Tema III

Statutul epistemologic al pedagogiei. Educaţia: forme (formală, nonformală,

informală), domenii educaţionale (educaţia intelectuală, morală, estetică şi artistică, fizică şi

sportivă, tehnologică / profesională). Noile educaţii. Alternative educaţionale (Step-by-Step,

Montessori, Waldorf)

1. Statutul epistemologic al pedagogiei

EPISTEMOLOGÍE = teoria cunoaşterii.

Educaţia a constituit şi constituie obiectul de studiu al mai multor ştiinţe: psihologia (latura

personalităţii umane şi mecanismele care ghidează învăţarea), sociologia (caracterul social al

indivizilor), biologia (studiul dezvoltării fizice ale omului), economia. Contribuţiile acestor ştiinţe la

cunoaşterea fenomenului educaţiei sunt de o extremă importanţă şi fundamentează activitatea în acest

domeniu.

Pedagogia este o ştiinţă aflată în plin proces de definire a obiectului, metodelor şi condiţiilor

epistemologice specifice.

Statut: a îndeplini o funcţie; a-ti asuma nişte responsabilităţi

Epistemologie: ceea ce înseamnă cunoaştere

Pedagogie: ştiinţa care are ca şi domeniu de studiu educaţia

Ştiinţă: ansamblu de cunoştinţe adevărate, veridice, despre realitatea obiectivă şi subiectiva,

corespunzătoare unui anumit domeniu al cunoaşterii.

Pedagogia are ca obiect de studiu – educaţia omului (individului) şi are caracter interdisciplinar

Pedagogia şi raporturile sale interdisciplinare: sociologia, psihologia şi istoria învăţământului

şi a doctrinelor pedagogice).

Pedagogia s-a diferenţiat şi cunoaşte mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea sunt

preponderent practice (metodicele). Se face distincţie între pedagogia generală şi pedagogia şcolară.

Aceasta din urmă are următoarele sarcini:

- studierea activităţii şi comportamentului profesorului ca agent al acţiunii educaţionale

în şcoală (personalitatea, pregătirea, aptitudinile, deprinderile acestuia);

- studierea tehnologiei educaţionale, respectiv a strategiilor didactice, a mijloacelor de

predare-învăţare, formelor de organizare a procesului de învăţământ, a relaţiei

profesor-elev;

- investigarea activităţii şi comportamentului elevilor în activitatea de învăţare din

şcoală, precum şi în mod diferenţiat, în funcţie de obiectele de învăţământ;

- studierea sistemului de învăţământ, a diferitelor sale componente, prin prisma

eficienţei lor pedagogice şi a relaţiilor dintre ele.

1

Sistemul ştiinţelor educaţiei

În calitate de ştiinţă a educaţiei, pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional,

scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de

desfăşurare a proceselor paideutice. Pedagogia cunoaşte un proces de specializare a teoriei pe domenii,

conţinuturi sau etape de vârstă relativ delimitate, formând sistemul disciplinelor pedagogice: pedagogia

generală (are ca obiect studierea legităţilor, a principiilor generale ale educaţiei, specificitatea

conţinuturilor care se transmit, a strategiilor şi metodologiilor implicate, a formelor concrete de

organizarea, conducerea şi dirijarea proceselor instructiv-educative), pedagogia şcolară (cu

subdiviziunile antepre-; pre- se centrează pe specificitatea copilului preşcolar; şi şcolară – domeniu al

pedagogiei interesat de identificarea problematicii şi tehnicii educative valabile pentru copilul integrat în

instituţia şcolară), pedagogia specială (are ca obiect educaţia copiilor cu nevoi speciale, a acelor subiecţi

care ies din sfera normalităţii fizice, psihice şi comportamentale), pedagogiile profesionale, pedagogia

comparată, istoria pedagogiei, filosofia educaţiei, metodicele, pedagogia familiei, sociologia educaţiei,

antropologia educaţiei etc.

2. Educaţiile paraleleEducaţia – termen dedus din latinescul educo-educare care înseamnă a alimenta, a îngriji, a creşte.

Definiţii

- educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului, iar scopul

educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil (Kant);

- este acţiunea de formare a individului pentru el însuşi, dezvoltându-i-se o multitudine de interese

(Herbart);

- constituie acţiunea generaţiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le forma, acestora din

urmă, anumite stări fizice, intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale şi mediului special

pentru care sunt destinate.

Trăsături:

- educaţia este un demers aplicabil doar la specia umană (această acţiune nu se poate extinde

asupra lumii animalelor sau plantelor);

- educaţia nu este o etapă limitată numai a unei anumite vârste, ci se prelungeşte pe întreg

parcursul vieţii unui individ.

Funcţiile educaţiei:

- de selectare şi transmitere a valorilor de la societate la individ;

- cognitivă – vehiculare a tezaurului de cunoştinţe;

- economică – pregătire şi formare a indivizilor pentru producţia materială;

- axiologică – valorizare şi creaţie culturală.

Termeni corelativi educaţiei: dresaj, domesticire, îndoctrinare, formare, instruire, învăţare.

Factorii educaţiei:

2

1. Familia – primul factor care formează persoana; are menirea de a-l introduce pe copil în valorile

grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite.

2. Şcoala – factor important al educaţiei sistematice şi continue. La nivelul acestei instituţii,

educaţia şi instrucţia ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat,

planificat şi metodic al acţiunilor instructiv-educative. Factorii responsabili din perimetrul acestei

instituţii: grădiniţă, şcoală, universitate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre

specializate ce deţin, pe lângă competenţe disciplinare, şi pe cele de ordin psihologic, pedagogic

şi metodic.

3. Biserica – prin intermediul preotului – transmiterea stimulilor religioşi (prin ceremonii

religioase).

4. Instituţii culturale: case de cultură, muzee, case memoriale.

5. Mass-media: ziare, reviste, radio, televiziune, Internet.

6. Structuri asociative: asociaţii ale copiilor şi tineretului, societăţi caritabile, organizaţii non-

guvernamentale sau alte forme de asociere cu caracter social, cultural, economic.

OBS. Toţi aceşti factori acţionează simultan. Important este ca între aceste instanţe ale educaţiei

să se instaureze relaţii de mutualitate şi coerenţă, şi nu raporturi de concurenţă sau inconsecvenţă valorică

(de exemplu, ce se spune în biserică să se nege în şcoală sau familie).

a) Forme ale educaţiei

Educaţia formală (învăţământul) trebuie îmbinată cu alte moduri sau tipuri de educaţie.

Educaţia formală (formalizată sau instituţionalizată): educaţie în care rolurile de profesor şi

elev sunt bine definite şi în care o latură acceptă responsabilitatea celeilalte; educaţia primită în şcoală,

opusă celei acumulate independent sau în timpul serviciului. Educaţia sistematică ce se continuă în

general în instituţii şcolare, făcând parte din sistemul educativ. Educaţie instituţionalizată, structurată în

mod ierarhic, gradată cronologic, organizată şi condusă de la centru (Ministerul Educaţiei Naţionale).

Educaţia informală: educaţie în care nu se pot distinge cele două laturi (profesor şi elev);

educaţia dobândită de unul singur prin citit, experienţă de viaţă etc. – proces ce durează o viaţă, prin care

fiecare persoană dobândeşte cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere prin experienţele zilnice.

Educaţia nonformală: educaţia primită în afara şcolii sau în afara anilor afectaţi prin statutul

şcolarităţii, de exemplu educaţia adulţilor; educaţia care are loc în afara şcolii, de exemplu, prin influenţa

mediului familial, a grupelor de prieteni şi a mediului de viaţă. Educaţia urmărită în afara sistemului

şcolar, într-o manieră regulată sau intermitentă; un ansamblu de mijloace extraşcolare de a dobândi

cunoştinţe generale sau calificări profesionale (educaţia extraşcolară – învăţământ tradiţional, mişcări ale

tineretului, cluburi şi asociaţii diverse). Orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara

sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare a subgrupelor specifice populaţiei (atât adulţi

cât şi copii).

Educaţia formală urmăreşte să realizeze dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi angajarea sau

participarea afectiv-emoţională a educatului.

3

Trăsături specifice: structurare, sistematizare, dirijare (conducere), competenţă didactică.

Educaţia şcolară reprezintă o perioadă de activitate intensivă, urmărind cu precădere formarea

persoanei. Educaţia formală durează 15 – 20 de ani şi că ea nu reprezintă mai mult decât o introducere în

sfera culturii şi a pregătirii iniţiale pentru educaţia permanentă, care se va extinde de-a lungul vieţii. Ea

se adresează în primul rând copilului, persoana aflată în dezvoltare, la care învăţarea trebuie să alterneze

cu perioade de repaus sau vacanţe.

Însuşirea sistematică a cunoştinţelor angajează într-un plan mai larg autoritatea şcolii şi pe

specialiştii care concep şi conduc procesul de educaţie. Realizarea educaţiei în mod competent presupune

întotdeauna prezenţa şi acţiunea unui personal anume pregătit, personalul didactic. Acesta este alcătuit din

specialişti pe domenii, capabili de a realiza corelaţiile necesare unei formări a elevilor în perspectiva

finalităţilor educaţiei.

O caracteristică importantă a educaţiei formale o constituie acţiunea de evaluare care este

administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite pentru a facilita reuşita şcolară, succesul formării

elevilor. Evaluarea în cadrul educaţiei formale revine fiecărui cadru didactic, în timp ce evaluarea practică

în cadrul educaţiei nonformale şi mai ales în cadrul celei informale cade automat în sarcina celui care

învaţă, uneori pe calea unui contact brutal, sau confirmarea de către realitate a acţiunilor sale, a calităţii

cunoştinţelor sale sau a gesticii sale profesionale.

Educaţia nonformală (extraşcolară) desemnează o realitate educaţională mai puţin

formalizată sau neformalizată, dar totdeauna are efecte formative. Raportul acestei educaţii se defineşte în

mod tradiţional ca un raport de complementaritate.

Prin natura şi specificul ei, educaţia nonformală atestă alte însuşiri proprii: mare varietate,

flexibilitatea sporită, diferenţierea conţinuturilor şi a tehnicilor de lucru, caracterul optimal sau facultativ,

implicarea mai profundă în actul organizării a înseşi persoanelor educate. Conţinuturile urmăresc

desfăşurarea unei activităţi cu caracter formativ, dirijate de personalul specializat în strânsă legătură cu

elevii, părinţii, organizaţiile social-culturale şi social-politice. De regulă, activităţile se desfăşoară în

şcoală şi sunt constituite din cercuri pe discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competiţii

culturale sau sportive, comemorări şi festivităţi etc. Desigur, sunt cuprinse şi activităţi a căror desfăşurare

necesită deplasări în locurile cerute de tematică (întreprinderi, muzee, terenuri agricole) sau instituţii

asociate.

Educaţia informală – termenul exprimă caracterul spontan al acestei educaţii, adică complet

liber de orice formalizare. Educaţia informală reprezintă întreaga achiziţie autonomă a persoanei, achiziţie

dobândită într-o manieră întâmplătoare, dar în ocazii din ce în ce mai numeroase şi mai variate. Educaţia

informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi educaţia formală. Este şi firesc să fie aşa,

dacă o raportăm la multitudinea şi specificul diverselor sectoare ale vieţii persoanei, prezenţa ei de-a

lungul vieţii.

4

Mulţi autori o caracterizează prin antrenarea ei în mod decisiv cu ajutorul marilor mijloace de

comunicare, citându-se cazul statelor industrializate, care o facilitează cu ajutorul unui număr foarte mare

de canale de televiziune, al computerizării informaţiei, al casetelor audio-vizuale etc. Educaţia informală

nu poate constitui substanţa şi temeiul fundamental al educaţiei.

Sub aspectul conţinutului, educaţia informală este determinată de caracterul predominant al unuia

sau altuia dintre tipurile de valori, activităţi sau preocupări ale mediului ambiental în care educatul îşi

duce existenţa, dar şi de propriile lui aspiraţii. Unii rămân sub influenţa culturii umaniste, în vreme ce alţii

sunt atraşi de preocupări ştiinţifice, tehnologice, organizatorice.

Educaţia informală apare prin excelenţă ca o rezultantă a multitudinii de influenţe venind din aria

mediului social. În realitate, viaţa socială a omului se desfăşoară sub un dublu impact: acela al opiniei

colectivităţii şi al cenzurării pe care o operează conştiinţa în sine. În cadrul influenţelor de grup, deosebit

de acţiunile cu semnificaţie formativă pozitivă (sport, muzică, dans etc.) pot apărea orientări cu atitudini

negative, conduite deviante, cu semnificaţie antisocială. Este cunoscută atitudinea infracţională a unor

tineri datorată în mod exclusiv actului inducţional din partea unor lideri cu tulburări de caracter care

exercită asupra grupului o influenţă negativă.

Spre o abordare holistică a educaţiei

Educaţia trebuie să aibă caracter global, conjugând armonios şi eficient educaţia formală cu cea

nonformală şi informală.

Potrivit concepţiei holistice, frontierele dintre tipurile de educaţii identificate nu sunt rigide, între

ele existând întrepătrundere şi interdependenţă. Educaţia formală va avea de câştigat dacă va reuşi să

integreze creator influenţele datorate modalităţilor de educaţie nonformale şi informale. În acelaşi timp,

acumulările educaţiei formale pot contribui esenţial la dezvoltarea şi eficacitatea celorlalte două sectoare.

Şcolii îi revine sarcina de a prelua şi prelucra măcar o parte a mesajelor educaţiei informale.

Educaţia informală este în expansiune în toate ţările lumii, volumul şi cantitatea informaţiilor dobândite în

afara şcolii vor spori.

Procesele de integrare a celor trei categorii de cunoştinţe sau valori îşi pot propune un minimum şi

un optim. Educaţiei formale îi revine primul loc în misiunea de a-i pregăti pe elevi pentru învăţare

continuă şi pentru selecţionarea, ierarhizarea şi prelucrarea informaţiei acumulate în afara orelor de curs.

3. Domenii educaţionale

Educaţia intelectuală

Educaţia intelectuală este un concept care, în sens larg, se referă la ansamblul influenţelor

educative care îşi propun să ajute o persoană să-şi dezvolte una dintre cele mai importante dimensiuni

ale personalităţii sale : dimensiunea intelectuală.

Educaţia intelectuală are ca specificitate formarea şi maximizarea capacităţilor cognitive,

dobândirea instrumentelor intelectuale, achiziţionarea tehnicilor culturale celor mai importante (citit,

scris, socotit), asimilarea unor cunoştinţe descriptive şi procedurale.5

Educaţia pentru valorile cognitive comportă asimilarea de către educaţi a unui bagaj informaţional

de bază, dezvoltarea capacităţilor de cunoaştere, formarea unor interese de cunoaştere, dobândirea unor

deprinderi de studiu eficiente şi productive, formarea unor imagini globale, integrative despre existenţa

proprie şi asupra lumii înconjurătoare. Scopul fundamental îl constituie dobândirea autonomiei

intelectuale, încorporarea conduitei de autodidaxie, ştiut fiind faptul că analfabetul de astăzi şi de mâine

nu este cel care nu ştie, ci este cel care nu ştie să înveţe.

Autonomia spirituală se fundamentează pe autonomia gândirii şi a raţiunii. A fi autonom din acest

punct de vedere înseamnă a judeca cu propriul cap, a nu depinde de ştiinţa altora, a refuza prejudecăţile, a

fi inventiv, critic şi obiectiv cu propriile puncte de vedere. A fi autonom mai poate însemna la un moment

dat să cauţi şi să produci explicaţii proprii, să concepi perspective educative şi argumentative personale,

să inovezi cunoaşterea, să o domini prin interpretări multiple.

Există mai multe teorii cu privire la sporirea cognitivă şi la modalitatea concretă de achiziţionare

şi gestionare a cunoştinţelor.

Behaviorismul – în perspectiva acestei concepţii, psihologia se răsfrânge la o ştiinţă a

comportamentului.

Teoria operaţională a învăţării – există trei etape în formarea operaţiilor mintale şi în dobândirea

cunoştinţelor: etapa 1 – constituirea bazei de orientare a acţiunii, când subiectul îşi formează o imagine

provizorie despre sarcina de învăţare; etapa 2 – de desfăşurare propriu-zisă a acţiunii; în etapa 3 intervine

controlul global al acţiunii.

Teoria învăţării cumulativ-ierarhice – învăţarea este determinată de anumite condiţii, care se divid

în două mari grupe: condiţii interne şi condiţii externe ale învăţării. Capacităţile iniţiale pe care le posedă

un subiect sunt condiţii interne ale învăţării, iar condiţiile externe sunt cele din afara persoanei, a căror

acţiune nu depinde de ea. Învăţarea necesită organizarea condiţiilor externe, ţinându-se cont de cele

interne.

Obiectivele educaţiei intelectuale se configurează pe mai multe componente:

- dezvoltarea şi antrenarea capacităţilor senzoriale specifice (a şti să observi, să sesizezi

aspecte ale realităţii);

- consolidarea capacităţilor şi proceselor psihice antrenate în cunoaştere (atenţia, memoria,

gândirea, limbajul, voinţa, imaginaţia etc.);

- obişnuirea şi respectarea normelor igienice şi pedagogice privind activitatea intelectuală

(condiţii de timp, de spaţiu, de condiţii fizice de învăţare etc.);

- cultivarea şi fortificarea sentimentelor intelectuale (bucuria de a căuta, de a investiga, de a

descoperi etc.);

- stăpânirea metodelor şi tehnicilor de învăţare eficientă (de citire rapidă, de realizare a

schemelor, rezumatelor, de memorare, întipărire şi reactualizare);

- creşterea capacităţii de integrare, organizare şi reorganizare a cumulului de cunoştinţe;

- intelectualizarea persoanei prin stăpânirea instinctelor, evitarea fanatismelor de tot felul.

6

Educaţia morală

O caracteristică definitorie a omului şi umanităţii o constituie moralitatea. Obiectivele educaţiei

morale se situează pe următoarele linii: formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei morale. Prin

procesul educaţiei morale se urmăreşte încorporarea şi punerea în act a valorilor morale a societăţii.

Morala, ca fenomen social, reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni.

Educaţia morală constă în activarea pedagogică a normelor, principiilor, valorilor morale în

vederea formării de atitudini, sentimente, convingeri, comportamente, deprinderi şi obişnuinţe morale, a

trăsăturilor morale de personalitate.

Formarea conştiinţei şi conduitei morale: încurajarea atitudinilor pozitive şi reducerea sau

preîntâmpinarea celor negative. Educaţia pentru valori morale este facilitată de prezenţa unui cadru

afectiv pozitiv, stimulativ, generat de comportamentul profesorului. Respectul pentru personalitatea

elevilor, stabilirea unor relaţii permisive cu copiii, promovarea unui discurs echilibrat, fără stridenţe sau

sentimentalisme argumentative, sinceritate şi credinţă sunt pârghii pentru formarea conştiinţei şi conduitei

morale.

Formarea conduitei morale înseamnă acţiunea corelată asupra următoarelor structuri

comportamentale: deprinderile morale, obişnuinţele morale, voinţa morală, caracterul. Conduita morală

este obiectivarea conştiinţei morale în fapte şi acţiuni. Din perspectivă psihopedagogică formarea

conduitei vizează atât deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală, cât şi trăsături pozitive de caracter.

Educaţia morală se va realiza pe următoarele direcţii:

- cunoaşterea valorilor;

- justificarea teoretică a valorilor;

- sădirea sentimentului obligaţiei;

- cultivarea voinţei de conformare a conduitei la valorile prevăzute;

- crearea obişnuinţei de acţiune în conformitate cu valorile alese.

Educaţia morală rămâne o ficţiune dacă nu se traduce în experienţă.

În general, moralitatea are nevoie de o serie de precondiţii:

- sentimentul identităţii proprii şi a conştiinţei de sine (“Cine sunt eu?”);

- acceptarea de sine (“Ce îmi place sau doresc cu adevărat?”);

- conştiinţa necesităţii unor modele morale ( “Cum trebuie să mă comport?”, “După ce să

mă ghidez?”);

- activarea la subiect a unei conştiinţe mature (“Care este cel mai bun lucru pentru mine?”);

- valorizarea conduitelor şi succesului (“Cum am acţionat?”).

Metode de educaţie morală: metode verbale: expunerea morală (povestirea, explicaţia, prelegerea

morală); conversaţia morală (dialogul moral, dezbaterea etică); studiul de caz; metode intuitiv-active:

exerciţiul moral, exemplul moral;

7

Educaţia estetică şi artistică

Sensibilitatea estetică este capacitatea individului de a percepe, de a sesiza şi de a gusta aspectele

estetice ale naturii şi vieţii înconjurătoare. Aceasta reprezintă o condiţie a dezvoltării formelor ulterioare,

mai profunde şi mai complexe, ale culturii estetice.

Nimeni nu poate iubi arta în general, ci ajunge la anumite “fixaţii” legate de operele care

corespund nevoilor lui specifice. Dacă s-a vorbit şi se mai vorbeşte încă de analfabetism şcolar, trebuie

analizat şi un alt tip de analfabetism, mai subtil şi ascuns, dar mult mai periculos, şi anume

“analfabetismul estetic”, adică incapacitatea de a sesiza şi vibra în faţa frumosului, insensibilitatea faţă de

inefabilul artei.

Educaţia estetică nu trebuie confundată cu educaţia artistică. Din punctul de vedere al finalităţilor,

educaţia estetică îşi propune formarea receptivităţii şi creativităţii estetice, pe când educaţia artistică are în

vedere dezvoltarea şi cultivarea capacităţilor creative în registrele metodice, specifice fiecărei arte. Din

punctele de vedere al formelor de realizare, educaţia estetică se desfăşoară, cu preponderenţă, sub forma

unor activităţi teoretico-informative, pe când educaţia artistică se derulează mai mult pe un traiect practic-

aplicativ.

Obiectivele educaţiei estetice:

a) formarea capacităţii de a percepe, a însuşi şi a folosi adecvat valorile estetice;

b) dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice;

Principiile educaţiei estetice

a) principiul educaţiei estetice pe baza valorilor autentice;

b) principiul receptării creatoare a valorilor estetice;

c) principiul perceperii globale, unitare a conţinutului şi formei obiectului estetic;

d) principiul înţelegerii şi situării contextuale a fenomenului estetic.

Metode şi forme de realizare a educaţiei estetice

Exerciţiul, explicaţia şi demonstraţia.

Metodele utilizate în realizarea educaţiei estetice sunt, în cea mai mare parte, aceleaşi ce sunt

folosite în toate activităţile procesului instructiv-educativ. Astfel, ca metode specifice amintim: exerciţiul,

explicaţia, demonstraţia, lectura (dirijată, explicativă), naraţiunea, introspecţia, observaţia, studiul de caz,

descoperirea, jocul didactic, dramatizarea, studiul documentelor etc.

Prin metodele de realizare a educaţiei estetice, putem releva educaţia literară, muzicală,

coregrafică, plastică, cinematografică etc.; toate acestea pot fi realizate atât în cadre formale ale educaţiei,

cât şi nonformale sau informale. În curriculum-ul şcolar sunt incluse câteva obiecte de învăţământ care, în

mod tradiţional, sunt considerate a contribui în mod esenţial la formarea culturii estetice a elevilor. Ca

forme de realizare în şcoală a acestui tip de instruire, reţinem lecţiile la toate disciplinele de profil

(literatură - ce îşi propune educarea sensibilităţii literare, formarea şi consolidarea gustului

literar, însuşirea unui spirit critic şi dobândirea unor criterii de apreciere a operei literare, formarea

atitudinilor şi comportamentelor estetice, cultivarea creativităţii literare; muzică - urmăreşte formarea

8

priceperii de a audia şi interpreta, dobândirea unui limbaj muzical, stimularea sensibilităţii, dezvoltarea

laturii afective a personalităţii; desen - prin formele sale diverse - după natură, din memorie, decorativ,

tehnic, artistic etc. - îşi propune să dezvolte aptitudinea de a observa, imaginaţia reproductivă şi creatoare,

capacitate de a aprecia şi reproduce fenomenele şi obiectele lumii înconjurătoare; etc.), precum şi

exploatarea valenţelor emoţional-estetice ale tuturor celorlalte lecţii predate la celelalte discipline şcolare.

La aceste forme mai putem adăuga vizitarea muzeelor şi a expoziţiilor, vizionarea organizată de

spectacole, cercurile şi concursurile artistice, excursii tematice, discuţiile cu artiştii etc.

Educaţia fizică şi sportivă

În România, educaţia fizică fiind disciplină de învăţământ obligatorie în toate ciclurile de

învăţământ.

Educaţia fizică este una dintre cele mai vechi forme de exercitare a acţiunii formative. Această

componentă a educaţiei cuprinde un cumul de activităţi ce contribuie la dezvoltarea fiinţei umane prin

cultivarea şi potenţarea dimensiunii psihofizice a fiinţei, prin păstrarea unei armonii între fizic şi psihic,

între psihomotricitate şi intelectivitate, voinţă, emotivitate. Educaţia fizică este fiziologică prin natura

exerciţiilor sale, pedagogică prin metodă, biologică prin efectele sale şi socială prin modul de organizare

şi prin activitate.

Sarcinile educaţiei fizice se pot delimita la două niveluri: sarcini specifice şi nespecifice.

În categoria sarcinilor specifice pot fi incluse:

- dezvoltarea şi fortificarea fizică a elevului;

- consolidarea capacităţilor fiziologice ale organismului (funcţionarea normală a organelor

şi aparatelor subsecvente corpului uman);

- crearea unei armonii între trup şi suflet, între corporalitate şi spiritualitate;

- dezvoltarea motricităţii, a uşurinţei de mişcare, de activare a funcţiilor organismului;

- corectarea şi ameliorarea unor deficienţe cu substrat fizic (gimnastica având funcţie

recuperatorie);

- deprinderea cu regulile igienico-sanitare.

Printre sarcinile nespecifice educaţiei pot fi incluse mai multe opţiuni:

- stimularea proceselor cognitive (dezvoltarea actelor perceptive, a spiritului de observaţie,

a atenţiei, a gândirii în acţiune);

- dezvoltarea proceselor afective (a sentimentelor, a bucuriei, a satisfacţiei împlinirii, a

stăpânirii emotivităţii, a încrederii în forţele proprii);

- consolidarea şi educarea capacităţilor volitive (a curajului, a perseverenţe, a spiritului de

iniţiativă, a consecvenţei, a spiritului de dreptate şi de fair-plaz, a dorinţei de autodepăşire,

evitarea egoismului, a individualismului);

- formarea unor aptitudini psihomotorii (forţă, reactivitate, rapiditate, precizie, coordonare,

mobilitate).

9

Obiectivele educaţiei fizice

1. Atingerea si menţinerea unui nivel optim de sănătate

Îndeplinirea acestui obiectiv va asigura o dezvoltare fizică armonioasă a elevilor şi o bună

funcţionare a principalelor funcţii ale organismului (capacitatea respiratorie, funcţiile digestive,

circulatorii şi excretorii).

De asemenea, se are în vedere şi formarea unor deprinderi de alimentaţie corecte şi a deprinderilor

de igienă corporală şi igienă a exerciţiului fizic. Evitarea exceselor alimentare şi practicarea cu măsură a

exerciţiilor fizice contribuie la menţinerea unui tonus emoţional pozitiv, important pentru starea de

sănătate psihică.

Sănătatea fizică presupune şi călirea organismului, prin utilizarea factorilor naturali: aer, apă,

soare.

2. Dezvoltarea fizică generală şi specifică şi a psihomotricităţii

Prin practicarea educaţiei fizice, într-un context organizat şi sub îndrumarea unui personal

calificat,copiii se dezvoltă armonios, conform perioadelor de vârstă pe care le parcurg. Armonia corporală

(înălţime, greutate, ţinută fizică) corelată cu o bună condiţie fizică, cu capacităţi fizice specifice (apucare,

aruncare, mers, alergare, tracţiune etc.) şi cu iniţiativă şi perseverenţă contribuie la obţinerea de rezultate

optime în activităţile întreprinse.

Exerciţiile fizice stimulează dezvoltarea capacităţilor psihomotrice (forţa, viteza, rezistenţa,

îndemânarea, supleţea) necesare în viaţa de zi cu zi şi în practicarea sportului.

3. Formarea şi dezvoltarea trăsăturilor psihocomportamentale şi de personalitate

Prin natura cerinţelor sale, educaţia fizică dezvoltă procesele senzoriale (vizual, auditiv,

kinestezic), capacitatea de concentrare a atenţiei şi atenţia distributivă, capacităţile mnezice (memoria

vizuală, auditivă, kinestezică), operaţiile şi calităţile gândirii (analiza, sinteza, comparaţia, originalitatea,

creativitatea, fluenţa, rapiditatea).

Participarea la jocurile în echipă, respectarea regulilor jocului, necesitatea finalizării activităţilor

începute, dezvoltă voinţa dar şi perseverenţa, tenacitatea, curajul, hotărârea, trăsăturile pozitive de

caracter (autocontrol, modestie, solidaritate, competitivitate, cinste) şi spiritul fair-play (spirit de echipă,

spirit de luptă, dorinţa de a învinge, respectarea adversarului, acceptarea înfângerii şi respectarea

învingătorului).

4. Corectarea unor deficienţe fizice

Din punctul de vedere al funcţiilor urmărite de obiective, acestea pot fi clasificate astfel:

a) obiective cu funcţii sanotrofice, care vizează dezvoltarea corectă şi armonioasă a corpului:

a. recrearea şi fortificarea organismului

b. sporirea capacităţii de efort

b) obiective cu funcţii formative, din punct de vedere motric:

a. dezvoltarea capacităţilor motrice: forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare, supleţe;

10

b. dezvoltarea deprinderilor motrice de bază; mers, alergat, săritură, aruncare, căţărare,

târâre, împingere, tracţiune, transport de greutăţi;

c. formarea cunoştinţelor şi priceperilor necesare însuşirii unor acte motrice complexe

(prin discipline sportive: gimnastică, atletism, jocuri sportive).

c) obiective cu funcţii formative pe plan intelectual şi moral-volitiv:

a. dezvoltarea spiritului de observaţie, a imaginaţiei, a creativităţii, a gândirii tactice

(specifice jocurilor sportive, dar şi unor jocuri individuale);

b. dezvoltarea spiritului de solidaritate şi cooperare, a respectului faţă de partener,

adversar sau public sau a spiritului de fair-play, a atitudinii pozitive de conduită în

colectiv;

c. dezvoltarea perseverenţei, dârzeniei, curajului, stăpânirii de sine.

d) obiective cu funcţii sociale:

a. formarea obişnuinţei de practicare sistematică în timpul liber a exerciţiilor fizice şi

însuşirea unor cunoştinţe şi priceperi metodologice care să permită practicarea

independentă a acestora;

b. dezvoltarea unei motivaţii intrinseci pentru activitatea de educaţie fizică, interesul

pentru practicarea exerciţiilor fizice sub diverse forme trebuind să fie dobândit pe

viaţă;

c. selecţionarea şi pregătirea indivizilor supradotaţi, în scopul implicării acestora în

sportul de înaltă performanţă;

d. recuperarea sau reabilitarea indivizilor cu handicap motric sau organic, temporar sau

definitiv.

Printre principalele forme de realizare a educaţiei fizice amintim: ora de educaţie fizică,

gimnastica de înviorare, cercurile sportive, activităţile sportiv-turistice din timpul liber, activităţile

sportive de performanţă.

Exerciţiul fizic presupune repetarea sistematică a unei mişcări în vederea formării de priceperi şi

deprinderi motorii, a dezvoltării calităţilor motrice. Exerciţiile fizice, practicate corect şi eşalonat, au

efecte benefice asupra organismului. Combinate în moduri diferite, exerciţiile pot îmbrăca forma

gimnasticii, dansurilor sau a jocurilor. Dansul are valenţe terapeutice şi educative.

O posibilă formă de realizare a educaţiei fizice este traseul aplicativ, cu sau fără obstacole, ce

cumulează mai multe exerciţii şi naturalizează într-un fel educaţia fizică şi sportul. La nivelul unui traseu

se pot distinge mai multe elemente: compoziţia (alergare, sărituri, aruncări, transportul de greutăţi, mersul

în echilibru etc.), obstacolele traseului (frânghii, bârne, saltele etc.), dinamica traseului (exactitatea,

cursivitatea şi rapiditatea mişcărilor motrice), distanţa traseului (dimensionată în funcţie de cantitatea de

exerciţii cumulate), durata traseului (liberă sau contracronometru).

11

Metode utilizate în cadrul activităţilor de educaţie fizică.

În concordanţă cu specificul conţinuturilor sale, în orele de educaţie fizică sunt folosite ca

principale metode exerciţiul, activităţile practice, demonstraţia, jocul (didactic, de rol), observaţia, studiul

de caz.

Educaţia tehnologică / profesională

În esenţă, tehnologia reprezintă un ansamblu de procese şi operaţii la capătul cărora se obţine un

anumit produs, un anumit rezultat. Ca ştiinţă, ea studiază formele, metodele şi mijloacele de prelucrare a

materiilor prime şi materialelor, în vederea obţinerii unor produse în diferite domenii de activitate.

Termenul provine din limba greacă, fiind alcătuit prin asocierea a două cuvinte: "techne", care

înseamnă meşteşug şi "logos", care înseamnă studiu. Altfel spus, tehnologia reprezintă studierea

meşteşugurilor.

Factorii care concură la existenţa acestei preocupări educative sunt:

- Mutaţiile tehnice şi tehnologice contemporane, care predispun la noi ritmicităţi şi

dependenţe umane;

- Nevoia evidentă de a înţelege, cunoaşte şi stăpâni tehnica şi produsele tehnologice;

- Obţinerea unei relative autonomii pragmatice, inclusiv prin dobândirea unor îndemânări,

priceperi în domeniul tehnic;

- Necesitatea orientării la un moment dat în câmpul profesiunilor;

- Imprimarea unei dimensiuni practice tuturor încorporărilor de ordin pur ştiinţific, teoretic;

- Propensarea activităţilor practice ca stimulatoare şi dinamizatoare a inovaţiilor de ordin

tehnic şi tehnologic.

Chiar dacă trăim într-o permanentă revoluţie ştiinţifică, toţi oamenii trebuie să aibă suficiente

cunoştinţe de ordin tehnic, să ştie să-şi explice cum funcţionează numeroase suporturi tehnice pe care le

utilizăm zi de zi, să ne apropiem adecvat produsele tehnologice, să ni le integrăm eficient şi uman în viaţa

de toate zilele.

Obiectivele educaţiei tehnologice

- asimilarea cunoştinţelor esenţiale despre tehnologiile moderne (concepte de bază, principii de

construire şi funcţionare a unor maşini, instalaţii, aparate etc., modalităţi de utilizare în condiţii

optime ş.a.m.d.);

- formarea deprinderilor de utilizare a tehnologiilor din diverse domenii (profesional, casnic,

public etc.), sub aspectul manevrării, întreţinerii şi reglării diverselor aparate, maşini şi instalaţii;

- formarea unei atitudini corecte faţă de tehnică, tehnologii, ca şi faţă de lumea muncii şi a

profesiilor, prin dezvoltarea spiritului practic aplicativ, a spiritului de organizare şi a celui de

ordine, disciplină şi responsabilitate, educaţia tehnologică îşi asumă o seamă de obiective noi;

- dezvoltarea capacităţii de proiectare, realizare şi evaluare a produselor;

- înţelegerea dezvoltării tehnicii şi a implicaţiilor ei asupra mediului şi a societăţii;

12

- dezvoltarea capacităţii de cooperare în scopul realizării unui produs;

- orientarea profesională în raport cu evoluţia tehnologiilor şi cu dinamica pieţei muncii;

- stimularea receptivităţii faţă de progresul tehnologic şi tendinţele acestuia;

- formarea şi dezvoltarea responsabilităţii faţă de asigurarea calităţii serviciilor şi produselor;

- manifestarea interesului pentru utilizarea calculatorului şi a echipamentelor audio-vizuale în viaţa

privată şi publică;

Educaţia tehnologică presupune urmărirea atingerii unor obiective care se situează în cele trei

clase deja cunoscute: obiective cognitive, obiective afective şi obiective psihomotorii.

1. Obiective cognitive – prin intermediul educaţiei tehnologice sunt vizate formarea şi

consolidarea capacităţilor senzorio-motorii fundamentale, asimilarea fundamentelor

conceptuale şi teoretice ale tehnicii contemporane, cunoaşterea interdependenţelor normale

dintre teorie şi practică, formarea şi consolidarea unei gândiri tehnice creative, inventive,

critice.

2. Obiective afective – acestea privesc formarea unor atitudini adecvate faţă de tehnică şi

activitatea productivă, dezvoltarea intereselor tehnico-profesionale ale elevilor, a creativităţii

tehnologice, formarea unei conduite responsabile în producţie, cultivarea spiritului de

organizare şi iniţiativă, a curajului de a întreprinde ceva, asumarea riscului.

3. Obiective psihomotorii – în această categorie de obiective includem formarea de priceperi şi

abilităţi practice de bază.

Formele predilecte de realizare a educaţiei tehnologice sunt: lucrări de laborator la diferite

discipline fundamentale, realizarea unor experienţe în cadrul orelor de fizică, chimie, biologie etc.,

activităţi manuale prevăzute în programe, practica în atelierele din şcoală sau în producţie, activităţi din

cercurile tehnice (de mecanică, electrotehnică, aeromodelaj, informatică etc.), realizarea unor vizite sau

excursii în medii tehnologice exemplare.

O posibilă dimensiune a educaţiei tehnologice o constituie orientarea şcolară şi profesională.

Educaţia tehnologică, corelată cu celelalte laturi ale educaţiei, facilitează procesul de integrare

socioprofesională a individului, precum şi orientarea în cunoştinţă de cauză în domeniul profesional,

alegerea celei mai adecvate activităţi dominante, optarea pentru alternativitatea profesională, adaptarea

permanentă la schimbările din câmpul muncii, asimilarea celor mai potrivite hobby-uri predominant

tehnice, angajarea socioprofesională deplină, activarea aptitudinilor tehnice ale persoanelor.

13

4. Noile educaţii – noi tipuri de conţinuturi

1. Educaţia pentru pace – îşi propune promovarea dialogului şi a cooperării, îmbunătăţirii

relaţiilor dintre comunităţi, formarea persoanelor pentru apărarea şi salvgardarea păcii şi

liniştii.

Obiective:

- Achiziţionarea unor concepte şi cunoştinţe specifice problematicii propensării păcii şi bunei

înţelegeri (pace, dezarmare, cooperare, echitate, pacifism, agresiune, război, fanatism, terorism,

etc.);

- Formarea de aptitudini şi însuşiri de personalitate (toleranţă, receptivitate, respectarea opiniilor

celorlalţi);

- Structurarea unor atitudini responsabilitatea faţă de propria comunitate şi faţă de umanitate

(iubirea faţă de aproape, solidaritatea umană, încrederea în semeni).

Educaţia pentru pace presupune două laturi:

a) combaterea ideilor şi concepţiilor care favorizează sau cultivă atitudinile ostile, agresive,

rasiste;

b) promovarea şi formarea unor conduite paşnice, de respect, înţelegere între indivizi, comunităţi,

popoare.

2. Educaţia pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului – conştientizarea

oamenilor în legătură cu drepturile acestora la viaţă, la liberă exprimare, la circulaţie, opinie,

etc.

3. Educaţia ecologică – această preocupare încearcă să sensibilizeze omul faţă de ecosistemul în

care îşi desfăşoară activitatea, să optimizeze relaţia dintre om şi natura înconjurătoare. Factorii

care generează necesitatea educaţiei ecologice sunt:

- consecinţele dezastruoase ale dezechilibrului dintre mediu şi dezvoltare;

- industrializarea neraţională care are ca efect poluarea şi chiar distrugerea naturii;

- apariţia unor boli generate de degradarea cadrului natural de existenţă (poluarea aerului, a apei, a

solului).

4. Educaţia economică şi casnică modernă – vizează pregătirea tinerilor pentru o adecvare la

lumea bunurilor, la practicile economice, la lumea muncii.

5. Educaţia nutriţională – îşi propune să-l informeze şi să-l formeze pe tânăr în legătură cu

valoarea nutriţiei, a selectării şi dozării raţionale a hranei, a pregătirii adecvate a acesteia, a

îngrijirii propriului organism printr-un regim alimentar echilibrat şi adecvat (formarea unei

culturi culinare).

6. Alte educaţii: educaţia pentru participare şi democraţie (nevoia de om activ, dispus să se

implice în organizare, conducere, validarea responsabilă a propriilor acţiuni şi a altora.);

educaţia în materie de populaţie (demografică – informarea în chestiuni legate de dinamica

populaţiei, de politica demografică, ocrotire prenatală, planificare familială, întreruperea 14

sarcinilor, oportunitatea eutanasiei); educaţia pentru comunicare şi mass-media (îşi propune să

formeze personalitatea pentru a gestiona corect şi adecvat mesajele mediatice); educaţia pentru

schimbare (are ca sarcină formarea personalităţii ca agent al schimbării: sesizarea schimbării,

evaluarea naturii schimbării, crearea şi fasonarea unor situaţii generatoare de schimbare);

educaţia pentru timp liber (obişnuirea indivizilor de a-şi gestiona cât mai bine temporalitatea

pentru a dispune şi de timp liber, încărcarea timpului liber cu activităţi recreative, productive).

5. Alternative educaţionale: Waldorf, Montessori, Step by Step

Pedagogia Waldorf

Prima şcoală care a propus o alternativă sistemului educaţional clasic a fost şcoala Waldorf.

Întemeiata de către Rudolf Steiner la Stuttgart, ca urmare a sugestiei făcute de conducătorul fabricii de

ţigarete Waldorf Astoria, pentru copiii salariaţilor, Rudolf Steiner va pune bazele pedagogiei Waldorf. În

România după 1991, Ministerul Educaţiei şi Cercetării recunoaşte pedagogia Waldorf ca alternativă

educaţională.

- Esenţa pedagogiei waldorf este "copilul privit ca o entelehia" - fiinţa care-şi poate purta ţelul în

sine, fiind alcătuită din trup, suflet şi spirit, şi nu doar rezultat al eredităţii;

- Baza pedagogiei Waldorf este cunoaşterea omului şi mai ales a copilului în cele două momente

dificile, respectiv 9 şi 9-13 ani;

- Exploatarea forţelor spirituale şi creative din fiecare copil;

- Planul de învăţământ elaborat în concordanţă cu aceste particularităţi;

- Respectarea ritmului individual al fiecărui copil;

- Spiritul de iniţiativă, creativitate;

- Mobilitatea în gândire sunt căi spre libertatea omului;

- În cazul acestei metode de educaţie se pune accent pe autoritatea dascălului în faţa elevilor.

Spre deosebire de sistemul tradiţional aplicat la noi în România, Waldorf îşi propune o

sensibilizare a factorului educaţional, însă nu trebuie uitate următoarele aspecte:

- sursele de documentare şi informare care se potrivesc acestui tip de educaţie sunt încă puţine;

- piedica cea mai mare o constituie lipsa banilor, de aceea fiind preferat sistemul tradiţional unde

învăţământul este gratuit.

Pedagogia Montessori

Aceasta alternativă pedagogică a apărut în 1907, la Roma, înfiinţată de dr. Maria Montessori,

prima femeie medic din Italia. Şcoala Montessori este o pedagogie a libertăţii, copiii învaţă prin ei înşişi,

într-un mediu special pregătit. Aşa cum copiii învaţă să vorbească fără sa le ţină cineva lecţii, la fel pot

învăţa cultura, obiceiuri, comportament, scrisul, cititul, matematica, ştiinţele, într-un mod individual şi în

ritm propriu. Mediul Montessori conţine "materiale pentru dezvoltare" special proiectate, care invită

copiii să se angajeze în activităţi de învăţare pe care le aleg în mod liber. Sub îndrumarea unui cadru 15

didactic special instruit, copiii dintr-o clasă Montessori învaţă prin descoperire cu ajutorul materialelor,

dezvoltându-şi capacitatea de concentrare, motivaţia, auto-disciplina şi controlul de sine, precum şi o

dragoste pentru învăţare care durează toată viata. Nu exista bănci, catedră, catalog, copiii sunt liberi să-şi

aleagă singuri activităţile şi locul de desfăşurare al acestora. Copiii care urmează metoda Montessori

dobândesc şi abilităţi sociale şi de comunicare deosebite, deoarece clasele nu sunt constituite după criterii

rigide de vârstă, ci e vorba de grupe care cuprind copii intre trei şi şase ani, între şase şi nouă ani, între

nouă şi 12 ani.

Câteva din principiile sale pedagogice

- Principiul de bază este auto-educarea şi aplicarea celor învăţate direct, nemediat;

- Crearea de grupe educaţionale care acoperă 3 ani, spre exemplu: grupa 3-5 ani, sau 6-9, sau 7-

10, etc.;

- Încurajarea copiilor de a lua mereu decizii proprii pe care să le respecte;

- Curăţenia şi aranjarea locului unde îşi desfăşoară activitatea copii sunt făcute de ei înşişi, în

funcţie de modul specific cum se autoconduc.

Step by Step

Aderă prin modelele pe care le dezvoltă la principiile şi practicile unui învăţământ democratic. În

România sistemul a fost introdus în 1994 sub numele de Head Start. Programul a fost conceput după

modelul introdus în SUA în anii 1960, fiind un program educaţional de reformă care promovează

metodele de predare - învăţare centrate pe copil, precum şi implicarea familiei şi comunităţii în

organizarea şi dirijarea muncii copilului.

Principalele caracteristici ale educaţiei Step by Step sunt:

- abordarea unor metode de predare adecvate; doi profesori, 8 ore / zi;

- predarea tematicii bazata pe individualitate; nu se pun note în catalog;

- centrele de activitate din clasa vor fi delimitate atât fizic cât şi prin procesul de învăţare - citire,

scriere, matematica, ştiinţe, descoperite de fiecare elev în parte.

Alternativele sunt în România "învăţământ de stat", deci nu presupun costuri suplimentare din

partea părinţilor. Dintre aceste alternative, în România, doar alternativ Waldorf include ciclul complet

grădiniţă - clasa a XII-a. Step by step se opreşte la clasa a IV-a.

Bibliografie:a. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice (B. Balan, Ş.

Boncu, C. Creţu, C. Cucoş, I. Dafinoiu, L. Iacob, C. Moise, M. Momanu, A. Neculau,

T. Rudică; Polirom, Iaşi, 2005);

b. Psihologie şcolară (A. Cosmovici, L. Iacob; Polirom, Iaşi, 2005);

c. http://www.eva.ro/cariera/features/alternative-educationale-articol-4508.html

d. http://www.ziarulfaclia.ro/Alternative-pedagogice-metoda-Montessori+2690

16