechin(model) ºi este incontestabil preferabilã practicii pe pacienþi vii, anesteziaþi.Însã oamenii nu sînt prea încîntaþi de aceastã mãsurã, deoarece pare maipuþin necesarã decît disecþia, iar Colegiul Medical Britanic, precum ºi celedin alte þãri europene au declarat-o inacceptabilã. Ca metodã alternativã,în SUA a fost conceput un simulator de pacient uman în mãrime naturalã.Acesta este o „pãpuºã vie“: are o inimã care bate, poate vorbi ºi respira,produce sînge, lacrimi ºi urinã. Controlat de circuite electronice complexe,modelul poate fi bãrbat sau femeie, tînãr sau vîrstnic, într-o formã fizicãbunã sau nu, putînd chiar simula o femeie gravidã. El va fi folosit pentrupregãtirea doctorilor în cazuri de urgenþã medicalã, fiind echivalentul unuisimulator de zbor pentru un pilot.

O utilizare a cadavrelor poate mai puþin deranjantã, dar totuºicontroversatã este cea a testelor de impact pentru automobile. Cercetãtoriide la Universitatea Heidelberg au folosit în acest scop circa 200 de cadavrecu acordul rudelor, teste asemãnãtoare desfãºurîndu-se ºi în alte þãri.Corpurile sînt fixate în automobile care sînt apoi lovite deliberat pentru ase descoperi efectele asupra ºoferilor ºi pasagerilor ºi leziunile produse.Se spune cã folosirea unui cadavru uman furnizeazã rezultate mult maiconcludente decît un manechin, el jucînd un rol important în proiectareaairbag-urilor.

Page 259: enciclopedia mortii(2)

Cadavrul în laborator: disecþia 265

Proiectul Omului Vizibil

Biblioteca Medicalã Naþionalã din Bethesda, statul american Mary-land, a realizat o înregistrare remarcabilã a corpului uman. S-au obþinutdouã cadavre, unul de bãrbat ºi altul de femeie, bãrbatul fiind un criminalîn vîrstã de 39 de ani care a fost executat prin injecþie letalã în Texas, iarfemeia, o locuitoare din statul Maryland, în vîrstã de 59 de ani, care îºidonase corpul în scopuri ºtiinþifice. Cadavrele au fost supuse diferitelormetode de scanare (radiografiere, tomografiere computerizatã ºi imagerieprin rezonanþã magneticã), apoi congelate în gelatinã ºi secþionate de suspînã jos la intervale de un milimetru (în cazul bãrbatului) ºi de o treimede milimetru (în cazul femeii). Fiecare astfel de secþiune a fost fotografiatã,obþinîndu-se 1 800 de imagini de secþiuni transversale ale cadavrului pentrubãrbat ºi 5 000 pentru femeie, iar acestea, alãturi de datele obþinute înurma scanãrilor, au fost introduse într-un computer. Astfel s-au produsdouã baze de date corespunzînd celor douã persoane („Bãrbatul Vizibil“ºi „Femeia Vizibilã“), suficient de cuprinzãtoare pentru a ocupa peste 70de compact discuri cu date. Prin intermediul graficii computerizate,informaþia poate fi convertitã în modele anatomice tridimensionale ce potfi rotite, secþionate cu un „bisturiu electronic“ ºi studiate, iar apoi refãcute,la cerere. Un model computerizat similar a fost realizat ºi pentru un embrionuman.

Aceastã arhivã de imagini anatomice ale Bãrbatului Vizibil ºi FemeiiVizibile poate fi „rãsfoitã” ºi descãrcatã pe computerele personale de peInternet. Ea poate asista, de exemplu, instruirea studenþilor la Medicinã ºia chirurgilor, furnizînd în acelaºi timp o înregistrare vizualã completã acorpului uman. Aceasta reprezintã cea mai apropiatã variantã faþã depovestea imaginatã de Isaac Asimov, „Cãlãtoria fantasticã“, în care ungrup de cercetãtori este miniaturizat ºi lansat într-o cãlãtorie de explorareprin injectarea în fluxul sanguin al unui muribund. Este echivalentul ana-tomic al Proiectului Genomului Uman (vezi capitolul 10).

Page 260: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor266

12

Folosirea unor pþrþi din corp:transplantul

Subiectul transplantului de organe ºi þesuturi are un loc firesc într-ocarte despre moarte, în primul rînd deoarece unele organe sînt furnizate depacienþi morþi, iar în al doilea rînd fiindcã aceste organe salveazã viaþacelor care beneficiazã de ele. Corpul uman este o structurã complexã. Odatã dezmembrate, pãrþile sale componente pot fi folosite în multe feluriutile, fie sub formã de þesut viu, fie ca rãmãºiþe uscate, moarte. Pe cînderam student, l-am avut ca profesor pe biologul matematician J.B.S.Haldane (1892–1964). El afirma cã pînã ºi cele mai dizgraþioase corpuriumane pot conþine viscere dintre cele mai frumoase, spunînd cã uneori, înautobuz, pentru a compensa monotonia chipurilor celorlalþi cãlãtori, el îidisecã mental. Aceste afirmaþii au fost fãcute cu mulþi ani înaintea apariþieimetodelor moderne de transplant.

Oase, dinþi, placentã, pãrOase

Încã din cele mai vechi timpuri, oamenii au gãsit întrebuinþãri practicepentru oase, folosindu-le ca unelte, arme, recipiente sau în scopuri artistice.Oasele de animale se gãseau din belºug, iar numele unora dintre ele reflectãutilizãrile care li s-au dat. Astfel, tibia înseamnã „fluier“ sau „flaut“, iarfibula înseamnã „broºã“. Oasele prea mici pentru a fi folosite, precumcele ale urechii medii, au fost uneori numite în funcþie de forma pe careo au (ciocanul, nicovala).

Craniul uman poate fi întrebuinþat ºi ca recipient. Deºi nu este vasulideal pentru bãut, Herodot (450 î.Hr.) scria despre folosirea sa în acestsens, iar ideea l-a atras pe lordul Byron, care a compus „Versuri scrise peo ceaºcã fãcutã dintr-un craniu“:

Page 261: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 267

„Sã nu te sperii! Ci în faþãO tigvã ce nicicînd n-a scosCum scoate orice cap în viaþãVreun gînd banal sau plicticos.

Trãiam, iubeam ºi beam ca tine.Dar am murit. Mã umple deci!N-ai cum mã vãtãma, vezi bine:Mai crunte buze-au viermii reci!

Decît al rîmelor prãsilãMai bine-al strugurilor miez;De hrana ºerpilor mi-e silãDivinul vin vreau sã-l pãstrez.

Vreau duhul meu sã reînvieÎn alþii! Cînd te-ai deºertatDe creieri, ce-ai putea sã fiiMai bun decît un vin curat.

De ce nu? Capetele noastreCe-n viaþã par cam de prisosAtunci cînd dintre viermi sunt scoasePot fi ºi ele de folos.“

Suprafaþa durã a oaselor a fãcut din ele unelte potrivite pentru desen,scrijelire, gravare sau sculpturã. Poate pãrea ciudat cã oasele umane potfi considerate ele însele obiecte de artã. ªi totuºi aºa se întîmplã, în sensulcã existã colecþii de oase umane, aranjate dupã anumite modele, numite„osuare decorative“. Acestea reprezintã mai mult decît o simplã colecþiede oseminte într-un osuar. Printre exemple se numãrã cele 8 000 de femureºi cele 2 000 de cranii din cripta bisericii St. Leonard in Hythe, Kent,Anglia, ºi expoziþia de oseminte din biserica capucinã Immaculate Con-ception de pe Via Veneto, Roma.

Frederik Ruysch (1638–1731) a mers ºi mai departe. El era profesorde anatomie în Amsterdam ºi a întemeiat un muzeu de anatomie umanãºi comparatã. El se pricepea la conservarea cadavrelor ºi injecta cearãroºie ºi mercur în vasele sanguine pentru a demonstra circuitul lor princorp. Ruysch a alcãtuit tablouri decorative deosebite, obþinute din combi-naþii de organe ºi oase. Scopul lor era unul pitoresc, nu educativ sau deilustrare a unor principii biologice. El a fost artistul baroc al morþii. Într-unuldintre aceste aranjamente, un schelet uman cîntã la o vioarã construitã dinartere ºi un femur, în timp ce altul þine în mîini intestine aranjate subforma unor spirale graþioase.

Page 262: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor268

Dinþi

Dinþii sînt cele mai rezistente elemente ale corpului uman, iar într-ovreme, înaintea apariþiei danturii artificiale, dinþii oamenilor erau folosiþipentru a confecþiona danturi, dupã cum am precizat în capitolul 11. Învechime se fãceau ocazional transplanturi de dinþi, folosindu-se dinþii delapte ai copiilor, însã o astfel de procedurã era inutilã, în general nereuºitãºi nejustificatã. Dinþii de om sau de animal au fost folosiþi ºi laconfecþionarea unor podoabe precum brãþãri sau coliere.

Fratele Giovanni Battista Orsenigo, de origine italianã, a strîns o colecþiebizarã de dinþi. El era cãlugãr, dar ºi dentist, iar între anii 1868 ºi 1903a extras ºi a pãstrat în colecþia sa un total de 2 000 744 de dinþi. Cifraindicã o ratã de ºase extracþii pe zi.

Þarul Petru cel Mare al Rusiei (1672–1725) era ºi el un colecþionaravid de curiozitãþi de istorie naturalã, dintre care unele mai pot fi încãobservate la Muzeul Institutului de Etnografie din Leningrad. El seconsidera dentist, iar în colecþia lui se regãsesc 35 de dinþi de om. Era opersoanã puternicã ºi crudã ºi se spune cã, atunci cînd avea chef, cerea caoricine, chiar ºi un trecãtor ocazional, sã-ºi sacrifice un dinte.

Placentã

Deºi nu face parte în mod obiºnuit din corp, placenta este un organuman. Ea cîntãreºte cam 500 de grame ºi meritã observatã mãcar dinpunct de vedere alimentar. Într-adevãr, termenul de placentã provinedintr-un cuvînt grecesc care înseamnã „plãcintã“. Femelele tuturormamiferelor îºi mãnîncã placenta dupã naºtere, profitînd astfel de o masãbogatã în proteine, fier ºi alte substanþe hrãnitoare.

Placentele umane sînt recunoscute în folclorul multor popoare ca fiindputernice ºi magice, de aceea se folosesc adesea în medicinã ºi în practicilemagice. Într-o vreme se credea cã dezvoltarea viguroasã a copilului sausãnãtatea mamei puteau fi asigurate prin îngroparea placentei. Recent s-audescoperit sute de vase aparent goale, îngropate în pivniþele caselor dinsud-vestul Germaniei în secolele XVI–XIX. Cercetãtorii au descoperit cãtoate acestea conþineau urme de colesterol care se regãseºte în placentãspre finalul gestaþiei. Se presupune cã placentele s-au descompus ºi audispãrut.

În lumea modernã, placentele au fost folosite ca surse de celule umanepentru culturi de laborator. Unele dintre primele experimente cu viruºiipoliomielitici au fost fãcute pe celule de placentã umanã. Placentelereprezintã ºi o sursã pentru anumite medicamente. În Africa de Sud s-aprodus un scandal de naturã eticã atunci cînd s-a aflat cã o serie de placente

Page 263: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 269

au fost trimise unei companii farmaceutice, fiind etichetate drept „deºeuriorganice“, fãrã ca femeile de la care fuseserã luate sã fie informate.

Pãr

Pãrul uman creºte mult mai lung decît cel al altor primate, însã nurezistã la nesfîrºit, perucile (vezi caseta) fiind folosite încã de pe vremeaegiptenilor din antichitate. Ele nu au fost niciodatã uºor de confecþionat ºi,pînã de curînd, doar cei înstãriþi ºi le puteau permite.

Transplanturile de organe ºi þesuturiÎnceputurile istorice

Transplantul de þesut al unei persoane dintr-o zonã a corpului în altanu reprezintã o problemã deosebitã. Acest gen de operaþie a fost practicatde chirurgii hinduºi timpurii încã din secolul VI î.Hr., fiind introdus înEuropa în secolul XVI de cãtre chirurgul italian Caspare Tagliacozzo. Deexemplu, pielea de pe un braþ se folosea pentru refacerea nasului. Înprezent, chirurgii pot reaºeza la loc un deget retezat sau chiar un membruîntreg. Primul rezultat pozitiv în acest sens s-a înregistrat la Spitalul Generaldin Massachusetts în 1962. Braþul unui bãiat în vîrstã de 12 ani fuseseretezat chiar sub nivelul umãrului. Membrul a fost împachetat în gheaþã,dus la spital împreunã cu bãiatul ºi reataºat. O astfel de operaþie estefoarte delicatã ºi necesitã multã muncã pentru suturarea nervilor ºi a micilorvase sanguine însã, doi ani mai tîrziu, pacientul îºi recuperase aproape înîntregime capacitatea de folosire a braþului ºi a mîinii.

Transplantul de organe ºi þesuturi de la o persoanã la alta a devenitposibil abia relativ de curînd. Ca urmare, cadavrele recente au ajuns sã fiebrusc o sursã valoroasã de þesuturi ºi organe vii. Acestea sînt folosite înbeneficiul persoanelor bolnave, salvînd zeci de mii de vieþi omeneºti.Cadavrul, în loc sã fie considerat jefuit, serveºte omenirea cu adevãrat.

Primele transplanturi au fost cele de piele, cartilaj, dinþi ºi cornee.Corneele au avantajul cã nu sînt irigate de vasele de sînge care aduccelulele imunitare asasine (limfocitele), rãspunzãtoare de respingereatransplantului. Primul transplant reuºit de cornee a fost efectuat în 1905de cãtre Eduard Zirm din Olomouc, Moravia, însã aceastã operaþie a ajunssã fie folositã pe scarã largã abia 50 de ani mai tîrziu. De asemenea, ºioasele, ºi cartilajele sînt mai uºor de transplantat, deoarece joacã doarrolul unei reþele structurale, fiind înlocuite în final de materialul produs deprimitor.

Page 264: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor270

Transplanturile moderne

Tehnologia transplanturilor progreseazã extrem de rapid, ridicînd unelesemne de întrebare de naturã eticã ºi legalã de mare importanþã, precumºi unele probleme de viaþã ºi de moarte, astfel cã meritã sã fie dezbãtutãmai pe larg.

• În anul 1954 s-a fãcut primul transplant reuºit de rinichi, de la un

Perucile ºi pãrul facialMulþi bãrbaþi încep sã-ºi piardã pãrul atunci cînd ating o anumitã vîrstã.

Bãrbaþii care suferã de calviþie pot fi atrãgãtori dacã au alte calitãþi, dar,în general, chelia semnificã o vîrstã înaintatã, asociatã ºi cu o presupusãreducere a potenþei sexuale. Chelirea este în strînsã legãturã cu hormoniimasculini ºi, cu toate acestea, eunucii nu chelesc.

Regele Ludovic al XIV-lea al Franþei (1638–1715) a început sã cheleascãpe la vîrsta de 30 de ani, lucru care-l deranja profund. Purta o perucã, pecare ºi-o punea dimineaþa în pat, la trezire, cu draperiile trase ºi pe care odãdea jos în acelaºi fel seara, la culcare. În aceastã perioadã, perucile auajuns foarte populare în Europa, iar spre sfîrºitul secolului XVIII, numaiîn Paris lucrau 850 de peruchieri.

În secolul XVIII, perucile au atins culmea gloriei, cele pentru femeiavînd pînã la 60 cm înãlþime. Aºezarea pe cap era destul de complicatã, aºacã se ajunsese sã se doarmã cu ele. Trebuie sã ne amintim cã acum 200 deani sãpunul nu era nici ieftin, nici uºor de gãsit, astfel încît perucile (ºipãrul celui ce le purta) se umpleau inevitabil de tot felul de paraziþi umani,în special de pãduchi. Samuel Pepys descrie vizita pe care soþia sa a fãcut-ola frizer ºi fenomenala colonie de creaturi ce se formase în peruca acesteia.

De unde provenea pãrul folosit? Cel mai bun provenea de la alþi oameni,iar sãracii cîºtigau sume bunicele dacã vindeau un pãr bogat ºi frumos.Chiar ºi în prezent se spune cã o comunitate religioasã din India îºi întreþineºcolile ºi bisericile din vînzarea pãrului lung ºi negru al fetelor lor în þãrilevestice, în scopul confecþionãrii de peruci. Desigur, o sursã alternativã oreprezenta pãrul de la cadavre.

Bãrbile ºi mustãþile au fost la modã în diferite epoci încã din vremeababilonienilor, fiind purtate atît ca semn al distincþiei, cît ºi al masculinitãþii.Din fericire, aceastã pilozitate nu are aceeaºi soartã cu podoaba capilarã,rãmînînd la locul ei, spre mulþumirea bãrbaþilor care suferã de calviþie.Unele femei gãsesc barba ºi mustaþa drept semne atractive, afirmînd cã unsãrut fãrã mustaþã este ca un ou fãrã sare. Uneori, aceste semne distinctivese purtau cu prilejul unor ceremonii, erau parfumate sau li se dãdea oformã deosebitã, iar tãierea bãrbii unui bãrbat poate fi consideratã o umilinþãsimilarã tãierii pãrului unei femei. Arabii obiºnuiau sã jure „pe barbaProfetului“. Monarhii englezi Edward al VI-lea ºi Elizabeth au încercat sãimpunã o taxã pe bãrbi, dar fãrã succes.

Page 265: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 271

geamãn sãnãtos la fratele sãu, aflat într-o stare gravã din cauza uneiinsuficienþe renale.

• Primul ficat a fost transplantat în 1960. La început, ratasupravieþuirilor era scãzutã, iar respingerea organului transplantatconstituia o problemã gravã (vezi caseta). Aceastã operaþie estesolicitantã, dureazã pînã la opt ore ºi necesitã prezenþa unui numãrmare de medici, asistente ºi tehnicieni. Însã dificultãþile au fostdepãºite, iar în prezent, în SUA se fac anual peste 1 000 detransplanturi de ficat.

• Un transplant cardiac a încercat pentru prima datã în 1967 doctorulChristian Barnard, iar donatorul a supravieþuit timp de 18 zile. Celde-al doilea beneficiar a supravieþuit timp de 18 luni, iar în urmãtorii7 ani numai în America s-au fãcut peste 100 de transplanturi cardiace,în 15 centre medicale. Cu toate acestea, operaþia era costisitoare,necesita medici specializaþi, iar respingerea organelor transplantatea continuat sã reprezinte o problemã. În anul 1981 deveniserãdisponibile medicamente eficiente de inhibare a sistemului imunitarºi de prevenire a respingerii, iar la ora actualã în SUA existã peste150 de centre de transplant cardiac. Numãrul pacienþilor caresupravieþuiesc peste 5 ani dupã operaþie depãºeºte 70 de procentedin total. La nivel mondial au loc anual între 3 000 ºi 4 000 detransplanturi cardiace, donatorii variind ca vîrstã între nou-nãscuþiºi septuagenari, pacientul putîndu-se întoarce la ºcoalã, la lucru saula o viaþã activã de pensionar.

• De asemenea, din 1981 s-au fãcut transplanturi simultane de inimãºi plãmîni, ceea ce nu este atît de riscant pe cît pare, avînd în vederecã vasele sanguine principale ce leagã inima de plãmîni sînttransferate intacte.

• Astãzi au devenit ceva obiºnuit ºi transplanturile de pancreas (pentrudiabetici) ºi de secþiuni de intestin (pentru cei care suferã de afecþiuniintestinale). Se pot preleva segmente de plãmîn, de pancreas sau deficat ºi de la donatori vii, însã aceastã procedurã implicã anumiteriscuri.

• Embrionii umani pot fi folosiþi ca surse de þesut sau de celule.Metoda a fost pusã în aplicare, însã a generat discuþii aprinse ºimodificãri ale legislaþiei în domeniu. Opinia publicã reacþioneazãdur în aceastã privinþã, iar subiectul este asociat cu sentimenteleacesteia faþã de avorturi. Fiind confruntatã cu posibilitatea ca oameniide ºtiinþã sã poatã face aproape orice, lumea reacþioneazã cu oaversiune profundã faþã de devierile majore de la legea firii (factorulde repulsie).

Page 266: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor272

Pãstrarea organelor în stare optimã

În urma morþii cerebrale (vezi capitolul 5), fiecare tip de þesutsupravieþuieºte o anumitã perioadã. Rinichii, ficatul ºi inima pentru trans-plant trebuie prelevate într-un interval de 30 de minute dupã deces ºi vorrãmîne vii ºi acceptabile pentru transplant timp de pînã la ºase ore (chiarmai mult în cazul rinichilor) dacã sînt pãstrate la temperatura unui frigiderobiºnuit (5°C). Dacã un rinichi este cuplat la un aparat ce pompeazã lichidprin vasele sale sanguine, el poate fi pãstrat timp de pînã la 2–3 zile, însãla aceastã metodã se apeleazã destul de rar.

Corneea trebuie prelevatã într-un interval de 6–12 ore ºi poate fi pãstratãcîteva zile, iar pielea poate fi luatã dupã cel mult 12 ore, putîndu-se pãstrapînã la 7 zile. În ceea ce priveºte pielea utilizatã în cazul arsurilor severe,se folosesc de obicei fîºii foarte subþiri din pielea pacientului însuºi (ce sepoate regenera singurã în locul de unde a fost prelevatã). Ca alternativã,se încearcã producerea unor celule de piele vii, dezvoltate în laborator(vezi mai jos).

Sîngele ºi plasma au o viaþã mult mai lungã, calculatã în sãptãmîni,ºi, spre deosebire de organe, pot fi depozitate în stare congelatã fãrã a sedeteriora. Aceastã afirmaþie este valabilã ºi în cazul ovulelor fertilizate, alembrionilor aflaþi în primele stadii de dezvoltare ºi al spermei. Transfuziilede sînge (celule sanguine sau plasmã) ºi de mãduvã osoasã joacã un rolvital în tratarea anumitor boli.

Problemele medicale pe care le implicã transplantul

Problema respingerii transplantului este tratatã în casetã. În plus, dupãcum se menþioneazã acolo, la transplantul unui organ sau al unui þesutexistã oricînd posibilitatea de a se transplanta în acelaºi timp ºi un ele-ment nedorit. O problemã a fost cea a agenþilor infecþioºi prezenþi ladonator. Aceºtia nu se transmit atît de frecvent prin intermediul organelorsolide, însã riscul este mai mare în cazul sîngelui ºi al produselor asociate.Aºa s-au transmis malaria, sifilisul, hepatita, virusul HIV, precum ºi diferiþialþi viruºi. Din fericire, riscul poate fi redus într-o mare mãsurã prinverificarea sîngelui donatorilor ºi eliminarea celui cu infecþii. Pe lîngãteste se folosesc ºi chestionare, iar un donator la banca de sînge a CruciiRoºii Americane se poate vedea nevoit sã rãspundã la întrebãri de genul:„Aþi întreþinut mãcar o datã, începînd din anul 1977, relaþii sexuale cu unbãrbat care a întreþinut relaþii sexuale cu un alt bãrbat cel puþin o datãîncepînd din anul 1977?“ În cazul produselor sanguine care nu conþincelule (plasmã sau alte materiale), riscul este redus ºi mai mult printratamente ce distrug agenþii infecþioºi, dar care ar afecta celulele vii.

Page 267: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 273

Cum respinge organismul organele ºi þesuturile transplantateÎn lipsa alimentãrii cu sînge, organele mor rapid, astfel cã primul demers

în cazul unui transplant este suturarea arterelor ºi a venelor organuluitransplantat la cele ale primitorului. Aceastã operaþie pe care o face chirurguleste mecanicã, dar necesitã multã atenþie ºi pricepere. „Inspectorii” imunitari(limfocitele T) apar la scurt timp, transportaþi de fluxul sanguin, iar aceºtiaconsiderã organele transplantate drept un corp strãin, la fel cum ar recunoaºteun parazit sau un microb care invadeazã organismul. Prin urmare, aceºtiaintrã în acþiune, declanºînd formarea anticorpilor ºi a celulelor imunitareucigaºe ce au ca þintã þesuturile transplantate. În aceastã fazã, organulrespectiv este invadat de celule imunitare, alimentarea cu sînge estesuprimatã, iar organul este ucis, respins. Armele imunitare ce ne permit sãcombatem infecþiile care ne pot fi fatale au fost îndreptate împotrivaorganului strãin.

Cum se face recunoaºterea? Fiecare fiinþã umanã posedã în fiecare celulãa organismului o serie de indicatori personali. Aceºtia sînt indicatorii(antigenii HLA sau antigenii mucocitari umani) identificaþi atunci cîndmedicii determinã tipul de þesut. În organism, ei sînt verificaþi în permanenþãde limfocitele T, iar dacã vreunii dintre ei sînt identificaþi ca fiind strãini(nu aparþin organismului), celulele care-i poartã sînt distruse de o puternicãarmatã imunitarã (celule ucigaºe, anticorpi ºi substanþe imunitare numitecitocide).

Markerii personali unici sînt configuraþi în funcþie de instrucþiunilegenetice ale individului. Drept urmare, dacã organul transplantat provinede la un geamãn identic (monozigot), toate genele ºi, prin urmare, toþiindicatorii celulari sînt identici. Sistemul imunitar nu-i considerã strãini,iar procesul de respingere nu mai are loc. Cea de-a doua opþiune estereprezentatã de transplanturile de la fraþi sau de la rude de gradul I,deoarece multe gene sînt comune. Cu toate acestea, sistemul imunitartrebuie inhibat.

Organele provenite de la persoane fãrã legãturi de rudenie pot fi acceptatedacã procesul de determinare a tipului de þesut dovedeºte cã indicatoriidonatorului nu se deosebesc prea mult de cei ai primitorului. Sistemulimunitar este inhibat cu medicamente puternice, precum prednisonul (unsteroid), azatioprina sau ciclosporina A. Din pãcate, sistemul imunitar inhibatare o capacitate mai redusã de a combate infecþiile, iar transplanturile sîntînsoþite de numeroase complicaþii infecþioase. Din acest motiv, tratamentulcu imunosupresoare trebuie echilibrat cu grijã printr-o alegere atentã amedicamentelor ºi a dozelor, iar pacientul trebuie þinut sub observaþie dincauza pericolului apariþiei unor infecþii sau a altor complicaþii.

Page 268: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor274

De unde provin organele transplantate?Cine sînt donatorii? În aceastã fazã trebuie sã li se facã faþã unor

probleme etice importante. În þãrile occidentale, lumea este familiarizatãcu prelevarea de organe aºa cum a fost prezentatã în volumul Franken-stein al lui Mary Shelley sau în romanul Coma (vezi caseta). Acestea sîntdoar poveºti imaginare, însã numeroºi oameni, deºi mult mai înþelegãtoriºi mai cooperanþi decît în trecut, pãstreazã unele suspiciuni în privinþaactivitãþilor doctorilor ºi ale cercetãtorilor entuziaºti din acest domeniu.

Savantul nebun ºi fabricarea de monºtriIdeea ca un chirurg sã realizeze un nou individ sau un monstru prin

unirea (transplantarea) unor bucãþi vii de þesut ºi organe îi fascineazã demultã vreme pe autorii de science-fiction ºi de benzi desenate.

Romanciera englezã Mary Wollstonecraft Shelley (1797–1851) a fugitcu poetul P.B. Shelley pe cînd avea doar 16 ani ºi s-a cãsãtorit cu el treiani mai tîrziu. În vara anului 1816, cei doi se aflau în vacanþã la LaculGeneva alãturi de Byron ºi un alt prieten, iar Byron le-a propus un concursde poveºti de groazã. Aºa cã Mary a început sã scrie Frankenstein sauPrometeu modern. Lucrarea a fost publicatã în 1818, pe cînd Mary Shelleyavea 21 de ani. Ea ºi-a dorit ca povestea sã fie înspãimîntãtoare, „sã-l facãpe cititor sã-i fie fricã sã se uite în jurul sãu, sã-i îngheþe sîngele în vineºi sã-i înteþeascã bãtãile inimii“.

Frankenstein era numele unui savant care a realizat un monstru „an-droid“ (cu înfãþiºare umanã, nu de robot) din cadavre furate din cimitire ºide la morgã. El a însufleþit monstrul cu un curent electric puternic (captatdintr-un fulger). Creatura lui Frankenstein este o „fiinþã“ relativ inteligentã,cu vorbire articulatã, cu temeri ºi dorinþe tipic umane, care scapã la unmoment dat de sub control ºi îºi omoarã creatorul, o metaforã a ideii cãinvenþiile ºtiinþifice pot avea consecinþe nefaste asupra omenirii.

Frankenstein a devenit prototipul „savantului nebun“ din povestirileºtiinþifico-fantastice ºi din revistele de benzi desenate. Realizarea de monºtricu ajutorul chirurgiei stã la baza nuvelei fantastice a lui H.G. Wells, InsulaDoctorului Moreau, în care animalele sînt supuse unor vivisecþii înîncercarea de a fi umanizate. Coºmarul transplantãrii/construirii de corpuricapãtã o expresie contemporanã în romanul Coma, scris de Robin Cook(1977), sau prin conceptul de „biomagazin“, în care cadavre aflate în moartecerebralã sînt þinute în viaþã pentru a fi folosite ca donatoare de organe,pentru experienþe sau pentru instruirea medicilor.

Prima problemã este în ce fel se poate decide momentul în care opersoanã vie devine un cadavru ºi poate fi folositã ca sursã de prelevarede organe. Cu alte cuvinte, cum se poate defini moartea? Aceastã întrebareesenþialã a fost abordatã în capitolul 5 al cãrþii de faþã. Într-o vreme, opreocupare majorã era aceea cã oamenii ar putea fi îngropaþi înainte de a

Page 269: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 275

fi murit efectiv, însã acest lucru poate fi evitat prin întîrzierea înmormîntãrii,care i-ar permite prezentarea unor eventuale semne de viaþã. Însã pentrutransplantul de organe, timpul are o importanþã deosebitã, iar teamaîngropãrii premature a fost înlocuitã de cea a prelevãrii premature deorgane. În scopul diminuãrii acestei temeri s-a introdus conceptul de„moarte cerebralã“.

Doar o micã parte a populaþiei globului are acces la transplantul deorgane. Spitalele moderne ºi bine echipate sînt rezervate unei minoritãþiprivilegiate. Însã chiar ºi în þãrile dezvoltate se înregistreazã o insuficienþãcronicã de organe necesare unor transplanturi. Mai mult, prelevareaorganelor este limitatã atît de atitudini ºi tradiþii de ordin religios, cît ºide unele aspecte practice. Cel mai important lucru este însã faptul cãlegislaþia nu a ajuns încã la nivelul chirurgiei transplanturilor. Progreselemedicale au fost rapide, iar cînd se încearcã sã se afle ce este ºi ce nu estepermis, se intrã pe un teren minat din punct de vedere legal.

Cu toate acestea, organele le acordã beneficiarilor o nouã ºansã,rezultatele sînt excelente, iar chirurgii ce efectueazã transplanturi sînt foarteentuziaºti. Fireºte, se fac mai multe transplanturi în þãrile în care un procentmai mare din populaþie are asigurãri de sãnãtate sau beneficiazã de asistenþãmedicalã guvernamentalã. Practicile diferã ºi în funcþie de religia þãrilor,astfel încît atunci cînd se discutã ce este acceptabil ºi ce nu, trebuie avuteîn vedere ºi aspectele religioase ºi etice, pe lîngã cele privind tehnologiamedicalã. O problemã deosebitã este aceea a folosirii fetuºilor ºi a pruncilornãscuþi fãrã creier (vezi mai jos).

Cadavrele, principala sursã de organe

Aproximativ 90% dintre organele transplantate sînt prelevate de lacadavre (adicã de la donatori aflaþi în moarte cerebralã sau ale cãror iniminu mai bat), iar restul de la donatori în viaþã. Transplantul de rinichi esteun mod recunoscut ºi reuºit de tratare a insuficienþei renale, sãnãtatea azeci de mii de pacienþi fiind recuperatã astfel. Din pãcate, numãrultransplanturilor de rinichi este limitat în continuare de numãrul de rinichidisponibili, sute de persoane murind din cauza acestei crize. Printreprobleme se numãrã lipsa publicitãþii, publicitatea negativã care a rezultatîn urma zvonurilor cu privire la declararea prematurã a decesului, nereuºitaîn obþinerea acordului de la cel mai apropiat membru al familiei(aproximativ douã treimi dintre ei îºi dau acordul atunci cînd le este cerut)ºi întîrzieri în procesul de prelevare ºi de conservare a rinichilor.

Posibilii donatori sînt cei ce mor din cauza unor boli cum ar fi leziunilesau atacurile cerebrale, pacienþii obiºnuiþi ai secþiilor de urgenþã, de terapieintensivã, de boli coronariene sau de neurochirurgie. Membrii familiei

Page 270: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor276

care se confruntã cu decesul subit al unei rude apropiate sînt copleºiþi dedurere, iar în aceste momente luarea unei decizii în privinþa donãrii deorgane poate avea consecinþe traumatizante pentru ei. Se estimeazã cã omare parte a numãrului necesar de rinichi poate fi obþinut printr-o „recoltaremai eficientã“ a surselor potenþiale. O organizaþie voluntarã numitã BODY(Societatea Britanicã a Donatorilor de Organe), înfiinþatã în Marea Britanieîn 1987, îi ajutã ºi îi sfãtuieºte pe donatori, ºi chiar încurajeazãachiziþionarea cardurilor de donator. Un exemplu al imensului beneficiuce poate proveni din corpul unui singur donator îl constituie cazul uneienglezoaice în vîrstã de 21 de ani care a murit într-un accident rutier înAmerica, la sfîrºitul anului 1996. Din oasele fetei s-au prelevat 70 degrefe pentru ºolduri ºi coloane vertebrale, corneea a ajutat la restabilireavederii a doi orbi, iar valvele cardiace au acordat o nouã ºansã unorbolnavi ce sufereau de afecþiuni cardiace.

În 1996, în SUA, 31 000 de pacienþi aºteptau transplanturi de rinichiiar alþi 1 230 aºteptau transplanturi duble de rinichi ºi pancreas. În MareaBritanie se înregistra la data de 30 iunie 1996 un numãr de 5 246 depacienþi care aºteptau rinichi noi, o cifrã destul de mare avînd în vedereexcelentele rezultate obþinute ºi numãrul de vieþi salvate. În una sau douãocazii, organele transplantate au fost chiar reutilizate.

Avînd în vedere criza de organe, adesea sînt folosite ca donatori ºipersoane vîrstnice (trecute de 60 de ani). Rezultatele nu sînt la fel de buneca în cazul organelor tinerilor ºi s-a sugerat ca rinichii acestora, þinîndu-secont de faptul cã sînt organe îmbãtrînite, sã le fie repartizate, pe cît posibil,tot unor bãtrîni. La moartea sa, pe data de 20 februarie 1997, liderulchinez Deng Xiaoping a decretat cã medicii chirurgi sînt liberi sã foloseascãorice parte a corpului sãu în scopul transplantului. Numai cã el avea 92de ani ºi fusese bolnav multã vreme, astfel încît organele sale nu erau,probabil, în cea mai bunã stare. Deºi un cetãþean chinez s-ar fi putut simþigrozav de onorat de obþinerea unor astfel de organe, adevãrata valoare aofertei lui Deng a constat în faptul cã îi poate încuraja ºi pe alþii sãprocedeze la fel.

Cei care au nevoie de un transplant de rinichi sînt þinuþi în viaþã cuajutorul dializei (îndepãrtarea artificialã a reziduurilor din sînge), în totacest timp aºteptînd un transplant. Un pacient aflat în stare gravã, carenecesitã un transplant de inimã, poate sã fie þinut în viaþã timp de maxi-mum patru luni cu ajutorul unui aparat artificial de pompare a sîngelui, ºieste pregãtit sã primeascã o inimã nouã imediat ce aceasta devinedisponibilã; din pãcate, numai persoanele bogate sau cele foarte importantebeneficiazã de aceastã ºansã.

La donatorii aflaþi în moarte cerebralã, conectaþi la aparate de întreþinerea vieþii, organele sînt încã alimentate cu sînge în momentul prelevãrii,rezultatele fiind mai bune decît în cazul prelevãrii dupã ce inima se opreºte,

Page 271: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 277

de exemplu atunci cînd donatorul este declarat mort în momentul în careajunge la spital. În acest ultim caz, organul a avut timp sã se deterioreze.Mai pot fi luate ºi alte mãsuri pentru ca organele prelevate de la persoaneaflate în moarte cerebralã sã fie pãstrate în condiþii optime. Pacienþii cemor din cauza hemoragiilor intracraniene pot fi transferaþi în secþiile deterapie intensivã pentru o scurtã perioadã ºi menþinuþi pe „ventilareselectivã“, timp în care se confirmã moartea trunchiului cerebral ºi urmeazãrecoltarea organelor. Aceastã metodã pare acceptabilã din punct de vedereetic, dar nu are un statut legal ºi, de aceea, nu este adoptatã pe scarã largã.

În Marea Britanie, organele pot fi recoltate numai dacã persoanarespectivã ºi-a dat anterior acordul în acest sens, de exemplu avînd asuprasa cardul de donator de organe care a fost introdus în 1971 (26 de procentedin populaþie au astfel de carduri, dar nu toþi le poartã asupra lor), saufãcînd o cerere în prezenþa a doi martori. Aceastã metodã face parte dintr-unsistem de „optare pentru“, iar o persoanã poate cere donarea organelordupã moarte în scopul transplantãrii, al instruirii (pentru disecþii) sau alcercetãrii. Cu toate acestea, rudele pot anula dorinþele celui decedat. LegeaÞesuturilor Umane din 1961 autorizeazã donarea de organe, dar nu oimpune. Statutul legal exact al transferului de organe este în continuareneclar.

Cine este proprietarul unui cadavru?

Aceastã problemã a fost prezentatã ºi analizatã la începutulcapitolului 11. Existã încã destulã confuzie în privinþa posesorului de dreptal cadavrului. În secolul XVII, legea accepta faptul cã asupra unui cadavrunu se pot exercita drepturi de proprietate. Oficial, nimeni nu-l deþinea, iardin punct de vedere legal, mortul nu avea nici un fel de drepturi. Rudelecele mai apropiate (soþia, copiii sau fraþii) aveau un drept de posesie (unfel de tutelã) pentru îngroparea cadavrului. În 1989, o vãduvã din StateleUnite a primit suma de 150 000 $ ca recompensã pentru durerea pricinuitãla aflarea faptului cã, în timpul autopsiei, creierul soþului sãu fuseseîndepãrtat fãrã a i se cere permisiunea. Dreptul de posesie a corpuluineînsufleþit implicã faptul cã acesta trebuie sã fie primit în stare intactãpentru a fi înmormîntat. Cu alte cuvinte, nu se poate realiza nici o disecþiesau prelevare de organe fãrã autorizaþie.

Avînd în vedere lipsa unui numãr suficient de organe pentrutransplanturi, se încearcã modificarea legislaþiei în sensul acordãrii dreptuluide recoltare a organelor de la orice cadavru, în cazul în care nu esteexprimat un refuz clar în acest sens. Aceasta ar fi o convenþie numitã de„optare împotriva“, care ar duce la o creºtere substanþialã a organelordisponibile ºi, prin urmare, la salvarea multor vieþi; un sondaj Gallup,efectuat la mijlocul anilor 1990 în Marea Britanie, a arãtat cã numai 28

Page 272: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor278

de procente dintre adulþi s-ar opune donãrii propriilor organe. În Belgia,unde o astfel de schemã de refuz a fost introdusã în 1987, doar 1,5% dintotalul populaþiei s-a opus, iar numãrul donatorilor ºi al transplanturilors-a dublat. Totuºi, în Olanda, unde existã un sistem de asigurãri sociale lafel de bine dezvoltat ºi un numãr mare de spitale ºi clinici bine utilate,cadrul legal în privinþa utilizãrii organelor este acelaºi ca pentru efectuareaautopsiilor: necesitã un acord în cunoºtinþã de cauzã, la fel ca ºi în legislaþiaanglo-americanã. Procentul recoltãrii de organe în Olanda (de la victimeale accidentelor rutiere care mor dupã ce sînt internate în secþiile de terapieintensivã) este mult mai mic decît cel din Belgia. Germania întîmpinãdificultãþi asemãnãtoare, fiind necesari 4 000 de donatori anual pentru aface faþã cererii, dar existã numai un numãr mic de cadavre potrivite saudisponibile.

În Brazilia, în 1997, a fost datã o lege ce autorizeazã recoltareaorganelor oricãrei persoane dacã ea nu a depus anterior o obiecþie scrisãîn acest sens; cu alte cuvinte, funcþioneazã un sistem de „optare împotrivã“.Brazilia se confruntã cu o insuficienþã de organe în ciuda faptului cãnumai în Sao Paolo survin anual 5 000 de morþi violente, potenþiale sursede organe. Din pãcate, noua lege nu se va concretiza într-o schimbaremajorã în lipsa unor metode adecvate de recoltare ºi transportare aorganelor. În aceste condiþii, traficul ilegal de organe pare inevitabil.

Starea vegetativã persistentã

A folosi pacienþi care se aflã într-o „stare vegetativã persistentã“ pentrudonarea de organe este ceva destul de controversat. Însuºi termenul folositeste neinspirat, deoarece implicã o stare de „legumã“. Este o stare de„veghe în lipsa conºtienþei“, care se manifestã ca urmare a unor leziunicerebrale grave ºi este prezentã de cel puþin o lunã. Aceºti pacienþi respirãfãrã ajutor, dar lasã adesea impresia cã dorm ºi prezintã incontinenþã deurinã ºi fecale. Ei pot mesteca sau executa alte miºcãri, dar nu existãsemne de comunicare sau de miºcãri voluntare, iar cortexul cerebral prezintãniveluri foarte scãzute de activitate. Aceastã stare este asemãnãtoare cucea a fetuºilor anencefalici. Este o formã de „moarte vie“, iar menþinereaîn acest fel a unei vieþi lipsite de sens nu poate fi consideratã drept o lipsãde respect faþã de acea persoanã? Pe de altã parte, putem fi siguri cã aceºtipacienþi nu simt absolut nimic? Pot fi ei consideraþi niºte cadavre?

Problema este cã au existat cazuri de recuperare a conºtienþei dupãmai multe luni, chiar dupã un an. Deºi aceste cazuri sînt rare, iardiagnosticul de stare vegetativã persistentã a fost eronat, aceasta înseamnãcã diagnosticarea trebuie fãcutã cu multã atenþie. Unii sînt de pãrere cã,dacã se cunosc dorinþele pacientului, iar familia cere întreruperea menþinerii

Page 273: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 279

artificiale a vieþii, atunci pacientul poate deveni un donator de organe.Alþii nu sînt de acord, afirmînd cã acesta ar fi un prim pas fãcut pe o pantãalunecoasã, care se poate sfîrºi prin folosirea ca donatori ºi a pacienþilorafectaþi de boala Alzheimer. În Marea Britanie ºi în SUA, luarea unormãsuri de accelerare a morþii este ilegalã, dar dacã pacientul este lãsat sãmoarã prin suspendarea tratamentului, organele pot deveni inutilizabilepentru transplant.

În 1997, în Marea Britanie existau aproximativ 1 000 de pacienþi înstare vegetativã de peste trei luni, aºa încît acest lucru nu este ceva foarterar întîlnit. Constituie aceºtia doar un „al doilea tip de cadavre“ ce încãrespirã sau sînt în continuare fiinþe umane cu drepturi proprii? Un sondajrecent a arãtat cã asociaþia medicilor considerã ca fiind acceptabilã lãsareanetratatã a unor infecþii acute sau a altor afecþiuni posibil letale ale unorastfel de pacienþi, iar un numãr mai mic dintre ei afirmã cã uneori estejustificatã suspendarea alimentãrii artificiale. Cu toate acestea, regulamentuloficial al Colegiului Medicilor din Marea Britanie, adoptat de tribunale în1993, în urma cazului lui Anthony Bland, care a suferit leziuni cerebralesevere în timpul dezastrului de la stadionul de fotbal Hillsborough,precizeazã cã decizia de întrerupere a tratamentului poate fi luatã numaidupã 12 luni.

Organe recoltate de la rudele în viaþã

Cu cît organul este mai proaspãt, cu atît este mai bine, iar rinichiiproveniþi de la donatori vii dau rezultate mai bune decît cei de la donatoridecedaþi. În SUA, în 1994, 35 de procente din totalul rinichilor transplantaþiau provenit de la rude în viaþã ale pacientului. Rinichii rudelor apropiateprezintã o compatibilitate mai bunã a þesuturilor, deºi cu ajutorul celormai recente tratamente cu imunosupresoare se obþin rezultate comparabileºi în cazul utilizãrii unor rinichi proveniþi de la donatori fãrã nici un gradde rudenie. Totuºi, donaþiile venite din partea rudelor sînt mai recoman-dabile, fiind permise de lege, deºi în Marea Britanie legea nu ia înconsiderare donaþiile fãcute de soþi/soþii sau parteneri („coabitanþi“).

Din fericire, natura ne-a înzestrat cu un rinichi de rezervã care poatefi folosit în acest gen de situaþii. În cazul organelor singulare (ficatul sauinima), viaþa donatorului este sacrificatã, iar legea englezã nu recunoaºtecapacitatea unui donator de a accepta aºa ceva. Ar constitui un caz desinucidere. Unii au argumentat, nu eronat, cã dacã þi se permite sã tesacrifici pentru þara ta sau pentru a salva un om de la înec, de ce sã nuai dreptul sã salvezi viaþa unei persoane iubite care este în pericol dinlipsa unui organ disponibil pentru transplant?

O altã dificultate se iveºte în cazul în care donatorul este un copil. De

Page 274: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor280

exemplu, mai multe þãri acceptã transplanturile de rinichi de la un geamãnla altul, în condiþiile în care transplantul este necesar pentru salvarea vieþiibeneficiarului, iar donatorul înþelege implicaþiile ºi este de acord cutransplantul. Însã din punct de vedere legal, acest domeniu rãmîne dificil,iar în Australia orice donare de þesut de cãtre un copil viu este interzisã.

Organe recoltate de la donatori vii, fãrã grad de rudenie cuprimitorul: problema traficului comercial

În cazul în care donatorul viu, soþul sau soþia acestuia, de exemplu, nuare nici o legãturã geneticã cu primitorul, nu putem decît sã admitemdonarea ca pe o formã de manifestare a afecþiunii. În 1994, în SUA, 196din totalul de 8 114 transplanturi de rinichi proveneau de la donatori viifãrã grad de rudenie de sînge. Rezultatele sînt mai bune decît în cazuldonatorilor decedaþi, datoritã gradului de prospeþime a organelor. Pe dealtã parte, vînzarea de organe intrã în discuþie tocmai în cazul acestui tipde donatori, iar opinia generalã este de împiedicare a vînzãrii ºi a traficuluide organe. Schimburile comerciale care au ca obiect organele umane aufost interzise în Marea Britanie prin Legea transplanturilor de organe umanedin 1989. Totuºi, aceste „afaceri“ au ajuns o practicã comunã în stateledin Asia. În India, de exemplu, un adult sãnãtos cu un venit zilnic de 30de penny poate sã cîºtige pînã la 750 £ în urma donãrii unui rinichi,suficient pentru a-ºi scoate întreaga familie din sãrãcie. Se pare cã religialor încurajeazã acest gen de sacrificiu, deoarece în mitologia hindusã seregãsesc povestiri în care unele fragmente ale corpului uman sînt folositeîn beneficiul altor oameni. În legislaþia indianã, moartea a fost definitã cafiind încetarea ritmului cardiac, iar organele nu puteau fi recoltate de ladonatori diagnosticaþi cu moartea trunchiului cerebral, dacã inima încãmai bãtea. Acest fapt a încurajat utilizarea donatorilor vii, iar 70% dintrerinichii transplantaþi proveneau de la donatori fãrã nici un grad de rudeniecu beneficiarii, plãtiþi pentru acest serviciu. Cu toate acestea, în 1994,parlamentul indian a adoptat o lege care interzice comercializarea organelorumane ºi redefineºte decesul tocmai pentru a se declara de acord cutransplantul de organe de la donatorii care suferã de moartea trunchiuluicerebral. Fiinþele umane au doi rinichi, dupã cum am observat mai sus,astfel încît acestea sînt organele donate; nu se pot realiza schimburicomerciale de ficat sau inimã cu donatori în viaþã. Totuºi, în India sîntdiagnosticaþi anual 10 000 de pacienþi care necesitã transplanturi de ficat.Evident, numai persoanele foarte bogate îºi permit sã fie operate înstrãinãtate; probabil cã ceva mai mulþi vor fi operaþi în India în urmaaplicãrii noii legislaþii. Este însã necesarã ºi o schimbare de mentalitate,deoarece, în general, familiile nu cedeazã cadavrele pentru recoltareaorganelor.

Page 275: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 281

Doctrinele islamice susþin cã un cadavru trebuie respectat, iar profetulMahomed a arãtat cã „ruperea unui os al unui om mort echivaleazã cupãcatul de a face acelaºi lucru dacã acel om ar fi în viaþã“. Însã învãþaþiiºi juriºtii din þãrile musulmane au opinii divergente în legãturã cu problematransplanturilor, care nu este amintitã ºi analizatã în Coran sau în Hadith.Cei din þãrile arabe sînt de acord cu transplantul, în timp ce aceia de pesubcontinentul indian se opun. În 1995, un decret le-a permis celor douãmilioane de musulmani din Marea Britanie sã-ºi doneze organele pentrutransplant. Pînã în prezent s-au realizat peste 100 de transplanturi de rinichiîn Kuweit, prin folosirea organelor unor donatori plãtiþi din India ºi dinalte þãri. Un beneficiar de transplant din Orientul Mijlociu s-a simþit atîtde prost atunci cînd ºi-a întîlnit donatorul, care era foarte slãbit, încît l-acazat la un hotel timp de o lunã pentru ca acesta sã se punã pe picioareînaintea operaþiei.

Potrivit budismului, corpul uman, viu sau mort, nu are un caracterintrinsec sacrosanct, aºadar donarea unei pãrþi din el reprezintã un act decompasiune ºi poate ajuta la realizarea unui progres spiritual. În Japonia,majoritatea rinichilor sînt donaþi de rude de sînge în viaþã. Vînzareaorganelor este ilegalã, iar budismul japonez considerã cã acestea ar trebuidonate fãrã sentimentul de autopreþuire, ci „cu plãcere, uitîndu-te pe tineînsuþi ca fiind cel ce dãruieºte, pe cel ce-l primeºte ºi darul însuºi“. Numaiun sfert dintre organe sînt recoltate de la cadavre (prin comparaþie cu treisferturi în SUA), iar donarea de organe persoanelor decedate este încurajatã.Din 1997, cînd ideea morþii cerebrale a fost recunoscutã oficial, mii dejaponezi au putut fi decuplaþi de la aparatele de menþinere a vieþii, iarnumãrul de organe proaspete disponibile a crescut.

Religia iudaicã acceptã donarea de organe. În fond, primul transplantînregistrat a fost cel din Cartea Facerii, cînd Dumnezeu, cãutîndu-i luiAdam o partenerã, i-a luat o bucatã din corp ºi a creat-o pe Eva. În Israel,Ministerul Sãnãtãþii a interzis iniþial oamenilor sã-ºi doneze vreun organoricui nu le era rudã de gradul I. În prezent, douã treimi din totalul rinichilortransplantaþi provin de la donatori vii ºi numai o treime de la cadavre.Existã o insuficienþã de organe, 1 000 de pacienþi aºteptînd anualtransplanturi de rinichi, dar se fac numai 160 de operaþii. Acuzaþiile potrivitcãrora unii cetãþeni palestinieni sãraci ºi-au vîndut rinichii unor primitoribogaþi au fost investigate, iar vinovaþii, pedepsiþi sever. Noua legislaþie,introdusã în 1996, le permite însã ºi altor rude de sînge (bunici, nepoþi),precum ºi unor rude fãrã legãturã de sînge (soþi/soþii, veri) sã-ºi donezerinichii sau un lob pulmonar ori hepatic ºi se sperã cã numãrul donaþiilorse va dubla. Cu toate acestea, mulþi israelieni, fie din superstiþie, fie dintemeri de ordin religios sau de teama îndepãrtãrii unor organe înainteamorþii, ezitã în continuare sã-ºi doneze organele.

Traficul comercial cu organe a dus la controverse aprinse. În Marea

Page 276: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor282

Britanie, acesta a fost interzis dupã publicarea cu cîþiva ani în urmã a unorcazuri de transplant de rinichi obþinuþi de la donatori plãtiþi, de origineturcã. Cu toate acestea, este foarte posibil ca aceastã practicã sã fiecontinuatã în unele þãri, ºi probabil cã una dintre cele mai utile mãsuri arfi încercarea de a impune un control, nu de a o interzice. Tranzacþia s-arputea numi „donaþie recompensatã“ ºi ar putea avea loc numai într-uncadru medical ºi etic strict. Se pot aduce argumente cã o persoanã aredreptul sã vîndã ceva ce îi aparþine incontestabil, într-o mãsurã mai maredecît orice altã proprietate lumeascã. Un pãrinte care îºi vinde un rinichicu scopul de a obþine bani pentru un tratament care sã-i permitã salvareavieþii copilului sãu nu este cu nimic mai prejos decît un pãrinte ce-ºidoneazã direct rinichiul în beneficiul copilului sãu bolnav.

Pe de altã parte, un astfel de sacrificiu fãcut de un om numai din cauzasãrãciei este un act imoral. În Europa, pacienþii aºteaptã în medie 3 ani cutratament prin dializã înainte de a beneficia de un transplant de rinichi.Deloc surprinzãtor, s-au raportat cazuri ale unor europeni care au cãlãtoritîn India sau în alte þãri, unde au plãtit un transplant de la donatori vii, ceeace s-ar numi un „turism al organelor“. Însã rezultatele sînt adeseadezamãgitoare, deoarece operaþiile în aceste zone tind sã fie sub standardelecerute. Organele ar trebui donate în mod altruist, ca pe niºte daruri. Cîndse pune problema banilor, apare posibilitatea exploatãrii celor sãraci ºivulnerabili. Din America Latinã ºi din Rusia s-au transmis poveºtiînfiorãtoare despre traficul ilegal de organe (în principal rinichi ºi cornee)recoltate de la morþi nerevendicaþi sau de la persoane rãpite. În octombrie1996, publicaþia The Times raporta cazul directorului morgii unui spitaldin Cairo, arestat pentru furtul ochilor cadavrelor ºi vînzarea lor pentrutransplanturi. Dacã organele ºi þesuturile fetuºilor (vezi mai jos) ar ficumpãrate ºi vîndute, ar apãrea ideea cã femeile rãmîn însãrcinate numaiîn scop comercial. Traficul cu organe ºi þesuturi fetale a fost interzis înSUA încã din 1988.

Organe recoltate de la infractori executaþi

În unele þãri se folosesc pentru transplanturi organele prizonierilorexecutaþi. Aceastã practicã a fost utilizatã în China, precum ºi în Taiwan,unde, din 1990, s-au recoltat organele a 22 din totalul celor 51 de prizonieriexecutaþi. În cazul unui potenþial donator de organe, execuþia, ce are locîn mod normal prin împuºcare în inimã, se va realiza prin împuºcare încap, evitîndu-se lezarea corneelor.

Organele copiilor nãscuþi anencefalici

În medie, unul din 2 000 de nou-nãscuþi este anencefalic. Acest lucruînseamnã cã îi lipseºte prozencefalul (creierul anterior), parþial sau total,

Page 277: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 283

iar restul corpului este normal. Aceºtia sînt îngrijiþi, însã cei mai mulþimor dupã aproximativ o sãptãmînã. Prin urmare, mai ales inima lor sefoloseºte pentru a reda viaþa unor copii în stare foarte gravã. Totuºi, potrivitlegii, un copil anencefalic nãscut viu nu se aflã în moarte cerebralã. Uneori,destul de rar în SUA ºi în Marea Britanie, aceºti nou-nãscuþi, dupã ce numai pot respira singuri, nu mai sînt ventilaþi artificial, devenind astfeldonatori de organe.

Ar trebui considerat copilul anencefalic o non-persoanã, lipsitã dedrepturi, adicã „moartã“ din punct de vedere legal? Putem fi de acord cudr. M.R. Harrison, care a sugerat în publicaþia Lancet, în 1986, cã „prinposibilitatea de a transplanta organe fetale avem ºansa de a recunoaºtecontribuþia fetusului condamnat la îmbunãtãþirea stãrii de sãnãtate aumanitãþii“? Se ºtie cã un copil nãscut astfel va muri în urma unui stopcardiac dupã numai cîteva zile, chiar dacã este ventilat artificial, ºi sepoate argumenta cã întrebuinþarea organelor acestuia pentru a-i ajuta pealþi copii ar putea reprezenta o consolare pentru pãrinþii traumatizaþi dupãnaºterea unui copil cu un astfel de handicap. În unele þãri (de exemplu, înGermania ºi în unele regiuni din SUA) se iau mãsuri mai radicale. Copiiianencefalici sînt „recoltaþi“ prin inducerea naºterii ºi pãstrarea acestoraîntr-o stare de resuscitare cu o orã sau douã înainte de prelevarea organelor,care se va face la momentul potrivit. Se considerã cã fetuºii anencefalicinu s-au nãscut vii. Potrivit acestei teorii se observã cã ºi multe animale –de exemplu ºopîrlele sau creveþii – pot fi considerate „moarte“, numai cã,evident, la oameni se aplicã în standarde diferite.

Deºi aceºti nou-nãscuþi sînt condamnaþi la moarte, se poate afirma cãnu acesta este esenþialul, strict tehnic. ªi nou-nãscuþii care au inima sauplãmînii dezvoltaþi anormal vor muri (dacã nu beneficiazã de un trans-plant), dar pe aceºtia nu doreºte nimeni sã-i sacrifice pentru a le folosiorganele. O altã problemã pe care o ridicã acest subiect este aceea cãanencefalia, din punct de vedere anatomic, nu înseamnã neapãrat absenþatotalã a prozencefalului. Este vorba despre o dezvoltare anormalã, nu deo afecþiune de tipul totul sau nimic, iar unii copii anencefalici pot prezentao dezvoltare rudimentarã a creierului anterior. Diferenþa este mai degrabãcantitativã decît calitativã. Mai mult, copilul anencefalic poate adesea sãplîngã, sã înghitã ºi sã reacþioneze dacã este înþepat cu un ac ºi esteposibil ca mezencefalul (creierul mijlociu) sã-i permitã sã aibã anumiteexperienþe. Cu siguranþã, acesta nu poate fi comparat, de exemplu, cucineva cãruia i se taie capul, ca urmare, fiind total lipsit de creier.

Se pare cã problema de naturã eticã a donatorului anencefalic, ce aprovocat multe discuþii despre moartea cerebralã ºi lipsa creierului încazul donatorilor de organe, va fi rezolvatã dacã se va ajunge la o incidenþãrarã a acestei afecþiuni. Acum, cã fetuºii anencefalici sînt detectaþi într-o

Page 278: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor284

fazã timpurie a dezvoltãrii embrionului ºi avortaþi imediat, cazurile deanencefalie devin din ce în ce mai rare în SUA, în unele þãri europene ºiîn Australia.

Organe recoltate de la fetuºi

Progresele recente pe care le-a înregistrat medicina au transformatavortonul într-o sursã bogatã de þesuturi vii care pot fi utilizate în tratareaunor afecþiuni. Pielea fetuºilor a fost folositã pentru a acoperi arsuri grave,pancreasul – transplantat unor pacienþi diabetici, fãcîndu-se încercãri curezultate bune de tratare a maladiei Parkinson prin injectarea unei cantitãþide celule cerebrale fetale în zonele afectate ale creierului pacienþilor. ÎnMarea Britanie, aproximativ 100 000 de persoane sînt afectate de maladiaParkinson, iar celulele fetale injectate par a se fixa bine, a stabili conexiuniºi a ajuta pacientul. Dacã aceastã metodã de tratament se confirmã, cerereade þesuturi fetale va creºte brusc.

Este evident cã þesuturile ar trebui obþinute de la un fetus mort, incapabilsã supravieþuiascã independent ºi cã mama trebuie sã-ºi dea consimþãmîntul.Cele mai bune rezultate s-au înregistrat în cazurile în care fetusul donatorse aflã în primul trimestru de dezvoltare (primele trei luni), preferabil la9 sãptãmîni.

În trecut, spitalele nu acordau destulã atenþie sentimentelor pãrinþilorîn momentul întreruperilor de sarcinã. În prezent, în Marea Britanie seproduc anual aproximativ 500 000 de avorturi spontane (expulzãri alefetusului într-un interval cuprins între 12 ºi 28 de sãptãmîni). Legea, careprevede obligativitatea înregistrãrii fetuºilor morþi ºi a deceselornou-nãscuþilor, urmatã de înmormîntarea sau incinerarea acestora, nu

Embrionul umanLa 3–4 sãptãmîni se formeazã inima ºi coada, apar micii muguri ce se

vor dezvolta ºi vor forma membrele, ºi existã o coadã ºi mici sãculeþebranhiale. Embrionul are 4 mm în lungime ºi nu se deosebeºte prea multde embrionul unui peºte, al unei þestoase sau al unei gãini.

La 5–6 sãptãmîni se evidenþiazã structura principalelor organe (inima,creierul, ochii, urechile). Acum, embrionul are cam 13 mm, dar are încontinuare un aspect foarte asemãnãtor cu embrionul unui mînz, al unuiiepure sau al unui purcel.

La 7–8 sãptãmîni, dimensiunea a crescut considerabil, ajungînd la maimult de 32 mm. Coada nu mai existã, organele interne sînt mai binedezvoltate, se formeazã ovarele ºi testiculele, iar faþa, mîinile ºi picioarelecare încep sã prindã contur îi dau fetusului un aspect uman.

Din acest moment, pe mãsurã ce embrionul creºte, începe sã semene dince în ce mai mult cu un copil mic. În luna a patra de dezvoltare apare pãrul,iar mama începe sã simtã miºcãrile fãtului.

Page 279: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 285

aminteºte nimic despre fetuºii care au sub 28 de sãptãmîni. În majoritateaspitalelor, incinerarea a reprezentat metoda preferatã de îndepãrtare a acestorfetuºi, existînd posibilitatea de a-i fotografia ºi de a le organiza ceremoniifunerare speciale. Un raport din 1992 al Societãþii Naºterilor de FetuºiMorþi ºi a Deceselor Neonatale recomandã ca toate cadavrele fetuºilor sub28 de sãptãmîni sã fie îndepãrtate individual, preferabil prin incinerare, iarpãrinþilor sã li se acorde posibilitatea de a vedea cadavrul ºi de a participala serviciul funerar organizat.

Etica ºi þesuturile fetale

În ce fazã a dezvoltãrii devine fetusul o persoanã ºi are un statutmoral? Este destul de greu de apreciat momentul în care, dupã fertilizareaovulului, fetusul devine o fiinþã umanã. Unii specialiºti sînt de pãrere cãmicul embrion poate fi socotit o persoanã atunci cînd creierul a atinsnivelul de dezvoltare ce permite aºa-numita „viaþã cerebralã“, adicã dupãaproximativ 20 de sãptãmîni. Alþii, însã, considerã cã acest lucru esteirelevant, iar într-o lege adoptatã nu demult de Curtea Supremã a StatelorUnite se menþiona cã viaþa fiecãrei fiinþe umane începe în momentulfecundãrii ovulului. Drepturile legale ale fetusului nu sînt destul de clare.Recent, un judecãtor din statul american New Jersey a hotãrît cã fãtulnenãscut al unei deþinute care dorea sã avorteze trebuie sã aibã unreprezentant legal.

Problema vîrstei la care fetusul devine o fiinþã umanã a fost influenþatãde progresele medicale, deoarece fetuºii foarte mici, incapabili sã trãiascãindependent cîndva, pot fi salvaþi la ora actualã. În spitalele specializate,75% dintre fetuºii în vîrstã de 28 de sãptãmîni (în greutate de 1 100 g ºicu o lungime de aproximativ 35 cm) supravieþuiesc cel puþin un an. Cîþiva(7%) dintre cei de 23 de sãptãmîni, cu o greutate de numai 700 g ºi olungime de 30 cm, ai cãror sãculeþi alveolari din plãmîni abia pot funcþiona,au crescut bine. Din pãcate, mulþi dintre aceºti copii prematuri vor suferide un handicap fizic sau psihic. De exemplu, o femeie aflatã în moartecerebralã a fost þinutã conectatã la aparatele de menþinere a vieþii timp de64 de zile pentru a spori ºansa de a naºte un copil viu.

Nu este de mirare cã multe persoane sînt vizibil revoltate de folosireaunui fetus subdezvoltat ca sursã de organe sau celule ºi pun întrebãridestul de incomode. Fetusul simte durerea? Reacþioneazã la stimuliidãunãtori? Chiar ºi un fetus subdezvoltat are creier, dar cum se poatedetermina dacã acesta se aflã în moarte cerebralã? Iar atunci cînd uncercetãtor entuziast rãspunde cã la fetuºii subdezvoltaþi cortexul cerebral(creierul anterior) nu este dezvoltat, iar cã miºcãrile lor sînt reflexe, acestapoate fi întrebat dacã un cortex funcþional este într-adevãr necesar pentru

Page 280: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor286

a resimþi durerea. Cum stau lucrurile în privinþa copiilor anencefalici?Simt sau nu durerea? Potrivit normelor stabilite de un grup de experþibritanici în 1997, fetusul nu are celulele nervoase ºi conexiunile necesarepentru a resimþi durerea înainte de împlinirea vîrstei intrauterine de 26 desãptãmîni. Prin urmare, se considerã cã fetuºii mai mari de 24 de sãptãmîniar trebui sedaþi sau anesteziaþi în timpul operaþiilor, indiferent dacã acestease fac pentru a-l salva sau pentru a-l avorta. Totuºi, avortul în aceastã fazãa sarcinii se practicã destul de rar.

Oamenii sînt preocupaþi, de asemenea, de aspectele legale ºi simt nevoiade a primi asigurãri cã donaþiile de organe ºi þesuturi sînt administrate înmod uman ºi responsabil, iar legislaþia nu este rescrisã pentru a serviintereselor celor ce beneficiazã de organele transplantate. Dupã cum erade aºteptat, oamenii sînt mai preocupaþi de creier decît de rinichi, inimãsau plãmîni. Creierul conþine „persoana adevãratã“. Dacã sînt schimbatecreierele sau numai un numãr (suficient) de celule, de ce nu s-ar transferaºi comportamentul, caracterul? Evident, aceste presupuneri ridicã întrebãride ordin etic ºi moral. Este un lucru bine cunoscut (de exemplu, în cazulmodificãrii genetice a alimentelor ºi a animalelor domestice) cã ºtiinþaînregistreazã progrese rapide înainte de a se putea concepe sisteme defrînare etice. Legislaþia este chiar ºi mai în urmã. S-a spus cã ºtiinþa ne-afãcut zei înainte de a fi demni sã fim mãcar oameni.

Problemele etice ale femeilor însãrcinate

În acest caz apar mai multe probleme de ordin legal. De exemplu, parecorect ca o femeie sã aibã dreptul de a rãmîne însãrcinatã ºi, în urma unuiavort planificat, sã-ºi doneze fetusul pentru a salva viaþa unui membrugrav bolnav din familie. De fapt, o femeie ce rãmîne însãrcinatã acciden-tal poate hotãrî întreruperea sarcinii ºi furnizarea de þesut fetal. Dar acestlucru ar însemna cã este normal sã planificãm o viaþã, ºtiind cã va fisacrificatã. Ar putea fi acesta doar începutul unei pante alunecoase care sãne ducã la ideea „de a concepe piese de schimb“?

Viitorul þesuturilor fetale

Din cauza problemelor apãrute în urma folosirii þesuturilor fetale, noilelegislaþii folosite în Europa ºi în America au îngreunat obþinerea acestora.Deºi preºedintele Clinton a revocat interdicþia transplantãrii de þesut fetalemisã de administraþia Bush în 1988, acest tip de þesut este în continuaredestul de greu de obþinut. Þesuturile provenite din avorturile voluntaresînt superioare din punct de vedere calitativ faþã de cele obþinute în urmaavorturilor spontane sau a sarcinilor extrauterine, astfel încît în acest cazapar alte probleme de ordin juridic. O întrebare care s-ar pune imediat arfi aceea dacã avortul este provocat în special pentru a se obþine þesut fetal.

Page 281: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 287

Deºi cercetãrile se aflã încã în fazã iniþialã, este de aºteptat ca cerereade þesut fetal sã înregistreze o creºtere semnificativã. Cea mai potrivitãsoluþie ar fi înfiinþarea unei bãnci de þesut fetal, administratã în sistemnonprofit. Aceasta ar asigura o testare mai uniformã a calitãþii ºi a siguranþeiºi ar permite o separare totalã a femeilor care avorteazã ºi a medicilor cese ocupã de acest lucru de cei care primesc þesuturile ºi le utilizeazãpentru transplanturi. Vînzarea de þesuturi încurajeazã apariþia unor abuzuride neacceptat, iar acest lucru ar trebui interzis. În Marea Britanie s-aînfiinþat deja o astfel de bancã. În fosta Uniune Sovieticã, atunci cînd s-afolosit pentru prima datã þesut fetal, modul în care s-a fãcut acest lucru aavut un caracter mai direct. O clinicã importantã de avorturi din Moscovafurniza suficient þesut pancreatic pentru a fi transplantat la 4 000 dediabetici. Spitalele ruseºti fãceau în 1993 între unul ºi douã milioane deavorturi anual, iar femeile aveau dreptul de a semna un document princare acceptau ca fetuºii lor sã fie folosiþi în acest fel.

Avînd în vedere gravitatea problemelor de naturã eticã ºi moralã, existãposibilitatea ca scopul final sã fie modificat ca rãspuns la progresul rapidal ºtiinþei medicale. Chiar ºi în prezent, majoritatea oamenilor acceptãfolosirea de þesuturi ºi de organe provenite de la fetuºi avortaþi atît timpcît acest lucru se practicã de o manierã responsabilã ºi umanã. Ar trebuisã se þinã cont ºi de opiniile celor care se opun categoric acestei posibilitãþi,dar ei reprezintã o minoritate ºi ar fi de dorit sã nu fie lãsaþi sã împiediceprogresul legal al celorlalþi. Traficul comercial cu embrioni umani trebuieinterzis ºi pare justificatã scoaterea în afara legii a încercãrilor de producerea unor hibrizi între fiinþele umane ºi alte animale. Confruntaþi cu problemelecomplexe de naturã eticã aduse în prim-plan de transplanturi, eutanasiere(capitolul 3) ºi îngrijirea muribunzilor (capitolul 15), este firesc sã seridice un semn de întrebare asupra rolului actual al jurãmîntului lui Hipocrat(vezi caseta).

Cu timpul, pe mãsurã ce ne obiºnuim cu ideea folosirii materialelorfetale ºi a beneficiilor lor, adesea dramatice pentru oameni, vom ajungepoate sã acceptãm unele lucruri inacceptabile la prima vedere. De exemplu,celulele fetale ar putea fi pãstrate în culturã dupã fertilizarea in vitro, iar

Hipocrat ºi etica medicalãMedicul grec Hipocrat (460–375 î.Hr.) s-a nãscut în insula Kos ºi este

considerat pãrintele medicinei. El susþinea cã bolile umane se datoreazãunui dezechilibru între cele patru umori ale corpului, ºi anume flegma,sîngele, bila galbenã ºi bila neagrã. Adjectivele flegmatic (flegma,consideratã rece ºi umedã), sangvin (sîngele, considerat cald ºi umed),coleric (bila galbenã, caldã ºi uscatã) ºi melancolic (bila neagrã, rece ºiuscatã) se referã la efectele diferitelor umori.

Hipocrat a stabilit unele principii corecte în privinþa efectelor mediuluiasupra sãnãtãþii. Descriind medicul ideal, a spus cã acesta ar trebui sã fie:

Page 282: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor288

... de înãlþime moderatã ºi cu membre simetrice... cast ºi curajos, sã nufie doritor de venituri mari... Pãrul sãu ar trebui sã fie tãiat îngrijit ºisimetric, nu ar trebui nici ras, dar nici lãsat sã creascã prea bogat... Cîndviziteazã un pacient, el trebuie sã stea aºezat picior peste picior ºi sã-lîntrebe despre simptome cu o expresie gravã ºi gînditoare...

Tot de la Hipocrat avem ºi primele norme în ceea ce priveºte eticamedicalã. Deºi interzicea folosirea pesarelor pentru provocarea avorturilor,a introdus totuºi o serie de reguli lãudabile în beneficiul pacientului.„Jurãmîntul lui Hipocrat“ include ºi promisiunea de a ajuta pacientul, darde a nu-i face rãu, ºi de a pãstra toate detaliile confidenþial. Forma modernãa jurãmîntului a apãrut pe la mijlocul secolului XX; deºi se presupune cão formã asemãnãtoare de jurãmînt era depus ºi în evul mediu, acesta asuferit modificãri semnificative, pierzîndu-ºi mult din aura filozoficã. Niciîn vremurile moderne jurãmîntul nu a avut un caracter universal, nici ju-ridic. Desigur, Hipocrat nu a avut de înfruntat situaþiile în care se vãd puºiuneori medicii moderni, cînd confidenþialitatea poate afecta bunãstareapublicã sau cercetãrile poliþiei.

La ora actualã, în Marea Britanie, un numãr foarte mic de medici tinerimai depun acest jurãmînt, deºi majoritatea oamenilor considerã cã toþi ofac. Totuºi, în unele facultãþi britanice de medicinã ºi în majoritatea celordin SUA sînt folosite diferite forme ale acestuia. Poate cã pãstrarea unuiritual sau a unei ceremonii care sã le reaminteascã tinerilor medici deobligaþiile etice pe care le au ºi declararea eticii medicale în faþa publiculuisînt aspecte benefice. Majoritatea studenþilor la Medicinã preiau principiilejurãmîntului fãrã o educaþie teoreticã în acest sens. Este oare exageratãsugestia cã ar fi bine sã existe o serie de legi, general valabile, care sãdefineascã toate relaþiile medic-pacient? Principiile de bazã (sã nu faci rãu,sã nu exploatezi sau sã seduci etc.) sînt universale ºi toatã lumea recunoaºtecã, pentru un medic, nici un aspect uman nu ar trebui sã fie strãin saurespingãtor.

Medicii au însã pãreri diferite în privinþa unor subiecte precumeutanasierea sau avortul legalizat. Asociaþia Medicalã Mondialã doreºteintroducerea unei formulãri actualizate, care sã poatã fi folositã pe planinternaþional; problema este cã un jurãmînt care sã se potriveascã în toatesituaþiile ar fi prea lung ºi ar suna ca scris de un comitet de juriºti.

În Marea Britanie, organul disciplinar ce emite un „regulament interior“este Consiliul Medical General care planificã în prezent introducerea unorclauze suplimentare care sã-i cearã medicului sã ia mãsuri în privinþapoliticilor guvernamentale ce afecteazã sãnãtatea publicã sau nu servescinteresele pacienþilor. Acest lucru înseamnã purtarea unor discuþii deschiseîn privinþa legilor referitoare la fumat sau la publicitatea în privinþa fumatuluiºi depunerea unor plîngeri în legãturã cu fondurile destinate asistenþeimedicale. Alte adãugiri la acest regulament ar fi o consultare mai aprofundatãa pacienþilor cu privire la afecþiunile acestora ºi a tratamentelor aplicate ºinecesitatea consimþãmîntului în cunoºtinþã de cauzã.

Page 283: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 289

numãrul lor ar putea fi sporit suficient prin multiplicare pentru a furnizao sursã bogatã de celule umane sãnãtoase, care sã fie utilizate apoi înscopuri la care astãzi abia se viseazã. Problema transplanturilor se aflãîncã într-o fazã timpurie, iar oamenii vor trebui sã se confrunte cu viitorul.

Organe de la animale (transplanturi „exogene“)

Multe dintre problemele asociate cu folosirea þesuturilor fetale vordispãrea dacã cercetãtorii vor stãpîni în cele din urmã arta folosirii organelorºi a þesuturilor provenite de la animale. Animalele ar fi crescute în acestscop ºi ar fi ferite de expunerea la microbi, iar utilizarea lor pentru salvareade vieþi umane pare mai lãudabilã decît creºterea lor pentru a fi ucise ºimîncate.

Transplantul de la animale a fost dintotdeauna improbabil deoarece seconsiderã cã organele ar fi respinse violent, iar încercãrile ocazionale s-ausoldat cu eºecuri. De exemplu, rinichii de cimpanzeu au rezistat unuitransplant la om numai între 3 ºi 9 luni, iar rinichii de babuin doar între1 ºi 3 luni. Oricum, primatele sînt protejate ºi foarte îngrijite în prezent.Totuºi, aºa cum am explicat mai sus, þesuturile care nu necesitã un aportînsemnat de sînge sînt respinse mai greu, fiind folosite cu succes valvecardiace ºi cartilaje de la porci sau canguri.

Este foarte probabil, însã, ca imunologii ºi cercetãtorii din domeniulbiologiei moleculare sã fi rezolvat problema la ora actualã. Sistemulimunitar recunoaºte „indicatorul“ strãin al celulelor care nu aparþinorganismului ºi îi comunicã primitorului cã materialul este strãin ºi trebuierespins. Acum însã, printr-un miracol al ingineriei genetice, au fost createanimale ale cãror celule au indicatori umani. Aceasta se face prin transferareala animale a genelor umane care produc respectivii indicatori. Geneleumane sînt injectate în ovulele sterilizate de porc, la microscop, apoiaceste ovule sînt transferate unei scroafe. Acestea se transformã în embrioniºi fiecare celulã poartã gene producãtoare de mostre de þesut uman, precumºi indicatorii corespunzãtori. La scurt timp dupã aceea se nasc porci numiþi„transgenici“, purtãtori ai acestor indicatori.

Au fost aleºi porcii pentru acest gen de experimente deoarece organelelor sînt similare celor umane ºi au dimensiuni potrivite. De asemenea, sîntanimale domestice, uºor de crescut, ºi pot fi ferite de microbi sau organismeparazite nocive. Dacã acest proces va fi încununat de succes, problemeleetice pe care le ridicã transplanturile de organe umane vor fi depãºite,deoarece se poate afirma cã folosirea organelor de animale n-ar fi cevamult mai reprobabil decît consumarea acestora.

Page 284: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor290

Folosirea de material uman mort sau regenerabilSîngele, plasma, mãduva osoasã, sperma ºi ovulele nu sînt organe,

aºadar nu fac parte din aceastã categorie. Donatorul este supus cel multunui uºor disconfort ºi nu va suferi o pierdere irecuperabilã. Materialulîndepãrtat este înlocuit la scurt timp. Aceste þesuturi au constituit adeseasubiectul unor procese juridice, probabil tocmai din cauzã cã donatorulrãmîne sãnãtos, dar destul de contrariat. Însã sistemul imunitar recunoaºtece este strãin, indiferent dacã e vorba despre organe întregi sau celuleindividuale, aºa încît apar aceleaºi probleme în legãturã cu respingerea. Pede altã parte, multe dintre aceste þesuturi ºi celule pot fi recoltate într-unmoment ºi într-un spaþiu adecvate, ºi pãstrate în stare congelatã, ceea cesimplificã mult lucrurile; în schimb, chirurgul care face transplanturi trebuiesã se deplaseze, de cele mai multe ori, în diverse localitãþi la date stabilitecu puþin timp înainte pentru a recolta organele care vor fi apoi aduseprimitorului.

Pãrul

Pãrul uman reprezintã o resursã importantã pentru unele comunitãþiindiene. Hinduºii îºi rad capetele conform unei tradiþii cu implicaþiireligioase, iar un templu aflat la Tirupati, în Andhra Pradesh, colecþioneazã4 000 de tone de pãr în fiecare an. O mare parte se exportã, iar o alta estefolositã pentru confecþionarea de peruci. Pãrul reprezintã, de asemenea, osursã importantã de aminoacizi, printre care se numãrã cisteina ºi tirozina.O societate nipono-indianã a hotãrît construirea unei fabrici de prelucrarea pãrului în oraºul Pondicherry, din sudul Indiei, care ar folosi anual 1 200de tone de pãr uman.

Sîngele

În 1818, James Blundell, „moaºã” ºi fiziolog londonez, a sugeratpracticarea unor transfuzii de sînge femeilor cu hemoragii puternice.Sîngerãrile (flebotomiile) erau frecvente în acea perioadã, astfel încîttransfuzia era posibilã din punct de vedere practic. Pînã atunci nu sefãcuserã decît transfuzii ocazionale, fie la animale, fie de la animale laoameni, iar decesul unui pacient în secolul XVII, urmat de condamnareamedicului sãu a dus la interdicþia acestei proceduri, interdicþie care a durataproximativ 150 de ani. Însã rezultatele acestor încercãri ºi ale altora dinsecolul XIX au fost în general dezastruoase, Janssky descoperind abia în1907 cã existã patru tipuri de sînge uman ce trebuie potrivite între donatorºi primitor pentru a se evita apariþia unor reacþii grave.

Page 285: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 291

În prezent, în SUA, donatorii plãtiþi reprezintã principala sursã desînge. Acest lucru se deosebeºte de traficul comercial cu organe (vezi maisus), deoarece se poate argumenta cã în acest caz primitorul este maivulnerabil decît donatorul. Acesta din urmã nu este ameninþat cudeteriorarea stãrii generale de sãnãtate ºi e recompensat financiar, în timpce primitorul este supus riscului infectãrii cu orice fel de microbi (HIV,viruºi hepatici) care s-ar gãsi în sîngele transfuzat. În majoritatea þãriloroccidentale, acest risc este destul de redus, dar în alte regiuni ale lumiieste real. În 1993, în Europa s-a importat plasmã sanguinã în valoare de650 de milioane USD (6,3 milioane de litri), jumãtate din aceastã cantitateprovenind de la donatori din SUA, plãtiþi în acest scop. În Marea Britanie,donatori voluntari neplãtiþi furnizeazã o cantitate corespunzãtoare de sînge.

Mãduva osoasã

Transplantul de mãduvã osoasã, ce conþine precursorii divizibili aicelulelor roºii ºi albe din sînge, este o operaþie care salveazã vieþile multorcopii suferinzi de leucemie ºi de alte forme de cancer. Recoltarea mãduveidin partea superioarã a osului iliac este o operaþie destul de neplãcutã(necesitînd în general anesteziere localã), dar nu este periculoasã. O altãsursã pentru aceste celule care se divid (celule stem) o reprezintã cordonulombilical, din care se poate recolta sînge (provenit de la fetus ºi de laplacentã) uºor ºi fãrã dureri. Prima transfuzie de sînge din cordonulombilical a fost practicatã la Paris în 1988, iar pînã în 1997 se fãcuserã300 de astfel de operaþii pe copii ºi 20 pe adulþi. Sîngele poate fi pãstratîn bãnci de sînge ombilical, unde va fi mai accesibil decît mãduva osoasã.Într-adevãr, o companie americanã încearcã, se sperã cã fãrã succes, sãbreveteze metoda de manevrare ºi depozitare a sîngelui din cordonulombilical.

Pielea

Probabil cã, într-o zi, celulele cultivate vor oferi o alternativã realã latransplanturile de organe ºi þesuturi întregi. De exemplu, celulele de pieleumanã pot fi cultivate în laborator în scopul obþinerii unui „echivalent depiele vie“ care a fost deja folosit pentru grefe de piele. Celulele se multiplicãîn camera de culturã, iar celulele de la ºase prepuþuri peniene pot fidezvoltate pentru a se obþine un milion de milioane de milioane de milioanede celule: celulele dintr-un singur prepuþ sînt suficiente pentru a acoperi23 000 de metri pãtraþi! Se comercializeazã deja un produs ce conþinecelule de piele dezvoltate din þesut recoltat prin circumcizie de lanou-nãscuþi.

Page 286: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor292

Lichidul seminal ºi ovulele

Deºi aceastã lucrare trateazã subiectul morþii, în capitolul de faþã estetotuºi important de menþionat metodele prin care ºtiinþa modernã poate danaºtere vieþii. ªi aici apar probleme de eticã, iar uneori se face cu greudistincþia între ceea ce este imoral ºi ceea ce (potrivit legilor noastrevechi) este ilegal. Problema referitoare la momentul exact în care unembrion devine o fiinþã umanã (sau capãtã un suflet) s-a discutat mai sus,în cadrul acestui capitol.

Mai întîi ar trebui explicaþi unii termeni:

• Inseminarea artificialã de cãtre donator înseamnã injectarea în utera spermei provenite de la soþ, de la alt donator sau, uneori, a unuiamestec al celor douã. În Marea Britanie, cu ajutorul acestei metodese nasc anual între 1 500 ºi 2 000 de copii.

• Fecundarea in vitro reprezintã adãugarea spermei soþului sau a altuidonator peste ovulele (soþiei sau ale unei donatoare) aflate într-oeprubetã, iar dupã fertilizare, micul embrion este introdus în uter.Embrionii nu rezistã în eprubetã mai mult de o sãptãmînã. Pînã înprezent, în Marea Britanie s-au nãscut astfel peste 1 000 de copii.

• Transplantul intrafalopian de gameþi reprezintã injectarea ovulelorºi a spermei în trompele uterine, pentru ca fertilizarea ºi dezvoltareasã se producã în uter.

În cazul injectãrii intracitoplasmice a spermei, spermatozoizii sîntinjectaþi direct în ovul, în laborator, apoi acesta este introdus în organismulmamei. Tehnica, foarte recentã, este folositã pentru tratarea unor tipuri deinfertilitate. Aºa au fost concepuþi ºi nãscuþi mai multe mii de copii.Punctul slab al procedurii constã în incidenþa crescutã a malformaþiilorcongenitale grave în rîndul acestor copii, din cauza unei anomalii a spermeiinjectate, care nu este de aceeaºi calitate cu cea care ar fi fertilizat ovululîn condiþii obiºnuite.

O altã serie de probleme apare în cazul folosirii unei mame-surogat,care poartã embrionul în locul soþiei, fie în urma unui act sexual cu soþul,fie în urma inseminãrii artificiale sau a fecundãrii in vitro. În aceste condiþii,este foarte probabil ca nici soþul, nici soþia sã nu fi participat cu materialgenetic la conceperea copilului.

Donaþiile de lichid seminal ºi de ovule au fost de un real folos întratamentul cuplurilor infertile. În Marea Britanie, singurele forme de platãde care beneficiazã donatorul sînt cele pentru cheltuielile suportate înprocesul donãrii respectivelor materiale biologice. Donarea ar trebui sã fieun dar fãcut gratis ºi voluntar.

În ultimii 20 de ani a fost disponibilã ºi sperma congelatã. Una dintre

Page 287: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 293

aplicaþiile sale este tratarea infertilitãþii provocate de cancerul testicular,sperma fiind recoltatã de la pacient imediat dupã diagnosticarea cancerului.Pacientul poate beneficia de acea cantitate de lichid seminal dupã terminareatratamentului sau dupã tratarea oricãrei alte afecþiuni (prin chimioterapiesau radioterapie) care induce o reducere a producþiei de spermã. Înseptembrie 1997, autoritatea britanicã a fertilizãrii ºi a embriologiei umanea aprobat prelevarea de þesut testicular de la un bãiat în vîrstã de 2 ani,care urma sã fie tratat prin chimioterapie. Acest gen de tratament ar fiputut avea drept consecinþã sterilitatea bãiatului la maturitate, aºa cã þesutultesticular conservat avea sã-i permitã sã devinã tatã. În SUA se recolteazãadesea lichid seminal de la bãrbaþi morþi, la cererea partenerelor ºi afamiliilor acestora, pãstrîndu-se pentru o utilizare ulterioarã.

Cu toate acestea, recoltarea spermei poate deveni un subiect de discuþiiaprinse. În 1997, o femeie din Marea Britanie i-a convins pe medici sãrecolteze spermã de la soþul sãu ce se afla în comã, suferind de meningitã.Bãrbatul a murit la puþin timp dupã aceea, iar soþia a dorit sã foloseascãsperma pãstratã pentru a concepe un copil. Ar fi fost vorba despre osarcinã postumã. Cei doi se puseserã înainte de acord asupra acesteivariante, dar legea a interzis acest lucru, ceea ce a dus la un protest publicatît de vehement, încît, pînã la urmã, femeii i s-a permis acest mod deinseminare, cu condiþia sã fie fãcutã în altã þarã.

Ovulele ridicã o problemã ºi mai mare. Acestea nu se pot obþine la felde simplu ca sperma, existînd într-o cantitate limitatã. În plus, metodeleactuale de crioconservare sînt insuficiente, supravieþuind congelãrii numaiunul din 100 de ovule. Rãspunsul oferit de societatea medicalã a fostcãutarea unor surse alternative de ovule sau utilizarea unor embrioni aflaþiîn primele faze de dezvoltare (vezi mai jos), subiect ce presupune un altteren minat din punct de vedere etic ºi legal. Alternativa este plãtirea unorpersoane pentru a dona ovule (sau spermã). În SUA, aceastã metodã esteacceptatã ºi folositã curent, donatorul fiind rãsplãtit generos. Unii ar puteaafirma cã ovulele vor fi întotdeauna greu de procurat în þãrile în caredonaþia nu este rãsplãtitã financiar.

Folosirea embrionilor sau a cadavrelor ca surse de ovule

Folosirea ovulelor prelevate din uterul unor donatoare în viaþã esteacceptabilã, dar cum stau lucrurile în ceea ce priveºte ovulele extrase dela femei decedate sau din embrioni? Þesutul ovarian prelevat de la donatoarevii a fost utilizat cu succes în cazul animalelor ºi în scurt timp va fiposibil ºi la oameni. Un mic fragment de ovar, prelevat de la o femeieaflatã în orice stadiu al ciclului menstrual, poate fi folosit pentru a redafertilitatea unei femei ale cãrei ovare nu mai produc ovule sau au fostîndepãrtate.

Page 288: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor294

Curînd se vor putea recolta ovule din ovarele fetuºilor sau alecadavrelor. În nici unul dintre aceste cazuri, donatoarea nu-ºi va putea daconsimþãmîntul, dar principala obiecþie adusã acestei metode este aceea cãfãtul astfel rezultat va trebui sã-ºi accepte originea care, în cazul unuifetus, este o persoanã care nici mãcar nu a existat ca mamã. Cum arreacþiona un copil la aflarea veºtii cã mama lui a fost, de fapt, un avorton?În plus, existã o ostilitate generalã manifestatã împotriva întregului domeniual ingineriei genetice sau al embriologiei. Lumea se întreabã dacã trebuiesã acceptãm limitele pînã la care este capabilã ºtiinþa sã înainteze ºi dacãproducerea vieþii dintr-un fetus avortat nu este cumva un pas prea departe.Ca o reacþie la aceste dileme, utilizarea de þesut ovarian de origine fetalãpentru tratamentele de fertilitate a devenit ilegalã în Marea Britanie, iarfolosirea în acelaºi scop a þesutului ovarian provenit de la cadavre esteîncã discutabilã.

Utilizarea embrionului în tratamentele de fertilitate

În acest context, termenul de embrion se referã la o grãmãjoarã de 4sau 8 celule produse în urma fertilizãrii in vitro. Pot fi criogenate înscopul unei utilizãri ulterioare, numai cã, din pãcate, în urma decongelãriisupravieþuiesc mai puþin de 1 din 10 exemplare. Prima sarcinã obþinutãdupã transplantarea unui embrion congelat ºi apoi decongelat a fostînregistratã în 1983, în Australia, iar prima naºtere a unui fãt viu a avutloc în acelaºi an în Olanda. Embrionii proaspãt obþinuþi în eprubetã (prinfertilizare in vitro), necongelaþi, dau rezultate mai bune, cu alte cuvinte,reuºesc mai multe sarcini. Problemele apar în legãturã cu durata perioadeide pãstrare a embrionilor congelaþi, ºi tot aºa în cazul ovulelor sau alspermatozoizilor congelaþi. Dupã criogenare, aceste celule rezistã perioadefoarte lungi (decenii chiar), dar întrebarea care se pune este cît timp artrebui pãstrate în acest fel?

În 1995 se conservau astfel cel puþin 30 000 de embrioni în SUA, iarîn 1996, în Marea Britanie, 52 000 de specimene. În cazul embrionilor,dacã aceºtia sînt „aruncaþi“ ulterior, apare dureroasa problemã a distrugeriivieþii. Intervalul maxim de pãstrare a embrionilor în Marea Britanie acrescut în 1996 de la 5 la 10 ani, cu condiþia ca respectivele cupluri sã-ºidea consimþãmîntul, acesta fiind cel mai lung interval acceptat dintre toateþãrile cu o legislaþie specificã în domeniul respectiv. În iulie 1996, laîncheierea perioadei de 5 ani, atunci cînd trebuiau distruºi 3 300 deembrioni, multe dintre cuplurile pe care aceastã mãsurã le-ar fi afectat fiese mutaserã ºi n-au putut fi localizate, fie n-au rãspuns la scrisorile trimisepe adresele lor. Astfel, cei 2 100 de embrioni care le aparþineau au fostdistruºi. Cei ce au rãspuns au acceptat distrugerea embrionilor, i-au donataltor cupluri, i-au pãstrat pentru o folosire ulterioarã sau i-au oferit pentru

Page 289: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 295

cercetare. Unii specialiºti considerã cã ar fi preferabilã prelungirea acestuiinterval de pãstrare pînã la finalul vieþii reproductive a donatorului, adicãpînã cînd acesta împlineºte, de exemplu, 50 de ani, dar ºi atunci ar apãreaprobleme legate de aruncarea acestor embrioni.

Existã diferenþe majore între legislaþiile þãrilor europene în ceea cepriveºte cercetarea, pãstrarea ºi donarea embrionilor. Legislaþia germanãinterzice o asemenea abordare a acestui subiect, dar în aceastã þarã multedintre practicile permise în alte state europene sînt pedepsite cu închisoarea,în timp ce în Italia nu existã aproape nici un fel de reglementãri în acestsens. Probabil cã puternica influenþã a Bisericii Catolice în societateaitalianã face dificilã însãºi discutarea unei legislaþii privitoare la astfel desubiecte.

Folosirea embrionilor în tratamentele de fertilitate va ridica cu siguranþãunele semne de întrebare de naturã juridicã. De exemplu, o deciziejudecãtoreascã recentã din statul australian Tasmania a recunoscut dreptulde moºtenire al copiilor nãscuþi (cu ajutorul unei mame-surogat) dintr-unembrion congelat dupã moartea pãrinþilor genetici. Ceea ce pare corect dinpunct de vedere logic.

Utilizãrile cadavrelor în scop medicalÎn folclor circulã multe poveºti referitoare la efectele miraculoase

produse de vederea, atingerea, sãrutarea sau chiar mîncarea unor fragmentedin cadavru. Regele Carol al II-lea al Angliei, bolnav în fazã terminalã, abãut o poþiune care conþinea 42 de picãturi de extract de craniu uman.Indienii Yanonami din regiunea Amazonului considerã o barbarie faptulcã occidentalii nu beau cenuºa rudelor decedate.

Despre folosirea mumiilor în medicinã s-a discutat pe larg în capitolul 9.Medicii prescriau pacienþilor tratamente pe bazã de praf sau extract demumie încã din anul 1100 d.Hr. Într-o vreme, cînd cererea depãºea oferta,au existat chiar una sau douã fabrici care transformau cadavrelecontemporane în praf de mumie.

Probleme cu hormonul de creºtere

S-au extras de la cadavre anumiþi hormoni care au fost purificaþi ºifolosiþi în tratarea mai multor afecþiuni. Un numãr relativ mic de copiisuferã de o deficienþã a hormonului de creºtere, produs de glanda hipofizã,un organ de dimensiunea unei alune situat în spatele nasului ºi la bazacreierului. Aceºti copii ar rãmîne pitici, dar se pot dezvolta normal dacãprimesc în mod regulat hormoni de creºtere injectabil. În anii 1960 ºi1970, hormonul de creºtere se extrãgea din hipofizele cadavrelor, pentrufiecare lot fiind folosite sute de glande. Copiii cãrora li se administra acest

Page 290: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor296

hormon s-au dezvoltat normal, din nefericire, însã, s-a constatat cãhipofizele de la un numãr foarte mic de cadavre conþinuserã un agentinfecþios care provoacã maladia Creutzfeld-Jakob (similarã encefalopatieibovine spongiforme), care a contaminat întregul lot. Rezultatul a fost cãun numãr mic de copii (între 15 ºi 20 la nivel mondial) s-a îmbolnãvit lamaturitate de aceastã maladie neurologicã fatalã. În timpul proceselor careau urmat s-a pretins cã hipofizele, care proveneau de la zeci de mii decadavre, fuseserã recoltate, în general, fãrã aprobare ºi fãrã a se lua mãsurilede igienã corespunzãtoare. În prezent, hormonul de creºtere este produs înstare purã în laborator prin inginerie geneticã.

Uimitoarea lume a moaºtelor umaneCorpurile sau fragmentele de corp umane aparþinînd unor oameni precum

liderii religioºi, sfinþii sau martirii, ori unor regi celebri, unor tirani, cîntãreþide muzicã pop etc. au fost dintotdeauna considerate ca avînd o semnificaþieaparte. De cele mai multe ori, acestea sînt pãstrate, conservate ºi expusepentru a fi venerate de admiratori ºi de adoratori. În 1977 s-au înregistratîncercãri de a fura corpul îmbãlsãmat al lui Elvis Presley din mausoleul sãude marmurã. Deºi aceste moaºte nu se utilizeazã în nici un sens practic, elesînt considerate cu siguranþã folositoare la ceva.

Regi ºi regine

Despre îmbãlsãmarea ºi expunerea publicã a cadavrelor regilor ºireginelor se vorbeºte în partea finalã a acestui capitol, precum ºi încapitolul 9. În timpurile moderne, de acelaºi tratament s-au bucurat ºipersoane precum Mao Tzedun, Lenin ºi Eva Peron. Dupã moartea sa în1924, creierul lui Lenin a fost mai întîi scos din craniu ºi tãiat în zeci demii de secþiuni pentru a fi studiat de Institutul Neurologic Sovietic. Separe cã acestea n-au furnizat rezultate de mare interes ºtiinþific. Apoicorpul a fost îmbãlsãmat, însã procedura nu a reuºit, fiind nevoie de oreîmbãlsãmare în 1926. În final a fost expus permanent într-un mausoleuspecial din Piaþa Roºie din Moscova, acolo unde a ºi rãmas, practic zeificat.Astfel, cetãþenii îl puteau vizita pentru a-ºi prezenta omagiile. O echipã depersoane specializate în îmbãlsãmare avea rolul de a verifica de douã oripe sãptãmînã starea cadavrului, de a-i îngriji chipul ºi de a-l pãstra într-ostare impecabilã. Ulterior, dupã dizolvarea Uniunii Sovietice ºi pentru asimboliza distanþarea definitivã a Rusiei de trecutul sãu comunist, în 1993,s-a luat hotãrîrea de a se îngropa cadavrul într-un mormînt obiºnuit.*

* A fost doar o propunere. În prezent, capul lui Lenin se aflã tot în mausoleul dinPiaþa Roºie (n.r.).

Page 291: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 297

Craniul – o relicvã miraculoasã

În artã ºi în literaturã, craniul este folosit de obicei ca imagine a unuiom mort sau ca un „memento mori“, o amintire ce simbolizeazã caracterultrecãtor al omului. Craniile sînt rezistente în timp. Indiferent dacã aparþinunor duºmani, unor prieteni sau unor persoane celebre, ele pot fi pãstratemai mult sau mai puþin pe o perioadã nedefinitã – emblematic sau catrofee. Cînd a murit, în 1791, lui Mozart i s-a fãcut o înmormîntare maimult decît ordinarã, împãrþind o groapã cu încã 15 cadavre. Dar paracliserulbisericii vieneze, un mare admirator al compozitorului, marcase cadavrulcu o bucatã de sîrmã, iar cînd groapa a fost redeschisã în 1801, acesta arecuperat craniul lui Mozart ºi l-a pãstrat ca pe o relicvã sfîntã. Dupã cea fost studiat de anatomistul ºi antropologul Josep Hyrtl, craniul a fost înfinal preluat de Muzeul memorial Mozart din Salzburg.

Existã colecþii de cranii ºi de alte oase pãstrate într-un mod artistic, înlocuri sfinte. În Cripta Capucinilor de lîngã Piazza Barberini din Roma segãsesc osemintele a 4 000 de cãlugãri, aºezate într-o serie de mici capele.Craniile, pelvisurile, vertebrele, femurele ºi claviculele sînt aranjate separatdupã modele vãlurite, creînd o operã de artã macabrã. Ideea, pe lîngãfaptul cã oferã un loc comun de odihnã veºnicã pentru aceºti oamenisfinþi, avea ºi rolul de a le aminti tuturor de caracterul trecãtor al vieþii ºide necesitatea de a acorda atenþie sufletului. Multe dintre osemintele dincatacombele Parisului (vezi capitolul 6) sînt dispuse asemãnãtor.

Un alt mormînt greu de uitat este cripta bisericii St. Leonard dinHythe, din provincia englezã Kent. Aici se regãsesc osemintele a peste4 000 de oameni, în cea mai mare parte provenite din gropile din cimitireledin împrejurimi, datînd din perioada 900–1500 d.Hr. Sîntem întîmpinaþide 2 000 de cranii, dintre care 1 000 sînt aranjate unul lîngã altul pe poliþe,privindu-ne din anonimatul lor straniu. Ideea de a prezenta osemintele înacest loc s-a fãcut probabil cu scopul de a atrage miile de pelerini caretreceau prin portul Hythe în drum spre moaºtele sfinte din Canterbury.

Moaºtele religioase

Moaºtele religioase, a cãror poveste poate fi cititã într-o fascinantãlucrare scrisã de James Bentley, Restless Bones (1985), reprezintã un monu-ment nu numai de credulitate umanã, dar ºi al puterii magice a unuicadavru ºi a pãrþilor care-l compun. Preocuparea faþã de moaºte a atinsapogeul în evul mediu, însã moaºtele au jucat un rol important de-a lungulîntregii istorii a creºtinãtãþii, ducînd atît la acte de veneraþie, cît ºi lacrime, corupþie ºi înºelãciune.

Unele dintre cele mai timpurii rãmãºiþe umane se aflã în Köln, oraº cea avut cea mai vastã colecþie europeanã. O reginã britanicã (Ursula), pe

Page 292: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor298

drumul de întoarcere spre casã, dupã o vizitã fãcutã Papei la Roma, a fostdecapitatã de huni la Köln în anul 238 d.Hr.; se povesteºte cã în acelaºitimp au fost masacrate ºi 11 000 de fecioare care o însoþeau. Rãmãºiþelereginei Ursula, cu excepþia capului, au fost expuse într-un altar împodobitcu pietre preþioase în biserica St. Ursula din Köln. Osemintele fecioarelorucise o datã cu ea – în realitate numai 11 – acoperã pereþii Capelei CamereiAurite din aceeaºi bisericã.

Creºtinii timpurii recunoºteau oficial cultul moaºtelor, iar sinoadelebisericeºti de la Gangra (345 d.Hr.) ºi Niceea (787 d.Hr.) au hotãrît caaceia care dispreþuiau sau defãimau moaºtele sã fie excomunicaþi. Sinodulde la Cartagina (801, 813 d.Hr.) a dispus distrugerea altarelor care nu erauîmpodobite cu moaºte. În evul mediu se credea cã atingerea unui cadavru,a unei pãrþi a acestuia sau a unor moaºte conferea puteri magice ºi vindecadiverse boli. Despre moaºte, prezentate în cadrul unor procesiuni religioase,se credea cã pot proteja întreaga comunitate. Acestea erau þinta pelerinajelor,putînd îmbunãtãþi atît soarta nobililor, cît ºi pe cea a oamenilor simpli;moaºtele erau transportate ºi la locul de desfãºurare a bãtãliilor. Eraucumpãrate, vîndute, disputate, pierdute, gãsite, furate. Creºtinii timpuriiau considerat cã rãspîndirea rãmãºiþelor pãmînteºti ale martirilor în toatãlumea ar ajuta la rãspîndirea puterii ºi influenþei lor. Morþii erau martirizaþicu o asemenea uºurinþã, încît cei care ucideau un potenþial martir aveaugrijã sã-i incinereze corpul pentru a nu fi hãcuit de cei prea avizi demoaºte. Pînã ºi cenuºa începuse sã devinã un fel de moaºte. Cînd ThomasBecket a fost ucis de cavalerii regelui în Catedrala din Canterbury pe 29decembrie 1170, cãlugãrii ºi oamenii din oraº au adunat nu numai resturilede creier de pe podea, dar ºi sîngele vãrsat, cu ajutorul unor bucãþi depînzã. Biserica i-a exploatat la maximum cadavrul, pelerinii medievalifiind nevoiþi sã viziteze nu mai puþin de patru altare. Primul dintre acestease afla în locul unde fusese ucis cu o loviturã de sabie care i-a retezatcreºtetul capului, unde se gãseau o parte din creier ºi vîrful unei sãbii. Aldoilea altar avea o casetã cu restul creierului, lîngã care se afla o fîntînãa cãrei apã fusese coloratã cu sîngele sãu (din care se putea cumpãra). Încel de-al treilea era partea superioarã a craniului, iar în al patrulea, scheletul.Rãmãºiþele au fost mutate într-un alt altar în anul 1220, expunîndu-se ofalangã ºi alte cîteva fragmente. Mormîntul a fost deschis, iar oaseleexaminate de experþi dupã bombardamentul din timpul celui de-al doilearãzboi mondial; apoi rãmãºiþele au fost îngropate într-un alt loc, dar, înprezent, nu se cunoaºte ce s-a întîmplat cu celelalte oseminte.

Oasele sînt cele mai durabile moaºte, dar nu sînt singurele. Sîngelepoate pune unele probleme colecþionarilor. Atunci cînd Sf. Ciprian, episcopde Cartagina, era pe punctul de a fi decapitat, în secolul III creºtin, discipoliisãi au aruncat pe jos bucãþi de pînzã pentru a le transforma în moaºtestropite cu sînge. Se povesteºte cã, în secolul IV d.Hr., cãlugãrii sirieni

Page 293: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 299

turnau ulei printr-o pîlnie în sicriele sfinþilor ºi îl extrãgeau cu ajutorulunui cep instalat dedesubt; esenþa astfel obþinutã era foarte cãutatã depelerini. Au fost ºi cantitãþi mai mari de lichid? În Catedrala din Napoliexistã douã fiole de sticlã pline cu un material negru, despre care se spunecã ar fi sîngele Sfîntului Januaris, martirizat prin decapitare acum 1 700 deani. Uneori sîngele se lichefiazã, semnificînd faptul cã martirul este viu înrai, iar în Napoli va urma un an de prosperitate. Capul sfîntului este aºezatîntre fiole, iar restul corpului se aflã într-o criptã specialã din catedralã.

Catedrala din Aachen are un altar despre care se spune cã adãposteºtescutecele lui Iisus, feºele pe care le-a purtat în jurul ºalelor pe cruce ºi unspin din coroana care-i fusese fãcutã de romani. Moaºtele lui Iisus sîntprintre cele mai cãutate, deºi, potrivit Bibliei, acesta s-a ridicat direct laceruri fãrã a lãsa nici o urmã din corpul sãu pe pãmînt. Aºadar, cele maimulte sînt „moaºte secundare“, sub forma unor fragmente din cruce,piroanele sau coroana de spini, deºi uneori s-a pretins cã ar exista unghiide la mînã, dinþi de lapte, ºuviþe de pãr, mostre de sînge sau de lacrimisfinte. Prezenþa prepuþului sfînt a fost reclamatã în cel puþin opt locuridiferite. Unul dintre aceste prepuþuri sfinte, alãturi de presupusul cordonombilical sfînt, au fost pãstrate cu mult timp în urmã, într-un crucifix cuulei, în capela privatã de la Laterano, Roma. Dar acest tip de moaºte auînceput sã deranjeze biserica, iar în 1900 au fost scoase în afara legii, iaraceia care scriau sau vorbeau despre sfîntul prepuþ erau ameninþaþi cuexcomunicarea.

Mama lui Iisus, Maria, a fost ºi ea o sursã de moaºte, printre cele maicãutate numãrîndu-se ºuviþele de pãr, diverse obiecte de îmbrãcãminte,tampoane menstruale. Au existat ºi fragmente care ar fi aparþinut lui IoanBotezãtorul, de exemplu o parte din maxilar sau vîrful capului, regãsindu-seîn cel puþin ºapte locuri din Europa. Evident, o mare parte dintre moaºtesînt falsuri, dar acest lucru nu le-a redus din influenþã. Cei care se aflauîn posesia unor rãmãºiþe umane beneficiau de favoruri papale, de exemplureducerea timpului petrecut în purgatoriu (vezi capitolul 16).

Moaºtele erau valoroase, avînd preþul lor. Într-adevãr, acestea reprezentauunele dintre cele mai preþioase obiecte printre jafurile de rãzboi, iar cruciaþiicare au prãdat Constantinopolul în 1203 au încãrcat care întregi cu moaºte,cu scopul de a le vinde la întoarcere acasã. În 1425, decanul ºi membriiconducerii Universitãþii Eton i-au înmînat regelui Edward al III-lea o listãcu proprietãþile universitãþii; printre acestea se numãrau un os al Sf. Anton,un braþ al Sf. Gheorghe, un dinte al Sf. Nicolae, fragmente din Sf. ªtefanºi altele, precum ºi bucãþi din Sfînta Cruce.

Jean Calvin (1509–1564) a atacat dur cultul moaºtelor, ridiculizîndabuzul la care acestea erau supuse. El a remarcat cã, la fel ca „mormanulde oase“, existau suficiente fragmente din Crucea Sfîntã pentru a „construio navã solidã“ ºi suficienþi spini din Coroana lui Hristos pentru a face un

Page 294: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor300

gard viu. Martin Luther (1483–1546) s-a alãturat ºi el acestor critici, înciuda faptului cã patronul sãu, principele elector Frederick, deþinea ocolecþie de 5 005 fragmente de sfinþi ºi moaºte secundare. Au existat,totuºi, ºi susþinãtori erudiþi ai cultului moaºtelor. Umanistul francez CharlesRohault de Fleury a calculat în 1870 cã volumul Sfintei Cruci ar fi fostde aproximativ 178 milioane de milimetri cubi, în timp ce volumul tuturormoaºtelor existente era de numai 3,9 milioane de milimetri cubi.

Statutul moaºtelor existente nu este clar nici în prezent. Unele dintreacestea ar putea fi autentificate de Vatican prin metode cum ar fi datareacu carbon radioactiv, dar s-a apelat foarte rar la aceastã metodã.

Un exemplu al dezmembrãrii treptate a unui cadavru în scopul de aobþine moaºte este dat de Sf. Francis Xavier, un misionar catolic mort înChina în 1552. Discipolii sãi i-au acoperit corpul cu var nestins ºi l-auîmbarcat pe un vas care mergea la Goa. Din corp au început sã-i cadãtreptat diferite fragmente. O aristocratã portughezã, din adoraþie pentrusfînt (sau din dorinþa de a obþine moaºte), i-a smuls cu dinþii degetul micde la piciorul drept. L-a înapoiat dupã ce, în mod miraculos, în locul undefusese degetul a apãrut un firicel de sînge, iar sfîntul a fost aºezat într-oraclã separatã. În 1636, mai multe organe interne ale sfîntului au fosttrimise spre biserici din întreaga lume, iar ceva mai tîrziu s-a întîmplatacelaºi lucru ºi cu braþul drept. În 1694, moaºtele se aflau într-o stare deconservare remarcabilã. Rãmãºiþele, aºezate într-o raclã din marmurã ºiargint, sînt expuse la fiecare 10 ani, ultima datã fiind în 1984, cînd auatras zeci de mii de turiºti ºi pelerini.

Page 295: enciclopedia mortii(2)

Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul 301

13

Abuzarea cadavrelor

Cadavrele nu sînt întotdeauna lãsate sã se odihneascã cu demnitate ºirespect ºi nici nu sînt tratate mereu cu grijã sau folosite în beneficiulaltora. Abuzarea cadavrului sau a muribundului este o caracteristicãmanifestatã frecvent de-a lungul istoriei.

Pedepsirea cadavruluiDacã se porneºte de la ideea cã, cel puþin spiritual, cadavrul este încã

în viaþã, atunci pînã la supunerea sa la tot felul de pedepse consideratemeritate nu mai este decît un pas. În Anglia, în secolul XVII, au existatchiar cazuri de arestãri ale unor cadavre de datornici. Cadavrul poate fiuneori bãtut. De exemplu, doctrina ºintoistã din Japonia interzice, în gene-ral, lezarea unui cadavru, considerat extraordinar de poluat ºi care artrebui purificat prin ritualuri adecvate. Cu toate acestea, pînã în anii 1940,în Japonia, cadavrele sinucigaºilor erau uneori bãtute drept pedeapsã. ÎnAnglia, pînã în 1821, tratamentul legal la care erau supuse cadavrelesinucigaºilor consta în îngroparea acestora la mijlocul unei rãscruci cu oþepuºã înfiptã în inimã (vezi capitolul 3). Pedeapsa cea mai îngrozitoare,ce se dorea o insultã adusã cadavrului ºi, implicit, persoanei eracondamnarea la disecþie. Puþine variante post-mortem erau mai rele decîtaceastã violare fizicã, prin hãcuirea ºi fragmentarea celui mort. Legeaenglezã referitoare la crimã din 1756 spunea cã disecþia reprezintã opedeapsã suplimentarã pentru cadavrul unui criminal. Subiectul estedezbãtut pe larg în capitolul 11.

Aceeaºi dorinþã de a pedepsi un cadavru a dus la abuzuri ºi mai grave.Se considera cã infractorii nu erau îndeajuns de pedepsiþi prin simplacondamnare la moarte ºi, prin urmare, dupã ce erau uciºi, cadavrul lor erasupus unor chinuri îngrozitoare. Într-o epocã atît de sãlbaticã puteau fiaplicate pedepse mult mai barbare. În cazul lui John Owen s-a atins un

Page 296: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor302

punct culminant. Owen care fusese excomunicat de papã, a fãcut imprudenþasã afirme cã a-l ucide pe rege este ceva legal. Pedeapsa pentru aceastãofensã, datã în 1615, consta în urmãtoarele mãsuri:

1. Sã fie tîrît pînã la locul execuþiei, adicã sã nu i se permitã sãmeargã.

2. Sã-i fie tãiate organele genitale.3. Sã-i fie arse intestinele. (Ceea ce însemna cã la scurt timp dupã

spînzurare, înainte sã moarã, intestinele sã-i fie scoase de un mãcelarºi arse.)

4. Sã i se taie capul.5. Sã fie dezmembrat. (Cu alte cuvinte, sã i se taie braþele ºi picioarele.)

Altfel spus, victima era spînzuratã, evisceratã ºi dezmembratã.Dezmembrarea cadavrului implica ºi o pedeapsã ecleziasticã suplimen-

tarã. Se credea cã, astfel, învierea în Ziua Judecãþii de Apoi va fi imposibilã.Regele Edward al VI-lea (1537–1553) le permitea celor care fãceau partedin nobilime sã scape de aceste pedepse severe; aceºtia, chiar condamnaþipentru crime sau trãdãri, erau decapitaþi.

Alt episod înfiorãtor a fost cel al lui Sir Oliver Plunkett, arhiepiscopulcatolic ºi Primat al Întregii Irlande, ucis în 1681 pentru rolul jucat înpresupusul complot împotriva Papei. Acesta a fost mai întîi spînzurat înînchisoarea Tyburn, apoi spintecat ºi eviscerat înainte de a muri, fiindobligat sã priveascã arderea propriilor mãruntaie. În final, a fost decapitatºi dezmembrat. Ulterior, mai multe fragmente ale cadavrului au fost recu-perate ºi pãstrate în racle ca moaºte sfinte (vezi capitolul 12) în diferiteregiuni ale lumii. Braþele au ajuns fiecare într-o altã bisericã sau mãnãstire,iar un fragment din craniu se aflã în oraºul american Boston.

Cadavrul lui Oliver Cromwell a beneficiat de toatã pompa ºi deritualurile unei ceremonii funerare de ºef de stat cînd a murit, în 1658,numai cã a fost supus unei pedepse „retrospective“, dupã reinstaurareamonarhiei în 1660. Corpul i-a fost exhumat din Catedrala Westminster ºitîrît pe strãzi într-o sanie pînã la închisoarea Tyburn, unde a fost spînzurat.Cadavrul a fost îngropat sub spînzurãtoare, iar capul i-a fost tãiat ºi expusîntr-un þãruº de pe acoperiºul Westminster Hall, unde a rãmas timp dezece ani.

Cadavrul lui Cicero (106–43 d.Hr.), celebrul orator ºi om de stat ro-man, a fost ºi el pedepsit dupã ce a fost omorît. Strãlucirea sa oratoricãl-a fãcut sã se lanseze într-o serie de discursuri împotriva lui Marc Aureliu,lucru nesãbuit, avînd în vedere cã în acele vremuri Marc Aureliu se bucurade o influenþã deosebitã la Roma, dupã asasinarea lui Iuliu Cezar. El l-aostracizat pe Cicero ºi a cerut sã fie prins ºi ucis de vînãtorii de recom-pense atunci cînd a încercat sã fugã. Capul ºi mîna dreaptã i-au fost aduse

Page 297: enciclopedia mortii(2)

Abuzarea cadavrelor 303

înapoi la Roma ºi aºezate în aceeaºi tribunã publicã de unde oratorul îºilansase iniþial discursurile ofensatoare. Mãsura îºi dorea sã fie o amintiremacabrã a faptului cã acela era capul care gîndise ºi vorbise ºi mîna carescrisese împotriva lui Marc Aureliu. Ca o mãsurã în plus, Fulvia, soþia luiAureliu, i-a înfipt în limbã un ac de pãr.

Un exemplu recent de abuzare a unui cadavru s-a petrecut în Anglia,dupã ce o femeie de pînã în 30 de ani a fost lovitã de un tren ºi ucisã înapropiere de Billericay, Essex, pe 6 februarie 1997. Cadavrul, acoperit cuo prelatã, a rãmas pe ºine, iar conductorii au fost instruiþi sã treacã pesteel ca sã nu blocheze circulaþia la o orã de vîrf. Astfel, peste cadavru autrecut aproximativ 20 de trenuri înainte de a fi mutat.

Despre canibalism: o nouã abordareMîncarea cadavrelor umane constituie cu siguranþã o formã de abuz,

iar despre canibalism s-a discutat în capitolul 8.O propunere interesantã de naturã canibalicã a fost fãcutã de scriitorul

Jonathan Swift, care a oferit în 1729 o soluþie neconvenþionalã pentrusãrãcia ºi problemele pe care le înfrunta populaþia Irlandei în acea vreme.Acea soluþie se numea: „O propunere modestã de a evita ca aceºti copiiai sãracilor sã devinã o povarã pentru pãrinþii lor sau pentru þarã ºi de afi utili populaþiei“. În aceastã perioadã, Irlanda era folositã ca sursã dematerii prime ºi de alimente ieftine, dar i se interzicea sã facã independentschimburi comerciale cu alte þãri. Bazîndu-ºi propunerea pe acelaºi argu-ment de exploatare, Swift pretindea cã problemele sãrãciei ºi alesuprapopulãrii puteau fi rezolvate simultan, descriindu-ºi sistemul într-omanierã uimitor de detaliatã.

El sugera ca, din cei 120 000 de copii nãscuþi anual în Irlanda, 100 000sã fie vînduþi unor mãcelari contra sumei de 10 ºilingi fiecare. Scriitorula observat cã un copil în vîrstã de un an, cu o greutate de 13 kg, arfurniza carne cu calitãþi nutritive deosebite ºi care ar putea fi fiartã,prãjitã sau coaptã în cuptor. Pielea putea fi folositã pentru confecþionareade mãnuºi pentru doamne ºi de pantofi de varã pentru domni. Ideea esteînfiorãtoare, dar asta a fost ºi intenþia. Swift a scris-o ca pe o satirãvirulentã, prin care îºi exprima preocuparea faþã de mizeria în care trãiaucatolicii oprimaþi ºi dispreþul faþã de lipsa de interes manifestatã deenglezi pentru situaþia lor.

Povestea lui Fritz Haarmann din oraºul german Hanovra este ca unecou înfiorãtor la „propunerea modestã“ a lui Swift. În 1919, cînd Germaniasuferea de o lipsã acutã de hranã ca urmare a primului rãzboi mondial,Haarmann a ucis cel puþin 28 de tineri cu vîrste cuprinse între 13 ºi 20 deani, i-a dezmembrat ºi le-a vîndut carnea sub formã de cîrnaþi. A fostarestat în 1924, judecat ºi condamnat la moarte prin decapitare.

Page 298: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor304

O soartã poate mai blîndã pentru un om mîncat de un alt om poate firegãsitã la muzeul Spitalului Regal de Marinã din oraºul Haslar, Hamp-shire, Anglia. Exponatul este un caiac. Un eschimos care îºi mîncasetovarãºii pentru a supravieþui la temperaturi de sub zero grade construiseacest caiac din oasele ºi pielea lor.

Înþelegerea sacrificiului umanSacrificiul este un ritual religios ºi reprezintã una dintre cele mai

vechi forme de adoraþie din lume. Termenul provine din latinã (sacrumfacere = a face ceremonie sacrã). Sacrificiul are o mare însemnãtate pentruoameni, fiind practicat diferite comunitãþi de zeci de mii de ani, intensstudiat ºi discutat cu mult interes de antropologi, arheologi ºi psihiatri.Multe lucrãri, chiar multe cariere au fost dedicate acestui subiect. Printrecele mai obiºnuite victime ale acestor practici se numãrau caprele, tauriisau berbecii, iar sîngele era una dintre cele mai importante ofrande. Sîngeleuman avea calitãþi deosebite; de ce ofrandã mai valoroasã se putea bucurao zeitate decît de o viaþã de om? Sacrificiul uman se practica în uneleregiuni din India înainte de ocupaþia britanicã, în Peru ºi în Tibet înaintede apariþia budismului, dar implica, de obicei, un numãr mic de victime.Cei mai înrãiþi practicanþi erau aztecii din Mexic (vezi mai jos).

De ce se practica sacrificiul?

Sacrificiile au scopul de a satisface, de a mulþumi, de a întreba, de aintra în graþiile unei zeitãþi sau de a comunica cu ea. Se poate afirma cãfolosirea sa pe o arie atît de largã este numai un alt exemplu de gîndireilogicã a oamenilor. Omul îndeplineºte un ritual, iar problema care îlîngrijoreazã se rezolvã satisfãcãtor. Prin urmare, ritualul a funcþionat.Aceasta este însã o logicã falsã, care se poate aplica la fel de bine, sãzicem, tratãrii unei boli. Aberaþia poate fi explicatã în felul urmãtor.Spunem: dacã e adevãrat cã partea întunecatã a lunii este fãcutã din brînzãproaspãtã, atunci mîine soarele va rãsãri. Dacã observãm cã soarele rãsare,tragem concluzia cã partea întunecatã a lunii este fãcutã într-adevãr dinbrînzã proaspãtã!

Exemple de motive ºi ocazii pentru sacrificii:

• ca mulþumire pentru o recoltã bunã sau pentru victoria într-o bãtãlie;• în vremuri de primejdie, de boalã sau de recolte slabe, ca rugã

pentru îmbunãtãþirea situaþiei;• la construirea unui edificiu, pentru sfinþirea acestuia ºi îndepãrtarea

spiritelor malefice; în cazuri extreme s-au îngropat oameni în temelii,

Page 299: enciclopedia mortii(2)

Abuzarea cadavrelor 305

iar în cele mai „blînde“ s-a turnat deasupra temeliei sîngele unuianimal sacrificat, obicei folosit în diferite culturi vest-africane;

• pentru fertilitate (a pãmîntului sau a animalelor domestice); înantichitate, nimic nu era considerat mai eficient din acest punct devedere decît sacrificarea ritualã a unei fiinþe umane;

• pentru liniºtirea furiei unui zeu;• ca dar pentru o zeitate, sperîndu-se desigur cã aceasta va recompensa

la rîndul ei;• ca tehnicã de transferare a vinei asupra celui sacrificat, aºa încît cei

vinovaþi sã se purifice ºi sã stabileascã o legãturã cu zeitatea: astfel,moartea lui Hristos este consideratã de creºtini ca fiind un sacrificiuprin care, printr-un singur act, li s-au iertat acestora toate pãcatele.

Sacrificarea unui copil acum aproape 200 de aniÎn povestirile sale despre poporul Tonga din Pacificul de Sud, William

Mariner a descris sacrificarea unui copil. Un bãrbat îl ucisese pe un altulîntr-o clipã de mînie, într-un loc sacru, iar pentru acest sacrilegiu ºefiitribului au hotãrît cã este necesarã sacrificarea unui copil (de ºef de trib).

„Astfel, copilul a fost cãutat, dar mama sa, intuind cã i se va cerefiul, îl ascunsese. Într-un tîrziu, el a fost gãsit de unul dintre bãrbaþiitrimiºi sã-l caute... banda de gnatoo i-a fost pusã în jurul gîtului... apoi,doi bãrbaþi au strîns banda trãgînd de capete, iar victima inocentã ºinebãnuind nimic din ce se întîmpla a fost eliberatã curînd din zvîrcolirilechinuitoare. Apoi cadavrul a fost aºezat într-un fel de cãruþ... ºi purtatîntr-o procesiune... pe la diferite case... un preot se aºeza lîngã trupulneînsufleþit ºi se ruga cu voce tare la zeu ca acesta sã binevoiascã sãaccepte sacrificiul, ca ispãºire pentru groaznicul sacrilegiu comis ºi sãnu-i pedepseascã pe membrii comunitãþii. Dupã ce acest ritual a fostîndeplinit în faþa tuturor caselor sfinþite, cadavrul a fost înapoiat rudelorpentru a fi înmormîntat dupã obiceiul local.“

Sacrificiile puteau fi oferite zeitãþii pe o masã sau puteau fi mîncate.Locuitorii Mexicului antic îl îmbunau pe zeul soarelui Huitzilopochtli,mîncîndu-l simbolic. Îi fãceau zeului o statuie din pastã de sfeclã amestecatãcu sînge de om, pe care apoi o tãiau ºi o împãrþeau spre a fi mîncatã.Pentru creºtinii timpurii, împãrtãºania poate fi interpretatã în acest fel,deoarece se considerã cã Iisus este prezent în pîinea ºi vinul care sîntoferite ºi apoi mîncate. Pîinea ºi vinul sînt transformate în trupul ºi sîngelelui Hristos ºi, dintr-un anumit punct de vedere, ritualul poate fi privitdrept o formã de canibalism. Adesea, ofranda este arsã, ridicîndu-se direct

Page 300: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor306

la ceruri, un mijloc sigur de a o trimite zeului. Astfel, focul reprezintã ocaracteristicã importantã a multor tipuri de sacrificiu.

Sacrificiile sînt specifice mai degrabã comunitãþilor de agricultori decîtcelor de vînãtori, probabil datoritã semnificaþiei lor pentru fertilitateapãmîntului. Ofrandele sînt variate, dar sîngele, forþa sacrã a vieþii, are ceamai mare putere. Astfel, instrumentele preferate folosite în sacrificii sîntcuþitul sau sabia, iar uciderea victimei nu este întotdeauna o condiþienecesarã. Mai rar, sacrificarea avea loc prin strangulare sau înecare. Înantichitate, femeile din Peru erau strangulate, celþii îºi sacrificau femeileprin înecare, iar în comunitãþile mayaºe din Mexic tinerele fecioare erauînecate în fîntîni sfinþite.

Sacrificiul uman este întîlnit în principal la civilizaþiile timpurii, primi-tive, fiind apoi înlocuit cu forme „mai civilizate“, dar mai puþin eficiente.Acest obicei se întîlnea în satele dravidiene din India, dar dupã ocupaþiabritanicã se foloseau numai animale ca victime. Dupã instaurareabudismului în Tibet, în locul fiinþelor umane s-au folosit ofrande din bucãþide aluat, deoarece sacrificiile de sînge erau interzise de religia budistã.

Indiferent de natura sacrificiului, acesta trebuia îndeplinit de persoanespecializate, capabile sã ducã ritualul la bun sfîrºit. Sacrificarea se fãcea,de obicei, pe un altar (termen derivat probabil din cuvîntul latin altus, locînalt). Templele aztece erau cu siguranþã destul de înalte, iar templulHuitzilopochtli avea 114 trepte care duceau spre locul de sacrificiu. Poetulenglez Tennyson (1809–1892) foloseºte acest cuvînt într-un sens mai gene-ral cînd se referã la: „Treptele altarului lumii imense / Ce ne conduc prinîntuneric cãtre Dumnezeu“.

Sacrificiul uman a fost practicat cel mai mult în civilizaþia aztecã dinMexic înaintea cuceririi spaniole. Aztecii aveau convingerea cã soarele sehrãneºte cu sînge uman, iar în secolul XIV erau ucise în aceste ritualurichiar ºi 20 000 de victime anual (vezi caseta).

Cine erau victimele sacrificiilor?

În antichitate, în Orientul Mijlociu, în cazul familiei regale, se practicaînmormîntarea, alãturi de persoana decedatã, a slugilor ºi sclavilor acesteia,deoarece el (sau ea) avea nevoie de o suitã pe mãsurã în viaþa viitoare.Înaintea înmormînãrii, victimele erau uneori ucise, alteori nu. Obiceiul s-aperpetuat în China pînã în secolul XVII. În acest scop, de cele mai multeori, erau aleºi copii. Asirienii, canaaniþii ºi uneori israeliþii sacrificau copiiprin metoda incinerãrii, iar în India vedicã, adepþii zeiþei Kali sacrificaubãieþi. În Peru, pe înãlþimile Munþilor Sarasara au fost descoperite recentrãmãºiþele îngheþate a cel puþin patru copii, bãieþi ºi fete (vezi capitolul10). Aceºtia au avut parte de o moarte violentã pe vremea incaºilor, probabilprin lovituri aplicate la nivelul capului, fiind înmormîntaþi ca parte a unuiritual religios numit Capa Coche.

Page 301: enciclopedia mortii(2)

Abuzarea cadavrelor 307

Deºi adesea conducãtorul comunitãþii sau regele era cel care oficiaaceste ritualuri, el putea fi ºi victima. Uciderea unui rege bãtrîn ºi slãbitputea fi o cale prin care sã se evite ca pãmîntul ºi fertilitatea acestuia sãsufere aceeaºi slãbire. Unele dintre cadavrele descoperite în smîrcuri, desprecare s-a discutat în capitolul 10, erau probabil membri ai unor familiiregale sau nobiliare, judecînd dupã aspect ºi dupã lipsa bãtãturilor de pemîini. Regele poporului Jukun, din Nigeria, putea domni teoretic o perioadãde numai 7 ani (deºi, dacã se bucura de popularitate, iar recoltele eraubune, putea rãmîne suveran o perioadã mai lungã). Ritualul cerea ca regelesã fie ucis prin strangulare cu un laþ aflat la capãtul unei bucãþi lungi depînzã. Se folosea aceastã metodã pentru a se evita vãrsarea de sînge ºipentru ca cei care-l omorau sã nu fie nevoiþi sã-l priveascã în ochi înmomentul morþii.

Folosirea cadavrelorca îngrãºãminte, pentru grãsime ºi pentru piele

Cadavrele umane conþin substanþe valoroase, iar folosirea lor în scopurica instruirea medicilor sau operaþiile de transplant, aºa cum am discutat încapitolele 11 ºi 12, este acceptatã. Cadavrele reprezintã ºi o sursã bogatãîn elemente precum azotul, carbonul ºi fosforul. Aceste elemente, eliberateîn timpul incinerãrii sau descompunerii naturale a cadavrului, sînt reciclatede naturã. Sînt necesare în dezvoltarea plantelor ºi au rol de substanþefertilizante. Prin urmare, se poate afirma cã un cadavru este util. Dacãleºurile ar fi transformate în compost în containere speciale (vezicapitolul 8), atunci ar putea fi colectat ºi metanul, un carburant folositor.(La Londra, în prezent, sînt aruncate chiar ºi carbonul, azotul ºi fosforuldin reziduurile menajere. Produsul final concentrat de la marile centre deepurare din nordul ºi sudul Tamisei este transportat pe ºlepuri ºi aruncatîn Marea Nordului.)

Totuºi, exploatarea cadavrelor în scopul de a obþine un profit comercialeste cu totul altceva. Conform unei scrisori adresate redacþiei publicaþieiThe Times din 28 iunie 1870, din apropierea oraºului egiptean Alexandriase importau în Anglia pulbere ºi cenuºã umanã (provenind probabil de lamumii), unde acest amestec producea un profit de 6 lire ºi 10 ºilingi petonã. Autorul scrisorii spera ca acest comerþ macabru cu resturi umane sãfie interzis.

Scriitorul francez Victor Hugo susþinea, într-una dintre cãrþile sale, cãagricultorii britanici mãcinau oasele soldaþilor francezi, englezi ºi prusaciuciºi pe cîmpurile de luptã de la Austerlitz, Leipzig ºi Waterloo în 1815ºi foloseau pulberea astfel obþinutã pentru a-ºi fertiliza terenurile. La Wa-terloo au murit peste 50 000 de soldaþi, aproape toþi fiind îngropaþi lalocul bãtãliei. 30 de ani mai tîrziu, osemintele lor, plus oasele a sute decai, au fost trimise în Anglia.

Page 302: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor308

AzteciiÎn momentul cuceririi spaniole din 1519, aztecii se aflau într-o perioadã

de maximã dezvoltare. Arta, arhitectura, cunoºtinþele de astronomie, sistemulde guvernare ºi ceremoniile religioase atinseserã un punct culminant. Faptulcã nu inventaserã încã roata a fost surprinzãtor. Imperiul lor enorm, cu opopulaþie de peste un milion de oameni, depindea de fertilitatea pãmîntului.Oraºul principal, Tenochtitlan, se înãlþa pe o insulã aflatã în mijlocul uneimlaºtini ºi era înconjurat de o reþea de canale ºi lacuri. Aztecii mîncauporumb, fasole ºi salvie, peºte ºi alte vietãþi acvatice, precum ºi cele douãanimale domesticite, curcanul ºi cîinele. Cîinii care se mîncau proveneaudintr-o o rasã fãrã pãr ºi erau îngrãºaþi pentru consum, dar carnea avea ungust la fel de savuros ca aceea a curcanului.

Aztecii credeau cã, pentru ca soarele sã continue sã se miºte pe cer,anotimpurile sã se succeadã, iar culturile sã creascã, era esenþial ca astrulzilei sã fie hrãnit cu alimentul sãu natural, sîngele. Era nevoie de sîngeuman, iar în lipsa acestuia, însãºi viaþa lumii ar înceta. Sacrificiul umanreprezenta o necesitate pentru bunãstarea omenirii.

Victima era condusã în vîrful templului ºi, înconjuratã de mii de spectatoricare priveau de jos, întinsã pe spate pe o piatrã uºor convexã. Mîinile ºipicioarele îi erau fixate de patru preoþi, în timp ce al cincilea îi spintecapieptul cu un cuþit de silex ºi îi smulgea inima care bãtea încã. Operaþiuneanu se fãcea dintr-o singurã tãieturã de cuþit, necesitînd aproximativ un minutca sã se ajungã la inimã ºi ca aceasta sã fie scoasã din piept. Inima eraridicatã spre cer, în timp ce restul corpului se arunca la baza templului.Capetele erau tãiate ºi înfipte în ºiruri de þepuºe aflate lîngã templu. Procedeulera extrem de barbar, iar preoþii se umpleau de sînge; ritualul i-a ºocat peconchistadorii spanioli. Cînd împãratul Montezuma al II-lea i-a condus peCortes ºi pe însoþitorii sãi în vîrful unui templu pentru a admira priveliºteamagnificã, aceºtia au fost scîrbiþi de sîngele împrãºtiat peste tot ºi de duhoareade carne putredã. Cu toate acestea, ºi conchistadorii spanioli îºi masacrau,ardeau, mutilau ºi torturau victimele. În schimb, aztecii ucideau în folosulpoporului, ºi au fost, la rîndul lor, oripilaþi de torturile aduse de cuceritoriilor de pe tãrîmul Inchiziþiei. Ei erau convinºi cã sacrificiile pe care le fãceaureprezentau singurul mod de abordare a incertitudinilor unei lumi aflate subo ameninþare permanentã. Sacrificiile aveau loc în fiecare lunã, adesea maimulte sute deodatã. La inaugurarea Marelui Templu extins au fost sacrificaþiîn acelaºi timp 20 000 de oameni.

Dar de unde proveneau victimele, avînd în vedere cã era nevoie de miide oameni? Aztecii îi obþineau din rãzboaiele pe care le purtau cu vecinii,singurul scop al acestor conflicte fiind capturarea unui numãr cît mai marede prizonieri care sã poatã fi folosiþi pentru sacrificii. Soldaþii erau înarmaþi,dar încercau sã nu omoare, fiind însoþiþi de oameni care aveau asupra lorfunii ºi plase pentru prinderea prizonierilor.

Aztecii erau un popor civilizat, cu calitãþi ºi defecte. Alãturi de societateabine organizatã, de simþul estetic ºi de puternicele sentimente religioase,exista obsesia faþã de misterul sîngelui ºi al morþii ºi cruzimea asociatã cuacestea. Civilizaþia aztecã a fost definitiv distrusã de o mînã de aventurierieuropeni vicleni, curajoºi ºi echipaþi cu cai, muschete, tunuri, arbalete ºisãbii de oþel. Toate aceste elemente le erau necunoscute aztecilor, iarspaniolii erau de neînvins în luptã.

Page 303: enciclopedia mortii(2)

Abuzarea cadavrelor 309

Un exemplu de barbarie îl reprezintã cazul în care se ajunge la ucideresistematicã ºi la folosirea cadavrelor pentru obþinerea unor produse ce arputea fi obþinute cu multã uºurinþã din animale domestice. Existã relatãripotrivit cãrora din cadavrele din lagãrele de exterminare naziste se extrãgeagrãsimea din care se obþinea sãpun sau prin îndepãrtarea pielii seconfecþionau abajururi de lãmpi. În istoria omenirii mai existã unul saudouã episoade cel puþin la fel de oribile, inclusiv cel în care pielea umanãera tãbãcitã.

Necrofilia: erotismul macabruUneori, foarte rar, cadavrul este folosit ºi ca obiect al dorinþei sexuale.

Relaþiile sexuale cu cadavre sînt amintite în scrierile marchizului de Sade;ocazional, aceastã practicã se regãseºte în anecdotele cu caracter obscen,iar abuzarea sexualã a cadavrelor o întîlnim în unele cãrþi despre perversiunisexuale. Cã un asemenea comportament este rar întîlnit îl demonstreazãfaptul cã nu e menþionat decît în foarte puþine manuale de psihiatrie.

Page 304: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor310

14

Identificarea cadavrelor þi afragmentelor de cadavre

În cazul în care un cadavru s-a descompus sau dacã din el nu estedisponibil decît un fragment, identificarea persoanei poate deveni destulde dificilã. Identificarea este cerutã de rude sau de urmaºi, în cazulpersoanelor celebre, sau în scop medico-legal.

În fiecare an, în Marea Britanie sînt declarate dispãrute zeci de mii depersoane. Dintre acestea, unele reapar ulterior, despre altele se descoperãcã au fost ucise, iar altele trãiesc în altã parte fãrã ºtirea prietenilor ºi arudelor. Toate oraºele au de rezolvat problema unor cadavre nerevendicate,neidentificate ºi nedorite. Anual, în Londra mor aproximativ 1000 depersoane neidentificate, ale cãror prieteni sau rude nu sînt cunoscute. Printreele se numãrã nu numai bolnavi psihici, narcomani ºi indivizi abandonaþi,ci ºi unele persoane care trãiesc singure, fãrã rude sau prieteni. Acesteamor, în general, acasã ºi nu sînt descoperite decît în momentul în carevecinii sesizeazã un miros ciudat. În plus, din Tamisa mai sînt recuperateanual în jur de 50 de cadavre, aparþinînd în cea mai mare parte unorsinucigaºi care se aruncã de pe poduri. În general, acestea se aflã într-ostare suficient de bunã pentru a putea fi uºor identificate, dacã existãpersoane care pot face acest lucru. Dacã nu sînt identificate, aceste cadavreprimesc un numãr de înregistrare ºi sînt îngropate (fãrã piatrã funerarã)sau incinerate, iar cenuºa lor este împrãºtiatã. Identificarea morþilor estefoarte importantã în cazul unor catastrofe sau dezastre, deoarece le permitefamiliilor victimelor sã stabileascã moºtenirea proprietãþii, sã îngrijeascãpersoanele care se aflau în întreþinerea celor decedaþi ºi sã încaseze primelede asigurare.

Criminalii îºi ascund de obicei victimele, înmormîntîndu-le.Descoperirea unui cadavru ºi aflarea locului în care trebuie sãpat sîntdetalii ce trebuie stabilite de medicul legist ºi de poliþie. Cadavrul înhumatdegajã în timpul procesului de descompunere gaz metan, iar o parte din

Page 305: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 311

acesta ajunge la suprafaþã, putînd fi detectat cu ajutorul unui echipamentspecial. În acest scop se pot folosi ºi cîini poliþiºti, iar în Marea Britaniepoliþia deþine 7 cîini adulmecãtori antrenaþi sã detecteze gazele care provinde la descompunerea cadavrelor aflate în apã. De asemenea, cadavruldegajã o cantitate de cãldurã, iar senzorii aerieni, construiþi în scopurimilitare, pot localiza sursele de cãldurã prin intermediul fotografierii înspectru infraroºu.

Al cui este cadavrul?Un cadavru cu chipul mai mult sau mai puþin intact este identificat cu

uºurinþã de cineva care cunoaºte persoana respectivã sau care posedã ofotografie a acesteia. Nu este însã întotdeauna atît de simplu în cazul celorcare mor în incendii sau accidente sau în cazul persoanelor ale cãrorrãmãºiþe sînt recuperate la mult timp dupã moarte.

De exemplu, într-un caz de omor deosebit de grav, partea superioarãa corpului victimei fusese încastratã în ciment, în fundaþia unei clãdiri.S-a fãcut un mulaj al capului (craniului) ºi, plecînd de la acesta, s-areconstruit chipul (vezi capitolul 11). Faþa victimei a fost prezentatã latelevizor, iar în momentul în care cineva a apãrut cu o fotografie a uneifemei asemãnãtoare, victima a fost identificatã. Turnînd silicon în cavitateade ciment care conþinuse mîna, cercetãtorii au reuºit chiar sã recuperezeun set de amprente. Apoi, un fragment dintr-un pachet de þigãri descoperitlîngã cadavru le-a permis poliþiºtilor, cu ajutorul producãtorului mãrcii deþigãri, sã dateze scufundarea în ciment prin anii 1974–1975. În final, unsuspect a fost acuzat de acea crimã.

Elementele unice ale corpului, din punct de vedere anatomic, sînt faþa,urechile, dinþii ºi amprentele digitale. Fiecare dintre noi, datoritã faptuluicã am observat de-a lungul vieþii sute de mii de feþe umane, putem identificacu destulã precizie o figurã din mai multe milioane. Acordãm o atenþiemai redusã urechilor ºi danturii, iar cei mai mulþi dintre noi n-ar ºti ce sãfacã dacã ni s-ar cere sã analizãm amprentele. Caracteristica unicã la nivelmolecular, chimic este ADN-ul, cu ajutorul cãruia se distinge o fiinþãumanã de oricare alta, cu excepþia unui geamãn identic.

Forma urechii este unicã atunci cînd e examinatã de un expert.Presupunerea cã Hitler folosea sosii cu ocazia manifestãrilor publice întimpul celui de-al doilea rãzboi mondial a fost confirmatã cînd s-a observat,în fotografii fãcute în ocazii diferite, diferenþe în forma urechilorFührer-ului.

Amprentele sînt modelul alcãtuit de micile creste aflate pe suprafaþapielii degetelor. Acestea au funcþia mecanicã de a împiedica alunecareadegetelor pe diferite suprafeþe. Aceste creste sînt vag unsuroase din cauzagrãsimii produse de glandele locale ºi, prin urmare, lasã urme pe obiectele

Page 306: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor312

atinse. Între creste se aflã deschizãturile glandelor sudoripare. Aceste glandese formeazã la embrionul în vîrstã de 4 luni ºi se pãstreazã pe parcursulîntregii vieþi. Pe obiectul atins rãmîn ºi urme de transpiraþie ºi, chiar înlipsa grãsimii, se poate observa modelul lãsat de transpiraþie dacã se aplicãniºte pulberi sau vopseluri speciale. Pe o bucatã de hîrtie se pot identificaamprentele chiar la mai mulþi ani dupã ce au fost lãsate. Amprenteledigitale reprezintã metoda clasicã de identificare a criminalilor. Posibilitateaca doi oameni sã aibã amprente identice este infinitezimalã, de aproximativuna la zece milioane de milioane. Chiar ºi gemenii monozigoþi au amprentevag diferite în urma modificãrilor minore ale modelului în timpul dezvoltãriiintrauterine. Primele descoperiri în privinþa amprentelor digitale au fostfãcute de Sir William Herschel, Sir Francis Galton ºi Sir Edward Henryspre sfîrºitul secolului XIX. Ei au demonstrat cã amprentele rãmînnemodificate de-a lungul vieþii ºi sînt unice pentru fiecare individ; aucreat ºi sisteme de identificare. Scotland Yard-ul a adoptat amprentarea cametodã de detecþie în 1901. În prezent, prelucrarea amprentelor se faceautomat. În locul unor comparaþii manuale laborioase cu mai multe milioanede alte amprente înregistrate, computerul oferã un rãspuns într-un timpfoarte scurt. Amprentele rãmîn adesea detectabile ºi la cadavrele îndescompunere, iar în cazul în care stratul extern al pielii a fost distrus înurma unei submersii prelungite în apã, modelul poate fi uneori detectat pemostre prelevate din þesuturile de sub piele. Amprentele palmare le folosescîn general prezicãtoarele, dar ocazional, amprentele palmelor ºi ale tãlpilorse pot dovedi utile în munca de cercetare a poliþiei. Desigur, toþi infractoriisînt conºtienþi cã nu trebuie sã lase amprente la locul faptei, dar nu toatãlumea ºtie cã amprentele se pot recupera ºi de pe partea interioarã amãnuºilor de cauciuc!

Printre alte caracteristici individuale se numãrã forma cutelor buzelorºi a venelor de pe dosul mîinii, dar acestea nu sînt atît de bine studiateprecum amprentele digitale. Uneori, o persoanã poate fi identificatã ºiprin intermediul unei cicatrice caracteristice (vezi caseta).

Dinþii constituie cele mai dure fragmente ale corpului, pãstrîndu-se decele mai multe ori chiar dupã ce restul corpului s-a descompus sau a fostincinerat. În timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, multe victime alebombardamentelor aeriene, care altfel n-ar fi fost recunoscute, au fostidentificate de cãtre dentiºtii lor, care pãstrau însemnãri ale dispuneriiplombelor, dinþilor lipsã etc. Amprenta lãsatã în urma unei muºcãturi,asemenea amprentei dentare, este caracteristicã fiecãrui individ ºi uneoridevine importantã în cazurile medico-legale. De exemplu, un hoþ a fostidentificat într-un caz dupã urmele pe care le lãsase într-un mãr, iaramprentele muºcãturii s-au folosit ºi împotriva altor persoane ca probe înunele procese penale. Hitler s-a sinucis cu cianurã, împreunã cu soþia saEva Braun ºi cu Goebbels, la sfîrºitul celui de-al doilea rãzboi mondial,

Page 307: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 313

iar cadavrele lor au fost îngropate ºi ulterior arse, dar maxilarul lui Hitler,cu punþi dentare din aur, a fost pãstrat pentru identificare.

Surprinzãtor poate, uneori este nevoie de un expert pentru a facedeosebirea dintre oasele umane ºi cele ale unui animal. Oasele labei unuiurs, de exemplu, se aseamãnã mult cu acelea ale mîinii unui om. În cazulîn care avem craniul, pelvisul ºi femurul unui cadavru, sexul persoaneirespective poate fi stabilit cu o exactitate de 90%. La femei, pelvisuldiferã semnificativ, fruntea este mai înaltã ºi mai abruptã, craniul esteceva mai gros, oasele nasului sînt mai puþin proeminente, iar apofizele pecare se insereazã muºchii sînt mai puþin pronunþate. Vîrsta, cel puþin pînãla 20–25 de ani, este determinatã în funcþie de modelul creºterii ºi sudãriiepifizelor (capetele de creºtere ale oaselor).

Cu ajutorul unor teste speciale se poate face diferenþa dintre o patã desînge uman ºi una de animal. Sîngele individualizeazã fiecare persoanã,putîndu-se cerceta prezenþa substanþelor grupei de sînge, care se regãsescºi în transpiraþie, în salivã, spermã ºi în sucul gastric.

Amprentarea cu ajutorul ADN-ului

Aceasta este de departe cea mai sigurã metodã de identificare ºi, datoritãprogreselor tehnicii, este mai folositã decît toate celelalte metode de

Cazul doctorului Crippen, prins prin intermediul radiouluiProcesul doctorului Hawley Harvey Crippen, acuzat de uciderea soþiei

sale Cora, a început la tribunalul Old Bailey din Londra pe 18 octombrie1910. Crippen era îndrãgostit de dactilografa sa, Ethel Le Neve, ºi ducealipsã de bani. Nu-ºi iubea soþia, dar în cazul morþii acesteia îi moºteneaaverea.

La un moment dat, soþia sa a dispãrut, iar doctorul a anunþat cã plecaseîn America, unde a murit ºi a fost incineratã. Dar poliþia a intrat la bãnuieli,iar 5 sau 6 luni mai tîrziu s-au descoperit rãmãºiþe umane în pivniþa caseicelor doi. Lipseau capul, membrele ºi oasele ºi fuseserã tãiate în aºa felîncît era evident cã ucigaºul avea cunoºtinþe de anatomie umanã. În rãmãºiþes-au detectat urme de scopolaminã, un sedativ. Cadavrul pãrea imposibil deidentificat pînã cînd, pe o bucatã de þesut din peretele abdominal s-a observato cicatrice veche, exact în zona unei operaþii pe care o suferise doamnaCrippen cu 18 ani înainte. În acest moment, Crippen a fugit ºi s-a îmbarcatpe un vapor spre SUA. Poliþia a aflat ºi a radiotelegrafiat informaþia înAmerica. Crippen a fost arestat pe vapor chiar înainte de a ajunge în port.Se deghizase, iar iubita lui era îmbrãcatã ca un tînãr.

Procesul a atras un interes deosebit din cauza caracterului morbid alcazului. Crippen a fost condamnat la moarte ºi spînzurat, iar amanta achitatã.Acesta a fost primul caz din istorie în care radiotelegrafia s-a folosit pentruprinderea unui criminal.

Page 308: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor314

laborator anterioare, cum ar fi serologia (reacþia anticorpilor specifici laþesuturi). Testele se concentreazã asupra anumitor regiuni ale ADN-ului(aºa-numitele secvenþe de bazã „repetitive“) sau asupra ADN-uluimitocondric (vezi capitolul 11). Modelul lanþului de ADN este unic pentrufiecare individ. Numai gemenii identici au acelaºi model. ADN-ul seregãseºte în nucleele tuturor celulelor, iar proba poate fi prelevatã dinorice parte a corpului cu celule nucleate, indiferent dacã este vorba desînge, lichid seminal sau þesut din oase vechi. Orice parte a oricãrui organpoate furniza un rezultat cert.

ADN-ul are forma unor molecule foarte lungi, iar lanþul ADN-uluiuman, dacã ar fi pus de-a lungul unei linii, ar avea aproximativ un metrulungime. Într-o celulã existã prea mult ADN pentru a fi examinat integral.Numai o zecime din el are o funcþie biologicã, restul fiind redundant ºirepetitiv. Însã pãrþile redundante aflate lîngã cele folositoare caracterizeazãindividul ºi tocmai acestea se analizeazã. Procedura constã în prelevareaADN-ului din orice zonã a corpului, dezmembrarea în fragmente, apoisepararea acestora într-o gelatinã specialã. În aceastã gelatinã, fiecare frag-ment de ADN poate fi observat sub forma unei linii, iar modelul liniilorreprezintã caracterul unic al individului. Acesta seamãnã cu modelul unui„cod de bare“ folosit pentru etichetarea produselor într-un supermarket.Dacã modelul de ADN obþinut din sîngele, sperma etc. suspectului coin-cide cu cel al materialului biologic prelevat de la victimã, atunci testuleste acceptat ca dovadã la proces.

Prin folosirea reacþiei în lanþ de polimerizare (PCR) prin care o moleculãsingularã de ADN poate fi amplificatã de mai multe milioane de ori pentrua furniza destul material pentru testare, este suficientã folosirea unui singurfir de pãr. De bulbul pãrului sînt ataºate multe celule, smulse de pe fundulfoliculului pilos. Astfel, un criminal poate fi condamnat fiindcã a lãsat lalocul crimei un singur fir de pãr. În ianuarie 1997, un cuplu de septuagenariau reuºit sã-i smulgã unui spãrgãtor cîteva fire de pãr, iar el a devenitprimul infractor din Marea Britanie identificat ºi condamnat prin intermediulacestei metode.

În ultima vreme, tehnicile au progresat atît de mult, încît se poatepreleva o cantitate suficientã de ADN pentru identificarea unei persoanede pe un frotiu luat de pe palma acestuia. Mai mult, pe obiectele atinsefrecvent (mînerele servietelor de piele, pixuri, cheile maºinii, receptoareletelefoanelor etc.) existã cantitãþi suficiente de ADN pentru a se obþine oidentificare la fel de eficientã ca ºi cea prin analiza amprentelor digitale.Celulele de piele cad într-un proces continuu de pe suprafaþa pielii subformã de scuame moarte, aproximativ 100 de milioane zilnic. Praful alb,fin care se ia pe deget atunci cînd îl plimbi pe un raft sau pe suprafaþa uneimobile are în componenþã, în principal, aceste scuame de piele. O amprentã

Page 309: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 315

palmarã are suficiente astfel de celule moarte pentru ca ADN-ul lor sãpoatã fi analizat. Metoda este atît de sensibilã, încît în timpul unei simplestrîngeri de mînã cu o altã persoanã se poate transfera pe palma acesteiao cantitate suficientã a ADN-ului propriu pentru a putea fi identificat.

Folosirea testelor de ADNîn procesul de identificare a rãmãºiþelor umane

Testele ADN ajutã la rezolvarea multor probleme în legãturã curãmãºiþele umane. De exemplu, nouã membri ai familiei imperiale ruse aufost împuºcaþi sau omorîþi cu baioneta de cãtre bolºevici în 1918 ºi îngropaþiîntr-un mormînt anonim din Ekaterinburg. Recent, osemintele despre carese credea cã le aparþin au fost excavate. S-a analizat ADN-ul mitocondric,iar modelele, comparate cu cele ale descendenþilor în viaþã, le-au confirmatidentitatea. Rãmãºiþele au fost reîngropate într-un mormînt potrivit curangul lor. Aceeaºi tehnicã a fost folositã ºi pentru a se dovedi cã oseminteleunui bãrbat care s-a înecat în Brazilia în 1979 aparþineau în realitatemedicului nazist de la Auschwitz, Josef Mengele. De asemenea,folosindu-se material biologic prelevat de la persoane în viaþã ºi vizîndu-seun scop practic, tehnica a fost utilizatã pentru identificarea familiilorcopiilor ai cãror pãrinþi au fost uciºi de brigãzile criminale din timpuldictaturii din Argentina. Copiii ºi-au regãsit în acest fel familiile.

Tehnica analizei ADN-ului ar putea sã furnizeze cîndva rãspunsuri launele întrebãri de ordin istoric. De exemplu, aparþin într-adevãr micileschelete din urna aflatã în capela lui Henric al VII-lea din catedralaWestminster prinþilor (regele Edward al V-lea ºi Richard, ducele de York)despre care se spune cã au fost uciºi în Turnul Londrei în 1494 din ordinulunchiului lor, viitorul Richard al III-lea? Osemintele recuperate în 1992dintr-un cimitir bolivian sînt cu adevãrat rãmãºiþele lui Butch Cassidy ºiSundance Kid, care fie s-au împuºcat reciproc, fie au fost împuºcaþi desoldaþii bolivieni acum mai bine de optzeci de ani?

Forþele armate americane, care foloseau într-o vreme amprente digitalesau plãcuþe metalice pentru identificarea tuturor soldaþilor, puºcaºilor mariniºi piloþilor americani, recurg acum la identificarea pe baza ADN-ului. Înfelul acesta, cadavrele vor fi identificate fãrã erori, indiferent cît dedesfigurate ar fi în cazul în care sînt abandonate pe cîmpul de luptã sauîn gropi sãpate în grabã. Pe viitor guvernele vor dori, poate, sã meargãmai departe ºi sã identifice în acest fel toþi cetãþenii, crescînd astfel controlulºi supravegherea indivizilor (mai ales a celor ce le fac dificultãþiautoritãþilor). Un ministru conservator de la Afacerile Interne din MareaBritanie a propus recent pãstrarea datelor ADN-ului tuturor celor ce ausuferit vreodatã o condamnare penalã într-o bibliotecã guvernamentalã; înacest caz, ar fi supuºi acestei mãsuri cam 1 din 10 locuitori.

Page 310: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor316

Anchetarea crimelor ºi cadavrulÎn cazul descoperirii unui cadavru în circumstanþe suspecte, poliþia

apeleazã la un expert numit patolog judiciar. Întrebarea care se pune estedacã a fost o crimã, un accident sau o sinucidere. Aceºtia au în permanenþãasupra lor o „valizã criminalisticã“, în care se gãseºte un ºorþ impermeabil,mãnuºi, un termometru, seringi, tampoane, instrumente de disecþie,recipiente de sticlã pentru probe biologice, o lupã, o lanternã ºi un aparatfoto. Trebuie sã fie disponibili în orice moment. Mai jos sînt prezentateunele dintre mãsurile pe care trebuie sã le ia ºi o serie de întrebãri la careîncearcã sã rãspundã. Cea mai mare parte a informaþiilor relevante pentruacest subiect se regãseºte în capitolul 5.

Examinarea locului morþii

Existã pete de sînge prin apropiere? Cadavrul a fost tîrît pînã în acelloc? Rãnile fatale nu duc obligatoriu la o moarte rapidã. De exemplu, unom înjunghiat în inimã a reuºit sã alerge 400 de metri înainte de a muri.Rana fãcutã în acest fel se închide parþial prin contracþia miocardului.Moartea survine instantaneu mai degrabã din cauza secþionãrii principalelorartere care alimenteazã inima cu sînge.

Cît timp a trecut de la instalarea decesului?

Întrebarea are o importanþã majorã ºi pentru a rãspunde se folosescmai multe metode. Calculul intervalului care a trecut de la deces esteafectat de mulþi factori, iar pentru determinarea cu aproximaþie amomentului decesului se folosesc niºte diagrame. Se cunoaºte cu exactitateora morþii în cazul în care un glonþ opreºte un ceas.

Rigor mortis. Acest fenomen este descris în capitolul 5. Un ghidrudimentar ºi rapid ar fi urmãtorul:

Cadavrul este cald ºi moale = mort de mai puþin de 3 oreCadavrul este cald ºi rigid = mort în urmã cu 3–8 oreCadavrul este rece ºi rigid = mort în urmã cu 8–36 oreCadavrul este rece ºi moale = mort de peste 36 ore.

Uneori, în cazurile în care moartea survine în timpul unei activitãþifizice intense sau al unei emoþii puternice, muºchii se pot contracta aproapeimediat. De exemplu, o persoanã care moare prin înecare sau în urma uneicãzãturi (ori un soldat care moare pe cîmpul de luptã) îºi încleºteazãmîinile pe un obiect aflat în apropiere. Acest spasm cadaveric este rarîntîlnit, dar demonstreazã cã persoana respectivã era încã în viaþã înmomentul înecãrii sau al lovirii de sol.

Page 311: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 317

Temperatura corpului. Aceasta este mãsuratã rectal, nazal sau, cel maibine, în ureche. Interpretarea informaþiei obþinute nu este întotdeaunasimplã. Trebuie luate în calcul îmbrãcãmintea purtatã, amplasareacadavrului, dimensiunile corporale (cadavrele mici se rãcesc mai repede),prezenþa apei, umiditatea ºi temperatura atmosfericã. Temperatura exterioarãeste un alt factor important (la tropice, cadavrul este posibil sã nu serãceascã). Temperatura persoanei în momentul morþii este importantã. Febrasau activitatea muscularã creºte temperatura corpului cu cîteva grade, iarhipotermia o scade.

Golirea stomacului. Acest factor depinde de cunoaºterea momentuluiultimei mese ºi nu oferã certitudine. Digestia se produce în mod normalîntre douã ºi trei ore dupã masã, dar alimentele grase, bãuturile spirtoase,ºocul nervos ºi stresul duc la o întîrziere a digestiei, în timp ce o masãbogatã în lichide este mai uºor digeratã.

Modificãrile ochilor. Aspectul retinei ºi modificãrile compoziþieichimice a lichidelor ochiului (umoarea vitroasã) furnizeazã unele indicaþiireferitoare la timpul scurs de la deces.

Modificãrile din sînge ºi din mãduva osoasã ajutã la determinarea cuaproximaþie a orei cînd a avut loc decesul.

Autopsia

Dupã încheierea examinãrii la faþa locului ºi prelevarea probelornecesare, cadavrul este introdus în aºa-numitul „sac de mort“ ºi transportatla morgã pentru a i se face autopsia. Mai întîi se recolteazã însã o probãde sînge care este analizatã pentru determinarea viruºilor hepatici ºi HIV.Rezultatul analizei va stabili dacã examinarea cadavrului trebuie fãcutã cumãsuri speciale de precauþie.

Apoi, cadavrul trebuie identificat. Identificarea este fãcutã de rude saude cunoºtinþe prin observarea feþei defunctului. Mai sus sînt descrise ºialte moduri de identificare. Tatuajele reprezintã un indiciu util. Cele coloratese înnegresc cu trecerea timpului, deoarece pigmentul negru (cernealãindianã) este mai rezistent la atacul celulelor albe ale organismului. Unindiciu suplimentar care poate fi de un real folos îl reprezintã cicatricelesau arsurile vechi. Într-o fazã iniþialã, cicatricele au o culoare brun-roºiaticã,dar dupã 4–6 luni se mai deschid la culoare ºi se îngusteazã, dupã un anajungînd aproape albe.

Uneori, probele recoltate ajutã la soluþionarea cazului într-un felneaºteptat. Pe marginea unui drum a fost gãsit un om mort cu leziunitoracice. Iniþial, pãrea sã fie vorba despre un accident rutier, dar pe cadavruau fost gãsite fire de pãr bovin ºi s-a descoperit cã victima fusese cãlcatãîn picioare de un taur în cîmpul din apropiere ºi apoi aruncatã în stradã.

În cazul plãgilor împuºcate sînt necesare radiografii preliminare, pentrua se recupera glonþul sau alicele din corp.

Page 312: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor318

În continuare se face un examen anatomo-patologic de rutinã pentrua se verifica existenþa unor leziuni, a bolilor cardiace, hemoragiilor, avreunei forme de cancer etc. Dacã în casa unui bãtrîn pãtrund hoþii ºi îlleagã, iar bãtrînul moare din cauza unei hemoragii cerebrale puternice lao orã sau douã dupã ce a fost eliberat, întrebarea care se pune ar fi dacãacesta a murit din cauza vreunei afecþiuni naturale a arterelor cerebrale ºicare ar fi legãtura dintre accidentul cerebral ºi pãtrunderea hoþilor în casã,urmatã de legarea sa. Întrebãri asemãnãtoare se pun ºi în cazul stabiliriiresponsabilitãþii pe care o are angajatorul în cazul unui deces la locul demuncã. ªi morþile cauzate de infarcturi pot face parte din aceastã categorie.Se ºtie cã aceia care duc o viaþã sedentarã prezintã o probabilitate de ºaseori mai mare de a suferi un stop cardiac în timpul sau la cel mult o orãdupã efectuarea unui efort fizic intens, cum ar fi aruncarea zãpezii culopata, alergarea sau un act sexual. Totuºi, bãtrînii pot muri ºi de ceea cese numeºte „distrofie miocardicã senilã“, suferind doar de afecþiuni mode-rate ale inimii.

Cauza morþii

Rãnile de armã. Armele sînt adesea factorii care provoacã moartea înaceeaºi mãsurã în cazul omuciderilor, al sinuciderilor ºi al accidentelor,iar în prezent se cunosc o mulþime de metode sofisticate pentru a alcãtuifilmul desfãºurãrii evenimentelor prin studierea corpului victimei. Efectulprodus depinde de viteza proiectilului. La viteze mai mici sau egale cuviteza sunetului (340 de metri pe secundã), ca în cazul de exemplu alarbaletelor, al puºtilor cu aer comprimat ºi al majoritãþii revolverelor,proiectilul penetreazã þesuturile corpului de-a lungul unei traiectorii îngusteºi produce vãtãmãri locale. La viteze mai mari decît cea a sunetului (deexemplu armele folosite de armatã, care trimit proiectile cu viteze de 980de metri pe secundã), proiectilul transmite o undã de ºoc de comprimarecînd penetreazã þesuturile. Acest interval foarte scurt de presiune provoacãlezarea unei zone întinse de-a lungul traiectoriei sale. De obicei, glonþultrece prin corp ºi iese pe partea opusã. Dacã glonþul loveºte un os, deobicei îl sparge ºi aruncã un fragment în afarã, prin piele. În cazurile încare infanteriºtii sînt dispuºi pe rînduri strîmte în dreptunghiuri, ca încazul Bãtãliei de la Waterloo, era posibil sã fii rãnit de un fragment de osproiectat dintr-un camarad lovit de glonþ.

Natura rãnii depinde ºi de alþi factori, de exemplu, dacã þeava armeieste ghintuitã sau netedã, de prezenþa sau absenþa unui amortizor ºi detipul explozibilului. La distanþe mici (sub o jumãtate de metru), în ranãintrã funingine, fum ºi gaze încinse. Dupã cum este de aºteptat, rana deieºire are un aspect mai zdrenþuit, cu bucãþi de piele care atîrnã spreexterior. Medicului legist i se cere, de obicei, sã aproximeze distanþa de

Page 313: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 319

Tãierea, înjunghierea ºi retezarea. Evident, arme diferite (un cuþitascuþit, o toporiºcã, o daltã de spart gheaþa etc.) vor provoca tipuri diferitede rãni. Gîtul tãiat indicã de obicei un caz de sinucidere, iar plaga tãiatãclasic (pentru un dreptaci) începe de sus, din partea stîngã a gîtului,secþioneazã vasele de sînge ºi uneori chiar traheea, iar adesea se prelungeºtepuþin ºi în dreapta. Este posibil sã existe ºi niºte tãieturi preliminare deîncercare în aceeaºi zonã. Rãnile provocate prin înjunghiere pot sã însemnecrimã sau sinucidere. În cazul în care existã mai multe plãgi înjunghiatedispuse în zone diferite ale corpului, sigur nu este vorba despre o sinucidere.De asemenea, în cazul sinuciderilor, rãnile sînt localizate în general înregiunea toracelui, în zona inimii, ºi nu la nivelul capului sau alabdomenului, iar sinucigaºii îºi înlãturã hainele înainte de a se înjunghia.

Arsurile. Moartea este provocatã de cele mai multe ori de inhalarea

la care s-a tras, iar el stabileºte acest lucru în funcþie de aspectul rãnii.Este mai simplu de stabilit în cazul rãnilor de alice, în care raza dedistribuþie a alicelor creºte cu distanþa de la care s-a tras.

Rechinul-tigru, braþul ºi un Iona modernSpre sfîrºitul anilor 1950, în largul coastelor australiene, în zona oraºului

Sydney a fost capturat un rechin-tigru viu. Acesta a fost adus la mal ºi is-a dat drumul într-un acvariu, unde a regurgitat un braþ de om. Rechinii-tigruau o muºcãturã foarte puternicã (o forþã de 3 tone pe cmp), dar acel braþfusese evident secþionat înainte de a fi înghiþit de rechin. Deºi a rãmas înstomacul rechinului timp de mai multe zile, se puteau observa o serie detatuaje distinctive cu ajutorul cãrora s-a putut identifica persoana cãreia îiaparþinuse; aceasta se pare cã fusese victima unei bande de mafioþi. Ucigaºiidezmembraserã cadavrul ºi îl aruncaserã în mare, unde în mod normal s-arfi descompus în una sau douã zile. Neºansa acestora a constat în primulrînd în faptul cã a fost capturat tocmai rechinul care a înghiþit braþul, iarîn al doilea rînd, cã rechinul l-a regurgitat înainte de a-l digera.

Un alt locuitor al mãrilor din largul coastelor australiene este caºalotul(povestea este relatatã la Muzeul Balenei Ucigaºe din Eden, New SouthWales, Australia). Cetaceul ajunge la o lungime de pînã la 16–18 metri ºiare colþi lungi, dar numai pe maxilarul inferior. În februarie 1891, uncaºalot împuºcat cu un harpon a lovit cu coada unul dintre pescadoarelemai mici, fãcîndu-l bucãþi, iar un membru al echipajului, James Bartley, adispãrut. Spre sfîrºitul zilei, caºalotul, pe moarte, a fost urcat pe punteavasului principal, Star of the East, ºi a început tãierea. Membrii echipajuluiau detectat niºte miºcãri vagi în stomacul animalului, iar cînd l-au deschisºi-au descoperit înãuntru colegul dispãrut. Acesta era în stare de inconºtienþã,pielea era de un alb cadaveric, iar omul aproape orbise; stãtuse în stomaculcaºalotului timp de 15 ore ºi, deºi ºi-a pierdut pãrul ºi a delirat timp de 2sãptãmîni dupã accident, ºi-a revenit ºi a trãit încã 18 ani.

Page 314: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor320

fumului sau a altor gaze, de exemplu de cianurã în cazul arderii unormateriale plastice, ºi nu de arsuri propriu-zise. Acestea pot surveni atîtdupã decesul victimei, cît ºi înainte. Dacã pe cãile aeriene ale plãmînilorse gãsesc particule de funingine, înseamnã cã persoana era vie în timpulincendiului ºi le-a inhalat, prin urmare nu a fost adusã în acel loc ºi arsãdupã ce murise.

S-au înregistrat ºi relatãri ocazionale despre aºa-numite „combustiispontane“, descrise de Charles Dickens în romanul sãu Casa Groazei.Corpul uman arde fãrã a afecta obiectele din jur. Uneori nu sînt afectaþinici mãcar pantofii victimei. Printre posibilele explicaþii ale acestui fenomenaproape apocrif ar fi existenþa unei cantitãþi mari de alcool în corpulvictimei sau arderea lentã a grãsimii corporale, ca o lumînare, hainelejucînd rolul fitilului. Fenomenul este observat în cazurile în care corpul seaflã în apropierea unui foc deschis sau a unui ºemineu.

Electrocutarea. Gradul în care þesuturile sînt afectate în cazul uneielectrocutãri depinde de cantitatea propriu-zisã de electricitate care traverseazãcorpul, mãsuratã în amperi pe secundã. Aceastã cantitate depinde de tensiuneaelectricã ºi de rezistenþa þesuturilor faþã de fluxul de curent. Pielea este ceamai rezistentã parte a corpului ºi are o rezistenþã încã ºi mai mare dacã esteuscatã decît dacã e umedã. Acesta este motivul pentru care sãlile de baiesînt atît de periculoase, existînd pericolul de electrocutare (din cauzadispozitivelor acþionate electric ºi a apei din cadã), precum ºi de supradozede medicamente (aflate în dulãpiorul din baie), de sinucidere prin tãiereacarotidei sau a venelor de la încheietura mîinii (lamele de ras) ºi de lovire(alunecarea pe o suprafaþã umedã, urmatã de lovirea capului ºi apoi deînecare sau de deces în urma leziunilor cranio-cerebrale).

O tensiune de 240 de volþi este mai probabil sã ucidã persoanaelectrocutatã decît o tensiune de 110 volþi. Un curent de 50-80 de miliamperice traverseazã inima timp de peste un minut sau douã este de obicei fatal.Dacã acest curent traverseazã pieptul, contracþia muºchilor toracali ºi adiafragmului poate bloca respiraþia. Cazurile în care curentul trece princap sau gît sînt mai rare, dar electricitatea poate afecta trunchiul cerebral,paralizînd inima ºi respiraþia.

Strangularea. Strangularea cu ajutorul mîinilor este uºor de recunoscut.Autostrangularea este aproape imposibilã, numai cã, dacã se foloseºte unlaþ, este greu de stabilit dacã e vorba despre un act sinucigaº sau despreo crimã. Problema suicidului apare ºi în cazul unor practici autoerotice. Oscurtã anoxie cerebralã (privarea alimentãrii cu oxigen) poate duce lahalucinaþii erotice sau la intensificarea orgasmului. Anoxia apare dacã seintroduce capul într-o pungã de plastic sau, mai frecvent, dacã se aºazã înjurul gîtului un laþ care este strîns manual. În timpul trãirii satisfacþieierotice, starea de conºtienþã se diminueazã, iar laþul este slãbit. Evident,lucrurile pot lua o turnurã neplãcutã ºi, deºi circumstanþele demonstreazã

Page 315: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 321

de obicei cã e vorba despre o sinucidere accidentalã, acest lucru este maigreu de stabilit în cazul prezenþei unui partener sexual. Un laþ strîns înjurul gîtului poate provoca decesul prin inhibarea reflexã a ritmului car-diac.

Spînzurarea. În cazul în care victima a fost sugrumatã cu sîrme, funiisau ceva asemãnãtor, este vorba despre sinucidere sau crimã? Spînzurareaeste aproape în exclusivitate opera sinucigaºilor, iar în acest caz urmalãsatã de funie sau de o coardã pe gîtul victimei este ascendentã în direcþianodului ºi existã un spaþiu între laþ ºi piele în locul în care frînghia sedistanþeazã de suprafaþa pielii.

Înecarea. Cadavrele gãsite în apã nu se aflã de obicei într-o stare preabunã. Întrebãrile la care patologul trebuie sã rãspundã sînt: Era victimadeja moartã atunci cînd a ajuns în apã? A suferit decedatul un atac de cordobiºnuit în apã?

În cazul unui înec, apa intrã în plãmîni ºi, pe mãsurã ce persoanaîncearcã sã respire, aceasta formeazã împreunã cu aerul o spumã careîmpiedicã ºi mai mult respiraþia. Dacã apa este dulce, trece din plãmîni înfluxul sanguin, diluînd sîngele. Dacã e apã sãratã, fenomenul se produceîn sens invers: apa pãrãseºte fluxul sanguin ºi intrã în plãmînii deja inundaþi.Despre diatomeele din sînge am discutat deja în capitolul 5; dacã sîntdetectate aceste organisme, înseamnã cã victima trãia în momentul în carea intrat în apã ºi încerca sã respire. Dupã ce victima înceteazã sã se maimiºte, corpul se scufundã cu pãrþile cele mai grele (capul, braþele ºipicioarele) în jos. Dupã ce începe procesul de putrefacþie ºi de formare agazelor, cadavrul se ridicã din nou la suprafaþã ºi pluteºte – imagine nutocmai plãcutã.

Nu toþi cei care mor în apã se îneacã în acest fel clasic. În cazul unora,scufundarea bruscã într-o apã rece ºi fluxul de apã în gurã ºi nas stimuleazãun reflex care opreºte bãtãile inimii (stop cardiac). Persoana moare în celmult un minut.

Cãderea de la înãlþime. Acest tip de moarte este descris în secþiuneareferitoare la sinucidere din capitolul 3. Se poate ca persoana respectivãsã se fi aruncat, sã fi cãzut accidental sau sã fi fost împinsã. Locul ºicircumstanþele au o importanþã majorã. În cazul sinucigaºilor care se aruncãdin diverse clãdiri, rezultatul este mai sigur dacã „lansarea“ are loc celpuþin de la etajul al cincilea.

Hipotermia. Frisoanele înceteazã atunci cînd temperatura corpului scadesub 32°C (temperatura normalã este de 36,5°C), iar în cazul în care ajungemai micã de 28°C, moartea este aproape sigurã. Cele mai susceptibile sîntpersoanele foarte tinere, foarte în vîrstã sau cele intoxicate cu diversesubstanþe. Aºa-numitul „deces prin expunere la fenomenele naturii“presupune de obicei hipotermia, fenomen care îi ucide pe cei care seîneacã sau care rãmîn agãþaþi de epava unei nave timp îndelungat. Patologul

Page 316: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor322

cautã modificãrile caracteristice ale pielii, deºi acestea se pot datora ºidepozitãrii cadavrului într-o camerã frigorificã.

Alcoolul ºi alte substanþe intoxicante; otrãvurile. Dacã se bãnuieºte cãmoartea a fost provocatã de unele substanþe toxice, patologul trebuie sãrecolteze mostre de sînge, urinã, vomã ºi conþinut stomacal, precum ºi unfragment de ficat (unde se concentreazã aceste substanþe) în scopulefectuãrii unor analize. Posibilitãþile sînt aproape infinite, trebuind verificatãexistenþa a peste 30 de grupe de substanþe otrãvitoare, deºi cele mai comunesînt puþine ca numãr. Acesta poate fi ajutat de rudele, prietenii, colegii demuncã ai victimei sau de martorii decesului ºi, într-un caz mai fericit, arputea gãsi un bilet de sinucidere sau chiar un tub de medicamente cuetichetã prin apropiere. Otrãvirea este cea mai frecventã metodã desinucidere în þãrile dezvoltate. Cadavrul poate oferi unele indicii: urme deac, mirosul unei anumite substanþe sau arsuri în jurul gurii din cauzaotrãvurilor corozive cum ar fi erbicidele.

Alcoolul (alcoolul etilic) este substanþa intoxicantã folositã cel maifrecvent în toatã lumea ºi, totodatã, un catalizator puternic al violenþei ºiomuciderilor. Se împrãºtie în întregul organism, cu excepþia þesuturilorgrase, deoarece nu se dizolvã în grãsime. Femeile prezintã mai multãgrãsime subcutanatã, astfel încît atunci cînd beau o cantitate egalã dealcool (raportatã la greutatea corporalã) cu bãrbaþii, în sînge ºi în alteþesuturi acesta apare într-o proporþie mai mare. Drept urmare, femeile sîntmai vulnerabile la intoxicarea cu alcool.

Limitele legale ale alcoolemiei ºoferilor variazã de la þarã la þarã (destulde ridicate în Irlanda ºi scãzute în Suedia); în Marea Britanie, limita estede 80 mg la 100 ml (35 mg în cazul testului respiraþiei ºi 107 mg înurinã). Pe mãsurã ce nivelul alcoolemiei creºte, se întîmplã urmãtoarele:

30–50 mg la 100 ml sînge – diminuarea capacitãþii de a conduceautovehiculul

50–100 mg – scade inhibiþia, persoana devine vorbãreaþã ºi rîde excesiv100–200 mg – stare de beþie, senzaþie de vomã, instabilitate200–300 mg – vãrsãturi, stupefacþie, posibil comã alcoolicã300–350 mg – pericol de moarte, oprirea respiraþiei

Situaþia diferã de la caz la caz. Se poate ajunge la o alcoolemie depeste 300 mg/ml dacã se bea între 300 ºi 500 mg/100 ml alcool, ceea ceînseamnã între o jumãtate de litru ºi un litru de whisky, gin sau altãbãuturã spirtoasã în mai puþin de o orã. Bãutorii înveteraþi rezistã la cantitãþimai mari de alcool decît restul oamenilor. De exemplu, un alcoolic cronica supravieþuit unei concentraþii de peste 1 500 mg la 100 ml.

Analizele probelor biologice au în vedere multe alte substanþeintoxicante, printre care heroina, cocaina ºi Ecstasy, oricare dintre acestea

Page 317: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 323

putînd fi relevante în ancheta poliþiei. Viteza metabolismului (viteza cucare substanþa dispare din corp) are evident o importanþã majorã.

Antidepresivele, prescrise cu atîta uºurinþã, sînt folosite adesea pentrusuicid ºi sînt responsabile pentru aproximativ 10% dintre decesele datorateintoxicaþiilor în Marea Britanie. Pînã în anii 1980, barbituricele justificau20% dintre decesele provocate de medicamente în Marea Britanie. Înprezent, acestea nu mai sînt prescrise ca somnifere. Barbituricele pot fidetectate la un cadavru o perioadã îndelungatã, chiar dupã mai mulþi anila cadavrele exhumate.

Paracetamolul este medicamentul de sinucidere favorit în MareaBritanie la ora actualã, ucigînd anual între 100 ºi 150 de persoane (în timpce aspirina provoacã aproximativ 50 de decese anual). Cantitatea de astfelde medicamente ce poate fi cumpãratã fãrã reþetã a fost redusã în septembrie1997. S-a sugerat, de asemenea, încorporarea în comprimate a uneisubstanþe numite metioninã, antidotul paracetamolului.

Arsenicul, antimoniul, cianura ºi stricnina, care erau pe vremuri ajutorulcriminalului, sînt folosite rar în prezent, deoarece sînt foarte uºor dedepistat. Otrava clasicã a fost arsenicul. Dupã o otrãvire acutã, de exemplucu 100 mg de trioxid de arsen, la un interval cuprins între o jumãtate deorã ºi o orã se manifestã vãrsãturi ºi colaps, iar apoi survine decesul.Otrãvirea cronicã poate fi detectatã prin evidenþierea unor urme de arsenîn probe de unghii sau de pãr. Antimoniul este asemãnãtor cu arsenicul ºise gãseºte în vomitivul de tartru.

Cianura acþiona rapid ºi sigur, deºi neplãcut pentru victimã. Acidulcianhidric se regãseºte în unele insecticide ºi rodenticide ºi în cîteva tipuride preparate pentru lustruire. În cazul inhalãrii formei gazoase, moarteasurvine în cîteva minute. Substanþa blocheazã accesul oxigenului în celule,iar oxigenul în surplus din sînge dã corpului o nuanþã cãrãmizie. Cianuraare un miros special, de migdale amare, dar trei sferturi dintre oameni senasc incapabili sã o detecteze. Cianura poate fi ascunsã cu uºurinþã („pastilede sinucidere“) în inele sau în dinþi goliþi pe dinãuntru.

Stricnina este o otravã nemiloasã ce provoacã un deces agonizant, cuspasme musculare, convulsii ºi, în final, epuizare ºi moarte.

Insulina a fost folositã de nenumãrate ori în comiterea unei crime ºiadesea pentru sinucidere, mai ales de cãtre medici ºi asistente medicale,deoarece aceºtia au mai uºor acces la aceastã substanþã. O supradozãscade nivelul glicemiei în sînge, fapt ce provoacã leziuni cerebrale ºimoartea în cîteva ore. Aceasta nu e uºor de detectat, dar nici imposibil.

Monoxidul de carbon se foloseºte uneori pentru sinucidere, iar cîteodatãîn cazuri de omucidere ºi de accidente, putînd fi detectat într-un cadavrutimp de pînã la 6 luni dupã deces. Acest gaz continuã sã ucidã anual cam1 000 de oameni în Marea Britanie ºi provine din gazele de eºapament aleautovehiculelor sau de la sisteme de încãlzire defecte. În multe lagãre deexterminare naziste, victimele erau urcate în containere de mari dimensiuni

Page 318: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor324

în care se pompau gaze de eºapament de la vehicule diesel. Metoda eraieftinã ºi cu efect imediat; cadavrele, dupã îndepãrtarea dinþilor de aur,erau îngropate sau incinerate.

Cui aparþin celulele?Problema referitoare la proprietatea unui cadavru a fost deja tratatã.

Probleme similare pot apãrea ºi în cazul celulelor. Atunci cînd celulelesînt cultivate în eprubete, nu se pot diviza de mai mult de 50-60 de ori,dupã cum am menþionat în capitolul 4. Acestea îºi pot schimba însãcaracterul ºi deveni nemuritoare divizîndu-se nelimitat. În aceastã categoriese încadreazã celulele de cancer. Într-un spital american, în 1951, HenriettaLacks a fost supusã unei operaþii pentru cancer de col uterin. O parte dinþesutul colului i-a fost datã unui cercetãtor entuziast, unul dintre pionieriiculturilor celulare care a reuºit sã cultive aceste celule în eprubete. Celulele(care au primit numele de celule Hela în onoarea donatoarei) au devenitnemuritoare ºi, în scurt timp, au ajuns în aproape toate laboratoarele destudiu celular din lume. Probabil cã volumul lor total l-a depãºit chiar pecel al întregului corp al Henriettei Lacks, care a devenit, într-un fel,nemuritoare.

Uneori, întrebarea „Cui aparþin celulele?“ are ºi un caracter juridic, nunumai biologic. În 1976, într-un spital american s-au recoltat celule dinsplina mãritã a unui pacient care suferea de leucemie. S-a descoperit cãacestea conþineau un nou virus (virusul uman limfotrop al limfocitelor T– tipul 2) care a stîrnit interesul cercetãtorilor. Pe mãsurã ce s-au înmulþitîn culturã, aceste celule au produs ºi una sau douã molecule de importanþãbiologicã, ce au fost purificate ºi vîndute altor laboratoare. Cultura, numitã„Mo“, dupã numele pacientului John Moore, a devenit subiectul unuibrevet american, cu numãrul 4 438 032. Numai cã John Moore nu semnasenici o formã de consimþire, aºa încît dupã ce s-a însãnãtoºit ºi s-a întorsacasã, l-a dat în judecatã pe medicul din laboratorul spitalului unde fuseseoperat, pretinzînd o cotã-parte din profituri, deoarece acestea se obþineaudatoritã celulelor sale. Curtea Supremã a Statului California a hotãrît într-unfinal cã doctorul respectivului laborator a greºit nedezvãluind valoareafinanciarã a celulelor, dar a adãugat cã John Moore nu mai avea nici undrept de proprietate asupra lor. Cazul s-a încheiat printr-un acord negociatîntre medic ºi pacient.

Nu cu toþi pacienþii se întîmplã acest lucru. În 1995, Institutul NaþionalAmerican de Sãnãtate Publicã a obþinut un brevet pentru o linie celularãderivatã de la un pacient aflat într-o zonã retrasã din Papua Noua Guinee.Celulele proveneau dintr-o mostrã de sînge recoltatã în cadrul ProiectuluiDiversitãþii Genomului Uman. Celulele conþineau un virus ºi erau potenþial

Page 319: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 325

utile pentru crearea unui vaccin ºi pentru teste de diagnosticare. În acestcaz, furnizorul celulelor are ºanse minime de a beneficia în vreun fel deele; aceleaºi ºanse le are ºi populaþia din acea zonã, deoarece ei nu-ºi vorputea permite achiziþionarea vaccinului sau a trusei de diagnosticare.

Probleme legale în ceea ce priveºte drepturile de proprietate asupracelulelor apar ºi în cazul ovulelor congelate ºi depozitate, al ovulelorfertilizate, al spermei ºi uneori al sîngelui. Sperma ºi ovulele aparþinincontestabil donatorilor; dar care ar fi situaþia în cazul în care spermapãstratã a soþului este folositã de vãduvã dupã decesul acestuia? Un exempluîn acest sens este dat în capitolul 12. Care sînt statutul legal ºi drepturilede moºtenitori ale posibililor urmaºi rezultaþi în acest fel? Aceste problemecad în grija avocaþilor, dar este evident cã progresele înregistrate înbiomedicinã (terapia geneticã, testãrile genetice în stadiu prenatal,tratamentul nou-nãscuþilor cu malformaþii) îi vor intimida chiar ºi pe ceimai curajoºi oameni ai legii.

Cine este proprietarul secvenþelor de ADN?Proprietarul secvenþei de ADN a unei gene deþine practic cheia obþinerii

substanþei create de acea genã, iar substanþa respectivã poate fi insulina,eritropoietina (folositã în tratamentul anumitor forme de anemie) sau oproteinã viralã, întrebuinþatã la vaccinãri. În lumea comercialã, o secvenþãgeneticã poate reprezenta o proprietate valoroasã, iar unii au început dejasã obþinã brevete pentru secvenþe genetice. Posibilitãþile se înmulþesc rapid,pe mãsura cartografierii secvenþei ADN-ului uman (vezi capitolul 10) ºiau apãrut anumite semne de îndoialã în privinþa brevetãrii secvenþelorgenetice umane. Dacã cineva ar breveta o genã umanã (ADN), persoanarespectivã ar obþine un monopol legal asupra acelui ºir ADN. Este acestlucru acceptabil din punct de vedere moral? Ar putea acesta sã interzicãreproducerea materialului brevetat, cu alte cuvinte, sã îl împiedice pedonatorul acelei secvenþe genetice sã aibã copii?

Unele obiecþii sînt simple reacþii cu caracter emoþional împotrivasavanþilor ºi a cercetãrilor în domeniul ADN-ului uman. Savantul esteconsiderat un „hoþ de gene“ ºi multã lume se teme de progresul acestuidomeniu riscant, deoarece nu se ºtie unde se va ajunge. Alte obiecþii sîntînsã mai rezonabile. În primul rînd, brevetarea reprezintã un mod deasigurare a dreptului de proprietate ºi a recompenselor financiare, ºi nuimplicã nici un fel de beneficii pentru specia umanã; oricum, genele nusînt propriu-zis o invenþie care sã poatã fi brevetatã, ci un produs descoperital naturii, o parte a corpului uman. Mai mult, nu este oare posibil cabrevetarea (deþinerea) unei gene sã limiteze accesul liber la informaþie alaltor cercetãtori, acþionînd astfel ca o barierã în calea progresului ºtiinþific?Pe de altã parte, se argumenteazã cã obþinerea rapidã a unui brevet pentru

Page 320: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor326

o genã cu valoare comercialã reprezintã un stimulent deosebit pentruinvestiþii ºi cercetare, lucru de altfel benefic pentru ºtiinþã. Probabil cã seva ajunge la un compromis, în care anumite secvenþe de ADN, al cãrorprodus genetic are utilitate practicã în diagnosticarea, tratarea ºi prevenireaanumitor boli, sã se poatã breveta. Va trebui sã se obþinã un echilibru ºi,ca de obicei, avocaþii ne vor obliga sã gîndim mai mult ºi mai clar.

În mai 1997, HUGO (Organizaþia Genomului Uman) s-a declaratîmpotriva brevetãrii ADN-ului uman. Organizaþia afirmã cã rezultateleprivind ADN-ul uman ar trebui sã fie accesibile fãrã restricþii tuturorcercetãtorilor, mai puþin în cazul genelor implicate în unele boli ºi sîntvizate pentru conceperea medicamentelor ºi în cazul în care cercetãrileacestor domenii presupun investiþii cu un factor de risc ridicat.

Îndepãrtarea unor fragmente ale corpuluiMajoritatea cadavrelor sînt îngropate sau incinerate în stare intactã,

neafectate, exceptînd o posibilã autopsie sau apariþia unor modificãriprovocate de stadiile timpurii ale descompunerii. Concepþia aproapeuniversalã este cã un cadavru, dacã urmeazã sã fie înmormîntat, ar trebuisã fie lãsat sã se odihneascã în pace, fãrã a fi deranjat. Papa Bonifaciu alVIII-lea a emis în 1299 un edict prin care oricine dezmembra un cadavruera excomunicat. Cu toate acestea, din multe cadavre au fost adeseaîndepãrtate organe sau alte fragmente ale corpului, din diferite motive.

Pentru prevenirea descompuneriisau ca fazã preliminarã a îmbãlsãmãrii

Eviscerarea (îndepãrtarea mãruntaielor) era o operaþie bine motivatã,descrisã în capitolul 5. Aceastã metodã devenise o practicã standard încazul nobililor sau al suveranilor uciºi în luptã pe teritorii strãine; caurmare, restul cadavrului sau scheletul, dupã fierberea ºi îndepãrtareaþesuturilor moi, putea fi adus acasã ºi beneficia de o înmormîntare adecvatã.În cazul îmbãlsãmãrii cadavrului, viscerele erau introduse în vase cudestinaþie specialã.

Un fragment al corpului poate fi îngropat separat în cazul în careproprietarul este încã în viaþã. Unul dintre comandanþii englezi din Bãtãliade la Waterloo ºi-a pierdut un picior în urma unei împuºcãturi. Piciorul afost recuperat de pe cîmpul de luptã ºi apoi îngropat, avînd chiar o piatrãfunerarã proprie, în timp ce bãrbatul s-a întors în Anglia ºi a trãit pînã lao vîrstã înaintatã. În secolul XIX, unui dictator mexican dispreþuit i s-aamputat un picior, iar el a dispus o înmormîntare adecvatã, la catedralã.Ulterior, acesta a fost detronat, iar piciorul, exhumat de cãtre duºmanii

Page 321: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 327

sãi, a fost reînmormîntat cu tot ceremonialul dupã ce dictatorul a revenitla putere. În general, musulmanii îngroapã orice fragment al corpuluiîndepãrtat de chirurg. De exemplu, un picior amputat este preluat de familieºi îngropat în locul unde, într-o zi, i se va alãtura ºi proprietarul. La curþileimperiale chineze, dupã ce erau castraþi, eunucii îºi pãstrau organele genitale(operaþia nu era delicatã, dacã se îndepãrtau cu grijã numai testiculele)pentru a putea fi îngropaþi împreunã cu acestea. Astfel se puteau ridica laceruri ca bãrbaþi întregi. Ultimul eunuc a murit într-un templu budist în1996, la vîrsta de 94 de ani.

În aceeaºi categorie se înscrie ºi practica înmormîntãrii separate aplacentei (vezi capitolul 12).

Pãrþile corpului considerate moaºte

Moaºtele nu sînt adunate în exclusivitate de la sfinþi ºi martiri, fiindla fel de cãutate ºi cele de împãraþi, regi, autori ºi artiºti celebri etc. (vezicapitolul 12). Cînd Napoleon a murit singur ºi uitat pe Insula Sf. Elena,localnicii au adunat cu mult zel suveniruri rãmase de la marele om. Printreacestea se numãrau hainele ºi ºuviþele de pãr tãiat, iar cineva a avut chiarîndrãzneala de a-i îndepãrta organele genitale, o relicvã extrem deimportantã de la un împãrat atît de glorios. În 1972, la casa de licitaþiiChristies s-a pus în vînzare un obiect asemãnãtor unui cãluþ-de-mare desprecare se pretindea cã ar fi ce mai rãmãsese din penisul marelui om. Inimai-a fost aºezatã într-o vazã de argint, stomacul într-un vas de argint pentrupiper (suferise de cancer stomacal), iar un fragment din intestine a ajunsla Colegiul Regal al Chirurgilor din Londra. Restul cadavrului a fost readustriumfãtor la Paris în 1848, la 27 de ani dupã ce murise, ºi îngropat înDomul Invalizilor. Lui Tutankhamon, despre care am discutat în capitolul9, i-a fost de asemenea furat penisul de cãtre vînãtorii de relicve, probabilla scurt timp dupã descoperirea mumiei, în 1925; pînã la reîngroparea saîn 1926, penisul mumificat al tînãrului faraon, împreunã cu un înveliºpenian din aur, dispãruserã.

Moaºtele pot fi uneori diverse fragmente ale corpului. Cînd împãrãteasaJosephine a vizitat mormîntul lui Carol cel Mare (742–814) dinAix-la-Chapelle, i s-a prezentat omoplatul acestuia, fixat pe un fragmentdin Sfînta Cruce, sigilat în cristal ºi prins de un lanþ de aur ce atîrnase înjurul gîtului celebrului rege. Un alt omoplat pãstrat separat de restul corpuluia fost cel al Sf. Andrei din Edinburgh. Degetul arãtãtor al lui GalileoGalilei se aflã într-o cutie de sticlã la Muzeul de Istorie Naturalã dinFlorenþa. Degetul este uºor curbat ºi ridicat în sus, ca ºi cum marelesavant ar face un semn vulgar cãtre detractorii sãi ecleziastici. O relicvãneobiºnuitã o constituie un dinte al lui Isaac Newton (1642–1727), vîndutla Londra în 1816 pentru a fi fixat pe inelul unui nobil; fãrã îndoialã, se

Page 322: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor328

spera ca aceastã relicvã sã îmbunãtãþeascã procesele cerebrale alepurtãtorului. Romanii din antichitate practicau os resectum, prin care unfragment din corp, de exemplu un deget, era separat de cadavru ºiînmormîntat, în timp ce restul cadavrului era incinerat, iar cenuºa eraintrodusã în urne funerare. Fragmentul îngropat nu avea atît caracterulunei relicve, cît al unei rãmãºiþe a defunctului care nu era distrusã imediatde foc; era un fel de compromis între incinerare ºi îngropare.

Ca pradã de rãzboi

Scalparea morþilor pe cîmpul de luptã era practicatã de cãtre sciþi, celþiºi teutoni. Deºi practica a fost asociatã triburilor de amerindieni, se parecã aceºtia au deprins-o de la duºmanii lor europeni. Unele state ofereaurecompense pentru scalpuri de indieni, iar colonizatorii îi scalpau pe indienipentru a demonstra cã îi uciseserã. În statul Massachusetts se acordau40 £ pentru fiecare scalp de bãrbat indian trecut de 12 ani ºi 20 £ pentruscalpul unei femei sau al unui copil. Printre relicvele de rãzboi neobiºnuitese numãrã nasurile a mii de coreeni, tãiate de japonezi în timpul invazieiacestora în Coreea în 1597. În 1993 au fost îngropate decent 20 000 denasuri.

Unele fragmente ale corpului sînt înlãturate ºi pentru a pedepsi sau aultragia un cadavru. Despre decapitarea, eviscerarea ºi dezmembrareacadavrelor am discutat în capitolul 13.

Pentru îndeplinirea dorinþelor celor morþisau pentru a-i onora

Inima a avut dintotdeauna un statut special, fiind consideratã centrulsentimentelor, al curajului ºi al pietãþii. Încã din epoca de piatrã, inima eraîngropatã uneori separat de restul corpului, deºi era consideratã, de obicei,ca parte a restului viscerelor ºi îndepãrtatã o datã cu acestea. Richard I alAngliei a fost ucis în 1199, iar cea mai mare parte a corpului sãu a fostînmormîntatã la picioarele tatãlui sãu, la abaþia Fontevraut din Franþa.Viscerele au fost înmormîntate în apropiere, la abaþia St. Saviour de laCharroux din Poitou. În schimb, inima a fost trimisã la Catedrala dinRouen spre a rãsplãti cetãþenii pentru loialitatea ce i-o arãtaserã.William Cuceritorul (1027–1087) a murit din cauza rãnilor din timpulasedierii oraºului Nantes. Intestinele i-au fost înmormîntate în Chalus, unoraº din Franþa, inima a ajuns în Catedrala din Rouen, iar restul corpuluiîn abaþia Les Dames din Caen. În secolul XII, în timpul cruciadelor, mulþidintre cei ce au murit pe Pãmîntul Sfînt au cerut ca inimile sã le fieînmormîntate acolo. Aºa a început practica înmormîntãrii inimilorcreºtinilor, ulterior adoptatã de suveranii din Europa ºi de mulþi alþii. În

Page 323: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 329

Anglia, în secolul XVII s-au înregistrat cel puþin 190 de înmormîntãri deinimi. Misionarul ºi exploratorul scoþian David Livingstone a murit înAlala, Africa, în 1873. Inima ºi mãruntaiele i-au fost îngropate acolo, subun copac. Restul corpului a fost umplut cu sare, uns cu coniac ºi lãsat sãse usuce timp de 14 zile. Apoi, dupã ce a fost introdus într-un cilindru dincoajã de copac, acoperit cu o pînzã de vele ºi legat de un stîlp, cadavrula fost transportat aproximativ 1 600 de kilometri pînã pe coasta africanã,în Zanzibar. De acolo, cadavrul a fost transportat pe mare pînã în Angliaºi înmormîntat, la aproape un an dupã ce murise. Inima lui Shelley, carenu a fost arsã (vezi capitolul 7), se aflã în Boscomb Manor House dinHampshire. Cenuºa lui Thomas Hardy se odihneºte în CatedralaWestminster, alãturi de cea a lui Charles Dickens, dar inima lui esteîngropatã alãturi de prima sa soþie, în cimitirul bisericii St. Michaels dinStinsford, Dorset.

Îngroparea inimii nu ºi-a pierdut atracþia nici în prezent. Cadavrulþarului Boris al II-lea al Bulgariei, care a murit în 1943, s-a pierdut, fiindprobabil distrus de poliþia secretã comunistã. Recent însã s-a recuperatinima, aflatã într-o urnã de plumb, dintr-un cimitir bulgar ºi a fostreînmormîntatã.

Capul reprezintã într-o mãsurã mai mare individualitatea unei persoane,dupã cum este descris în capitolul 15. În 1996, o vãduvã egipteanã aexhumat craniul soþului sãu fiindcã îi era dor de el ºi se simþea singurã.Femeia a fost arestatã de poliþie. Sfîntul Thomas Becket a beneficiat deo înmormîntare clericalã complicatã în Canterbury. Creierul i-a fost pus îndouã morminte separate, iar alte douã morminte conþineau craniul ºi restulosemintelor (vezi capitolul 12).

Legenda capului lui Oliver Cromwell este prezentatã în capitolul 13.

Pentru transplanturi de organe

Recoltarea organelor pentru a fi folosite ca „piese de rezervã“ estedescrisã mai detaliat în capitolul 12.

Pentru cercetare

Creierul a fost organul cel mai intens studiat. Creierele marilor genii,artiºtilor ºi savanþilor sînt cumva mai mari sau se deosebesc în vreun fel decreierele normale? Se pare cã greutatea creierului nu are o influenþã preamare, fapt dovedit de urmãtoarele valori de greutate a creierelor, exprimateîn uncii: Troþki – 56; W.M. Thackeray – 58; Marilyn Monroe – 51; RobertF. Kennedy – 51; Walt Whitman – 45; Anatole France – 35. Creierul unuibãrbat adult cîntãreºte în medie 49 de uncii (1,370 kg), iar cel al uneifemei, 44 de uncii.

Page 324: enciclopedia mortii(2)

Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor330

Ce se poate spune despre circumvoluþiunile (cutele) de pe suprafaþacreierului? Acestea se formeazã deoarece partea frontalã a creierului(prozencefalul), care este în principiu o reþea densã de celule nervoasespeciale sub forma unui tub gol, s-a dezvoltat foarte mult de-a lungulevoluþiei speciei umane. Acoperã în prezent cea mai mare parte a restuluicreierului, iar tubul gol s-a prãbuºit (formînd încreþituri pe suprafaþã) pentrua încãpea în interiorul craniului rigid. Un numãr mai mare decircumvoluþiuni înseamnã o suprafaþã mai mare a prozencefalului, adicãun numãr mai mare de celule nervoase. Creierele umane au multecircumvoluþiuni, dar creierele geniilor nu diferã în acest sens de celelalte.Mai mult, s-a demonstrat cã delfinii au un numãr mai mare decircumvoluþiuni (ºi un creier mai greu) decît oamenii.

Însã greutatea creierului ºi numãrul de circumvoluþiuni sînt aspectefrivole. S-ar putea descoperi oarecari diferenþe dacã s-ar face comparaþiimai detaliate, cu un caracter mai subtil? Pare puþin probabil. Structuracreierului ne diferenþiazã de celelalte primate, dar nu explicã diferenþelede intelect dintre oameni. În cãutarea unui element deosebit în creierulunui geniu, creierul lui Einstein a fost separat de corp înainte ca acesta sãfie incinerat, în 1955, ºi depozitat în Spitalul Princeton din New Jersey.Ulterior, creierul a fost plimbat pe la diferite spitale ºi studiat de specialiºtiîn neuropatologie, fãrã sã se observe ceva neobiºnuit. Pînã în prezent nus-a publicat nici un raport final, iar creierul, conservat în formol, aºteaptãîntr-un borcan sã fie studiat în continuare.

Page 325: enciclopedia mortii(2)

Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre 331

Partea a IV-a

Moartea þi viaþa de apoi

Page 326: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi332

Page 327: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 333

15

Moartea þi cadavrul: impactulemoþional

Cea mai mare parte (a omenirii) trebuie sã fie mulþumitã cã se aflãîntr-o situaþie în care parcã nici nu s-ar fi nãscut, sã se regãseascã înRegistrul lui Dumnezeu, nu în însemnãrile omului.

Sir Thomas Browne (1605–1682)

Perspectiva morþiiNimeni nu poate nega cã moartea (cel puþin moartea propriei persoane)

este ceva greu de acceptat. La Rochefoucault spunea cã omul nu poateprivi moartea mai calm decît priveºte soarele. Este simplu sã ne gîndimla propria dispariþie cu îngrozitoare strîngere de inimã ºi înspãimîntaþi.Moartea poate fi însã contemplatã ºi dintr-un punct de vedere filozofic.Filozofii nu se pot împiedica sã manifeste un interes pentru acest subiect;dupã cum spunea Socrate, citat în Fedon, unul din dialogurile lui Platon:„Atunci este un fapt, o, Simmias, cã filozofii adevãraþi transformã moarteaîntr-o profesie“. Se poate filozofa cã moartea este o parte a vieþii, inerentãacesteia (vezi capitolul 1) ºi nici unul dintre noi nu va fi nemuritor; daracest lucru nu ne încãlzeºte cu nimic. Moartea ºterge diferenþele dintreoameni; ne aºteaptã pe toþi, indiferent de realizãri, avere sau frumuseþepersonalã. Ar trebui sã fim pregãtiþi sufleteºte pentru ea. Cu toate acestea,omul nu poate accepta dispariþia totalã a sinelui, dacã moartea înseamnãacest lucru. În fond, moartea nu este o idee abstractã, ci marea ºi aparentinsurmontabila ameninþare la adresa existenþei noastre continue. Printresentimentele provocate de moarte se numãrã tristeþea, furia, sfidarea,indignarea ºi resemnarea, iar cel mai comun dintre ele este frica. Dinpunctul de vedere al supravieþuirii speciei, acest lucru e firesc. Prin natura

Page 328: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi334

lor, fiinþele trebuie sã facã tot ce le stã în putinþã ca sã supravieþuiascã, sãse reproducã ºi sã evite moartea. Teama de moarte poate fi consideratãdrept un avantaj în lupta pentru supravieþuire.

Mulþi oameni vor admite, dupã un timp de gîndire, cã se tem deprocesul morþii la fel de mult ca de moartea însãºi. Aproape toþi ne dorimun mod rapid ºi calm de a pãrãsi viaþa. Cine nu ar prefera sã moarã brusc,în urma unui atac cardiac, decît lent, de cancer sau de foame? Frica dedurere nu este singurul chin pe care îl avem de înfruntat în timpul procesuluide dispariþie. Mai este ºi conºtienþa faptului cã, în scurt timp, te vei stingeasemenea unei lumînãri; în plus, apar regrete pentru pãrãsirea celor dragiºi pentru treburile lãsate neterminate.

Pe de altã parte, se poate spune cã gîndul de a ne naºte ar fi chiar ºimai îngrozitor dacã am ºti ce urmeazã sã ni se întîmple. Durerile ºiconstrîngerile pur fizice ale naºterii sînt înspãimîntãtoare. Din fericire, înacele momente traumatizante noi nu ne aflãm în posesia completã afacultãþilor noastre ºi nu þinem minte nimic din cele întîmplate. FrancisBacon (1561–1626), filozof ºi om politic englez, a remarcat cã: „A murieste la fel de natural cu a te naºte, iar pentru un prunc, probabil cã unadintre ele este la fel de dureroasã precum cealaltã“.

În Europa medievalã, biserica folosea multe mijloace pentru a le amintioamenilor de moarte. Se dorea sã se inspire fricã, frica de moarte, înrîndul pãcãtoºilor ºi al celor ce nu se cãiau. Pentru întãrirea cuvintelorpredicatorilor ºi ale cãrþilor de rugãciuni, erau expuse imagini înfricoºãtoarenumite memento mori (în latinã = aminteºte-þi cã vei muri). Mementomori erau picturi ºi sculpturi care reprezentau cranii, schelete sau imaginiîn care moartea era înfãþiºatã ca o persoanã numai piele ºi os. Uneori seprezentau imagini ale unor cadavre mîncate de viermi sau cu viermi careieºeau din orbite. Artiºtii europeni din secolele XVIII–XIX pictau imaginiºocante în care un corp avea o parte vie, iar cealaltã moartã, desfiguratãºi în descompunere. Moartea avea un caracter democratic, aºteptîndu-i atîtpe sãraci, cît ºi pe bogaþi. Imaginii i se alãturau adesea simboluri ale morþii,precum coase, clepsidre, lumînãri ºi schelete. Cu siguranþã, frica de moarteºi de ororile iadului i-ar fi fãcut pe oameni sã se poarte mai bine. Însãoricît de logicã ar putea pãrea presupunerea cã oamenii pot fi terorizaþi sãse poarte corect de frica iadului, dovezile sînt irelevante. Creºtinii nu sîntcu mult mai morali sau mai amabili cu cei din jur decît adepþii unor religiipentru care nu existã ideea de iad, sau decît cei fãrã nici un fel de religie.

Totuºi, posibilitatea existenþei unei vieþi de apoi, cu sau fãrã rai ºi iad,are un efect evident asupra atitudinii cu care este abordatã moartea, iaracest subiect este dezvoltat în capitolul 16. O serie de studii au demonstratcã cei cu o concepþie religioasã tind sã aibã o atitudine optimistã faþã demoarte. Cei care trãiesc singuri se tem cel mai mult de moarte, în timp cepersoanele cãsãtorite au tendinþa de a evita subiectul. Totuºi, adulþii normali

Page 329: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 335

nu trãiesc cu teama morþii. Dacã se gîndesc la moarte, pot admite cã sîntîngrijoraþi, iar aceastã teamã ar putea sã le bîntuie subconºtientul, dar nueste vorba despre o neliniºte permanentã. Cei mai preocupaþi sînt copiii(mai mari de cinci ani), bãtrînii ºi persoanele cu probleme psihice.

Poetul Walt Whitman (1819–1892) priveºte moartea cu optimism:

Moartea diferãDe ceea ce cred toþiªi e mai norocoasã.

Cei ce împãrtãºesc acest optimism au probabil motive suficient debune în acest sens, cu excepþia credinþelor religioase. Aceºtia ar putea, deexemplu, sã aºtepte nerãbdãtori sã fie criocongelaþi ºi reînviaþi într-o fazãulterioarã, dupã cum am amintit în capitolul 10. Pentru ei, moartea este uneveniment nenatural ºi inutil, o obligaþie jignitoare faþã de specia umanã.Pentru alþii, optimismul ar putea fi doar o bravadã. Aceºtia vor spune cãsînt „tineri de 65 de ani“ în loc de „în vîrstã de 65 de ani“. Alþii iausubiectul în glumã. Winston Churchill a murit la 91 de ani, iar la cea de-a75-a aniversare se spune cã ar fi afirmat: „Sînt pregãtit sã-mi întîlnescCreatorul. Dar dacã ºi Creatorul este pregãtit pentru chinul de a mã întîlnipe mine, asta este o altã problemã“

Un exemplu de atitudine curajoasã ºi practicã îl reprezintã WilliamHazlitt (1778–1830) care a scris în eseul „Despre teama de moarte“:

„Probabil cã unul dintre cele mai bune remedii pentru teama de moarteeste sã cugeþi cã viaþa are atît un început, cît ºi un sfîrºit. A fost o vremecînd nu existam, iar acest lucru nu ne preocupã – atunci de ce sã nefrãmînte faptul cã va veni o vreme cînd nu vom mai fi?... A muri înseamnãdoar a fi aºa cum eram înainte de a ne naºte. Iar lucrul de care ne tememcel mai tare este cã, dupã o existenþã scurtã, agitatã, febrilã, dupã speranþedeºarte ºi temeri zadarnice, ne vom adînci din nou în odihna finalã ºi vomuita de visul zbuciumat al vieþii!“

Unii gîndesc cã moartea este mai uºoarã dacã omul a avut o viaþãplinã ºi a realizat multe lucruri; nu este însã aºa, deoarece întotdeaunacredem cã am fi putut face mai multe. Sir Isaac Newton (1642–1727) ainventat teorema binomialã ºi a descoperit ºi analiza matematicã, legileopticii ºi legea universalã a gravitaþiei. Impactul sãu în domeniul ºtiinþeia fost enorm; dupã cum spunea Alexander Pope (1688–1744):

Natura ºi-ale sale legi zãceau în beznã ºi-n surdinã,Dar Dumnezeu a zis: „Sã fie Newton!“ ºi s-a fãcut luminã.

Cartea lui Newton, Principia, este una dintre cele mai importante

Page 330: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi336

isprãvi ale intelectului uman; el a fost venerat ºi onorat de contemporaniisãi ºi a fost preºedinte al Royal Society timp de 25 de ani. Cu toateacestea, a rãmas o persoanã timidã ºi modestã, lãsînd sã se întrevadã dinultimele sale cuvinte cã ar mai fi fost multe lucruri de fãcut.

„Nu ºtiu cum par eu în ochii lumii. Însã eu mã privesc ca pe un copilce se joacã pe malul mãrii ºi se distreazã uneori cînd descoperã o piatrãmai netedã sau o scoicã mai frumoasã decît cele obiºnuite, însã mareleocean al adevãrului se întinde nedescoperit în faþa mea.“

Se poate spune cã cel mai bun remediu pentru teama de moarte esteacela de a o privi tot timpul în faþã, de a te obiºnui cu ideea morþii ºi dea o accepta. Aceasta este strategia susþinutã de multe dintre marile credinþereligioase ale lumii, fapt descris în capitolul 16. Se spune cã, într-un fel,moartea poate fi evitatã, deoarece spiritul tãu pãrãseºte corpul ºi intrã într-oLume a Luminii sau în Conºtiinþa Universalã, stare asemãnãtoare celordescrise în experienþele de moarte clinicã (vezi capitolul 5).

Probabil cã acest lucru este mai simplu în cazul în care o boalã gravãne face sã acceptãm perspectiva morþii, cel puþin temporar. Mozart, într-oscrisoare cãtre tatãl sãu din 4 aprilie 1787, cînd avea 31 de ani, scria:

„Avînd în vedere cã moartea (pentru a fi exact) este adevãratul scopfinal al vieþii, m-am strãduit în ultimii ani sã încerc sã cunosc acest adevãratºi cel mai bun prieten al omului într-o asemenea mãsurã, încît contemplareasa nu numai cã nu mã mai sperie în nici un fel, dar mã relaxeazã ºi îmioferã o liniºte sufleteascã deosebitã.“

Vederea cadavruluiCei care au vãzut un cadavru ºtiu cã acest lucru are un efect puternic

asupra psihicului. Numai cã puterea de a stîrni emoþii scade pe mãsurã cecadavrul se descompune. Natural cadavrul are cea mai mare capacitate dea readuce în memorie persoana decedatã. Sentimentele sînt stîrnite cuuºurinþã de aceastã priveliºte, iar în secolele trecute vederea cadavruluijuca un rol important în viaþa familialã ºi religioasã. Dupã ce mortul eraspãlat ºi îmbrãcat, uneori ºi îmbãlsãmat, puterea influenþei sale deveneachiar mai mare. Ne aflãm în prezenþa persoanei decedate.

Mumificarea aduce o notã de distanþare, dar factorul personal este încontinuare prezent. În Egiptul roman (secolul IV d.Hr.), sicriele aveau uncapac care glisa înapoi pentru a se putea observa corpul mumificat. Încontinuare, în acest ºir al activãrii sentimentelor personale se plaseazãmãºtile mortuare sau efigiile în mãrime naturalã, care reprezintã surse deamintire artificiale. Sculpturile sau picturile au un impact similar, în timpce o fotografie, mai ales în cazul în care persoana priveºte direct spre

Page 331: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 337

obiectiv, are un efect mai puternic, deoarece surprinde un moment de viaþãefectivã. Ne priveºte chiar persoana realã. Fotografiile chipurilor moarteau un efect diferit: ne miºcã mai mult deoarece ºtim cã persoana estemoartã; ochii sînt închiºi, iar omul are un aspect liniºtit.

Faþa ºi capul au un impact mai puternic decît alte pãrþi ale corpului.Chipul este cel care dã individului unicitatea. Întîmplãtor, capul este înacelaºi timp o parte a corpului a cãrei îndepãrtare pune automat capãtvieþii, fapt speculat cu o eficienþã admirabilã de doctorul Guillotine.Urechile, amprentele digitale ºi urmele tãlpilor au de asemenea un caracterunic, dar numai în cazul în care sînt examinate de un expert, ºi nu producsentimente puternice. Tocmai din cauza impactului pe care-l au faþa ºicapul, capetele criminalilor executaþi erau expuse public ca o lecþie pentrurestul comunitãþii. Capetele intacte fãceau mai multã impresie decît craniile,acestea putînd fi înmuiate în saramurã ca pãsãrile sã nu ciuguleascã toatãcarnea, fapt ce le-ar fi transformat în niºte obiecte cu caracter anonim.Indiferent de circumstanþe, capul retezat are un efect unic, ca în cazul luiIoan Botezãtorul sau Oliver Cromwell (vezi capitolul 13).

Alte pãrþi ale corpului se recunosc mai greu, prin urmare au un impactemoþional mai redus. Oamenii sînt adesea capabili sã-ºi recunoascãpartenerii chiar în cazul în care sînt vizibile doar zonele de la genunchiîn jos, dar, în general, cea mai multã atenþie i se acordã chipului. Inima,mîinile ºi pãrul creeazã un efect emoþional – dupã cum am observat, inimaera uneori îngropatã separat (vezi capitolul 14) –, dar aceste pãrþi alecorpului nu pot fi identificate cu uºurinþã ca aparþinînd decedatului. Restulcorpului, printre care muºchii, intestinele, plãmînii ºi rinichii, are un caracteranonim. Acestea pot avea un impact puternic în cazul în care ºtim cãaparþin unei persoane deosebite, dar într-o mãsurã mult mai micã decîtchipul sau cadavrul cuiva care a murit cu cîteva zile în urmã.

Pe mãsurã ce din cadavru rãmîne doar scheletul, capul îºi pãstreazãsupremaþia. Craniul nu are un impact atît de personal, dar reprezintã unsimbol al morþii ºi o amintire deosebitã a persoanei decedate. Acest fapteste reflectat de locul de cinste ocupat de cranii în osuare ºi în practicilevînãtorilor de capete (vezi capitolul 9). Din restul scheletului, probabil cãpe locul al doilea în aceastã clasificare se aflã mîinile, iar alegerea seopreºte cam aici în cazul oaselor: sînt semnificative dacã se ºtie cui aparþin,nu ºi în caz contrar. Se spune despre un rege englez, aflat pe patul morþii,cã le-ar fi cerut urmaºilor sã-i poarte oasele cu ei în timp ce mãrºãluiesc,deoarece inamicii nu ar putea suporta sã-l vadã mort sau viu. Totuºi,oasele, pentru cã sînt rezistente în timp, reprezintã un simbol cu osemnificaþie deosebitã a celui care a fost.

Pînã în aceastã fazã, modificãrile suferite de cadavru pot fi conside-rate cantitative, în sensul cã rãmîne din ce în ce mai puþin din structurainiþialã. Cu toate acestea, scheletul sau un fragment care poate fi identificat

Page 332: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi338

este în continuare vizibil. Preocuparea extraordinarã pentru relicve ºi moaºte(vezi capitolul 12) certificã puterea de ordin psihologic a rãmãºiþelor umanevizibile ºi tangibile. Abia dupã urmãtoarea fazã a descompunerii, dupãincinerare sau dizolvarea completã a cadavrului în pãmînt, putem vorbi deo modificare calitativã a atitudinii noastre. Nu mai existã aºadar nici oase,nici alte rãmãºiþe care sã poatã fi identificate. Cenuºa nu are individualitatedecît în cazul în care ºtim cui aparþine. Procesul de distrugere este complet,iar persoana a rãmas exclusiv o amintire. Cenuºa însã ne aminteºte depersoana respectivã, avem în continuare anumite sentimente în acest sens,iar legãtura dintre cei vii ºi cel mort este încã prezentã.

Împrãºtierea cenuºii are probabil un impact mai redus decît oînmormîntare clasicã în sicriu, dar rãmîne o ceremonie emoþionantã. Dacãnu ar fi existat cenuºa, iar corpul ar fi dispãrut complet în crematoriu,familia ºi prietenii ar fi fost privaþi de o eliberare naturalã a sentimentelor.Ar fi meritat, în acest caz, utilizarea unei cenuºi false. O datã cuîmprãºtierea cenuºii, totul dispare. În aceastã fazã nu mai existã nici orãmãºiþã palpabilã. Cadavrul ºi-a pierdut atît locaþia, cît ºi consistenþa, iarelementele constituente ale corpului reintrã în ciclul natural.

Cadavrele ºi evitarea morþiiÎn arta europeanã din secolele XIV–XVI, moartea era reprezentatã

prin imagini macabre, de mare impact. Printre temele frecvente ale sculpturiimonumentelor funerare se regãseau cadavre pe jumãtate descompuse,numite „transi“, iar corpurile în putrefacþie apar în picturile din aceastãperioadã, dupã cum se poate observa în fresca lui Masaccio din bisericaSanta Maria din Florenþa. Picturile secolului XV cu „dansuri macabre“reprezentau bãrbaþi care dansau în drum spre mormînt într-o confruntarecu propria moarte. Mesajul transmis era cã, din moment ce avem cu toþiiacelaºi destin, ar trebui sã ne pregãtim pentru el. Scheletele curãþateprezentate în secolele ulterioare par atrãgãtoare în comparaþie cu cadavrelede la sfîrºitul evului mediu, cu carnea lor putredã. Craniile cu oaseîncruciºate erau imagini acceptabile în secolele XVII–XIX ºi apãreau ca„memento mori“ pe inele, vase, linguri, casete de tutun ºi chiar pe obiectede mobilier. Moartea era reprezentatã printr-un craniu sau un schelet, însoþitca marcã distinctivã de o coasã sau o clepsidrã.

În perioada victorianã, oamenii erau obsedaþi de moarte. Mortalitateainfantilã înregistra cote ridicate, iar majoritatea oamenilor mureau înaintede a îmbãtrîni din cauza unor boli, rãni sau infecþii. Moartea ºi muribunziierau întîlniþi atît în mediul familial, cît ºi în cadrul comunitãþii. Spresfîrºitul secolului XIX, în albumele foto ale familiei puteau fi regãsitefotografii ale unor copii morþi. În schimb, în epoca victorianã, subiectulsexului era tabu ºi înconjurat de prohibiþii. Nu se putea vorbi despre acest

Page 333: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 339

lucru. În prezent, dupã cum au observat unii cercetãtori, aceastã stare alucrurilor s-a inversat în societãþile occidentale. Aproape orice este permisîn privinþa sexului, în timp ce moartea e ocolitã cu abilitate ºi hotãrît.Oamenii mor în spitale ºi în aziluri, iar societatea este scutitã de întîlnireapermanentã cu moartea. La ora actualã, în Marea Britanie, aproximativ80% din totalul deceselor se produc în spitale, iar jumãtate din restulcazurilor, în azilurile de bãtrîni. Cei mai mulþi dintre noi nu au vãzutniciodatã un muribund, iar unii nici mãcar un cadavru.

Moartea trebuie adusã din nou în centrul vieþii. Ar trebui sã fie un faptrecunoscut ºi acceptat, nu un subiect tabu, deoarece în acest fel ia naºtereo teamã artificialã faþã de moarte. Probabil cã Ziua Mexicanã a Morþii, ozi din anul în care toatã lumea sãrbãtoreºte moartea, împinge lucrurile maideparte decît este necesar, dar o acceptare deplinã a morþii ar fi cevasãnãtos pentru societatea modernã. Cei mai mulþi dintre noi nu sînt pregãtiþisã facem faþã morþii ºi doliului, ºi chiar mai puþin pregãtiþi sã înfruntãmpropria dispariþie. Totuºi, cunoºtinþele despre moarte sînt la fel de necesareca ºi cunoaºterea metodelor de prim-ajutor, care se predau în cadrul unorcursuri speciale.

Ar trebui sã ne îndreptãm cãtre atitudinea budistã ºi, în special, ceatibetanã faþã de moarte. Potrivit Cãrþii Tibetane a Morþilor, meditaþiaasupra morþii duce la familiarizarea ºi la acceptarea acesteia, astfel încîtnu va mai reprezenta un ºoc ºi o teribilã ameninþare. Ar trebui sã nedepãºim teama naturalã, de origine animalicã. Moartea nu trebuie sã fieneapãrat cel mai mare dezastru personal, iar înþelegerea conceptului demoarte reprezintã cheia pentru bunãstare spiritualã.

Compararea morþii cu somnulEste o comparaþie care apare frecvent, mulþi poeþi asemãnînd Moartea

cu fratele sãu, Somnul. Cuvîntul cimitir este derivat dintr-un termen grecesccare înseamnã loc de odihnã sau de somn. Ne putem imagina cã somnulreprezintã starea normalã, pe care o experimentãm la începutul vieþii (înuter), ºi, din nou, la bãtrîneþe, perioadã dominatã de somn întrerupt destãri de veghe. Dacã dezvoltãm aceastã idee, asemãnînd non-existenþa cusomnul, atunci, dupã cum a spus William Hazlitt, însãºi viaþa poate fiprivitã drept o insulã de vise într-un ocean al somnului. Poemul lui Shelley,Viaþã funerarã, rãmas neterminat, este profund ºi plin de semnificaþii:

Viþã prosperã, ai cãrei ciorchini strãlucescSub soarele toamnei, nimeni nu vrea sã te gusteFrunzele tale-s giulgi – o ruinã înveselescOsemintele – antichitãþi auguste.“

Page 334: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi340

Întîmplãtor, între somn ºi viaþã existã o legãturã semnificativã din punctde vedere medical. Un om poate fi privat de tipul special de somn în carese manifestã visele, miºcãrile oculare rapide ºi activitatea electricã cecaracterizeazã creierul. Acest lucru se poate face prin trezirea persoaneirespective de fiecare datã cînd începe un astfel de somn. Dupã un timp,respectivul ar putea avea halucinaþii ºi tulburãri psihiatrice grave. Cu altecuvinte, acest tip de somn este necesar pentru sãnãtatea psihicã a individului.Cei ce nu pot dormi normal din cauza unor afecþiuni medicale care leafecteazã somnul se plîng cã boala lor este mai gravã ºi calitatea vieþii maiproastã decît cei ce suferã de aceeaºi afecþiune, dar pot dormi normal.Shakespeare lãuda calitãþile somnului în Macbeth (actul II, scena 2):

Nevinovatul somn, cel ce desfaceFuiorul încîlcit al grijii – somnul:E moartea vieþii fiecãrei zile,El, scalda grelei trude ºi balsamulDurerii sufleteºti ºi-a doua manãA marii firi, iar la ospãþ viaþãCel mai de seamã fel.*

Este posibil ca omul sã simtã nevoia de a dormi fiindcã simte nevoiade a visa? Sigmund Freud (1856–1939), „inventatorul“ subconºtientului,era sigur de aceastã interacþiune ºi insista asupra faptului cã: „Interpretareaviselor este calea nobilã cãtre înþelegere a activitãþilor inconºtiente aleminþii“. Cu alte cuvinte, visarea este o parte esenþialã a metabolismuluipsihic. Necesitatea de a visa ºi a dormi a fost subliniatã ºi de poetul,dramaturgul ºi filozoful german Goethe (1749–1832), cel care a afirmat:„Omul nu poate rezista mult timp într-o stare de conºtienþã, el trebuie sãse arunce înapoi în inconºtienþã, deoarece acolo se aflã rãdãcinile sale“.

Ce se poate spune despre vise? Oamenii au interpretat visele timp desecole, considerîndu-le pe rînd îngrijorãtoare, îngrozitoare sau amuzante,dar, de cele mai multe ori, privindu-le cu o teamã superstiþioasã. Viselesînt luate ºi acum în serios, oamenii întrebîndu-se ce semnificaþii au.Tînãra care ºi-a visat soþul fãcînd dragoste cu alta s-a înfuriat.Amintindu-i-se cã a fost doar un vis, ea a replicat: „Dacã el face aºa cevaîn visul meu, cine ºtie ce face de capul lui?“ Visele îi fascineazã de multtimp pe antropologi ºi pe psihanaliºti. Cartea lui Freud, Interpretareaviselor, este deja clasicã, iar opiniile lui Jung (exprimate, de exemplu, înlucrarea Omul modern în cãutarea unui suflet) au avut o mare influenþã.Mitologia este plinã de vise.

* Shakespeare, Opere, trad. Ion Vinea, vol. 9, Editura pentru Literaturã Universalã,Bucureºti, 1961.

Page 335: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 341

Pãrerea tuturor e cã somnul este necesar în parte pentru a ne recuperaîn urma uzurii zilnice, în parte pentru a ne conserva energia ºi a ne îngrijide procesele fiziologice de bazã. Diviziunea ºi creºterea celularãînregistreazã niveluri maxime în timpul somnului. Ce putem învãþa dinsomnul animalelor? Aceste lucruri sînt descrise în casetã.

Animale care dorm, cascã ºi hiberneazãFiecare specie de animal pare sã-ºi adapteze necesitãþile de somn în

funcþie de viaþa pe care o trãieºte în sãlbãticie. S-a sugerat cã animalelecare nu sînt atacate prea des (liliecii, felinele) au tendinþa de a dormi foartemult (între 15 ºi 20 de ore pe zi), în timp ce animalele aflate permanentîn pericol de a fi atacate (oile, porcii, vacile) dorm mai puþin (între 3 ºi 4ore pe zi) – probabil deoarece stau de veghe. Oamenii care au nevoie deopt ore de somn zilnic se aflã undeva la mijloc.

Ar mai exista însã o explicaþie pentru aceste diferenþe. Animaleleierbivore, mai ales rumegãtoarele, trebuie sã petreacã foarte mult timpmîncînd ºi nu-ºi pot permite sã doarmã prea mult. În schimb, animalelecarnivore, atacatorii, sînt obiºnuite cu mesele neregulate. Iar cînd nu vîneazã,în cea mai mare parte a timpului dorm. Sîntem obiºnuiþi somnoroºii cu lei,tigri, pisici ºi cîini, la fel cum ne-am obiºnuit cu imaginea vacilor, a oilorºi a cailor care mãnîncã încontinuu. Carnivorul ce moþãie pare fãrã îndoialãrelaxat, leneº. Aceasta aduce în discuþie cãscatul.

Cãscãm atunci cînd sîntem plictisiþi sau obosiþi, iar un cãscat sãnãtos, lafel ca ºi un rîs puternic, poate fi contagios. De asemenea, cãscãm atunci cîndne trezim. Acea inspiraþie puternicã, asociatã cu întinderea mîinilor ºi apicioarelor, stimuleazã miºcarea sîngelui din vene cãtre inimã, îmbunãtãþeºtecirculaþia ºi pregãteºte corpul pentru a intra în funcþiune. Cãscatul este unobicei util pentru aceia care dorm profund, iar dintre animale, cascã pisicileºi cîinii carnivori, nu vacile sau oile ierbivore. Faptul cã noi, oamenii, cãscãmpoate însemna cã avem o naturã fundamental carnivorã. Cãscatul a fostinterpretat în toate felurile. G.K. Chesterton a sugerat cã un cãscat este un„urlet în tãcere“, iar alþii au mers ºi mai departe, afirmînd cã semnificãagresiune, o încercare simbolicã de a-þi mînca victima.

Indiferent de teoriile inventate în privinþa somnului, trebuie sã se þinãseama de faptul cã acesta le este necesar ºi animalelor. În lipsa somnului,ºi ele devin nervoase ºi pot chiar sã se ia la bãtaie. Somnul tipic asociatcu visele poate fi observat la pisici, ºobolani, capre, miei, iepuri, pãsãri ºicimpanzei. Animalele viseazã, aºa cum ºtie oricine care a observat cum îºimiºcã o pisicã mustãþile ºi coada în timpul somnului sau cum dã din picioare,îºi miºcã nasul sau chiar latrã un cîine.

Forma extremã a somnului, deºi nu este chiar acelaºi lucru, ar fihibernarea, întîlnitã la hamsteri, arici, lilieci, marmote ºi veveriþe. Hibernareareprezintã o adaptare biologicã profundã, ce-i permite animalului sãsupravieþuiascã într-un anotimp rece ºi în condiþiile unei cantitãþi insuficientede hranã. Are loc o încetinire generalã a activitãþilor fiziologice, iar animalul

Page 336: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi342

Cîteva detalii despre narcolepsie

Cei mai mulþi dintre noi sîntem obiºnuiþi cu insomnia ºi ar fi interesantde cercetat ºi fenomenul opus. Narcolepsia este o tulburare rarã aobiceiurilor de somn, ce pare a fi de origine geneticã ºi a avea legãturã cusistemul imunitar. Persoana afectatã adoarme brusc chiar de patru saucinci ori pe zi (deºi se poate întîmpla chiar de treizeci de ori), fiecareastfel de episod de somn durînd între cîteva minute ºi una-douã ore. Desigur,oricine poate adormi într-o încãpere cãlduroasã, de plictisealã sau dupã omasã mai grea. Numai cã narcolepticii sînt stranii din cauzã cã pot adormiîn timp ce mãnîncã sau stînd în picioare sau chiar în timpul actului sexual.Nevoia de a dormi este irezistibilã, iar aceºti oameni renunþã adesea sãiasã în oraº cu prietenii, la un film sau la o piesã de teatru. Dorm maipuþin în timpul nopþii, astfel cã timpul total petrecut dormind (ºi visînd)într-o perioadã de 24 de ore este comparabil cu cel al oamenilor obiºnuiþi.Aceastã afecþiune se trateazã cu stimulatoare, o metodã destul de eficientã.Din pãcate însã, mulþi dintre ei sînt predispuºi la atacuri ce provoacãparalizie.

Credinþa într-o viaþã de apoi ºi teama de moarteCredinþa în viaþa de apoi reduce teama de moarte? Poate cã mulþi atei

înfruntã moartea cu seninãtate. Este concluzia naturalã, toatã lumea trebuiesã moarã, iar faptul cã sînt ºi eu implicat nu ridicã o problemã. Acestlucru nu înseamnã cã moartea este bine venitã, mai ales în cazul în caresurvine prematur (adicã înaintea finalizãrii duratei naturale de viaþã, vezicapitolul 4). ªi, dupã cum am observat mai sus, adesea teama se manifestãmai ales faþã de procesul morþii decît de moartea însãºi. Majoritateaoamenilor se agaþã de viaþã, indiferent cît de neplãcutã ar fi aceasta, ºi araccepta cuvintele lui Shakespeare din piesa Mãsurã pentru mãsurã, actulIII, scena 1:

Cea mai urîtã ºi chinuitoare viaþãLa care vîrsta, chinul, sãrãcia

se transformã temporar într-un organism cu sînge rece. Hibernarea reprezintão adaptare utilã la condiþiile de iarnã (hibernus este termenul latin pentruiarnã, asemãnãtor cuvîntului sanscrit hima = zãpadã, care se alãturã luialaya = reºedinþã, pentru a se obþine Himalaya), existînd dispozitive in-terne de siguranþã. În cazul îngheþãrii, corpul ar muri, aºa cã, dacãtemperatura se apropie de punctul de îngheþ, animalul se trezeºte ºi începesã genereze cãldurã corporalã.

Page 337: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 343

ªi-ntemniþarea pot supune fireaE-un rai faþã de groaza morþii.*

Tennyson, în „Cele douã voci“, era de aceeaºi pãrere:

Oricît de grea ar fi durereaNici o respiraþie a vieþiiN-a fost vreodatã mai prejos ca moartea.

Totuºi, perspectiva nemuririi ne apare aproape la fel de rea ca însãºimoartea. Sentimentul cã o viaþã perpetuã nu ar fi prea atractivã e susþinutde faptul cã moartea este o cerinþã a naturii (vezi capitolul 1). Titon, dinmitologia greacã, era iubit pentru frumuseþea sa de Eos (zeiþa zorilor dezi), care a reuºit sã-l convingã pe Zeus sã-l facã nemuritor. Numai cã zeiþaa uitat sã cearã ºi tinereþe veºnicã pentru el, iar atunci cînd Titon a ajunsbãtrîn ºi hidos, Eos l-a transformat într-o lãcustã.

Alþii sînt atît de îngrijoraþi de perspectiva morþii, încît cad pradã unorgînduri negre. De exemplu, în poezia „Atacurile stranii ale pasiunii“,William Wordsworth, în drum spre iubita sa (care este „proaspãtã precumun trandafir în luna iunie“), ajunge la uºa casei ei ºi este copleºit de oneliniºte inexplicabilã:

Ce gînduri iubitoare ºi stranii se strecoarãÎn mintea agitatã a celui-ndrãgostit!„O, milã!“ în mine strigã sufletu-ntr-o doarã„De Lucy va sã fi murit!“

Moartea a devenit un subiect abordat în sute de poezii ºi zeci de cãrþi.Atitudinile variazã însã foarte mult. Probabil cea mai înþeleaptã dintre elee cã ne temem de moarte fiindcã este un tãrîm necunoscut. De exemplu,poetul englez John Dryden (1631–1700) scria:

Moartea, ea însãºi, nimic nu este; însã noiNe temem, cãci nu ºtim ce-i lumea de apoi.

Frederick Cummings (1889–1919), naturalist englez, expert în pãduchi,ºi-a exprimat în Jurnalul unui om dezamãgit o acceptare biologicã, realistã.El scria, sub pseudonimul W.N.O. Barbellion:

„Decembrie 1912.Paleontologia foloseºte o serie de cuvinte foarte reconfortante...

M-a eliberat de acea dorinþã chinuitoare de a trãi... Am descoperit cãsînt o musculiþã, cã sîntem toþi doar niºte musculiþe ºi cã nimic nu

* Shakespeare, Opere complete, vol. 6, trad. Leon Leviþchi, Ed. Univers, 1987 (n. t.).

Page 338: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi344

conteazã. Acest lucru mi-a uºurat mult viaþa... deoarece nimic nupoate schimba faptul cã am trãit; am fost eu însumi, chiar dacã pentruo perioadã atît de scurtã.“

În continuare, mediteazã la reciclarea propriilor molecule, care îi conferãun fel de nemurire:

„Iar dupã ce mor, materia ce-mi compune trupul va fi indestruc-tibilã ºi veºnicã, astfel încît, indiferent ce se va întîmpla cu Sufletulmeu, colbul ce voi fi eu va merge mai departe, fiecare atom din minejucîndu-ºi rolul individual – ºi voi avea în continuare un deget înPlãcintã. Cînd voi muri, mã poþi fierbe, arde, îneca, împrãºtia – darnu mã vei putea distruge; micii mei atomi ar lua cel mult în rîs acestestîngace rãzbunãri. Moartea nu poate face mai mult decît sã te ucidã.“

Jurnalul lui Cummings descrie evoluþia bolii sale (sclerozã în plãci)foarte deschis. Cititorul îl compãtimeºte, iar Jurnalul, a cãrui prefaþã estesemnatã de H.G. Wells, reprezintã una dintre marile revelaþii ale lucrãrilorautobiografice britanice.

Mulþi poeþi au fost de pãrere cã moartea reprezintã finalul, dupã carenu mai urmeazã nimic. Poetul englez A.C. Swinburne (1837–1909), în„Grãdina Proserpinei“, pãrea convins de acest lucru:

Îi mulþumim cu recunoºtinþã pioasãOricãrui zeu posibil,bãnuitCã nici o viaþã nu e veºnicã;Cã morþii nu se întorc printre cei viiDupã cum rîurile nu-ºi mai recunosc vreodatã mãrile.

Acelaºi mesaj se regãseºte ºi în Biblie, Eccleziastul 9:

„Pentru toþi cei vii este o nãdejde, cãci un cîine viu este mai depreþ decît un cîine mort.

Cei vii ºtiu cã vor muri, dar cei morþi nu ºtiu nimic ºi parte derãsplatã nu mai au, cãci numele lor a fost uitat.

ªi dragostea lor, ura lor ºi pizma lor a pierit de mult ºi nu se vormai bucura niciodatã de ceea ce se face sub soare.“

Moartea din perspectiva copiilorCopiii, se spune, devin conºtienþi de moarte în jurul vîrstei de 5 ani,

deºi la început ar putea fi vorba numai despre o conºtientizare parþialã.Pentru un copil este simplu sã creadã cã o persoanã moartã doarme; o altãvariantã ar fi cã decedatul doar „a plecat“, informaþie acceptatã dacãcopilului i se spune cã respectiva persoanã trãieºte, de fapt, în continuare

Page 339: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 345

ºi se va întoarce cîndva. În lucrarea Interpretarea viselor, Freud face referirela un copil de 8 ani care se întoarce acasã dupã o vizitã la Muzeul deIstorie Naturalã din Londra ºi îi spune mamei sale: „Te iubesc atît de mult,mami; dupã ce mori, o sã te împãiez ºi o sã te pãstrez în camera asta, casã te pot vedea tot timpul“. Copiii au o reacþie extrem de indiferentã faþãde moarte, posibil din cauzã cã nu-i înþeleg pe deplin semnificaþia. Pãrinþiimei au murit amîndoi pe cînd aveam doar 6 ani ºi îmi amintesc de adulþiiînlãcrimaþi care se foiau în jurul nostru, iar noi nu voiam decît sã necontinuãm jocul. Mami ºi tati au plecat, ºi ce-i cu atîta agitaþie? Oconºtientizare mai clarã a morþii se manifestã de obicei în jurul vîrstei de9 ani, iar moartea este consideratã, de obicei, ca fiind o persoanã sau ofigurã înspãimîntãtoare. Probabil cã la aceastã vîrstã ei înþeleg mai degrabãomorul decît moartea.

În cazul în care chiar copilul este pe moarte, principala teamã este ceaa separãrii implicite. Aceºti copii au o imagine mai clarã despre moartedecît cei sãnãtoºi, deoarece au suferit din cauza bolii, au fost separaþi depãrinþi ºi, poate, chiar au observat moartea altor copii în spital. În general,ºcolarii înþeleg cã moartea este un fenomen ºi cã are un caracter final, darcel mai adesea considerã cã acest lucru li se poate întîmpla doar bãtrînilor,nu ºi lor. În imaginaþia lor, în care violenþa ºi moartea observate la televizorabundã, moartea nu este realã. Acolo, moartea survine mai repede decît înrealitate, iar morþii sînt reînviaþi firesc în jocurile cu poliþiºti ºi infractori.Adolescenþii înþeleg mai bine moartea, dar nu conºtientizeazã întotdeaunaiminenþa propriei morþi.

Incapacitatea de a accepta moartea este surprinzãtoare dintr-un punctde vedere. În perioada victorianã, oamenii aveau o probabilitate mai marede a vedea moartea ºi persoane decedate reale, dar în prezent sîntemsaturaþi de imagini cu moarte ºi omoruri în filme, la televizor ºi în ziare.Probabil cã o persoanã obiºnuitã, fie ea adult sau copil, ia contact prinintermediul mass-media cu sute de decese ºi omoruri în fiecare an. Darimpactul este redus de familiaritatea cu aceste imagini. Decesele au devenitsimple simboluri, separate de lumea realã a morþii ºi a persoanelor ce aumurit.

Bãtrînii ºi moartea: sanatoriileºi îngrijirea muribunzilor

Bãtrînii nu-ºi mai fac iluzii cã sînt nemuritori; lor le-au murit pãrinþiiºi unii prieteni ºi au asistat la mai multe înmormîntãri. S-a spus cã femeilesînt mai pregãtite pentru bãtrîneþe, poate chiar pentru moarte, datoritãmenopauzei, un fenomen ce le aminteºte mai dramatic de înaintarea învîrstã ºi de apropierea morþii decît simpla pierdere a pãrului sau apariþiaunor riduri, ca în cazul bãrbaþilor. Indiferent cum stau lucrurile, în general,

Page 340: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi346

bãtrînii acceptã moartea mai uºor. Aceastã acceptare provine probabil dinfaptul cã vîrsta îi face sã aibã o altã atitudine faþã de moarte, nu numaipentru cã „ºi-au trãit traiul“ ºi sînt pregãtiþi sã pãrãseascã aceastã lume.Însã se gîndesc mult la viaþa pe care au dus-o, la succesele ºi la eºecurileînregistrate. Dacã îºi pot analiza trecutul cu satisfacþie ºi cu puþine regretefiindcã au dus o viaþã plinã ºi au avut cîteva reuºite, atunci ei acceptãmoartea mai uºor. Pe de altã parte, dacã descoperã cã au ratat prea multeºanse ºi au avut prea multe nenorociri, moartea le pare o ameninþare maiserioasã.

Înfiinþarea sanatoriilor (vezi caseta) s-a bucurat de un succes remarcabil,fãcîndu-le multora moartea mai demnã ºi bãtrîneþea mai confortabilã.Bolnavii incurabili în stadiu terminal refuzã adesea sã-ºi accepte moartea,mulþi cerînd sã fie eutanasiaþi nu atît din cauza durerilor insuportabile, cide teamã sã nu fie abandonaþi, sã nu devinã o povarã ºi sã-ºi piardãcontrolul. Bãtrînii sînt copleºiþi de imaginile negative prezentate demass-media. La ora actualã, în Marea Britanie, tinereþea este sãrbãtoritã,în timp ce bãtrîneþea este denigratã. Se pune un accent pe nemurire, iarvîrstnicii se pot simþi cu uºurinþã neapreciaþi ºi neglijaþi. Persoanele careau trecut de vîrsta tinereþii îºi gãsesc mai greu de lucru. Prin prismaacestui mod de abordare, ei se simt probabil jenaþi atunci cînd li se ceresã accepte moartea ca pe un eveniment natural. Poate cã va veni ºi vremeabãtrînilor, avînd în vedere cã proporþia vîrstnicilor din totalul populaþieieste în creºtere, iar importanþa lor în calitate de consumatori ºi alegãtoriîncepe sã fie recunoscutã din ce în ce mai mult.

Mulþi pacienþi, cînd li se spune cã boala de care suferã este în stadiuterminal, refuzã sã accepte acest lucru. Primul lor gînd este sã consulte ºialþi medici, pentru a afla ºi alte opinii ºi tratamente alternative. Multedintre aceste tratamente sînt inofensive, cautã sã îmbunãtãþeascã stareageneralã de sãnãtate ºi dau senzaþia cã se întîmplã ceva pozitiv. Altetratamente au un caracter mai agresiv ºi folosesc metode neconvenþionalesau alternative. Cancerul a atras în mod deosebit atenþia, punîndu-seaccentul pe o abordare holistã. Organismul este purificat ºi dezintoxicatprin spãlãturi ale intestinului gros, iar necesitãþile nutriþionale sîntsatisfãcute printr-un aport de vitamine, enzime ºi minerale. Imunoterapiaa cîºtigat teren, cancerul fiind atribuit unei reacþii slabe a sistemuluiimunitar, care poate fi restabilit prin tratament. Printre abordãrilepsihologice se numãrã stimularea pacientului de a adopta o atitudinepozitivã, iar metodele spirituale se pot concentra asupra armonizãriipacientului cu natura. Dar unele tratamente alternative pot fi chiar nocive,ca în cazul utilizãrii Krebiozenului în anii 1960 ºi a Laetrilului în anii1970. Pacientul condamnat ar apela la orice metodã, iar un tratament maimult sau mai puþin netestat poate da speranþã. Faptul cã medicinaconvenþionalã îl respinge este aproape irelevant. Tratamentele alternative

Page 341: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 347

Sanatoriile ºi îngrijirea muribunzilorÎn Marea Britanie au existat sanatorii încã din secolul XIX, dar sanatoriile

particulare moderne au apãrut în momentul în care Cicely Saunders a fondatsanatoriul St. Christopher în Anglia, în 1967. Ea ºi-a început cariera caasistentã medicalã, ulterior devenind medic, ºi a subliniat rolul jucat decontrolul durerii fizice în tratamentul pacienþilor aflaþi în stare terminalã,fapt neglijat în trecut. Considera cã pacientul ºi familia acestuia trebuietrataþi ca un tot unitar.

Au fost angajaþi voluntari ºi s-a înfiinþat un program de consilierepsihologicã pentru membrii familiei dupã moartea unui pacient. Pînã atunci,asistenþa în ultimele momente ale vieþii nu era importantã în medicinã.Într-adevãr, existã în continuare în literatura medicalã mai multe articolereferitoare la moartea celularã decît la moartea persoanelor.

Ca rezultat al exemplului ei de pionierat, la ora actualã, prevenireapermanentã a durerii este adoptatã pe scarã largã, iar în Marea Britanieexistã aproximativ 70–80 de sanatorii, multe dintre ele sponsorizate defundaþii de caritate împotriva cancerului. Un sanatoriu îºi poate alegepersonalul dintre specialiºtii în asistenþã medicalã pentru bolnavii în stadiuterminal. Aceºtia sînt obiºnuiþi cu pacienþi muribunzi, le acordã afecþiuneºi acceptã situaþia în care se aflã.

În prezent se încearcã înfiinþarea mai multor centre de zi în care pacienþiisã beneficieze de asistenþã specializatã sã poatã lua parte la diverse activitãþisociale, rãmînînd pe cît posibil în cadrul comunitãþii, ºi sã nu mai fiemutaþi prematur într-un pat de sanatoriu. Una dintre cele mai mari temeriîntr-o asemenea situaþie este sentimentul cã nu mai eºti dorit, iar întoarcereamuribunzilor acasã îi liniºteºte în aceastã privinþã. Nu au fost pãrãsiþi ºi seaflã într-un mediu familiar. Dacã familia este de acord cu acest aranjamentºi dacã îºi permite financiar, atunci aceasta este adesea soluþia optimã.

Primul sanatoriu particular american a fost înfiinþat în Connecticut în 1973,la început pe bazã de voluntariat, cu un personal alcãtuit în cea mai mare partedin asistenþi sociali ºi membri ai clerului. La scurt timp dupã aceea a atras ºimedici, iar aceastã formã de manifestare a intrat în asistenþa medicalã obiºnuitã.În prezent, în SUA existã peste 2 500 de sanatorii pentru bolnavii în stadiuterminal. Pentru a fi acceptat, pacientul trebuie sã mai aibã de trãit cel multºase luni ºi sã accepte sã beneficieze de un tratament paliativ, nu de unulcurativ. Programele de asistenþã de acest tip se pot desfãºura în spitale, dintrecare unele au secþii speciale pentru bolnavii terminali, sau în sanatorii private,însã 80% dintre pacienþi beneficiazã de asistenþã la domiciliu. Acest tratamenteste considerat standardul de aur în privinþa asistenþei medicale a bolnaviloraflaþi în stadiu terminal ºi este finanþat prin sistemul Medicare. Scopul, la felca în orice alt sanatoriu, este asigurarea unui tratament permanent de alinarea durerii ºi a unei morþi demne, confortabile, precum ºi a asistenþei adecvatepentru pacient ºi familie ca tot unitar.

Aceastã nouã atitudine în privinþa muribunzilor cîºtigã tot mai multteren. În 1994, filantropul George Soros a înfiinþat Proiectul privind Moarteaîn America, iar pînã în prezent a donat peste 15 milioane de dolari diferitelorprograme de asistenþã pentru muribunzi.

Page 342: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi348

Ne întoarcem astfel la aceeaºi concluzie. Este preferabil sã acceptãmelegant moartea, deºi mulþi se împotrivesc ºi luptã împotriva acestei ideipînã la sfîrºit. În momentul în care vor muri, ei pot avea de înfruntat unzbucium interior dureros. Acceptarea morþii cu calm, resemnare ºi supunereeste susþinutã de unii dintre marii predicatori religioºi indieni. Aceeaºiatitudine e exprimatã într-un mod memorabil în Biblia creºtinã, înEvanghelia dupã Luca 2:29: „Acum, slobozeºte pe robul Tãu, Stãpîne,dupã cuvîntul Tãu, în pace“.

au cu siguranþã capacitatea de a ridica moralul pacientului, deºi în cazulcancerului nu existã nici o dovadã acceptabilã din punct de vedere medi-cal cum cã vreunul dintre acestea ar da rezultate; în schimb, agãþarea deastfel de soluþii în ultimul moment nu face altceva decît sã amîne acceptareamorþii.

Unei persoane îi este greu sã accepte cã va muri curînd. Aºa ceva lise întîmplã altora, de exemplu rãnirea gravã sau decesul partenerului, darnu propriei persoane, decît într-un fel teoretic, îndepãrtat. Probabil cãpersoanele aflate pe moarte din cauza unei boli suferã mai mult, în afarãde durerile fizice, datoritã neacceptãrii faptului cã vor muri. Confruntareadirectã cu aceastã problemã poate fi amînatã temporar de iluziile în privinþaunei reveniri, dar, pânã la urmã, ea trebuie sã aibã loc. Epicur a spuscîteva lucruri foarte înþelepte despre moarte (vezi caseta).

Epicur ºi moarteaFilozoful grec Epicur (341–270 î.Hr.) dorea sã taie moartea de pe lista

frãmîntãrilor noastre. κi dorea ca oamenii sã se bucure de plãcerile vieþii,mai ales de cele spirituale, ºi sã îndure pãrþile neplãcute cu optimism.Fericirea omeneascã este bunul cel mai de preþ, iar ceea ce nu se poatepreveni trebuie suportat. Cu mai puþine aºteptãri sînt ºi mai puþine regrete.Zeii se bucurã de o fericire perfectã, care ar fi întreruptã dacã s-ar implicaîn problemele omenirii. Prin urmare, zeii n-au nici o influenþã! Printr-ologicã similarã, el a ajuns la concluzia cã „Moartea, cea mai teribilãnenorocire, nu este nimic pentru noi, deoarece atît timp cît existãm, moarteanu ne însoþeºte; iar cînd vine, noi nu mai existãm. Astfel, moartea nu-ipreocupã nici pe cei vii, nici pe cei morþi, deoarece pentru primii ea nueste, iar ceilalþi nu mai existã“. Epicur pleda pentru o viaþã simplã ºiechilibratã, dar, mai tîrziu, romanii au adãugat acestei concepþii ºi alteatribute, astfel încît „epicureismul“ a ajuns sã-i reprezinte pe cei care seabandonau plãcerilor senzuale.

Page 343: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 349

Doliul ºi jelirea morþilorÎn societãþile noastre dezvoltate, relativ sigure, moartea ºi în special

moartea prematurã reprezintã un factor neaºteptat. În secolele trecute, eaavea un caracter familiar, în primul rînd pentru cã decesele premature eraufrecvente, iar în al doilea rînd fiindcã aveau loc de obicei în caseleoamenilor. În prezent, aproape toatã lumea ajunge într-un spital sau într-oaltã instituþie asemãnãtoare, iar mulþi oameni n-au vãzut niciodatã cummoare un om. Decesele „publice“ obiºnuite sînt accidentele rutiere ºiatacurile de cord. Impactul emoþional este profund atunci cînd vedem unom cum moare, chiar dacã este vorba de un strãin, ºi despre acest lucrune vom ocupa în continuare.

Moartea unui prieten apropiat sau a unui membru al familiei, poatechiar foarte îndrãgit, provoacã o serie de reacþii puternice, separate. ªoculuimorþii i se adaugã ºi tristeþea personalã, iar situaþia este ºi mai greu desuportat atunci cînd eºti martor la eveniment. Existã cîteva stadiirecunoscute ale jelirii ºi trebuie parcurse toate sau cel puþin unele dintreele înainte ca pierderea sã fie absorbitã complet, iar viaþa sã-ºi continuecursul. Deºi separarea acestor stadii pare artificialã, ele dau o idee desprereacþiile complexe ale omului în momentul în care le moare o persoanãapropiatã.

Stadiul 1: Amorþealã, ºoc. Senzaþia resimþitã este cã lumea îºi continuãmersul, dar tu nu mai faci parte din ea. Neîncrederea ºi negarea iniþialã semanifestã în majoritatea cazurilor: Nu mi se poate întîmpla mie aºa ceva.Este o greºealã, un vis din care mã voi trezi în curînd ºi îmi voi da seamacã totul e în ordine. Acest stadiu poate dura cîteva zile. Pentru a acceptarealitatea crudã a morþii, poate fi importantã vederea cadavrului. Dacãacest lucru nu este posibil pentru cã moartea s-a datorat unui accident saucadavrul a dispãrut, poate apãrea o stare de neliniºte ºi procesul de jelirese poate prelungi. Dupã o boalã îndelungatã, sentimentul iniþial este adeseaunul de uºurare cã suferinþele bolnavului au fost curmate, iar acest senti-ment se poate transforma într-unul de vinovãþie la gîndul cã moartearespectivului, în loc sã întristeze, a produs o uºurare.

Stadiul 2: Tristeþe. Pe mãsurã ce caracterul ireversibil al evenimentuluidevine evident, se instaleazã o stare de tristeþe care se suprapune pesteºocul iniþial. În aceastã fazã se manifestã nevoia de a se exprima durerea,de a plînge, de a împãrtãºi acest sentiment ºi cu alþii, dacã acest lucru esteposibil. În acelaºi timp se poate manifesta un alt episod de vinovãþie. Aifi putut face mai mult pentru cel decedat, ai fi putut sã fii mai amabil cuel. Dacã moartea s-a produs pe neaºteptate, poate cã nu ai fost suficientde drãguþ în ultima vreme. O boalã este întotdeauna stresantã pentru cei

Page 344: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi350

apropiaþi ºi poate cã nu ai fost întotdeauna suficient de rãbdãtor. Ai fiputut face mai mult pentru bolnav? Îi promiþi lui Dumnezeu cã te veirãscumpãra ºi vei fi mai bun dacã s-ar putea sã te trezeºti ºi sã decopericã a fost doar un vis urît.

Aceste sentimente pot fi depãºite vorbind cu ceilalþi despre moarte ºidespre cel decedat. Revederea corpului sau vizitarea mormîntului ar puteasã ajute. Astfel începe procesul adesea îndelungat al acceptãrii, în timp cetristeþea acutã se transformã într-o durere ºi un sentiment de vinovãþie cuun caracter cronic, ce poate dura foarte mult.

Stadiul 3: Mînie, furie. Aceasta include mînia faþã de Dumnezeu saufaþã de soartã pentru cã a permis aºa ceva. Se poate transforma într-omînie faþã de prieteni ºi familie fiindcã nu suferã la fel de mult ca tine saufiindcã nu au înþeles. Este expresia dorinþei umane naturale de a învinovãþipe cineva sau ceva pentru un fapt pe care nu-l înþelege. Pentru indigeniidin unele zone din Papua Noua Guinee de acum 40 de ani, majoritateadeceselor se datorau evident vrãjitoriei, iar pasul urmãtor consta înidentificarea vinovatului. Crimele din rãzbunare erau obiºnuite. Acest stadiueste adesea însoþit de agresiune ºi de furie nejustificate ºi poate dura zilesau chiar luni.

Stadiul 4: Acceptarea morþii. Furia a scãzut, iar în acest moment seînþelege ce s-a întîmplat ºi se resimte durerea adevãratã cauzatã de moarteapersoanei respective. Lumea s-a schimbat ºi va trebui sã o accepþi în nouavariantã. Adesea existã o anumitã apatie, o reþinere de a face ceva sau dea lua vreo hotãrîre. Acest lucru poate constitui o problemã într-un asemeneamoment, cînd trebuie rezolvate atîtea chestiuni de ordin practic. Sentimentulpoate fi însoþit ºi de teama cã nu vei putea face faþã. Atunci cînd acceptareaprovoacã o depresie, ea constituie încã un handicap pentru rudã, iar depresiapoate necesita tratament medical.

Stadiul 5: Revenire ºi determinare. Partea cea mai grea a trecut ºiîncepi sã-þi canalizezi energiile cãtre roluri ºi relaþii noi. Înfrunþi iar lumeaºi începi o nouã viaþã.

Acestea sînt reacþiile psihice ºi emoþionale tipice la moartea uneipersoane dragi. Fiecare om reacþioneazã în moduri uºor diferite ºi deaceea nu toþi trecem prin toate etapele sau, uneori, le amestecãm, fãcîndu-leimposibil de deosebit.

Efectele doliului dureazã uneori destul de mult. Dupã cum se poatebãnui, moartea copiilor este deosebit de traumatizantã, iar morþile subiteprovoacã o suferinþã mai mare decît morþile care survin dupã o suferinþãîndelungatã.

Emily Dickinson (1830–1886), în poezia „Distanþa ce-au parcurs-omorþii“, propune un punct de vedere pe cît de original, pe atît de tulburãtor:

Page 345: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 351

Distanþa ce-au parcurs-o morþiiDintîi nu o zãrimªi ispitiþi suntem, mulþi ani,Sã credem cã revin.

Cînd îi gîndim mai ispitiþiDe-o bãnuialã suntemCu amintirea lor fiindDeodat-atît de intimi.“

Este interesant cã se parcurg aceiaºi paºi (negare, mînie, depresie,apatie) ºi în situaþia în care individul este pus faþã în faþã cu propriuldeces. Muribundul suferã nu numai pentru cã se teme de moarte, se simteînºelat ºi nu-ºi mai poate controla soarta, ci ºi din cauzã cã simte cum ceidin jurul sãu se retrag inconºtient de lîngã el, considerîndu-l deja mort. Afost tãiat de pe listã ºi lãsat sã-ºi îndure soarta singur. Poate, de asemenea,sã simtã cum cei din jurul sãu se vor descurca foarte bine ºi fãrã el ºi cãnu va fi jelit multã vreme. La ora actualã, suferinþa sa psihicã este înceþoºatãde sedative ºi analgezice.

Doliul poate fi deosebit de dureros în cazul morþii unui nou-nãscut.Anual, în Marea Britanie, se înregistreazã aproape 8 000 de cazuri defetuºi nãscuþi morþi sau de nou-nãscuþi care mor în prima lunã de viaþã.Sînt ºi ei jeliþi, iar acest sentiment poate dura mai mult decît în cazulvãduvelor sau al vãduvilor. Se naºte ideea cã bebeluºul nu a avut ocaziasã fie recunoscut ca o persoanã adevãratã. În trecut, mama era sedatã,corpul copilului luat repede din preajmã ºi toate obiectele care-i aparþineau(cãruciorul, pãtuþul ºi hainele) îndepãrtate. În prezent, mamele sînt adeseaîncurajate sã-ºi þinã copilul mort în braþe ºi chiar sã-l spele ºi sã-l îmbrace.Suveniruri precum o ºuviþã de pãr sau o urmã a palmei sau a tãlpii copiluluiajutã la atenuarea senzaþiei de pierdere.

Confruntaþi cu un deces neaºteptat, oamenii (se) întreabã adesea „Dece?“ La aceastã întrebare încearcã sã rãspundã marile religii ale lumii, darpentru un ateu ea nu are o semnificaþie realã. În general, se poate stabili cea cauzat moartea, dar sã întrebi de ce acea persoanã a murit tocmai atuncieste ca ºi cum ai întreba de ce o anumitã persoanã a cîºtigat la loterie saus-a nãscut într-o anumitã zi, ori chiar de ce existã. Într-adevãr, întrebareapresupune participarea unei entitãþi necunoscute la eveniment, din anumitemotive, ºi nu numai o serie de cauze ºi efecte cuplate cu puþin hazard.

Obiceiuri de plîngere a mortului

Din cele mai vechi timpuri, fiecare societate ºi-a avut propriile credinþe,obiceiuri ºi ritualuri pe care le respecta dupã moartea cuiva. În comunitãþilecreºtine se practicã ceremonia religioasã urmatã de incinerare sau

Page 346: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi352

înmormîntare. Este o manifestare publicã în care moartea e recunoscutãdrept realã ºi finalã. Ceremonia încurajeazã susþinerea celor îndoliaþi ºiomagierea defunctului ºi, de asemenea, uneºte familiile. Evenimentul caatare reprezintã o parte importantã a procesului de jelire ºi îi ajutã pe ceice sînt în viaþã sã accepte ºi sã înþeleagã moartea, pãstrînd în acelaºi timpîn suflet memoria celui dispãrut. Parastasele ºi vizitele la cimitir au rolulde a le reaminti celor vii de persoana care a murit.

Diferitele religii au ritualuri diferite, caracteristice: de exemplu shiva,o perioadã tradiþionalã de 7 zile de doliu total în unele comunitãþi evreieºti,urmatã de o lunã de doliu parþial; sau priveghiul catolic, care constã într-unritual la mormînt ºi slujbe speciale. Bocitoarele de la înmormîntãrilemusulmane sînt adesea ºi mai expresive decît cele de la înmormîntãrilecreºtine, þipînd ºi bãtîndu-se cu pumnii în piept. Uneori sînt folosite ºibocitoare profesioniste pentru a încuraja exprimarea durerii. Moartea esteacceptatã ca fiind dorinþa lui Allah, iar cei îndoliaþi se consoleazãsupunîndu-se acestei dorinþe.

Ritualurile religioase dau anumite semnificaþii morþii ºi-i ajutã pe ceirãmaºi, care sînt deosebit de vulnerabili în acea perioadã. Avînd în vederecã ritualul se desfãºoarã în cadrul familiei, moartea devine mai acceptabilãºi, în acelaºi timp, sînt fixate anumite limite ale doliului. Priveghiurileerau manifestãri obiºnuite în rîndul celor sãraci din Þara Galilor, Scoþia ºiIrlanda în secolul XIX ºi aveau în mare parte un caracter social. Aceastãfuncþie socialã s-a dezvoltat pe mãsurã ce a devenit o obiºnuinþã ca dupãînmormîntare sã se organizeze o masã pentru cel decedat.

În epoca victorianã, moartea fãcea parte din construcþia societãþii, iarritualurile asociate reprezentau ocazii de afirmare a statutului social. Cuma apãrut ºi cum a evoluat antreprenorul de pompe funebre este descris încapitolul 5: acesta furniza, contra unei sume, „o înmormîntare respectabilã“.Detaliile de genul numãrului ºi decorãrii cailor, calitãþii sicriului ºi amploriiprocesiunii funerare depindeau de suma de bani pe care o primeau. O seriede reguli stricte impuneau îmbrãcarea în negru, precum ºi ce trebuie purtatºi cît timp trebuie purtat. Era stipulat ºi momentul în care cei îndoliaþi îºiputeau relua activitãþile sociale normale. În Anglia s-au purtat banderolenegre la braþ pînã acum 50 de ani. Într-o vreme, bijuteriile purtate laînmormîntare erau donate, iar calitatea acestora varia în funcþie de nivelulsocial al celui care le primea. Samuel Pepys a adãugat în testamentul sãuºi distribuirea a 128 de inele de valori diferite, unele dintre acestea costîndpeste 100 £. Uneori, în inele erau montate mici ºuviþe din pãrul defunctului.

Boala fizicã produsã de tristeþe

Se ºtie de multã vreme cã unele afecþiuni fizice pot fi provocate demîhnirea profundã care urmeazã dupã decesul unei persoane dragi.Supravieþuitorii (vãduvele, vãduvii, surorile, fraþii) prezintã simptome destul

Page 347: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional 353

de bine definite, printre care migrene, stãri de ameþealã, slãbiciune, greaþã,dispnee, pierderi în greutate ºi cãderea pãrului. Acestea nu sînt problemegrave, dar cei foarte apropiaþi persoanei decedate pot sã manifeste ºi altestãri, cum ar fi: colitã ulceroasã, artritã ºi boli dermatologice. Acestea sîntsuferinþe fizice, dar au ºi o puternicã laturã psihologicã.

În 1943 a avut loc un incendiu de mari proporþii la restaurantul Co-conut din Boston, SUA. S-au înregistrat atunci multe victime, iar cîþivadintre îndoliaþi au manifestat hemoragii rectale abundente în timpulînmormîntãrii, datorate unor atacuri acute de colitã ulceroasã. S-a înregistrat,de asemenea, o mortalitate ridicatã în rîndul supravieþuitorilor din cauzaaºa-numitului fenomen al „inimilor frînte“. Într-un studiu efectuat pe 4 486de vãduvi în vîrstã de peste 54 de ani, s-a descoperit cã mortalitateaacestora în primele 6 luni dupã decesul soþiei a fost mai mare cu 40 deprocente. Moartea persoanei iubite poate declanºa de asemenea ºi afecþiunipsihice sau depresii. Cei ce ºi-au pierdut partenerul de viaþã în ultimele 6luni sînt mult mai predispuºi sã consulte un psihiatru decît restul populaþiei.Legãtura dintre boalã ºi stres este acceptatã în prezent de medici, iarafecþiunile din timpul doliului fac parte din reacþia la stres.

Page 348: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi354

16

Viaþa de apoi þi viitorul îndepþrtþriicadavrelor

Poezia istoriei rezidã în faptul cvasimiraculos cã, odatã, pe acestpãmînt, în aceste locuri familiare, trãiau alþi bãrbaþi ºi alte femei, la felde reali cum sîntem noi acum, cu gînduri proprii, cu propriile pasiuni,dar au dispãrut toþi, generaþiile apunînd una dupã alta, dispãrînd la felde irevocabil cum vom dispãrea curînd noi înºine, asemenea fantomelorîn zori.

Din autobiografia lui G. M. Trevelyan (1876–1962)

Viaþa de apoi ºi sufletulCu timpul, oamenii au aflat ce se întîmplã cu organismul uman dupã

trecerea în nefiinþã, cum putrezeºte ºi cum se descompune. Au vãzutmoartea ºi i-au apreciat caracterul final. Poeþii, în special, au reuºit sãreflecteze la scurtimea vieþii ºi la certitudinea morþii ºi a descompuneriiorganice. Însã mintea umanã, conºtientã de ea însãºi ºi de individualitateasa, nu doreºte sã-ºi contemple dispariþia definitivã. Reacþia la posibilitateaca întreaga activitate psihicã, inclusiv sufletul sau spiritul, sã fie suprimatãdefinitiv o datã cu moartea creierului a fost inventarea unei sorþi maibune. Drept urmare, oamenii ºi-au creat, prin ingeniozitate ºi imaginaþie,diferite credinþe într-o viaþã de apoi. Aceste credinþe, împletite cu precepteetice valoroase ºi cu o cantitate apreciabilã de mituri ºi de magie, constituiemarile religii ale lumii. Un zeu sau o galerie de zeitãþi ale cãror acþiunicontroleazã lumea ºi îi dau sens joacã un rol important în majoritateareligiilor, dar nu în toate.

Cînd privim un cadavru, ne gîndim cã acesta este sfîrºitul, cel puþinîn privinþa corpului. ªi atunci, ce se întîmplã cu sinele, cu sufletul sau cu

Page 349: enciclopedia mortii(2)

Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor 355

spiritul? Apare necesitatea de a se propune o variantã care sã poatã fiînþeleasã de oamenii obiºnuiþi. Din acest motiv au fost create destine careimplicã raiul ºi iadul sau transmigrarea sufletelor ori, mai complicat,uniunea spiritului personal cu o entitate cosmicã de origine divinã.

Fiinþele umane, spre deosebire de alte specii, îºi înmormînteazã morþii;înhumarea a precedat incinerarea. În momentul în care oamenii aºazã înmormînt, alãturi de mort, aºa-numitele bunuri funerare (alimente, unelte,arme) pare evident cã ei cred în existenþa unei vieþi ulterioare. În aceastãcategorie intrã omul paleoliticului, deºi este practic imposibilã stabilireaprecisã a credinþelor oamenilor preistorici. Încã de la începutul istorieiscrise ºi încã în cadrul tuturor religiilor iniþiale a existat ideea unei formede suflet. Oamenii aveau tot felul de vise, îºi aminteau unele lucruri timpde mai mulþi ani ºi puteau formula gînduri proprii; aºadar, trebuie sã fifost ceva mai mult în privinþa existenþei umane decît simplul corp fizic.La început s-a crezut cã acest lucru incert ºi imaterial este o substanþãrarefiatã, precum respiraþia, ºi era denumit printr-un termen grecesc pneuma,care înseamnã respiraþie sau spirit. Mai tîrziu, experþii au încercat sã fiemai practici ºi sã localizeze sufletul într-un organ special atît timp cîtlocuieºte în corp (vezi caseta).

Ca pregãtire pentru viaþa de apoi, cadavrele erau lãsate de obicei intacte,ba chiar conservate, dar oamenii credeau în continuare în suflet chiar dupãce cadavrul era distrus complet prin incinerare. La prima vedere, se parecã sumerienii din antichitate fãceau excepþie. Ei credeau cã unicul rol alfiinþelor umane este acela de a construi temple ºi de a aduce ofrande zeilorcare creaserã totul. Dupã moarte, ei nu-i mai puteau servi pe zei, prinurmare nu aveau nici un motiv sã-ºi continue existenþa. Nu se puneaproblema de recompensã în cazul unui comportament corespunzãtor saude pedeapsã în cazul unuia nepotrivit. Totuºi, în ciuda faptului cã ºtiau cãnu mai au nici un rol dupã moarte, ei credeau într-o viaþã de apoi. Dupãce se transformau într-un fel de stafie (etimmu), urmau sã ajungã pe untãrîm întunecat, respingãtor, fãrã întoarcere.

În Anglia, cetãþeanul obiºnuit din secolul XVIII se simþea mai liniºtitdacã, înainte de culcare, recita urmãtoarele versuri, scrise de un anonim:

Acum mã întind sã dorm;Îl rog pe Domnul sã-mi pãzeascã sufletul.Iar dimineaþa de n-o voi apucaÎl rog pe Domnul sã ia sufletul meu.

Un secol mai tîrziu au început sã se punã tot felul de întrebãri. Filozofulºi istoricul francez Joseph Renan (1823–1890) a vorbit probabil în numeleunui grup de sceptici plini de speranþã cînd a spus: „O, Doamne, în cazul

Page 350: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi356

în care exiºti, mîntuieºte-mi sufletul, în cazul în care existã“. Cuvîntul„suflet“ a dispãrut din terminologia psihologilor în secolul XIX, devenindun termen teologic. Acum însã, biserica nu ne mai dominã vieþile ca pevremuri, iar majoritatea oamenilor nu mai sînt interesaþi de vechileargumente filozofice ºi dispute religioase. Pentru ei, cuvîntul „suflet“ estedoar ceva ce însoþeºte corpul fizic. Dacã organismul este o maºinãrie,atunci sufletul este restul: spiritul, mintea, conºtienþa sau conºtiinþa ºi, lafel cum afirmau ºi anticii, pleacã (sau moare) o datã cu moartea trupului.Sufletul nu este simplu de definit. Gînditorii medievali îºi petreceau întreagaviaþã discutînd aceastã idee ºi întorcînd-o pe toate feþele. Nouã, celor deastãzi, ne vin în ajutor imaginile poetice, prin versuri elocvente precumcele ale lui Shelley din „Prometeu descãtuºat“:

Unde se aflã sufletul?Toate miturile ºi poveºtile inventate în privinþa sinelui, a sufletului ºi a

vieþii de apoi aveau ºi un aspect realist. Învãþaþii se întrebau care eraamplasarea exactã a sufletului în timpul în care acesta se afla în corp.Întrebarea era de naturã practicã, comparabilã cu cea privind descrierea ºilocaþia exactã a iadului. Una dintre primele sugestii a fost cã sufletul estelocalizat în ficat, organ care, la vremea aceea, pãrea sã nu aibã nici o altãfuncþie. Ulterior, unii dintre grecii antici, printre care ºi Aristotel, au începutsã favorizeze inima, în timp ce alþii (Galenus, Pitagora ºi Platon) preferaucreierul.

Creierul a rãmas cel mai popular sediu, iar anatomistul grec Herophilus(300 î.Hr.) a mers ºi mai departe, concentrîndu-se asupra unei mici regiuni(ventriculul al IV-lea) deasupra trunchiului cerebral. Imaginea era neclarã,deoarece fiecare filozof era de altã pãrere în privinþa naturii exacte asufletului. S-a stabilit însã cã sufletul uman nu controleazã numai fiziologia,ci trebuie sã aibã ºi un caracter „raþional“, baza conºtiinþei ºi a gîndiriiraþionale umane. Atunci cînd sufletul pãrãsea corpul, persoana murea.

Despre suflet s-a vorbit în manualele de anatomie pînã în secolul XVII,iar filozoful ºi matematicianul francez René Descartes (1596–1650) credeacã sufletul se aflã în epifizã, un mic corp de forma unei alune, aflat deasupramezencefalului. Aici, primind informaþii de la ochi ºi membre, puteainteracþiona cu corpul ºi îl putea controla. În cazul vertebratelor primitive,epifiza avea forma a doi ochi plasaþi în vîrful capului, urmãrind existenþaunor posibile primejdii prin gãurile din craniu, dar în cazul fiinþelor umanepãrea sã nu aibã nici o sarcinã. Descartes dorea sã priveascã sufletul dinpunct de vedere practic, fiziologic.

Descartes avea într-o oarecare mãsurã dreptate, deoarece în prezent seºtie cã multe dintre activitãþile superioare ale creierului depind de impulsurileprovenite dintr-o regiune a trunchiului cerebral aflatã puþin mai jos deepifizã. Cînd aceasta nu mai funcþioneazã, se instaleazã starea de „moartea trunchiului cerebral“ sau, în termeni cartezieni, „sufletul s-a pãrãsit pe elînsuºi“.

Page 351: enciclopedia mortii(2)

Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor 357

Mi-e sufletul o luntre fermecatãCe ca o lebãdã pluteºtePe undele-argintii ale doinirii tale.

Evident, pînã în zilele noastre, oamenii au fost incapabili sã conceapãmoartea ca pe o distrugere definitivã a sinelui, existînd o dorinþã universalãpentru o existenþã dupã moarte, într-o formã sau alta. Dar este aceasta onevoie realã, o caracteristicã inevitabilã a biologiei umane? În prezent,oamenii încep sã accepte ideea de moarte. Existã posibilitatea ca marilereligii ale lumii, care au avut un rol atît de important în fazele timpurii aleistoriei umanitãþii, sã disparã pînã la urmã, dupã ce ºi-au servit scopul.Deja, unii dintre noi sînt pregãtiþi sã trãiascã fãrã promisiunea (sauameninþarea) unei vieþi de apoi, precum ºi fãrã Dumnezeul ce o însoþeºteîn majoritatea cazurilor. Aceastã idee are sens din punct de vedere bio-logic ºi logic ºi este chiar potrivitã pentru oamenii din secolul XXI. Oputem formula direct, cu cuvintele unui poet anonim:

Cînd mori,Pricepe bine,Eºti terminat, sfîrºit.Nu existã nici spirit, nici suflet,Ci doar o gaurã neagrã.Þi se observã poza,Þi se citesc scrisorile,Dar tu nu eºti acolo,Te-ai topit în eter,Ai dispãrut definitiv,IndiferentCe þi s-ar spune.

Dumnezeu ar putea rãmîne, desigur, într-o formã sau alta. Daracceptarea în continuare a ideii de viaþã dupã moarte ar implicacompromisuri dificile într-o lume a raþiunii ºi a ºtiinþei. Cînd Lev Tolstoi(1828–1910) era pe moarte, a fost rugat sã revinã la credinþa BisericiiOrtodoxe ruse. El a replicat: „Nici chiar în valea umbrelor morþii doi ºicu doi nu fac ºase“. Totuºi, indiferent dacã credem sau nu în Dumnezeuºi în viaþa de apoi, rãmîne neschimbat faptul cã nu vrem sã murim.Jean-Jacques Rousseau (1712–1778) a scris: „Cel ce pretinde cã priveºtemoartea în faþã fãrã teamã, minte. Toþi se tem de moarte, aceasta estemarea lege a fiinþelor simþitoare, fãrã de care întreaga specie umanã ar ficurînd distrusã“.

Page 352: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi358

Religia ºi viaþa de apoiEste imposibil ºi ar fi chiar o dovadã de aroganþã dacã aº încerca sã

descriu într-un spaþiu atît de scurt credinþele marilor filozofi ºi învãþãtorireligioºi. De altfel, nici nu sînt calificat în acest sens. Fiecare dintre religiileprincipale are mai multe variante, mai multe ramuri. Urmãtoarea descrieresuccintã nu se vrea decît o prezentare imperfectã ºi incompletã a acestuisubiect.

Din timpuri preistorice, oamenii au creat zei, necesari pentru a justificamisterele vieþii, succesiunea anotimpurilor, focul, fulgerele, naºterea,moartea. Descartes a spus cã, dacã Dumnezeu nu ar fi existat, ar fi trebuitinventat. Moartea nu era sfîrºitul, iar zeii erau importanþi în viaþa de apoi.În Grecia, pînã în secolul VI î.Hr., existau mii de zei diferiþi, atît de mulþi,încît se organiza „Ospãþul Zeilor Necunoscuþi“ pentru a se asigura cã nufusese uitat nimeni.

Monoteismul este mai simplu, iar marile religii ale lumii ºi-aurecunoscut un Zeu sau o Fiinþã Supremã proprie. De asemenea, fiecarereligie avea propria sa versiune în privinþa vieþii de apoi. În prezent,multora le vine greu sã creadã cã „persoana“ îºi continuã existenþa dupãmoarte sub forma unui suflet sau spirit. Aceºtia considerã cãutarea continuãa „sensului“ morþii ca fiind zadarnicã. Totuºi, propria incapacitate de aaccepta cã ei vor dispãrea definitiv într-o zi îi face pe mulþi sã nu fiemulþumiþi cu statutul de necredincioºi absoluþi. În plus, existã speranþanaturalã cã toate marile nedreptãþi din aceastã lume vor fi rãzbunate într-oaltã lume, cã pãcãtoºii vor fi pedepsiþi, iar cei corecþi vor fi recompensaþila Judecata de Apoi. Aceste credinþe au fost parodiate de Rupert Brook înpoemul intitulat „Fishes’ Heaven“.

Se considerã cã lumea de dincolo se aflã undeva în subteran, într-unloc întunecat ºi neprimitor, probabil din cauzã cã înmormîntarea era modulcel mai folosit de îndepãrtare a cadavrelor. Acel loc era un depozit sinistrual sufletelor morþilor, iar în mitologia greceascã clasicã, Hades era zeulcare primea spiritele care pãrãsiserã trupurile, într-un loc sumbru, dar nuneapãrat plin de pedeapsã sau torturã. Mai tîrziu, ca ºi în mitologia creºtinã,a apãrut iadul, locul de desfãºurare al unor torturi înfiorãtoare, unde ceiosîndiþi sufereau pentru pãcatele din timpul vieþii (vezi caseta).

Totuºi, zeii erau în general fericiþi în înaltul cerurilor senine. În cazulreligiilor în care se aplicau rãsplate ºi pedepse dupã moarte, fiecare urmasã aibã soarta pe care ºi-o merita. Cei buni puteau ajunge în ceruri alãturide îngeri sau într-o insulã superbã („Insula Binecuvîntaþilor“), iar pãcãtoºiierau exilaþi în lumea de jos. În cazul iadului creºtin exista ºi tortura fizicãa focului.

Focurile iadului însemnau durere, nu cãldurã, deºi aceasta ar fi fostpoate bine venitã, de exemplu, în viaþa de apoi a unui eschimos. Pãcãtoºii

Page 353: enciclopedia mortii(2)

Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor 359

erau arºi de vii cu cîteva secole în urmã, iar flãcãrile eterne din iad fãceauca acesta sã fie considerat un loc îngrozitor.

Egiptenii din antichitate, dupã cum am arãtat în capitolul 9, credeauîntr-o resuscitare magicã a morþilor ºi într-o judecatã a comportamentuluilor pe pãmînt. Mumificarea era modul prin care se asigurau cã corpul erapregãtit pentru aceastã întîlnire. Dupã ce conceptul de viaþã de apoi a foststabilit, practicile de mumificare egiptene s-au dezvoltat logic – mai alesîn cazul faraonilor. Un pasaj dintr-un text egiptean din antichitate spune:„O, carne a regelui, sã nu te descompui, sã nu putrezeºti, sã nu miroºineplãcut“. Mormintele erau construite din timpul vieþii, tot atunci fiindnumiþi preoþii ce trebuiau sã oficieze ceremonia funerarã, aceste mãsurifãcînd parte din pregãtirea minuþioasã pentru moarte ca formã sigurã detranzit cãtre lumea de dincolo. Cea mai mare temere a egiptenilor eraaceea cã vor fi uitaþi definitiv. În prezent, cunoaºtem atît de multe detaliireferitoare la viaþa egiptenilor din antichitate tocmai datoritã credinþei lorîn viaþa de apoi, a mumificãrilor ºi a construirii mormintelor înzestrate cuobiecte de uz cotidian.

Zoroastrismul, religia anticã a Iranului, care a fost modificatã deZoroastru prin anul 800 î.Hr., supravieþuieºte acum în India ca religie aparþilor. Adepþii parsismului cred într-un sistem de recompense ºi pedepse:dupã moarte trebuie traversat un pod care este larg pentru cei fãrã pãcate,dar atît de îngust pentru cei rãi, încît ei cad de pe el direct în iad.

Doctrina creºtinã originarã spune cã fiinþele umane au renunþat lanemurire din momentul în care Adam ºi Eva au abuzat de libertãþile decare se bucurau în Grãdina Raiului. Prin prisma prezentului, Adam ºi Evapar doar doi pionieri nevinovaþi, numai cã ei au fost supuºi unui testcrucial fãrã sã ºtie. Ei au dat greº (au pãcãtuit). Au fost dizgraþiaþi, iarde atunci Pãcatul Originar ni s-a transmis tuturor (pe nedrept) din generaþieîn generaþie. Dupã cum spune Biblia, „plata pãcatului este moartea“, astfelcã moartea este soarta noastrã. În urmãtorii 2 000 de ani, teologii s-austrãduit sã gãseascã metode pentru a evita sau a explica povara pãcatuluioriginar.

Dacã luãm în considerare Învierea ºi Judecata de Apoi, se presupunecã Dumnezeu va învia într-o zi toþi morþii, dupã care va stabili cine ajungeîn rai ºi cine în iad. Însuºi Hristos s-a ridicat din mormînt, iar credinþaîntr-o viaþã de apoi este fundamentalã pentru creºtinãtate. Biserica creºtinãs-a opus incinerãrii timp de mai multe secole din cauza dificultãþii pe carear fi avut-o Dumnezeu de a-i învia pe aceºti morþi. Întrebarea logicã ce sepune este de ce nu poate fi judecat individual fiecare om imediat dupã cemoare? De ce trebuie sã aºtepte toþi, poate timp de mii de ani, o înviereîn masã ºi un proces public gigantic, în care sã se acorde sentinþe pentrurai sau iad? Evident, acest aranjament ar fi incorect pentru cei fãrã pãcate,care ar trebui sã-ºi aºtepte atît timp recompensa binemeritatã.

Page 354: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi360

Purgatoriul era o complicaþie post-mortem suplimentarã pentru catolici.Chiar dacã cineva moare într-o stare de graþie, cu cele mai grave pãcate(„pãcatele de moarte“) spãlate prin iertare, trebuie sã sufere o vreme dacãnu a plãtit pentru alte pãcate minore. Purgatoriul (în limba latinã înseamnãloc de purificare) este locul unde el suferã (deoarece nu-l poate vedea peDumnezeu, în ciuda dragostei pe care i-o poartã) ºi este iertat de acestepãcate. În Ziua Tuturor Sufletelor (2 noiembrie), catolicii încearcã, prinintermediul rugãciunilor ºi al ofrandelor, sã aline sufletele care suferã înpurgatoriu. Toþi catolicii (cu excepþia sfinþilor) trebuie sã petreacã un timpîn purgatoriu, numai cã acest interval poate fi scurtat sau chiar suprimatprin acordarea de indulgenþe ºi iertãri. Indulgenþele erau în evul mediu osursã profitabilã de venit pentru biserici. Credincioºii puteau cumpãratablouri religioase, mãtãnii sau obiecte binecuvîntate de Papã ori puteauplãti slujbe pentru cei morþi. Puteau beneficia, de asemenea, de indulgenþedacã spuneau anumite rugãciuni sau vizitau anumite altare. Ideeapurgatorului a fost condamnatã de biserica anglicanã.

Creºtinismul s-a diversificat într-un numãr mare de secte ºi este, subo formã sau alta, religia oficialã a unei mari pãrþi a lumii. Încercãrile dea o suprima în fosta URSS au eºuat, iar Lenin a remarcat cîndva cã„Religia asta blestematã este ca un cui. Cu cît îl loveºti mai tare, cu atît

Viaþa de apoi în viziunea creºtinã: detalii medievaleÎn vocabularul universal, termenii care descriu lucruri bune sau plãcute

sînt mult mai puþini la numãr decît cei ce descriu suferinþa ºi durerea. Înmod evident, lucrurile neplãcute beneficiazã de un vocabular mai bogat.

Cu siguranþã în artele vizuale (de exemplu în picturile lui HieronymusBosch), agonia iadului este descrisã în detalii infinit mai clare decît plãcerileraiului, care în multe cazuri constau doar din cîþiva îngeraºi, sfinþi ºi heruvimice stau întinºi pe niºte nori sau cîntã.

Iadul ºi diavolul au fost descriºi cu o atenþie meticuloasã de iezuiþi, darºi de alþii, în secolul XIV. Trãsãturile diavolului, inclusiv anatomia sagenitalã, erau bine detaliate. Se spunea cã diavolul practicã acte sexualeinterzise credincioºilor, cum ar fi sodomia, ºi are un penis bifurcat, prinintermediul cãruia poate comite adulter ºi sodomie simultan. Demonii,locotenenþii ºi ceilalþi subordonaþi ai sãi au fost apreciaþi ca ajungînd la unnumãr de 7405926. Cu ritualuri, bisericã, discipoli, putere ºi cunoºtinþeproprii, aceasta era din multe puncte de vedere o imagine reflectatã a luiDumnezeu. Unii teologi susþineau cã iadul avea topografie, florã ºi faunã,climat ºi o lungime de 200 de mile italiene. În cãutarea unor detalii deordin practic, aceºtia au stabilit cã o milã cubicã era suficientã pentru aconþine 100 miliarde de suflete, dacã erau bine îngrãmãdite.

În prezent, credinþele creºtine au un caracter mult mai rezonabil, astfelîncît este foarte posibil sã fii în acelaºi timp un bun om de ºtiinþã ºi un buncreºtin.

Page 355: enciclopedia mortii(2)

Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor 361

mai adînc intrã în lemn!“ În prezent, potrivit majoritãþii sondajelor, maipuþin de jumãtate din populaþia britanicã mai crede într-o viaþã de apoi, ºichiar mai puþini cred cã ºi ceea ce s-ar întîmpla într-o astfel de viaþã arfi influenþat în vreun fel de comportamentul nostru pe pãmînt. Valoareaacestui procent variazã în þãrile creºtine, dar nu trebuie pierdut din vederecã vremurile se schimbã neîncetat.

Religia iudaicã are idei mai puþin precise în privinþa vieþii de apoi ºia nemuririi. Este posibil ca raiul sã fie o recompensã pentru o viaþã dusãconform legilor lui Dumnezeu, dar în Vechiul Testament nu se povestescprea multe despre acest lucru. Dupã moarte, sufletul petrece aproximativun an într-o stare intermediarã, numitã uneori „sînul lui Avraam“, timp încare îºi viziteazã corpul ºi locurile familiare. Viaþa de apoi nu ocupã unloc important în concepþiile iudaice moderne.

În prezent, islamul este cea mai rãspînditã religie necreºtinã din lume,cu sute de milioane de adepþi. Cartea sacrã a musulmanilor este Coranul.Cu mult timp în urmã, cînd unele regiuni din Orientul Mijlociu erau fertileºi ocupate de populaþii numeroase, aceastã parte a lumii a dat mari civilizaþiiºi a reprezentat un centru de comerþ ºi de efervescenþã intelectualã. Numaicã deºertul arab a fost dintotdeauna un loc ostil prin el însuºi, unde ceifragili sînt uciºi de soare, nisip ºi uscãciune. Existau mulþi zei tribali ºi,cu mult timp înainte de apariþia creºtinismului, exista un zeu mai marenumit Allah. Mahomed, profetul lui Allah, s-a nãscut la Mecca în anul570 d.Hr. El a devenit predicator ºi avea cîþiva discipoli, dar la început afost persecutat ºi alungat din Mecca. Propovãduia abþinerea de la furt, dela adulter, defãimare ºi uciderea nou-nãscuþilor ºi le cerea oamenilor sã-lurmeze. În anul 622 d.Hr., acesta a întemeiat Islamul (în limba arabã,„predare“), iar musulmanii („cei ce se supun“ dorinþei lui Allah) s-aubucurat de un succes imediat. Islamismul s-a rãspîndit în lume pe mãsurãce aveau loc convertiri, dacã se putea de bunã voie, dar dacã nu, cuajutorul sabiei. Existã multe asemãnãri interesante între aceastã religie ºicreºtinism.

Musulmanii au multe credinþe ºi multe îndatoriri; în privinþa temeiabordate aici, ei susþin cã în viaþa urmãtoare va avea loc o judecatã finalã,urmatã de recompensele ºi pedepsele potrivite. Moartea este asemãnatã cusomnul, iar sufletul se ridicã în gît înainte de a pãrãsi corpul. Cei drepþiintrã în Grãdina Plãcerilor, care avea în descrierea iniþialã caracteristicitipice gusturilor masculine. Necredincioºii ajung în iad, unde li se toarnãapã fiartã în cap. Allah a aranjat ca pielea distrusã sã fie înlocuitã mereude o altã piele, astfel ca pedeapsa sã poatã fi resimþitã în continuare.Martirii islamului, cei ce au murit într-un rãzboi sfînt sau au fost alungaþidin propriile case, beneficiazã de o iertare imediatã a tuturor pãcatelor ºiintrã automat în Grãdina Plãcerilor. De-a lungul secolelor, doctrinele

Page 356: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi362

originare au fost adaptate ºi reinterpretate ºi existã diferenþe între diverseleramuri, cum ar fi ºiiþii ºi sunniþii.

Hinduºii cred în existenþa unei vieþi de apoi, sufletul renãscîndu-se(reîncarnîndu-se) iarãºi ºi iarãºi în alte corpuri, dupã cum este descris maijos. Eliberarea din acest ciclu se poate obþine doar prin atingerea unuianumit nivel de înþelegere, atunci cînd iluzia lucrurilor lumeºti poate fidepãºitã.

Pentru hinduºi existã 4 ashrame sau niveluri principale ale vieþii:

1. Copilãria.2. Viaþa adultului activ.3. Vîrsta mijlocie, cînd omul începe sã se elibereze de constrîngerile

lumeºti, îºi gãseºte un lider spiritual ºi o disciplinã.4. Nivelul sannyasa, care este adevãrata împlinire a vieþii. Acum, deºi

el poate pãrea din exterior un cerºetor bãtrîn, pe jumãtate dezbrãcat,pe dinãuntru este la fel de liber precum vîntul, stãpînul lumii, unînþelept. Dar numai foarte puþini hinduºi ating acest nivel final sauîºi doresc acest lucru!

ªi budiºtii cred într-un ciclu al naºterii ºi al renaºterii, dar metoda deevadare diferã. Ei acceptã „Cele Patru Adevãruri Nobile“:

1. Toate formele de existenþã implicã suferinþã.2. Toatã suferinþa este provocatã de acceptarea dorinþelor.3. Prin suprimarea dorinþelor, suferinþele înceteazã.4. Suprimarea dorinþelor poate fi obþinutã prin credinþele corecte,

deciziile corecte (renunþarea la plãcerile carnale, evitarea rãniriifiinþelor vii), limbajul corect etc.

Acest gen de comportament va permite evadarea în non-existenþã saustarea de nirvana. Nirvana este un termen sanscrit care înseamnã „extincþie,stingere“ ºi presupune sfîrºitul existenþei unei persoane, cu dorinþele ºipasiunile sale, ºi atingerea unei liniºti interioare perfecte. Spiritul este însfîrºit eliberat de ciclul nesfîrºit al dorinþei, al existenþei ºi al morþii.Pentru adeptul budismului, înþelegerea morþii ºi a naturii trecãtoare a omuluieste esenþialã pentru bunãstarea spiritualã. Însuºi Buddha afirma: „Dintoate urmele de tãlpi, cea a elefantului este supremã. Similar, dintre toatemeditaþiile mentale, cea asupra morþii este supremã.“ În mod ideal, budistular trebui sã mediteze la moarte în fiecare zi.

Budismul Zen a fost întemeiat de un cãlugãr chinez prin anul 1187.Aceastã credinþã este o ramificaþie japonezã a budismului ºi, aºa cum estepracticatã la ora actualã, reprezintã un amestec de budism, taoism ºimisticism. Perspectiva din care aceastã credinþã priveºte viaþa de apoi esteuna foarte popularã, respingînd reîncarnarea, precum ºi ideea budistã

Page 357: enciclopedia mortii(2)

Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor 363

referitoare la karma, suma acþiunilor unei persoane care-i determinã destinuldin existenþa urmãtoare. Din pãcate pentru cei neiniþiaþi, învãþãturilebudismului zen, la fel ca ºi cele ale multor religii, sînt pline de afirmaþiievidente ºi de paradoxuri. Uneori este descrisã metaforic ca fiind caleafãrã balustradã. Credinþa zen te învaþã cã, în loc sã cauþi unele lucruri, artrebui sã încerci sã deduci ceea ce nu poate fi cunoscut. Aceastã noþiunenu este definitã foarte clar, folosindu-se multe alte cuvinte pentru a odescrie: Abisul, Spaþiul Gol, Vidul, Lumina Clarã, Nimicul, ConºtiinþaUniversalã sau chiar Împãrãþia Raiului. Acest lucru, Lumina Clarã saucum vreþi sã-l numiþi, este pretutindeni, dar oamenii sînt prea absorbiþi deluptele cu demonii ºi zeii pe care ºi-i creeazã singuri pentru a-l descoperi.Filozofii ºi înþelepþii din antichitate ºtiau de existenþa lui, iar experienþelede moarte clinicã (vezi capitolul 4 ºi secþiunea de mai jos) sînt dovezielocvente ale existenþei acestei lumini clare ºi binefãcãtoare.

Pãrerile antice privind renunþarea ºi abordarea vieþii de apoi ca fiindo „abandonare a corpului“ au persistat mai ales în budismul tibetan. Datoritãizolãrii fizice într-o regiune muntoasã, viaþa modernã nu a afectat aproapedeloc Tibetul. Tibetanii scriau, studiau, meditau ºi construiau mãnãstiriîncã de acum 1 000 de ani. Literatura tibetanã referitoare la moarte estereprezentatã de mii de texte, dintre care multe au fost, din pãcate, distrusede chinezi. Prima lucrare de acest gen care s-a tradus în limba englezã, în1927, a fost Cartea Tibetanã a Morþilor. Aceasta constã în principal dintexte ritualice care se citesc pentru a ajuta un muribund sau un mort. S-aacceptat faptul cã unii oameni se pot întoarce din morþi înainte de a fiincineraþi sau îngropaþi, iar în literatura tibetanã existã mii de povestiridespre astfel de întîmplãri. În Tibet, poate într-o mãsurã mai mare decîtîn orice alt loc, oamenii au reuºit, prin meditaþie, sã experimenteze fazelemorþii cu mult înainte de momentul decesului efectiv. Aceasta este ceamai remarcabilã izbîndã în privinþa conºtientizãrii morþii.

Cea mai interesantã caracteristicã a acestor religii în care se renunþãla lucrurile lumeºti ar consta în afirmaþia cã, în principiu, dacã te detaºezide viaþã în timpul vieþii, moartea nu va mai reprezenta o problemã. Într-unfel, vei fi murit deja. Se crede cã aºa gîndea Jung atunci cînd a spus: „Camedic, sînt convins cã ar fi igienic sã descoperim un mod de identificarea morþii cu un þel pe care sã ne strãduim sã-l atingem; iar sustragerea dela moarte este ceva anormal ºi nesãnãtos, ce-i rãpeºte scopul celei de-adoua jumãtãþi a vieþii“. Credinþa mea personalã este cã experienþelereligioase ale profeþilor, budiºtilor zen sau ale celor ce practicã contemplaþiasînt produse probabil la nivel fiziologic în creier. Experienþele sîntsusceptibile de a fi fost induse de substanþe chimice sau de diverse privaþiuniºi, potrivit acestei variante, n-au nici o formã de existenþã obiectivã, nicio existenþã în afara creierului celui care le trãieºte. Mulþi au pãreri contrare,iar controversele apar din cauza diferenþei imense dintre imaginea creierului

Page 358: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi364

perceputã de un neurofiziolog, cu milioanele de celule aranjate într-ostructurã de o complexitate inimaginabilã, ºi experienþa conºtienþei indivi-dului – diferenþa dintre reþeaua densã, tridimensionalã de terminaþii nervoasemicroscopice care-ºi trimit mesajele chimice ºi sentimentul „Cuget, deciexist“. Dupã cum spunea Henry James (1843–1916), „experienþa nu esteniciodatã limitatã ºi nici completã; aceasta este o imensã sensibilitate, unfel de pînzã uriaºã de pãianjen alcãtuitã din cele mai fine fire de mãtase,suspendatã în încãperea conºtienþei, care capteazã orice particulã rãtãcitã“.

Poate cã într-o zi aceastã diferenþã se va reduce, dar, deocamdatã, nevedem nevoiþi sã acceptãm cã ºtiinþa nu poate explica starea conºtientã.Aºa stînd lucrurile, este totuºi posibil sã credem, pe de o parte, cã individulîºi înceteazã existenþa în momentul în care creierul moare, dar în acelaºitimp sã ne imaginãm cã o parte, care nu este sinele ºi este greu de definit,supravieþuieºte. Iar dacã, în ciuda nenumãratelor dovezi cã sîntem muritori,putem experimenta aceastã atemporalitate, aceastã non-existenþã prinmeditaþie, atunci diferenþa se va fi anulat atît cît este posibil în prezent.

ReîncarnareaReîncarnarea reprezintã renaºterea sufletului în una sau mai multe

forme succesive. Sufletul sau spiritul transmigreazã ºi ocupã o nouã fiinþãumanã, un animal sau chiar o plantã. Se crede cã sufletul pãrãseºte corpulpe gurã sau pe nãri ºi intrã, de exemplu, într-un fluture sau într-un alt om.Dacã existã un suflet care sã pãrãseascã trupul, atunci ideea reaºezãrii saleîntr-un alt loc nu este lipsitã de sens. În povestirile contemporane ºtiinþifico-fantastice, una dintre temele frecvente este aceea în care sufletul (mintea)unui extraterestru intrã în corpul unui om ºi îl preia. Romancierul cehFranz Kafka (1883–1924) a scris o povestire ce pare destul de realistã, încare un om se trezeºte într-o dimineaþã ºi descoperã cã a fost transformatîntr-o lãcustã uriaºã (Metamorfoza).

Reîncarnarea apare în multe religii vechi, inclusiv maniheismul,gnosticismul, ºi în misterele orfice ale Greciei antice. O regãsim ºi încredinþele moderne, precum teozofia. Aceste religii, la fel ca majoritatea,afirmã cã acþiunile din aceastã viaþã au influenþã asupra celei urmãtoare.Teozofia are o origine mixtã ºi propovãduieºte credinþa într-o zeitatesupremã, dar incomprehensibilã, iar reîncarnarea este unul dintre principiilesale majore. Omul trebuie sã parcurgã mai multe vieþi înainte de a atingeperfecþiunea spiritualã ºi echivalentul teozofic al stãrii de nirvana. SocietateaTeozoficã a fost fondatã în 1875 de o prinþesã rusã, Helena PetrovnaBlavatsky.

Hinduºii cred cã naºterea ºi renaºterea constituie un ciclu perpetuu,întrerupt în momentul în care se descoperã cã spiritul individual (atman)ºi spiritul universal (brahman) au devenit unul ºi acelaºi lucru. Abia atunci

Page 359: enciclopedia mortii(2)

Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor 365

individul este eliberat de ciclul etern sau samsara naºterii ºi renaºterii.Sikhismul adaugã cã sufletele sînt absorbite într-un final în Dumnezeu. ªibudiºtii considerã cã o parte a sufletului, definit poate cel mai bine dreptcaracter, se poate reîncarna într-o nouã persoanã. Pentru ei, modul depãrãsire a ciclului naºtere–renaºtere este prin disciplinã ºi meditaþie ºiprin atingerea unei stãri în care nu mai existã dorinþe lumeºti.

Experienþele de moarte clinicãFenomenele care au loc în timpul unei astfel de stãri au fost conside-

rate dovezi ale existenþei unei vieþi dupã moarte. Experienþele de moarteclinicã au loc în momentul în care o persoanã este pe punctul de a muri,fie din cauza unei boli, în timpul unei operaþii, fie în urma unui atac decord sau a unui accident. Toate aceste experienþe au în comun cîtevacaracteristici de bazã. Detaliile variazã, dar apar aspecte similare în cazulunor oameni din þãri diferite sau care fac parte din grupuri etnice saurasiale diferite. Fundamentul comun este extraordinar. Probabil cã pestetrei sferturi dintre cei ce s-au aflat în pragul morþii au avut aceste experienþe.De-a lungul secolelor, filozofii ºi misticii au adus în discuþie fenomenelede acest tip. Se pot diferenþia cinci faze:

1. O fazã de împãcare ºi un sentiment de bunãstare.2. Senzaþia separãrii de corp, adesea privindu-l de undeva de sus.

Acest amãnunt apare în aproximativ jumãtate dintre cazurile cercetateºi este însoþit adesea de o detaºare emoþionalã ºi de o conºtientizaremai profundã.

3. Sentimentul intrãrii în beznã, de exemplu de coborîre într-un tunelîntunecat.

4. Observarea luminii, care este de obicei de un alb strãlucitor, auriesau, uneori, albastrã.

5. Intrarea în luminã ºi cãpãtarea unei senzaþii de frumuseþe, iubire ºiarmonie extraordinare.

În faza a cincea apare de cele mai multe ori sentimentul unei bariere,iar subiecþii simt cã dacã ar fi depãºit-o, ar fi murit. Unii povestesc detaliifizice (peisaje, oameni, flori, copaci, muzicã) ale unei lumi de o frumuseþeextraordinarã, fiind convinºi cã aceasta era viaþa de dupã moarte, iar uneorisînt iritaþi de faptul cã au fost aduºi înapoi.

Bolile grave, ca, de exemplu, pneumonia, reprezintã cauzele unuiprocent important din totalul cazurilor de experienþe de moarte clinicã.Dintr-un motiv necunoscut, fazele 4 ºi 5 sînt mai rar povestite în cazultentativelor de suicid.

Experienþa de moarte clinicã este una realã, nu doar un vis sau o

Page 360: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi366

halucinaþie. Persoana respectivã vede ºi simte totul cu o claritateremarcabilã, nu ca ºi cum ar fi într-o stare de semiconºtienþã, iar experienþaproduce un efect profund. Dupã recuperare, acestor oameni le este uneorimai puþin teamã de moarte ºi devin mai afectuoºi ºi mai miloºi. Toþiafirmã cã experienþa le-a schimbat definitiv viaþa, iar aproximativ 75%sînt convinºi cã existã o viaþã dupã moarte. Unii pacienþi încep sã aibãputeri de percepþie extrasenzorialã (telepatie, clarviziune), care se presupunecã au fost declanºate de experienþa de moarte clinicã. (Experienþele deacest tip nu survin în urma medicamentelor administrate pacienþilor aflaþiîntr-o fazã terminalã, deoarece se presupune cã se manifestã ºi la oamenicãrora nu li s-a administrat nimic.)

O micã parte din experienþele de moarte clinicã sînt neplãcute („nega-tive“), pacientul relatînd senzaþii de fricã, panicã, suferinþe psihice,neajutorare ºi o însingurare profundã. Aceºtia se aflã într-un mediuîntunecos ºi trist, poate pe marginea unei prãpastii, simþindu-se uneoritraºi în jos de o forþã maleficã. Unii dintre ei conºtientizau cã se aflã lamarginea iadului, care emana un miros dezgustãtor de descompunere.

Unul dintre primele studii ale experienþelor de moarte clinicã a fostfãcut în secolul XIX de cãtre un geolog ºi alpinist elveþian, profesorulAlbert Heim. El suferise cîteva cãzãturi aproape fatale ºi a adunat mãrturiiºi de la alte persoane implicate în accidente de alpinism. În 1982, uncardiolog de la Facultatea de Medicinã a Universitãþii Emory, MichaelSabom, a publicat mãrturiile a 116 supravieþuitori ai acestui tip deexperienþe. El considera cã fiecare fenomen are o explicaþie logicã, iar înurma studiului pe care l-a efectuat a ajuns la concluzia cã experienþele demoarte clinicã n-au nici o explicaþie satisfãcãtoare din punct de vederemedical. Cardiologii, datoritã experienþei cu atacurile de cord ºi resusci-tãrile, sînt mai în mãsurã sã studieze fenomenele manifestate în timpulmorþii clinice, iar în 1978 un alt cardiolog, Maurice Rawlings, a descriscazuri de experienþe extrem de neplãcute, în care pacientul era îngrozit,convins cã vizitase iadul.

Experienþele de moarte clinicã au fost mai bine fundamentate din punctde vedere ºtiinþific atunci cînd George Gallup, folosind resurseleOrganizaþiei de Sondaje Gallup ºi metode riguroase de sondare ºi analizã,a descoperit cã aceste experienþe nu erau tocmai neobiºnuite. Aproximativun procent dintre ele semãnau cu vizitarea iadului, iar multe altele erauneutre, cu alte cuvinte nici foarte plãcute, nici neplãcute, ci nedemne dereþinut; unii supravieþuitori ai unor stãri de moarte clinicã au declarat cãnu au avut nici o astfel de experienþã. Alþii ºi-au suprapus evident credinþeleºi unele imagini de naturã personalã peste experienþele de moarte clinicã,declarînd cã au avut viziuni ale unor rude decedate, cã l-au vãzut peHristos sau pe îngerii pãzitori. Fenomenele se aseamãnã cu cele trãite demisticii creºtini, yoghini sau alþi oameni sfinþi, ºi descrise în The Cloudof Unknowing, o carte scrisã de un celebru mistic englez, contemporan cu

Page 361: enciclopedia mortii(2)

Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor 367

Chaucer. Senzaþiile trãite în aceste experienþe erau de uimire, groazã,luminã, comunicare cu divinitatea sau o conºtiinþã cosmicã ºi unire cu oentitate supremã, fiind adesea obþinute prin meditaþie ºi prin controlulrespiraþiei.

Existã vreo explicaþie simplã de naturã medicalã, fiziologicã pentruaceste experienþe sau trebuie acceptat cã reprezintã viziuni reale ale uneivieþi dupã moarte?

Explicarea experienþelor de moarte clinicãdin punct de vedere fiziologic

Se poate avansa ideea cã experienþele trãite în timpul stãrii de moarteclinicã se datoreazã anoxiei cerebrale, adicã privãrii de oxigen a centrilornervoºi superiori. Pe mãsurã ce fluxul sanguin cãtre creier scade, semanifestã o serie de fenomene paralele ce provoacã experienþele menþionate.Este o problemã legatã de substanþe chimice ºi de celule nervoase.Argumentul pare rezonabil, iar mulþi medici considerã subiectul închis. Seºtie cã anoxia poate provoca senzaþii bizare chiar ºi în cazul în care viaþanu este pusã în primejdie.

O explicaþie alternativã ar fi cã experienþele se datoreazã unor mici„atacuri“ cerebrale, prin care supraactivitatea lobului temporal (zona desub tîmplã) al cortexului cerebral provoacã senzaþiile caracteristice. Estebine cunoscut cã activitatea anormalã a lobului temporal induce halucinaþiiºi experienþe „extracorporale“.

O altã posibilitate este cã, atunci cînd simþim apropierea morþii, reacþianoastrã ancestralã la accidente ºi stres intrã în acþiune. Cînd are de-a facecu un eveniment grav ºi stresant, corpul rãspunde într-un fel caracteristic.Dupã o rãnire bruscã ºi foarte gravã a unui braþ, a unui picior sau apieptului, pe cîmpul de luptã sau în urma unui accident rutier, este posibilca victima sã nu manifeste decît o acceptare calmã a evenimentului. Nuapare durerea, ci doar o amorþealã, iar dacã rana nu este foarte gravã,persoana respectivã ar putea sã continue sã meargã, sã se lupte sau sã fugãdin locul respectiv, în funcþie de situaþie. Durerea începe sã aparã dupãcîteva ore. Acesta este felul naturii de a aborda traumatismele. Într-o fazãmai timpurie a evoluþiei fiinþelor umane, dacã o victimã care rãmînea înlocul unde a survenit trauma, þipa ºi încerca sã-ºi îngrijeascã rana, avea oºansã mai micã de supravieþuire, indiferent dacã leziunea fusese produsãde un animal de pradã sau în urma unui accident. Amorþeala ºi calmul îipermit individului sã reacþioneze optim în urma leziunii, pentru a-ºi salvaviaþa. Acest lucru este logic, avînd în vedere originile omului. Mecanismuleste urmãtorul: într-un interval de cîteva secunde se transmite un flux demesaje prin nervii simpatici cãtre piele ºi muºchi, precum ºi un val de

Page 362: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi368

adrenalinã din glanda suprarenalã, de deasupra rinichilor; acestea provoacão reacþie numitã „fugi sau luptã“, prin care inima îºi accelereazã bãtãile,fluxul sanguin este redirecþionat dinspre piele ºi alte organe cãtre muºchi,iar senzaþia de durere este redusã: exact reacþiile necesare pentru ca rãnitulsã poatã fie sã fugã, fie sã lupte. ªtim toþi cã, pe durata unei asemeneasituaþii, rãnile abia sînt observate. Acesta este modul prin care natura neprotejeazã. În acelaºi timp, în creier are loc un alt tip de reacþie, prinproducþia localã de substanþe analgezice ºi calmante, numite endorfine.Ele sînt substanþe endogene (produse de propriul corp), asemãnãtoaremorfinei, ºi sînt create în diferite zone ale creierului în cazul multor tipuride stres, de exemplu în alergãrile pe distanþe lungi ºi, poate, ºi în timpulunei ºedinþe de acupuncturã. Ele altereazã capacitatea senzorialã ºi te facsã te simþi capabil sã rezolvi situaþia. Este posibil ca acea conºtienþãdetaºatã a experienþelor de moarte clinicã sã se bazeze pe aceste reacþii?

Alte explicaþii:o experienþã de naturã religioasã sau spiritualã

Misticii ºi yoghinii ne spun cã nu trebuie sã fii în pragul morþii pentrua trãi o astfel de experienþã. Se ºtie cã prin meditaþie se pot suprimamesajele senzoriale cãtre creier, ceea ce poate provoca o pierdere a simþuluirealitãþii, precum ºi alte efecte. Cei care au avut experienþe de moarteclinicã afirmã cã au avut un simþ al realitãþii superior stãrii normale. Poatefi un caz de autohipnozã? Sau este vorba despre experienþa unei imaginiarhetipale, comune tuturor fiinþelor umane? Nici una dintre aceste explicaþiinu pare pe de-a-ntregul plauzibilã, ceea ce ne dã senzaþia cã ºtim preapuþine lucruri despre acest subiect pentru a ajunge la o concluzie. Prinurmare, experienþele de moarte clinicã nu sînt pe deplin înþelese sau ex-plicate decît în termeni religioºi ºi spirituali. În acest caz, o asemeneaexperienþã reprezintã o viziune misticã a naturii universului. Ar trebuiînsã sã fim rezervaþi ºi sã aºteptãm ºi alte dovezi înainte de a explicafenomenul drept unul de naturã strict paranormalã sau strict fiziologicã.

În SUA ºi în Marea Britanie existã asociaþii ºi institute de studii alefenomenelor care se petrec în apropierea morþii, iar cercetarea acestui domeniudificil ne va ajuta, poate, într-o zi sã le înþelegem. Pînã atunci, putem citimelancolia veselã a Rubaiyatelor lui Omar Khayyam din Naishapur (poet,astronom ºi matematician persan, mort pe la 1123):

„Vai, cerul ce-ar vrea sã priveascã mormîntul – meu ºi al tãuUrãºte ºi sufletul ºi legãmîntul – meu ºi al tãu.Aºazã-te în iarbã, deºi nu mi-e dat prea mult timp,Cãci iarbã va creºte curînd din pãmîntul – meu ºi al tãu.

Page 363: enciclopedia mortii(2)

Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor 369

Cînd voi muri, cu vin curat sãpaþi-mãªi doar bînd vinul, binecuvîntaþi-mã,De ziua învãþãturii, cãutaþi-mãª-atunci din praful crîºmei, adunaþi-mã.

Cînd pieri-vor trupul ºi cuvintele – meu ºi al tãuCãrãmizi s-or pune pe mormîntul – meu ºi al tãuªi de-or trebui noi cãrãmizi pe noi morminteEle se vor face din pãmîntul – meu ºi al tãu.”

Fantome, spectre, bîntuiriO fantomã, aºa cum este prezentatã în situaþia de faþã, înseamnã spiritul

unei persoane decedate, deºi poate însemna ºi orice prezenþã invizibilã,precum Duhul Sfînt sau spiritul lui Dumnezeu. Fantomele pot fi bune saurele. O fantomã care bîntuie este, în general, una care îi agreseazã pe ceivii. Am adus aici în discuþie fantomele deoarece, dacã ele existã, iar unmort poate fi uneori vãzut sau auzit vorbind, ºi aceste fenomene constituiedovezi ale vieþii de dupã moarte – atît timp cît nu este vorba despre ohalucinaþie, o simplã imaginaþie a observatorului.

Aproape toate civilizaþiile, încã din cele mai vechi timpuri, au crezut înfantome, spectre sau apariþii. Acestea constituie însuºi fundamentul religieiºi se spune cã pot comunica cu cei vii, cã îi pedepsesc sau îi recompenseazã.În timpurile moderne, o mare putere de convingere au în special povestiriledespre casele bîntuite. În Anglia existã mii de locuri bîntuite. Trebuie spuscã fantomele sînt observate aproape în exclusivitate în timpul zilei. Ele sîntîn cea mai mare parte femei (o femeie îmbrãcatã într-o rochie cenuºie etc.),ºi pot fi ºi mirosite (sulf ars, tãmîie) sau auzite. În multe cazuri se povesteºtedespre zgomote de paºi ºi þipete; Tedworth House din Hampshire, Anglia,era celebrã în 1661 pentru un toboºar-fantomã.

Fantomele sînt simple iluzii, imagini create de minþile rãtãcite sauchiar existã în realitate? În urmã cu un secol, aproape toatã lumea credeaîn fenomenele supranaturale ºi inexplicabile. Spiritismul a apãrut în SUAprin anul 1848 ºi, la scurt timp, s-a rãspîndit în toatã lumea. Se presupunecã prin spiritism se poate comunica cu lumea nevãzutã a celor morþi.Comunicarea cu lumea umbrelor are loc într-o adunare numitã ºedinþã, deobicei în jurul unei mese. În prezenþa unei persoane speciale numite mediu,care se aflã de obicei într-o stare de transã, se petrec întîmplãri cu caractersupranatural. Obiectele se miºcã fãrã a fi atinse sau mediul transmiteinformaþii furnizate de cei morþi. Uneori se pare cã mediul construia oformã umanã vizibilã dintr-un material numit ectoplasmã, scos pe gurã.

În prima jumãtate a secolului XX, spiritismul avea milioane de adepþi,

Page 364: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi370

iar în 1882 s-a fondat la Londra Societatea de Cercetãri Psihice pentruinvestigarea ºtiinþificã a fenomenelor de naturã spiritualã. Printre acestefenomene se numãrau telepatia, clarviziunea, cazurile de poltergeist ºivindecãrile prin credinþã, precum ºi fantomele obiºnuite. Printre membrise numãrau mulþi oameni de ºtiinþã celebri, iar ulterior au apãrut societãþisimilare ºi în Franþa ºi SUA. Aceastã societate a editat multe volume încare erau descrise cercetãrile asidue ale fenomenelor de naturã psihicã.Multe dintre acestea s-au dovedit false sau forme de fraudã, dar uneori seîntîmplau lucruri greu de explicat prin intermediul legilor fizicii. Deexemplu, scoþianul Daniel Danglas Homes (1833–1886), bine cunoscutspiritist, crescut în SUA, care organiza ºedinþe de spiritism încã de lavîrsta de 17 ani, a fost excomunicat de Biserica Romano-Catolicã dincauza activitãþilor sale în domeniul paranormalului. Societatea, în urmainvestigãrii riguroase a lui Holmes, nu i-a putut justifica realizãrile prinintermediul legilor cunoscute ale fizicii.

Vînãtorii de fantome sînt sceptici prin naturã ºi folosesc camere video,reportofoane, termometre ºi alte metode de detecþie mult mai sofisticate.La începutul secolului XXI, oamenii au început sã creadã din ce în ce maipuþin în fantome, dar continuã sã audã despre toate acestea sau au chiarexperienþe personale de transfer de gînduri sau alte fenomene inexplicabile.Probabil cã majoritatea oamenilor cred în incidente supranaturale de unfel sau altul, numai cã, din pãcate, acestea nu pot fi reproduse la cerereîntr-un laborator ºi, prin urmare, sînt greu de studiat. Convingerea meapersonalã este cã, deºi fantomele obiºnuite sînt produse ale imaginaþiei, înprivinþa celorlalte fenomene „paranormale“ încã nu se poate da un verdictclar.

Tranziþia cãtre viaþa de dupã moarteDe-a lungul istoriei apare frecvent ideea referitoare la niºte cãlãtorii

pe care morþii trebuie sã le facã pentru a ajunge în lumea de dincolo,adesea într-o luntre, precizîndu-se cã aceastã cãlãtorie poate fi periculoasã.Unele popoare primitive considerau curcubeul drept o punte pe care morþiiurcau la cer, în timp ce alþii credeau cã morþii urcã prin fumul ruguluifunerar. Egiptenii din antichitate credeau cã faraonul mort urca la ceruriîn barca sa solarã, pentru a i se alãtura zeului-soare, Ra.

Cãlãtoria cãtre lumea de dincolo era primejdioasã ºi se povestea despremonºtri înfricoºãtori ºi luntraºi siniºtri. Erau necesare formule magice.Zeiþa Ishtar, potrivit legendelor antice mesopotamiene, ºi-a fãcut intrareaîn lumea de dincolo într-un fel cu totul neobiºnuit. Ea a descoperit cãintrarea era blocatã de mai multe porþi, iar la fiecare poartã i se lua cîteo hainã înainte de a fi lãsatã sã treacã mai departe. Cînd a reuºit sã treacãde toate porþile, era complet dezbrãcatã. Morþii greci ºi romani erau echipaþi

Page 365: enciclopedia mortii(2)

Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor 371

practic, avînd asupra lor bani pentru a-l plãti pe luntraºul Caron, ca sã-itraverseze Styxul, rîul mitic al lumii de jos, precum ºi prãjituri cu mierepentru Cerber, fiorosul cîine ce pãzea poarta spre Infernul patronat deHades, tãrîmul morþilor.

Viitorul îndepãrtãrii cadavrelorAvînd în vedere cã aceastã carte a debutat cu o serie de statistici

privind numãrul în continuã creºtere al cadavrelor ºi cu problemaîndepãrtãrii lor, pare potrivit sã se încheie cu cîteva sugestii cu privire lafelul în care poate fi abordatã aceastã problemã pe viitor.

Spiritismul îºi scoate personalitãþile la înaintareÎn 1876, un mediu spiritist celebru, dr. Henry Slade, a fost dat în judecatã

de Edwin Ray Lankester, un tînãr zoolog ce avea sã devinã directorulMuzeului Britanic de Istorie Naturalã. Slade pretindea cã poate demonstracã spiritul soþiei sale i-a trimis mesaje pe tãbliþe de ardezie, iar Lankesterdorea sã dovedeascã cã omul nu este decît un escroc ordinar. Detaliileprocesului au fost descrise pe larg în The Times.

Lui Slade i-au luat apãrarea Arthur Conan Doyle, un spiritist în ciudalogicii necruþãtoare a personajului sãu, Sherlock Holmes, precum ºi celebrulbiolog Alfred Henry Wallace, coautor al teoriei evoluþioniste împreunã cuDarwin. În schimb, Lankester era susþinut de Charles Darwin, precum ºi deThomas Henry Huxley ºi de marele magician Maskelyne, care a afirmat cãputea sã reproducã fenomenul invocat chiar în sala de proces. În final,Slade a fost condamnat la trei luni de muncã silnicã, dar, dupã apel,condamnarea a fost anulatã din cauza unui viciu de procedurã.

Wallace susþinea adesea cauze radicale, printre care pacifismul, drepturilefemeilor ºi conservarea resurselor naturale. Fiind cercetãtor al procesuluievoluþiei umane, sugerase cã, avînd în vedere capacitatea creierului de arezolva ecuaþii matematice ºi de a compune simfonii, speciei umane trebuiesã i se fi adãugat pe parcursul evoluþiei ceva suplimentar, ceva special. ÎnsãDarwin se opunea total acestei idei. Ca urmare a acestor intervenþii, Wallacea pierdut sprijinul multor savanþi, iar atunci cînd, într-o fazã ulterioarã,Darwin a încercat sã-i obþinã o pensie modestã, s-a vãzut nevoit sã-i scriepersonal primului ministru Gladstone. Dupã ce scrisoarea a ajuns la reginaVictoria i s-a acordat pensia solicitatã.

Istoria înmormîntãrilor în Anglia ºi Franþa a fost descrisã pe scurt încapitolul 6. Este povestea umplerii unui spaþiu disponibil cu cadavre,redirecþionarea cãtre un alt spaþiu, umplerea acestuia etc. Dupã ce, iniþial,au fost gãzduite chiar în bisericã, trupurile au fost mai întîi mutate încurþile acestora, iar apoi, pe mãsurã ce populaþiile au devenit din ce în cemai numeroase ºi cimitirele din curþile bisericilor au fost închise, înmormîn-

Page 366: enciclopedia mortii(2)

Moartea ºi viaþa de apoi372

tãrile au fost direcþionate cãtre cimitire amplasate la periferia oraºelor. Larîndul lor, acestea au devenit neîncãpãtoare, iar multe dintre ele au fostînghiþite de oraºele în plinã dezvoltare. Pe mãsurã ce populaþia globuluicreºte uluitor de repede, devin necesare cimitire din ce în ce mai întinse,precum cele de la Genova (Italia), Santos (Brazilia), Shenhu (China) ºiRookwood (Australia), menþionate în capitolul 6. Din fericire, s-a constatatcã incinerarea devine o metodã din ce în ce mai folositã, ceea ce echivaleazãcu necesitatea unui spaþiu mai redus: în spaþiul ocupat de un sicriu se potdepozita între 50 ºi 100 de urne funerare.

Dacã, aºa dupã cum pare probabil, credinþele religioase vor începe sãdisparã în loc sã renascã, îndepãrtarea cadavrelor va sfîrºi prin a fi exclusivproblema autoritãþilor care se ocupã cu sãnãtatea publicã. Acestea se vororienta în funcþie de aspecte ca igiena, conservarea resurselor naturale,eficienþa ºi, cel mai important, sentimentele ºi nevoile umane. Majoritateaoamenilor vor ajunge în crematorii gigantice, sfîrºind ca cenuºã fie înurne, fie împrãºtiatã. Dacã ideea „compostoriului“ (vezi capitolul 8) se vaconcretiza vreodatã într-o aplicaþie pe scarã largã, atunci cadavrele îºi vorpierde caracterul individual la intrare, fiind preluate într-un proces dereciclare.

Necesitatea unor ceremonii ºi a unor simboluri simple care sãaminteascã de cel mort se va pãstra, deoarece aceasta este piatra de temeliea firii umane ºi nu are legãturã cu credinþa într-o viaþã de apoi. Simbolurilevor lua forma unor mici plãci sau tãbliþe comemorative, care ar putea fiînlãturate dupã douã sau trei generaþii. Detaliile referitoare la arboriigenealogici ºi la istoria familiilor, pãstrate într-un sistem central deînmagazinare, ar putea fi apelate dupã dorinþã pe ecranul computerului.Vremurile mormintelor, monumentelor funerare ºi ritualurilor religioasevor pãrea la fel de perimate ca tramvaiul cu cai în zilele noastre.

În 1728, omul de stat, editorul, savantul ºi scriitorul Benjamin Franklin(1706–1790) ºi-a scris un epitaf care ne dã speranþã tuturor:

Corpul luiBenjamin Franklin, editor,(Precum coperta unei cãrþi vechi,Cu conþinutul uzatªi ale cãrei titlu ºi poleialã au cãzut)Zace aici, hranã pentru viermi!Însã munca nu i se va pierde,Cãci, aºa cum credea, ea va reapãreaÎntr-o ediþie nouã,Mai frumoasã,Corectatã ºi îmbunãtãþitãChiar de autor!

Page 367: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 373

Mormîntul contelui de Arundel; mîinile sînt împreunate. Subiectul unei poeziiscrise de Phillip Larkin (1922–1985).

Înmormîntarea prematurã a unui bolnav de holerã. Fotografie a unui tablou pictatde Anton Joseph Wiertz (1816–1865); expus la Muzeul Wiertz, Bruxelles. Temerileprivind înmormîntarea prematurã erau obiºnuite în timpul epidemiilor de holerã.

Page 368: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii374

Schelet þinînd o banderolã, alãturi de scene de înmormîntare. Gravurãde prin 1600.

Page 369: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 375

În secolele XVII–XVIII, craniile erau simboluri sumbre ale morþii. Aceastãgravurã a autorului foloseºte craniul pentru construirea unei fanteziiamuzante.

Page 370: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii376

O prinþesã hindusã comite sati (este arsã pe rugul funerar al soþuluisãu). Tablou indian în guaºã ºi foiþã de aur (1610).

Page 371: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 377

Cadavru uscat în nisip, înconjurat de artefacte. Din Gebelein, aprox. 3300 î.Hr.

Reconstituirea unui mormînt-cãruþã excavat la Garton-in-the-Woods (comitatulenglez North Humberside), în 1985.

Page 372: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii378

Scene ale epidemiei de ciumã dinLondra; înmormîntarea pe timp denoapte a victimelor ciumei. Desen încretã de Edward Matthew Ward (1816–1879).

Disecþia unei femei, condusã de J. Ch. G. Lucae (1814–1885). Desen în cretã deHasselhurst, 1864. Parte dintr-un curs pentru studenþii la anatomie ºi artã; cadavruleste cel al unei sinucigaºe în vîrstã de 18 ani.

Page 373: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 379

Osuarul din cripta bisericii St. Leonard, Hythe, provincia englezã Kent. Criptaconþine circa 2 000 de cranii ºi 8 000 de femure, exhumate din cimitirul bisericiiºi datînd dinainte de anul 1500.

Un chirurg se luptã sã salveze o femeiedezbrãcatã din îmbrãþiºarea morþii. Gravurãde Ivo Saliger (1894–1986).

O femeie furã dinþii unui spînzurat.Gravurã în acvatintã, de Goya(1797). În secolul XVIII ºi începutulsecolului XIX, dinþii falºi seobþineau adesea ilegal prin aceastãmetodã.

Page 374: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii380

Figurã jumãtate moartã, jumãtate vie. Metodã folositã în arta europeanã a secolelorXVIII–XIX; o jumãtate a persoanei din imagine este vie ºi bine îmbrãcatã, iar cealaltãeste moartã ºi descompusã. Picturã în ulei pe cupru din secolul XVIII.

Page 375: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 381

Cuprins

Prefaþã ............................................................................................................ 5

Partea IMoartea ºi cauzele care o provoacã

1. Ce este moartea? .................................................................................... 11Moartea celulelor ..................................................................................... 11Necesitatea morþii: o strategie a naturii ................................................... 12De ce nemurirea ar crea probleme ........................................................... 13Moartea unei specii: extincþia ................................................................. 15

2. Principalele cauze ale morþii ................................................................ 17Imaginea de ansamblu ............................................................................. 18Cît trãim? ................................................................................................. 18Calitatea vieþii ......................................................................................... 19Din ce cauze murim? ............................................................................... 20Mãsurarea impactului morþii ºi al suferinþei ............................................ 22Cauzele morþii: principalii ucigaºi .......................................................... 24

Moartea provocatã de om: rãzboiul, masacrele, înfometarea ............. 24Bolile infecþioase ºi parazitare ............................................................ 28Accidentele ºi dezastrele naturale ....................................................... 31Bolile cardiovasculare ........................................................................ 37Cancerul .............................................................................................. 37

3. Sinuciderea, eutanasia, omuciderea ..................................................... 39Sinuciderea .............................................................................................. 39

Cum se sinucid oamenii? .................................................................... 40Sinuciderea în diferite þãri .................................................................. 43Cine se sinucide? ................................................................................ 43De ce o fac? ........................................................................................ 45Care sînt perioadele propice sinuciderilor? ........................................ 51Atitudinile religioase ºi culturale faþã de sinucidere ........................... 52Prevenirea sinuciderii ......................................................................... 54

Eutanasierea............................................................................................. 55„Dreptul la moarte“............................................................................. 56

Page 376: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii382

Care sînt alternativele? ....................................................................... 58Omuciderea ............................................................................................. 62

Sã omori oameni reprezintã întotdeauna o greºealã? ......................... 62Executarea criminalilor ....................................................................... 63Pruncuciderea ..................................................................................... 69Avortul ................................................................................................ 72Eugenia ............................................................................................... 76Sacrificarea ......................................................................................... 82Crima cu premeditare ......................................................................... 82Omorul involuntar .............................................................................. 91

4. Îmbãtrînirea ºi moartea ........................................................................ 92Speranþa de viaþã ºi durata de viaþã ......................................................... 92Îmbãtrînirea la animale ºi la oameni ....................................................... 95Îmbãtrînirea în eprubetã .......................................................................... 99Ce se întîmplã cu oamenii în timpul îmbãtrînirii normale? .................. 100

Modificãrile produse de vîrstã .......................................................... 101Ce provoacã îmbãtrînirea normalã? ...................................................... 104

Viteza cu care se deruleazã viaþa ...................................................... 107Acumularea de reziduuri ................................................................... 108Modificãrile din proteine .................................................................. 109Radicalii liberi .................................................................................. 109Modificãri ale sistemului imunitar.................................................... 110Comportamentul anormal al genelor ................................................ 110Celulele noastre nu se mai divid ....................................................... 111Ordinea face loc dezordinii ............................................................... 114

Cum putem înºela moartea .................................................................... 114Ne-ar plãcea sã înºelãm moartea? ..................................................... 116

Povara longevitãþii ................................................................................. 117

Partea a II-a.Ce se întîmplã cu cadavrele?

5. Corpul dupã moarte ............................................................................ 123În ce perioadã a zilei murim? ................................................................ 124Moartea ca eveniment fizic ................................................................... 124Moartea ºi legea..................................................................................... 126Cînd a survenit moartea? ....................................................................... 127

Ideea morþii cerebrale ....................................................................... 129Decesul unei persoane ...................................................................... 131Experienþele de moarte clinicã .......................................................... 131

De la rigor mortis la procesul de putrefacþie ......................................... 132Descompunerea cadavrului ................................................................... 133Cum se descompune cadavrul ............................................................... 135Fosilele ºi petrificarea ........................................................................... 136

Page 377: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 383

Cadavrele pot reprezenta un pericol? .................................................... 137Necesitatea naturii de a recicla cadavrul ............................................... 138Tratamentul preliminar al cadavrului .................................................... 138

Comemorarea morþilor ...................................................................... 139Pregãtirea cadavrului ........................................................................ 141Vizitarea ............................................................................................ 141Tratarea ulterioarã a cadavrului ºi îmbãlsãmarea ............................. 142

6. Înmormîntarea ..................................................................................... 144Religia creeazã diferenþe ....................................................................... 144

Civilizaþiile antice ............................................................................. 145Iudaismul .......................................................................................... 145Creºtinismul ...................................................................................... 146Islamismul ......................................................................................... 147Budismul ........................................................................................... 147Hinduismul ºi sikhismul ................................................................... 147

Este înhumarea naturalã? ...................................................................... 148Înhumarea într-o groapã obiºnuitã ......................................................... 149Gropile comune ..................................................................................... 150

Ciuma................................................................................................ 150Rãzboiul ............................................................................................ 150Masacrele .......................................................................................... 152Înmormîntãri ºi palate regale ............................................................ 152

Giulgiuri ºi sicrie ................................................................................... 153Giulgiuri ............................................................................................ 153Sicrie ................................................................................................. 154

Teama de a fi îngropat de viu ................................................................ 156Înmormîntarea întîrziatã ºi reînmormîntarea ......................................... 158Funeraliile .............................................................................................. 162Înmormîntãrile în mare .......................................................................... 165Cavouri ºi monumente .......................................................................... 167

O varietate de morminte stranii ........................................................ 170Cimitire, catacombe ºi columbare .................................................... 171Înmormîntãrile din oraºe: probleme cu mirosurile ºi spaþiul ............ 173Cultul monumentelor ºi columbarele................................................ 175Cimitirele moderne ........................................................................... 175Personalizarea memoriei ................................................................... 179Morminte goale ................................................................................. 180

Înmormîntãrile ecologice....................................................................... 180

7. Expunerea ºi incinerarea .................................................................... 182Expunerea la fenomenele naturale ........................................................ 182

Parþii ºi vulturii ................................................................................. 183Rechini, hiene ºi broaºte þestoase ..................................................... 184

Page 378: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii384

Incinerarea ........................................................................................ 184Incinerarea hindusã ........................................................................... 186Sati-ul ................................................................................................ 187Arderea vrãjitoarelor, a ereticilor ºi a martirilor ............................... 188Arderea victimelor de rãzboi ............................................................ 190Evoluþia incinerãrii în Europa ........................................................... 190Crematoriile moderne ....................................................................... 193Îndepãrtarea cenuºii .......................................................................... 195

8. Metode neobiºnuite de îndepãrtare a cadavrelor ............................. 198Canibalismul.......................................................................................... 198

De ce se mãnîncã oamenii între ei? .................................................. 198Canibalismul ca stil de viaþã ............................................................. 199Canibalismul pentru supravieþuire .................................................... 200

Baia acidã .............................................................................................. 202Compostoriul ......................................................................................... 202Metode excentrice de dispariþie ............................................................. 203

9. Îmbãlsãmarea ºi mumificarea ............................................................ 204Îmbãlsãmarea ......................................................................................... 205

Îmbãlsãmarea despoþilor moderni ..................................................... 208Mumificarea .......................................................................................... 209

Mumificarea în stilul Egiptului antic ................................................ 210Despachetarea unei mumii ................................................................ 214Ce se întîmpla cu organele interne .................................................... 216Înmormîntarea ºi ceremoniile funerare ............................................. 217Lupta permanentã cu jefuitorii de morminte .................................... 217Mumificarea animalelor .................................................................... 220Cîte mumii existã? ............................................................................ 220Mumiile din alte regiuni ale lumii .................................................... 221Mumificarea naturalã ........................................................................ 222Capete uscate .................................................................................... 223

10. Îngheþarea ºi alte metode de conservare .......................................... 224Îngheþarea naturalã ................................................................................ 224

Copii îngheþaþi .................................................................................. 225Omul de gheaþã: un cadavru neobiºnuit în Alpi ............................... 225O fecioarã de gheaþã ......................................................................... 226

Crioconservarea: viaþa suspendatã ........................................................ 227Oamenii smîrcurilor .............................................................................. 230Alcoolul, formaldehida ºi alþi conservanþi ............................................ 231

Alcoolul ............................................................................................ 231Formaldehida .................................................................................... 232Sãrurile de mercur ............................................................................. 232Gelul siliconic ................................................................................... 232

Page 379: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 385

Metode excentrice de conservare .......................................................... 233Autoimaginea lui Jeremy Bentham................................................... 233Un vagabond excentric ..................................................................... 233Placarea electroliticã a morþilor ........................................................ 233Conservarea în aur ............................................................................ 233Tãierea corpului uman în felii ........................................................... 234

Conservarea ADN-ului .......................................................................... 234Clonarea ............................................................................................ 235

Partea a III-a.Utilizarea ºi abuzarea cadavrelor

11. Cadavrul în laborator: disecþia ........................................................ 241Cine este proprietarul unui cadavru? ..................................................... 241Autopsia ................................................................................................ 242

Autopsiile de-a lungul istoriei .......................................................... 242Autopsia modernã ............................................................................. 243Beneficiile medicinei de pe urma studierii cadavrului ..................... 244

Folosirea cadavrului pentru preziceri .................................................... 245Viitorul, potrivit mãruntaielor ºi pãsãrilor ........................................ 245

Studiul istoriei ºi evoluþiei umane ......................................................... 246Sîntem descendenþii Omului de Neanderthal? .................................. 247Viaþa ºi starea sãnãtãþii în Egiptul antic ............................................ 248Reconstituirea figurii pornind de la craniu ....................................... 250Mesaje ADN din rãmãºiþe umane ..................................................... 251

Probleme de eticã în ce priveºte rãmãºiþele pãmînteºti umane ............. 252Disecþia ºi pregãtirea doctorilor ............................................................ 255

Infractori executaþi ............................................................................ 256Cadavre exhumate dupã înmormîntare: hoþii de cadavre ................. 257Cadavre nerevendicate ale celor sãraci ºi deposedaþi ....................... 261Cadavre nerevendicate ale celor care mor în spitale ......................... 261Cadavre importate din alte þãri ......................................................... 262Cadavre donate de posesori înaintea survenirii morþii ..................... 262

Alternativele disecþiei ............................................................................ 264Alte utilizãri ale cadavrelor întregi ........................................................ 264

Proiectul Omului Vizibil ................................................................... 265

12. Folosirea unor pãrþi din corp: transplantul .................................... 266Oase, dinþi, placentã, pãr ....................................................................... 266

Oase .................................................................................................. 266Dinþi .................................................................................................. 268Placentã ............................................................................................. 268Pãr ..................................................................................................... 269

Transplanturile de organe ºi þesuturi ..................................................... 269Începuturile istorice .......................................................................... 269

Page 380: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia moþii386

Transplanturile moderne ................................................................... 270Pãstrarea organelor în stare optimã ................................................... 272

Problemele medicale pe care le implicã transplantul ............................ 272De unde provin organele transplantate?............................................ 274Cadavrele, principala sursã de organe .............................................. 275Cine este proprietarul unui cadavru? ................................................ 277Starea vegetativã persistentã ............................................................. 278Organe recoltate de la rudele în viaþã ............................................... 279Organe recoltate de la donatori vii, fãrã grad de rudenie cuprimitorul: problema traficului comercial ........................................ 280Organe recoltate de la infractori executaþi ........................................ 282Organele copiilor nãscuþi anencefalici .............................................. 282Organe recoltate de la fetuºi ............................................................. 284Etica ºi þesuturile fetale ..................................................................... 285Problemele etice ale femeilor însãrcinate ......................................... 286Viitorul þesuturilor fetale ................................................................... 286Organe de la animale (transplanturi „exogene“) ............................... 289

Folosirea de material uman mort sau regenerabil .................................. 290Pãrul .................................................................................................. 290Sîngele .............................................................................................. 290Mãduva osoasã.................................................................................. 291Pielea................................................................................................. 291Lichidul seminal ºi ovulele ............................................................... 292Folosirea embrionilor sau a cadavrelor ca surse de ovule ................ 293Utilizarea embrionului în tratamentele de fertilitate ......................... 294

Utilizãrile cadavrelor în scop medical ................................................... 295Probleme cu hormonul de creºtere ................................................... 295

Uimitoarea lume a moaºtelor umane ..................................................... 296Regi ºi regine .................................................................................... 296Craniul – o relicvã miraculoasã ........................................................ 297Moaºtele religioase ........................................................................... 297

13. Abuzarea cadavrelor ......................................................................... 301Pedepsirea cadavrului ............................................................................ 301Despre canibalism: o nouã abordare ..................................................... 303Înþelegerea sacrificiului uman ............................................................... 304

De ce se practica sacrificiul? ............................................................ 304Cine erau victimele sacrificiilor? ...................................................... 306

Folosirea cadavrelor ca îngrãºãminte, pentru grãsime ºi pentru piele ... 307Necrofilia: erotismul macabru ............................................................... 309

14. Identificarea cadavrelor ºi a fragmentelor de cadavre .................. 310Al cui este cadavrul? ............................................................................. 311

Amprentarea cu ajutorul ADN-ului .................................................. 313

Page 381: enciclopedia mortii(2)

Enciclopedia morþii 387

Folosirea testelor de ADN în procesul de identificarea rãmãºiþelor umane .......................................................................... 315

Anchetarea crimelor ºi cadavrul ............................................................ 316Examinarea locului morþii ................................................................ 316Cît timp a trecut de la instalarea decesului? ..................................... 316Autopsia ............................................................................................ 317Cauza morþii ..................................................................................... 318

Cui aparþin celulele? .............................................................................. 324Cine este proprietarul secvenþelor de ADN? ......................................... 325Îndepãrtarea unor fragmente ale corpului .............................................. 326

Pentru prevenirea descompunerii sau ca fazã preliminarãa îmbãlsãmãrii ................................................................................... 326Pãrþile corpului considerate moaºte .................................................. 327Ca pradã de rãzboi ............................................................................ 328Pentru îndeplinirea dorinþelor celor morþi sau pentru a-i onora........ 328Pentru transplanturi de organe .......................................................... 329Pentru cercetare ................................................................................ 329

Partea a IV-a.Moartea ºi viaþa de apoi

15. Moartea ºi cadavrul: impactul emoþional ....................................... 333Perspectiva morþii .................................................................................. 333Vederea cadavrului ................................................................................ 336Cadavrele ºi evitarea morþii ................................................................... 338Compararea morþii cu somnul ............................................................... 339

Cîteva detalii despre narcolepsie ...................................................... 342Credinþa într-o viaþã de apoi ºi teama de moarte ................................... 342Moartea din perspectiva copiilor ........................................................... 344Bãtrînii ºi moartea: sanatoriile ºi îngrijirea muribunzilor ..................... 345Doliul ºi jelirea morþilor ........................................................................ 349

Obiceiuri de plîngere a mortului ....................................................... 351Boala fizicã produsã de tristeþe ......................................................... 352

16. Viaþa de apoi ºi viitorul îndepãrtãrii cadavrelor ............................ 354Viaþa de apoi ºi sufletul ......................................................................... 354Religia ºi viaþa de apoi .......................................................................... 358Reîncarnarea .......................................................................................... 364Experienþele de moarte clinicã .............................................................. 365

Explicarea experienþelor de moarte clinicã din punct de vederefiziologic ........................................................................................... 367Alte explicaþii: o experienþã de naturã religioasã sau spiritualã ....... 368

Fantome, spectre, bîntuiri ...................................................................... 369Tranziþia cãtre viaþa de dupã moarte ..................................................... 370Viitorul îndepãrtãrii cadavrelor ............................................................. 371