Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

166
E E D D U U C C A A Ţ Ţ I I E E I I N N T T E E R R C C U U L L T T U U R R A A L L Ă Ă D D O O B B R R O O G G E E A A N N Ă Ă Auxiliar didactic

Transcript of Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Page 1: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

EEDDUUCCAAŢŢIIEE IINNTTEERRCCUULLTTUURRAALLĂĂ DDOOBBRROOGGEEAANNĂĂ AAuuxxiilliiaarr ddiiddaaccttiicc

Page 2: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 2 ~

PREFAŢĂ: PROF. UNIV. DR. MARIAN COJOC

ILUSTRAŢIE COPERTĂ:

FLORIN PETCU

EDITOR-COORDONATOR: MĂDĂLIN ROŞIORU

AUTORII ÎŞI ASUMĂ PATERNITATEA TEXTELOR TRIMISE SPRE PUBLICARE. RESPONSABILITATEA PRIVIND CONŢINUTUL MATERIALELOR LE APARŢINE.

Page 3: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 3 ~

EEDDUUCCAAŢŢIIEE IINNTTEERRCCUULLTTUURRAALLĂĂ DDOOBBRROOGGEEAANNĂĂ AAuuxxiilliiaarr ddiiddaaccttiicc

ASOCIAŢIA PENTRU RESURSE CULTURALE CONSTANŢA, 2011

Page 4: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 4 ~

VOLUM COLECTIV EDITAT DE

AASSOOCCIIAAŢŢIIAA PPEENNTTRRUU RREESSUURRSSEE CCUULLTTUURRAALLEE

www.resurseculturale.ro

EDUCAŢIE INTERCULTURALĂ DOBROGEANĂ A U X I L I A R D I D A C T I C

CONSTANŢA, 2011

ISBN 978-973-0-11845-2

Page 5: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 5 ~

C U P R I N S

Prof. univ. dr. Marian Cojoc, Cuvânt înainte

I. Partea ştiinţifică

Cristina Gîlă, Civilizaţie musulmană în Dobrogea

Ervin Ibraim, Tradiţii şi obiceiuri la turcii dobrogeni

Adrian Ilie, Unele aspecte privind investiţiile edilitare, economice şi culturale la Medgidia (1878-1953)

Gabriela Niţă, Imaginea turcilor şi tătarilor în presa românească dobrogeană (1878-1900)

Anişoara Paris, Mihai Paris, Scurtă incursiune în istoria comunității germane din Dobrogea în perioada 1840-1940

Ioana Prahoveanu, Iulia Eftei, Ruşii lipoveni din Dobrogea

Mirela Rotaru, Originea, limba şi migrarea ţiganilor în spaţiul românesc în relatările unor călători străini prin Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Dumitru Şopu, Românii şi minorităţile etnice din Dobrogea în perioada 1918-1940

II. Partea metodică

Liliana Bîrlădeanu, Limba maternă – expresie a individualităţii etnice

Magda Colesniuc, Cultivarea toleranţei – excursie într-o localitate locuită majoritar de ruşi-lipoveni

Cristina Gîlă, Activităţi şi materiale-suport în susţinerea lecţiilor de istorie

Sorina Elena Groza, Popoare de ieri şi de azi. Un proiect didactic despre greci

Adriana Dobre, Valenţe multiculturale în Dobrogea

Nina Nicolau, Dobrogea, fiică de rege get și dansatoare tătăroaică

Mirela Roşioru, Proiect de activitate extracurriculară: „Ziua Internaţională a Limbii Materne”

Page 6: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 6 ~

Page 7: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 7 ~

Prof. univ. dr. Marian Cojoc, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” Constanţa

CUVÂNT ÎNAINTE Acest auxiliar didactic de educaţie interculturală apare, nu întâmplător, la Constanţa, ca o ilustrare firească a modelului interetnic dobrogean. Am constatat, în urma unei îndelungate reflecţii, că Dobrogea oferă, dincolo de dimensiunea multiculturală şi în prelungirea benefică a acesteia, un exemplu fast de interculturalitate, bazată pe o comunicare constantă în convieţuirea interetnică. În acceptarea alterităţii, interculturalitatea îşi asumă rolul de liniuţă de unire între diversele comunităţi etno-culturale din acest spaţiu în care educaţia interculturală se fundamentează atât pe analiza obiectivă a trecutului, cât şi pe aprofundarea firească a componentelor de natură etnică. În acest auxiliar didactic, cu o structură interesantă, dedicată în egală măsură abordării ştiinţifice şi metodice, şi de o consistenţă şi utilitate indubitabilă, se remarcă transpunerea creativă în practica didactică a unui cadru legislativ, deja existent, favorabil educaţiei interculturale, dar încă lipsit de suficiente bune practici în domeniu: remarc că partea metodică a acestui volum poate sta la baza unui volum distinct, de sine stătător. O colecţie de bune practici pentru învăţământul preuniversitar s-ar dovedi mai mult decât benefică: în experienţa mea în inspecţiile pentru acordarea gradelor didactice, ca preşedinte de comisie sau coordonator de lucrare metodico-ştiinţifică, foarte rar mi-a fost dat să fiu martor la aplicarea reuşită a unor componente teoretice bine gândite. De cele mai multe ori autorul se încrâncena în ştiinţificitate, iar metoda, calea, nu avea o obiectivare suficient de clară: nu este cazul acestor materiale, operă a unor cadre didactice cu îndelungată experienţă la catedră, a căror creativitate în predarea noţiunilor de educaţie interculturală ţin s-o salut în mod deosebit...

Page 8: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 8 ~

Page 9: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 9 ~

I. Partea ştiinţifică

Page 10: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 10 ~

Page 11: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 11 ~

Prof. Cristina Gîlă, Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”

CIVILIZAŢIE MUSULMANĂ ÎN DOBROGEA RELIGIE ŞI LĂCAŞURI DE CULT MUSULMANE Turcii şi tătarii din Dobrogea sunt de religie islamică – religie monoteistă, revelată şi profetică, care încorporează mesajul divin în Coran, deci religie a «Cărţii», ca şi religiile mozaică şi creştină. Conform Coranului, Islamul este adevărata religie, indiferent de profetul care a iniţiat-o sau de epoca iniţierii. În concepţia Coranului, toţi cei care cred într-un Dumnezeu unic se conformează şi se supun învăţăturilor Lui transmise de orice profet; Moise, Iisus, Muhammad sunt musulmani indiferent dacă aceasta se întâmplă înaintea revelaţiei Coranului sau după aceea. (1) Musulmanul este acel care se află în pace cu Dumnezeu (Allah), cel care-l situează pe Dumnezeu şi puterea lui în afara oricărei contestări. Conform contextului istoric şi al civilizaţiei, Islamul este, cronologic, ultima dintre religiile monoteiste, o religie născută la Mecca, în Arabia, la începutul secolului al VII-lea d. Hr.. Ea se socoteşte continuarea, confirmarea şi completarea iudaismului şi creştinismului. În timp record, Islamul a cucerit popoare de diferite limbi şi mentalităţi din cinci continente ale lumii. În Peninsula Balcanică şi Dobrogea, Islamul se răspândeşte mai ales în timpul stăpânirii otomane, multe oraşe precum Russe, Sarajevo, Skopje, Belgrad, Vidin, Varna, Salonic, Babadag, Isaccea şi altele le datorează turcilor întemeierea şi înflorirea. Din perspectivă etică, Islamul promovează o serie de principii de egalitate socială, de moderaţie, înţelegere între oameni şi caritate. În Islam nu există mântuitor şi lipseşte şi noţiunea de păcat originar. Calea unică de mântuire pentru om este buna purtare asumată conştient, personal, de fiecare. Omul este răspunzător în faţa lui Allah de propriul său drum în viaţă, fiind judecat într-o bună zi de El Însuşi. Profetul Muhammad, alesul lui Allah, a spus că omul va fi judecat pentru cum a dispus şi a folosit cele trei daruri oferite lui de către Allah: bogăţia, tinereţea şi sănătatea. În materie economică, Coranul, născut într-un oraş negustoresc, nu condamnă comerţul, chiria, proprietatea, munca salariată, ci doar reaua folosire a activităţii economice, câştigul exorbitant nejustificat. Islamul nu iubeşte sărăcia, o combate cu toată forţa mai întâi prin îndemnul la muncă, la independenţă financiară, care asigură demnitatea individului. Un om ce-şi asigură existenţa prin propriul efort este preţuit mai mult de către Allah decât un om evlavios şi cucernic care nu are cu ce se întreţine. Profetul Muhammad a spus că sărăcia se aseamănă mult cu lipsa de credinţă, amândouă sunt detestabile şi trebuie combătute. Omul trebuie să prevină îmbolnăvirea sa printr-o hrană cu alimente curate, prin evitarea abuzurilor, chiar prin perioade de post, care-l învaţă experienţa privaţiunii şi-l sensibilizează la neajunsurile celorlalţi. Omul, potrivit Islamului, trebuie să-şi cultive mintea, raţiunea, cu ajutorul cunoaşterii, al ştiinţei. Un bun musulman trebuie să-şi exprime profesiunea de credinţă, să se roage de cinci ori în 24 de ore, să respecte postul anual (Ramadanul), să facă o dată în viaţă, dacă are posibilitatea, pelerinaj la Mecca şi să respecte dania (zakat). Contrar aparenţelor şi a prejudecăţilor răspândite mai ales în Europa, Islamul consacră demnitatea femeii şi dreptul ei la fericire, recunoaşte drepturile ei succesorale, protejează soţiile contra abuzurilor sau consecinţelor repudierii, le face părtaşe cu toate drepturile la obligaţiile credinţei, chiar la pelerinaj, dacă sunt însoţite de o rudă, pentru a fi protejate. De asemenea, respectul femeii-mamă, care a purtat pruncul cu dureri („l-a născut în dureri”), a crescut copilul cu sacrificiu, este în afară de orice discuţie. Musulmanul are câteva „reguli de aur” pentru viaţa de aici, „râurile să poarte apă nu sânge”, „oamenii să fie ca trandafirii nu ca spinii”, scopul vieţii este unitatea, frăţia, nu diviziunea, nu fragmentarea, „urechile să-ţi audă cuvinte precum fericire, pace”, iar „ochii să surprindă lucrurile

Page 12: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 12 ~

frumoase”, „în mâini să ai creion, nu arme” (2). Toate acestea şi multe altele în acelaşi registru ideatic şi afectiv, al iubirii, concordiei şi păcii, sunt înscrise în Cartea Sfântă a Coranului ce conferă unitate comunităţii islamice. Islamul, ca şi alte confesiuni, îndeamnă la iubire, la prietenie şi la pace. Pacea este cuvântul de ordine al Islamului, deşi în Coran putem citi şi pagini în care sunt exaltate virtuţi militare. Ca atare în Coran este prevăzută obligaţia musulmanilor de a lupta împotriva celor care nu acceptau Islamul „până la supunerea lor prin plata djiziei”, confundată uneori cu haraciul. Islamul a adaptat această instituţie intereselor sale, accentuându-i trăsătura superiorităţii protectorului şi conferindu-i acestuia drept de dominaţie asupra protejatului nemusulman. Aşa se face că în apărarea Islamului şi a credincioşilor musulmani războiul este doar ultima cale. Ulterior a apărut termenul de jihad cu sensul de „război sfânt”, de păstrare prin război, dacă altfel nu se poate şi când s-au epuizat toate celelalte căi, a propriei religiozităţi; război de autoapărare, de apărare a credinţei şi a identităţii pe care ţi-o dă credinţa islamică. Iar dacă istoria a consemnat multe evenimente nefericite, de ele sunt răspunzători conducătorii politici, şefii religioşi, grupurile de presiune şi putere, nicidecum Cărţile Sfinte ale religiilor monoteiste şi cu atât mai puţin oamenii simpli credincioşi. Textul coranic – învăţătură şi morală – este astfel formulat încât omul, pus la încercare, să-şi adune „conştiinţa” să revină la discernământul şi vigilenţa de care, eventual, s-ar fi putut îndepărta. Coranul – în viziune islamică – are valoare universală şi este valabil pentru toţi oamenii, din toate timpurile. Cultul musulman se numără printre cele mai timpurii culte din Dobrogea, dacă ţinem seama de prezenţa şi stabilirea aici, încă de peste şapte secole, începând cu 1262-1263 a grupurilor turcomane, sub conducerea prinţului selgiukid Izeddin Keykavus şi a misionarului Sarı Saltuk Baba. Musulmanii autohtoni sunt sunniţi (3) şi aparţin şcolii hanefismului, predominant în Turcia şi în ţările care au fost sub stăpânire otomană. În anumite oraşe şi în special în satele din sudul Dobrogei trăiesc şi familii răzleţe de şiiţi. Limba turcă şi Islamul au reprezentat, pentru populaţia turcă şi tătară, factorul esenţial în păstrarea unităţii şi identităţii etno-profesionale şi spirituale, au reprezentat suportul unui mod de viaţă şi a unei culturi vii specifice, cu puternice manifestări şi cu rezonanţă până în zilele noastre. În Dobrogea, sub administraţie otomană, de la începutul secolului al XV-lea şi până în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, vreme de aproape cinci secole, credinţa islamică a comunităţii turce şi tătare s-a consolidat. Au fost clădite moschei, geamii şi mesgiduri (lăcaşuri de cult modeste în sate şi cătune) s-au înfiinţat medrese (şcoli religioase), Kadiate (tribunale religioase), în care judecătorul dădea sentinţa pe baza Coranului şi a preceptelor Islamului. Din acele timpuri se păstrează multe vestigii ale civilizaţiei şi culturii islamice precum Mausoleul (turbe) Sarı Saltuk din Babadag (sfârşitul secolului al XV-lea), Mausoleul Mischin Baba din Ada Kaleh (mutat acum pe insula Simian) multe fântâni rituale cu tradiţie (ceşmele), geamia Esmahan din Medgidia (sfârşitul secolului al XVI-lea), moscheea Gazi Ali Paşa din Babadag (sfârşitul secolului al XVIII-lea), resturi de fortificaţii militare medievale la Hârşova, Isaccea, Mangalia, case de lemn cu acoperiş de şindrilă, cimitire turceşti. Alte vestigii ale culturii şi civilizaţiei turceşti şi islamice sunt creaţia secolelor XVIII şi XIX. Cultul musulman din România dispune de peste 100 de cimitire, din care unele au valoare istorică. Prin cercetările realizate în 1993 de Imre Baski din Budapesta, cu ajutorul hogelui Omar Negimiddin şi imamului Anefi Enver, în cimitirele din satele Valul lui Traian (Asanca) şi Valea Seacă (Omurca), a semnelor tamga de pe pietrele funerare, s-a putut stabili asemănarea uimitoare dintre cele mai vechi cimitire din Crimeea şi cele din satele dobrogene amintite mai sus. (4) Cercetătorul presupune că au aceeaşi vârstă şi reflectă identitatea tradiţiei pe care au păstrat-o locuitorii acestor locuri. Prezenţa semnelor tamga identice sau asemănătoare în Dobrogea şi Crimeea poate fi explicată prin relaţiile directe sau indirecte dintre populaţiile acestor regiuni. Atât în perioada în care Dobrogea era sub administraţie otomană (1418-1877), dar şi în perioada de după revenirea Dobrogei la România, turcii dobrogeni s-au bucurat de libertatea de conştiinţă şi

Page 13: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 13 ~

de cult religios „au trăit în curăţenie şi înălţare spirituală potrivit perceptelor Islamului”. Ei nu au abuzat niciodată de această libertate, au respectat reglementările şi legislaţia otomană şi română în materie. Ion Ionescu de la Brad, un cunoscător al realităţilor dobrogene din prima jumătate a secolului al XIX-lea, menţiona că în fiecare sat şi cătun exista o şcoală şi o geamie, că pe unde a trecut nu a văzut şi nici nu a auzit de vreun incident, cât de mic, între români şi turci. Ziarul „Ikdani” care apărea la Istanbul, scria, într-un număr al său din 1909, că: „În ambele judeţe (Tulcea şi Constanţa)” musulmanii au 300 moschei, slujesc 107 hogi (hatipi), 100 imami, 81 muezini şi 30 kaimi. Cultul era dirijat de doi muftii plătiţi de către stat. În cele două judeţe existau două tribunale religioase. Geamiile au reprezentat cele mai sănătoase şi mai înalte construcţii din piatră, fiind ridicate în locul cel mai bun şi mai înalt din sat. Ele sunt întreţinute până în pragul secolului al XIX-lea de vakâfuri, fundaţii religioase islamice. Vakâful apare în Dobrogea pe la 1484, când Baiazid al II-lea a oferit o suprafaţă de teren pentru întreţinerea mormântului lui Sarı Saltuk Baba şi a moscheii aferente. Un alt vakâf a fost înfiinţat la Mangalia de prinţesa Esmahan Sultan, fiica lui Selim al II-lea. La Isaccea a existat în 1621 un vakâf de mari dimensiuni înfiinţat de sultanul Osman al II-lea, iar la Sulina, pentru apărarea şi întreţinerea farului, Veghir Ali, a oferit un teren de la Beştepe la Chilia şi Sulina (5). Înmulţirea vakâfurilor proprietare de terenuri, livezi, cirezi şi turme, geamii, şcoli şi alte bunuri a determinat ca în perioada administraţiei otomane în Dobrogea să fie creat un „Oficiu al fundaţiilor religioase islamice” administrat de funcţionari numiţi de la Constantinopol sau autohtoni. Cea mai reprezentativă geamie din Dobrogea este moscheea-catedrală, aflată în Constanţa. În secolul al XVIII-lea, exact pe acest loc a fost ridicată o geamie pentru puţinii credincioşi musulmani de aici, numită Mahmudie, de la numele sultanului Mahmud I (1730-1754), care i-a fost ctitor. La începutul secolului XX, edificiul trebuia restaurat, fiind necesară o reconstrucţie aproape totală. Pe baza proiectului întocmit de inginerul G. Constantinescu, arhitectul I. Ştefănescu a executat lucrarea în forma actuală, între anii 1910-1912. De la vechea geamie a fost păstrat numai altarul (mihrabul), lucrat în stil maur, întâlnit în special la construcţiile din Orient. Construcţia geamiei din beton armat şi cărămidă, cu soclul placat cu piatră de Dobrogea, constituie prima construcţie de acest fel executată în lume. (6) Stilul arhitectural este egipteano-bizantin, cu unele motive româneşti. Modelul folosit este cel al geamiei Konia din Anatolia. Moscheea are o suprafaţă de 458,50 m.p., cuprinzând sala de rugăciune, pronaosul, camera personalului clerical, curtea interioară. Intrarea în geamie se face printr-o poartă principală străjuită de două inscripţii în limba arabă. Prima: „În numele lui Dumnezeu milostiv îndurător”, este formula cu care credincioşii musulmani îşi încep orice muncă. A doua mărturiseşte că „Dumnezeu iartă toate păcatele, căci El este atotiertător”. Moscheea are în curte cele două spălătoare cu câte şase robinete numite „muslâcuri”, care înlocuiesc vechile şi tradiţionalele fântâni (cişmele) pentru „abdest”, adică purificarea impusă de religia musulmană, constând în spălarea mâinilor până la coate, faţa, umezirea capului şi a picioarelor până la glezne, ce se face înainte de slujba religioasă. Robinetele sunt lucrate în calcar marmorat de Albeşti. Din curtea interioară se pătrunde într-un vestibul, unde credincioşii se descalţă şi unde se păstrează încălţămintea în timpul slujbei, deoarece credinţa cere o perfectă curăţenie în geamie. În dreapta se află uşa care duce către minaretul lipit de geamie, înalt de 47 metri, în care muezinul se urcă în balcon pe o scară în spirală alcătuită din 142 trepte, pentru a anunţa credincioşilor ora slujbei prin ezan, formulă în exclusivitate a acestui ritual. Muezinul din balcon vesteşte de cinci ori pe zi slujbele numite namaz: dimineaţa, la prânz, la chindie, la apusul soarelui şi seara înainte de culcare, constând dintr-o cântare rostită în limba arabă – ezan. Seara, în postul Ramadanului, muezinul aprinde şi luminile, vestind credincioşii că au voie să mănânce.

Page 14: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 14 ~

Minaretul este acoperit cu o cupolă octogonală, care se termină cu turla geamiei şi în vârf semiluna, ce constituie simbolul Islamului. În stânga, o altă uşă duce în balconul în care-şi fac rugăciunea femeile ce nu stau la un loc cu bărbaţii. Tot din acest balcon cântă corul, iar muezinul dă răspunsurile la slujba făcută de imam. Mihrabul (altarul) se află la mijlocul peretelui de sud, de unde imamul oficiază slujba. Deasupra mihrabului, care simbolizează locul unde se închină Fecioara Maria la templul din Ierusalim „Mesgidul-Aksa”, stă scris textul din Coran: „De câte ori Zecheria intră în mihrab…” Toate geamiile din Dobrogea au altarul aşezat spre sud, determinate de o indicaţie din Coran care spune: „Întoarce-te cu faţa spre mesgidul harem (Kaaba)”. În jurul mihrabului se găseşte „memberul” (amvonul mare), de unde hatipul ţine slujba de vineri şi de sărbători: Ramazan-bayram şi Curban-bayram, numită hütbe, formată din sfaturi şi îndemnuri din Coran, apoi începe oficierea slujbei. Amvonul mic numit „chiursi” este instalat în stânga mihrabului, de unde se oficiază restul predicii. În zidul de la răsărit, în dreapta şi stânga unei firide, se află două sfeşnice mari cu lumânări care în timpul slujbei se aprind. Interiorul moscheii este sobru şi simplu. Singura ornamentaţie o constituie picturile murale de pe cupola mare şi cele patru arcade. Pe pereţii laterali este scris cu aur, între cadre ovale, numele celor patru apostoli, primii Ebu Bechir, Omar, Osman şi Ali, iar la balcon cel al muezinului Profetului Hazaret Bilal Habeşi. „Pereţii sunt căptuşiţi – spune Gala Galaction – cu o crustă albastră şi plină de flori geometrice…” În geamie se află cel mai mare covor persan de la noi din ţară, lucrat în Turcia, având o greutate de 490 kg, cu dimensiunile de 16 X 9 m, în culorile vişiniu, azur şi gri. Covorul datează din 1730, de pe vremea sultanului Mahmud I, dar reprezintă donaţia sultanului Abdul Hamid din 1904, către insula Ada-Kaleh. O parte din edificiile de cult musulman din Dobrogea au fost declarate monumente istorice: Moscheea Carol I şi geamia Hunchiar din Constanţa, geamia Esmahan Sultan din Mangalia, geamiile din Medgidia, Hârşova, Babadag, Isaccea, Amzacea, geamia Azizie din Tulcea. Lipsa unor date scrise mai consistente privind geamiile din Dobrogea, existente până în secolul al XVIII-lea, se datorează, între altele, fie vicisitudinilor istoriei (războaie, incendii, distrugeri de documente sau chiar vânzarea lor ca deşeuri) fie unei administraţii ineficiente, dezinteresate în a consemna fapte, evenimente, situaţii economice sau culturale. Călătorii străini care au trecut prin Dobrogea ne dau însă câteva informaţii. Astfel, Ioan Gninski, palatinul de Kulm, în 1667-1668, în solia ce o are la Istanbul observă, trecând prin Dobrogea, că Babadagul – „oraş lung între dealuri” – are case de zid, forturi mici şi patru geamii; iar un cronicar turc care făcea parte din solie amintea că „la Isaccea nu sunt decât două moschei acoperite cu plumb”. (7) Învăţatul turc Evlya Celebi, care a trecut prin aceste locuri în secolul al XVII-lea, nota că „Babadagul era domeniul sultanului, un domeniu ce cuprindea terenurile agricole cele mai fertile, că oraşul Constanţa cu 150 case acoperite cu olane şi scânduri subţiri, cu 40-50 magazii şi câteva prăvălii, avea o geamie mică, dar frumoasă; în orăşelul musulman Kara-Murat (Mihail Kogălniceanu) cu 100 case, 10 prăvălii şi trei şcoli primare era o geamie acoperită cu scânduri subţiri, ca în Mangalia, reşedinţă de kaza (plasă) geamia Esmahan Sultan – era o moschee luminoasă cu mulţi credincioşi” (8). Un rol activ în consolidarea religiei islamice în Dobrogea l-au avut ordinele religioase, care mai ales în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au fost prezente aici, mai ales prin exponenţii cei mai de seamă ai comunităţii – Sarı Saltuk Baba şi Simavli Şeyk Beddredin. Un alt ordin religios răspândit în Dobrogea şi în zona Deliorman, ce a reprezentat un factor major în răspândirea islamismului printre populaţiile creştine băştinaşe, a fost bektaşismul Hagi Bektas, care a avut un rol important în înfiinţarea corpului de ieniceri, recunoscut la sfârşitul secolului al XVI-lea, ca sfânt patron al ienicerilor, şi care a promovat tema toleranţei între toate religiile, nu a impus respectarea unor rituri islamice ca ritualul rugăciunii, a respins postul, a permis consumul de

Page 15: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 15 ~

vin, a permis femeilor să nu-şi acopere faţa în public, a considerat că ele pot avea, din punct de vedere social, aceleaşi obligaţii şi îndatoriri ca şi bărbaţii. Alt ordin religios cunoscut în satele Dobrogei este cel numit Naskbendi, grupări conduse de Seykh Ahmed, care a deschis o mănăstire în satul Bayramdede (Independenţa), şi de Şevki Bey în satul Osman-Facî (Bărăganul). Sevki Bey a studiat într-o instituţie de învăţământ superior religios din Turcia, a fost adeptul mişcării „Junimea turcă”, a vizitat Parisul şi alte centre culturale ale Europei, a fost un om cu vederi largi. (9) Mici şeici predicatori s-au aflat şi în satele Chioseler (Petroşani), Azaplar (Tătaru), Perveli (Moşneni). Şeicii, în zilele considerate sfinte de către credinţa islamului, în geamii sau în mânăstirile lor, recitau versete din Coran, se rugau, înălţau chemări spre Allah, cântau texte religioase. În finalul ceremoniilor religioase participanţii consumau carne şi mâncăruri gătite în cazane mari. Cei veniţi din împrejurimi aduceau bani, oi, făină, ulei etc. Astfel şeicul şi simpatizanţii săi adunau provizii pentru un an. Dintre puţinele urme materiale ale ordinelor religioase musulmane, amintim mausoleul (turbe) al lui Sari Satuk Baba din Babadag şi mormântul lui Murat Baba din comuna Mihail Kogălniceanu, judeţul Tulcea. Prezenţa sporadică a acestor ordine religioase în Dobrogea nu a tulburat pacea şi liniştea ţinutului, neexistând aici dispute intraconfesionale sau interconfesionale. Din cauze multiple, dar mai ales religioase, între cele două războaie mondiale o parte a populaţiei musulmane a emigrat în Turcia: astfel numărul etnicilor musulmani a scăzut aproape la jumătate. Sate întregi au fost complet părăsite, în consecinţă şi lăcaşurile de cult au scăzut la aproape 80 iar slujitorii moscheilor în jur de 40. Musulmanii din România au astăzi un singur muftiat cu sediul la Constanţa (10). Problemele de cult sunt conduse cu ajutorul unei sura-i islam, alcătuit din 23 membri. Majoritatea lor sunt imami, absolvenţi ai seminarului teologic din Medgidia. Pentru rezolvarea diferitelor probleme cultul musulman beneficiază şi de sprijinul a 66 de comunităţi musulmane ai căror preşedinţi sunt aleşi de către adunarea generală a comunităţilor, pe localităţi pe o durată de 4 ani şi confirmat de şeful cultului (muftiul). Cadiatele (judecătoriile religioase) bazate pe sistemul canonic musulman erau depăşite. Lupta împotriva acestui sistem juridic medieval a început chiar din rândul populaţiei turce din România care, prin senatorul Card Ali Mehmet, depunea în 1928 o comunicare adresată preşedintelui Consiliului de Miniştri, cerând, în numele tuturor musulmanilor, desfiinţarea cadiatelor. După 1930 au fost desfiinţate cadiatele, iar Codul civil rămânea singurul îndreptar în pricinile de judecată ale acestei populaţii. Regimul comunist nu şi-a manifestat deschis ostilitatea faţă de cultul islamic, însă prin măsurile luate, ca şi în cazul celorlalte culte religioase, viza stingerea acestui cult într-un timp limitat. Măsurile luate de către stat, prin plata a numai 1 / 3 din salariul imamului, cât şi desfiinţarea seminarului musulman din Medgidia, vizau de fapt lipsirea musulmanilor, în viitor, de slujitori ai cultului. În anii regimului comunist nu s-a manifestat ostilitate făţişă faţă de cultul islamic, dar măsurile luate aveau menirea de a-i scădea rolul în viaţa spirituală a populaţiei musulmane. Cultul musulman a fost organizat şi a funcţionat după un statut din 1949, aprobat de statul român. Potrivit acestui statut, încă neabrogat, şi Legii pentru regimul cultelor, cultul musulman este autonom, nu se supune jurisdicţiei nici unei autorităţi sau organizaţii religioase din străinătate, este condus de un muftiu, şef al cultului musulman, împreună cu un Colegiu Sinodal compus din 23 de membri clerici şi laici aleşi prin vot secret. Alegerea muftiului este confirmată prin decret guvernamental, azi prin decret prezidenţial. Muftiatul şi Colegiul Sinodal îşi au sediul în Constanţa. Din datele oferite de muftiu în 1976, credincioşii cultului musulman erau organizaţi în 82 de comunităţi, aveau, pentru practicarea credinţei lor, peste 70 de lăcaşuri de cult (moschei, geamii, mesgiduri) şi dispunea de 108 cimitire. După evenimentele din decembrie 1989 asistăm la o revigorare benefică şi pentru credincioşii cultului musulman care pot respecta, în deplină libertate şi după posibilităţi, principiile de bază ale credinţei islamice. Cultul musulman are mari probleme de rezolvat atât în ceea ce priveşte

Page 16: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 16 ~

consolidarea, restaurarea lăcaşurilor de cult, construirea lor, cât şi pregătirea unui personal de cult calificat, inclusiv cu reprezentarea intereselor comunităţii musulmane în faţa organelor de stat şi a raporturilor cu celelalte organisme ale societăţii civile. Muftiatul a acţionat în vederea reconstituirii actelor de proprietate ale geamiilor construite şi întreţinute de comunităţile teritoriale, întrucât acestea fuseseră distruse sau pierdute. Din nefericire, în multe centre unde trăieşte populaţie musulmană nu există geamii, cimitire, hogi. Este cazul localităţilor Năvodari, Eforie Sud, Eforie Nord, Galaţi, Brăila, Călăraşi. ÎNVĂŢĂMÂNT. LITERATURĂ, PUBLICISTICĂ ŞI ARTĂ Nediscriminarea dintre etnii şi existenţa şcolilor în limba populaţiilor din Dobrogea a fost un principiu şi o practică a autorităţilor otomane şi apoi a administraţiei româneşti. Astfel, au existat şcoli româneşti, dar şi şcoli ale celorlalte etnii: turcă şi tătară, bulgară, ruşii-lipoveni, armeană, greacă, germană, israelită. Organizarea, conţinutul şi metodele învăţământului de limbă turcă s-a pliat, firesc, pe cerinţele de viaţă spirituală ale comunităţii musulmane. Până în 1878 a predominat învăţământul cu conţinut preponderent religios, învăţarea şi comentarea Coranului, ca practică religioasă. Reţeaua de învăţământ era, contrar aparenţelor, foarte dezvoltată şi nu exista un sat turc sau tătar – oricât de mic ar fi el – pe vremea lui Said Paşa, care să nu aibă o şcoală şi o moschee. Said Paşa era pe la 1850 valiul provinciei Rusciuk. El a construit drumul Silistra-Rasova-Mahmudchioi-Medgidia. El a construit la Medgidia podul de piatră peste valea Carasu şi a înfiinţat oraşul căruia îi dă numele sultanului Abdul-Megid, a înfiinţat şcoli şi geamii (11). Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea, un om al locului, Ion Dumitrescu, consemna: „cred că întotdeauna a existat o şcoală în limba lor, deduc aceasta din faptul că cea mai mare parte din locuitori ştiu să scrie şi să citească, chiar şi bătrânii.” (12) Sistemul de învăţământ cuprindea, în primul rând şcoli de tip elementar, organizate şi întreţinute material, financiar şi sufleteşte de comunitatea musulmană; alături de şcolile primare (mekteş-i subian) erau gimnaziile (rustiye) cu durata de 3 ani, ca şi şcolile seminariile (medrese). Pe lângă fiecare moschee a funcţionat atât o şcoală confesională, ce pregătea personal de cult musulman (imami) cât şi o şcoală gimnazială, ce pregătea învăţători sau cadre pentru administraţia locală. Cursurile primare erau obligatorii şi gratuite începând de la vârsta de 6 ani. Localul şcolii se afla în curtea geamiei şi de obicei avea 2 camere. Învăţătorul, în cele mai multe cazuri, îndeplinind şi funcţia de preot (hoge), era plătit fie în bani, fie în natură de către părinţii elevilor. Cursurile şcolare începeau cu o ceremonie şcolară deosebită. Cei ce începeau să înveţe Coranul erau sărbătoriţi în casa părintească, unde se aşezau în semicerc având în mijloc colegul sărbătorit. Unul din elevii mai mari citea din Coran apoi se sculau cu toţii în picioare, iar părinţii copilului aduceau două tăvi pline cu bunătăţi. Una plină cu plăcinte „Katlama” destinată învăţătorului, iar cealaltă cu gogoşi numite „ulkum” pentru şcolari. Apoi plecau spre şcoală, având în mijloc sărbătoritul ce purta Coranul înfăşurat într-o batistă (cevre). De notorietate este: „Apariţia unui abecedar turco-român”, în 1874, la Silistra, autor Constantin Petrescu. Gimnaziile existau numai în câteva oraşe: Constanţa, Medgidia şi Tulcea. Profesorii gimnaziilor erau salariaţii statului, materia de bază era Coranul, urmau apoi limbile arabă şi persană, morala, istoria Imperiului Otoman, istoria Islamului. Figurau şi unele discipline moderne: pedagogia, matematica, muzica, ortografia, desenul, geografia, geometria, educaţia fizică etc. (13) Gimnaziile au existat în Dobrogea până la primul război mondial, fiind apoi înlocuite cu şcoli elementare de 7 ani. Intelectuali din Turcia, membri ai mişcării Junilor turci, refugiaţi în timpul despotismului sultanului Abdul Hamid al II-lea, au fost profesori la gimnaziile din Constanţa, Medgidia şi Tulcea; acestea au devenit, astfel, centre de unde se propagau în rândul tineretului şi populaţiei dobrogene ideile Junilor turci. Organizaţia Junilor turci din România a fost înfiinţată şi

Page 17: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 17 ~

coordonată de dr. Ibrahim Themo (1895-1945), de origine albaneză din Ohrida. Simţind pericolul unei condamnări sau deportări, el s-a refugiat la Constanţa. Alegerea României ca loc de refugiu era dictată de faptul că-i oferea posibilitatea menţinerii legăturii cu mişcarea Junilor turci, apoi aici se găsea o numeroasă populaţie turcă, în plus România manifesta o deosebită simpatie faţă de mişcările de eliberare naţională din Imperiul Otoman. Ibrahim Themo s-a stabilit la Medgidia şi a pus la punct împreună cu Şefik-Bey, consulul Imperiului Otoman la Giurgiu, organizarea mişcării Junilor turci de pe teritoriul României. Primul dobrogean care l-a sprijinit pe dr. Ibrahim Themo a fost Kemal Hagi Ahmet, primarul de atunci al oraşului Medgidia. Cele mai puternice organizaţii se aflau la Constanţa şi în satul Tatlâgeac. Uniunea dobrogeană a Junilor turci avea o compoziţie foarte eterogenă: „din ea făceau parte emigranţi politici din Turcia şi fruntaşii populaţiei locale, intelectuali de diferite profesii, învăţători şi chiar câţiva preoţi” (14). În decembrie 1897 s-a creat la Bucureşti o societate anonimă cu scopul editării ziarului „Sedei Millet” (Vocea Naţiunii), funcţia de director a fost încredinţată lui Vasile Kogălniceanu, apreciat de Junii turci pentru vederile sale progresiste şi pentru simpatia sa faţă de mişcările de eliberare din Balcani. Ziarul ducea o propagandă susţinută împotriva absolutismului din Imperiul Otoman, de aceea guvernul otoman a intervenit pe lângă guvernul român cerând interzicerea lui. Cererea a fost repetată în câteva rânduri iar guvernul român, dorind să nu strice bunele relaţii cu Poarta, dădu curs doleanţelor Turciei. Astfel, Junii turci din România s-au trezit într-o situaţie de semiilegalitate, activitatea lor căpătând două aspecte, una legală, constând în înfiinţarea de şcoli în localităţile dobrogene şi încadrarea unor învăţători şi profesori cu idei înaintate; îndemnul către populaţia turcă de a-şi trimite copiii la şcolile româneşti şi emanciparea femeii. Latura ilegală a activităţii lor consta în continuarea activităţii politice, difuzând publicaţiile organizaţiei primite din alte părţi, ţinând conferinţe şi atrăgând noi membri în mişcarea Junilor turci (15). Unele din locuinţele membrilor asociaţiei deveniseră adevărate cluburi şi biblioteci unde se discutau nu numai probleme politice, ci şi probleme ştiinţifice şi culturale. Şcolile turceşti din Dobrogea erau un loc de refugiu precum şi un loc de muncă pentru refugiaţii politici din Turcia, membri ai organizaţiei Junilor turci. După 1900 mişcarea Junilor turci în ansamblu a intrat în declin. Comitetul din Dobrogea şi Bulgaria al organizaţiei Junilor turci, sub președinția lui Ibrahim Themo, şi-a continuat activitatea de propagandă şi luminare a populaţiei turce din România. Pachete de cărţi şi ziare, referitoare la libertate şi regim constituţional, sosite de la Paris, Geneva, Cairo, erau difuzate în rândul populaţiei. Seminarul musulman (medrese) din Babadag, instituţie şcolară de tradiţie a comunităţii musulmane, a fost înfiinţat în 1610 de generalul Gazi Ali Paşa, comandant al corpului de armată, care a donat pentru întreţinerea lui moşia sa din satul Zebil, de 10 000 ha. În 1837, cu sprijinul sultanului Mahmud al II-lea, s-a construit o nouă clădire ce va funcţiona până în 1901. În noiembrie 1891 prin Decret regal a luat fiinţă noul seminar din Babadag, care prin regulamentul de funcţionare stabilea ca Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice să stabilească profesorii ce predau limba arabă şi legislaţia musulmană religioasă. Muftiul judeţului avea dreptul să supravegheze numai partea religioasă a programului de învăţământ. Director al seminarului a fost numit Demirgean-efendi. În anul 1895 din iniţiativa lui Take Ionescu, a luat fiinţă în cadrul seminarului o catedră de limbă română, fiind numit profesor Alexandru Alecu, un bun cunoscător al limbii turce. Seceta din 1899 a avut urmări asupra învăţământului din acest ţinut, populaţia din Babadag emigrând din această cauză, iar situaţia seminarului a devenit critică din punct de vedere al numărului de elevi. Din 1901, la cererea doctorului Ibrahim Themo, vechiul seminar musulman din Babadag a fost transferat la Medgidia. Programul inspirat tot de Themo prevedea pregătirea de hogi (preoţi) şi de învăţători de limba turcă. De altfel, însuşi Themo a funcţionat la această şcoală în calitate de profesor, căutând să imprime programului de pregătire a elevilor un conţinut cât mai ştiinţific.

Page 18: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 18 ~

Numirea lui Spiru Haret în fruntea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice a schimbat radical structura organizatorică şi orientarea seminarului din Medgidia. Spiru Haret, în 1904, convingându-se că pregătirea elevilor seminarului nu se face în mod suficient (16) îl însărcinează pe directorul şcolii să convoace o consfătuire cu reprezentanţii populaţiei turce şi tătare în frunte cu muftii, cadii, profesorii seminarului şi să pregătească un proiect de reorganizare a instituţiei. Spiru Haret atrăgea atenţia că „mijloacele bugetare ale statului sunt foarte restrânse, cerea ca seminariştii să capete instrucţiune cât mai intensă, pentru ca astfel populaţia turcă şi tătară să se trezească cu un moment mai devreme la o viaţă activă, astfel să se prevină ca acest element autohton să se piardă în masa conglomeratului etnic al Dobrogei.” (17) „Educaţia morală şi adaptarea elevilor trebuinţelor noastre de stat, va face obiectul celor mai vii preocupări din partea comisiunii.” (18) În urma mai multor memorii şi rapoarte adresate Ministerului Cultelor, cu privire la reaua întocmire a seminarului musulman de la Medgidia, domnul director Alexandru Alecu, directorul seminarului, primeşte o scrisoare, în decembrie 1903, de la domnul ministru Spiru Haret, referitoare la noua organizare a seminarului (anexa 5) (19). Consfătuirea cu reprezentanţii naţionalităţiilor turcă şi tătară a fost urmată şi de o călătorie de studii a directorului administrativ al seminarului la Istanbul. Abia după aceea a fost prezentat ministrului noul regulament, care a fost adoptat fără nicio modificare la 16 august 1904. Conform noului regulament s-a stabilit la 8 ani durata studiilor, urmat de un examen de absolvire obligatoriu în faţa unei comisii speciale. Diploma obţinută permitea absolvenţilor să ocupe posturi de hogi şi învăţători de limba turcă. Absolvenţii seminarului au fost asimilaţi în grad cu învăţătorii normalişti. Potrivit regulamentului studiile de cultură generală se făceau în limba română. În limba turcă şi arabă se studiau: Coranul, interpretarea Coranului, limba şi literatura turcă, istoria religiei, limba arabă, muzica bisericească (20). Programul stabilit pentru elevii seminarului musulman din Medgidia din iniţiativa ministrului Spiru Haret, căreia naţionalitatea turcă din România îi poartă şi astăzi o vie recunoştinţă, permitea ca absolvenţii să aibă o pregătire multilaterală, echivalentă cu pregătirea ce se dădea la orice liceu sau şcoală normală din România, având în plus pregătirea în limba turcă şi arabă. La seminar au fost încadraţi profesori români de cultură generală, care prin dăruirea profesională, apropierea şi dragostea faţă de elevi, au adus o contribuţie exemplară cauzei prieteniei şi convieţuirii dintre populaţia românească din Dobrogea şi naţionalităţile turcă şi tătară. Numele unora ca: Alexandru Alecu, Mehmet Niyazi, Mircea Dragomirescu, Habib Ilmi, Petre Dragoş, Sobri Sadîk, Vasile Vasilescu etc. sunt evocate cu veneraţie de foştii elevi, precum şi de populaţia turcă şi tătară. Unii dintre absolvenţi şi-au completat studiile la universităţile din Bucureşti, Iaşi, Timişoara etc. devenind cercetători, medici, ingineri, profesori. Semnificativ şi de un profund patriotism este discursul rostit de învăţătorul musulman Bectas Osman la sosirea învăţătorilor congresişti la Constanţa în iulie 1910. „Este un moment de rară fericire pentru noi, învăţătorii de religie islamică, că avem prilejul să vă primim pe voi, pe luminaţii poporului din România mamă, aici pe malul Mării Negre, pe acest colţişor de pământ frământat cu sângele soldaţilor lui Mircea şi a lui Ştefan cel Mare, unde elementul românesc ascuns sub pulberea veacurilor şi a uitării a ieşit la viaţă în toată plenitudinea vigoarei sale odată cu primele brazde trase de bătrânii dascăli în ogorul naţional.” (21) Seminarul avea, în 1928, 8 clase cu 136 elevi şi 15 profesori, 2 institutori pentru practica pedagogică. Atât numărul elevilor cât şi al profesorilor a variat în jurul acestor cifre până în 1948. Întreaga muncă desfăşurată în această instituţie de cultură a urmărit să dea nu numai învăţători luminaţi, dar şi buni patrioţi. Eforturile conducerii în acest sens au dat pe deplin rezultate. Astfel, într-un articol publicat în „Analele Dobrogei” în 1928 de fostul director al seminarului Alexandru Alecu, rezultă că populaţia turcă datorită strădaniei absolvenţilor seminarului, a început să-şi trimită copiii la şcolile publice cu mai multă bunăvoinţă şi că s-a „apropiat foarte mult de sufletul românesc”. (22) Cheltuielile pentru întreţinerea şcolii erau suportate de către stat. În anul 1928 guvernul român a alocat pentru seminarul musulman din Medgidia peste 3 milioane lei. (23)

Page 19: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 19 ~

În deceniile următoare, programul seminarului a fost completat în raport cu necesităţile vremii introducându-se studiul limbilor străine: franceza, germana, precum şi chimia, astronomia, didactica, metodica, istoria pedagogiei. Libertatea învăţământului în limbile minorităţilor a fost fixată prin Legea învăţământului primar şi normal din 26 iulie 1924 cât şi prin Legea învăţământului secundar din 8 mai 1928, legi care prevedeau crearea de şcoli de stat cu predare în limba maternă în localităţile şi regiunile unde minoritarii sunt în număr important, iar Legea învăţământului particular din 19 decembrie 1925 asigura autonomie şcolilor confesionale ale minorităţilor din România. În localităţile cu densă populaţie musulmană şi în centrele urbane, învăţământul în limba maternă se consolidează. Cursurile primare erau gratuite şi obligatorii. Ele începeau la 6-7 ani, în localuri de şcoală separate sau în încăperi alipite de clădirea moscheii. Şcolile cu 2-3 încăperi, mobilate modest, au şi un teren de agricultură. Curtea şcolii era folosită ca teren de educaţie fizică şi loc de întrunire cu elevi şi părinţi, ocazionate de serbări şcolare, de manifestări cultural-artistice sau cu tentă de evocare a liderilor comunităţii, a unor evenimente istorice importante pentru locul natal şi pentru ţară. Reformele lui Kemal Ataturk au înlăturat pânza neagră a ignoranţei, a fatalismului şi intoleranţei. Prin laicizarea învăţământului şi adoptarea alfabetului latin a fost uşurată pătrunderea în patria sa a razelor civilizaţiei şi progresului deschizând o punte solidă către naţiunile moderne ale Europei. Schimbarea aspectului vestimentar a înlăturat deosebirea exterioară izbitoare între lumea turcă şi cea modernă. Până în 1930-1932 aspectul vestimentar al elevilor seminarului era cel medieval turc, pe cap purtau turban sau fes şi umblau în şalvari şi giubele (un fel de anteriu). După reforma lui Ataturk s-a schimbat şi uniforma elevilor seminarului din Medgidia. Au fost introduse şapca în locul fesului, costume de croială europeană, matricole la mână etc. Totodată s-a introdus şi alfabetul latin, menţinându-se şi cel arab pentru disciplinele islamice. Forurile de învăţământ din România au încurajat acest proces de înnoire, deoarece el crea o punte solidă între naţionalităţile turcă şi tătară şi poporul român. După reforma învăţământului din 1948 seminarul musulman a încetat să mai pregătească cadre didactice pentru învăţământul în limba turcă, rămânându-i doar atribuţiunea de pregătire a viitorilor hogi. La Constanţa a luat fiinţă o şcoală pedagogică tătară, care a preluat acţiunile de pregătire a învăţătorilor de limbă turcă, pentru naţionalităţile turcă şi tătară din Dobrogea care a funcţionat până în anul 1960. La sate s-a introdus sistemul de învăţământ de stat în limba turcă. În aceste şcoli se învăţa în limba turcă două ore, restul orelor erau afectate învăţământului în limba română. Profesorii de limba turcă de la şcolile primare şi gimnaziale de stat, acolo unde numărul copiilor era peste 30, primeau salarii de la Ministerul Educaţiei Naţionale. După 1930 alfabetul latin s-a introdus nu numai la seminarul musulman din Medgidia, ci în toate şcolile elementare turce din Dobrogea. Pe baza unei înţelegeri dintre România şi Turcia au fost aduse manuale din Turcia. Cu toate acestea procesul de modernizare se realiza lent şi rămăşiţele concepţiei medievale din domeniul învăţământului şi culturii şi în felul de viaţă al acestei populaţii nu erau deplin înlăturate. Astfel, în 1935, ziarul Yildîrîm, într-un articol, arăta faptul că „în Dobrogea mai sunt învăţători care nu posedă diplomă de absolvire a seminarului din Medgidia, că unele cadre didactice nu au pregătirea corespunzătoare pentru această funcţie”. Referindu-se la seminarul musulman scria că: „nu corespunde cerinţelor actuale ale culturii” (24). Înapoierea economică, numărul foarte mic de intelectuali care să contribuie la progresul cultural al acestei populaţii au făcut ca ea să aibă un procent mare de analfabeţi. Prin reforma învăţământului din 1948 populaţia turcă din Dobrogea a obţinut localuri pentru şcoli, iar învăţământul în limba turcă să fie predat de 120 cadre de învăţământ bugetar. S-a hotărât şi înfiinţarea a două posturi de control pentru învăţământul musulman şi a unei secţii pedagogice pe lângă şcoala medie pedagogică din Constanţa. Învăţământul laic în limba maternă a devenit

Page 20: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 20 ~

obligatoriu şi gratuit. Au fost deschise şcoli dotate cu materiale didactice şi un colectiv a pregătit manualele şcolare în limba turcă. Învăţătorii au fost recrutaţi din rândul absolvenţilor seminarului din Medgidia, iar mai târziu din rândul absolvenţilor şcolii pedagogice din Constanţa. Pe lângă şcolile turceşti existente au fost înfiinţate şcoli de ciclul II la Constanţa, Medgidia şi alte localităţi cu populaţie musulmană numeroasă. Aceste şcoli ulterior au fost desfiinţate (1959-1960), adoptându-se sistemul predării facultative a limbii şi literaturii pe lângă şcolile generale româneşti. Neutilizată în şcoli, în administraţie, justiţie, practic limba maternă s-a rezumat la cadrul închis al familiei sau al sărbătorilor Islamului. Anuarele unor prestigioase licee din Constanţa şi Tulcea consemnează numele unor elevi care, serioşi şi pregătiţi, au devenit studenţi şi apoi profesionişti de excepţie. Din păcate, nu există o tradiţie a manualelor şcolare şi a textelor reprezentative din literatura turcă şi tătară. În perioada 1956-1959, prin strădania unor intelectuali ca Ismail H. A. Ziyaeddin, Ali Ahmet Nagi, au apărut „Alfabetul”, „Cărţi de citire” şi „Gramatica” pentru clasele I-V, iar în 1972-1973 cărţi de citire pentru clasele I-VII (25). Reluarea firului tradiţiei unui învăţământ în limba turcă, îndeosebi în ciclul primar, gimnazial şi liceal, după evenimentele din 1989, a fost facilitată, legislativ, în primul rând de Constituţia României din 1991, dar şi de Legea învăţământului nr. 84 din 1995. Copiilor turci care învaţă în şcoli cu limba de predare română li se asigură, la cerere şi în condiţiile legii, studiul limbii şi literaturii turce, a istoriei şi tradiţiilor minorităţii (art. 121). În anul şcolar 1994-1995, elevii proveniţi din rândul minorităţilor turce şi tătare studiază limba maternă ca obiect de studiu în 43 şcoli din judeţele Constanţa şi Tulcea, la care predau 56 de cadre didactice. Numărul elevilor care au optat pentru studiul limbii materne în învăţământul primar, gimnazial şi liceal era de 1936 din care 1149 elevi (clasele I-IV), 749 elevi (clasele V-VIII) şi 38 elevi (clasele IX-XI). Manualele şcolare de limbă şi literatură turcă, pentru ciclul primar, tipărite de Editura Didactică şi Pedagogică, sunt revizuite. Lor li se adaugă o nouă antologie de texte literare, pentru clasele de gimnaziu şi liceu. Pentru preşcolarii şi elevii din clasele primare, ca lectură ajutătoare, s-a tipărit o culegere de basme în ediţie bilingvă româno-turcă. Cărţile pentru clasele V-VIII sunt şi traduceri din română în turcă ale lui Ismail Ziyaeddin, dar şi scrieri originale. În anul şcolar 1997-1998 predarea limbii turce în municipiul Constanţa se face pentru copii turci şi tătari de 15 cadre didactice în 18 şcoli cu limba de predare română (clasele I-IV), iar în 12 unităţi şcolare, în ciclul gimnazial, cu un total de 441 elevi. Limba turcă se mai studiază în Liceul Internaţional Particular de Informatică Constanţa de către toţi 142 elevi, din care 50 sunt de etnie turcă şi 92 sunt români. În municipiul Medgidia predarea limbii turce se face în 7 unităţi de învăţământ elementar, dar şi la Liceul pedagogic şi teologic musulman „Kemal Ataturk”, fiind cuprinşi în această activitate 14 cadre didactice – (fără cei ai liceului) şi 858 de elevi, din care 584 în ciclul primar şi 274 în ciclul gimnazial. În clasele IX-XII ale liceului „Kemal Ataturk” sunt 138 de elevi. Cu excepţia celor două licee – unităţi de predare şi în limba turcă, toate celelalte sunt unităţi cu predare în limba română. În municipiul Mangalia predarea limbii turce se face în 4 unităţi şcolare, cu 3 învăţători şi profesori şi 146 de elevi (124 ciclul primar şi 122 ciclul gimnazial). Cei mai mulţi elevi se află în localităţile cu populaţie musulmană, cum ar fi Valul lui Traian (128 elevi), Tuzla (64 elevi), Făurei (52 elevi), Castelu (50 elevi), Cumpăna (41 elevi) şi Independenţa (39 elevi). În învăţământul preşcolar, învăţarea limbii turce se face în 7 grădiniţe, din care: grădiniţa nr. 58 Constanţa, grădiniţa nr. 1 Medgidia – grădiniţe bilingve româno-turce; grădiniţa din Cobadin şi grădiniţele numerele 12, 22, 25 şi 59 din Constanţa. S-a înfiinţat la Universitatea Ovidius din Constanţa în 1991 şi specializarea de filologie universitară, de limbă turcă, care s-a adăugat celei de la Bucureşti, cu peste 40 de ani de existenţă.

Page 21: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 21 ~

Cele mai importante şi răspândite genuri lirice la populaţia turcă din Dobrogea sunt mani (catren), türkü (cântecul) şi strigăturile. Învăţătorul Dumitrescu-Frasin, în însemnările sale despre turcii dobrogeni, scrie: „Unul începu să cânte o melodie molcomă, tărăgănată. Ascultând-o, ţi se strecura în suflet o pace, o visare, nu ştiu ce nelămurit… În cântecul lor parcă se revărsase toată durerea, toată speranţa, toată iubirea unor suflete zbuciumate.” (26) Un exemplu tipic de cântec de acest gen îl constituie elegia, exprimând nostalgia locurilor de baştină şi durerea despărţirii de aceste locuri. Este ştiut faptul că unii din turcii dobrogeni au sosit în această provincie după 1783, când hanatul Crimeii este desfiinţat şi teritoriul lui intră în componenţa Rusiei ţariste. O parte din populaţia fostului hanat din Crimeea, neputându-se adapta noilor condiţii economice, sociale şi politice, instaurate după 1783, a emigrat în Imperiul Otoman. Unii din aceştia s-au stabilit şi în Dobrogea, pe atunci sub administraţia statului otoman. O elegie care exprimă atitudinea evenimentelor istorice este cea culeasă din satul Moşneni şi tradusă în româneşte, publicată în original de către Dumitrescu-Frasin: Bız ketermız Kırımdan, ey yar Cıyınday toyday, aytar da cılarman Tuganlarımız kalacak, ey yar Manraşkan koyday, aytar da cılarman Ot bastırıp ketermız Kapını şeklep Kayerlerde cürermız Kalentır beklep.

Noi vom pleca din Crimeea, vai Ca nunta în lung alai, cânt şi plâng Rudele noastre vor rămâne, vai Plâng cu amar şi vai, cânt şi plâng. Focul din vatră în cenuşă îngropăm, Uşile le ferecăm Iar noi în pribegie, În lume plecăm.

Greutăţile impuse de pribegie, privaţiunile materiale şi mizeria îndurată în timpul emigrării constituie tema unei alte elegii din folclorul dobrogean. Printre culegerile de folclor publicate în Analele Dobrogei figurează şi un cântec patriotic. Acest cântec a fost cules şi publicat tot de către învăţătorul Dumitrescu-Frasin. Prin forma textului, cântecul aminteşte de poezia turcă din perioada Tanzimatului. Acest lucru îl face pe învăţător să creadă că a fost creat sau adaptat de un autor local, iar ulterior a intrat în folclor. Ey, Dobruca, şanlı Vatan! Canlar sana olsun feda; Dobruca evladıyız! Mıllete şan verırız, Vatana can Verırızç Mıllet bugün kurban sana! Şanlı Vatan, bınler yaşa!

Ei, Dobroge, patrie vestită, Sufletele noastre pentru tine se jertfesc. Suntem copiii Dobrogei! Să se trâmbiţe în toată ţara Că noi ne dăm sufletele pentru patrie! Naţiunea astăzi ţi se sacrifică ţie Patrie vestită, mii de ani să trăieşti! (27)

Genul cel mai răspândit este catrenul. Denumirea obişnuită a catrenului în limba turcă este „mani”, însă această denumire variază de la o regiune la alta. De exemplu, în Crimeea şi în Dobrogea „giîr”, „yir” sau „şîn”, iar în alte regiuni „türkü”. În urmă cu câteva decenii catrenele erau cântate numai cu prilejul nunţilor, luând forma unui dialog între fete şi flăcăi, care stăteau doi câte doi, separaţi, la oarecare distanţă unii de alţii, exprimând statornicia sentimentului de dragoste: Cılay kette kule kayt Kapını şeklep

Men turarman colında Kalentır beklep.

Page 22: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 22 ~

Pleci cuprins de tristeţe, Lăsându-ţi casa pustie

Eu te voi aştepta mereu, Să te întorci cu veselie.

Cele mai răspândite legende sunt cele legate de istoria acesteia: Ciorabatîr, Gelchide-batîr, Erke-san-batîr, Kengekîz-batîr. În Dobrogea este atestată şi epopeea naţională Dede Korkut, cu titlul „Daragöz” (Ciclopul). Circulă şi epopeea lui Seid Battal, având ca temă lupta împotriva bizantinilor creştini. Said Battal a pătruns târziu prin intermediul cărţii în provincie. În schimb, renumitele legende ale literaturii populare turce cum ar fi de pildă „Fiul orbului”, „Tahir şi Zuhra”, „Sultanul cel drept”, „Aslî şi Kerim”, „Viteazul Edighe”, „Kozî Kurpeş” se întâlnesc peste tot. Cele mai răspândite poveşti sunt „Fetiţa orfană” care are oarecare tangenţă cu folclorul românesc, „Omul cu urechi de urs”, „Degetul cel mic ”. Activitatea publicistică şi literară începe la turcii dobrogeni la sfârşitul secolului al XIX-lea, din iniţiativa Junilor turci. Este ştiut că o serie de tineri membri ai acestei mişcări au introdus publicistica turcă în Dobrogea. În coloanele primelor ziare şi reviste dobrogene au apărut şi primele încercări literare. O personalitate în domeniul literaturii dobrogene a fost poetul Mehmet Niyazi, născut în satul Aşcilar (Vânători), în 1878. A fost profesor la Seminarul musulman din Medgidia, iar opera sa literară a fost influenţată de mişcarea Junilor turci. Nostalgia locurilor de baştină şi speranţa de libertate sunt exprimate şi în poeziile „Garib bülbül” (Privighetoarea singuratică), „Niçin süydüm?” (De ce am iubit?), „Yeşil ada” (Insula verde), „Dobrucadan sizge selâm ketirdim” (Salutări din Dobrogea) etc. Poetul Mehmet Niyazi are o putere extraordinară de a evoca în imagini vii trecutul istoric, felul de viaţă al tătarilor dobrogeni. Un alt reprezentant al literaturii turce din România, format la şcoala lui Mehmet Niyazi, este omul de cultură şi poetul Iusuf Isa Halim, născut în anul 1894, în satul Ciocârlia. A funcţionat ca învăţător în satul Abrud, apoi în Cavarna, Bazargic şi Cernavodă. El a publicat primul dicţionar român-turc în ţara noastră. Lucrarea „Romenceden-Türkçeye kamusu umunı” (Dicţionar universal româno-turc) a fost editată în 1930 la Bazargic. Din poeziile poetului se degajă un puternic sentiment de dragoste pentru locurile natale, o puternică iubire de patrie şi preţuire faţă de oameni. Inginerul poet Ismail Ziyaeddin, spre deosebire de Mehmet Niyazi şi Iusuf Isa Halim, nu se limitează numai la genul liric al creaţiei literare turce din România. El abordează şi schiţa, nuvela şi genul dramatic. Scriitorul Ziyaeddin s-a remarcat şi prin traducerea unora dintre cele mai frumoase poezii din literatura română în limba turcă. Ne referim la Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu, la El Zorab şi Noi vrem pământ de George Coşbuc, publicate în „Okuma kitabi” (Manual de limba turcă), clasa a VI-a, Bucureşti, 1958. Unele din aceste creaţii au apărut şi în manualele şcolare turceşti. Poezia „Pentru pace în lume” este o vibrantă chemare la luptă pentru pace şi frăţie între popoarele lumii. Ismail Ziyaeddin, bun cunoscător al tradiţiilor şi obiceiurilor turce şi tătare din România, observă atent viaţa cotidiană şi întâmplările din această comunitate etnică. Schiţele „Murat vampirul”, „Din glumele muftiului”, „Şi unui hoţ…” sunt adevărate fresce din viaţa socială a oraşelor dobrogene din perioada interbelică. Eroii acestor schiţe (Murat, Mihail măcelarul, Ibram ţiganul, Salih etc.) sunt muncitori, hamali, băcani, cafengii etc., care duc o viaţă specifică oraşelor porturi între cele două războaie mondiale. El a abordat şi genuri mai puţin obişnuite în literatura contemporană, cum ar fi fabula. Autorul recurge la asemenea modalitate de expresie atunci când simte nevoia să ridiculizeze comoditatea, lipsa de modestie, linguşeala, viclenia. Au mai fost şi alte condeie formate la şcoala lui Mehmet Nıyazı. O parte din creaţiile lor au văzut lumina tiparului în paginile revistei „Emel” şi în alte publicaţii din perioada interbelică. Unii din elevii lui Mehmet Niyazi au creat şi lucrări dramatice inspirate din trecutul şi prezentul etniilor turcă şi tătară. Ele au fost puse în scenă de echipe artistice de amatori în diferite oraşe şi sate din

Page 23: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 23 ~

Dobrogea. Ihtiyar ile genç (Bătrânul şi tânărul), Toy (Nunta), Odlek (Fricosul), Kurban bayram gecesi (Noaptea sărbătoririi jertfelor) sunt numai câteva dintre ele. (28) Viaţa culturală a populaţiei turce din România s-a îmbogăţit şi prin apariţia unor lucrări cu caracter memorialistic şi istoric. În 1939 sunt editate la Medgidia memoriile doctorului Ibrahim Themo în legătură cu înfiinţarea Asociaţiei „Uniune şi progres” şi activitatea sa în slujba patriei şi revoluţiei naţionale. Ibrahim Themo publicase cu puţin timp înainte şi o carte de popularizare în domeniul medicinii, lucrare utilă şi plină de sfaturi practice pentru apărarea şi menţinerea sănătăţii populaţiei turce. A consacrat o lucrare popularizării ideilor lui Atatürk, intitulată „De ce îl stimez pe Atatürk”. „Dobruca ve Türkler” (Dobrogea şi turcii) de Müstecıp Ülküsal este prima operă închinată istoriei şi culturii turcilor dobrogeni, având valoare ştiinţifică. Un rol important în promovarea activităţii publicistice în Dobrogea l-au avut Junii turci, refugiaţi aici. La sfârşitul secolului trecut prin publicaţii ca: „Hareket”, „Sadakat”, „Sada-i Milliye” etc. au propagat ideile înaintate ale epocii, fiind organe de propagandă ale comitetului Junilor turci pentru Dobrogea. Ziarele „Çardak”, „Türk Birliği” au apărat drepturile ţărănimii, în vreme ce ziarele bilingve ce-au existat în Dobrogea, „Gümüş Sahil” (Ţărmul de argint), „Halk” (Poporul), „Bora” (Viscolul), aveau menirea să întărească legăturile dintre naţionalitatea turcă şi poporul român. Primul ziar în limba turcă „Dobruca Gazetesi” (Gazeta Dobrogei) 1 septembrie 1888-1 aprilie 1894 avea pagini şi în limba română. Ziarul, scos din iniţiativa guvernului român, urmărea pe lângă propagarea culturii în rândurile naţionalităţilor turcă şi tătare, obiectiv înscris în programul României privind dezvoltarea Dobrogei, şi câştigarea simpatiei şi ataşamentului acestei populaţii. În 1896 a apărut la Bucureşti broşura „Hareket” (Acţiunea) introdusă în Imperiul otoman prin intermediul oficiilor poştale străine din Istanbul, Izmir, Salonic şi Trabzon, cale folosită de Junii turci aflaţi în emigraţie, pentru introducerea publicaţiilor lor în Turcia. Ziarul „Şark” (Orient), ce şi-a încetat activitatea în 1897 cu redacţia la Bucureşti, avea misiunea să denigreze activitatea desfăşurată de Junii turci în străinătate. În aparenţă era destinat „susţinerii intereselor turco-române şi strângerii relaţiilor dintre cele două ţări”. (29) Ca o ripostă la această acţiune a guvernului otoman îndreptată împotriva Junilor turci, la 15 decembrie 1898 a apărut ziarul „Sada-i Millet” (Vocea naţiunii), suprimat câteva luni mai târziu de guvernul român, la cererea sultanului. Deşi cele două ziare „Şark” şi „Sada-i Millet” apăreau în România, nu oglindeau decât foarte puţin preocupările şi opiniile naţionalităţii turce din România, ele fiind angajate în primul rând în marea dispută ideologică şi politică privind destinele Imperiului otoman. „Sada-i Millet” alarmase Poarta otomană, lucru ce i-a încurajat pe Junii turci, care, în 1901, scot o nouă publicaţie „Dobrogea” ce-şi propunea „luminarea spiritelor care încă zac în întuneric şi schimbarea moravurilor înapoiate”. Redacţia ziarului se afla la Constanţa, dar după primul număr a fost suspendat la intervenţia guvernului de la Istanbul care urmărea atent mişcările Junilor turci din România. După acest eveniment a urmat o perioadă de gol în viaţa publicistică a naţionalităţii turce din România. A doua etapă, 1914-1944, este mult mai bogată şi diversă din punct de vedere al activităţii publicistice. În 1914 apare ziarul „Işik” (Lumina) din iniţiativa poetului Mehmet Niyazi, era publicat în prima tipografie cu caractere arabe din Medgidia, denumită tot „Işik”. Directorul ziarului era Cevdet Kemal iar redactor şef Mehmet Niyazi. Tipografia „Işik” a avut o activitate scurtă până în 1916 dar foarte importantă pentru turcii şi tătarii dobrogeni. Aici s-a tipărit primul manual autohton în limba turcă pentru şcolile primare, un ghid de conversaţie turco-român şi o carte de igienă a medicului şi profesorului Ibrahim Themo. Ziarul în cei doi ani de existenţă şi-a propus luminarea poporului. Astfel în numărul 1 din 1 februarie 1914 se afirma: „Işik va scrie adevărul şi răspândind lumina sa până acolo unde va putea, va căuta să-i lumineze pe adepţii credinţei islamice, rămaşi în întuneric, ca urmare a ignoranţei, a nepăsării şi credinţelor eronate şi va lumina inimile lor înnegrite şi creierele lor ruginite şi le va face să lucească.” (30) Poetul Niyazi,

Page 24: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 24 ~

considerând că munca de luminare a populaţiei turce dobrogene trebuie întărită, a fondat în 1915, singur revista lunară „Mektep ve Ayle” (Şcoala şi familia). În paginile ei va analiza viaţa socială şi culturală şi se va strădui să descrie cu un limbaj clar, limpede şi necazurile noastre, contribuind astfel la luminarea vieţii populaţiei musulmane din Dobrogea. Numit profesor la Şcoala Musulmană din Constanţa, Mehmet Niyazi a înţeles că pentru a face ceva în folosul unei comunităţi sau populaţii, necesită mari sacrificii materiale sau spirituale. În articolul său „Câteva cuvinte despre scop şi intenţii”, publicat în „Mektep ve Ayle”, numărul 1 din 1 aprilie 1915 arăta că Asociaţia Dobrogeană pentru răspândirea culturii, înfiinţată la Constanţa, cu scopul de a aduce servicii musulmanilor din Dobrogea, rămăsese fără rezultate din cauza unor neînţelegeri de idei (31). Revista şi-a încetat activitatea odată cu intrarea României în primul război mondial. După o pauză de aproximativ 3 ani, la 17 decembrie 1919 apare, din iniţiativa profesorului Halil Fehim, de la Seminarul musulman din Medgidia, al treilea ziar în limba turcă din România, intitulat „Dobruca” (Dobrogea) care-şi încetează activitatea în 1923. După primul război mondial activitatea ziaristică în Dobrogea a crescut simţitor, deoarece în cele două judeţe noi din sudul Dobrogei (Durostor şi Caliacra) exista populaţie turcă mult mai numeroasă ce dispunea de o tradiţie publicistică mai veche. Profesorul pensionar Mustafa Lütfi începe la 19 august 1922 să editeze ziarul „Haber” (Informaţia), însă nici acest ziar n-a avut o viaţă lungă. La fel şi ziarul „Tuna” (Dunărea), scos în martie 1925 de către Ibrahim Cadri, profesor la Seminarul din Medgidia. În 1928, din iniţiativa avocatului Octavian Moşescu, apare ziarul „Gümüş Sahıl” (Ţărmul de argint) în limbile română, turcă şi bulgară, care după al douăsprezecelea număr îşi încetează activitatea. Paginile în limba turcă au un pronunţat caracter turistic şi erau pregătite de profesorul Süleyman Faik. În 1929 este fondat ziarul „Bizim Sözümüz” (Cuvântul nostru) sub îngrijirea învăţătorului pensionar Regep Mustafa, la început într-o singură filă redactat în limba turcă. După primele numere îşi modifică structura, apărând în două file una în limba turcă şi una în limba română. Ziarul are aceeaşi soartă ca celelalte: la al douăzecilea număr îşi întrerupe activitatea din lipsă de fonduri. Publicaţii cu durată mai îndelungată din Dobrogea sunt „Hak söz” (Adevărul), „Emel Mecmuasi” (Revista Idealul) şi „Türk Birlığı” (Unitatea turcă). „Hak söz” (Adevărul) fondat în mai 1929 de profesorul de limbă şi literatură turcă la Seminarul din Medgidia, Habib Hilmi, şi-a continuat apariţia până în 1941. Tipărit la început cu caractere arabe, apoi în alfabet latin, ziarul a avut un rol deosebit în răspândirea concepţiilor moderne de viaţă în rândul populaţiei musulmane din Dobrogea. Prin această publicaţie au fost răspândite multe din principiile lui Atatürk ce au stat la baza reformelor sale economice, sociale şi culturale. Program asemănător a avut şi ziarul tineretului turc din România „Türk Birlıği” (Unitatea turcă) 1930-1940, ziar ce a contribuit la întărirea relaţiilor între România şi Turcia kemalistă. În coloanele sale au apărut multe articole, menite să întărească spiritul patriotic şi fidelitatea poporului turc din România faţă de statul român. La „Türk Birliği” au colaborat personalităţi de seamă din Dobrogea, cum ar fi de pildă, doctor Ibrahim Themo. La 1 ianuarie 1930 a apărut primul număr al publicaţiei „Emel Mecmuasi” fondată de avocatul Müstegip Hagi Fazîl (Ulküsal), la început apărea bilunar, apoi din 1932 a devenit lunară, cuprinzând aproximativ 40 pagini şi apare în România până la sfârşitul anului 1940. Aproximativ un deceniu cât a apărut în România, revista a promovat cultura în rândul populaţiei turce şi a stimulat simţul patriotic. O serie de tineri, elevi ai poetului Mehmet Niyazi, şi-au publicat creaţiile în paginile revistei. Un aspect pozitiv al activităţii revistei l-a constituit şi preocuparea pentru folclor, multe din creaţiile populare de valoare fiind publicate în paginile ei. În 1936 Ismail Ergün editează ziarul „Tuna” (Dunărea), care după câteva numere îşi încetează activitatea. Important este faptul că în coloanele ei apar şi articole în limba română, sub îndrumarea lui Hamdi Nusret. În februarie 1936, la Constanţa, se editează ziarul „Halk” (Poporul)

Page 25: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 25 ~

cu o pagină în limba turcă şi una în limba română. Un an mai târziu 1937, Hakki Ibrahim scoate ziarul „Deli Orman” (Pădurea nebună), care după o scurtă perioadă îşi încetează activitatea. Ultima publicaţie în limba turcă apărută în România, în perioada interbelică a fost „Bora”, martie 1938, fondator fiind inginer Irfan Fevzi, iar la al nouălea număr îşi încetează activitatea. Evenimentele din decembrie 1989 au deschis şi minorităţii turce din ţara noastră perspective de dezvoltare a culturii în limba naţională. Minoritatea turcă din România dispune de un ziar propriu intitulat „Hakses”, care numai în anul 2000 a publicat patru volume. Atât ziarul, cât şi revista „Renkler” (Culori) promovează tinerele talente în domeniul culturii, literaturii, publicisticii şi ştiinţei. Uniunea Tătară editează cărţi ale autorilor clasici şi contemporani, precum şi două periodice lunare: „Karadeniz” (Marea Neagră) şi „Cas” (Tânărul). În domeniul lingvistic, un reper important l-a constituit apariţia în 1996 a „Dicţionarului tătar-turc- român” cu 10 500 de cuvinte, realizat de Kerim Altay. Toate monumentele de artă musulmană din Dobrogea sunt rămase din epoca otomană, cele mai importante edificii de cultură turcă datând din secolele XVI-XIX. Cel mai vechi monument de artă turcă din Dobrogea este mausoleul lui Sarı Saltuk din Babadag, rămas din secolul al XIII-lea şi renovat acum câţiva ani. Monumente cu caracter preponderent militar din Dobrogea, datând din timpul stăpânirii otomane, sunt cetăţile: Hârşova, Enisala şi Constanţa, din care astăzi n-au rămas decât ruine. Densă şi majoritară în Dobrogea până în 1850-1860 populaţia turcă şi tătară a clădit în fiecare cătun, sat sau oraş cel puţin un mesgid (locaş de cult mai modest), o geamie sau moschee (în centrele mai populate). Lipsa unor date scrise mai consistente privind geamiile din Dobrogea, până în secolul al XVIII-lea, se datorează, între altele, aşa cum am mai arătat, fie vicisitudinilor istoriei Dobrogei (războaie, incendii, distrugeri de documente sau vânzarea lor ca deşeuri), fie unei administraţii ineficiente, dezinteresate, inclusiv atitudinii otomane rezervate faţă de cuvântul scris. Dintre cele mai reprezentative monumente arhitecturale, religioase şi civile amintim geamiile de la Babadag, Mangalia, Medgidia, Isaccea, Hârşova, Tulcea, Măcin, geamia Hunchiar din Constanţa, casa paşei din Constanţa, casa Panaghia din Babadag, unde a funcţionat Seminarul musulman. Arhitectura religioasă din Dobrogea conţine atât elemente specifice artei musulmane, cât şi unele trăsături ale artei bizantine. Geamia Gazi Ali Paşa, din Babadag, construită în 1522, constituie un caz tipic din acest punct de vedere. La construirea acestui edificiu religios au fost folosite atât cărămizi, cât şi piatră. Arhivoltele de cărămidă ale deschiderilor constituie moşteniri ale artei bizantine, arcele frânte ale arcadei pridvorului sunt elemente specifice artei musulmane (32). Stilul clasic turc se observă şi în arhitectura civilă din Dobrogea. Casa Panaghia din Babadag şi o serie de clădiri din Tulcea, Medgidia, Constanţa şi Hârşova au multe detalii stilistice comune cu construcţii similare din Anatolia; ziduri de piatră, cornişa îngustă, uneori pilaştri, ancadramente de ferestre, tavanul cu göbek etc. În multe sate din Dobrogea mai sunt încă în funcţiune vechile cişmele turceşti. La cişmeaua din satul Nastraddin, în sudul Dobrogei (aproape de Adamclisi), se distinge şi acum frumoasa inscripţie votivă. Muzeul de artă din Babadag adăposteşte piese de mobilier realizate în Dobrogea sau importate, cum ar fi de exemplu măsuţe, fotolii, paravane decorate cu marchetării de lemn rar, sidef şi abanos, câteva exemplare de ceramică turcă provenită din renumitele ateliere din Iznik, Bursa, Kütahya, ceramică ce se individualizează prin policromia delicată, prin motive decorative florale (garoafe, chiparoşi), scene de dragoste sau cavaleri, caligrafii elegante. Acelaşi muzeu adăposteşte piese de costum, rochii superbe de epocă, şaluri de caşmir. La costumul femeiesc, lucrat din mătase violet, reţine atenţia ilicul frumos brodat cu fir de argint. Impresionant este şi costumul bărbătesc de culoare albastru închis, cu broderie neagră, brâul roşu şi fesul de aceeaşi culoare Fesul era împodobit cu monede din aur şi argint, cu alte podoabe, iar deasupra se punea gealac-ul (basma colorată) sau un şal ţesut din lână subţire toarsă. Fesul era rezervat în special femeilor

Page 26: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 26 ~

măritate, tinerele purtau mai ales un fel de pelerină prinsă de creştetul capului şi lăsată pe umeri, confecţionat din stofă subţire sau mătase. Alături sunt mănuşile groase de lână, ce amintesc că cea care le poartă locuieşte în stepa dobrogeană, unde lâna o dau nenumăratele turme de oi. Mănuşile împletite sunt viu colorate în roşu sau verde, iar ornamentul lor este alcătuit din motive geometrice lucrate din lână albă. Obiectele de podoabă, punguliţe (chese), jartiere de mătase sunt frumos împodobite cu flori şi frunze fin stilizate, iar vălurile de borangic fine şi artistic brodate, întregesc imaginea portului popular femeiesc. Partea inferioară a costumului bărbătesc o formau şalvarii lucraţi din aceleaşi materiale (catifea, mătase, stofă subţire) erau foarte largi şi decoraţi cu bogate broderii de fir auriu sau argintiu, formând motive geometrice, curbilinii mai ales în dreptul buzunarelor, genunchilor şi părţilor de jos, care erau tivite şi cu dantele. Coloritul şalvarilor şi a anteriului era somptuos: violet, negru, roz, verde, galben. Mijlocul se încingea cu brâu de pânză sau cu un cordon de argint cu paftale mari. Fesul se termină cu un ciucure lung, negru. Se purta şi turbanul (saral) făcut dintr-o fâşie de stofă, înfăşurată într-un mod anume în jurul capului. Deosebit de frumoase sunt obiectele de podoabă din metal. Dintre ele atrage atenţia cingătoarea împodobită cu broşe de argint, inclusă într-o mare pafta din acelaşi metal. Atât broşele, cât şi paftaua sunt lucrate în filigran şi împodobite cu fire colorate. Vasele de aramă de diferite forme, cele mai multe cizelate, servind pentru întrebuinţări casnice sau ca vase rituale, constituie un alt aspect al artei lucrată în metal. Arta sculpturii este mai puţin răspândită la turcii dobrogeni, fiind reprezentată de o oglindă bogat împodobită sau de o pudrieră ornamentală. Depărtarea Dobrogei de marile centre culturale şi artistice ale Imperiului otoman, cum ar fi oraşele: Bursa, Istanbul, Konya, Iznik etc., a constituit motivul pentru care nu au ajuns în această regiune renumitele ceramici viu colorate, folosite în construcţiile civile şi religioase. Moscheile din Dobrogea nu au nimic din măreţia şi somptuozitatea celor din oraşele amintite mai sus. Numai clădirea fostului Seminar din Medgidia imită vag stilul medreselor din marile oraşe ale Anatoliei, fiind departe însă de strălucirea şi eleganţa acestora. O bună parte din operele de artă amintite au intrat în Ţările Române pe căile comerciale, ce treceau prin Dobrogea. Se cade să amintim frumoasele covoare de Asia Mică, ţesăturile şi broderiile de artă, faianţa de Iznik, obiectele de metal, mătăsuri de diferite nuanţe, obiecte de uz casnic şi diferite genuri de olărie orientală. ORGANIZAŢII CULTURAL-ARTISTICE În spiritul timpului şi din iniţiativa cadrelor didactice se înfiinţează asociaţii culturale şi de învăţământ. Cel care a înfiinţat prima asociaţie culturală turcă din Dobrogea a fost poetul Mehmet Niyazi, unul dintre membrii Comitetului Junilor turci din Dobrogea. În 1909, când era director al gimnaziului din Constanţa, cu sprijinul unor prieteni, Mehmet Niyazi a înfiinţat „Societatea generală de învăţământ din Dobrogea” (Dobroca Tamım-ı Maarif Cemiyeti), cu sediul la Constanţa. Societatea avea filiale în oraşele Medgidia şi Hârşova, având peste 250 de membri activi. Un obiectiv important al acestei societăţi era editarea de ziare, cărţi, reviste, ţinerea unor conferinţe cu caracter ştiinţific şi cultural în satele şi oraşele Dobrogei, sprijinirea materială a copiilor şi tinerilor săraci, dar talentaţi şi îndemânarea lor spre studii secundare sau superioare etc. Organizaţia a editat un ziar numit „Dobruca Sadasi” (Glasul Dobrogei) (33). Iniţiativa poetului Mehmet Niyazi a impulsionat activitatea culturală din Dobrogea, formându-se în anul 1911 „Asociaţia absolvenţilor seminarului musulman” (Mecidiye Müslüman Seminari mezunlari cemiyeti), ce îngloba pe toţi absolvenţii Seminarului musulman din Medgidia. Dorinţa iniţiatorilor era să desfăşoare o muncă culturală organizată cu sprijinul absolvenţilor celei mai înalte şcoli de limbă turcă, absolvenţi ce-şi desfăşurau munca de învăţători sau hogi, chiar în mijlocul populaţiei turce. Asociaţia n-a reuşit să-şi concretizeze programul din lipsă de mijloace materiale şi din lipsă de unitate.

Page 27: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 27 ~

În 1916 Hakki Hafiz Veli şi Mustegip Hagi Fazâl au creat „Asociaţia elevilor din Tătaru” (Azaplar Maarif Cemiyeti) şi „Asociaţia culturală Tonguç din Tătaru” (Azaplar Tonguç kültür Cemiyeti), a doua având 25 membri elevi, turci şi români, şi luând fiinţă în 1923 (34). Membrii asociaţiei ţineau conferinţe cu caracter cultural în faţa locuitorilor din satul Tătaru sau satele învecinate, dădeau mici reprezentaţii artistice, organizau seri literare. Asociaţia dispunea şi de o mică bibliotecă cuprinzând câteva sute de volume în limbile română şi turcă. În 1930 asociaţia şi-a schimbat denumirea în „Keneşu” (Consultaţii), iar în 1934 s-a afiliat la „Uniunea culturală turcă din Dobrogea” (Dobruca Türk Kültürü Birligi). Tot în 1916, în amintirea locotenent-majorului Kiazim Abdulachim, ofiţer în armata română, căzut la Mărăşeşti, s-a constituit în Dobrogea „Asociaţia culturală şi sportivă lt. major K. Abdulachim” (Mülayımmevvel Kâzim Abdulachim Kültür ve Spor Cemiyeti). Asemenea iniţiative au mai fost întreprinse, astfel, în 1933 a luat fiinţă din iniţiativa revistei „Emel” (Ideal), „Asociaţia culturală turcă din Dobrogea” (Dobruca Türk Hars Cemiyeti) iar în 1938, la Constanţa, din iniţiativa inginerului Hagi Ahmet, „Asociaţia culturală Mehmet Niyazi” (Mehmet Niyazi Kültür Cemiyeti). Asociaţiile au desfăşurat o prodigioasă activitate cultural-artistică, contribuind în mod substanţial la promovarea culturii în rândul populaţiei turce. Până în anul 1944 au existat şi alte asociaţii cultural-artistice şi sportive, la care a participat şi naţionalitatea turcă, care înglobau în special tineretul. Cele mai însemnate dintre acestea au fost: „Asociaţia studenţilor turci” (1929), „Asociaţia elevilor seminarului musulman” (1919) şi „Asociaţia elevilor turci de liceu” (1919). Asociaţiile tineretului studios au în statutul şi programul lor de activitate apărarea identităţii etnice şi religioase, apărarea drepturilor şi intereselor lor economice şi sociale; ele militează împotriva discriminărilor de orice fel, sunt focare de cultură şi civilizaţie turcă şi europeană, promovează toleranţa şi apropierea dintre etnicii turci şi populaţia română. Cadrele didactice s-au implicat în problemele lor de muncă şi viaţă, au fost purtătorii de cuvânt al noilor mentalităţi. Ele au făcut parte dintr-o delegaţie formată din 15 persoane (medici, avocaţi, ingineri, imami, muncitori etc.), care, la 30 ianuarie 1939, au prezentat rezidentului regal din Constanţa, pe lângă o serie de revendicări specifice legate de învăţământ, şi revendicări cum ar fi: posibilitatea de a munci în instituţiile oficiale, în satele cu o populaţie majoritară turcă, primarii să fie numiţi din rândurile acestora, să li se permită cetăţenilor români de naţionalitate turcă de la sate să cumpere pământ, să fie urgentată apariţia Statutului unificat al asociaţiilor musulmane, pe baza Legii cultelor din 1928, publicat în M. O. R. 89 / 1928, încetarea abuzurilor în numirile învăţătorilor, hogilor şi altele. Revoluţia din decembrie 1989 a deschis şi minorităţii turce din ţara noastră perspective de dezvoltare a culturii în limba naţională. În dorinţa de a se continua tradiţia folclorului tătar au luat fiinţă ansambluri folclorice Boztorgai (Constanţa), Karasu (Medgidia), Kaytarma şi Efsane (Valu lui Traian), formaţiile din Tulcea şi formaţia de muzică populară dobrogeană Grigore Kiazim din Măcin, formaţia Sevgi, formaţia de teatru şi scenete a liceului Mustafa Kemal Atatürk (Medgidia), corul de băieţi al liceului de informatică din Constanţa, iar „Festivalul Portului, Dansului şi Cântecului Turco-tătar” a ajuns la ediţia a VII-a. Un loc important în activitatea Uniunii Tătare îl ocupă organizarea de simpozioane consacrate unor personalităţi tătare. În 2001 au fost organizate manifestări consacrate lui Hamdi Giraybay, Ismail Gasprinski (sau Gaspirali), centenarului Seminarului musulman din Medgidia, precum şi comemorării a „70 de ani de la moartea poetului naţional tătar Mehmet Niyazi”. OBICEIURI TURCO-TĂTARE La populaţia turcă şi tătară din Dobrogea mai ales din mediul rural, legăturile de familie sunt foarte puternice. Strâns legat de credinţa musulmană, vorbind aceeaşi limbă strămoşească, turcii şi tătarii au reuşit să-şi păstreze identitatea şi să-şi conserve obiceiurile. Cele mai importante sărbători

Page 28: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 28 ~

calendaristice Ramazan Bayram şi Kurban Bayram se sărbătoresc prin prepararea de mâncăruri tradiţionale şi vizite la rude şi cunoştinţe. În timpul sărbătorii de Kurban Bayram se sacrifică un berbec, care comemorează în fiecare an religios gestul de sacrificiu al lui Ibrahim, care, pus să aleagă între a-şi sacrifica propriul fiu şi adoraţia lui Allah, alege această adoraţie. Pentru musulmani, Ibrahim este simbolul credinţei în Allah, o credinţă mai puternică decât dragostea şi ocrotirea paternă. Văzându-i hotărârea şi nestinsa lui credinţă în El, Allah trimite un berbec. Astfel că lama cuţitului taie un berbec şi nu un copil. A sacrifica un animal, de regulă un berbec, face parte din credinţa islamică şi este o obligaţie tradiţională a musulmanului independent, bogat. Această tradiţie a apărut în anul al II-lea al Islamului. Sacrificarea este un gest de bunăvoinţă şi adorare a lui Allah, mulţumire şi recunoştinţă pentru împlinirea unor dorinţe. Carnea animalului sacrificat de Kurban se împarte în trei: una la cei săraci, care n-au avut posibilitatea de a sacrifica; alta la rude şi prieteni; a treia pentru familia celui ce sacrifică (cei cu o familie numeroasă şi mai nevoiaşă pot consuma ei carnea în totalitate). Carnea de Kurban poate fi donată în totalitate, carnea şi pielea nu se vând. Animalele care pot fi sacrificate sunt: oi, capre, vite, cămile, cu precizările: oaia şi capra ce au împlinit un an, vaca şi bivolul ce au doi ani împliniţi; cămila – la cinci ani împliniţi. Mâncărurile pentru Bayram se prepară cu o zi înainte. Ele constau în diverse ciorbe, fasole cu carne de batal, sarmale, yahni (carne tocată cu ceapă), pilaf, fripturi, salate, orez cu lapte, diverse prăjituri şi tradiţionalele baclavale. Înaintea sărbătorii de Kurban Bayram se face curăţenie generală în case, se pun cele mai bune cuverturi, covoare, obiecte lucrate de mână din fire aurii de mătase etc. Bărbaţii merg la rugăciune de Bayram, iar femeile fac ultimele pregătiri. Se vizitează cimitirul şi se fac rugăciuni în casele celor decedaţi, apoi toţi se întorc acasă. Se ia masa tradiţională de Bayram, se fac urări între membrii familiei, se sărută mâinile persoanelor în vârstă. Copiii primesc daruri, dulciuri şi bani. Se fac vizite la rudele mai în vârstă, la prieteni, se fac urări de sănătate, bucurie, împliniri. Musafirii sunt trataţi cu parfum, ciocolată, cafele, fructe, baclavale. Sărbătoarea durează patru zile. Sărbătoarea Ramazanului ocupă un loc deosebit. Repertoriul lor cuprinde colindele „Eşkîşîk” (Căpriţa), „Şehru-remezan” (Luna ramazan), „Şuval çuval” (Sacul) şi „Şîyîldama” (Cântecul). Colindele, prin frumuseţea muzicii şi poeziei lor domină luna ramazanului. Se colindă, de obicei, seara, după sfârşitul zilei de post. La colind participă copiii şi flăcăii. În casă colindătorii sunt aşteptaţi cu daruri. Unele din colinde cuprind urări foarte frumoase: Am venit cu colindul La casa beiului (gazdei)

Îi urăm ca leagănul căminului său Să aibă un prunc frumos ca un berbec alb sau sur.

Refrenele acestor colinde sunt fragmente în limba arabă, luate din Coran. Unele din aceste colinde prezintă un interes deosebit din punct de vedere istoric. De pildă, „Şuval” (Sacul). Printre tinerii sau copiii colindători se află unul mascat sub un sac. În timp ce corul cântă, cel mascat dansează. Restul sărbătorilor calendaristice constau mai ales în zilele de pomenire a morţilor, dintre care cea mai importantă este a 27 a zi din postul de Ramadan (35). Ion Dumitrescu, bun prieten al turcilor dobrogeni şi fin observator al obiceiurilor şi felului de viaţă al acestora, nota în anul 1921 următoarele referitor la legăturile de familie: „Femeile respectă pe bărbaţi şi tinerii pe cei mai bătrâni. Obiceiul acesta nu poate fi încălcat cu nici un chip. Cel mic nu poate nici să fumeze în faţa celui mare. Într-un loc unde stau bătrânii de vorbă, tinerii nu pot sta; iar dacă într-un loc unde stau flăcăii de vorbă, vin câţiva bătrâni, flăcăii trebuie neapărat să plece şi să lase locul bătrânilor” (36). Acelaşi autor, referindu-se la firea acestui popor, adăuga: „Când stau de vorbă discută mai ales acum în urma războiului – foarte mult despre politică, lupte şi mişcări de trupe. Îi interesează totul şi caută să ştie cât mai mult. În vorbirea lor se amestecă glume şi ridiculizări. Imaginaţia le este destul de fecundă şi de multe ori numesc lucrurile cu numiri

Page 29: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 29 ~

frumoase luate prin comparaţie. De pildă, rachiului îi zic aşîi su (apă amară); flăcăului îi zic deli canli (sânge nebun) etc.” Ei obişnuiesc mult să se poreclească unul pe altul: i se spune Kara (negru) unuia voinic de tot şi serios, i se spune karel kus (vulturul) unuia mititel de statură şi îndesat, poreclit cu cuvântul românesc mormoloc (37). Turcii sunt foarte cumpătaţi, respectând legea haramului (tot ceea ce depăşeşte limita necesarului a fost declarat haram adică exces sau necurat). Ei nu consuma alcool, iar pâinea şi sarea sunt considerate sfinte. Bogate sunt şi obiceiurile vieţii de familie, care pe lângă ritualul religios săvârşit conţin şi desfăşurarea unor obiceiuri populare. Când tânărul dintr-o familie se căsătorea, nu putea părăsi casa părintească decât cu consimţământul tatălui. Până acum un sfert de veac, muncea pe pământul tatălui său (cât timp tatăl era în viaţă), se îmbrăca, mânca, cheltuia din ceea ce îi dădea tatăl său. Părăsirea locuinţei părinţilor şi stabilirea în propria-i casă, cu consimţământul tatălui, se făcea pe baza unui ritual deosebit (38). Frecvent feciorii îşi făceau casele împrejurul celei a tatălui lor: astfel, tot neamul se strângea la un loc. În viaţa populaţiei din Dobrogea haremul a lipsit cu desăvârşire, iar poligamia a fost un fenomen foarte rar. Divorţurile erau foarte rare, din documentele vremii aflăm că între 1903 si 1930 au fost adresate cadiatului numai 25 cereri de divorţ (39). Datinile referitoare la viaţa unui om (naştere, căsătorie, moarte) au suferit mici modificări, ele păstrând elementele de tradiţie. Botezul la turci şi tătari cunoaşte două etape. Primului botez i se acordă mai puţină atenţie şi se face în primele zile după naştere. Ceremonialul este scurt şi se desfăşoară la fel şi pentru fete şi pentru băieţi. Hogea citeşte la urechea pruncului câteva versete din Coran şi spune de trei ori numele de botez, după care urmează o masă festivă, la sfârşitul căreia hogea rosteşte o rugăciune şi urarea de sănătate şi dorinţa de a ajunge un om de nădejde al comunităţii. Al doilea botez se face numai băieţilor înainte de maturitate. Chirurgi specializaţi operează băiatul, obicei numit sunnet, prevăzut de legea islamică, la baza lui stând motivaţia de ordin igienic. Festivităţilor legate de al doilea botez li se spune nunta de botez şi încep vineri. Vineri seara sunt invitaţi bărbaţii şi hogea care face sfeştania casei şi se spun rugăciuni. Se serveşte masa şi la anumite intervale hogea spunea rugăciuni pentru familie şi pentru cel botezat. Sâmbăta participă femeile, care aduc cadouri, servesc masa iar la sfârşit cea mai în vârstă rosteşte o rugăciune. Duminica este ziua când se efectuează operaţia de către chirurg în prezenţa hogii şi bărbaţilor din familie sau prieteni. În timpul operaţiei, bărbaţii care stau în picioare cântă versete din Coran în care sunt adresate rugăciuni lui Allah. Urmează apoi masa mare, petrecere la care rămâne numai tineretul care după ce a servit masa dansează atât dansuri moderne (în zilele noastre) cât şi dansuri orientale. La o cercetare mai atentă se observă că bărbaţilor li se acordă o atenţie sporită, faptul se explică prin însăşi religia musulmană care dă locul de cinste bărbatului, susţinător de bază al familiei. Ajuns la maturitate tânărul este considerat apt pentru întemeierea noului cămin. În trecut tinerii se căsătoreau fără să se cunoască. Părinţii fixau căsătoria cu mult timp înainte, iar tinerii trebuiau să se supună orbeşte hotărârii părinţilor. Împotriva acestei practici s-au ridicat de multe ori tinerii, care o considerau ca pe o lezare a demnităţii umane. Metoda de revoltă contra impunerii acestui obicei a fost răpirea miresei. Geneza acestui obicei este milenară şi a existat aproape la toate neamurile. Astăzi căsătoria împotriva voinţei tinerilor este considerată ceva perimat şi dăunător şi nu se mai întâlneşte. Pentru a se căsători cu o persoană străină, turcii şi tătarii au nevoie de permisiunea muftiului. Dacă părinţii nu sunt de acord cu hotărârea luată de cei doi miri, aceştia nu participă la cununie şi în zilele noastre, turcii şi tătarii rar se căsătoresc cu cineva de altă naţionalitate, de obicei se căsătoresc între ei în cadrul comunităţilor musulmane. Ceremonialul consacrat întemeierii noii familii cunoaşte mai multe etape. Peţitul şi logodna ca secvenţe de scenariu marital, preceda întemeierea oricărui cuplu şi doar în cazuri speciale, prin furtul miresei, erau suprimate. Peţitorii discutau probleme legate de starea materială a băiatului şi

Page 30: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 30 ~

luau informaţii cu privire la situaţia fetei. Ceremonia de logodnă „nişan” se desfăşura în locuinţa fetei, tinerii participând la un serviciu religios urmat de un banchet oferit de părinţii fetei. Tot acum se oferă daruri logodnicei şi familiei sale: veşminte, ţesături, zahăr, cafea şi puţin grâu ca simbol universal al darului vieţii (40). Logodna este preludiul actului căsătoriei, obiceiul este vechi şi se întâlneşte la multe popoare. La turcii dobrogeni nunţile ţin 4-5 zile sau chiar o săptămână. Cinci în concepţia musulmanilor este socotită cifra fastă şi pentagrama celor cinci simţuri şi a căsătoriei (41). În prima zi a nunţii, la locuinţa fetei se desfăşoară „kawe toy” cu participarea femeilor venite să ajute la pisarea cafelei. Cavalerul de onoare este trimis la casa fetei cu un berbec pentru a completa preparatele culinare. Ziua a doua „kobete toy” era consacrată petrecerii fetelor şi ospăţului cu nelipsitul „kobete”. Vineri seară, la locuinţa miresei, se derula „kina toy” o petrecere a tinerilor în care mirele era reprezentat prin 7-8 cavaleri de onoare. Vineri se face rugăciunea de nuntă, se cere iertare pentru sufletele celor morţi, se citeşte din Coran. Sâmbăta sunt invitate femeile. Ele vin la mire acasă şi aduc cadourile. Acelaşi act are loc şi la casa miresei. În ziua a treia a nunţii se face baia, spălarea rituală şi bărbieritul mirelui, ceremonie la care participă două grupuri: unul din familia miresei, altul din partea mirelui, lăutarii care cântă din goarnă şi bat la tobe. Bărbierului i se leagă un prosop, apoi se stabileau banii pentru bărbierit, iar la sfârşit mirele este ridicat cu scaun cu tot în aer de trei ori. Ceremonia semnifică intrarea mirelui în grupul bărbaţilor căsătoriţi, astăzi se practică doar la sate, la oraş a dispărut. Ceremonialul nunţii continuă cu îmbrăcarea mirelui şi împodobirea miresei. Îmbrăcămintea miresei este de culoare albă. Pe cap i se aşează o cunună de culoare roşie. Cununa miresei este lucrată din dantelă. Pentru ceremonie se adună femeile din partea mirelui şi cele din partea miresei. Ele despletesc părul şi îi taie bucle ca să se vadă că fata este mireasă. Era împodobită cu flori de ceară şi i se acoperă faţa cu un voal. Mireasa este luată de la casa ei şi dusă la casa mirelui duminica. Pe automobilul care o duce pe mireasă, cât şi pe cele care însoţesc cortegiul miresei, se leagă câte un prosop, ca şi la nunţile româneşti (42). Ajunsă la casa mirelui, mireasa se preface că nu vrea să coboare, iar socrul mare oferă miresei un dar şi o determină să intre în casă şi trebuie să păşească cu piciorul drept. Mireasa sărută mâinile socrilor, rudelor şi invitaţilor mai în vârstă, se odihneşte puţin, apoi iese împreună cu naşul şi dansează dansuri populare turceşti, „Hora miresei”, unde rudele mirelui intră în joc şi oferă daruri tinerilor căsătoriţi. Înainte de 1930 se organizau jocuri de întrecere la nuntă ca: trânta, alergările de cai, întreceri de tir cu puşti, concurs de alergări, glume şi păcăleli ce au continuat până acum. La ceremonie se oferea invitaţilor „masa din noaptea nunţii”, astăzi masa mare împrumutată de la obiceiurile româneşti. Pe lângă aceasta au „împrumutat” naşul şi naşa. Bărbaţii şi femeile stau la aceeaşi masă. Tot timpul orchestra cântă şi oaspeţii se distrează. Când nunta e pe sfârşite se oferă darurile. Dacă mireasa murea după nuntă la câteva luni, familia ei avea dreptul să ia înapoi zestrea. Înainte de 1990 divorţul era considerat o mare ruşine de turcii şi tătarii din Dobrogea. Cazurile de divorţ erau foarte rare. Cu toate acestea, soţul putea divorţa foarte uşor de soţie dacă îşi alunga verbal nevasta în prezenţa unor martori, din punct de vedere religios se considera astfel că a avut loc divorţul. În ceea ce priveşte diversele credinţe referitoare la semnele prevestitoare ale morţii, există aprecieri legate de diferite manifestări ale animalelor, vise, elemente psihologice, astronomie etc. Încă din timpul vieţii, persoanele vârstnice fac o serie de pregătiri. Pentru ziua morţii se pregătesc 40 de batiste care urmează a fi dăruite. Dacă persoana decedată este femeie, din clipa morţii căsătoria este desfăcută. În faţa morţii tătarii adoptă o poziţie sobră. Jalea le este întipărită pe figură, tăcerea lor impresionează. Înmormântarea copiilor este mai simplă, decât a celor ce au depăşit majoratul. După constatarea decesului, se face o slujbă religioasă scurtă, este dus la cimitirul musulman şi înmormântat.

Page 31: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 31 ~

Ceremonialul înmormântării celor care au depăşit majoratul este amplu. Se consideră majori băieţii care au împlinit 12 ani şi fetele care au trecut de vârsta de 9 ani. Morţii sunt legaţi cu un batic de la barbă până în creştetul capului. De asemenea, le sunt legate picioarele. Mortul este aşezat pe o masă. El este învelit complet cu un cearşaf alb şi ferit de privirea străinilor de o perdea. Mortul este îngropat în ziua decesului, el nu trebuie lăsat neîngropat peste noapte (cu excepţia unor situaţii deosebite). După ce a fost trasă perdeaua care ascunde pe cel decedat, sunt anunţaţi hogea şi câţiva enoriaşi că serviciul religios poate începe. Slujba se ţine într-o cameră a decedatului, apoi urmează scăldatul morţilor. Dacă este bărbat, el este spălat de hogea care-i ajutat de câţiva bărbaţi. Dacă este femeie, ea este spălată de femei specializate. După terminarea spălării rituale, se pregăteşte o cămaşă fără guler şi fără mâneci cu care este îmbrăcat mortul, apoi este înfăşurat în giulgiu. Acul cu care a fost cusută cămaşa este rupt pentru a nu mai fi folosit niciodată. În timpul ceremoniei se varsă peste giulgiu o substanţă frumos mirositoare. Pe locul unde este îmbăiat trupul, timp de 40 de zile, în fiecare seară, se aprinde o lumânare sau un felinar. Se aprind lumânări sau felinare timp de 7 nopţi şi în vatra casei decedatului. Potrivit unei vechi credinţe sufletul mortului, înainte de a se înălţa la cer rătăceşte în această lume. Focul aprins ajută sufletul să contemple pentru ultima oară locurile amintite. Urmele cultului focului sunt atestate în manifestări prilejuite de sosirea primăverii. La Nevruz şi în prima vineri înainte de Paştele creştin şi în dimineaţa Paştelui, turcii dobrogeni aprind focuri mari în curţile lor sau în centrul satului, peste care sar, purificându-se de duhuri rele care provoacă boli şi nenorociri. După ce a fost îmbrăcat, mortul se aşează în coşciug. Coşciugul este comun şi este adus cu puţin timp înainte de la geamie. După ce coşciugul funebru a ajuns la cimitir hogea întreabă: „Ce fel de om a fost defunctul în viaţa de toate zilele?” La această întrebare cei prezenţi răspund: „Bun!” Întrebarea şi răspunsul se repetă de trei ori. Hogea face apoi slujba religioasă. Mortul este scos din coşciug şi primit de patru oameni care au coborât în groapă. Groapa are o lăţime de 1 m şi o adâncime de 2 m, iar pe fundul gropii se sapă lateral jumătate de metru. Cât timp durează aşezarea mortului, hogea face o nouă slujbă religioasă, apoi cei patru oameni şi hogea sfinţesc puţin pământ şi trei pietricele aşezate pe o lopată, se citesc versete pentru iertarea păcatelor şi odihna decedatului. Pietricelele, împreună cu pământul sfinţit sunt aruncate peste mort. Se aşează apoi o scândură sau se astupă cu chirpici pentru ca pământul să nu fie azvârlit direct peste mort, se umple groapa cu pământ. Conform unei tradiţii, fiecare musulman prezent ia un pumn de pământ şi-l aruncă peste mort, după aceasta participanţii se depărtează de mormânt. Organizatorii înstăriţi ai înmormântării pun o masă acasă la ei. Familiile cu stare materială precară oferă participanţilor la înmormântare doar halva, pesmet şi şerbet. Veşmintele mortului şi aşternutul pe care a murit se spală imediat după deces şi apoi se dau de pomană. Zilele de pomenire ale mortului sunt: prima, a doua, a şaptea zi, a cincisprezecea zi, a treizeci şi opta zi, a treia lună, a patruzecea zi, a şasea lună şi la un an (43). Nevruzul este una dintre cele mai vechi sărbători etnofolclorice, ce inaugurează anul solar persan, dar în acelaşi timp este socotit şi momentul în care turcii au început să se răspândească în lume. Această sărbătoare a echinocţiului de primăvară este considerată de toată lumea turcă o sărbătoare a înnoirii, a bucuriei şi împlinirilor. În Dobrogea, Nevruzul este sărbătorit mai mult de comunitatea tătară şi mai puţin de comunitatea turcă de la gurile Dunării. În perioada Nevruzului (9-15 martie) copiii mergeau cu colindul, urând gazdelor belşug şi sănătate. Fiecare grup de colindători duce o creangă mare împodobită cu batiste, marame, prosoape etc. (44). Cu acest prilej se curăţau grădinile, se adunau crengile uscate ale pomilor, după care se aprindea un foc mare peste care săreau cu toţii, de la mic la mare. Acest obicei a rămas, simbolizând gonirea spiritelor rele de lângă casă sau sat.

Page 32: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 32 ~

Dacă la creştini ouăle se vopsesc de Paşti, la turci, de Nevruz, se ciocnesc ouă vopsite în coajă de ceapă. Cojile aruncate pe jos semnifică simbolul lepădării de greutate, de urât. Colindul Nevruz, este de fapt un imn închinat frumuseţii primăverii şi un îndemn pentru munca câmpului. O altă sărbătoare prilejuită de sosirea primăverii este numită „teferrugi” sau Kîdîrlez / Hâdârlez (serbare câmpenească). La sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai (în ultimii ani 5 mai) populaţia se adună într-un loc pitoresc de la marginea satului şi organizează o adevărată sărbătoare câmpenească. Unii băieţi se luptă kureş, iar alţii în grupuri cântă „şîn” (catrene) cărora le răspund fetele în cor. Astfel de serbări câmpeneşti au loc şi la pădurea din apropierea satului Murfatlar. Aici se adună, în fiecare an, flăcăi şi fete, familii din toate localităţile din Dobrogea şi petrec în mijlocul naturii (45). O sărbătoare nerecunoscută de religia islamică, dar pe care tătarii o păstrează prin sate, este „Ateş Bayram” (Bayramul focului). În seara acestei zile, copiii fac pe străzi nişte focuri, pe deasupra cărora sar strigând: „Aulugîn Giaurghe” (Pieire necredincioşilor). În folclorul turcilor dobrogeni se păstrează şi urmele cultului unor animale, cum ar fi cultul lupului, calului, ursului, taurului, caprei etc. Kureşul, străveche manifestare, cu origini pierdute în negura vremurilor, cultivă virtuţi ca: dârzenia, curajul, voinţa, inteligenţa, arta de a învinge şi de a fi învins. Aceste lupte aveau loc la toate nunţile satului, dar mai ales la serbările câmpeneşti, odată cu venirea primăverii. Aceste lupte au un caracter de masă şi un specific deosebit. Ele se pot desfăşura în sală, pe un stadion sau pe suprafeţe adecvate în acompaniamentul muzicii, care reprezintă unul din elementele specifice. Doi interpreţi populari cântă la daula şi zurneaua (clarinet arhaic). O altă particularitate o reprezintă brâul (centura), confecţionată dintr-un material rezistent. Cei care sunt câştigători primesc premii în natură, precum: Cülde (efecte din vestimentaţia unui tânăr), Bayrak (steag sau creangă împodobită cu 7, 9, 11 efecte din garderoba unui tânăr), Batalul (berbec castrat care trebuie să arate ca un trofeu mare şi impunător). Manifestare de amploare în toată zona Dobrogei, acest sport de masă s-a integrat în rândul activităţilor nu numai ale etniei tătare, ci şi ale românilor, contribuind la înţelegerea interetnică, atât de necesară. NOTE: 1. Nuredin Ibram, Comunitatea musulmană din Dobrogea. Repere de viaţă spirituală, Editura Ex Ponto, Constanţa, p. 62. 2. Ibidem, p. 65. 3. Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 18. 4. Sunna Profetului Muhammad este o culegere despre vorbele şi faptele Profetului sau de mărturii despre cele întâmplate în vremea lui Sunna, îi ajută pe credincioşii musulmani să aplice sensurile Coranului, poruncile şi interdicţiile lui. 5. Imre Baski, Tamgale şi nume, în Originea tătarilor. Locul lor în România şi în lumea turcă, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 65. 6. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 234. 7. Nuredin Ibram, op. cit., p. 77. 8. Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 45. 9. Nuredin Ibram, op.cit., p. 83. 10. Ibidem, p. 125. 11. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, Atelierele grafice I. V. Socecu, Bucureşti, 1904, p. 385.

Page 33: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 33 ~

12. Ion Dumitrescu, Însemnări despre tătarii din Pervelia (comuna Tatlageac), în Analele Dobrogei, nr. 1, 1920, p. 173. 13. Arhivele Statului Constanţa, Fond Şcoala primară mahomedană, dosar 18 / 1960, fila 1-3. 14. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 140. 15. Ibidem, p. 142. 16. Analele Dobrogei, vol. I, 1928, p. 183. 17. Ibidem, p. 187. 18. Ibidem, p. 188. 19. Stoica Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), volumul I, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, Constanţa, 1999, p. 636. 20. Analele Dobrogei…, p. 182. 21. Stoica Lascu, op. cit., p. 480. 22. Analele Dobrogei…, p. 183. 23. Ibidem, p. 184. 24. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 153. 25. Nuredin Ibram, op. cit., p. 199. 26. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 163. 27. Ibidem, p. 168. 28. Ibidem, p. 181. 29. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 183. 30. Stoica Lascu, op. cit., p. 630. 31. Ibidem, p. 707. 32. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p.188. 33. Nuredin Ibram, op. cit., p. 170. 34. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 156. 35. Iuliana Băncescu, Tătarii din Kara Murat, în „Buletin Informativ”, nr. 8 (111), august, 2001, Ministerul Culturii şi Cultelor. Centrul naţional de conservare şi valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare, p. 28. 36. Analele Dobrogei, vol. I, 1921, p. 116. 37. Ibidem, p. 117. 38. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 194. 39. Arhivele Statului Constanţa, fond Tribunalul Judeţului Constanta, inv. 94, filele 1-12. 40. Argentina Bărbulescu, Recuzita ceremonialului nunţii la tătarii dobrogeni, în „Karadeniz”, nr. 11, noiembrie 1999, p. 7. 41. Ibidem, p. 8. 42. Mehmet Nacı Önal, Din folclorul turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 35. 43. Ibidem, p. 78. 44. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 160. 45. Ibidem, p. 162.

Page 34: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 34 ~

Page 35: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 35 ~

Prof. Ervin Ibraim, Şcoala „Nicolae Titulescu” Constanța

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA TURCII DOBROGENI

Turcii şi tătarii din România au păstrat cu sfinţenie obiceiurile şi tradiţiile cărora le-au acordat o deosebită importanţă şi le-au transmis din generaţie în generaţie. Majoritatea etnicilor turci locuiau la sate şi se ocupau cu agricultura, cultivând aproape orice: pepeni, tutun, porumb, floarea soarelui etc. Nedespărţită de această ocupaţie era creşterea animalelor (oi, capre, vite, cai). Etnicii turci ce locuiau în oraşe se ocupau cu comerţul cu amănuntul, pielăria şi multe alte meserii din diverse domenii (confecţionare şi reparaţie încălţăminte, croitor, frizer, fierar, tâmplar, blănar, măcelar, bucătar, cofetar). În urmă cu 100-150 de ani comerţul portuar (Mangalia, Constanţa, Tulcea) era făcut de mari comercianţi turci. Astăzi acel gen de comerţ nu se mai face. În ultimii 40 de ani, mai ales, numărul intelectualilor turci a crescut, având în prezent numeroşi profesori, doctori, ingineri şi ofiţeri superiori. Ritualuri Literatura turcă de specialitate cunoaşte mai multe ritualuri care au loc la diferite populaţii de origine turcică. Avem numeroase informaţii privind obiceiurile şi practicile funerare la vechii turci. Atunci când morţii erau îngropaţi, împreună cu aceştia în mormânt se aşezau armele şi veşmintele. Pe mormânt se aşezau atâtea pietre câţi duşmani ucisese răposatul în timpul vieţii sale. Peste mormintele căpeteniilor sau ale oamenilor de vază se făceau nişte movile de pământ, numite kurgan (gorgane). În legătură cu starea de boală şi de moarte a mai multor copii din aceeaşi familie, profesorul Mehmet Naci Onal a semnalat că, în Dobrogea, se mergea la mausoleele şi cavourile (turbe) unor sfinţi musulmani din Isaccea, Babadag, Cernavodă, Fântâna-Mare, mormintele strămoşilor, precum şi o serie de copaci sacri. Aceste ritualuri erau îndeplinite şi de către femeile care nu aveau copii sau nu aveau suficient lapte pentru alăptarea copiilor. În Nuntaşi, în Dobrogea, după naştere, copilului i se pune un nume oficial şi unul cu care este strigat numai în familie „pentru a fi ferit de duhurile rele”. Vechii turci duceau, în general, acelaşi mod de viaţă şi posedau aceeaşi cultură materială. Locuinţele, mijloacele de transport, îmbrăcămintea, mâncărurile, armele, folclorul, tradiţiile, modul de distracţie, ritualul de înmormântare, cu mici deosebiri regionale, erau identice. Veşmintele erau confecţionate în mod obişnuit din lână şi din piele. Principala hrană a acestei populaţii o constituiau carnea, laptele, brânza şi iaurtul. Principalele arme folosite de aceştia erau arcul, sabia, suliţa. Săbiile aveau de obicei lungimea de un metru şi erau late. În ziua de Anul nou, adică la 21 martie, toţi petrec în jurul meselor bogate. Pilaful, este felul de mâncare nelipsit de la masa tradiţională turcă. După slujba religioasă încep vizitele la rude şi prieteni, unde este invitat neapărat la masă. Anul nou este considerat şi ziua împăcării celor certaţi. Toţi nutresc, în această zi sentimente de bucurie, fericire şi împlinire urându-şi unii altora tot binele din lume şi zile cât mai frumoase în noul an. Această zi este pentru tineri una din ocaziile când pot sta laolaltă. Familia. Căsătoria. Nunta La populaţia turcă, în special la cea din mediul rural, legăturile de familie sunt foarte puternice. Părăsirea locuinţei părinţilor şi stabilirea în propria casă se făcea, până de curând, foarte greu.

Page 36: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 36 ~

Chiar dacă îşi au gospodăriile proprii, feciorii îşi fac casele împrejurul celei a tatălui lor, pentru ca în acest fel tot neamul să fie la un loc. Foarte rar un tânăr căsătorit se stabileşte în casa socrilor (ic guvey), deoarece această faptă este privită cu dispreţ de societatea turcă, iar tânărul respectiv devine ţinta unor ironii usturătoare şi este privit cu dispreţ. Familia turcă este organizată astfel în primul rând din motive economice. Proprietatea nu este parcelată şi familia este numeroasă, oferindu-le în acest fel şi un grad de protecţie şi stabilitate, iar munca în gospodărie este împărţită tuturor în mod egal. Rudele din partea tatălui sunt considerate mai apropiate decât cele ale mamei, care sunt de obicei neglijate. Tradiţia joacă un rol de seamă şi în împărţirea averii. Fetele primesc o cotă mai mică decât fraţii lor, tot ca o măsură a familiei de a aduce prejudicii cât mai mici averii care le rămâne, după moartea tatălui, fiilor acestuia. Lenjeria şi ornamentele viitorului cămin sunt aduse de mireasă, iar mobila de către mire. Cheltuielile de nuntă sunt suportate de familia ginerelui. Căsătoria se încheie de obicei prin înţelegere între familiile tinerilor (sozkesen). Până la alegerea mirelui, tânăra fată este vizitată de o serie de bărbaţi, însoţiţi întotdeauna de mamă sau o mătuşă (gorucu), care încearcă să fie acceptaţi ca soţi. Dacă se încadrează cerinţelor familiei fetei, dintre aceştia unul este ales ca soţ. Familia mirelui trebuie să plătească familiei miresei o sumă, în monezi de aur, numită preţul miresei (başlîk parasî). Această valoare, în aur, este cunoscută încă înainte de încheierea înţelegerii între cele două familii. Deci mirele trebuie să depună un efort pentru a putea plăti această sumă, în acest fel demonstrându-şi abilităţile de a se descurca în viaţă şi capabilitatea de a asigura noii familii un trai decent. Pe de altă parte soţia câştigată atât de greu este mult mai preţuită şi respectată. În plus acesta este şi un mod de selecţie ai celor ce merită să-şi întemeieze o familie, garantându-se în acest fel echilibrul şi stabilitatea acesteia. Dacă am face o raportare la basmul popular românesc am observa că tânărul prinţ este supus unor încercări pentru a-şi demonstra bărbăţia. Abia după ce reuşea să îndeplinească toate cererile împăratului, tatăl prinţesei, putea să se căsătorească cu fata acestuia. În acelaşi timp prinţul, trecând prin toate acele încercări, îşi formează caracterul, maturizându-se, aducând, în acelaşi timp cu el, o mică comoară pe care o dă tatălui, pentru a-i da mâna fetei. La fel ca în tradiţia turcă, tânărul bărbat din basmul popular românesc nu se poate căsători decât după ce şi-a demonstrat bărbăţia şi capacitatea de a-şi proteja şi întreţine familia. Căsătoriile din dragoste nu sunt acceptate de turci. Aceste căsătorii, nefiind evaluate suficient de familie, sunt, de obicei sortite eşecului. Tinerii lipsiţi de experienţa vieţii fac alegeri proaste, mărturie fiind chiar vechile proverbe turceşti: dragostea e ca un fluture, se pune şi pe floare şi pe murdărie (gonul, gulede konar, bokada). Astfel devine evident faptul că fără implicarea familiei în acest angajament, finalul acestuia poate fi nefericit. În ziua căsătoriei religioase (nikah), tinerii miri nu se vedeau. Această legare spirituală se făcea prin respectarea unor reguli tradiţionale. Primul pas este făcut de tatăl mirelui, care împreună cu 2-3 apropiaţi, în general fraţi, vecini, prieteni, împreună cu imamul cartierului, îl întreabă pe mire dacă este de acord să se căsătorească. După ce primesc răspunsul favorabil al acestuia, acest grup, mai puţin mirele, se îndreaptă spre casa miresei unde sunt aşteptaţi tot de un asemenea grup de bărbaţi. Dintre aceştia, câte unul din fiecare parte, doi sunt părinţii spirituali (vekil baba), iar alţi doi sunt martori şi garanţi ai evenimentului (sadîc). La această întâlnire, a celor două părţi, tatăl fetei primeşte aurul sau banii ceruţi, dându-şi binecuvântarea, după care imamul merge în camera unde mireasa, însoţită de mamă, mătuşi, surori, prietene, vecine, este întrebată dacă este de acord să se căsătorească cu bărbatul care şi-a îndeplinit obligaţia şi o cere în căsătorie. Este întrebată de trei ori şi tot de trei ori aceasta răspunde. După primirea răspunsului pozitiv al fetei, imamul se întoarce la grupul de bărbaţi cu vestea încheierii căsătoriei. Înainte de un mic ospăţ, pregătit de rudele fetei, tânăra mireasă este pusă să servească cafeaua pregătită de ea. Această cafea, după cât este de dulce, demonstrează încă o dată tuturor gradul de încântare al fetei în

Page 37: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 37 ~

înfăptuirea acestui legământ sacru. Bineînţeles că acest moment este precedat de un ceremonial religios (mevlid). După ospăţ rudele mirelui pleacă mulţumiţi să-i dea vestea bună mirelui, care aşteaptă, emoţionat şi, de ce nu?, îngrijorat, primirea veştii. Întâlnirea intimă între tineri nu este acceptată până în seara nunţii, care are un ritual specific acestui moment deosebit din viaţa unui cuplu. Camera matrimonială este împodobită cu dantele, panglici şi flori. La sărbătorirea nunţii participă toate rudele şi prietenii celor două familii. Într-o atmosferă de bucurie şi voie bună toată lumea cântă, dansează şi mănâncă din bucatele tradiţionale pregătite de cele mai bune bucătărese (aşcî) ale comunităţii respective. La un moment dat tânărul cuplu se retrage în camera special amenajată. Unul din membri familiei, de obicei o mătuşă, aşteaptă dovada purităţii miresei. Vestea purităţii este adusă la cunoştinţă tuturor, fiind un motiv de mândrie pentru familia fetei. În situaţia în care această dovadă nu este primită, situaţie foarte rară de altfel, fata este gonită, iar această ruşine este adusă la cunoştinţa tuturor. În zilele noastre aceste practici au dispărut, fiind considerate nepotrivite şi jenante, viaţa cuplului fiind considerată privată. Recăsătorirea unei femei cu copii, rămasă văduvă, nu este privită cu ochi buni şi este foarte rară; în schimb, bărbaţii, indiferent de vârstă, se recăsătoresc imediat din nevoia de îngrijire, datorită faptului că aceştia, în urma educaţiei primite, a tradiţiei şi a modului de viaţă, sunt neputincioşi în faţa problemelor casnice. Poligamia, interzisă prin lege de Ataturk, nu era un fenomen prea răspândit în mediul turc. Obiceiuri de nuntă: alegerea fetei (kiz secimi), cererea fetei (kiz isteme), logodna (nişan), nunta (dugun) cu proprietăţile ei importante şi străvechi. La turcii dobrogeni petrecerile şi ceremonialul legat de nuntă sunt sărbătorite cu mulţi invitaţi într-o atmosferă plină de bucurie şi emoţie. Acest obicei născut în jurul întemeierii familiei este reflectat în toate tradiţiile legate de acest eveniment. Pentru căsătorie, mamele fetelor ajunse la vârsta măritişului aşteaptă ginerele arătos, iar mamele băieţilor caută o noră frumoasă şi muncitoare. La căsătorie este cerut întotdeauna consimţământul celor doi. Alegerea fetei / miresei. Tinerii ajunşi la vârsta căsătoriei aduc la cunoştinţa familiilor ceea ce îşi doresc cu ajutorul unor intermediari. Mama, tatăl şi rudele apropiate îi caută fiului fata potrivită să-i fie parteneră de viaţă. Partea fetei face cercetări pe căi mai ascunse. Cercetarea rădăcinilor şi a situaţiei materiale şi morale a ambelor părţi este un obicei căruia i se acordă o deosebită importanţă. Sunt interzise căsătoriile intre rude sub gradul (kuşak) şapte. După întâlnire a rudelor apropiate ale celor două părţi se ia hotărârea şi încep pregătirile legate de cererea fetei. Cererea fetei / dunurculuk / cawşîlîk (soz kesme / soz bir Allah). Acest obicei începe după alegerea fetei şi este făcut de femei şi de bărbaţi. Rudele apropiate tânărului împreună cu unu, doi peţitori (dunurcu) merg la fată acasă pentru a o peţi. Cutia cu bomboane este nelipsită la o asemenea ocazie. După un scurt dialog, între cele două părţi se face cererea de către tatăl tânărului în felul următor: Din porunca lui Allah profetul o găsim potrivită fiului nostru pe fata dumneavoastră. Ce ne puteţi răspunde? (Allah în emri, Peygamberin kavliyle kizinîzî oglumuza munasip bulduk, siz ne dersiniz?) În acelaşi timp se înşiruiesc câteva din calităţile tânărului. După acest moment bărbaţii se adună la un loc şi cer pentru fată „dreptul laptelui” (sut hakkî) şi „dreptul tatălui” (başlîk parasî), banii capului de familie. După ce aceste obiceiuri au fost rezolvate se stabileşte la o dată potrivită ziua logodnei. Se dau mici cadouri şi toţi sunt poftiţi la

Page 38: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 38 ~

masă. În acest timp rudele tânărului aşteaptă nerăbdătoare răspunsul pozitiv sau negativ al familiei fetei. Chiar neliniştiţi ies în stradă să-i întâmpine pe peţitori. Cum îi văd venind îi anunţă pe cei din casă iar pentru această veste sunt recompensaţi (bahşiş alîr). Din acest moment încep pregătirile pentru logodnă (nîşan toreni / nîşan toy). La acest ceremonial participă multe persoane (rude, vecini prieteni) şi este făcut în ambele case. Familia tânărului trimite tatălui, mamei şi rudelor apropiate ale fetei tot felul de daruri (satîş hediyeleri) puse toate într-o boccea (bogca kabî). Cadoul pregătit pentru viitoarea mireasă este mai mare şi conţine printre multe obiecte cosmetice, obiecte din aur (colier, brăţară), rochia de mireasă, lenjerie intimă şi lenjerie de corp, diverse obiecte vestimentare, încălţăminte (pantofi şi papuci). Tot acest conţinut al boccelei este arătat de mama fetei tuturor rudelor şi vecinilor după care la rândul ei trimite ginerelui, tatălui şi mamei acestuia şi unor rude câteva cadouri. Toate cadourile trimise atât din partea mirelui cât şi de mireasă au prinse etichete pe care este scris numele celui care trebuie să-I primească. Ca în toate zilele de sărbătoare şi în ziua logodnei se face o masă festivă la care sunt poftiţi toţi invitaţii, însă nu înainte de a se psalmodia (dua-mevlid). Venirea imamului la acest ceremonial este obligatorie. La tătari, partea fetei pregătea un produs culinar specific acestui moment şi anume „cantîk”, făcut cu cocă dospită şi carne tocată, care era împărţit tuturor invitaţilor. După logodnă, la două-trei săptămâni înainte de nuntă, se face cununia religioasă (imam nikah). Toţi cei prezenţi la cununie sunt serviţi cu dulciuri. După cununia religioasă tinerii sunt consideraţi căsătoriţi. Cu ani în urmă, dacă între logodnă şi nuntă se întâmpla să fie bayramul sacrificiului (kurban bayram), familia miresei primea în dar de la mire un berbec împodobit cu panglici şi aţe multicolore. Dacă în această perioadă era bayramul postului (ramazan bayram), atunci mireasa primea baticuri (cember), marame, rochii, cămăşuţe, încălţăminte, batiste brodate. Nunta-dugun / toy. Este numită astfel deoarece, ca obicei, la nunţi se găteşte, se mănâncă mult şi este chemată multă lume. La nunţile de la sate era invitat tot satul la masă şi servit cu toate bucatele pregătite. Cei care veneau la nuntă felicitau mirii şi familiile acestora aducând cadouri frumoase tinerilor miri. Nunta ţinea patru zile. În cele mai multe cazuri începea într-o zi de joi şi se încheia duminică, zi în care mireasa vine în casa mirelui, sau poate începe într-o zi de luni terminându-se într-o joi. La nunţi muzica (davul, turna) este nelipsită. Nunta se face atât în casa mirelui cât şi a miresei. La tătari exista obiceiul ca în ajunul nunţii un copil să încalece pe un cal şi să galopeze în tot satul, strigând următoarele: akaynîn uyine bo akşam kobete pîsîrmege. Astfel erau invitaţi toţi vecinii, rudele şi prietenii. Odată adunaţi în casa miresei erau serviţi cu bucăţi de kobete. În ziua următoare începea nunta în acorduri muzicale. Cântecul care deschidea nunta se numea „Să vă fie nunta binecuvântată” (dugun hayîrlî olsun). Toţi invitaţii vin pe rând aducând cadouri frumoase şi sunt întâmpinaţi într-o atmosferă specială. În acorduri muzicale, ritmate, lăutarul înştiinţează şi salută în numele familiei gazdă venirea oaspeţilor. Timp de trei zile sunt ospătaţi pe rând toţi cei veniţi. În prima zi rudele, în a doua zi sătenii iar în a treia zi musafirii veniţi din alte localităţi. În ziua a patra vine mireasa şi începe nunta mare. Obiceiuri de aducere a miresei. Aducerea miresei în casa mirelui se desfăşura astfel: un alai format din mama şi rudele cele mai apropiate (dunur / kudagî) însoţesc mireasa până la casa mirelui. Aceștia sunt întâmpinaţi şi trataţi de familia mirelui cu mare respect. Mireasa este adusă într-o căruţă acoperită şi împodobită cu flori şi panglici (gelin arabasî / mogedek arabasî). Doi tineri încalecă pe caii cei mai buni însoţind căruţa miresei.

Page 39: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 39 ~

Alaiul merge în următoarea ordine. În primele trăsuri, căruţe sunt rudele cele mai îndepărtate iar în ultimele căruţe sunt rudele cele mai apropiate şi mama miresei. Mama miresei este persoana cea mai respectată şi cinstită ca cel mai important oaspete. La o distanţă de 2-3 km de sat alaiul miresei este întâmpinat de tinerii trimişi de mire. Câteodată printre aceştia se află şi mirele (guvei-kîyeu). După ce ocoleşte de trei ori căruţa miresei, primeşte de la mireasă nouă obiecte de vestimentaţie (dokuz-tokuz), cusute manual chiar de mireasă. Dokuzul este pus pe gâtul calului şi mirele se întoarce mândru în sat. Dokuzul poate cuprinde: cămaşă, lenjerie de corp, articole de artizanat (cevre / şerbentî, uckur, kese). Toţi cei care o întâmpină pe mireasă, în funcţie de importanţă / apropiere primesc cămăşi, eşarfe, batiste, articole de artizanat. Aceste cadouri se legau de urechile cailor. După ce aceste obiceiuri se înfăptuiau tot alaiul pornea la drum traversând satul până în faţa casei mirelui, unde şi rămâne. Aici începe un alt obicei. Obiceiul coborârii miresei Pe lângă cel care conduce căruţa, mireasa este însoţită de un frate mai mic sau un alt băiat ales dintre rudele apropiate. Acest copil are atârnat de gât un Coran pus într-o husă specială (Kuran kabî). Ajunşi la uşa mirelui, copilul coboară din căruţă, nu înainte de a primi un dar. În acest moment o femeie în vârstă, având într-o mână un vas plin cu alune iar în cealaltă mână un pumn de mărunţiş şi un vas plin cu gogoşi prăjite în ulei (ufak lokma), aruncă din toate acestea peste căruţa miresei. Începe cu spatele căruţei apoi împrăştie în faţă, după care aruncă în dreapta şi apoi în stânga. Copii aflaţi în preajma căruţei încearcă să prindă din cele împrăştiate, de femeie. În continuare o altă femeie în vârstă ce are în mână o găină albă vie cu capul băgat sub o aripă trece cu aceasta de trei ori peste capul miresei. Acest obicei este numit „lovire” (kakma) şi în acest fel se alungă spiritele rele (kotu ruhlar, cin, periler) aflate în jurul miresei. După acest moment mireasa este coborâtă din căruţă de un frate sau rudă apropiată. Acoperită cu un material special pregătit, mireasa intră în casa mirelui fără a fi văzută de cineva. Chipul şi rochia de mireasă sunt complet acoperite pentru a nu fi văzute de nimeni Mireasa este aşezată pe un scaun aflat într-un colţ al camerei pregătit pentru miri (gerdek odasî). În acest timp vecinii, sătenii se adună în jurul căruţei miresei iar lăutarii cântă din cântecul de chemare la nuntă. Acest obicei de intrare a miresei în casa mirelui se numeşte „mireasa a coborât” (gelin indi / kelîn tuştî). După coborârea miresei se fac diferite întreceri. Cel mai îndrăgit de tineri este trânta / lupta (gureş). Cum începe cântecul luptei (gureş havasî) începe şi trânta. Câştigătorul luptei primeşte diverse cadouri. Cel mai preţios cadou este cel numit culde, cadouri prinse pe o ramură. Tânărul câştigător prinde acest culde de căruţă şi face un tur al satului. La nunţi se organizau şi curse de cai, iar câştigătorii primeau cadouri mari şi preţioase. Obiceiuri în ultima seară de nuntă. Odată cu venirea ultimei nopţi de nuntă ginerele era așezat într-un colţ al unei camere şi era înconjurat de rude, prieteni şi tinerii satului. Ginerele este apoi mutat pe un scaun aflat în centrul camerei şi începe tunsul şi bărbieritul acestuia. În acest timp muzicanţii cântă „cântecul bărbieritului” (tîraş havasî). După ce este bărbierit şi tuns, în acompaniament muzical, ginerele se îmbracă cu haine noi din cap până în picioare şi se aşează din nou în colţul camerei. După acest moment începe ceea ce se numeşte „discursul ginerelui” (damadîn konuşmasî). Conform acestui obicei, toţi cei prezenţi, după ce au primit încuviinţarea celui mai în vârstă dintre ei, vin cu tot felul de propuneri. Vorbitorii respectă o anumită regulă şi toţi cei de faţă sunt obligaţi să-I asculte pe vârstnic. Acest foarte vechi obicei se desfăşura într-o mare ordine. Tinerii trebuie să acorde respectul cuvenit vârstnicilor, să aibă un comportament adecvat, iar minciuna nu este permisă într-un asemenea moment.

Page 40: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 40 ~

În această ultimă noapte a nunţii, înainte de ivirea zorilor, bărbatul în vârstă dă semnalul de plecare şi ginerele este condus la odaia unde este aşteptat de mireasă. Din momentul în care se ridică ginerele, până ajunge în odaia miresei, muzica se opreşte şi toată lumea amuţeşte. Odată cu răsăritul soarelui acelaşi vârstnic anunţă că nunta s-a încheiat. Tinerii binedispuşi se întorc spre casele lor cântând împreună cântecul „hei veterani să ne vedem de drum / veterani se vede drumul” (Ey gaziler yol gorundu). Casa miresei După obiceiurile turcilor dobrogeni, lucrurile pentru împodobirea casei, covoarele pentru pereţi, şaluri de mătase, articole de artizanat, marame, perne (rotunde, ovale, pătrate), saltea, plapumă, lenjerie de pat sunt aduse de mireasă. Camerele împodobite cu zestrea miresei semănau cu o grădină cu flori, o adevărată expoziţie. Achiziţionarea mobilierul (canapea, pat, bufet, fotolii, masă, scaune etc.), frigiderului, maşinii de spălat este datoria familiei mirelui. Toate articolele lucrate cu drag de mireasă împodobesc modemul mobilier pregătit de ginere. Tinerele mirese păstrau camerele împodobite timp de şase luni şi aveau ca sarcină primirea oaspeţilor în această cameră. Rudele şi prietenii care o vizitau pe mireasă îi dăruiau un şal, un dukuz, diverse articole sau obiecte de artizanat. În cele şase luni mireasa se îmbrăca cu cele mai frumoase lucruri şi astfel îşi întâmpina oaspeţii. Femeile care o vizitau priveau cu atenţie toate lucrurile din cameră şi o lăudau pentru măiestrie şi migală urându-i un trai fericit în noua casă. Acest loc, în care noul cuplu îşi va continua viaţa împreună, aminteşte de un palat din poveşti. De aceea acest obicei nu ar trebui uitat. Obiceiuri legate de naştere Obiceiurile şi ceremonialul legat de naştere, la etnicii turcii din România, este asemănător cu toate celelalte popoare turcice, având mici deosebiri. Pentru femeia căsătorită care află că va deveni mamă începe o perioadă de noi emoţii şi pregătiri. Cea care va aduce pe lume o nouă viaţă începe să pregătească, împreună cu rudele apropiate, lucrurile necesare bebeluşului. Se fac tot felul de cămăşuţe, rochiţe, pantalonaşi, totoşei şi ciorăpei, lucraţi cu dragoste, din diverse aţe, căciuliţe şi fesuleţe pentru protecţia capului şi alte lucruri necesare noului născut. Culoarea aleasă pentru trusoul bebeluşului este albă şi roşie pentru fete, iar pentru băieţi se alege culoarea albastră. Pe de altă parte foarte important este găsirea numelui copilului. Mama, tatăl şi rudele propun un nume însă este ales cel preferat de ambii părinţi. Câteodată se consideră potrivită alegerea numelui pe care îl are una din rudele apropiate. Acum un secol femeile năşteau acasă ajutate de o moaşă sau de alte femei apropiate lor. În zilele noastre mamele îşi nasc pruncii în spitalele- maternităţi. Când venea acasă mama îşi ducea întâi copilul la o vecină sau rudă şi îi dădea bani acesteia ca şi cum l-ar fi cumpăra. Acest obicei foarte vechi a dispărut cu timpul. Femeia însărcinată muncea până aproape de naştere, ocolind însă treburile grele. Când se apropie naşterea toţi membri familiei se bucură aşteptând cu nerăbdare naşterea copilului. După naştere femeia nu-şi părăseşte locuinţa timp de 40 de zile. În aceste 40 de zile lăuza (logusa) îi face baie bebeluşului în fiecare seară. La această îmbăiere nu era folosit săpunul sau şamponul ci doar ouă, lapte şi apă călduţă. Pentru a avea o viaţă lungă, noroc şi bogăţie, la prima băiţă se puneau în apa pentru spălare bănuţi din aur, o bucăţică de lână şi coaja unui ou. Acestea însemnau: să fie rezistent precum coaja oului la microbi şi boli; bănuţii de aur pentru a avea parte de noroc şi bogăţie; bucăţica de lână pentru viaţă lungă şi poftă de viaţă. După trecerea celor 40 de zile şi nopţi, mama, copilul şi două femei mai în vârstă, de obicei mama sau bunica lăuzei, încep pregătirile pentru ieşirea din lăuzie (kirklama). Lăuza este îmbăiată de cele două femei iar apa pentru clătire este pregătită astfel: se ia un ou care se găureşte în partea superioară şi este golit de conţinut. Acest ou este umplut cu apă de 40 de ori şi este golit tot de 40 de ori în vasul pentru clătire. Din acest vas se toarnă apă peste lăuză tot de 40 de ori cu ajutorul

Page 41: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 41 ~

unui vas. Deoarece acest procedeu de clătire s-a considerat obositor s-a găsit o soluţie ingenioasă, clătirea făcându-se cu ajutorul unei strecurători cu 40 de găuri. Femeile care au ajutat la spălarea lăuzei sunt recompensate cu un batic sau o maramă. După acest ritual de îmbăiere a lăuzei se consideră că femeia şi copilul pot ieşi din casă. Este vizitată, de obicei, o rudă aflată la distanţă iar aceştia îşi aşteaptă micuţul oaspete cu daruri. Turcii şi tătarii din România organizează un ospăţ (logusa şenligi) imediat după acest „Jorklama” în casa tinerei mămici sau a părinţilor acesteia. Sunt invitate la petrecere toate prietenele, vecinele şi rudele. Acestea au astfel ocazia să-I vadă pe nou născut şi să-i ofere cadouri care constau în obiecte vestimentare, bănuţi din aur şi bani. Toţi musafirii sunt poftiţi la masă unde se servesc bucate alese şi deosebit de gustoase. Pentru acest eveniment tătarii au un preparat de patiserie specific, un foietaj cu carne numit kobete, ce este servit tuturor. Alte obiceiuri: Conform unor credinţe populare lăuza şi bebeluşul trebuie ocrotite de spiritele (şeytan, peri, albasti, al kansi) care la poate face râu. Albasti: după credinţa populară, această entitate poate ucide lăuza şi bebeluşul. De aceea cei doi nu sunt lăsaţi niciodată singuri şi sunt protejaţi de Coran, care este în încăperea unde stau şi este singurul lucru care îl sperie pe Albasti, ţinându-l departe. Peri (Ursitoare, Zână): în folclorul turcesc acestea sunt înzestrate cu puteri supranaturale şi fac fapte bune. În schimb la turcii din România aceasta este o fiinţă care face rău. Conform acestei credinţe, apropierea acesteia de lăuză şi bebeluş, întotdeauna la căderea nopţii, este motiv de îngrijorare. Se spune că această fiinţă se pune pe umărul femeii lăuze şi o supune la nenumărate chinuri, ducând-o în locuri sinistre. Lăuza nu i se poate împotrivi în niciun fel. Această suferinţă nu ia sfârşit decât atunci când în încăpere intră cineva cu un Coran în mână. Dacă nu intră nimeni cu un Coran în odaie, suferinţa femeii ţine până în zori, când este lăsată sănătoasă. În schimb nu are milă de bebeluş pe care îl răpeşte şi îl omoară prin smulgerea ficatului. Al kansi: este un alt motiv de îngrijorare pentru lăuză şi bebeluş. Despre această fiinţă se spune că îi sugrumă pe cei doi, mamă şi bebeluş. Împotriva acestor fiinţe care fac rău, poporul şi-a luat anumite protecţii: pentru a păcăli Zâna, puneau un nume ascuns copilului şi un nume fals pe care îl spuneau cu voce tare sau băieţilor li se lăsau plete şi erau îmbrăcaţi în rochiţe iar fetiţele erau tunse scurt şi îmbrăcate ca băieţii. Astfel bebeluşii erau protejaţi de aceste fiinţe rele. Mâncărurile specifice Faţă de turcii şi tătarii din alte zone, cei din România au mâncăruri specifice lor. Ingredientele principale sunt carnea, făina, uleiul, iaurtul. În ultima vreme ţăranii au gătit şi mâncat produse preparate din legume cultivate în propriile grădini de zarzavat. Se fac mâncăruri din dovleac, ardei, vinete, cartofi, spanac, iar friptura, chifteaua, musaca, tocăniţă, pilaf şi diferite feluri de sarmale nu lipsesc de la mesele turceşti. În unele zile speciale turcii pregătesc mese cu multe feluri de mâncare. Când sunt aniversate zilele de naştere, al primului dinte ieşit (diş gunu), botez (siinnet), logodnă, nuntă, luna de Ramazan, mesele de iftar şi safur, zile sfinte şi diverse alte zile importante se pregătesc mâncăruri tradiţionale, într-o gamă foarte largă. La înmormântări şi parastase (mevlid) pe lângă siropul de zahăr (şerbet) servit alături de mâncăruri se oferă helva, un preparat din făină, ulei şi sirop din zahăr. Ciorba (dugun corbasi) este felul cu care se începe orice masă specială, după care urmează mâncarea de fasole cu carne de oaie sau vită gătită la cuptor, sarmale, pilaf din kus-kus sau orez, compot, dulciuri ca baclava, sarailii, minune, orez cu lapte, cafea. Obiceiuri legate de înmormântare Turcii sunt legaţi de vechile obiceiuri. Tradiţiile şi obiceiurile ne întâmpină încă din leagăn şi nu ne părăsesc până în ultima zi de viaţă. Aşa cum în zilele importante, în diverse momente precum

Page 42: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 42 ~

naşterea, nunta şi pentru momentul morţii au existat anumite comportamente, obiceiuri, ceremonial. Toate aceste obiceiuri şi credinţe ce s-au format în jurul morţii, care îi privesc pe toţi membri comunităţii, sunt împărţite în trei momente: cel de dinaintea morţii; momentul morţii; după moarte. După credinţa populară a etnicului turc, căreia i se acordă un loc important, există unele animale care prin unele semne prevestesc moartea. Apoi casa, obiectele, stilul de mâncat stau la baza unor credinţe care prevestesc moartea. Eclipsa de lună şi soare, stelele căzătoare, tunetul sunt fenomene care în credinţa populară, sunt de cele mai multe ori aducătoare de moarte. Când moare cineva cei apropiaţi lui suferă, plâng. Vecinii se adună în casa decedatului fiind alături de apropiaţii acestuia şi sprijinindu-i în pregătirile de înmormântare. După constatarea decesului operaţiile care i se fac mortului de obicei sunt: închiderea ochilor, legarea bărbiei, aşezarea cu capul în direcţia răsărit (kible), picioarele se pun unul lângă celălalt, îmbrăcămintea este scoasă, pe burtă i se pune o bucată de fier sau un cuţit. La sfârşit camera decedatului este curăţată iar lângă cap i se citeşte din Coran. Pentru înmormântare se aplică următoarele obiceiuri: spălarea, slujba mortului (cenaze namazi), îngroparea (defnetme). Coşciugul este luat pe umeri de enoriaşi şi dus la cimitir (mezarhk). Mortul este introdus în groapa pregătită în cimitir fără coşciug. Pe piatra de mormânt îi este scris numele şi sexul, data naşterii şi a morţii. Un obicei foarte important, căruia i se acordă o deosebită atenţie, este doliul, care scoate în evidenţă suferinţa şi durerea creată de pierderea unui apropiat. De obicei, doliul se ţine 40 de zile. Rudele şi apropiaţii mortului îşi acoperă capul. Scopul acestui doliu este ca persoana care suferă să se obişnuiască, să-şi micşoreze durerea şi să iasă încet-încet din această situaţie. Un alt obicei după înmormântare este masa dată (olu yemegi). După credinţe şi obiceiuri legate de moarte această masă reprezintă un episod important. Toţi cei care se întorc de la cimitir, după înmormântare, toţi cei venită de aproape sau de departe să fie alături de familia mortului sunt aşezaţi la masă. Această masă constă în: pesmet, lokma / ulkim, helva / elwa, şerbet şi tocăniţă de cartofi. Slujbe de pomenire (mevlit) urmate de mese se mai fac la 40 de zile, 52 de zile şi un an (365 zile) de la deces. În rare cazuri se fac slujbe în ziua a 3-a şi a 7-a de la deces. Pietrele de mormânt au şi ele o istorie aparte. Pe pietrele bătrânilor este trecută personalitatea iar pe cea a tinerilor sentimentul că nu s-au săturat de viaţă. Unii au părăsit viaţa într-un mod natural iar alţii în urma unui accident neprevăzut. Celor care citesc aceste pietre de mormânt le trezesc sentimente profunde şi varsă lacrimi. Pe pietrele de mormânt pot fi scrise dorinţe şi rugăciuni. Asta înseamnă că pietrele de mormânt sunt mărturii istorice, file de literatură venite din trecut. Pietrele de mormânt sunt file uitate de istorie. Obiceiuri religioase Religia este una din formele de bază ale umanităţii care s-a arătat ca puterea ce a influenţat-o în fiecare perioadă a istoriei ei. Fiecare cultură sau civilizaţie şi-a însuşit religia care i s-a potrivit şi a înţeles-o. De exemplu, turcii care au acceptat religia islamică le-a fost dată de Allah şi a fost explicitată prin profeţi. Credincioşii musulmani au două sărbători sfinte: Ramazan Bayram şi Kurban Bayram. Ramazan Bayramul cunoscut şi ca Bayramul Mic (kucuk) sau Bayramul Dulciurilor (şeker): se consideră de musulmani bayramul celei mai binecuvântate luni din an. În această lună a început coborârea versetelor din Coran şi fiecare musulman are obligaţia să ţină post (oruc / oraza). Rădăcina cuvântului are diverse interpretări: a fi foarte cald, a încinge, a arde. Provenit din unul din frumoasele nume ale lui Allah, are înţelesul de „iertarea păcatelor” (gunahlarî yok edici). În această lună este şi noaptea sfântă Kadir (Kadir gecesi). Deschiderea postului se numeşte iftar, rugăciunea de ramazan care se face după rugăciunea de noapte (yatsî namaz) şi are douăzeci de rekat, se numeşte teravih. Masa luată după trecerea nopţii

Page 43: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 43 ~

se numeşte sahur / temeş. Această lună sfântă este întâmpinată de toţi musulmanii cu mult respect. Din cele mai vechi timpuri această lună este pentru musulmani o ocazie de a-şi înmulţi rugăciunile şi de a le întări credinţa. La turcii şi tătarii din România ramazanul ocupă un loc important având în legătură cu aceasta o serie de obiceiuri, credinţe, rugăciuni şi o bogată cultură folclorică. Poeţii populari au compus o mulţime de poezii având ramazanul ca temă. Cele mai frumoase exemple sunt: Şeremezan (Şehr-i Ramazan), Elvida, Sarî EşkîlKeci, Ey Şuwal, Teravi Cîrî. Până în a 15-a noapte a ramazanului grupuri de tineri colindau, mergând din casă în casă. Acest colind aduce de ştire musulmani lor Sosirea lunii de Ramazan, îndemnându-i pe toţi la rugăciune. Şeremezan aylan dogdu ferman El kaldmp duga kilmak cana derman.

Oi Muhammed Mustafa ya bizden selam Va, Muhammed, Medine de ya, Şeremezan.

Elveda: În ultimele zile ale Ramazanului, după strigarea postului, un grup de 10-15 tineri merg din casă în casă şi cu o voce frumoasă recitau: Konuk idm bize bir ay Şimdi bizi terk ettin Elveda, artik gittin. În perioada 1935-1950 poezii ca Teravi, Temeş erau interpretate în acompaniamentul unei tobe (davul) şi clarinet (zuma) în toată luna ramazan pentru a-i trezi pe credincioşii musulmani pentru masa de sahur. Pentru înfrumuseţarea zilelor de ramazan bayram turcii dobrogeni aveau obiceiul să interpreteze cântece (turku) şi mani-uri. În aceste cântece sunt explicate momente istorice, sociale, educative, obiceiuri vechi, preferinţe, momente frumoase din viaţa cotidiană. Acestor cântece şi poezii li s-a acordat o mare importanţă şi au fost tipărite în diverse opere aparţinând unor autori ca: Ahmet Naci Ali Cafer, Mehmet Ali Ekrem, Enver şi Nedret Mahmut. Mani-uri de Ramazan: Karadeniz boyunda Ne uyursun, ne uyursun Kalaylanz kazam Şu uykudan ne bulursun? Ey kiz, senin derdinden Al abtesini, kil namazmi Tutmadim Ramazam Cennet-Ala'yi bulursun. Geldi mah-i Ramazamm Işte geldi Ramazan ayi Şad oldu sevindi camm Hazirlaym maramayi Ramazan-i şerefiniz Allah kabul eder bu ay Mubarek olsun sultamm Okunan her bir duayi Hoş geldin ya sehru Ramazan

Hoş gel din ya sehru Ramazan Sende indirildi yuce Kur an Ihlasla okuyoruz Onu her an Hoş gel din ya şehru Ramazan. Oruc tutanz buluruz sihat Vermiş oluruz viicudumuzdan zehat Sevaplar ellde ederiz kat-kat Hoş geldin ya şehru Ramazan Sen gelince senlerin her yer Camiler, mescrdler, evler Tekbirler ahmr baglanir eller Hoş geldin ya şehru Ramazan Sen gelince şeytanlar baglamr Giinahlara tovbe edilip aglamr Pişman olunur yurekler daglamr Hoş geldin ya şehru Ramazan

Page 44: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 44 ~

Zekatlar, sadakalar sende verilir Fakir fukara hep sevindirilir Konca konca giiller dirilir Hoş geldin ya şehru Ramazan Ceşit ceşit iftar sofralan kurulur Eş, dost, akrabalar buyurulur Bu sayede guzel dostluklar kurulur Hoş gel din ya şehru Ramazan

Gel kardeşim kacma oructan Mahrum kalma alacagm sevaptan Oruc bize farzdir yuce Allah tan Hoş geldin ya şehru Ramazan Buyuk bir sevincle cikanz Bayrama Ne olur gidiyorum diye aglama Seneye tekrar goruşturursun yalvarahm Allaha Elveda ya şehru Ramazan elveda

Nevzat Cebeci De obicei cântecele religioase interpretate în geamii sunt foarte profunde, adevărate opere de artă. Sărbătorirea Kurban Bayramului are o importanţă deosebită din punct de vedere religios pentru toată populaţia turcă. Cunoscută şi ca Bayramul Mare (Buyuk Bayram), această sfântă sărbătoare ţine patru zile şi este întâmpinată cu mult respect de etnicii turci. Pentru a-şi îndeplini obligaţia religioasă, credincioşii musulmani sacrifică berbeci sau vite, iar carnea acestora o împart nevoiaşilor. Animalele ce urmează a fi sacrificate sunt aduse cu câteva zile înainte şi sunt tăiate în prima zi a bayramului, bineînţeles după ce s-a făcut rugăciunea specifică acestui moment de către imam. Sacrificiul se face atât pentru cei vii cât şi pentru morţi. Berbecul sacrificat pentru morţi se taie cu o zi înainte de bayram iar carnea se împarte în totalitate celor săraci, văduvelor şi orfanilor. Din berbecul sacrificat în prima zi a bayramului, pentru sănătatea şi prosperitatea familiei, se poate păstra o bucată ce este preparată şi mâncată de toţi membrii acesteia. Tot în prima zi a acestui bayram sacru copiii merg din casă în casă pentru a-i felicita pe cei în vârstă şi a le săruta mâna în semn de respect. Copiii primesc în schimb fructe, bani, nuci, dulciuri, bomboane pe care le adună în săculeţe de pânză pe care le au cu ei. De asemenea în zilele de bayram sunt vizitate şi mormintele celor apropiaţi, împărţindu-se celor prezenţi în cimitir (mezarhk) diverse mâncăruri preferate în timpul vieţii de cel decedat după care toţi se felicită cu ocazia bayramului. Pentru ca sărbătoarea să fie totală se vizitează rudele, prietenii şi într-o atmosferă de voie bună şi fericire cu toţii petrec bayramul. În zilele de bayram turcii şi tătarii pregătesc, aşa cum este obiceiul, preparate tradiţionale, cumpără îmbrăcăminte nouă pentru copii şi în fiecare casă fructele, dulciurile, cafeaua sunt din belşug. Obiceiuri laice (ne-religioase) Nevruz / Nawrez: Format din contopirea a două cuvinte de origine persană „nev” (nou), „ruz” (zi), însemnând „noul an” (yiI başi), Noul an / Nevruzul este în a 21-a zi a lunii martie, când ziua este egală cu noaptea. Legat de această sărbătoare comunitatea turcă din România are o serie de obiceiuri care se ţin şi în zilele noastre. Până la sosirea Nevruzului, ziua întâmpinării primăverii, se făceau o serie de pregătiri, se face curăţenie în case, se cumpără haine noi şi toţi ies în poieniţe unde cu mâncăruri tradiţionale şi băuturi alese, cântând şi dansând, petrec cu mic şi mare o zi ca de bayram. Dându-se o mare importanţă acestei zile avem în literatura turcă o serie de presupuneri legate de naşterea acestei zile şi ar putea fi ziua când: după Potop, Profetul Noe (Nuh) a coborât din Arcă şi a păşit pe pământ; Profetul Iosif (Yunus) a fost scos din groapa în care fusese aruncat; Profetul Moise (Musa) a traversat Marea Roşie; Profetul Yona a fost lăsat pe uscat de peştele care îl înghiţise; poporul turc ar fi coborât / ieşit din munţii Ergenekon şi o sărbătoresc ca zi de bayram.

Page 45: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 45 ~

În literatura populară a etnicilor turci găsim multe poezii, cântece legate de acest subiect. Poeziile dedicate acestei zile sunt numite Nevruziye iar cântecele sunt pline de urări şi felicitări dedicate zilei de Nevruz. Ghiocelul (kardelen / akbardak) fiind floarea ce vesteşte primăvara este numită şi floarea de nevruz (nevruz cicegi). Cu această floare în mână şi cu ramuri verzi tinerii turci aveau obiceiul să meargă din casă în casă, trei zile la rând, să le cânte tuturor frumoase cântece legate de această zi. Tinerii erau recompensaţi cu bani şi cadouri. Cântec de Nevruz (Nevruz turkusu) Nawrez Om Bismillahi vessafa Nawrez keldi konmz Fahri alem Mustafa Konmhgm benmz

Ummetine kiI vera Cennet bolsm cenmz Raza nevruzum mubarek Aza nawrezim mubarek

Aceste strofe se repetă ca un refren atât la turci cât şi la tătari fără deosebire. Obiceiul de Hâdârlez / Kidârlez sau Tepreş / „Ziua verdeţii” Se sărbătoreşte pe data de 6 mai a fiecărui an. Conform calendarului vechi (takvim) această zi era numită RUZI Hizir şi este socotită prevestitoare a verii. În vechime se cunoşteau doar două anotimpuri: vara, 186 zile (6 mai - 7 noiembrie); iarna, 179 zile (8 noiembrie - 5 mai). Conform acestui obicei străvechi, aceasta este ziua când s-au întâlnit pe pământ profetul Hizir cu profetul Ilyas (Ilie), doi fraţi, fiecare reprezentând elemente de primă necesitate pentru ca natura să prindă viaţă, foc şi apă. Urmele paşilor acestora s-a umplut cu verdeaţă. Momentul întâlnirii lor a fost socotit de atunci ca sărbătoarea sosirii verii. Hizir, proroc legendar musulman, care nu figurează printre prorocii din Biblie sau Coran, este închipuit ca o fiinţă misterioasă, înveşmântată în verde şi care a cunoscut taina nemuririi. Este trimisul lui Allah pe pământ pentru ai ajuta pe cei aflaţi în strâmtoare. Pentru că Hizir vine în locuri verzi şi curate iar în ceremoniile străvechi legate de primăvară şi vară un rol important îl avea cultul pentru apă şi copac, serbările au loc în zone verzi, păduri, crânguri, pajişti aflate lângă lacuri şi izvoare. La sărbătoarea câmpenească participă întreaga comunitate, de la copii la vârstnici. Se sacrifică miei şi se pregătesc mâncăruri tradiţionale. Una dintre mâncărurile tradiţionale la turci este corek iar la tătari mayh kalakay. Aceste preparate, un fel de turte, sunt făcute din făină de grâu şi unt pentru ca întregul an să fie bogat în pâine şi ulei. Etnicii turci din Isaccea şi Babadag, asemenea celor din alte localităţi sud Dunărene, păstrează vechile tradiţii de Hâdârlez, chiar dacă astăzi acestea au fost mult simplificate, unele ritualuri pierzându-se în timp. Legat de această sărbătoare aflăm de la doamna profesoară Omer Memnune, din Isaccea, că: cu o zi înainte se aprindeau focuri pe maidan şi toţi cei prezenţi săreau peste foc pentru a se purifica şi pentru a căpăta curaj; noaptea se atârnau pe sârma de rufe şi pe ramuri de pomi anumite obiecte vestimentare (basma, ie, cămaşă, bluză) care erau lăsate pentru a le biciui „Judirlezul”, în speranţa că stăpânul obiectelor va scăpa de rele; în aceeaşi zi premergătoare, două fete umblau cu un brotăcel (vas de aramă cu toartă, folosit pentru cărat apa) plin cu apă neîncepută de la cişmea sau izvor, pe la fete nemăritate pentru a le cere obiecte de podoabă (inele, cercei, lănţişoare, brăţări) pe care fiecare fată le arunca în acea apă, după ce îşi punea o dorinţă legată de obicei de logodnic şi iubit. Brotăcelul era apoi acoperit cu un batic de mătase fină, de culoare roşie, lucrată cu acul şi era dat în primire, pe ascuns, unei familii serioase, pentru a-l aşeza sub un trandafir ramificat sau un liliac. Această familie răspundea de obiecte deoarece flăcăii încercau să găsească brotăcelul şi să-I aducă ei în ziua următoare, demonstrând fetelor de ce sunt în stare. Numai ca se loveau de prezenţa de spirit şi responsabilitatea capului de familie, care în noaptea aceea era la datorie.

Page 46: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 46 ~

În ziua de 6 mai începeau momentele distractive. Fiecare familie, de la mic la mare, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare se adunau pe pajiştile de pe marginea Dunării. Flăcăii se ocupau de instalarea leagănelor, pregăteau bărcile, le împodobeau, îşi pregăteau instrumentele muzicale şi apoi se aşezau la masa de sărbătoare care cuprindea de obicei plăcinte cu brânză şi carne (pide şi katmerli), dulciuri, sarmale, friptură de miel, drob, floricele, porumb fiert etc. Se bea limonadă, bragă şi cafea iar poieniţa răsuna de cântecele flăcăilor şi fetelor care se sculau de la masă aşteptând un moment important al zilei şi anume scoaterea podoabelor (maturfarlar). Aceleaşi două fete aduceau brotăcelul în mijlocul mulţimii. Un copil era pus să amestece podoabele şi să le scoată una câte una. Una din fete recita un mani după care copilul scotea pentru ea o podoabă din brotăcel. Dacă podoaba scoasă se potrivea să fie a ei toţi ci din jur strigau „S-a potrivit, s-a potrivit!” iar fata pleca fericită. Adeseori nu se nimerea şi fata era supărată. În final toţi se retrăgeau cu barca la plimbare sau la leagăne. Mani-uri recitate cu acest prilej: Poate peste o săptămână Sau poate chiar o lună Iubitul meu drag Mă va aştepta în prag. Fată, nu-ţi împleti părul, Mie nu mi te va da. Mai bine vin noaptea cu calul Să te iau din casa ta.

Apa curge-nvolburată Chiar şi-n fântână apa creşte, De când sunt logodită, N-am de la el nici o veste. Am făină într-un chiup Nu-mi pierd nici speranţa. Dacă acesta va fi al meu, I-aş mulţumi lui Dumnezeu.

Turcii din România încep această zi cu vizitarea mormintelor, dau de pomană săracilor, se roagă, ies la iarbă verde în poieni şi păduri unde mănâncă şi se distrează petrecând ore minunate pline de veselie şi voie-bună, cântând şi dansând. Cei bolnavi se rostogolesc pe iarbă pentru a se însănătoşi. Au loc întreceri de cai şi căruţe şi tradiţionalele trânte (gureş). În practicile de Hâdârlez trandafirul ocupă un loc special. În zorii zilei de Hâdârlez, cei care vor să li se îndeplinească anumite dorinţe, agaţă de ramurile trandafirului sau pun sub tufa de trandafir obiecte care să sugereze dorinţele lor. Cei care doresc un copil pun un leagăn în miniatură, cei care doresc să fie bogaţi pun bani, cei care vor să se însănătoşească agaţă o fâşie de material rupt de la îmbrăcămintea pe care o poartă etc. Rolul trandafirului izvorăşte din credinţa că aici, lângă tufă, se întâlnesc cei doi fraţi, care le vor îndeplini dorinţele. Obiceiul Saban diigiinii / Saban toy aminteşte de cântecul cu acelaşi nume, care este ca un salut adresat acestei zile în care toată lumea pregăteşte pământul pentru însămânţare şi este sărbătorită ca o zi a muncii, se cântă, se spun mani-uri (Saban dugunu, Yagmur Tărkusu / Cawm Cm, Ey Şuwal). Este o zi a bunăstării şi veseliei. După ce în magazii, hambare şi cămări a fost depozitată toată recolta şi toate pregătirile pentru iarnă s-au încheiat, sătenii turci mulţumiţi de zilele îmbelşugate pe care le trăiesc organizează diverse festivităţi. Ey Şuwal / Hey Kapşik este un obicei specific acestui moment la tătari. Cu ani în urmă acest obicei se făcea astfel: câţiva tineri mergeau din casă în casă şi cântau cântecul Ey Şuwal. Unul din tineri îşi punea un sac pe cap şi se rostogolea pe pământ făcând tot felul de gesturi pentru a-i distra pe oameni, petrecând ore frumoase şi distractive. Obiceiurile legate de munca de îngrijire şi creştere a animalelor domestice sunt amintite în cântecele San Eski, San Keci, Siyildamay. Aceste cântece erau cântate de băieţi în lunile de

Page 47: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 47 ~

primăvară, în săptămânile când aveau loc fătări. În anii când luna de Ramazan era în această perioadă, se cânta împreună cu cântecele Şeremezan şi Elveda. Rugăciunea pentru ploaie (yagmur duasi) şi obiceiul legat de această. În vreme de secetă, etnicii turci aveau un obicei important şi anume să se adune şi să se roage împreună la Allah / Tann pentru a da ploaie. În lunile de vară fără ploaie, toţi enoriaşii, copii şi tineri, ieşeau la rugăciunea pentru ploaie. Rugăciunea se organiza de regulă la cimitir (mezarhk), pe câmp sau în curtea geamiei. Ca şi în alte obiceiuri religioase, rugăciunile pentru ploaie se citeau în limba arabă. De exemplu, începutul rugăciunii dintr-un cântec religios (ilahi) ia forma unui vers „Mevlaye salli ve sellim dahi meu ebeda, ...Ala habibike hayril halki kiillihimi...” În momentul în care imamul psalmodiază, cu mâinile ridicate, copii şi tinerii din preajma acestuia nu îşi ţin mâinile ridicate ca la o rugăciune normală, dimpotrivă mâinile sunt îndreptate în jos, spre pământ. Sensul acestui gest este că rugăciunea este făcută pentru ca ploaia să cadă pe pământ. După această rugăciune toţi cei prezenţi puneau la un loc băuturile şi mâncărurile aduse de acasă şi se aşezau cu toţi la masă. După rugăciunea de după servirea mesei (sofra duasi) toată lumea se întorcea mulţumită acasă. În unele sate, acest obicei al rugăciunii pentru ploaie are o altă formă. Cunoscut ca sut kadnnvo, acest obicei este organizat de băieţi având vârsta cuprinsă între 10-12 ani. Înainte de amurg, băieţii având ramuri din pomi împodobite cu batiste colorate ce au cusute pe ele motive florale multicolore, mergeau din casă în casă şi le cântau tuturor cântecul Sutkadim. La terminarea cântecului stăpânul casei arunca cu apă peste copii şi le dădeau cadouri, bani sau fructe. Tradiţiile şi obiceiurile străvechi sunt nemăsurat de frumoase, atrăgătoare şi putem vedea că poartă în ele o puternică calitate. De aceea este necesar să protejăm şi să păstrăm nealterate aceste obiceiuri create de poporul nostru. Tradiţiile de ajutor social şi de binefacere au îmbrăcat la turci în decursul secolelor forme dintre cele mai variate. Fondurile băneşti şi condiţiile materiale pentru ajutorul social erau asigurate atât de stat, cât şi de către proprietăţile religioase (vakâfuri) şi persoane particulare. Vakâfurile constituie cea mai importantă instituţie de ajutor social contribuind mult şi la promovarea culturii şi artei. Veniturile realizate din vakâfuri erau întrebuinţate în scopuri sociale dintre cele mai diverse. De pildă: erau construite şcoli, moschei; se asigura un venit, gen pensie de boală sau de bătrâneţe invalizilor sau bătrânilor; cheltuieli de nuntă şi zestre fetelor provenite din familii sărace; editarea de cărţi sau multiplicarea unor manuscrise; achitarea datoriilor unor cetăţeni aflaţi în neputinţa achitării acestora; împărţirea de haine şi hrană bătrânilor şi elevilor săraci; organizarea serbărilor cu ocazia sărbătorilor (bayram). O altă formă de ajutor social este cea acordată de rude, vecini, membri înstăriţi ai comunităţii infirmi lor, bătrânilor, bolnavilor şi minori lor lipsiţi de posibilităţi. Ajutorul poate fi dat atât în bani cât şi în obiecte, materiale, ustensile, medicamente, ş.a., în modul cel mai discret, pentru menajarea sensibilităţii şi mândriei celor în cauză. Arhitectura religioasă se împarte în două categorii: monumente de cult (moschei, mescid, namazghiah); monumente funerare (turbe şi morminte). Monumente de cult Moscheile sunt construite cu cupolă pe un plan cruciform. La interior are un altar (mihrab) care arată direcţia Kaabei din Mecca. O estradă înaltă pentru predică se găseşte întotdeauna în partea dreaptă a altarului. Fiecare moschee are cel puţin un minaret de unde muezinul îi cheamă de cinci ori pe zi, la ore fixe, pe credincioşi la rugăciune. Astăzi minaretele sunt dotate cu megafoane. Curtea exterioară a moscheii este împrejmuită cu un gard, iar curtea interioară are la mijloc o fântână de abluţiune, spaţiu cu apă curentă în prezent. Fiecare moschee posedă şi alte

Page 48: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 48 ~

monumente cum ar fi: azil, medrese, bibliotecă. Alături de fiecare moschee se află târgul, destinat comerţului de alimente şi toată gama de obiecte de larg consum. Toate aceste monumente de utilitate publică formează un tot arhitectural cu moscheea şi este, pe de altă parte, centrul sacru al comunităţii musulmane din acea zonă, constituind un centru urban unde populaţia îşi petrece viaţa sa economică şi culturală. Mescid-ul (mică moschee) este de fapt o moschee de proporţii reduse, amplasată întotdeauna în cartierele mărginaşe ale oraşelor. Construit de obicei din chirpici sau cherestea, mescid-ul are un acoperiş în şarpantă. Planul este identic cu cel al moscheii, însă stilul diferă. La multe mescid-uri minaretul are forma unui balcon sau foişor. Decorul interior nu este din ceramică ca la marile moschei, ci din fresce şi picturi pe lemn, deoarece este mai ieftin. Namazghiah-ul este un fel de platformă sub cerul liber pentru rugăciune, aflat, de obicei, la marginea drumurilor importante, având formă de terasă. Pe o piatră care indică direcţia Mecca este scris un text sacru arătând necesitatea rugăciunii. De jur împrejur sunt plantaţi pomi umbroşi, de obicei nuci, iar fântâna sau apa curentă, mai recent, este nelipsită. Monumente funerare Mausoleul (turbe) este destinat sfinţilor, suveranilor şi marilor personalităţi. O parte din turbe este protejată de un grilaj de fier sau de bronz, construit în formă de cupolă. Mormintele sunt simple, având o lespede de piatră sau marmură pusă la căpătâi, pe care sunt inscripţionate numele, data naşterii şi morţii defunctului şi un îndemn la rugăciune (ruhuna el fatiha). Pe majoritatea pietrelor funerare este inscripţionată semiluna şi steaua, simbol al stăpânirii otomane, iar pe cele mai vechi, versete din Coran. Înaintea aşezării pietrei pe mormânt, până la un an, la extremităţile acestuia (cap şi picioare) sunt înfipte două bucăţi de lemn (baş kazîk, gonder), pe care este cioplit numele, data naşterii şi morţii defunctului, pentru a-l delimita şi a-l identifica. După trecerea anului, gonder-ul este scos şi este înlocuit cu piatra de căpătâi iar mormântul este acoperit cu o lespede de piatră, beton sau marmură, ca un chenar, având interiorul gol pentru a se planta flori. De asemenea, pe acea bordură este aşezată o ulcică, un vas în care se strânge apă de ploaie pe care o beau pasările. Acest lucru fiind sevap (faptă bună). La musulmani cultul morţii fiind interzis, nu se permite îngroparea morţilor în curtea geamiei. Arhitectura civilă Băile turceşti (hamam). Singura urmă a unei asemenea construcţii este o ruină în oraşul Medgidia Hamam-urile sunt construite pe un plan rectangular. Baia are acoperiş în formă de boltă cu mici deschideri rotunde garnisite cu mici clopotniţe de sticlă sau cristal care permit pătrunderea luminii în interior. Pereţii laterali nu au ferestre. Duşumeaua este pardosită cu plăci de marmură. În centrul băii se află un bazin pe care se etajează chiuvete mari de marmură cu marginile în caneluri de dimensiuni variabile, micşorându-se progresiv spre vârf. Apa ţâşnind din chiuvete produce un efect de cascadă. Locuinţele Satele turceşti sunt în preajma lacurilor şi râurilor având un aspect frumos, deosebit. Casele turceşti, de la sate, au grădini mari aflându-se la o distanţă considerabilă una de cealaltă. Aleile dintre gospodării sunt drepte şi curate. Necesarul de apă este asigurat prin sisteme de apă menajeră, în puţine cazuri, puţuri şi fântâni. De regulă satele sunt împărţite în câteva cartiere care au un nume şi au o geamie, un imam, o şcoală, un învăţător. Fiecare sat are în mijloc un loc gol, nelocuit (koy meydanî) unde se adună vitele din sat şi sunt duse la păşunat. Casele turceşti erau construite din lemn, fie din chirpici acoperite cu pământ, iar unele, foarte puţine, din piatră sau cărămidă. De aceea ele nu rezistau intemperiilor. Obiceiurile, tradiţiile religioase musulmane, necesitatea impusă de religie de a separa femeile de bărbaţi au impus

Page 49: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 49 ~

constructorilor turci un stil aparte de locuinţă. Partea din casă unde locuiau femeile se numea harem, iar cea destinată bărbatului selamlîk, toate camerele aflându-se sub acelaşi acoperiş. În locuinţe se pătrundea întotdeauna printr-o curte. Toate locuinţele turceşti au cel puţin două camere. Acest lucru este motivat de necesitatea asigurării confortului şi intimităţii familiei. De obicei o cameră era folosită de cuplu (soţ şi soţie), iar cealaltă de copiii acestora. În zilele în care aveau oaspeţi, într-o cameră dormeau femeile, fetele, iar în cealaltă bărbaţii, băieţii. Unele locuinţe au parter şi un etaj. Mai toate locuinţele turceşti nu au o mare valoare arhitecturală. Fiecare locuinţă are o bucătărie aflată la mică distanţă de cele două-trei camere, întotdeauna în faţa lor. Lângă bucătărie se află cuptorul de pâine şi plăcinte (tfîrîn). Focul în cuptor era făcut cu coceni de porumb, vreascuri uscate şi lemne. Pe lângă cuptor se puneau pernuţe uninder) pentru a se aşeza şi supraveghea focul şi preparatul. În grădina din faţa casei erau plantate flori pentru a se înfrumuseţa intrarea în curte iar în spatele casei era grădina de zarzavat (yemiş, sebze bahcesi) şi livada de pomi fructiferi. De regulă, casele turceşti au faţada spre sud iar ferestrele şi uşile nu sunt mari. De asemenea ferestrele sunt acoperite cu perdele croşetate sau brodate pe in şi borangic. Pentru o intimitate completă şi ochi indiscreţi ferestrele locuinţelor turceşti au montate rulouri albe, opace, din in sau cânepă. Interioarele locuinţelor turceşti au pereţii acoperiţi, parţial cu o serie de inscripţii sfinte (versete din Coran) înrămate, perne de perete (duvara dayalî yastîk) iar duşumelele sunt acoperite aproape în întregime de covoare ţesute manual (halî) şi preşuri (kilim). Fiecare locuinţă turcească are pe lângă mobilierul obişnuit (pat, masă, dulap de haine, scaune), ladă de zestre (ceyiz sandîgî) în care se găsesc tot felul de prosoape, feţe de mese, mileuri (cevre), batice (cember), marame (marama), perne, plăpumi, toate ţesute şi brodate manual. În ceea ce priveşte prosoapele, acestea erau de patru feluri: pentru faţă, cu dantelă croşetată; pentru corp, cu ciucurei din fir de mătase; pentru părţile intime (tarat), din bumbac; pentru picioare, simple şi erau puse separat în suporturi cu buzunare din pânză, pe care erau cusute motive florale. Pe lângă aceste lucruri, în toate locuinţele turceşti, găsim cel puţin un covoraş (namazlîk), pentru rugăciune, din bumbac, lână, pe care se cosea, în partea superioară, cu lână de culoare roşie sau altă culoare în funcţie de preferinţele regiunii, o geamie, un altar sau simbolul turcesc (semiluna cu steaua); mătăniile (tespi); îmbrăcămintea specială pentru rugăciune şi galenţii (takinalar) din lemn. Materialele folosite pentru îmbrăcăminte şi toate lucrurile ce se găseau în casa turcească sunt inul, cânepa, bumbacul şi borangicul. Îmbrăcămintea în casă a femeii turce este o rochie lungă, lejeră şi un pantalonaş larg pe dedesubt sau un şalvar cu bluză şi ie. Acest gen de îmbrăcăminte îi permite să se mişte în voie fără a-şi expune părţile intime. Capul femeii turce era acoperit cu un şal, maramă sau batic din motive de igienă şi protecţie a părului de obicei purtat lung. Până acum 70-80 de ani, femeia turcă atunci când ieşea pe stradă se acoperea cu o feregea neagră, mascându-şi formele şi frumuseţea ce ar fi putut atrage priviri indiscrete şi neplăceri. Femeile turce din preajma Dunării aveau şalvarii viu coloraţi, înfloraţi iar pe cap aveau marame sau batice cu motive liniare. În picioare au pantofi sau papuci. În zilele de sărbătoare femeile îşi pun salbe şi podoabe din aur iar pe cap îşi pun marame de mătase brodate cu fir de aur şi cu marginile croşetate cu acul, cu fire din mătase de multe culori şi motive florale care mai de care mai sofisticate şi strălucitoare. Bărbatul turc avea ca îmbrăcăminte un pantalon larg încins la mijloc cu un brâu de lână, necolorată, naturală. În plus peste o cămaşă cu guler tunică avea întotdeauna o vestă cu multe buzunare. Într-un buzunar avea un briceag iar în altul, cei mai înstăriţi, un ceas din argint. Pe cap tânărul bărbat avea un fes iar cei în vârstă înfășurau o basma colorată (sarîk) în jurul fesului. În timpul iernii poartă haine sau veste de piele şi blană. În picioare au cizme, pantofi sau opinci (carîk). Femeia tătară avea ca îmbrăcăminte o fustă lungă şi o bluză lungă, largă, cu mâneci largi. Atât fusta cât şi bluza au marginile (manşete, gulere, tiv, betelie) tighelite cu mătase sau material aspru.

Page 50: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 50 ~

Peste acestea poartă un fel de rochie (kaftan) desfăcută în faţă cu un decolteu larg. La mijloc se leagă cu o curea împletită cu fir sârmos pe care se aplică nasturi din argint (kavkaz kuşagî). Pe cap avea marame sau toci (bayîrbar) cu voaluri albe sau crem cu margini tivite cu mătase. Acest gen de îmbrăcăminte s-a păstrat până în preajma Primului Război Mondial. După acest moment s-a renunţat la această frumoasă îmbrăcăminte. În timp modernismul şi-a pus amprenta asupra portului, acesta luând alte forme şi aspecte. Exact ca turcii din întreaga lume, familia turcă dobrogeană este organizată sub autoritatea şi conducerea celui mai vârstnic bărbat. În lipsa acestuia autoritatea trece la cea mai în vârstă dintre femei. Copii şi nepoţii muncesc şi trăiesc după regulile impuse de capul familiei. Părăsirea familiei de către tinerele cupluri erau foarte rare. Pentru bunul mers al gospodăriei şi prosperitatea acesteia este nevoie de conlucrare între mai multe minţi şi mâini de lucru. De aceea acest obicei se păstrează încă în comunităţile turce. La sate exista un fel de consiliu al bătrânilor format din reprezentanţii vârstnici, înţelepţi, cinstiţi, drepţi, învăţaţi, echilibraţi ai familiilor numeroase. Hotărârile acestui consiliu nu erau negate sau discutate de nimeni. Cu cât familia era mai numeroasă era considerată mai puternică şi mai bogată. De altfel bogăţia consta chiar în numărul membrilor săi. Cuplurile din trecut aveau cel puţin şapte, opt copii. Astăzi numărul naşterilor la femeile turce a scăzut până la unul, cel mult doi. De aici rezultă clar că stilul de viaţă şi organizare al familiei turce dobrogene a suferit schimbări cauzate de influenţele istorice, economice, sociale şi politice. Tinerii au un respect deosebit faţă de vârstnici, fie bărbat sau femeie. Atât în casă cât şi în alte locuri sau adunări cele mai bune locuri sunt ocupate de cei mai importanţi reprezentanţi (profesori, hogi) şi vârstnici. Cei tineri le sărută mâna celor în vârstă, ducând-o pe frunte în semn de respect. De obicei, tinerii în preajma vârstnicilor nu fac gălăgie, nu vorbesc cu ton răstit, nu fac glume, nu fumează şi nu consumă băuturi alcoolice. La toate adunările ocupă locurile din spate şi le oferă locul celor mai în vârstă care au rămas fără loc. Nu răspund neîntrebaţi iar atunci când răspund vorbesc cu respect faţă de cei vârstnici. Datorită faptului că turcii acordă o deosebită atenţie igienei personale, în toate locuinţele acestora ligheanul (liyen / tekne), ibricul (yîbrîk) şi săpuniera (sabînlîk) sunt nelipsite. Acestea erau confecţionate din lemn sau aramă. Nelipsită în bucătăria turcească, încăpere alipită locuinţei cu intrare separată, este masa rotundă (sofra) pe care se întind foi de plăcintă cu sucitorul (okla) din lemn de plop / fag, cum numai femeile de origine turcă pot s-o facă. La aceasta uneori se poate servi şi masa. Coacerea tuturor mâncărurilor turceşti se făcea la cuptorul din curte (firîn), făcut din pământ cu o gură mai mare, pe unde se introduc preparatele, sau la soba din bucătărie (ocak). Diversitatea produselor de patiserie (hamur ceşitleri) este binecunoscută. Bucătăria tradiţională turcă a încântat papilele gustative a milioane de oameni şi bineînţeles nu se va opri. Pe lângă acestea în toate locuinţele turceşti se găseau perne şi pernuţe de toate dimensiunile, folosite atât ca margini pentru paturi (duvar yastîgî), sofale, cât şi ca suport pentru relaxarea picioarelor (minder). Aceste pernuţe erau ornate şi împodobite cu cusături de tot felul, în acest fel locuinţa devenind mai caldă şi mai primitoare. Încălzirea locuinţelor se făcea cu o sobă din pământ (kumbet), care acoperea aproape jumătatea unui perete, construită între două camere având forma a două cuburi, unul mai mare şi unul mai mic, lipite pe o parte. Pe una din feţe are o scobitură, pe unde se încarcă cu lemne şi este acoperită cu o uşiţă. Această sobă are în partea inferioară un braţ, ca un tunel care trece prin toate încăperile, iar aerul cald care îl traversează încălzeşte acele spaţii. Fiecare casă turcească are baia ei proprie (hamam). Această încăpere era construită, de obicei, la mică distanţă de locuinţa principală, cu ferestre foarte mici în partea superioară a pereţilor. În interior pe un postament de piatră, construit într-o formă cilindrică, era aşezat un recipient (cazan) mare cu apă care era încălzit cu lemnele ce ardeau dedesubt. Acest postament, lipit de un perete,

Page 51: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 51 ~

este alimentat cu lemne printr-o gură din exteriorul încăperii. În interiorul băii era şi un fel de cădiţă din piatră, lemn sau metal, în jurul căreia sunt scăunele din lemn. Pentru spălare se foloseau bucăţi de pânză şi uneori ramuri verzi de vâsc. Artele decorative Motivele decorative Motivele ornamentale sunt doar simbolice, geometrice, florale, epigrafice, datorită influenţei religiei islamice care interzicea reproducerea figurii umane. Figurile simbolice şi geometrice sunt cele mai vechi forme ornamentale turce. Ele constau în linii curbe sau drepte, carouri, triunghiuri şi poligoane. Liniile spirale, cel mai vechi element decorativ în forma geometrică, par să stea la baza tuturor figurilor decorative pătrate şi octogonale care au dat mai târziu naştere aşa numitelor rectilinii, denumite arabescuri, folosite de popoarele musulmane. În arta decorativă turcă a tapiţeriilor şi covoarelor se întâlneşte foarte des motivul ornamental constând dintr-o linie orizontală pe care sunt desenate cinci linii perpendiculare. Acest motiv numit pieptene (tarak), din cauza asemănării sale cu acest obiect, pare să aibă o oarecare tangenţă cu acel talisman constând din cinci puncte sau cinci linii schematizate reprezentând cele cinci degete ale mâinii menite să apere pe oameni împotriva duhurilor rele. La turci această figură şi-a pierdut semnificaţia mistică devenind un simplu motiv ornamental. Este cunoscut faptul că şamanii turci îşi împodobeau costumele cu amulete. La turci şi la alte popoare musulmane există şi azi obiceiul să se poarte la gât un talisman numit caseta lui Solomon (mubru Suleyman), în formă triunghiulară, pentru a feri respectivul om de ochi răi şi ucigători (deochi). Această figură având în zona centrală desenat un ochi, de obicei albastru cu pupila neagră, se aplică şi pe ţesături. O altă amuletă purtată, de obicei de băieţi / bărbaţi turci este mîska. Aceasta are forma triunghiulară, confecţionată din piele, având la interior o foaie de hârtie, înfăşurată de mai multe ori, pe care erau şi sunt scrise versete din Coran, pentru a-l feri pe purtător de toate relele, de ghinion. Sculptura Deoarece religia musulmană interzice reprezentarea plastică a omului, sculptura nu putea să se dezvolte la turcii musulmani ca o artă independentă. Ea a fost întotdeauna un auxiliar al arhitecturii, nedepăşind aproape deloc nivelul motivului decorativ, fiind folosită în special pentru înfrumuseţarea monumentelor arhitecturale şi obiectelor de artă. Versete din Coran, cuvintele profetului şi cronica momentului sunt unicele sculpturi aplicate pe faţada monumentelor şi edificiilor. Aceste ornamente epigrafice se îmbină peste tot cu celelalte motive decorative alcătuind principalele ornamente ale edificiilor. Selgiuchizii au acordat o mai mare atenţie sculpturii, folosind-o mai frecvent decât turcii otomani. Pe turcii otomani i-a preocupat în schimb sculptura în lemn, ducând această artă până la perfecţiune. Sculptura în fildeş şi aramă era un gen preferat de turci. Candelabrele, platourile, talerele, tăvile erau întotdeauna bine şlefuite şi ornamentate de artiştii turci, meşteri iniţiatori. Pictura şi miniaturile Picturile erau folosite pentru înfrumuseţarea pereţilor sau tavanului. O componentă importantă a civilizaţiei şi culturii turcilor este arta miniaturală. Caracteristic stilului miniaturilor este folosirea spaţiilor largi aurite şi a spaţiilor libere, astfel obţinându-se spaţii largi, aurite, lipsite total sau cu foarte puţine ornamente florale. Culorile miniaturilor sunt vii şi strălucitoare, acordându-se o atenţie deosebită poeziei detaliilor.

Page 52: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 52 ~

La Biblioteca Academiei de la Bucureşti şi Cluj şi la Arhivele Statului se păstrează documente cu miniaturi, manuscrise şi alte opere de artă produse în Imperiul otoman. Ceramica şi faianţa Turcii selgiuchizi au folosit faianţa pentru consolidarea şi ornamentarea zidurilor, iar metoda preferată a fost cea de faianţă în mozaic. Faianţa devine în perioada otomană un element de bază al arhitecturii, iar culorile folosite erau albastru, galben, verde, alb, peruzea şi auriu. Unele moschei îşi trag numele de la culoarea ceramicii folosite. La otomani ceramica era de două feluri: ceramica neşlefuită şi nesmălţuită; faianţa smălţuită. În afară de aceste două feluri de ceramică, turcii au cunoscut de asemenea secretul fabricaţiei porţelanului folosit pentru fabricarea obiectelor de menaj de lux. Pentru căptuşirea pereţilor otomanii preferau plăcile de faianţă în locul mozaicului de faianţă. Meşterii, cunoscători ai tainelor meseriei de ceramist şi faianţar, ce au adus îmbunătăţiri substanţiale în producţia de ceramică turcă, ţineau secretă meseria lor, secretul profesional fiind transmis numai urmaşilor direcţi. Acesta este, probabil şi motivul pentru care s-a pierdut strălucirea de altădată a acestei arte. Calitatea, culoarea ceramicii de altădată s-a pierdut odată cu vechii meşteri care au dus cu ei în mormânt secretul formulei ceramicii turceşti. Producția de covoare Arta ţesutului covoarelor este foarte veche la turci. Covoarele au culori şi motive decorative foarte variate, în raport de oraşele şi tradiţiile locale. Câteva covoare turceşti alcătuiesc şi astăzi o parte din podoabele vechilor biserici săseşti din Transilvania, construite în secolul XIV. Ţesăturile şi broderiile Se ţeseau stofe de mătase, catifea, tafta, brocart în sortimente variate, cu diferite desene stilizate în fire de aur (muselin). Ţesăturile şi broderiile turceşti otomane, aparţinând secolului al XVI-lea, au fost păstrate foarte mult timp şi în tezaurele mânăstirilor vechi româneşti, Putna, Suceviţa, Secu, Agapia. Acoperăminte de altar, aparţinând aceluiaşi grup, au fost descoperite în sacristia bisericii reformate Sfânta Maria din Sibiu, în Transilvania. În tezaurul mânăstirii Sece (Bacău) s-a păstrat un văl de tâmplă împodobit cu stele, nori albaştri şi albi pe fond roşu. Ţesăturile turceşti au circulat în ţara noastră, începând dintr-o epocă destul de îndepărtată până la începutul secolului al XIX-lea. Circulaţia obiectelor de ceramică orientală este constatată pe teritoriul ţării noastre încă din epoca feudalismului timpuriu. Pecenegii, cumanii, au adus obiectele orientale în aşezările dunărene din secolele X-Xl. Vasele turceşti (ulcioare, căni, talere, boluri) şi plăcile de decoraţie a pereţilor au înfrumuseţat interioarele palatelor domneşti de la Hârlău, Suceava şi Iaşi, împreună cu covoarele şi ţesăturile de îmbrăcăminte. În zilele noastre, toate aceste îndeletniciri s-au pierdut deoarece au fost acaparate de sectorul industrial. ISTORIC – TURCI DOBROGENI După Seyyid Lokman, cronicar otoman, care a scris la sfârşitul secolului al XVI-lea, după o istorie a seldjuchizilor din Rum, „Tarih-i Al-i Seldjuk” (Seldjukname, 1192-1281), ostaşii otomani care au urmat în 1261 la Constantinopol pe fiul sultanului Gizas-ed-Din Kaihusrev din Konya, Izzeddin Keykavus a II-lea, au fost aşezaţi, cca. 12000 turci, de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) în Dobrogea pentru a apăra graniţele Imperiului Bizantin ce îngloba vechiul Paristrion

Page 53: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 53 ~

(Gubuglu, 1977, 389-402 şi Alexandrescu-Dersca, 1978, 445). Lokman precizează că „basileul le-a dat lor şi patrie în ţara Dobrogea, care este un ţinut bun, aşezat şi sănătos şi are apă şi climă plăcută” (Alexandrescu-Dersca, 1978, 445). Yazicioglu Ali, un alt cronicar turc (m. 1450), susţine că aceşti turci seldjuchizi au chemat în ascuns triburi înrudite din Anatolia „spre a se bucura de împrejurimile înverzite, de apele bune şi de aerul plăcut” din Dobrogea. Sub pretextul iernării, un al doilea val de turci a coborât prin Iznik (Niceea) şi Iznikmid (Nicomedia) spre Uskudar (Scutari), apoi au trecut Bosforul împreună cu dervişul turc Sarî Saltuk Baba (Guboglu, 1978, 23-50 şi Alexandrescu-Dersca, 1978, 448). Elementul cel mai numeros care a populat Dobrogea între veacurile XV şi XIX, imprimându-i un anumit caracter particular în ceea ce priveşte dezvoltarea ei, şi care a lăsat un foarte mare număr de numiri topice cu caracter special turanic, este elementul musulman turc. Aşezarea acestui element în ţinuturile dobrogene nu este decât un fragment din marea operă de colonizare care s-a făcut în peninsula balcanică, după ce formaţiunile politice creştine şi-au pierdut independenţa lor, fiind substituite de noua putere osmană. Această colonizare a fost mai puternică în regiunea Bulgariei răsăritene şi a litoralului Mării Negre, întinzându-se astfel şi asupra Deliormanului şi Dobrogei până la gurile Dunării. Aşezarea acestor familii în număr de 10-20.000 s-a făcut sub conducerea lui Saltuk-dede, în anul 1263; venind din Nicomedia, prin Scutari s-au stabilit în Dobrogea. Colonizarea pornită din motive strategice a avut ca urmare formarea unei mase compacte de populaţie turcească în regiunile pomenite. În 1417, sultanul Mohamed, în campania pe care o întreprinde împotriva lui Mircea, întăreşte localitatea Yeni-Ssleh, lângă satul românesc lenisala de astăzi, în marginea lacului Razim şi în apropierea Babadagului, precum şi Isaccea, Sagzim, la cel mai bun vad de trecere peste Dunăre. Relatările de călătorie de pe la sfârşitul veacului al XVI-lea ne arată în unanimitate că majoritatea populaţiei ţinutului de care ne ocupăm era formată din turci şi tătari, ce locuiau cu deosebire mijlocul Dobrogei, începând din regiunea Babadacului mai cu seamă, şi continuându-se astfel până în regiunea Deliormanului. Turcii locuiau părţile mai păduroase sau pe litoralul Mării Negre. Cel care ne înfăţişează în mod complet şi cu mai multe şi foarte interesante amănunte Dobrogea la mijlocul veacului al XVII este călătorul turc Evliya Celebi. Însemnările lui au servit ca izvoare foarte preţioase lui Hammer pentru istoria imperiului otoman. În privinţa populaţiei, Evliya arată clar că după ce Baiazid a cucerit aceste părţi de la Bulgari, Valahi, şi Moldoveni, coloniză aici soldaţi turci din Anatolia. Din încrucişarea acestor soldaţi cu Valahii au rezultat Citacii, care în vremea călătoriei lui, locuiau mai cu seamă interiorul Dobrogei. Limba acestora prezintă particularităţi pe care Evliya le găseşte mult deosebite de limba comună turcă. Evliya Celebi face deosebire între „dobrogeni” şi „deliormanlî” care, deşi voinici şi curajoşi, totuşi sunt „popoare deosebite”. Tătari nu par să fie nici unul din aceste două neamuri, deoarece el face totdeauna menţiune când e vorba de aceştia. Descrierea „marelui oraş Babadag”, după Evliya Celebi, e foarte interesantă şi ne arată că şi în el, ca şi în alte părţi ale Dobrogei, elementul mahomedan era cel mai numeros. Oraşul avea trei geamii, multe mescide, sau case de rugăciuni, trei seminarii, douăzeci de şcoli primare, opt hanuri, trei băi publice, vreo şaptezeci particulare, trei sute nouăzeci de prăvălii în care se vindeau stofe, arcuri şi săgeţi. Avea opt cafenele, câteva tăbăcării şi unsprezece techele (schituri) pentru dervişi. Prin urmare un mare centru comercial şi religios. Oraşul cuprindea trei mii de clădiri cu un etaj, apoi saraie înalte cu două etaje, şi alte case. El era reşedinţa cadiului spahiilor, a serdarului ieniceresc, al şeicului - islamului, a nacâbului şerifian (reprezentantul şerifilor din Mecca), a muhtesibului şi a chehaiei comunale. Babadagul era has de paşă şi voivodalâc. Satele care intrau în circumscripţia lui erau în număr de o sută. Multe din aceste sate, deşi au fost părăsite de musulmani, există cu aceleaşi numiri şi astăzi. Ele ne dovedesc şi mai mult, prin caracterul lor turanic, că de la început au fost întemeiate de

Page 54: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 54 ~

populaţie musulmană, care s-a aşezat cea dintâi într-o regiune goală şi nepopulată. Cantemir, printre informaţiile pe care le dă asupra Dobrogei adaugă că locuitorii ei sunt de origine turci şi au venit aici din Asia, dar astăzi se numesc Citaki şi sunt renumiţi prin singulara lor ospitalitate (Istoria imperiului otoman, Bucureşti, 1877, p. 309, nota 123, D. Cantemir). Urmărind mai departe, în veacul al XVIII, soarta acestui element în provincia dobrogeană, constatăm că el se menţine în mod precumpănitor. Pe unele hărţi geografice întâlnim însemnat peste întreaga provincie: „Tatars de Dobrutz” sau „Dobruzische Tatarei”. După războiul de la 1828-1829 mai cu seamă, întreaga Dobroge nu număra decât aproximativ 40.000 de locuitori, după cum ne arată statistica hărţii ruseşti. Ceea ce putem constata este că multe sate populate de turci sau tătari sunt acum pustii. În 1850 „aproape jumătate din locuitorii Dobrogei sunt osmanlâi - Turcii de rasă şi de limbă... Turcii ocupau coastele Mării Negre, Valahii malurile Dunării iar Tătarii interiorul. Tătarii alungaţi din Crimeea s-au stabilit în Basarabia, după căderea Ismailului au trecut Dunărea şi au colonizat Dobrogea. Le Jean localizează elementul turc în valea Babadagului, în împrejurimile Hârşovei şi în alte câteva puncte izolate, iar pe cel tătărăsc ni-l arată ca întinzându-se în centrul Dobrogei şi scoborându-se foarte puţin la sud de Valul lui Traian. Tătarii se ocupau foarte puţin cu agricultura; îndeletnic irea lor de predilecţie era creşterea vitelor. Din tabloul statistic anexat la sfârşitul lucrării baronului de Hogguer, în 1879, rezultă următoarea repartiţie a elementului turcesc şi tătăresc în Dobrogea: Oraşul Tulcea: tătari 224, turci 300. Districtul Tulcea: tătari 464, turci 520; Babadag: tătari 516, turci 1192; Constanţa: tătari 4624, turci 1388; Cernavodă-Hârşova: tătari 180, turci 264; Măcin: tătari 304, turci 1052; Sulina: tătari 112, turci 96. Adică în total erau 6424 tătari şi 4812 turci în toată Dobrogea. După o statistică germană din 1879, totalul populaţiei din Dobrogea era de 116.732 de locuitori, din care 24.314 erau români, 16.479 bulgari, 13.986 de diferite naţionalităţi şi 56.000 mahomedani; statistica oficială din anul 1882, consemnează următoarele cifre cu privire la numărul turcilor şi tătarilor: judeţul Tulcea 9300 turci şi 8530 tătari, iar în judeţul Constanţa 14.947 turci şi 22.584 tătari. Pentru intervalul 1880-1902 elementul turco-tătar rămâne aproape staţionar, în jud. Constanţa, cu mici variaţiuni ici şi acolo. În 1905 avem în jud. Constanţa 23.208 tătari şi 7.245 turci, iar în jud. Tulcea 2.160 tătari şi 3.351 turci În 1910 statistica pentru judeţul Constanţa găseşte că turcii erau în număr de 6.766 şi tătară în număr de 21.659. Pentru judeţul Tulcea situaţia judeţului din 1913 arată cifra de 4.341 turci, 1. 706 tătari. Recensământul bulgar din 1910 stabilise pentru jud. Durostor şi Caliacra, care formează astăzi noua Dobroge românească, numărul de 106.839 de turci şi 11.584 de tătari. Această regiune din noua Dobroge românească face parte din centrul regiunii Deliormanului, ţinut păduros, începând aproape de Razgrad, se continuă la sud până la Şumla şi la nord până la Dunăre. Acest ţinut a fost puternic colonizat cu turci explicându-se astfel predominarea elementului musulman încă şi astăzi. Turcii din Deliorman cunoscuţi sub numele general de Iuruci, se disting prin statura lor înaltă şi prin constituţia lor puternică. Pentru aceasta sunt numiţi „Gadjali” cuvânt turc care înseamnă „oameni puternici”. Statistica românească din 1913, constata că totalul populaţiei musulmane atingea pentru întreaga Dobroge veche română cifra de 41.442 suflete, reprezentând 10,9% din totalul populaţiei, descompunându-se în 21.350 tătari, 5,6% şi 20.092 turci, 5,3%. Această primă colonizare a Dobrogei cu o populaţie de turci anatolieni, preotomană, a fost trecută sub tăcere de unii istorici turci, dar ea a avut loc în anul Hegirei 662, adică în perioada 4 noiembrie

Page 55: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 55 ~

1263 - 23 octombrie 1264, şi a fost alcătuită din câteva zeci de cete şi familii. Acest fapt este în general acceptat de istorici, deşi unele aşezări pe care le-ar fi format Saltuk Baba, în diversele sale peregrinări, au dat naştere la unele controverse şi inadvertenţe în interpretarea datelor oferite de unii cronicari otomani. Sarî Saltuk a rămas în Dobrogea până la moartea sa, în anul 1304. După această dată, o parte din turcii seldjuchizi care îl urmaseră s-au întors în Anatolia, iar cealaltă parte a rămas în continuare în Dobrogea, unde în anul 1338 va mai avea loc o nouă emigraţie a turcilor seldjuchizi. Putem afirma că realitatea etnologică pe care am întâlnit-o la Babadag poate fi un argument important pentru susţinerea ideii privind originea anatoliană a localnicilor turci şi stabilirea episodului istoric al întemeierii aşezării lui Sarî Saltuk în Babadagul de azi. Anul 1420 a însemnat pentru istoria Dobrogei transformarea ţinutului în provincie otomană (a fost cucerită cea mai mare parte a Dobrogei, iar în 1484 s-a definitivat cucerirea ei, prin integrarea în hotarele statului otoman a regiunii nord-est dobrogene, respectiv ţinutul gurilor Dunării). Strategic, Dobrogea devine pentru Imperiul otoman o mare tabără militară şi începe al doilea val de colonizare a Dobrogei cu elemente musulmane. Dovezi istoriografice despre Dobrogea, aflată sub stăpânirea otomană, avem foarte puţine, deoarece în momentul realipirii Dobrogei la ţară, administraţia otomană a plecat luând toată arhiva acestor locuri. Legea din 9 martie 1880 a recunoscut cetăţenia română tuturor celor ce fuseseră la 11 aprilie 1877 cetăţeni otomani şi ca atare le acordă acestora: egalitatea în faţa legii, primirea în funcţiile publice, efectuarea serviciului militar, dreptul la judecători legali, dreptul la practicile religioase, dreptul la dobândirea proprietăţii, dreptul la învăţământ liber şi gratuit, dreptul la petiţionare în nume propriu. Marile emigrări ale populaţiei turce, îndeosebi între 1930-1934, au fost deplânse de autorităţile politice române, de oamenii de cultură, fiind considerată o pierdere greu de reparat deoarece „populaţia turcească a dat dovadă, în tot cursul istoriei, de când Dobrogea se află sub stăpânire românească şi în momentele decisive, de loialitate şi ataşament sincer de statul român” (M. Roman). Cauzele emigrării sunt multiple, de ordin economic, politic, social, religios etc.. Etnicii turci musulmani şi-au îndeplinit îndatoririle sociale, de exemplu serviciul militar. Au pus umărul la reîntregirea României Mari, luptând atât în primul, cât şi al doilea Război Mondial, înscriindu-şi numele în rândul eroilor neamului. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Ibraim Ervin, Mamut Nedret, Mamut Enver, Istoria şi tradiţiile minorităţii turce şi tătare (manual şcolar pentru clasele VI-VII), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006. Ibraim Ervin, Antologia literaturii turce, Editura Golden Print, Constanţa, 2008. Ibraim Ervin, Dobrogea, sâmbure de legendă, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2005. Braudel Fernand, Gramatica Civilizaţiilor, vol. I-II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994. Diaconu Ion, Minorităţile – statut-perspective, Bucureşti, 1996. Dicţionar de civilizaţie musulmană, Larousse, Ed. Univers, Bucureşti, 1997. Documente turceşti privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976. Decei Aurel, Istoria Imperiului Otoman, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1978. Ekrem Mehmet Ali, Civilizaţia Turcă, Ed. Sport şi Turism, Bucureşti, 1981. Ekrem Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, Ed. Kriterion, Bucureşti , 1994. Mehmet Naci Onal, Din folclorul turcilor dobrogeni, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1997. Giurescu C. Constantin, Despre caracterul relaţiilor dintre români şi turci, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997. Hakses (1995-2010), periodic bilingv al Uniunii Democrate Turce din România.

Page 56: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 56 ~

Page 57: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 57 ~

Prof. dr. Adrian Ilie, Colegiul Tehnic „Nicolae Titulescu” Medgidia

UNELE ASPECTE PRIVIND INVESTIŢIILE EDILITARE, ECONOMICE ŞI CULTURALE LA MEDGIDIA (1878-1953)

Studiul de faţă îşi propune să scoată în evidenţă unele aspecte privind investiţiile la Medgidia, odată cu reintegrarea Dobrogei în cadrul statului român, care au contribuit la dezvoltarea aşezării şi la transformarea sa într-un oraş modern. După 1878, odată cu revenirea Dobrogei la România, se vor investi la Medgidia sume importante în infrastructură, în stabilimente productive economic şi în instituţii de cultură. În anul 1878 erau în plasa Medgidia, 7 biserici deservite de 7 preoţi (1), iar populaţia era redusă numeric deoarece se refugiase în timpul războiului ruso-turc (2), zona centrală a provinciei având aspectul unei adevărate stepe (3). În acelaşi an, populaţia kazalei Medgidia era de 9.158 de locuitori (4), un număr mare al acestora refugiindu-se datorită condiţiilor vitrege ale războiului. Domnitorul Carol I specifica în 1878 că: „şi creştini şi musulmani, primiţi dară cu încredere autorităţile române” (5). Pe lângă bisericile româneşti, existau şase geamii, dintre care cinci erau întreţinute de locuitori şi una de stat. Geamia „Abdul Medgid”, construită din marmură şi piatră de calcar, era fasonată manual, iar elementele de mobilier erau confecţionate din cedru adus din Munţii Libanului. Este cea mai veche clădire a oraşului numită „Medgidye” (6). Minaretul, din colţul de nord-vest, construit din calcar avea 25 de metri, fiind prevăzut cu scară interioară în spirală şi cu terasă circulară în partea superioară. Acoperişul este din olane păstrând specificul arhitecturii neoclasicului otoman. În prezent sunt păstrate detaliile originale.

1. Geamia din Medgidia Un rol important în realizarea acestei construcţii i-a revenit guvernatorului Dobrogei şi Bulgariei de nord-est, Sayd Mârza Paşa, de origine tătară.

Page 58: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 58 ~

2. Sayd Mârza Paşa – guvernator al Dobrogei (1837-1877) În oraş exista şi o biserică bulgărească, menţionată şi de prefectul Remus Opreanu (7), în timp ce Biserica cu hramul „Sf. Petru şi Pavel” a fost construită în perioada 1890-1898 (8). Aceasta a fost ridicată şi datorită eforturilor primarului Kemal Agi Amet, însoţit de preotul localităţii şi de negustorul Iordan Stoianoff (după nume bulgar – n. n.), care au purces la Bucureşti pentru a obţine fonduri de la Ministerul Cultelor (9), lucru care s-a şi realizat. Datorită acestui demers s-a obţinut de la ministrul Take Ionescu suma de 10.000 de lei, pentru finalizarea lucrărilor bisericii. Biserica va fi sfinţită la 15 martie 1899, iar slujba va fi oficiată de Prea Sfinţitul Episcop al Dunării de Jos, înconjurat de clerul local (10). Consiliul comunal al urbei a prevăzut pentru bugetul anului 1885-1886 suma de 1.200 de lei ca subvenţie anuală pentru instalarea unei farmacii în reşedinţa plasei Medgidia, deoarece populaţia suferea de paludism şi alte epidemii din cauza aerului infectat. Suma era necesară pentru distribuirea gratuită a medicamentelor pentru oamenii săraci. Nu exista medic sau moaşă. Locuitorii se vor adresa prefectului pentru menţinerea subvenţiei, la 12 aprilie 1888, petiţia fiind semnată de 33 de locuitori (11). Mai târziu, în anul 1908, farmacistul Popişteriu din Medgidia primea un kilogram de chinină de la agentul sanitar Emicliescu, din Caratai (Nisipari) (12). Un caz de febră palustro-pernicioasă, a fost tratat de Dr. Ibrahim Themo, una din personalităţile de seamă ale urbei, la 9-10 iunie 1904, în cazul seminaristului Bor Amet, fiul lui Hagi Regep din Ende Carachioi (Valea Dacilor). Tratamentul a durat 10 zile, iar certificatul este datat la 11 octombrie 1904 (13). În acelaşi an, la Medgidia îşi desfăşura activitatea şi medicul român Titu Pop (14). În ceea ce priveşte balta, aceasta era şi folositoare locuitorilor, aici fiind date posesiuni pentru trebuinţa pescuitului (15).

Page 59: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 59 ~

Biserica ce are hramul „Sfinţilor Petru şi Pavel” avea în anul 1890, în slujba sa un preot şi doi cântăreţi. Existau şase geamii, fiecare având şi o şcoală mahomedană. Actul de educaţie se făcea în două şcoli, una de băieţi şi alta de fete, construcţii trainice din cărămidă, având două institutoare şi doi institutori, iar numărul elevilor fiind de 126-128, pentru fiecare categorie în parte. Clădirea fusese ridicată în anul 1880. Mai existau şi cinci şcoli turceşti (16). Primul revizor şcolar al Dobrogei, după reintegrarea sa în cadrul României, a fost Ion Bănescu, care a organizat învăţământul primar până în anul 1892 (17). În anul 1890, populaţia oraşului era de 1.942 de locuitori, din care 1.059 erau bărbaţi, iar 883 erau femei. Se înregistrează un număr mare de comercianţi – 114, agricultori – 112, meseriaşi – 54, industriaşi – 2, profesii libere – 45, muncitori – 204 şi servitori – 92 (18). Oraşul avea străzile pavate, însumând o suprafaţă de 42.664 hectare, cu 645 de familii şi 2.449 suflete, iar contribuabili erau 736 (19). Locuitorii aveau şase maşini de secerat, cinci mori de bătut porumbul, 34 de grape de fier, 48 de pluguri, 124 de care şi căruţe, 305 cai, 804 boi, 45 bivoli, 4 asini, 5.450 oi şi 62 de porci (20). Oraşul mai avea două mori de aburi, o fabrică de apă gazoasă şi două fabrici de dărăcit lâna (21), existând în acest sens o preocupare în ceea ce priveşte dezvoltarea industriei manufacturiere. Vor apărea şi primele fabrici moderne, cum ar fi cea de produse ceramice, înfiinţată de inginerii Albert Kinbaum şi Alfred Mendel, în martie 1908, cu un capital de 60.000 lei, investiţi în 1912, ajungându-se la un capital de 300.000 lei. Printre dotările fabricii sunt de amintit: un motor cu benzină pentru iluminat electric de 8 C.P., două motoare cu gaz de 60 şi 30 C.P., trei malaxoare, două prese de ţiglă, trei prese de tuburi (acestea aveau până la un metru diametru), două mori de măcinat humă şi piatră şi două maşini de spălat pământul. Se produceau cărămizi presate şi găurite, ţigle drepte şi cu jgheab, cărămizi refractare, tuburi şi produse de bazalt. Personalul era format din 150-160 de lucrători pe timp de vară şi 50-60 de lucrători pe timp de iarnă (22). Şi în prezent se exploatează caolinul la întreprinderea minieră din localitate. Populaţia oraşului în 1912 era de 6.252 de locuitori (23), foarte puţini dintre aceştia fiind angrenaţi în activităţile industriale. Cifra ce va menţine şi în anul 1913, în raportul lui I. N. Roman, privind recensământul de la 1 ianuarie (24). Operaţiunile financiare erau deservite de două bănci populare, una fiind Banca „Mihai Viteazul” înfiinţată în anul 1897, ce dispunea de un capital de 98.680 de lei, şi cealaltă fiind „Înfrăţirea”, înfiinţată în anul 1910 cu un capital de 15.000 de lei (25). În primii ani ai secolului al XX-lea, Medgidia avea o populaţie de 3.251 de suflete (26), în judeţ fiind 7.008 capi de familie, din totalul populaţiei de 131.058 de locuitori (27). Oraşul avea 34 de străzi, 7 mici hoteluri şi 10 hanuri, iar în anul 1893 se construise sediul Palatului Comunal (28).

Page 60: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 60 ~

56,13%

30,60%

3,99%

3,96%

2,63%

1,07%

0,18%

0,39%

0,24%

0,61%

0,36%

0,03%

Tătari

Români

Greci

Bulgari

Evrei

Armeni

Sârbi

Francezi

Italieni

Germani

Unguri

Altă naţiune

3. Populaţia Medgidiei la 1900 (3251 locuitori) În oraş existau 879 de case, din care 15 erau bordeie (29). Clădirea gării actuale a fost construită în anul 1908 (30). Oraşul era iluminat cu 30-40 de lămpi de petrol, aşezate pe stâlpi din loc în loc, iar în 1886, se organiza o licitaţie pentru darea în antrepriză a cinci felinare, necesare iluminării oraşului (31), ocupând o suprafaţă de 6.636 de ha (32). Seminarul musulman de la Medgidia a fost transferat de la Babadag (unde fusese înfiinţat în anul 1891), ca urmare a scăderii numărului celor şcolarizaţi, în anul 1901. Seminarul avea 8 clase, acorda 15 burse anual, fiind condus de un director administrativ român şi un sub-director spiritual musulman. Elevii interni erau supravegheaţi de un pedagog român. În curtea seminarului se afla o geamie unde se realiza şi practica religioasă. De construcţia acesteia şi a gardului înconjurător s-a ocupat directorul Alexandru Alecu (33). După cum se poate observa din aceste date statistice de la începutul secolului al XX-lea, în localitate exista o febrilă activitate economică, îndeosebi în ceea ce priveşte creşterea animalelor şi practicarea agriculturii, dar va demara şi activitatea industrială şi financiară. La sfârşitul secolului al XIX-lea, la Defcea (Gherghina), îşi desfăşura activitatea o fabrică de producerea vopselelor (34), care deservea şi nevoile localităţilor din jur, inclusiv Medgidia. În aceiaşi perioadă, la Medgidia funcţionau două fabrici de ţiglă şi cărămidă (35). La începutul secolului XX, în industria alimentară îşi desfăşura activitatea Compania dobrogeană din Medgidia (36), având de prelucrat produsele agro-animaliere ale zonei. În octombrie 1935, primarul Medgidiei Traian Petricu, anunţa că oraşul de pe Valea Kara-Su, avea un buget de 4-5 milioane de lei anual; „am mândria s-o spun că printr-o gospodărire bine chibzuită, printr-un control riguros asupra veniturilor şi mânuirea banilor publici, fără a face vreun împrumut, am izbutit să ducem la bun sfârşit o seamă de lucruri de interes obştesc şi să dăm oraşului o înfăţişare civilizată din toate punctele de vedere”. Printre realizările administraţiei din anii 1934-1935, se pot enumera: - pietruirea a 640 m² de străzi, - 878 m² rigole şi trotuare,

Page 61: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 61 ~

- 252 m bordură de piatră, - amenajarea unei sere de flori la Mormântul eroilor sârbi şi împrejmuirea localului Gimnaziului mixt, - alimentarea cu energie electrică – prin implicarea directă a primarului Traian Petricu – costurile fiind de 161.093 lei, - pregătirea pentru darea în folosinţă a noului Gimnaziu, ce fusese început de regretatul Costică Golea, în 1926, - proiectul de alimentare a oraşului cu apă potabilă, - păstrarea preţurilor mici, la alimentele de bază, care erau cu 50 % mai mici faţă de cele din Constanţa (ex.: un kg de carne costa 12-14 lei); acest lucru era posibil datorită grijii edililor (37). Primarul Traian Petricu a realizat un regulament pentru executarea întreţinerii şi exploatării instalaţiilor de distribuire şi utilizare a electricităţii furnizate de uzina electrică a comunei urbane (38). În primăvara anului 1936 s-a desfăşurat la Medgidia o manifestaţie la care au participat 4000 de cetăţeni din judeţ. Onorurile de gazdă au fost date de deputatul Aurel Oancea şi de primarul Traian Petricu. Au fost aduse în discuţie realizările din această perioadă:

- cei 640 m² de străzi au costat 23.400 lei, - rigolele şi trotuarele, alături de cei 252 ml de borduri din piatră au costat 21. 936 lei, - reparaţia a trei localuri de şcoli primare – 15.106 lei, - reparaţii la Palatul Comunal – 8.906 lei, - reparaţii la vechea hală comunală – 7.364 lei, - reparaţii la oborul de vite – 9.252 lei, - reparaţii la cazarma şi grajdul pompierilor – 14.713 lei, - reparaţii la împrejmuirea geamiei – 38.584 lei, - împrejmuirea cimitirului ortodox – 37.150 lei, - construirea uzinei electrice – 110.000 lei, - construirea serei de flori – 19.915 lei, - lucrări suplimentare la uzina electrică – 51. 093 lei.

Totalul lucrărilor din anii 1935-1936 s-a ridicat la valoarea de 1.494 084 lei. Acest bilanţ al administrării oraşului a fost prezentat celor prezenţi, care au participat ulterior la inaugurarea Cantonului agricol de la Medgidia, la orele 16.00, la care a luat parte întreaga asistenţă, în frunte cu ministrul Vasile P. Sassu (39). O realizare a primarului Traian Petricu, dar şi a Consiliului Local, a fost pavarea străzii care făcea legătura între gară şi centrul oraşului. A fost construit podul din apropierea gării ce făcea legătura între bălţile ce se întindeau la extremităţile oraşului. Această din urmă realizare aparţinea conducerii comunale (40). Primarul, în şedinţa Consiliului local din 31 martie 1937, a pus în discuţie problema combaterii paludismului (41), cu care se confruntau locuitorii urbei datorită bălţilor de pe valea Kara-su. Tot cu prilejul acestei şedinţe s-au pus în discuţie realizarea unor lucrări edilitare, printre care: - alimentarea cu apă potabilă din Dunăre, - canalizarea oraşului, - exproprierea de terenuri pentru utilitate publică, - construirea unei şcoli pentru copiii mici, - înzestrarea uzinei electrice comunale cu un al doilea grup eterogen având o putere mai mare decât cel în funcţiune (42). Întrunirea Consiliului local al Comunei Urbane Medgidia, la 31 ianuarie 1937, s-a făcut în ideea discutării problemelor importante ale urbei. Şedinţa a fost prezidată de primarul Traian Petricu. Au

Page 62: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 62 ~

participat Aurel Oancea, Gafar Mustafa, Leu Ioan, Septar Nuri, Omer Gemil, Nicolau Ioan, Gheorghe Popeia, Dragoş Ion, Gavăt Ioan, Dumitru Chiravola, Iusein Acâ, Abibula Ismail, Ismail Abduraman, Şefic Latif, Iliuţă Suditu, Mircea Dragomirescu, Barbu Georgescu. Au lipsit Gheorghe Rotaru, Anton Romilă şi preotul Cristache Georgescu. Ajutor de primar în această perioadă era liberalul Gheorghe Popeia (43). Printre problemele discutate a fost, la propunerea primarului Traian Petricu, sprijinirea financiară a Căminului cultural „Ioan N. Roman”, cu suma de 2.000 lei (44). Personalitatea lui Ioan N. Roman era puternică la Medgidia, fiind considerat un „fiu al oraşului”. Primarul Traian Petricu, va demisiona la 31 august 1937, pentru a-şi „aranja drepturile la pensie”, începând cu data de 1 iunie 1937. Pentru a asigura buna funcţionare a administraţiei locale, se va dispune alegerea unui primar girant, până la alegerea noului primar. Singurul candidat la funcţia de primar girant a fost Traian Petricu, care va fi confirmat în funcţie (45). După instaurarea regimului comunist, se înfiinţau Atelierele Centrale Medgidia, ce vor deveni în 1952, Întreprinderea Metalurgică de utilaje Medgidia (I.M.U.), ce producea utilaje agricole, echipament pentru excavatoare şi alte piese de schimb. O importantă sursă pentru forţa de muncă o reprezenta Şcoala profesională metalurgică, înfiinţată în 1949. La Medgidia funcţiona o cărămidărie, care utiliza munca manuală şi care îndeplinea planul pe anul 1953 (46). Cărămidăria beneficia şi de un şopron pentru uscarea materialelor turnate (47). Existau cuptoare stabile de pământ, unde se puteau obţine 300 bucăţi de cărămidă pe zi, calculat la 20 de zile lucrătoare pe lună, pentru un muncitor, rezulta o producţie de 6000 de bucăţi pentru un muncitor pe lună. Plata era de 10 bani pe bucata de cărămidă (48). În partea de nord a oraşului era amplasată secţia de teracotă, în cartierul nou „Gheorghe Gheorghiu Dej”, compusă din 24 de sobe de ardere, unde îşi desfăşurau activitatea doi meşteri tipăritori şi un muncitor manual (49). La secţia olărit-sticlărie, situată în strada Română nr. 5, în partea de S-V a oraşului şi înfiinţată în 1950, exista un atelier special amenajat (11m × 5m ×3m), unde lucrau şase muncitori modelatori vara şi patru pe timpul iernii, la care se adăuga personalul necalificat. Cuptorul de ardere avea o capacitate de 1500 de oale diferite. Existau patru roţi pentru modelat de picior, un malaxor manual, o piatră râşniţă pentru măcinat, 60 forme gips-tipare pentru modelarea străchinilor şi farfuriilor. Se producea şi tubulatură pentru coşuri de 12 cm şi de 17 cm (50). În anii 1951-1952, se realizau investiţii la Întreprinderea economică „Gheorghe Gheorghiu-Dej” din Medgidia, în valoare de 102,1 mii lei, deşi planificarea se cifra la 621,15 mii lei (reparaţii, construcţie cuptoare var, utilaje, lucrări construcţii şi montaj utilaje) (51). În cadrul acestei întreprinderi funcţiona şi o fabrică de sifoane, cu o capacitate de producţie de 1600 bucăţi în opt ore, sifoane mari, sifoane mici şi limonadă (52). Lucrau patru muncitori: unul încărca sifoanele, altul le repara pe cele stricate, o femeie spăla recipienţii, iar altul le distribuia. Distribuţia se făcea cu căruţa trasă de cai. Capetele de sifoane , în număr de 700 de bucăţi, fuseseră obţinute de la Uzina „Lazăr Adam” din Târgu Mureş. Producţia de limonadă era de 2000 de sticle într-un interval de opt ore (53). În cadrul întreprinderii mai funcţionau o secţie de darace, cu o capacitate de 96 kg / opt ore, la două darace marca REGER Sibiu şi o secţie de pive, pentru stofe, cu o capacitate de 50 kg / opt ore (54). Moara Volt din Medgidia avea o capacitate de măcinare în opt ore de 800 kg grâu şi de 600 kg porumb, în acelaşi interval orar (55). Moara se afla la 300 de metri de gară, funcţionând din anul 1927, proprietar fiind generalul Vlădescu, iar din 1934, fiind cumpărată de Gheorghe Stănilă. În anul 1950 fusese refăcută complet. Era echipată cu un motor marca Deutz de 127 HP, orizontal cu 2 cilindri, având un consum de 14 litri de motorină pe oră, o butelie de aer de 30 de atmosfere pentru lansarea motorului, un dinam pentru 10 becuri necesare iluminatului. Beneficia de un valţ dublu marca Snaider, cu lungimea de 800 / 250 m / m, un valţ dublu F.M. de 600 / 250m / m, formau garnitura de măciniş a grâului de 700 kg / oră. Un valţ dublu marca Gantz cu lungimea de

Page 63: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 63 ~

600 / 300 m / m, avea o productivitate de 600kg / oră. Un planzictor marca Schil – Braşov cu dimensiunea de 1600 / 900 m / m, avea şase pasaje pentru cernerea făinei. Un filtru aspirant marca Snaider, cu ciorap de depozitare a făinei aspirate, un ventilator, un tarar pentru curăţat porumb şi un tarar pentru cernerea mălaiului. Deşi era destul de dotată din punct de vedere tehnic, nu exista un tehnician morar (56). Un rol important revenea şi silozului necesar depozitării produselor agricole, realizat de constructori italieni. Erau specializați in construcţii civile şi industriale, precum silozurile. Au construit silozul, în 1942, iar apoi unii dintre aceştia, precum Mazzoco Rocco, s-au stabilit în Medgidia.

4. Italieni stabiliţi la Medgidia (din arhiva personală a Familiei Girip) Într-un atelier se confecționau mături, având ca materie primă sorgul (mei tătăresc), care era însămânțat pe şapte hectare. Stuful se exploata începând cu luna septembrie în balta Medgidia (57). După 1949, funcţiona şi un cinematograf, ce avea o capacitate de 400 de locuri (58), totodată existând şi un hotel cu 13 camere (59). Asistenţa sanitară era asigurată de un spital, ce avea o capacitate de 60 de paturi şi o casă de naşteri, cu opt paturi, pentru anii 1951-1952. În anul 1953, clădirea spitalului devine proprie, nemaifiind închiriată şi având 100 de paturi, în timp ce casa de

Page 64: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 64 ~

naşteri beneficia de 10 paturi (60). În anul 1953, Medgidia avea 42 de străzi, ce însumau 24 de km, din care 60% erau pietruite (61), iar populaţia se cifra la 13 500 locuitori (62). Toate aceste realizări au făcut din Medgidia un oraş modern şi căutat de locuitori fie pentru a se stabili definitiv, fie pentru a dezvolta afacerile pe care le aveau în zonă. NOTE:

1. *** – Cultele din Dobrogea, în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească, 1927, p. 604; Alexandru P. Arbore, La culture roumaine en Dobroudja, în volumul La Dobroudja, IV, Bucharest, 1938, p. 675.

2. Tudor Mateescu, Date privind situaţia românilor şi a altor creştini din Dobrogea în ajunul şi în timpul războiului pentru independenţă, în R.A., 2, 1993, 126; din 800 de case mai rămăseseră 40, restul fiind transformate în cenuşă datorită operaţiunilor militare(informaţii preluate din: „Pressa”, XI, nr. 261, 26 noiembrie 1878), iar inginerul G. Budeanu, care vizitase localitatea imediat după război, o găsea afectată profund de acesta (în „Românul”, XXII, din 6 decembrie 1878).

3. ***La Dobrogea d’hier et celle d’aujourd’hui, în volumul La Dobrogea Roumaine, 1919, p. 112.

4. I. Neicu, Ţara dintre Dunăre şi Mare, f. ed., 1928, p. 28; structura etnică era următoarea: 2.708 români, 295 bulgari, 298 turci, 5.517 tătari, 235 greci, 11 armeni, 26 evrei, 68 alte naţii.

5. M. Vlădescu-Olt, Constituţia Dobrogei, Tipografia Doru P. Cucu, Bucureşti, 1908, p. 4; în momentul intrării în stăpânirea provinciei înaltul suveran afirma: „Puternic, în numele şi cu învoirea Europei, Noi luăm astăzi în stăpânire provincia Dobrogea, care devine şi este ţară românească. Datu-sa în Brăila, la 14 noiembrie anul graţiei 1878 şi al XIII-lea al Domniei noastre. Carol”(ibidem, p. 6).

6. I. Simionescu, Pământul Dobrogei, în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani…, p. 92. 7. „Farul Constanţei”, nr. 39, 8 februarie 1881. 8. Gheorghe Dumitraşcu, Localităţi, biserici şi mănăstiri româneşti din Dobrogea până la 1878,

Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1996, p. 219. 9. „Constanţa”, an III, nr. 118, din 7 mai 1895; în A.D., 16, 1935, p. 133; şi-au mai adus

contribuţia la realizarea acestei construcţii N. Şteflea, alături de alţi locuitori care au strâns suma de 38.000 lei, comunitatea musulmană a contribuit cu suma de 18.000 lei, iar autorităţile judeţene cu suma de 2.000 lei.

10. „Constanţa”, nr. 291, din 14 martie 1899. 11. S.A.N.I.C., fond M.A.I.D.A, dosar nr. 140 / 1888, f. 55. 12. Idem, dosar nr. 12 / 1908, f. 78; Adrian Ilie, Aspecte privind viaţa politică, economică şi

demografică a oraşului Medgidia(1878-începutul secolului XX), în R.A., nr. 2, 2007, p. 113 şi urm.

13. Idem, fond M.C.I.P., dosar nr. 245/1904, f. 66. 14. Idem, fond D.S.S., dosar nr. 4/1904, f.1-2. 15. Ibidem. 16. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, Bucureşti, 1904, p. 454; George I. Lahovary,

Marele dicţionar geographic al României, I, Bucureşti, 1901, p. 304; V. Helgiu, Şcoala primară în Dobrogea în curs de 40 de ani (1879-1919), în A.D., I, nr. 2, 1920, p. 260; Apostol D. Culea, Dobrogea Dobrogea, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 127; N. Georgescu, Învăţământul în Dobrogea, în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească…, p. 567; Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., p. 219; se realiza şi o contribuţie

Page 65: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 65 ~

locală pentru finalizarea localului şcolii (în „Farul Constanţei”, I, nr. 21, 28 septembrie 1880);

17. Petru Vulcan, Ion Bănescu, Tipografia Aurora, Constanţa, 1910, p. 4. 18. S.A.N.I.C., fond D.G.S., dosar nr. 1564 / 1890, f. 24. 19. George I. Lahovary, op. cit., p. 304. 20. Ibidem. 21. Ibidem. 22. „Dobrogea Ilustrată”, III, nr. 1, din aprilie 1912 şi nr. 2 din mai-iunie 1912; ca o

particularitate, caolinul de Medgidia, este similar celui din Boemia şi se exploatează şi în prezent.

23. Sabin Manuilă, The population of Dobrogea, Published by The Central Institute of Statistics, Bucharest, 1940, p. 6; Idem, La population de la Dobroudja, Éditeur Insitut Central de Statistique, Bucharest, 1939, p. 33; Idem, Unele aspecte etno-demografice ale României, în Sociologie românească, s.n., an VII, nr. 1-2, Bucureşti, 1996, p. 37; pentru a face o comparaţie în 1930, populaţia oraşului era de 6466 locuitori, fără a se înregistra o creştere spectaculoasă;

24. I. N. Roman, La population de la Dobrogea, d’après le rècensement du 1-er Janvier 1913, en La Dobrogea Roumaine. Etudes et documents, Bucarest, 1919, p. 94; structura etnică era următoarea: 3329 români, 22 ruşi, 357 greci, 206 bulgari, 312 turci, 69 evrei, 164 armeni, 1.574 tătari, 219 alte naţionalităţi.

25. C. D. Pariano, Dobrogea şi dobrogenii, Tipografia Ovidiu, Constanţa, 1905, pp. 13-21. 26. M.D. Ionescu, op. cit., p. 446; structura etnică era următoarea: 995 români, 130 greci, 129

bulgari, 35 armeni, 1825 tătari, 6 sârbi, 8 italieni, 13 francezi, 20 germani, 12 unguri, 77 evrei, 1 altă naţionalitate; plasa Medgidia număra 26.399 de suflete, fiind a treia ca mărime după plasa Constanţa, ce număra 31.159 de suflete şi plasa Silistra Nouă, cu 30.163 de locuitori.

27. „Farul”, nr. 17, din 29 februarie 1904; Scarlat Vârnav, Situaţia generală a judeţului Constanţa la începutul anului 1903, Constanţa, 1904, p. 15; în anul 1903 cu prilejul recensământului se înregistrau 298 capi de familie turci şi 5517 capi de familie tătari; C. D. Pariano, Din suferinţele administrative ale dobrogenilor, Institutul de Arte grafice „Albania”, Constanţa, 1929, p. 38.

28. S.J.A.N.C., în prefaţa Fondului Prefecturii Constanţa, nr. 140, inventar 149, f. 3. 29. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul…, p. 454. 30. S.J.A.N.C., în prefaţa Fondului Prefecturii Constanţa, nr. 140, inventar 149, f. 3. 31. „Farul Constanţei”, nr. 8, din 11 martie 1886. 32. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea…., p. 445. 33. Alexandru Alecu, Istoricul seminarului musulman din Medgidia, în A.D., IX, vol. II, 1928, p.

186. 34. Apostol D. Culea, Dobrogea…., p. 218. 35. Ibidem, p. 217. 36. ***Progrese realizate în Dobrogea în timp de 50 de ani în industrie şi comerţ, în volumul

Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească…, p. 581. 37. Voinţa Dobrogei, V, nr. 15, din 13 octombrie 1935, f. 1-2; lucrările la noul gimnaziu au

demarat în 1926 cu suma de 1.500 000 lei, Ministerul de resort a aprobat suma de 200. 000 lei, iar prin acţiunile deputatului liberal de Medgidia, a fost colectată suma de 300. 000 lei.

38. S.J.A.N.C., Fond Primăria Medgidia, dosar nr. 7 / 1935, f. 4. 39. Voinţa Dobrogei, VI, nr. 9, din 10 mai 1936, f. 1-2.

Page 66: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 66 ~

40. Idem, VI, nr. 13, din 5 iulie 1936, f. 1; trecerea peste bălţile de pe valea Kara-su, a fost posibilă în perioada anterioară, cu ajutorul podului de piatră realizat de guvernatorul Dobrogei în perioada stăpânirii otomane, Sayd Mârza Paşa.

41. S.J.A.N.C., Fond Primăria Medgidia, dosar nr. 8 / 1937, f. 27. 42. Idem, f. 32. 43. S.J.A.N.C., Fond Primăria Medgidia, Dosar nr. 8 / 1937, f. 1. 44. Ibidem, f. 3. 45. Ibidem, f. 56. 46. S.J.A.N.C., Fond Sfatul popular raional Medgidia, Dosar 7 / 1953, f. 41. 47. Ibidem, f. 172. 48. Ibidem, f. 175-176. 49. Ibidem, f. 177. 50. Ibidem, f. 181. 51. Ibidem, f. 60. 52. Ibidem, f. 162; fabrica funcţiona pe strada I.V. Stalin la un kilometru distanţă de gară, având

un motor de 4 HP curent alternativ trifazat. 53. Ibidem, f. 182. 54. Ibidem, f. 163; f. 178; secţia de pivă şi boiangerie, situate în strada Obor, nr.2, chiar în

centrul oraşului, beneficia de o morişcă de piuat cu valţuri, două prese pentru presarea stofelor, bazin pentru spălat stofe, secţia de boiangerie pentru vopsirea stofelor; se utiliza un motor combustie internă de 40 H.P. şi un motor de 17 H.P. împrumutat de la Trustul de Construcţii Medgidia (Ibidem, f. 179).

55. Ibidem, f. 108. 56. Ibidem, f. 185. 57. Ibidem, f. 190. 58. Ibidem, f. 106. 59. Ibidem, f. 194. 60. Ibidem, f. 122. 61. Ibidem, f. 196. 62. Ibidem, f. 201.

BIBLIOGRAFIE: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale Fond Ministerul Administraţiei şi Internelor. Diviziunile administrative (M.A.I.D.A) Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (M.C.I.P.) Fond Direcţia Generală de Statistică (D.G.S.) Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Constanţa Fond Prefectura Constanţa, Fond Primăria Medgidia Fond Sfatul Popular Raional Medgidia Alexandru Alecu, Istoricul seminarului musulman din Medgidia, în A.D., IX, vol. II, 1928 Alexandru P. Arbore, La culture roumaine en Dobroudja, în volumul La Dobroudja, IV, Bucharest, 1938 Apostol D. Culea, Dobrogea Dobrogea, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928 Gheorghe Dumitraşcu, Localităţi, biserici şi mănăstiri româneşti din Dobrogea până la 1878, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1996

Page 67: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 67 ~

Adrian Ilie, Aspecte privind viaţa politică, economică şi demografică a oraşului Medgidia (1878-începutul secolului XX), în R.A., nr. 2, 2007 V. Helgiu, Şcoala primară în Dobrogea în curs de 40 de ani (1879-1919), în A.D., I, nr. 2, 1920 M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, Bucureşti, 1904 George I. Lahovary, Marele dicţionar geographic al României, I, Bucureşti, 1901 Sabin Manuilă, The population of Dobrogea, Published by The Central Institute of Statistics, Bucharest, 1940 Idem, La population de la Dobroudja, Éditeur Insitut Central de Statistique, Bucharest, 1939, p. 33; Idem, Unele aspecte etno-demografice ale României, în Sociologie românească, s.n., an VII, nr. 1-2, Bucureşti, 1996 Tudor Mateescu, Date privind situaţia românilor şi a altor creştini din Dobrogea în ajunul şi în timpul războiului pentru independenţă, în R.A., 2, 1993 I. Neicu, Ţara dintre Dunăre şi Mare, f. ed., 1928 *** Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească, 1927 ***La Dobrogea d'hier et celle d’aujourd’hui, în volumul La Dobrogea Roumaine, 1919 I. N. Roman, La population de la Dobrogea, d’après le rècensement du 1er Janvier 1913, en La Dobrogea Roumaine. Etudes et documents, Bucarest, 1919 C. D. Pariano, Dobrogea şi dobrogenii, Tipografia Ovidiu, Constanţa, 1905 C. D. Pariano, Din suferinţele administrative ale dobrogenilor, Institutul de Arte grafice „Albania”, Constanţa, 1929 Scarlat Vârnav, Situaţia generală a judeţului Constanţa la începutul anului 1903, Constanţa, 1904 Petru Vulcan, Ion Bănescu, Tipografia Aurora, Constanţa, 1910 M. Vlădescu-Olt, Constituţia Dobrogei, Tipografia Doru P. Cucu, Bucureşti, 1908 „Constanţa”, an III, nr. 118, din 7 mai 1895 „Constanţa”, nr. 291, din 14 martie 1899. „Dobrogea Ilustrată”, III, nr. 1, din aprilie 1912 şi nr. 2 din mai – iunie 1912 „Farul Constanţei”, nr. 39, 8 februarie 1881. „Farul”, nr. 17, din 29 februarie 1904; „Farul Constanţei”, I, nr. 21, 28 septembrie 1880); „Farul Constanţei”, nr. 8, din 11 martie 1886. „Pressa”, XI, nr. 261, 26 noiembrie 1878 „Românul”, XXII, din 6 decembrie 1878 „Voinţa Dobrogei”, V, nr. 15, din 13 octombrie 1935 „Voinţa Dobrogei”, VI, nr. 9, din 10 mai 1936

Page 68: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 68 ~

Page 69: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 69 ~

Prof. Gabriela-Daniela Niţă, Şcoala cu clasele I-VIII nr. 16 Constanţa

IMAGINEA TURCILOR ŞI TĂTARILOR ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ DOBROGEANĂ (1878-1900)

REZUMAT: Marile puteri întrunite în Congresul de la Berlin din 1878 au decis reintegrarea vechiului teritoriu românesc dobrogean în România. Procesul integrării a fost dificil şi de durată, iar autorităţile s-au confruntat cu probleme economice, sociale şi politice. După 1878 în Dobrogea majoritate etnică era deţinută de turci şi tătari iar diferenţele de limbă, religie, obiceiuri cât şi experienţa relaţiilor dificile cu alte etnii au determinat statul român să promoveze o politică de respectare a acestora. În lucrarea de faţă mi-am propus să realizez o imagine cât mai obiectivă a modului în care erau percepuţi turcii şi tătarii dobrogeni în presa românească din acest teritoriu dintre Dunăre şi Marea Neagră. De aici dorinţa de a realiza o educaţie interculturală a elevilor noştri. În acest context au fost prezentate principalele publicaţii româneşti dobrogene din această perioadă pentru a trece apoi la realizarea unei imagini a minorităţilor turcă şi tătară aşa cum reieşea din articolele publicate între 1878-1900. Aceasta a fost comparată cu informaţiile oferite de cele mai noi lucrări din ultimii douăzeci de ani, referitoare la turcii şi tătarii dobrogeni. Istoria nu se poate cunoaşte obiectiv dacă nu apelăm la sursele istorice din perioada respectivă. Între acestea presa constituie un izvor documentar de primă importanţă în prezentarea imaginii turcilor şi tătarilor. Ziarele din perioada respectivă ilustrează cel mai bine dezvoltarea modernă a judeţelor dintre Dunăre şi Mare. După instalarea administraţiei române apare la Tulcea prima publicaţie „Steaua Dobrogei” (1), iar în mai 1880 „Farul Constanţei” (2), cu apariţie săptămânală. Este de remarcat preocuparea filologului Emanoil Bucuţa care în 1928 amintea în Dobrogea 40 de periodice, iar în Constanţa 15, fiind menţionate şi ziare ale minorităților (3). Nu există însă nici o publicaţie în Dobrogea intitulată „Steaua Dunării” în această perioada. Numărul publicaţiilor dobrogene creştea la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar apariţia lor dura maxim 3-4 ani: „Aurora”, Constanţa, 4 septembrie 1894-18 mai 1895, săptămânal, director Pericle Constantinescu, ziarul continuă „Gazeta Dobrogei”, Constanţa, 1 septembrie 1880-10 aprilie 1894, „Vocea Dobrogei”, Constanţa, 1 ianuarie-octombrie 1891; „Columna Ovidiu”, Constanţa, 4 iulie 1896-1 august 1896, săptămânal, director Al. Malcoci Petrescu; „Deşteptarea Dobrogei”. Organ al intereselor locale. Nu aparţine nici unui partid, Tulcea, 8 noiembrie1892-7 august 1893; „Dobrogea”. Organul proprietarilor, agricultorilor şi economilor de vite, Constanţa, 1898; „Dunărea de Jos”, Tulcea, 22 decembrie 1884-26 aprilie 1898; „Gazeta Tulcei”, 26 septembrie 1889-aprilie 1890, Tipografia Dobrogea, Tulcea (4). „Istrul”. Ziar politic, financiar, ştiinţific, literar, Tulcea 11 ianuarie 1898-22 februarie 1901 (5) trata frecvent în articolele sale problema românizării Dobrogei cu macedoromâni: „Noi încă de anul trecut am arătat că cea mai mare greşeală din câte le-au comis guvernele ce s-au succedat la cârmă de la 1878 şi până acum, cu privire la Dobrogea, a fost că nici unul nu s-a gândit la necesitatea de a repopula această provincie cu Români. Şi aici nu facem aluzie la Românii din Transilvania şi din alte provincii ale coroanei Sf. Ştefan. Aducerea acestora în Dobrogea, după noi ar fi o greşeală, căci numărul românilor ce trăiesc dincolo de Carpaţi nu ar trebui micşorat... Dar sunt Români din alte ţeri mai îndepărtate ...mai curând sau mai târziu se vor deznaţionaliza. Aceştia sunt românii din Epir şi Macedonia” (6). Articole ce susţineau atragerea elementului românesc în Dobrogea apar şi în ziarele „Constanţa”. Foae a intereselor locale (7), Constanţa, 19 decembrie 1891-7 martie 1904, Tipografia Universala Grigore M. Grigoriu şi în „Santinela

Page 70: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 70 ~

Dobrogei” (8), Constanţa, 17 aprilie 1894-18 februarie 1896, Săptămânal, Redactor responsabil Ioan S. Ardeleanu, Tipografia Română, Constanţa. Existau de asemenea şi publicaţii cu rol cultural: „Ovidiu. Prima revistă literară dobrogeană”, 15 septembrie 1898-30 iulie 1910, cu apariţie bilunară, director fondator Petru Vulcan, Tipografia Aurora, Constanţa; „Tomis” Revistă literară-ştiinţifică dobrogeană, 10 iunie-26 iunie 1899, bilunară, Director C. P. Demetrescu, Prim-redactor I. N. Enciulescu, Tipografia Română, Constanţa. Sunt amintite în lucrarea Presa dobrogeană (1878-1980): bibliografie adnotată şi comentată, scrisă de Dumitru Ct. Zamfir, Octavian Georgescu fost director al Bibliotecii Judeţene Constanţa, publicaţii cu apariţii neregulate sau pentru o perioadă scurtă: „Vulturul Dobrogei”. Ziar politic, literar şi comercial, mai-iulie 1899, Bilunar, Director proprietar Nicu S. Alexandrescu, Tipografia Aurora Galaţi, Tulcea (publica polemici personale); „Patria”. Organ independent al intereselor dobrogene, Tulcea, 20 ianuarie 1898-20 martie 1898, Săptămânal; „Viitorul Constanţei”. Săptămânal, Constanţa, 14 februarie 1899-30 aprilie 1900, Săptămânal, Tipografia Română Constanţa; „Vocea Dobrogei”. Organ al intereselor generale ale Dobrogei, 1 ianuarie-octombrie 1891, Săptămânal, Director fondator Pericle Constantzianu,Tipografia I. Georgescu şi Gr. Grigoriu, Constanţa; „Vocea Dobrogei”. Ziar al intereselor locale. 21 septembrie 1897-22 decembrie 1898, Tipografia Dobrogea, Tulcea; „Voinţa Tulcei”, 10 august 1896-26 august 1897, Săptămânal, Tipografia Română, Tulcea (9). Un rol important revine şi publicaţiilor didactice, prima fiind „Revista Corpului Didactic rural din Judeţul Tulcea”, 1883-1884 (10), Tulcea, condusă de învăţătorul din Cataloi V. Poreanu şi având scopul declarat „de a fi mijloc de schimb al ideilor, simţămintelor şi esperienţelor noastre” (11). Aceste publicaţii alături de articole politice sau cu caracter general, reportaje, articole cu caracter programatic, comunicate, procese-verbale, conţineau adesea şi atacuri reciproce privind administraţia locală, alegeri sau alte evenimente. Presa dobrogeană din perioada 1878-1900 reflectă dezvoltarea noii provincii integrate statului român, realizând un tablou complex. În continuare pe baza informaţiilor anterioare şi a materialului existent în arhiva Bibliotecii Judeţene „I. N. Roman” din Constanţa la secţia de microfilme, ne propunem să conturăm imaginea turcilor şi tătarilor aşa cum reiese din presa românească dintre Dunăre şi Mare, de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pentru a evita omiterea neintenţionată a unor informaţii sau repetarea altora, articolele au fost grupate pe teme de interes, respectând principiul cronologiei. Minorităţile naţionale (turci, tătari, ruşi-lipoveni, greci, albanezi etc.) din Dobrogea au beneficiat de un cadru propice dezvoltării alături de români. Relaţiile românilor cu turcii şi tătarii au fost în general paşnice, astfel reprezentanţii comunităţii musulmane din Tulcea semnau alături de celelalte comunităţi telegrama trimisă de tulceni către domnitorul Carol I prin care îşi manifestau entuziasmul în privinţa instaurării administraţiei româneşti (12). I. Tema cea mai des întâlnită în presa vremii se referă la politica statului român faţă de Dobrogea şi în special faţă de turci şi tătari. Aceasta era extrem de importantă deoarece turcii şi tătarii reprezentau majoritatea populaţiei din această provincie după 1878, fapt demonstrat şi de primele informaţii oferite de ziarul „Farul Constanţei” care prezintă în august 1880 rezultatele alegerilor comunale din judeţul Constanţa, ce au fost validate (13), în care majoritară era populaţia musulmană. Această politică a fost prezentată în presa vremii astfel: a) În 1881, într-o dare de seamă prezentată Consiliului Judeţean de prefect era prezentată starea în care a fost găsit judeţul după instaurarea administraţiei româneşti: distrugerea satelor bogate şi prospere (Argâr-Ahmet, Sarai Muslu, Şiriu, Capugi, Caramurat, Canara, Anadolkioi, Murfatlar, Tusla, Baltagi), a cartierelor din Mangalia, Megidie, Hîrşova, Constanţa, ruinarea populaţiei turce şi tătare. În acelaşi timp însă, refacerea siguranţei, curăţarea satelor şi drumurilor publice, ajutoarele financiare, înfiinţarea consiliilor comunale au determinat întoarcerea emigranţilor (aproape 5000 de musulmani). Au fost reorganizate plăşile Constanţa, Megidie, Mangalia în care populaţia majoritară erau tătarii, iar populaţia turcă era menţionată în plasa Silistra Nouă (Ghiuvegea, Telekioi), în Mangalia (cătune

Page 71: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 71 ~

exclusiv turce – Hoscadem, Acargea, Valeali, Daulichioi, Mustafaci, Carachioi) iar în plasa Constanţa satele Hasidoluc, Lazmhale. În plăşile Megidie şi Hîrşova turcii preferau oraşele. Erau raportate cheltuielile judeţului Constanţa pentru construirea şcolilor publice. Era arătat faptul că musulmanii considerau şcolile româneşti un pericol, deoarece „scolele nostre sunt religioase şi copii sei ar fi ameninţaţi pe nesimţite se perdă credinţa părinţilor lor pentru a găsi alta nouă” (14). Numirea hogilor, a profesorilor de religie islamică, a unui muftiu, sprijinul financiar pentru giamii, burse şcolare, tribunalele religioase erau măsurile prin care autorităţile române respectă drepturile musulmanilor. În localităţile locuite doar de musulmani şcolile româneşti înfiinţate au fost închise pentru că nu erau frecventate (Topraisarî, Osmanfakî, Azaplar, Osmancea). Solicitarea locuitorilor de aici de a reînfiinţa şcolile a fost înaintată de prefect ministerului. În problema sănătăţii publice, vaccinarea pentru variolă a copiilor s-a confruntat cu probleme deoarece locuitorii comunelor Topraisarî, Tuzla, Cheragi, Tatlageac au refuzat acest lucru. Prefectul propunea ca soluţie numirea unui medic de naţionalitate turcă care să-i vaccineze. În privinţa tătarilor au fost necesare măsuri pentru a le arăta că bolile pot fi evitate deoarece multe erau determinate condiţiile în care locuiau. Toate aceste informaţii ne reliefează problemele cu care se confrunta administraţia română ce se lovea de ideile preconcepute ale celor două etnii (15). b) Deşi statul român îşi exprimase încă de la 1878 intenţiile de a respecta averea, religia şi familia naţionalităţilor conlocuitoare din Dobrogea, apărea în ziarul tulcean „România Trans-Danubiană”, (31 august 1880-mai 1881) faptul că bandele de tâlhari ce jefuiau Dobrogea erau mai toţi turci şi ţigani turci (16), acuzând indirect comunitatea respectivă de fărădelegile comise. c) Politica încurajatoare dusă de statul român pentru reîntoarcerea emigranţilor determină nemulţumirea românii din Tulcea care au fost şocaţi de pretenţiile emise de „adjutantul” sultanului. Astfel Nusret-paşa a cerut Prefecturii şi apoi Ministerului de Externe al României, palatul administrativ din Tulcea, cazarma infanteriei, palatul în care locuia prefectul, clădirile în care funcţionau în la 1818 spitalul comunal şi judeţean, magazii din piatră şi terenuri. Refuzul prefecturii l-a determinat pe Nusret-paşa să prezinte actele sale comisiei organizate pentru verificarea titlurilor în Dobrogea care dispunea ca autoritatea locală să-i retrocedeze bunurile respective, existând pericolul evacuării (17). d) În 1893 lupta pentru drepturi a dobrogenilor era concretizată prin semnarea unui memoriu de către Colonelul Vasilescu, Luca Oancea şi Ali Kadîr ce a fost publicat în „Gazeta Dobrogei” sub titlul MEMORIUL DELEGAŢIUNEI CONSILIULUI GENERAL AL JUDEŢULUI CONSTANŢA ASUPRA SITUAŢIUNEI ACESTUI JUDEŢ PREZENTAT MĂRIEI SALE REGELE. Autorii cereau schimbarea legii organice din 1880, acordarea unei autonomii comunale şi judeţene, măsuri pentru dezvoltarea agriculturii, comerţului, creşterea vitelor şi organizarea justiţiei „ca în ţară” (18). Prezenţa lui Ali Cadîr în calitate de consilier judeţean ne confirma existenţa reprezentanţilor minorităţii turce în aparatul administrativ românesc al Dobrogei. e) C. Petrescu Durostorianu în articolul Cerem drepturile politice din ziarul „Constanţa” consideră că soluţia împotrivă străinilor (bulgari, greci, armeni, tătari, turci) care au acaparat oraşele, viaţa economică şi civilă dobrogeană era acordarea drepturilor politice din ţară românilor dobrogeni (19).

II. Politica dusă de statul român faţă de Dobrogea şi de turcii şi tătarii dobrogeni determină apariţia în ziarele din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a articolelor ce tratau o altă temă de interes şi anume necesitatea românizării Dobrogei: a) Astfel în 1892 era susţinută pentru prima dată necesitatea românizării oraşului Constanţa. Era evidenţiată cererea nesoluţionată a funcţionarilor publici din oraş, care pe baza legislaţiei existente aveau dreptul să cumpere de la primărie locuri pentru construit case în rate. După doi ani, aceste locuri nu au fost puse la dispoziţie, deşi statul a creat condiţii avantajoase pentru românii care se stabileau în Dobrogea: pământuri de cultură fără plată pe termen de trei ani, locuri de casă fără plată, locuri pentru plantaţii etc. Autorul îşi punea întrebarea de ce lipseau din

Page 72: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 72 ~

Constanţa industriaşii şi comercianţii români, fiind favorizaţi în schimb „orice scursură a Orientului, numai să aibă ceva parale ca să plătească un loc de casă”. Cerea autorităţilor să încurajeze aşezarea românilor industriaşi, comercianţi sau plugari care doresc să se stabilească în Constanţa (20) sau chiar adoptarea unor măsuri extreme – închiderea bâlciurilor din Megedie (21). b) În „Gazeta Dobrogei”, în articolul Limba-cu privire asupra stărei din Dobrogea se subliniază necesitatea învăţării limbii române: „dacă neamurile din Dobrogea ar cunoaşte limba stăpânitoare în întregul înţeles al cunoaşterei, transformarea stărei de aji într-o stare similară cu cea din stânga Dunărei s-ar opera în scurtă vreme”. (22) Autorul considera că păstrarea regimului excepţional în Dobrogea era determinată şi de acest motiv. c) În articolul Lupta coloniştilor din acelaşi ziar în 1894 se lua atitudine împotriva celor ce au obţinut cetăţenia română: „De unde şi cum au devenit adi atâţia cetăţeni români care nu şciu româneşte?” (23) De asemenea se lua atitudine contra străinilor care au acaparat meşteşugurile şi comerţul, şi „au declarat un adeverat resboiu de exterminare elementului nostru românesc”, propunându-se ca soluţie înfiinţarea unei societăţi economice şi de ajutorare a românilor (24). În acel moment era una din puţinele soluţii care ar fi încurajat dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului practicat de români în această provincie. d) Articolul Romanisarea numirilor satelor din Dobrogea din ziarul „Aurora” susţinea că atunci „când o naţiune pune dominaţiune pe un pământ, prima datorie ce i se impune este aceea de a atrage la sine elementul deja dominant pentru a’l naţionaliza; apoi vine datoria de a naţionalisa diferitele denumiri ale localităţilor, a satelor şi oraşelor... Este vorba de romanisarea Dobrogei cu populaţiunea ei cu tot. În urma emigrarei elementului musulman din Dobrogea şi înlocuirea lui prin element românesc, se impune datoria de la sine ca toate denumirile anterioare streine să fie romanisate: Cernavodă-Caroleşti, Babadag-Mirceşti” (25). Aceste măsuri erau considerate de alţii ca fiind extreme, deoarece nu exista o emigrare în masă, numărul populaţiei musulmane rămasă în Dobrogea fiind destul de mare. e) În articolul Genesa şi faşele cercului literar „Ovidiu”, autorul Petru Vulcan, preşedintele acestui cerc, arăta că lupta pentru ridicarea nivelului cultural concretizată şi prin înființarea bibliotecii acestuia fost determinată de faptul că „timp de 20 de ani nu se încercase nimeni să introducă o reformă cât de mică în moravurile localnicilor, dedaţi cu viaţa cosmopolită în marea afluenţă a streinismului” (26). Autorul era nemulţumit de faptul că singurul interes al acestor populaţii era îmbogăţirea, nefiind interesaţi de limba română sau de realizările culturale ale românilor dobrogeni. III. O altă temă se referă la problemele învăţământului dobrogean: a) Astfel, referitor la situaţia învățământului primar în Constanţa, s-a păstrat un raport al unei comisii formată din Maria Koiciu, Maria A. Alesandride, Victor A. Nestor, trimisă de primar la şcoala primară de fete din acest oraş ca să asiste la examene. Concluziile comisiei arată că în clasa I, din 24 de eleve foarte puţine au dat răspunsuri satisfăcătoare datorită părinţilor care nu le trimiteau la cursuri. Soluţia propusă de comisie era numirea la 1 septembrie a unei noi profesoare pentru clasa I, cea existentă ocupându-se în continuare de clasa a II-a şi a III-a deoarece „multe sunt în absolută ne-ştiinţă de limba Română” (27). b) O problemă cu care se confrunta şcoala românească în această perioadă era lipsa unei şcoli secundare în Constanţa, absolvenţii de şcoală primară, ce dispuneau de resurse financiare, fiind trimişi în străinătate, restul fiind limitaţi la acest nivel de studii. Autorul considera că acest lucru se impunea mai ales că statul român întreţinea financiar seminarul mahomedan din Babadag, cât şi hogii ce predau religia mahomedană elevilor turci şi tătari din şcolile primare. Nu era găsită nicio rezolvare, iar ziarul continua să prezinte şi în anul următor situaţia unei provincii româneşti în care „până astăzi limba oficială a provinciei nu este cea românească, în şcoli ne întrec eterogenii; în justiţie nu se poate asigura siguranţa împricinaților în contra mandatarilor de rea credinţă; în armată, numai înmulţirea şi permanentisarea cadrelor“ (28).

Page 73: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 73 ~

c) De asemenea în problema şcolii secundare din Constanţa în 1893 au fost trimise petiţii ministrului Cultelor cerându-se înfiinţarea acesteia în oraş, deoarece „lipsa unei şcoale secundare româneşti, face ca diferitele elemente streine din provincie, să se depărteze de o educaţiune românească, căutând înveţătura copiilor prin ţerile streine învecinate, şi pierdend ast-fel ori-ce legătură cu ţara noastră, în care de alt-fel trăesce şi-şi câştigă hrana”, „...elementele streine culte, singurile ce pot înrâuri în bine ori în reu pentru noi românii, sunt concentrate în oraşe; înfiinţarea unui gimnasiu clasic în Constanţa e o trebuinţă mult simţită şi utilă” (29). IV. O temă des întâlnită în presa vremii se referea la nemulţumirile turcilor şi tătarilor dobrogeni care recurgeau foarte des la soluţie emigrării: a) Articolul Emigrarea, din ziarul „Aurora”, încerca să stabilească motivele ce au determinat acest fenomen : 1. abuzurile funcţionarilor – soluţia propusă de autor era de a-i reclama superiorilor şi justiţiei; 2. legile române, modul de aplicare si administrare sunt considerate aspre iar turcii tătarii şi

turco-ţiganii erau obişnuiţi cu legi mai blânde. De fapt, autorul consideră că nu puteau fi învinuiţi funcţionarii pentru că ei erau decişi să plece.

3. atragerea lor de rude şi cunoscuţi stabiliţi în Asia Mică, „pământul făgăduinţei” pentru musulmani.

Era evidenţiat faptul că deşi legile se aplicau egal, emigrau mai ales familiile cu copii ce trebuiau să satisfacă serviciul militar. Deşi statul oferea măsuri speciale pentru aceştia: aveau dreptul să poarte tradiţionalul fes sau turban, să aibe cazan şi masă diferite şi chiar să formeze companii deosebite, „ceea ce nici o altă ţară, la nici un alt stat nu se tolerează” (30). De asemenea, emigranţii respectau în general formalităţile cerute dar erau mulţi care nu aveau paşaport şi se strecurau în vapor. Era dată ca exemplu îmbarcarea în vaporul otoman „Baleri Djedit” când la controlul paşapoartelor „ei au năvălit cu toţii în vapor şi mulţi dintre ei s-au strecurat necontrolaţi, pentru că nu aveau paşapoarte iar alţii apucaţi, arătau paşapoarte streine. Unii iar o rupea în fugă smulgându-se din mâinile funcţionarilor şi sentinelelor se arunca în vapor, nu prin punctul de intrare pe unde se făcea controlul paşapoartelor ci pe altă parte”. Vaporul fiind acostat şi lipit de cheu favoriza intrarea unui „curent de peste 600 de indivizi dând năvală peste 10-15 funcţionari”. Autorităţile române nu aveau dreptul de a intra pe un vas sub pavilion străin. Pentru a rezolva această problemă erau propuse următoarele soluţii:

- guvernul şi administraţia să impună semnarea unei declaraţii prin care cei ce emigrează să renunţe la protecţia şi cetăţenia română. În caz că se întorc, aceştia nu ar mai avea dreptul de a mai cumpăra proprietăţi rurale şi s-ar pune capăt „veșnicelor dureri şi întoarceri şi speculelor ce fac unii dintre ei cumpărând pământ de la stat şi revânzându-l cu câştig către românii de origine”.

- ţinerea vaporului la distanţă de ţărm pentru a-i putea controla pe imigranţi şi un cordon militar la cel puţin 20 de metri de vapor. Articolul ne oferea o imagine de ansamblu asupra fenomenului migraţiei şi părerea pe care o aveau românii faţă de turci şi tătari, cât şi politica indulgentă a autorităţilor.

b) Articolul Consideraţiuni asupra dobândirei muncii omului în marea agricultură arăta că locuitorii acestei provincii erau obişnuiţi cu sistemul otoman prin care nu exista un regim strict al proprietăţilor (31) iar introducerea modelului românesc a determinat nemulţumirea locuitorilor deoarece micii proprietari trebuiau să lucreze numai suprafaţa pe care o deţinea, iar producţia obţinută era insuficientă pentru familie pentru că erau „nedeprinşi a’l îmbunătăţi prin îngrăşare”. Limitarea păşunilor deţinute de marii proprietari şi resursele financiare limitate, necesare pentru a plăti lucrători salariaţi erau principalele nemulţumiri şi i-au determinat pe aceştia să prefere „să moară de foame sau să emigreze, decât să facă nisce învoieli condiţionale”. Autorul era convins că emigrarea era determinată şi de necunoaşterea limbii şi a legislaţiei.

Page 74: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 74 ~

V. În ceea ce priveşte moravurile şi ocupaţiile turcilor şi tătarilor dobrogeni presa ne oferea o imagine complexă: a) În 1882 în RAPORT GENERAL. De starea judeţului Constanţa în anul 1881. Supus Domnului Ministru de Interne (direcţiunea Serv. Sanitar) De Către Domnul Medic Primar al acestui Judeţ evidenţiază că în ultima perioadă s-a înregistrat scăderea populaţiei musulmane şi creşterea numărului de creştini datorită natalităţii mai mici a musulmanilor. Cauzele acesteia erau: numărul mic de căsătorii, „traiul reu mai ales a tătarilor”, deprinderile şi superstiţiile religioase. „Musulmanul de un funest fanatism ara-reori cere ajutorul medical, el îşi abandonează bolnavii în voia destinului. Reul traiu, abusul cafelei şi haşişului, locuinţele intunecose, şi adesseori umede produc slăbiciune şi miserie. El preferă a nu munci seu a munci prea puţin. Pe lângă acestea necunoscinţa cea mai absolută a igienei mai cu seamă a ingrijirei copiilor sunt tot atătea cause cari măresc mortalitatea ressei musulmane. Medicul adesseori se vede desarmat în facia opunerei mahometanilor de a l lăsă să intre în casă cănd are cadăne bolnave” (32). b) În articolul Băile turceşti din Constanţa, era prezentat un tablou întunecat al acestui loc avertizând oamenii la ce să se aştepte: „se fură banii şi obiectele de preţ ale publicului, unde se înjură şi se maltratează clienţii când vor face vr’o observaţiune băiaşilor; unde publicul se speculează luându-i căte 3, 4 şi 5 lei pentru o bae; unde apa este infectă şi insuficientă; unde nu ştiu a spăla şi curăţa, a freca necum a masa; unde rufăria şi toate dimprejur sunt infecte şi te umple de păduchi; unde vorbindu-le româneşte’ţi răspund în limba lor cu manieri grosolan; de unde te izgonesc în mod brutal când ai cuteza să le faci observaţie de preţul mare ce pretind; unde onoarea damelor oneste este periclitată, fiind’că nu au femei la serviciul femeilor şi servesc tot bărbaţii, unde femeile sunt privite ţintă de către derbedeii care sunt pripăşiţi la acele băi, fără a avea garanţie suficientă” (33). Apar astfel diferenţe de obiceiuri între români şi musulmani şi chiar nemulţumiri, cerându-se intervenţia autorităţilor care să impună proprietarilor îndeplinirea mai multor cerinţe: personal de serviciu bărbaţi şi femei, tarife aprobate de autorităţi; să nu permită accesul bărbaţilor în băi în zilele în care „se vor îmbăia femeile oneste”; oameni de serviciu suficienţi care să ştie româneşte şi să-şi cunoască meseria; zile fixate pentru femei şi bărbaţi afişate permanent la uşi; curăţenie perfectă a localului şi a rufăriei. c) Ziarul „Istru”, în articolul O privire generală asupra judeţului Tulcea, prezenta imaginea oraşelor mari, care aveau un aspect oriental, la care contribuiau şi moravurile oraşului Tulcea deoarece „locuitorii sei au păstrat tot meşteşugul intrigilor bizantine, şi continuă impulzaţi de căţi-va agenţi străini ai neamului românesc să defaime şi să calomnieze din sistemă ori ce acţiune românească” (34).

d) Articolul intitulat Către cititori a evidenţiat lipsa unor condiţii pentru dezvoltarea presei româneşti, principala fiind „locuitorii indigeni, din sate şi oraşe, nu ne cunosc limba; cei ce pot citi şi înţelege sunt mai numai funcţionarii din oraşe“ care preferă ziarele mari şi ieftine ale Capitalei (35).

e) Presa oferea şi informaţii despre agricultura practicată în Dobrogea de tătarii şi românii indigeni, apreciindu-se că „n-au simţul de prevedere şi gospodărie economică destul de desvoltat: ei mănâncă tot, cheltuiesc tot, din an în an, în mare parte nelăsând nici reserva necesară pentru sămânţă, ori cât ar fi anul de îmbelşugat; ei cumpără totul din târg. Tătarii tot-d’a-una din prăvăliile săteşti, până şi cel din urmă capăt de aţă, dând în schimb, baniţă cu baniţă, productele din gropi s’au hambare, tot-d’a-una rămânând goale la începutul primăverei.” Într-un an secetos cum a fost cel din 1899, tătarii nu se duceau să caute de lucru la depărtare şi „mor efectiv de foame, toata ziua lengă o cafea din orz sau năut prăjit” (36). În 1896 era menţionată apariţia ziarelor în limba turcă „Sakadat” (Devotamentul) şi „Şark” (Răsărit) având ca scop declarat „slujirea în folosul populaţiei nobile musulmane, al marelui Stat Otoman şi al Statului Român, de a cărui poziţie (bunăvoinţă) ne bucură”, cât şi întărirea relaţiilor dintre cele două state, sprijinirea progresului populaţiei musulmane care să beneficieze de

Page 75: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 75 ~

avantajele oferite de statul român (37). Interesant de remarcat era faptul că aceştia erau credincioşi în primul rând Imperiului otoman şi apoi României. Deşi erau cei mai numeroşi în 1878, totuşi articolele de presă nu oferă o imagine completă a acestora, lucru determinat probabil de diferenţa de obiceiuri, limbă şi religie, dar şi de faptul că legitimitatea pretenţiilor româneşti asupra teritoriului dobrogean nu se putea baza pe componenţa etnică, extrem de eterogenă. Turcii şi tătarii, conform presei dobrogene, participă alături de români la evenimentele politice, dar domină listele pentru alegerile comunale şi locale. Îşi păstrează religia şi obiceiurile acceptând cu greu modernitatea şi serviciile medicale. Dacă la început relaţiile sunt paşnice, spre sfârşitul secolului românii sunt tot mai nemulţumiţi de drepturile acordate străinilor, de abuzurile acestora. Sunt recunoscuţi ca buni comercianţi dar nu se pricep la agricultură. Îşi exercită în schimb influenţa asupra autorităţilor locale, nu depun un efort deosebit pentru a cunoaşte limba română iar când se confruntă cu probleme sunt fatalişti aşteptând să treacă sau pleacă în exil în Turcia. Lucrările de istorie apărute după 1990 sunt numeroase şi prezintă două aspecte diferite: 1. trecerea etniilor dominante turcă şi tătară după 1878 în rolul de minorităţi naţionale subordonate provoacă reacţii diverse. Istoricii identifică următoarele motive ale emigrării şi a lipsei protestelor: izolarea etnică şi spirituală, tradiţia îndelung cultivată de respect faţă de instituţiile statului (38), neputinţa tătarilor de a se adapta modernismului impus de societate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX (39). Profesorul universitar doctor Nuredin Ibram de la Universitatea „Ovidius” (40) arată că deşi a scăzut vertiginos populaţia turcă şi tătară după 1878, aceasta a continuat să reprezinte cel mai important segment al populaţiei minoritare dintre Dunăre şi Mare. Sunt identificate de asemenea cauzele majore ale emigrării: a) nesiguranţa proprietăţii asupra pământului datorată unor măsuri juridice şi economice discriminatorii (de pildă nu li s-a permis reconstituirea dreptului de proprietate cu martori, știut fiind că în timpul administraţiei otomane cărţile funciare şi titlurile de proprietate, fie nu s-au făcut, s-au făcut defectuos ori s-au pierdut datorită numeroaselor războaie româno-turce şi ruso-turce; b) parcelarea terenurilor, donarea sau vinderea lor, câte 15 ha, coloniştilor români pe preţuri de nimic; la aşa-zisele licitaţii participau doar „popoarele de gintă latină sau la neajungere, germanii”; c) corupţia funcţionarilor; d) emigrările determinate de legăturile familiale cu rudele aflate în Anatolia; e) promisiunea propagandei locale sau turce a împroprietăririi în Anatolia a fiecărui cap de familie cu 30 ha de pământ şi cu uneltele necesare exploatării pământului, inclusiv cu materialele pentru construcţia noilor case. Dar în ambele lucrări publicate după 1990 autorul afirmă că neînţelegerile nu au cunoscut forme extreme: „În Dobrogea toate etniile s-au respectat între ele, n-au existat conflicte interetnice, nici partide politice organizate pe criteriul etnic. Fiecare etnie şi-a păstrat şi exercitat obiceiurile, credinţa, datinile, şi-a folosit limba maternă şi şi-a dezvoltat cultura”. În ceea ce priveşte politica demografică a statului român (măsurile legislative şi financiare), autorul consideră că erau percepute de oamenii politici şi opinia publică românească ca o necesitate economică şi socială de interes naţional, pentru susţinerea intereselor românismului în Dobrogea (41). 2. un tablou idilic în relaţiile dintre locuitorii dobrogeni bazat pe încercarea statului român de a înlătura orice tendinţă de discriminare prin promovarea spiritului de toleranţă şi convieţuire activă. Istoricii prezintă migrarea populaţiei musulmane după integrarea Dobrogei ca un aspect determinat de propaganda desfăşurată în cadrul acestei comunităţi dar şi de teama de necunoscut. Cu toate acestea, o parte din emigranţi s-au întors la căminele lor, astfel încât până la Primul Război Mondial, numărul musulmanilor din Dobrogea a rămas aproape constant, în jurul cifrei de 40.000 (42). Politica tolerantă a statului român este recunoscută în 1880 de marele vizir Said Paşa, care exprima ministrului plenipotenţiar la Constantinopol, Dimitrie Brătianu, recunoştinţa pentru atitudinea guvernului român şi a populaţiei faţă de musulmanii din Dobrogea (43). Minorităţile s-au bucurat de tratamentul egal şi tolerant practicat de statul român în domeniul cultural, religios, politico-administrativ. Turcii dobrogeni au trăit, de asemenea o viaţă

Page 76: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 76 ~

culturală proprie, sensibilă totodată la mişcarea de reînnoire ce a avut loc în Turcia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Există şi călători străini ce au confirmat politica tolerantă a autorităţilor româneşti în problemele etnice şi religioase. Unul dintre aceştia, A. Montandon, etnolog belgian, sosit în 1884 la Pontul Euxin pentru a-şi întregi colecţia de insecte constata: „La Mangalia sunt două moschei, dar numai una este frecventată. Turcii pleacă, cu toate eforturile guvernului român de a-i reţine. Sunt perfect liberi în a-şi exersa cultul, nefiind şicanaţi de preoţii creştini, care nu încearcă să convertească pe nimeni şi într-o pricină dintre turc şi creştin, judecătorii de pace dădeau cel mai adesea câştig de cauză primului” (44). Iar în Constanţa cele două etnii dar mai ales tătari, reprezentau o prezenţă cotidiană pe străzile oraşului, având ocupaţii ca: sacagii, birjari, cărăuşi, iar turcii (confundaţi uneori cu ţiganii musulmani) erau simigii, cofetari şi proprietari de cafenele.

Mulţi istorici contemporani abordează trecutul cu mentalitatea omului modern, încât raportarea acestui trecut la ceea ce numim astăzi standardele sfârşitului de mileniu XX în materie de drepturi nu poate conduce decât la confuzii. Firesc ar fi, referindu-ne la aria sud-est europeană, să se vadă şi dacă românii din statele balcanice se bucurau de drepturi culturale şi politice comparabile cu cele ale minorităţilor din România şi mai ales din Dobrogea în perioada respectivă şi actuală. NOTE: 1. „Steaua Dobrogei”: foaia intereselor locale / proprietar Basilie Brănişteanu (22 iunie 1879-1891), Tulcea, Tipografia”Aurora Dobrogei”, 1878-1883 , Fondul Bibliotecii Judeţene Constanţa. 2. „Farul Constanţei”: ziar oficial al judeţului Constanţa, An 1 (mai 1880) – An 34, Nr. 47 (nov 1938), Tipografia „P. M. Pastelmagioglu”, Constanţa, 1880-1938; Fondul Bibliotecii Judeţene Constanţa. 3. Dobrogea: Cincizeci de ani de viaţă românească :1878-1928, Bucureşti, „Cultura Naţională”, 1928, pp. 737-740. 4. Dumitru Ct. Zamfir, Octavian Georgescu, Presa dobrogeană (1878-1980): bibliografie adnotată şi comentată, Biblioteca Judeţeană Constanţa, 1985. 5. Lăpuşan, Aurelia, Teatrul şi presa în Dobrogea. Consideraţii despre receptarea estetică a actului teatral, Editura Mondograf, Constanţa, 2000, p. 260. 6. Patriotismul nostru, în „Istrul”, III, nr. 167, 16 ianuarie 1900: 2. 7. Dobrogea românească, dar fără români, în „Constanţa”, 5, nr.210, 25 iunie 1897: 2. 8. Streini oploşiţi în satele din Dobrogea, în „Santinela Dobrogei”,1, nr. 5, 15 mai 1894: 2. 9. Dumitru Ct. Zamfir, Octavian Georgescu, Presa dobrogeană (1878-1980): bibliografie adnotată şi comentată, pp. 250, 325-337. 10. Stoica Lascu, Apariţia presei în judeţul Constanţa şi dezvoltarea ei până la primul război mondial, în „Revista Muzeelor şi monumentelor. Muzee”, XXII, nr. 3, 1986, pp. 63-71. 11. „Revista Corpului Didactic rural din Judeţul Tulcea”, I, nr. 1, 15 septembrie 1883:1-7, în Lavinia Dumitraşcu, Trei publicaţii ale corpului didactic şi elevilor dobrogeni până la primul război mondial, în Stoica Lascu, C. Vitanos, Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu” Constanţa. Valori ale civilizaţiei româneşti în Dobrogea, Constanţa, Tiparul Poligraf S.A. 1993, pp. 71-82. 12. „Pressa”, XI, nr. 258, 23 noiembrie 1878 : 2 apud Stoica Lascu, Mărturii de epocă..., p. 89. 13. „Farul Constanţei” , I, nr. 16, 24 august 1880; nr. 17, 31 august 1880, p. 2-3 în Stoica Lascu, Mărturii de epocă..., p. 106-110. 14. Espunere generală a situaţiunei judeţului Constanţa. Dare de semă făcută Consiliului Judeţian în diua de 18 Ianuariu 1881, de către D. Prefect al Judeţului, în „Farul Constanţei”, II, nr. 36, 18 ianuarie 1881:1-3; nr. 37, 25 ianuarie 1881 :1-3; nr. 38, 1 februarie 1881, 1-4; nr. 39, 8 februarie 1881:1-3; nr. 40, 15 februarie 1881, p.1-3; nr. 41, 22 februarie 1881, pp. 1-4, publicate în Stoica Lascu, Mărturii de epocă..., pp. 115-132. 15. „Farul Constanţei”, II nr. 41, 22 februarie 1881:1-4.

Page 77: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 77 ~

16. România Trans-Danubiană”, I, septembrie 1880:1 în Ibidem, p. 110. 17. „România Trans-Danubiană”, I, septembrie 1880 :1; apud Stoica Lascu, Mărturii de epocă ..., p. 132. 12. Ibidem, VI, nr. 352, 28 noiembrie 1893:2-3.8 19. „Constanţa”, III, nr. 150, 20 ianuarie 1896 :1-2. 20. „Constanţa”, I, nr. 36, 23 august 1892 : 1-2. 21. Ibidem, nr. 43, 18 octombrie 1892 : 1. 22. „Gazeta Dobrogei” , V, nr. 349, 7 noiembrie 1893 :1-2. 23. Ibidem, VI, nr. 366, 6 martie 1894 :2-3. 24. „Santinela Dobrogei”, I, nr. 3, 1 mai 1894 : 2. 25. „Aurora” , I, nr. 14, 15 decembrie 1894 : 1-2. 26. “Ovidiu”, Anul I, no. 1, 15 septembrie 1898 : 16. 27. „Farul Constanţei ”, II, nr. 57, 2 august 1881:4. 28. Ibidem, nr. 38, 7 noiembrie 1893:1. 29. Ibidem, nr. 43, 12 decembrie 1893: 1-2. 30. „Aurora” , I, nr. 6, 13 octombrie 1894. 31. „Echoul agriculturei”, Anul I, No. 8, 24 maiu 1898: 1. 32. Ibidem, II, nr.81, 28 februarie 1882:3-4; nr.82, 10 martie 1882:3-4; nr. 83, 26 martie 1882 :.3-4 apud Stoica Lascu, Mărturii de epocă..., pp. 140-144. 33. Ibidem, nr. 10, 17 noiembrie 1894 :1. 34. „Istrul”, I, nr. 6, 29 ianuarie 1898:2-3. 35. „Constanţa”, I, nr. 243, 1martie 1898:1. 36. Ibidem, IX, nr. 303, 13 iunie 1899:1-2. 37. „Sakadat”, I, nr.1, 12 iunie 1896 : 1; „Şark”, I, nr. 1; 19 octombrie 1896: 1 apud Stoica Lascu, Mărturii de epocă..., p. 208. 38. Tahsin Gemil, Naţional şi minorităţi naţionale, în „Analele Dobrogei”, Serie nouă, Anul II, nr. 1, Constanţa, 1996, p. 58. 39. Ekrem Manlibay, Situaţia demografică a tătarilor şi turcilor din Dobrogea după 1878, în Lucrările Simpozionului Internaţional Originea tătarilor. Locul lor în România şi în lumea turcă,Constanţa, 17-20 noiembrie 1994, Tahsin Gemil, p. 318. 40. Nuredin Ibram, Musulmanii din România, Constanţa, Editura Golden, 2007, p. 10. 41. Nuredin Ibram, Comunitatea musulmană din Dobrogea. Repere de viaţă spirituală, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998, p. 6. 42. Mehmed Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, pp. 103-106. 43. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, p. 360. 44. A. Montandon, Excursion en Dobrudja, apud Cioroiu Constantin, Etnii trăitoare alături de români în Dobrogea, în „Analele Dobrogei”, serie nouă, an II, Constanţa, 1996, pp. 29-30. BIBLIOGRAFIE: A. IZVOARE I. Biblioteca judeţeană „I. N. Roman” Constanţa Colecţia de microfilme cuprinde următoarele ziare:

- „Aurora”, 1894-1895, Mp. 38. - „Echoul agriculturei”, 24 maiu 1898, Mp. 176. - „Gazeta Dobrogei”, 1 septembrie 1888- 10 aprilie 1894, Mp. 207. - „Istrul”, 11 ianuarie 1898-22 februarie 1901, Mp. 222 A. - „Ovidiu”, 15 septembrie 1898-30 iulie 1910, Mp. 274. - „Patria”, 20 ianuarie-20 martie 1898, Mp. 277. - „Santinela Dobrogei”, 17 aprilie 1894-18 februarie 1896, Mp. 324.

Page 78: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 78 ~

- „Straja Tulcei”, 11 iunie 1899-14 ianuarie 1900, Mp. 343. - „Viitorul Constanţei”, 30 aprilie 1900, Mp. 379. - „Vocea Dobrogei”,, 21 septembrie 1897-22 decembrie 1898, Mp. 388.

II. Publicaţii de documente Lascu Stoica, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, (1878-1947), vol. I, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, Constanţa, 1999, pp. 63-71, 106-110, 115-132, 140-144, 208. Zamfir, Dumitru Ct., Georgescu, Octavian, Presa dobrogeană (1878-1980): bibliografie adnotată şi comentată, Biblioteca Judeţeană Constanţa, 1985, pp. 325-337. B. LUCRĂRI MONOGRAFICE Ibram, Nuredin, Comunitatea musulmană din Dobrogea. Repere de viaţă spirituală, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998, p. 6. Ibram, Nuredin, Musulmanii din Dobrogea, Editura Golden, Constanţa, 2007, p. 10. C. LUCRĂRI DE SINTEZĂ ŞI CULEGERI DE STUDII: * * * 1878-1928. Dobrogea. Cincizeci de ani de viaţă românească, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, reeditată Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003. Ekrem, Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, pp. 103-106. Gemil, Tahsin, (coordonator), Lucrările Simpozionului Internaţional ORIGINEA TĂTARILOR. Locul lor în România şi în lumea turcă (Constanţa, 17-20 noiembrie 1994), Editura Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 318.

Page 79: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 79 ~

Prof. Mihai Paris, Liceul Teoretic „George Călinescu” Constanța Prof. Anișoara Paris, Colegiul Tehnic „Tomis” Constanța

SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA COMUNITĂȚII GERMANE DIN DOBROGEA ÎN PERIOADA 1840-1940

REZUMAT: Lucrarea de față prezintă în linii mari etapele colonizării germane în Dobrogea. Colonizarea germană în Dobrogea s-a realizat în trei etape: 1840-1850, 1873-188, 1890-1891. În majoritatea lor, germanii proveneau din Basarabia și au sosit în Dobrogea datorită suprapopulării acestei regiuni, a politicii naționaliste a regimului țarist și a suprimării unor privilegii și facilități. Așezați în ținutul dintre Dunăre și Mare, ei s-au distins prin: ordine, disciplină, rigoare și consecvență, completând în chip fericit caracterul blând și tolerant al românilor. Din aceste motive, coloniștii nemți s-au integrat rapid, punând bazele unor colonii frumoase și bogate. Existența lor în Dobrogea a durat 100 de ani, când climatul politic tensionat al anului 1940 a făcut ca peste 95 % dintre aceștia să părăsească Dobrogea și să se repatrieze în Germania. Materialul de față se constituie într-o „privire repede” asupra evoluției comunității germane din Dobrogea în perioada 1840-1940. Prima colonizare a elementului german în spațiul românesc datează din jurul anului 1150, când, din inițiativa regelui maghiar Geza al II-lea, au sosit în Transilvania cavaleri, țărani, meșteșugari și negustori germani. Așezarea coloniștilor germani a avut drept scop consolidarea stăpânirii regelui în sudul Transilvaniei și refacerea economică a acestei zone, devastate în mai multe rânduri de invaziile pecenegilor și cumanilor (1). Pentru o mai bună apărare a frontierei Transilvaniei, regele Andrei al II-lea a chemat, în anul 1211, în Transilvania, Ordinul cavalerilor teutoni. Aceștia au fost așezați în Țara Bârsei. În afara funcției de apărare, cavalerii teutoni aveau și sarcina de a face prozelitism catolic dincolo de Carpați, printre cumani și români (2) . De-a lungul veacurilor, în spațiul dintre Dunăre și Mare s-au petrecut o serie de procese etno-demografice care au creat o fizionomie aparte acestei zone. Peste autohtoni s-au așezat o serie de elemente aparținând unor neamuri din cele mai diverse. În drumul lor spre Balcani sau după aceea, datorită condițiilor bune de existență, s-au stabilit aici bulgari, împrăștiați de la gurile Dunării până la Varna și Silistra. În secolul al XIII-lea, în Dobrogea s-au stabilit tătari, numărul lor crescând sub dominația sultanilor, când li s-au adăugat și turci. Mai târziu au venit ruși „schismatici” (așa numiții lipoveni), greci, armeni, evrei, etc.. Întotdeauna a existat aici o populație românească a cărei prezență poate fi demonstrată prin numeroase denumiri de izvoare narative și documentare, din datele toponimiei și hidronimiei și, nu în cele din urmă, din mărturiile arheologice. De-a lungul veacurilor, a existat un flux al populației românești din stânga Dunării, inclusiv a mocanilor din Transilvania, care s-au așezat în spațiul dobrogean, creând noi așezări sau amplificându-le pe cele existente. S-a creat astfel un mozaic de populații în acest spațiu (3) . Primii germani s-au așezat în Dobrogea către sfârșitul secolului al XVIII-lea dar cu o frecvență și într-un număr care nu anunțau nicidecum puternica lor migrare din a doua jumătate a secolului următor spre această regiune. După încorporarea Basarabiei, în anul 1812, autoritățile țariste au încurajat colonizarea părții de sud a noii provincii cu slavi (ruși și bulgari) dar și cu germani, cărora le-au fost acordate largi privilegii economice, fiscale și confesionale. Publicarea în 1813 și 1813 a manifestelor imperiale ale țarului Alexandru I cât și răspândirea lor în ținuturile populate de germani au avut o însemnată putere de atracție asupra unor locuitori din provinciile polono-prusiene, din diferite regiuni ale Rusiei cât și din statele sudice ale Germaniei. Proveniți mai ales din Suabia erau cunoscuți în genere sub numele de Schwaben (șvabi) și sub presiunea unor cauze

Page 80: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 80 ~

economice, politice și religioase s-au lăsat angajați într-o perpetuă pribegie care avea să-i ducă departe de țara lor. Stabiliți abia de câteva decenii în sudul Basarabiei, unde coloniile lor însumau circa 24.000 de locuitori în sudul Ucrainei și împrejurimile Odessei, germanii au început să părăsească Rusia, îndreptându-se fie spre SUA și Canada, fie spre Dobrogea (4) . Parte din germanii aceștia, fie că nu le-au plăcut locurile, fie că nu s-au putut împăca cu stăpânirea rusească, au trecut în „țara turcului”, în Dobrogea. Germanii dobrogeni sunt coloniști veniți aici între anii 1841-1891, adică în timp de cincizeci de ani. Aceste pâlcuri s-au desfăcut din masa coloniștilor germani așezați mai demult în Rusia. Cei mai vechi coloniști germani sunt cei așezați în nordul județului Tulce: Acpunar (unde s-a făcut descălecarea întâilor sosiți), Atmagea, Tulcea, Malcoci, Ciucurova, Cataloi... De ce au plecat din Rusia? Poate din cauza legii rusești de colonizare a împărătesei Ecaterina a II-a (a doua jumătate a veacului al XVIII-lea) prin care se oprea vânzarea și împărțirea lotului de colonizare; poate din cauza secetei de câțiva ani la rând, de boli și de lipsă de pământ. Casele întâilor coloniști veniți în Dobrogea erau niște biete colibe învelite cu stuf, bordeie sărăcăcioase (5). Trebuie subliniat faptul că începutul colonizării germane în Dobrogea nu s-a făcut prin cuceriri războinice și nici ca politică a statului român care nu era încă stăpânul locului, ci prin propria voință a unor oameni liberi în căutarea unui loc de muncă. Colonizarea germanilor în Dobrogea a fost un proces realizat în trei etape: prima etapă (1840-1850), etapa a doua (1873-1883), etapa a treia (1890-1891) (6). Începând din 1840, numeroși germani din gubernia Cherson s-au îndreptat spre Principatele Române, fiind semnalați în diverse localități ale Moldovei și Munteniei, iar în anul următor și la Măcin. Statul otoman a intuit imediat avantajele colonizării germanilor, autorizând intrarea lor în Dobrogea și oferindu-le numeroase facilități. Prima colonie fondată a fost cea de la Malcoci, în 1843, la est de Tulcea, în apropierea regiunii mlăștinoase a brațului Sfântul Gheorghe. S-au stabilit aici între 20-25 de familii, formate din șvabi și alsacieni. În 1845 a fost fondată mica colonie Akpunar, care s-a întărit ulterior prin noi elemente desprinse din comuna Jacobsonsthal, întemeiată lângă Brăila de emigranți germani veniți din Basarabia. În general, criteriul care a stat la baza constituirii primelor așezări germane a fost cel confesional. Spre exemplu, populația comunei Atmagea era formată din familii tinere de germani evanghelici, în timp ce colonia Malcoci a fost înființată de germani catolici. Constituirea primelor așezări germane în Dobrogea n-a avut caracterul unei colonizări de stat, ca în cazul musulmanilor. Germanii s-au așezat aici în mod spontan, în absența oricărei preocupări a autorităților otomane față de organizarea vieții lor comunitare, fapt care și-a pus amprenta asupra existenței patriarhale a primelor așezări. La început, primele locuințe au fost bordeie semi-îngropate, lipsind registrul de stare civilă cât și evidențele matriculare. Primele colonii întemeiate aveau o populație puțin numeroasă. În ceea ce privește satele Malcoci și Tekeli, Ion Ionescu de la Brad estima în anul 1850 populația lor la nu mai mult de 59 de locuitori. În anul 1857, satul Cataloi cuprindea numai 7-8 familii de germani, așa cum reiese din procesul verbal al comunității evanghelice din Tulcea. Un an mai târziu erau 40 de familii, ceea ce a favorizat formarea unei colonii separate de românii, tătarii și rușii găsiți aici. Și în alte condiții, germanii s-au stabilit în așezări cuprinzând populație musulmană și creștină mai veche. Astfel, satul Ciucurova era locuit de ruși, turci, tătari și lazi caucazieni când, în 1857, au venit primii coloniști germani. Prin spor natural sau prin sosirea unor noi elemente, coloniile germane s-au dezvoltat destul de repede. În anul 1864, în Ciucurova locuiau 46 de familii evanghelice și trei baptiste, însumând circa 250 de oameni; în anul 1861, populația comunei Atmagea ajungea la 1200 de locuitori. În Tulcea, primii și cei mai numeroși au fost șvabii catolici. La 1856 numărul lor se ridica la circa 100, locuind în case modeste, acoperite cu stuf. Treptat, comunitatea germană s-a dezvoltat, pe măsura condițiilor oferite de activitatea comercială a portului, mai ales după crearea Comisiei Europene a Dunării (1856) și sporirea traficului de călători

Page 81: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 81 ~

și mărfuri. Germanii s-au extins și în teritoriul agricol și forestier din preajma Tulcei, unde, cele patru sate cu populație germană numărau aproape 600 de locuitori. În timpul războiului ruso-turc din 1853-1856, coloniile germane, mai puțin Malcoci, au traversat o perioadă de grele încercări. După declanșarea operațiunilor militare pe frontul dobrogean, cu excepția câtorva familii, germanii s-au refugiat în Moldova. Când războiul a încetat, majoritatea s-a reîntors, dar a găsit satele ocupate de tătari sau cerchezi, recâștigându-și drepturile numai cu concursul autorităților otomane care-i preferau pentru contribuția lor la dezvoltarea vieții economice. Așezările create după 1856 au fost situate din prudență, departe de drumul principal care lega Tulcea de Constanța (7). A doua etapă a colonizărilor germane în Dobrogea are ca punct de plecare anul 1871, care aduce o schimbare importantă în viața coloniștilor germani din Rusia. Autoritățile țariste au emis un ucaz prin care colonia germană din Basarabia trecea sub ascultarea Sankt-Petersburgului din punct de vedere educațional și bisericesc. În 1873 s-au recrutat cei dintâi ostași ruși și din rândurile coloniștilor. Acest lucru i-a determinat pe mulți germani să plece din Rusia. Unii din acești emigranți au venit direct în Dobrogea; alții, mai numeroși, au trecut întâi prin Moldova și Muntenia. Despre aceștia din urmă, nu se știu multe lucruri. Începând cu anul 1872, autoritățile otomane dau voie nemților pribegi să se așeze în Dobrogea și, în vara anului 1873 vin foarte mulți coloniști. Dacă primii coloniști germani s-au așezat în nordul Dobrogei, cei din a doua perioadă s-au așezat în centrul și sudul provinciei, în regiunea, altfel fertilă și binecuvântată a stepelor, unde, la început, n-aveau să plătească decât o zeciuială din recolta lor. Din această perioadă sunt următoarele colonii: Cogealac, Tariverde, Facria, Caramurat, Colilia, Anadalchioi și Cogealia. Cogealacul avea să devină una dintre cele mai frumoase și bogate colonii nemțești din Dobrogea. Avea gară, poștă, telegraf și telefon. Piața cea mare, unde se adunau la târg, în fiecare marți, comunele din apropiere, cu primăria și judecătoria, îi dau un aspect de orășel. Războiul ruso-turc din 1877-1878 a provocat în Dobrogea multă spaimă și mizerie. După război, guvernul român a acordat scutire de impozite și dări timp de trei ani, pentru a redresa economia. A treia etapă a colonizării germane poate fi încadrată între anii 1990-1891. La 1890 debutează un nou curent de emigrare din coloniile germane ale Rusiei meridionale. Politica naționalistă a Rusiei, precum și cea de suprimare a privilegiilor stau la baza migrării germanilor. Astfel, o lege din 1890 interzicea tuturor cetățenilor străini să cumpere teren, pământ și proprietăți, să are și să semene pe pământ rusesc, să-și construiască biserici. Mai mult decât atât, în 1891, se instituie obligativitatea limbii ruse în toate școlile din Rusia țaristă. În acest context, mii de nemți părăsesc Rusia și se îndreaptă spre SUA, Canada, unii ajungând chiar în Dobrogea, încurajați fiind de promisiunile ministrului P. P. Carp. Se întemeiază astfel, între 1890-1891, opt colonii noi, aproape toate în partea de sud a Dobrogei: Cobadin, cea mai prosperă dintre ele, Sarighiol, Mangalia, Osmancea, Viile Nuoi. Cu aceasta se încheie perioada emigrărilor germane din Rusia, perioadă ce a durat 50 de ani (8). În 1928, numărul germanilor din Dobrogea nu depășea 10 000. Erau harnici și model pentru celelalte sate, erau foarte gospodari, își întrețineau școlile și bisericile. Se aflau într-un contact permanent cu patria lor de origine, primind reviste, jurnale, gazete. Își conservau obiceiurile și tradițiile și nu se deznaționalizează (9). Ocupațiile principale ale germanilor erau: agricultura, creșterea animalelor, dar erau și buni meșteșugari și negustori pricepuți. În nordul Dobrogei au practicat mai ales lemnăritul și cărbunăritul. Înființate mai ales după criteriul confesional, comunitățile germane și-au organizat în același sens instituțiile ecleziastice și școlare (10). Cum, până în anul 1878, Dobrogea făcea parte din Imperiul Otoman, așezările întemeiate de germani s-au bucurat de autonomie administrativă, fiind conduse de primari aleși din rândul comunității, singura obligație fiind cea a plății punctuale a impozitelor. Chiar dacă, în primii ani, coloniștii au avut de luptat cu multe greutăți, fiind nevoiți să locuiască în bordeie și să facă față

Page 82: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 82 ~

incursiunilor de jaf ale unor grupuri de tătari și cerchezi, către sfârșitul secolului al XIX-lea așezările lor se consolidează. Odată cu trecerea Dobrogei sub administrație românească, în majoritatea satelor locuite de germani sunt instalați primari români și sunt împroprietăriți cu terenuri veterani ai Războiului de Independență din 1877–1878. Germanii dobrogeni, neavând resurse pentru susținerea unui învățământ propriu, vor frecventa școlile românești, doar limba germană și religia fiind predate de învățători din rândul propriei comunități, după încheierea cursurilor. Cu toate acestea, la începutul secolului al XX-lea, se înregistrează un spor demografic ce duce la întemeierea de noi așezări, la construirea de biserici și școli proprii și la angajarea a tot mai mulți preoți și învățători (11). Potrivit lui Constantin Brătescu, în 1913, în Dobrogea românii reprezentau 56,9 % din populație, turcii și tătarii însumau 10,9 %, iar germanii 2 %. Astfel, în județul Constanța erau 5580 de germani iar în Județul Tulcea erau 9811 de germani (12) . Comunitatea germană din Dobrogea a fost din nou afectată în timpul Primului Război Mondial (1914-1918), când toți germanii din Regatul României, intrat din 1916 în război împotriva Germaniei, erau considerați potențiali inamici. Este interzisă folosirea limbii germane în locuri publice, mulți bărbați sunt puși sub arest la domiciliu, sunt rechiziționate animale și mijloace de transport, iar unele așezări sunt distruse în timpul luptelor purtate între trupele românești și cele bulgare ce invadaseră Dobrogea. În perioada interbelică, așezările germane din Dobrogea cunosc o nouă etapă de dezvoltare, dar deja în anul 1940, în urma unui acord între guvernele României și Germaniei, comunitățile de germani dobrogeni au fost mutate obligatoriu în Germania. Foarte puțini germani dobrogeni s-au putut sustrage acestei acțiuni, reușind să locuiască în continuare în satele lor (13) . Pământul Dobrogei este un adevărat mozaic prin diversitatea solului, vegetației și faunei dar și prin mulțimea de etnii care au populat ținutul în decursul timpului. În Dobrogea, mai mult decât oriunde se găsesc straturi istorice continuând pe cele geologice, urmele unor civilizații străvechi, stinse. Diversitatea etnografică a acestui teritoriu nu se dezminte în nici una din epocile istoriei sale, așa a fost soarta acestei zone așezate la răspântia atâtor drumuri. Din păcate, despre naționalitățile care au locuit un timp mai lung sau mai scurt în Dobrogea, se cunoaște destul de puțin, deși fiecare a avut contribuția proprie la prosperitatea ținutului prin modul de viață, cultură și civilizație specifică. Dintre toate etniile, germanii au avut un loc deosebit prin spiritul de ordine și disciplină, muncă perseverentă și pricepere, cinste și prudență care conveneau perfect caracterului blând și tolerant al românilor. Ca urmare, coloniștii nemți s-au integrat imediat, punând bazele unei agriculturi organizate în sate și gospodării administrate exemplar. Din păcate, împrejurări istorice defavorabile au făcut ca în anul 1940 peste 95 % din populația germană să părăsească Dobrogea în speranța de a se repatria în țara strămoșilor lor, Germania, încercare reușită după mari sacrificii și grele suferințe morale și materiale cauzate de război (14) . NOTE: 1. Doru Dumitrescu, Carol Căpiță (coord.), Istoria minorităților naționale din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008, p. 245. 2. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 65. 3. Gheorghe Zbuchea, Cadrilater=Dobrogea de Sud, în Dosarele Istoriei, An. VII, nr. 1, 2002, pp. 2-3. 4. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998, pp. 301-302. 5. Apostol D. Culea, Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea, Editura Casei Școalelor, București, 1928, pp. 169-171.

Page 83: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 83 ~

6. Horia Stinghe, Cornelia Toma, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2007, pp. 23-24. 7. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998, pp. 303-304. 8. Ioan Georgescu, Coloniile germane din Dobrogea, Institutul de arte grafice și editură „Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 1926, pp. 30-40. 9. Apostol D. Culea, Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea, Editura Casei Școalelor, București, 1928, p. 171. 10. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998, pp. 305-306. 11. Doru Dumitrescu, Carol Căpiță (coord.), Istoria minorităților naționale din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008, p. 248. 12. Constantin Brătescu, „Populația Dobrogei”, în Dobrogea. Cincizeci de ani de vieață românească, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003, p. 236. 13. Doru Dumitrescu, Carol Căpiță (coord.), Istoria minorităților naționale din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008, p. 248. 14. Horia Stinghe, Cornelia Toma, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2007, p. 13. BIBLIOGRAFIE: Brătescu, Constantin, „Populația Dobrogei”, în Dobrogea. Cincizeci de ani de vieață românească, Editura Ex Ponto, Constanța. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999. Culea, Apostol D., Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea, Editura Casei Școalelor, București, 1928. Dumitrescu, Doru, Căpiță, Carol (coord.), Istoria minorităților naționale din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008. Georgescu, Ioan, Coloniile germane din Dobrogea, Institutul de arte grafice și editură „Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 1926. Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998. Stinghe, Horia, Toma, Cornelia, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2007. Zbuchea, Gheorghe, Cadrilater = Dobrogea de Sud, în Dosarele Istoriei, An. VII, nr. 1, 2002.

Page 84: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 84 ~

Page 85: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 85 ~

Prof. Ioana Prahoveanu, Colegiul Comercial „Carol I” Constanţa Elevă Iulia Eftei, Colegiul Comercial „Carol I” Constanţa

RUŞII LIPOVENI DIN DOBROGEA Introducere. Dobrogea reuneşte de secole diverse minorităţi etnice şi religioase care au găsit în acest spaţiu cultural înţelegerea şi sprijinul de care aveau nevoie. Obiceiurile şi sărbătorile minorităţilor din Dobrogea, pe lângă cele practicate de români, ocupă un loc important în viața de toate zilele a poporului român. Contribuția culturală a diferitelor minorități naționale la profilul cultural românesc, practic la structurarea identității culturale a acestui spațiu, este importantă. Aceste contribuții culturale creează identități regionale, ale provinciilor istorice. Ceea ce dă identitate și un specific anume Dobrogei este tocmai profilul etnic special, combinația unică de elemente culturale. Aceste identități regionale constituie identitatea spațiului românesc, în sensul diversității și multiculturalității. Pe lângă populația românească care își sărbătorește propriile tradiții și obiceiuri, minorităţile etnice de aici îşi respectă obiceiurile şi sărbătorile aşa cum le este tradiţia, reușind să armonizeze relațiile cu românii respectându-și reciproc cele mai frumoase valori culturale, propriile tradiții care le dă sentimentul apartenenței la rădăcinile spirituale și fizice ale strămoșilor. Ca urmare pe lângă sărbătorile românești întâlnim și sărbători cum ar fi: ziua naţională a rromilor (sărbătorită de ei din anul 1971) pe data de 8 aprilie; credinţa ruşilor lipoveni creştin-ortodocși de rit vechi, care sărbătoresc Crăciunul pe 7 ianuarie, Boboteaza pe 19 ianuarie, Sântul Gheorghe pe 6 mai. Musulmani au ca sărbători religioase importante: Ramadanul şi Bairamul, iar aromânii își sărbătoresc ziua naţională pe 23 Mai. În Dobrogea, întâlnim obiceiuri care s-au păstrat din vremuri de demult și încă mai sunt practicate. Scurt istoric. Rușii lipoveni au o istorie foarte bogată, dar puțin cunoscută publicului românesc. Începuturile acesteia trebuie căutate în dramaticele evenimente ce au bulversat Rusia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și care, în final, au dus la scindarea societății rusești, provocând o criză religioasă și socială, ale cărei urmări persistă până în zilele noastre. Dovada sunt comunitățile de ruși staroveri răspândite în decursul timpului, practic în toată lumea. Reforma cultului și a practicii bisericești instaurată de țarul Aleksei Mihailovici (1645-1676) și promovată de patriarhul Nikon (1652-1658) a stârnit un val de nemulțumire și proteste în rândul clericilor și credincioșilor Bisericii Ruse, măsurile luate de autoritățile laice și ecleziastice din Rusia fiind considerate drept o atingere inadmisibilă adusă învățăturii și canoanelor ortodoxe. Reformele religioase şi sociale ale patriarhului Nikon și ale ţarului Petru cel Mare i-au făcut pe aceştia să părăsească Rusia şi să caute libertatea religioasă pe teritoriul românesc. Ruşii lipoveni au ales să rămână credincioşi ritului vechi, care se referă la un anumit tip de slujire religioasă, dar şi folosirii limbii slavone în biserică. Lipovenii au ales să se împartă între două lumi, două tradiţii, două calendare, două rituri şi trei limbi: română, rusă şi slavonă. Refuzul unor credincioși de a accepta înnoirea a făcut ca aceștia să fie supuși la taxe insuportabile si forțați să poarte o vestimentație specifică. Nemaiputând să suporte toate aceste restricții, staroveri (credincioșii de rit vechi) vor lua drumul pribegiei, răspândindu-se în întreaga lume (Polonia, Austria, Canada, Alaska, Japonia etc.) inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea, tocmai pentru că, la origine fiind pescari, din zona râurilor Don si Nipru, și-au putut relua practicarea acestei meserii (1). Cunoscuți de autoritățile locale sub denumirea de lipoveni (lipatei), aceștia și-au păstrat limba, obiceiurile și credința, fiind divizați atât pe criterii religioase (în 1690 s-au împărțit în popovţi – cu popă, şi bezpopovţi – fără popă), cât și etnice (rușii mari-moscoviți, rascolnicii propriu-ziși, cazaci zaporojeni, haholi, necrasovţi, ucraineni). După un popas în Basarabia sudică, în pădurile de tei,

Page 86: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 86 ~

staroverii s-au așezat în spațiul românesc, în mod deosebit în Dobrogea si Bucovina, în două mari valuri: primul după răscoala lui Bulavin, pe vremea lui Petru cel Mare, al doilea, în timpul țarinei Ecaterina a II-a (1762-1796), când au trecut la exterminarea căzăcimii. Fuga cazacilor a fost încurajată de autoritățile locale care au căutat să „umple” teritoriile lăsate libere de ruso-lipoveni. În sec. al XVIII-lea, când staroveri sunt atestați documentar în Dobrogea (1762 – Sarichioi), provincia prezenta un adevărat mozaic etnografic (turci, tătari, bulgari, cerchezi, găgăuzi, nemți, evrei, greci), în care românii, exceptând unele locuri, erau cei mai numeroși. Dobrogea, de la începutul sec. al XV-lea şi până după războiul de independenţă (1877-1878), a făcut parte din Imperiul Otoman, fiind inclusă în Dar al Islam (Casa Păcii), în care creștinii aveau un statut de protejați (zimțai-ilar), trebuind să respecte cele șapte obligații necesare, între care se remarcă plata unui impozit special. Lor le era recunoscută oficial biserica, fără a fi supuși la acțiuni pentru trecerea forțată la islamism (2). De altfel, staroverii fuseseră foarte bine plătiți de Poarta Otomană, fiind considerați „musafiri”, încercându-se chiar de către Sadâc (Sadyk) Pașa să se organizeze o armată regulată din „necrasovți”, pentru a lupta cu mai mult succes contra Rusiei, încercare eșuată ca urmare a dezertării hatmanului Gladki, în 1828. În schimbul sprijinului acordat Porții, aceștia primeau o largă și deplină autonomie, concesiunea pescăriilor şi a unor întinse teritorii, lucru care i-a făcut să intre în conflict deschis cu rascolnicii propriu-ziși, determinând autoritățile otomane să strămute unele grupuri pe Dunăre sau chiar în partea asiatică a imperiului, în zona orașului Bursa. Ruşii – staroveri s-au integrat în noile realități, amplificând coloritul etnic, specializarea acestora în pescuit făcând ca termenul de lipovean să desemneze şi alte populații care aveau această ocupație, lucru, de altfel, firesc în istorie (grădinarii – sârbi, meseriașii – nemți, zarzavagii – bulgari etc.). Ermetismul local și necomunicarea reală a făcut ca aceștia să nu fie definiți corect până acum din punct de vedere etnic, religios şi cultural. Localități cu populație majoritară lipovenească din Dobrogea. Rascolnicii staroveri s-au răspândit în platoul dobrogean și i-au atras de partea lor pe „necrasovţi”, reînviind și întemeind satele Carcaliu (Camena sau Komenka), lângă Măcin, Tătărița (lângă Siliștea) si Ghindărești (Guizdar), lângă Hârșova. Lipovenii necrasovţi s-au stabilit cu învoirea turcilor în teritoriul dintre Tulcea și Babadag, mai puțin în Constanţa şi Năvodari, reconstituind satele Sarichioi (Seriacovo) pe țărmul lacurilor Razelm și Jurilovca, care vor fi cele mai bogate sate de pescari din Dobrogea. La sud-est de Babadag, în regiunea muntoasă, se află un al treilea sat – Slava Rusă, populația acestuia ocupându-se cu agricultura, la fel și populația din satul vecin, Slava Cercheză. În număr mai mare se găsesc în orașul Tulcea si în Chilia Veche, Mahmudia, Ieroplava, Sfiștovca, Letea (3). Pe teritoriul României conform recensământului din anul 2002, rușii lipoveni numărau 35 791, majoritatea sunt concentrați în Dobrogea și Moldova, dar 2 / 3 din aceștia își duc existența în apropierea bazinelor hidrografice: al Dunării, Complexul Lagunar Razim-Sinoe și pe litoralul Mării Negre (4).

Repartiţia ruşilor-lipoveni pe localităţi, la recensământul populației din 7 ianuarie 1992. Sursa: Ipatiov, Filip, Ruşii lipoveni din Romania. Studiu de geografie umană, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002.

Limba rușilor lipoveni. Graiul rușilor lipoveni de astăzi păstrează caracteristicile limbii ruse de la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul sec. al XVII-lea, când strămoșii lor au fost nevoiți să-și părăsească patria, nesupunându-se reformelor

religioase ale patriarhului Nikon. Este demn de remarcat că apărarea credinței pravoslavice a mers până la sacrificiu de sine al acelor ce nu au acceptat reformele niciviene. Evoluția în cu totul alt

Page 87: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 87 ~

mediu lingvistic a dus la apariția unor deosebiri între graiul rușilor lipoveni și limba rusă literară de astăzi. Aceste deosebiri au apărut la toate nivelele limbii fonetice, lexic, morfologie. Amintim câteva dintre ele: pronunția fricativă a consoanelor g, t: gorod, golova; înlocuirea consoanei v, aflată la sfârșitul cuvântului, începutul cuvântului, înaintea unei alte consoane sau între două vocale: use-vse; drou-drov; transformarea vocalei o în a în poziție neaccentuată: vodo-voda; transformarea vocalei e în poziție neaccentuată în i: silo-selo; pronunția muiată a consoanei t la verbele aflate la persoana a III-a, timpul prezent: on (ona), citaet; on (ona) citaet. Vocabularul rușilor lipoveni este alcătuit din cuvinte de origine rusă, la care se adaugă și termenii împrumutați din limbile popoarelor care au venit în contact cu rușii lipoveni: ucraineana, poloneza, bulgara, turca și evident limba română – bicicleta – velosiped; frigider – holodilnic. Ocupații. Lipovenii au fost cunoscuți dintotdeauna drept buni pescari, asocierea lor cu ocupația de pescuit fiind explicată prin prezența acestei populații nu neapărat preponderent în Delta Dunării, ci în general în vecinătatea apelor. Alte activități specifice ale rușilor-lipoveni sunt cele legate de agricultură, albinărit, morărit etc. Lipovenii sunt recunoscuți ca fiind pricepuți constructori de bărci, case, acoperișuri din stuf, fiind foarte apreciați pe șantierele din toată țara. Majoritatea bisericilor și mănăstirilor de rit vechi sunt construite și pictate de meșteri renumiți din rândul rușilor-lipoveni.

Pescari din zona lacului Razelm /Fabrică de pește – imagini - www.bibliotecajurilovca.ro

Obiceiurile rușilor lipoveni sunt strâns legate de sărbătorile religioase. Credința rușilor lipoveni din Romania este creștin-ortodoxă de rit vechi. Cele câteva elemente care ar diferenția credința rușilor-lipoveni de cea ortodoxă practicată în Romania țin în mare parte de ritul religios și nu de dogmă. Aducem spre exemplificare câteva elemente caracteristice: semnul crucii la staroveri se face cu două degete (arătătorul și degetul mijlociu) reprezentând dubla ipostaza a Mântuitorului Iisus Hristos: natura divină și cea umană, iar cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime. Crucea rușilor staroveri are opt extremități. Numele Mântuitorului se face cu un singur I – Isus. Înconjurul bisericii se face în timpul procesiunilor în sensul rotației acelor de ceasornic (în sensul mișcării aparente a soarelui). Oficializarea liturghiei se face cu șapte prescuri și nu cu cinci. Din punct de vedere confesional, al apartenenței la centrul spiritual și al ierarhiei, în România există două orientări religioase ale rușilor. Calendarul pe care îl respectă a rămas neschimbat, fiind cel iulian, decalat cu 13 zile. Până în zilele noastre, la rușii lipoveni s-a păstrat obiceiul efectuării semnului crucii în aproape orice acțiune pe care o întreprind. Cel mai bine s-au păstrat obiceiurile legate de Masleniță (Săptămâna Brânzei sau Lăsata Secului), săptămâna de dinaintea intrării în postul Paștelui. Este o săptămână de bună voie, sărbătorită cu cântece vesele pe străzile localităților și cu preparate lactate specifice: vareniki, blinî, piroșchii etc. În timpul slujbei de Florii, podelele

Page 88: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 88 ~

bisericilor sunt acoperite cu un covor de iarbă, în timp ce credincioșii țin în mâini lumânări și crenguțe de salcie, sfințite cu această ocazie. Paștele, o sărbătoare foarte importantă pentru rușii-lipoveni, se sărbătorește în familie, cu ouă vopsite și cozonac, ce se sfințește în dimineața Învierii, după liturghie. Mielul nu face parte din tradiția rușilor-lipoveni. Pe toată perioada Paștelui, există la rușii-lipoveni obiceiul de a se pupa de trei ori când se întâlnesc, pronunțând „Hristos a înviat!” („Hristos Voscrese!”) și respectiv, „Adevărat a înviat!” („Voistinu Voskrese!”) (5). Şi la rușii lipoveni există obiceiul de a colinda, de Crăciun, vestind Nașterea Domnului. Evenimentele importante din viaţa Ruşilor Lipoveni prezintă câteva particularităţi specifice. Astfel, botezul nou-născutului se face prin scufundarea totală a copilului în cristelniţă, de 3 ori; naşii de botez (o persoană masculină şi una feminină) nu trebuie neapărat să reprezinte un cuplu – de cele mai multe ori aceştia au vârste fragede. Prenumele copilului (în general unul singur) era sugerat în trecut de preot în funcţie de sfinţii din calendar sărbătoriţi în perioada când s-a născut copilul. Căsătoria e precedată de logodna tinerilor, ocazie de organizare a petrecerilor la casa fiecăruia („acolisnaia” la viitorul mire şi „devisnic” la viitoarea mireasă); înainte de cununia religioasă – care are loc imediat după liturghie – se practică un obicei de „cumpărare-vânzare” a miresei de la casa părintească / ocazie cu care sunt interpretate diferite cântece. S-a păstrat obiceiul până în zilele noastre ca mirii să se cunune la biserică în costumele tradiționale pentru viața religioasă. După oficierea slujbei de cununie, mirii se îndreaptă către casa mirelui, ducând împreună o icoană și fiind însoțiți pe noul drum de către preoți. Cununia civilă și petrecerea propriu-zisă are loc spre după-amiază, seara, de multe ori petrecerea prelungindu-se pe durata a 2-3 zile. În trecut, nunta lipovenească era marcată de un aer de sobrietate, nefiind permisă muzica, ci doar anumite cântece folclorice interpretate de meseni. La decesul unui rus lipovean, acesta este privegheat timp de 3 zile în camera din faţă a locuinţei, fiind citită neîntrerupt Psaltirea. Se aprinde candela care trebuie să ardă timp de 6 săptămâni. În jurul capului celui decedat se pune o cunună pe care scrie în slavonă „Sfinte, puternice şi nemuritorule Dumnezeu, îndură-te de noi!” iar în mână i se pune o hârtie cu binecuvântarea preotului. Slujba de înmormântare are loc la biserică iar după, se organizează o masă întinsă la casa celui trecut în nefiinţă. Mortul este pus în groapă cu picioarele spre est, spre locul unde stă crucea, întrucât există credinţa că la învierea morţilor primul lucru pe care îl va vedea cel decedat să fie crucea. Coliva la rușii-lipoveni este făcuta din grâu fiert, amestecat cu miere de albine.

Ansamblul folcloric /port tradițional (loc. Slava Rusă, jud. Tulcea). Port popular la nuntă (loc. Jurilovca, jud. Tulcea). Imagini realizate de eleva EFTEI IULIA (aprilie, 2008)

Arhitectura. O gospodărie tradițională ruso-lipovenească se caracterizează printr-un mod ordonat de aranjare, cu perimetrul sub forma dreptunghiulară, cu latura scurtă către stradă. Casa propriu zisa, amplasată la stradă, este de tip vagon, cu 3 sau 4 încăperi înșirate una după alta și este mărginită de obicei de prispa cu sau fără balustrade și stâlpi de lemn. Materialul de construcție al casei diferă în funcție de regiunea geografică. În Deltă și în majoritatea localităților din Dobrogea, casele erau construite din cărămizi de chirpici, iar acoperișul din stuf. În

Page 89: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 89 ~

Moldova și Bucovina era utilizat frecvent și lemnul, iar pentru acoperiș erau tradiționale paiele sau dranița (scândurele din lemn). La casele lipovenești cu fronton, acesta era frumos decorat cu elemente specifice floristice, zoomorfe etc. De asemenea erau decorați stâlpii și balustradele de lemn de la prispa casei. Pereții exteriori ai casei erau de obicei spoiți cu var în alb, iar tâmplăria exterioară a casei (stâlpi, balustrade, ferestre, etc.) vopsită în albastru. Elemente specifice pentru așezările pescărești erau „vetrinicele”, de forma unor săgeți, pești, pasări, ce indică direcția vântului. În ceea ce privește camerele, o atenție deosebită i se acorda primei camere, dinspre stradă, care era atent îngrijită, având un rol important in evenimentele familiei (nuntă sau înmormântare). Această cameră era urmată de un antreu, cu ieșire în exterior, camera folosită propriu-zis de familie și eventual lângă un antreu sau încăpere. Tavanul încăperilor era străbătut de o grindă de lemn mediană. Nelipsite din camerele rușilor-lipoveni sunt icoanele, amplasate în colțul camerei, pe un suport de lemn („banița”), cu candela ce se aprinde obligatoriu de sărbători sau în timpul rugăciunilor. La casele vechi, peretele lateral din stradă prezintă frecvent o prispă cu stâlpi. Casele construite în anii 1920-1930 au temelie înaltă, pridvor fără prispă fiind acoperite cu înveliș de tablă. În anii 1950-1960 s-au impus arcadele și colonadele.

Casă lipovenească din județul Tulcea/ Casa lipovenească din loc. Jurilovca. Imagine www.bibliotecajurilovaca.ro Imagini Romeo Huidu | info-delta.ro

Un alt element specific rușilor-lipoveni este cuptorul întins, cunoscut sub denumirea de „pecika” sau „leajanka”, spațiul de pe cuptor fiind folosit pentru odihnă / dormit. Anexele gospodăriilor lipovenești se întindeau de regulă în prelungirea casei propriu-zise, fiind ceva mai impunătoare în zona Moldovei și a Bucovinei. Ele cuprind una sau două magazii, bucătăria de vară, grajdul sau cotețul pentru animale și în funcție de ocupația gospodarului, o anexă pentru depozitarea bărcii sau a uneltelor agricole. Fără excepții în gospodăriile lipovenești, chiar și în prezent, este baia lipovenească (tip saună, numită „bania”), alcătuită din două încăperi: prima (numită predbanik / pribanik) în care se făcea focul și unde se lăsa hainele și baia propriu-zisa. În cea de-a doua încăpere se găsesc o vatră din pietre în care se află cazanul cu apa pentru încălzit și un pat de scândură, numit „palok”, pe care se așează cel care se îmbăiază. Efectul de saună este amplificat prin stropirea cu apă a pietrelor încinse. Pentru stimularea circulației sanguine se folosește o măturică de nuiele (de obicei de stejar), care se opărește și cu care se lovește ușor și ritmic persoana care face baie. În general, se pregătește baia sâmbăta și înainte de sărbătoare, dar și când cineva din familie se îmbolnăvește, întrucât acest gen de baie este considerat leac pentru orice boală. „Fiecare are baie neagră („bania”). În camera unde avem „bania” facem „camenta”, un fel de cuptor peste care punem niște fiare și peste acestea niște pietre. Când se făcea focul în cuptor, fumul tot trecea prin pietrele alea și toată baia era un fum. Fumul ieșea până se încălzeau pietrele bine și pe pietre puneam cazanul cu apă. Din când în când, aruncam câteva căni cu apă pe pietre, iar fumul iese cu abur cu tot. După ce iese și se încing pietrele bine începi sa faci baie: te bați cu

Page 90: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 90 ~

măturica de stejar peste tot, până te înroșești. După asta, te speli cu apa din cazan, cu săpun de casă, fiert cu pelin. Dacă e frig afară, după baie intri în casă și te așezi pe leajanka – soba încinsă și bei un ceai de mentă”. (Simion Ecaterina – „Katia”, 62 ani (6)) Datorită potențialului turistic pe care-l oferă Delta Dunării, gospodăria din această zonă se dezvoltă păstrând în general arhitectura tradițională, în special cea specific locuinței lipovenești, fiind atracția unui număr mare de turiști români și străini. În prezent, majoritatea caselor sunt construite din materiale moderne, combinate cu materialele de construcție specifice zonei deltaice, stuful, lemnul. Biserica. Bisericile ortodoxe de rit vechi ale lipovenilor au multe elemente comune bisericilor românești, fiind alcătuite în principal din altar, naos și pronaos. În locul pridvorului se află o cameră cu icoane de unde participă la slujba persoanele care nu au dreptul de a intra în biserică. Între altar și iconostas, pe ambele părți, se găsește corul bisericii, format din cei care știu să cânte și să citească în slavonă. Cele două părți ale corului se reunesc în anumite momente ale slujbei religioase, în fața porților cerești, pe un fel de postament / podium mai înălțat față de restul

podelei. Dincolo de iconostasul ce delimitează corul bisericii, se găsesc două spații separate la fel printr-un iconostas, cel al bărbaților și cel al femeilor. Turla principală de deasupra pronaosului este foarte largă și cuprinde în interior imaginea de dimensiuni foarte mari a lui Iisus Pantocrator. Biserica lipovenească are de obicei trei intrări: una principală și alte două laterale – pentru accesul bărbaților. Biserica din localitatea Jurilovca, jud. Tulcea Imagine realizată de eleva Eftei Iulia (mai 2010)

Portul tradițional. Până nu demult nu existau deosebiri între portul cotidian și cel bisericesc al lipovenilor. În prezent însă portul tradițional al rușilor-lipoveni este conservat doar în viața religioasă, iar de la înființarea ansamblurilor folclorice, cu unele adaptări și modificări, și în viața cultural-artistică. Costumul bărbătesc lipovenesc tradițional era compus din cizme sau pantofi, pantaloni largi și „rubașka” – cămașă fără guler purtată peste pantalon și legată la mijloc cu un brâu de lână colorată cu ciucuri la capete, numit „pois”. Bărbații în vârstă continuă să poarte și în prezent la biserică o haină lungă, de culoare închisă, cunoscută sub numele de „paddiovca”, în Dobrogea sau „bichesca”/ „cufaica” în Moldova și Bucovina. Odinioară acest obiect de vestimentație era obligatoriu pentru toți bărbații, atunci când se duceau la biserică. Rânduiala bisericească cere, de altfel, ca haina folosita pentru viața religioasă să nu fie întrebuințată și pentru alte evenimente cotidiene (nuntă, petrecere etc.). Piesa de bază a costumului femeiesc este reprezentată de fusta („iubca”) sau sarafan, largă și lungă până la glezne. Ca și la bărbați, mijlocul este încins cu un „pois” (7). Capul femeilor este acoperit obligatoriu cu batic. Fetele nemăritate își împletesc părul într-o singură coadă, în care își prind lenta (fundă). La cununie, părul fetei care se căsătorește este împletit în două codițe (simbolizând cununia, cuplul), care se prind într-un coc în creștetul capului. Cocul este acoperit cu o bonețică („chicika”), peste care se pune „kaseac-ul”, iar apoi baticul. Un element de rit des întâlnit mai ales la femeile în vârsta este „lestovca” sau mătăniile (realizate din piele, cu diferite decorațiuni).

Page 91: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 91 ~

Imagini cu portul popular/www.crlr.ro Imagini cu portul popular al rușilor lipoveni din loc. Jurilovca

Concluzii. În România de astăzi trăiesc, alături de români, diferite alte comunităţi etnice, cu tradiţii culturale, lingvistice şi religioase specifice, ce au reprezentat întotdeauna un procent semnificativ din populația României. În Dobrogea, cele mai importante comunităţi sunt: rromii, ruşii lipoveni, turcii, tătarii şi aromânii. Minoritățile etnice s-au bucurat permanent în România de drepturi şi libertăţi care le-au permis să-şi conserve şi promoveze specificul etnic sau cultural. Dobrogea reuneşte de secole diverse minorităţi etnice şi religioase care au găsit în acest spaţiu cultural înţelegerea şi sprijinul de care aveau nevoie. Eftei Iulia: „Am ales tema aceasta deoarece m-am născut şi am crescut în Dobrogea și fac parte din comunitatea rușilor lipoveni, fiind născută în localitatea Jurilovca, jud. Tulcea. Astfel cunosc și iau parte la tot ce înseamnă obiceiurile şi sărbătorile acestora, dorind să popularizez istoria și tradiția acestui neam. Pe parcursul lucrării am prezentat anumite sărbători şi obiceiuri pe care eu le-am considerat mai interesante.” NOTE: 1. Drd. Varona, Alexandr, „Rușii lipoveni: Repere istorice”, în Istoria minorităților naționale din România, Manual auxiliar pentru profesorii de istorie, autori: Dumitrescu, Doru (coord.), Căpiță, Carol (coord.), Manea, Mihai (coord.) Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008, p.157. 2. Ibidem, p. 158. Informații similare și în (Ștefănescu), Melchisedec, Lipovenismul, adică schismaticii sau rascolnicii și ereticii rusești după autori ruși și izvoare naționale române, Imprimeria Națională, București, 1871. 3. Moldovan, Svetlana, Comunitatea rușilor lipoveni, Ghid de prezentare, Editura Ararat, București, 2004, în Istoria minorităților naționale din România, p. 196. 4. Ibidem. Informații similare și în lucrarea: Ipatiov, Filip, Rușii lipoveni din Dobrogea. Studiu de geografie umană, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002. 5. Moldovan, Svetlana, op. cit., p. 196. 6. Interviu cu doamna Simion Ecaterina (62 ani) localnică din satul Jurilovca – 20 aprilie 2010, realizat de eleva Eftei Iulia. 7. Huidu, Romeo, Portul popular tradițional lipovenesc, în www.info-delta.ro/traditii-in-dobrogea. BIBLIOGRAFIE: Chirilă, Feodor, Minoritatea rușilor lipoveni, în Minoritățile naționale din România. Dovezi istorice privind așezarea și evoluția, Editura Kham, București, 2001. Dumitrescu Doru, Carol Căpiță, Mihai Manea, Istoria minorităților naționale din România, București, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008.

Page 92: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 92 ~

Ipatiov, Filip, Rușii lipoveni din Dobrogea. Studiu de geografie umană, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002. Moldovan, Svetlana, Comunitatea rușilor lipoveni, Ghid de prezentare, Editura Ararat, 2004. Nistor Ion, I., Cercetări asupra cultului lipovenesc din România, În analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice. Seria III, tomul XXIX., mem. 9, București, 1974. Simionescu, Rodica, Obiceiuri şi tradiţii din satele dobrogene, în Revista „Lumea satului”, nr. 6, 16-31 MARTIE 2009. (Ștefănescu), Melchisedec, Lipovenismul, adică schismaticii sau rascolnicii și ereticii rusești după autori ruși și izvoare naționale române, Imprimeria Națională, București, 1871. Varona, Alexandr, Tragedia schismei ruse. Reforma patriarhului Nikon și începuturile staroverilor, Editura Kriterion, București, 2002. SURSE WEB: www.info-delta.ro/traditii-in-dobrogea www.crlr.ro www.worprest.ro www.jurilovca.go.ro www.bibliotecajurilovca.ro http://jurilovca.wordpress.com www.divers.ro www.tomrad.ro

Page 93: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 93 ~

Prof. Mirela Rotaru, Liceul Teoretic „Ştefan Odobleja” Bucureşti

ORIGINEA, LIMBA ŞI MIGRAREA ŢIGANILOR ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN RELATĂRILE UNOR CĂLĂTORI STRĂINI PRIN PRINCIPATELE ROMÂNE

ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA REZUMAT: Prezentul studiu încearcă să aducă informaţii inedite despre limba, originea şi migrarea ţiganilor în spaţiul românesc, aşa cum sunt prezentate acestea în relatările unor călători străini care au străbătut Principatele române în secolul al XIX-lea. Pitoreşti şi originale, vii şi pline de farmec, aceste relatări ne pun la dispoziţie o informaţie care, riguros şi atent interpretată, poate constitui o bază documentară extrem de importantă. Coroborate cu informaţiile oferite de celelalte tipuri de izvoare folosite, relatările călătorilor străini conturează un tablou destul de complet asupra momentului pătrunderii ţiganilor în spaţiul românesc, asupra limbii, originii şi traseului urmat de ţigani în drumul lor spre Principatele Române. Ţiganii sunt astăzi o realitate etnică şi socială incontestabilă în peisajul românesc. Ei trăiesc, locuiesc alături de noi, sunt o prezenţă ce nu se mai vrea ignorată. Ca pretutindeni în spaţiul românesc, şi în Dobrogea ei alcătuiesc o minoritate importantă ce nu poate fi trecută cu vederea în nicio abordare serioasă a minorităţilor la nivel regional. Convinşi fiind de faptul că foarte multe aspecte ale trecutului istoric pot fi reconstruite prin intermediul relatărilor de călătorie, vom încerca în paginile următoare o trecere în revistă a punctelor de vedere exprimate de călătorii străini care au traversat teritoriul Principatelor române în prima jumătate a secolului al XIX-lea în legătură cu originea, migrarea şi limba ţiganilor. Nu trebuie, desigur, să surprindă diversitatea şi caracterul adesea contradictoriu al punctelor de vedere formulate în relatările călătorilor străini asupra acestei teme, având pe de o parte în vedere faptul că niciunul dintre ei nu era istoric de profesie şi, pe de altă parte, faptul că nici măcar în zilele noastre nu au fost clarificate toate aspectele privitoare la migrarea şi locul de origine al ţiganilor. Astfel, este astăzi unanim recunoscut faptul că „aproape tot ceea ce se ştie despre istoria mai veche a ţiganilor se datorează lingvisticii. După ce timp de secole pentru originea şi istoria acestei populaţii cu trăsături rasiale şi culturale diferite de ale popoarelor europene au fost date explicaţii dintre cele mai diverse şi mai fanteziste, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea filologia comparată a descoperit asemănarea între limba vorbită de ţigani şi limba sanscrită (1).” În 1783 învăţatul german H. M. Grellmann concluziona în lucrarea sa consacrată ţiganilor că această populaţie este de origine indiană (2). Înrudirea limbii vorbite de ţigani cu limba sanscrită a fost demonstrată riguros de cercetarea filologică în deceniile ce au urmat. Numită şi limba romani sau romanes, limba ţigănească aparţine familiei limbilor indo-europene, făcând parte din grupul limbilor neoindiene şi înrudindu-se cu câteva dintre limbile vorbite în subcontinentul indian. Însă, „în condiţiile în care limba ţigănească posedă elemente comune multor limbi indiene (ca şi neindiene), în ciuda numeroaselor încercări făcute de lingvişti timp de mai bine de un secol, nu s-a putut identifica mai strâns regiunea sau populaţia din care provin vorbitorii de romani. S-a optat fie pentru nord-vestul, fie pentru centrul Indiei. Nici antropologia fizică şi nici etnologia nu au fost în stare să dea un răspuns lămuritor la această întrebare şi să găsească grupul etnic şi casta cărora le-au aparţinut strămoşii ţiganilor (3)”. Numeroase nelămuriri există încă în istoriografia contemporană în legătură cu migraţia ţiganilor din India până în Europa. Se consideră în general că această migraţie a avut loc în mai multe valuri, între secolele al IX-lea şi al XIV-lea, şi nu a fost una spectaculoasă (4).

Page 94: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 94 ~

Încercând să refacă traseul pe care l-au parcurs ţiganii din India până în Europa, studiind dialectele ţigăneşti prin prisma împrumuturilor lingvistice pe care aceştia le-au preluat de la popoarele cu care au intrat în contact în cursul migraţiei lor, marele lingvist Franz Miklosich a ajuns la concluzii deosebit de interesante. El a arătat că, iniţial, prin secolul al IX-lea, ţiganii au ajuns în Persia, unde au stat un timp destul de îndelungat, după cum demonstrează numărul mare de cuvinte persane din dialectele ţiganilor europeni. În Armenia veche ţiganii au petrecut de asemenea un timp destul de îndelungat, dovadă fiind termenii armeni din limba ţiganilor europeni. Pe la jumătatea secolului al XI-lea ţiganii şi-au făcut apariţia în Imperiul Bizantin, unde se pare că au căpătat numele etnic pe care îl poartă până astăzi: ţigani (în limba greacă ei au fost numiţi Athínganos sau Atsínganos) (5). În fine, din Asia Mică ţiganii au pătruns în Tracia, probabil pe la începutul secolului al XIV-lea, moment considerat începutul istoriei europene a ţiganilor. Ulterior, din Tracia ei s-au răspândit în toate direcţiile continentului european. Deşi la început ţiganii au fost numiţi în multe regiuni ale continentului „egipteni” sau „saraceni”, foarte curând ei au căpătat numele pe care le poartă şi astăzi în limbile europene. Astfel, în Germania cele mai folosite nume pentru ei sunt Zigeuner şi Sinte (pluralul fiind Sinti), cel din urmă desemnând doar o parte a populaţiei de origine indiană. În limba franceză s-a impus numele de bohémien, probabil datorită faptului că ţiganii prezentau scrisori de protecţie de la Sigismund de Luxemburg, împărat romano-german şi rege al Boemiei (Cehiei). În limba engleză şi în limba spaniolă, ţiganii au fost numiţi Gypsy, respectiv gitano, după presupusa lor origine egipteană, în timp ce în Danemarca, Suedia şi Finlanda ei au fost numiţi Tattare (tătari) (6). În ceea ce priveşte prezenţa ţiganilor pe teritoriul Ţărilor Române, cele mai timpurii informaţii datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea (7). În Tara Românească, printr-un act emis în anul 1385, domnul ţării, Dan I, dăruieşte mănăstirii Tismana posesiuni care aparţinuseră anterior mănăstirii Vodiţa, şi care fuseseră donate acesteia de către domnitorul Vladislav I. Între aceste posesiuni, actul din 1385 menţionează şi 40 de sălaşe de ţigani („aţigani”) (8). După această dată informaţiile despre ţigani devin tot mai numeroase în Ţara Românească. Din documentele epocii reiese că, în general, în secolul al XV-lea aproape toate marile mănăstiri şi toţi marii boieri posedă robi ţigani. În Moldova prima atestare documentară a ţiganilor datează de la 1428, când Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari (9). Apar apoi în documentele din anii următori menţionaţi ţiganii mănăstirilor Vişnevăţi, Moldoviţa, precum şi ai altor mănăstiri şi mari boieri (10). Călătorii străini au abordat în relatările lor problema originii şi migraţiei ţiganilor din Europa şi Principatele Române conform nivelului de informaţie şi instrucţie la care au avut acces. Francezul Auguste de Lagarde îi considera pe ţigani „o castă de paria, alungată din India în 1408 cu ocazia cuceririlor lui Tamerlan; sau, în opinia altora, din Arabia sau Egipt, judecând după o denumire de Faraoni care le-a fost atribuită; în sfârşit, spun alţii, din Persia şi din ramura Uzbecilor: indiferent însă care dintre aceste variante ar fi cea adevărată, cât de lung a fost şirul revoluţilor care i-a purtat atât de departe de pământul lor de origine!” (11). Charles Lemercier de Longpré, baron D’Haussez, considera în anul 1837 că „invazia ţiganilor în Europa datează din primii ani ai secolului al XV-lea. În Franţa, unde sunt cunoscuţi sub numele de boemieni, trăiesc doar câteva șatre în Languedoc. Sunt în număr mai mare în Anglia, şi doar în Ungaria formează un popor” (12). Franz Joseph Adolph Schneidawind nota în memoriile sale că în Principatele române „pare să fie patria de acum a acelor triburi nomade, care brăzdează întreaga Europă şi a căror origine se pierde în negura veacurilor – ţiganii” (13). Referitor la originea ţiganilor, Eugène Stanislas Bellanger, literat de talent şi călător pasionat, aprecia că „dinţii lor albi şi bine aşezaţi, pieptul larg şi îndesat, umerii laţi foarte întinşi şi şoldurile arcuite ca ale unui Hercule, indică suficient originea lor etiopiană” (14). Prinţul rus Anatoli Demidov, notându-şi impresiile înregistrate în timpul traversării ţinuturilor locuite de români, aprecia că „boemienii” sunt „o rasă numeroasă şi vagabondă, cunoscută în Ţara

Page 95: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 95 ~

Românească sub numele de ţigani” (15). Despre originea ţiganilor, prinţul formulează următoarea opinie: „tinerele ţigănci se distingeau printr-o frumuseţe aparte, care a păstrat amprenta rasei, din care o serie de autori pretind că se trag aceste triburi rătăcitoare; se regăsesc la ele atât talia suplă şi subţire cât şi extremităţile atât de delicate ale femeilor de pe malurile Gangelui” (16). Topograful austriac Joseph Adalbert Krickel sublinia în jurnalul său de călătorie: „care este originea ţiganilor, acest fel deosebit de oameni, aceasta rămâne o problemă deschisă, care i-a călăuzit deja pe unii cercetători spre concluzii surprinzătoare. Unii îi consideră ca fiind rămăşiţele hunilor lui Attila, alţii ca avându-şi originea în Egipt, iarăşi alţii originari din India deoarece caracterul lor, modul lor de viaţă, culoarea pielii şi limba lor pledează pentru aceasta. Ei au migrat precum lăcustele, fără corturi, fără îmbrăcăminte propriu-zisă, acoperiţi de zdrenţe din pânză, trecând din sat în sat, fie că veneau din Ţara Românească, fie că se îndreptau iarăşi într-acolo. Funcţionarii săteşti îi alungau însă îndată din sate cu bâtele, asemenea câinilor, după ce ţiganii îşi vestiseră sosirea printr-o larmă mare şi prin cerşit în faţa uşilor şi ferestrelor, precum şi prin preziceri, furturi şi tâlhării. Chiar dacă numai în Transilvania rătăcesc, încoace şi încolo, peste 20 000 de ţigani, sediul lor principal rămâne, totuşi, Ţara Românească” (17). Felix Colson nota în 1839 că „ţiganii, emigrare târzie a unei seminţii din Asia în Europa, au apărut pentru prima dată în Moldova, conform unor autori, în secolul al XIII-lea, conform altora în secolul al XV-lea, în 1417. Din Moldova aceste hoarde nomade s-au răspândit în Europa, care îi cunoaşte sub numele de Boemieni” (18). În acelaşi an, pastorii scoţieni Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne consemnau în lucrarea lor că, ţigani este un „nume care, după unii ar deriva de la Zoam, vechia capitală a Egiptului, deşi alţii îl atribuie faimosului cuceritor tătar” (19). Un alt francez, profesorul Alfred Poissonier, scria despre originea ţiganilor că „istoricii care s-au ocupat de ţigani au opinii diferite despre originea acestei populaţii şi asupra datei precise a migraţiei ei”; dar, „dacă o discuţie ar putea stabili patria originară a ţiganilor, aceasta nu s-ar putea purta la modul serios decât în legătură cu Libia sau cu India” (20). William Wilkinson, supus britanic şi consul englez la Bucureşti între anii 1814 şi 1816, deşi nu se ocupă de originea şi migrarea ţiganilor în Europa, îi compară pe ţigani cu evreii în lucrarea sa An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia with various political observations relating to them, cele două populaţii găsindu-se, în opinia sa, în situaţii identice din mai multe puncte de vedere: „această categorie a speciei umane cunoscută prin termenul general de ţigani pare, ca şi evreii, să fie răspândită în aproape întreaga Europă, şi în multe alte părţi ale lumii; la fel ca şi aceştia din urmă, nu au drepturi recunoscute asupra niciunei ţări care să fie numai a lor şi se disting de celelalte popoare prin trăsături psihice şi morale care le sunt specifice” (21). Comparaţia între evrei şi ţigani se întâlneşte, de altfel şi la alţi autori, printre care şi Edouard Antoine Thouvenel. Momentul pătrunderii ţiganilor în Ţările Române este punctat în relatările călătorilor care au străbătut spaţiul românesc. William Wilkinson credea că ţiganii au ajuns pe teritoriul românesc în secolul al XV-lea, în aceeaşi epocă cu migrarea ţiganilor în Germania (22). În amintirile sale din Serbia, Moldova şi Ţara Românească, Franz Joseph Adolph Schneidawind opina că, probabil, „în secolul al XVI-lea, ei au pătruns în masă din Germania, în aceste ţări” (23). Alfred Poissonier considera că ţiganii „veniseră în Principatele dunărene asemeni unei ploi de lăcuste, către anul 1417” şi „cei doi domnitori Mircea şi Alexandru, văzând în ei muncitori, le-au dat nu numai spaţiu şi aer, dar şi materiile prime proprii muncii lor” (24). Felix Colson aprecia că ţiganii „au apărut pentru prima dată în Moldova conform unor autori, în secolul al XIII-lea, conform altora în secolul al XV-lea, în 1417” (25). Limba vorbită de ţigani a trezit interesul călătorilor străini, opiniile exprimate de aceştia fiind dintre cele mai diverse. Preotul irlandez Robert Walsh, care a străbătut Ţara Românească în 1824, nota în memoriile sale că limba ţiganilor este „un amestec de cuvinte bulgare şi ungare, împreună şi cu unele arabe şi cu alte orientalisme” (26). Câţiva ani mai târziu, în 1828, Joseph Adalbert Krickel aprecia că „limba lor *a ţiganilor+ este cu totul diferită de celelalte vorbite în ţară, un

Page 96: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 96 ~

amestec din care nimeni nu înţelege ceva. Se crede că s-ar asemăna întrucâtva cu maghiara, dar nu se poate stabili nimic precis, deoarece nimeni nu s-a străduit să înveţe această limbă nefolositoare” (27). Călătorul francez Raoul Perrin, în scurta sa relatare despre Ţara Românească, sublinia cel mai probabil după 1837, că „limba pe care o vorbesc ţiganii este a lor şi numai a lor, o amestecătură confuză de turcă, egipteană, arabă, albaneză, română şi sârbă, pe care numai ei o înţeleg, şi pe care numai ei o vorbesc, cu o volubilitate surprinzătoare” (28). Pastorii scoţieni Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne remarcau şi ei la 1839 faptul că ţiganii au „o limbă specială a lor” (29). Deosebit de interesante sunt datele statistice pe care le oferă numeroşi călători străini ce au străbătut Ţările Române cu privire la numărul ţiganilor în ansamblul populaţiei din Principate. Informaţiile consemnate în jurnalele de călătorie sau în lucrările întocmite de personalităţi ce au îndeplinit misiuni diplomatice importante sau de către intelectuali ce se aflau în slujba unor oficialităţi din principate prezintă un înalt grad de credibilitate, tocmai datorită calităţii în care autorii acestor lucrări au reuşit să le obţină. William Wilkinson aprecia la 1818 că „Ţara Românească şi Moldova cuprind cam o sută şi cincizeci de mii de ţigani” (30). Robert Walsh considera în 1824 că „numărul ţiganilor în clipa de faţă în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, se ridică la 220.000” (31). Franz Joseph Adolph Schneidawind oferă următoarele cifre: „la o populaţie de 1.500.000 de suflete (poate şi numai 800.000 – 900.000) a Moldovei şi Ţării Româneşti, se înregistrează 150 000 de ţigani” (32). Diplomatul francez Charles de Bois Le Comte, în memoriul său către contele de Rigny, în anul 1834, făcea următoarele aprecieri: „nicăieri în lume această populaţie nomadă nu e mai numeroasă ca în cele două Principate dunărene; în Moldova formează o cincime din numărul locuitorilor şi din cele 4-500 de mii de ţigani câţi sunt în lume, numai în Principate se găsesc până la 170 000” (33). Un alt francez, Eugène Stanislas Bellanger, în lucrarea sa Le Kéroutza, susţinea la 1846 că „Principatele române nu au mai puţin de 25 520 de familii de ţigani, reprezentând un total de 150 000 de indivizi” (34). Foarte interesante sunt bogatele statistici prezentate de prinţul rus Anatoli Demidov, pe care i le pusese la dispoziție consulatul rusesc. Oferind date luate după recensământul efectuat la sfârşitul anului 1837, călătorul indică pentru Ţara Românească un număr de 14.158 familii de ţigani ai particularilor şi 5.635 familii de ţigani ai statului (aurari) (35). Pentru Moldova, fără a oferi cifre concrete, Demidov consemnează că ţiganii „sunt numeroşi în Moldova” (36). Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne menţionează că în anul 1839 ţiganii „se găsesc în Moldova în număr de 18.000, iar în Valahia în număr de 80.000” (37). Felix Colson, folosind informaţii din lucrarea apărută la Berlin, în 1837, sub titlul Imagine panoramica asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor, oferă date comparative în legătură cu numărul ţiganilor în diverse ţări europene: Valahia şi Moldova 200.000 Turcia 200.000 Ungaria 100.000 Spania 40.000 Anglia 10.000 Rusia 10.000 Germania, Franţa, Italia 40.000 (38) Studii recente (39) indică faptul că între 1830 şi 1860 numărul total al ţiganilor care trăiau în Valahia şi Moldova era de aproximativ 200.000 – 250.000 de persoane. Foarte probabil, ţiganii reprezentau aproximativ 7 % din populaţia totală a Principatelor. Prin comparaţie cu alte ţări din Europa, se poate constata uşor că cel mai mare număr de ţigani trăiau în Ţările Române. Nu numai estimarea făcută de Felix Colson, dar şi majoritatea statisticilor privitoare la numărul ţiganilor în

Page 97: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 97 ~

Europa, realizate la jumătatea secolului al XIX-lea, ne indică faptul că în jur de o treime dintre ei trăiau în Principalele Române. NOTE: 1. Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 15. 2. H. G. Grellmann, Die Zigeuner. Ein historischer Versuch über die Lebensart und Verfassung.Sitten und Schicksahle dieses Volks in Europa, nebst ihrem Ursprunge, Dessau und Leipzig, 1783, pp. 216-260 cf. Viorel Achim, op. cit., p. 15. 3. Viorel Achim, op.cit., p. 15. 4. Vezi şi Venera Achim, Voyageurs étrangers de la première moitié du XIXe siècle. Relations sur les Tziganes des Principautès Roumaines, în Heterotopus, Vers l’Orient européen: voyages et image. Pays roumains, Bulgarie, Grèce, Constantinople, volume coordonné et édité par Lidia Cotea, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, p. 181. 5. Viorel Achim, op. cit., p. 17. 6. Ibidem, p. 19. 7. Cf. Venera Achim, op.cit., p. 180; Viorel Achim, op.cit., pp. 21-23. 8. Documenta Romaniae Historica (DRH), B, Ţara Românească, I, Bucureşti, 1966, pp. 19-22. 9. Documenta Romaniae Historica (DRH), B, Moldova, I, Bucureşti, 1975, pp. 109-110. 10. Ibidem, pp. 124-126. 11. Auguste de Messence, conte de Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, par Kiow, Odessa, Constantinople, Bucharest et Hermanstadt ou Lettres adressées à Jules Griffith, Paris, Chez Treuttel &Würtz, 1824, p. 366. 12. Charles Lemercier de Longpré, baron D’Haussez, Alpes et Danube, ou Voyage en Suisse, Styrie, Hongrie et Transylvanie, Bruxelles, 1837, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.) Călători străini…., serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 499. 13. Franz Joseph Adolph Schneidawind, Taschen-Bibliothek der Wichtigstern Reisendurch Siebenbürgen, Moldau, Wallachei, Bessarabien, Servien, Bosnien und Romanien, Mit Landkarten, Planen und anderen Abbildungen, Nurnberg, 1832, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.) Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 499. 14. Eugène Stanislas Bellanger, Le Kéroutza, Paris, 1846, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.) Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 477. 15. Anatoli Demidov, Esquisse d’un voyage dans la Rusie méridionale et la Crimée, par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie, Paris, 1838, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.) Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 607. 16. Ibidem, p. 613. 17. Joseph Adalbert Krickel, Drumeţie prin majoritatea ţărilor aparţinând Austriei în anii 1827, 1828, până la sfârşitul lunii mai 1829, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.), Călători străini…, serie nouă, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p.229. 18. Felix Colson, L’État présent et de l’avenir des Principautés de Moldavie et de Valachie; suivé des traités de la Turquie avec les Puissances Européennes, Et d’une carte des Pays Roumains, Paris, chez A. Pougin, Libraire, Quai des Augustins, 49, 1839, p. 142. 19. Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne, Narrative of a mission of inquiry to the Jews from the Church of Scotland in 1839, Edinburgh, 1843, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.), Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p.787. 20. Alfred Poissonier, Les esclaves tsiganes dans les Principautés Danubiennes, Paris, Ferdinand Sartorius, 1855, pp. 11-12. 21. William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia with various political observations relating to them, Londra, 1820, cf. Paul Cernovodeanu (coord.), Călători străini…, serie nouă, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 607.

Page 98: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 98 ~

22. Ibidem. 23. Franz Joseph Adolph Schneidawind, op. cit., p. 67. 24. Alfred Poissonier, op. cit., p. 46. 25. Felix Colson, op. cit., p. 142. 26. Robert Walsh, Narrative of a Journey from Constantinople to England, London, 1828, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.), Călători străini…, serie nouă, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 124. 27. Joseph Adalbert Krickel, op. cit., p. 230. 28. Raoul Perrin, Coup d’oeil sur la Valachie et la Moldavie, Paris, Ambroise Dupont, 1839, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.), Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 760. 29. Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne, op. cit., p. 787. 30. William Wilkinson, op. cit., p. 652 . 31. Robert Walsh, op. cit., p. 123. 32. Franz Joseph Adolph Schneidawind, op. cit., p. 67. 33. Charles de Bois-Le-Comte, traducere după memoriul către contele de Rigny, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.), Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 134. 34. Eugène Stanislas Bellanger, op. cit., p. 476. 35. Anatoli Demidov, op. cit., pp. 647, 648. 36. Ibidem, p. 677. 37. Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne, op. cit., p. 787. 38. Felix Colson, op. cit., p. 142. 39. Vezi Venera Achim, Statistica ţiganilor în Principatele Române în perioada 1830-1860 în „Revista istorică”, tom XVI, 2005, nr. 3-4, pp. 97-122.

Page 99: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 99 ~

Prof. Dumitru Şopu, Colegiul Tehnic „Tomis” Constanţa

ROMÂNII ŞI MINORITǍŢILE ETNICE DIN DOBROGEA ÎN PERIOADA 1918-1940

Dobrogea de după primul Război Mondial se prezenta, din mai multe puncte de vedere, ca o regiune puternic marcată de evenimentele petrecute pe teritoriul său, în timpul participării României la Marele Război (1916-1918). Populaţia Dobrogei, afectată profund de război şi de urmările acestuia, era divizată, sărăcită şi chiar învrăjbita pe planul relaţiilor interetnice. Denumită de către români, în mod simbolic, „Micul Ardeal” (1), datorită multietnicităţii sale, Dobrogea a fost prima provincie istorică românească invadată de către trupele Puterilor Centrale în 1916, odată cu intrarea României în război, de partea puterilor Antantei, şi ultima dintre aceste provincii evacuată de foştii inamici ai României. Comportamentul din timpul războiului faţă de populaţia românească majoritară, al autorităţilor militare bulgare, dar şi al trupelor germane, bulgare şi turceşti, nu putea să nu trezească resentimente şi chiar să învenineze, pe alocuri, raporturile interetnice româno-bulgare şi româno-turce, pe tot cuprinsul Dobrogei după 1918. Stării interne de încordare a raporturilor interetnice i se adaugă şi statului internaţional încă neclar al Dobrogei, în anul 1919. În 1919, atitudinea marilor puteri învingătoare în Primul Război Mondial faţă de România era oscilantă în multe privinţe. Aliaţii din Antantă şi S.U.A. încă şovăiau în privinţa recunoaşterii internaționale a graniţelor României Mari, încercând să menajeze pretențiile teritoriale ale fostelor state inamice, printre care şi Bulgaria. Aceasta din urmă continua să revendice teritoriul Dobrogei sudice (Cadrilaterul), sub diferite pretexte de ordin istoric sau naţional, pe care la propagase în opinia publică internaţională chiar din perioada de participare a Bulgariei la Marele Război (1916-1918). În această direcţie, propaganda bulgărească pe plan european încerca să prezinte Dobrogea drept o provincie, în cel mai bun caz (pentru România), neromânească. Guvernul de la Sofia îşi argumenta pretenţiile sale teritoriale in Dobrogea, pe unele argumente speciale în plan istoric şi național, cum erau: injustiţia ce s-ar fi făcut Bulgariei prin tratatele de pace de la Berlin (1878) şi de la Bucureşti (1913), atribuindu-se României întregul teritoriu al Dobrogei, apartenenţa Dobrogei la primele formaţiuni statale bulgăreşti şi pretinsa superioritate numerică a elementului etnic bulgăresc asupra românilor din Dobrogea. Acestor aserţiuni, oameni politici şi de cultură români le-au răspuns, încă de pe atunci, prin argumentele reale, ştiinţifice, de ordin etnic, cultural, lingvistic, istoric si geografic, subliniind necesitatea restaurării graniţei antebelice dintre România şi Bulgaria, inclusiv în partea de sud a Dobrogei. Poziţia de principiu a României în chestiunea dobrogeană a fost admisă de către marile puteri învingătoare şi consacrată în relațiile internaţionale prin tratatul de pace încheiat de către Puterile Aliate şi Asociate cu Bulgaria la Neuilly-sur-Seine în 1919. În virtutea prevederilor acestui document de drept internaţional public, Bulgaria se obligă, printre altele, să renunţe la orice revendicări teritoriale faţă de România şi să recunoască apartenenţa Dobrogei, inclusiv Cadrilaterul, la statul roman naţional-unitar. În Dobrogea, consacrarea internaţională a revenirii acestei provincii la patria-mamă, a fost însoţită de reinstaurarea autorităţilor româneşti şi de reluarea treptată a ritmului normal al vieţi socio-economice, politice şi culturale (2). În primăvara anului 1918, conform unui recensământ, efectuat chiar de către aliatul Bulgariei din acel moment – Germania – situaţia etnică pe teritoriul Dobrogei se prezenta în felul următor: românii erau în număr de 135.000 de locuitori, bulgarii în număr de 65.000, tătarii – 31.000, turcii în număr de 20.000, ruşii – 20.000, grecii – 10.000, germanii – 8.500, ţiganii – 8.000, evreii – 4.500,

Page 100: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 100 ~

armenii – 3.500, italienii – 2.000 (3). Sursa de documentare germană mai menţionează prezenţa în Dobrogea, a unor comunităţi etnice mai puţin semnificative din punct de vedere numeric, alcătuite din găgăuzi, albanezi, muntenegreni, sârbi, polonezi, kurzi etc. (4) După 1918, peisajul etnic dobrogean a suferit permanente modificări statistice, datorită, în principal, mobilităţii accentuate a populaţiei dobrogene. Mobilitatea demografică respectivă, a fost printre altele, cauzată de împroprietăririle organizate de statul român şi de repatrierile unor minorităţi etnice, cum a fost minoritatea turcă, încurajată uneori la emigrare de către autorităţile kemaliste (5). Legile de organizare şi reorganizare administrativă a Dobrogei, din anii 1925, 1929 şi 1936 au influenţat şi ele, prin prevederile lor, peisajul etnic dobrogean. În concordanţă cu rezultatele statistice ale recensămintelor populaţiei dobrogene, în 1930, structura etnică a populaţiei din judeţele Durostor, Caliacra, Constanţa şi Tulcea se prezenta pe ansamblu după cum urmează: numărul total al locuitorilor DOBROGEI era de 815.000 locuitori dintre care românii alcătuiau 44,2%, bulgarii 23%, turco-tătarii 21,2%, ruşii-lipoveni 3%, ţiganii 1,4%, grecii 1,1%, găgăuzii 1% etc. Din cele arătate reiese că, Dobrogea interbelică era, din perspective alcătuirii etno-demografice, o provincie în cadrul căreia românii băştinaşi şi aşezaţi de dată recentă alcătuiau majoritatea populaţiei acestei provincii, aşa cum fusese şi în perioadele istorice anterioare (6). Ca număr de locuitori, în acelaşi an 1930 românii din Dobrogea însumau 360.572 de locuitori, bulgarii 185.279 locuitori, turcii 150.773 locuitori, tătarii 22.092 locuitori, germanii 12.600 locuitori etc. Populaţia unor localităţi cum erau Constanţa, Tulcea, Silistra, Bazargic, Medgidia, Cernavodă, Hârșova avea o structură etnică diversă. Românii erau aici etnia majoritară, dominantă numai în plan statistic, numeric, deoarece întreprinderile economice şi instituţiile financiare erau în patrimoniul unor români în proporţie de 48 % din numărul total, în timp ce minorităţile etnice deţineau 52 % din acelaşi număr. Altfel spus, în oraşul Constanţa ca şi în Dobrogea interbelică – minorităţile naţionale se bucurau într-o anumită măsură, de o situaţie economic superioară faţă de majoritatea românească. Sectoare întregi ale vieţii economice din Dobrogea interbelică cum erau comerţul, industria, finanţele se aflau în mâinile unor reprezentanţi ai minorităţilor etnice (7). Întreprinzătorii greci, armeni, evrei, bulgari, turci şi germani aveau atunci, un cuvânt greu de spus în viaţa economică a Dobrogei. În unele localităţi rurale dobrogene, ca de pildă comunele Cobadin, Cogealac, Mihail Kogălniceanu, Malcoci, minoritatea etnicilor germani – în număr de aproximativ 15.000 de persoane în întreaga Dobroge – juca un rol hotărâtor chiar şi în sectorul activităţilor agricole şi pastorale. Între anii 1913 şi 1930 sporul demografic al populaţiei Dobrogei a fost de circa 24 % iar între anii 1930 şi 1940 acelaşi spor a fost de aproximativ 13 %. Aşa cum s-a mai menţionat, fluctuaţiile demografică în cauză s-au datorat implicării României în Primul Război Mondial şi urmărilor acestui război (1916-1919), efectelor crizei economice (1929-1933) asupra economiei dobrogene, deteriorării situaţiei internaţionale a României in perioada anilor 1938-1940 şi nu în ultimul rând, emigraţiei şi imigraţiei dobrogene, în cuprinsul perioadei interbelice (1919 – 1939) (8). Simptomatic pentru peisajul etnic dobrogean din perioada interbelică este faptul că, în recensământul populaţiei din anul 1930, recenzorii au inclus, la capitolul „Diverşi ca aparenţa etnică”, comunităţi minoritare de găgăuzi – 6738, armeni – 5664 locuitori, italieni – 1993 locuitori, unguri – 1057 locuitori, albanezi – 1057 locuitori, iugoslavi – 1045, polonezi – 187, austrieci – 197, cehoslovaci – 128, francezi – 110, belgieni – 25, ţigani şi alţii – 5425 (9). Interesantă este şi repartiţia teritorială a etniilor Dobrogei interbelice, în mediile rural şi urban. Potrivit datelor furnizate de către recensământul din anul 1930, majoritatea populaţiei dobrogene locuia în mediul rural. Unele comunităţi ale etnicilor minoritari însă locuiau cu precădere în mediul urban al Dobrogei. În această situaţie se aflau minoritarii etnici evrei, armeni, greci, albanezi, polonezi, cehoslovaci, unguri, francezi, belgieni, austrieci, etc. Această repartizare teritorială între cele două medii, rural şi urban, se datora în primul rând, structurii socio-profesionale a populaţiei dobrogene. Românii majoritari şi unele minorităţi etnice, cum erau bulgarii, ruşii-lipoveni, turcii şi

Page 101: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 101 ~

tătarii şi chiar germanii în cea mai mare parte a lor, erau legaţi de sistemul social-economic tradiţional, agricol şi pastoral, meşteşugăresc şi al micului comerţ local, ce-i implica în primul rând pe locuitorii din mediul rural. În revanşă, locuitorii provenind din rândurile unor minorităţi precum grecii, germanii, evreii etc. erau legaţi în mod tradiţional de o structură socio-profesională neagricolă şi nerurală, care conţinea activităţi economico-financiare, prin excelentă cu caracter urban: industrie, finanţe, marele comerţ, inclusiv cel tradiţional, transporturile maritime etc. (10). Sintetizând caracterul socio-economic, al celor descrise în contextual socio-profesional şi în planul interetnic al Dobrogei interbelice, putem conchide că „sistemul capitalist, liberal, îşi avea drept promotori de frunte pe locuitorii aparţinând acestor minorităţi etnice. Exemplele în acest sens, în cazul oraşului Constanţa, sunt pe deplin edificatoare: proprietarii unor firme şi instituţii cum erau cinematografele Vox şi Tranulis, hotelul Carlton, magazinul Antoniadis, farmacia Miga, erau proprietatea unor cetăţeni români de etnie greacă, banca Marmorosch-Blank filiala constănțeană – avea ca principali angajaţi minoritarii greci, armeni şi evrei. În perioada interbelică în Dobrogea, ca şi în restul României Mari, a existat chiar un litigiu între etnicii români autohtoni şi exponenţii capitalismului liberal din rândul minorităţilor etnice, deoarece în multe cazuri întreprinzătorii aparţinând minorităților etnice acordau prioritate la angajare solicitanţilor din propria etnie după străvechiul dicton „Sângele, apă nu se face”. Etnicii români erau în consecinţă defavorizaţi, aşa cum s-a constatat chiar de către organele de presă şi de autorităţi. Criza economică, dintre anii 1929-1933 a pus în scenă, pe fundalul economic al Dobrogei de atunci, şi latura etnică, lingvistică, cultural şi naţională în ultima instanţă, a peisajului etnic de pe teritoriul provinciei româneşti, dintre Dunăre şi Marea Neagră (11). După anul 1930, odată cu intensificarea mişcărilor de emigrare a populaţiei turce şi tătare din Dobrogea către Turcia şi a creşterii agitațiilor armate, ale detaşamentelor paramilitare şi bandelor teroriste de comitagii, s-a produs şi modificarea sensibilă a peisajului etnic dobrogean. Vara anului 1940, care a însemnat sfârșitul României Mari, prin pierderile teritoriale pe care statul român a fost obligat să le suporte, a însemnat şi pentru Dobrogea ciuntirea sa teritorială. Prin tratatul româno-bulgar de la Craiova, din 7 septembrie 1940, judeţele sud-dobrogene, Caliacra şi Durostor, au fost cedate Bulgariei. Peste 113.000 de etnici români din aceste judeţe au trecut în judeţele nord-dobrogene, Constanţa şi Tulcea. În paralel cu această strămutare, circa 65.000 de etnici bulgari, proveniţi în principal din judeţele nord-dobrogene, au fost trimişi la rândul lor în Cadrilater. Pentru exemplificarea mai temeinică a modificărilor de structură produse în peisajul etnic dobrogean interbelic, este important să menţionăm câteva aspecte istorico-demografice, în legătură cu împroprietărirea şi emigraţia din această provincie a României. Împroprietărirea relativă la Dobrogea, a avut în perioada interbelică două componente şi dimensiuni sociale, demografice şi naţionale (12). Dobrogea fiind provincia istorică românească cu cea mai rară locuire umană şi densitate scăzută pe km2, statul român a încurajat, prin toate mijloacele juridice, administrative, economice şi politice, imigraţia elementului demografic românesc. Cel puţin aşa îşi argumenta ulterior Istrate Micescu, lider P. N. Creştin, poziţia de promotor al principiului de repartizare în funcțiile publice şi în alte domenii de activitate socio-economică exprimat prin sintagma „numerus clausus” atât din nordul Dunării cât şi din Peninsula Balcanică. Cadrul juridic general al aceste politici naţionale a fost formulat de către legea fundamentală a României, Constituţia democratică şi liberală adoptată în anul 1923 (13). Baza economica cea mai importantă a politicii de imigrare şi împroprietărire a elementului etnic românesc în Dobrogea a fost asigurată prin legea reformei agrare din anul 1921. Legile organice specifice condiţiilor de imigrare şi împroprietărire în Dobrogea au fost însă adoptate de către parlamentul României Mari ceva mai târziu, anume în anul 1925, 1929 şi 1936. Aceste legi organice privitoare la administrarea de către Statul Român a Dobrogei şi la implementarea sporită a elementului etnic românesc au provocat numeroase critici, din partea minoritarilor bulgari în

Page 102: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 102 ~

primul rând, dar şi din partea unor exponenţi ai opiniei publice românești dobrogene (14). Critica formulată de către minoritarii bulgari şi organizaţiile reprezentându-i pe aceştia se referea la pretinsa tendinţă a României de a-i disloca pe etnicii bulgari, mai ales în cele două judeţe sud-dobrogene, Caliacra şi Durostor (15). Unele partide politice, organe de presă şi organizaţii civile dobrogene au întocmit însă observaţii critice, obiective, pe marginea legilor de organizare şi reorganizare a Dobrogei din acei ani, arătând, pe bună dreptate, că legile în cauză conțineau serioase lacune şi imperfecţiuni, iar aplicarea lor practică se dovedea, de la bun început, anevoioasă, datorită condiţiilor materiale şi umane precare. Structura etnică a populaţiei din Dobrogea ne ajută să înțelegem mai bine atât procesul de imigrare cât şi pe acela de emigrare. Acestea sunt delimitate cronologic, de cele 2 etape istorice distincte: a) etapa cuprinsă între 1918, când administraţia românească s-a reinstaurat pe teritoriul provinciei dintre Dunăre şi Mare, şi 7 septembrie 1940, dată la care, prin tratatul de la Craiova, statul roman a cedat Bulgariei cele două judeţe din sudul Dobrogei, respectiv Cadrilaterul, în condiţiile internaţionale bine cunoscute (prima fază din cel de-al doilea război mondial). b) etapa de după 7 septembrie 1940, când pe teritoriul Dobrogei nordice rămasă în graniţele statului român, în judeţele Constanţa şi Tulcea, au fost strămutaţi cei mai mulţi dintre românii balcanici şi românii nord-dunăreni, aşezaţi până atunci în cuprinsul Cadrilaterului. În prima etapă amintită mai sus, după datele furnizate de recensământul populației, făcut în 1930, în Dobrogea era un număr de 360.572 etnici români. În judeţul Constanta, la acea dată, etnicii români reprezentau 66,2 % din totalul populaţiei, iar în judeţul Tulcea 62,2 % din acelaşi total. Tot astfel, în judeţul Caliacra, etnicii români erau în proporţie de 22,6 % iar în judeţul Durostor în proporţie de 19 % din totalul populaţiei. Minorităţile etnice din Dobrogea interbelică aveau o pondere numerică apreciabilă, fără însă ca vreuna dintre aceste minorităţi etnice să fie predominantă. Bulgarii, care pe ansamblul României Mari, erau într-un procentaj de 2 % din totalul populaţiei la recensământul din anul 1930, în Dobrogea reprezentau 22,7 % din totalul locuitorilor provinciei transdunărene. Minoritatea bulgară din Dobrogea a crescut, din punct de vedere numeric, în perioada interbelică, contrar afirmaţiilor tendenţioase făcute uneori de către istoriografia bulgară contemporană (16). În 1930, numărul locuitorilor de etnie bulgară din Dobrogea crescuse faţă de 1913 cu peste 12.000 de locuitori, adică de la un număr de 173.000 la peste 185.000 etnici bulgari. Apar astfel lipsite de orice sens ştiinţific afirmaţii gratuite alea unor istorici bulgari, prin care se încearcă „stabilirea” unei aşa-zise emigraţii a etnicilor bulgari dinspre Dobrogea, unde ar fi fost persecutaţi de populaţia de populaţia românească şi autorităţile române spre Bulgaria (17). Din minoritatea bulgarilor dobrogeni 25,6 % trăiau în mediul urban iar restul în cel rural. Cea mai numeroasă prezenţă a etnicilor bulgari era cea din judeţul Caliacra, unde, în 1930, s-au declarat ca aparţinând acestei etnii 72.412 locuitori, urmând ca importanţă numerică judeţul Durostor cu o minoritate bulgară de 70.797 locuitori. În 1930, în judeţul Constanţa au fost recenzaţi 22.560 de etnici bulgari, iar în judeţul Tulcea 19.510. În anii următori, numărul etnicilor bulgari din Dobrogea a sporit şi mai mult, aşa cum o atestă datele statistice culese de Constantin Brătescu de la prefecturile celor 4 judeţe dobrogene. În anul 1938, aşadar, numărul total al etnicilor bulgari din Dobrogea era de 229.818, însemnând un spor demografic de 44.539 locuitori de etnie bulgară, faţă de datele recensământului din 1930. Pe judeţe, în anul 1938, repartizarea etnicilor bulgari era următoarea: judeţul Caliacra cuprindea 77.815 etnici bulgari, judeţul Durostor – 76.948, Constanţa – 39.523 şi judeţul Tulcea – 39.532 locuitori de etnie bulgară (18).

Page 103: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 103 ~

Populaţia musulmană era alcătuită, în cea mai mare parte a sa, din locuitori aparţinând etniilor turcă şi tătară cărora li se adăugau albanezii, cerchezii, ţiganii mahomedani. Prin recensământul din anul 1930, în cele 4 judeţe ale Dobrogei au fost recenzaţi ca minoritari etnici turci 150.773 locuitori reprezentând 18,5 % din totalul populaţiei. Cei mai mulţi etnici turci locuiau în mediul rural. În judeţul Durostor au fost recenzaţi 90.595 etnici turci, alcătuind grupul etnic cel mai numeros din acest judeţ. În judeţul Caliacra, s-au declarat ca fiind de etnie turcă 38.430 de locuitori. La 1930, în judeţul Constanţa locuiau 17.114 etnici turci, iar în judeţul Tulcea, 4.634 de locuitori aparţinând acestei etnii. Tătarii, al doilea mare grup etnic de confesiune musulmană din Dobrogea interbelică, au reprezentat în anul 1930 un număr total de 22.092 locuitori, adică 2,7 % din populaţia provinciei. Cei mai mulţi tătari locuiau pe atunci în judeţul Constanţa (15.174 locuitori), urmaţi de etnicii tătari din judeţele Caliacra (4.461 locuitori). Durostor (2.085 etnici tătari) şi judeţul Tulcea (372 tătari). Conform cu aprecierile unor cercetători români de atunci, tătari se găseau exclusiv în Dobrogea şi locuiau aproape exclusiv în mediul rural (19). Începând cu anul 1930, numărul populaţiei musulmane din Dobrogea a scăzut treptat, fenomenul emigrării populaţiei musulmane din Dobrogea accentuându-se chiar în următorii ani. Până în anul 1934, numai prin portul Constanţa emigraseră aproximativ 13.000 de etnici turci şi tătari din Dobrogea. Cauzele acestei emigrări a populaţiei musulmane din provincia transdunăreană au fost găsite şi analizate de către presa românească şi internaţională. Se enumerau cauze diverse şi multiple, dintre care nu lipseau: greutăţile materiale, omiterile de pe listele electorale, imposibilitatea multor proprietari rurali de etnie turcă sau tătară de a-şi dovedi drepturile asupra terenurilor pe care le deţineau, mai ales în judeţele Caliacra şi Durostor, ca şi excluderea de la împroprietărirea stabilită, prin reforma agrară din anul 1921, a unor etnici turci sau tătari, care luptaseră în armata română între anii 1916-1918 şi fuseseră demobilizaţi ulterior. Guvernul Turciei kemaliste, animat de tendinţe naţionaliste şi democrat-burgheze, după ce îşi reglementase chestiunile legate de schimbul de populaţie cu Grecia, prin tratatul de pace de la Lausanne din anul 1922, a făcut apel în continuare la emigrarea voluntară a unor comunităţi etnice turce sau tătare şi din alte ţări, printre care şi cele din România. A apărut astfel, printre etnicii turci sau tătari din Dobrogea, aşa-numitul „miraj al Anatoliei”. Determinarea minoritarilor turci sau tătari din Dobrogea de a emigra a fost susţinută şi prin emisarii din Turcia, care au desfăşurat o propagandă internă, susținută printre etnicii musulmani în general, şi turci sau tătari în special, pentru a-i convinge să emigreze pentru a se stabili pe teritoriul Turciei (20). Mai ales în Cadrilater, mulţi locuitori turci sau tătari îşi vindeau averile şi cumpărau proprietăți în Turcia, pregătindu-se pentru emigrare (21). La şirul cauzelor ce determinau fenomenul emigraţiei în rândurile turcilor şi tătarilor dobrogeni trebuie adăugate nemulţumirile unor intelectuali din aceste etnii, faţă de politica de austeritate bugetară aplicată de autorităţile române în perioada crizei economice (1929-1933), şi prin aşa zisele „Curbe de sacrificiu” impuse salariaţilor bugetari, dar şi infiltrările accentuate ale bulgarilor în comunităţile musulmane din judeţele Caliacra şi Durostor. Asemenea infiltrări ale bulgarilor în masa etnicilor turci sau tătari erau patronate şi dirijate de către Organizaţia Internă Revoluţionară Dobrogeană – U.D.R.O. – implicată atât în acțiunile teroriste, subversive şi iredentiste, ale comitagiilor din Cadrilater, cât şi în alte acţiuni şi activități cu caracter antiromânesc în plan statal şi naţional (22). În paralel cu emigraţia etnicilor turci sau tătari din România spre Turcia, în anumite moment din perioada interbelică, s-a înregistrat şi fenomenul refugierii etnicilor turci din Bulgaria în România. Aceasta se datora politicii de intoleranţă naţională şi bulgarizare forţată a minorităţilor naţionale, promovată consecvent de către autorităţile de la Sofia, mai ales după schimbarea regimului politic din Bulgaria, survenită în anul 1923. Astfel, în anul 1934, autorităţile române din judeţul Durostor raportau la Bucureşti că numeroşi minoritari etnici turci, din satele de pe teritoriul limitrof al Bulgariei, dinspre frontiera cu România, se refugiau pe teritoriul românesc, datorită diferitelor persecuţii la care erau supuşi de autoritățile

Page 104: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 104 ~

bulgare. Pe de altă parte, în Cadrilater se menţinea starea de teroare şi nesiguranţă pricinuită populaţiei romaneşti şi musulmane de bandele de comitagii ce atacau periodic autorităţile românești şi poliţia din sudul Dobrogei (23). Refugierea etnicilor turci din Bulgaria în România prin teritoriul Dobrogei a continuat şi în anii următori. Cei mai mulţi dintre aceşti refugiaţi nu se stabileau însă în ţara noastră, ci, cu sprijinul autorităţilor consulare turceşti din România, îşi continuau exodul spre Republica Turcia. În anul 1934, de pildă, cea mai mare parte a refugiaţilor etnici turci din Bulgaria, odată sosiţi în Dobrogea, a fost îmbarcată la Constanţa, prin grija consulatului Turciei, pe nava „Ardealul” şi expediată la Istanbul. În aprilie 1940, Corpul 2 de armată raporta la Bucureşti că în Dobrogea începuse o adevărată invazie de transfugi etnici turci, din Bulgaria, care cereau autorităţilor române să-i trimită în Turcia, sub motivul că în Bulgaria erau supuşi persecuțiilor naţionale şi religioase. Autorităţile române au acordat dreptul de azil politic acestor refugiaţi turci din Bulgaria, până la imigrarea lor legală în Turcia, cu acordul şi sprijinul Ambasadei Turciei de la Bucureşti. În scopul rezolvării acestor chestiuni, ambasada Turciei din România a înfiinţat oficii speciale de legătură cu autorităţile române de la Bazargic şi Silistra. Cel mai mare număr de refugiaţi turci din Bulgaria în România s-a înregistrat în anul 1935, când autorităţile române au fost nevoite să organizeze trei serii de emigranţi dintre aceşti refugiaţi, repatriind în Turcia un număr de 5.385 de persoane (24). În problema emigrării liber-consimţite a turcilor şi tătarilor din Dobrogea, la 4 septembrie 1936, s-a încheiat între guvernele române şi turce o convenţie specială care reglementa aceste emigrări. Începând din anul 1937 când s-au înregistrat numai 70 de astfel de cereri de emigrare, numărul emigranţilor turci sau tătari din Dobrogea spre Turcia s-a micşorat în mod constant până în vara anului 1940 (25). În conformitate cu cele mai multe informaţii şi date istorice, furnizate de către diverşi autori, în intervalul de timp cuprins între anii 1930 şi vara anului 1940 din Dobrogea a emigrat înspre Republica Turcia un număr de aproximativ 50.000 de persoane de etnie turcă sau tătară. Emigraţia din Dobrogea s-a intensificat ulterior, înregistrându-se un număr de 70.000 de emigranţi, cu destinaţia Turcia, până în luna aprilie a anului 1941 (26). Aici se cuvine să facem cuvenita precizare comparativă, cu privire la politica faţă de minorităţile naţionale şi confesionale dusă de către România şi Bulgaria în perioada interbelică: dacă în România cadrul legislativ, întemeiat pe prevederile Constituţiei liberale şi democratice din 1923, a asigurat, pe fondul toleranţei manifestate de către opinia public românească şi autorităţile române, respectarea, în genere, a drepturilor şi intereselor minorităţilor naţionale şi confesionale, în Bulgaria interbelică situaţia s-a prezentat într-o lumină diferită. Animate permanent de tendinţe iredentiste, revizioniste, naţionalist-şovine şi expansioniste, pe fondul generat de o intoleranţă ancestrală, opinia publică şi autorităţile Bulgariei interbelice, resimţind permanent şi acut trauma înfrângerii suferite în Primul Război Mondial (1915-1918) şi efectele tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine, au practicat faţă de minorităţile etnice şi confesionale o politică aspră de îngrădire şi asimilare prin bulgarizarea lor forţată, cu ajutorul justiţiei, administraţiei, armatei, învăţământului etc. Continuând tradiţia atacurilor paramilitare şi teroriste asupra teritoriilor şi populaţiei statelor vecine, pe care cercurile şovine bulgare le revendicau, în mod oficios şi deschis, formaţiunile înarmate ale comitagiilor bulgari au comis şi după 1918 repetate atacuri asuprea militarilor şi autorităţilor româneşti din Cadrilater, asupra populaţiei nebulgăreşti din judeţele Caliacra şi Durostor (27). În replică la aceste acţiuni ameninţătoare la adresa siguranţei naţionale a statului şi populaţiei române, România şi-a întărit prezenţa militară şi informativă în Dobrogea interbelică şi a intensificat imigraţia şi împroprietăririle populaţiei aromâne şi nord-dunărene, în special în teritoriile judeţelor Constanţa şi Tulcea (28). Alte etnii minoritare, mai puţin importante numeric, în Dobrogea interbelică, erau: germanii, grecii, găgăuzii şi ţiganii. Ultimii îşi recunoşteau mai greu originea etnică cu prilejul recensămintelor efectuate, preferând să se declare de etnie turci, bulgari, români, ruşi sau unguri (29). Ca nivel demografic general, populaţia Dobrogei interbelice a evoluat, de pe urma sporului

Page 105: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 105 ~

natural şi a imigraţiilor interne şi externe, de la 669.245 de locuitori în anul 1919, la un total de 816.308 de locuitori în anul 1931, la 877.460 de locuitori în anul 1935, la un număr total de 907.588 de locuitori, pentru ca la 7 septembrie 1940, dată la care România a cedat Bulgariei sudul Dobrogei (Cadrilater), populaţia totală a provinciei transdanubiene să se fi cifrat la peste 1.000.000 de locuitori, dintre care etnicii români reprezentau peste 45%. Vara anului 1940 a marcat un moment tragic, de cotitură în istoria modernă şi contemporană a Dobrogei. Structura etnică a populaţiei dobrogene s-a modificat simţitor, datorită emigraţiei masive a etnicilor turci, tătari şi germani, precum şi a schimbului de populaţie de etnie română şi respectiv bulgară efectuat între România şi Bulgaria, prin aplicarea clauzelor tratatului de la Craiova, din 7 septembrie 1940. Respectivul tratat fusese oficial anticipat, încă de la 30 august 1940, când, cu prilejul aşa numitul Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena), s-a efectuat între România şi Bulgaria un schimb de scrisori prin care România se angaja să cedeze Bulgariei teritoriul Dobrogei de Sud sau Cadrilaterul, cu judeţele Caliacra şi Durostor, revenindu-se în consecință la frontiera româno-bulgară din Dobrogea, anterioară celui de-al doilea război balcanic (1913). România şi Bulgaria se angajau reciproc să efectueze şi schimbul de populaţie pe criterii etnice, în sensul, că România urma să primească pe etnicii români din Cadrilater, iar Bulgaria trebuia la rândul său să-i primească pe etnicii bulgari din judeţele Constanţa şi Tulcea, dar şi pe unii etnici bulgari din nordul Dunării (30). Deşi Dobrogea nu mai era întreagă, României rămânându-i numai judeţele nordice, Constanţa şi Tulcea, totuşi recensământul populaţiei din ianuarie 1941 indica un număr total de circa 600.000 de locuitori, în cadrul căruia ponderea minorităţilor naţionale scăzuse simțitor, faţă de perioada anterioară, iar etnicii români deţineau majoritatea absolută. Populaţia era în continuare precumpănitor rurală, deoarece numai câteva minorităţi etnice aveau o majoritate urbana de locuire – evreii, grecii, armenii şi ungurii – în timp ce masa populaţiei dobrogene, în frunte cu etnicii români, locuia şi muncea în mediul rural, fiind legaţi nemijlocit de activităţi agricole şi pastorale, pescuit, comerţ sătesc, explorări minere şi mica industrie casnică țărănească (31). NOTE: 1. Denumire dată de către mocanii stabiliţi în secolul XIX în nordul provinciei, în actualele localităţi Măgurele, Făgăraşul Nou etc. 2. Valentin Ciorbea, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005, pp. 60-74. 3. Dan Cătănuş, Cadrilaterul. Ideologie cominternistă şi iredentism bulgar (1919-1940), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001, pp. 324-325. 4. Valentin Ciorbea, op.cit., p. 61. 5. Cornel Cristea, Structuri etnice în România (1918-1948), Lucrare de diplomă, Universitatea ,,Ovidius” Constanta, 2002. 6. Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu. România după Marea Unire, Vol. II, Partea I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 28-47. 7. Dr. Sabin Manuilă, La population de la Dobroudjia în La Dobroudja, Bucureşti, 1938, pp. 457-462. 8. Valentin Ciorbea, op. cit., p. 61. 9. Ibidem. 10. Apud Valentin Ciorbea. 11. Dumitru Puiu Bordeiu, Mişcarea legionară în Dobrogea între anii 1933-1941, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003. 12. Stoica Lascu, Din Istoria Dobrogei de sud în cadrul României reîntregite (1913-1940), „Revista Istorică”… serie noua , Tom VI, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1995, pp. 957-975. 13. Pentru detalii vezi Eufrosina Popescu, Constituţia din 1923, Editura Politică, Bucureşti, 1983.

Page 106: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 106 ~

14. Cornel Cristea, op. cit., pp. 56-60. 15. Vezi Lascu Stoica, Din istoria Dobrogei de Sud în cadrul României Reîntregite, în Revista Istorică, Seria Nouă, Tom VI, Nr. 11-12, 1995. 16. Vezi Valentin Ciorbea op.cit., p. 237, şi pentru detalii Stoica Lascu, op. cit., p. 969. 17. Vezi în acest sens Kratka Istoria na Dobrudja, Varna, 1986, pp. 183, 201. 18. Valentin Ciorbea, op. cit., p. 238. 19. Apud Valentin Ciorbea, op. cit., p. 238. 20. Mehmed Ali Ekrem, Relaţiile româno-turce între cele două războaie mondiale (1918-1944), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, pp. 70-93. 21. Mehmed Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 30 şi următoarele. 22. Maria Costea, România şi Bulgaria Diplomaţie şi conflict, Editura Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2004, pp. 35-47. 23. Ibidem. 24. Valentin Ciorbea, op. cit., p. 242. 25. Ibidem. 26. Apud Valentin Ciorbea, op. cit., p. 243. 27. Vezi Apostol D. Culea, Dobrogea, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1928. 28. Apostol D. Culea, op. cit., pp. 38-40. 29. Valentin Ciorbea, op. cit., p. 243. 30. Dan Cătănuş, Cadrilaterul. Ideologie cominternistă şi iredentism bulgar 1919-1940, Institutul pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 2001, pp. 73-90. 31. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998, pp. 211-280.

Page 107: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 107 ~

Page 108: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar
Page 109: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 109 ~

II. Partea metodică

Page 110: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 110 ~

Page 111: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 111 ~

Prof. Liliana Bîrlădeanu, Grup Şcolar Industrial de Electrotehnică şi Telecomunicaţii Constanţa

LIMBA MATERNĂ – EXPRESIE A INDIVIDUALITĂŢII ETNICE Limba şi literatura reprezintă două componente importante în procesul de definire a unei etnii sau a unei naţiuni. Prin însuşirea limbii materne şi utilizarea ei ca mijloc de comunicare, individul participă la conservarea şi perpetuarea identităţii comunităţii din care face parte. În spatele celor două elemente – limbă şi literatură – se află întregul profil identitar, definit prin istorie şi prin cultură, răsfrânt în gândurile, speranţele, împlinirile şi neîmplinirile unor întregi generaţii. Prin studierea limbii, literaturii, a istoriei şi a tradiţiilor etnice, tânărul pătrunde în spaţiul memoriei strămoşilor săi şi contribuie la perpetuarea spiritualităţii individualizatoare. În spaţiul provocărilor spiritului globalizării, singura modalitate de reuşită o constituie performanţa şi implicarea în multiple activităţi care să ajute elevul în procesul de definire a propriei personalităţi. Valorizarea interculturalităţii şi a multilingvismului ajută copilul să înţeleagă mai bine cultura în care s-a format şi să-şi găsească mai uşor locul în marea familie europeană. În procesul de modernizare a întregului sistem educaţional, Guvernul României sprijină, încurajează studiul limbilor materne şi al limbilor străine, oferind un exemplu de multiculturalitate şi multilingvism. Pe harta lumii în general şi a Europei în special, România constituie un mozaic etnic – element specific zonei balcanice – , definit prin armonie şi pitoresc al tradiţiilor, însă teritoriul cuprins între Dunăre şi mare este unic prin exemplul de armonie în diversitate. Astfel, în judeţul Constanţa, alături de populaţia majoritară trăiesc de secole aromâni, turci, tătari, greci, italieni, armeni, bulgari, ucraineni şi, nu în ultimul rând, ruşi de rit vechi, cunoscuţi sub denumirea de ruşi lipoveni. Această etnie se regăseşte şi în alte câteva zone geografice ale ţării, cum ar fi judeţele Tulcea, Iaşi, Suceava, Brăila. Un fenomen evident în ultimele decenii este acela de pierdere a identităţii etnice, în special lingvistice, a ruşilor lipoveni. Dacă pentru persoanele trecute astăzi de vârsta de 50 de ani prima limbă învăţată în familie a fost limba rusă, pentru cei mai tineri limba, deşi cunoscută, nu mai reprezintă un mijloc curent de comunicare. Astfel în familiile tinere, limba rusă nu se utilizează, fapt ce explică totala necunoaştere a limbii ruse de către copii. În aceste condiţii, religia rămâne singura dimensiune care individualizează profilul spiritual al acestei etnii. În ultimii ani, s-au realizat progrese importante în privinţa stimulării interesului pentru păstrarea, respectiv descoperirea profilului identitar, atât la nivel legislativ cât şi prin intermediul numeroaselor iniţiative culturale – organizarea, la nivel naţional şi internaţional, de festivaluri, concursuri, spectacole – care au drept scop final afirmarea şi perpetuarea tradiţiilor populare ale etniilor minoritare. Pe de altă parte, protocolul semnat între MECTS din România şi Ministerul Educaţiei din Federaţia Rusă acordă facilităţi copiilor şi profesorilor de etnie rusă, în privinţa continuării sau a completării studiilor universitare gratuit, cu burse, în Moscova – studii universitare complete, masterat, doctorat, stagii de perfecţionare, cursuri de vară. Pentru a beneficia de aceste facilităţi, este nevoie de cunoaşterea limbii ruse şi de obţinerea de rezultate şcolare bune – medii peste 8. Toate acestea se constituie în tot atâtea motive de stimulare a interesului copiilor pentru însuşirea şi cultivarea elementelor de cultură etnică rusească. În urma participării la Seminarul Internaţional „Limba rusă în context contemporan” desfăşurat la Universitatea din Bucureşti în perioada 30.09-04.10.2010, şi organizat de către Asociaţia Profesorilor de Limba şi Literatura Rusă din România în colaborare cu Asociaţia Internaţională a Profesorilor de Limba şi Literatura Rusă, am luat iniţiativa de a înfiinţa o grupă de studiu a limbii

Page 112: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 112 ~

ruse ca maternă în oraşul Năvodari, localitatea în care domiciliez, şi în care numărul etnicilor ruşi este de aproximativ 1800. În colaborare şi sprijinită fiind de Comunitatea Ruşilor Lipoveni din Năvodari şi din Constanţa, prin domnii preşedinţi Ciotic Ivan şi Vorobiov Nichifor, în baza cererilor formulate şi semnate de părinţi, am înfiinţat două grupe de studiu, una la Şcoala cu clasele I-VIII „Grigore Moisil” şi una la Liceul „Lazăr Edeleanu”, ambele de începători. Date fiind condiţiile, ambele grupe funcţionează în condiţii de simultaneitate, 3 ore pe săptămână, sâmbăta. În cazul grupei de la Şcoala cu clasele I-VIII „Grigore Moisil”, grupă al cărei profesor sunt, sunt înscrişi şi frecventează cursul de limbă rusă 14 elevi de vârste şi de la clase diferite, începând cu clasa a II-a şi încheind cu clasa a VIII-a. Un fapt demn de apreciere este atitudinea instituţiilor, a oamenilor care lucrează în aceste instituţii, oameni care au sprijinit din tot sufletul întregul demers: d-na inspector general prof. dr. Aliss Andreescu; d-na inspector de limba franceză şi de limba rusă, prof. Carmen Stoenciu; preşedinta Asociaţiei Profesorilor de Limba Rusă din România, conf. dr. Axinia Crasovschi; expert în cadrul Direcţiei Generale Învăţământ în Limbile Minorităţilor Naţionale la MECTS, d-na Paşa Policov; deputatul pentru Minorităţi, Miron Ignat. O problemă nu uşor de rezolvat într-un asemenea proiect este aceea a manualelor şcolare şi a materialelor auxiliare. Ca urmare a solicitării făcute, ne-au fost aduse în Năvodari manuale, unele editate în România, altele în Federaţia Rusă, însă am primit şi alte materiale deosebit de interesante, de atractive şi de eficiente, în format electronic, atât de la Universitatea din Bucureşti, cât şi de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, din partea Catedrei de slavistică, prin doamna conf. univ. dr. Ludmila Bejenaru. Întrucât d-na director de la „Grigore Moisil” Ligia Mangri ne-a pus la dispoziţie un cabinet dotat cu toată tehnologia necesară, orele de limbă rusă se armonizează cu cele de cultivare a spiritului rus – ore de istorie, geografie, literatură, muzică şi dans tradiţional. În realizarea curriculumului, s-au respectat principii didactice moderne, cum ar fi: • flexibilitatea în proiectarea curriculară; • caracterul activ al studiului limbii şi culturii ruse, renunţarea la aspecte nefuncţionale, conectarea predării la realităţile vieţii cotidiene. • adoptarea unui model didactic în cadrul căruia funcţionează principiul de bază al dezvoltării celor patru capacităţi fundamentale pentru procesul învăţării unei limbi: receptarea orală, producerea mesajelor orale, receptarea mesajelor scrise, producerea mesajelor scrise. • renunţarea le compartimentarea disciplinei în limbă şi literatură, prin opţiunea pentru un nou model didactic, în cadrul căruia funcţionează principiul predării limbii materne pe bază culturologică, adică pe baza elementelor de cultură şi civilizaţie. În sensul celor arătate mai sus, competenţele dominante ale noului curriculum faţă de cel anterior sunt: • adaptarea conţinuturilor la nivelul de vârstă şi la interesele elevilor; • centrarea obiectivelor la contexte concrete de comunicare; • reechilibrarea ponderii acordate exprimării orale faţă de cea scrisă, precum şi mutarea accentului pe producerea de mesaje proprii. Pentru perpetuarea şi recâştigarea locului pe care cultura rusă o merită în ierarhia valorilor mondiale, loc pe care factorii politici l-au pus în umbră, asociaţia internaţională Ruski Mir are drept scop mobilizarea tuturor factorilor care ar putea să contribuie la promovarea contribuţiei ruşilor la dezvoltarea culturii, ştiinţei universale, a tehnologiei moderne.

Page 113: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 113 ~

Unul din proiectele realizate de această asociaţie, proiect destinat învăţământului în ţările în care există etnici ruşi, se intitulează „Fundamente ale culturii ruse”. Cuvântul „cultură” vizează o sferă semantică generoasă, incluzând succesele din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei. Acest proiect, finalizat prin realizarea unui DVD, a implicat participarea unor profesori de renume din învăţământul preuniversitar şi universitar, a unor personalităţi din domeniul ştiinţelor filologice, al istoriei etc. DVD-ul prezintă personalităţi ale vieţii ştiinţifice – laureaţi ai Premiului Nobel – , inventatori premiaţi la Saloanele Internaţionale de Inventică, compozitori, artişti plastici, scriitori, actori, sportivi. Acestor mari nume care au trăit şi au creat pe pământ rusesc, li se adaugă cei ce sunt parte a etniei ruse minoritare pe alte meleaguri. Pe lângă faptul că materialul oferă date esenţiale referitoare la cultura rusă, cuprinde şi cele mai interesante proiecte şcolare, precum şi proiecte de lecţii pentru istoria culturii ruse, pentru cele mai importante sărbători,evenimente ale spiritualităţii ruse. În martie 2010, primii 70 de profesori, din Lituania, au primit, în cadrul unei festivităţi speciale, aceste DVD-uri. Materialele pot fi vizualizate şi copiate de pe site-ul www.svoi.lv sau www.lapryal.org În încheiere, doresc să subliniez rolul olimpiadei de limbă rusă, organizată în aşa fel, încât să dea posibilitatea tuturor elevilor care îndrăgesc limba şi cultura rusă să intre în competiţie, să se cunoască, să formeze o familie spirituală. Astfel, se organizează Olimpiada de Limba Rusă Maternă şi Olimpiada de Limba Rusă Modernă, în 2011, cea dintâi desfăşurându-se la Fălticeni, iar cea de-a doua, la Sighetu-Marmaţiei. Pentru a da tuturor copiilor şanse egale, olimpiada de limbă rusă modernă presupune înscrierea elevilor pe categorii – A, B, C, D – în aceste categorii regăsindu-se copii români, copii provenind din familii de origine slavă, alta decât rusă, copii basarabeni şi copii care, deşi sunt etnici ruşi, nu cunosc limba rusă din familie, învăţând-o ca limbă străină. Având în vedere toate acestea, consider că este nevoie doar de entuziasm, de pasiune, de energie şi de bunăvoinţă pentru a oferi copiilor etnicilor minoritari posibilitatea de a-şi cunoaşte identitatea şi de a o perpetua în contextul globalizării sociale. Pe de altă parte, faptul că în perioada 17-20 aprilie 2011 s-au aflat, la aceeaşi masă, la Sighetu-Marmaţiei, reprezentanţi ai Guvernului României şi ai MECTS, reprezentanţi ai Ambasadei Federaţiei Ruse în România, reprezentaţi ai Ambasadei Ucrainei în România, consulul general al Ucrainei, autorităţi locale, şi, în aceeaşi sală, profesori şi elevi din toată ţara, împărtăşind cu toţii aceeaşi pasiune, demonstrează faptul că studiul limbii materne are drept consecinţă consolidarea legăturilor diplomatice, culturale, sociale între diferite popoare şi culturi.

Page 114: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 114 ~

Page 115: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 115 ~

Prof. Magda Colesniuc, Şcoala cu clasele I-VIII Dulceşti, comuna „23 august”, jud. Constanţa

CULTIVAREA TOLERANŢEI – EXCURSIE ÎNTR-O LOCALITATE LOCUITĂ MAJORITAR DE RUŞI-LIPOVENI

În România, din totalul populaţiei de 21.680.974 persoane (conform recensământului din anul 2002, date furnizate de Institutul Naţional de Statistică), 89,5 % sunt români, restul fiind reprezentanţi ai unor numeroase grupuri etnice. Cei 2.281.377 de minoritari reprezintă un procent suficient de mare pentru a atrage atenţia în sensul luării anumitor măsuri pentru asigurarea accesului la educaţie în aceeaşi măsură ca şi cetăţenii majoritari. O primă măsură a fost redactarea unor cursuri opţionale privind istoria, tradiţiile diferitelor etnii stabilite pe teritoriul ţării noastre. A urmat apariţia volumului „Istoria minorităţilor naţionale din România”, sub coordonarea lui Doru Dumitrescu, Carol Căpiţă şi Mihai Manea (editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008), iar studiile pe această linie continuă. Scopul principal a fost şi rămâne cultivarea spiritului de toleranţă faţă de reprezentanţii altor culturi, a respectului faţă de alte etnii, prin cunoaşterea specificului acestora. Practic, teama de a relaţiona cu persoane aparţinând altor etnii vine din necunoaştere, din utilizarea unor şabloane care izolează în anonimat reprezentanţii minorităţilor. Cursul opţional Istoria şi tradiţiile ruşilor-lipoveni a fost redactat într-o primă formă de către specialiştii Ministerului Educaţiei Naţionale, ca ofertă de CDS pentru şcolile din zonele locuite majoritar de membrii acestei etnii. În elaborarea programei s-a urmărit abordarea istoriei dintr-o perspectivă interetnică şi interculturală. Cursul este recomandat claselor gimnaziale mari (a VI-a şi a VII-a) şi se recomandă studierea lui pe parcursul a doi ani de studiu. Conţinuturile îmbină teme de istorie universală, precum „Slavii în Europa” şi „Invazia mongolă”, cu teme referitoare la tradiţiile ruşilor-lipoveni din România. Competenţele ce urmează a fi formate sunt cele specifice disciplinei istorie, dar în aceste rânduri voi încerca să sugerez ca mult mai utile activităţile extracurriculare şi mă refer la organizarea unei excursii într-o localitate locuită majoritar de ruşi-lipoveni: Ghindăreşti. Excursia se situează printre cele mai atractive activităţi de recreere, dar şi de studiu, deoarece facilitează contactul direct – vezi Cucoş, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivat şi grade didactice, ediţia a II-a adăugită şi revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 345 – cu tema studiului propus. Lecţia-excursie are trei etape: pregătirea excursiei, desfăşurarea efectivă şi evaluarea. Scopul excursiei programate ar fi aprofundarea cunoştinţelor despre această etnie, sintetizarea cunoştinţelor dobândite la clasă prin dezbatere liberă şi dezvoltarea orizontului de cunoaştere al elevului prin îmbinarea cunoştinţelor de istorie, geografie, religie. În timpul excursiei pot fi folosite diverse metode de învăţământ, însă predilecte sunt observaţia, comparaţia, învăţarea prin descoperire. La finalul lecţiei-excursie, copiii vor putea indica itinerariul efectuat pe hartă, precizând conexiunile dintre mediul geografic şi om, vor analiza aspectele istorice şi etnografice sesizate, vor realiza un jurnal de călătorie cu propriile lor impresii şi fotografii şi vor completa un chestionar de feed-back. Dosarul excursiei trebuie bine documentat. Cu o lună înainte de desfăşurarea efectivă a acestei activităţi, profesorul organizator începe pregătirile, şi anume:

1. trimite o adresă către Inspectoratul Şcolar Judeţean pentru aprobarea zilei de desfăşurare a excursiei;

2. redactează o altă adresă către agenţia prin care s-a contractat transportul;

Page 116: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 116 ~

3. anunţă în scris şi telefonic reprezentanţii obiectivelor vizate (în speţă, Primăria Comunei Ghindăreşti, şcoala din localitate, reprezentantul Comunităţii Ruşilor-Lipoveni, Biserica, alte contacte);

4. stabileşte itinerariul cu hartă şi sinteza informaţiilor despre traseul propus; 5. anunţă tema excursiei şi scopul stabilit; 6. întocmeşte planul amănunţit al excursiei, pe ore; 7. redactează tabelul nominal cu elevii participanţi, eventual şi cu părinţii care

doresc să-i însoţească; 8. stabileşte, împreună cu elevii, grupele de lucru pe teme date; 9. dispune lecturarea şi semnarea de către fiecare copil a Regulamentului de

comportament în excursie.

După toate aceste demersuri, iată că se ajunge la momentul redactării proiectului de lecţie-excursie:

PROIECT DIDACTIC Data: .................... Clasa: a VI-a Şcoala: cu clasele I-VIII Dulceşti Obiectul: Istorie-opţional Profesor: Colesniuc Magdalena Timp: 10 ore Tipul lecţiei: excursie Motivaţia: prin intermediul excursiei organizate în mijlocul unei comunităţi ruso-lipoveneşti, elevii vor lua contact direct cu etnicii, vor reţine principalele aspecte specifice vieţii şi culturii acestei minorităţi naţionale, vor culege informaţii specifice unui studiu istorico-etnografic şi vor realiza un portofoliu. Resurse materiale: microbuz – 20 locuri, aparate foto, reportofon, carnet de notiţe Mod de lucru: pe grupe Condiţii prealabile: din lecţiile anterioare, elevii şi-au însuşit termenii istorici specifici civilizaţiei ruşilor-lipoveni şi pot opera corect cu ei. Competenţe de format:

să utilizeze cel puţin cinci termeni istorici studiaţi la clasă în contexte noi

să redacteze cel puţin cinci idei referitoare la tradiţiile şi istorie ruşilor-lipoveni

să argumenteze, într-un text scris de minim 10 rânduri, cu cel puţin două argumente, importanţa convieţuirii paşnice

să realizeze un portofoliu Evaluare: pe baza portofoliului realizat Feed-back: chestionar Fişa tehnică a circuitului propus

Localitate (etapă)

Căi de acces Timpii circuitului Programul escalelor

Ruta distanţă km Călătorie / opriri

vizite / orar

1 Dulceşti 0 0 9.00 Plecare din Dulceşti

2 Constanţa DN 39A

30 30 30 min

30 min

9.30-10.00

Sosire la Muzeul de Etnografie, vizită 30 min

3 Hârşova DN 2A E 60

48 78 60 min

1h 11.00-12.00

Vizită Dunăre, Cetatea Hârşova

4 Ghindăreşti DJ 12 90 10 min

2h 12.10-14.10

Vizită la cele două Biserici, la 2 case memoriale, discuţii cu

Page 117: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 117 ~

membrii comunităţii, vizionare scurt moment artistic MASA

5 Topalu DJ 12 102

10 min

20 min

14.20-14.40

Vizită Muzeul de Artă

6 Capidava DJ 5 107

5 min 20 min

14.45-15.05

Vizită cetate şi Dunăre

7 Cernavodă DJ 20 127

30 min

1h 15.35-16.35

Vizită centru, Muzeu, Port

8 Constanţa DN 22C

45 172

1 h 1 h 17.35-18.35

Ţara Piticilor, CINA

9 Dulceşti DN 39A

30 202

30 min

- 19.05 Şcoala Dulceşti

Total km: 202 km Total timpi afectaţi călătoriei: 225 min (3 h 45 min) Total timpi afectaţi opririlor: 6 h 10 min

- vizitare, activităţi şi servicii de alimentaţie: 5 h 10 min - timp liber: 1 h

Desigur, nu avem pretenţia respectării exacte a timpului propus, dar pe cât posibil se insistă pentru respectarea programului pentru a preîntâmpina eventualele neplăceri. Grupurile constituite din clasă se vor axa pe principalele teme de studiu: geografie, religie, etnografie-folclor, istorie locală, reportaje pentru ziarul şcolii. În urma efectuării excursiei, fiecare elev va contribui, în cadrul grupei sale de lucru, la redactarea portofoliului ce va fi prezentat în următoarele săptămâni. Odată întorşi în sala de clasă, elevilor li se înmânează spre completare chestionarul de feed-back şi iată un posibil model: Chestionar de feed-back

1. Cine sunt ruşii-lipoveni? a. nişte bărboşi b. o minoritate etnică c. un popor 2. Care este ocupaţia lor tradiţională? a. miner b. inginer c. pescar 3. În ce limbă conversează reprezentanţii minorităţii ruşilor-lipoveni? a. rusă b. turcă c. bulgară 4. Ce te-a impresionat cel mai mult: a. limba b. portul c. arhitectura religioasă d. altceva ............................................................................ 5. Care a fost sarcina ta de îndeplinit în timpul excursiei: ............................................................................................ 6. Consideri că te-ai achitat de sarcină: a. satisfăcător b. bine c. foarte bine 7. Ce aspecte consideri că trebuie îmbunătăţite pentru o excursie de acest fel:

...............................................................................................................................................................

............................................................................................................................. .................................. Feed-back-ul se poate realiza şi sub forma unui concurs de genul „Cine ştie, câştigă!”, întrebările fiind redactate pe baza celor studiate în excursie. În urma unor astfel de excursii tematice, elevii au cooperat bine pentru strângerea informaţiilor şi redactarea portofoliilor pentru notare şi au fost atinse obiectivele propuse în procent de 90 %.

Page 118: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 118 ~

Page 119: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 119 ~

Prof. Cristina Gîlă, Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”

ACTIVITĂŢI ŞI MATERIALE-SUPORT ÎN SUSŢINEREA LECŢIILOR DE ISTORIE

Lucrarea „Istorie şi tradiţie turcă şi tătară. Modalităţi de integrare a istoriei şi civilizaţiei musulmane dobrogene în lecţiile de istorie” prezintă câteva aspecte metodice ale preocupărilor mele, pentru a aduce în atenţia elevilor elemente de istorie locală, încercând să sintetizez istoria şi tradiţia etniilor turcă şi tătară din Dobrogea, pentru ca aceştia să adopte o atitudine pozitivă faţă de colegii lor ce aparţin acestei etnii. Există lucrări de istorie care tratează istoria turcilor şi tătarilor dobrogeni, dar nu şi modalităţi în care aceste informaţii pot ajunge la elevi. Experimentul meu a pornit de la ipoteza conform căreia modul de cunoaştere a istoriei şi tradiţiei turcă şi tătară în Dobrogea de către români este redus, în timp ce istoria şi tradiţia românilor sunt mai bine cunoscute de etnicii turci şi tătari (vezi chestionarul). Totodată mi-am propus organizarea unei mai bune cunoaşteri a istoriei şi obiceiurilor turcilor şi tătarilor dobrogeni, în cadrul unor lecţii de istorie, fie la ciclul gimnazial, fie liceal, în concordanţă cu Curriculum Naţional. Studiind Curriculum-ul şi conţinutul manualelor şcolare din ciclul gimnazial, am constatat că, atunci când vorbim despre Ţările Române secolele XIV-XVI şi raporturile cu Imperiul Otoman, se pot citi şi discuta legende dobrogene (vezi anexa 7). În lecţiile „Europa creştină şi Imperiul Otoman”, de la clasa a VI-a, capitolul „Bizanţul şi Islamul”, „Apariţia noilor popoare”, la clasa a IX-a, „Statutul politico-juridic internaţional al Ţărilor Române”, „Mircea cel Bătrân”, „Mihai Viteazul”, capitolul „Constituirea şi consolidarea statului naţional modern român (1859-1881)” pot fi integrate elemente de istorie şi civilizaţie musulmană dobrogeană. În lecţii s-a pus accent pe formarea capacităţilor şi deprinderilor de analiză a unei hărţi, a unui text istoric, iar în orele de opţional „Dobrogea – o Europă şi o Asie în miniatură”, a gastronomiei şi cunoaşterea unor termeni turceşti şi tătăreşti intraţi în limba română. Au fost culese proverbe, ghicitori, leacuri tătărăşti, superstiţii, au fost redactate eseuri despre tradiţia în familia turcă. Prin contactul direct, organizând vizite şi excursii (vezi proiectul de excursie) la monumente istorice, muzee etc., deprindem elevul să observe direct materialul concret, ceea ce asigură activităţii de învăţare bază perceptivă şi documentară mai bogată. Edificiile, cunoscute prin intermediul excursiilor şi vizitelor, discuţii, interviuri (vezi interviul) cu personalităţi aparţinând etniilor turcă şi tătară, sporesc gradul de accesibilitate al cunoştinţelor, creează atmosferă afectivă iar elevii rămân cu imaginea locurilor vizitate toată viaţa. Formele de realizare a educaţiei interculturale rămân lecţiile obişnuite, activităţi non-formale în şcoală, influenţe informale exercitate în afara perimetrului şcolar. Printre formele de realizare a educaţiei interculturale folosite în cadrul cursului opţional „Dobrogea – o Europă şi o Asie în miniatură” menţionăm :

invitarea în Colegiu a unor persoane avizate din exterior, aparţinând etniilor turcă şi tătare, precum d-na Gülten Abdula – Uniunea Turcă, care într-o lecţie a prezentat obiceiuri turco-tătare;

utilizarea unor noi tehnologii ale comunicării (cărţi, casete, CD-uri) – realizarea împreună cu elevii claselor a IX-a şi a XI-a a unei casete video cu costume ale etnicilor turci şi tătari;

utilizarea unor ziare, reviste ale comunităţiilor turcă şi tătară pentru a afla mai multe despre viaţa, tradiţiile şi obiceiurile lor: „Karadeniz”, „Hakses”;

Page 120: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 120 ~

participarea la evenimente culturale, vizitarea muzeelor (excursie la Babadag şi Tulcea);

antrenarea în activităţi muzicale, cântecul reprezentând mijloc de participare şi dezvoltare a unei culturi a păcii – participarea unor eleve din clasa a X-a în corul „Efsane”;

colaborarea cu asociaţii locale, ale căror obiective sunt legate de educaţia interculturală UDTMR, UDTR;

participarea la activităţi propuse de diferite organisme – Simpozion, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la naşterea poetului tătar crimeean Hamdi Giraybay, organizat de UDTMR.

În concluzie, în cadrul lecţiilor de istorie se pot integra o mulţime de elemente de istorie şi tradiţie turcă şi tătară, folosind o gamă variată de metode şi procedee, opţiunea pentru una sau alta dintre ele se face în funcţie de conţinutul predat, de componenţa colectivului de elevi şi de materialele didactice de care dispunem. CHESTIONAR Partea introductivă: Acest chestionar este necesar să fie aplicat, deoarece numai astfel

putem observa atitudinea adoptată de un eşantion al populaţiei româneşti faţă de turci şi tătari şi al etniilor turcă şi tătară faţă de români; modul de cunoaştere a tradiţiilor, obiceiurilor, sărbătorilor şi în ce măsură au o atitudine tolerantă faţă de ceilalţi. Se va aplica pe un eşantion de 100 persoane români şi turci sau tătari.

Recomandări privind modul de completare: Turcii şi tătarii vor completa răspunzând la

întrebări de genul: „V-ar plăcea să împrumutaţi obiceiuri româneşti?”; iar românii la întrebări legate de obiceiuri turco-tătare. Este foarte important ca acest chestionar să fie completat cu sinceritate.

Întrebările propriu-zise

1. Convieţuiţi alături de turci sau tătari (români)? a. Da b. Nu 2. Există în prezent o convieţuire a românilor alături de turci sau tătari? a. Da b. Nu 3. Cunoaşteţi obiceiurile turcilor şi tătarilor (românilor)? a. Da b. Nu Dacă «da», enumeraţi câteva obiceiuri. 4. Aveţi o atitudine favorabilă faţă de persoane aparţinând etniilor turcă şi tătară (română)? a. Da b. Nu Dacă «nu», argumentaţi! 5. Acceptaţi cultura acestora? a. Da b. Nu Dacă «nu», argumentaţi!

Page 121: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 121 ~

6. Credeţi că această convieţuire este favorabilă, din punct de vedere cultural? a. Da b. Nu Dacă «nu», de ce? 7. Credeţi că religia musulmană împiedică o înţelegere între aceste etnii? a. Da b. Nu Dacă răspundeţi «da», argumentaţi răspunsul. 8. Dacă mergeţi într-o excursie, aţi dori să participe numai colegi de aceeaşi etnie? a. Da b. Nu Dacă «da», de ce? Argumentaţi! 9. V-ar plăcea să împrumutaţi obiceiuri turce şi tătare (româneşti)? a. Da b. Nu 10. Vă impresionează obiectele de artă şi de cult musulmane (creştine)? a. Da b. Nu 11. Credeţi că e posibilă căsătoria între persoane române şi aparţinând etniilor turcă şi tătară? a. Da b. Nu 12. Vă place să participaţi la sărbători musulmane (creştine)? a. Da b. Nu Prelucrarea chestionarului

În urma aplicării chestionarului s-au observat următoarele:

1. atât românii cât şi turcii şi tătarii cunosc obiceiurile cele mai importante ale celorlalţi; 2. adoptă o atitudine tolerantă, de înţelegere, de acceptare a culturii şi religiei celuilalt

în vederea schimbului de idei, a colaborării între oameni. Românii au amintit obiceiuri turco-tătare ca: Bairam, postul până la apusul soarelui, sărutatul mâinilor persoanelor în vârstă, că în post musulmanii nu au voie să mănânce, să bea, să fumeze până la apusul soarelui etc. Turcii şi tătarii au enumerat obiceiuri ca: dansuri populare-căluşarii, hora, geamparaua; vopsesc ouă de Paşti, Crăciunul, Floriile; colinde – Pluguşor, Steaua; postul 40 de zile, Sărbătorile sfinţilor Andrei, Ion, Vasile. Obiceiuri comune: colindul, nunta-îmbrăcarea miresei, reuniuni la care se dansează etc. Convieţuirea în Dobrogea: Locuind împreună cu turcii şi tătarii, românii au acceptat cultura, religia, obiceiurile acestora, ajungându-se la o colaborare între oameni, indiferent de etnie, în domenii diferite, învăţarea într-o şcoală în limba română, dar unde se poate învăţa şi limba turcă, limba lor maternă, schimb de idei, faptul că şi unii şi alţii aparţin aceleiaşi ţări, aici ajungându-se la un model de înţelegere şi toleranţă. (vezi graficul din anexă). Cât priveşte participarea împreună la o excursie, important este să fie uniţi, să se distreze indiferent de religia fiecăruia, mai ales că aceşti participanţi de etnie turcă sau tătară sunt vecini, prieteni, colegi, interzicându-le să vină ar fi o dovadă de xenofobie.

Page 122: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 122 ~

Întrebarea

nr:

Nr. Răspunsuri DA

Nr. Răspunsuri NU

1

90

5

2

95

0

3

56

39

4

95

0

5

95

0

6

95

0

7

4

91

8

3

92

9

48

47

10

89

6

11

72

23

12

65

30

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Nr. Raspunsuri Da

Nr. Raspunsuri NU

Page 123: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 123 ~

CULESE DE LA: Suliman Suliman VÂRSTA: 80 de ani OCUPAŢIA: pensionar LOCALITATEA : Mangalia LEACURI TĂTĂREŞTI

1. PENTRU RĂNI – foi de pătlagină bătute uşor puse pe rană; 2. PENTRU VÂNĂTĂI – răzuirea unei cepe, apoi se pun măsline şi spirt sau oţet, toate acestea

pe un bandaj cu care se acoperă vânătăile; 3. PENTRU EXTRAGEREA PUROIULUI – pâine amestecată cu zahăr sau rahat; 4. PENTRU DURERI DE CAP – mirosirea oţetului; 5. STĂRI DE VOMĂ – frecarea încheieturilor cu oţet; 6. DEGERĂTURI – foi de varză murată.

CULESE DE LA: Suliman Iusnie VÂRSTA: 79 ani OCUPAŢIA: pensionară LOCALITATEA : Mangalia

SUPERSTIŢII RELE

Întâlnirea cu un preot Urletul câinelui înseamnă moarte Cântecul cucuvelei înseamnă moarte Întâlnirea cu cineva care are o găleată goală în mână Marţi seara nu se coase, nu se spală Noaptea nu se uită în oglindă Unghiile nu se taie noaptea Unghiile se ard Purtarea inelului pe arătător Nu se îmbracă numai cu o şosetă Nu se ţine pisica lângă mort Pisica nu se ţine în braţe când fulgeră Nu se poartă îmbrăcăminte roşie pe timp de ploaie Întoarcerea din drum Când te străbate un fior Vinerea – zi de sărbătoare Copilul mic nu se uită în oglindă Omorârea unui păianjen Să dormi lângă animale Lăsarea foarfecelui deschis Lăsarea copilului nou-născut singur în primele 40 de zile.

Page 124: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 124 ~

CULESE DE LA: Suliman Suliman VÂRSTA: 80 ani OCUPAŢIA: pensionar LOCALITATEA: Mangalia

TRÂNTA (GÜREŞUL)

Pentru acest concurs se ofereau premii ca: tauri, berbeci, oi şi „steaguri”. La güreş participarea se făcea pe trei categorii: după vârstă, statură şi greutate küçük boy güreşı (categoria uşoară), orta boy güreşı (categoria mijlocie), başpehlivan güreşı (categoria grea). Înainte de anul 1930, se organizau întreceri de güreşı în care concurenţii îşi ungeau pielea cu ulei. Locul de desfăşurare a güreşului era acoperit cu paie. Concurenţii se aflau pe mijloc, iar spectatorii priveau întrecerea de pe margine. Güreşul era însoţit de sunetul tobelor şi goarnelor. Intensitatea sunetului era potrivită cu intensitatea luptei. Un luptător trebuia să învingă, pe rând, patru adversari pentru a fi declarat câştigător. Cel care câştigă la o categorie inferioară putea participa la luptele din categoria superioară. La fiecare categorie se făcea un clasament al primilor trei luptători . Valoarea premiilor era în funcţie de aceste categorii, de exemplu, la categoria uşoară se dădea, pentru locul I, o oaie sau „steag”, pe locul II, o cămaşă sau nişte bani, pentru locul III, un prosop ; la categoria mijlocie, locul I o oaie sau un berbec, pentru locul II un „steag”, pentru locul III o cămaşă sau un prosop; la categoria grea pentru locul I premiul constă în cel mai mare un taur sau un berbec, locul II un „steag”, pentru locul III un „steag”, o cămaşă sau nişte bani. Toate aceste premii erau oferite de organizatori. „Steagul” oferit printre premii se numea „steagul de luptă ”. El se compunea dintr-un set de nouă obiecte: cămaşă, prosop, ciorapi, batistă, basma, pungi etc. CULESE DE LA: Suliman Iusnie VÂRSTA: 75 ani OCUPAŢIA: pensionară LOCALITATEA : Mangalia

PROVERBE Çalışan kazanır. – Cel care munceşte, câştigă. Çalışarak elde edilen kazançlar, insanı mutlu eder. – Lucrurile ieşite din mâinile harnice sunt folositoare omului. Damlaya damlaya göl olur. – Picurând, picurând se face ghiol. Bakarsan bağ olur, bakmasan dağ olur. – Dacă nu ai grijă se destramă, dacă ai grijă faci vie. Sağlam kafa, sağlam vücutta bufunur. – Mintea sănătoasă se găseşte într-un corp sănătos. Sakla samanı, gelir zamanı. – Ascunde paiele, vor veni zile şi pentru ele. Yaşadığım çevreyı, her zaman temiz tut. – Locul unde trăieşti, ţine-l mereu curat. Hem kel, hem fudul. – Şi chel şi fudul. Deli ile deli olma. – Cu nebunul nu fi nebun. Nası bulursan oyle brak. – Cum găseşti aşa să laşi.

Page 125: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 125 ~

CULESE DE LA: Suliman Iusnie VÂRSTA: 79 ani OCUPAŢIA: pensionar LOCALITATEA: Mangalia Ghicitori / Bilmeceler Pırıl pırıl pırıldar,

Karanlıkta fenerler,

Gündüzleri sönerler. (Yıldız)

Luceşte,

Luminează noaptea

Noaptea luminează. (Steaua)

Hanım içerde

Saçı dışarda. (Misir)

Fructul înăuntru

Părul afară. (Porumb)

Ankara memleketim,

Koyu sarıdır rengim,

Isırınca pek yarar,

Yiyenlere can katar. (Armut)

Ţara mea este Ankara,

Galbenul închis este culoarea mea,

Dacă mă muşti îţi place,

Pentru cei care mă mănâncă sunt tare bună. (Pară)

Üstünden ot biçerim,

Her şeyi ben taşırım,

Altindan süt içerim. (Koyun)

Deasupra îi dai iarbă

Dedesubt beau laptele. (Oaia)

Dışı kazan karası,

Içi un helvasi. (Zeytun)

Partea de-afară e negrul cazanului,

Înăuntru făina pentru halva. (Măslină)

Az mı faydalar sağlar,

Benim gücüm kuvvetim?

Her şeyi ben taşırım,

Arabayı çekerim. (At)

Puţine sunt lucruri folositoare,

La puterea mea?

Orice eu pot căra,

Carul îl trag. (Calul)

Alçacık dalli,

Yemesi balli. (Kirez)

Înăltuţ îi este creanga,

Rodul dulce. (Cireaşa)

Page 126: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 126 ~

Ufacık kuşlar,

Çiçekleri taşlar,

Kendi yemez,

Ele bağışlar. (Ari)

Pasăre mică,

Culege florile,

Ea nu mănâncă

Ci doar prepară. (Albina)

Sulu, sulu,

Içi vitamin dolu,

Adana, kozan, Dörtyol…

Git ağaçtan ye bol bol. (Portakal)

Apos, apos,

Plină cu vitamine,

Adana, koza, Dortyol…

Culege câte vrei din pom. (Portocală)

GLOSAR DE CUVINTE ÎMPRUMUTATE DIN LIMBA TURCĂ aba = ţesătură groasă de lână, de obicei de lână albă, se confecţionează haine ţărăneşti, dimie, pănură (tc. aba) abanos = lemn din specii de copaci exotici, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagră, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat (tc. abanoz) acadea = bomboană preparată din zahăr topit (tc. akede) acaret = construcţie auxiliară care ţine de o gospodărie (tc. akaret) ageamiu = începător, novice; om care nu se pricepe (tc. acemi) anasâna = a lua, a duce, a aduce; cu anasâna = a lua cu forţa (tc. anasini) aman = îndurare, iertare; la aman – a fi la mare strâmtoare (tc. aman) amanet = garanţie depusă în contul unei datorii sau executării unei lucrări; bun care se depune zălog, gaj (emanet) baclava = prăjitură specific turcească cu nucă şi foietaj bairam = numele a două mari sărbători musulmane; petrecere; chef mare balama = dispozitiv format din două piese articulate, utilizat la legarea unui panou care se roteşte basma = bucată pătrată sau triunghiulară de ţesătură cu care femeile se leagă la cap; batic cafea = băutură preparată din seminţele arborelui de cafea canat = panou mobil de fereastră sau uşă, prin a cărui rotire ori mişcare de translaţie acestea se închid şi se deschid cataif = prăjitură preparată din tăiţei subţiri, prăjiţi şi însiropaţi şi frişcă cazma = unealtă pentru săpatul pământului formată dintr-o lamă tăietoare pe o coadă de lemn cercevea = cadru în care se fixează geamul unei ferestre chef = petrecere zgomotoasă cu mâncare, băutură şi cântec, voie bună cherestea = semifabricat lemnos în diferite sorturi (scânduri, şipci) obţinut prin tăierea buştenilor la gater şi care are cel puţin două feţe plane şi paralele cherhana = construcţie de lemn sau de zidărie, amplasată pe malul unei ape şi destinată primirii prelucrării şi depozitării temporare a peştelui pentru consum chiftea = turtă mică din carne tocată, prăjită în grăsime sau gătită cu sos chirie = sumă plătită de beneficiarul unui contract de închiriere pentru folosinţa locuinţei sau a altui lucru închiriat

Page 127: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 127 ~

cântar = balanţă folosită în industrie sau în comerţ pentru stabilirea greutăţii mărfurilor, de obicei prin comparare cu unităţi etalon dambla = apoplexie, paralizie; acces de furie duşman = persoană care are o atitudine ostilă faţă de ceva sau de cineva; vrăjmaş, inamic în război duşumea = pardoseală de scânduri (a unei încăperi) ghiulea = proiectil sferic din metal sau din piatră, folosit la trageri cu tunuri vechi ghiveci = vas de pământ ars, de obicei cu formă tronconică în care se plantează flori; mâncare preparată din tot felul de zarzavaturi halva = produs alimentar cu o mare valoare nutritivă, preparat din seminţe de floarea soarelui şi zahăr haimana = om de nimic fără căpătâi, derbedeu, vagabond iahnie = fel de mâncare scăzută, preparată din legume (mai ales fasole boabe), din peşte sau carne iaurt = produs lactat cu gust acid şi cu aromă specifică, preparat din lapte prin fermentare provocată de bacteriile lactice specifice ibric = vas de menaj cilindric sau tronconic de metal cu cioc şi coadă lungă care serveşte îndeosebi la servit cafea macara = maşină de ridicat care serveşte la transportul pe distanţe scurte, a unor obiecte magiun = produs alimentar sub formă de pastă, obţinut prin fierberea, terciuirea uneori strecurarea fructelor bogate în zaharuri mahala = cartier mărginaş al unui oraş mezel = produs alimentar de tipul salamurilor preparat din carne tocată şi diferite condimente introduse în membrane naturale sau artificiale moft = lucru lipsit de importanţă, de seriozitate, de valoare, fleac, bagatelă mucava = produs industrial de papetărie realizat din diferite semifabricate fibroase şi folosit la lucrări de legătorie, pentru confecţionarea cutiilor şi ambalajelor murdar = plin de pete, acoperit, îmbâcsit de necurăţenie, nespălat para = mică monedă turcească de argint care a circulat şi la noi în secolul al XVIII-lea pătlăgea = plantă legumicolă anuală din familia solanaceelor peltea = jeleu fabricat din suc de fructe peruzea = piatră semipreţioasă opacă cu nuanţe mergând de la albastru deschis până la albastru verzui rahat = produs gelatinos de cofetărie fabricat din sirop de zahăr cu amidon şi substanţe aromatizante saftea = prima vânzare făcută de un negustor dintr-o marfă nouă sarma = mâncare făcută din carne tocată amestecată cu orez şi înfăşurată în formă de mici rulouri în foi de varză sau de viţă soi = varietate, diversitate de animale, de produse etc.; gen, fel de oameni, de lucruri susan = plantă anuală înaltă până la 150 de centimetri, păroasă, cu frunze inferioare mari dantelată şi cu flori de culoare galbenă şandrama = construcţie rudimentară de scânduri şerbet = preparat alimentar făcut din sirop de zahăr cu adaosuri de sucuri de fructe sau diferite esenţe tejghea = masă lungă pe care sunt expuse mărfurile şi sunt serviţi cumpărătorii sau consumatorii zaherea = denumire generală a proviziilor pe care Ţările Române erau obligate să le dea oştilor otomane din cetăţile raialelor sau a celor aflate în expediţii în regiunile apropiate zor = activitate însufleţită, grabă mare, sârguinţă

Page 128: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 128 ~

TRADIŢIE ÎN FAMILIA TURCĂ ESEU

Pe vremea bunicii mele, tradiţiile turcilor dobrogeni erau păstrate cu sfinţenie, chiar dacă au avut de înfruntat războaiele mondiale, colectivizarea şi perioada comunistă. Acum în secolul XXI, tinerii trec peste barierele tradiţiilor sau a religiilor fiind în contradicţie cu ele. Totuşi asta depinde de educaţia pe care au primit-o în familie şi modul în care ei percep diferenţa religioasă. În familiile turce şi tătare din Dobrogea tradiţiile se păstrează până în zilele noastre. Bunicii mei s-au căsătorit târziu ca şi alte perechi din perioada respectivă, nu numai din cauza războiului dar şi a tradiţiei familiei, precum că bărbatul să se însoare în jurul vârstei de 30 de ani. Tradiţia aceasta porneşte de la cel care a format acest neam. Numele şi prenumele lui formează acum numele bunicului şi tuturor celor care fac parte din familie. Acest nume este alăturat prenumelui şi fiecare membru are numele şi prenumele astfel format. Tot în tradiţia familiei, dacă sunt născuţi mai mulţi copii, ultimul născut va purta prenumele celui care a înfiinţat neamul. Bunicul din partea mamei s-a ocupat cu comerţul. Locuind la ţară şi deţinând animale şi terenuri întinse de pământ, străbunicii şi bunicii mei lucrau pământul şi prelucrau laptele, produsele vânzându-le la oraş. Din banii obţinuţi cumpărau haine şi aur, pe care-l îngropau în pământ. Din păcate, la colectivizare pământurile şi aurul au fost confiscate. Totuşi au mai putut salva o punguţă cu bănuţi de aur arăbesc, aceştia fiind împărţiţi între fraţi, fiecare transmiţându-le copiilor lor. După ce totul a fost confiscat, bunicii s-au mutat la oraş, în Mangalia. Aici, cu eforturi mari, au reuşit să-şi construiască o casă şi să se ocupe în continuare cu comerţul. La fel şi în familia tatălui meu: meseria se transmite din tată în fiu. Pentru turci tradiţiile, religia, familia, onoarea, promisiunea sunt lucruri importante peste care nu se trece. Religia islamică doreşte ca omul musulman să fie curat sufleteşte şi trupeşte, de aceea nu permite consumarea alcoolului şi cărnii de porc. Religia noastră cere omului să fie bun şi credincios. Tradiţia cuprinde şi cutume, cum ar fi nepermiterea căsătoriei între turci şi alte naţionalităţi de religie diferită de cea islamică. Cel sau cea care se căsătoreşte cu o persoană de altă religie diferită trebuie să întrerupă orice legătură cu familia sa. Acum în ultima cameră a casei, pe perete deasupra cufărului cu zestre, stă agăţat un cordon imens cu arborele genealogic al familiei. Turcii dobrogeni poartă la ei, agăţat de gât sau pus în geantă, un Kur’ an în miniatură, pentru noroc şi fericire. Unele dintre acestea sunt moştenite de la bunici, străbunici etc. Înainte de Bayram cu o lună de zile se ţine post negru pentru purificarea trupului şi sufletului, iar în zi de sărbătoare se merge la geamie, unde se roagă pentru familie, iar la venirea părinţilor acasă copiii încep colindatul pe la case. Chiar dacă trăiesc între ortodocşi, turcii şi tătarii îşi păstrează obiceiurile, tradiţia, religia. Murtaza Denis, clasa a IX a B Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”

Page 129: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 129 ~

REŢETE TURCEŞTI

SUPĂ DE PUI CU OREZ

1 pui sare o lingură de unt 100 g orez piper măcinat pătrunjel PREPARARE: Puiul se pune la fiert, după primul clocot se sărează, apoi se lasă să fiarbă trei sferturi de oră la foc potrivit. Spuma se îndepărtează de mai multe ori. După ce a fiert se scoate pasărea din supă, se lasă la răcit şi se curăţă de piele şi grăsime. Se ia carnea după oase şi se taie cubuleţe. Se spală bine orezul într-o sită şi se lasă să se scurgă. Într-un vas se încălzeşte untul apoi se adaugă orezul şi se prăjeşte până devine sticlos. Se stinge cu supă de pasăre, se sărează, se piperează şi se fierbe. Bucăţelele de carne se împart în farfurii, se toarnă supă peste ele şi se presară pătrunjel. Se serveşte cu pâine sau lipie.

TARTĂ CU MERE ŞI STAFIDE CANTITĂŢI: PENTRU ALUATUL DULCE: 100 g unt 30 g alune măcinate 9 linguri de zahăr 1 vârf de cuţit de sare 1 ou 170 g făină PENTRU GARNITURĂ: 450 g mere cântărite după ce au fost curăţate de coajă şi de sâmburi, tăiate în cuburi mici, din

soiuri Reinette 200 g de mere întregi 20 g unt fără sare 3 linguri de sirop de migdale 5 linguri cu zahăr candel 20 g stafide albe 2-3 cl de apă

Page 130: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 130 ~

MOD DE PREPARARE: Într-un castron combinaţi ingredientele necesare la pregătirea aluatului, în ordinea enunţată, unul câte unul. Adăugaţi făina şi frământaţi bine aluatul. Acoperiţi apoi castronul cu aluat cu un plastic şi puneţi-le la rece în frigider. În continuare, îmbrăcaţi cu acest aluat o formă de tartă mai mare care a fost mai întâi unsă cu unt. Înţepaţi aluatul cu o furculiţă şi lăsaţi tarta la rece o oră. Peste aluat, puneţi nişte sâmburi de cireşe ori de caise bine spălaţi şi zvântaţi. Coaceţi tarta în cuptorul cu microunde sau în cel de la aragaz până când aceasta este aurie şi uniformă. Îndepărtaţi sâmburii aşezaţi pe aluat numai pentru a-l opri să nu se umfle. Separate, încălziţi puţină apă; turnaţi-o peste stafide, lăsaţi-le 12-15 minute, apoi zvântaţi-le pe hârtie absorbantă. În alt vas topiţi untul, puneţi merele tăiate în cuburi şi lăsaţi-le la foc mic câteva minute, amestecându-le prin scuturarea vasului. Închideţi focul, puneţi stafidele, zahărul candel şi siropul de migdale. Lăsaţi compoziţia să se răcească. Separate, curăţaţi coaja şi sâmburii de la 200 g de mere, apoi tăiaţi-le în felii subţiri. Umpleţi tarta cu merele tăiate trecute prin unt, iar deasupra aşezaţi fructele tăiate în felii. Daţi tarta la cuptor potrivit de fierbinte pentru 15 minute. După ce se răceşte este bună de mâncat.

BACLAVA 300 g zahăr 150 g miere 400 g nuci citrice ALUATUL: 400 g făină sare 4 linguri ulei scorţişoară 2 linguri oţet 2 pahare apă Se prepară o foaie de ştrudel şi se întinde. Apoi se acoperă cu un vas cald şi se lasă să se odihnească o jumătate de oră. Se întinde o foaie. Când s-a uscat puţin, se taie după mărimea tăvii. Se pun în tava tapetată 3 foi unse cu ulei una peste alta. Se macină nucile, se amestecă cu miere, zahăr şi felii de portocală tăiate bucăţi mici. Se pune peste cele 3 foi acest amestec de nuci. Peste aceasta se pun alte 3 foi, unse între ele cu ulei. Se bagă tava la cuptor, la foc potrivit.

TATAR AŞ

PREPARARE: faci un aluat ca pentru tăiţei din 2 ouă, 1 cană apă, sare şi făină cât cuprinde; împarţi coca în 4-5 bucăţi; din fiecare bucată întinzi câte o foaie mare, subţire, o rulezi pe

vergea, după care o pliezi ca pe un evantai. Tai transversal din 4 în 4 cm. Fiecare pătrăţică o umpli cu carnea preparată astfel:

Page 131: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 131 ~

500 g carne tocată, 1 ceapă, sare, piper. Iei două colţuri opuse şi le uneşti formând astfel un triunghi celelalte colţuri le uneşti la rândul lor, în sens opus. Procedezi la fel cu fiecare pătrăţică.

Pui între timp apa la fiert cu sare. În momentul în care a dat în clocot, pui bucăţelele astfel formate şi le laşi să fiarbă la foc domol.

După ce au fiert le strecori şi le răstorni pe un platou. Cât sunt fierbinţi le amesteci cu o lingură-două de unt sau cu puţin ulei încins.

Se servesc calde, cu iaurt în care ai pisat câţiva căţei de usturoi. Aplicaţii metodice

1. Realizaţi, utilizând diagrama Venn o comparaţie între cele două religii, creştinism şi islamism.

2. Vizitaţi o geamie / moschee, apoi realizaţi un desen care să cuprindă părţile componente ale acestor lăcaşuri de cult.

3. Realizaţi un interviu cu muftiul judeţului Constanţa cu privire la sărbătoare Kurban Bayramului.

4. Realizaţi un calendar pe ore şi zile, care să cuprindă descrierea obiceiurilor la naşterea unui copil la etnicii dobrogeni.

5. Identificaţi pe un desen, elementele specifice costumului turcesc al femeii / bărbatului. 6. Explicaţi următorul proverb: „Fata aparţine altora, însă băiatul aparţine vetrei părinteşti” ce

aparţine turcilor dobrogeni. 7. Realizaţi un poster în care să descrieţi obiceiul nunţii într-o familie tradiţională musulmană. 8. Vizitaţi Muzeul de Artă Populară din Constanţa şi identificaţi broderii turceşti. Descrieţi

imaginea unei asemenea broderii. Aflaţi modul în care a fost confecţionată. 9. Citiţi „Cişmeaua beiului” de Titus Cergău şi realizaţi o descriere a unui obicei turcesc şi

identificaţi referirile făcute la Dobrogea. 10. Realizaţi o scară a valorilor în care să notaţi perioadele colonizării germane în Dobrogea. 11. Prin ce se deosebeşte colonizarea germanilor de cea a musulmanilor?

Page 132: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 132 ~

12.

Page 133: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 133 ~

Prof. Sorina Elena Groza, Şcoala cu clasele I-VIII Voiteg, jud. Timiş

POPOARE DE IERI ŞI DE AZI. UN PROIECT DIDACTIC DESPRE GRECI

Disciplina: Istorie Unitatea de învăţare: POPOARE DE IERI ŞI DE AZI Tema lecţiei: Grecii Tipul lecţiei: lecţie de formare de priceperi şi deprinderi COMPETENŢE GENERALE 1. Utilizarea eficientă a comunicării şi a limbajului de specialitate. 2. Exersarea demersurilor şi a acţiunilor civice democratice. 3. Aplicarea principiilor şi a metodelor adecvate în abordarea surselor istorice. 4. Folosirea resurselor care susţin învăţarea permanentă. COMPETENŢE SPECIFICE:

1. Utilizarea termenilor specifici istoriei în diferite situaţii de comunicare orală şi scrisă; 2. Identificarea şi clasificarea surselor istorice; 3. Stabilirea unor asemănări şi deosebiri între civilizaţiile popoarelor din antichitate şi din

zilele noastre pe baza surselor istorice; 4. Utilizarea surselor istorice în vederea ilustrării unui fapt istoric.

Concepte operaţionale:

Cognitive: C1: Definirea conceptelor: civilizaţie, cultură, democraţie; C2: Descrierea trăsăturilor specific poporului elen;

Formative: C3: Compararea a două popoare din trecut: grecii şi turcii;

Atitudinale: C4: Formularea unei opinii cu privire la civilizaţia poporului elen. Obiective operaţionale: Cognitive:

- Să utilizeze în contexte noi noţiunile şi conceptele de: civilizaţie, democraţie, meşteşuguri, comerţ;

- Să caracterizeze poporul elen ţinând seama de modul de viaţă: ocupaţii, îmbrăcăminte, obiceiuri, cultură, conducători;

- Să localizeze în timp şi spaţiu faptele istorice studiate. Formative:

- Competenţa de a utiliza sursa istorică în argumentarea unei opinii. Atitudinale:

- Capacitatea de a formula şi susţine opinii personale. Evaluarea: formativă. Instrumente ale evaluării: observarea sistematică a activităţii elevilor, formularea întrebărilor, harta povestirii, harta personală, produsele activităţii, jocul didactic.

Page 134: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 134 ~

Valori şi atitudini vizate:

◊ Gândire critică şi flexibilă;

◊ Relaţionarea pozitivă cu ceilalţi;

◊ Asumarea diversităţii etnice, sociale, religioase şi culturale. Strategii didactice: inductiv-deductivă, explicativ-conversativă. Metode şi procedee: expozitiv-euristice: explicaţia, conversaţia; interactive: RWCT, brainstorming, procedeul recrutării, harta povestirii, harta personală, jocul didactic. Forme de organizare a activităţii: frontală, activitate pe grupe şi în perechi. Resurse:

- Umane: clasa a IV-a; - De timp: 45 de minute; - Materiale: programa, macroproiectarea didactică; - Manuale: Istorie, clasa a IV-a, E.D.P., V. Băluţoiu şi D. Radu; - Izvoare cartografice: harta istorică; - Izvoare narative: Istorie pentru toate manualele alternative, Editura

Carminis, V. Dinu şi P. Didiţă; prezentare ppt – Grecii, fotografii. DESCRIEREA LECŢIEI

I. Introducerea în activitate:

Sunt asigurate condiţii prielnice desfăşurării lecţiei. Se distribuie elevilor post-it-uri. Se formează grupe de câte 4 elevi.

Verificarea cunoştinţelor elevilor: Cereţi-le elevilor în etapa de evocare să prezinte poporul turc şi aspecte din trecutul acestui popor legate de: aşezare, ocupaţii, locuinţe, îmbrăcăminte, obiceiuri, cultură, religie, conducători (brainstorming). Elevii scriu pe cele trei post-it-uri primite câte o informaţie, apoi aşează bileţelul, pe tablă, la categoria din care face parte. (anexa 1)

II. Desfăşurarea lecţiei – Realizarea sensului: 1. Anunţarea temei şi a obiectivelor. Vor învăţa despre un alt popor din trecut,

grecii. Se notează titlul pe tablă şi în caiete.

2. Procedeul recrutării: - elevii lucrează în perechi pentru a căuta informaţii, despre poporul grec, în manual. Fiecare dintre ei are posibilitatea să experimenteze rolul profesorului şi al elevului. (anexa 2)

3. Sunt intuite imaginile din prezentarea power point care înfăţişează: îmbrăcămintea grecilor, ocupaţiile, locuinţe, localizarea pe hartă a Greciei de azi.

4. Întrebaţi-i pe elevi dacă cunosc printre vecinii / prietenii / cunoscuţii lor greci şi ce ştiu despre modul lor de viaţă, dacă este diferit de cel din trecut. Dar îmbrăcămintea grecilor de azi de a noastră? Diferă? De ce?

5. Se va lucra frontal. Elevii vor realiza Harta povestirii organizând şi sintetizând conţinutul informaţional din text. Această hartă va avea următorul plan:

Aşezare;

Ocupaţii;

Locuinţe;

Îmbrăcăminte;

Cultură;

Religie;

Page 135: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 135 ~

Conducători. Notaţi ideile formulate în tabelul desenat pe tablă, iar elevii, în caiete. (anexa 3) Cereţi elevilor să alcătuiască enunţuri cu cuvintele: democraţie, civilizaţie, temple, zei, eleni.

6. Strategii complexe: Joc didactic: Stabileşte legătura. Se lucrează pe grupe. Elevii au ca material fotografii ce ilustrează caracteristici ale grecilor şi turcilor. Vor stabili o legătură între locuitori şi îmbrăcămintea lor, ocupaţiile lor, cultura. Scoateţi în evidenţă elemente caracteristice ale culturii celor două popoare pe care ei le recunosc în cadrul comunităţii din care fac parte.

III. Încheierea activităţii. Reflecţii. Harta personală (anexa 4) Solicitaţi elevii: - să scrie ce li s-a părut mai interesant din lecţie şi să argumenteze; - să numească 2 aspecte importante care i-au făcut pe greci vestiţi.

IV. Tema pentru acasă. Recomandaţi aprofundarea cunoştinţelor despre poporul grec pregătind o fişă de portofoliu în care să adune informaţii despre greci.

Descrierea programului educaţional RWCT Acest program promovează strategii ce conduc la optimizarea procesului educaţional şi contribuie la dezvoltarea gândirii critice, axându-se pe învăţarea independentă şi pe colaborare. Aceste strategii se împart în patru categorii:

Strategii specifice evocării;

Strategii specifice realizării sensului;

Strategii specifice reflecţiei;

Strategii complexe. În evocare – brainstorming-ul pentru a verifica cunoştinţele elevilor referitoare la lecţia: Turcii. (anexa 1) Descrierea celorlalte procedee din cadrul metodei RWCT: Procedeul recrutării: este o metodă utilă atunci când elevii au nevoie de ajutorul colegilor sau al cadrului didactic în căutarea informaţiilor. Elevii lucrează în perechi având posibilitatea de a experimenta rolul profesorului.

Page 136: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 136 ~

Page 137: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 137 ~

Prof. înv. primar Adriana Dobre, Şcoala „Gala Galaction” Mangalia

VALENŢE MULTICULTURALE ÎN DOBROGEA Existenta unor identităţi multiple, a valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a modului de relaţionare diferit dintre diverşi indivizi sau grupuri, impun cu necesitate abordarea educaţiei şi a societăţii din perspectiva interculturală. Aceasta reprezintă atât o nouă provocare, cât şi o condiţie pentru realizarea coeziunii sociale care are la bază cultivarea respectului reciproc şi a înţelegerii atât între indivizi cât şi între grupuri. În oricare colţ de ţară s-ar afla, învăţătorul este cel care a rămas un misionar veritabil al neamului românesc, care are nobila misiune de a-l învăţa pe copilul de azi, adolescentul şi adultul de mâine, să păstreze cu sfinţenie toate valorile pe care înaintaşii noştri ni le-au lăsat. Educaţia interculturală apare ca termen şi în conţinutul Noilor educaţii. Aceasta e un concept, care se referă la posibilitatea educării grupurilor etnice, religioase, culturale şi tradiţionale pentru a convieţui în acelaşi sau în diferite spaţii geografice, pentru a munci împreună în spiritul înţelegerii şi al respectului reciproc. Chiar dacă limba e cel mai important mod de integrare etnică, cunoaşterea reciprocă nu se limitează doar la a şti limba în care celălalt comunică. Buna înţelegere între oameni este uneori împiedicată de diferenţele culturale. Fiecare comunică diferit, fiind influenţat în mod sigur de cultura proprie. Pentru că societatea informaţională şi globalizarea educaţiei oferă posibilitatea de a circula rapid sau de a ne informa rapid, de a munci departe de locurile natale, trebuie să abordăm această latură a educaţiei din perspectiva formării viitorilor cetăţeni, care să nu-şi renege originile şi să promoveze valorile româneşti sau care ar fi ele, oriunde s-ar afla. Totalitatea programelor educaţionale, acţiunile şi activităţile desfăşurate având ca obiectiv educaţia multiculturală şi interculturală, facilitează acomodarea grupurilor etnoculturale minoritare şi, în acelaşi timp, acomodarea şi deschiderea societăţii majoritare la modelele culturale specifice grupurilor minoritare. Organizarea sistematică a activităţilor derulate în şcoală va angaja elevul într-un proces de identificare şi cunoaştere a diferenţelor culturale, de cunoaştere a oportunităţilor educaţionale pentru toate etniile din interiorul societăţii, de înţelegere că ei sunt de fapt musafiri, reprezentanţii unei culturi, şi negarea accepţiunii sistemice atribuite culturii în general etc. Şcoala are misiunea de a permite fiecărui copil să crească, să-şi dezvolte spiritul, corpul şi inima, inteligenţa, sensibilitatea, creativitatea; de a permite copiilor să înveţe să trăiască împreună, unii cu alţii, cu persoane diferite, încât să-şi poată ocupa progresiv locul în societate, să poată deveni cetăţeni activi. Interculturalitatea este înainte de orice respectul diferenţelor. Cadrele didactice sunt garanţii acestor rigori ale spiritului care veghează asupra diferenţelor, pentru a învăţa, a cunoaşte şi a înţelege ceea ce ne leagă, ceea ce ne face asemănători, ceea ce ne apropie. „Voi sărbătoriţi într-un fel, la noi e diferit” – Suntem diferiţi, dar nu înseamnă că unul este mai bun decât celălalt, cu toţii avem un potenţial valoric egal. Toţi avem o cultură asemănătoare, dar în acelaşi timp şi culturi diferite. Acestea ţin de religiile noastre, de grupul nostru etnic, de valorile politice, sociale, de familiile noastre. Unica posibilitate ca oamenii să devină solidari este recunoaşterea şi estimarea acestor diferenţe şi similitudini. Sarcina şcolii de astăzi este de a forma o conştiinţă europeană. Încă din clasele primare este de dorit să se cultive respectul şi solidaritatea faţă de cultura altor popoare. Diferenţele dintre copii, culturi, stiluri de viaţă şi de învăţare, sunt fireşti, pozitive. De aceea ei nu trebuie forţaţi să devină copii ale unui model predefinit.

Page 138: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic

~ 138 ~

Interculturalitatea este o componentă a realităţii zilnice din şcoală. Tot modul de învăţare din şcoală este organizat din perspectivă interculturală, permiţând învăţarea prin colaborare, comunicare şi nicidecum de marginalizare a unor copii. Deschiderea spaţiului şcolii către comunitate şi specificul ei, organizarea unor întâlniri, excursii, serbări cu specific intercultural, dar nu în detrimentul majorităţii, urmăreşte realizarea obiectivelor de egalizare a şanselor în educaţie. Lucrarea de faţă prezintă succint o sinteză de elemente comune ale popoarelor, culturilor şi tradiţiilor, precum şi a costumelor tradiţionale din Dobrogea, care au traversat timpul şi au rămas în acest spaţiu mioritic. Trăsătura caracteristică a acestei regiuni este faptul că alături de populaţia românească, cuprinzând în acest grup şi pe macedo-români, se găsesc şi patru minorităţi naţionale: lipoveni, bulgari, turci şi tătari, care alcătuiesc grupuri etnice deosebite. Diferite prin limbă, obiceiuri, ocupaţii şi port, aceste grupuri etnice amintesc despre trecutul istoric al regiunii. Ele păstrează aspectele unui specific etnic caracteristic originii sale. Populaţia stabilă oraşului Mangalia este alcătuită dintr-un număr aproximativ de 15 etnii, dintre care românii sunt majoritari, urmând etniile turcă şi tătară, rromii, maghiarii şi lipovenii. Pornind de la faptul că în fiecare clasă există un număr relativ mic de elevi ce provin din etniile menţionate, abordarea intelectuală trebuie să aibă drept obiective prevenirea conflictelor, înţelegerea mutuală, colaborarea şi deschiderea interetnică. Lărgirea gamei de strategii şi metodologii didactice pune în evidenţă metode şi tehnici didactice mai simple şi compatibile deschiderii intelectuale. De aceea în îndeplinirea obiectivelor propuse: formarea de prieteni şi conexiuni între elevii diferitelor grupuri etnice şi prevenirea prejudecăţilor, cunoaşterea şi promovarea culturii, tradiţiilor, obiceiurilor şi vieţii cotidiene a celorlalte grupuri etnice din Dobrogea, am urmărit aplicarea celor „4 a învăţa ai secolului XXI” prin metode active, de centrare a activităţii pe elev. Activitatea a fost frontală, pe echipe, în perechi şi individuală. Pentru că societatea este modernă, iar mijloacele de comunicare la fel, am aplicat metode ca icebracking-ul, pentru cunoaşterea coparticipanţilor. Am apelat la cunoştinţele lor anterioare, pentru a afla ce ştiu în legătură cu un subiect, dar şi ce ar mai dori să afle, cu ajutorul metodei Sinelg. Am identificat împreună asemănări şi deosebiri, între minorităţile din Dobrogea şi români, privind tradiţiile şi obiceiurile lor, cu ajutorul Diagramei Venn. Ne-am sfătuit şi completat cunoştinţele, comunicând în perechi, schimbând perechea pentru ca toţi să intrăm în contact cu ceilalţi cu ajutorul metodei Share-Pair Circles. Ne-am autoevaluat prin scări de clasificare, dar şi cu ajutorul inteligenţelor multiple, astfel fiecare participând la activitate, prin propriul nostru centru de interes, totul devenind mai atractiv şi uşor. Oricare ar fi situaţiile de predare-învăţare-evaluare, scopul central gravitează în jurul valorilor: optimizare, calitate, satisfacţie, performanţă, competiţie, asumare de responsabilităţi, comunicare, iniţiativă şi imaginaţie, conformitate cu scopurile propuse, potrivit vârstei şi particularităţilor beneficiarilor. În Dobrogea, educaţia interculturală şi multiculturală este mereu iniţiată din necesitatea cunoaşterii obiceiurilor, costumelor, a muzicii şi dansurilor specifice fiecărei culturi, precum şi a cultivării toleranţei între etnii, ştiut fiind faptul că această regiune istorică este un model al interculturalităţii şi a convieţuirii paşnice între toate culturile. Lecţia este structurată pentru clasa a II a sau a III a, la un opţional crosscuricular INIŢIATIVĂ ŞI FANTEZIE PRIN OCHI DE COPIL cu unitatea de învăţare EU ŞI LUMEA MEA, subiectul: COPIL CA MINE EŞTI ŞI TU! Tipul lecţiei este de dobândire de noi cunoştinţe. Ca obiective generale am urmărit: formarea de prieteni şi conexiuni între elevii diferitelor grupuri etnice, dar şi prevenirea prejudecăţilor, cunoaşterea şi promovarea culturii, tradiţiilor, obiceiurilor şi vieţii cotidiene a celorlalte grupuri etnice din Dobrogea.

Page 139: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

~ 139 ~

Obiectivele cognitive au urmărit: să enumere etniile care locuiesc în spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră; să identifice aspecte din tradiţiile şi obiceiurile minorităţilor din zona în care locuiesc; să stabilească asemănările şi deosebirile dintre tradiţiile şi obiceiurile grupurilor etnice majoritare; să intoneze cântece dobrogene; să ordoneze într-o propoziţie cuvinte date. Obiectivele psihomotorii au fost: să coloreze corespunzător costume populare indicate; să danseze pe o melodie dobrogeană. Obiectivele afective au avut ca scop sensibilizarea elevilor faţă de tradiţiile şi obiceiurile grupurilor etnoculturale din localitate, prin cultivarea respectului şi solidaritatea faţă de cultura lor, dar şi dezvoltarea capacităţii de comunicare şi înţelegere a societăţii în care trăim, prin intermediul muncii în echipe, în cadrul disciplinelor implicate şi relaţionării cu ceilalţi. După momentul organizatoric, se susţine exerciţiul de spargere a gheţii „Ce sunt eu şi tu nu eşti”, cu toţi elevii, începând cu învăţătorul. (Este vorba de un dialog colectiv pentru aflarea calităţilor şi defectelor personale, gusturilor, aptitudinilor, comportamentelor etc. Fiecare elev trebuie să găsească la sine o calitate pe care crede el că nu o au şi ceilalţi şi să o spună cu voce tare.) Se vor citi versurile: Dacă şcoala ne-a chemat, noi ne-am prezentat, În echipe ne vom grupa pentru a afla, Cu perechea vom discuta şi vom coopera, Noi înşine ne vom autoevalua, Turul galeriei ne va delecta, În caligramă vom ordona, Surpriza ne va recompensa. Se va lucra frontal după metoda Sinelg, completând ce ştiu, ce vor să afle şi ce au aflat despre grupurile etnice. Se explică cuvinte ca: etnie, grupuri etnice. Se alcătuiesc propoziţii orale. Ce ştim?

În Mangalia trăiesc: turci, tătari, romi etc.

Merg la biserică

Au Paşti şi Crăciun Ce vrem să ştim?

Ce alte etnii mai locuiesc în Mangalia?

Ce tradiţii şi obiceiuri au? Ce am aflat?

Diagrama Venn (Anexa 2) Vor vedea secvențial un material power-point, după care copiii vor lucra pe perechi, aplicând metoda schimbării perechii, cu scopul de a coopera cu perechea şi cu avantaj prin lucru cu fiecare din membrii colectivului. Fiecare elev se implică în activitate şi îşi aduce contribuţia la rezolvarea sarcinii. Un elev din pereche scrie, iar celălalt apoi corectează după evaluarea frontală (anexa 1). Apoi, pe bază de întrebări, se completează Diagrama Venn, prin asemănări şi deosebiri dintre români şi minorităţi (anexa 2). Se aplică inteligenţele multiple dirijate, lucrând pe centre de interes, pe grupe de tip setting, stabilite pe baza talentelor şi înclinaţiilor manifeste ale elevilor (Anexa 3). Unele grupe vor fi evaluate oral. Elevii vor desena apoi la tablă doi copii, ţinându-se de mână, apoi vor scrie prin metoda Caligramei propoziţia formată prin ordonarea cuvintelor date: şi, Copii, suntem, ca, voi, !, noi. Se fac aprecieri finale, generale şi individuale. Apoi se împart, ca recompensă, dulciuri tradiţionale ale minorităţilor, având ca fundal sonor melodii dobrogene. Resursele materiale folosite au fost: postere pe echipe şi frontal, fişe pe echipe, carioci, creioane colorate, calculator, material powerpoint, casetofon, casetă cu Aneta Stan. Activitatea s-a desfăşurat într-o oră de curs, având ca resurse umane elevii şi învăţătorul. Ca strategii didactice, am folosit ca metode: conversaţia, explicaţia, exerciţiul, observaţia, icebracking, Share-pair circles, autoevaluarea, Sinelg, diagrama Venn. Tipurile de învăţare folosite au fost: cognitivă, aplicativă, operaţională, creativă, cognitiv-aplicativă, motivaţională, volitivă. Formele de organizare a activităţii s-au concretizat în: activitate frontală, activitate în echipă de 4 elevi, activitate pe perechi, activitate independentă.

Page 140: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar
Page 141: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Anexa 1 Anexa 1

♦ tătari ♦ turci ♦ ruşi-lipoveni ♦ germani ♦ romi ♦ armeni ♦ greci ♦ alte minorităţi

♦ Sunt musulmani şi citesc din Coran. ♦ La nuntă se servesc cel puţin 7 feluri de mâncare (ciorbă, pilaf, sarmale, compot fructe, plăcintă dulce, iaurt de oaie, baclavale, sarailii). ♦ La nuntă se spune urarea „Căsătorie binecuvântată şi viaţă bogată!”

♦ Sunt creştini ortodocşi şi citesc din Biblie. ♦ La români, Moş Nicolae vine pe 6 decembrie iar Moş Crăciun pe 25 septembrie. ♦ Copiii colindă de Crăciun şi Anul Nou, primind bani, mere, nuci, covrigi. ♦ Copilul poate avea la botez un naş sau doi. ♦ La nuntă şi la botez se fac colaci, care se dăruiesc. ♦ La nuntă se spune „Casă de piatră!”

Page 142: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

♦ Aromânii, ca şi românii, sunt ortodocşi. ♦ Mâncare tradiţională: plăcintă cu praz sau cu dovleac. ♦ Altă mâncare tradiţională este bucuvala (pâine tăiată mărunt, prăjită în ulei, la final se adaugă zahăr.) ♦ Sărbători: Crăciun, Paşti, Mărţişor.

♦ Sunt ortodocşi, dar de rit vechi. ♦ Crăciunul cade pe 7 ianuarie, iar în Ajun se ţine post negru. ♦ Se mănâncă de Crăciun răcituri cu hrean, nu cu usturoi. ♦ La nuntă, mirii merg la biserică îmbrăcat în costume tradiţionale, populare.

♦ Sunt musulmani şi citesc din Coran. ♦ De Kurban Bayram, copiii primesc dulciuri, bani, cadouri. ♦ Se mănâncă: sarmale, pilaf, fasole, carne de batal, orez cu lapte, sarailii, baclavale etc.

Page 143: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Realizat de înv. Dobre Adriana Şcoala „Gala Galaction” Mangalia

Bibliografie:

pagini Internet

♦ La nuntă naşa dăruieşte bomboniere invitaţilor. ♦ Moş Crăciun este numit Sf. Vasile, ce soseşte pe o corabie la 1 ianuarie. ♦ Se mănâncă carne de curcan, corăbioare, minciunele, melomacarona (aluat de prăjitură uns cu miere şi nucă pisată). ♦ Se face vasilopita – pâine ce conţine un ban, apoi e tăiată felii şi împărţită; cel ce nimereşte banul în felia sa va fi norocos în anul ce urmează.

♦ La nuntă se urează „Să îmbătrâniţi pe aceeaşi pernă!” ♦ Sunt ortodocşi. Crăciunul îl sărbătoresc pe 6 ianuarie, de Boboteaza noastră. ♦ Înainte ţin post 7 zile cu cel puţin 7 feluri de mâncare (sarmale cu stafide şi alune, vinete umplute cu legume, salată de sfeclă roşie cu nucă şi rodie, ruladă cu năut şi nucă). ♦ La Crăciun se mănâncă peşte, pilaf, spanac. Moş Crăciun este numit „Bunicul iernii” şi vine pe o sanie trasă de reni. ♦ La Anul Nou se mănâncă supă-cremă dulce, din arpacaş, stafide, zahăr, nuci, scorţişoară, lămâi, portocală.

♦ Au religia poporului lângă care trăiesc (ortodocşi, catolici, musulmani, baptişti etc.). ♦ Poartă bijuterii multe. ♦ Folosesc mult culoarea roşie în îmbrăcăminte, aduce noroc. ♦ Folosesc ierburi în vindecarea bolilor. ♦ Sunt pricepuţi la cântat. ♦ Ca ocupaţii tradiţionale: confecţionarea bijuteriilor şi a vaselor din metal, comerţul cu cai şi flori, lingurăritul. ♦ Căsătoria e stabilită de părinţi sau fata e furată de băiat înainte de căsătorie, apoi se face nunta.

Page 144: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

Anexa 2 SCHIMBĂ PARTENERUL

1. Bifaţi cu X varianta corectă.

Moş Nicolae vine la români pe 1 decembrie.

Moş Nicolae vine la români pe 6 decembrie.

2. Bifaţi cu X varianta corectă.

Moş Crăciun vine la români pe 1 decembrie.

Moş Crăciun vine la români pe 25 decembrie.

3. Ordonaţi silabele şi scrieţi ce religie au tătarii. -sul mu- -mani = __________________________

4. Bifaţi cu X varianta corectă.

De sărbători, copiii turci primesc:

cadouri

bani

animale

dulciuri

5. Bifaţi cu X varianta corectă.

Mirii lipoveni merg la biserică îmbrăcaţi în costum de mire şi rochie de mireasă.

Mirii lipoveni merg la biserică îmbrăcaţi în costume populare.

6. Completaţi propoziţia lacunară: Una din mâncărurile tradiţionale ale aromânilor este plăcinta cu _____________________ .

7. Încercuiţi cuvintele adevărate pentru propoziţia: Romii fac comerţ cu: cai / vase / clădiri / flori / bijuterii şi le place mult să pescuiască / să cânte.

8. Completaţi propoziţia lacunară. La armeni, Moş Crăciun se numeşte „_____________________________”, care vine pe sanie trasă de reni, pe 6 ianuarie.

9. Completaţi propoziţia lacunară. La greci, Moş Crăciun se numeşte „_____________________________”, care vine pe o corabie, pe 1 ianuarie.

10.Completaţi propoziţia lacunară, alegând din cuvintele: negru, port, post. Înainte de Crăciun, armenii ţin un ______________ de 7 zile, iar lipovenii ţin post _____________ cu o zi înaintea Crăciunului.

Page 145: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Anexa 3 DIAGRAMA VENN

Page 146: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

Anexa 4 Activitate pe inteligenţe multiple

CENTRU DE INTERES

ACTIVITATEA - SARCINA

Lingvistic

Jucaţi-vă cu copii de alte etnii (copiii vor avea costume: Dobrogea, turc, lipoveancă), cu ajutorul jocului: RĂSPUNDE, ARUNCĂ, ÎNTREABĂ . Posibile întrebări:

▪ Ce minorităţi din Dobrogea cunoşti?

▪ Pe ce dată vine Moş Crăciun la români?

▪ Ce mâncăruri se mănâncă în post, de dulce sau legume şi fructe?

▪ Ce culoare folosesc în îmbrăcăminte romii?

▪ Ce fel de carne mănâncă grecii la Crăciun?

Logico-matematic

Faceţi „turul galeriei” şi prezentaţi colegilor ce stări existau în clasă la începutul orei şi sentimentele pe care le prezintă colegii acum, la sfârşit de oră.

Vizual / spaţial

Coloraţi costumele populare cu culorile potrivite.

Muzical / ritmic

Interpretaţi în echipă o melodie dobrogeană cunoscută „Fată cu ochi măslinii”.

Corporal / kinestezic

Dansaţi pe o melodie populară dobrogeană cunoscută.

Interpersonal

Imitaţi nişte reporteri. Mergeţi printre colegi, fiecare la câte o echipă, discutaţi cu elevii şi completaţi, cu buline, starea lor la început de oră şi la sfârşitul orei.

Cum te-ai simţit, la începutul orei? Alege cuvântul potrivit!

Curios Plictisit Enervat Bucuros

Autoevaluare

Cum te-ai simţit astăzi în timpul activităţii noastre? Colorează căsuţa potrivită!

Groaznic Nu prea bine Bine Foarte bine Excelent

Page 147: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

BIBLIOGRAFIE:

Bretan, C. V. – Alternative de instruire, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, pp. 30-31;

Cucoş, C. (coordonator) – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pp. 197-206;

Rădulescu, E.; Tîrcă, A. – Educaţia civică prin activităţi extracurriculare cu caracter interdisciplinar, Iaşi, Editura Polirom, 2004, pp. 52-60;

Pagini internet – Oprea, C. – Metode şi tehnici interactive, pp. 21-22;

*** - Educaţie pentru democraţie şi drepturile omului – ghidul profesorului, Siedo, 1998, p. 59;

Alte surse web.

Page 148: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

Page 149: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Prof. Nina Nicolau, Școala cu clasele I-VIII „Gheorghe Țițeica” Constanța

DOBROGEA, FIICĂ DE REGE GET ȘI DANSATOARE TĂTĂROAICĂ

Metoda proiectului Învățarea prin proiecte este un model de instruire centrat pe elev. Acest tip de învățare dezvoltă cunoștințe și capacități într-un domeniu prin sarcini de lucru extensive, care promovează investigația și demonstrațiile autentice ale învățării ca rezultate și performanțe. Educația prin metoda proiectului este orientată de întrebări importante, care fac legătura dintre standardele de performanță (obiective de referință) și capacitățile de gândire de nivel superior ale elevilor cu contexte de viață reală. Prin realizarea unui proiect:

se stimulează inițiativa elevilor în luarea deciziilor și capacitatea lor de a lucra independent;

se obține un nivel de înțelegere mult mai profund asupra evenimentelor și fenomenelor studiate datorită abilităților cognitive complexe solicitate (elaborarea raționamentelor, testarea ipotezelor, generalizarea soluției, capacitatea de argumentare etc.);

se stabilește un contact direct cu realitatea, cu viața socială, elevii investigând și descoperind, consultând diferite resurse;

se realizează o mai bună cunoaștere a aptitudinilor și intereselor elevilor; este încurajată activitatea de descoperire personală, de generare a unor informații noi,

de antrenare a gândirii divergente. Pe parcursul realizării proiectului se pot evalua competențe relative la: metodele de lucru, utilizarea corespunzătoare a bibliografiei, a materialului și a echipamentului, generalizarea problemei, organizarea ideilor și materialelor, calitatea prezentării.

Dobrogea, fiică de rege get și dansatoare tătăroaică (Aplicație practică a metodei proiectului)

Nivel – gimnazial 1. Rezumatul unităţii de învăţare Investigarea istoriei și civilizației diferitelor grupuri etnice de pe teritoriul Dobrogei (lipoveni, turci, tătari) și a evoluției populației autohtone în raport cu acestea. Pornind de la ideea ca diversitatea înseamnă bogăție, unitatea de învățare are ca scop dezvoltarea la elevi a unor valori și atitudini precum: cooperarea, respectul reciproc, empatia, sentimentul identității și al apartenentei, acceptarea diversității. Elevii sunt puși în situația de a descoperi că multiculturalitatea aduce multe elemente pozitive, dar, în același timp, implică și anumite dificultăți. Proiectul nu este o simplă prezentare a diferitelor minorități, ci pune accent pe discutarea unor provocări ce pot fi întâlnite zi de zi, căutând soluții pentru discutarea acestora. Proiectul are la baza interdisciplinaritatea, incluzând elemente de literatură, limba maternă, istorie, geografie și educație civica. Pe parcursul activității, elevii vor fi capabili să structureze și să creeze diferite tipuri de comunicare scrisă, orală, multimedia, îşi vor dezvolta creativitatea, gândirea critică, abilitățile de lucru în echipă și individual. 2. Aria tematică Istoria și civilizația diferitelor grupuri etnice de pe teritoriul Dobrogei.

Page 150: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

3. Standarde de performanţă – obiective de referinţă / competenţe specifice: să identifice surse documentare pe baza cărora să poată reconstitui trecutul grupurilor

etnice din Dobrogea; să identifice elemente comune și deosebiri între comunitățile etnice de pe teritoriul

Dobrogei; să precizeze cadrul geografic în care au evoluat grupurile etnice; să respecte principiile cronologiei în expunerea orală sau scrisă a unui eveniment istoric; să relateze experiențe pozitive și negative rezultate din contactul cu diferite comunități

etnice; să-şi dezvolte încrederea faţă de capacitatea proprie de investigaţie; să folosească informaţiile provenite din surse diferite în alcătuirea planului unei investigaţii.

4. Obiective operaționale / rezultate aşteptate: să relateze momentele importante din istoria grupurilor etnice din Dobrogea; să descrie trăsături caracteristice pentru grupurile etnice, care trăiesc pe teritoriul

Dobrogei: denumire, limbă vorbită, cultură, literatură, religie, folclor, tradiții culinare etc.; să exploreze asemănările și diferențele generate de cultură dintre persoanele care

conviețuiesc într-un anumit spațiu geografic; crearea unui climat școlar caracterizat prin deschidere faţă de diversitatea etno-culturală a

elevilor și prin valorificarea pozitivă a diferențelor în timpul activităților desfășurate. 5. Întrebări-cheie ale curriculumului 5.1. Întrebare esenţială De ce este Dobrogea un spațiu multicultural? 5.2. Întrebările unității de învăţare Care au fost cele mai importante momente din istoria etniilor din Dobrogea? Care sunt trăsăturile caracteristice ale comunităților etnice ? 5.3. Întrebări de conţinut Care sunt condițiile în care aceste populații au ajuns în Dobrogea? Care sunt zonele în care întâlnim fiecare dintre aceste etnii? Prin ce se caracterizează tradițiile și obiceiurile fiecărui grup etnic? Cum au influențat comunitățile etnice dezvoltarea civilizației dobrogene? 6. Procedee de instruire Activitatea 1 (2 ore) Prima oră: □ Explicarea temei și a scopului proiectului; Analiza nevoilor elevului – prezentare PPT (KWL). Anunțarea obiectivelor proiectului, pornind de la explicarea conceptului de multiculturalitate. Se cere elevilor să enumere etniile pe care le cunosc.

A doua oră Formarea grupelor Se împarte clasa în patru grupe echilibrate din punct de vedere al posibilităților

intelectuale. Pentru susținerea activității de cercetare elevii sunt informați asupra bibliografiei de

studiat, resurselor online necesare, a regulilor de folosire a calculatorului, aspecte privind respectarea drepturilor de autor.

Stabilirea sarcinilor de lucru: Alcătuirea unui studiu despre un grup etnic de pe teritoriul Dobrogei, care să cuprindă;

- istoria grupului etnic respectiv în Dobrogea; - localitățile în care trăiesc în număr mare;

Page 151: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

- cuvinte din limba respectiva; - tradiții și simboluri; - fotografii reprezentând costume populare aparținând diverselor grupuri etnice: - note și observații dintr-o vizită la muzee care expun costume populare: - alte informații la alegere. Se discuta cum va fi finalizat proiectul (produsele finale):

- Realizarea unei broșuri (pliant) de prezentare a grupului etnic ales;

- Realizarea unei prezentări PPT, a unui grup etnic dobrogean;

- Realizarea unui hărți a prezentei etniei respective în Dobrogea;

- Organizarea unei expoziții cu obiecte vechi;

- Organizarea unui Festival al portului popular (colaborare între toate grupele). Se prezintă fiecărei grupe fişele de verificare pentru: broșură, prezentare PPT.

Activitatea 2 (3 ore) Primele 2 ore Elevii își desfășoară activitățile la proiectele începute, lucrează în grupe. Fiecare grupă colectează informații, le selectează, le ordonează, le clasifică, vizitează obiective de interes în realizarea proiectului. Profesorul facilitează activitățile răspunzând la diverse întrebări sau oferind materiale suport adiacente. El se asigură ca în cadrul grupei exista colaborarea necesară pentru realizarea sarcinilor de lucru. Ca instrumente de lucru elevii se pot folosi de fişa de evaluare a abilităților de comunicare, harta pentru localizarea minorităților etnice, fişele de verificare pentru broșură şi prezentarea PPT. A treia oră Elevii vor lucra în grupe şi individual pentru a finaliza primele trei produse ale proiectului (broșura, prezentarea PPT, harta). Profesorul reamintește elevilor să folosească fişele de verificare. Se organizează activitatea de prezentare a produselor, folosind discuția libera cu toți elevii clasei, pentru a se respecta toate cerințele elevilor. Activitatea 3 (2 ore) Se prezintă primele trei produse finale ale grupelor, se realizează evaluare / autoevaluarea produselor finale prezentate. După prezentare se analizează împreună cu elevii gradul în care au fost atinse obiectivele stabilite, gradul în care elevii şi-au dezvoltat abilitățile de colaborare, comunicare, creativitate. Pot fi utilizate: chestionarul de colaborare în grup, fişa de verificare a proiectului, chestionarul de reflecții asupra muncii în echipă. Activitatea 4 (3 ore) Prima oră Se organizează o excursie la Muzeul de Etnografie (Constanţa)

Ca urmare a informaţiilor obţinute la faţa locului, dar şi a unei ample activităţi de cercetare şi documentare elevii vor putea răspunde cerinţelor proiectului. A doua oră Elevii colecționează materialele necesare organizării expoziției cu obiecte specifice fiecărei etnii și costumele necesare pentru organizarea paradei portului popular. Acestea sunt clasificate și ordonate în funcție de destinația lor. Profesorul pune la dispoziția elevilor spațiul necesar pentru organizarea expoziției și a paradei portului popular.

Page 152: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

A treia oră Se prezintă produsele finale ale activității și se realizează evaluarea / autoevaluarea produsului final realizat. 7. Evaluare KWL (știu, vreau să știu, am învățat) În timpul derulării proiectului, fiecare grupă îşi va constitui propriul grafic referitor la cunoştinţele necesare / acumulate, care poate fi utilizat pentru evaluarea continuă şi pentru autoevaluare. Folosirea acestei metode dezvoltă colaborarea în cadrul grupelor și desfășurarea organizată a activităților. După derularea proiectului se va utiliza graficul completat pentru evaluarea finală a progresului realizat. Braistorming Permite formarea şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare, a creativităţii şi curiozităţii intelectuale, dezvoltarea gândirii critice şi sistematice, stimulează interesul elevilor şi dorinţa acestora de a identifica, formula şi rezolva diferite probleme. Întrebările Utilizate în prima săptămână pentru a lansa discuţii pe marginea temelor propuse şi a evalua gradul iniţial de cunoaştere al elevilor Lista de verificare a proiectului Cuprinde elementele esențiale ale proiectului. Va fi folosită ca metodă de autoevaluare permanentă a activităților desfășurate de grupele implicate în proiect. Monitorizează activitatea și depistează eventualele probleme apărute. Planificarea proiectului Are rolul de coordonare orientativă a activităților. Se realizează în etapa de început a proiectului, o data cu proiectarea unității de învățare, și poate suferi modificări ulterioare. Chestionare de evaluare Reprezintă un important instrument de lucru pentru profesor, dar și pentru elev, ajutându-l să cunoască gradul în care s-au realizat pana la un moment dat obiectivele propuse. 8. Aptitudini şi capacităţi obligatorii Aptitudini tehnice Abilităţi de căutare în Internet Abilităţi de utilizare a programelor Office Abilităţi de utilizare a programelor de e-mail Abilităţi de lucru în echipă

Cunoștințe științifice Cunoștințe generale de istorie a României și a Dobrogei Cunoștințe generale de istorie universala

9. Resurse: Ali Ekrem, Mehmet, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994; Cursul Intel® Teach – Instruirea în societatea cunoașterii, http://www.elearning.ro/instruireasistatadecalculator.php Giurescu, C.C., Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărţi medievale şi moderne, Constanţa, 1966; Ibram, Nuredin, Comunitatea musulmană din Dobrogea. Repere de viaţă spirituală, Ex Ponto, Constanţa, 1998; Mihalașcu, Doina, Curriculum. Instruire. Evaluare, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006; Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1989;

Page 153: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Cursul Intel® Teach - Instruirea în societatea cunoașterii, http://www.elearning.ro/instruireasistatadecalculator.php. Internet http://moldova.go.ro/pagini/minoritati/turci.htm http://ro.wikipedia.org/wiki/Dobrogea http://www.gk.ro/sarmizegetusa/webring/minoritati/turci.htm http://ro.wikipedia.org/wiki/Lipoveni http://moldova.go.ro/pagini/minoritati/lipoveni.htm http://www.fotodelta.ro/diverse/lipovenii/ http://ro.wikipedia.org/wiki/T%C4%83tari http://www.gk.ro/sarmizegetusa/webring/minoritati/tatari.htm Alte resurse Excursii: Muzeul de etnografie – Constanta Geamia Gazi Ali Paşa din Babadag Anexe Dobrogea, fiică de rege get și dansatoare tătăroaică

De ce anume este nevoie înainte de începerea studiului acestei unităţi împreună cu elevii?

Cine se va ocupa de aceasta?

Care este termenul limită de realizare?

Crearea materialelor suport pentru elevi

Profesorul Cu 1 săptămână înainte de începerea proiectului

Crearea conturilor pentru pagina wiki pentru fiecare elev, înregistrarea elevilor.

Profesorul Cu 1 săptămână înainte de începerea derulării proiectului

Crearea conturilor pentru blog şi invitarea elevilor pentru a se înregistra.

Profesorul Cu 1 săptămână înainte de începerea unităţii

Planificarea orarului pentru laboratorul de informatică.

Profesorul Cu 1 săptămână înainte de începerea unităţii

Testarea bunei funcţionări a calculatoarelor. Informaticianul Cu două-trei zile înainte de începerea derulării proiectului

Page 154: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

De ce anume este nevoie în timpul studiului acestei unităţi împreună cu elevii?

Cine se va ocupa de aceasta?

Care este termenul limită de realizare?

Familiarizarea elevilor cu pagina wiki Profesorul În primele ore de studiu

Familiarizarea elevilor cu blogul Profesorul În primele ore de studiu

Stabilirea împreuna cu elevii a modului în care se va face prezentarea finala a produselor realizate și a instrumentelor de evaluare și autoevaluare

Elevii, profesorul. În primele ore de studiu

Prezentarea produselor finale şi evaluarea activităţii.

Elevii, părinţii, profesorul.

Ultimele două ore.

Lista de verificare abilităţi Numele şi prenumele elevului: Instrucţiuni: Marchează cu X enunţurile care ţi se potrivesc.

Foarte bine Bine Satisfăcător Insuficient

Utilizez soft de editare texte

Utilizez programe de prezentare

Gestionez documente și fișiere (creez, salvez, șterg)

Inserez imagini, sunete, filme în documente

Utilizez soft-uri de prelucrare imagini.

Manipulez echipamente de proiecție

Imprim documente

Scanez documente

Utilizez internetul

Utilizez poşta electronică

Creez pagini Web

Afișez bibliografia

Utilizez wiki

Page 155: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Investigaţie şi Prezentare Acordă fiecărui grup o notă între 1 şi 5, 5 fiind cea mai mare notă. Grup _____________________________ Data ______________________ Proiect ___________________________ Evaluator ___________________

CONŢINUT NOTĂ COMENTARII

Tema supusă investigaţiei este identificabilă. Scrie tema aşa cum ai înţeles-o tu în secţiunea Comentarii.

Informaţia din prezentare este interesantă, informativă, şi folositoare. Scrie două lucruri pe care le-ai învăţat sau le-ai găsit interesante în secţiunea Comentarii.

Prezentarea se adresează uneia din întrebările unităţii? Răspunde la întrebarea respectivă folosindu-te de prezentarea grupului evaluat.

Prezentarea face apel la conceptele ştiinţifice studiate în cadrul unităţii? La care dintre ele?

PREZENTARE ŞI ORGANIZARE

Tehnologia informaţiei este folosită pentru a face proiectul mai interesant.

Informaţia este prezentată într-o ordine clară.

Prezentarea indică o evidenţă clară a documentării şi nu sunt evidenţiate erori de folosire a surselor sau de prezentare. Sursele sunt citate.

Prezentarea este dovada efortului de colaborare între membrii grupului.

Prezentarea este variată şi menţine interesul auditoriului.

TOTAL Puncte

Page 156: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

(autoevaluare elev) Întotdeauna când veţi lucra în grupul vostru, veţi urmări acest checklist pentru a vă evalua cât de bine vă îndepliniţi sarcinile. Bifaţi doar acele căsuţe care conţin afirmaţii adevărate pentru voi.

M-am implicat complet în toate activităţile grupului;

Mi-am asumat rolul pe care l-am avut în grup cu cea mai mare seriozitate;

Am ascultat cu atenţie părerile tuturor membrilor grupului;

Am oferit grupului un feed-back constructiv;

Mi-am ajutat membrii grupului atunci când au avut nevoie;

Mi-am îndeplinit sarcinile care mi-au fost distribuite;

Am încercat să fac ca lucrul la proiect să fie o experienţă plăcută;

Am menţinut o atitudine pozitivă în legătură cu proiectul, chiar dacă au apărut schimbări; Elev:

Page 157: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Page 158: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

Page 159: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Prof. Mirela Roşioru, Școala cu clasele I-VIII „Nicolae Titulescu” Constanța

PROIECT DE ACTIVITATE EXTRACURRICULARĂ: „ZIUA INTERNAŢIONALĂ A LIMBII MATERNE”

Argument: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a ales, în anul 1999, data de 21 februarie pentru a marca Ziua Internaţională a Limbii Materne. Principalul obiectiv al acestei aniversări a fost promovarea limbilor materne ca formă de comunicare, interacțiune şi înţelegere între oameni. Activitatea extracurriculară „Ziua Internaţională a Limbii Materne” poate fi inclusă atât în calendarul activităţilor extraşcolare de la nivelul Comisiei pentru programe şi proiecte educative care funcționează în fiecare unitate de învăţământ, cât şi în calendarul activităţilor Consiliului Şcolar al Elevilor. Această activitate poate fi organizată la orice nivel de învăţământ preuniversitar (primar, primar şi gimnazial, liceal, profesional etc.) Scop: Promovarea dialogului intercultural, a principiilor de toleranţă, nediscriminare şi educaţie interculturală în rândul elevilor din învăţământul preuniversitar prin identificarea, cunoaşterea şi folosirea limbilor materne. Obiective specifice:

- Realizarea unei baze de date la nivelul unităţii de învăţământ care să cuprindă elevii care vorbesc o altă limbă maternă decât limba română

- Crearea „Minidicţionarului prieteniei” cu expresii / cuvinte specifice fiecăreia dintre limbile materne vorbite în unitatea de învăţământ

- Ilustrarea celor mai frumoase cuvinte din limba maternă pe care le cunosc elevii Organizatori: consilierul educativ în colaborare cu învăţătorii şi diriginţii Grupul ţintă: 25 de elevi (elevii unităţii şcolare care vorbesc o altă limbă maternă decât limba română cât şi elevi care au ca limbă maternă limba română) Resurse: timp: 50’ / loc: sala de clasă; resurse materiale necesare: Fişa de lucru nr. 1 („Minidicţionarul prieteniei”), Fişa de lucru nr. 2 („Floarea”), Fişa de lucru nr. 3 (Dosarul „Floarea”), imagini, culori, chestionar feedback; resurse umane: cadrul didactic coordonator, diriginţi, învăţători, reprezentanţi ai comunităţilor etnice locale. Rezultate aşteptate:

- Creşterea gradului de intercunoaştere între elevii unităţii de învăţământ - Creşterea interesului elevilor participanți pentru cunoaşterea şi folosirea limbii materne - Mărirea gradului de toleranţă şi nediscriminare între elevii unităţii de învăţământ - Repetarea acestei activităţi în fiecare an şcolar (în jurul datei de 21 februarie) astfel încât

aceasta să dobândească caracter de tradiţie Evaluare (modalităţi, criterii, indicatori de evaluare):

- Modalităţi: chestionar administrat participanților

Page 160: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

- Indicatori de evaluare: număr de accesări pe site-ul unităţii şcolare a articolului despre „Ziua Internaţională a Limbii Materne”

Desfăşurarea activităţii: Momentul 1 – activitate organizatorică şi de promovare Realizarea bazei de date la nivelul unităţii de învăţământ care să cuprindă elevii care vorbesc o altă limbă maternă decât limba română este întocmită de către consilierul educativ (sau un alt cadru didactic) în colaborare cu învăţătorii şi diriginţii din unitatea de învăţământ cu aproximativ o săptămână înainte de activitatea propriu zisă. Activitatea este popularizată la nivelul unităţii de învăţământ prin mijloacele specifice: anunţuri în cadrul unor careuri, anunţuri la intrarea elevilor şi la avizierul şcolii, realizarea unui articol pe site-ul şcolii (dacă există) etc. Cadrul didactic coordonator realizează lista de participanţi. Momentul 2 – realizarea minidicţionarului pe echipe (25’) Crearea „Minidicţionarului prieteniei” cu expresii / cuvinte specifice fiecăreia dintre limbile materne vorbite în unitatea de învăţământ presupune realizarea unor echipe (de maxim cinci elevi) în care elevii să vorbească două limbi materne diferite în afara limbii române. Cadrul didactic prezintă Fişa de lucru nr. 1 şi recomandă ca elevii să încerce să reţină cuvintele nou aflate. Distribuie fişele şi arată că timpul de lucru este de 10’. Importanţa acestei fişe este dată de crearea unui cadru propice pentru interacțiunea elevilor care sunt puşi în situaţia de a împărtăşii colegilor cuvinte / expresii / noţiuni din propria limbă maternă. Fişele astfel completate sunt prezentate în faţa clasei de câte un reprezentant al fiecărei limbi materne vorbite în clasă. Momentul 3 – activitatea „Floarea” individual (20’) Ilustrarea celor mai frumoase cuvinte din limba maternă pe care le cunosc elevii participanţi se face prin completarea Fişei nr. 2 „Floarea”. Activitatea este individuală; se creează un adevărat set de cuvinte din limba maternă pe care elevii participanţi le consideră cele mai frumoase. Fiecare elev citeşte cuvintele scrise. Pe o coală de flipchart se scriu, unele sub altele, cuvintele identificate de elevi iar în dreapta se creează tot atâtea coloane câte limbi materne sunt reprezentante în clasă prin elevii prezenţi. Câte un reprezentant al fiecărei limbi materne vorbite scrie în tabelul astfel format traducerea. Feedback – participanţii completează chestionarul Anexe:

Fişa de lucru nr. 1 („Minidicţionarul prieteniei”),

Fişa de lucru nr. 2 („Floarea”),

Fişa de lucru nr. 3 (Dosarul „Floarea”),

Chestionar feedback.

Page 161: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Fişa de lucru nr. 1

„Minidicţionarul prieteniei”

Scrieţi în limba maternă

cuvântul / propoziţia etc.

expresia de mai jos

Limba maternă

________________________

Limba maternă

______________________

Bună! Salut!

Eu sunt….

Pe tine cum te cheamă?

Pe mine mă cheamă…

Câţi ani ai?

Eu am 10 ani

………..11 ani

………..12 ani

………..13 ani

………..14 ani etc.

Prieten (ă)

Vrei să ne plimbăm?

Film / Pizza

Primăvară

Vară

Toamnă

Iarnă

Ai ID de „mess”?

Echipa: Nume Prenume Clasa

Page 162: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

Fişa de lucru nr. 2

„Floarea” /__________________

în limba maternă _________________ Sarcini de lucru:

Coloraţi floarea în mod corespunzător

Scrieţi pe fiecare petale câte un cuvânt din limba voastră maternă pe care îl consideraţi deosebit iar în paranteză traducerea în limba română

În centrul florii scrieţi cuvintele „mama” şi „tata” în limba maternă

Pe frunza din dreapta scrieţi cuvintele „bunica” şi „bunicul” în limba maternă

Pe frunza din stânga scrieţi cuvintele „frate” şi „soră” în limba maternă

Echipa: Nume Prenume Clasa

Page 163: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

Fişa de lucru nr. 3

Dosarul „Floarea”

Limba română

Limba maternă

Limba maternă

Limba maternă

Limba maternă

Petala 1

Petala 2

Petala 3

Petala 4

Petala 5

Mama

Tata

Bunicul

Bunica

Frate

Soră

Notă: Se realizează pe coala de flipchart. Se trasează tot atâtea coloane câte limbi materne sunt reprezentate. Coloanele sunt completate de elevi / profesor.

Page 164: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~

Chestionar feedback

1. Activitatea cea mai interesantă a fost

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

2. Mai puţin interesant a fost când

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

3. Am colaborat cel mai bine cu

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

4. Nu am colaborat optim cu

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

5. Aş dori pentru viitor

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

6. Acordaţi o notă orei de astăzi între 1 şi 5 (unde 1 este cea mai mică notă iar 5 este cea mai

mare)

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

Page 165: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2012

~ 39 ~

www.resurseculturale.ro

Page 166: Educatie Interculturala Dobrogeana Manualul Auxiliar

Educaţie interculturală. CCoolleeccţţiiee ddee bbuunnee pprraaccttiiccii ppeennttrruu îînnvvăăţţăămmâânnttuull pprreeuunniivveerrssiittaarr

~ 38 ~