Emisferele cerebrale

Segmentul cerebral al sistemului nervos al omului este mult mai dezvoltat comparativ

cu al altor organisme, iar zona cea mai dezvoltată a acestuia este scoarţa cerebrală (cortex in

latina scoarta de copac). Cortexul cerebral este format în cea mai mare parte din corpi celulari

si fibre amielinice, având culoarea cenuşie, de unde denumirea de materie cenuşie. Partea

inferioara a emisferelor cerebrale este formata din prelungiri axonice mielinizate, de culoare

albă.

Structura emisferelor cerebrale

La mamiferele inferioare cum este şobolanul, cortexul are dimensiuni reduse şi este

slab dezvoltat. Pe măsură ce înaintăm însă pe scare filogenetică către mamiferele superioare,

se înregistrează o serie de salturi calitative şi cantitative (creşterea ponderii emisferelor

cerebrale şi accentuarea circumvoluţiunilor cerebrale), care fac să crească complexitatea

structurală a emisferelor cerebrale.

Toţi analizatorii (de exemplu, simţul vizual, auditiv şi cel tactil) proiectează

informaţiile spre ariile corticale specifice. Mişcările corpului (răspunsurile motorii) sunt

controlate de către o altă arie corticală. Restul cortexului, care nu este nici senzorial, nici

motor este alcătuit din arii de asociaţie. Aceste arii corticale sunt legate de alte aspecte

comportamentale-memoria, gândirea şi limbajul ocupând cea mai mare parte a cortexului

uman.

Înainte de a preciza topografia a cestora sunt necesare câteva repere pentru descrierea

ariilor emisferelor cerebrale. Cele două emisfere cerebrale sunt, în linii mari simetrice şi sunt

despărţite anteroposterior de o falie adâncă.

Iniţial delimităm emisfera dreaptă şi emisfera stângă. Fiecare emisferă este împărţită în

patru lobi: frontal, parietal, occipital şi temporal (fig.1). Lobul frontal este separat de lobul

parietal prin scizura centrală care se întinde din vârful capului până apoape de ureche.

1

Delimitarea dintre lobul parietal şi cel occipital este mai puţin precisă şi considerăm

că lobul parietal se află în partea superioară a capului şi în partea posterioară a scizurii

centrale, iar lobul occipital în partea posterioară a cutiei craniene. Lobul temporal este

delimitat de o scizură adâncă, situată pe partea laterală, denumită scizura laterală.

2

Ariile corticale şi funcţiile acestora

1. Aria motorie

Aria motorie controlează mişcările voluntare şi este localizată în partea

anterioară a scizurii centrale. Stimularea electrică a anumitor regiuni ale cortexului

motor produce mişcări ale segmentelor corporale specifice. Lezarea aceloraşi regiuni

produce tulburări motorii ale segmentelor corporale corespunzătoare. Reprezentarea

organismului la nivelul cortexului motor este oarecum inversă. De exemplu, mişcările

degetelor de la picior sunt controlate de centri situaţi în partea superioară a ariei

motorii, iar mişcările gurii şi ale limbii sunt coordonate de centri situaţi în partea

inferioară a cortexului motor. Motricitatea părţii stângi a corpului este coordonată de

3

centri situaţi în emisfera dreaptă, iar motricitatea părţii drepte de centri aflaţi în

emisfera stângă.

2. Aria somatosenzorială

În lobul parietal, separat de aria motorie, prin scizura centrală sunt localizaţi

centrii ai căror stimulare electrică determină experienţe senzoriale (atingere sau

mişcare) la nivelul părţii opuse a organismului. Această zonă corticală este aria

somatosenzorială, adică aria de proiecţie corticală a analizatorilor. La acest nivel sunt

reprezentate senzaţiile de cald, rece, atingere, durere şi de mişcare corporală.

Majoritatea fibrelor nervoase care pleacă şi vin de la nivelul ariei motorii şi

somatosenzoriale se încrucişează, corespunzând părţii opuse a organismului: impulsurile

senzoriale provenite din partea dreaptă a organismului sunt proiectate la nivelul cortexului

somatosenzorial de pe partea stângă, iar activitatea musculaturii mâinii şi piciorului drept este

controlată de cortexul motor stâng. Proiecţia corticală urmează o regulă generală:

dimensiunile ariilor de proiecţie corticală a diferitelor segmente ale organismului sunt diferite

determinate de importanţa acestor segmente (gradul lor de sensibilitate sau de mobilitate), de

exemplu la câine se constată o mărime redusă a zonei de proiecţie corticală a membrelor

anterioare, în timp ce la şobolan, care îşi foloseşte membrele anterioare pentru explorarea şi

manipularea mediului, s-a constatat existenţa unei arii mult mai extinse şi mai specializate de

proiecţie corticală (arii specializate pentru fiecare deget al membrelor anterioare). La şobolan,

explorarea mediului făcându-se în special prin intermediul mustăţilor, s-a constat existenţa

unor arii corticale specializate pentru fiecare mustaţă.

Aria vizuală

În partea posterioară a fiecărui lob occipital este localizată aria corticală cunoscută sub

numele de aria vizuală. În figura de mai jos vom prezenta traseul fibrelor optice, de la nivelul

globilor oculari până în ariile corticale vizuale. Se observă că o parte din fibrele provenite de

la globul ocular drept se proiectează în emisfera cerebrală dreaptă, în timp ce altele se

încrucişează la nivelul chiasmei optice şi se poiectează în emisfera opusă (pentru globul

ocular stâng se constată o organizare similară). Fibrele nervoase provenite din partea dreaptă a

ambilor globi oculari se proiectează la nivelul emisferei cerebrale drepte, iar cele provenite

din partea stângă a ambilor globi oculari se proiectează în emisfera cerebrală stângă..

4

În consecinţă, lezarea ariei vizuale pe de o parte, de exemplu pe partea stângă, va

determina imposibilitatea de recepţie vizuală în partea stângă a ambilor globi oculari.

Această particularitate anatomică se dovedeşte foarte utilă în diagnosticarea tumorilor

sau a altor afecţiuni cerebrale.

Aria auditivă

Aria auditivă (situată la suprafaţa lobilor temporali) este implicată în analiza

semnalelor auditive complexe şi în special în analiza vorbirii. Ambele urechi sunt reprezentate

în ariile auditive pe ambele părţi ale cortexului, totuşi conexiunile sunt mai puternice înspre

partea contralaterală.

Ariile de asociaţie

Zonele corticale care nu sunt direct implicate în activităţi senzoriale sau motorii sunt

denumite arii de aociaţie. Aria de asociaţie frontală (zona lobului temporal situată anterior

ariei motorii) pare să aibă un rol foarte important în cadrul proceselor prin care se realizează

rezolvarea de probleme. Oamenii care au suferit leziuni ale ariei de asociaţie frontale nu

prezintă modificări ale capacităţii de rezolvare a sarcinilor intelectuale, inclusiv a celei de

rezolvare a problemelor cu răspuns lent. O explicaţie a acestei situaţii ar fi că limbajul oferă

posibilitatea de reamintire a răspunsului corect. La asemenea persoane se observă însă

dificultăţi de rezolvare a prolemelor care resupun schimbări frecvente ale strategiilor de

rezolvare (Milner, 1964).

Ariile de asociaţie posterioare situate în apropierea diverselor arii senzoriale primare,

sunt un fel de arii senzorieale secundare, fiecare deservind o anumită modalitate senzorială.

Partea inferioară alobului temporal, de exemplu are funcţie vizuală. Leziunile la acest nivel

5

produc tulburări de recunoaştere şi diferenţiere a formelor, dar nu şi pierderea vederii aşa cum

se întâmplă în cazul ariei vizuale primare din lobul occipital. Altfel spus, bonavul vede

formele dar nu le poate identifica sau diferenţia una de alta. (Goodglass şi Butters, 1988).

Bibliografie

1. Atkinson R.L., Atkinson R., C., Smith E.E., Bem D., J., (2002), Introducere în

psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti,

2. Danaila L., Golu M., (2000), Tratat de neuropsihologie, Editura Medicală,

Bucureşti

6