Organismul fiecarui om se poate adapta la variatiile de temperatura si umiditate ale atmosferei dar aceasta capacitate nu este dezvoltata la toti in aceeasi masura. Pentru unii oameni este deajuns sa umble pe o dusumea rece cu talpile goale, si foarte curand sa faca un guturai si tuse, ceea ce inseamna ca organismul lor nu a fost capabil sa se adapteze fara a se imbolnavi la o atat de neansemnata racire a unei mici portiuni a corpului. Alti oameni raman sanatosi chiar dupa stropirea corpului lor cu apa rece.Pentru mentinerea sanatatii este foarte important de a deprinde propriul organism sa se adapteze usor si rapid la frig, caldura si umezeala. Dezvoltarea acestei capacitati se numeste calire. 

Calirea mai are si o influenta favorabila asupra sistemului nervos si asupra unui sir de organe,

asupra intregului organism.

Calirea organismului fata de influenta temperaturilor scazute ale aerului inconjurator reprezinta un mijloc eficace in lupta impotriva bolilor datorite racelii. Numeroase observatii arata ca oamenii caliti sunt mai rezistenti, nu numai fata de variatiile sezoniere ale vremii si fata de bolile datorite racelii legate de ele, ci si fata de bolile infectioase. Actiunea repetata frecvent a luminii solare, aerului si apei antreneaza acele mecanisme fiziologice care joaca un rol esential impotriva bolilor. Unii cred ca oamenii care poseda o sanatate perfecta nu au nevoie de calire, dar acest lucru este fals. Doar si oamenii sanatosi sunt expusi bolilor datorite racelii in urma temperaturii scazute si a umiditatii ridicate a aerului. De aceea si ei au nevoie si de o calire sistematica. Cand omul necalit isi cufunda pentru prima data picioarele in apa rece de 5-6 grade el incearca o senzatie de raceala intensa care se transforma uneori chiar in durere. Ulterior la fiecare cufundare in apa cu aceeasi temperatura, senzatia de raceala scade treptat. Aceasta se explica prin faptul ca organismul a inceput sa reactioneze altfel la frig. Influenta frigului, repetata timp indelungat poate duce la unele modificari in structura pielii.Stratul cornos al pielii sufera o ingrosare evidenta, ceea ce duce la o ingreunare a excitarii prin frig a terminatiilor nervoase respective, situate in piele. Pe aceasta cale se reduce sensibilitatea la frig a portiunilor de piele supuse unei caliri sistematice. Afara de aceasta in urma ingrosarii stratului cornos al pielii se modifica proprietatile sale fizice, scade in special conductibilitatea sa termica si prin aceasta si pierderea de caldura de catre organism. Dar daca calirea inceteaza, toate aceste modificari in structura pielii diminueaza si dispar. Rezistenta organismului la frig se mentine numai in cazul cand calirea se face fara mari intreruperi, zi de zi. Aceasta regula trebuie respectata in orice forma de calire, in dezvoltarea rezistentei organismului, si fata de frig, si fata de temperatura ambianta ridicata, si fata de presiunea atmosferica scazuta sau crescuta, si fata de alte variatii ale mediului extern.Actiunea aerului rece, a apei reci si a soarelui, nu sunt suportate la fel de catre oameni. Acest lucru depinde in primul rand de pregatirea prealabila a organismului(daca el a mai fost supus unei actiuni de acest gen).O mare insemnatate prezinta si unele particularitati individuale ale oamenilor, particularitatile sistemului lor nervos, caracterul alimentatiei, etc. Iata de ce calirea trebuie intreprinsa foarte precaut incepand cu factori relativi putini intensi. Marirea intensitatii factorilor se poate face numai treptat daca observatiile atente arata ca ei sunt bine suportati. O precautie foarte mare se cere in cazurile in care calirea este intreprinsa de oameni in varsta sau de persoane care au suferit de curand o boala. In aceste cazuri sunt necesare consultarea prealabila a medicului si respectarea tuturor indicatiilor sale. Daca in timpul procesului de calire sau dupa acesta, omul se simte prost trebuie incetata calirea pentru un timp.

Unul din mijloacele cele mai eficace de calire este actiunea aerului, apei si soarelui.

Calirea prin aer - se poate efectua in cursul intregului an. Cand din cauza timpului nu se pot face bai de aer, in aer liber, acest lucru se poate face intr-o incapere inchisa. Unele forme de calire prin aer actioneaza bland asupra organismuluisi de aceea se pot utiliza la orice varsta.Baile de aer acasa - calirea prin aer este mai bine sa se inceapa cu realizarea bailor de aer intr-o incapere inchisa: camera, balcon inchis sau terasa. Asemenea bai sunt utile ca atare si in acelasi timp ele pot servi ca exercitii de pregatire, ca etapa de trecere la baile in aer liber. La inceput este bine sa ne calim prin aer in timpul gimnasticii de dimineata, care se face in slip(chilot). Incaperea se aeriseste bine lasand fereastra intredeschisa. Mai tarziu cand organismul este calit, se poate lasa geamul deschis tot timpul baii de aer. Daca in timpul baii de aer apar frisoane, trebuie executate cateva miscari energice si frictionate portiunile reci cu palma; daca aceasta nu duce la incalzire, baia de aer trebuie intrerupta imediat. La inceput baile de aer se fac o data pe zi (dimineata) dar destul de curand se poate trece la 2 bai pe zi (dimineata si seara). Durata primelor bai este de 5-10 minute iar dupa aceea durata se mareste pana la 30- 40 minute.

Baile de aer in aer liber - se pot face oriunde daca locul este ferit de vant si umiditate( in gradina, la marginea padurii, pe malul marii, raurilor). Primele bai de aer trebuie facute la o temperatura a aerului nu mai joasa de 20 de grade pe vreme lipsita de vant sau cu vant slab si la o umiditate relativa 60 -70 %. Durata primei bai de aer nu trebuie sa depaseasca 10 -15 minute iar ulterior durata se poate mari treptat pana la 2 ore. La inceput baia de aer nu trebuie facuta mai des decat o data pe zi, iar ulterior daca exista posibilitatea, de doua ori pe zi. Timpul cel mai bun pentru a face baia ar fi la orele de dimineata 7- 8 primavara si toamna. In lunile de vara se pot face mai devreme.

Întotdeauna mulţi dintre noi (oamenii) nu atrag atenţia asupra multor lucruri atît de mici, elementare, dar cu un rol foarte important în viaţa cotidiană, drept exemplu, am putea lua modul de a ne organiza timpul, de a ne alimenta, de a ne informa…

Exista unele stări care ne pot direcţiona foarte uşor spre o stare de boală cum ar fi: alimentaţia dezechilibrata, stresul psihic cu întregul cortegiu de boli pe care acestea le direcţionează: obezitate, boli cardiovasculare, cancer, etc. Pentru combaterea acestor boli trebuie sa adoptam un mod sănătos de viaţă. Acest mod de viaţă sănătos include: alimentaţie sănătoasa, exerciţiu fizic, respectarea ritmului de somn-veghe, comportamente preventive, vizite medicale regulate, utilizarea centurii de siguranţa, comportament sexual protejat, etc.).

Sănătatea omului se formează sub influenta factorilor interdependenţi naturali şi social-economici. Aceştia sunt apa, aerul, solul, factorii climaterici, precum şi condiţiile de munca, alimentare, de trai. Influenţa factorilor naturali şi sociali este interconexată, adică dezvoltarea industriei, transportului, oraşelor exercită influenta asupra componentelor naturale a apei, aerului, solului, iar factorii naturali se răsfrâng asupra caracterului alimentării şi

condiţiilor de viaţă a populaţiei, asupra dezvoltării industriei, alegerea locului de trai, etc.

Factorul esenţial ce determina sănătatea omului constituie modul lui de viata. În această noţiune intra regimul corect de muncă, odihna, alimentarea raţională, menţinerea la nivel cuvenit a activităţii fizice, călirea, respectarea regulilor de igiena individuală, renunţarea la deprinderile cotidiene dăunătoare, priceperea de a menţine echilibrul neuro-emoţional în situaţii conflictuale. Sănătatea este starea deplinei bunăstări fizice, spirituale şi sociale, dar nu numai lipsa bolilor.

Formarea modului sănătos de viaţă nu se limitează doar la propaganda sau la anumite forme de activitate medico-sociali. Modul sănătos de viata este determinat de toate aspectele si manifestările societarii. Pentru consolidarea modului sănătos de viata este necesara concentrarea eforturilor asupra depăşirii factorilor de risc a diferitor boli, luptei cu alcoolismul, fumatul, hipodinamia, alimentarea neraţionala, relaţiile conflictuale.

Modul sănătos de viata este temelia profilaxiei bolilor. Trebuie sa subliniem ca el realizeaza cel mai preţios mod de profilaxie – profilaxia iniţiala a bolilor ce preîntâmpina aparitia lor, extinde diapazonul posibilitatilor de adaptare a omului. Copilul sanatos poate fi educat mai usor. Este un fapt general cunoscut. Lui I se formeaza mai repede toate priceperile si deprinderile necesare, el se adapteaza mai

usor la schimbul conditiilor si petrece toate cerintelele care ii sunt inaintate. Sanatatea este cea mai mportanta premisa a formarii corecte a caracterului, initiateivei, a vointei puternice, capacitatilor si aptitudinilor naturale.

Igiena este foarte importanata in viata fiecarei personae. Igiena este stiinta care se ocupa cu promovarea si mentinerea sanatatii individului si comunitatii si reprezinta, de fapt, o serie de conditii si practice care au ca scop sa mentina sanatatea si viata sanatoasa.

Igiena are multe aspecte care incep cu igiena personala (deprinderi de viata sanatoasa, curatenia corpului si a hainelor, alimentatie sanatoasa, un regimm echilibrat de odihna si miscare), continua cu igiena gospodariei(pregatirea in conditii igienice a alimentelor, curatenia, iluminarea si aerisirea casei ), terminind cu igiena muncii (masuri care au ca scop eliminarea riscurilor aparitiei bolilor profesionale si a accidentelor), sanatatea publica (supraveherea alimentarii cu apa si alimente, prevenirea raspindirii bolilor infectioase, eliminarea gunoaielor menajere si a apelor reziduale, controlul poluarii aerului si a apei) si igiena mentala – recunoasterea factorilor psihologici si emotionali care contribuie la o viata sanatoasa.

Moldovenii care au cucerit medalii la OlimpiadeURSS1960, Roma – Gusman Cosanov - bronz (atletism)1968, Mexico – Naum Procopeț - bronz (caiac-canoe)1976, Montreal – Larisa Popova – argint (canotaj)1980, Moscova – Larisa Popova – aur (canotaj)1980, Moscova – Stela Zaharova – aur (gimnastică)1980, Moscova – Svetlana Dovjenco – argint (atletism)1988, Seul – Nicolae Juravschi – 2 medalii de aur (caiac-canoe)1988, Seul – Igor Dobrovolskiy – aur (fotbal), acum are doar cetățenia Rusiei1988, Seul – Iurii Bașcatov – argint (înot)

1988, Seul – Timofei Screabin - bronz (box)1988, Seul – Serghei Marcoci – bronz (polo)1988, Seul – Natalia Rusnacenco – bronz (handbal)CSI1992, Barcelona – Tudor Casapu – aur (haltere)1992, Barcelona – Natalia Valeeva – 2 medalii de bronz (tir cu arcul)1992, Barcelona – Iurii Bașcatov – argint (înot)1992, Barcelona – Serghei Marcoci – bronz (polo)1992, Barcelona – Alexei Vdovin - bronz (polo)MOLDOVA1996, Atlanta – Nicolae Juravschi – argint (caiac-canoe)1996, Atlanta – Victor Reineischi – argint (caiac-canoe)1996, Atlanta – Serghei Mureico – bronz (lupte greco-romane)2000, Sydney – Oleg Moldovan – argint (tir)2000, Sydney – Vitalie Grușac – bronz (box)2008, Beijing – Veaceslav Gojan - bronz (box)

2012, Londra – Cristina Iovu – bronz (haltere)2012, Londra – Anatolie Cîrîcu – bronz (haltere)

În cei 21 de ani de independenţă sportivii moldoveni au câştigat 14 medalii la Jocurile Olimpice: 1 medalie de aur, 3 de argint și 10 de bronz. Singurul titlu olimpic l-a cucerit Tudor Casapu la haltere în Barcelona, în 1992.

Federatia Moldoveneasca

de foodbal

Jucători de tenis moldoveni

Radu Albot (n. 11 noiembrie 1989 în Chișinău, Republica Moldova) jucător de tenis profesionist din Republica Moldova.

În cariera sa Radu Albot a câștigat un turneu de tip Challenger în Fergana, Uzbekistan; 12 turnee de simplu și 6 turnee de dublu de tipFutures (în România, Germania, Turcia și Italia). El este membru permanent al echipei Moldovei de Davis Cup.

Roman Borvanov (n. 31 martie 1982 în Chișinău) este un jucător profesionist de tenis din Republica Moldova.

Andrei Ciumac (n. 10 septembrie 1985) este un jucător profesionist de tenis din Republica Moldova. El este membru permanent al echipei Moldovei la Cupa Davis.[1]

Anastasia Vdovenco (n. 20 aprilie 1994 în Chișinău) este o jucătoare profesionistă de tenis din Republica Moldova.

În cariera sa ea a câștigat două titluri ITF. Pe 9 decembrie 2013, Anastasia s-a clasat pe cea mai bună poziție a sa la simplu, 636.

Cinci lucruri pe care nu ţi le spune nimeni despre exerciţiile fizice:

1. Te trezeşti, deseori, când afară e întuneric   Nimănui nu-i place sunetul alarmei ceasului când abia se crapă de ziuă, însă când ştii că trebuie s-o iei la picior prin frig sau caniculă, înainte de a fi nevoie să te duci la serviciu, abia te

dezlipeşti de pat.   Însă, toţi specialiştii sunt de acord că exerciţiile fizice dimineaţa sunt cele mai benefice. În primul rând, prin obişnuinţă vei deveni o persoană matinală. În al doilea rând, vei ajunge să dormi mai bine, să ai un program fix de somn, plus că vei ajunge să iubeşti deşteptarea prin exerciţii şi te vei simţi mai plin de energie întreaga zi.  

2. Petele de transpiraţie   Poate că bluzele şi tricourile pătate de transpiraţie sunt urâte, dar transpiraţia este foarte bună pentru organism, ea fiind mecanismul corpului pentru a se răcori. Acceptă faptul că transpiri şi informează-te despre cea mai bună soluţie împotriva mirosului neplăcut.  

3. Iritaţii în cele mai nepotrivite locuri   Iritaţiile sunt dureroase. Atunci când transpiri şi hainele se freacă de pielea ta în timp ce alergi sau faci alte exerciţii fizice, iritaţiile şi eczemele sunt la ordinea zilei. Ca să te sperii şi mai mult, cele mai comune locuri în care ai putea să te iriţi sunt sfârcurile şi coapsele.   Pentru a reduce iritaţiile şi riscul de eczeme încearcă să porţi pantaloni lungi în timpul exerciţiilor pentru a evita contactul piele pe piele şi să foloseşti, înainte de a pleca la alergat, o cremă grasă pentru zona sfârcurilor.   

4. Drumuri dese la toaletă   Exerciţiile regulate ne pot face să ne reglăm, şi mai bine, tractul intestinal. Ca să fim foarte clari cu privire la neplăceri asta înseamnă că „treaba mare“ poate să te ia prin surprindere în orice moment al zilei şi de mai multe ori pe zi. Dacă un scaun pe zi înseamnă o normă sănătoasă, mai multe pot provoca neplăceri (în timpul şedinţelor, la cursuri sau când privim serbarea micuţilor). Însă, dacă trebuie, trebuie. Nu te abţine, deoarece acest lucru poate crea probleme intestinale destul de grave.  

5. Suferi de foame cronică   Pentru că exerciţiile fizice ard calorii, după ele ne putem simţi destul de înfometaţi. Din nefericire, mulţi dintre noi ne realimentăm cu prostii. Din fericire, există soluţii sănătoase la foamea care ne va măcina toată ziua: crănţănitul de legume, nişte cacao cu lapte degresat, sau gustări bogate în proteine cum ar fi iaurtul grecesc.

12 exerciţii recomandate de cercetători:

1. Jumping jacks - lucrează tot corpul

2. Wall sit - lucrează partea inferioară a corpului

3. Flotare - lucrează partea superioară a corpului

4. Crunch abdominal - lucrează muşchii trunchiului

5. Pas pe scaun - lucrează tot corpul

6. Squat - lucrează partea inferioară a corpului

7. Coborâre pentru triceps  - lucrează partea superioară a corpului

8. Planşă - lucrează muşchii trunchiului

9. Genunchii sus/Alergat pe loc - lucrează tot corpul

10. Fandare - lucrează partea inferioară a corpului

11. Flotare şi rotaţie  - lucrează partea superioară a corpului

12. Planşă laterală - lucrează muşchii trunchiului

Rolul exerciţiilor fizice în menţinerea stării de sănătateImportanţa exerciţiilor fizice în menţinerea unei cât mai bune stări de sănătate a fost apreciată încă din vremuri străvechi. Următorul citat din tradiţia ayurvedică este foarte semnificativ: „Activitatea trupului care este destinată creşterii puterii şi fermităţii corporale este numită exerciţiu fizic. El trebuie practicat cu regularitate şi într-o măsură corectă. Uşurinţa fizică, fermitatea trupului, capacitatea de muncă, rezistenţa fizică la ridicarea unor greutăţi, eliminarea tulburărilor fiziologice şi stimularea funcţiilor digestive se poate obţine în mod eficient prin exerciţiu fizic care este realizat corect. În schimb, supra-efortul duce la oboseală, epuizare, ori poate da naştere altor neajunsuri trupeşti.” Viaţa omului modern

O caracteristică importantă, însă nedorită, a vieţii moderne, care face ca viaţa modernă să se deosebească net de viaţa omului din trecut, este nivelul scăzut al activităţii fizice. Datorită multiplelor mijloace tehnice aflate la dispoziţie, în viaţa omului modern s-au redus considerabil situaţiile care pot solicita corpul să realizeze exerciţii fizice.

Studiile epidemiologice moderne au arătat că traiul sedentar, împreună cu starea de obezitate asociată acestuia, reprezintă factori importanţi care contribuie la apariţia unor boli grave, cum sunt diabetul şi ateroscleroza. În prezent, coexistenţa acestor două boli este o cauză frecventă de mortalitate, iar morbiditatea în diabetul zaharat este reprezentată de complicaţiile cardio-vasculare.  Fiziologia exerciţiilor fizice

Studiul detaliat al efortului muscular a început în secolul XVIII, când Antoine Laurent Lavoisier şi Pierre Simon de Laplace au descoperit că efortul muscular consumă oxigen şi produce dioxid de carbon. Pe măsura avansării cercetărilor a devenit din ce în ce mai clar faptul că exerciţiile fizice implică nu doar muşchii, ci şi multe alte ţesuturi corporale.

Într-adevăr, în cazul activităţii fizice este necesară o extraordinară coordonare respiratorie, circulatorie şi nervoasă, toate conlucrând în mod controlat.

În secolul XIX, aproape toţi fiziologii renumiţi studiau exerciţiile fizice. În secolul XX, cercetătorii A.V. Hill din Marea Britanie, August Krogh din Danemarca şi Otto Meyerhof din Germania au primit premiul Nobel, în special pentru cercetările lor asupra muşchilor şi asupra exerciţiilor fizice. În anii de dinainte de al 2-lea război mondial, Laboratorul de studiere a oboselii, din cadrul universităţii din Harvard, a devenit centrul mondial al studiului experimental al exerciţiilor fizice.

S-a constatat că, atunci când se află în stare de relaxare, un om normal şi sănătos inhalează între 6 şi 8 litri de aer pe minut, din care aproximativ 0,3 litri de oxigen sunt transferaţi din alveolele pulmonare în sânge. Simultan, dioxidul de carbon este eliminat din sânge şi expirat. Când acelaşi om este antrenat într-o activitate care îi solicită la maxim musculatura, poate să inhaleze 100 litri de aer pe minut, din care să extragă 5 litri de oxigen.

Termenul „cantitatea maximă de oxigen”, introdus de Hill în 1924, caracterizează limita superioară a performanţei unui individ şi s-a dovedit a fi extrem de util în practica fiziologică. Capacitatea maximă de absorbţie a oxigenului în cazul unui individ normal nu este corelată cu capacitatea de ventilaţie sau difuzie a plămânilor, ci cu capacitatea maximă de pompare a inimii. Capacitatea maximă de absorbţie a oxigenului este un indice important al capacităţii circulatorii, în cazul unei funcţionări corecte a plămânilor.

Rolul vital al oxigenului

Mecanismul de control respirator previne acumularea dioxidului de carbon în cantităţi mari şi virtual asigură o cantitate adecvată de oxigen, pe un domeniu care se extinde de la odihnă la mobilizare maximă. Hill a studiat efectele inhalării de oxigen pur în timpul exerciţiilor fizice. Efectul imediat al trecerii de la inhalarea aerului, la inhalarea aerului îmbogăţit cu oxigen, în timpul unor exerciţii realizate constant, este scăderea considerabilă a vitezei respiraţiei.

Atleţii care au inhalat aer îmbogăţit cu oxigen pe perioada antrenamentului au semnalat o eliminare pronunţată a senzaţiei subiective de epuizare şi o descreştere a numărului de respiraţii pe minut. Inhalarea de oxigen a mărit capacitatea de efort a atleţilor.

Pe de altă parte, Jocurile Olimpice din Mexic au demonstrat efectul advers al altitudinii mari şi al hipoxiei (deficienţă de oxigen) asupra atleţilor care au participat. Nevoia de oxigen

Un mecanism important utilizat de corp în condiţii severe de stres, cauzate de exerciţii fizice solicitante, este capacitatea de a genera o nevoie mărită de oxigen.

Dr. Roger Bannister din Anglia în 1954 (fiind atunci în timpul studenţiei la medicină) a alergat o milă în 4 minute. Ulterior, Peter Snell, din Noua Zeelandă, a alergat o milă în 3 minute şi 54 secunde. Astfel de recorduri sunt posibile, deoarece mecanismele corporale permit unui corp antrenat să treacă temporar peste capacitatea obişnuită de a transporta oxigen la muşchii activi şi să compenseze aceasta după terminarea efortului. Ventilaţia şi inhalarea oxigenului continuă să rămână mai crescute decât în starea normală a corpului, o perioadă de timp după ce efortul a încetat.

Termenul „stare staţionară” este utilizat de fiziologii care studiază efortul fizic pentru a defini ritmul activităţii care poate fi susţinută o perioadă lungă de timp, fără să apară o nevoie suplimentară de oxigen.

În timpul unei activităţi continue, cum ar fi mersul pe jos cu o viteză de 5 km pe oră timp de câteva ore, nevoia de oxigen creşte rapid la început şi apoi scade. Ulterior, ea poate să rămână aceeaşi câteva ore. În timpul unei activităţi solicitante, nevoia de oxigen creşte rapid şi continuu până la terminarea activităţii. Adaptarea la efort fizic

În mod normal, sângele arterial conţine aproximativ 18% oxigen, exprimat volumic (transportat de hemoglobina din celulele roşii). Dacă se inhalează oxigen pur, acest procent creşte la 18,5%. În timpul odihnei ţesuturile absorb oxigen cu o viteză care scade

procentul de 18% oxigen în sângele arterial la aproximativ 12% în sângele venos. Aceasta este diferenţa arterio-venoasă.

Pe de altă parte în timpul exerciţiului fizic sângele poate ceda ţesuturilor şi până la 15% oxigen, de aproape 2,5 ori mai mult decât în timpul relaxării. Proprietăţile biologice ale hemoglobinei au un rol important în adaptarea corpului la efort.

În cazul unui tânăr, inima îşi poate creşte forţa de contracţie de la 5,5 litri de sânge pe minut în perioada de relaxare, la de aproape 5 ori mai mult în timpul efortului maxim. La maxim, necesităţile de oxigen ale inimii cresc forţa sa de contracţie, atât prin accelerarea pulsului, cât şi prin creşterea volumului de sânge pompat. Pulsul se poate dubla sau chiar tripla, volumul de sânge pompat poate ajunge de la 60-80 ml pe bătaie, în timpul relaxării, până la 120 ml, în timpul efortului.

La un efort moderat inima fie îşi accelerează pulsul, fie îşi măreşte contracţia, în funcţie de antrenamentul individual şi probabil şi în funcţie de alţi factori. Inima unui atlet antrenat îşi măreşte volumul de pompare mult mai rapid decât inima unei persoane sedentare.

Sub stresul emoţiilor, cum ar fi teama sau mânia, inima îşi creşte capacitatea aproape în întregime prin accelerarea pulsului. Dacă nervii care controlează pulsul sunt blocaţi experimental folosind medicamente, inima îşi va creşte oricum volumul de pompare. Creşterea capacităţii cardiace pe perioada stresului emoţional este considerabil mai scăzută decât în condiţii de stres fizic, nu mai mult de 1/3 peste capacitatea normală din timpul relaxării.

Redistribuirea fluxului sanguin

Capacitatea inimii de a-şi mări randamentul de cinci ori nu este suficientă, chiar dacă permite hemoglobinei să cedeze mai uşor oxigenul, pentru a compensa consumarea oxigenului în timpul unor exerciţii intense. O altă măsură este modificarea compoziţiei sângelui. În timpul efortului mărit majoritatea sângelui arterial este direcţionat către muşchii activi, unde necesarul de oxigen este acut.

Când organismul se relaxează, muşchii nu consumă mai mult de 20% din necesarul total de oxigen al corpului. Cantităţi substanţiale de

oxigen se duc către creier, inimă, piele, rinichi şi alte organe. Procentul de 20% înseamnă cam 60-70 ml de oxigen (consumul total de oxigen al corpului în relaxare este de aproximativ 300 ml pe minut).

În timpul efortului, cum ar fi alergat sau înot, muşchii activi necesită aproximativ 3000 ml de oxigen pe minut sau aproximativ de 50 de ori mai mult decât necesităţile din timpul relaxării. Celelalte organe corporale nu au atât de multă nevoie de oxigen. De fapt majoritatea lor folosesc mult mai puţin oxigen în timpul efortului maxim. Prin mecanisme adaptative aproape tot sângele pompat de inimă în timpul efortului fizic ajunge la muşchii activi.

Celulele musculare nu sunt afectate de o scădere temporară a oxigenării lor, datorită prezenţei mioglobinei. Această substanţă transportă oxigen, asemenea hemoglobinei, dar cedează mai greu oxigenul decât hemoglobina şi este astfel o substanţă care depozitează oxigenul în celulele musculare. O celulă musculară care se contractă intermitent îşi poate reface oximioglobina în timpul fazei de relaxare şi apoi, în faza de contracţie, utilizează oxigenul legat de oximioglobină. Cantitatea de mioglobină din ţesutul muscular poate fi mărită prin exerciţiu fizic.

Forta este una dintre calitatile motrice de baza a organismului uman, alaturi de viteza, rezistenta si indemanarea. Aceasta calitate se identifica cu tipul de efort anaerob (tip de efort care nu este direct dependent de prezenta oxigenului, ci este legat mai mult de prezenta calciului, a acidului lactic si a proteinelor musculare).Se considera ca forta musculara (dezvoltarea acesteia) determina, preseaza musculatura sa-si modifice dimensiunile (ingrosarea fibrelor muscular prin hipertrofie si hiperplazie, dupa anumite opinii).

Forta musculara este prezenta in procentul cel mai mare in sporturile ce necesita miscari relativ rapide , precum ridicarea greutatilor, inot (distante scurte), anumite ramuri din atletism (probele de aruncari, sarituri, alergarile de viteza).

Ca si calitate motrica , forta este determinata genetic (in functie de raportul dintre tipurile de fibre musculare) doar partial, putand fi imbunatatita considerabil prin antrenament. Se intalnesc urmatoarele tipuri de forta:

-forta absoluta ( miscari de invingere a greutatii propriului corp) , forta relativa (implicand doar o grupa sau o regiune musculara, prin invingerea unui obstacol extern ori a gravitatiei prin tragere, impingere, saritura, flexie, extensie, ridicare), forta maximala(pt 1RM); 

-forta in regim de viteza sau de rezistenta;Metode de dezvoltare a fortei:-aceasta poate fi dezvoltata ca si forta generala (miscari multiarticulare, exercitii in circuit, miscari de baza) sau specfifica, analitic (urmarind o anumita zona sau grupa musculara) prin exercitii specifice unei ramuri sportive.

-forta poate fi dezvoltata prin exercitii cu greutatea propriului corp (genuflexiuni, sarituri, tractiuni, flotari, ex la scara fixa, bare fixe, paralele) sau cu ajutorul unor greutati externe (haltere, gantere, helcometre, benzi elastice, mingi medicinale).

FORTA-calitate motrica

Calirea

organismului

Rolul exercitiilor

fizice

Miscarea olimpica in Republica Moldova

Sanatatea omului-valoare

suprema si sociala