· Editura SITECH face parte din lista editurilor româneşti de prestigiu, acre-ditate de fostul...

Aurel Jivi

Istoria Bisericească Universală

Cartea a apărut cu sprijinul Consiliului Local și Primăriei

Comunei Giroc. Mulțumiri pe această cale adresăm

Domnului Dr. Iosif Toma, primarul urbei. Editorul

Aurel Jivi

Istoria Bisericească Universală

Ediţie îngrijită, biobibliografie şi note

de Valentin Bugariu

Editura Sitech,

Craiova, 2016

Corectura aparţine autorului.

© 2016 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reprodu-

cere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lu-

crare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contra-

facere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justifi-

cate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2016 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this bo-

ok may be reproduced in any form or by any means, including photoco-

pying or utilised any information storage and retrieval system without writ-

ten permision from the copyright owner.

Editura SITECH face parte din lista editurilor româneşti de prestigiu, acre-

ditate de fostul CNCSIS, actual CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul 6,

care include domeniile: ştiinţe juridice, sociologice, politice şi administrati-

ve, ştiinţe ale comunicării, ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică, şti-

inţe economice şi administrarea afacerilor, ştiinţe psihologice, ale educaţiei,

educaţie fizică şi sport.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter

Tel/fax: 0251/414003

E-mail: [email protected]; [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

JIVI, AUREL

Istoria bisericească universală / Aurel Jivi. - Craiova :

Sitech, 2016

Conţine bibliografie

ISBN 978-606-11-5492-0

28(091)

ISBN 978-606-11-5492-0

5

Preambul

Inițiativa de a tipări cursul de Istoria Bisericească Universală

susținut de Părintele Profesor Doctor Aurel Jivi în fața studenților

teologi de la Timișoara, anii 1997-1999 s-a dorit a fi un act de co-

memorare cu prilejul împlinirii a 10 ani de la mutarea dascălului

nostru în veșnicie (2012). Cum problemele administrative și gos-

podărești la parohie nu ne-au dat răgazul necesar pentru a finaliza

acest lucru, iată că cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să impri-

măm textul cu pricina într-un an omagial hotărât de Patriarhia Ro-

mână și închinat educației religioase a tineretului creștin ortodox.

Motivul apariției acestui Curs universitar ținut acum mai

bine de 17 ani ar putea părea astăzi ca o măsură depășită, astăzi

când literatura de specialitate este îmbogățită, astăzi când contribu-

țiile științifice au fost date tiparului sau postate pe internet. Astăzi

însă am simțit această nevoie de a imprima acest Curs din cel puțin

două motive: acela al calității științifice a scriiturii, autorul folosin-

du-se de surse bibliografice străine, a concepției de studiu deschisă

spre redarea datelor istorice care sub pana Părintelui Profesor

Aurel Jivi devin adevărate pagini de viață nu doar a trecutului, ci și

a prezentului. Al doilea motiv îl reprezintă faptul că Părintele a fost

bănățean, născut la Chișoda în apropierea Timișoarei.

Datorită acestui fapt, Părintele a rămas un apropiat al

Banatului, ca fiu duhovnicesc al Mitropoliei de la Timișoara.

Din foile îngălbenite de vreme ale unei prestigioase publicații

rurale de la Giroc aflăm că Părintele a păstrat o vreme la Sibiu

sigiliul bisericii (1866) a satului natal: ,,Neștiind că peste zeci

de ani Chișoda și Girocul vor avea o publicație locală, l-am dat

6

chișozanului Aurel Jivi, profesor la teologia ‹‹șagunaniană››

din Sibiu, iar dânsul l-a dat părintelui Băloni din Chișoda”.

Centrul Eparhial din Timișoara l-a avut colaborator la

publicațiile eparhiale dar și la întocmirea rezumatelor în limba

engleză a volumelor imprimate aici și a revistei ,,Mitropolia

Banatului”. Odată cu reactivarea Facultății de Teologie din

Timișoara, Părintele Profesor a fost cel dintâi care a răspuns la

chemarea de aici de a preda, de a-i educa pe tinerii teologii. Într-un

timp romantic al statornicirilor, fiindcă cursurile se desfășurau

acolo unde existau spații libere: într-un spațiu al Politehnicii, la

Catedrala mitropolitană, în sala festivă a Mitropoliei sau într-un

spațiu oferit de un liceu timișorean, cursurile și cu precădere

examenele Părintelui Jivi au primit găzduirea Universității în

amfiteatrul cel mare al Filologiei timișorene.

Nu avem pretenția de a fi redat tiparului întreg Cursul

Părintelui Profesor Aurel Jivi, ci doar secțiunea ce ne-a încre-

dințat-o spre pregătirea examenelor. Această parte a fost foto-

copiată, iar mai apoi a fost tehnoredactată și trimisă tiparului,

considerând prin aceasta că aducem o contribuție în Anul cinstirii

educației religioase. Viața și mai cu seamă activitatea științifică

a Părintelui Aurel Jivi este pentru noi un îndreptar de urmat.

Mulțumiri respectuoase distinsei Doamne Preotese prof.

Liliana Jivi care ne-a încredințat în scris să purcedem la această

inițiativă.

Aceleași gânduri bune soției, bibliotecar Veronica Bu-

gariu care a cules și tehnoredactat textul pentru acest volum.

Remus Jurca, ,,Sigiliul din Chişoda”, în ,,Lumina satului”, an III, nr. 1 (14),

1996, p. 3 după Valentin Bugariu, Biserică şi Presă în Banat, Editura Sitech,

Craiova, 2015, p. 165.

7

Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi. Biobliografie (1943-2002)

Viața

În articolele comemorative ne-au atras atenția două afir-

mații care amintesc de viața și activitatea științifică a Părintelui

Profesor Aurel Jivi, personalitate marcantă a istoriei bisericești și a

dialogului ecumenic: ,,mentorul nostru”1 și ,,prelegere magistrală”2.

Cele două afirmații stau mărturie asupra misiunii Părintelui Profesor

care a rămas în conștiința studenților, masteranzilor și doctoranzilor

ca un Magistru al istoriei Bisericii.

Părintele Aurel Jivi s-a născut în 2 august 1943 în casa lui

Aurel și Alexandra Jivi din Chișoda, jud. Timiș. În anii 1958-1963 a

fost elev la Seminarul Teologic din Caransebeș apoi student teolog

la Institutul Teologic din Sibiu (1963-1967). Datorită pregătirii

deosebite în perioada anilor 1967-1970 a urmat studii doctorale la

Institutul Teologic din București la specialitatea Bizantinologie

(principal) și Istoria Bisericească Universală și Patrologie (secun-

dar). Aici i-a avut ca îndrumători pe: Prof. Dr. Alexandru Elian,

Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman și Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu. A

beneficiat de o bursă de documentare în Istoria Bisericii la

,,Episcopal Theological School” din Cambridge-Massachusetts

și la ,,Mc. Cormik Theological Seminary” din Chicago, unde a

1 Constantin Itu, ,,Biserica Primară în viziunea Părintelui Profesor Dr. Aurel Jivi”,

în vol. Ion Alexandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi

(1943-2002), Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 54. (Se va prescurta în continuare

,,Biserica Primară în viziunea…”). 2 Petrică Zamela, ,,Vivat memoria profesores Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi”, în vol. Ion

Alexandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-2002),

Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 143.

8

obținut diploma de master cu teza: ,,Orthodox Theological

Education in America”, 1973, 60 p. (mss. dactilografiat)3.

Reîntors din America a susținut la Institutul Teologic din

București teza de doctorat în teologie cu tema: ,,Ortodoxia în

America și problemele ei” (1980, 203 p.). Această etapă a devenirii

științifice a fost consemnată de presa bisericească. Teza de doctorat

a fost prezentată în ziua de Joi, 9 septembrie 1982. Examenul a

fost susținut în fața unei comisii formată din: Pr. Prof. Dr. Dumitru

Radu, prorectorul Institutului (președinte); Pr. Prof. Dr. Ioan

Rămureanu (coordonator științific); Arhid. Prof. Dr. Constantin

Voicu, rectorul Institutului sibian; Pr. Prof. Dr. Niculae Șerbănescu

și Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu (membrii). Cu acest prilej, Pr.

Prof. Ioan Rămureanu a subliniat două caracteristici ale contribuției

doctorandului și anume: ineditul subiectului și acribia acestuia în

alcătuirea lucrării realizate în 203 p. dispuse în 13 capitole: ,,Până

în prezent nu avem o lucrare în vreo limbă de circulație internați-

onală, care să prezinte științific și unitar și, pe cât posibil, complet,

istoricul și situația actuală a Bisericilor Ortodoxe existente azi în

Statele Unite ale Americii și Canada. […] D-l Jivi are meritul

deosebit că ne prezintă, pentru prima oară într-o lucrare unitară,

istoricul și situația prezentă a tuturor Bisericilor Ortodoxe din

America, cu multiplele lor probleme. Și meritul este mai mare

pentru că lucrarea se impune printr-o cercetare temeinică, bine

documentată și adusă la zi, autorul folosind cele mai bune studii și

articole referitoare la Bisericile Ortodoxe din America, în limbile

română, engleză, franceză, germană, rusă, precum și materialul

documentar existent în arhiva Administrației Patriarhale Române

și arhiva Arhiepiscopiei Sibiului”4. Pentru aceste merite deosebite

3 Aurel Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumenică a

Părintelui Profesor Doctor Aurel Jivi”, în rev. ,,Revista Teologică”, XII (84), nr.

4, 2002, p. 39. (Se va prescurta în continuare ,,Activitatea publicistică, didactică-

științifică și ecumenică…”). 4 ***, ,,Un nou doctor în teologie: Lector Aurel Jivi”, în rev. ,,Studii Teologice”,

1983, nr. 1-2, p. 104-106.

9

tânărul lector Aurel Jivi a fost declarat doctor în teologie, fiind

cel de-al 44 doctor al Institutului Teologic.

Începând din 1 octombrie 1973 a fost numit asistent la

secția istorică a Institutului Teologic din Sibiu, încredințat cu

suplinirea catedrei de Istoria Bisericească Universală (1981-

1983), iar din 1 oct. 1983 până la 1 nov. 2002 profesor titular5.

A contribuit din plin la ridicarea prestigiului Institutului

devenit după 1990 Facultate de Teologie. Un apropiat colabo-

rator dă mărturie în acest sens: ,,Avându-l colaborator apropiat

în acești ultimi doi ani, trebuie să mărturisesc faptul că, tot ceea

ce s-a făcut bun în facultatea noastră i se datorează în mare parte

lui. Nu și-a restrâns preocupările doar la sfera responsabilităților

ce le-a avut în calitate de șef de catedră, ci s-a implicat în egală

măsură și în problemele administrative și gospodărești, și nu

mai puțin în cele care vizează educația și formarea duhovni-

cească a studenților”6.

Un moment festiv din anul universitar îl reprezintă pentru

învățământul teologic prăznuirea Sfinților Trei Ierarhi (30 ian.). Cu

acest prilej în toate școlile teologice au loc manifestări religios-

culturale compuse din participarea la Sfânta Liturghie și audierea

unei conferințe. La această dată, cronicarul știrii menționează mo-

mentele zilei. Din cadrul acesteia amintim consemnarea comunicării

făcute și a rolului ei în educarea tinerilor: ,,Sfinții Trei Ierarhi pot fi

preamăriți pentru pilduitoarea lor viață creștină, pentru temeinica

lor cugetare teologică, pentru desăvârșitele formulare liturgice creș-

tine pe care ni le-au lăsat și pentru alte calități și realizări, vorbitorul

– Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae – oprindu-se asupra unor pagini

care ilustrează umanismul creștin al acestor Sfinți Părinți”7.

5 Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Ediția a III-a revăzută și

adăugită, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 325. 6 Dumitru Abrudan, ,,In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi”, în rev.

,,Revista Teologică”, XII (84), nr. 4, 2002, p. 35. 7 Aurel Jivi, ,,Prăznuirea Sfinților Trei Ierarhi: 30 ianuarie 1980 – la Institutul teolo-

gic de grad universitar din Sibiu”, în rev. ,,Studii Teologice”, 1980, nr. 3-6, p. 569.

10

Tot o contribuție la cunoașterea Școlii Teologice de la

Sibiu a fost realizată prin portretizarea înaintașilor de la catedră.

Un izbutit medalion este închinat Părintelui Prof. Dr. Milan Șesan,

precursorul de la catedra de Istoria Bisericească Universală. Vom

reda pentru exemplificare doar concluzia ucenicului din acea vreme:

,,Funcțiile didactice le-a combinat cu o intensă și prestigioasă

activitate științifică al cărei rol îl constituie cele 275 de lucrări și

referate de specialitate istorică, teologică și ecumenistă publi-

cate în reviste sau volume românești și străine, 692 de articole

de popularizare istorice și teologice din reviste din țară și străi-

nătate, 100 de articole despre Conferința Creștină pentru Pace,

87 articole omagiale, peste 880 de recenzii și note bibliografi-

ce, 970 de conferințe, cuvântări și predici. Numărul articolelor

substanțiale publicate în reviste din străinătate este de 36”8.

După 1990 a participat la înființarea și consolidarea învă-

țământului teologic superior din Transilvania și Banat. A fost în

acest sens a fost profesor asociat la Facultățile de Teologie din Ora-

dea (1991-2002), Timișoara (1993-2002) și Caransebeș (1999-

2001). La Teologia din Oradea a contribuit la ridicarea nivelului

științific elaborând studii care au apărut în volumele editate de

Facultate: ,,Dascăli bănățeni ai Academiei Teologice din Oradea”,

în vol. Academia Teologică din Oradea, 1995, p. 43-46;

,,Sinoadele unioniste de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența

(1438-1439)”, în vol. Teologie, istorie, viață bisericească, 1998,

p. 71-80. Prezența la Oradea s-a datorat unei prietenii mai vechi

încheiate cu episcopul Ioan Mihălțan din vremea petrecută împre-

ună la Institutul din Sibiu9. Episcopul Oradiei confirmă în scris

această legătură sufletească: ,,După aceea, prin căsătoria cu

8 Aurel Jivi, ,,Părintele Profesor Dr. Milan Șesan la împlinirea vârstei de 70 de

ani”, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1980, nr. 4-6, p. 940. 9 Absolvenți ai Institutului, P. S. Ioan Mihălțan în 1951, Pr. Prof. Aurel Jivi

în 1967, o perioadă colegi în corpul profesoral (1973-1990). Cf. Mircea

Păcurariu, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu (1786-1986),

Tipografia Eparhială, Sibiu, 1986, p. 195.

11

doamna Liliana Jivi, profesoară de limba engleză, ne-am aflat mai

apropiați sufletește și datorită unei bune înțelegeri între cei doi

soți, păstrându-și un respect reciproc și dragoste creștinească”10.

La Timișoara a susținut cursuri și seminarii la disciplina

Istoria Bisericească Universală, a examinat studenții în cele două

sesiuni de examene, a îndrumat pe tinerii teologi la serviciile

liturgice, participând alături de aceștia la Sfânta Liturghie, rostind

nu de puține ori Simbolul de credință. A coordonat științific mai

multe teze de licență în teologie. A fost preocupat de formarea

și consolidarea corpului profesoral. Cu începere din 1994 a fost

membru în Comisiile de concurs pentru completarea posturilor

didactice: Pr. Lect. Eugen Jurca, Pr. Asist. Nicolae Morar (1994);

Pr. Lect. Vasile Itineanț, Conf. dr. Petru Bona (1996), iar Păr.

Nicolae Morar a fost admis lector; Pr. Lect. Viorel Dorel Cherciu

și Asist. Cornel Toma (1997)11.

În cadrul Universității ,,Eftimie Murgu” din Reșița a luat

ființă în 1998 o secție de Teologie Didactică la propunerea Înalt-

preasfințitului Laurențiu Streza, pe atunci episcopul Caransebeșului.

Părintele Prof. Aurel Jivi s-a alăturat din 1999 corpului didactic ridi-

când prin participare valoarea pedagogică a actului educativ de aici.

Ca profesor a ținut: cursuri și seminarii la nivel de licență,

master și doctorat, a participat la examenele de admitere la cele

trei cicluri de studii teologice dar și la examenele semestriale

de verificare a cunoștințelor, îndrumând studenții, masteranzii

și doctoranzii în elaborarea tezelor12. În activitatea didactică s-a

înscris și colaborarea dintre Teologia de la Sibiu cu instituții

similare din Bath și Liverpool (Anglia) dar și stadii de cerceta-

re a doctoranzilor la Oxford și Mirfield-Leeds.

10 †Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei, Bihorului și Sălajului, ,,Părintele Profesor

Aurel Jivi așa cum l-am cunoscut”, în vol. Ion Alexandru Mizgan (coord.), In me-

moriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-2002), Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 7. 11 Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Filosofie și Istorie,

Specializarea Teologie Ortodoxă, ,,Raport de evaluare academică”, în rev.

,,Altarul Banatului”, 1997, nr. 4-6, p. 169-171. 12 Aurel Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumenică….”, p. 46.

12

Un beneficiar al acestor schimburi interculturale își amin-

tește de această experiență. Acest stagiu a fost realizat între Fa-

cultatea de Teologie din Sibiu, College of the Resurrection,

Mirefield și Parohia anglicană din Haydock, (un mic orășel

aflat între orașele Liverpool și Manchester), inițiat și realizat de

regretatul teolog și profesor Aurel Jivi în colaborare cu părinte-

le Paul Nener din Haydock, mi-a deschis noi orizonturi și mi-a

dat multe răspunsuri cu privire la abordarea problematicilor

Bisericii în raport cu societatea actuală, aflată într-un proces

progresiv de secularizare și desacralizare13.

A fost mereu preocupat de introducerea unor cursuri noi:

,,Church and Society in the First Three Centuries”, pentru

studenții de la Bath Spa Univerity College, Anglia, afiliați la

Facultatea de Teologie în cadrul schimburilor SOCRATES

(semestrul de primăvară, 1999).

,,Introduction to Orthodoxy”, pentru aceeași Universitate.

(semestrul de primăvară, 2000).

,,Biserica în lumina Actelor Martirice” – curs pentru stu-

denții de la Ciclul de Studii Aprofundate.

,,Introducere în Metodologia Istoriei bisericești” pentru

studenții de la Ciclul de Studii Aprofundate (1999-2000)14.

O componentă importantă a activității didactice a repre-

zentat-o participarea la congrese și simpozioane internaționale

și naționale la care a prezentat câteva referate deosebit de inte-

resante, fie că a realizat cronica unor astfel de manifestări.

Selectiv vom menționa câteva:

La Sibiu în 7 noiembrie 1979 a sosit pastorul Lukas

Visher, directorul Comisiei ,,Credință și Constituție” a Consiliului

Ecumenic al Bisericilor. Înaltul oaspete a asistat pe 8 noiembrie la

13 Vasile D. Suciu, ,,Mărturisiri…”, în vol. Vasile D. Suciu (coord.), Vatră

nouă 2000-2015. Factor de cultură și spiritualitate în cadrul comunității

din Giarmata Vii, Editura Partoș, Timișoara, 2015, p. 231-232. 14 Aurel Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumeni-

că…”, p. 46.

13

Sfânta Liturghie oficiată de Înaltpreasfințitul Nicolae în Catedrala

mitropolitană. Apoi a vizitat Institutul Teologic unde a expus

conferința: ,,A mărturisi împreună credința apostolilor”15.

Miercuri, 28 noiembrie 1979 a fost organizată la Institutul

Teologic din Sibiu a 34-a Conferință teologică interconfesională

având ca temă generală: ,,Importanța și rolul Mărturisirii de

credință în teologia și viața Bisericii”. Din prezidiul Conferinței

a făcut parte și dl. Aurel Jivi, lector16.

La cea de-a 40-a Conferință, dl. Aurel Jivi a susținut refe-

ratul principal cu tema: ,,Iisus Hristos – viața lumii”. În cadrul

alocuțiunii, autorul a reușit să facă legătură între Hristos și lume

prin Euharistie: ,,Liturghia trebuie să fie continuată în viața de

fiecare zi, fără această continuare ea rămânând incompletă. Jertfa

euharistică trebuie să se extindă în sacrificiile personale pe care

le facem pentru cei aflați în nevoie. Întrucât Liturghia înseamnă

participare la eliberarea de puterile răului, continuarea Liturghiei

în viața de fiecare zi înseamnă o continuă eliberare de structurile

nedreptății și exploatării, înseamnă crearea unei comunități a

dragostei între oameni”17.

În ianuarie 1980 Dl. Lect. Aurel Jivi a participat pe parcur-

sul a două zile, 22-24 la o întâlnire regională a reprezentanților

școlilor teologice din Europa răsăriteană organizată de Programul

pentru Educație Teologică din cadrul Consiliului Ecumenic al

Bisericilor. Cu această ocazie a prezentat referatul intitulat:

,,Contextul românesc – Educația teologică în Biserica Ortodoxă

Română”. În cea de-a doua zi a fost dedicată lucrărilor pe secții.

La secția a III-a ,,Dimensiunile ecumenice ale educației ecumenice”,

reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române și membru al Comisiei

15 Aurel Jivi, ,,Vizita pastorului Lukas Vischer directorul Comisiei ‹‹Credință

și constituție›› a Consiliului Ecumenic al Bisericilor la Sibiu”, în rev.

,,Mitropolia Ardealului”, 1979, nr. 1-3, p. 200. 16 Aurel Jivi, ,,A 34-a Conferință teologică interconfesională, Sibiu, 28-29

nov. 1979”, în rev. ,,Studii Teologice”, 1980, nr. 1-2, p. 250. 17 Aurel Jivi, ,,Iisus Hristos – viața lumii, referat principal la a 40-a Conferință

teologică interconfesională”, în rev. ,,Studii Teologice”, 1983, nr. 1-2, p. 117.

14

Programului pentru Educație Teologică ,,a arătat importanța pe

care o are pentru înțelegerea ecumenică a creștinilor, educarea

tinerilor în spiritul păcii. Unele din ideile exprimate de către

reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române au fost incluse în

raportul secției a III-a”18.

În semestrul de primăvară al anului 1986 (7 martie-30

mai) a ținut la Institutul Teologic din Pittsburg, Pennsylvania

cursul ,,Creștinătatea Ortodoxă Răsăriteană” la care au participat

studenți de diferite confesiuni: prezbiterieni, anglicani, luterani

și metodiști19.

În 24-28 noiembrie 1986 în cadrul Academiei Teologice

din Sofia, C. Diac. Prof. Dr. Aurel Jivi a prezentat referatul:

,,Creștinismul pe teritoriul României până în secolul al IX-lea”.

Această comunicare s-a înscris în lucrările Simpozionului In-

ternațional de Teologie organizat de Patriarhia Bulgară și Aca-

demia Teologică20.

În cursul anului 1987 Diac. Prof. Aurel Jivi a participat

la Congresul Internațional al Facultăților de Teologie Ortodoxe,

care a avut loc la Brooklin, Massachusetts între 30 august – 4

septembrie. Aici a prezentat tema: ,,Relevanța Sinodului VII

ecumenic”21. În 9 noiembrie-4 decembrie a luat parte la pro-

gramul intitulat: ,,Rolul religiei în Statele Unite”, organizat de

Agenția Statelor Unite pentru Informații pentru creștini și mu-

sulmani din Costa Rica, Jamaica, Nigeria, România și Surinam.

Aceeași participare a avut-o Părintele Profesor Jivi și după

1990. Între 14-20 mai 1990 la consfătuirea de la Moscova cu tema:

,,Noi evoluții în Europa Centrală și Răsăriteană; impactul lor asupra

18 Aurel Jivi, ,,Întâlnire pregătitoare a Consultanței pentru educație teologică

în Europa (Berlin, 22-24 ian., 1980)”, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”,

1980, nr. 1-2, p. 40. 19 A. Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumenică…”, p. 46. 20 Aurel Jivi, ,,Participarea unei delegații ortodoxe române la Simpozionul

Internațional de la Sofia (Bulgaria)”, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”,

1987, nr. 1-2, p. 44. 21 Aurel Pavel, ,,art. cit…”, p. 47.

15

mărturiei Bisericilor”. În cadrul acesteia a fost moderatorul unei

secțiuni. Acesteia i-au urmat alte întruniri: Haslev (Danemarca, 11-

14 sept. 1990); Mühlheim (Ruhr, Germania, 19-21 oct. 1990);

Lübbecke (Germania, 3-7 feb. 1991); Mirefield, Oxford (Anglia,

16 sept. - 9 nov. 1991); Detroit (S.U.A., 6 feb. - 5 mart. 1992);

Maarat Saydnaya (Siria, 7-13 mai 1998); Harare (Zimbabwe, 13-17

dec. 1998); Geneva (Elveția, 27 aug. – 3 sept. 1999).

De la începutul dialogului dintre Biserica Ortodoxă și Alianța

mondială a Bisericilor Reformate a făcut parte din partea Bisericii

Române la toate întrunirile: Basel (1988); Minsk (1990); Limasol

(Cipru, 8-13 ian. 1994); Chambesy (Elveția, 7-8 apr. 1995);

Aberdeen (Scoția, 10-14 iunie 1996); Zakynthos (Grecia, 16-21

iun. 1998); Chambesy (12-15 feb. 1999).

În cadrul participărilor de la Mirefild și Oxford a susținut

mai multe prelegeri: ,,Importanța sinoadelor ecumenice”; ,,Relații

între ortodocși și protestanți în secolele XVI-XVII”; ,,Activitatea

religioasă și socială a Bisericii Ortodoxe Române după Revoluția

din Decembrie 1989”. În cadrul Departamentului de Studii Reli-

gioase a Universității din Leeds a vorbit despre: ,,Momente mai

semnificative ale istoriei Bisericii Ortodoxe Române”.

Studenților de la Oxford le-a vorbit despre: ,,Noile probleme

care stau în fața Bisericii Ortodoxe Române în contextul

schimbărilor din România”; ,,Istoria și situația actuală a Bisericii

Ortodoxe Române și a învățământului teologic” și ,,Relațiile

Patriarhului Chiril Lucaris cu românii în contextul raporturilor

dintre ortodocși, romano-catolici și protestanți în secolul al

XVII-lea”.

În cadrul Academiei Teologice Laice din Michigan (S.U.A.,

6 feb. – 5 mart. 1992) a ținut următoarele prelegeri: ,,Biserica

Ortodoxă în epoca sinoadelor ecumenice”; ,,Relațiile dintre or-

todocși și catolici după schismă”; ,,Relațiile dintre ortodocși și

protestanți în sec. XVI-XVII”; ,,Privire generală asupra istoriei

B. O. R” și ,,Relațiile dintre ortodocși și protestanți în timpul

războiului de 30 de ani”.

16

Între 12-18 oct. 1997 a participat la al XI-lea Congres Inter-

național ,,Tesalonicul creștin: un oraș în care Răsăritul și Apusul se

întâlnesc”. În cadrul acestuia, a prezentat comunicarea: ,,Românii

despre Sfântul Grigorie Palama și despre isihasm”. (17 p. datilo.)22.

O slujire aparte a reprezentat-o contribuția la dezvoltarea

presei bisericești locale și centrale. La Sibiu a fost redactor ad-

junct a foii șaguniene ,,Telegraful român”, iar între anii 1995-

2002 a fost redactor responsabil al ,,Revistei Teologice”, revista

teologică a Mitropoliei Ardealului. A fost colaborator apropiat al

,,Mitropoliei Ardealului” de la Sibiu, ,,Mitropoliei Banatului” și al

,,Îndrumătorului bisericesc” de la Timișoara, al ,,Mitropoliei Mol-

dovei și Sucevei” și al ,,Îndrumătorului bisericesc” de la Roman,

publicațiile Mitropoliei Moldovei. A publicat și în revistele de la

București, ,,Biserica Ortodoxă Română” și în revista Institutelor

Teologice din Patriarhia Română, ,,Studii Teologice”.

Din cuprinsul acestor publicații am observat că alături de

studiile de specialitate, Părintele Profesor a dus și o susținută muncă

de gazetar bisericesc. În sumarul publicațiilor îl întâlnim cu articole

care fac referire la cronica Institutului din Sibiu, referate ale întruni-

rilor ecumenice, editoriale. Într-un Editorial părintele autor vorbește

de teologia solidarității și slujirea creștină: ,,Teologia solidarității

Bisericii cu lumea își are temei în iubirea lui Dumnezeu față de

lume, pentru a cărei mântuire a trimis pe Fiul Său, care n-a venit în

lume «să I se slujească, ci ca să slujească El și să-și dea viața răs-

cumpărare pentru mulți» (Mt. 20, 28). Slujirea creștină nu reprezintă

o acțiune complementară față de comunitatea noastră în Hristos, ci

este o expresie indispensabilă a acelei comunități care își are izvo-

rul în viața liturgică a Bisericii. «Țelul final al slujirii creștine este

mântuirea omului. Însă sărăcia, oprimarea și lipsurile materiale

constituie adesea un obstacol care primejduiește mântuirea omu-

lui… Prin urmare, slujirea creștină cuprinde nevoia de a elibera

omenirea de tot ceea ce oprimă, înrobește și desfigurează chipul lui

22 A. Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumenică…”,

p. 47-48.

17

Dumnezeu și făcând aceasta deschide calea spre mântuire. În acest

sens, slujirea este eliberare spre mântuire››…”23.

O latură puțin cunoscută a Părintelui Profesor a fost cea

de predicator al Cuvântului Scripturii, fie ca laic, diacon și preot.

O astfel de contribuție o avem din paginile unei reviste. Într-o

astfel de predică tematică sunt dezvoltate cele două valori ale

Creștinătății: ,,Cruce și Înviere”. După o prezentare a semnifi-

cației crucii potrivit textului de la Matei 16, 14, Părintele Jivi

dă profunzimi nebănuite înțelesului textului biblic: ,,…Sensul

fundamental al crucii și al vieții noastre: acela de a fi un punct

de întâlnire ‹‹o întâlnire permanentă între Dumnezeu și om,

între dragostea lui Dumnezeu și noi, între noi unii cu alții.

Aceasta ar însemna să privim evenimentul crucii de dimensiu-

nea dragostei și Învierii, ar însemna să uităm că în In. 3, 16,

dragostea și Învierea sunt cele două brațe ale crucii, reprezintă

starea și aspirația oricărei vieți creștine adevărate››. Pentru a da

putere argumentației folosite se apelează la cuvintele Sfântului

Simeon Noul Teolog care atunci când vorbește de Înviere ca

experiență a bucuriei așa cum a fost ea pentru primii martori ai

Învierii lui Hristos, care au fost întâmpinați de Domnul cel În-

viat cu cuvintele «Bucurați-vă»”24.

După o activitate de 29 de ani la catedra universitară,

Părintele Aurel Jivi a plecat în lunga călătorie spre Părintele

Ceresc în 1 noiembrie 2002 la vârsta de 59 de ani în plină putere

creatoare. Întreaga sa viață închinată studiului istoriei Bisericii

a fost dăruită cu atâta generozitate tinerilor care se pregăteau

pentru cunoașterea Teologiei din țară și străinătate. Aidoma

unui Badea Cârțan a pregătit din Chișoda la Chicago pe toți cei

care au manifestat interesul de a aprofunda studiul istoriei bise-

ricești. Slujba înmormântării a avut loc luni, 4 noiembrie fiind

23 Aurel Jivi, ,,Dreptate, pace și integritate a creației, în perspectivă creștină”,

în rev. ,,Studii Teologice”, 1989, nr. 2, p. 3. 24 Aurel Jivi, ,,Cruce și Înviere”, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1977, nr. 7-

9, p. 526.

18

oficiată de un sobor de ierarhi condus de Înaltpreasfințitul Nifon

Mihăiță, Arhiepiscopul Târgoviștei, Preasfințitul Laurențiu Streza

al Caransebeșului și Preasfințitul Visarion Rășinăreanu, al Arhie-

piscopiei Sibiului, înconjurați de un sobor format in profesori de

teologie din București, Cluj-Napoca, Oradea, Arad și Timișoara.

Au fost prezenți și reprezentanți ai Facultăților de Teologie din

Baia Mare și Alba-Iulia.

Opera științifică:

Activitatea publicistică a Părintelui Profesor Dr. Aurel Jivi

este una remarcabilă. Aceasta cuprinde: volume de autor unic, cărți

îngrijite, studii și articole în revistele teologice centrale și mitropoli-

tane, în volume omagiale și comemorative, anuare universitare. La

acestea se adaugă: traduceri din limba engleză, recenzii și articole

în presa bisericească străină. O contribuție meritorie o reprezintă

traducerea în limba engleză a articolelor din publicația ,,Telegraful

român”, a întocmirii rezumatelor în limba lui Shakespeare la unele

volume editate de Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Timișoa-

rei, Episcopia Oradiei și Episcopia Aradului.

Cu excepția tezelor de masterat (1973) și doctorat (1980)

care au rămas în manuscris, Părintele Profesor a publicat două

volume de autor: Orthodox, Catholics and Protestants. Studies

in Romanian Ecclesiastical Relations, University Press, Cluj-

Napoca, 1999, 184 p. și Studii de istorie bisericească, Editura

Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2001, 205 p.. A îngrijit apoi

două volume: Teologie-Slujire-Ecumenism. Omagiu Î. P. S.

Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei, Crișanei, Ma-

ramureșului la împlinirea vârstei de 70 de ani, (în colab. cu Pr.

Prof. Dr. Mircea Păcurariu), Sibiu, 1996, 436 p.; Biblie și Teologie.

Prinos de cinstire Părintelui Profesor Dr. Nicolae Neaga, la împli-

nirea vârstei de 95 de ani (în colab. cu S. Moldovan), Sibiu, 1997,

171 p. La acestea se mai adaugă și două traduceri din limba en-

gleză: Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate. Andrei Șagu-

19

na și românii din Transilvania, 1846-1873, Editura Univers En-

ciclopedic, București, 1995, 343 p. și Alexander Schmemann,

Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, Editura Institutu-

lui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,

2001, 189 p., reed. Editura Basilica, București, 2012, 194 p..

În conținutul acestor lucrări se poate observa: interdis-

ciplinaritatea, adică confluența dintre istoria bisericească cu

Dogmatica și Liturgica. Apoi, dascălul sibian își însușește defi-

niția disciplinei istoriei Bisericii ca fiind: ,,știința care se ocupă

de viața oamenilor în curgerea ei prin timp”. (Ernst Breisach).

Având la bază aceste două fundamente ilustrul Profesor și-a însușit

câteva principii istoriografice:

1. Necesitatea cercetării izvoarelor,

2. Necesitatea învățării limbilor clasice,

3. Necesitatea cunoașterii limbilor moderne,

4. Necesitatea alcătuirii unor monografii istorice în

limba română,

5. Necesitatea studierii de către istorici-teologi a situa-

ției Bisericii sub comunism,

6. Teologul-istoric să se afirme în viața Bisericii25.

Istoria în fond după credința Părintelui Aurel Jivi este

,,o reflecție asupra trecutului oamenilor, fără însă a izola acest

trecut de prezent și viitor”. În prezentarea faptelor istorice se

apelează la concepția lui F. M. Powicke după care ,,Religia

Creștină este o invitație zilnică la studiul istoriei”. Faptele isto-

rice devin astfel ,,situații” ale omului în raport cu Dumnezeu și

ca atare, ele dobândesc o valoare religioasă pe care nimic înain-

te nu a fost în stare să le-o confere26.

25 Daniel Buda, ,,Aspecte din concepția Părintelui Profesor Doctor Aurel Jivi

despre istoriografia bisericească”, în vol. Ion Alexandru Mizgan (coord.), In

memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-2002), Editura Lumina, Oradea,

2003, p. 31; 46-47. 26 Aurel Jivi, ,,Începuturile istoriografiei bisericești universale”, în vol. Aurel

Jivi, Studii de istorie bisericească, Editura Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu,

2001, p. 7-9. (Se va prescurta în continuare Studii de istorie…).

20

Pentru catalogarea operei istorice ne-am folosit de clasifi-

carea făcută de un discipol care a împărțit scrierile pe domenii de

cercetare: perioada primară a Bisericii; epoca sinoadelor ecumenice;

raporturile bisericești dintre Răsărit și Apus; relațiile bisericești

dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Anglicană; Ortodoxia

în America și Varia27.

Studiile din prima categorie a istoriei bisericești sunt ce-

le închinate perioadei primare a Bisericii. În cuprinsul acestei

preocupări au intrat următoarele contribuții: ,,Începuturile isto-

riografiei bisericești universale”, în ,,Revista Teologică”, nr. 3/

1997; ,,Din istoria primară a Bisericii”, în vol. Credință ortodoxă

și viață creștină, Sibiu, 1992; ,,Importanța corespondenței lui

Pliniu cel Tânăr cu împăratul Traian pentru istoria bisericească

universală”, în ,,Anuarul academic”, Sibiu, 2000/ 2001; ,,Sfântul

Ioan Hrisostom – arhipăstor la Constantinopol”, în ,,Mitropolia

Banatului”, nr. 4-6/ 1969.

În abordarea acestei probleme Părintele Profesor Aurel Jivi

în timpul cursurilor a pus accentul pe două coordonate în descoperi-

rea creștinătății. Prima ar fi structura statului roman din punct de

vedere al geografiei istorice, al administrației și politicii interne

față de numeroasele neamuri care îl alcătuiau. A doua rolul po-

pulației urbane, leagănul de naștere al Creștinismului28.

Primul studiu redactat este închinat întemeierii Bisericii

Creștine. Autorul dezvoltă și perioada persecuțiilor împotriva

credinței și a libertății religioase. În momentul de început al

Bisericii, autorul își bazează argumentația pe cartea Faptelor

Apostolilor din care și citează: F. A. 11, 26. Apariția Bisericii

pe pământ s-a datorat unui eveniment extraordinar: Pogorârea

Sfântului Duh în ziua Cincizecimii. Cu acest prilej au fost con-

vertiți la noua religie revelată 3000 de suflete, iudei și prozeliți.

27 Ion Alexandru Mizgan, ,,Preot Profesor Dr. Aurel Jivi. Scurte repere bio-

grafice”, în vol. Ion Alexandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr.

Aurel Jivi (1943-2002), Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 10-12. 28 Constantin Itu, ,,Biserica Primară în viziunea…”, p. 53-54.

21

Ei se vor reîntoarce la casele lor devenind la rândul lor misio-

nari care vor propovădui altora cuvântul Evangheliei. Vom

auzi mai târziu despre comunități creștine la Damasc, Roma,

Alexandria. Fără îndoială că și unii dintre cei care au fost pre-

zenți și s-au botezat în ziua Cincizecimii la Ierusalim au contri-

buit la răspândirea cuvântului Evangheliei în acele locuri29.

Prima persecuție împotriva creștinilor, în care a căzut ca

martir Sfântul Arhidiacon Ștefan a avut ca efect imediat împrăștie-

rea creștinilor din Ierusalim în alte locuri unde va fi propovăduită

noua credință: Samaria, Cezareea Palestinei, Damasc și Antiohia.

Istoricul în prezentarea datelor este dublat de un fin teolog, acolo

unde Părintele autor înfățișează date despre conducerea Bisericii,

Sinodul Apostolic, activitatea misionară a Sfântului Apostol

Pavel, cultul creștin format din frângerea pâinii (Euharistia),

Botezul și iertarea păcatelor (Mărturisirea), Hirotonia și Postul.

Dacă la început a existat o persecuție locală, în vremea

împăraților romani s-a declanșat o prigoană generală, oficială

în întreg Imperiu. Această măsură sângeroasă a fost aplicată

din pricina consolidării Bisericii. Iată mărturia Părintelui Jivi:

,,Dar toate măsurile luate împotriva creștinilor, cele mai sânge-

roase mijloace de constrângere precum și execuțiile în forme

cele mai crâncene n-au avut rezultatul dorit de persecutori.

Dimpotrivă, pe la jumătatea secolului al III-lea creștinii au de-

venit foarte numeroși și bine organizați. Creștinismul, care la

început fusese disprețuit și numit religie de sclavi, a pătruns

adânc în toate clasele sociale și a dobândit o maturitate intelec-

tuală după criteriile lumii vechi”30.

Persecuția a fost urmată de acordarea de către împărat a

libertății religioase. Actul lui Constantin cel Mare a fost unul capital

în dezvoltarea ulterioară a Bisericii. Prin actul lui Constantin,

29 Aurel Jivi, ,,Din istoria primară a Bisericii. Întemeierea Bisericii. Epoca

apostolică”, în vol. Credință ortodoxă și viață creștină, Sibiu, 1992, p. 39.

(Se va prescurta în continuare ,,Din istoria primară a Bisericii…”). 30 Aurel Jivi, ,,Din istoria primară a Bisericii…”, p. 43.

22

pentru prima dată fiecare biserică, fiecare comunitate locală a

fost recunoscută ca atare cu dreptul de a-și organiza cultul și de

a poseda în mod legal locașuri de cult și alte proprietăți. Acest

edict extindea asupra Bisericii Creștine protecția legii31. Studiul

se încheie cu istoricul și doctrina sinoadelor ecumenice prezen-

tate pe parcursul a 9 pagini. (p. 49-57).

Un document important pentru cunoașterea creștinilor

este și corespondența guvernatorului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr

cu împăratul Traian.

Originar din Novum Comum (Como de astăzi), Pliniu s-a

născut la Roma unde a devenit avocat. În vremea lui Dioclețian a

intrat în viața politică, lucru continuat în timpul lui Traian de care

l-a legat o prietenie. Din opera lui Pliniu, important pentru istoria

Bisericii sunt două Scrisori (X, 96 și 97) care atestă din înscrisul

unui păgân progresul credinței creștine. În persecutarea creștinilor,

Pliniu își întreabă prietenul cum trebuie să procedeze: ,,dacă trebuie

pedepsit numai numele de creștin, chiar dacă n-a făcut vreo crimă,

sau crimele legate de numele de creștin”. Pentru a explica această

normă juridică, autorul dă dovadă de cunoștințe temeinice de istoria

dreptului roman: ,,Această practică juridică romană își avea rădăci-

nile cu aproape un secol în urmă într-un senatus-consultum, emis în

legătură cu astrologii, și care prevedea pedepse pentru aceștia, fără

să fie nevoie ca ei să fi săvârșit acte reprobabile (professio)”32.

Răspunsul împăratului Traian îl invită pe destinatarul

epistolei la moderație. Creștinii nu trebuie căutați cu dinadinsul.

Dacă, sunt denunțați, ei trebuie să fie pedepsiți, însă doar dacă

sunt dovediți vinovați. Cel care tăgăduiește că este creștin trebuie

iertat, chiar dacă în trecut a fost bănuit de această apartenență33.

Din timpul studiilor doctorale am identificat un referat

științific susținut la Institutul Teologic din București și apoi

31 Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 48-49. 32 Aurel Jivi, ,,Importanța corespondenței lui Pliniu cel Tânăr cu împăratul

Traian pentru istoria bisericească”, în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 52. 33 Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 60.

23

publicat cu avizul coordonatorului științific în presa bisericească.

Așa ne-a rămas un medalion închinat Sfântului Ioan Gură de Aur

din vremea arhipăstoririi la Constantinopol. Înainte de Crăciunul

anului 397 a fost hirotonit arhiereu de către un sobor în frunte

cu Teofil, patriarhul Alexandriei, iar întronizarea a avut loc în

februarie 398. Noul arhiepiscop a început odată cu instalarea în

demnitatea sacerdotală o campanie împotriva vinovaților de acte

de adulter și crimă, contra ,,împărțitorilor de pradă, a paraziților

și a chefliilor”, recomandând tuturor, clerici și mireni o viață

simplă, modestă, de muncă, pilda proprie fiindu-le cel mai apropiat

dreptar, de vreme cel el însuși ,,slujea, predica, medita, catehi-

za, făcea vizite pastorale, cerceta așezămintele Bisericii, făcea

administrație, citea și scria”34.

Contribuția proprie la cunoașterea vieții și faptelor Sfântului

Ioan este una deosebită. Prin acest studiu a reușit să apropie pe

credincioși de Sfântul Ioan Hrisostom, cel care se roagă împreună

cu poporul lui Dumnezeu în fiecare Sfântă Liturghie oficiată.

Al doilea domeniu de cercetare l-a reprezentat epoca

Sinoadelor ecumenice: ,,Sinodul I Ecumenic”, în ,,Îndrumătorul

bisericesc”, Roman, 1985; ,,1600 de ani de la Sinodul II Ecumenic.

Valoarea ecumenică a Simbolului niceo-constantinopolitan”, în

,,Studii Teologice”, 1981, nr. 7-10; ,,Sinodul al VII-lea Ecumenic”

în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, 1987, nr. 5; ,,The Relevance

of the Seventh Ecumenical Synod”, în ,,The Greek Orthodox

Theological Review”, Boston, 1993, nr. 1-4.

Epoca Sinoadelor a fost pentru opera Părintelui Profe-

sor Aurel Jivi o temă favorită. Perioada cristalizării doctrinei, a

luptei împotriva ereziilor și a mărturisirii Ortodoxiei credinței a

fost pentru scrisul istoricului sibian o cercetare fecundă și cu

rezultate excepționale.

Caracterul administrativ al convocării acestor Sinoade

ecumenice nu exclude dimensiunea religioasă. Acest aspect de

34 Aurel Jivi, ,,Sfântul Ioan Hrisostom arhipăstor la Constantinopol”, în rev.

,,Mitropolia Banatului”, 1969, nr. 4-6, p. 228.

24

natură mai degrabă administrativă al convocării sinoadelor de

către împărat nu anula caracterul lor de reuniuni extraordinare

convocate de Duhul Sfânt în momente în care viața și binele

Bisericii o cereau. Și aceasta pentru că toate Sinoadele ecume-

nice au fost convocate formal (și uneori prezidate) de către îm-

părații bizantini în schimb nu toate sinoadele convocate de că-

tre împărați au fost ecumenice și nici toate cele ce s-au autointi-

tulat ,,ecumenice”. Din punct de vedere formal ecumenicitatea

unui sinod este determinată de convocarea și aprobarea împăra-

tului. Din acest punct de vedere eclesiologic, însă ecumenicita-

tea depinde de caracterul sinodului de expresie autentică a con-

sensului episcopal și eclesial35.

O preocupare aparte a reprezentat-o deslușirea valorii

Simbolului de credință pentru creștinătatea din vremea de astăzi.

În cuprinsul studiului, autorul se oprește la trei probleme fun-

damentale: Valoarea ecumenică a Simbolului; Terminologia și

precizări dogmatice. Crezul ca expunere a credinței se folosește

de cuvintele Scripturii pentru a aduce pe creștini la credința cea

dreaptă a Mântuitorului. În continuare redăm identificarea locurilor

scripturistice ale expresiilor din simbol: ,,atotțiitorul (în întreg

Vechiul Testament, apoi în II Cor. 6, 18; Apoc, 1, 8; 4, 8; 11,

17; 15, 3; 16, 4; 19, 3; 21, 23, etc.), ,,făcătorul cerului și al pă-

mântului” (Fac. 1, 3), ,,văzutelor și nevăzutelor” (Col. 1, 16),

,,Domnul Iisus Hristos” (I Cor. 1, 3; 1, 9), ,,Fiul lui Dumnezeu”

(Lc. 1, 36; In. 1, 34), ,,unul născut” (In. 1, 14), mai nainte de

toți vecii” (implicit Evrei 1, 2; In. 17, 8 și 17, 24), ,,lumină din

lumină” (implicit în In 8, 12 și I Tim. 6, 16), ,,Dumnezeu adevărat

din Dumnezeu adevărat” (In. 6, 32; I Tes. 1, 9), ,,prin care toate

s-au făcut” (In. 1, 3), ,,pentru noi oamenii și pentru a noastră

mântuire” (I Tim. 2, 14), ,,s-a pogorât din cer” (In. 6, 58), ,,șade

35 Aurel Jivi, ,,1600 de ani de la Sinodul II Ecumenic. Valoarea ecumenică a

Simbolului de credință niceo-constantinopolitan, (Referat principal la a 37-a

Conferință teologică interconfesională)”, în rev. ,,Studii Teologice”, 1981,

nr. 7-10, p. 607.

25

de-a dreapta Tatălui” (F. A. 7, 56; Lc. 22, 69), ,,și iarăși va să vie

să judece viii și morții” (Mt. 25, 31); ,,Duhul Sfânt Domnul de

viață făcătorul” (In. 6, 63; II Cor. 3, 6), ,,care de la Tatăl purce-

de” (In. 16, 26), ,,care împreună cu Tatăl este închinat și mărit”

(Mt. 5, 26-27 și Efes. 1, 20 și 22), ,,aștept învierea morților” (I

Cor. 15, 13 și urm.), ,,și viața ce va să vie”. (Mt. 25, 34)36.

Această întrepătrundere între viața liturgică a Bisericii

și procesul formulării doctrinare, care este valabilă nu numai cu

privire la articolul despre Duhul Sfânt, ci și cu privire la întreg

conținutul simbolului, constituie ea însăși o dimensiune ecu-

menică prin excelență37.

În structura compozițională a articolului urmează o ,,inven-

tariere” a instrumentele de bază al oricărei cercetări: referințele pri-

mare privitoare la terminologia simbolului niceo-constantinopolitan

și constatarea caracterului ecumenic prin excelență al terminologiei.

Această constatare este menită să păstreze unitatea tematică, consti-

tuind contribuția principală a articolului, alături de familiarizarea cu

metodologia ecumenică a întocmirii formulării de credință în cazul

sinoadelor (așa cum se deduce ea din textul mărturisirilor)38.

Un al treilea popas în teologia Sinoadelor este acela asupra

teologiei icoanelor. Această descriere a faptelor este realizată

prin precizarea timpului istoric, a doctrinei sinoadele despre

temeiul de cinstire al sfintelor icoane: ,,Reprezentările Crucii,

ale Sfintelor Icoane, fie că sunt pictate, sculptate, sau din orice

material ar fi făcute, trebuie așezate pe vase, pe îmbrăcăminte,

pe pereți, pe case și pe drumuri.

Prin aceste icoane noi înțelegem pe acelea ale lui Iisus Hris-

tos, ale Maicii Sale Preacurate, ale sfinților îngeri. Cu atât mai mult

36 Aurel Jivi, ,,Valoarea ecumenică a Simbolului niceo-constantinopolitan”,

în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 64. 37 Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 67. 38 Dana Roxana Hrib, ,,Premizele modernității în cercetare. Perspectiva Pă-

rintelui Profesor Aurel Jivi asupra ecumenicității sinodale”, în vol. Ion Ale-

xandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-2002),

Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 17-18.

26

vor fi privite aceste icoane și cu cât mai mult privitorul își va aminti

de cel reprezentat el se va strădui să-l imite, se va simți îndemnat

să-i arate respect și venerare fără a-i arăta totuși o adorare propriu-

zisă care se cuvine lui Dumnezeu. Însă va oferi icoanelor, ca semn

al venerării sale, tămâie și lumânări, așa cum se face cu Sfânta Cru-

ce, cu Sfânta Evanghelie și cu sfintele vase…”39.

O primejdie sesizată de eruditul cercetător o reprezintă ra-

portul dintre spirit și materie cu implicații serioase pentru teologia

sacramentală a Bisericii și implicit asupra învățăturii despre mân-

tuire. „Spiritualismul iconoclaștilor îi așează pe aceștia în aceeași

categorie cu maniheii și cu gnosticii. Ideile maniheice despre in-

compatibilitatea dintre lumea creată, cea materială și Dumnezeu

au fost combătute de la început de către Biserică, pentru că ele

pun în primejdie întreaga învățătură și practică a Bisericii noastre

potrivit căreia elementele materiale sunt purtătoare și transmiță-

toare de har în cadrul Sfintelor Taine”40.

Cea de-a treia ramură de interes pentru aprofundarea studi-

ului istoriei au fost raporturile bisericești dintre Răsărit și Apus. În

această categorie enumerăm selectiv: ,,Traducători și traduceri

în relațiile bisericești dintre Răsărit și Apus (sec. XI-XVI)” în

,,Revista Teologică”, nr. 3/1995; ,,Sinoadele unioniste de la

Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1438-1439). Studiu comparativ”, în

vol. Teologie, istorie, viață bisericească, Oradea, 1998); ,,Relațiile

lui Chiril Lucaris cu protestanții transilvăneni”, în ,,Revista

Teologică”, nr. 3/1992; ,,Din istoria uniatismului și a reveniri-

lor la Ortodoxie”, în ,,Revista Teologică”, nr. 3/1991.

O preocupare deosebită a avut-o în cercetarea făcută

traducătorilor și traducerilor clericilor creatori de alfabet prinși

din pricina misiunii lor într-un permanent dialog Răsărit-Apus.

Dacă pentru creștinii apuseni latina era limba de cult în Răsărit,

39 Aurel Jivi, ,,Definitivarea teologiei icoanelor și Sinodul VII ecumenic”, în

vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 80. 40 Aurel Jivi, ,,Sinodul al VII-lea Ecumenic”, în rev. ,,Mitropolia Moldovei

și Sucevei”, 1987, nr. 5, p. 110.

27

a lipsit dorința de centralizare din partea Bisericii, oamenilor

acesteia li s-a părut firesc ca în timp ce noile popoare erau aduse

în cadrul Bisericii, acestea să fie încurajate să-și întemeieze propria

lor Biserică și cultura națională pe baza limbii lor locale41.

Autorul își începe lucrarea cu primul traducător al Sfintei

Scripturi în limba conaționalilor lor, e vorba de gotul Ulfila sau

Wulfila, născut în 311 în nordul Dunării. Ajuns episcop al goților

a întemeiat o școală teologică la Nikopolis ad Istrum unde a învățat

și Auxențiu, episcopul Durostorului. Aceeași ispravă a traducerii

Bibliei a realizat-o și Mesorop (361-439), ucenic al lui Nerses cel

Mare. Acesta a urmat Școala catehetică din Antiohia unde a

fost coleg cu Teodor de Mopsuestia. Unii istorici sunt de părere

că a audiat cursurile vestitului retor Libaniu. Pentru a traduce

Sfânta Carte a creat un alfabet pentru care literatura armeană îl

consideră părintele ei. A creat și un alfabet georgian (417) cu

ajutorul căruia s-a tradus în limba gruzină Sfânta Scriptură.

Având acești precursori goți și armeni, Constantin-Chiril și

Metodiu au devenit creatorii unui nou alfabet în veacul al IX-lea.

La cererea prințului Ratislav al Moraviei, patriarhul Fotie al

Constantinopolului a trimis doi misionari pe Constantin-Chiril,

profesor la Universitatea din Constantinopol și monahul Medodiu,

monah la Mănăstirea din Olimpiul Bitiniei. Alfabetul realizat

în Moravia era adoptat slavonei, cu care Constantin-Chiril era

familiarizat de acasă, dar care era pe deplin înțeleasă și de către

locuitorii Moraviei. Cel dintâi alfabet slavon creat de către

Constantin-Chiril, a fost numit glagolitic, în timp ce alfabetul

care-i poartă numele, adică cel chirilic, a fost alcătuit mult mai

târziu, în Bulgaria. Alfabetul glagolitic – o creație originală –

este bazat pe scrisul minuscul grecesc, conținând adaptări ale

unor semne împrumutate din alfabetele semitic și coptic42.

41 Aurel Jivi, ,,Oameni ai Bisericii din Răsărit, creatori de alfabet”, în vol.

Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 116-117. (Se va prescurta în continuare

,,Oameni ai Bisericii din Răsărit…”). 42 Aurel Jivi, ,,Oameni ai Bisericii din Răsărit…”, p. 124-125.

28

Și alți oameni ai Bisericii au creat alfabet în limbile cu-

noscute de conaționali. Astfel, Sfântul Ștefan din Perm din seco-

lul al XIV-lea a propovăduit Evanghelia și a liturghisit în limba

zirianilor, episcopul albanez Gijon Buzuku a tipărit un Liturghi-

er (Messale, 1555). În centrul ortodox de la Voskopojë (pe care

aromânii îl numeau Moscopole), un oraș cu 20.000 de locuitori,

în care majoritari fuseseră aromânii a existat o școală superioară,

bibliotecă și tipografie grecească, singura din Balcani. În secolul

al XVIII-lea la Vaskopojë au apărut două dicționare poliglot,

ambele datorate unor oameni ai Bisericii: cel dintâi, greco-

vlaho-albanez, a fost alcătuit de protopopul Theodor Kavallioti,

iar cel de al doilea l-a avut ca autor pe Magistrul Dhanil, preot și

învățător, care a adăugat la cele trei limbi și bulgara43.

Odată cu descoperirea de către ruși a Insulelor Aleutine

și Alaska s-a organizat o misiune de convertire a localnicilor la

Creștinism condusă de arhimandritul Ioasaf Bolotov și călugărul

Gherman, canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă. În această misiune

de încreștinare, Biserica l-a trimis pe preotul Ivan Veniaminov în

Alaska în 1823. Ajuns aici, el a pus bazele unui alfabet. El a

ajuns să predice fără ajutorul unui traducător și apoi să folo-

sească limba aleuților în slujbe, de Paștile anului 1833. Evanghe-

lia fiind citită de către el în slavonă și de cântăreț în aleută. Veni-

aminov a mai compus manuale în limba localnicilor, atât pentru

învățământul laic desfășurat în școlile întemeiate de el, cât și

pentru educația religioasă. Cu ajutorul unui localnic numit Ivan

Pankov, el a tradus în aleută Catehismul, pe care l-a trimis epis-

copului său la Irkutsk pentru a fi aprobat și apoi tipărit în 800

de exemplare44.

În acest studiu, autorul reușește să înfăptuiască o sinteză

cu privire la apariția cărții bisericești și a destinului acesteia în

susținerea și întărirea misiunii creștine în Apus și Răsărit.

O posibilă reconciliere bisericească între Apus și Răsărit

43 Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 127-128. 44 Ibid., p. 132.

29

a fost încercată cu prilejul a două sinoade unioniste de la Lyon

(1274) și Ferrara-Florența (1438-1439). Deși au mai existat și

alte prilejuri de a se întâlni creștinii din Apus și Răsărit folosesc

aceste două prilejuri în mod deosebit, Apusul își dorea impunerea

autorității bisericești în Răsărit, iar creștinătatea Răsăritului se afla

sub asediul turcilor care până la final au cucerit Constantinopolul

(1453). În cazul Lyonului nu s-au dezbătut probleme teologice

decât tangențial. Cardinalul Bonaventura a rostit o predică des-

pre unitatea Bisericii iar papa Grigore al X-lea la sărbătoarea

Sfinților Apostoli Petru și Pavel a săvârșit Sfânta Liturghie în

cadrul căreia a fost rostit Crezul în latină și greacă, cu adaosul

Filioque. O săptămână mai târziu la 6 iulie a fost citită declarația

oficială de unire și George Akropolites a rostit jurământul de

supunere față de Biserica Romei, în numele împăratului. De fapt,

el adusese mărturisirea de credință, alcătuită de papă și semnată

de către Mihail VIII. Unirea a fost proclamată solemn și la Con-

stantinopol în ziua de 6 ianuarie 1275, cei care nu o acceptau

urmând să fie excomunicați. Și au existat tot mai mulți antiunioniști.

Măsurile luate împotriva lor au fost foarte severe. Închisorile s-au

umplut cu călugări, preoți și laici, acuzați de trădare. Unii dintre

conducătorii opoziției au fost orbiți, mutilați sau exilați45.

Chiar cu aceste constrângeri unirea nu s-a realizat. O a

doua încercare este făcută la Ferrara-Florența (1438-1439). Cu

acest prilej delegația bizantină a fost condusă de împăratul Ioan

al VIII-lea Paleologul a avut în componență și pe patriarhul Iosif

al II-lea al Constantinopolului, mitropoliții Marcu Eugenicu al

Efesului, Visarion al Niceei și Isidor al Kievului. Din Moldova au

participat la lucrări mitropolitul Damian, protopopul Constantin și

logofătul Neagoe46. Au fost dezbătute cele patru puncte denumite

florentine: Purgatoriul, Filioque, Primatul papal și pâinea nedospită

45 Aurel Jivi, ,,Sinoadele unioniste de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența

(1438-1439). Studiu comparativ”, în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p.

88-89. (Se va prescurta în continuare ,,Sinoadele unioniste…”). 46 Aurel Jivi, ,,Sinoadele unioniste…”, p. 92.

30

(azima). Urmarea acestei uniri a fost nulă, Biserica Rusiei a considerat

aceasta ca trădare, mitropoliții Visarion și Isidor au fost numiți de

papă, cardinali, iar Isidor ca reprezentat la papei a slujit Sfânta Li-

turghie la 12 decembrie 1452 în Sfânta Sofia, în cadrul căreia a fost

proclamată unirea. Acestea au fost urmările unirii de la Ferrara-

Florența, Imperiul Bizantin a sucombat sub turci, iar latinii au păs-

trat pe mai departe visul de a subjuga religios Răsăritul.

O contribuție remarcabilă este cea a legăturilor dintre

patriarhul Chiril Lucaris (1570-1638) și protestanții transilvăneni.

Patriarhul constantinopolitan și-a depășit predecesorii lui inte-

resați să creeze legături bisericești prin gândirea lui ecumenică

de origine răsăriteană47.

Prin persoana sa se pot urmări pe de o parte viziunea orto-

doxă expusă de patriarhul Chiril în scrisoarea ,,O disertație teolo-

gică autentică” în care a expus fără rezerve teologia sacramentală

ortodoxă și forma de conducere a Bisericii Ortodoxe48. Pe de altă

parte a avut o corespondență cu pastorii protestanți R. Schiler și

G. Hering din Transilvania, prințul țării și alți pastori. Patriarhul

Chiril a fost și un apropiat al curților domnești de la Târgoviște și

Iași. Se păstrează o corespondență de la Gabriel Bethlen, prințul

calvin al Ardealului (1613-1629) prin care se cere patriarhului

acordul pentru trecerea ortodocșilor din provincie la protestan-

tism, motivul l-a reprezentat slaba pregătire a preoților ortodocși.

Argumentele de convertire a românilor sunt subliniate de Chiril

din perspectiva credinței. Credința prințului transilvănean era dife-

rită de cea cunoscută de Biserica Răsăriteană, astfel ca, deschide-

rea spre convertirea în altă religie, sau ascunderea acestui fapt este

47 Aurel Jivi, ,,Cyril Lucaris, Ties with Transylvanian Protestants”, în vol. Ioan I.

Ică jr. (coord.), Persoană și comuniune. Prinos de cinstire Preotului Profesor

Academician Dumitru Stăniloae (1903-1993), Editura și tiparul Arhiepiscopiei

Ortodoxe a Sibiului, Sibiu, 1993, p. 386. (Se va prescurta în continuare ,,Cyril

Lucaris, Ties with Transylvanian…”). 48 Aurel Jivi, ,,Cyril Lucaris, Ties with Transylvanian…”, p. 389.

31

văzută de Chiril ca fiind o părăsire a credinței, un păcat pentru

care, orice pedeapsă pământească nu ar putea aduce iertare49.

Așa cum bizantinii au încercat sub umbra unirii să obțină

sprijin militar pentru apărarea Imperiului, așa prințul Bethlen a

încercat prin îmbrățișarea protestantismului să se opună printr-o

campanie împotriva Habsburgilor. Campania a avut sorți de

izbândă în 1626. Pentru nevoile ortodocșilor în 1628-1629 pa-

triarhul Chiril l-a hirotonit pe Longhin Corenici ca mitropolit al

Ineului. În ceea ce privește îmbrățișarea protestantismului, patri-

arhul Lucaris a refuzat ideea convertirii ortodocșilor la calvinism

și această măsură este una pozitivă venită în sprijinul ortodoc-

șilor din provincie50.

Uniatismul și revenirile la Ortodoxie reprezintă un alt

studiu din această categorie a relațiilor dintre Apus și Răsărit.

Schisma bisericească dintre Răsărit și Apus a fost precedată de

o diviziune politică, manifestată mai ales prin încoronarea lui

Carol cel Mare ca împărat roman în anul 800. La aceasta s-au

adăugat apoi o serie de factori culturali și economici. Totuși

cauzele principale care au determinat ruptura bisericească a

fost de natură teologică51.

Biserica Romei și-a argumentat politica uniatistă prin

compensarea pierderii credincioșilor în favoarea Reformei.

Prin Contrareforma catolică susținută de Sinodul de la Trento

(1563) Apusul a reluat proiectele de atragere la unire a unor

ortodocși în faza actului de la Florența”52.

Primul pas a fost făcut în această direcție și a vizat pe

ortodocșii ucraineni și bieloruși care trăiau în granițele statului

polono-lituanian. În mod practic spre sfârșitul anului 1595 episco-

49 Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 392. 50 Ibidem, p. 396. 51 Aurel Jivi, ,,Din istoria uniatismului și a revenirilor la Ortodoxie”, în vol.

Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 190. (Se va prescurta în continuare ,,Din

istoria uniatismului…”). 52 Aurel Jivi, ,,Din istoria uniatismului…”, p. 192-193.

32

pii Terlecki și Pociei au călătorit la Roma și au acceptat unirea

prin recunoașterea primatului papal și sărutarea pantofului papei.

Proclamarea solemnă a unirii s-a făcut în cadrul sinodului de la

Brest-Litovsk între 16-20 octombrie 1596, la care predica festivă

a fost rostită de iezuitul Petru Skarga. În ciuda opoziției ortodoxe,

unirea nu a putut fi oprită și, astfel, Biserica Ucraineană a fost

despărțită într-una ortodoxă și una unită, care s-au luptat între

ele de-a lungul secolelor, în detrimentul poporului ucrainean.

Ceea ce s-a dorit cel mai mult de către episcopii care au semnat

unirea, și anume îmbunătățirea stării Bisericii lor în cadrul sta-

tului polonez, nu s-a realizat niciodată53.

La jumătate de secol după Brest-Litovsk în Ucraina

subcarpatică s-a oficializat un alt act uniatist, cel de la Ungvar

(Ujgorod) în anul 1652. Impusă prin bătăi, întemnițări și tran-

sformări cu sila a bisericilor ortodoxe în catolice, în cele din

urmă majoritatea ortodocșilor ruteni au acceptat unirea. Prin

intermediul episcopilor uniți de la Mukačevo, care au favorizat

influența maghiară în eparhia lor, maghiarizarea rutenilor a luat

proporții îngrijorătoare încă din secolul al XVIII-lea54.

Prin aceste contribuții: implicarea oamenilor Bisericii în

apariția noilor alfabete, a traducerilor Sfintei Scripturi, a cărților

de cult în limba poporului, a încercărilor de unire și a uniatis-

mului impus, Părintele Profesor Aurel Jivi reușește prin sinteze

ale problemelor dezbătute să ofere cititorilor pagini de viață

bisericească așa cum a fost ea cu bune și rele în trecut ca pildă

de reflecție pentru hotărârile creștinilor de astăzi.

Tema ,,Ortodoxiei în America” a fost tratată în lucrările

de masterat și doctorat în teologie, dar și în studii și articole din

presa bisericească: ,,Cincizeci de ani de la întemeierea Episco-

piei Misionare Ortodoxe Române din America” în ,,Mitropolia

Ardealului”, 1979, nr. 4-6 și ,,Comunități ortodoxe române în

America”, în ,,Îndrumător bisericesc”, Timișoara, 1982.

53 Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 195. 54 Ibidem, p. 196.

33

Dacă până acum istoriografia românească îl socotea pe

George Pomuț ca primul român care a pășit în America în 1850,

cercetătorul Dvoicenko-Markov a descoperit în corespondența

lui Benjamin Franklin informații despre preotul Sămuilă Dămian,

,,originar din Transilvania… preot al Bisericii Grecești”55. Exodul

către Pământul Făgăduinței a românilor transilvăneni, bănățeni

și bucovineni s-a produs în veacul al XIX-lea. Fenomenul pro-

priu-zis al emigrării românilor în America s-a produs pe fondul

sărăciei de acasă la care se adăuga lipsa locurilor de muncă,

oprimarea politică56 și confesională.

Românii plecați din Transilvania și Banat s-au îndreptat

spre oțelăriile, minele de cărbuni și companiile de cale ferată din

statele Ohaio, Pensylvania, Illinois și Indiana, iar bucovinenii s-au

stabilit cu precădere în Canada, în așezări rurale din regiunile

Alberta, Saskatchewan, Quebec și Manitoba, îndeletnicindu-se

cu agricultura57.

Cea dintâi instituție a românilor a fost Biserica. Prima

biserică a fost ridicată în 1901 în provincia Alberta din Canada

în satul Boianul Bucovinei. Tot în acest an românii bucovineni

au ridicat un lăcaș de cult în satul Regina. Aceștia i-au cerut în

scris mitropolitului Partenie Clinceni (1902-1908) un preot.

Mitropolitul l-a trimis pentru nevoile religioase și pastorale pe

arhimandritul Evghenie Ungureanu de la Mănăstirea Neamț.

Acesta a sfințit biserica din Regina la praznicul Rusaliilor. Primul

preot român de pe pământ american a fost Gheorghe Hențea din

Sebeșel, Sibiu din inițiativă privată (1902). Arhiepiscopia Sibiului

l-a trimis în America pe preotul Zaharia Oprea din Bandul de

Câmpie (1904). În cursul anului 1904 a luat naștere prima parohie

55 Aurel Jivi, ,,Începuturile vieții bisericești la românii ortodocși din Ameri-

ca”, în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 157. (Se va prescurta în conti-

nuare ,,Începuturile vieții bisericești…”). 56 Aurel Jivi, ,,Comunități ortodoxe române în America”, în ,,Îndrumător

bisericesc, misionar și patriotic”, Timișoara, 1982, p. 285. (Se va prescurta

în continuare ,,Comunități ortodoxe…”). 57 Aurel Jivi, ,,Începuturile vieții bisericești…”, p. 160.

34

ortodoxă română în orașul Cleveland, unde se afla concentrată

cea mai numeroasă colonie românească din America. Pentru ro-

mânii greco-catolici, Mitropolia unită de la Blaj l-a trimis aici pe

preotul Epaminonda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu. În 1905

Mitropolia de la Sibiu l-a trimis pe Moise Balea primul paroh

al ortodocșilor din Cleveland. De numele lui Moise Balea s-au

legat întemeierea altor parohii: South Sharon, Youngston, Ohaio,

Indiana Harbor (1906). Tot de numele său stă legat și apariția

Episcopiei Ortodoxe Române din America58. Prima biserică a

fost ridicată în 1907 în parohia Indiana Harbor care a fost păstori-

tă până în 1963 de Simion Mihălțan, 55 de ani în aceeași parohie.

În 1907 au apărut alte parohii în Erie, Martin's Ferry și Newark care

și-au cumpărat terenuri pentru edificarea bisericilor. După apariția

parohiilor din Statele Unite și Canada a fost înființat un Protopopiat

Ortodox condus de Ioan Podea, parohul din Cleveland. Pe lângă

biserici au funcționat și școli românești, Youngstown (1913) con-

dusă de preotul Ilie Pop și Gary, Indiana (1915). La aceste cursuri,

care erau ținute de câteva ori pe săptămână, după-masa, copiilor

emigranților români li se predau lecții de gramatică, literatură, is-

torie, geografie românească și religie59.

Între slujitorii Altarului îl amintim pe prof. dr. Lazăr Gher-

man de la Universitatea din Cernăuți. Acesta a ținut un curs de

teologie la Winnipeg pentru candidații la preoție din cadrul Biseri-

cii Ucrainene din Canada, apoi între 1922-1929 a fost paroh al

comunității românești din parohia Roebling, statul New Jersey.

Înființarea Episcopiei Ortodoxe Române din America a

fost hotărâtă în Congresul bisericesc din Detroit din 25-28 apri-

lie 1929 condus de preotul Trandafir Scorobeț, delegatul Sfân-

tului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. La acea dată se aflau

în Statele Unite ale Americii 34 de parohii ortodoxe românești

cu 34 de biserici și 14 case parohiale, iar în Canada 15 parohii.

În America de Sud au ființat două biserici: ,,Sfinții Împărați

58 Aurel Jivi, ,,art. cit…”, p. 163-165. 59 Ibidem, p. 170.

35

Constantin și Elena” din Caracas și ,,Învierea Domnului” din

Boenos Aires60.

O ultimă ramură de studiu a Părintelui Profesor Aurel Jivi

a reprezentat-o mai multe preocupări care au vizat: literatura

teologică bizantină, operele patriarhului Dositei al Ierusalimului,

Bisericile Ortodoxe din Cipru și Serbia, viața bisericească văzută

dintr-un jurnal de călătorie, relațiile Mitropoliei de Carloviț cu

Biserica Ortodoxă din Transilvania, cele ale Bisericii Ortodoxe

cu cea Anglicană și a contribuțiilor transilvane la dezvoltarea

istoriei bisericești: ,,Literatura teologică în preocupările lui Nicolae

Iorga”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1969, nr. 11-12; ,,Opere

teologice editate în Țările Române de către patriarhul Dositei al

Ierusalimului”, în ,,Studii Teologice”, 1975, nr. 3-4; ,,Biserica

Ortodoxă din Cipru și situația ei actuală”, în ,,Studii Teologice”,

1970, nr. 1-2; ,,Patriarhia Ortodoxă Sârbă de la 1920 până în pre-

zent”, în ,,Studii Teologice, 1970, nr. 5-6; ,,Însemnări despre bise-

rici și mânăstiri din Țara Românească în jurnalul de călătorie a unui

preot englez la 1794”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1981, nr. 7-

8; ,,Contribuții la istoria relațiilor ecumenice româno-anglicane” în

,,Studii Teologice”, 1984, nr. 7-8 și ,,Studii și cercetări transilvăne-

ne privind Istoria Bisericească Universală”, în vol. Contribuții tran-

silvănene la teologia ortodoxă, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1988.

În opera sa, Nicolae Iorga se folosește de izvoarele lite-

raturii bizantine. Astfel personajele istorice sunt Sfinții Părinți.

Modelele clasice sunt sesizate chiar la reprezentanții de frunte

ai teologiei din secolul al IV-lea. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare

ar putea părea ,,un bun retor”, sentințele Sfântului Grigorie de

Nazianz sunt ,,de o concizie cu totul elenică”, iar Sfântul Ioan

Hrisostom ,,știa atâtea din antichitate”.

Această înrudire cu antichitatea urcă în secolele care ur-

mează și se întâlnește la Teofilact Simocatam la Sfântul Efrem

Sirul sau la Sfântul Roman Melodul. Până și în scrierile acestui ,,șef

de călugări”, Sfântul Teodor Studitul, se pot vedea ,,umbrele lui

60 Aurel Jivi, ,,Comunități ortodoxe…”, p. 287; 290.

36

Lucian pentru ironie și agresiune și ale lui Demostene pentru ritmul

frazei ample și frumoase”, parfumul antic ridicându-se și dintre pa-

ginile unor scrieri specific călugărești cum sunt Viețile de sfinți.

Fotie rămâne ,,primul mare filolog din Constantinopol”,

Mihail Choniates are o limbă ,,clară și dulce” iar în Viețile de sfinți

se poate vorbi de un ,,stil folcloric” sau de un ,,limbaj popular”61.

O atenție deosebită este dată de marele istoriograf român

Dogmaticii și Aghiografiei bizantine. Sunt amintite cu acest prilej

operele Sfântului Maxim Mărturisitorul și cea a Sfântului Ioan

Damaschinul. Omiletica este reprezentată de predicile Sfântu-

lui Ioan Gură de Aur. ,,Bucățile de frumusețe” reprezintă lirica

bizantină a cărei frunte a fost Sfântului Grigorie de Nazianz.

Alături sunt menționați și alți melozi cum au fost Sfântul Roman

Melodul și Sfântul Andrei Criteanul.

Opera patriarhului Dositei al Ierusalimului în Țările Române

a fost un alt subiect al cercetării. Țările Române l-au avut ca oaspe-

te pe patriarhul Ierusalimului care fusese: figura cea mai de seamă

între ierarhii greci care populează în această vreme Țările Române,

a fost aceea a patriarhului Dositei Notara ,,șeful necontestat al în-

tregii Ortodoxii, un fel de Petru Movilă al celei de a doua jumătăți a

veacului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea”62.

Pentru a-l face cunoscut, autorul articolului realizează un

medalion biografic al arhiereului ierusalimitean. Dar cu acest pri-

lej reușește să creioneze viața petrecută în Moldova la Mănăstirea

Cetățuia așa cum a fost revelată de cei care au amintit acest aspect

important al cercetării întreprinse de dascălul sibian63.

61 Aurel Jivi, ,,Literatura teologică bizantină în preocupările lui Nicolae Ior-

ga”, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1969, nr. 11-12, p. 1249. 62 Aurel Jivi, ,,Operele teologice editate în Țările Române de către patriarhul

Dositei al Ierusalimului”, în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 136. (Se va

prescurta în continuare ,,Operele teologice editate în Țările Române…”). 63 Cristian Ștefan, ,,Legăturile patriarhilor Chiril Lucaris și Dositei al Ierusa-

limului cu Țările Române în viziunea istoricului Aurel Jivi”, în vol. . Ion

Alexandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-

2002), Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 68.

37

Seria tipăriturilor grecești în Țările Române a fost deschisă

în 1682 cu lucrarea patriarhului Nectarie împotriva primatului papal.

A mai publicat tot cu scop apologetic alte două opere bizantine

Împotriva ereziilor a arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului.

Cea de-a doua lucrare din volum a aparținut mitropolitului Marcu

Eugenicu al Efesului. În 1694 a tipărit prima sa carte de autor,

Tomul Împăcării. Volumul se deschide cu tratatul Împotriva lati-

nilor a lui Macarie, mitropolitul Ancirei. Tot în sumarul cărții se

cuprinde și Despre cele două firi ale Domnului a Sfântului Maxim

Mărturisitorul și ultima lucrare a aparținut lui Matei Vlastares,

Sintagma alfabetică.

Cartea a fost urmată de un nou volum Tomul Dragostei

imprimat în 1698 la Iași. Cele 25 de scrieri tratează problema

primatului papal, a purcederii Duhului Sfânt, a Euharistiei și a

Botezului, 12 provin din epoca bizantină64.

Însemnările despre biserici și mănăstiri din Țara Româ-

nească au fost realizate prin intermediul jurnalului de călătorie a

preotului anglican James Dallaway care îl însoțea pe Robert

Liston, ambasadorul Marii Britanii pe lângă Poarta Otomană,

în călătoria spre Istanbul. Călătoria a durat 16 zile (24 aprilie-9

mai 1794) din care șapte zile prin Banat și Transilvania și nouă

prin Țara Românească65. Cu acest prilej au fost consemnate

date despre biserica din satul Clineni, județul Vâlcea, Sfântul

Gheorghe Nou și, catedrala patriarhală din București și mănăsti-

rea Gayeschti, identificată de autor cu Găiseni (jud. Ilfov). Ora-

șul București avea atunci 400 de mănăstiri și biserici. Ctitoria

brâncovenească de la Sfântul Gheorghe Nou a fost construită

,,în cel mai bun stil grecesc modern. Porticul este sprijinit pe

scurte coloane de spirală cu capiteluri compozite, o imitație

64 Aurel Jivi, ,,Operele teologice editate în Țările Române…”, p. 142. 65 Aurel Jivi, ,,Însemnări despre biserici și mânăstiri din Țara Românească

în jurnalul de călătorie a unui preot englez la 1794”, în rev. ,,Biserica Orto-

doxă Română”, 1981, nr. 7-8, p. 913. (Se va prescurta în continuare

,,Însemnări despre biserici și mănăstiri…”).

38

neoclasică a stilului corintian. Fațada este pictată în frescă.

Aria interioară nu este întreruptă de scaune care sunt separate și

fixate de pereții laterali. Picturi în frescă de sfinți, în special ale

Sfântului Gheorghe și Sfântului Dimitrie călare, în mărime natu-

rală, sunt răspândite pe toate părțile și nu este mică în care aces-

tea sporesc semiobscuritatea caracteristică”66.

Prezentarea Bisericilor din Cipru și Serbia reprezintă alte

două inițiative în cercetarea științifică.

Biserica din Cipru întemeiată de Sfântul Apostol Barnaba,

originar de aici a devenit pentru creștinii de aici ,,apostol și patron

al țării”67. În cadrul Sinodului al III-lea Ecumenic s-a acordat

autocefalia Bisericii Ciprului. În timpul prigoanei iconoclaste,

iconodulii și-au găsit aici refugiu. În veacul al XVII-lea avem

pentru prima dată o organizare într-o Arhiepiscopie și trei mitro-

polii la Pafos, Ktion și Kirenia. Sub stăpânirea latinilor s-a dus o

politică de latinizare, creându-se chiar eparhii apusene, iar sub

turci arhiepiscopul a devenit etnarh al națiunii cipriote. În anul

1960 când Ciprul s-a declarat republică, arhiepiscopul Makari-

os a fost ales primul președinte al statului devenit independent.

Alături de Cipru, Părintele Profesor s-a aplecat asupra

istoriei Patriarhiei Serbiei. Sumarul studiului vizează câteva etape

ale dezvoltării eclesiastice a sârbilor de la vremurile îndepărta-

te, unificarea bisericească din 1918, situația Bisericii în 1970,

Biserica Autonomă a Macedoniei, Biserica Ortodoxă din America,

Școlile și publicațiile teologice și relațiile frățești cu Biserica

Ortodoxă Română.

În anul 1879 Biserica Ortodoxă din Serbia își câștigă

autocefalia acordată de patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea.

De această măsură de independență bisericească se va bucura

alături de Arhiepiscopia Belgradului și Mitropolia Serbiei și

66 Aurel Jivi, ,,Însemnări despre biserici și mănăstiri…”, p. 914. 67 Aurel Jivi, ,,Biserica Ortodoxă din Cipru și situația ei actuală”, în rev.

,,Studii Teologice”, 1970, nr. 1-2, p. 118.

39

Arhiepiscopia Muntenegrului și Arhiepiscopia Carlovițului68.

Unificarea bisericească din 1920 a fost proclamată în catedrala

din Carloviț. În cadrul noii Patriarhii au intrat șapte teritorii bi-

sericești sârbe: Mitropolia de Carloviț cu șapte eparhii din Un-

garia, Slovenia și Croația; Mitropolia Muntenegrului; Arhie-

piscopia Belgradului; Biserica Ortodoxă din Bosnia și Herțe-

govina cu patru eparhii; Biserica Ortodoxă din Serbia Veche și

Macedonia cu șase eparhii; Biserica Ortodoxă din America la

început cu o singură eparhie69. În anul 1965 Patriarhia Sârbă a

devenit membră a Consiliului Mondial al Bisericilor.

La data întocmirii prezentului studiu, Biserica a avut

următoarea situație statistică: Fiecare eparhie este împărțită în

protopopiate, iar parohiile (în 1967 erau un număr de 2270)

sunt alcătuite din 300 până la 500 de familii.

În cuprinsul Bisericii Ortodoxe Sârbe, funcționează 143

de mănăstiri și schituri (70 de călugări și 73 de călugărițe) în

care viețuiesc 249 călugări și 700 călugărițe70.

În diaspora americană Biserica Ortodoxă din Serbia s-a

organizat într-o Episcopie dependentă de Patriarhia Sârbă. În

anul 1963 Biserica a avut 73 de comunități cu un număr de

140.000 credincioși organizate în trei eparhii: Episcopia Ame-

ricii de Răsărit și a Canadei, Episcopia Vestului Mijlociu și

Episcopia Vestului.

În Serbia au funcționat școli teologice superioare sub for-

ma unui Institut Teologic la Belgrad, patru seminarii teologice și o

școală monahală. Pentru clerici și credincioși se editează publicații

centrale: ,,Mesagerul”, organul oficial al Patriarhiei cu apariție

lunară; ,,Ortodoxia” și ,,Misionarul ortodox” La acestea se adaugă

68 Aurel Jivi, ,,Patriarhia Ortodoxă Sârbă de la 1920 până în prezent”, în rev.

,,Studii Teologice”, 1970, nr. 5-6, p. 452. (Se va prescurta în continuare

,,Patriarhia Ortodoxă Sârbă…”). 69 Aurel Jivi, ,,Patriarhia Ortodoxă Sârbă…”, p. 453. 70 Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 457.

40

alte două: ,,Vestitorul” și ,,Gândirea ortodoxă”. Eparhiile din

America tipăresc: ,,Oficial News Gazette” și ,,Church Herald”.

Un crâmpei de istorie bisericească cu privire la relațiile

Mitropoliei din Carloviț cu ortodocșii transilvăneni este realizat

într-un studiu separat. Patriarhul Arsenie Cernoievici s-a ocupat

între 1694-1695 de organizarea Bisericii Sârbe din Ungaria, Croația

și Slovenia. Cu acest prilej s-au înființat episcopiile: Timișoara-

Ienopole, Karlstadt-Zrinopol, Syegedin, Ofen-Sthlweissenburg,

Mohaci-Sighet, Vârșeț, Oradea-Erlau71.

Autorul acestui articol accentuează faptul că spre deosebire

de celelalte popoare din Imperiul Austriac ,,românii erau poporul

cu drepturi foarte puține și cu cele mai slabe speranțe de ameliora-

re”. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă din Transilvania a avut un

mitropolit în persoana lui Teofil. Este menționată unirea de la Alba-

Iulia, reședința unită din Făgăraș, mișcarea lui Visarion Sarai și

șirul ierarhilor sârbi ce au păstorit pe ortodocșii ardeleni.

Relațiile ecumenice dintre ortodocșii transilvăneni și Bise-

rica Anglicană sunt realizate în persoana unui pionier al acestor

relații, preotul Trandafir Scorobeț (1883-1967). Acesta a activat

timp de 3 ani (1906-1909) în parohiile din Youngstown (Ohio)

și South Sharon (Pensylvania). În acest timp a intrat în legături

cu reprezentanții Bisericii Episcopaliene (Anglicane) de acolo.

În acest timp, escopalienii au cedat bisericile proprii din America,

în care ortodocșii și-au săvârșit serviciile religioase acolo unde

nu au existat biserici ortodoxe72.

Din 1912 Trandafir Scorobeț a devenit membru în Uni-

unea Bisericilor Anglicane și Răsăritene Ortodoxe. A reușit

prin intermediul publicației șaguniene ,,Telegraful român” de

71 Aurel Jivi, ,,Relațiile Mitropoliei de Carloviț cu Biserica Ortodoxă Ro-

mână din Transilvania în secolul al XVIII-lea”, în rev. ,,Biserica Ortodoxă

Română”, 1970, nr. 5-6, p. 587. 72 Aurel Jivi, ,,Arhiereul Trandafir Scorobeț, pionier al relațiilor ecumenice

dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Anglicană” în vol. Aurel Jivi,

Studii de istorie…, p. 175.

41

la Sibiu să facă cunoscută ortodocșilor ardeleni prin interme-

diul unor articole momente din istoria Bisericii Anglicane cum

a fost Mișcarea de la Oxford ai cărei membri ,,deteră nouă splen-

doare slujbelor bisericești, înființară societăți de cumpătare, filan-

tropice și pentru cultivarea cunoștințelor biblice prin care se

regenerară Biserica și clerul”73. În alte materiale a vorbit despre

Școala de Duminică, ca formă de învățământ catehetic.

O ultimă cercetare la care ne-am oprit în demersul nostru

de a ilustra opera Părintelui Profesor Aurel Jivi este contribuția

transilvănenilor la dezvoltarea istoriei bisericești universale74. În

sumarul cercetării autorul a împărțit cuprinsul acesteia în studii

generale începute de preotul Ștefan Ionoviciu și protopopul Radu

Tempea IV de la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului,

continuate de Samuil Micu și mitropolitul Andrei Șaguna. Cel din

urmă este autorul unui tratat intitulat Istoria Bisericei Ortodoxe

Răsăritene Universale, în două volume, Sibiu, 1860, folosit ca

manual de studenții de la Institutul Teologic din Sibiu. În partea a

doua, autorul amintește de contribuțiile preoților profesori Ilarion

Felea, Nicolae Popovici, Ilie Beleuță, Dumitru Stăniloae, Ștefan

Lupșa, Romulus Cândea, Milan Șesan și Teodor Bodogae.

Concluzii:

Apreciat de profesorii săi, iubit și prețuit de studenți,

masteranzii și doctoranzii de la Sibiu și nu numai, Părintele

Profesor Dr. Aurel Jivi a rămas în amintirea tuturor printr-o

calitate unică cea de dascăl în teologie, deoarece cursurile ținute

tuturor se caracterizau prin interdisciplinaritate, subiectele istorice

erau urmate de abordări dogmatice, liturgice și pastorale. Ajuns

73 Aurel Jivi, ,,Contribuții la istoria relațiilor ecumenice româno-anglicane”,

în rev. ,,Studii Teologice”, 1984, nr. 7-8, p. 483. 74 Aurel Jivi, ,,Studii și cercetări transilvănene privind Istoria Bisericească

Universală”, în vol. Contribuții transilvănene la teologia ortodoxă, Tipo-

grafia Eparhială, Sibiu, 1988, p. 101-116.

42

profesor la Institutul Teologic din Sibiu după strălucite studii în

Statele Unite finalizate printr-o teză de doctorat la București de

pionierat în acest subiect, apreciată pentru ,,ineditul subiectului

tezei de doctorat, o cercetare temeinică, bine documentată și

adusă la zi” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu). La Sibiu a continuat

munca antecesorului său, pe care l-a evidențiat prin articole oma-

giale și comemorative și prin propunerea cursului ,,Metodologia

istoriei bisericești” pentru studenții care au urmat ciclul de Studii

Aprofundate. Cu aceeași generozitate a pus umărul la formarea

și consolidarea facultăților de teologie din Oradea, Timișoara și

Caransebeș. Pe lângă activitățile didactice, s-a ocupat de bunul mers

al acestora, participând la concursurile pentru ocuparea catedrelor

vacante, dar și în cea de șef de catedră a Teologiei sibiene.

Opera științifică poate fi valorificată de cei interesați în

studiul istoriei bisericești. De la articolul de popularizare la

studiul temeinic închinat unui eveniment din viața Bisericii, a

unei personalități, Părintele Aurel Jivi a lăsat și sinteze fie în

volume de autor, fie în publicațiile risipite în presa bisericească

românească și de peste hotare. La toate acestea, adăugăm acti-

vitatea pe tărâm ecumenic și conducerea revistei teologice sibi-

ene, precum și colaborarea cu diverse materiale la dezvoltarea

presei teologice românești.

43

Lecția I

Iisus Hristos – Mântuitorul lumii

Iisus Hristos, a cărui viață, activitate și învățătură o vom

prezenta pe scurt în cele ce urmează a fost o persoană istorică.

Principalele noastre izvoare pentru viața Mântuitorului

sunt Evangheliile, scrieri creștine alcătuite în veacul întâi al

erei creștine.

Dar informații despre existența istorică a lui Iisus Hristos

ne sunt oferite și de autori și surse din afara cercului creștinilor.

Astfel Plinius cel Tânăr, proconsulul Bithiniei, într-o scrisoare

adresată în anul 112 împăratului Traian spune despre creștini:

„stato die camen Christo quasi Deo dicere”.

Istoricul roman Tacitus (55-120), în lucrarea sa Annales

(15, 44) scrie următoarele: „anctor nominis ejus [SCILICET

christianorum] christus Tiberio imperante per procuratorem

PONTIUM PILATUM supplicio affectus erat”.

Annales a fost scrisă la scurtă vreme după anul 100,

deci la aproximativ 70 de ani de la încheierea vieții pământești

a Mântuitorului.

Datorită acestei distanțe în timp față de cel despre care

scrie, poate fi Tacitus luat ca sursă pentru existența istorică a

Mântuitorului?

Aceasta este o practică obișnuită în istoriografie. Nimeni,

de pildă, nu pune la îndoială realitatea ca persoană istorică a lui

Burebista, (80-44 î.Hr.) viteazul rege al geto-dacilor despre ca-

re scrie Strabon în Geografia sa, operă alcătuită în jurul anului

întâi al erei creștine sau poate chiar mai târziu, deci la aceeași

distanță în timp de la moartea lui Burebista.

O altă indicație a unui istoric necreștin ne este furnizată

de către Suetonius, care în Vita duodecim Caesarum alcătuită

în 121 notează în legătură cu împăratul Claudius (41-54 d.Hr.):

„Iudaeos, impulsare cresto continue tumultantes, Roma expulsit”.

44

Istoricul evreu Iosif Flavius scrie în Antichități iudaice

(cap. XX, 9, 1) către anul 93 despre uciderea lui Iacob: „fratele

lui Iisus care este numit Hristos”. Istoriografia din vremea noastră

recomandă prudență în legătură cu autenticitatea unui alt pasaj din

această lucrare care sună astfel: „Cam în aceeași vreme a venit

Iisus, om înțelept (dacă poate fi numit om pentru că el era) făcător

de minuni (și dascăl al oamenilor care primeau cu bucurie ade-

vărul). Și el atrăgea la el mulți evrei și mulți greci. Acesta era

Hristos. Când, denunțat fiind de cei mai dintâi oameni ai noștri,

Pilat l-a condamnat să fie răstignit, cei care l-au iubit de la în-

ceput n-au încetat să o facă. Căci el li s-a arătat înviat după Trei

zile... și grupul numit după el al creștinilor încă n-a dispărut”.

Există însă mulți autori care socotesc cel puțin o parte

din acest pasaj a fi autentică, în timp ce alți istorici socotesc

pasajul a fi o interpolare creștină ulterioară.

Ceea ce trebuie însă subliniat este faptul că vestitul isto-

ric evreu aduce o mărturie în plus despre existența istorică a lui

Iisus Hristos.

Sursele noastre principale, așa cum am spus, sunt Evanghe-

liile, scrieri alcătuite de autori creștini, unii dintre ei Apostoli

direcți ai Mântuitorului, iar alții ucenici ai Apostolilor.

Evenimentul Nașterii Mântuitorului este prezentat de către

evangheliști ca un act istoric concret, petrecut într-un timp bine

precizat și nu pierzându-se în hățișurile mitologiei. Evanghelistul

Matei precizează că el a avut loc „în zilele lui Irod regele” (cap. II,

1), iar evanghelistul Luca indică data și mai precis legând eveni-

mentul de recensământul poruncit de împăratul Octavianus Augus-

tus, în timp ce guvernator al Siriei era Quirinius (cap. II, 1 și urm.).

Calea Mântuitorului a fost pregătită de către Ioan Bote-

zătorul pe care primii creștini l-au numit Înaintemergătorul lui

Mesia. Mântuitorul însuși l-a numit pe Ioan ultimul și cel mai

mare dintre prooroci. Pentru că Ioan a fost un prooroc. El apare

în Israel într-o epocă în care se credea că Dumnezeu nu mai

grăiește acestui popor prin prooroci și că Mesia întârzie. Du-

45

când o viață ascetică, Ioan predica în regiunile Iordanului spu-

nând75: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. (Mt. 3,

4) și că Mesia va veni curând. Învățăturile sale le prezenta într-

o formă simplă și nelegalistă (Lc. 3, 2-14; Mt. 3, 1-12).

Propovăduirea sa a făcut o așa puternică impresie în

rândul oamenilor din toate clasele sociale încât el s-a impus cu

multă autoritate acestora și se punea întrebarea dacă nu este el

Mesia, Hristosul. La această întrebare Ioan răspundea: „Eu

unul vă botez cu apă, dar vine Cel care este mai tare decât mine

Căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintelor. El

vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc”. (Lc. 3, 16).

El impresiona pe conaționali prin austeritatea sa, venea

din pustie dar nu impunea ascetismul său. Predica sa era necru-

țătoare față de păcatele conaționalilor săi, chiar pe cele ale con-

ducătorilor. Cei pe care cuvintele lui îi atingeau se botezau spre

iertarea păcatelor, în pregătire pentru împărăția lui Dumnezeu.

Au fost însă și dintre cei la care efectul cuvintelor Înainte-

mergătorului n-au fost îndemn spre pocăință. Între aceștia s-a

numărat și Irod Antipa care din mânie la auzul conținutului

propovăduirii lui Ioan și datorită succesului de care Ioan se bu-

cura în popor, de teama unei revolte a ordonat întemnițarea lui

în fortăreața Macherus din apropiere de Marea Moartă și apoi

suprimarea lui prin decapitare76.

Ioan a avut proprii săi ucenici iar unii dintre aceștia, cum au

fost Andrei și Ioan, l-au urmat pe Mântuitorul. Alții s-au menținut

75 Robert Grant (în Early Christianity and Society, London, 1978, p. 3 spune

despre cei Trei (Pliniu, Tacitus și Suetoniu): „We there see that toward the

beginning of the second century influential government officials shared

hostility toward the Christian movement”. 76 Luca vorbește despre un recensământ „În zilele acelea a ieșit poruncă de

la Cezarul August să se înscrie toată lumea”. (2, 1). Doar o înscriere, un

recensământ al întregii lumi n-a fost menționat de nicio altă sursă. În

schimb, aproape de această dată, în anul 6 (sau 7) A.D. a avut loc un recen-

sământ pentru scopuri fiscale care a cauzat proteste în Palestina și chiar o

insurecție în Galileea. (Cf. The Interpreter's Bible Dictionary).

46

independenți după moartea Botezătorului, fiind uneori numiți creș-

tinii lui Ioan. Pe unii dintre aceștia i-a întâlnit Sfântul Apostol Pavel

la Efes. Pe aceștia îi întreabă Sfântul Apostol Pavel dacă au primit

Duhul Sfânt și ei răspund că nici n-au auzit de Duhul Sfânt pentru

că ei s-au botezat cu botezul lui Ioan. (F. A. 19, 1-4).

Alături de Evanghelii, informații despre Sfântul Ioan

Botezătorul aflăm și în Antichități iudaice (18, 5) ale lui Iosif

Flaviu, care spune despre Ioan că ar fi fost cândva membru al

comunității eseniene. Acest punct de vedere este susținut și as-

tăzi de către unii cercetători apuseni (vezi, de pildă, Paul Joh-

nson, A History of Christianity, London, 1976, p. 20-21).

Există numeroase elemente esențiale în concepția și ati-

tudinea Sfântului Ioan Botezătorul care infirmă acest punct de

vedere. Botezul său era un rit care se săvârșea o dată în viață,

nu în fiecare zi; Dumnezeu intervine în viața oamenilor dar nu

cu ajutorul armatei esenienilor.

Ioan nu împărtășea exclusivismul sectei eseniene socotind

că întreg poporul lui Israel este chemat la împărăția lui Dumnezeu

pe care el o propovăduia și nu numai membrii sectei77 ca de pildă,

lipsa precizării anului și lunii în care s-a făcut primul recensământ

al lui Quirinius, guvernatorul Siriei, despre care se scrie în Luca 2,

1, cel de al doilea recensământ făcându-se în anul 759 a.u.c.

Părinții bisericești Irineu din Lugdunum (†202), Clement

Alexandrinul (†212), Tertulian (†245), Eusebiu al Cezareei (†340),

77 K. S. Latowette, A History of the Expansion of Christianity, (Se va prescurta

în continuare A History of the Expansion...), cap. I, p. 50-51: Iisus și Ioan Botezăto-

rul. Începutul activității publice a lui Iisus este legat de activitatea predicatorială

a lui Ioan. Evanghelia lui Marcu leagă începutul activității Mântuitorului de

arestarea și întemnițarea lui Ioan. Mesajele celor doi conțineau puncte comune:

amândoi predicau pocăința. Dar în multe privințe Iisus era foarte diferit de Ioan.

Iisus nu era atât de ascetic ca Ioan. Judecata pe care o predica nu avea proemi-

nența avută la Ioan. Ioan se ținea la distanță de principalele localități. Proemi-

nența minunilor în viața lui Iisus. Iisus avea cuvinte aspre pentru cei mândri,

ipocriți și fără de milă, dar arăta compasiune pentru cei aflați în nevoi. Vorbea

despre Dumnezeu nu numai ca cel care pedepsește, ci și ca părinte.

47

Epifaniu al Salaminei (†403) și Paul Orosius (†417) apreciază

în mod variat anul nașterii Domnului:

Dionisie Exiguul socotește ca anul Nașterii Domnului

anul 753 a.u.c. era creștină. Mai târziu s-a constatat că a fost

greșit calculul lui Dionisie cel Mic.

Cum a ajuns Dionisie Exiguul la această dată?

El a pornit de la textul din Lc. 3, 1 și 23 unde se afirmă:

„În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu...

(cap. 5, 1). Și Iisus însuși era ca de 30 de ani când a început (să

propovăduiască)”- cap. 5, 23.

Tiberiu i-a urmat lui Octavianus Augustus considerând

anul Nașterii ca fiind 767 a.u.c.

Anului 767/768, Dionisie i-a adăugat 15 ani și a rezultat

anul 783 (anul ieșirii la propovăduire) și apoi din 783 a scăzut

30 de ani rezultând anul 753.

Dar Sfântul Luca ne dă vârsta exactă a Mântuitorului la

ieșirea la propovăduire.

Pe de altă parte știm că Tiberiu a fost asociat la domnie

de către Octavianus cu doi ani înainte de moartea acestuia deci

în anul 765.

Mai știm că Irod cel Mare în timpul domniei căruia S-a

născut Mântuitorul, a murit în luna aprilie, anul 750. (cf. Iosif

Flavius, Antichități iudaice, cartea XVII, cap. 8).

Deci Mântuitorul S-a născut cel târziu în anul precedent 74978.

Cunoscutul astronom Kepller (†1630) a încercat și el să

lămurească această problemă luându-se după existența stelei

care i-a condus pe magi. El a descoperit în calculul astronomic

conjuncțiunea particulară a două stele care au avut loc în anul

747 a.u.c., s-a întărit în 748 și 749 și a slăbit în 750, deci Mân-

tuitorul s-a putut naște în acest interval de timp dintre 747-750.

Pentru prezentarea în ordine cronologică a vieții Mântu-

itorului, Evangheliile constituie sursa principală, deși ele nu

78 Eusebiu Popovici, Istorie Bisericească Universală, vol. I, p. 91; F. Callaeus,

Pracletiones Historial Ecclesiasticae antiquae, Romae, 1962, p. 67-68.

48

specifică nici anul Nașterii, nici cel al Patimilor și Învierii. In-

formațiile pe care le conțin ajută la stabilirea cronologiei.

Preocupări pentru stabilirea zilei și lunii nașterii Mântu-

itorului au existat la creștini încă din secolul II. Așa, de pildă,

episcopul Telesfar al Romei (126-138) sărbătoarea Nașterea

Domnului la 25 decembrie. În Răsărit acest eveniment era ser-

bat la 6 ianuarie, concomitent cu Botezul Domnului. Prăznuirea

Nașterii Domnului și în Răsărit la 25 decembrie începe la 25

decembrie 379 când Sfântul Grigorie de Nazianz l-a convins

pe episcopul Evagriu al Constantinopolului să facă acest lucru.

Dar asupra anului Nașterii Domnului nu s-au putut înțe-

lege cercetătorii, el rămânând în discuție până în zilele noastre.

Aceasta din cauza lipsei de indicații certe istorice pe această

temă, lucrarea prof. Vasile Gheorghiu (Anul și ziua morții

Domnului nostru Iisus Hristos, Cernăuți, 1925), fiind socotită

lucrarea definitivă în această problemă.

În continuare redăm cronologia vieții Mântuitorului așa cum

rezultă din lucrarea amintită (cf. studiului lui M. Șesan, Cronologia

vieții Mântuitorului, A. B., an IV, (1947), nr. 1-3, p. 14-15):

Bunavestire – 25 martie 749 a.u.c.

Porunca de recensământ – începutul lunii decembrie

749 (Lc. 2, 1-4).

Nașterea Mântuitorului la Betleem – 25 decembrie 749.

Tăierea Împrejur a opta zi a Pruncului – 1 ianuarie 750

(Lc. 2, 21).

Magii de la Răsărit conduși de stea străbat pustiul ara-

bic, poposesc la Ierusalim și au o discuție cu Irod (Mt. 2, 1 și

urm.) și se înfățișează apoi Pruncului cu daruri (Mt. 2, 9 și

urm.), la 6 ianuarie 750.

Familia Sfântă vine la Ierusalim când s-au împlinit zile-

le curăției (Lc. 2, 22) la 2 februarie 750.

Moartea lui Irod în luna martie sau începutul lunii apri-

lie 750.

Pe tron urmează fiul său Arhelau la 10 aprilie 750.

49

Familia Sfântă se întoarce din Egipt și se așează în Na-

zaret în anul 750.

La vârsta de 12 ani, de Paști, Mântuitorul predică în

templu (Lc. 2, 46) în anul 762.

Sfântul Ioan Botezătorul își începe activitatea (Lc. 3, 1)

în anul 779.

Iisus ca de 30 de ani (Lc. 3, 23) vine la botez (Mt. 3, 13) își

începe activitatea la 6 ianuarie 780, își alege primii apostoli și să-

vârșește la Nunta din Cana Galileii prima minune. (In. 2, 1 și urm.)

De Paștile anului 781 vine la Ierusalim cu apostolii. (In. 5, 1).

În jurul Paștilor anului 782 satură mulțimile înmulțind

pâinile. (În. 6, 4).

La 6 august 782 are loc Schimbarea la Față pe Muntele

Taborului. (Mt. 17, 1).

În octombrie 782, la sărbătoarea Corturilor, Mântuitorul

vine la Ierusalim. (In. 7, 10).

În decembrie 782 merge la înnoirea templului din Ieru-

salim și la întoarcere în Betania îl învie pe Lazăr. (In. 11, 1).

Cu ocazia apropierii Paștilor anului 783 Mântuitorul vi-

ne la Ierusalim și la 9 Nissan (2 aprilie) își face Intrarea „so-

lemnă în Ierusalim”. (Lc. 22, 7; In. 12, 12).

Joi, 13 Nissan are loc Cina cea de Taină, noaptea este

prins în grădina Ghetsemani (Mt. 26, 34), apoi judecat în cursul

nopții spre 14 Nissan (7 aprilie) atât de Sinedriu, cât și de pro-

curatorul roman Ponțiu Pilat (779-789).

La orele 9 dimineața, 14 Nissan este pironit pe cruce

(Lc. 23, 44), iar la ceasul al nouălea din zi (orele 3 p.m.) își dă

duhul. (Mt. 27, 51).

Mântuitorul a murit în vârstă de 33 de ani, 3 luni și 13 zile.

În dimineața primei zile a săptămânii, la 16 Nissan (9

aprilie) Apostolii constată că Mântuitorul a înviat, așa cum pre-

zisese (Lc. 24, 1; In. 20, 1) fapt întărit de arătările către Apostoli.

Înălțarea la cer (F. A. 1, 39) are loc la 40 de zile, joi 19

mai 783.

50

Personalitatea Mântuitorului

Încă în timpul vieții Sale pământești, Mântuitorul Iisus

Hristos a fost socotit a fi o personalitate unică. Aceasta datorită

efectului pe care L-a avut asupra celor care îl ascultau. El îi în-

văța pe oameni „ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturari-

lor” (Mc. 1, 22) adică nu citându-i pe alții. În același sens,

evanghelistul Luca (4, 32) afirmă: „Și erau uimiți de învățătura

Lui, căci cuvântul Lui era cu putere”.

Irod Antipa îl socotea a fi, fie Ilie sau Ioan Botezătorul

reîntorși pe pământ. (Mc. 6, 14-16/ Lc. 9, 7-9). Pentru galileeni

el era proorocul despre care vorbește în Deut. 18, 15 prevestit

de mai mulți prooroci. Aceasta era viziunea asupra Sa a celor

care-L ascultau sau au fost vindecați de El. (In. 9, 17). Chiar „și

vântul și marea ascultă de El” (Mc. 4, 41)79.

Învățătura Mântuitorului

În centrul învățăturii Mântuitorului a stat propovăduirea

Împărăției lui Dumnezeu, sau a Împărăției cerurilor. Aceasta

presupune recunoașterea suveranității lui Dumnezeu și a carac-

terului acestuia de părinte. În această împărăție vor intra toți cei

ce cred în Iisus Hristos, cei ce ascultă și împlinesc poruncile

Lui și se renasc „din apă și din duh”. (In. 3, 15).

Iisus Hristos vorbește cu o nemaipomenită originalitate

și putere poetică. Limba Sa este cea a psalmilor și cea a scrieri-

lor apocaliptice ale poporului iudeu.

La prima vedere s-ar părea că învățătura Mântuitorului

era adresată doar evreilor, însă o examinare mai atentă arată că

lucrurile nu stau chiar așa. Un curent de universalism străbate

chiar și întreg Vechiul Testament. În ce privește această carte

este adevărat că există anumite detalii care se găsesc și în scrieri

79 W. H. C. Freud, The Rise of Christianity, Philadephia, 1984, p. 55. (Se va

prescurta în continuare The Rise of...).

51

religioase ale altor popoare: ceea ce nu-i întunecă originalitatea.

Dintre toate doar acesta poate fi citit omului de azi pentru care

fiecare pagină a acestuia are sens și constituie un mesaj valabil

pentru întreaga umanitate. Evreii erau conștienți de această di-

mensiune a Scripturii lor: „Te voi face lumina popoarelor ca să

duci mântuirea mea până la marginile pământului”. (Isaia 49,6).

Spre deosebire de metodele rigide și scolastice ale con-

temporanilor săi, Iisus a redescoperit și continuat adevărurile cele

mai profunde ale Vechiului Testament; universalismul acestuia:

„Eu am fost trimis doar la oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

(Mc. 15, 24). Același lucru îl poruncește și ucenicilor. (Mt. 10, 5-6).

Comparativ cu: „Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se propovădu-

iască la toate popoarele”. (Mc. 13, 10) și (Mt. 28, 19).

Intrarea în Ierusalim pe fundalul profeției lui Zaharia 9,

9-10. (Comparativ Ps. 72).

Iisus se gândea la împărăție care să fie coextensivă cu

întreaga lume80.

În învățătura Sa, Iisus Hristos a accentuat monoteismul

și în același timp legătura Sa de Fiu al lui Dumnezeu cu Tatăl:

„Eu și Tatăl una suntem”. (In. 10, 30).

În privința atitudinii oamenilor față de Dumnezeu, El

le-a poruncit acestora să-L iubească pe Dumnezeu și în același

timp să-i iubească și pe semeni. Întrucât oamenii nu fac acest

lucru, Mântuitorul le cere să se pocăiască și să se îndrepte spre

Dumnezeu; iar Dumnezeu, dacă fac acest lucru, îi va ierta.

Standardul moral al Împărăției lui Dumnezeu este cel

mai înalt posibil: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru desă-

vârșit este”. (Mt. 5, 48).

Există două căi în viață: una largă și ușoară, alta strâmtă

și grea. Răsplata o constituie fericirea sau pieirea veșnică.

Intrarea în această Împărăție va fi prin credința în Iisus

Hristos, pentru că prin Moartea și Învierea lui Hristos vechiul Israel

a murit ca popor ales și toate neamurile au primit această calitate.

80 St. Neil, A History of Christian Missions, p. 16-20.

52

Lecția II

Înființarea Bisericii. Activitatea Sfinților Apostoli

Un lucru care trebuie subliniat de la început este acela

că în întreaga istorie a Bisericii nu se va găsi o personalitate

comparabilă cu Iisus Hristos. Tuturor li se vor aplica de acum

înainte cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan: „El nu era lumina,

(ci a venit) ca să mărturisească despre lumină”. (In. 1, 8). Perso-

nalitatea, viața și învățătura Sa vor sta în centrul vieții Bisericii.

Tot aici trebuie subliniat faptul că dezvoltarea Bisericii a

constituit un proces lent, progresiv, fără zguduituri, fără grabă și

fără un plan preconceput al oamenilor. Apostolii nu devansează

acțiunea Duhului Sfânt, ci o așteaptă, colaborează cu ea, i se supun.

Momentul de început al istoriei Bisericii este cel al Po-

gorârii Duhului Sfânt, dar preludiul acestei istorii este Înălțarea

Domnului. Această manifestare a slavei lui Hristos va fi de

acum înainte una din principalele lumini ale credinței lor.

După Înălțare, Apostolii care era galileeni se vor stabili

la Ierusalim, departe de Galileea, de Capernaum, de tot ceea ce

constituise cadrul activității lui Iisus. Ierusalimul era locul Pă-

timirii și Învierii Mântuitorului.

Un prim fapt care este relatat de către cartea Faptele

Apostolilor că s-a petrecut chiar înainte de Pogorârea Duhului

Sfânt a fost alegerea lui Matia în locul lui Iuda, ceea ce indică

importanța care se acordă colegiului Sfinților Apostoli81.

Mântuitorul S-a născut pe la începutul domniei lui Irod,

cam prin anul 6 î.Hr.

Galileea, unde s-a stabilit familia sfântă, era un teritoriu

în esență al coloniștilor evrei. La început o minoritate, dar

acum erau majoritari neevreii care au rămas în număr mare în

81 T. Lekreton & J. Zeiller, L'Eglise primitive, vol. 1 în A. Fliche & V. Mar-

tin, Histoire d'Eglise, 1938, p. 128 și urm. (Se va prescurta în continuare T.

Lekreton & J. Zeiller, L 'Eglise...); W. H. C. Freud, The Rise of...

53

unele localități ca: Sepphoris (nemenționat în Evanghelii, deși

se afla la doar opt km.). Evreii galileeni îi disprețuiau pe cei din

Galileea pentru că erau foarte viteji.

Familia Mântuitorului se stabilise recent în Galileea; se

pare că avea proprietăți în Capernaum și în Nazaret.

Pe când era de 13-14 ani a avut loc revolta condusă de

Iuda din Gaulanitis (înăbușită cu cruzime) de care Mântuitorul

fără îndoială auzise. („Cel ce scoate sabia, de sabie va muri.”)

Simon Zelotul devine ucenic al lui Iisus. Liniștea „ani-

lor ascunși” se risipește prin anul 26 când Ioan apare ca predi-

cator (vezi relația acestuia cu Qumranul). El propovăduia în

Betabara „dincolo de Iordan”, zona în care trăise Ilie.

Ioan Botezătorul nu vorbea de semne ale unui cataclism

și nici nu îndemna la revoluție politică; el accepta ordinea poli-

tică existentă.

Deosebirile dintre cei doi:

Iisus nu se îmbrăca precum un ascet. A participat la

nunta din Cana Galileii. Stă la masă cu fariseii și cu conducăto-

rii sinagogii. În timp ce Ioan avea îmbrăcăminte din păr de că-

milă, refuza pâinea și băutura de vin, se hrănea cu lăcuste și

miere sălbatică, stătea retras în pustie.

54

Lecția III

Organizarea Bisericii Primare

Biserica

Acest termen a fost folosit și de Mântuitorul (Mt. 16, 18).

Comunitatea creștină organizată de apostoli s-a numit Biserica lui

Dumnezeu sau Biserica lui Hristos. (F. A. 2, 47; 5, 11; 7, 38).

Înțelesul era de asociație, de frăție, de societate creștină.

Termenul desemnează atât comunitatea locală cât și to-

talitatea comunităților locale. Sfântul Ignatie al Antiohiei o

numește pentru prima dată Biserică Universală.

În înfățișarea exterioară, Biserica Creștină are asemă-

nări cu alte comunități religioase.

Așa de pildă, Biserica Primară se aseamănă în anumite

privințe cu comunitatea esenienilor.

În esența și spiritul ei, însă, Biserica este un fenomen și

un organism cu totul nou.

Potrivit protestanților Biserica ar fi fost o creație a

Apostolilor și nu a Mântuitorului care ar fi predicat doar Împă-

răția cerurilor.

Fără îndoială că Apostolii cunoșteau bine gândul Mân-

tuitorului în această privință.

Organizarea Bisericii

Cea dintâi comunitate creștină organizată de Sfinții Apostoli

a fost cea de la Ierusalim care trăia în învățătura Apostolilor, în spirit

de comuniune frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni. (F. A. 2, 42).

Așadar, în viața Bisericii Primare elementul sacramen-

tal a fost foarte important.

Există o paralelă strânsă între serviciile religioase iuda-

ice și cele ale primilor creștini:

55

„Faptul că nu găsim elemente liturgice din iudaismul

contemporan în cele mai vechi anaforale creștine este o indica-

ție clară a originii apostolice, a ritului creștin, al Euharistiei”82.

Dar cine prezida aceste adunări creștine, după modelul

capului de familie la evrei sau al conducătorului fraternității?

Cina cea de Taină a fost prezidată de Mântuitorul.

În comunitatea iudeo-creștină din Ierusalim această

funcție a fost îndeplinită de Simon Petru. După plecarea lui Pe-

tru „în alt loc”, această funcție a fost preluată de Iacob. Din

acel moment Apostolii devin propovăduitori ai lui Hristos Cel

înviat. Ei devin organizatori de Biserici lăsând în seama altora

să le prezideze, să le conducă și să săvârșească activitățile sa-

cramentale: Botezul și Euharistia.

Cine erau acești alții?

Faptele Apostolilor vorbesc despre prezbiteri și despre

rolul lor însemnat în viața comunităților.

Ierarhia în epoca apostolică

Cea dintâi mențiune despre diaconi în Noul Testament

se face în Faptele Apostolilor, cap 6, vs. 1-6 unde alegerea dia-

conilor se face pentru a sluji la mese în locul Apostolilor. În

același timp Apostolii au conferit asupra lor ministeriul predi-

cării, domeniu în care se remarcă Sfântul Ștefan.

Puțin mai târziu aceeași carte pomenește în legătură cu

Biserica din Ierusalim pe prezbiteri (F. A. 11, 30) fără să se știe

de la ce dată și în ce chip au reușit să se distingă în cadrul co-

munității creștine. În capitolul al cincisprezecelea al Faptelor

Apostolilor ei sunt menționați în legătură cu toate acțiunile

Apostolilor la Sinodul Apostolic.

Toți preoții au venit la Iacob atunci când Sfântul Apos-

tol Pavel, la sfârșitul călătoriei a treia misionare, a povestit

82 John Meyendorff, The Orthodox Church, London, 1962, p. 12. (Se va

prescurta în continuare The Orthodox...).

56

despre darurile diferitelor comunități creștine pentru Biserica

din Ierusalim. (F. A. 21, 18).

Toate acestea indică rolul mare pe care preoții îl deți-

neau în comunitatea creștină de la Ierusalim, fapt confirmat și

de Sfântul Iacob în epistola sa (5, 14) când spune că de este

cineva bolnav să cheme preoții Bisericii. Acest citat ne arată că

preoții nu erau doar membrii de frunte ai comunității, ci sluji-

tori care îndeplineau o funcție liturgică83.

Pavel și Barnaba, la sfârșitul călătoriei întâi au hirotonit

preoți în fiecare biserică. (F. A. 14,23).

Din cuvântarea rostită de Sfântul Apostol Pavel la Milet (F.

A. 20, 28-31) rezultă că rolul preoților era acela de păstori și de doc-

tori (învățători). Preoții au misiunea de a perpetua opera Apostolilor.

În prima epistolă a Sfântului Apostol Petru citim lucruri

asemănătoare cu cele din cuvântarea de la Milet. (cap. V, vs. 1-5).

În epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel sunt

descrise virtuțile care se cer din partea prezbiterilor – episcopi-

lor. (I Tim. 3, 2; Tit 1, 6). Alegerea acestora se face de către

delegații Apostolului: Tit și Timotei care își pun mâinile peste

ei. Niciunde nu se vorbește de alegerea acestora de către popor.

Deci prezbiteratul n-a fost în Biserica Primară un titlu

onorific celor mai în vârstă sau pentru unele servicii. Se ajun-

gea la prezbiterat prin instituire apostolică. (F. A. 14, 23).

Episcopii

Au fost persoane asociate de către Apostoli la conduce-

rea Bisericii cum a fost cazul lui Tit și cel al lui Timotei, aceș-

tia primind puterea de a hirotoni diaconi și preoți. Prin aceștia

se realizează succesiunea apostolică, adică perpetuitatea operei

apostolice. Nu erau neapărat înaintați în vârstă: Pavel îl numeș-

te pe Timotei „fiule Timotei”.

83 T. Lekreton & J. Zeiller, L' Eglise..., vol. I, în A. Fliche, V. Martin, Histo-

ire de l'Eglise, p. 270-271.

57

Episcopii erau prezbiterii cei mai de seamă. Uneori Sfântul Apostol Pavel vorbește numai despre episcopi și dia-coni, iar pe prezbiterii din Efes chemați la Milet îi numește și episcopi; unii dintre ei vor fi fost episcopi.

În epistolele pastorale le poruncește lui Timotei și lui Tit, în calitatea lor de episcopi să pună prezbiteri în orașe.

Așadar exista o distincție între Apostoli – mărturii itine-rante și universale, organizatori de biserici și episcopi, funcție administrativă și sacramentală locală. Pe de altă parte exista distincție între episcopi și prezbiteri.

Oficiul episcopal era considerat în fiecare Biserică o continuare a slujirii pe care Petru a îndeplinit-o la Ierusalim.

Structura ierarhică a primelor comunități creștine a fost, așadar, determinată de natura lor sacramentală.

În Epistola către Magnezieni, Ignațiu, episcopul Antio-hiei (†107) scrie: „Episcopul ține locul lui Dumnezeu, preoții țin locul adunării Apostolilor, iar diaconii... au fost încredințați servirii lui Iisus Hristos”.

Cele trei trepte ale ierarhiei sunt menționate și de Sfântul Clement Romanul în Scrisoarea către Corinteni (anii 96-98).

Harismaticii sau pnevmaticii erau creștini înzestrați de Dumnezeu cu diferite daruri numite harisme. Nu erau aleși de comunitate și nici așezați prin hirotonie. Se bucurau de mare cinste în Biserică.

Sfântul Apostol Pavel pomenește despre harisme la I Cor. 12, 28-30. Harismele au fost daruri supranaturale făcute Bisericii începătoare pentru creșterea și consolidarea ei.

La început conducerea Bisericii se afla în mâinile Apos-tolilor. Dar în epoca apostolică, pe lângă aceștia mai sunt po-meniți proorocii și învățătorii. (F. A. 13, 1; I Cor. 12, 28).

Pe de altă parte întâlnim în Biserica Primară, episcopi,

prezbiteri și diaconi și aceste slujiri conferite printr-o consacra-

re specială, prin hirotonie au subzistat în timp ce slujirile ha-

rismatice au dispărut încetul cu încetul.

58

În Faptele Apostolilor se vorbește despre episcopi, în speci-

al, că au fost rânduiți pentru a conduce Biserica lui Dumnezeu:

„turma peste care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi”. (F. A. 20, 28).

Clement al Romei, ucenic al Apostolilor, a subliniat

faptul că misiunea episcopilor și a diaconilor vine de la Hristos

și de la Dumnezeu prin Apostoli.

Conducătorii bisericești apar în Sfânta Scriptură în mod

constant la plural: prezbiteri, episcopi. Ei formau un colegiu:

prezbiteratul. (vezi I Tim. 4, 14).

Această organizare a rezultat fără îndoială dintr-o imita-

re a organizării comunităților evreiești ale căror sinagogi din

diaspora se aflau sub conducerea unui consiliu de „bătrâni”.

Colegiul prezbiterilor avea fără îndoială un conducător

ale cărui puteri s-au extins tot mai mult și în cele din urmă titu-

latura de episcopi a fost dată numai acestuia84.

Preoția potrivit Noului Testament:

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe

voi. Și aceasta zicând a suflat asupra lor și le-a zis: luați Duh

Sfânt; cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate”. (In. 20, 23). F. A. 11, 30; F. A. 14, 23 - hirotonia; F. A. 15, 2; Tit 1, 5; I

Tim. 5, 17; I. Petru 5, I Iacob 5, 14.

Treapta episcopilor: F. A. 20, 28; I Petru 2, 5; Filip. 1,

1; I Tim. 3, 2; Tit. 1, 7.

Aceasta reprezintă, într-adevăr, o dezvoltare a organizării

bisericești, dar în același timp nu constituie un lucru esențial, nou,

pentru că episcopatul ca atare este fondat pe autoritatea apostolilor.

Episcopatul reprezintă continuarea slujirii apostolice. Dacă

la început ar fi existat o organizație prezbiterială strict democratică

așa cum pretind protestanții ar fi greu de înțeles cum aceasta s-a

schimbat așa de repede fără să producă crize în viața Bisericii.

Episcopi au existat în a doua jumătate a secolului I: Ti-

motei la Efes, Tit în Creta, „îngerii” celor șapte biserici din

84 C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histoire de l'Eglise, vol. I, p. 96-97. (Se va pre-scurta în continuare Histoire de...).

59

Asia Mică cărora li se adresează Sfântul Ioan în Apocalipsă,

Iacob cel Tânăr „fratele Domnului” din Ierusalim.

Funcția episcopală s-a accentuat în secolul al II-lea mai

ales din necesitatea de a lupta împotriva schismelor și ereziilor.

Prezbiteratul forma consiliul episcopului. Membrii lui

erau ajutătorii episcopului în săvârșirea cultului și în propovă-

duirea cuvântului85.

85 C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histoire de..., p. 98-99.

60

Lecția IV

Biserica înainte de Sfântul Apostol Pavel

Aceasta este perioada dintre momentele Răstignirii și

Învierii și cel al convertirii lui Pavel (35). În această perioadă,

ca și în celelalte două care urmează, până la sfârșitul secolului

I, comunitățile creștine nu erau separate de iudaism. Mesajul

învierii lui Hristos era propovăduit în cadrul iudaismului. Acest

lucru era îngăduit câtă vreme nu erau atacate Legea și Templul.

Sursele principale pentru această perioadă sunt: Faptele

Apostolilor 1-12, câteva fragmente din epistolele pauline și câ-

teva referiri în alte scrieri ale Noului Testament.

Ceea ce este caracteristic cărții Faptele Apostolilor sunt

diferite cuvântări și predici atribuite lui Petru, Ștefan și Pavel.

Acestea ocupă cam 25% din cuprinsul Faptelor Apostolilor.

Ele sunt exemple de felul cum apostolii se adresau evreilor și

neamurilor, în timp ce cuvântul lui Ștefan (Faptele Apostolilor,

cap. 7) este un exemplu de predică adresată creștinilor dintre

eleniști. Luca le-a dat doar haina exterioară. O comparație cu

izvoare evreiești și grecești confirmă unele date istorice: A. N.

Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the New

Testament, Oxford, 1963, p. 189 afirmă că orice încercare de a

respinge istoricitatea cărții Faptele Apostolilor este absurdă.

Acesta este punctul de vedere al unui specialist în istoria romană.

În ce privește limbile folosite în Palestina trebuie spus

că aceasta era, în vremea de care ne ocupăm, o regiune trilin-

gvă. În Faptele Apostolilor 6 se vorbește despre două grupuri

distincte de creștini în acea țară: „eleniști” și „evrei”86. „Eleniș-

tii” erau creștini iudei care, de obicei, vorbeau doar limba grea-

că și a căror cunoaștere a ebraicii și aramaicii era minimă. Între

eleniști unii erau evrei, iar alții erau creștini.

86 Veselin Kesich, The Church before Paul, SVTQ, 1999, 43:1, p. 3-36.

61

Dintre Apostoli, Andrei și Filip erau nume grecești și este

foarte probabil că cei doi vorbeau limba greacă. La fel Petru, care a

propovăduit în afara Palestinei, a trebuit să știe limba respectivă

pentru a putea face acest lucru. Se presupune chiar că Mântuitorul a

vorbit grecește (Sepphoris era la doar o oră distanță de mers pe jos).

Comunitatea creștină

Faptele Apostolilor 2, 42: „Și stăruiau în învățătura Apos-

tolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciune”. Învă-

țătura Apostolilor se adresă atât celor din afară cât și celor dinăun-

trul Bisericii, comuniunea activităților publice și private ale co-

munității. „Frângerea pâinii” era începutul unei mese festive iuda-

ice, dar pentru Luca expresia desemna adunarea euharistică. Ca

rugăciune ei foloseau psalmi, cu care erau obișnuiți din copilărie,

la care adăugau rugăciuni pe care le-au învățat de la Mântuitorul.

Viața bisericească presupunea și existența botezului.

Pavel a fost botezat după arătarea Mântuitorului pe drumul

Damascului. Acest botez se făcea în numele lui Iisus Hristos

(Faptele Apostolilor 2, 38).

Creștinii dintre evrei mergeau la cultul de la templu, dar se

adunau pentru „frângerea pâinii” în case. (Faptele Apostolilor 2, 46).

Unii membrii au încălcat viața comunitară a Bisericii:

Anania și Safira.

Grija pentru săraci a fost preluată de către creștini din

tradiția iudaică. (Lev. 25, 35 și urm.).

Cei Doisprezece

Doar ca urmare a arătărilor de după Înviere, cei dois-

prezece au devenit Apostoli și au dobândit un loc special în Bi-

serica de la Ierusalim. Numărul lor n-a putut fi nici sporit și

nici scăzut. Atunci când Iacob a fost martirizat în vremea lui

Irod Agripa I, nimeni nu a fost ales în locul lui.

62

Petru a devenit misionar prin chemarea de a deveni pescar

de oameni, anterioară chemării celorlalți Apostoli. (Lc. 5, 10).

Alături de cei doisprezece Apostoli existau la această

dată două grupuri de credincioși ai Mântuitorului: unul în Gali-

leea (alcătuit din peste 500 de oameni, Cf. I Cor., 15, 6) și altul

la Ierusalim (ca la 120 de oameni, Cf. Faptele Apostolilor 1, 15).

Numărul acestora va spori considerabil în ziua Cincizeci-

mii. În această zi s-a întemeiat Biserica în chip văzut. Iată relatarea

evenimentului potrivit cărții Faptele Apostolilor (cap. 2, vs. 1-4):

„Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți Apostolii îm-

preună la un loc. Și din cer fără de veste s-a făcut un vuiet, ca de

suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei.

Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe

fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au înce-

put să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a

grăi”. (Faptele Apostolilor 10, 46; 11, 15; I Cor. 14, 23).

Această efuziune a Duhului va constitui una din carac-

teristicile erei mesianice, un rol esențial pe care Biserica va fi

chemată să-l îndeplinească.

Pogorârea Duhului Sfânt a relevat caracterul internațio-

nal al Bisericii care poate că a părut unora la început a fi doar o

altă sectă iudaică.

În chiar ziua Rusaliilor au fost convertiți ca la 3.000 de

suflete. Cei trei mii erau și iudei și prozeliți atât din Palestina,

cât și din alte părți ale lumii.

Aceste convertiri s-au făcut în urma predicii Sfântului

Apostol Petru (Faptele Apostolilor, cap. 2, vs. 14-36) care con-

stituie cel mai vechi document de predică creștină, tipul de

predică apostolică. Sunt aici cuvinte rostite de cel care a mărtu-

risit direct Mântuitorului: ,,Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu

cel Viu”.

Tema propovăduirii o constituie Învierea lui Hristos (2,

24; 2, 39; 3, 15; 4, 10). Aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu.

Această afirmare o întemeiază Apostolii pe trei lucruri:

63

1). propria lor mărturie: arătările lui Iisus cel înviat.

Apostol poate fi doar cel ce L-a văzut pe Hristos cel înviat.

2). faptele minunate săvârșite de Apostoli în numele lui

Iisus (2,43).

3). împlinirea profețiilor deci prezența zilelor din urmă

(2, 17)87.

Mulți dintre cei botezați acum nu erau ierusalimiteni și

se vor întoarce la casele lor, devenind la rândul lor misionari

care vor răspândi cuvântul Evangheliei.

Vom auzi mai târziu de comunități creștine la Damasc,

la Roma, la Alexandria. Fără îndoială că și unii dintre cei care

au fost prezenți și s-au botezat în ziua Cincizecimii au contri-

buit la răspândirea cuvântului Evangheliei în aceste locuri.

În ceea ce privește comunitatea de la Ierusalim, aceasta avea

în fruntea ei pe Apostoli care erau martori ai lui Hristos și în același

timp călăuze duhovnicești pentru restul membrilor comunității.

Activitatea zilnică a Apostolilor era aceea de propovă-

duitori și de cateheți. Aceasta era limpede indicată de numărul

de cuvântări ale Sfântul Apostol Petru pe care le relatează Fap-

tele Apostolilor. Doar în capitolele II și III sunt redate trei cu-

vântări. Se găsesc apoi aici indicii despre o activitate catehetică

îndreptată către comunitatea creștină însăși.

Această nouă comunitate păstra legătura cu cultul de la

templu, dar avea și cultul ei propriu în centrul căruia se găsea

Frângerea Pâinii (Cf. Faptele Apostolilor 2, 42).

Pe membrii comunității creștine îi caracteriza o nouă

atitudine față de viață exprimată prin comunitatea bunurilor:

„iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut era una si ni-

ciunul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau

de obște”. (F. A. 4, 32).

Este adevărat că tot acum s-a înregistrat și cea dintâi umbră

prin fapta lui Anania și a Safirei. Propovăduirea noii învățături era

87 J. Danielou, H. I. Marrou, Geshichte der Kirche. (Se va prescurta în con-

tinuare Geschicte der...).

64

însoțită de fapte minunate. Curând succesul noii învățături va trezi

opoziția conducătorilor iudeilor. Propovăduirea lui Iisus Hristos ca

adevăratul Mesia a dus la atacuri din partea grupului fariseilor și în

felul acesta se înregistrează cel dintâi martiriu creștin: Sfântul Ar-

hidiacon Ștefan ucis cu pietre de mulțime. (F. A., cap. 7).

Sfântul Ștefan a fost unul din cei șapte diaconi aleși de

Apostoli și rânduiți prin punerea mâinilor pentru supravegherea

rânduielii la mesele comune ale comunității din Ierusalim. (F.

A., cap. 6, vs. 1-6).

Ștefan era ca și ceilalți șase diaconi, dintre eleniști. Se

presupune a fi fost originar din Alexandria Egiptului pentru că

în discursul său vorbește de trei ori despre înțelepciune.

Cuvântarea sa (F. A., cap. 7) constituie una din cele mai

prețioase documente ale literaturii creștine vechi dovedindu-l a

fi fost un excelent predicator. Din cuprinsul cuvântării rezultă

că grija Sfântului Ștefan nu a fost aceea de a se salva pe sine, ci

de a expune și apăra credința sa.

Această cuvântare este diferită de cea a Sfântului Petru

fapt care întărește autenticitatea ei.

Duhul Sfânt S-a servit de Sfântul Ștefan pentru a călă-

uzi Biserica Creștină spre o independență tot mai mare față de

iudaism, de ritualurile lui și de legea lui.

Martiriul Sfântului Ștefan, primul din istoria Bisericii,

este ecoul fidel al pătimirii Mântuitorului.

Cum se explică condamnarea la moarte a lui Ștefan de către

evrei când știm că ei nu au putut face același lucru cu Mântuitorul?

Se pare că ei au profitat de rechemarea lui Pilat, ceea ce

ne ajută să datăm evenimentul în anul 36.

La scena lapidării Sfântului Ștefan a asistat și un tânăr

pe numele Saul – viitorul Apostol Pavel – care acum păzea hai-

nele celor ce îl ucideau pe Ștefan.

Persecuția care a început acum va dura până la moartea

lui Agripa (44) și îi viza mai cu seamă pe creștinii dintre ele-

niști dar și pe Apostoli.

65

Efectul imediat al persecuției l-a constituit o împrăștiere

parțială a grupului de la Ierusalim în alte regiuni unde va fi

propovăduită noua credință: Samaria, Cezareea, Damasc și An-

tiohia. La Antiohia va fi folosit pentru prima dată numele de

creștin. (F. A. 11, 26). Creștinii se numeau între ei frați, ucenici

sau sfinți, iar de către evrei erau numiți galileeni.

În timpul lui Irod Agripa I (41-44), nepotul lui Irod cel

Mare și rege vasal peste teritoriile stăpânite cândva de bunicul

său, Sfântul Apostol Petru a fost întemnițat dar a scăpat în chip

minunat și a plecat „în alt loc” (conspirativ). Tot acum Sfântul

Apostol Iacob, fratele lui Ioan a fost ucis.

Conducerea Bisericii din Ierusalim i-a revenit lui Iacob

supranumit și „fratele Domnului”. Acesta a condus Biserica din

Ierusalim până la moartea sa martirică petrecută în anul 63. El

se bucura de mare prestigiu și potrivit tradiției înregistrate de

istoricul Eusebiu al Cezareei ar fi fost episcop al Ierusalimului.

În timpul său a avut loc la Ierusalim vestita întrunire cunoscută

sub numele de Sinodul Apostolic (50).

Intensitatea propovăduirii în această vreme este ilustrată

de momente ca cel al convertirii de către diaconul Filip a dem-

nitarului Eunuc de la curtea reginei Candachia a Etiopiei care

se afla în drum spre Gaza.

Pe de altă parte, prin botezarea sutașului Corneliu la

Cezareea Palestinei de către Sf. Ap. Petru a fost câștigat princi-

piul foarte important al primirii la Creștinism a credincioșilor

altor religii direct prin botez, fără a li se cere a se supune unor

prescripții ale legii mozaice cum este circumciziunea.

Activitatea Apostolilor în lumea păgână

Deși cartea Faptelor Apostolilor nu ne dă informații

despre ceilalți Apostoli cu siguranță că aceștia toți s-au supus

poruncii Mântuitorului: „Mergând învățați toate neamurile...”

(Mt. 28, 19).

66

Câteva știri aflăm din alte scrieri ale Noului Testament

despre Petru și Ioan: Epistola I-a a Sfântului Petru este adresată

din Babilon comunităților din Pont, Galatia, Capadocia, Asia și

Bitinia. Din conținutul epistolei rezultă că Petru va fi predicat

în aceste părți.

Pe de altă parte, din Epistola către galateni a Sfântului

Apostol Pavel aflăm că Sfântul Petru a trecut pe la Antiohia

după Sinodul de la Ierusalim.

Despre Sfântul Apostol Ioan aflăm din Apocalipsă că s-a

aflat în exil la Patmos și că s-a aflat în raporturi strânse cu Bi-

serica din Efes și cu alte șase biserici din Asia.

Datorită lipsei informațiilor despre activitatea celorlalți

Apostoli au apărut tot felul de scrieri apocrife despre aceștia

care au încercat să suplinească lipsa mai sus amintită.

Mai demne de crezare sunt informațiile înregistrate de

unii scriitori cu simț critic din secolele II-V, dar nici aceste in-

formații nu pot fi acceptate ca mărturii absolute. (E. Popovici,

Istoria Bisericească Universală, I, p. 173).

Așa Rufin din Aquilea pe la anul 400 a înregistrat tradiția

despre Simbolul Apostolic în 12 articole pe care cei 12 Apostoli

l-ar fi alcătuit înainte de a părăsi Ierusalimul și a se răspândi în

lume, pentru a propovădui Evanghelia, Simbolul fiind un scurt

rezumat al învățăturii lor: „Credo în Deum Patrem omnipotentum/

et în Iesum Christum, Filius eius unicum, Dominum nostrum/

qui natus est de Spiritu Santo et Maria Virgine/ sub Pontio Pilato

concifixus et sepultus/ tertia die resurexit a mortuis/ ascendit

în coelos/ sedet ad dexteram Pater/ iude venturus, judicari vi-

vos et mortuos/ et în Spiritum Sanctum,/ Sanctam Ecclesiam,/

reneissionem peccatorum,/ caris resurextionem”. (Cf. E. Popovici,

op. cit., vol. I, p. 174, nota 1).

67

Lecția V

Activitatea Sfântului Apostol Pavel

Cartea Faptele Apostolilor, în pasajul în care este înfățișat

diaconul Ștefan îl pomenește pe tânărul Saul, tânărul la picioa-

rele căruia cei ce îl ucideau cu pietre și-au pus hainele. (Faptele

Apostolilor 7, 58). Câteva versete mai încolo aflăm că Saul era

de acord cu uciderea lui Ștefan. (Faptele Apostolilor 8, 1).

Acest Saul nu era altul decât cel care după minunea de pe dru-

mul Damascului va deveni Apostolul Neamurilor.

Iată o scurtă autobiografie prezentată de el în Epistola către

Filipeni, cap. 3, 5-6: „La opt zile am fost tăiat împrejur; sunt din

neamul lui Israel, din seminția lui Veniamin, evreu dintre evrei, du-

pă lege fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; în ce pri-

vește dreptatea cea din Lege, fără de prihană în viețuirea mea”.

În cuvântarea pe care o ține poporului înfuriat din Ieru-

salim (cf. Faptele Apostolilor 22, 3) când voia să-l omoare cu

pietre spune că s-a născut în Tarsul Ciliciei88, iar tribunului ca-

re poruncise să-l biciuiască îi declară că este cetățean roman

din naștere. (Faptele Apostolilor 22, 27-28).

Acestea sunt datele principale pe care Apostolul însuși

ni le comunică despre sine.

Potrivit unei tradiții pe care o cunoștea Ieronim, familia

Sfântului Apostol Pavel era originară din nordul Galileii, de

lângă lacul Ghenizaret și era foarte conservatoare.

88 Tarsul așezat la picioarele Munților Taurus pe drumul care duce din Asia

Mică spre Siria. Astăzi este o așezare nesemnificativă, însă, la vremea aceea,

Tarsul era un oraș elenistic înfloritor datorită poziției sale și comerțului. Era

renumit și ca centru al educației grecești; Strabo îl compară cu Atena. Luca spu-

ne că locuia din copilărie la Ierusalim, iar Pavel nu amintește nicăieri de locul

nașterii sale. De notat că el se mândrește cu originea sa iudaică într-o epistolă

către creștini dintre neamuri. (Filipeni 3, 5). Bornkamm socotește numărul total

al evreilor la 4,5 milioane (aproximativ 7% din populația Imperiului Roman),

Gunther Bornkamm, Paulus, Stuttgart, Berlin, Koln, Mainz, 1969.

68

Originea fariseică cobora până la străbunicii săi.

Familia s-a mutat la Tars în vremea ocupației romane,

membrii ei au devenit cetățeni romani bogați dar au rămas

stâlpi ai diasporei iudaice. Aceasta explică faptul că sora Apos-

tolului a fost căsătorită la Ierusalim, iar Pavel însuși a fost tri-

mis la școala rabinică din marele oraș al Palestinei. El vorbea

atât aramaica cât și greaca și citea deci Scripturile atât în ebrai-

că cât și în traducerea Septuagintei. Saul s-a născut în primii

ani ai erei creștine. La vremea aceea Tarsul Ciliciei era supra-

numită Atena Asiei Mici și se bucura de prestigiu în ce privește

calitatea învățământului de acolo, fiind un important centru al

învățământului stoic.

Impresia pe care păgânismul dintr-un centru ca Tarsul a

putut să o lase asupra tânărului evreu Saul, crescut în rigoarea

morală deosebită a familiei evreiești din diaspora, o putem de-

duce din tabloul sumbru pe care ni-l înfățișează în primul capi-

tol al Epistolei către Romani pe care unii cercetători îl conside-

ră a fi cel mai urât loc din Biblie, (cf. Sofron Vlad, Un păstor

model: Sf. Ap. Pavel, Timișoara, 1946, p. 14).

De fapt Tarsul cu un comerț și o viață culturală înflori-

toare se bucura de un prestigiu mai scăzut în ce privește viața

morală. Cilicia (a cărei capitală era Tarsul), împreună cu Creta

și Capadocia aveau cel mai scăzut nivel de moralitate dintre

toate provinciile Imperiului Roman89.

Tarsul era un punct de răscruce a diverse curente cultu-

rale și religioase, obișnuit cu procesiuni religioase și cu dezba-

teri furtunoase. Acest climat a contribuit și la pregătirea viito-

rului Apostol al neamurilor pentru situații dintre cele mai difi-

cile pe care le va întâlni în călătoriile sale.

Saul n-a cunoscut direct activitatea Mântuitorului. În

vremea activității publice a Mântuitorului el era probabil rabin

în orașul său natal. El apare mai întâi în Istoria Creștinismului

89 F. Callaeus, Pracletiones Historial Ecclesiasticae antiquae, Romae, 1962,

p. 100.

69

în legătură cu uciderea lui Ștefan. Dar pentru el uciderea cu

pietre de către conaționalii săi a lui Ștefan nu era de ajuns. El

cere să i se încredințează de către arhiereu și de către Sfatul

Bătrânilor misiunea de a se deplasa la Damasc și de a-i aduce

legați pe creștinii de acolo, însă această călătorie va transforma

radical viața lui Saul. Iată relatarea celor întâmplate:

„Dar pe când călătorea el și se apropia de Damasc, o

lumină din cer ca de fulger, l-a învăluit deodată.

Și căzând la pământ a auzit un glas zicându-i: Saule,

Saule, de ce Mă prigonești?

Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu

sunt Iisus, pe care tu îl prigonești. Greu îți este să izbești cu pi-

ciorul în țepușă.

Și el tremurând și înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce

voiești să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate și ți se

va spune ce trebuie să faci”. (Faptele Apostolilor, cap. 9, vs. 3-6).

De acum înainte cuvintele „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos

trăiește în mine” (Gal. 2, 20) vor exprima viața și activitatea sa

creștină pe parcursul a treizeci de ani. Pavel va mai auzi cuvintele

Mântuitorului, va mai avea viziuni, dar niciuna nu se va compara

cu minunea de pe drumul Damascului. Pe drumul Damascului

el văzut pe Domnul, adică a devenit martor al Învierii Lui și prin

aceasta a devenit Apostol al lui Hristos. Mântuitorul însuși a

fost Cel care l-a trimis la apostolat între neamuri, ca să se în-

toarcă de la întuneric la lumină. (Faptele Apostolilor, 20, 18).

Minunea de pe drumul Damascului a fost răstălmăcită

în diferite chipuri de către istoricii raționaliști: efectul unei ob-

sesii, halucinații, boli, presiuni psihologice, insolații, efectul

oboselii drumului. Așa cum subliniază, însă un istoric din vre-

mea noastră (Paul Johnson, A History of Christianity, L, 1976,

p. 36) dacă nu acceptăm punctul de vedere al lui Pavel în legă-

tură cu felul în care el a devenit următor al lui Hristos este im-

posibil să-l înțelegem. El însuși insistă, în repetate rânduri asu-

pra faptului că schimbarea sa a fost fulgerătoare și definitivă,

70

de fapt a fost o minune. Și Sfântul Pavel a fost un om de o

onestitate exemplară ce nu poate fi pusă la îndoială.

Orbit, Pavel a fost dus la Damasc unde se vindecă și es-

te botezat de către Anania.

După primirea botezului s-a retras în Arabia pentru a se

reculege sau pentru a propovădui cum socotesc unii cercetători

care afirmă că acțiunea a fost întotdeauna principiul călăuzitor

al lui Pavel. (M. I. Lagrange, Epitre aux Galates, cap. I, 17, p.

17). De aici a plecat la Ierusalim, unde însă toți se temeau de el

până când Barnaba, creștin originar din Cipru va depune mărtu-

rie pentru el. Amenințat de evreii eleniști s-a retras la Cezareea

și apoi la Tars. De aici a fost chemat de către Barnaba pentru

misiune între neamuri. El poseda cea mai bună calificare pentru

această activitate: o temeinică pregătire teologică de rabin, ele-

nist prin cultură și cunoașterea limbii grecești; cetățean roman

cu drepturi legale pe care nu le posedau ceilalți.

În ceea ce privește convingerile sale religioase de acum el

era eliberat de vechiul legalism, de valoarea necondiționată acordată

Legii lui Moise. Pentru Pavel noua sa identitate însemna o viață no-

uă de slujire devotată a lui Hristos Cel înviat și înălțat, Cel ce locu-

iește în noi. El simțea cea mai strânsă legătură cu Hristos cel înviat.

Cea mai mare dorință a lui era să facă voia lui Hristos. El era ferm

convins că „dacă este cineva în Hristos este făptură nouă; cele vechi

au trecut, iată toate s-au făcut noi”. (II Cor. 5, 17). [W. Walker, A

Hristory of the Christian Church, New York, 1959, p. 25].

Convertirea sa a fost în oarecare sens ultima fază a unui

lung proces de căutare lăuntrică. (vezi Rom. 7, 7-20).

Poate că această călătorie a reprezentat o încercare de a-și

înăbuși îndoielile prin acțiune.

Dar orice încercare din partea cercetătorilor de a rațio-

naliza experiența lui Saul nu va putea să explice transformarea

lui Saul din persecutor în apostol dinamic al lui Hristos90. Este

90 Archibald M. Hunter, Introducing the New Testament, S. C. M. Press

LTD., 1972, p. 85. (Se va prescurta în continuare Introducing the New...).

71

interesant de notat faptul că expresia „în Hristos” apare foarte

des în scrierile pauline. (Teologul german Deissman a constatat

că apare de 164 ori. Cf. K. S. Latowette, A History of the Ex-

pansion of Christianity, vol. I, p. 76 și urm.).

Sensul expresiei este foarte diferit: el înseamnă uneori

„creștinesc”, „ca și creștin”, sau felul de vorbire, acțiune, rela-

ție corespunzătoare creștinilor. Nu rareori, prin această expresie

se arată calitatea de membru al Bisericii91.

După convertire, timpul petrecut în Arabia și în Tars până

la chemarea lui de către Barnaba a fost de aproximativ zece ani.

Prima călătorie misionară (45-48)

Faptele Apostolilor 13-14.

Ținta călătoriei a constituit-o insula Cipru de unde era

originar Barnaba. Împreună cu ei a mai călătorit și Ioan Marcu,

nepotul lui Barnaba.

La Pafos, capitala insulei ei îl convertesc pe Sergius

Paulus, guvernatorul insulei. De aici înainte Saul este numit în

Faptele Apostolilor Pavel (și el însuși se numește așa) poate în

cinstea guvernatorului, sau poate pentru că forma grecească a

numelui îl făcea mai bine primit între păgâni. Aceasta cu atât

mai mult cu cât, deși începea propovăduirea sa în sinagogi, da-

torită opoziției evreilor își va îndrepta atenția spre prozeliții

dintre păgâni92.

De la Pafos au plecat pe mare la Perga în Pamfilia unde

Ioan Marcu i-a părăsit plecând spre casă, fapt care l-a supărat

pe Pavel.

Au plecat apoi în provinciile Pisidia și Licaonia (orașele

Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra, Derbe, Attalia) și de acolo la

Antiohia Siriei.

91 Gunther Bornkamm, Paulus, 1969, p. 163. 92 A. M. Hunter, Intruducing the New..., p. 87.

72

Pe unde au trecut au înființat biserici și au așezat în

fruntea lor preoți prin rugăciune, post și punerea mâinilor.

În Listra Pavel l-a botezat pe Timotei (pe care, pentru

că era fiul unui păgân și al unei evreice, pentru a fi mai bine

primit de evrei l-a tăiat mai întâi împrejur. Nu același lucru îl

va face mai târziu cu Tit care era fiul unor păgâni).

Tot timpul cât se afla la propovăduire Sfântul Apostol

Pavel a păstrat legătura cu biserica din Ierusalim.

Reîntorși la Antiohia Pavel și Barnaba au constatat cu

mâhnire existența unei dezbinări în sânul comunității de acolo.

Pentru rezolvarea dezbinării va avea loc ceea ce este as-

tăzi îndeobște cunoscut sub numele de Sinodul Apostolic de la

Ierusalim din anul 50.

Această întrunire a avut loc pentru că unii creștini din-

tre iudei venind la Antiohia îi învățau pe creștinii dintre nea-

muri că pentru a se mântui trebuie să se taie împrejur. În acea

vreme se observă o intensificare a naționalismului iudaic.

Ivindu-se discuții în legătură cu această problemă, Pa-

vel cu Barnaba s-au dus la Ierusalim pentru a soluționa pro-

blema prin discuții cu Apostolii și preoții de acolo.

Sinodul hotărăște să nu se pună nicio greutate în plus

celor dintre neamuri în afară de cele necesare: Să se ferească de

jertfele idolilor, de sânge, de animale sugrumate și de desfrâu.

Pentru Pavel acest moment a reprezentat punctul hotă-

râtor pentru Creștinism. Pentru el problema se punea în urmă-

torii termeni:

A întemeiat Hristos o nouă religie, pe cea adevărată, în

sfârșit?

Dacă hotărârea sinodului ar fi fost favorabilă celor care

puneau condițiile iudaizante viitorul misiunii creștine ar fi fost

pus în primejdie, pentru că Creștinismul ar fi fost privit de

mulți ca o sectă iudaică. (Cf. P. Johnson, op. cit., p. 3-5).

73

A doua călătorie misionară (50?-52)

(51-54)

Faptele Apostolilor 5-18

În această călătorie Sfântul Apostol Pavel nu mai este

însoțit de Barnaba care pleacă spre Cipru, ci de Sila care venise

cu el din Ierusalim.

Călătoria este întreprinsă pe uscat în Siria, Cilicia, Licaonia

(unde i se alătură tânărul Timotei), Galatia, Frigia, Misia și

ajung în Troua (Troia). Din aceasta din urmă localitate îl va lua

cu sine pe doctorul Luca.

De la Troua, în urma unei viziuni trece în Europa, mai

întâi la Filipi în Macedonia, unde împreună cu Sila, Sfântul

Apostol Pavel a fost întemnițat și bătut. Văzându-i pe cei doi

eliberați în chip minunat, paznicul temniței s-a convertit.

La Filipi a fost întemeiată prima comunitate creștină din

Europa. Alte comunități creștine pe continentul nostru au mai

fost întemeiate cu acest prilej la Tesalonic și Bereia.

La Atena Sfântul Apostol Pavel a rostit vestita cuvânta-

re din Areopag unde a vorbit despre Dumnezeul necunoscut

căruia atenienii îi ridicaseră un altar.

Mai cu succes a fost activitatea de la Corint unde a lucrat cu

soții Aquila și Priscilla. Tot aici l-a convertit pe Crispus, mai marele

sinagogii, și a scris primele epistole: cele către Tesaloniceni.

De aici au plecat la Efes, Cezareea Palestinei, Ierusalim

și Antiohia.

A treia călătorie misionară (53?-58)

A vizitat comunități înființate anterior și s-a oprit la

Efes timp de doi ani și jumătate. Împotriva sa a avut loc o răz-

meriță condusă de argintarul Dimitrie.

Pleacă în Macedonia, Iliria, Corint (Epistolele către

Romani), Troia, Assus, Milet (întâlnirea cu prezbiteri din Efes),

74

Cezareea Palestinei, Ierusalim – unde aduce colecta făcută în

Grecia și Macedonia.

La Ierusalim este cunoscut de către iudei, arestat de

către romani și dus la Cezareea (58-60). Se apără în fața pro-

curatorului Festus și a regelui Irod Agripa al II-lea. Face apel

la judecata împăratului. Călătorește apoi spre Roma prin Ci-

pru și ajunge în Malta (naufragiu). Ajunge la Puteoli în anul

61. Merge pe jos până la Roma, aici stă cu arest la domiciliu

doi ani (61-63) cu libertatea de a propovădui. Faptele Aposto-

lilor se opresc aici.

După 63 a întreprins noi călătorii în Răsărit și poate în

Spania. A murit la Roma ca martir în timpul lui Nero în anul

67, după tradiția creștină în același an cu Sfântul Petru.

Pavel a făcut începutul teologiei creștine și a fost cel

mai însemnat scriitor și gânditor între apostoli.

75

Lecția VI

Activitatea misionară a Sfântului Apostol Petru

Orașele Cezareei Palestinei, Joppe, Tyr și Sidon au avut

un rol deosebit în activitatea misionară a Sfântului Petru.

Predica lui Petru este o scriere apocrifă de la începutul

secolului II în care se vorbește despre activitatea Sfântului Petru

în aceste orașe. Informația nu are valoare istorică, dar ea cel puțin

confirmă faptul că amintirea Apostolului era vie în acele părți.

Eusebiu (în H. E, III, 1) notează: „Petru se pare că a

predicat în Pont, Galatia și Bitinia, Capadocia și Asia, iudeilor

din diaspora. În cele din urmă el a venit la Roma unde a fost

răstignit cu capul în jos, la cererea sa”.

Din epistola lui Clement al Romei avem informații despre

legăturile care existau între bisericile din Roma și Corint printre care

și Apostolii Petru și Pavel erau legați93. Comunitatea de la Roma era

aparent asemănătoare cu cea de la Antiohia. Episcopul era cel dintâi

dintre prezbiteri și căpetenia diaconilor. Episcopul Clement repre-

zintă același tip de personalitate pentru Roma cum era Policarp pen-

tru Asia. Irineu scrie despre Clement că i-ar fi cunoscut pe Apostoli.

Conform tradiției înregistrate de Eusebiu de Cezareea

ceilalți Apostoli au predicat după cum urmează:

Toma în Persia și India;

Andrei în Sciția;

Bartolomeu în India și Armenia;

Matei printre iudei și apoi în Etiopia;

Filip a fost adesea confundat cu diaconul Filip. Ar fi

murit în Frigia. Două din fiicele sale au avut darul profeției.

Simon Zelotul în Persia și Babilon;

Matia în Etiopia;

Tadeu (fratele lui Iacob cel Mic) în Palestina;

Vartolomeu în Arabia și Frigia.

93 J. Danielou, H. I. Marrou, Geshichte der…

76

Lecția VII

Răspândirea Creștinismului în secolele II-III

Persecutarea creștinilor de către autoritățile statului ro-

man sau de către comunități păgâne n-a reușit să oprească răs-

pândirea noii religii. Martiriul unor membrii ai Bisericii făcea

propagandă pentru Creștinism, dovedind superioritatea modu-

lui de viață propus de acesta.

Istoricul Eusebiu al Cezareei scrie că mulți din ucenicii

în viață își împărțeau averile la săraci și plecau ca misionari.

Între aceștia îi amintește pe Clement Romanul, Ignatie al Anti-

ohiei și Policarp al Smirnei.

Din secolul al II-lea era cunoscută instituția catehume-

natului (așa cum se deduce din Didahie) ca formă de misiune a

comunităților locale, prin care erau atrași la Creștinism și in-

struiți în noua credință cei din jurul comunităților respective.

Biserici mai bine organizate trimiteau din rândul lor

persoane cu cunoștințe biblice și teologice în alte localități pen-

tru a-i întări în credință sau pentru a-i instrui pe cei de acolo.

Mediul misiunii

Dacă la început creștinii proveneau din clasele de jos și

de mijloc, foarte curând în rândurile lor au intrat și oameni de

rang social înalt, chiar din rândurile aristocrației romane. Mai

ales dintre aceștia se vor recruta episcopi și teologi de seamă:

Iustin Martirul, Tațian, Atenagora, Ciprian etc.

Întinderea geografică

În Scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian

(anul 111) se notează că „superstiția cea mare s-a răspândit la

orașe și la sate și la țară”. Din aceeași vreme datează cele șapte

77

scrisori ale Sfântului Ignatie al Antiohiei către șase comunități

locale (Efes, Magnezia, Tralles, Roma, Filadelfia, Smirna și una

către Sfântul Policarp). La 160, Sfântul Iustin Martirul preciza că

nu există popor la care să nu fi predicat Hristos. Sfântul Averchie

mărturisește despre existența unor biserici, botezuri, a Sfintei

Euharistii de la Roma până dincolo de Eufrat. Sfântul Irineu

din Lugdunum (†202) afirma în Adversus haereses că Creștinismul

s-a răspândit și în provinciile: Iberia, Alemania, la celții din Galia și

Britania, în Egipt, Libia, Grecia, Siria, Asia Mică și în Orient. În

lista neamurilor la care a pătruns Creștinismul, pe care ne-o dă Ter-

tulian în jurul anului 200, sunt menționați și dacii și sciții. Aceștia

sunt pomeniți și de Origen între cei care au auzit Evanghelia, alături

de britani, germani, sarmați. Arnobiu de Sica (†310) spune că Creș-

tinismul s-a răspândit în Imperiul Roman și în afara lui.

Pe regiuni situația se prezenta astfel:

Palestina

La Ierusalim, încă de la Cincizecime, se aflau creștini

iudei și creștini eleniști (dintre evreii din diaspora stabiliți în

Cetatea Sfântă). Mai cu seamă spre aceștia s-a îndreptat persecuția

fariseilor, mai ales după plecarea din Palestina a lui Ponțiu Pilat

(anul 36) când autoritățile romane au acordat mai multă putere

fariseilor pentru păstrarea ordinii. Persecutarea creștinilor ele-

niști a putut fi cauzată de faptul că, aparținând culturii grecești,

aceștia nu împlineau prescripțiile legii mozaice. Persecutați, de

farisei ei s-au refugiat în Iudeea și Samaria, unde și-au înteme-

iat comunități proprii și au pus accentul pe misiune94. Comuni-

tățile de influență elenistă au putut să se dezvolte pașnic timp

de aproape cinci ani după moartea împăratului Tiberiu, când a

încetat și puterea exercitată de farisei.

94 Friedrich Heyer, Kirchenghschichite des Heiligen Landes, Stuttgart,

1984, p. 8-9, mai ales în legătură cu sinagogile eleniste. (Se va prescurta în

continuare Kirchenghschichite des...).

78

Comunitatea creștină de la Ierusalim condusă de Apos-

toli trăia cu credința că sfârșitul lumii se leagă de convertirea

păgânilor. Ca urmare, membrii acesteia au început să prețuiască

misiunea între neamuri. Sfântul Apostol Petru s-a dus în Ioppe

(oraș cu populație majoritar iudaică dar constituție de tip gre-

cesc), apoi la Cezareea Palestinei, centrul administrației roma-

ne pentru Palestina, unde a fost convertit sutașul Corneliu, suc-

ces important al activității misionare creștine95. Aici a fost în-

temnițat Sfântul Apostol Pavel timp de doi ani și tot aici va

veni Origen care va întemeia o școală catehetică.

Totuși, Creștinismul nu s-a răspândit în Palestina foarte

mult. Mai mult succes a avut misiunea în orașele grecizate de

pe litoralul Mediteranei, cum era Cezareea, Ptolemais, Tyr, Be-

rit. După răscoala din anul 70 autoritățile romane au favorizat

elementul greco-roman din Palestina.

La Cezareea s-a ținut în anul 196 un sinod care a dezbătut

problema datei Paștilor. La acest sinod au participat, alături de

Teofil al Cezareei Palestinei și Casius de Tyr, Clarus de Ptolemais

și Narcis de Aelia Capitolina - Ierusalim. (Eusebiu, H. E. V 23-25).

Întrucât aici s-a hotărât ca Paștile să se serbeze în zi de Dumi-

nică în loc de 14 Nissan, opoziția iudeo-creștină l-a determinat

pe episcopul Narcis să se retragă o vreme în pustie96.

Alături de scaunele episcopale de pe litoralul Meditera-

nei și Ierusalim, centre episcopale au mai existat la Gaza, Emaus

și Elefteropolis.

Totuși, la începutul secolului al IV-lea, în vremea împăra-

tului Constantin cel Mare, Palestina era în mare parte necreștină.

Arabia

În această regiune Creștinismul a pătruns din Palestina,

probabil în secolul II, dacă se iau în considerare rezultatele obținute

95 Fr. Heyer, Kirchenghschichite des..., p. 9. 96 Fr. Heyer, op. cit., p. 18.

79

în secolul următor. Origen a vizitat această regiune în timpul dom-

niei lui Caracalla, chemat fiind de un legat imperial, care dorea să

se informeze despre Creștinism. Tot acum se constată existența la

Boska a unui episcop pe nume Beryllos, care a fost atras de moda-

lism. Din această pricină au avut loc discuții cu colegii săi, la care

a participat și Origen, care l-a convins să rămână ortodox.

Întruniri sinodale au avut loc în această regiune între anii

238-244, ceea ce dovedește existența unui episcopat numeros.

Creștinismul din sudul Arabiei a fost influențat de impor-

tantul centru creștin de la Alexandria Egiptului. În anul 180 potri-

vit lui Eusebiu al Cezareei, Panten s-a dus în India și a aflat acolo

pe unii care aveau o versiune ebraică a Evangheliei după Matei.

K. S. Latowette în Histoy of Expansion of Christianity,

vol. I, p. 107 crede că este vorba, mai degrabă, de sudul Arabiei.

Egipt

Originile Creștinismului în Egipt sunt legate de numele

lui Ioan Marcu. Informațiile privind Biserica Creștină de aici

sunt foarte sărace până la sfârșitul secolului al II-lea. După

această dată, știm că persecuțiile în timpul lui Septimiu Sever

(193-2011) au făcut numeroși martiri nu doar la Alexandria, ci

și la Tebaida, deci și în sudul Egiptului.

La sfârșitul secolului al III-lea, comunitățile creștine din

Egipt erau în număr de aproximativ 50, dintre care 40 erau cen-

tre episcopale. Creșterea lor a fost foarte rapidă în anii urmă-

tori, la Sinodul de la Alexandria din 320 (sau 321) participând

100 de episcopi.

Tot din părțile Egiptului s-au păstrat, din vremea persecu-

ției lui Deciu (249-251) certificate de sacrificiu pe papirus, ca cel

al lui Aurelius Diogene, din satul Insula lui Alexandru. Documente

martirologice dovedesc existența, la începutul secolului al IV-lea, a

numeroase sate creștine în Egipt. Este posibil să fi existat tradu-

ceri în dialecte coptice a unor părți ale Sfintei Scripturi.

80

De fapt, Alexandria a devenit în secolul al III-lea, cen-

trul creștin cel mai important aproape din întreg Răsăritul. Prin

activitatea didactică a unor oameni ca Origen au fost convertiți

la Creștinism mulți gnostici și păgâni.

Spre sfârșitul secolului al III-lea se înregistrează înce-

puturile monahismului creștin în Egipt, acesta reprezentând un

important element al misiunii creștine.

Din Egipt, Creștinismul a putut pătrunde de timpuriu în

Etiopia, deși nu avem date despre existența unor comunități

creștine în acea țară decât în secolul următor, (sec. IV).

Siria

Cu marea ei metropolă Antiohia, Siria a fost un impor-

tant centru creștin încă din veacul apostolic. La sfârșitul secolu-

lui al III-lea numărul creștinilor de aici era așa de mare încât

rivalizau cu celelalte religii.

Cazul lui Pavel de Samosata, episcop al Antiohiei la

jumătatea secolului al III-lea și în același timp ministru al regi-

nei Zenobia a Palmirei, arată influența deosebită pe care o avea

episcopul Antiohiei în societate.

După semnăturile de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea

se constată existența în Siria a nu mai puțin de 22 de centre epis-

copale. Între cei 22 se aflau și doi horepiscopi ceea ce dovedește,

alături de unele mărturii epigrafice, existența unor comunități

creștine rurale. Se pare că, spre deosebire de Occident, în Răsă-

rit, în localitățile rurale a fost acceptat cu mai multă ușurință

Creștinismul. De fapt, în ceea ce privește Antiohia, la mijlocul

secolului al IV-lea, aceasta era încă un important centru de re-

zistență păgână. Retorul păgân Libaniu a activat acolo.

Antiohia a avut în acea vreme și o importantă școală ca-

tehetică și a desfășurat activitate misionară în regiuni învecina-

te, cum au fost cele din centrul Asiei Mici: Armenia, Mesopo-

tamia, Persia.

81

Mesopotamia

Centrul cel mai important al acesteia a fost Edessa, un-

de în secolul al III-lea a funcționat o școală creștină.

Un fapt remarcabil l-a constituit convertirea la Creștinism

a regelui Abgar al II-lea (179-214), convertire care a avut o

mare influență asupra răspândirii Creștinismului în părțile Eu-

fratului, de aici ajungând și în Persia și Armenia, în aceasta din

urmă influențe creștine venind și din alte centre până când, sub

Tiridat al II-lea Creștinismul va deveni religia oficială.

Apostolul Armeniei a fost Sfântul Grigorie Luminătorul

care a întreținut legături cu Cezareea Capadociei.

Asia Mică

Asia Mică a fost regiunea Imperiului Roman în care

Creștinismul a făcut progresele cele mai mari. La sfârșitul se-

colului al II-lea s-au ținut aici, în Frigia, sinoade împotriva

montanismului. În secolul următor, Dionisie al Alexandriei de-

clară că această regiune posedă bisericile cele mai populate. De

fapt, aceasta a fost una din cele mai bogate regiuni ale Imperiu-

lui. În acest loc Sfântul Apostol Pavel a petrecut cea mai mare

parte a activității sale misionare. Nu este deci de mirare, că la

începutul secolului al II-lea Pliniu cel Tânăr ne dă imaginea

prosperă a Creștinismului despre care afirmă că a pătruns la

orașe și la sate. Un alt autor păgân, Lucian de Samosata, scriind

pe la mijlocul secolului al II-lea, îl face pe eroul său Alexandru de

Abonoticus, să descrie Pontul ca fiind plin de epicurei și de creștini.

În jurul anului 190 episcopii din Asia Mică au scris pa-

pei Victor legat de chestiunea datei Paștilor.

În Asia Mică existau comunități creștine în localități ca

Efes, Smirna, Filadelfia, Sardes, Thiatira, Pergam, Colose. În

localitatea Nicomidia, biserica creștinilor se afla în apropierea

reședinței lui Dioclețian.

82

Comunități creștine se aflau și în provinciile Cilicia,

Pamfilia, Licaonia, Pisidia și Galatia.

În Peninsula Balcanică Evanghelia a fost propovăduită

din centrele înființate de Sfântul Apostol Pavel. Au existat în

primele secole centre creștine în Tracia, Macedonia, pe coaste-

le Greciei, în porturile Moesiei Inferior și Scitiei Minor (To-

mis, Callatis, Durostorum, Silistra etc.) și în Iliria (Dalmația).

Centrul cel mai important din Italia a fost Roma.

În anul 96 Clement episcopul Romei a scris o epistolă

adresată Corintenilor în care îi îndeamnă pe adresanți la pace.

La început membrii comunității din capitala Imperiului

erau din clasele sărace. Limba folosită de Biserica Romei era

greaca. Episcopul Victor (189-199) a fost cel dintâi episcop al

acestei cetăți care s-a exprimat în scris în limba latină.

Structura socială a Bisericii Romei s-a schimbat încă

înainte de sfârșitul secolului I când membrii ai aristocrației ro-

mane cum au fost Flavius Clemens și soția acestuia Flavia

Domitilla, au îmbrățișat Creștinismul.

Așa se face că în vremea împăratului Deciu Biserica

Creștină era așa de prosperă încât putea să întrețină un episcop,

patruzeci și șase și prezbiteri, șapte diaconi, șapte subdiaconi,

patruzeci și doi de acoluți, cincizeci și doi de exorciști, citeți și

ușieri și peste o mie cinci sute văduve și nevoiași. Potrivit isto-

ricului german von Harnack la acea dată populația creștină a

Romei număra treizeci de mii de oameni. Alte centre creștine

în Italia au existat la Mediolanum și Ravenna.

În Apus, Galia era o altă regiune cu un număr mare de

creștini, centru cel mai important fiind Lugdunumul. Irineu

(130-200), episcop al acestui oraș afirmă că se folosea nu nu-

mai limba latină, ci și cea celtică.

La fel au stat lucrurile și în Britania de unde se cunoaște

numele lui Alban martirizat în timpul persecuției lui Dioclețian.

83

La Sinodul de la Arelate (314) au fost prezenți episcopii de

York, Londra și Lincoln.

Cartagina a fost centrul creștin cel mai cunoscut din

Africa Proconsulară, care a fost cunoscută ca centrul literaturii

creștine de limbă latină ilustrată de autori vestiți ca Tertulian și

Sfântul Ciprian.

În primele trei secole Creștinismul s-a răspândit mai

mult în Orient decât în Occident, mai mult în provinciile de

coastă decât în interior, mai intens în regiunile romanizate și

elenizate și mai mult la orașe decât la sate.

În jurul anului 313 proporția creștinilor față de popula-

ția totală era între 1/10 și 1/5 deci aproximativ 3-4 milioane

(sau chiar 7-10 milioane).

84

Lecția VIII

Cultul în epoca apostolică

La Ierusalim, creștinii mergeau la templu, plăteau chiar

taxa pentru templu, dar centrul lor liturgic nu era în templu, ci

prin case. Este vorba despre frângerea pâinii – actul central al

comunității prin care aceasta punea în evidență natura ei esenți-

ală de Împărăție a lui Hristos.

Frângerea pâinii se săvârșea de către Apostoli în aminti-

rea lui Iisus Hristos: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”.

(Lc. 22, 19). Primii creștini aveau credință deoarece prin săvâr-

șirea acestui act ei erau uniți cu Hristos. Frângerea pâinii se

numea și Cină Domnească (I Cor. 11, 20), sau Împărtășanie (I

Cor. 10, 16) și nu era o masă obișnuită.

Didahia cerea creștinilor săi să-și mărturisească păcate-

le înainte de a primi Sfânta Euharistie. (14 Rom, 1). Didahia o

numește Euharistie, cadrul liturgic al frângerii pâinii care era

alcătuit din învățătura Apostolilor și din rugăciuni. (Cf. F. A. 2,

42). Cu frângerea pâinii era unită o masă comună: agapa care

era o expresie a dragostei creștine. A fost, însă, curând separată

de aceasta, din cauza abuzurilor despre care vorbește Sfântul

Pavel. (I Cor. 11, 20 și urm.; F. A. 2, 46). Una din aceste case a

fost cea a Mariei, mama lui Ioan Marcu; la fel casa Lidiei de la

Filipi (F. A. 16, 40); casa din Troia cu trei etaje. (F. A. 20, 9).

Sfântul Pavel vorbește (I Cor. 16, 19) despre Aquila și Priscila

împreună „cu Biserica din casa lor”; „camera de sus”, care nu

era locuită, dar era locul cel mai potrivit pentru agapă.

Cultul creștin se săvârșea în fiecare zi, după modelul

serviciilor religioase de la templu: „Și în fiecare zi stăruiau

într-un cuget în templu și frângând pâinea în casă, luau împre-

ună hrana, întru bucuria și întru curăția inimii lăudând pe

Dumnezeu și având har la tot poporul”. (F. A. 2, 46-47).

85

Adunarea avea loc seara după terminarea ocupațiilor

zilnice. La începutul secolului al II-lea (cf. Pliniu) adunarea are

loc dimineața.

În afară de Ierusalim, creștinii nu erau adunați în sina-

gogi, ci își organizau cultul lor religios separat, dar în analogie

cu cel de la sinagogă unde se citea din Vechiul Testament, din

Psalmi, se citeau rugăciuni și cântări. Adunarea era prezidată

de un Apostol sau de episcopul locului.

Faptele Apostolilor, cap. 20, vs. 7-12 descriu o astfel de

adunare a creștinilor în localitatea Troia în timpul celei de-a treia

călătorii misionare a Sfântului Apostol Pavel (anul 58), când

Sfântul Apostol Pavel a săvârșit frângerea pâinii, îl învie pe Eutih

și lungește cuvântul până la miezul nopții. Frângerea pâinii și

agapa au avut loc după terminarea cuvântării. Aici avem informa-

ția prețioasă că frângerea pâinii a avut loc în ziua întâi a săptă-

mânii. Deci în afara Ierusalimului frângerea pâinii se săvârșea

în ziua întâia a săptămânii, ziua Domnului, sau ziua domnească

cum o numește Apocalipsa (cap. 2, vs. 10) și Didahia, precum

și scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian.

În aceasta avem poate cea mai riguroasă expresie a con-

științei de sine a Bisericii Primare care făcea un început cu totul

nou și care îi trece pe creștini dincolo de cadrul religiei tradiționale.

Fiind ziua care urma ultimei zile a săptămânii „a opta zi”, ea

era o pregustare a zilei eterne a cărei zori au început odată cu

victoria vieții asupra morții97.

Ce rugăciuni rosteau primii creștini nu știm; unele erau ru-

găciuni euharistice, altele rugăciuni de cerere și de mulțumire. Ru-

găciunea comună era „Tatăl nostru” pe care Didahia cerea creștini-

lor să o rostească de trei ori pe zi. Rugăciunea dădea Bisericii carac-

ter colectiv și social. Cultul creștin era însoțit, uneori în această epo-

că, de manifestări cu caracter harismatic. Sfântul Apostol Pavel îi

avertizează pe corinteni de posibile abuzuri în această direcție.

97 Alexander Schmemann, The Historical Road of Eastern Orthodoxy, 1977,

p. 11-12. (Se va prescurta în continuare The Historical Road...).

86

Botezul „Cel ce crede și se va boteza se va mântui” (Mc.

16, 16). În ziua Cincizecimii cei ce au crezut în propovăduirea

Sfântul Apostol Petru l-au întrebat ce trebuie să facă. Petru le-a

zis: „Pocăiți-vă și fiți botezați, fiecare dintre voi în numele Dom-

nului Iisus Hristos, pentru iertarea păcatelor și veți primi darul

Duhului Sfânt”. (F. A. 2, 38). Deci Botezul avea caracter de taină

și prin el se iertau păcatele și se comunica har dumnezeiesc.

Sfântul Apostol Pavel îl numește „baia nașterii din nou

prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5). El era „naștere din apă

și din Duh” cerută de Mântuitorul. Simbolurile și alegoriile ce-

le mai timpurii acte creștine de pe pereții catacombelor dau

mărturie despre puterea extraordinară a regenerării pe care cei

dintâi creștini au trăit-o în apa Botezului98.

Tot Pavel vorbește despre Botez ca stabilind o nouă re-

lație cu Hristos și ca o participare în Moartea și Învierea Sa.

(Rom. 6, 43; Col. 2, 12)99.

Condițiile pentru primirea Botezului erau postul, mărtu-

risirea credinței și hotărârea de a duce o viață creștinească. Bo-

tezul se săvârșea prin cufundare în apă curgătoare sau chiar

prin turnare, (vezi Didahia). Botezul se săvârșea în numele

Sfintei Treimi potrivit poruncii Mântuitorului cuprinsă în Mt.

28, 19. Acesta era urmat de punerea mâinilor.

Botezul copiilor

Noul Testament nu oferă date directe despre acesta, în-

să indirect rezultă acest lucru. Din informațiile că au fost bote-

zate case întregi rezultă că au fost botezați și copii:

- casa Lidiei (F. A. 16, 15);

- casa temnicerului din Filipi (F. A. 16, 33);

- casa lui Ștefana (I Cor. 1-16).

98 Alexander Schmemann, The Historical Road..., p. 11. 99 Wilston Walker, A History of the Christian Church, p. 87. (Se va prescurta

în continuare A History of the Christian...).

87

Analogia cu circumciziunea iudaică: Botezul este „tăie-

rea împrejur al lui Hristos” (Col. 2, 11-12).

Sfântul Apostol Petru spune: „Vouă și copiilor voștri

este dată făgăduința și tuturor celor de departe pe oricâți îi va

chema Domnul nostru”. (F. A. 2, 38-39). Copiii sunt chemați

spre Împărăția lui Dumnezeu (Mt. 19, 14; Lc. 18, 16).

Hirotonia

Hirotonia slujitorilor Bisericii se făcea prin rugăciuni și

prin punerea mâinilor apostolilor și apoi a episcopilor (F. A. 6,

5; 14, 23) prin ea comunicându-se har sfânt.

Postul

Ca o practică a vieții creștine se ținea din veacul I în zi-

lele de miercuri și vineri fiind atestat de Învățătura celor 12

Apostoli.

Sărbătorile

Ziua întâi a săptămânii iudaice se mai numea și ziua

domnească sau Ziua Domnului. Vor fi sărbătoriți iudeo-creștinii

și sărbătorile iudaice, mai ales Paștile și Cincizecimea cu care

coincideau Învierea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh.

Teofania sau Epifania era o sărbătoare comună în Răsă-

rit pentru Nașterea Domnului și pentru Botezul Domnului care

se serba probabil din secolul al III-lea. Prăznuirea ei a început

să fie observată și în Apus. Cele două, au început să fie prăznu-

ite separat mai întâi la Antiohia în jurul anului 377, apoi la

Constantinopol în 379, prăznuirea Nașterii Domnului la 25 de-

cembrie înlocuia sărbătoarea păgână numit Natales Soles a solsti-

țiului de iarnă care fusese combinată cu sărbătoarea zeului Soles.

88

Lecția IX

Cultul creștin. Posturile. Agapele. Lăcașurile de cult și

Arta creștină în primele trei secole

Cultul a avut pentru creștinii primelor trei veacuri, pe

lângă rol sacramental și rol menținător al unității și solidarității

lor, de apropiere a credincioșilor laolaltă. Din acest motiv au

avut loc atacurile înverșunate ale păgânilor și persecutorilor.

Centrul cultului îl reprezenta Liturghia, care în epoca

apostolică se numea frângerea pâinii sau Cina Domnească și care

acum în epoca postapostolică se numea Euharistia – termen care a

devenit atât de răspândit încât a trecut și în traducerile latine.

În ce privește aspectele externe ale Liturghiei, ea se să-

vârșea dumineca (vezi Didahia) și probabil dimineața. (Pliniu cel

Tânăr scrie într-o zi anumită, ei aveau obiceiul să se întâlnească

înainte de lăsatul zorilor și să recite imne în chip antifonal: stato

die ante lucem carmen dicere semn invicem. Într-o singură zi și

dimineața creștinii participau la ea nemâncați).

Din unele scrieri ale Sfântului Ciprian (De Domenica

orationes) aflăm că pe la jumătatea secolului al III-lea ea se

săvârșea zilnic la Cartagina și poate și în alte părți. Pentru cu-

noașterea conținutului cultului creștin din primele trei secole nu

avem un formular liturgic al timpului, ci câteva descrieri la Ius-

tin Martirul – Apologia I, 65-67; la Tertulian în Apologeticum.

Cea mai detailată descriere o aflăm la Hipolit.

Din aceste izvoare deducem două părți principale ale

Liturghiei: didactică (lecturi biblice și omilie), informație de la

Iustin (circa 150) și sacramentală cu rugăciuni de mulțumire

(Euharistia) și invocarea Sfântului Duh. În textul păstrat la Hi-

polit se face legătura între Euharistie și Cina cea de Taină.

De la Iustin aflăm că cei prezenți se împărtășeau cu

pâinea și vinul primind Trupul și Sângele Domnului. De la el

aflăm că diaconii duceau împărtășania la cei care nu erau prezenți:

89

Didahia (14; 1) și Iustin (Dialogul cu Tryphon, 41) și numește

în mod expres Euharistia jertfă.

Rugăciunile erau în vremea lui Hipolit improvizate. La

prima parte a Liturghiei puteau să asiste și catehumenii, peni-

tenții sau chiar necreștinii100. Un expozeu al Liturghiei se face

în capitolele 65-67. Acest document cuprinde cea mai amănun-

țită descriere a Liturghiei în cele dintâi trei secole. Sfântul Ius-

tin face referire la tradiția apostolică, astfel că Apologia I este o

mărturie despre uniformitatea liturgică în veacul al II-lea. La

câțiva ani după această dată (în 155) Policarp al Smirnei a coli-

turghisit cu Anicet al Romei.

Liturghia se săvârșea într-o anumită zi: Duminica. Eu-

haristia este prezentată ca o comemorare a Patimilor (deci și a

Jertfei) dar și a Învierii. Ea era un oficiu public la care luau par-

te doar cei botezați. Oficierea ei era un atribut distinct al ierar-

hiei. În capitolul 65 ne este înfățișată o Liturghie baptismală.

Structura Liturghiei ni se dă în capitolul 67: citiri din Sfânta

Scriptură, predica sau omilia protosului, citirile din Psalmi erau

probabil psalmordante, o rugăciune generală, sărutarea frățească,

aducerea elementelor euharistice cu rugăciuni de mulțumire.

Sfântul Iustin vorbește de o rugăciune de sfințire a ele-

mentelor euharistice (66, 2 ) 101.

Elementele euharistice erau pâinea dospită (azima in-

trodusă în secolele VIII-IX în Apus) și vinul curat în care se

amesteca și apă – informație de la Iustin Martirul: „potir cu vin

amestecat cu apă”. Folosirea de către unii rigoriști doar a apei a

fost condamnată.

Cei căzuți în păcate grele primeau Sfânta Euharistie du-

pă o perioadă lungă de penitență. Împărtășania era precedată de

mărturisirea păcatelor (Didahia).

100 Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Apologia I (150) către împărații Antoniu

și Marc Aureliu. 101 Petre Vintilescu, Încercări de istoria Liturghiei, București, 1930, p. 79 și

urm.

90

Exista în această vreme obiceiul de a se aduce daruri la

biserică care erau apoi împărțite de către episcop. Agapa nu

mai face parte din Liturghia descrisă de Sfântul Iustin. Ea este

înlocuită cu darurile făcute celor lipsiți.

Euharistia este privită și de către Irineu (†202) în Adversus

Haereses (vol. IV, cap. 17, 5). El confirmă și existența epiclezei, a

rugăciunii de invocare: Hipolit, episcopul Romei: Tradiția apostolică.

„4 Și după ce a fost făcut episcop cu toții îi dau sărutul

păcii, salutând și văzând că el a fost făcut vrednic. Apoi diaco-

nii să aducă darurile. Și el împreună cu preoții își va pune mâna

peste daruri și va zice mulțumind: «Domnul să fie cu voi». Iar

poporul va zice «Și cu duhul tău». «Sus să aveți inimile»

«Avem către Domnul» «Să mulțumim Domnului» «Cu vredni-

cie și cu dreptate». Și apoi va continua după cum urmează:

«Îți mulțumim Doamne prin iubitul Tău Fiu Iisus Hristos

pe care ni L-ai trimis în aceste zile de pe urmă ca Mântuitor și

Răscumpărător și ca mesager al sfatului Tău: Cel ce este Cuvântul

Tău nedespărțit, prin care ai făcut toate și în care ești bineplăcut,

pe care L-ai trimis din ceruri în pântecele Fecioarei, s-a zămislit

și S-a întrupat și s-a arătat Fiul Tău, născut din Duhul Sfânt și

din Fecioara; Cel care a împlinit voia Ta și a pregătit pentru Tine

un popor sfânt, și și-a întins mâinile în suferință pentru ca să

poată slobozi de suferință pe cei care cred în Tine; Cel care

atunci când a fost vândut spre suferința Sa de bunăvoie pentru a

nimici moartea, a sfărâma iadul, a lumina pe cei drepți, a stabili

porunca Sa și a-și arăta învierea, a luat pâine și mulțumindu-ți a

zis: «Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pen-

tru voi». La fel luând paharul a zis: «Acesta este Sângele Meu

care se varsă pentru voi. Faceți aceasta întru pomenirea Mea».

Deci întru pomenirea morții și Învierii Lui îți oferim

pâinea și paharul mulțumindu-ți pentru că ne-ai găsit vrednici

să stăm înaintea Ta și să-ți slujim ca preoți ai Tăi.

Și Te rugăm să trimiți pe Duhul Tău cel Sfânt asupra daruri-

lor Sfintei Tale Biserici și dă tuturor sfinților Tăi care se împărtășesc

91

din ele ca să se unească cu Tine, să fie umpluți de Duhul Sfânt pen-

tru confirmarea credinței lor în adevăr, ca să-ți aducem mărire și

slavă, prin iubitul Tău Fiu Iisus Hristos, prin Care ai slavă și cinste

cu Duhul Sfânt în sfânta Ta Biserică, acum și pururea. Amin».

Liturghia baptismală

După aceea ei se roagă împreună cu toți credincioșii. Însă

înainte a fi făcut toate acestea ei nu trebuie să se roage împreu-

nă cu credincioșii. Și după rugăciuni ei vor da sărutul păcii.

Și apoi darurile sunt imediat aduse episcopului de către dia-

coni. Și el va rosti rugăciunea de prefacere a pâinii în Trupul lui

Hristos și a paharului cu amestec de vin în Sângele care a fost văr-

sat pentru toți cei ce cred în El. Și lapte amestecat cu miere pentru

împlinirea făgăduinței făcută strămoșilor în care a spus: «Vă voi da

vouă o țară în care curge lapte și miere ». Într-adevăr, acest lucru l-a

dat Hristos în Trupul Său cu care credincioșii sunt hrăniți ca niște

copii, îndulcind amărăciunea inimii cu dulceața cuvântului Său; și,

de asemenea, apa, ca un dar ce semnifică spălarea, pe care nu nu-

mai trupul dar și omul lăuntric, omul duhovnicesc îl poate primi. Și

episcopul va trebui să explice toate acestea primitorilor. Și când

frânge pâinea pentru a distribui fiecăruia o părticică el va zice:

«Pâinea cerească în Hristos Iisus». Iar primitorul răspunde:

«Amin». Apoi preoții (și diaconii dacă cei dintâi nu sunt în număr

suficient) țin potirul și stau alături într-un chip ordonat și cuviinci-

os: mai întâi unul cu apa, apoi cel cu laptele și în al treilea rând cel

cu vinul. Și cei care se cuminecă vor gusta din fiecare pahar de trei

ori iar cel care oferă zice: «În Dumnezeu Tatăl cel atotputernic». Și

primitorul răspunde: «Amin». «Și în Domnul Iisus Hristos, și în

Duhul Sfânt în Sfânta Biserică». Și el zice: «Amin».

Sărbătorile creștine

Duminica (dies dominica) era serbată ca zi a învierii Dom-

nului, zi de bucurie în care creștinii se rugau fără a îngenunchea și

92

fără a posti. Biserica a interzis de acum obiceiul iudeo-creștin

de a se serba și sâmbăta. Unii apologeți ca Atenagora și Tertu-

lian ne dau informația că Duminica era ținută de unii creștini ca

zi de repaus, obicei generalizat prin lege de către Constantin cel

Mare în anul 331.

Paștile era sărbătoarea creștină generală ținută cu mare

evlavie, cu post și priveghere. În legătură cu Învierea Domnului

erau serbate și Paștile Răstignirii.

Stabilirea datei Paștilor se făcea pe bază de studii astro-

nomice. Dionisie al Alexandriei, ne informează Eusebiu (Isto-

ria Bisericii, VII, 20 - Scrisori): „a compus și altele și asupra

serbării Paștelui... El probează în aceste scrisori că nu trebuie a

se celebra această sărbătoare decât după echinocțiul de primă-

vară, și face în ele un tablou pentru opt ani”; deci încearcă sta-

bilirea unui ciclu sau canon pascal. Același lucru l-a încercat

Anatolie, episcopul Laodiceei (Ibidem. VII, 32, 14-19).

Cincizecimea, corespundea cu o sărbătoare iudaică, dar

ea serba Pogorârea Sfântului Duh. Se numea Cincizecime și era

timpul de la Paști la Pogorârea Sfântului Duh.

Patruzecimea (Quadragessima) coincidea cu Înălțarea

Domnului, care era comemorată mai mult la Cincizecime.

Epifania sau Theofania se serba în Orient în amintirea

Botezului Mântuitorului, în secolul III. Clement spune că o

serbau gnosticii. Este menționată de actul martiric al episcopu-

lui Filip de Heraclea (304). În secolul al IV-lea se făcea aminti-

re în această zi de Nașterea Mântuitorului, de chemarea neamu-

rilor și nunta din Cana Galileii.

Nașterea Domnului (Natalils Domini) era sărbătorită de

creștinii din Apus la 25 decembrie pentru a înlocui sărbătoarea

veche a solstițiului de iarnă (Natalis solis). Creștinii din Răsărit

au introdus sărbătoarea Nașterii Domnului în secolul IV, cei dintâi

care au despărțit-o de Epifanie fiind Biserica din Antiohia în ju-

rul anului 377, cei din Constantinopol urmând doi ani mai târ-

ziu. În schimb, cei din Apus au introdus Epifania la 6 ianuarie.

93

Despre sărbătorile creștinilor cea dintâi mărturie o avem

în martiriul lui Policarp (176).

Postul

Dacă evreii posteau marțea și joia (Lc. 18, 12; Mt. 9,

15: „Postesc de două ori pe săptămână”), creștinii postesc

miercurea și vinerea în amintirea vinderii și morții Mântuitoru-

lui. Păstorul lui Herma vorbește de postul de la fapte și dorințe

rele. Postul din zilele dinaintea Paștilor a devenit curând foarte

important și includea o slujbă de noapte cu lumânări pascale102.

Cu timpul postul de dinainte de Paști s-a lungit ajun-

gând la șapte zile în Răsărit și la patruzeci de zile în Apus. Pos-

tul de patruzeci de zile a fost introdus și în Răsărit de Atanasie

în 337 după exilul său în Apus. Întrucât Paștile erau asociate cu

botezul noilor membri, perioada postului era folosită ca perioa-

dă de învățare, în care episcopul îi va instrui pe catehumeni.

În unele Biserici din Apus se postea sâmbăta în aminti-

rea șederii Mântuitorului în mormânt și ca pregătire pentru îm-

părtășania de a doua zi.

Agapele

Au fost mese comune, mai cumpătate la început asocia-

te cu cultul. Ele mențineau și întăreau spiritul de comunitate în

dragoste al creștinilor.

Aceste „mese cuviincioase” cum le numea Pliniu urmau

după adunarea euharistică duminicală. Ele începeau și se ter-

minau cu rugăciuni și erau însoțite de psalmi. Aveau loc la bi-

serică sau în case particulare. Acestea stau la originea meselor

de la înmormântări, boteze sau nunți.

102 Henry Chadwick, The Early Church, p. 259. (Se va prescurta în continu-

are The Early...).

94

Ca lăcașuri de cult au servit pentru creștini mai întâi ca-

sele particulare. În anii de pace și toleranță, când numărul a

crescut, au fost ridicate lăcașuri proprii care sunt atestate la

sfârșitul secolului al III-lea, dar mai ales după 280. Numele da-

te acestor lăcașuri au fost: casa lui Dumnezeu, casa rugăciunii,

ecclesia, basilica.

Basilica avea trei părți: atrium sau pronaos, naosul și

absida din spate unde stăteau clericii. Ea nu avea o masă fixă,

ci una mobilă. Altarul era îndreptat spre Răsărit. Bisericile

aveau și clădiri anexe: baptisteriul, locuință pentru episcop,

camere pentru păstrarea darurilor.

Cimitirele – numele creștin dat locurilor de îngropare.

Creștinii se îngropau în cimitire comune sau în catacombe, ga-

lerii săpate sub pământ. Cele mai multe se aflau la Roma. Ele

serveau și ca loc de refugiu.

În privința artei creștine, ea a început ca artă decorativă,

fiind folosită mai întâi în catacombe. Pe lângă motivele decora-

tive obișnuite, creștinii reprezentau chipuri și scene biblice sau

simbolice (mielul, peștele, porumbelul, ramura de măslin).

Sculptura a fost mai mult o artă funerară constând în

reprezentări de scene pe sarcofage.

În arhitectură, creștinii au urmat tehnica profană adap-

tând-o scopului clădirilor.

95

Lecția X

Catehumenatul. Botezul și celelalte Taine

Catehumenatul a fost o instituție a vieții creștine din

primele trei veacuri izvorâtă din nevoia de a-i instrui pe cei ca-

re se pregăteau să devină creștini prin primirea botezului și a

fost prin urmare legat de botez.

Deși termenul de catehumen – însemnând cel care ascultă,

cel care este învățat îl găsim mai întâi întrebuințat la Tertulian,

pregătirea pentru primirea botezului a existat din epoca apostoli-

lor (veacul I) ea fiind sistematizată în veacurile următoare103.

Intrarea în starea de catehumen se făcea în urma unei

examinări făcute de episcop, fiind acceptați oameni de profesiuni

onorabile și cu viață morală. Sclavii erau primiți cu consimță-

mântul stăpânului, iar soții doar dacă trăiau împreună. Pregăti-

rea catehumenilor se făcea de către un catehet care era preot,

deși în această epocă au existat și mulți cateheți laici cum a fost

de pildă Origen. Au existat cursuri sau școli catehetice, unele

foarte vestite (Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia).

În secolele II-III au existat două categorii de catehumeni:

auditori și aleși (sau luminați). Sinodul de la Neocezareea (314-325)

pomenește trei categorii: auditori, genunchetori și luminați. Au-

ditorii nu erau admiși să participe la cult și mai cu seamă lor li

se adresa învățământul catehetic constând în explicarea doctri-

nei și moralei creștine. Genunchetorii și luminații participau la

prima parte a Liturghiei, cea numită a catehumenilor.

Durata catehumenatului putea să fie de 2-3 ani (Sinodul

din Elvira) sau mai scurtă după aprecierea episcopului. Hipolit

zice: „catechumeni per tres annos audiant verbam”; dar reco-

mandă să se ia în considerare conduita de-a lungul timpului.

103 W. Walker, A History of the Christian..., p. 85.

96

Catehumenii se deosebeau de credincioși dar nu erau

considerați păgâni, iar aceia dintre ei care au suferit moarte

martirică erau socotiți sfinți pentru că au primit botezul sângelui.

În legătură cu catehumenatul se vorbește despre disci-

plina arcană (Mt. 7, 6) termen mai întâi folosit de teologul pro-

testant Dallaus (sec. XVII) pentru a desemna practica biseri-

cească prin care se cerea creștinilor să nu dezvăluie celor nebo-

tezați Tainele lor pentru a nu fi răstălmăcite sau profanate.

Catehumenatul a durat până în secolele V-VI și a dispă-

rut odată cu generalizarea botezului copiilor.

Cea dintâi taină care se aplica cuiva – taina prin care ci-

neva devenea membru al Bisericii era Botezul, săvârșit în pri-

mele veacuri cu precădere de către episcop, putând fi săvârșit și

de către preoți, diaconi și chiar de către laici.

Înainte de primirea Botezului persoana care dorea să de-

vină membru al Bisericii era examinată de către episcop sau preot.

Despre această examinare citim în Tradiția Apostolică a

lui Hipolit al Romei: „Când sunt aleși cei care vor primi bote-

zul se examinează viața lor. Au viețuit ei în chip cinstit atâta

timp cât au fost catehumeni? Au cinstit pe văduve? Au vizitat

pe bolnavi? Au făcut tot felul de fapte bune? Dacă cei care i-au

adus dau mărturie asupra fiecăruia să se procedeze astfel: să

asculte Evanghelia” (cap. 20).

Botezul era precedat de o perioadă de post. Botezul propriu-

zis se făcea în ape curgătoare sau stătătoare prin cufundare dar și

prin turnare (așa cum citim în Didahie). Ceremonia începea cu un

act de lepădare de diavolul și de lucrurile lui: la Hipolit citim această

formulă: „renuntio tibi satana, et omni servitio tuo et omnibus ope-

ribus tuis”. Despre această lepădare vorbește și Tertulian: Cel ce se

boteza era întrebat de trei ori despre credința sa în Tatăl, Fiul și Du-

hul Sfânt și răspundea: „cred”. După fiecare întrebare și răspuns

acesta era afundat în apă de către episcop sau preot care îi ținea mâ-

na pe cap, era apoi uns cu untdelemn sfințit. I se dădea apoi lapte și

miere ca simbol al intrării în țara făgăduinței (hrana noilor născuți).

97

Gnosticii disprețuiau botezul cu apă și accentuau ideea

botezului Duhului.

Botezul copiilor: F. A. 16, 15: „S-a botezat ea (Lidia) și

casa ei” (Filipi); I Cor. 1, 16: „am botezat și casa lui Ștefana”.

Despre practica botezului copiilor dau mărturie scriito-

rii creștini din această epocă: Iustin Martirul, Irineu, Tertulian,

Origen, Ciprian.

La botez adulții schimbau numele vechi cu unul creștin,

iar copiilor li se dădeau nume biblice sau de martiri.

Botezul avea loc de două ori pe an la privegherea de di-

nainte de Paști și la cea dinainte de Rusalii. Noii botezați purtau

haine albe timp de o săptămână până în Duminica de după Paști

care se numea Domenica in albis sau Duminica nouă în Răsărit.

Nașii sunt menționați deja de Tertulian De baptismo, 18.

Ungerea cu untdelemn sfințit urma îndată după botez

– ceremonie foarte veche dată fiind și semnificația untdelemnu-

lui ca dar al Duhului, această Taină având înțelesul de confir-

mare a mărturisirii, de pecete a Duhului.

Tot la Hipolit avem formula folosită: „te ung cu untde-

lemn sfințit în numele lui Iisus Hristos”. („Et ascendat ex aqua

et ungat eum presbyter oleo gratiarum actiones dicens: Ungo te

oleo sancto, în nomine Iesu Christi”), Tradiția Apostolică, cap. 21.

După ungere cei botezați se îmbrăcau în veșminte albe. În

Apus obiceiul de a prezenta episcopului pe cei botezați pentru ca

prin punerea mâinilor să primească Duh Sfânt a dus la practica apli-

cării ungerii cu untdelemn mai târziu cu prilejul vizitei episcopului.

În strânsă legătură cu cele două taine amintite mai sus

era Mărturisirea păcatelor despre care vorbește și Didahia.

În primele trei secole mărturisirea păcatelor putea fi de

trei feluri:

a) secretă făcută în fața episcopului;

b) semipublică făcută în fața clerului întreg;

c). publică făcută în fața clerului și adunării credincioși-

lor, aceasta fiind uneori cerută de penitent în scop de umilință.

98

Hirotonia – care se numea și punerea mâinilor era practica-

tă încă din epoca apostolilor, apostolii fiind cei care au rânduit și

hirotonit episcopi. Despre felul în care aceasta se practica la începu-

tul secolului III ne dă mărturie tot Hipolit în Tradiția Apostolică,

cap. 2. Despre episcopi zice: „să se hirotonească episcopi cel care a

fost ales de tot poporul, care este ireproșabil. Când se pronunță nu-

mele său și dacă va fi acceptat poporul se va aduna cu preoții și

episcopii care sunt prezenți, în zi de Duminică. Cu consimțământul

tuturor, aceștia își vor pune mâinile peste el, preoții stând în picioa-

re liniștiți (quiescens). Toți păstrează liniște rugându-se în inimile

lor pentru Pogorârea Duhului. După care unul din episcopii pre-

zenți, la cererea tuturor punându-și mâinile peste cel care este făcut

episcop se roagă zicând”. (Urmează textul rugăciunii).

La Alexandria, o vreme hirotonia episcopului era săvâr-

șită în lipsa unor episcopi de colegiul presbiterilor în număr de

12. (cunoscută ca metoda alexandrină).

Hirotonia de preot și de diacon era săvârșită de episcop

folosind aceleași formule sau unele asemănătoare.

Căsătoria

Despre practicarea căsătoriei în legătură cu Biserica avem

informații în scrisoarea Sfântului Ignațiu către Policarp în care

se spune ca soții să se unească „cu aprobarea episcopului, ca să

fie căsătoria după Domnul, iar nu după poftă”. Iar Tertulian dă

mărturie că în adevăr căsătoria creștină se încheia bisericește:

„Matrimonium quod ecclesia conciliat (ad uxarem II, 9) et con-

jugent vos în ecclesia”. (De monogamia, II).

În privința ceremoniei, știm că în veacurile primare că-

sătoria conținea împărtășirea celor doi soți.

Divorțul era admis (pe baza textelor Mt. 5, 32; 19, 9)

doar pe motiv de adulter.

Maslul

Așa cum a fost recomandat de Sfântul Iacob (5, 14) era

practicat în Biserică, Epistola I către Corinteni vorbind de „ha-

rismele vindecărilor”.

99

În secolul III și la începutul secolului IV existau încă

exorciști al căror dar era apreciat de credincioși și de clerici. Pe

Novațian l-au vindecat exorciștii: „Pe când exorciștii aveau gri-

jă de el, căzu într-o boală foarte primejdioasă după ce i se dădu

botezul se vindecă”. (Eusebiu, H. E. VI, 43).

Se cunosc și episcopi și preoți care au avut darul vinde-

cărilor și al alungării duhurilor rele. (Eusebiu, H. E. V, 19; VII,

32, 23; VIII, 13, 4).

Cuvintele Sfântului Iacob despre Maslu nu erau scrise

pentru rugăciunile harismaticilor, ci ale preoților, deci aveau

caracter permanent.

100

Lecția XI

Ierarhia bisericească în secolele II-III

Unele scrieri de la sfârșitul secolului I cum sunt Dida-

hia și Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement Romanul

vorbesc, în ce privește ierarhia bisericească de episcopi și dia-

coni. În Didahie alegerea lor este înfățișată în strânsă legătură

cu săvârșirea Sfintei Euharistii. Problema se pune în legătură

cu cel dintâi termen. Ce trebuie să înțelegem prin acest termen?

Este vorba aici de simpli preoți, de episcopi, sau de episcop

asistat de prezbiterii săi?

Ceva mai târziu pe la mijlocul secolului al II-lea Sfântul

Iustin Martirul în Apologia I scrie că Euharistia se săvârșea de

episcop înconjurat de clerul orașului.

Deci, Didahia și Epistola I către Corinteni a lui Clement

Romanul se referă la o astfel de situație în care preoții fiind

strâns uniți în jurul episcopului, termenul de episcopi desemna

întreg colegiul, adică pe episcop și prezbiteri la un loc.

Sfântul Ignatie al Antiohiei: „Tinerețea episcopului vos-

tru nu trebuie să vă facă să-l tratați cu prea multă familiaritate;

voi trebuie să cinstiți în el însăși puterea lui Dumnezeu Tatăl;

știu că astfel procedează sfinții voștri prezbiteri; ei nu se spriji-

nă pe tinerețea lui, ci inspirat de înțelepciunea lui Dumnezeu îi

sunt supuși, ci mai degrabă nu lui îi sunt supuși, ci Tatălui lui

Iisus Hristos”. (Epistola către Magnezieni 3,1).

„Toți trebuie să cinstească pe diaconi ca pe Iisus Hris-

tos, pe episcopi ca și chip al Tatălui, pe prezbiteri ca pe aduna-

rea lui Dumnezeu și întrunirea apostolilor. Fără aceștia nu exis-

tă Biserică”: (Epistola către Tralieni 3, 1).

„Nu faceți niciodată nimic fără episcopi în cele ce pri-

vesc Biserica. Nu socotiți validă decât Euharistia celebrată sub

președinția episcopului sau a delegatului său. Acolo unde apare

episcopul acolo este și comunitatea după cum pretutindeni unde

101

este Hristos Iisus, acolo este Biserica Universală. Nu este îngăduit

nici a boteza, nici a săvârși agapa în afara episcopului, însă tot

ceea ce el aprobă este îngăduit de Dumnezeu. Astfel, tot ceea

ce se face este sigur și valid”. (Epistola către Smirneni 8, 1-2).

Despre faptul că Clement știa că ierarhia bisericească

avea trei trepte ne dăm seama din comparația pe care el o face

cu ierarhia în trei trepte a Vechiului Testament, alcătuită din

arhiereu, preoți și leviți104.

Distincția precisă între cele trei trepte ale ierarhiei bise-

ricești este evidențiată în mod repetat, la începutul secolului al

II-lea, în epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei.

Episcopul este păzitorul doctrinei sănătoase, el este să-

vârșitorul Sfintei Liturghii în virtutea plenitudinii harului.

Episcopul reprezenta Biserica, potrivit cuvintelor Sfântului Ci-

prian care spunea „Ecclesia in episcopo” (Epistole 31, 1). A

rupe deci legătura cu episcopul însemna deci a rupe legătura cu

Biserica Universală, pentru că el era cel care păstra legătura cu

celelalte Biserici locale.

În secolele II-III, episcopul era numit supraveghetor,

inspector, întâistătător. El era conducătorul serviciului religios

cel care prezida, după modelul Mântuitorului și apoi al Sfinților

Apostoli, serviciul euharistic. El hirotonea preoți și diaconi, era

conducătorul administrației bisericești și cel care supraveghea

asupra disciplinei în Biserică.

În secolul al II-lea funcția episcopului s-a accentuat tot

mai mult datorită nevoii de a combate ereziile și schismele care

au început să apară în Biserică.

În ce privește alegerea episcopului, la început Apostolii

aveau cuvântul hotărâtor în această privință, dar ei au ținut

seama și de dorința comunității respective. Cu timpul această

alegere a căzut în sarcina comunității și a episcopilor provinciei

104 Gheorghe I. Soare, Forma de conducere în Biserica Creștină din primele

trei veacuri, București, 1938, p. 53-61 (Se va prescurta în continuare Forma

de conducere în Biserica...).

102

respective. Alegerea propriu-zisă, suffragium – cum spune

Sfântul Ciprian o făcea comunitatea; episcopii provinciei apro-

bând alegerea făcută (consensus) și hirotonind pe cel ales. Po-

trivit canonului I apostolic și canonului 30 al Sinodului de la

Arelate (314), precum și canonului 4 al Sinodului I Ecumenic

de la Niceea (325), hirotonirea episcopului o făceau alți trei

episcopi. Tot Sinodul I Ecumenic hotăra în privința confirmării

alegerii ca aceasta să fie făcută de mitropolitul provinciei.

Episcopul era ales dintre clericii comunității, mai ales dintre

prezbiteri, dar chiar și dintre diaconi, clerul inferior sau chiar laici.

Condițiile pe care candidatul trebuia să le îndeplinească

erau ca acesta să fie om de încredere, ortodox, cu calități inte-

lectuale și morale, bun chivernisitor, pentru că Biserica poseda

bunuri chiar și în epoca persecuțiilor.

Astfel în anul 251 resursele Bisericii din Roma crescu-

seră într-atât încât putea întreține pe episcop, 64 prezbiteri, 7

diaconi, 7 subdiaconi, 42 de acoluți, 52 exorciști, lectori, ușieri,

precum și 1500 de văduve și nevoiași.

Se alegeau persoane mature dar și tineri care puteau fi

și căsătoriți.

Fiecare comunitate avea mai mulți preoți care fie că-l

asistau pe episcop la săvârșirea serviciilor divine, fie că le să-

vârșeau singuri, din încredințarea episcopului în noile comuni-

tăți care se înființau și unde erau trimiși de către episcop. Con-

dițiile intrării în preoție erau în general aceleași cerute episco-

pului, doar că din secolul al IV-lea s-a stabilit ca limită de vâr-

stă 30 de ani. În lipsa episcopului sau în caz de vacanță episco-

pală colegiul prezbiterilor conducea Biserica.

Diaconii

Apar prima dată numiți la Filipeni 1, 1. Importanța membri-

lor acestei trepte a crescut în secolele II-III ei fiind ajutători ai

episcopului la cult și pe plan administrativ. Ei primeau ofrandele

103

credincioșilor, citeau din Sfânta Scriptură în cadrul serviciilor

religioase, duceau Sfânta Cuminecătură bolnavilor și celor închiși,

duceau ajutoare celor care aveau nevoie. Cazul lui Ștefan și Filip

reprezintă o dovadă de activitate misionară și pastorală desfășurată.

Diaconii se alegeau dintre tineri, diaconul episcopului sau primul

diacon bucurându-se de cinste deosebită. Ei mai erau acreditați pe

lângă preoții de parohie sau li se încredința chiar o biserică putând

săvârși acolo cultul, Botezul și predica. Sinodul de la Arelate

(314) le-a interzis diaconilor să săvârșească Sfânta Euharistie.

Clerul inferior

Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat și n-au făcut de

la început parte din clerul inferior. Unii dintre aceștia erau instituiți

prin rugăciuni, alții doar prin binecuvântarea (hirotesirea) episcopu-

lui. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori.

Ipodiaconii erau ajutători ai diaconului, uneori făceau

serviciul de curieri ai episcopului.

Lectorii în secolul I erau ca și exorciștii harismatici. Ei

citeau din Sfânta Scriptură care era în păstrarea lor, iar în unele

părți se poate să fi tradus sau explicat textul.

Psalții sau cântăreții. În unele biserici se cânta antifonic.

La început toți credincioșii cântau din Vechiul Testament.

Acoluții, însoțitori ai episcopului, cei care purtau bunu-

rile la ceremoniile bisericești.

Exorciștii la început îi vindecau pe cei posedați; ei aju-

tau la serviciul botezului.

Ușierii vegheau la uși și porți pentru a nu intra necreștini.

Groparii erau cunoscuți mai ales la Roma.

Horepiscopii, episcopi de țară unii dintre ei fiind doar

cu hirotonia de preot. Erau un fel de episcopi vicari dar nu hi-

rotoneau. Cu timpul au fost înlocuiți cu preoți vizitatori (misio-

narul din zilele noastre).

104

Femeile în serviciul Bisericii

Asistau la botezul femeilor, la împărțirea ajutoarelor

pentru femei, la vizitarea bolnavilor, la agape. Se alegeau din-

tre fecioarele vârstnice sau dintre văduvele care fuseseră căsă-

torite o singură dată.

Rolul laicilor a fost și el destul de important în viața Bi-

sericii. Origen a îndeplinit o importantă funcție învățătorească.

Familia creștină a îndeplinit un important rol misionar. La fel

membrii laici ai Bisericii care au fost luați captivi de către une-

le popoare din vecinătatea imperiului „militari din legiunile

romane au contribuit la răspândirea credinței creștine”.

Pregătirea clerului se făcea în școlile catehetice de la

Alexandria, Cezareea Palestinei, Edesa, Antiohia deși nu acesta

era scopul principal al acestor școli. De obicei viitorii clerici

erau pregătiți slujind și trăind în preajma episcopului. Viitorii

clerici treceau mai întâi prin clerul inferior. De la intrarea în

cler erau excluși cei cu anumite defecte fizice, boli psihice, bi-

gamii, ereticii, schismaticii.

Raporturile cu iudaismul

Creștinismul este o religie spirituală, liberă și universală

pregătit din Vechiul Testament, apărut în Iudeea și predicat mai

întâi iudeilor. Centrul religios era templul și erau observate

prescripțiile legii.

Sinodul Apostolic din Ierusalim (50) a apărat libertatea

Evangheliei.

Separarea Creștinismului de iudaism s-a produs după

războiul evreilor din timpul lui Nero (65-66) și după căderea

Ierusalimului.

Căderea Ierusalimului cu distrugerea templului se îm-

plinea pentru creștini o profeție. Cultul iudaic central înceta, iar

Creștinismul se separa definitiv de iudaism. Creștinii nu s-au

105

solidarizat cu evreii răzvrătiți, ci s-au retras peste Iordan for-

mând comunități la Pella și Kokhba.

O nouă răscoală în 132-135 condusă de Bar-Kokhba a

fost înfrântă și iudeii pierdeau ultimele resturi de viață politică,

păstrându-și totuși privilegiile religioase. Centru important pentru

creștini în Palestina devine Cezareea.

Ierarhia bisericească în scrierile de după Sfinții Apostoli

până la sfârșitul secolului al III-lea

1. Învățătura celor 12 Apostoli (sfârșitul secolului I) es-

te o scriere din epoca de tranziție de la timpul apostolilor la cel

imediat următor; se mai cinstesc încă harismaticii.

Apostolii de care se vorbește aici (cap XI) sunt propovă-

duitorii Evangheliei care se îndreptau mai ales spre necreștini.

Profeții vorbesc în extaz și primesc instrucțiuni prin in-

spirație de la Duhul Sfânt (cap XI).

Episcopii și diaconii (cap. XV): alegerea lor este înfățișa-

tă în strânsă legătură cu săvârșirea Sfintei Euharistii. Ce trebuie

să înțelegem prin termenul de episcop? Este vorba aici de simpli

preoți, de episcopi sau de episcop asistat de prezbiterii săi?

Ceva mai târziu, în Apologia I a Sfântului Iustin Marti-

rul aflăm că Sfânta Euharistie se săvârșea de episcop înconjurat

de clerul orașului (cap 65).

Deci, Didahia se referă la o astfel de situație. Nu e vor-

ba de o organizație nouă, căci autorul ar fi simțit nevoia să-i

recomande105.

2. Clement Romanul, Epistola I către Corinteni (92-161).

Se constată și aici lipsa de precizie în legătură cu cei doi

termeni episcop și prezbiter. În capitolul 44 apar ambii termeni.

Explicația este aceeași ca și cea privitoare la Didahie.

Prezbiterii fiind strânși uniți cu episcopul, termenul de episcop

desemna întreg colegiul, adică pe episcop și pe prezbiteri luați

105 Gheorghe I. Soare, Forma de conducere în Biserica..., p. 53-61.

106

împreună. Sfântul Clement compară ierarhia Bisericii cu ierarhia

în trei trepte a Vechiului Testament: arhierei, preoți și leviți.

3. Epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei (începutul

secolului al II-lea).

Cel dintâi lucru care se evidențiază și se repetă stăruitor

în epistolele Sfântului Ignatie este distincția precisă stabilită între

cele trei trepte ale ierarhiei bisericești; fiecare treaptă are nume-

le ei și slujba ei hotărâtă. Deasupra tuturor este episcopul, apoi

prezbiterii – care formează consiliul lui și în sfârșit diaconii.

Episcopul este păzitorul doctrinei sănătoase, el e centrul

administrației bisericești și în virtutea plenitudinii harului divin

el dispune de săvârșirea Sfintei Liturghii. A rupe legătura cu

episcopul înseamnă a rupe legătura cu Biserica Universală.

Episcopul e unul singur în Biserica locală.

Prezbiterii iau parte la săvârșirea Sfintei Liturghii ală-

turi de episcop și din acest fapt se bucură de o cinste deosebită,

de o largă cooperare cu episcopul.

Diaconii nu sunt servitori ai mâncărurilor și băuturilor,

ci ai Tainelor lui Hristos, ca slujitori sfințiți alături de episcopi

și prezbiteri.

4. Păstorul lui Herma (jumătatea secolului al II-lea).

Această scriere îi menționează pe apostoli, episcopi, învățători,

diaconi și prezbiteri fără a preciza bine atribuțiile lor. Unii văd

în învățători pe prezbiteri în funcția lor didactică.

În Păstorul lui Herma este înfățișată o situație asemănă-

toare cu cea din Didahie, adică, sunt înfățișați la un loc condu-

cătorii Bisericii106.

5. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful (mijlocul secolu-

lui al II-lea). În afară de diacon, care are sarcina de a distribui

Sfânta Împărtășanie apare și episcopul care explică citirile din

Sfânta Scriptură, rostește rugăciunile și apoi sfințește darurile.

6. Hegesip. Acesta reconstituie listele episcopale ale

fiecărui oraș mai important. El dovedește că de la Sfinții

106 Ibidem, p. 61-68.

107

Apostoli, Biserica este organizată ierarhic cu episcop, prez-

biteri și diaconi.

7. Sfântul Irineu (a doua jumătate a secolului al II-lea)

vorbește despre succesiunea neîntreruptă a episcopilor de la

apostoli ca garanție a ortodoxiei credinței.

8. Tertulian (la răscrucea secolului al II-lea cu al III-lea)

vorbește despre succesiunea apostolică.

9. Clement Alexandrinul (secolul II-III). Membrii Bise-

ricii sunt împărțiți în două categorii: clerici și laici, iar clericii

au trei trepte: episcop, prezbiteri și diaconi {Pedagogul, cap.

3,12) care sunt potrivit lui, o imitație a ierarhiei îngerești.

10. Origen în lucrarea Despre rugăciune; acesta spune

că: „una este datoria diaconului, alta este cea a prezbiterului,

dar cea mai grea este cea a episcopului”. (XXVIII, 4)107.

Întreținerea clerului

Darurile și contribuțiile credincioșilor constituiau sur-

sa principală în ceea ce privește întreținerea clerului „potrivit

principiului aplicat de Sfinții Apostoli ca slujitori ai altarului

să trăiască de la altar” (Lc. 10, 7; I Cor. 9, 13). Tertulian

(Apologeticum, 39) vorbește de contribuțiile lunare pentru

casa comunității.

La început clericii erau plătiți potrivit sistemului divi-

dendului, în fiecare lună (în timpul lui Ciprian). Abia mai târ-

ziu, după ce Biserica și-a dobândit o situație economică mai

prosperă a fost posibil în unele Biserici să se acorde indemniza-

ții fixe. Au existat situații chiar în această vreme când anumite

persoane intrau în cler pentru avantajele materiale. Lucian de

Samosata (170) scriitor satiric păgân, descrie cum un șarlatan

pe nume Peregrinus Protens a devenit creștin și a ajuns chiar

episcop pentru motive pecuniare. Unii clerici se întrețineau din

munca lor.

107 Ibid., p. 68-74

108

Celibatul clerului

Clerul celibatar era socotit mai curat și mai vrednic pen-

tru săvârșirea Sfintei Euharistii, dar nu exista nicio hotărâre

apostolică sau bisericească în această direcție.

Abia Sinodul de la Elvira (Spania, 300) a interzis hirotonia

celor căsătoriți. Sinodul I Ecumenic nu a aprobat celibatul. Veș-

minte speciale pentru preoți se cunosc abia din veacul al IV-lea.

Sistemul mitropolitan

Cu timpul s-a observat tendința de a se reduce numărul

episcopilor și de a grupa comunitățile din jurul orașelor în legă-

tură cu episcopul orașului respectiv. Unele provincii au avut un

singur episcop: Ahaia la Corint, Asia la Efes, Italia la Roma,

Egiptul la Alexandria.

Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii în jurul epis-

copului din capitala provinciei (metropolă) care devine mitropolit.

Sistemul mitropolitan s-a constituit până la Sinodul I

Ecumenic care l-a luat ca bază a organizației bisericești urmă-

toare. Au fost recunoscute episcopiile Romei, Alexandriei și

Antiohiei cu autoritate mitropolitană.

Sinoadele

Pentru chestiuni mai importante episcopii unei provincii

se adunau în sinod prezidat de mitropolit sau de episcopul cel

mai în vârstă. La sinod puteau să participe și preoți și diaconi

care puteau lua cuvântul, dar nu aveau drept de vot. Sinoadele

aveau conștiința că sunt inspirate de Duhul Sfânt. Sinoadele

erau mijloace de afirmare a unității Bisericii, de apărare a cre-

dinței și de impunere a disciplinei.

Primele sinoade cum sunt cele de la Palermo, Frigia și

Auhialos (Tracia) în anul 150; cele de la Cartagina prezidate de

Sfântul Ciprian, cele de la Antiohia contra lui Pavel de Samosata

(264, 268), cel de la Elvira (300), cel de la Arelate (314), Ancyra (314).

109

Lecția XII

Problema Sfintei Treimi: Monarhismul și

subordinațianismul

Monarhismul sau antitrinitarismul este rezultatul încercării

de a explica și pune de acord cele două adevăruri ale credinței creș-

tine: există un singur Dumnezeu (monoteismul) și Iisus Hristos este

și Dumnezeu, idei care par a fi contradictorii. Din preocuparea de a

explica dumnezeirea lui Iisus Hristos și raportul lui de Fiu cu Tatăl

a ieșit antitrinitarismul dinamic iar din preocuparea de a salva și

explica monoteismul creștin a ieșit antitrinitarismul modalist.

Antitrinitarismul este, prin controversă dogmatică în sânul

Bisericii, preludiul marilor controverse trinitare și hristologice

din secolele următoare. Împotriva acestei învățături greșite Bi-

serica afirmă unitatea ființei dumnezeiești și personalitatea Fiu-

lui ca ipostază divină.

În ultimele decenii ale secolului al II-lea au apărut două

forme de învățătură care deși diferite au fost catalogate împre-

ună de istoricii moderni sub numele de monarhianism: datorită

preocupării lor pentru unitatea lui Dumnezeu, pentru monarhie.

Monarhianismul dinamic era teoria care susținea că Hristos

a fost un simplu om asupra căruia s-a coborât Duhul lui Dumnezeu.

Întemeietorul monarhianismului dinamic a fost Teodot – un

negustor de piele din Bizanț care a adus această erezie la Roma

cam pe la anul 190. Deși nu nega nașterea din Fecioară a lui Iisus,

Teodot susținea că până la botez, Iisus a dus viața unui om obișnuit

cu deosebirea că era extrem de virtuos. La Botez, Spiritul a coborât

asupra lui Hristos și a început să facă minuni fără a deveni divin.

Alți eretici din grupare au acceptat îndumnezeirea lui după Înviere.

Ei erau foarte preocupați de textele Deut. 18, 15 și Lc.

1, 35 după care Duhul L-a inspirat mai degrabă decât ar fi locuit

în el. Teodot, excomunicat de papa Victor (186-198), Teodot

cel Tânăr a prezentat idei bizare potrivit cărora Melchisedec era

110

puterea supremă, superior lui Hristos și mediator între Dumne-

zeu și om despre care se pare că spunea că era Duhul care a

coborât asupra lui Iisus.

Se pare că preocuparea acestor antitrinitari era de a eli-

mina ideea despre Întruparea lui Dumnezeu, idee care era atât

de străină celor îmbibați de filozofia greacă108.

Teodot combătea învățătura gnosticilor și afirma că Dum-

nezeu este creator a toate. Învățătura sa a fost condamnată și el a

fost excomunicat pe la anul 190 de către Victor episcopul Romei.

Lui Teodot i-a urmat la conducerea aceste școli antitri-

nitariene Asclepiodod (sau Asclepios) iar mai apoi Teodot cel

Tânăr. Ultimul reprezentat cunoscut al acestei erezii în Apus a

fost Artemon (sau Artemas) în 230-235, după care această ere-

zie dispare în Apus.

În Răsărit reprezentantul cel mai de seamă al acestei

erezii a fost Pavel de Samosata, episcop al Antiohiei pe la anul

260 și demnitar al reginei Zenobia a Palmirei.

Ca episcop el a trezit curând un val de proteste împotri-

va luxului cu care se înconjura și împotriva inovațiilor pe care

le-a introdus în viața Bisericii, (a interzis să se cânte imne lui

Hristos și a permis femeilor să cânte în Biserică; era înconjurat

de femei oriunde se ducea).

În climatul Palmirei, al unui accentuat monoteism, în

încercarea de a puncta unitatea lui Dumnezeu, Pavel n-a urmat

calea antitrinitarismului modalist, ci a încercat să păstreze mo-

noteismul printr-o diferențiere esențială între Tatăl și Fiul, doar

Tatăl fiind Dumnezeu.

Potrivit lui Pavel, Fiul nu este Dumnezeu și nici Cuvântul

sau înțelepciunea lui Dumnezeu; Fiul există numai după Întrupare,

însă caracterul său de Fiu nu este esențial. Nu este vorba, după

Pavel de Samosata de veșnicul Fiu al lui Dumnezeu făcându-se

om, ci despre o predestinație a lui Dumnezeu pentru acest om.

108 J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines, p. 115-117. (Se va prescurta în

continuare Early Christian...).

111

În Iisus a locuit înțelepciunea sau Cuvântul lui Dumne-

zeu, dar acest Cuvânt nu era altceva decât rațiunea sau scopul

lui Dumnezeu care a locuit și în Moise și în profeți. În Iisus,

această prezență a Cuvântului este cantitativ diferită de prezen-

ța în alți oameni. Unirea dintre Iisus și Cuvânt este morală. Cu-

vântul a locuit în Iisus ca într-un templu, întrucât acest Cuvânt

sau înțelepciune e considerat doar puterea lui Dumnezeu,

această doctrină este numită de obicei monarhianism sau anti-

trinitarism dinamic109.

109 Justo Gonzales, A History of Christian Thought, vol. I, p. 254-256. (Se

va prescurta în continuare A History of Christian...).

112

Lecția XIII

Controverse și schisme: Data serbării Paștilor. Hipolit,

Novat și Novatian. Botezul ereticilor, Meletie

Până acum am făcut cunoștință cu o serie de controver-

se și schisme care au separat anumite grupuri de Biserică.

În a doua jumătate a secolului al II-lea au avut însă loc

și unele controverse în sânul aceleași Biserici Creștine, care din

fericire n-au avut rezultat o dezbinare. Acestea au fost cele trei

controverse zise pascale:

I). Controversele pascale:

Creștinii, ca evreii și secta de la Qumran acordau mare

importanță problemelor de detaliu calendaristic110.

A doua jumătate a secolului al II-lea se caracteriza și

printr-o tendință generală de codificare a diferitelor obiceiuri

din cadrul Bisericii111.

Pe de altă parte, în această vreme Biserica de la Roma

și, cu ea, Biserica din Apus a început să dobândească un carac-

ter tot mai latin și controversele care vor urma trebuie înțelese

și în acest context, ele având ca rezultat o slăbire a influenței

asiatice, deci răsăritene, la Roma.

Creștinii și-au dat seama că existau diferențe între Răsă-

rit și Apus, în privința datei și felului în care serbau Paştile. La

evrei această sărbătoare se ținea la 14 Nissan și prin ea se co-

memora salvarea întâilor născuți israeliți din Egipt și salvarea

evreilor din robia egipteană. Creștinii serbau de Paști Moartea

și Învierea Mântuitorului.

110 W. H. C. Freud, The Early Church, p. 188. (Se va prescurta în continuare

The Early...). 111 A. Fliche & V. Martin, Histoire de l'Eglise, vol. I, p. 87.

113

Deosebirea pe care au constatat-o creștinii era următoarea:

Cei din Asia serbau Paștile la 14 Nissan odată cu evreii,

indiferent de ziua săptămânii în care cădeau Paștile. Creștinii din

Apus serbau Paștile întotdeauna în Duminica de după 14 Nissan.

Această diferență de practică a dobândit proporții datorită faptului

că la Roma și în alte părți ale Apusului existau un număr mare de

creștini din Răsărit și aceștia urmau cu fidelitate practica de acasă

și o dată la șapte ani marea comunitate a celor originari din Asia

serbau la Roma Patimile și Moartea Mântuitorului atunci când

creștinii apuseni serbau Învierea. Din faptul că serbau Paștile la 14

Nissan, creștinii din Asia erau numiți quartodecimani.

1). Conform lui Irineu din Lyon, citat de Eusebiu al Ce-

zareei (H. E., V, 24) cea dintâi controversă a avut loc atunci

când Policarp al Smirnei s-a dus la Roma și a avut discuții pe

această temă cu Anicet, episcopul Romei, (în timpul împăratu-

lui Antoniu Piul, în jurul anului 155).

În ciuda unei bunăvoințe și de o parte și de alta, cei doi

n-au putut rezolva această problemă. Așa cum relatează Euse-

biu, Policarp invoca în sprijinul practicii răsăritene faptul că el

a ținut-o întotdeauna împreună cu Apostolul Ioan și cu ceilalți

apostoli pe care i-a cunoscut.

Anicet, la rândul său, face amintire la practica înain-

tașilor săi.

Cu toate că cei doi au rămas fiecare la poziția sa „ei au

rămas în comuniune unul cu altul”. Ei au săvârșit Sfânta Euha-

ristie împreună și s-au despărțit în pace.

2). Cea de-a doua discuție pe tema datei serbării Paștilor

a avut loc la Laodiceea Frigiei pe la 167-170 la ea participând

episcopii Meliton de Sardes și Apolinarie de Ierapolis. Amân-

doi erau quartodecimani, dar Apolinarie susținea că la 14 Nis-

san Mântuitorul nu a săvârșit Pascha iudaică obișnuită, ci s-a

jertfit pe Sine. Această atitudine era menită să înlăture practica

iudaică a Mielului pascal, practică împotriva căreia au scris și

Clement din Alexandria și Hipolit.

114

3). A treia controversă i-a avut ca protagoniști pe episcopii

Victor al Romei (198-199) și Policrat al Efesului. Această contro-

versă a fost pornită tot din cauza diferențelor care existau la Roma

unde grupul creștinilor de origine asiatică erau quartodecimani.

Episcopul Victor a condamnat practica quartodecimanilor și le-a

scris episcopilor mai însemnați, între care și lui Policrat, invitându-i

să participe la un sinod la care să se discute această problemă și

să se adopte practica romană.

După un sinod al episcopilor din Asia, Policrat i-a răspuns

lui Victor, scrisoarea fiind reprodusă de Eusebiu al Cezareei

(H. E., V, 24).

În sprijinul practicii din Asia, Policrat a citat „marile

făclii” care își dorm somnul în Asia, în așteptarea venirii Dom-

nului: Filip Apostolul, Apostolul Ioan, Policarp al Smirnei,

precum și Thraeas, alt episcop martir al Eumeei, Sagaris, Meli-

ton. Policrat mai menționează tradiția propriei sale familii, el

fiind cel de al optulea membru al acestei care a ajuns episcop.

Cu toții au urmat practica ținerii Paștilor la 14 Nissan. La fel și

episcopii care erau cu el la alcătuirea răspunsului, a căror nume

ar alcătui o listă lungă.

La primirea acestui răspuns, Victor a vrut să excludă

din comunitatea bisericească, grupul Bisericilor din Asia. Dar

nu aceasta era și atitudinea celorlalți episcopi care l-au îndem-

nat să-și îndrepte atenția către lucruri care mențin pacea, unita-

tea și dragostea cu aproapele. Între aceștia se afla și Irineu,

episcopul Lyonului, care în timp ce sprijinea punctul de vedere,

că Duminica era ziua cea mai potrivită pentru serbarea Paștilor,

l-a sfătuit pe Victor să nu rupă legăturile cu alte Biserici pentru

motivul că acestea urmau tradiția neîntreruptă a predecesorilor

lor. Eusebiu informează că practica apuseană era urmată în Pa-

lestina, în Pont, în Osrohene, în Corint, „că nicio altă zi, decât

ziua Domnului nu trebuie celebrat misterul Învierii Domnului

din morți”. (H. E., V, 23).

115

II. Sinodul de la Arelate (314)

A hotărât ca toți creștinii să țină Pastile „într-o zi și un

timp în toată lumea” (Can. 1), iar Sinodul I Ecumenic a stabilit

ca ziua Paștilor să fie prima Duminică după luna plină, după

echinocțiul de primăvară (21 martie), amânându-se cu o săptă-

mână dacă coincidea cu Pascha iudaică.

Din cauza deosebirilor ciclului pascal în uz și a datei

echinocțiului, data Paștilor a continuat să fie diferită între Ro-

ma și Alexandria și după Sinodul I Ecumenic. La Roma exista

un ciclu pascal de optzeci și patru de ani, iar la Alexandria unul

de nouăsprezece ani. Episcopul Alexandriei comunica și celor-

lalte Biserici data Paștilor.

Schisma lui Hipolit

Către sfârșitul secolului al II-lea și începutul celui ur-

mător a început să se dezvolte opinia printre unii creștini că

Biserica nu ar trebui să ierte unele păcate grele ca: omuciderea,

desfrânarea și apostazia. Această atitudine rigoristă, care va

afecta multă vreme viața Bisericii, avea menirea să păstreze

tăria morală a Bisericii. Ea constituia, însă, o negare a spiritului

dragostei și iertării care este atât de caracteristic Evangheliei112.

În acest curent rigorist s-a înscris și Hipolit, care era

foarte respectat în comunitatea creștină de la Roma și care

atunci când Calist i-a urmat lui Zefirinus (succesorul lui Vic-

tor), a refuzat să-l mai recunoască pe acesta și a fost el însuși

ales episcop de un grup de creștini romani.

Pe Calist îl acuza că ar fi fost sclav, că s-a ocupat de

chestiuni bancare, că iartă păcate grele și primește eretici în

Biserică. (în lucrarea Philosophumena).

Cei doi se mai deosebeau și în privința doctrinei trinita-

re, Hipolit opunându-se sabelianismului, accentua caracterul de

112 J. Gonzales, A History of Christian..., vol. I, p. 237.

116

persoane ale Tatălui și ale Fiului. Calist avea o concepție care

stătea în cea a lui Sabelius și cea a lui Hipolit.

Hipolit și-a continuat opoziția față de urmașii lui Calist

până când în anul 235 în timpul lui Maximin Tracul el și rivalul

său Pontianus au fost exilați în Sardinia unde amândoi au mu-

rit. Tradiția afirmă că înainte de moarte s-au împăcat și au fost

aduse rămășițele lor la Roma.

Controversa privind reprimirea lapșilor

(Schisma lui Novat și Novațian)

La sfârșitul anului 250 se terminase persecuția lui De-

ciu. La Cartagina, în Africa de Nord, Sfântul Ciprian, care se

refugiase din fața persecuției, s-a reîntors pe scaunul său epis-

copal în aprilie 251. Aici a constatat că unii preoți îi acceptau

la împărtășanie pe cei care se lepădaseră de la credință în tim-

pul persecuției și care au revenit în Biserică, pe baza unor ade-

verințe-recomandări din partea mărturisitorilor. Aceștia din

urmă considerau că posedă dreptul, de a ierta pe cei ce se lepă-

daseră113. Dându-și seama că aceasta este o chestiune care pri-

vește autoritatea clericală în Biserică a convocat un sinod la

Cartagina, după Paștile anului 251. S-a hotărât acum că nimeni

din cei căzuți nu poate fi reintegrat în Biserică fără a trece prin

penitență. Doar cei aflați în pericol de moarte puteau fi repri-

miți imediat, hotărârea urmând să o ia episcopul, întrucât Bise-

rica este întemeiată pe episcop114.

Preoții care au apostaziat nu mai puteau fi primiți niciodată.

Majoritatea membrilor Bisericii din Cartagina au accep-

tat această hotărâre. Au existat și unii care nu s-au supus, cei

care se opuseseră alegerii lui Ciprian. În fruntea acestora se afla

preotul Felicissimus. Aceștia l-au socotit pe Sfântul Ciprian ca

113 W. H. C. Freud, The Rise of..., p. 323. 114 Pierre Batiffol, L 'eglise naissante et le Catholicisme, p. 420. (Se va pre-

scurta în continuare L 'eglise naissante...).

117

având o atitudine prea aspră față de lapși. Sperând să se obțină

sprijin la Roma, unul dintre preoții rebeli, Novat a fost trimis în

capitala imperiului pentru a contribui acolo la alegerea unui

episcop care să rupă legăturile cu Ciprian. Aceștia se gândeau

la Novațian sprijinit de o parte a creștinilor de la Roma. A fost

ales însă Corneliu, datorită sprijinului acordat acestuia de către

Ciprian. Novațian, deși era un bun teolog și ținuse Biserica

Romei în unitate după arestarea lui Fabian n-a fost ales, se pare

și datorită unei invalidități115.

Controversa baptismală

Aceasta a apărut în contextul tulburărilor produse în

Africa de Nord de către novațieni. S-a pus problema dacă bote-

zul făcut de aceștia este valid. Sfântul Ciprian a fost întrebat de

către un laic pe nume Magnus, dacă ereticii care revin la Bise-

rică trebuie rebotezați. Acesta a răspuns arătând că aceștia nu

au Biserică iar că iertarea păcatelor, așa cum se întâmplă la Bo-

tez, se poate face doar în Biserică. Ereticii, deci, n-au ce tran-

smite la Botez. În consecință, ereticii trebuie rebotezați. Aceas-

ta era practica în Africa, în Asia Mică și la Antiohia.

La Roma (cf. interpretării lui Freud, op. cit., p. 356) Bo-

tezul nu avea aceeași semnificație profundă ca în Africa, se

admitea nerepetarea Botezului doar punerea mâinilor trebuind

repetată în cazul ereticilor care se reîntorceau la Biserică116.

Punctul de vedere roman a fost exprimat de către epis-

copul Ștefan, urmașul lui Corneliu, care susținea că Botezul nu

este al Bisericii, ci a lui Hristos și nu depinde de corectitudinea

săvârșitorului, ci de cea a formei. Această controversă va îm-

brăca forme nedorite, Ștefan numindu-l pe Ciprian Antihrist și

folosind textul „Tu ești Petru”, pentru a susține primatul epis-

115 W. H. C. Freud, The Rise of..., p. 324. 116 Pierre Batiffol, L'eglise naissante..., p. 458.

118

copului Romei. Ciprian i-a răspuns afirmând că toți episcopii

sunt egali, ca și Apostolii.

În anul 256 a avut loc un sinod pe această temă la Car-

tagina, care s-a pronunțat împotriva recunoașterii Botezului

ereticilor. Sfântul Ciprian a susținut acolo că nu există decât un

singur Botez, cel al ereticilor nefiind Botez. Deci, la intrarea

lor în Biserică ei nu sunt rebotezați, ci botezați. La același si-

nod Sfântul Ciprian a spus împotriva pretențiilor lui Ștefan:

„Nimeni dintre noi nu se face episcopul episcopilor și nici nu

recurge la teroare tiranică pentru a-și constrânge colegii la ade-

ziune. Fiecare episcop, în plenitudinea libertății și autorității

sale, păstrează dreptul de a gândi prin sine însuși”117.

Firmilian al Cezareei Capadociei, care avea probleme

asemănătoare cu montaniștii care se întorceau la Biserică, l-a

sprijinit pe Ciprian.

Urmașul lui Ștefan, Sixt al II-lea, a avut o atitudine mai

conciliantă și a reînnoit legăturile cu Ciprian și Firmilian.

Validitatea botezului ereticilor a fost recunoscută la Si-

nodul de la Arelate (314).

117 Pierre Batiffol, op. cit, p. 458.

119

Lecția XIV

Începuturile învățământului creștin. Școlile din

Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia și Edesa

Învățământul creștin a fost legat de la început de botez,

el fiind o pregătire a copiilor și a celor care se converteau pen-

tru a putea primi botezul. Cele mai vechi referiri la educație în

documentele creștine arată că învățământul creștin avea ca scop

formarea religioasă și morală.

Sfântul Apostol Pavel îi sfătuiește astfel pe cititorii epistole-

lor sale: „Și voi părinților nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci

creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului”. (Efes. 6, 4).

Sfântul Ignatie al Antiohiei, scriind filadelfienilor la în-

ceputul secolului al II-lea, îi îndemna pe aceștia să-i învețe pe

copii Scriptura și meseriile. La Scriptură ca obiect de studiu s-au

adăugat cu timpul unele scrieri ca Didahia, Martirologiile, Scrie-

rile Părinților Apostolici, în special Apologiile. Sfântul Iustin

Martirul spune că primea la sine pe oricine voia să vină la el și

îi comunica cuvintele adevărului. Locul în care se desfășura

învățământul creștin era familia și biserica.

Didascalii au reprezentat o categorie harismatică în Bi-

serică. Dintre didascalii mai renumiți care adunau în jurul lor

ucenici pe care îi inițiau în învățătura Evangheliei îi amintim pe

Iustin Martirul, Tațian, Clement Alexandrinul, Atenagora, Teofil,

Minuciu, Tertulian.

I. Școala din Alexandria

Din secolul al II-lea sunt cunoscute așa numitele școli

catehumenale sau școli catehetice. Dintre acestea, cea mai ves-

tită a fost cea din Alexandria Egiptului. Alexandria era unul din

cele mai importante centre culturale ale lumii vechi, cel de-al

doilea centru al imperiului, întrecut în faimă doar de Roma. Ca

120

centru comercial orașul a atras atât greci, cât și evrei. Exista acolo

o importantă bibliotecă. Cărțile Eclesiastul și Înțelepciunea lui

Solomon au fost probabil scrise acolo, iar Septuaginta a fost tradusă

la Alexandria. Filon, marele învățat al iudaismului, contemporan

mai în vârstă al Sfântului Apostol Pavel, a trăit în acest oraș.

Gnosticismul i-a avut în Alexandria pe cei mai vestiți

reprezentanți ai săi și școlile sale.

În jurul anului 185 exista la Alexandria o vestită școală

catehetică creștină condusă de Panten originar din Sicilia, fost

filozof stoic, convertit la Creștinism. Nu se știe dacă el a fost

cel dintâi dascăl al acestei Academii creștine.

Se pare că Panten, care nu ne-a lăsat nimic scris, și-a des-

fășurat activitatea învățătorească la Alexandria între 180-200 mai

mult pe cont propriu, fără un mandat din partea conducerii Biseri-

cii de acolo pentru a face acest lucru. Activitatea sa se aseamănă

cu cea desfășurată de Iustin Martirul și de Tațian la Roma, înainte

de vremea lui Panten. Contemporan cu el și urmaș al său la con-

ducerea școlii a fost Clement (190-202-3).

De la Clement, prin care școala de la Alexandria începe

să câștige reputație, ne-au rămas câteva scrieri importante pen-

tru cunoașterea conținutului învățământului practicat de Cle-

ment, cât și a metodelor folosite de el.

Protrepticul reprezintă o respingere a credințelor păgâne

în zei și o invitație adresată păgânilor de a îmbrățișa Creștinismul.

Pedagogul este un tratat de educație și morală creștină.

Stromatele au ca scop introducerea cititorului în adevă-

rata gnoză creștină.

Tot de la el ne-a rămas omilia Care bogat se va mântui?

Faimă deosebită a câștigat școala din Alexandria prin

Origen, cel dintâi dascăl despre care se știe că a condus școala

ca urmare a unei numiri episcopale. El a fost numit în fruntea

școlii de către episcopul Dimitrie în anul 203.

„În întreaga Antichitate creștină, cel puțin în Biserica

Răsăritului, n-a existat alt scriitor a cărui atracție să fie atât de

121

puternică, a cărui glorie atât de discutată și a cărui studiere să

fie atât de dificilă.

Celebrat în timpul vieții de sfinți ca Alexandru al Ieru-

salimului și Grigorie Taumaturgul, el a fost condamnat de către

episcopul său și alungat din biserica sa; după moarte el a găsit

apărători entuziaști printre cei mai mari sfinți și cei mai iluștri

învățați”. Și a fost condamnat la Sinodul V Ecumenic de la

Constantinopol din 553118.

Origen a deținut această poziție de dascăl al școlii cate-

hetice din Alexandria până în anul 211 când Caracalla i-a alun-

gat pe toți dascălii de filozofie din Alexandria, trebuind și el să

plece. S-a reîntors însă după un an și și-a reluat activitatea.

Marele dascăl nu pomenește niciunde în scrierile sale

de predecesorii săi la școala alexandrină, însă avem știri despre

ei și despre activitatea lor dintr-o scrisoare a lui Alexandru al

Ierusalimului adresată lui Origen și păstrată de Eusebiu al Ce-

zareei în Istoria bisericească.

În clipa în care a fost încredințat să-i urmeze lui Clement,

Origen avea doar vârsta de optsprezece ani. Spre deosebire de

predecesorii săi el era originar din Egipt.

Origen era plin de entuziasm pentru credința pe care o

învăța ascultătorilor săi și ducea o viață austeră de post și pri-

veghere, muncind foarte mult și în timpul nopții, dormind nu

pe pat, ci pe dușumea. Luând ad litteram textul de la Matei 19,

22 el s-a castrat, lucru care-i va produce mai târziu mari greu-

tăți. După anul 230 când a fost hirotonit de episcopii din Pales-

tina pentru a putea predica, el a fost îndepărtat de la conducerea

școlii din Alexandria și caterisit de către episcopul Dimitrie. În perioada de dinainte de această dată, când se bucură

de aprecierea ierarhului său, la prelegerile sale veneau oameni de toate categoriile: creștini, catehumeni, filozofi greci, gnos-tici. Toți veneau să asculte cum interpreta Sfânta Scriptură.

118 T. Lebreton, în T. Lebreton, J. Zeiller, L'Eglise..., în A. Fliche and V.

Martin, Histoire de l'Eglise, vol. II, p. 249.

122

Pentru aceasta el a simțit nevoia unui studiu profund al Scriptu-rii. A învățat ebraica și după aceasta a realizat Exapla (textul ebraic + patru traduceri grecești ale Vechiului Testament).

În același timp el s-a aplecat asupra filozofiei elenice, lucru care l-a făcut pentru a cunoaște fondul celor care veneau la el cu dorința de a asculta cuvântul Evangheliei.

Origen n-a putut face față singur sarcinilor tot mai nume-roase legate de activitatea didactică și a făcut apel la Heraclas care se va ocupa de pregătirea începătorilor, lui revenindu-i instruirea avansaților. Heraclas îi va urma lui Origen la conducerea școlii în anul 230, iar un an mai târziu va deveni episcop al Alexandriei.

Alți dascăli cunoscuți la conducerea școlii din Alexan-dria au fost Alexandru, Dionisie, Pierin, iar mai târziu Didim cel Orb, ultimul conducător cunoscut fiind Rodon.

Din cuvântul de mulțumire către Origen al lui Grigorie Taumaturgul știm că în sistemul de învățământ al lui Origen intră și predarea unor discipline ca logica, dialectica și fizica.

II. Școala de la Cezareea Palestinei

Orașul Cezareea Palestinei devine în timpul lui Irod cel Mare un important port la Mediterană. Populația crește ajun-gând la 100.000 de locuitori.

Începuturile Bisericii Creștine sunt legate de numele lui Filip, a cărui casă devine centru de întâlnire pentru creștini. În legătură cu sutașul Corneliu s-a dezvoltat aici un grup de creș-tini dintre neamuri. Se știe că Sfântul Apostol Pavel a fost în-temnițat aici timp de doi ani.

Școala catehetică de la Cezareea a fost creația lui Origen care s-a aflat acolo mai întâi în anul 211, după ce a plecat de la Alexandria fugind de persecuția poruncită de Caracalla.

Episcopii din Palestina i-au îngăduit acestuia să predice, fapt pentru care au fost mustrați de către episcopul Dimitrie al Alexandriei.

În anul 230 Origen a fost hirotonit preot de către episcopii

palestinieni, fapt pentru care a fost înlăturat de la conducerea școlii

123

din Alexandria. După aceasta, el a venit din nou la Cezareea. Aici

Origen i-a avut între ucenici pe Teodor și Atenodor, doi frați din

Neocezareea Pontului. Teodor, cunoscut ca Grigorie Taumaturgul

ne-a lăsat o serie de informații despre programa de învățământ de

la Cezareea în Cuvântul de mulțumire către Origen.

Învățământul de aici urma împărțirile filozofiei din vremea

aceea. Logica se făcea după metoda socratică. Fizica (geometria și

astronomia) avea aici rostul de a demonstra lucrarea lui Dumnezeu

în creație. Morala oferea o cunoaștere de sine și a scopurilor proprii

prin studierea virtuților. Teologia se preda în două feluri: prin lec-

turi din filozofi și poeți pentru formarea unui spirit critic; după

aceasta urmând studierea Scripturii. Metoda aceasta avea o puterni-

că orientare spirituală și Origen accentua practicarea virtuților.

Cezareea fiind centrul școlilor rabinice, Origen purta aici

discuții cu învățați evrei. Aici Origen a alcătuit comentarii la Isaia,

Iezechiel, Cântarea Cântărilor, Evanghelia după Matei și cei dois-

prezece profeți. Tot acolo a redactat scrierea Kata kelsu și a scris

scrisori către Iulius Africanul, episcopul Fabian al Romei și împă-

ratul Filip Arabul; a mai scris aici Exhortatio ad martyrium. El a

murit în drum spre Tyr. Nu se știe dacă școala a continuat după

Origen, însă opera sa a fost adunată de către Pamfil (care a scris o

Apologie pentru Origen) și care în anul 290 a fost instalat de către

episcopul Agapius în fruntea Discalionului de la Cezareea. Se cu-

nosc și doi studenți ai acestuia: Apianus și Edesius.

În privința învățământului, Pamfil a rămas credincios

metodei lui Origen.

Un alt ucenic al lui Pamfil a fost Eusebiu, vestitul isto-

ric bisericesc și viitor episcop al acestei cetăți, care va fructifica

bogata bibliotecă de la Cezareea, cea mai bogată și importantă

sursă pentru istoria bisericească a episcopului de la Cezare-

ea119.

119 Friederich Heyer, Kirchengheschichte des..., Verlag W. Kohlhamme,

Stuttgart, 1984.

124

III. Școala din Antiohia

Antiohia a fost orașul în care „ucenicii s-au numit întâia

oară creștini” (F. A. 11, 26). Discuțiile de acolo vor determina

convocarea Sinodului Apostolic din anul 50.

La începutul secolului al II-lea era episcop al acestui

oraș Sfântul Ignațiu, care afirmă despre sine că este al treilea

episcop al acestei cetăți.

Unii istorici socotesc că școala de aici a existat în secolul

al II-lea în timpul episcopului Teofil (aproximativ anul 180) care

a alcătuit trei scrieri către Autolic, un prieten păgân și un Comen-

tariu la Evanghelii care pot fi socotite ca izvorând dintr-un învă-

țământ creștin organizat. Din scrierile lui se observă deja apariția

la Antiohia a unei exegeze biblice și a unei hristologii distincte.

Potrivit lui Eusebiu al Cezareei, la Antiohia exista în se-

colul al III-lea o școală retorică „elină” al cărei conducător a fost

preotul Malchion cel care a dovedit caracterul eretic al învățătu-

rii lui Pavel de Samosata la Sinodul din 268/269 despre care

Freud (p. 252) afirmă că se afla în tradiția distinctă a Antiohiei.

Adevăratul întemeietor al școlii este socotit Lucian al

Antiohiei. Cam de prin anul 270 el a condus un didascalion la

Antiohia. În timpul lui Lucian a activat la Antiohia un exeget

pe nume Dorotei – bun cunoscător al Scripturii.

În ce-l privește pe Lucian, puține lucruri se cunosc des-

pre doctrina sa. Relația lui cu Pavel de Samosata nu este clară.

Dintre ucenicii săi unii s-au numărat printre apărătorii lui Arie,

el însuși adept al lui Lucian pentru care acesta din urmă este

considerat părintele arianismului.

IV. Școala de la Edesa

Eusebiu al Cezareei vorbește despre o corespondență

care ar fi avut loc între Iisus Hristos și regele Abgar al V-lea

(He I, 15). Legenda a pornit de la faptul încreștinării unui alt

125

Abgar al IX-lea (179-214) cel dintâi conducător al Edesei care

s-a încreștinat.

Creștinismul a pătruns acolo chiar în epoca apostolică, zona

cunoscând prezența unei numeroase populații evreiești. Limba era

siriaca în care evreii au și tradus Biblia (așa-numita Peșitta).

Pe la anul 100, Creștinismul a pătruns de la Edesa în

statul Adiabene. Cronica din Arbela vorbește despre martiriul

celui de-al doilea episcop Simeon în anul 123.

Biserica din Edesa pare să fi fost autonomă, legăturile

ei fiind mai cu seamă cu Ierusalimul.

Se pare că Evanghelia lui Toma a fost Evanghelia creș-

tinilor din Edesa, pe care îi caracteriza un ascetism extrem.

Contemporan și prieten cu regele Abgar al IX-lea a fost

teologul Bardesaues care a susținut o teorie a evreilor înrudită

cu cea a gnosticului Valentin și învăța o hristologie dochetistă.

Învățătura și-a prezentat-o sub formă de imne. (Va fi combătut

în secolul al IV-lea de către Sfântul Efrem Sirul tot prin imne).

Izvoare patristice pomenesc de discipoli ai lui Bardesaues

și Lucian al Antiohiei care au studiat exegeza lui Macarie al

Edesei. Eusebiu al Emessei a audiat aici prelegeri despre Scrip-

tură („Qui nobili genere natŭs apud Edessam urbem Osroenae,

a puero juxta patriam con suetudiuem, sacras Scriptura didicit”,

Sozomen, Hist. Eccl. VI, P. G. 67: 1045).

În secolul al IV-lea, Sfântul Efrem a deschis din nou

aici o școală, care, după modelul evreiesc, avea o disciplină

monastică cu accent pe viața liturgică și pe recitarea de texte

scripturistice: „Moștenirea Sfântului Efrem a fost una a poezi-

ei, reflectând misterul creștin cu multă frumusețe și profunzime

dar folosind puține concepte filozofice și limitându-se aproape

exclusiv la imagini biblice”120

120 John Meyendorff, Imperial Unity and Christian Divisions: The Church

from 450-680 A. D, New York, 1989, p. 99. (Se va prescurta în continuare

Imperial Unity and Christian...)

126

Lecția XV

Viața morală a creștinilor. Disciplina și

premizele monahismului

Viața morală a creștinilor din primele trei veacuri era în

general de nivel superior, impunându-se prin frumusețea ei

chiar admirației păgânilor. Din scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr

către Traian, aflăm că creștinii s-au legat prin jurământ „nu să

săvârșească vreo nelegiuire, ci să se abțină de la furt, jaf, adul-

ter și încălcarea credinței”121.

Tabloul care se desprinde din scrierile unor apologeți este

mult mai cuprinzător. Tertulian descrie felul în care creștinii din

vremea sa se ajutau întreolaltă: „Fiecare depune o mică cotizație,

la lună odată, sau când voiește și numai când voiește și numai da-

că poate. Căci nimeni nu este silit, ci dă de bună voie. Aceste de-

puneri alcătuiesc un fel de tezaur al iubirii aproapelui…”. Aceste

depuneri „slujesc la întreținerea și îngroparea celor lipsiți, la

ajutarea copiilor și copilelor rămași singuri pe lume fără avere

și fără părinți și chiar a servitorilor bătrâni”.

În altă parte în același capitol el spune: „Așadar, ca unii

ce suntem un singur suflet și o singură inimă la ce ne-am teme

să ne folosim lucrurile în comun? Toate sunt comune la noi în

afară de soții”122.

La fel citim în Apologia I a Sfântului Iustin Martirul în

legătură cu Sfânta Liturghie: „Cei care sunt avuți și alții care

doresc fac o donație cât vor și ceea ce se adună este adus la cel

care prezidează (Sfânta Liturghie) și cu aceasta el ajută pe orfani,

pe văduve și pe cei ce sunt în nevoie datorită bolii sau altui motiv;

121 Henry Behenson (ed.), Documents of the Christian Curch, II nd., Ed.

Oxford Univ. Press., 1967, p. 4. (Se va prescurta în continuare Documents

of the Christian...). 122 Apologeticum, trad. de E. Constantinescu, Râmnicu Vâlcea, 1930, p.

157-159.

127

la fel pe cei care sunt în temniță, pe străinii din alte țări și pe

scurt el are grijă de toți care sunt în nevoie”, (cap. 67).

Biserica nu a ascuns și nici nu a cruțat abaterile și păcatele

unora dintre membrii ei, ci, dimpotrivă, le-a expus și le-a criticat

pentru a le îndrepta. Astfel episcopul Calixt al Romei citează pa-

rabola grâului și a neghinei (Mt. 13, 24-30) și compară Biserica cu

corabia lui Noe în care se găsesc lucruri curate și necurate123.

Credința în nemurirea sufletului, în viața viitoare, în judeca-

tă și răsplată întreținea moralul ridicat al creștinilor; practica postu-

lui, rugăciunea particulară. Citirea Sfintei Scripturi, a actelor marti-

rice, a scrierilor creștine, evitarea spectacolelor și a manifestărilor

antice imorale alimentau continuu viața morală a creștinilor.

Viața familială

Dacă în societatea antică familia se găsea într-o stare mare

de criză, Creștinismul a făcut din căsătorie o taină, căpătând un

caracter sacru, inviolabil și indisolubil. Soții erau egali ca membrii

ai Bisericii, fiecare fiind ținut responsabil pentru menținerea căsă-

toriei (și nu numai femeia) mai ales unde era vorba de adulter.

Fecioria era ținută în mare cinste, dar starea civilă obișnuită era

căsătoria. A doua căsătorie era permisă în caz de văduvie prin de-

ces însă era socotită de mai puțină cinste. Căsătoria se încheia în-

tre soți creștini care nu erau rude, dar Biserica recunoștea și căsă-

toriile mixte (cu partener necreștin) și căsătoriile între soți de rang

social diferit. Un tablou al vieții de familie creștină de rară frumu-

sețe se află în scrierea Ad uxarem a lui Tertulian.

Viața publică

Iubind cumpătarea, modestia și simplitatea, creștinii

evitau spectacolele, băile mixte, luxul, podoabele – acte cu

semnificație păgână.

123 Hippolitus, Refutatio, 9, 12.

128

Creștinii își păstrau meseriile care nu erau infamante,

însă membrii unor profesiuni care erau legate de vreun cult pă-

gân, precum gladiatorii și actorii, prin convertire trebuiau să-și

schimbe profesiunea. O dispoziție a Bisericii din Roma de la

anul 197 suna astfel: „Dacă un bărbat este proxenet... dacă un

bărbat este sculptor, pictor... dacă este actor... dacă un bărbat

învață pe copii cunoștințe lumești, dacă este conducător de

cvadrigă,... gladiator... soldat... guvernator militar... magician,

îmblânzitor astrolog, un bărbat cu concubine fie că se lasă de

acestea, fie că este respins”124

Interdicția aceasta se făcea că toate aceste ocupații pri-

veau idolatria sau luarea de vieți omenești.

La început creștinii refuzau să slujească în administrație

și în armată, spunând că mai bine se roagă pentru reușita împăra-

tului; cu timpul renunțând la această idee și pătrunzând în admi-

nistrație și armată. Sinodul de la Elvira admitea ca creștinii în

calitate de magistrați care au îmbrăcat costumul preoției păgâne

să fie reprimiți după o perioadă de penitență de doi ani, dacă n-au

adus sacrificii. În privința atitudinii față de bunurile materiale

este semnificativ locul citat mai sus din Tertulian și Iustin.

O scriere programatică din această perioadă în proble-

ma bogăției este cea a lui Clement Alexandrinul intitulată Care

bogat se va mântui? Care recomandă întrebuințarea rațională a

bunurilor materiale, păstrând linia justă între disprețul față de

acestea și între folosirea lor egoistă.

Unii episcopi și creștini bogați au dăruit averea lor Bi-

sericii pentru fapte de caritate și pentru nevoile comunității.

Munca era prețuită în Creștinism ca un mijloc prin care

creștinul să-și câștige existența, ca mijloc de binefacere și ca

antidot împotriva multor patimi. Clericii înșiși munceau pentru

a-și asigura existența.

124 C. C. Richardson, „The Beginning: Turning the World Upside down” în

H. V. Dusen, Christianity on the March, p. 16-17. (Se va prescurta în conti-

nuare The Beginning...).

129

Creștinismul și clasele sociale

Biserica n-a exclus în recrutarea credincioșilor ei niciun

neam și nicio clasă socială, nicio categorie de oameni, criteriile

alegerii ei erau numai de ordin moral. Creștinii de orice rang

formau o comunitate de credință și de dragoste. Ei se rugau

împreună, participau la mese comune, se ajutau și se respectau

ca frați în Hristos.

Sclavia a fost una din cele mai grele probleme cu care

a fost confruntată Biserica primelor secole. Este cunoscută

atitudinea Sfântului Pavel în Epistola către Filimon. Biserica

a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a ridica statutul so-

cial al sclavilor. Posedarea de către cineva a dreptului de pro-

prietate asupra unei persoane umane era privită ca un rău. Eli-

berarea unui sclav era socotită o faptă bună. Stăpânii de slavi

creștini afirmau solemn în fața episcopului intenția lor de a-i

elibera pe sclavi, cu care în Biserică erau frați. Unii dintre

sclavii eliberați au ajuns chiar episcopi (Calixt al Romei în

secolul al III-lea). Căsătoria dintre sclavi și oameni liberi era

în concepția creștină indisolubilă.

Disciplina

Atunci când numărul credincioșilor a crescut, Biserica a in-

stituit pentru păcate grele (apostasia, uciderea, adulterul) penitența,

adică iertarea cu greu după o perioadă care dura câțiva ani. Peniten-

tul era obligat să-și mărturisească public păcatele, să petreacă în

post, rugăciuni și priveghere, în acte de pocăință și milostenie.

Apariția montanismului a înăsprit penitența, iar după

persecuția lui Deciu sunt cunoscuți preoți însărcinați anume cu

supravegherea penitenței, numiți penitențiari.

Problema penitenței a provocat primele schisme în Bi-

serică (Hipolit, Novat-Novatian, Meletie) prin opoziția a două

curente, unul rigorist, iar altul mai indulgent.

130

Începuturile (premizele) monahismului

Atunci când a început să fie studiat acest fenomen al vi-eții creștine au fost cercetători care au crezut că pot găsi origi-nea lui în formele de ascetism evreiesc ca cele practicate de esenieni, în neoplatonism, neopitagoreism sau chiar în budism. Dar dacă există elemente care sunt comune tuturor formelor de ascetism, aceasta nu înseamnă că o formă a determinat apariția altei forme, ci mai degrabă retragerea și consacrarea lui Dum-nezeu își au originea în natura umană și poate avea, în orice religie superioară un fel de monahism125.

Deci monahismul creștin își are originea în Creștinis-mul însuși și în idealul său ascetic.

Mântuitorul s-a retras în pustie timp de patruzeci de zile și ne-a lăsat unele învățături ce îndemnau spre ascetism. Iată câ-teva exemple: „Du-te vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în Ceruri”. (Mc. 10, 21); „Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi, dându-le putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag, să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu”. (Mc. 6, 7-8); „Căci sunt fameni care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei în-șiși pentru Împărăția cerurilor” (Mt. 19, 12).

Atitudinea ascetică devine mai evidentă în abstinența sexuală sau în feciorie. Misionarii creștini erau de obicei asce-tici și aceasta explica progresul deosebit al misiunii126.

Precursori ai monahismului în veacul apostolic au fost

aceia care au simțit că Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă să-și

dedice întreaga viață creștină Evangheliei. Aceștia, de obicei, s-au

despărțit de toate bunurile lor și au urmat pilda apostolilor și

evangheliștilor, au umblat din oraș în oraș trăind în sărăcie de bună

125 C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 331. 126 C. C. Richardson, „The Beginning...” în H. V. Dusen, Christianity on the

March, p. 19 și urm.

131

voie. Alții, renunțând la avere și căsătorie s-au angajat cu totul în

slujba săracilor și a celor avizați la ajutor din partea comunității. Atunci când monahismul și-a căutat originea în vre-

mea apostolică și-a adus din când în când aminte de acești oameni apostolici.

Au existat în veacul al doilea comunități creștine întrege care s-au retras în pustie în frunte cu episcopul lor, după ce și-au vândut tot ce aveau pentru a putea alerga liberi în întâmpinarea Mântuitorului, a cărui a doua venire credeau că este apropiată. Au existat glasuri care îi îndemnau pe creștini să părăsească calea cea largă și să o aleagă pe cea îngustă; au existat scrieri de acest fel: Păstorul lui Herma127.

Fecioarele și văduvele din rândul comunității creștine au fost mai degrabă precursori ai monahismului.

În decursul veacului al treilea poate că s-au refugiat în pustie unii creștini singuratici și poate că ici colo s-au adunat la un loc pentru a duce o viață comună. În pragul veacului al IV-lea numărul acestora s-a înmulțit. Veacul al treilea a fost un veac de puternice crize politice.

Școala catehetică de la Alexandria a avut un rol deose-bit în propovăduirea unor idei centrale monahismului. Aici se învăța că spiritul emancipat de ceea ce este senzual și adâncit în continua cercetare a ideilor veșnice se va învrednici de vederea Celui nevăzut și chiar se va îndumnezei. Aceasta era retragerea din lume pe care o învățau cei de aici mai cu seamă Origen (v. panegiricul acestuia scris de Grigorie Taumaturgul); din aceas-tă pricină Origen este socotit de unii între părinții monahismu-lui. Biserica a aprobat această mișcare considerându-o formă străveche a vieții creștine. Monahismul, spre deosebire de mon-tanism, nu s-a făcut judecător al Bisericii.

Adevăratul început al monahismului trebuie socotit du-pă pacea Bisericii, când unii creștini au preferat să trăiască complet izolați, au stabilit comunități în pustie și au căutat să reconstituie comunitatea de la Ierusalim.

127 A. Harnack, Monahismul, p. 27.

132

Natura profetică a monahismului explică cele trei voturi: să-răcie, castitate („căci la Înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci că sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”. Mt. 22, 30) și ascultare.

Organizatorii monahismului sunt socotiți Sfântul Anto-nie cel Mare (251-356) și Sfântul Pahomie (276-349).

Dacă unii monahi n-au fost scutiți de unele exagerări și de-vieri, de notat este faptul că monahismul a jucat un rol important în viața Bisericii, dând acesteia multe personalități și importanți ierarhi.

Viața ascetică

Este adevărat că Iisus Hristos a renunțat la unele elemente ascetice care erau specifice misiunii lui Ioan Botezătorul. Totuși în Evanghelie citim lucruri ca acestea: „Căci oricine face voia lui Dumnezeu acela îmi este frate, soră și mamă”. (Mc. 3, 35); „Du-te vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în ceruri”. (Mc. 10, 21); „Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi, dându-le putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag, să nu aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu”. (Mc. 6, 7-8); „Căci sunt fameni care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fa-meni pe care oamenii i-au făcut fameni și sunt fameni care s-au fă-cut fameni pe ei înșiși pentru Împărăția cerurilor”. (Mt. 19, 12).

Începe să se dezvolte o concepție despre o viață mai desă-vârșită decât viața normală de familie, în care renunțarea la bunuri joacă un rol important. Atitudinea ascetică devine mai evidentă în abstinența sexuală sau în feciorie. Misionarii creștini erau de obi-cei ascetici și aceasta explică progresul deosebit al misiunii128.

Ascetismul n-a reprezentat un lucru nou pe care Crești-nismul l-a adus în lume. Budismul era renumit pentru viața monahală pe care a dezvoltat-o cu cinci sute de ani înainte de Hristos. Forme monastice existau și în alte culte: în iudaism exista secta de la Qumran care era de tip monastic.

128 C. C. Richardson, „The Beginning..., în H. V. Dusen, Christianity on the

March, p. 19 și urm.

133

Lecția XVI

Cauzele persecuțiilor

Sfântul Apostol Pavel a spus că propovăduirea lui Hris-

tos Cel răstignit este „pentru iudei sminteală iar pentru păgâni

nebunie”. (I Cor. 1, 23). Am văzut că iudeii care L-au răstignit

pe Mântuitorul n-au avut o atitudine mai favorabilă față de

ucenicii acestuia. Din cauza acestei atitudini Tertulian numește

sinagogile iudaice „fontes persecutionum”. Am văzut la înce-

putul acestui curs că oamenii au arătat receptivitate față de cul-

tele străine și pe fundalul uscăciunii religiei lor o mulțime de

culte orientale au prins teren aici.

Atunci cum se explică șirul persecuțiilor împotriva creș-

tinilor care inaugurate de Nero vor dura până în prima parte a

secolului al IV-lea? Aceste persecuții împotriva creștinilor n-au

fost cele dintâi persecuții religioase ale autorităților romane.

Persecuții au fost înregistrate și împotriva altor manifestări re-

ligioase cum s-a întâmplat în anul 184 î.Hr. în cazul adepților

misterelor dionisiace, numit și afacerea Bachamalelor, când

multe mii de adepți ai acestor mistere au fost persecutați. De

fapt persecuția era îndreptată nu împotriva indivizilor respec-

tivi, cât împotriva exceselor imorale care puneau în primejdie

bunele moravuri ale societății. Aceleași motive au stat la baza

măsurilor luate de autoritățile romane împotriva ghicitorilor,

astrologilor, care cu horoscoapele și profețiile lor produceau

neliniști sociale. Această atitudine a autorităților romane a ră-

mas neschimbată în primele veacuri ale erei creștine.

În primele decenii Creștinismul a fost confundat cu iu-

daismul, când așa cum spune Tertulian (160-240) Biserica a trăit

la adăpostul iudaismului. Romanii aveau obiceiul ca atunci

când cucereau un popor oarecare să permită acestuia să-și păs-

treze cultele și zeitățile naționale care uneori își găseau loc chi-

ar printre zeitățile romane. Aceste popoare trebuiau să adauge

134

în rândul zeităților pe care le cinsteau și pe cele romane și să

cinstească cultul împăratului. Toleranța a fost acordată evreilor

a căror religie avea o puternică bază națională. În cazul crești-

nilor lucrurile stăteau cu totul altfel. Religia lor nu era o religie

națională, ci avea o orientare nouă universalistă având adepți

între popoarele cele mai diverse și tinzând să cucerească lumea

întreagă și să le înlăture pe toate celelalte religii129.

Pentru atitudinea creștinilor față de autoritatea de stat

sunt reprezentative cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Tot su-

fletul să se supună înaltelor stăpâniri căci nu este stăpânire de-

cât de la Dumnezeu”. (Rom. 13, 1). De fapt, temeiul acestei

atitudini se află în cuvintele Mântuitorului: „Dați Cezarului ce

este ale Cezarului...”. (Mt. 22, 21). Că această poruncă a fost

urmată ne-o dovedesc o serie de texte. Astfel Clement al Ro-

mei în Epistola către Corinteni (61) se roagă ca Dumnezeu să

dea împăraților sănătate, pace, armonie și stabilitate. Policarp,

episcopul Smirnei (martirizat în 155) într-o scrisoare adresată

comunității din Filipi îi îndeamnă pe membrii acesteia: „Ru-

gați-vă și pentru împărați și magistrați și conducători și pentru

cei care vă persecută și vă urăsc și pentru vrăjmașii Crucii ca

roadă voastră să se arate tuturor ca să puteți fi desăvârșiți în

El”. (12, 3). La acestea adăugăm mărturia lui Tertulian care în

Apologeticum (cap. XXX) spune: „Noi însă rugăm pentru sănă-

tatea împăratului pe Dumnezeul nostru Cel veșnic, Dumnezeul

adevărat, Dumnezeul cel viu pe care chiar împărații îl doresc să

le fie prielnic mai presus de toți ceilalți”.

Cauzele religioase

„Făgăduința tăcerii” adică atitudinea creștinilor din

primele veacuri de a nu destăinui străinilor elementele de bază

ale credinței și vieții lor a dus la apariția în rândul poporului a

unei imagini deformate despre aceștia. Lipsa, la început a unor

129 Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des…, vol. I, p. 69-70.

135

clădiri de cult impunătoare care să se asemene cu templele, a dus

la acuza de ateism. Adunările din timpul serii, ceremoniile secrete

în mod inevitabil au trezit suspiciune și au ușurat apariția unor

zvonuri despre „o superstiție nouă și răufăcătoare” (Suetoniu)

zvonuri care au creat o atmosferă favorabilă persecuțiilor. Iată

un astfel de zvon: Creștinii s-ar închina capului de măgar sau

zeului măgarilor. Aceasta a pornit, așa cum ne informează Ter-

tulian (Apologeticum, cap. XVI) de la desenul făcut de un gla-

diator cu inscripția „Dumnezeul creștinilor – neam de asini. Era

înfățișat cu urechi de asin, la unul din picioare cu copită, în

mână ținând o carte și îmbrăcat în togă. Noi creștinii am râs și

de nume și de înfățișare”.

Această înfățișare face aluzie la faptul că Mântuitorul S-a

născut în iesle și că măgarul este pomenit în Evanghelie. Creș-

tinilor însă nu li s-a răspuns cu același fel de atitudine, ci li s-a

cerut să-și nege învățătorul. Nu acesta era pentru creștini înțe-

lesul supunerii față de autoritatea romană. Persecutarea crești-

nilor a început cu Nero (54-68) în timpul domniei căruia au su-

ferit moarte martirică Sfinții Apostoli Petru și Pavel și a durat

până la Constantin cel Mare (306-337) mai precis până în anul

313 când a fost emis Edictul de la Milan. În prima perioadă pâ-

nă la împăratul Deciu (249-251) persecuțiile au fost incidentale

și locale, ele fiind efectuate pe baza rescriptului, o dispoziție

oficială, provizorie și limitată. De la Deciu ele au devenit sis-

tematice și generale desfășurându-se pe baza edictului care era

adevărată lege de stat cu aplicare generală și obligatorie.

Tot timpul Creștinismul a fost socotit religio illicita. Au

existat și unii împărați cum a fost Gallienius (260-268) și unii gu-

vernatori de provincie a căror atitudine față de creștini mergea de

la indiferență la bunăvoință. Acesta era simbolul prin care Roma

exprima și menținea unitatea ei. Obligațiile religioase erau adevărate

datorii civice mai ales pentru funcționari și militari. În acest con-

text un loc deosebit îl ocupa cultul împăratului. Adorarea împăra-

tului în viață, ca centru vital al imperiului, alături de apoteozarea

136

împăratului defunct au devenit obișnuință mai întâi în Răsărit și

apoi la Roma sub Nero, dar mai ales sub Domițian. În acest act

culmina religia oficială romană, acest omagiu devenind piatra de

temelie a loialismului și patriotismului; oricine îl refuza putea fi

urmărit pentru înaltă trădare130: „crimen laese majestatis”.

Creștinii refuzau să-și pavoazeze casele de sărbătorile

romane, iar unii rigoriști cum au fost Tertulian și Origen au re-

fuzat serviciul militar.

Cauze moral-sociale

Creștinii erau calomniați și acuzați de uciderea rituală a

copiilor, de faptul că ar fi mâncat cadavre și pâine înmuiată în

sânge de prunc. Aceasta nu era altceva decât o răstălmăcire

grosolană a Sfintei Euharistii. Erau socotiți imorali, că ar comi-

te incest pentru că proclamau iubirea tuturor (sau pentru că pă-

gânii nu înțelegeau sensul agapei creștine).

Ceea ce este esențial este contrastul dintre noua religie:

Creștinismul – religie monoteistă, morală și absolută și păgâ-

nismul care era o religie veche, politeistă, idolatră și decăzută.

Din învățătura creștină: Întruparea lui Dumnezeu și în-

vierea morților au fost cel mai mult răstălmăcite. Tot felul de

calamități care se abăteau asupra imperiului erau atribuite creș-

tinilor și erau folosite drept pretexte pentru persecutarea lor.

Același Tertulian spune: „Dacă Tibrul inundă câmpiile, dacă

din contră Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu plo-

uă, dacă se cutremură pământul, dacă e foamete, dacă se ivește

vreo molimă voi strigați îndată: «Creștinii la leu! Atâția la unul

singur?» Vă întreb, înainte de împăratul Tiberiu, adică de veni-

rea lui Hristos, câte nenorociri n-au lovit imperiul și cetatea

Romei?” (Apologeticum, cap. XL, 2-3).

Există istorici care consideră cauza principală a perse-

cutării creștinilor a fi de natură politică și a decurge din natura

130 Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des…, vol. I, p. 70.

137

esențială a statului roman, religia în Imperiul Roman fiind un

cult cu o semnificație în primul rând politică și de stat131. Mai

erau acuzați creștinii de comiterea altor fapte rele, că-i urăsc pe

oameni, că sunt înclinați spre sinucidere, (datorită dârzeniei în

fața persecuțiilor).

Pe plan social creștinii s-au recrutat la început mai ales

dintre clasele modeste, motiv pentru care erau disprețuiți și so-

cotiți vulgari, religia lor fiind o religie de sclavi, de ignoranți.

Refuzând unele funcțiuni și serviciul militar erau socotiți inutili

societății, neproductivi, „o națiune ascunsă care se teme de lu-

mină”. (Minuciu Felix).

Legislația și procedura de judecată

Creștinii puteau fi urmăriți pe baza unor decrete și legi

cu aplicare generală cum au fost Legea celor 12 table – îndrep-

tată împotriva cultelor străine, un Decret al Senatului din anul

189 și o lege a lui Traian contra asociațiilor nelegale, ambele

interzicând adunările nocturne. Pe lângă acestea au fost emise

și legi speciale împotriva creștinilor.

1. În ceea ce privește procedura de judecată există între

istorici trei păreri diferite: unii cred că în primele două secole

împotriva creștinilor nu s-a procedat pe bază de legi speciale, ci

pe bază de legi penale de drept comun (judicatio), deci pe bază

de măsuri administrative și polițienești. (coërcitio).

2. A doua categorie de istorici cred că la judecarea

creștinilor se aplicau legile penale de drept comun, pe baza le-

gilor în vigoare fiind acuzați de magie, de sacrilegiu, crimen

laese majestatis, asociații nepermise.

3. O a treia categorie de istorici afirmă că urmărirea și

pedepsirea creștinilor se făcea pe baza unor legi speciale contra

creștinilor. Aceasta părere este mai îndreptățită decât primele

două, deși și aici se poate obiecta faptul că în acest caz n-ar mai

131 Al. Schmemann, The Historical Road..., p. 34.

138

fi existat ezitări din partea autorităților, iar persecuțiile ar fi fost

generale și continue și nu intermitente.

Despre existența unor legi speciale vorbesc unii autori

ca Tertulian (în Apologeticum sau în Ad nationes) vorbesc des-

pre un decret al lui Nero din anul 64 în formula Non licet esse

vos, decret numit și Institutum Neronianum. Scrierea Martiriul

lui Apollonius în timpul împăratului Comod (181-192) mențio-

nează decretul Senatului care folosea formula Non licet esse

Christianos. Autoritatea care judeca la Roma era prefectul ora-

șului, iar în provincie guvernatorul.

Pedepsele

Cei nobili erau deportați, iar cei săraci decapitați, ambe-

le pedepse fiind însoțite de confiscarea averii.

Pedepsele capitale erau: pierderea libertății, a drepturi-

lor civile, moartea.

Executarea se făcea prin decapitare, ardere, răstignire,

aruncare la fiare, în lupte de gladiatori.

Pedepsele pe viață erau: exilul sau deportarea, condam-

narea la munci în mine și cariere. Femeile erau vândute la case

de toleranță.

De la Deciu închisoarea devine un mijloc de constrân-

gere la apostazie.

Alte mijloace de constrângere au fost: flagelarea, bătaia

cu vergi, lapidarea, arderea cu fier înroșit, înțeparea corpului

sau sub unghii cu obiecte ascuțite, turnarea de plumb topit pe

spate, sugrumarea, înecarea, tăierea unor părți ale corpului.

Toate aceste măsuri n-au avut rezultatul dorit, ci, dim-

potrivă, pe la jumătatea secolului al III-lea creștinii au devenit

foarte numeroși și organizați. Creștinismul, care la început fu-

sese disprețuit și numit religie de sclavi, a pătruns acum adânc

în toate clasele sociale și a dobândit o maturitate intelectuală,

după criteriile lumii vechi. Persecutarea unor grupuri mari din

139

cadrul imperiului au dus la slăbirea statului. Acțiunile împotri-

va creștinilor devin acum nepopulare. În timp ce până în anul

250 masele erau cele care instigau la persecuție și împărtășeau

politica anticreștină, după această dată ele se opun acestei poli-

tici. Din ce pricină? Creștinii erau recunoscuți acum ca element

virtuos în cadrul societății, dragostea acestora impresionând cel

mai mult pe cei din jur. Pe de altă parte, la aceasta a contribuit

rolul deosebit acordat femeilor. Creștinismul le trata ca fiind

egale în fața lui Dumnezeu, iar, căsătoria era socotită sfântă,

una din tainele Bisericii.

140

Lecția XVII

Persecuțiile până la împăratul Comod (64-192)

Împăratul Claudiu (41-54), tatăl vitreg al lui Nero, a luat

unele măsuri împotriva iudeilor din Roma pentru că, așa cum

mărturisește Suetoniu, aceștia provocau mereu tulburări „impulsare

Chresto” (Claudius, 25). Această măsură i-a afectat și pe unii

iudeo-creștini din Roma, cum au fost Aquila și Priscilla (F. A.

18, 2). Această măsură, însă, nu poate fi considerată o persecu-

tare propriu-zisă a creștinilor132.

Începutul persecuțiilor este legat de numele lui Nero

(54-68), un împărat vicios, vanitos și foarte crud care a înăbușit

în sânge orice încercare de a-l răsturna.

Istoricul roman P. Cornelius Tacitus, în Anale, cartea XV,

cap. 44 este cel care ne-a lăsat o descriere a acestei persecuții. Ta-

citus a fost copil în vremea persecuției lui Nero din anul 64.

„În acel an în luna iulie, un mare incendiu a devastat

timp de șaisprezece zile Roma. Nu se știe dacă focul a izbucnit

întâmplător sau datorita unei toane a împăratului”. (XV, 38).

„De aceea, pentru a înăbuși zvonurile, – continuă Taci-

tus – Nero a căutat niște vinovați anume cărora le-a dat cele

mai crunte osânde; pe aceștia norodul îi numea creștini... apoi,

în urma denunțurilor, o uriașă mulțime din rândurile lor au fost

dovediți nu atât a fi vinovați de arderea Romei, cât a fi niște fiin-

țe care urau întregul neam omenesc (odium humani generis). În

vreme ce mergeau la moarte, creștinii mai erau și batjocoriți în

fel și chip: de pildă erau îmbrăcați în piei de fiare și apoi dați

câinilor ca să-i răpună sfâșiindu-i ori erau răstigniți pe cruce au

hărăziți arderii pe rug, iar când se lăsa amurgul erau arși de vii

în chip de torțe pentru a se lumina noaptea”. (XV, 44).

Pornind de la afirmația lui Tacitus despre denunțuri,

precum și cea a lui Clement Romanul despre invidia unora,

132 Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 75.

141

aceasta a stat la rădăcina persecutării Sfinților Petru și Pavel (I

Cor. 5), istorici din secolul nostru (T. Lebreton and J. Zeiller,

L'Eglise primitive în A. Fliche and V. Martin, p. 290; F. Callacy,

op. cit. I, p. 118) socotesc că denunțurile și invidia ar fi putut

veni din partea iudeilor de la Roma mai ales că aceștia aveau

influență la curtea lui Nero prin Popeea. Aceștia sunt pomeniți

și în martiriul Sfântului Policarp (cap. 13, 17, 18) în legătură cu

persecutarea creștinilor aici spunându-se că aceasta era „practi-

ca lor obișnuită”.

Unii scriitori cred că Nero a dat și un decret împotriva

creștinilor (Institutum Neronianum) exprimat de formula Non

licet esse vos.

După informațiile pe care le posedăm, persecuția lui Nero

s-a limitat la Roma, dar ea a reprezentat un precedent primejdios.

Martirii cei mai de seamă au fost Sfinții Petru și Pavel. Se spune

că Sfântul Pavel a murit decapitat, iar Sfântul Petru răstignit, după

o tradiție mai târzie, cu capul în jos. (E. Popovici, I, p. 230).

Tacitus vorbește de „o uriașă mulțime”, iar o tradiție antică

relatată în Martyrologium Hyeronimianum (sec. V) socotește că

numărul celor martirizați ar fi de 978 (F. Callacy, vol. I, p. 119).

Creștinii proveneau din părțile de jos ale societății, dar

nu este exclus ca unii să fi fost chiar dintre aristocrați. Așa, în

timpul lui Nero, o femeie din aristocrația romană, Pomponia

Gaecina a devenit suspectă din cauza felului de viață auster și a

fost acuzată că a trecut la o credință străină, despre care se bă-

nuiește a fi cea creștină, (vezi trad. rom. a lui Tacitus, Buc.,

1964, nota 118, p. 681). Bănuiala că „credința străină” se referă

la Creștinism este întărită de inscripții creștine din secolul III

care comemorează membrii ai lui Gens Pomponia. Sobrietatea

și îmbrăcămintea creștinilor a putut părea semn de doliu pentru

societatea din epoca neroniană133.

Nero, părăsit și aflându-se pe punctul de a fi arestat, s-a

sinucis în anul 68. I-a urmat Galba, apoi Oton și Ditellius.

133 H. Bettensen, ed., Documents of the Christian..., p. 1.

142

În anul 69 pe tron a urcat Vespasian, întemeietorul dinas-

tiei Flavilor, iar după zece ani de domnie a fost urmat de fiul său

Titus (79-81). La moartea prematură a acestuia, tronul revine fra-

telui său Domițian (81-96). Acesta și-a petrecut copilăria și ado-

lescența în condiții obscure, tatăl său Vespasian ținându-l departe

de viața politică, atitudine care l-a făcut ambițios, egoist, gelos și

răzbunător și cel dintâi împărat care s-a autodivinizat, plăcându-i

să i se spună dominus ac deus (I s-a construit statuie în Pergam și

un templu în Laodiceea). Obișnuitul jurământ pe geniul împăratu-

lui a devenit în mod oficial obligatoriu134.

Victoriile militare împotriva germanilor și dacilor au fost

însoțite de arestări și condamnări ale unor persoane distinse,

între care unii dintre conducătorii militari sunt autorii victorii-

lor militare cum a fost de exemplu Agricola. A urmat o domnie

de teroare caracterizată prin malițiozitatea, gelozia și capriciul

împăratului. Acesta, pe ascuns și în chip trădător își lovea vic-

timele una câte una135.

În ce privește atitudinea față de Creștinism, Domițian a

fost comparat de scriitorii creștini de mai târziu cu Nero. Tertu-

lian spune că: „poseda o porție din cruzimea lui Nero” (Apolo-

geticum, 5) iar Eusebiu de Cezareea notează că el s-a făcut suc-

cesor al lui Nero prin ura și lupta împotriva lui Dumnezeu fiind

„cel de al doilea care a pornit persecuție împotriva noastră”.

(H. E., III, 17).

Domițian purta antipatie evreilor și a creat o situație de

criză pentru aceștia și pentru creștini care refuzau să plătească

fiscus iudaicus, didrahma care fusese plătită înainte templului

din Ierusalim.

Potrivit informațiilor istoricului Dion Cassius (sec. III,

anul 225) câțiva romani proeminenți cu simpatii evreiești au fost

acuzați de ateism. Unul dintre ei a fost Titus Flavius Clemens

văr bun al împăratului, aflat o vreme în grațiile acestuia și căruia

134 H. Chadwick, The Early..., p. 26. 135 L. W. Banard, Studies în Church History and Patristics, Thes., 1978, p. 137.

143

i-a dat în căsătorie pe nepoata sa Flavia Domitilla. Flavius Cle-

mens era presupusul său urmaș la tron, fiii acestuia fiind negreșit

desemnați ca moștenitori. În anul 95 acesta a fost acuzat de ate-

ism și executat, iar soția sa exilată în insula Pandetaria.

Este îndeobște recunoscut astăzi, că cei doi au fost creș-

tini. Flavius a fost acuzat de „ateism” și „obiceiuri iudaice”.

Creștin a putut să fie și consulul Aeilius Glabrio arestat

și ucis tot atunci, acuzat de „ateism” și „inovație”. Mai târziu, o

proprietate a acestuia devine cimitir creștin.

Domițian a mai poruncit să fie aduși la Roma nepoții lui

Iuda „fratele Domnului”, pe care văzându-i oameni simpli nu s-a

mai temut că aceștia i-ar putea submina autoritatea, printr-o

răscoală ca cea pe care tatăl și fratele său o suprimaseră. În

consecință le-a dat drumul să se întoarcă acasă136.

Vespasian a dispus cercetarea tuturor descendenților lui

David. E vorba, deci, de reprimarea mesianismului iudaic.

Martirii din Asia Mică, menționați în Apocalipsă 2, 13

(Antipa din Pergam) și Apoc. 20, 40 trebuiesc situați în această

epocă, motivul persecutării lor fiind, după toate aparențele re-

fuzul de a practica cultul împăratului137.

Idei milenariste apar acum în sânul comunităților crești-

ne din Asia Mică. Autoritățile romane au confundat milenarismul

creștin cu zelotismul iudaic138.

Tot acum Sfântul Evanghelist Ioan a fost exilat în Patmos,

reîntorcându-se în Efes abia după moartea lui Domițian.

Tiranul a fost ucis în anul 96 într-un complot la care au

luat parte prietenii săi împreună cu soția sa.

După uciderea lui Domițian, pe tron a urmat Nerva (96-

98) cu care se va face trecerea la regimul democratic al împăra-

ților dinastiei Flavia, un regim aristocratic-senatorial care va

136 Cf. Hegesip, în Eusebiu, H[istoria] E[cclesiastica]. III, 20. (Se va pre-

scurta în continuare H. E.). 137 Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 76. 138 J. Danielou, H. Marrou, Geschicte der..., p. 115-116.

144

acoperi perioada anilor 96-180. Sub domnia lui Nerva, creștinii

s-au bucurat de pace. Nerva, fiind înaintat în vârstă l-a adoptat

pe Marcus Ulpius Traianus, care provenea dintr-o familie de

veterani romani din sudul Peninsulei Iberice.

Împăratul Traian (98-117), supranumit încă din timpul

vieții sale optimus princes, un împărat cu calități rare, bun și

drept, a cărui reputație de bunătate a străbătut întreg Evul Me-

diu, a fost totuși un persecutor al creștinilor și a dat cel dintâi

rescript care se păstrează privitor la procedura ce trebuie urma-

tă față de creștini.

În al doilea an al domniei sale, el a repus în vigoare ve-

chea lege care interzicea asociațiile nepermise. (collegia illicita).

Împăratul Traian care „se va declara susținător și sincer

atașat al vechilor tradiții religioase romane” a luat măsuri îm-

potriva cultelor neromane care se păreau contrare principiilor

morale latine.

„Dar problema religioasă cea mai dificilă de rezolvat

era Creștinismul care se răspândise mult în imperiu... Scrierile

religioase creștine s-au răspândit până în palat”139.

O informație foarte prețioasă din această perioadă ne-a

fost păstrată în corespondența împăratului cu Pliniu cel Tânăr.

În anul 111 Traian a trimis ca guvernator al Bitiniei și Pontului,

pe malul Mării Negre, într-o regiune în care administrația era

coruptă, pe prietenul său Pliniu, avocat cu mare experiență. Co-

respondența bogată arată că Pliniu a încercat să remedieze situ-

ația. Două scrisori din volumul X (96 și 97 în traducerea româ-

nească a Lianei Manolache, Plinius cel Tânăr, Opere complete,

Editura Univers, București, 1977, p. 343-345) se ocupă de creș-

tini. Pliniu a scris spre sfârșitul misiunii sale din Amastris, în

partea răsăriteană a provinciei. Din conținutul scrisorii rezultă

că Creștinismul s-a răspândit mult „nu numai la orașe, ci și la

sate și pe ogoare” fiind îmbrățișat de „oameni mulți de toate

139 D. Tudor, Figuri de împărați romani, vol. II, Editura Enciclopedică, Bu-

curești, 1974, p. 37. (Se va prescurta în continuare Figuri de împărați...).

145

vârstele, de toate categoriile, bărbați și femei” și ca urmare a

acestui fapt „templele... erau aproape părăsite” iar carnea pro-

venind de la jertfe „până acum găsea cu greu cumpărători”.

Tot Pliniu informa pe împărat despre creștini că potrivit

propriei lor mărturisiri, „singura lor vină sau greșală era că obiș-

nuiau să se adune într-o anumită zi în zori, să înalțe pe rând cânta-

re lui Cristos, ca unui zeu, că se legau prin jurământ să nu făp-

tuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-și calce cuvântul

dat... După toate acestea, obiceiul era să se despartă și să se adu-

ne din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată”.

Pliniu arată și cum a procedat față de creștini: Pe cei ca-

re recunoșteau că sunt creștini și la amenințarea cu moartea nu

se lepădau i-a trimis la moarte. Pe cei care se lepădau negând

că sunt creștini și îi invocau pe zei, cinsteau statuia împăratului

cu ofrande și vin, îi blasfemiau numele lui Hristos îi lăsa să plece.

Cere sfatul împăratului dacă trebuie să facă vreo deose-

bire de vârstă, dacă trebuie iertat cel ce se căiește, dacă simplul

nume de creștin era culpabil. Scrisoarea de răspuns a lui Traian

constituie prima reglementare cunoscută a judecării creștinilor.

Ea arată o oarecare rezervă a lui Traian: Pliniu a procedat bine,

dar creștinii nu trebuie căutați cu tot dinadinsul, cei denunțați și

dovediți vinovați să fie pedepsiți și să fie iertați, cei ce tăgădu-

iesc și fac dovada acestui lucru prin jertfe aduse zeilor. Denun-

țurile anonime să nu fie luate în considerare „căci ar constitui

un exemplu reprobabil și nepotrivit pentru vremurile noastre”.

Acest rescript a lui Traian reprezintă o jumătate de măsură.

Unul dintre cei dintâi martiri din vremea lui Traian a fost

Clement Romanul, care a suferit moarte pe la anul 100. Tot

acum a fost denunțat Sfântul Simeon, ruda Domnului, episcopul

Ierusalimului, care era foarte înaintat în vârstă. El a fost torturat

din ordinul legatului imperial Claudius Ahicus și apoi răstignit.

Cel mai cunoscut dintre eroii persecuției lui Traian a fost Sfântul

Ignațiu al Antiohiei (†107). Arestat, el a fost trimis la Roma,

împreună cu doi tovarăși. În drum trece pe la Smirna unde îl

146

cunoaște pe Sfântul Policarp. Este vestită scrisoarea sa către

creștinii din Roma pe care îi roagă să nu împiedice martiriul său.

Lectură:

X, 96 Plinius către împăratul Traian

E un lucru firesc pentru mine, stăpâne, să apelez la tine

ori de câte ori stau în cumpănă. Căci cine ar putea mai bine de-

cât tine să mă îndrumeze atunci când șovăi, sau să mă sfătuias-

că atunci când nu știu cum să procedez?

N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva crești-

nilor, așa că nu știu ce fapte și în ce măsură sunt de obicei pe-

depsite și urmărite. De aceea am șovăit mult dacă trebuie făcută

vreo deosebire după vârstă, sau să nu fac nicio diferență între

cei foarte tineri și cei în puterea vârstei, dacă trebuie iertat cel

ce se căiește, sau dacă aceluia care a fost odată creștin nu-i fo-

losește la nimic că tăgăduiește, dacă trebuie pedepsit numai

numele de creștin, chiar dacă n-ar fi făcut vreo crimă, sau cri-

mele care sunt legate de numele de creștin.

Deocamdată, cu aceia care mi-au fost denunțați drept

creștini am procedat în felul următor. I-am întrebat pe ei dacă

sunt creștini. Pe cei care recunoșteau, i-am întrebat a doua și a

treia oară, amenințându-i cu moartea: pe aceia care rămâneau

statornici în afirmațiile lor i-am trimis la moarte. Căci oricare

ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuia pe-

depsită măcar încăpățânarea și îndărătnicia lor neclintită. Au

fost cuprinși unii de aceeași nebunie, pe care, fiindcă erau cetă-

țeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Curând însuși

faptul că erau urmăriți, cum se întâmplă de obicei, a dus la în-

mulțirea crimelor și au apărut cazuri diferite.

A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele

multor persoane. Celor care negau că sunt, sau că au fost creș-

tini, invocând zeii după formula rostită de mine și aducând

147

ofrande cu vin și tămâie statuii tale, care poruncisem să fie

adusă în acest scop împreună cu statuile divinităților dacă pe

lângă acestea au hulit pe Cristos, ceea ce se spune că nu pot fi

siliți în niciun chip să facă cei cu adevărat creștini, am socotit

că pot să le dau drumul. Alții, care au fost denunțați, au spus că

sunt creștini și după aceea au tăgăduit, zicând că în adevăr fu-

seseră, dar că nu mai erau, unii de vreo trei ani, alții, de mai

mulți ani și unii de mai bine de douăzeci de ani. Și aceștia s-au

închinat cu toții statuii tale și statuilor zeilor și au hulit pe Cristos.

Afirmau însă că singura lor vină sau greșeală era că

obișnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalțe pe rând

cântare lui Cristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu

pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie

sau adulter, să nu-și calce cuvântul dat, să nu tăgăduiască în

fața justiției dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea

obiceiul era să se despartă și să se adune din nou pentru a lua

masa în comun, o hrană nevinovată; nici aceasta n-au mai fă-

cut-o după edictul meu prin care, conform instrucțiunilor tale,

interzisesem eteriile. Cu atât mai mult am crezut necesar să an-

chetez chiar prin torturi, ca să descopăr adevărul, două sclave

despre care se spunea că sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat

altceva decât o superstiție lipsită de judecată, exagerată. De

aceea, suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci îm-

prejurarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numele

mare al celor implicați; sunt oameni mulți, de toate vârstele, de

toate categoriile, bărbați și femei, care sunt și vor fi cuprinși de

acest pericol. Și molima acestei superstiții s-a răspândit nu nu-

mai în orașe, dar și în sate și pe ogoare; cred că poate fi oprită

în loc și împiedicată. În orice caz, templele care erau aproape

părăsite, încep să fie căutate, ceremoniile solemne, multă vre-

me întrerupte sunt reluate; peste tot se vinde carnea provenind

de la jertfe, care până acum găseau cu greu cumpărători. De

unde se poate deduce cu ușurință câți oameni ar putea să se în-

drepte, dacă li s-ar da posibilitatea de căință.

148

X, 97 Traian către Plinius

Ai procedat așa cum trebuia, dragul meu Secundus, an-

chetând cazurile celor care-ți fuseseră denunțați drept creștini.

Căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum valabil.

Nu trebuie căutați cu tot dinadinsul; dacă sunt denunțați și dove-

diți vinovați, trebuie pedepsiți, dar în așa fel încât acela care tă-

găduiește că este creștin, și face dovada manifestă a acestui lucru

prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noștri, să fie iertat pentru că

se căiește, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunțurile ano-

nime nu trebuie luate în seamă în nicio acuzație, căci ar constitui

un exemplu reprobabil și nepotrivit cu vremurile noastre.

Hadrian (117-138), într-o scrisoare din anul 124-125 către

Minucius Fundanus, proconsulul Asiei, a repetat elementele de

bază din scrisoarea lui Traian cu privire la tratamentul creștini-

lor. Un creștin pentru a fi condamnat trebuie dovedit de anumi-

te fărădelegi, iar dacă acuza se dovedește nedreaptă, cel acuzat

are dreptul să-l acuze de calomnie pe cel care l-a pârât. Se pare

că aceasta a redus numărul celor dispuși să-i acuze pe creștini.

Iustin Martirul a inclus textele rescriptului lui Hadrian

la sfârșitul Apologiei sale (I, 68).

Au existat totuși martiri în timpul domniei lui Hadrian

între care se pare a fi fost și episcopul Telesfor al Romei. Lui i-au

fost adresate cele dintâi apologii creștine: cea a lui Quadratus și

cea a lui Aristide.

În timpul răscoalei conduse de Bar-Kochaba (fiul Stelei)

dintre anii 132-135, Ierusalimul a fost distrus și pe ruinele lui s-a

construit orașul Aelia Capitolina.

Antoniu Piul (138-161) care i-a succedat lui Hadrian,

tatăl său adoptiv, a fost un împărat pașnic, înțelept și ponderat.

El dorind să evite vărsările de sânge a încercat să limiteze tu-

multul popular împotriva creștinilor. Persecutarea creștinilor în

timpul său s-a datorat poporului păgân și unor guvernatori de

149

provincie. O astfel de persecuție a fost cea din anul 155 de la

Smirna unde doisprezece creștini au fost denunțați (unul dintre

ei s-a lepădat) judecați și dați la fiare. Dar mulțimea n-a fost

satisfăcută, ci a cerut să fie adus episcopul Policarp. Atunci

când i s-a cerut să-l blasfemieze pe Hristos, Policarp a spus:

„De optzeci și șase de ani L-am slujit și niciodată nu mi-a făcut

vreun rău. Cum aș putea blestema pe împăratul meu Cel ce m-a

mântuit?” (Martiriul Sfântului Policarp, 9, 3).

Tot acum au murit de moarte martirică și episcopii Marcu

al Ierusalimului și Higiu și Pius I ai Romei.

Pare paradoxal faptul că soarta creștinilor s-a înrăutățit

în timpul lui Marc Aureliu (161-180) vestitul împărat filozof,

care dacă ar fi dorit ar fi putut cunoaște învățătura și viața creș-

tinilor. Dar filozoful din el îi disprețuia pe creștini și astfel îm-

păratul îi persecuta din rațiuni de stat.

Sub Marc Aureliu a fost ușurată procedura administra-

tivă împotriva creștinilor, în așa fel încât denunțurile împotriva

lor au fost din nou încurajate140.

Domnia lui Marc Aureliu a debutat în contextul unor seri-

oase calamități: foamete, ciumă, amenințările barbarilor la frontie-

rele imperiului. Vina pentru asemenea calamități a fost aruncată

pe seama creștinilor, așa cum va relata mai târziu Tertulian.

La Roma au suferit moarte Cecilia, o nobilă romană și

Iustin Martirul și Filozoful care a fost decapitat împreună cu

alți șase creștini.

Cea mai cunoscută persecuție din această perioadă a fost

cea din provincia Galia, despre care știm dintr-o scrisoare adresată

creștinilor din Asia și Frigia. (păstrată la Eusebiu, H. E. V, 1).

Persecuția a început în anul 177 cu prilejul unor sărbă-

tori păgâne la Lugdunum, unde creștinii erau în mare parte ori-

ginari din Asia Mică, deci erau emigranți, disprețuiți de local-

nici și acuzați de incest și canibalism, cu ajutorul mărturiei de-

puse de unii dintre sclavii creștinilor. Unii s-au lepădat, iar alții

140 W. H. C. Freud, TheEarly..., p. 70.

150

au fost martirizați. Martirii au fost de diferite clase sociale: în-

tre ei și episcopul Potinus în vârstă de peste nouăzeci de ani.

Comod (180-192), fiul lui Marc Aureliu – un împărat

vulgar, crud și orgolios care a continuat politica tatălui său în

ceea ce privește tratamentul aplicat creștinilor.

În anul 180 au suferit moarte martirică doisprezece creș-

tini din Scili (Africa), actul lor martiric fiind primul document

creștin de limbă latină. Au mai suferit moarte martirică creștinii

din Asia Proconsulară, Frigia, Siria, între care romanul Apolloni-

us.

Comod a încetat persecutarea creștinilor poate datorită

Marciei, concubina sa, care era o simpatizantă a creștinilor.

Comod a fost asasinat în anul 192.

151

Lecția XVIII

Persecuțiile de la Septimiu Sever până la

Aurelian (193-275)

Cu asasinarea lui Comod, ca urmare a unei conspirații

senatoriale, cu complicitatea Marciei, la 1 ianuarie 193 s-a în-

cheiat glorioasa epocă a împăraților dinastiei Antoninilor.

A urmat o perioadă de haos, în timpul căreia tronul im-

perial a fost scos la licitație, fiind obținut de un senator care a

oferit suma cea mai mare pentru fiecare soldat. Acest negoț i-a

scandalizat pe locuitorii provinciilor și în cele din urmă legatul

imperial din Panonia, Septimiu Sever, fiind mai aproape de

Roma decât alții, a ajuns să îmbrace purpura imperială.

Septimiu Sever (193-211) a fost primul împărat roman

născut în afara Europei și anume pe coasta libiana a Africii. Cu

el se începe o perioadă de domnie a unor împărați neromani,

originari din provincii; o perioadă de adânci crize politice, eco-

nomice, sociale și chiar religioase.

În prima parte a domniei lui Septimiu Sever creștinii s-au

bucurat de pace, acesta arătându-se binevoitor față de ei, aceasta

s-a datorat atât temperamentului său eclectic, cât și din rațiuni

politice. Fiica legatului Galiei Lugdunensis – important centru

creștin – s-a căsătorit cu Caracalla, despre care se spune că ar fi

fost crescut de o doică creștină141. Deci creștinii se aflau în casa

împăratului, între aceștia Proculus, medicul său personal.

La începutul domniei sale, Septimiu Sever i-a apărat pe

creștini împotriva furiei populare. La un moment dat și-a modi-

ficat atitudinea, ca urmare a unor mișcări din Palestina oprind

în anul 200 (sau 201) prozelitismul iudaic și un an mai târziu,

iritat de numărul tot mai mare de creștini în clasele înalte și pe

cel creștin, așa cum a notat biograful său Spartianus în lucrarea

141 Tertulian, Ad Scapulam, vol. IV.

152

Vita Septimis Severi, cap. XVII: „Iudaeos fieri sub gravi poena

vetuit, idem de Christianis sanxit”142.

Deci, Septimiu Sever a vizat în primul rând convertirile

la Creștinism. În privința celor care erau deja creștini era reac-

tivată vechea legislație.

Scopul său era de a împiedica creșterea numărului creș-

tinilor, iar pe de altă parte de a reduce autoritatea spirituală a

conducătorilor lor nu numai între creștini, ci și între păgâni.

Persecuția a fost mai severă în Egipt și în nordul Afri-

cii. Informații despre ravagiile făcute în aceste zone ne-au fost

păstrate de Eusebiu al Cezareei. (H. E., VI, 1-5).

La Alexandria, Leonida, tatăl lui Origen a fost executat

și proprietatea confiscată. Origen, în vârstă de șaptesprezece

ani a vrut să se ducă și el să ia cununa martirilor, dar a fost îm-

piedicat de mama sa care i-a ascuns hainele.

De la Cartagina ni s-a păstrat o emoționantă descriere a

martiriului Sfintelor Perpetua și Felicitas, împreună cu alți

creștini din localitate.

Se pare că creștinii din Roma n-au avut prea mult de su-

ferit. S-ar fi putut ca Sfântul Irineu din Lugdunum să fi fost

martirizat; dar despre aceasta avem informații doar de la Ferici-

tul Ieronim (†420).

Urmașii lui Septimiu Sever: Caracalla și Geta au fost

brutali și s-au urât de moarte unul pe altul. Geta a fost ucis în

anul 212 de către Caracalla (212-217).

Cu Caracalla, fiul Iuliei Domna, a început una din cele

mai infame și mai funeste perioade din istoria romană, caracte-

rizată prin supremația militarilor și a femeilor143.

Ca împărat, Caracalla a acordat dreptul de cetățenie roma-

nă tuturor locuitorilor liberi din imperiu. Această măsură a pornit

din rațiuni financiare dar a avut o influență pozitivă în ceea ce îi

privea pe creștini, acționând ca o piedică în calea persecuțiilor

142 Cf. F. Callaey, op. cit., I, p. 131. 143 Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 80.

153

întrucât aceștia ca cetățeni romani aveau dreptul de apel la împă-

rat și aceasta îngreuna procedura penală împotriva lor.

Cu excepția unor cazuri mai izolate, cum a fost persecu-

ția din Africa declanșată datorită refuzului unui ofițer creștin de

a purta pe cap coroană de lauri, domnia lui Caracalla a fost în

general o perioadă de pace pentru Biserică.

Sfârșitul lui Caracalla a fost același hărăzit de el fratelui

său Geta, fiind asasinat în anul 217.

În timpul scurtei domnii a lui Macrin (217-218) nu s-a

înregistrat niciun act împotriva creștinilor.

Tânărul Heliogabal (218-222) s-a remarcat prin vicii și

orgii. Adorator al zeului Baal din Emesa el „începu să ducă o

viață dezordonată, dănțuind din ce în ce mai dezlănțuit în sluj-

ba zeului plaiurilor sale...”. (Herodianus, V, 5).

El a intenționat să realizeze o uniune sincretistă a tutu-

ror religiilor, inclusiv iudaismul și Creștinismul, dominată de

cultul soarelui. Soția sa Severina i-a simpatizat pe creștini și a

corespondat cu scriitorul creștin Hipolit (155-236).

În vremea lui Caracalla și Heliogabal, juristconsultul

Domițiu Ulpian a întocmit o colecție de ordine imperiale împo-

triva creștinilor.

Vărul lui Heliogabal și urmașul său pe tron, Alexandru

Sever (222-235), un om cu sentimente nobile, dar caracter slab

(„băiatul supus al mamei”), a fost față de creștini mai binevoi-

tor decât oricare împărat144.

El a pus să fie cinstiți Avraam și Hristos împreună cu Or-

feu, Alexandru cel Mare și alții, într-un cult al eroilor, iar pe pere-

ții palatului său a pus să se înscrie și un precept evanghelic: „Pre-

cum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor”. (Mt. 7, 12).

Într-un proces pentru un teren a dat câștig de cauză

creștinilor împotriva corporației cârciumarilor. Istoricul Lambridius

a zis despre el: „Iudaeos privilegia reservavit; Christianos esse

passus est”.

144 D. Tudor, Figuri de împărați..., vol. II, p. 216.

154

Pe lângă faptul că a tolerat numeroși creștini în rândul

personalului curții, el a întreținut relații amicale cu teologul

Iulius Africanus.

Mama împăratului, Iulia Mamaea, femeie inteligentă,

dar despotică, a arătat interes față de Creștinism și i-a cunoscut

pe cei mai de seamă teologi ai epocii. Ea s-a întâlnit la Antio-

hia cu Origen pe care l-a chemat să țină conferințe religioase,

iar Hipolit al Romei i-a dedicat o lucrare despre Înviere.

Alexandru Sever a fost asasinat împreună cu mama sa

într-o tabără militară pe Rin și a fost urmat de Maximin Tracul

(235-238) primul neroman, „barbar” din clasa de jos țărănească,

proclamat împărat al Romei de soldații de pe frontiera Rinu-

lui145.

El i-a persecutat în general pe partizanii predecesorului

său – de a cărui moarte nu a fost străin – și în special pe creș-

tini. Originar din Tracia, el a reprezentat o reacție împotriva

dominației orientale și era în mod riguros păgân146.

Maximin Tracul a poruncit persecutarea căpeteniilor Bi-

sericii. Așa a fost exilat în Sardinia papa Pontianus, care a fost

condamnat la mine. Înainte de a pleca spre locul exilului, aces-

ta a renunțat la demnitatea episcopală și în locul său a fost ales

Anteriu. Tot acum a fost exilat și Hipolit. Maximin și-a sfârșit

zilele fiind ucis de soldații săi.

Au urmat pentru perioade scurte alți împărați până când

conducerea imperiului a fost preluată de Filip Arabul (244-249),

fiul unui șeic beduin din Bostra. El și soția sa au menținut legă-

turi cu Origen, iar Ieronim a spus despre Filip că ar fi fost pri-

mul împărat roman creștin. Acest fapt este pus la îndoială pen-

tru că în anul 248 el a prezidat ca și pontifex maximus toate

ceremoniile pentru celebrarea mileniului cetății Romei.

O prigoană împotriva creștinilor a fost instigată în această

vreme de către un mag păgân în Egipt. Începută prin crimă, domnia

145 D. Tudor, op. cit, vol. II, p. 236. 146 K. S. Latowette, A History of the Expansion..., vol. I, p. 146.

155

lui Filip Arabul a sfârșit tot prin crimă, de astă dată el fiind victimă.

Lumea romană, se afla într-o vădită stare de declin, lucru care i-a

condus pe unii spre Creștinism. O serie dintre împărați au fost

creaţia armatei, iar armata se afla în permanentă stare de răscoală,

indispusă să-și îndeplinească îndatoririle de apărare a granițelor

imperiului. Guvernarea imperiului era coruptă și decăzută.

În această vreme Biserica a cunoscut o creștere rapidă,

putându-se organiza. Ea s-a întins mai mult decât oricând în

stat și în societate, ei aparținându-i un număr important de per-

soane distinse și funcționari de stat: „Acestei creșteri exterioare

nu-i corespundea întotdeauna un progres interior. De aceea,

potrivit Sfântului Ciprian (De lapsis, 5), Dumnezeu i-a trimis o

nouă încercare, o nouă persecuție. Creștinismul a atins o matu-

ritate intelectuală, iar Biserica dobândise multe bunuri.

Inițiatorul acestei persecuții a fost Deciu (249-251), îm-

părat soldat, originar din Iliria, reformator politic. El dorea să

dea imperiului vechea strălucire aproape ruinată datorită corup-

ției și pătrunderii practicilor orientale. Unitatea imperiului o

vedea restaurată în jurul politeismului și a cultului imperial.

Creștinismul îl socotea ca pe un corp politico-social periculos

pentru unitatea imperiului147.

În consecință, el s-a pornit împotriva creștinilor de o așa

manieră încât persecuția sa a depășit pe departe pe cele de dina-

inte și a inaugurat o nouă perioadă în atitudinea statului roman

față de Biserica Creștină. Până acum, măsurile oficiale împotriva

Bisericii au avut mai mult menirea de a o limita. Ceea ce va

încerca Deciu va fi să extirpe cu totul credința creștină148. Din

această pricină persecuția organizată de el a fost cea dintâi per-

secuție generală împotriva Bisericii în întreg Imperiul Roman.

În prima fază au fost luate măsuri împotriva conducători-

lor bisericești. Fabian, episcopul Romei a fost judecat, se pare în

147 Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 83; F. Callaey, op. cit. I,

p. 135-136. 148 K. S. Latowette, A History of the Expansion..., vol. I, p. 147.

156

fața lui Deciu și executat la 20 ianuarie 250. Potrivit lui Ciprian,

împăratul ar fi spus că mai degrabă ar face față unui pretendent

la tron decât unui urmaș a lui Fabian. Persecuția a lovit cu ace-

eași furie în toate părțile imperiului. Episcopii Vavila al Anti-

ohiei și Alexandru al Ierusalimului au avut aceeași soartă. Au

mai fost martirizați preotul Pioniu din Smirna împreună cu alții

și Carp, Papil și Agatonica în Pergam, Asia Proconsulară. (vezi

Actele martirice). Origen a fost întemnițat, Sfântul Ciprian din

Cartagina a scăpat ascunzându-se cum au procedat și alții.

Mulți au cedat de teamă sau la presiunile prietenilor și

au apostaziat, între care și unii episcopi cum a fost Evdemon al

Smirnei149. Unii au oferit ofrande zeilor, alții au obținut certifi-

cate (libelli) pe bani. Aceasta a creat problema lapsilor care va

tulbura o vreme viața Bisericii. Un astfel de Certificat a fost

descoperit la Fayon, în Egipt în 1893: Certificat atestând sacri-

ficiul păgân: „Către cei aleși să supravegheze sacrificiile, din

partea Inarei Akis din satul Theoxenis împreună cu copiii ei

Ajax și Hera, care locuiesc în satul Theodelphia.

A fost obiceiul nostru întotdeauna să sacrificăm zeilor,

și acum în prezența voastră, potrivit decretelor, am oferit sacri-

ficiul, am adus libațiune și am gustat din cele oferite, și vă ce-

rem să contrasemnați declarația. Să aveți noroc.

Noi, Aurelius Serenus și Hermas suntem martori ai fap-

tului că ați sacrificat.

În primul an al împăratului Caesar Gaius Messius Quin-

tus Traian Decius Pius Felix Augustus, în douăzeci și a treia zi

a lunii Pauni (18 iunie 250)”150.

Scopul urmărit de persecuție nu a fost însă atins.

149 Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des l'Eglise..., vol. I, p. 84. 150 Herbert A. Musurille, The Fathers of the Primitive Church, a mentor –

omega book, publisher by the American Library, New York and Toronto,

1966, p. 266; H. Bettenson, ed., Documents of the Christian Church, second

edition, Oxford University Press, London, Oxford, New York, 1967, p. 13.

157

În primăvara lui 251 persecuția s-a oprit, pentru că De-

ciu se concentrase asupra luptelor cu goții. În noiembrie același

an a căzut în lupta cu aceștia în Dobrogea, fiind primul împărat

roman căzut pe câmpul de bătălie.

Persecuția lui Deciu a rănit Biserica, dar nu a zdrobit-o.

Mulți apostați se vor întoarce cu pocăință.

Urmașul lui Deciu la tron, Trebonius Gallus (251-253),

a continuat politica înaintașului său, sub el suferind mai mult

Biserica Romei.

În anul 253 Valerian (253-260), cenzorul lui Deciu a fost

chemat să îmbrace purpura imperială. În prima parte a domniei

sale, Biserica s-a bucurat de pace. Ea fusese purificată de încercă-

rile prin care trecuse în vremea lui Deciu. Această pace s-a do-

vedit fragilă pentru că în anul 257 Valerian a emis primul edict

împotriva creștinilor, sfătuit de ministrul său de finanțe Macrian

care atribuia toate nenorocirile abătute asupra imperiului, creș-

tinilor. Se pare că motivul era și de natură economică într-o

vreme în care Biserica avea mulți credincioși și mari averi. Cei

vizați erau mai ales clericii. Mulți clerici dar și credincioși au

fost condamnați la mine sau exilați, iar averea le-a fost confis-

cată. Creștinii erau prea numeroși acum pentru a fi executați.

Cel de al doilea edict din anul următor îi viza mai ales

pe creștinii de rang. În această persecuție au fost martirizați

Sixt II al Romei, Ciprian al Cartaginei iar Dionisie al Alexan-

driei a suferit mult.

Valerian a sfârșit în anul 260 când a fost luat prizonier

de perși și jupuit de viu la vârsta de șaptezeci de ani.

Gallienius (260-268), fiul lui Valerian a înapoiat crești-

nilor cimitirele și lăcașurile de cult care fuseseră confiscate îna-

inte151. Restituirea îi viza probabil și pe creștinii care și-au

pierdut proprietățile sau demnitățile. Măsura aceasta se apropia

de un decret de toleranță.

151 Eusebiu de Cezareea, H. E., VII, 13.

158

În primii ani de domnie Aurelian (270-275) a menținut

edictul lui Gallienius. La cererea creștinilor din Antiohia el a

atribuit în anul 272 lăcașurile de cult episcopului legitim Domnus,

ci nu ereticului Pavel de Samosata. Hotărârea a putut fi motiva-

tă de faptul că Pavel era ministru al reginei Zenobia a Palmirei

pe care Aurelian a învins-o.

Spre sfârșitul domniei sale, Aurelian a dat un edict con-

tra creștinilor care n-a avut prea mare efect, întrucât împăratul a

fost la scurtă vreme asasinat în anul 275.

159

Lecția XIX

Persecuția lui Dioclețian (284-305)

Cea din urmă zvâcnire a împăratului roman împotriva

Creștinismului s-a înregistrat în timpul domniei lui Dioclețian.

Originar din Dalmația dintr-o familie modestă (chiar numele de

Diocles arată că înaintașii săi au fost sclavi și liberți) el a dato-

rat ascensiunea sa politică serviciului militar în cadrul căruia a

intrat de foarte tânăr, remarcându-se repede152.

Istoricul Eutropius (DC, 26) îl prezintă astfel: „Dioclețianus

a fost o fire șireată, plin de pricepere și de istețime; el știa să

potrivească lucrurile în așa fel ca vina pentru cruzimea sa să o

arunce pe altul. În același timp era un împărat foarte energic și

muncitor care a dat împărăției romane o altfel de înfățișare că

părea mai mult o domnie regească decât o libertate romană”153.

Cu cuvinte asemănătoare se exprimă despre el și Lactanțiu:

„... Când lua vreo măsură bună, el o aducea la îndeplinire fără a

cere vreun sfat, pentru a fi singurul care să primească laude; însă

atunci când concepea o acțiune rea, știind că aceasta îi va pricinui

reproșuri, el convoca în ședință pe mulți (consilieri, n. n.) pentru

ca vina să fie atribuită altora pentru ceea ce el însuși făptuise”154.

De numele lui Dioclețian se leagă reorganizarea impe-

riului după criza teribilă prin care a trecut acesta în secolul al

III-lea. El și-a dat seama că vastul Imperiu Roman nu poate fi

condus de un singur om. Diferitele încercări de uzurpare a

tronului de către diferitele corpuri de armată în favoarea co-

mandanților lor, l-au determinat pe Dioclețian să organizeze

mai întâi o diarhie ca formă de guvernământ și apoi o tetrarhie

punând bazele dominatului.

152 D. Tudor, Figuri de împărați..., vol. III, p. 45-46. 153 D. Tudor, op. cit. 154 Lactanțiu, De martibus persecutorum, XI, 5, în „Sources Chretiennes”, 39,

Les Editions du Cerf, Paris, f. a. (Se va prescurta în continuare De mortibus...).

160

El a împărțit la început puterea cu Maximian pe care și

l-a asociat la tron în anul 285. Acesta era un fost camarad de ar-

me al împăratului, un bun soldat care a reușit să facă față diferi-

telor încercări de uzurpare.

Dioclețian a luat Orientul, stabilindu-și capitala la Nico-

midia, iar lui Maximian i-a lăsat Occidentul, hotarul constitu-

indu-l Adriatica.

În anul 293 fiecare dintre cei doi auguști și-au asociat

câte un cezar: Dioclețian pe Galeriu, iar Maximian pe Constanțiu

Chlor, tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare.

În felul acesta s-a realizat o nouă împărțire administra-

tivă a imperiului în patru prefecturi, 12 dioceze și 96 de pro-

vincii, fiecare având un puternic aparat funcționăresc.

La început nimic nu a prevestit furia care se va abate

din nou asupra Bisericii Creștine, primii nouăsprezece ani ai

domniei lui Dioclețian fiind ani de pace pentru creștini, în ciu-

da unor incidente locale împotriva acestora din care n-au lipsit

chiar și unii martiri. În acest răstimp de pace au fost construite

biserici frumoase ca cea de la Nicomidia, din apropierea pala-

tului imperial, iar creștinii ocupau poziții importante la curte și

în armată. Pacea care durase de după 240 a favorizat răspândi-

rea credinței creștine. Numărul creștinilor din imperiu era de

aproximativ 7-10 milioane dintr-o populație de 50 de milioane.

Între creștini se numărau probabil Prisca și Valeria, soția și res-

pectiv fiica lui Dioclețian155.

Din această pricină persecuția a venit ca o „lovitură de

teatru” pentru creștini156.

Spre surprinderea creștinătății, la 23 februarie 303 cate-

drala creștinilor din apropierea palatului imperial a fost distrusă

din porunca împăratului, iar a doua zi a fost emis primul din

cele patru edicte care în decurs de mai puțin un an vor fi pro-

mulgate împotriva creștinilor.

155 Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 87. 156 J. Danielou, H. Marrou, Geschichte der..., p. 245.

161

Istoricii sunt îndeobște de acord în a atribui inițiativa persecuțiilor cezarului Galeriu, dar cauzele precise ale acestei atitudini nu sunt cunoscute. Autori păgâni din această perioadă nu dau nicio informație, singurele izvoare constituindu-le scrieri ale unor autori creștini: Lactanțiu, De mortibus persecutorum (316) și Eusebiu de Cezareea, Ekklesiastiki Historia. Lactanțiu era la vremea aceea dascăl de retorică la Nicomidia și trebuie socotit martor ocular al evenimentelor. Același lucru se poate spune despre Eusebiu de Cezareea care la vremea aceea era ajutor în cele ale științei al lui Pamfil, vestitul prezbiter din Cezareea.

Lactanțiu este cel care relatează istoria acestei persecuții. (De mortibus X). Dioclețian se afla „în partibus Orientis” și dorea să consulte oracolul pentru a afla cele viitoare prin cercetarea mă-runtaielor victimelor sacrificate. Dar unii dintre însoțitorii săi care „cunoșteau pe Domnul” (Scientes Dominum) și-au făcut semnul crucii, fapt care i-a alungat pe demoni și a tulburat riturile păgâne. Tagis, șeful auspiciilor, a explicat aceasta prin prezența unor profani la acest act. Furios, împăratul a ordonat ca toți să fie siliți să aducă sacrificii zeilor, cei care refuzau urmau să fie biciuiți și cei din arma-tă înlăturați din slujbă. Tot Lactanțiu ne informează că în iarna care a urmat (302/303) Galeriu l-a vizitat pe Dioclețian la Nicomidia. Acesta ardea de dorința de a-l determina pe împărat să declanșeze o persecuție împotriva creștinilor. Ura acestuia împotriva creștinilor i-a fost infuzată de mama sa, care era „transdanubiană” (De mortibus IX) și adoratoare frecventă a zeităților montane.

Galeriu venea cu prestigiul personal sporit de victoriile sale militare împotriva perșilor din anul 297 (sau 298).

Pe fundalul antipatiei împotriva creștinilor, moștenită de la mama sa, se înscrie la cezarul lui Dioclețian și grija pentru loialita-tea armatei în cadrul căreia se aflau mulți creștini. Veturius, un ma-gister militum, a fost însărcinat cu epurarea armatei de creștini. Mă-sura îi lovea atât pe ofițeri, care erau degradați cât și pe soldați și unii și alții pierzându-și atât prosperitatea pe care le-o oferea servi-ciul militar, cât și avantajele de veteran157.

157 Eusebiu de Cezareea, H. E., 8, IV, 3.

162

Reorganizarea armatei făcea parte din planul general al

reconstrucției pe care o dorea Dioclețian și care viza între altele

administrația provinciilor și finanțele. Reînviorarea orașelor

presupunea refacerea templelor, deci o atenție deosebită acor-

dată cultelor tradiționale romane, care nu se putea face decât

încercându-se să se stăvilească progresul Creștinismului158.

Cu toată stăruința lui Galeriu, Dioclețian ezita în luarea

unor măsuri sângeroase împotriva creștinilor. A fost consultat ora-

colul lui Apollo din Milet, acesta pronunțându-se împotriva religiei

creștine. Calea este astfel netezită pentru cel dintâi edict de persecu-

tare al creștinilor. Acesta poruncea ca „bisericile să fie doborâte la

pământ, Scripturile distruse prin foc și îi anunța în poziție de cinste

că își vor pierde locurile și slujitorii casei dacă vor continua să măr-

turisească credința creștină își vor pierde libertatea”159.

Un incendiu întâmplător la palatul imperial „a aprins o ură

imensă împotriva numelui de creștin”, focul fiind pus pe seama

acestora160. S-au făcut cercetări mai întâi la curte și apoi în oraș, ca

urmare fiind martirizați numeroși creștini. Împărătesele Prisca și

Valeria au fost silite să aducă sacrificii; au fost arestați preoți și dia-

coni în număr mare și executați nu în mod individual, ci în grup

prin ardere și prin sabie. (Lactanțiu, XV). Tot acum a fost decapitat

conducătorul Bisericii din Nicomidia, episcopul Antim161.

Lactanțiu ne informează că în timp ce Maximian a exe-

cutat ordinul în întreaga Italie, Constanțiu Chlor „a lăsat să fie

distruse bisericile adică simple ziduri, care puteau fi reconstruite,

însă a păzit intact adevăratul templu al lui Dumnezeu care este

în oameni”. (XV). Acesta avea control asupra Galiei și Britaniei.

Edictul a fost aplicat în întreg imperiul. Mai multă asprime a fost

folosită în aducerea lui la îndeplinire în Africa aflată sub controlul

lui Maximian unde preoții au fost siliți să predea autorităților

158 W. H. C. Freud, The Early Church..., p. 128. 159 Eusebiu de Cezareea, H. E., VIII, 2. 160 Lactanțiu, De mortibus…, XIV. 161 Eusebiu de Cezareea, H. E., VIII, 6.

163

cărțile sfinte. (Africa Proconsulară = Tunisia; Numidia = Algeria).

Cei care le-au predat au fost numiți traditores. Unii, cum a fost

Mensurius, primatul Africii, a predat cărți eretice în locul cărților

sfinte. Curând se va produce tensiune între traditores și confesores.

Cel de-al doilea edict poruncea întemnițarea clerului. Al

treilea, care i-a urmat imediat oferea libertate celor care consim-

țeau să aducă sacrificii zeilor și poruncea folosirea torturii pentru

constrângerea la aducerea de sacrificii. Cruzimile care au urmat

acestui edict au făcut ca Dioclețian să rămână în amintirea Bise-

ricii ca tipul de persecutor mai presus decât predecesorii săi162.

Dacă și creștinii au profitat de amnistia decretată de Di-

oclețian la 17 septembrie 303 cu prilejul vicennaliei și de peri-

oada relaxată care i-a urmat, acestea au fost de scurtă durată

pentru că, după ce împăratul căzu bolnav și Galeriu deveni

aproape stăpân al imperiului, în primele luni ale anului 304 a

fost numit un nou decret, cel de-al patrulea, declanșând o per-

secuție generală nemiloasă163.

Au suferit moarte martirică mulți creștini în Africa, mulți

dintre ei dintre credincioșii de rând, așa cum aflăm din inscripții

și din textele liturgice care ne-au păstrat numele acestora. Dintre

aceștia amintim pe matroana Gistina din Tebessa în Numidia,

Fabius, purtător de drapel în garda guvernatorului în Mauritania.

În ce privește Iliricul, la 1 aprilie 304 au fost prinși la

Tesalonic cinci femei și un tânăr și arestați pentru că ascunseseră

cărți creștine. După întemnițare refuzând să mănânce carne jertfită

idolilor, trei dintre femei, Agapi, Hiona și Irina, au fost arse pe

rug, iar celelalte două femei (una dintre ele pentru că era însărci-

nată) și tânărul au fost cruțați pentru tinerețea lor și doar întemni-

țați. Din aceeași provincie a Iliricului au mai fost martirizați: preo-

tul Montanus din Sigidunum în Moesia, episcopul Irineu din Sir-

162 H. Lietzmann, Geschichte der Alten Rische, 4/5 Auflage în einem Band,

Walter de Gruyter, Berlin-New York, 1975, p. 704. 163 J. Zeiller, „La derniére persecution” în A. Fliche and V. Martin, Histoire

de I'Eglise II, p. 465.

164

mium în Panonia (reședința lui Galeriu), Sfântul Dimitrie diaco-

nul său, Victoriu de Pettau (Austria), laicul Florianus, șeful cance-

lariei guvernatorului la Lauriacum în Noricum.

Pe teritoriul patriei noastre, la Axiopolis (Cernavodă) au

murit Chiril, Chindeas și Tasios. Probabil tot acum au fost mar-

tirizați Zotic, Attalos, Camasis și Filip la Noviodunum (Isaccea)

a căror moaște au fost descoperite în cripta de la Niculițel în 1971

și transferate apoi la mănăstirea Cocoș.

La 1 mai 305 Dioclețian și Maximian s-au retras de la con-

ducerea imperiului și auguști au devenit Galeriu în Răsărit și Con-

stanțiu Chlor în Apus. Acesta din urmă a murit în ziua de 25 iulie

306; în aceeași zi armata l-a aclamat pe Constantin ca împărat.

Acesta a fost primul pas dramatic al lui Constantin către putere.

În Răsărit Galeriu, întărâtat de cezarul și nepotul său Ma-

ximin Daia a produs alte vărsări de sânge în rândul creștinilor.

Intensitatea sentimentelor sale împotriva creștinilor o reflectă și

edictul său din 30 aprilie 311, când se afla pe patul de moarte în

grele suferințe. El le imputa creștinilor ca au persistat în îndărătni-

cia lor, dar îi îndemna să se roage pentru sănătatea lui și pentru

apărarea statului. Câteva zile mai târziu a murit. Edictul a fost

semnat de Constantin și Liciniu, însă nu și de Maximin Daia care

a continuat să-i persecute pe creștini, încercând să reorganizeze

păgânismul după modelul ierarhiei creștine. Aceasta arată că creș-

terea considerabilă a numărului creștinilor reprezenta un factor de

care conducătorii imperiului trebuiau să țină seama164.

Edictul de toleranță a lui Galeriu (311)165

„Printre alte rânduieli ale noastre menite să promoveze

binele permanent al comunității, până acum ne-am străduit să

restaurăm o conformitate universală în vechile instituții și cu

ordinea publică a romanilor; și mai cu seamă țelul nostru a fost

să readucem la dreapta dispoziție pe creștini, care au abandonat

religia părinților lor...

164 K. S. Latowette, A History of the Expansion..., vol. I, p. 155. 165 Lactanțiu, De mortibus..., 34.

165

3. După publicarea edictului nostru poruncind creștinilor

să se conformeze vechilor instituții mulți dintre ei au fost aduși la

ordine datorită fricii, în timp ce mulți au fost expuși primejdiei.

4. Totuși, pentru că mulți persistă în părerile lor și întrucât

am observat că acum ei nici nu arată cinstirea cuvenită zeilor și

nici nu se închină Dumnezeului lor, nouă prin urmare, cu clemen-

ța noastră obișnuită în acordarea iertării față de toți ne face plăcere

să acordăm iertare acestor oameni îngăduind creștinilor dreptul de

a exista din nou și de a-și ridica locuri de închinăciune cu condiția

ca niciodată să nu aducă ofensă ordinii publice.

5. Într-o altă instrucțiune vom explica magistraților cum

trebuie să se comporte în această problemă. În schimb pentru

această iertare a noastră va fi de datoria creștinilor să se roage lui

Dumnezeu pentru însănătoșirea noastră, pentru bunăstarea publică

și a lor proprie; pentru ca statul să fie ferit de primejdie din orice

parte și pentru ca ei înșiși să locuiască în siguranță în casele lor”166.

Cultul martirilor

De la prima întâlnire a Creștinismului cu imperiul până la

actul de la Mediolanum, martirii au crescut în cinste și au câștigat

respectul, celorlalți creștini care au văzut în martiriu o dovadă a pu-

terii dumnezeiești, a credinței lor. Curajul martirilor i-a adus pe

mulți păgâni la Creștinism. Sângele vărsat de martiri era considerat

ca un fel de botez, botezul sângelui. Ca sfinți, martirii au fost soco-

tiți că vor asista la judecata lumii. În legătură cu aceasta au început

să le fie adresate rugăciuni, spre a se ruga la rândul lor lui Dumne-

zeu. Martirii era îngropați cu cinste și la mormântul lor se săvârșea

un serviciu religios în ziua de pomenire a lor. Moaștele martirilor

erau cinstite fiind așezate în biserici, prin unele din ele săvârșindu-se

minuni. Numele sfinților martiri au fost date unor biserici precum și

la botez creștinilor. Despre cinstirea martirilor ne vorbește Martirul

Sfântului Policarp (†155).

166 H. Bettenson, Documents of the Christian..., p. 15.

166

Lecția XX

Constantin cel Mare și Creștinismul

La 25 iulie 306 Constanțiu Chlor a murit la Ebaracum

(York) în Britannia și soldații săi l-au proclamat împărat pe fiul

său, Constantin.

Viitorul împărat s-a născut la 27 februarie 280 la Naissus

(azi Niș, Serbia) ca fiu al lui Constanțiu Chlor, pe atunci ofițer

în armata romană, și al Iuliei Helena, din Drepanum de lângă

Nicomidia, dintr-o familie modestă. „Atunci când va ajunge

mamă de împărat această fiică de hangiu nu va uita umila sa

condiție de naștere; va păstra aceeași curățenie sufletească, am-

biții nobile și aceeași inteligență echilibrată”167.

În anul 289 Constanțiu a trebuit să o părăsească pe He-

lena și să se căsătorească cu Theodora, fiica vitregă a lui Maximian.

După ce tatăl său a ajuns cezar a lui Maximian, Constantin a

fost dus la Sirmium și apoi la Nicomidia unde și-a petrecut co-

pilăria și tinerețea, fiind ținut de Dioclețian și de Galeriu în si-

tuația de ostatec, timp de mai bine de zece ani, această perioadă

fiind foarte importantă în pregătirea viitorului împărat. De foarte

tânăr a devenit ostaș. În această calitate l-a însoțit pe Dioclețian

în anii 295-296 în Egipt, la asediul Alexandriei, civilizația

egipteană făcând o deosebită impresie asupra sa. Nu se știe da-

că l-a însoțit pe Galeriu în campania împotriva perșilor din anul

297, dar a cunoscut frontiera Dunării de Jos, luptând împotriva

sarmaților. Constantin se afla la Nicomidia în anul 303 când a

izbucnit incendiul la palat și s-a pornit persecuția împotriva

creștinilor. Tot acolo se afla în anul 305 când Dioclețian a ab-

dicat și se credea că el va deveni cezar, însă Galeriu l-a preferat

pe Maximin Daia168.

167 D. Tudor, Figuri de împărați..., III, p. 69. 168 I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Științifică și Enciclo-

pedică, București, 1982, p. 27. (Se va prescurta în continuare Constantin...).

167

Un an mai târziu la insistențele lui Constanțiu Chlor,

Galeriu i-a permis lui Constantin să plece în Apus pentru a-și vizi-

ta tatăl care era bolnav. Mai apoi Galeriu a regretat și a ordonat să

fie adus înapoi dar era prea târziu. Constantin a reușit să scape și a

ajuns în pace în Britannia. După ce a fost proclamat împărat de

către ostașii tatălui său, Constantin moștenind conducerea Britanniei

și a Galiei și-a stabilit reședința la Augusta Treverorum (Treveri-

Trier). Urmează o înțelegere cu Galeriu, în timp ce Flavius Severus

este proclamat augustus, Constantin mulțumindu-se cu titlul de

cezar. Dar lucrurile nu vor rămâne în această stare pentru că în

octombrie 306 Maxențiu fiul lui Maximian și ginerele lui Galeriu

se proclamă singur împărat. Maximian intră în viața politică în-

cearcă să-l atragă pe Constantin aranjând căsătoria acestuia cu

Fausta, fiica sa și sora lui Maxențiu. Lucrurile se complică după

întâlnirea de la Carnuntum (la est de Viena) din anul 308 când

Liciniu este făcut direct augustus.

Intervine tensiune între Constantin și familia lui Maximian,

acesta din urmă complotând împotriva ginerelui după ce își aflase

adăpost la el. Constantin se aliază cu Liciniu prin logodna aces-

tuia din urmă cu Constantia. Această alianță se realizează. Un

conflict al lui Constantin cu Maxențiu se contura tot mai mult la

orizont. De fapt legăturile dintre cei doi se rupseseră după com-

plotul pus la cale împotriva lui Constantin de către Maximian.

Maxențiu se considera pe sine ca singurul îndreptățit să poarte

coroana imperială. Istoricul Eutropiu îl acuză de cruzimi sânge-

roase împotriva nobilimii, iar alți autori îl înfățișează ca fiind

„tiran, om crud, superstițios, mândru și destrăbălat”169. A fost

însă un bun administrator și un constructor pasionat.

Maxențiu, prevăzând lupta sa cu Constantin, și-a luat

din timp o serie de măsuri: a construit noi fortificații, drumuri

de acces și a aprovizionat Roma pentru a putea rezista o peri-

oadă mai îndelungată. În plus, dispunea de o armată alcătuită

din 170.000 infanteriști și 18.000 de cavaleri, în comparație

169 D. Tudor, Figuri de împărați...., p. 71.

168

cu 30-40.000 de soldați de câți dispunea Constantin. Armata lui

Constantin era însă superioară din punct de vedere calitativ.

Deschizând ostilitățile, Constantin a trecut Alpii și a

cucerit repede fortăreața Segusio (Susa) și apoi orașul Augusta

Taurinorum (Torino).

Maxențiu în loc să aștepte la Roma atacul lui Constan-

tin i-a ieșit în întâmpinare la nordul Romei, în câmpia de la Co-

tul Tibrului, în locul Pons Milvius (Podul Șoimului170). Victo-

ria i-a revenit lui Constantin. Maxențiu a căzut de pe pod și s-a

înecat în râul Tibru, iar după ce a fost găsit cadavrul său a fost

decapitat și capul a fost dus la Roma și mai apoi în Africa.

A doua zi Constantin a intrat triumfal în Roma, dar îm-

potriva tradiției a refuzat să urce pe capitoliu pentru a aduce

jertfa zeilor în templu171. Acesta este semnul unei schimbări

care s-a petrecut cu Constantin în ce privește viața sa religioasă

înainte de bătălia de la Pons Milvius.

Lactanțiu și Eusebiu al Cezareei vorbesc de o întâmpla-

re miraculoasă. Potrivit celui dintâi (De mortibus pers. 44), în

ajunul bătăliei, Constantin a avut un vis în care i s-a spus să

înscrie pe scuturile soldaților săi „semnul ceresc a lui Dumne-

zeu” (caleste signum Dei): „litera X traversată de I cu capătul

curbat”, probabil X și P în forma monogramului hristic.

Eusebiu, (în Vita Constantini I, 28) relatează că în timp

ce se ruga, Constantin a văzut pe cer o apariție minunată, o

cruce luminoasă, cu inscripția „în acest semn vei învinge”.

Această întâmplare i-a fost relatată autorului de către împăratul

însuși172. A. H. M. Jones crede că „Ceea ce a văzut Constantin

a fost probabil o rară manifestare a fenomenului halx-ului ase-

mănător curcubeului și, ca și acesta, local și trecător. De mai

multe ori a fost observată științific o cruce de lumină cu soarele

170 Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin..., p. 34. 171 I. Barnea, O. Iliescu, op.cit., p. 34. 172 A. H. M. Jones, Constantine et the conversion of Europe, Penguin Books,

1962, p. 99-100. (Se va prescurta în continuare Constantine et the conversion...).

169

în mijloc. Arătarea poate că a fost scurtă și nespectaculoasă dar

a impresionat imaginația obosită a lui Constantin”. Pentru noi

această afirmație a lui Jones nu infirmă intervenția lui Dumne-

zeu în acele evenimente, deoarece credem că Dumnezeu poate

să-și arate prezența și prin fenomene naturale și cu atât mai

mult prin fenomene atât de puțin obișnuite.

Tot Jones notează că „este semnificativ faptul că Con-

stantin n-a vorbit despre viziunea pe cer nimănui decât lui Eu-

sebius și acestuia numai atunci când relațiile dintre ei au deve-

nit apropiate”.

Aceste relatări ne arată limpede atitudinea lui Constan-

tin față de Creștinism. De fapt Constantin „a urmat politica ta-

tălui său și niciodată n-a arătat antagonism față de creștini”173.

Una din problemele care continuă să primească cele

mai variate răspunsuri din partea istoricilor este aceea a conver-

tirii lui Constantin. A reprezentat aceasta doar un act al înțelep-

ciunii sale politice, un mijloc de a-și atinge scopurile politice

sau a izvorât dintr-o convingere lăuntrică? Sau, în fine, conver-

tirea sa a fost un act care a izvorât atât din motive politice cât și

aplecarea sa spre Creștinism?174

Al. Schmemann atrage atenția asupra faptului că în tex-

tele liturgice ale Bisericii Ortodoxe, convertirea lui Constantin

este comparată cu cea a lui Pavel „ca și Pavel el a primit che-

mare nu de la oameni”. În același timp, trebuie notată distincția

radicală care există între cei doi în această privință. Experiența

lui Pavel pe drumul Damascului a fost aceea a unei profunde

crize. La Pavel s-a produs o reevaluare a vechilor valori, o rup-

tură între vechi și nou. Nu același lucru s-a întâmplat cu Con-

stantin. Totuși, la el, n-a fost o simplă întâmplare faptul că

această convertire s-a produs în punctul cel mai critic al carie-

rei sale politice. Explicația convertirii lui Constantin trebuie

173 K. S. Latowette, A History of the Expansion..., I, p. 158. 174 A. A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire, vol. I, p. 45; Al. Schmemann,

The Historical Road of Eastern Orthodoxy, Chicago, 1966, p. 63.

170

căutată în psihologia sa și în concepția sa religioasă și politică.

Convertirea lui Constantin a reprezentat o continuă evoluție care

a început în casa tatălui său despre care Eusebiu afirmă că a dedi-

cat pe copii și pe soție singurului Dumnezeu (Vita Constantini I,

17), ceea ce îl face Johnson (A History of Christianity, p. 67)

să afirme că tatăl lui Constantin „fusese creștin”.

Se știe că înainte de 312 Constantin era un cinstitor al cultu-

lui Soarelui – Sol invictus. Constantin credea cu tărie într-o alegere

divină în ceea ce privește cariera sa. Victoria asupra lui Maxențiu a

fost privită de către Constantin ca o confirmare a noii religii. Și cei

din jurul împăratului erau conștienți de transformarea religioasă a

acestuia pentru că pe arcul de triumf ridicat la Roma pentru a marca

victoria lui Constantin asupra lui Maxențiu n-au pus să se scrie ni-

mic despre „zeii nemuritori” cum era obiceiul175.

La scurtă vreme după aceasta, în ianuarie 313, Constan-

tin a materializat prietenia sa față de creștini prin vestitul Edict

de toleranță de la Milano. Istoricii apuseni se îndoiesc de faptul

că ar fi fost promulgat un edict la Milano. Există însă un con-

sens de opinie că acolo au fost luate unele măsuri importante în

favoarea creștinilor176.

Prin acest edict se acorda creștinilor și lumii întregi li-

bertatea de a urma religia pe care o doresc. În ceea ce privește

lăcașurile de cult ale creștinilor, se poruncește ca acestea să fie

înapoiate lor fără a cere vreo despăgubire și fără întârziere, cei

care le-au obținut prin cumpărare putând cere despăgubiri din

partea autorităților de stat locale. Pentru prima dată, fiecare bi-

serică, fiecare comunitate locală este recunoscută ca atare cu

dreptul de a-și organiza cultul și de a poseda legal lăcașuri de

cult și alte proprietăți. Acest edict extinde asupra Bisericii

Creștine protecția legii și instituie o adevărată paritate între

Creștinism și păgânism177. Edictul punea Creștinismul pe picior

175 A. H. M. Jones, Constantine et the conversion..., p. 95. 176 K. S. Latowette, A History of the Expansion..., I, p. 158-159. 177 A. Fliche, V. Martin, Histoire de l'Eglise, III, p. 22-23.

171

de egalitate cu alte religii și astfel „legea romană publică părea

pentru prima dată să îmbrățișeze un principiu care îi era cu to-

tul străin, principiul neutralității religioase a statului”178. Dar

această părere este infirmată de politica religioasă a lui Con-

stantin care a dispus ca statul roman să plătească subsidii pen-

tru biserici, a dat scutiri de impozite preoților179.

Edictul de la Milan (313)

„Când noi împărații, Constantin și Liciniu ne-am întru-

nit la Milan în conferința privind bunăstarea și securitatea im-

periului am hotărât ca dintre lucrurile care sunt de folos întregii

omeniri cinstirea lui Dumnezeu trebuie pe drept să fie prima și

cea mai de căpătâi grijă a noastră și că este drept ca și creștinii

și toți ceilalți să aibă libertatea de a urma felul de religie care le

place: așa încât Dumnezeu, care locuiește în cer, să fie binevoi-

tor nouă și tuturor celor de sub stăpânirea noastră.

Prin urmare, anunțăm că, fără a ține seama de vreo preve-

dere privitoare la creștini din instrucțiunile noastre anterioare, tutu-

ror celor care aleg acea religie să li se îngăduie să continue în ace-

ea fără vreo piedică sau impediment și să nu fie în niciun fel tulbu-

rați sau molestați, să se observe că în același timp la toți ceilalți

trebuie să li se permită practicarea liberă și neîngrădită a religiilor

lor; pentru că este potrivit cu buna rânduială a imperiului și cu ca-

racterul pașnic al vremii noastre ca fiecare să aibă libertatea de a se

închina lui Dumnezeu cu propria sa alegere; și noi nu intenționăm

să diminuăm cinstea datorată vreunei religii sau adepților ei.

De asemenea, în ce-i privește pe creștini înainte am dat

ordine cu privire la locurile rânduite pentru serviciile lor religioa-

se. Este acum dorința noastră ca toți cei care au cumpărat astfel de

locuri să le restituie creștinilor fără a cere vreo plată”180.

178 R. A. Markus, Cristianity în the Roman World, London, 1974, p. 87. 179 R. A. Markus, Cristianity în the Roman..., p. 88. 180 Lactanțiu, De mortibus..., XLVIII.

172

Unii istorici, în special protestanți, pun întrebarea dacă

Creștinismul ar fi putut fi victorios fără Constantin181. K. S.

Latowette, unul dintre cei care pun astfel de întrebări, arată că

după abdicarea lui Dioclețian și Maximian toți cei care râvneau

demnitatea imperială, chiar și cei care au fost persecutori ai

creștinilor și-au dat seama că persecuțiile n-au reușit și pentru a

putea controla imperiul sau numai o parte a acestuia era impor-

tant să se împace cu Biserica. Este probabil, deci, că dacă n-ar

fi ajuns Constantin pe tron, sau el s-ar fi dovedit mai puțin prie-

tenos față de Biserică, s-ar fi ridicat alt conducător care ar fi

făcut Creștinismul religie a statului.

Politica religioasă a lui Constantin

Actele concrete prin care împăratul Constantin cel Mare

și-a manifestat înclinarea sa spre Creștinism încep de foarte de-

vreme. Încă în iarna lui 312-313 el a scris episcopului Cecilian

al Cartaginei informându-l că a dispus ca administratorul gene-

ral Ursus să-i pună la dispoziție suma de 3.000 de folii (8 foii =

jumătate de kg. de aur). Această sumă, spune împăratul, urmează

să fie împărțită slujitorilor „prea sfintei Biserici universale” din

ținuturile africane, cele din Numidia și cele din Mauritania, po-

trivit îndrumărilor pe care le-a transmis Hosius de Cordoba

(scrisoarea la Eusebiu, H. E., X, 6). Hosius se afla la curtea lui

Constantin probabil de dinainte de campania împăratului împo-

triva lui Maxentiu, dar aceasta nu înseamnă că el ar fi fost învă-

țat în cele ale credinței creștine de către episcopul spaniol182.

Cam în aceeași vreme a dispus ca clericii „să rămână

scutiți pur și simplu odată pentru totdeauna de toate sarcinile

publice pentru ca nu cumva printr-o rătăcire sau deviere nele-

giuită să se înstrăineze, de serviciul datorat divinității”183.

181 K. S. Latowette, A History of the Expansion..., I, p. 160. 182 A. H. M. Jones, Cristianity în theRoman..., p. 101. 183 Eusebiu de Cezareea, H. E., X, 7.

173

Au urmat o serie de alte măsuri în spirit creștin: au fost

înlăturate din legile penale dispoziții și pedepse care erau con-

trare Evangheliei cum sunt răstignirea sau zdrobirea picioare-

lor. În anul 316 a interzis marcarea pe față a credincioșilor pen-

tru că „fața care este făcută după asemănarea frumuseții cerești

să nu fie desfigurată”184.

Doi ani mai târziu, în 318 a îngăduit ca un proces civil

să poată fi judecat de către un episcop, dacă părțile își dau con-

simțământul, iar hotărârea acestuia să fie definitivă. În anul 320

a anulat restricțiile legate impuse de Augustus asupra celibata-

rilor și a celor fără de copii185.

A fost modificată legislația privitoare la căsătorie și fa-

milie îngreunându-se divorțul și pedepsindu-se adulterul. (A

îngăduit ca propriul său fiu, Crispus să fie executat, fiind acu-

zat de adulter).

Divorțul a fost făcut mai dificil prin aceea că s-a interzis

acceptarea lui pe baza simplului acord al părților; se întocmesc

acum liste de „motive suficiente”. Astfel din dispoziții imperiale

alături de adulter mai sunt menționate trădarea de stat, furtul de

vite, jefuirea de morminte, petrecerea cu desfrânate notorii pentru

soți și participarea la spectacole de circ și teatru pentru soții186.

În anul 321 Constantin cel Mare a generalizat Dumini-

ca, sărbătoarea creștinilor, ca zi de repaus în imperiu.

După ce a început să bată monede cu monogramul creș-

tin încă din anul 317, emblemele păgâne încep să dispară după

anul 324 când a anunțat victoria asupra lui Liciniu.

Tot din acest an împăratul a dezaprobat oficial sacrifici-

ile și alte acte cultice păgâne arătând, implicit, că Creștinismul

nu era socotit doar o religie tolerată, ci una preferată187.

184 A, H. M. Jones, Cristianity în the Roman..., p. 102. 185 A. H. M. Jones, op. cit, p. 102-103. 186 John Meyendorff, Imperial Unity and Christian..., p. 9. 187 Timothy D. Barnes, Constantine and Eusebius, Hardvard; U. Press, Cambridge

and London, 1981, p. 212. (Se va prescurta în continuare Constantine and...).

174

Membrii familiei imperiale, în special Sfânta Elena tri-

miteau și ajutoare pentru construirea sau repararea unor biserici.

Viziunea lui Constantin asupra rolului Bisericii Creștine

în societatea romană este dezvăluită și de ideea de a construi

Constantinopolul ca nouă capitală care a fost conceput de la

bun început drept „un oraș creștin în care împărați creștini să-și

aibă curtea într-o ambianță nepătată de clădiri, rituri și practici

ale altor religii”188.

În acest context pe drept cuvânt s-a spus despre Con-

stantin că el „a fost cel care a dat Creștinătății o arhitectură bi-

sericească”189.

De o varietate deosebită templul păgân a fost expresia

unui cult civic. Acesta avea menirea de a conține relicve sau

obiecte sacre și nu era un spațiu pentru închinători. „Spațiul

liturgic era afară în jurul și în fața templului. Orice altceva tre-

buia să fie arhitectura bisericească creștină ea trebuia să ofere

spațiu liturgic... Clădirea trebuia să fie spațioasă, splendidă,

publică și impunătoare”190.

Preocuparea lui Constantin pentru binele și unitatea Bi-

sericii a fost reflectată și de convocarea Sinodului I Ecumenic.

„Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin

cel Mare a avut și unele urmări defavorabile Bisericii. Împărații

s-au amestecat în chestiunile religioase, ba chiar și-au impus

uneori voința: unii au susținut arianismul, monofizismul, mo-

notelismul, au persecutat ierarhi ortodocși, au înlăturat de pe

scaune ierarhi merituoși”.

Constantin a săvârșit și unele greșeli: a pedepsit cu as-

prime, s-a lăsat influențat de arieni, a amânat primirea botezu-

lui până când s-a aflat pe patul de moarte, la douăzeci și cinci

de ani după bătălia de la Podul Milvius. A visat să se boteze în

râul Iordan.

188 Timothy D. Barnes, Constantine and..., p. 212. 189 R. A. Markus, Cristianity în the Roman..., p. 102. 190 R. A. Markus, op. cit, p. 103.

175

Lecția XXI

Misiunea creștină în Răsărit după 313

Creștinarea lui Constantin cel Mare nu a însemnat ime-

diat și creștinarea imperiului. Așa, împăratul Iustinian scrie:

„Zeci de mii de oameni dintre care unii vestiți și de neam, gră-

mătici, filozofi, profesori și medici, după ce au fost descoperiți

și torturați au mărturisit că nu-s creștini; de aceea au fost biciu-

iți și întemnițați pentru ca pe urmă să fie încredințați bisericilor

să-i învețe doctrina creștină”.

Creștinările cele mai multe s-au făcut prin metode mai

firești, mai pașnice.

Progresul misiunii creștine în Răsărit se explică și prin

deschiderea cu care creștinii „greci” din Răsărit abordau pe cei

cărora le adresau mesajul Evangheliei într-un spirit de demo-

crație îngăduindu-le să cânte, să se roage și să aibă Sfânta

Scriptură în limba lor, mai târziu când acest spirit va dispărea

producându-se serioase dezbinări în sânul Bisericii din Răsărit:

monofizismul și nestorianismul.

1. Armenia a fost cea dintâi țară care a avut un condu-

cător creștin, Creștinismul devenind aici religie de stat înainte

ca acest lucru să se petreacă în Imperiul Roman, dar după Ede-

sa, începuturile pătrunderii Creștinismului în această țară sunt

datate din prima parte a secolului al III-lea pătrunzând aici de

la Cezareea, apoi Antiohia și Edesa. Cel care a produs converti-

rea regelui Tiridat al II-lea (261-317) a fost Grigorie Luminăto-

rul câștigat el însuși pentru credința creștină de Firmilian al

Cezareei Capadociei, unde Grigorie se refugiase. Înainte de

această dată au existat totuși creștini în Armenia potrivit lui

Tertulian (Adv. Iudeos, cap. VII).

Botezarea regelui, a sfetnicilor și a armatei sale s-a pro-

dus între 280-301. Împăratul Maximin Daia a încercat să-l si-

lească pe Tiridat al II-lea să se lepede de Creștinism, dar n-a

176

reușit acest lucru nici chiar prin campania militară din 312 îm-

potriva regelui armean191.

Grigorie Luminătorul a fost hirotonit episcop de către

Leonțiu al Cezareei și a organizat Biserica Armeniei cu centrul

la Ecimiadzin. Au fost înființate douăsprezece episcopii, titu-

lari devenind fiii foștilor preoți păgâni. Religia păgână și preo-

ția fuseseră foarte puternice în Armenia și templele păgâne

foarte bogate, păgânismul continuând să existe în regiunile

muntoase și după convertirea oficială a regelui.

Între urmașii lui Grigorie amintim pe Aristage care a

reprezentat Biserica din Armenia la Sinodul I Ecumenic, pe

Nerses cel Mare (353-379), prieten al Sfântului Vasile cel Mare

și imitator al acestuia în organizarea vieții monahale și a unor

așezăminte de binefacere. După moartea lui Nerses, în timpul

regelui Pap, Biserica din Armenia devine independentă de Ce-

zareea. Aflată între cele două mari imperii: Persia și Bizanțul,

Armenia a fost cucerită în anul 385 de perși, 4/5 din teritoriu

fiind anexat de către aceștia, iar restul de către bizantini. După

distrugerea regatului în anul 428, catolicosul devine conducăto-

rul național al poporului.

În anul 410 a fost alcătuită cea dintâi traducere a Sfintei

Scripturi în limba armeană, folosindu-se alfabetul inventat de

arhimandritul Mesrop. Traducerea s-a făcut după traducerea

siriacă și a fost revizuită pe baza Septuagintei.

Datorită războaielor dintre perși și bizantini, armenii n-au

putut participa la Sinoadele II, III, IV, în timpul celui din urmă

ei răsculându-se împotriva perșilor. Intrarea Bisericii Armene în

tabăra monofiziților a fost determinată și de ura lor contra perși-

lor care îi favorizau pe nestorieni. La Sinodul de la Ecimiadzin

din 491, Sinodul de la Calcedon și Tomul lui Leon au fost con-

damnate, Biserica Armeniei rămânând până în vremea noastră

o biserică necalcedoniană.

191 W. C. Freud, „Eastern missions, 200-1100”, comunicare la Congresul de

Studii Istorice, București, 1980, p.4.

177

2. În Giorgia sau Iviria, Creștinismul a pătruns, potrivit

informației istoricului Sozomen (H. E., II), sub influența unei

femei creștine din Armenia pe numele Nina sau Nunia (320)

care după vindecarea unui copil a ajuns în preajma reginei pe

care a câștigat-o pentru noua credință, îmbrățișând-o și regele

Mirian botezat de către patriarhul Eustațiu al Antiohiei trimis

de către împăratul Constantin cel Mare, după ce acesta „a tri-

mis ambasadori la Constantin cel Mare purtând propuneri de

alianță și prietenie și cerând să fie trimiși preoți pentru națiunea

lor”192. Istoricul Socrate (în H. E., I, 20) adaugă amănuntul că

„a urmat o alianță între cele două împărății bazate pe comunita-

tea de religie”. Iviria este situată în colțul de sud-est al Mării

Negre, în calea expansiunii persane la vremea aceea.

Sub regele Vahtang (446-499), Biserica giorgiană, afla-

tă până acum sub jurisdicția Antiohiei s-a declarat autocefală

având două eparhii. Acest rege a curățat țara de cultul focului și

a construit multe biserici.

Între anii 390-550 Biblia și principalele cărți de cult s-au

tradus în limba giorgiană. Spre deosebire de armeni aderența

giorgienilor la monofizitism n-a fost definitivă, ei revenind la

învățătura calcedoniană sub catolicosul Kirian I în timpul îm-

păratului Heraclie.

Între figurile marcante ale Bisericii giorgiene a fost Pe-

tru Ivirul (secolul VIII). O parte a populației a fost islamizată

forțat la sfârșitul secolului VII și începutul secolului VIII, unii

creștini pierind ca martiri.

3. În Mesopotamia, centrul creștin cel mai important

după închiderea școlii de la Edesa a fost Nissibi unde a activat

Iacob cel Mare (†338). O altă figură reprezentativă a Crești-

nismului din această zonă a fost Sfântul Efrem Sirul (†373).

4. În Persia Creștinismul a pătruns ca rezultat al activi-

tății misionare a centrelor de la Edesa și Nissibi și prin prizoni-

eri creștini capturați în războaiele cu bizantinii. Creștinismul a

192 Sozomen, H. E., II, 7, 2.

178

pătruns mai ales în rândul populației de limbă siriacă. La Nissibi

exista o „școală a perșilor” întemeiată de Iacob cel Mare.

În anul 343 (după alți istorici în 339), regele persan Sa-

por al II-lea (310-379) a început o epocă de persecuții împotri-

va creștinilor de a căror loialitate se îndoia într-o epocă de con-

flicte cu împărații de la Constantinopol. Apoi Zoroastrismul era

foarte puternic în Persia. Constantin i-a scris lui Sapor II despre

creștinii din Persia. Această persecuție ar fi lăsat în urma ei

16.000 de martiri. Ea a slăbit Biserica și a lăsat multe scaune

episcopale vacante. Sub domnia regilor de după Sapor al II-lea

(Sapor al III-lea, Bahrum al IV-lea) persecuția a încetat. Ultima

persecuție persană împotriva creștinilor a fost inițiată de regele

Cosroe la anul 614. (contemporan cu Heracliu).

În vremurile de liniște și pace s-a dezvoltat o activitate

creștină înfloritoare în centre ca Mosul, Seleucia-Ctesifon, în

acest din urmă centru ținându-se sinoade care afirmau indepen-

dența bisericească a creștinilor din Persia față de Antiohia. Pe

lângă cele două centre, în secolul V mai existau episcopii și în

orașe mai îndepărtate ca: Herat, Merv și Meșed.

În secolul V Persia a devenit țara în care se refugiau

nestorienii, la Selencia având loc câteva sinoade ale acestora.

Din Persia ei au desfășurat acțiuni de convertire în nordul Ara-

biei, la hunii din Crimeia, la triburile ugro-turcice din Urali și

Turchestan, la tibetani și în China. Dar popoarele de stepă au

distrus aproape în întregime această operă misionară.

5. În India exista o Biserică Creștină în vremea Sinodului I

Ecumenic la care a fost trimis de acolo episcopul Ioan Persanul.

Persecuția regelui persan Sapor al II-lea i-a alungat pe mulți creștini

în Malabar. În secolul VI negustorul Cosma Indicopleostul afirma

că a întâlnit acolo multe comunități creștine conduse de episcopi.

Limba de cult era siriaca. Datorită legăturilor cu Persia, creștinii din

Malabar au fost nestorieni (iar din secolul VIII monofiziți).

6. Arabia – Creștinismul a pătruns și la diferite triburi

arabe prin intermediul unor eremiți din pustiul arabic sau ca

179

urmare a unor acorduri politice cu Bizanțul. Un călugăr a con-

vertit la Creștinism pe un șef de trib arab, după ce ca urmare a

rugăciunii călugărului șeful de trib a dobândit un moștenitor.

Un alt călugăr l-a vindecat pe fiul unui șeic și acesta s-a con-

vertit cu întregul trib193.

Pentru arabii din jurul Muntelui Sinai s-a creat o epis-

copie sufragană Alexandriei. Pe de altă parte Socrates (H. E.,

III, 25) ne informează că la un sinod ținut la Antiohia a fost

prezent și un „episcop al arabilor”.

În cele din urmă, sub influența Persiei, creștinii arabi au

fost câștigați la monofizitism. Pe la anul 500 existau episcopi

în Bahrein și Oman (pe malul Golfului Persic) în comuniune cu

cei din Persia.

7. În Siria apuseană, Antiohia a devenit în secolul IV un

puternic centru creștin, iar în Palestina la sfârșitul secolului IV

toate centrele mai importante de care vorbește Sfânta Scriptură

aveau biserici și mănăstiri.

8. În Egipt existau aproape o sută de eparhii dependen-

te de Alexandria, la Pelusium, Thmuis, Arsinoe, Nicopolis etc.,

și aproape întreaga țară era împânzită cu biserici în secolul al

IV-lea. Propaganda ariană nu a prins teren în Egipt în ciuda

faptului că părintele acestei erezii era originar din Egipt. Un

factor care a ajutat cauza creștină a fost întrebuințarea limbii

materne în scopuri misionare.

9. În Etiopia, pătrunderea Creștinismului este legată de

numele lui Frumențiu care a activat în regatul de Axum. Acest

teritoriu se întinde pe țărmul african al Mării Roșii în ceea ce se

numește astăzi regiunea Eritreia din Etiopia.

Potrivit istoricului bisericesc Sozomen (Hist. Eccl., II,

24) un filozof din Tyr a plecat spre India în compania nepoților

săi Frumențiu și Eclesiu. Pe drumul de întoarcere într-un port

de pe țărmul african călătorii i-au atacat pe locuitori contând

doar pe cei doi tineri care au dobândit cu timpul poziții înalte.

193 K. S. Latowette, A History of the Expansion..., I, p. 233.

http://este4agaja.de/

http://eccl.il/

180

Frumențiu s-a îngrijit de negustorii creștini din Imperiul Ro-

man pe care i-a găsit acolo și le-a zidit biserici. Mai târziu s-a

dus la Alexandria și i-a cerut Sfântului Atanasie un episcop

pentru creștinii din Axum. Sfântul Atanasie l-a hirotonit pe el

episcop. Reîntorcându-se în Axum l-a câștigat în anul 350 la

Creștinism pe rege. Se pare că acest rege a fost Aizana (Ezana).

Descoperirile arheologice arată că monede din prima parte a

domniei acestuia purtau simboluri păgâne, în timp pe cele din

partea a doua a domniei acestuia se observă semnul Sfintei

Cruci. În timpul domniei lui Ezana, Creștinismul a devenit re-

ligie de stat în Axum. Regele și-a arătat identificarea cu noua

religie distrugând templele păgâne. Frumențiu a creat o litera-

tură națională, etiopiană și a dezvoltat alfabetul. Un rol impor-

tant în dezvoltarea Bisericii din Etiopia l-a avut monahismul. În

a doua jumătate a secolului al V-lea și în secolul al VI-lea un

mare număr de călugări s-au stabilit în Etiopia. Este probabil ca lor

să se fi datorat traducerea Sfintei Scripturi în limba națională.

Pavel de Samosata

Era originar dintr-o familie modestă și a promovat dato-

rită propriilor sale puteri. Datorită priceperii sale a ajuns la o

bunăstare materială și a dobândit și titlul de ducenarius regal,

un fel de sfătuitor tainic. Oponenții i-au reproșat că a pus să i se

facă un tron episcopal înalt, că la predică se lovea cu mâinile pe

laturile trupului; însă el ținea cu tărie la vechea moralitate și acest

lucru este important, (căsătoria duhovnicească). El a avertizat

despre Origen că nu vrea să știe nimic despre acesta. Alexandria

și Antiohia erau două centre care rivalizau unul cu altul încă din

epoca precreștină. Ele vor deveni sediile a două școli creștine.

O serie de episcopi între care Helenos din Tars, Hymeneu

de la Ierusalim, Theoteknos de la Cezareea Palestinei, Firmilian al

Capadociei au venit la Antiohia și au purtat discuții cu Pavel de

Samosata. În cele din urmă aceștia l-au depus pentru erezie și l-au

181

înlocuit cu Domnus (fiul lui Demetrian, predecesorul lui Pavel

de Samosata). Acest lucru a fost anunțat într-o scrisoare sinodală

către Dionisie al Romei și Maxim al Alexandriei. Eusebiu al

Cezareei ne-a păstrat o bună parte a acestei scrisori (H. E. 7,

27-30). Această depunere a rămas fără efect atâta vreme cât

Antiohia se afla sub domnia reginei Zenobia a Palmirei. Aure-

lian a cucerit orașul în anul 272, l-a înlăturat pe Pavel și, potri-

vit lui Eusebiu (H. E. 7, 30, 19) a dorit un episcop care să fie

recunoscut în Italia și la Roma194. Lui Pavel de Samosata con-

strucțiile lui Origen i se păreau străine și demne de respins. În

centrul gândirii sale stă chipul biblic al lui Iisus și Hristos este

pentru el Fiul lui Dumnezeu. În acest Fiu al lui Dumnezeu să-

lășluia și activa Logosul divin ca într-un templu ca o altă ființă

cu siguranță deosebită de omul Iisus Hristos. Înainte Logosul a

activat în prooroci, mai mult în Moise, totuși el s-a revelat în

cel mai deplin chip în Iisus. Acest Logos sau Sofia nu este pentru

Pavel de Samosata o persoană proprie alături de Dumnezeu Tatăl,

ci o formă de lucrare a lui Dumnezeu, o apariție a ființei Sale, nu

o ființă proprie, ci homousios. Deci Pavel nu împărtășea învățătu-

ra despre Sfânta Treime a apologeților și a lui Origen, ci o învăță-

tură despre o singură persoană, dumnezeiască, în trei lucrări. Pen-

tru el importantă era promovarea monoteismului și din această

pricină apar la el neclarități în legătură cu Sfânta Treime. Din aceas-

tă pricină potrivit lui deosebirea dintre Iisus și profeți este doar

una calitativă. Deosebire există și între umanitatea lui Iisus și cea

a profeților. Oponenții lui Pavel erau origeniști și vedeau în nega-

rea propriei personalități a Logosului o erezie de neiertat195.

Monarhianismul modalist

Dacă monarhianismul dinamic a reprezentat un fenomen

relativ izolat cu o atracție predominant raționalistă, monarhianismul

194 H. Lietzmann, Geschichte der Alten..., III, p. 85-87. 195 H. Lietzmann, op. cit, p. 88-89.

182

modalist a reprezentat o tendință larg răspândită și populară, iar

la baza lui se afla convingerea susținută cu pasiune despre uni-

tatea lui Dumnezeu și deplina dumnezeire a lui Hristos. Repre-

zentanții acestui curent socoteau că învățătura despre unitatea

lui Dumnezeu era primejduită de învățătura despre Logos ca

persoană distinctă de Tatăl (altul din punct de vedere numeric)

și că această învățătură aduce la rătăcirea care susține că ar

exista doi Dumnezei.

Cel dintâi susținător al acestei erezii a fost Noetus din

Smirna. El susținea că există un singur Dumnezeu: Tatăl care

S-a născut, a suferit și a murit, (patripasianism). Dacă Hristos

este Dumnezeu, El trebuie să fie identic cu Tatăl, altfel nu poa-

te fi Dumnezeu. Dacă Hristos a suferit atunci și Tatăl a suferit,

pentru că nu poate exista diviziune în Dumnezeire. Pentru învă-

țătura sa greșită el a fost chemat în fața Bisericii din Smirna

care l-a condamnat. Ucenicul său Epigonus a mers la Roma și

și-a făcut la rândul său ucenic pe Cleomenes în timpul papei

Zefirinus (199-217).

Rezumând poziția acestor eretici, Hipolit arată că ei

credeau într-o singură Dumnezeire identică ce poate fi desem-

nată fie Tatăl, fie Fiul, acestea fiind doar nume aplicabile în

diferite timpuri196.

Despre Praxeas – un alt eretic modalist avem informații

într-o lucrare pe care Tertulian a scris-o împotriva acestuia.

(Adversus praxeam). Era originar din Asia Mică, de unde a ve-

nit la Roma și de acolo s-a îndreptat spre Cartagina unde Tertu-

lian va scrie împotriva lui cam pe la 213.

După unii cercetători moderni (J. N. D. Kelly, Early

Christian Doctrines, p. 121) identitatea lui Praxeas rămâne un

mister. (Praxeas putând fi un pseudonim: cel ocupat). El ar pu-

tea fi identificat cu Noetus, Epigonius sau chiar cu papa Calixt.

Pornind de la afirmații ale lui Iisus Hristos ca: „Eu și

Tatăl una suntem”; „Cine mă vede pe Mine, vede pe Tatăl”;

196 J. N. D. Kelly, Early Christian..., p. 119-120.

183

„Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine”; el învăța că Fiul și Tatăl

sunt una și aceeași persoană. Cuvântul nu are subzistență indivi-

duală, ci este doar vox est sonus alis. În consecință, Praxeas afir-

ma că Tatăl însuși a fost cel care a intrat în pântecele Fecioarei și

în felul acesta a devenit propriul Său Fiu. Tot El este cel care a

pătimit, a murit și a înviat a treia zi. Praxeas admitea totuși o dis-

tincție între Tatăl și Fiul, dar aceasta nu era în sfera dumnezeirii.

Omul Iisus a fost în sens strict Fiul, în timp ce Hristos (adică ele-

mentul dumnezeiesc) era de fapt Tatăl. Caracteristică Fiului este

existența în trup, prin care împlinește pătimirea așa încât în timp

ce Fiul pătimește, Tatăl împreună pătimește cu El (compătimitor).

Este interesant de observat faptul că prin aceasta, antitrinitarismul

modalist se apropie de cel dinamic în legătură cu concepția despre

Mântuitorul ca un om inspirat de Dumnezeu.

Cel mai de seamă reprezentant al antitrinitarismului

modalist a fost Sabelius, care a sistematizat această învățătură

eretică. Despre el se crede că a fost preot în Cirenaica (Libia) de

unde a plecat la Roma unde a fost excomunicat de papa Calixt.

Dacă până aici modaliștii s-au ocupat doar de raportul

dintre Tatăl și Fiul, Sabelius lărgește sfera pentru a vorbi și

despre Duhul Sfânt. Cu toate acestea, Sabelius afirma că Dum-

nezeirea este monadă.

Iată cum prezintă Epifaniu, episcopul Salaminei sistemul

sabelian: „Doctrina lui este că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt una

și aceeași ființă în sensul că cele trei nume sunt atașate unei singu-

re substanțe (ființe). O analogie apropiată este cea a trupului, su-

fletului și spiritului omului. Trupul este ca și cum ar fi Tatăl, su-

fletul e Fiul, în timp ce Duhul este pentru Dumnezeire ceea ce spi-

ritul este pentru om. Să luăm soarele: acesta este o singură sub-

stanță, dar în trei manifestări: lumină, căldură și astrul însuși. Căl-

dura este asemănătoare Duhului, lumina Fiului, în timp ce Tatăl

însuși este reprezentat de substanța reală. Fiul a fost cândva emis

ca o rază de lumină... Duhul Sfânt e încă trimis în lume”197.

197 Panarion, cf. H. Bettenson, Documents of the Christian..., p. 38.

184

Deci, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt potrivit lui Sabelius

doar forme de existență și de manifestare, trei măști și nu trei

ipostaze. Sabelius învăța, însă realitatea celor trei moduri ca

apariții istorice succesive, ca expansiuni sau dilatări ale mona-

dei divine, fapt pentru care el este cel mai apropiat de Biserică

dintre ereticii antitrinitari. Cu aceasta el a și înșelat pe mulți

oameni de bună credință în legătură cu natura învățăturilor sale

și astfel erezia sa a pătruns în rândul clerului și poporului și se

pare că a fost tolerată de către unii episcopi ai Romei ca Zefiriu

și Calist, fapt pentru care aceștia au fost atacați de Hipolit.

Antitrinitarismul modalist a pătruns și în Egipt, unde a

fost combătut de către Dionisie al Alexandriei (ucenic al lui

Origen) pe la mijlocul secolului III care însă a folosit unii ter-

meni neortodocși (Fiul făptură a Tatălui).

Mai târziu Arie îl va cita pe Dionisie în sprijinul rătăci-

rii sale și din această pricină Sfântul Vasile cel Mare a văzut în

Dionisie un precursor al arianismului198.

De fapt Dionisie a fost cel mai cunoscut exponent al

subordinațianismului inițiat de Origen.

Subordinațianismul a reprezentat o consecință a disputelor

teologice trinitare și hristologice. Pentru a contracara influența anti-

trinitarilor unii scriitori ortodocși au afirmat că Fiul este mai mic

decât Tatăl și subordonat Lui. Astfel de păreri reprezentau ipoteze

care încercau să explice raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi

și în special de a arăta că aceste persoane sunt diferite, mai ales Fiul

de Tatăl. Aceste păreri au izvorât într-un climat intelectual impreg-

nat de ideile neoplatonice despre ierarhia ființei care au dus la o

abordare pluralistică a problemei Sfintei Treimi199.

Subordinațianismul afirma deci deosebirea personală din-

tre Tatăl și Fiul pentru a evita antitrinitarismul modalist.

Idei subordinațianiste s-au observat și la alți scriitori ca

Iustin Martirul și Irineu pregătind calea pentru arianism.

198 L. W. Banard, Studies in Church History..., p. 302-303. 199 J. N. D. Kelly, Early Christian..., p. 136.

185

Lecția XXII

Misiunea creștină în Apus

În întreaga istorie a Imperiului Roman, una din proble-

mele de bază ale acestuia a constituit-o apărarea frontierelor de

la Rin și Dunăre împotriva popoarelor germanice.

Unul din aceste popoare au fost goții, originari probabil

din sudul Scandinaviei sau din insula Gotland. Pe la anul 230

aceștia, în migrația lor spre sud-est, ajung la gurile Niprului și

la țărmul Mării Negre. În secolul următor ei își subordonează

coloniile grecești de pe litoralul nordic al Mării Negre. Dar în-

că pe la mijlocul secolului al III-lea ei pătrund adânc în Penin-

sula Balcanică, în 254 ajungând în fața Tesalonicului.

La 269 goții se separă în două mari ramuri: ostrogoții

care se stabilesc între Don și Nistru și vizigoții între Nistru și

Dunărea de Jos.

Între vizigoți și Imperiul Roman se realizează o înțele-

gere în anul 332 prin care cei dintâi devin federați ai Imperiului

în urma unei victorii repurtate de caesarul Constantin al II-lea,

fiul lui Constantin cel Mare împotriva lor.

Creștinismul pătrunde la goți mai întâi prin intermediul

captivilor, după raidul acestora în Capadocia (264). Între captivi

s-au aflat și unii preoți care i-au câștigat pe stăpânii lor la cre-

dința creștină. Existența acestor preoți ne face să presupunem o

organizație bisericească rudimentară la goți încă înainte de sfâr-

șitul secolului al III-lea. Atunci când armata și administrația ro-

mană s-au retras la sud de Dunăre în timpul lui Aurelian în

271, goții au putut avea mai mare libertate de mișcare în Dacia.

De faptul că Creștinismul s-a răspândit repede între goți

ne convingem prin aceea că la Sinodul I Ecumenic a participat

și un „episcop al Gothiei” pe numele Teofil.

Istoricul bisericesc Socrate ne informează că în timpul

împăratului Constantin cel Mare unii dintre goții învinși de către

186

împărat au acceptat credința acestuia, întrucât au crezut că îm-

păratul a biruit tocmai datorită credinței sale200.

Marea majoritate a goților creștini erau arieni.

Adevăratul apostol al goților este socotit Ulfila care s-a

născut probabil în anul 311 fiind de origine gotă (nu este exclus

ca unul dintre părinți: tatăl să fi fost capadocian). Nu se știe

precis dacă s-a născut creștin sau a fost convertit ulterior. În

orice caz, el a venit în contact cu forma ariană de Creștinism și

a îmbrățișat-o în timpul șederii în capitala imperiului unde a

venit ca membru al unei ambasade gote la curtea lui Constan-

tin. La acea dată arianismul prevala în cercurile conducătoare.

La Constantinopol el a învățat limbile greacă și latină.

La vârsta de treizeci de ani a fost hirotonit episcop al

creștinilor din Gothia și a activat în rândul conaționalilor săi

din nordul Dunării. După șapte ani, în 348 persecuția pornită de

către goții păgâni împotriva creștinilor l-a determinat pe Ulfila

să ceară permisiunea de a se stabili cu goții creștini la sudul

Dunării în dreptul localității Plevna de astăzi.

Marea realizare a lui Ulfila a fost traducerea Bibliei sau

cel puțin a Noului Testament în limba goților. În acest scop se

spune că el a înființat un alfabet. Avem acum primul sau al doilea

caz a ceea ce se va produce frecvent de acum înainte: stabilirea

formei scrise a unei limbi de către misionarii creștini pentru a pu-

tea traduce în limba respectivă literatura creștină și în primul rând

Sfânta Scriptură. O bună parte a acestei traduceri a supraviețuit201.

Multele latinisme din textul acestei traduceri reprezintă

influența limbii geto-dacilor din ținuturile nord-dunărene asu-

pra limbii goților.

Ulfila a fost chemat de către împărat la Constantinopol

unde a murit către sfârșitul anului 380.

În timpul vieții sale goții de la nordul Dunării au suferit

aprige persecuții din partea conaționalilor lor păgâni conduși de

200 H.E., I, 18. 201 P. L., XVIII, col. 458-870.

187

Athanaric. Acesta a fost înfrânt de către un alt conducător got

care se pare că era creștin Fritingen care după aceea se stabilește

în sudul Dunării.

În urma unei neînțelegeri cu bizantinii, goții conduși de

Fritigern luptă împotriva bizantinilor pe care îi înving în bătălia

de la Adrianopol (378) în care moare și împăratul Valens.

Printre goți au mai activat și capadocianul Eutihie și

episcopul Audiu de Mesopotamia exilat în aceste părți.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului

al V-lea Sfântul Ioan Gură de Aur se străduia să-i câștige pe

unii goți la Creștinism și le-a trimis chiar un episcop202.

În timpul exilului său el s-a gândit să-i ridice pe unii

dintre ei în cler și să-i facă misionari.

Goții vor înainta tot mai mult spre Apus și astfel în anul

410 vizigoții conduși de către Alaric au cucerit și jefuit Roma.

Adevăratul sfârșit al Imperiului Roman de Apus este socotit a

fi avut loc în anul 476 când Romulus Augustulus a fost detro-

nat de către Odoacru și pe teritoriul Imperiului Roman de Apus

apar o serie de regate germanice.

Câțiva ani mai târziu în 489 la instigația curții din Con-

stantinopol ostrogoții conduși de Teodoric I (493-526) (investit cu

titlul de Magister militum per Italian) au pătruns în Italia. După

cinci ani de lupte aprige pun bazele unui regat ostrogot cu reședin-

ța la Ravena. Acest regat a fost distrus pe la mijlocul secolului VI

de către armatele bizantine conduse de Narses. Triumful bizanti-

nilor a fost însă de scurtă durată, pentru că în anul 568 a început o

nouă invazie germanică a Italiei, aceea a longobarzilor, care deși

nu vor stăpâni întreaga Italie vor controla mari părți ale țării, mai

ales în nordul țării unde a cucerit Roma. Efectul stăpânirii lor asu-

pra Italiei a fost mai dezastruos decât cel al ostrogoților.

Regatul întemeiat de longobarzi va dura două secole.

În timpul papei Grigorie cel Mare (590-604) regină a

longobarzilor a fost Theodelinda, prințesă bavareză de religie

202 Ad. Olympiadem, XV, 5.

188

ortodoxă. Longobarzii fiind arieni, ea a încercat să-l convingă

pe soțul ei, regele Authori, să se lepede de arianism. Cel de al

doilea soț al Theodelindei, ducele Agilulf de Twin, a fost tot

arian. Fiul lor însă a fost botezat ortodox.

Pe la sfârșitul secolului al VII-lea se pare că arianismul a

dispărut dintre longobarzi. În orice caz, pe la mijlocul secolului al

VIII-lea regele longobarzilor recunoștea autoritatea spirituală a papei.

Înainte de sfârșitul secolului al V-lea, pe teritoriul Galiei

s-a petrecut un eveniment de importanță capitală pentru răspândi-

rea Creștinismului în Europa Apuseană: convertirea francilor.

Francii erau o populație vest-germanică stabilită la est de

cursul mijlociu și inferior al Rinului. Ei s-au aflat de multă vre-

me în legătură cu romanii, unii dintre ei dobândind funcții în sta-

tul roman. Adesea aceștia s-au romanizat și au devenit creștini.

Cel dintâi rege de seamă al francilor a fost Childeric I

(457-481) cel care a creat premisele unificării francilor salieni

și ripuari și al constituirii unui regat franc puternic lucru care se

va realiza sub domnia fiului său Clovis. La urcarea sa pe tron

în 481 Clovis era suveranul unui mic regat al francilor din

nord-estul Franței. La capătul unei domnii de peste trei decenii

el a devenit stăpânul necontestat al aproape întregii Galii.

În timp ce își extindea stăpânirea în Galia, Clovis și cu

războinicii săi s-au văzut a fi o mică minoritate într-o regiune

în care majoritatea locuitorilor erau creștini și în care trăiau

unii din cei mai de seamă episcopi ai Bisericii. Încă înainte de

convertire Clovis menținea legături cordiale cu episcopii și ară-

ta respect Bisericii.

În 493 Clovis s-a căsătorit cu prințesa burgundă Clotil-

da care era creștină ortodoxă. El nu s-a opus botezării primului

lor fiu. Dar acesta a murit prematur lucru care l-a întristat pe

rege, care nu s-a opus totuși botezării și celui de al doilea fiu.

Se spune că într-un moment de primejdie în lupta cu

alemanii Clovis, care rezistase până atunci încercărilor soției sale

de a-l determina să îmbrățișeze Creștinismul, a jurat că dacă va

189

învinge, va accepta religia Clotildei. El s-a botezat în ziua de

Crăciun a anului 496, de către Ramigius la Rheims. Regele însă

nu a folosit forța pentru a-i convinge pe supuși să-i urmeze

exemplul, dar un mare număr din războinicii săi s-au botezat.

În felul acesta Clovis a reușit să câștige bunăvoința popu-

lației romane și sprijinul episcopilor din Galia, francii fiind primul

trib germanic care s-a convertit la credința ortodoxă și nu la aria-

nism. Acest fapt i-a influențat și pe burgunzi care în 517 au renun-

țat la arianism și în 532 au devenit parte a regatului franc.

Francii au avut și episcopi cu un deosebit spirit misio-

nar ca Remigius de Rheims, Cezar d'Arles, Martin de Tours și

Sfânta Genoveva, regatul franc având un rol important în răs-

pândirea Creștinismului în Europa Centrală și Nordică, regiuni

în care Imperiul Roman nu a stăpânit sau în care cultura crești-

nă a fost distrusă de numeroasele invazii.

În 511 Clovis a convocat un sinod al episcopilor din

Galia la Orleans.

Printre alemani au desfășurat activitate misionară în seco-

lul al VII-lea călugării scoțieni Fridolin, Columban și Magnus.

La bavarezi, în secolul al VI-lea regele Garibald și fiica

sa Theodelinda erau creștini.

Adevăratul apostol al Germaniei a fost Wynfrith din

Crediton cunoscut sub numele de Bonifaciu (680-754), care potri-

vit istoricului englez Cristopher Dawson a avut „o influență mai

profundă în istoria Europei decât a oricărui alt englez”203.

Până la vârsta de patruzeci de ani Bonifaciu a trăit la

mănăstirea din Exeter. În anul 722 el a fost hirotonit de către

papa Grigorie al II-lea ca episcop al frontierei germane fără o

reședință fixă.

La venirea sa în Germania Bonifaciu nu a găsit o țară pă-

gână, cei mai mulți dintre locuitori fiind cel puțin nominal creș-

tini. Creștinismul lor lăsa de dorit. Mulți încă păstrau practici

203 S. Neil, A History of Christian Missions, Pinguin Books, 1964, p. 74. (Se

va prescurta în continuare A History of Christian...).

190

magice din vremea de dinainte de încreștinare. Preoții erau cu

puțină pregătire și organizarea bisericească slabă.

Marea contribuție a lui Bonifaciu a constat în extinde-

rea credinței creștine în teritoriile păgâne și în consolidarea or-

ganizației ierarhice a Bisericii de aici.

El și-a desfășurat activitatea în special în Hesse. La în-

demnul unora din cei pe care i-a convertit el s-a dus în Geismar

unde în prezența unui mare număr de păgâni a început să taie

stejarul sacru al lui Thor. Sarcina a fost dusă la capăt de un

vânt puternic care i-a determinat pe păgânii care priveau și-l

blestemau pe acest profanator, să se convertească. Din lemnul

acestui stejar a construit o capelă închinată Sfântului Petru.

După o nouă vizită la Roma (737-738), Bonifaciu a or-

ganizat episcopiile de la Freising, Passau, Ratisbon și Salzburg,

iar în 744 a întemeiat vestita mănăstire de la Fulda.

În 751 Bonifaciu l-a încoronat pe Pepin ca rege al francilor.

A murit la 5 iunie 754 ucis cu alți cincizeci și doi de tova-

răși cu care a pornit o nouă misiune în ținutul frizilor (Olanda).

Din scrisorile sale rezultă că metoda sa misionară con-

sta în a boteza repede după care urma de fapt lungul proces al

învățării celor botezați.

În Insulele Britanice Creștinismul era prezent încă îna-

inte de convertirea lui Constantin cel Mare. Tertulian vorbește

de creștini acolo încă la începutul secolului al III-lea.

Beda Venerabilul (673-735) în capitolul al VII-lea al pri-

mei cărți a Istoriei Bisericii și poporului englez relatează martiriul

Sfântului Alban, petrecut în timpul persecuției lui Dioclețian.

La Sinodul de la Arelate (314) au participat episcopii de

York, Londra și Lincoln și nu este exclus ca la vremea respec-

tivă să fi existat și alte centre episcopale în această zonă.

În anul 407, după proclamarea generalului Flavius Claudius

Constantinus ca împărat de trupele din Britania și trecerea sa în

Galia, Britania încetează de a mai face parte din Imperiul Ro-

man devenind ținta invaziilor anglo-saxonilor.

191

Înainte de retragerea romanilor în Britania s-a născut cel ca-

re va deveni apostolul Irlandei, Patrick (389-461). Acesta s-a năs-

cut într-o familie creștină tatăl său fiind diacon, iar bunicul preot.

La vârsta de șaisprezece ani a fost luat și dus captiv în Irlanda. Du-

pă șase ani petrecuți acolo a reușit să scape și în urma unor peripeții

care l-au dus în Galia și poate Italia apoi s-a reîntors în Britania.

Dar Patrick se va reîntoarce în Irlanda. Nu se cunoaște

data acestei reîntoarceri, acum de bunăvoie. Între timp el a de-

venit un bun cunoscător al Sfintei Scripturi.

Viața sa s-a aflat în permanentă primejdie, însă el a reu-

șit să boteze mii de irlandezi și să hirotonească preoți, pentru că

în anul 432 a fost el însuși hirotonit episcop misionar.

Datorită influenței lui, fii și fiice ale căpeteniilor locale au

intrat în monahism. El a introdus episcopatul diecezan în Irlanda.

În secolele VI-VII școlile monahale din Irlanda au do-

bândit reputație, gloria lor constând în realizările pe tărâm mi-

sionar chiar pe continent.

Contemporan cu Patrick a fost Ninian, provenind dintr-o

familie înstărită din nordul Britaniei. El a fost dus ca ostatic la

Roma și acolo a primit o pregătire temeinică în cele ale credin-

ței creștine. Trimis ca misionar la poporul său el s-a oprit în

395 pentru a-l vizita pe Martin de Tours. Ninian a activat în

Scoția, dar influența lui a pătruns și în Țara Galilor și nu este

imposibil să fi pătruns și în Irlanda.

Marele misionar în Scoția a fost Columban (527-597)

care încă în Irlanda sa natală a întemeiat mănăstiri. El a fost cel

care i-a încreștinat pe picții din Scoția.

În ceea ce privește Anglia propriu-zisă un fapt remarcabil

este acela că misiunea creștină a fost inițiată de către un papă, și

anume Grigorie cel Mare (590-604). Niciun alt papă până la el nu

a trimis vreo expediție cu scopul de a converti un popor păgân.

Interesul lui Grigorie pentru Anglia a fost trezit de scla-

vii angli din Britania, pe unii dintre aceștia răscumpărându-i și

așezându-i în mănăstiri.

192

Pentru misiunea în Anglia, Grigorie și-a ales oameni

din mănăstirea pe care o condusese el însuși. În fruntea grupu-

lui de misionari l-a numit pe Augustin. Membrii grupului nu au

fost prea entuziasmați de misiunea care le-a fost încredințată și

ajunși în Galia l-au trimis pe Augustin la Roma pentru a-l ruga

pe Grigorie să le permită să renunțe la această acțiune.

Papa Grigorie s-a opus și expediția călugărilor conduși

de Augustin a dobândit un mare succes.

Ajunși în Britania, Augustin și însoțitorii săi nu s-au în-

dreptat spre Narthumbria cum i-a sfătuit papa Grigorie, ci spre

regatul de Kent. Acesta era mai apropiat de Continent. Pe de

altă parte regele de aici, Ethelbert avea soție pe franca creștină

Bertha. Înainte de căsătorie Ethelbert a promis că-i va permite

acesteia să-și urmeze religia creștină, la Canterbury existând o

biserică în care ea se închina. Bertha a fost însoțită în călătoria

spre Kent de un episcop pe nume Luidhart.

Augustin a ajuns la Canterbury în 1597 și Ethelbert s-a

încreștinat. Augustin a fost făcut episcop și în 601 mitropolit

urmând a organiza douăsprezece eparhii.

Anglo-saxonii primind Creștinismul direct de la Roma

au arătat devoțiune deosebită pentru acest centru.

În secolul al VII-lea rolul conducător jucat de Kent cu

un secol înainte a fost preluat de Narthumbria al cărei rege,

Edwin, a fost convertit de către Paulinus.

Edwin s-a căsătorit cu fiica lui Ethelbert care s-a în-

dreptat spre York însoțită de episcopul Paulinus, care după bo-

tezarea lui Edwin a devenit episcop al acestui oraș.

În secolele VII-VIII Biserica din insulele Britanice l-a

dat pe vestitul istoric al Creștinismului englez Beda Venerabilul,

autorul lucrării A History of the English Church and people,

sursa principală de informații pentru începuturile Creștinismu-

lui în insulele britanice.

193

Lecția XXIII

Observații în legătură cu Sinoadele Ecumenice

În epoca primară întreaga răspundere pentru lucrarea

bisericească o purtau, în chip solidar, toți membrii Bisericii,

apostolii, episcopii și ceilalți clerici împreună cu harismaticii și

cu credincioșii.

În întreaga epocă a persecuțiilor, episcopii, fiind cei dintâi

supuși represaliilor, au fost supliniți în mod constant de către cei-

lalți clerici. În acele părți ale imperiului unde persecuțiile nu au

fost atât de sistematice și sângeroase, episcopii s-au găsit mereu în

fruntea comunităților creștine și pentru a lua hotărâri în chestiuni-

le obștești au început a se sfătui în adunări (sinoade)204.

Astfel au luat naștere sinoade formate numai din epis-

copi ce nu reprezintă de fapt continuarea sinodului apostolic și

nici a lucrării sinodale postapostolice.

Succesiunea apostolică trebuie înțeleasă ca reprezen-

tând tezaurul credinței și harul preoției cu care Sfinții Apostoli

au înzestrat Biserica din încredințarea Mântuitorului.

Observații în legătură cu Sinoadele Ecumenice

1. Sinoadele Ecumenice din epoca unității Bisericii nu

se autodefinesc.

2. Niciunul din aceste sinoade nu a prescris reguli pen-

tru instituționalizarea Sinodului Ecumenic.

3. Nu au caracterul necesității.

4. Sinoadele ecumenice au fost doar expresii ale con-

sensului general al Bisericii, iar nu prima sau principala formă

de manifestare a acestui consens pentru că lor le-a urmat așa-

numitul consensus ecclesiae dispersae.

204 Cf. Liviu Stan, Importanța vechilor sinoade ecumenice și problema unui viitor

sinod ecumenic, în „Studii Teologice”, XXIV, 1972, nr. 3-4, p. 190-211.

194

5. Însușirea de Sinoade Ecumenice le-a fost consacrată

prin așa-numita recepție din partea întregii Biserici.

6. Deși nu sunt indispensabile pentru Biserică în sens on-

tologic, totuși în sensul unor harisme ele sunt posibile oricând.

Forma constantă prin care Biserica și-a manifestat în-

totdeauna infailibilitatea a fost și a rămas consensul întregii Bi-

serici, adică punerea de acord a întregului corp social al Biseri-

cii asupra oricăror probleme privind păstrarea, apărarea și defi-

nirea adevărului revelat.

Modul în care s-a realizat și continuă a fi realizat acest

consens a depins de vremea și de împrejurările în care s-a aflat

Biserica în decursul timpului. Într-o anumită vreme a fost posi-

bil ca forma prin care Biserica și-a manifestat infailibilitatea,

realizând consensul întregului corp social, în acest scop, să fie

tocmai Sinodul Ecumenic.

Deci, Sinodul Ecumenic a fost doar unul din formele

prin care Biserica și-a realizat consensul. Biserica nu și-a peri-

odizat și nu și-a instituționalizat niciuna din formele pe care le-a

folosit pentru a-și manifesta consensul său general. Adunați în

sinod părinții sinodali nu vorbeau în numele lor, ci în acela al Bise-

ricii. Cuvântul sau hotărârea lor era a Bisericii Universale.

Sfântul Duh i-a asistat activ pe ierarhii adunați în sinoa-

de, cum s-a întâmplat și cu Sfinții Apostoli. El dă caracter și

forță universală hotărârilor sinodale și pregătește sufletele cre-

dincioșilor spre a le primi.

Legătura continuă cu Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți

prin Sfânta Tradiție devine factor puternic promovând unani-

mitatea și prin aceasta universalitatea.

Sinodul I Ecumenic (325)

Atunci când Biserica a avut de făcut față unor probleme

majore, mai ales în domeniul credinței, ea a căutat rezolvarea

acestora în cadrul unor adunări sau sinoade ale episcopilor ei.

Modelul a fost oferit chiar de către Sfinții Apostoli, care, atunci

195

când viața Bisericii a fost tulburată de cei care învățau că legea

mozaică trebuie să fie observată și de către creștinii proveniți

dintre neamuri, s-au întrunit în sinod împreună cu prezbiterii și

credincioșii din Ierusalim, în anul 50 și, sub povățuirea Sfântu-

lui Duh, au hotărât ca prescripțiile legii mozaice să nu fie im-

puse creștinilor dintre neamuri. (F. A., 15).

Această cale apostolică a devenit o vreme calea principală a

Bisericii de rezolvare a problemelor și divergențelor care au apărut

în sânul ei și chiar în epoca grea a primelor trei veacuri, când crești-

nii au avut de suferit mult din cauza persecuțiilor, Biserica n-a re-

nunțat la discutarea marilor probleme în sinoade, reușind să țină în

acel răstimp peste șaizeci de sinoade, la nivel local sau mitropolitan.

După ce, în anul 313, împăratul Constantin cel Mare a dat

Bisericii libertatea de a-și desfășura în chip nestânjenit viața ei în

lume și după ce, prin înfrângerea lui Liciniu, împăratul a restaurat

unitatea imperiului el a dorit ca să fie refăcută și unitatea Bisericii.

La acea dată pacea Bisericii era adânc tulburată de erezia propo-

văduită de preotul Arie din Alexandria Egiptului care nici la în-

demnul ierarhului său, episcopul Alexandru al Alexandriei, nici la

avertismentele sinodului local întrunit în marea metropolă a Egip-

tului în anul 320, n-a vrut să renunțe la rătăcirea sa.

În ce a constat rătăcirea lui Arie? Acesta și-a formulat

învățătura sa cu intenția de a combate o altă erezie a vremii ca-

re susținea că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu ar fi persoane reale,

ci doar diferite puteri sau manifestări ale lui Dumnezeu în lu-

me. Susținătorii acestui punct de vedere erau preocupați de

sublinierea învățăturii despre unitatea lui Dumnezeu, însă felul

în care făceau acest lucru punea în primejdie credința despre

realitatea celor trei persoane ale Sfintei Treimi.

Arie dorea să pună în lumină realitatea personală a Fiului,

cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, însă influențat de învățătu-

ra dascălului său, Lucian, a propus un punct de vedere care-L su-

bordona pe Fiu, Tatălui. Potrivit concepției sale, Dumnezeu Tatăl

n-a fost întotdeauna Tată întrucât ar fi fost un timp când Fiul n-ar fi

196

existat. Fiul ar fi fost creat din nimic de către Tatăl, ca cea dintâi și

cea mai nobilă creatură și apoi prin intermediul acesteia au fost cre-

ate toate celelalte ființe și lucruri. Fiul, n-ar fi deci, de aceeași ființă

cu Tatăl și Arie motiva adorarea care i se acordă Fiului nu pe baza

ființei dumnezeiești a acestuia, pe care o nega, ci pe temeiul calității

Fiului de creatură minunată a lui Dumnezeu, subordonată lui Dum-

nezeu Tatăl, dar superioară tuturor celorlalte creaturi.

Întrucât, după condamnarea învățăturii sale în sinodul de

la Alexandria, Arie s-a îndreptat spre Palestina și Asia de unde își

răspândea erezia sa mai departe, împăratul Constantin cel Mare,

care restaurase unitatea imperiului, a hotărât ca să contribuie și la

refacerea unității Bisericii care era afectată de arianism dar și de

alte probleme lăuntrice. Pentru aceasta împăratul a decis să apele-

ze la un mijloc care se dovedise folositor în istoria de până atunci

a Bisericii: convocarea episcopilor în sinod. În trecut sinoadele

avuseseră loc la nivel provincial și fuseseră convocate de către

mitropolitul provinciei respective. Niciun mitropolit sau episcop,

însă, nu avea autoritatea de a-i convoca în sinod pe mitropoliții și

episcopii din imperiu și chiar pe cei din afara fruntariilor acestuia,

așa încât atunci când împăratul Constantin cel Mare a adresat mi-

tropoliților și episcopilor chemarea de a se întruni într-un sinod

oikoumene, într-o adunare a episcopatului din întreg imperiul,

nimeni n-a contestat acest act al împăratului.

Inițial împăratul s-a gândit la orașul Ancira din centrul

Anatoliei ca loc în care să se țină această adunare, dar în cele

din urmă a preferat Niceea (Iznikul de astăzi), care era și mai

aproape de reședința sa de la Nicomidia și în același timp un

punct la care se poate ajunge cu destulă ușurință din orice parte

a imperiului, atât pe uscat cât și pe mare.

Importanța pe care a acordat-o Constantin cel Mare aces-

tei întruniri decurge din faptul că el a pus la dispoziția sinodalilor,

pentru transportul lor, poșta imperială, precum și mijloacele mate-

riale pentru întreținere în timpul lucrărilor. Altfel, la acea dată nici

nu se putea întruni o adunare de asemenea dimensiuni: 318 episcopi,

197

pe lângă au mai participat și unii însoțitori ai episcopilor sau dele-

gați ai unor episcopi. A fost prezentă acolo floarea creștinătății din

acea vreme: episcopii scaunelor apostolice, Alexandru al Alexan-

driei, Eustațiu al Antiohiei și Macarie al Ierusalimului, apoi o

seamă de alți ierarhi vestiți ca Eusebiu al Nicomidiei, Eusebiu

al Cezareei, părintele istoriei bisericești, Marcel al Ancirei, făcători

de minuni, ca Sfântul Spiridon al Trimitundei din Cipru, Sfântul

Nicolae al Mirelor Lichiei și Iacob de Nissibi. Prezența în rândul

participanților a unor ierarhi care suferiseră și deveniseră mărturi-

sitori ai credinței ca Paul al Neocezareii, Pafnutie al Tebaidei

Egiptului, Osiu de Cordoba, îndreptățește pe un istoric al acestui

eveniment să numească sinodul „o adunare de mucenici”. Dintre

clericii care au participat ca reprezentanți sau ca însoțitori ai epis-

copilor îi amintim pe preoții Vicențiu și Vitus, trimișii papei Sil-

vestru al Romei, și pe diaconul Atanasie, însoțitor al episcopului

Alexandru al Alexandriei, talentat orator și teolog profund care va

deveni cel mai tenace apărător al Ortodoxiei împotriva arianismu-

lui, atât în timpul sinodului cât și după aceea când va fi ales epis-

cop al Alexandriei, meritându-și supranumele de „părinte al Orto-

doxiei” cu care l-a cinstit Biserica.

Lucrările sinodului au început în ziua de 20 mai 325 în

prezența împăratului Constantin cel Mare care, în cuvântarea

de deschidere, a afirmat că „dezbinarea din Biserică este mai

groaznică și mai dureroasă decât oricare alt război” și și-a ex-

primat în fața participanților dorința de a „vedea unite inimile

tuturor și înțelegerea restabilită cu pace, pe care voi, unșii lui

Dumnezeu, aveți datoria de a o propovădui și altora”.

De la început, participanții la sinod s-au împărțit în trei

grupări în funcție de atitudinea lor față de principala problemă

pe ordinea de zi: cei care împărtășeau credința ortodoxă că Iisus

Hristos este și Dumnezeu adevărat și om adevărat, că Dumne-

zeu fiind de o ființă cu Tatăl, cei care îl susțineau pe Arie și, în

fine, cei din a treia grupare care, definind raportul dintre Fiul și

Tatăl, afirmau că Fiul este asemănător după ființă cu Tatăl.

198

Majoritatea sinodalilor sprijineau credința ortodoxă care a

fost înfățișată cu măiestrie de către Sfântul Atanasie. Acesta și-a în-

temeiat atitudinea de respingere a ereziei lui Arie pe credința vie și

pe experiența Bisericii. Arianismul – spunea el –subminează învăță-

tura creștină despre Dumnezeu presupunând că Sfânta Treime nu

este veșnică și în felul acesta introduce politeismul. Erezia lui Arie

contrazice, apoi, credința și practica Bisericii de a boteza în numele

Sfintei Treimi cât și pe cea a rugăciunilor către Dumnezeu Fiul.

Toate aceste puncte de vedere ale Sfântului Atanasie porneau din

preocuparea sa profundă pentru realitatea mântuirii și nu reprezen-

tau speculații filozofice. Marele părinte alexandrin a arătat că aria-

nismul subminează întreaga învățătură a Bisericii despre mântuire,

pentru că numai dacă Mijlocitorul mântuirii noastre a fost El însuși

cu adevărat Dumnezeu a putut restabili în propria Sa persoană com-

uniunea firii Sale umane cu Dumnezeu și ne-a putut oferi și nouă

oamenilor garanția mântuirii, adică a îndumnezeirii noastre. Omul

se îndumnezeiește prin comuniunea sa cu Hristos. Prin urmare, Cu-

vântul însuși trebuie să fie Dumnezeu pentru că altfel nu poate îm-

părtăși oamenilor viață dumnezeiască. El nu ar fi putut împărtăși

oamenilor această viață dacă El însuși ar fi fost divin doar printr-o

adopție, dacă El însuși n-ar fi fost Dumnezeu în propria Sa ființă.

Dacă Arie afirma că între Tatăl și Fiul există o asemă-

nare de voință, comparabilă cu imitarea voită de către cineva a

dascălului său, Sfântul Atanasie accentua și explica limpede

credința Bisericii că între Tatăl și Fiul există nu o asemănare de

voință, ci o identitate de ființă, o identitate de dumnezeire.

Sfântul Atanasie a atras atenția sinodalilor că problema pe

care o ridica erezia lui Arie pentru teologia creștină și pentru viața

Bisericii nu era aceea a unității dumnezeirii, ci cea a coeternității

Fiului cu Tatăl, problema divinității depline a Fiului în opoziție cu

statutul de creatură care îi era rezervat acestuia de către arieni.

Părinții sinodali de la Niceea au reafirmat cu tărie credința

Bisericii despre realitatea dumnezeirii Fiului și au accentuat-o prin

termeni ca „de o ființă cu Tatăl” sau „din ființa Tatălui”, prezenți

199

în articolele privitoare la cea de a doua persoană a Sfintei Treimi

din Simbolul de Credință pe care l-au alcătuit și care prin adău-

garea la cel de al doilea Sinod Ecumenic a altor cinci articole, va

deveni simbolul niceo-constantinopolitan. Acest simbol are o

valoare ecumenică incontestabilă ce decurge din conținutul său

de scurtă expunere a întregii plenitudini a credinței creștine.

Simbolul alcătuit la Niceea a fost primit de majoritatea

participanților la sinod în frunte cu împăratul Constantin cel

Mare. Au refuzat să îl accepte Arie împreună cu unii dintre sus-

ținătorii săi care cu toții au fost excluși din comunitatea Biseri-

cii pentru că s-au împotrivit adevărului acesteia.

Problema ereziei ariene odată rezolvată, părinții sinodali

au trecut și la discutarea altor chestiuni între care proeminentă

era cea privitoare la data serbării Sfintelor Paști. S-a pus aceas-

tă problemă în fața sinodului întrucât în legătură cu ea existau

în Biserică practici diferite. Diferențele nu priveau esența sau

semnificația acestei sărbători, ci doar data serbării ei. Unii creș-

tini, mai ales cei de la Roma și din Apus, serbau Paștile în du-

minica de după 14 Nissan, după luna plină ce urma echinocțiu-

lui de primăvară, iar dacă Paștile coincideau cu Pascha iudaică

se amânau cu o săptămână. Alți creștini, mai cu seamă cei din

Orient, serbau vinerea Patimilor în ziua de 14 Nissan, iar Paștile

în ziua de 16 Nissan, indiferent de ziua săptămânii în care se

întâmplau să cadă acestea.

Întrucât aceste deosebiri au dus la apariția unor momen-

te de tensiune între diferite comunități creștine, sau între creș-

tini făcând parte din aceeași comunitate, la Niceea s-a luat ho-

tărârea că Paștile să se serbeze de către întreaga Creștinătate la

aceeași dată: în prima Duminică de după lună plină, după echi-

nocțiul de primăvară iar când acestea coincideau cu sărbătoarea

evreilor, serbarea Paștilor să se amâne cu o săptămână. Calcularea

datei Paștilor și comunicarea ei celorlalte Biserici a fost încredin-

țată Bisericii din Alexandria Egiptului, oraș renumit și pentru pro-

gresul pe care științele astronomice îl cunoscuseră acolo.

200

Importantă pentru viața Bisericii a fost și hotărârea pe care părinții sinodali au luat-o în legătură cu starea civilă a cle-rului. În timpul lucrărilor sinodului unii participanți apuseni, probabil și Osiu de Cordoba, au cerut ca membrii clerului Bise-ricii să trăiască în celibat, în conformitate cu o hotărâre a unui sinod local ținut la Elvira, în Spania, în anul 306.

Cel care a arătat nepotrivirea acestei propuneri a fost episcopul Pafnutie al Tebaidei Egiptului. Deși el însuși, înainte de a fi fost ales episcop, trăise din copilărie într-o mănăstire, ierarhul egiptean s-a ridicat împotriva sugestiei apusenilor so-cotind că ar fi un jug greu asupra clericilor, această asprime putând avea efecte dăunătoare asupra Bisericii. În același timp episcopul Pafnutie a adus argumentul pozitiv al importanței nunții și a numit castitate nunta făcută după lege.

Sfatul episcopului egiptean a fost urmat de către parti-cipanții sinodului niceean care au confirmat menținerea și pe mai departe a obiceiului existent în Biserică de a îngădui celor ce doresc să intre în preoție să poată alege singuri, înainte de hirotonie, între căsătorie și celibat.

Părinții sinodali au alcătuit și un număr de douăzeci de canoane care reglementează probleme privind drepturile mitro-poliților, instituirea episcopilor, calitățile clericilor. Prin cano-nul șase s-a acordat întâietate mitropoliților din Roma, Alexan-dria și Antiohia, iar prin canonul șapte episcopul din cetatea Ierusalimului a fost ridicat la rangul de mitropolit.

Lucrările sinodului s-au încheiat în mod festiv în ziua de 25 august 325 și hotărârile luate aici au fost promulgate în întreaga lume.

Prin repetarea invitației adresate episcopilor din imperiu, de către împăratul Teodosie cel Mare, după mai bine de jumătate de veac, în anul 381 sinodul de la Niceea nu a rămas un eveniment unic în istoria Bisericii, ci s-a transformat într-o piatră de hotar, a devenit un model al unor evenimente de acest fel, sinoadele ecu-menice care au urmat. Acestea toate în număr de șapte au fost eve-nimente harismatice prin care Biserica își manifestă în lume și în istorie ecumenicitatea, adică universalitatea și unitatea ei.

201

Lecția XXIV

Erezia pnevmatomahilor și Sinodul II Ecumenic.

Apolinarismul

Termenul de pnevmatomahi a fost mai întâi folosit de

către Sfântul Epifaniu al Salaminei în lucrarea sa Panarion (sau

Contra tuturor ereziilor) pentru a-i desemna pe ereticii care ne-

gau consubstanțialitatea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul.

Reflecția teologică despre Duhul Sfânt în vremea de după

Origen se afla cu mult în urma practicii liturgice. În secolul IV,

Arie îl considera ipostas dar neasemănător cu Fiul în ființă, du-

pă cum pe Fiul îl considera neasemănător cu Tatăl. Cu toate că

problema Duhului Sfânt nu a fost ridicată la Niceea se observă

de acum înainte un interes crescut pentru aceasta. Arienii de

mai târziu îl socoteau pe Sfântul Duh ca fiind cea mai nobilă

dintre creaturi produs de Fiul la îndemnul Tatălui, Duhul Sfânt

fiind sursa iluminării și sfințirii.

În jurul anului 360 Sfântul Atanasie își expune propria sa

teologie despre Duhul Sfânt împotriva tropicilor din Egipt, care în-

vățau că Duhul Sfânt este o creatură din nimic, un înger superior

celorlalți îngeri. Sfântul Atanasie învață – împotriva acestora că Du-

hul Sfânt, departe de a avea ceva în comun cu creaturile, aparține și

este una cu Dumnezeirea care este în Treime. Treimea este veșnică,

omogenă și indivizibilă și întrucât Sfântul Duh este membru al Tre-

imii el trebuie să fie consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. Sfântul Ata-

nasie accentuează legătura strânsă dintre Duhul Sfânt și Fiul (teolo-

gia sau despre Duhul Sfânt consfințită la sinodul de la Alexandria

362). Tot Sfântul Atanasie a făcut începutul a ceea ce se numește

teologia homousionului Sfântului Duh care va fi completată și dez-

voltată de către părinții capadocieni ca urmare a diferitelor păreri

eretice care persistă în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Într-o

predică din anul 380, Sfântul Grigorie de Nazianz ne dă o imagine

limpede a marii varietăți de opinii privitoare la Sfântul Duh: „Unii îl

202

consideră pe Sfântul Duh o putere, alții o creatură, iar alții Dumne-

zeu. Alții refuză să se pronunțe. Dintre cei care acceptă Dumnezei-

rea Sfântului Duh unii păstrează doar pentru ei această credință ca

pe o părere pioasă, alții o propovăduiesc în mod deschis, iar alții

postulează trei persoane înfățișând Dumnezeirea în grade diferite”. Oponenții Dumnezeirii Sfântului Duh sunt numiți și ma-

cedonieni după Macedoniu, episcopul homiusian al Constanti-nopolului, depus de către arieni în anul 360. Și între pnevmatomahi existau moderați și radicali. Aceștia din urmă preferau în legătură cu Sfântul Duh termenul de asemănător în ființă sau asemănător în toate. Poziția ambelor grupe poate fi rezumată într-o frază a lui Eustațiu de Sevaste (unul din reprezentanții pnevmatomahilor) care spune că nu a ales să-l numească pe Sfântul Duh nici Dum-nezeu, dar nici creatură; alți pnevmatomahi, spunând același lu-cru, afirmând că Sfântul Duh ocupă o poziție intermediară nefi-ind nici Dumnezeu dar nici creatură.

Sfântul Vasile cel Mare a preferat la început o rezervă tac-tică, o iconomie, pentru a-i câștiga pe cei ce ezitau. Cu timpul afirmațiile sale au devenit tot mai decise declarând că Duhul trebu-ie recunoscut ca fiind sfânt și ca fiind una cu „dumnezeiasca fire”, inseparabil de Tatăl și de Fiul. În lucrarea Despre Duhul Sfânt a făcut un pas mai departe îndemnând ca Duhului să i se acorde ace-eași mărire, cinste și închinăciune ca și Tatălui și Fiului. El trebuie socotit împreună și nu mai prejos decât Tatăl și Fiul.

Sfântul Vasile nu-l numește la început pe Duhul Dum-nezeu, nu folosește acest termen, dar de fapt afirmă acest lucru atunci când spune: „noi mărim pe Duhul cu Tatăl și cu Fiul pentru că credem că El nu este străin de natura dumnezeiască”.

Mai târziu Sfântul Vasile va mărturisi acest lucru fără rezervă: „Noi trebuie să mărturisim că Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, Duhul Sfânt Dumnezeu... El este de o ființă cu Ta-tăl și cu Fiul”. (Ep. VIII).

Argumentele Sfântului Vasile se pot reduce la trei: a) mărturia Scripturii despre măreția și demnitatea Du-

hului și despre puterea și întinderea lucrării sale;

203

b) asocierea Duhului cu Tatăl și cu Fiul în orice lucru

săvârșit de aceștia în special în lucrarea de sfințire și dumnezeire;

c) relația sa personală atât cu Tatăl, cât și cu Fiul.

Ceilalți capadocieni repetă și extind învățătura Sfântului

Vasile despre Sfântul Duh.

Sfântul Grigorie de Nissa accentuează unicitatea naturii

de care se împărtășesc cele trei persoane și vorbește despre fap-

tul că activitatea Duhului este identică cu cea a Tatălui.

Sfântul Grigorie de Nazianz renunță la abținerea de care a

dat dovadă Sfântul Vasile cel Mare: „Duhul este Dumnezeu? Es-

te, într-adevăr. Atunci el este consubstanțial? Desigur că este în-

trucât este Dumnezeu”. Pentru a explica întârzierea cu care s-a

recunoscut dumnezeirea Sfântului Duh el produce o teorie origi-

nală a dezvoltării doctrinare: Vechiul Testament a revelat pe Ta-

tăl, Noul Testament pe Fiul iar Duhul Sfânt se descoperă tot mai

mult în vremea noastră. Pentru a contrabalansa afirmația arienilor

potrivit căreia prin consubstanțialitatea Duhului Sfânt s-ar deduce

că Tatăl are doi fii, s-a făcut diferențierea necesară în privința ra-

portului Tatălui cu Fiul și cu Duhul Sfânt: în timp ce Fiul e născut

din veci, din Tatăl, Sfântul Duh purcede din veci din Tatăl.

În 376 pnevmatomahii au ținut un sinod la Cizic la care

au adoptat o formulă de credință în care Sfântul Duh e trecut în

rândul creaturilor. Doi ani mai târziu, în 378, episcopii din pro-

vincia Iliricului occidental s-au întrunit într-un sinod la Sirmium

sub președinția episcopului locului, Anemius, și a Sfântului

Ambrozie și au condamnat erezia pnevmatomahă.

Împotriva învățăturii pnevmatomahilor împăratul Teo-

dosie cel Mare (379-395) a dat în anul 380 un edict prin care

poruncea ca toți supușii săi să adere la adevărata credință „a

unei singure dumnezeiri a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh,

de aceeași mărire în Treime”.

Pentru restabilirea liniștii în imperiu, Teodosie a convocat

la Constantinopol cel de al doilea Sinod Ecumenic care a fost inau-

gurat în mai 381 și a durat până la 9 iulie 381. Au participat 150 de

204

episcopi între care Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa, Chiril al

Ierusalimului, Gheronțiu sau Terențiu de Tomis. Papa Damasus n-a

trimis niciun delegat. Episcopii egipteni au încercat să-l impună pe

scaunul de Constantinopol, împotriva Sfântului Grigorie de Na-

zianz pe filozoful Maxim Cinicul, hirotonit în mod necanonic.

Sfântul Grigorie de Nazianz a preluat conducerea lucrărilor

sinodului după moartea lui Meletie al Antiohiei, dar a demisionat

din cauza atmosferei nefavorabile pe care i-au creat-o egiptenii. În

locul său a fost ales laicul Nectarie aflat încă în stare de catehumen.

Sinodalii i-au anatematizat pe pnevmatomahi precum și

diferitele fracțiuni ariene și au redactat o definiție dogmatică prin

care mărturiseau consubstanțialitatea și deosebirea celor trei

persoane divine pentru a-i combate pe pnevmatomahi, precum și

întruparea desăvârșită a Cuvântului Fiului lui Dumnezeu, pen-

tru a combate erezia lui Apolinarie. Din nefericire acest tomos

doctrinar s-a pierdut. Au mai completat Simbolul niceean cu

cinci articole despre Sfântul Duh și Biserică și astfel Simbolul

se numește niceeo-constantinopolitan.

Acesta a fost introdus la Sfânta Liturghie mai întâi în anul

471 la Antiohia de patriarhul monofizit Petru Gnafeus sau Fullon.

Sinodul a dat și șapte canoane dintre care mai important

este canonul 3 care hotărăște ca episcopul Constantinopolului să

aibă întâietate de onoare după episcopul Romei, pentru că de fapt

Constantinopolul este Roma cea Nouă. Roma a acceptat hotărârile

dogmatice, dar nu și canoanele Sinodului al II-lea Ecumenic.

Condamnarea apolinarismului

Pentru a explica unirea firii dumnezeiești cu firea omeneas-

că a Logosului, Apolinarie din Laodiceea pornea de la concepția

trihotomică a lui Platon (trup, suflet animal, suflet rațional)

susținând că la întrupare Iisus Hristos a primit trup omenesc și

suflet animal, locul sufletului rațional fiind luat de Logos. Prin această învățătură se distrugea integritatea firii umane

a Mântuitorului.

205

Apolinarie este autorul formulei „mia fisis to Teu, Logo sesarkomeni”.

În comparație cu Niceea, Constantinopolul a avut o ex-punere mai completă și desăvârșită.

1. „Făcător al cerului și pământului” raportate în Crez la Tatăl care fiind Tatăl este și Creatorul a toate. Despre Fiul, a cărui importanță nu se micșorează se spune „prin care toate s-au făcut”.

În felul acesta se exclude interpretarea maniheistă a Fiului ca demiurg, alcătuitor al lumii, (ca la Platon, Filon).

2. Expresia „din ființa Tatălui” a devenit de prisos în prezența lui omousios, iar expresia „înainte de toți vecii” înde-părta posibilitatea de a se introduce vreo deosebire cronologică între Tatăl și Fiul.

3. Începând cu acest capitol se expune procesul mântui-rii săvârșit de Iisus Hristos. Sinodul întâi sublinia natura dum-nezeiască a Mântuitorului, Sinodul al doilea trebuie să afirme autenticitatea naturii umane.

4. Evenimentele evanghelice au coordonate istorice (în zilele lui Ponțiu Pilat). Aceasta împotriva docheților.

5. După Scripturi – respectul Bisericii pentru Scriptură. 6. A cărui împărăție nu va avea sfârșit – împotriva ereziei

lui Fotiu din Sirmium, care nega existența eternă a lui Iisus Hristos. 7. Sfântul Apostol Pavel folosește termenul Domn în

legătură cu Duhul (II Cor. 3, 17 și urm.): - de viață făcătorul (In. 6, 63) – Duhul este cel ce dă vi-

ață și (II Cor. 3,6). - care de la Tatăl purcede (In. 15, 26). - „care a grăit prin prooroci” (II Petru 1, 21). Pentru că

niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt.

- „Care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”. Reproduce aproape în întregime cuvintele lui Atanasie „care îm-preună cu Tatăl și cu Fiul este mărit” (Ad. Serap I, 31). La fel ideea „închinării” este prezentă la Sfântul Vasile cel Mare (Ep. 90, 2).

- împreună cinstirea – conglorificatio205.

205 J. N. D. Kelly, Early Christian..., p. 341-342.

206

Simbolul de credință niceo-constantinopolitan

Niceea:

Credem într-unul Dumnezeu,

Tatăl, atotțiitorul, făcătorul tuturor

celor văzute și nevăzute.

Și într-unul Domn Iisus Hristos,

Fiul lui Dumnezeu, unul născut,

născut din Tatăl, adică din ființa

Tatălui, Dumnezeu din Dumne-

zeu, lumină din lumină, Dumne-

zeu adevărat din Dumnezeu ade-

vărat, născut nu făcut, cel ce este

de o ființă cu Tatăl, prin care

toate s-au făcut, atât în cer cât și

pe pământ.

Care pentru noi oamenii și

pentru a noastră mântuire s-a

pogorât din cer, s-a întrupat și s-a

făcut om, a pătimit și a înviat a

treia zi și s-a suit la ceruri și șade

de-a dreapta Tatălui și iarăși va

să vină să judece viii și morții.

Și întru Duhul Sfânt

Constantinopol:

1. Și într-unul Dumnezeu, Tatăl,

atotțiitorul, făcătorul cerului și pământu-

lui, al tuturor celor văzute și nevăzute.

2. Și într-unul Domn Iisus Hristos,

Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din

Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii;

lumină din lumină, Dumnezeu adevărat

din Dumnezeu adevărat, născut iar nu

făcut, cel de o ființă cu Tatăl, prin care

toate s-au făcut.

3. Care pentru noi oamenii și pentru

a noastră mântuire s-a pogorât din cer și

s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Feci-

oara Maria și s-a făcut om.

4. Și s-a răstignit pentru noi în zi-

lele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și s-a

îngropat.

5. și a înviat a treia zi după Scripturi.

6. și s-a suit la ceruri și șade de-a

dreapta Tatălui.

7. Și iarăși va să vină cu mărire să

judece viii și morții, a cărui împărăție

nu va avea sfârșit. (Lc. 1, 33).

8. Și întru Duhul Sfânt, Domnul,

de viață făcătorul, care din Tatăl pur-

cede; Cel ce, împreună cu Tatăl și cu

Fiul este închinat și mărit, care a grăit

prin prooroci.

9. Într-una, sfântă, sobornicească

și apostolească Biserică.

10. Mărturisesc un botez spre ierta-

rea păcatelor.

11. Aștept învierea morților.

12. Și viața veacului ce va să fie.

Amin.

207

Lecția XXV

Nestorianismul și Sinodul III Ecumenic (431)

După frământările pricinuite de problema raporturilor

din cadrul Sfintei Treimi care au determinat convocarea prime-

lor două sinoade ecumenice, o nouă problemă se ivește la înce-

putul secolului V care va produce diviziuni și mai adânci în

Biserică: este vorba de problema hristologică privind raportul

firii divine cu firea umană în Hristos.

Biserica apăra atât Dumnezeirea Mântuitorului împotriva

arienilor cât și umanitatea Lui împotriva învățăturii docheților

și a apolinariștilor. Conflictul care va duce la convocarea Sino-

dului III Ecumenic reprezintă ciocnirea a două hristologii cu o

istorie mult mai veche decât a protagoniștilor lor: cea antiohiană

și cea alexandrină.

Școala antiohiană învăța că unirea dintre cele două firi

ale Mântuitorului a fost numai o unire morală și consta din ar-

monia conlucrării celor două firi.

Școala alexandrină, la rândul ei învăța că cele două firi

erau unite în chip real. Cele două concepții s-au ciocnit atunci

când pe scaunul patriarhal din capitala imperiului a urcat călugărul

antiohian Nestorie, renumit ca predicator în care unii vedeau un al

doilea Ioan Gură de Aur. În învățătura sa Nestorie pleca de la ne-

cesitatea păstrării distincției dintre natura dumnezeiască și natura

omenească în Iisus Hristos într-o perspectivă soteriologică. Ca răs-

cumpărarea să se realizeze cu adevărat, cel de-al doilea Adam a

trebuit să fie un om real. Potrivit înțelegerii lui Nestorie, o experi-

ență autentic umană n-ar fi fost posibilă pentru Iisus Hristos dacă

umanitatea Sa ar fi contopită sau dominată de Dumnezeirea Sa.

Acestea sunt lucrurile despre care Nestorie credea că sunt presupu-

se de concepția alexandrină despre comunicatio idiomatum. În

consecință, el învăța că umanitatea și dumnezeirea în Iisus Hristos

trebuie să existe una alături de cealaltă, fiecare reținându-și

208

proprietățile proprii și acționând neîmpiedicat. Fiecare din cele

două sunt o natură și fiecare natură are prosopon-ul (aspectul ex-

tern) și hipostasul (subsistența concretă).

Pentru Nestorie ideea de unire ipostatică include pri-

mejdia distrugerii caracterului distinct al celor două naturi. Era

important pentru Nestorie ca impasibilitatea lui Dumnezeu să

se păstreze, iar omul din Iisus Hristos să-și păstreze spontanei-

tatea și libertatea de acțiune.

Această problemă a dobândit un caracter mai acut atunci

când, credincios învățăturii sale, Nestorie s-a opus folosirii terme-

nului de Theotokos pentru Sfânta Fecioară Maria recomandând

termenul de antropotokos sau Hristotokos. Nestorie se temea că

în spatele noțiunii de Theotokos s-ar ascunde învățătura ariană

potrivit căreia Fiul era o creatură, sau ideea apolinariană con-

form căreia umanitatea Mântuitorului era incompletă.

Toate acestea au creat o diviziune în Biserică, unii clerici

și mireni împărtășind ideile lui Nestorie, alții opunându-se lui.

Până și palatul imperial era divizat: Teodosie al II-lea și Evdo-

chia aprobându-l pe Nestorie, iar sora împăratului, Pulcheria,

socotindu-l un eretic periculos.

Cel mai de seamă teolog ortodox în această dispută era

Sfântul Chiril al Alexandriei. El apăra unitatea personală a

Mântuitorului numind-o pe Sfânta Fecioară Maria Theotokos

nu pentru că ar fi născut divinitatea în sine, ci pentru că a năs-

cut pe Logosul cel unit cu natura umană.

Sfântul Chiril a expus doctrina ortodoxă cu privire la

unirea naturilor și cu privire la calitatea Sfintei Fecioare Maria

de Maică a Domnului în scrierea Către monahii Egiptului:

„Dacă Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu cum n-ar fi

Sfânta Fecioară care l-a născut, Maica lui Dumnezeu?”

Sfântul Chiril a mai alcătuit și alte scrieri împotriva lui

Nestorie și în anul 430 a întrunit un sinod la Alexandria la care

s-a alcătuit o epistolă sinodală în care se scoate în evidență faptul

că natura umană nu s-a cufundat în cea divină, ci Logosul s-a

209

unit în mod ipostatic cu natura umană. La sfârșitul epistolei au

fost adăugate faimoasele 12 capitole în care se arată ce trebuie

să anatemizeze Nestorie pentru a rămâne în comuniune cu cele-

lalte Biserici. Acestea au fost numite Anatematismele lui Chiril.

La acestea Nestorie a răspuns cu 12 Contraanatematisme în care

îl învinuiește pe Sfântul Chiril și pe alexandrini de apolinarism.

Sfântul Chiril se bucura de sprijinul lui Celestin al Romei, în

timp ce de partea lui Nestorie erau Ioan al Antiohiei și Teodoret

de Cir. Alăturându-se unei tabere sau alteia unii ierarhi nu erau

călăuziți de acceptarea sau respingerea unei concepții teologice,

ci urmăreau emanciparea de sub jurisdicția unui anumit scaun

(Constantinopol, Antiohia).

Sinodul III Ecumenic s-a întrunit la Efes între 22 iunie

și 31 iulie 431.

Deschiderea propriu-zisă a sinodului a fost amânată da-

torită întârzierii episcopilor sirieni în frunte cu Ioan al Antiohiei.

Candidian, comisul imperial aștepta sosirea acestora, iar Sfântul

Chiril vroia să profite de lipsa lor și a și deschis sinodul în lipsa

episcopilor din Asia și în ciuda protestului lui Candidian a în-

ceput discutarea doctrinei lui Nestorie. Baza discuțiilor au con-

stituit-o cele 12 Anatematisme precum și unele texte din scrie-

rile părinților capadocieni.

A fost acceptată denumirea de Theotokos, iar Nestorie a

fost destituit și excomunicat la 22 iunie 431.

Ioan al Antiohiei a convocat un sinod separat la care au

participat adepții săi, a anulat hotărârile luate sub Chiril pe care

l-a anatemizat împreună cu ceilalți membrii ai sinodului întru-

nit de el. Hotărârea ambelor sinoade a fost adusă la cunoștința

lui Teodosie al II-lea.

După sosirea celor trei delegați ai papei Celestin, s-au

mai ținut încă șase ședințe conduse tot de Chiril și au fost con-

firmate hotărârile de la 22 iunie. Tot acum au fost alcătuite opt

canoane (canonul 7 oprind introducerea unui alt simbol de cre-

210

dință, iar canonul 8 confirmând autocefalia Bisericii Ciprului

față de Antiohia).

Împăratul a hotărât destituirea atât a lui Chiril, cât și a

lui Nestorie, revenind în privința lui Chiril.

În sinoade locale la Tars și Antiohia, sirienii au reînnoit

anatema contra Sfântului Chiril, iar unii învățați ca Teodoret de

Cir și Andrei de Samosata au alcătuit scrieri împotriva lui.

La propunerea împăratului, Sfântul Chiril și Ioan al An-

tiohiei s-au împăcat în 433, episcopii care n-au acceptat această

împăcare fiind destituiți.

În 435 Nestorie a fost trimis în localitatea Petra din Arabia

unde a scris Cartea lui Heraclie din Damasc. Nestorianismul,

persecutat în imperiu și-a găsit refugiu la Școala de la Edesa și

apoi în Persia unde nestorienii au întemeiat Școala de la Nisibe.

Din Persia nestorianismul s-a răspândit în Mesopotamia, Arabia

până în India și China.

Cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril

1. Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este într-adevăr

Dumnezeu și, prin urmare, că Sfânta Fecioară este Născătoare de

Dumnezeu, pentru că L-a născut trupește pe Cuvântul lui

Dumnezeu făcut om, să fie anatema.

2. Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu

Tatăl S-a unit cu corpul după ipostas și că, cu corpul Său, El este

un singur Hristos Dumnezeu și om totodată, să fie anatema.

3. Dacă cineva desparte în unicul Hristos ipostasele du-

pă unire, legându-le numai prin legătura demnității, autorității

și puterii și nu printr-o unire firească, să fie anatema.

4. Dacă cineva atribuie la două persoane sau la două

ipostase cuvintele din scrierile evanghelice și apostolice, sau

cele zise de către sfinți, sau de El însuși despre Sine și atribuie

unele omului, socotindu-l aparte de Cuvântul lui Dumnezeu și

altele numai Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, să fie anatema.

211

5. Dacă cineva îndrăznește să zică cum că Hristos este

om purtător de Dumnezeu și că nu este Dumnezeu adevărat, ca

Fiu unic și din natură, în înțelesul că Cuvântul S-a făcut trup și

a fost părtaș ca și noi cărnii și sângelui, să fie anatema.

6. Dacă cineva îndrăznește să zică cum că Cuvântul Ta-

tălui este Dumnezeul sau Domnul lui Hristos și nu mărturisește

că Hristos este totodată Dumnezeu și om, pentru că – după

Scriptură – Cuvântul S-a făcut trup, să fie anatema.

7. Dacă cineva zice că omul Iisus a fost sub acțiunea lui

Dumnezeu Cuvântul și că a fost îmbrăcat cu gloria celui Unul

Născut, ca și când ar fi fost altul decât El, să fie anatema.

8. Dacă cineva va îndrăzni să zică cum că trebuie să ado-

răm împreună pe Dumnezeu Cuvântul și pe omul luat (de El) și

să-l glorificăm și numim Dumnezeu, ca și cum ar fi deosebit

unul de altul, pentru că aceasta ne dă a înțelege cuvântul «cu»

care e totdeauna pus și să nu-L cinstim pe Emanuel cu o singu-

ră închinare și să-i dăm o singură glorificare, să fie anatema.

9. Dacă cineva zice că unicul Iisus Hristos a fost glori-

ficat de Duhul ca și când S-ar fi folosit de o altă putere decât de

cea care o are prin sine însuși și că ar fi luat de la El (de la Du-

hul) puterea de a stăpâni spiritele necurate și a face minuni în-

tre oameni și că Duhul prin care efectua minunile nu era al Lui

propriu, să fie anatema.

10. Sfânta Scriptură zice că Hristos S-a făcut arhiereu și

apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pe sine pentru noi

sacrificiu de bun miros lui Dumnezeu și Tatălui. Așadar, dacă

cineva zice că arhiereul și apostolul nostru nu este însuși Cu-

vântul lui Dumnezeu, după ce s-a făcut corp și om, asemenea

cu noi, ci un alt om, născut din femeia, diferit de Acela; dacă

cineva zice că a adus sacrificiul și pentru Sine și nu numai pen-

tru noi, deoarece nu avea trebuință de sacrificiu, neștiind că e

păcatul, să fie anatema.

11. Dacă cineva nu mărturisește că corpul Domnului es-

te făcător de viață și propriu Cuvântului lui Dumnezeu Tatăl, ci

212

altuia diferit de El, care ar fi unit cu acesta după demnitate și a

servit numai de locuință dumnezeirii, în loc să zică, ca noi, că

este făcător de viață, pentru că este propriu Cuvântului care

poate da viață la toți, să fie anatema.

12. Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumne-

zeu a suferit cu corpul și a fost răstignit cu corpul, și că a gustat

moartea în corp făcându-se cel dintâi născut din morți pentru că

– ca Dumnezeu – este viață și dătător de viață, să fie anatema.

Cele 12 Contraanatematisme ale lui Nestorie

1. Dacă cineva zice că Emanuel este adevăratul Dumne-

zeu, în loc de a zice că El este Dumnezeu cu noi, adică, că s-a unit

cu o natură asemenea cu a noastră, în care a locuit și pe care a lu-

at-o din Fecioara Maria; oricine o numește mama Cuvântului lui

Dumnezeu și nu a aceluia care este Emanuel și zice că Cuvântul

lui Dumnezeu s-a transformat în corp, pentru a face vizibilă dum-

nezeirea Sa, ca să fie asemenea cu omul, să fie anatema.

2. Dacă cineva va zice că în unirea Cuvântului cu corpul,

ființa dumnezeiască s-a mutat dintr-un loc într-altul; dacă va zice că

corpul este accesibil de natura dumnezeiască și că aceea a fost unită

în parte cu corpul sau va atribui corpului – pentru că a fost unit cu

Dumnezeu – o întindere fără margini și necircumscrisă, și va susți-

ne că același este după natură și om și Dumnezeu, să fie anatema.

3. Dacă cineva va zice că Hristos, care este și Emanuel,

este unul, nu după unire, ci prin natură, și oricine nu va recu-

noaște unirea celor două naturi, atât pe cea a Cuvântului cât și a

omului ales de El, unire care formează fără nicio amestecare un

singur fiu, să fie anatema.

4. Dacă cineva va atribui unei singure naturi locurile din

Evanghelii și din epistolele apostolice, care se raportează la cele

două naturi ale lui Hristos și va atribui Cuvântului dumnezeiesc

suferințele, atât după corp, cât și după Dumnezeire, să fie anatema.

213

5. Dacă cineva îndrăznește să zică că Fiul lui Dumne-

zeu prin natură este unul după primirea umanității, în vreme ce

El este Emanuel, să fie anatema.

6. Dacă cineva va zice că după încorporare Dumnezeu

Cuvântul este un altul decât Hristos, și va încerca să susțină că

starea de sclav a fost asemenea cu a Cuvântului lui Dumnezeu,

fără început și necreată, în loc de a zice că a fost creată de El ca

Domnul său natural, Creatorul și Dumnezeul său, pe care a

promis că o va învia cu propria Sa putere, zicând: „Stricați

templul acesta și în trei zile îl voi ridica”; să fie anatema.

7. Dacă cineva zice că omul creat în Fecioara este Fiul

Unul Născut din sânul Tatălui mai-nainte de Luceafăr, în loc de

a zice că s-a făcut părtaș la această numire de fiu unic prin uni-

rea cu acela care este din natură Fiu unic al Tatălui și crede că

Iisus este altul decât Emanuel, să fie anatema.

8. Dacă cineva zice că starea de sclav în Hristos trebuie

onorată prin ea însăși, adică pentru atributele propriei sale naturi

și nu ca doamnă a tuturor, în loc de a zice că ea este venerată

pentru că este unită cu natura fericită, și atotputernică a Fiului

unic, să fie anatema.

9. Dacă cineva zice că starea de sclav este consubstanți-

ală cu Sfântul Duh în loc de a zice că prin mijlocirea Lui și în

urma concepțiunii s-a unit cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin care

(unire) a făcut între oameni vindecări miraculoase și avea pute-

rea de a vindeca demonii, să fie anatema.

10. Dacă cineva zice că Cuvântul, care există din început,

s-a făcut apostolul și arhiereul mărturisirii noastre și s-a oferit

El însuși pentru noi, în loc de a zice că apostolatul este ceva

propriu lui Emanuel și oricine împarte astfel de sacrificiu între

cel care a făcut unire și cel care a fost unit, pentru a face o filia-

țiune comună, adică nu atribuie lui Dumnezeu ceea ce convine

lui Dumnezeu și ceea ce convine omului, să fie anatema.

11. Dacă cineva zice că corpul unit cu Cuvântul dă viață

prin puterea naturii sale proprii, deși însuși Dumnezeu și Domnul

214

a zis: Duhul este care vindecă, corpul nu are nicio putere, să fie

anatema. „Duh este Dumnezeu” a zis Domnul, prin urmare, dacă

cineva crede că Dumnezeu Cuvântul într-un mod corporal s-a

făcut corp, după substanță și susține aceasta mai ales cu privire

la Domnul Hristos care după înviere a zis ucenicilor: „Pipăiți-mă

și vedeți căci Duhul n-are carne și oase, cum mă vedeți pe Mine

că am”, să fie anatema,

12. Dacă cineva, mărturisind suferințele corpului, le atribuie

Cuvântului lui Dumnezeu și corpului în care s-a arătat, confun-

dând astfel demnitatea naturilor, să fie anatema.

215

Lecția XXVI

Monofizitismul și Sinodul IV Ecumenic

Istoria ereziilor și a sinoadelor care le-au urmat ne con-

duce fără încetare de la o extremă la alta. Foarte adesea spiritul

uman se precipită de la un exces la altul. Sabelianismul a pro-

vocat arianismul, iar arianismul a dus la apolinarism. Nestoria-

nismul a avut ca opus monofizitismul.

Nestorie neagă unirea ipostatică, unitatea persoanei lui

Iisus Hristos. Eutihie exagerează până la a susține unitatea într-o

singură fire. Nestorie face o distincție foarte mare, aproape o

separare între dumnezeirea și umanitatea lui Iisus Hristos. Eu-

tihie confundă umanitatea cu dumnezeirea.

Aspectul pozitiv al acestor erezii a fost acela că au de-

terminat Biserica să-și precizeze termenii expunerilor sale de

credință. Ereticii foarte adesea apără un aspect al credinței, dar

uită de ansamblu, uită de acea coincidentia oppositorum. Nestorie

a apărat realitatea celor două naturi, iar Eutihie unitatea persoanei.

Aceste două puncte de vedere departe de a fi ireconciliabile au

ca punct de întâlnire unirea ipostatică. Fiecare din cei doi eretici

au greșit rămânând în unilateralitatea lor nevăzând tensiunea și

complementaritatea afirmației sale cu a celuilalt. Trebuie remar-

cat faptul că o împrejurare anume a încurajat nașterea monofi-

zitismului: Starea de lucruri de după Sinodul III Ecumenic, graba

în care au trebuit să fie elaborate formulele dogmatice206.

La acordul realizat în 433 între Sfântul Chiril al Ale-

xandriei și Ioan al Antiohiei n-au aderat toți reprezentanții șco-

lii antiohiene, unii dintre ei atașându-se doctrinelor lui Diodor

de Tars, Teodor de Mopsuestia și Teodoret de Cir. Nestorienii

rigoriști adaptau la erezia lor expresiile Sfântului Chiril. Alții

au luat apărarea teologiei chiriliene exagerându-o, accentuând

206 H. Hefele, Histoire des Conciles d'Apres les Documents Originaux, II. 1,

p. 499-500. (Se va prescurta în continuare Histoire des Conciles...).

216

așa de mult învățătura despre unitatea persoanei lui Iisus Hris-

tos, încât să piardă din vedere realitatea celor două naturi.

Acestea au fost tendințele teologice care au început să apară pe

la mijlocul secolului V.

Ortodoxia Sfântului Chiril este în afară de orice îndoia-

lă, însă între adepții săi s-au aflat nu numai ortodocși, ci și mo-

nofiziți care vedeau în el pe reprezentantul ideilor lor.

Sfântul Chiril s-a opus cu hotărâre nestorianismului, dar

a evitat și greșeala opusă acestuia, lucru pe care l-a dovedit cu

putere prin acceptarea acordului din 433. Sfântul Chiril a avut

acea înțelepciune de a lupta pentru victoria învățăturii celei ade-

vărate și nu pentru distrugerea adversarilor săi. Astfel Nestorie

a fost singurul condamnat, anatemizat. Aceasta a dus la acuza-

ții împotriva Sfântului Chiril venite din partea monofiziților și

în Egipt se aflau un mare număr de monofiziți, mai cu seamă în

mănăstiri. Foarte mulți călugări au fost zeloși oponenți ai lui

Nestorie în timp ce au îmbrățișat greșeli opuse nestorianismu-

lui, greșeli care se aflau la cealaltă extremă207.

Acesta a fost cazul lui Eutihie, arhimandritul din Con-

stantinopol care s-a numărat printre cei mai fermi susținători ai

Sfântului Chiril și care va deveni conducătorul noii erezii.

Sfântul Chiril a murit în 444, dar dacă ar mai fi trăit poate ar fi

putut opri cu autoritatea sa, dezvoltarea noii erezii.

Sfântului Chiril i-a urmat pe scaunul de la Alexandria

arhidiaconul Dioscor care îl însoțise la Efes. Odată ajuns patri-

arh acesta înclină tot mai mult spre monofizitism și devine spri-

jinitorul noii erezii. Mai mult, el a inventat tot felul de acuze la

adresa Sfântului Chiril afirmând că acesta ar fi golit trezoreria

Alexandriei pentru a-și susține lupta împotriva lui Nestorie și

pentru aceasta a confiscat averea Sfântului Chiril (acesta pro-

venise dintr-o familie bogată și de vază). Cu banii aceștia a plă-

tit să se dea pâine săracilor din Alexandria pentru a se face po-

pular în rândul maselor. A înlăturat toate rudele lui Chiril. Se

207 H. Hefele, Histoire des Conciles..., II, 1, p. 500 și urm.

217

spune despre el că a văzut în monofizitism un mijloc de a ridica

prestigiul scaunului Alexandriei mai presus de cel al Constantino-

polului. Monofiziții au început să-i atace pe episcopii ortodocși și

să-i acuze de erezie. Între cei acuzați s-a aflat și Teodoret de Cir

care a fost reclamat lui Dioscor, dar într-o scrisoare către acesta

își dovedește ortodoxia.

Eutihie (pe care adversarii îl porecleau Atyche-nenorocitul)

s-a călugărit de foarte tânăr. El făcea parte din rândul călugărilor

care au depus votul de a nu ieși niciodată din mănăstire. În timpul

Sinodului III Ecumenic unde s-a remarcat prin ardoarea sa și s-a

împrietenit cu Eusebiu de Doryleum, mare apărător al Ortodoxiei.

El era arhimandritul unei mari mănăstiri constantinopolitane.

Eutihie socotea că Efesul a dat o definiție insuficientă a misterului

Întrupării și că ar fi accentuat mai mult umanitatea în persoana lui

Iisus Hristos. Despre sine socotea că dă un sistem mai complet și

mai definitiv al acestei probleme contrazicând pe Nestorie în toate

punctele. Potrivit lui, Logosul era consubstanțial cu Tatăl și nu

datora nimic Sfintei Fecioare de la care nu a primit nimic. Trupul

și sufletul său aparțineau divinității, el posedând o umanitate apa-

rentă. El învăța că trupul Mântuitorului era alcătuit dintr-o sub-

stanță veșnică, preexistentă cu care Logosul s-a unit.

În 448 el i-a scris papei Leon I acuzându-i pe ortodocși de

nestorianism, papa însă a spus că nu se poate pronunța în această

problemă, pentru că nu avea informații suficiente. Eutihie nu ve-

dea mare diferență între ortodocși și nestorieni. El spunea că și

unii și alții afirmau realitatea celor două naturi în Iisus Hristos și

din această pricină îi acuzau pe ortodocși de nestorianism.

Cel dintâi care atrage atenția asupra ereziei lui Eutihie a

fost Domnus al Antiohiei care face acest lucru într-o scrisoare

către împăratul Teodosie al II-lea pe la începutul anului 448. El

îl acuză pe Eutihie de apolinarism. Nu se știe dacă aceasta a avut

vreun efect. În noiembrie 448 acuzația este repetată de către Eusebiu

de Doryleum. Patriarh la Constantinopol era Flavian care i-a

urmat lui Proclu. Eusebiu face acest lucru în cadrul sinodului

218

endemic convocat la 8 noiembrie 448 la Constantinopol de către

Flavian pentru a rezolva o neînțelegere ivită între un mitropolit și

doi sufragani ai săi. Acum Eusebiu înaintează sinodului un me-

moriu împotriva lui Eutihie. Același Eusebiu de Doryleum, cu

douăzeci de ani în urmă, a fost între cei dintâi care au descoperit și

combătut erezia lui Nestorie. Acum se afla printre cei dintâi care

au atacat erezia opusă celei a lui Nestorie, adică monofizitismul.

Flavian a fost șocat de aceste acuzații aduse împotriva

lui Eutihie și i-a cerut lui Eusebiu să stea de vorbă în particular

cu Eutihie.

Eusebiu arată că a făcut deja acest lucru, dar fără vreun re-

zultat. Atunci sinodul hotărăște să trimită o delegație la arhimandrit

care să-i citească memoriul lui Eusebiu și să-l invite la sinod.

În cea de a doua ședință a acestui sinod, participanții

fac o scurtă declarație de credință a cărui text se găsește în scri-

soarea patriarhului Flavian către împăratul Teodosie al II-lea:

„Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, este Dumnezeu

adevărat și om adevărat, alcătuit din suflet rațional și din trup,

în ce privește dumnezeirea sa, născut din Tatăl de toți vecii și

fără început, iar în ceea ce privește umanitatea sa, dimpotrivă,

născut din Maria Fecioara, în timpurile de pe urmă, pentru noi

și pentru a noastră mântuire, de aceeași natură cu Tatăl în ce

privește dumnezeirea, de aceeași natură cu Mama sa în ceea ce

privește umanitatea. Noi mărturisim că după Întrupare Hristos

este din două naturi într-un singur ipostas și într-o singură per-

soană, un singur Hristos, un singur Fiu și un singur Domn. Ori-

cine crede altfel este exclus de noi din preoția Bisericii”.

Eutihie refuză să participe la sinod invocând votul de-

pus la intrarea sa în mănăstire. În continuare el afirmă că el ține

hotărârile sinoadelor de la Niceea și de la Efes, iar dacă acestea

au greșit el nu le reproșează nimic. El cercetează mai cu seamă

Sfintele Scripturi despre care afirmă că sunt mai sigure decât

explicațiile Sfinților Părinți. După Întrupare el nu venerează

decât o singură natură, aceea a lui Dumnezeu făcut trup și om.

219

În cele din urmă el recunoaște că Cel născut din Fecioara Maria

este Dumnezeu adevărat și om adevărat, însă adaugă că trupul

Lui nu este din aceeași substanță cu al nostru (dochetism?). Se

trimite o a doua delegație la Eutihie pentru a-l determina să vi-

nă în fața sinodului, dar spune că numai moartea îl va sili să

iasă din mănăstire; în plus spune că e bătrân și bolnav.

Flavian s-a străduit din răsputeri să păstreze pacea în

biserica sa, însă Eusebiu era foarte insistent.

În cele din urmă, la cea de a șaptea ședință Eutihie se

arată în fața sinodului, după ce s-au dat asigurări că va fi lăsat

să se întoarcă liber la terminarea dezbaterilor.

Eutihie a fost întrebat dacă recunoaște unirea celor două

naturi și a răspuns afirmativ după care a spus: „Iată credința

mea: Eu mă rog Tatălui fără a exclude pe Fiul, Fiului fără a ex-

clude pe Tatăl și Duhului Sfânt fără a exclude pe Tatăl și pe

Fiul. Eu recunosc că Trupul Său actual este născut din Sânul

Fecioarei și că El a devenit om în tot înțelesul Cuvântului pen-

tru mântuirea noastră”.

La insistențele sinodalilor Eutihie a recunoscut că trupul

Mântuitorului este din aceeași substanță cu a trupurilor noastre,

deși în formule ocolite: „Eu nu zic că trupul omului a devenit

trupul lui Dumnezeu, ci eu vorbesc de trupul omenesc al lui

Dumnezeu și zic că Domnul s-a făcut Trup din Fecioara”.

Atunci când a fost întrebat „Crezi că Domnul nostru...

este alcătuit din două naturi după Întruparea Sa?”, Eutihie a

răspuns: „Recunosc că înainte de unirea dumnezeirii cu umani-

tatea erau două naturi; însă după unire eu nu recunosc decât o

singură natură”.

În continuare el a refuzat să anatematizeze învățăturile

greșite și că în legătură cu afirmațiile despre raportul naturii

umane cu noi și despre cele două naturi el nu găsește ceva de

genul acesta în Scriptură.

Datorită acestei situații sinodul de la Constantinopol a

hotărât ca Eutihie să fie privat de rangul său sacerdotal, de

220

comuniunea cu Biserica și de conducerea mănăstirii sale. Cei

care îl vor frecventa și vor vorbi cu el de acum înainte urmând

să fie supuși ei înșiși excomunicării.

După terminarea lucrărilor sinodului, Eutihie s-a plâns patri-

arhului Flavian că nu l-a apărat, plângerile sale expunându-le în di-

ferite locuri publice din Constantinopol. El s-a plâns și împăratului.

Eutihie s-a adresat și papei Leon cel Mare încercând să

câștige bunăvoința acestuia. Îi trimite și memoriul lui Eusebiu

împotriva sa, apărarea și mărturisirea sa de credință. O scrisoa-

re identică i-a trimis lui Petru Hrisologul, episcopul Ravenei.

La rândul său Flavian a promulgat în bisericile de sub

jurisdicția sa sentința luată în sinod împotriva lui Eutihie ce-

rând ca ea să fie semnată de către diferitele mănăstiri și de către

conducătorii acestora.

Actele sinodului (Tomosul) au fost trimise și celorlalți

ierarhi din Orient, precum și papei Leon care este rugat să facă

cunoscute aceste lucruri în legătură cu Eutihie și celorlalți epis-

copi de sub jurisdicția sa.

Pentru că liniștea nu s-a restabilit, împăratul Teodosie al

II-lea a convocat un sinod general la Efes, sinod care va fi cunoscut

în istorie sub numele de Sinodul tâlhăresc de la Efes. Împăratul a

luat această hotărâre, se pare, la îndemnul lui Dioscor patriarhul

Alexandriei care era sprijinit de către eunucul Hrisafiu. Existența

triumviratului Eutihie-Dioscor-Hrisafiu este indiscutabilă. Acesta

din urmă dorea să-i ofere lui Eutihie ocazia unui triumf, dar mai

presus de toate dorea să-l umilească pe patriarhul Flavian și să-l

angajeze în chip definitiv pe împărat de partea monofiziților.

Eunucul Hrisafiu

El și-a început activitatea la palatul lui Teodosie al II-lea

ca prinsicerius sacri cubiculi, ca spătar.

Și-a pus în intenție să ruineze prestigiul lui Flavian și al

Pulcheriei. Dându-și seama că atâta timp cât era Pulcheria la

221

curte nu putea să se atingă de patriarhul Flavian, Hrisafiu a în-

ceput să lucreze pentru a trezi gelozia Eudochiei pentru cumnata

ei, cu toate că Nicefor Calist spune despre Pulcheria că era ca o

mamă pentru împărăteasă. Pentru ce să aibă Pulcheria și nu

Eudochia un prepositus la dispoziție? N-a reușit să-l convingă

pe Teodosie. Pentru că Pulcheria ducea o viață pioasă de ce nu

e făcută diaconiță? În felul acesta putea fi înlăturată de la curte.

Pulcheria a trimis Eudochiei pe preposit și s-a retras la Hebdomon

(447-449). În cele din urmă puternica împărăteasă Eudochia a

fost exilată la Ierusalim și Hrisafiu are câmp liber.

În analizarea politicii religioase a lui Hrisafiu trebuie să

se țină seama de: înrudirea sa duhovnicească cu Eutihie și com-

plotul pus la cale împotriva lui Atila208.

Printr-o rezolvare a conflictului Eutihie – Flavian, Hrisafiu

dorea să se reabiliteze după eșecul cu Atila. Dacă îl abandona

pe Eutihie era pierdut. Prietenii arhimandritului nu l-ar fi iertat

pentru părăsirea nașului său. Eunucul a recurs la un mijloc tra-

dițional: alertarea patriarhului Alexandriei.

Dioscor ar fi putut interveni în favoarea lui Eutihie, dar

fără prea mult entuziasm pentru că acesta fusese denunțat de

către Eusebiu de Doryleum, un chirilian fervent.

Hrisafiu a fost inspiratorul și organizatorul Conciliabulu-

lui de la Efes. Degenerarea acestei adunări într-un latrocinium

s-a datorat lui. Hrisafiu a cerut patriarhului Flavian aur, iar

acesta pentru a-l umili i-a trimis vase sfinte.

Dioscor vedea în acest sinod o ocazie nesperată de a

umbri prestigiul crescând al Constantinopolului. În ceea ce pri-

vește teologia și el ca și Eutihie înțelegea la fel doctrina Sfântu-

lui Chiril și pe toți cei care nu aveau păreri asemănătoare cu ale

sale îi socotea nestorieni.

Mai mult, chiar înainte ca Sinodul de la Efes să cerceteze

lucrurile, Dioscor l-a declarat pe Eutihie reintegrat în Biserică

208 P. Gaubert, S. Pulcherie et Chrysaphius, în A. Grilleneier, Das Konzil

von Ckalkedon, I, p. 305 și urm.

222

și i-a redat demnitatea preoțească și pe cea de arhimandrit, deși

acesta nu se afla în jurisdicția sa.

Papa Leon a fost și el invitat la acest sinod și a trimis

acolo trei reprezentanți ai săi: un episcop, un preot și un diacon

care duceau cu ei câteva scrisori între care una către Flavian

vestita epistolă dogmatică a lui Leon.

La începutul lunii august 449, în prezența unui număr

mare de episcopi se deschid lucrările sinodului care va fi cu-

noscut în istorie sub numele de latrocinium Ephesinum. Între

ierarhii prezenți se aflau Dioscor, Juvenalie al Ierusalimului,

Domnus al Antiohiei, Flavian al Constantinopolului.

La propunerea comitelui Elpidius, unul din cei doi co-

misari imperiali la acest sinod, Eutihie a prezentat în fața sino-

dalilor mărturisirea sa de credință. El declară că ține credința

Sfinților Părinți, îi anatematizează pe eretici: pe valentinieni, pe

arieni și îl acuză pe patriarhul Flavian. Lui Eusebiu de Doryleum

nu i s-a permis să vorbească.

Majoritatea participanților la Sinodul de la Efes au de-

clarat că învățătura lui Eutihie este ortodoxă și au cerut reinte-

grarea lui în cler. Dioscor a propus depunerea patriarhului Fla-

vian, iar ceilalți participanți în frunte cu Juvenalie al Ierusali-

mului, Domnus al Antiohiei i-au declarat pe Flavian și pe Eu-

sebiu de Doryleum vinovați.

Sinodul de la Efes a fost controlat de către Dioscor care

a folosit un grup de parabolani din Egipt pentru a-i violenta pe

participanții care nu împărtășeau punctul său de vedere. Tomul

lui Leon n-a fost prezentat în cadrul acestui sinod în ciuda pro-

testelor legate într-o limbă neînțeleasă de participanți. Dioscor

a folosit acest sinod pentru a se răzbuna împotriva lui Flavian,

care a fost brutalizat și a încetat din viață după trei zile.

Din această pricină întrunirea de la Efes a fost numită

de către papa Leon cel Mare latrocinium Ephesinum. Dar Dioscor

a judecat greșit situația și n-a ținut seama de trei factori care se

vor dovedi determinativi:

223

1. Opoziția ortodoxă manifestată mai ales în Apus unde

nu se întindea puterea lui Teodosie.

2. Caracterul precar al puterii lui Hrisafiu.

3. Dorința lui Anatoliu, urmașul lui Flavian de a resta-

bili întâietatea Constantinopolului.

În iulie 450 când Teodosie al II-lea a căzut de pe cal și

a murit, pentru că nu a avut copii, sora sa Pulcheria a preluat

imediat controlul imperiului. Ea s-a căsătorit cu viteazul gene-

ral de origine din Tracia Marcian care devine astfel succesorul

lui Teodosie pe tronul Bizanțului (450-457).

Sprijinitoare a Ortodoxiei Pulcheria s-a îngrijit de restau-

rarea dreptei credințe. Una din primele măsuri a fost înlăturarea

influentului eunuc Hrisafiu.

Restaurarea dreptei credințe trebuia să se facă într-un

sinod care a fost convocat pentru luna octombrie 451 și care va

fi cunoscut în istorie ca de al patrulea sinod ecumenic.

Sinodul urma să se întrunească la Niceea dar ulterior a

fost ales Calcedonul pentru ca împăratul să fie mai aproape.

La Sinodul de la Calcedon s-a înregistrat cea mai mare

participare: între 520 și 630 de reprezentanți. Papa Leon a tri-

mis cinci delegați, trei episcopi și doi preoți.

Lucrările sinodului au fost conduse de către comisari im-

periali și senatori, una din ședințe fiind condusă de către epis-

copul apusean Paschasinus, iar o altă ședință de către împăratul

însuși. Un rol important l-a avut la Calcedon patriarhul Anatoliu

al Constantinopolului.

Prima sarcină a Calcedonului a fost aceea de a revizui cele

două sinoade care au avut loc cu câțiva ani înainte: cel de la Con-

stantinopol (448) și cel de la Efes (449). Problema care se punea

la început era de a determina care dintre cei doi: Eutihie sau Fla-

vian au fost fideli învățăturii Sfântului Chiril al Alexandriei.

Dioscor care era prezent la sinod a fost doar depus din

scaun și nu a fost condamnat pentru erezie, fapt pe care îl vor

invoca mai târziu monofiziții.

224

Juvenalie al Ierusalimului care fusese de partea lui Eutihie

la Efes în 449 a trecut acum de partea ortodocșilor. Teodoret de

Cir și Ibas din Edesa au fost repuși în scaunele lor iar Nestorie

a fost condamnat ca eretic.

Dar problema principală a sinodului a fost de natură

dogmatică. Epistola dogmatică (tomul) lui Leon a fost accepta-

tă ca ortodoxă.

După semnarea acestei epistole dogmatice episcopii par-

ticipanți la sinod au crezut că pot scăpa de datoria de a alcătui o

definiție de credință, (cf. D. Stăniloae, Definiția dogmatică...,

„Ortodoxia”, nr. 1-2/1951, p. 204-440).

Împăratul Marcian stăruia pentru o definiție dogmatică care

singură angaja cele două grupări. Altfel unora dintre răsăriteni li

s-ar fi părut că le-a fost impusă o credință din afară, din Apus. Epis-

tola lui Leon a fost acceptată pentru ortodoxia ei și pentru a-i angaja

pe apuseni. Dar împăratul Marcian dorea ca sinodalii să alcătuiască

o formulă de credință în care să se găsească câte ceva de la toți, ca

toți să se simtă angajați, o formulă de echilibru între toți.

Autorul formulei se pare că a fost Anatoliu al Constantino-

polului. El era cel mai indicat pentru a alcătui o formulă de echili-

bru. Fusese preot la Alexandria dar a ajuns episcop la Constanti-

nopol ales la sinodul tâlhăresc dar a acceptat Tomul lui Leon.

Definiția dogmatică de la Calcedon (451)

1. Urmând, deci, Sfinților Părinți

2. mărturisim pe unul și același Fiu

3. Domnul nostru Iisus Hristos

4. pe care cu toții într-un glas îl mărturisim (că este)

5. același desăvârșit în dumnezeire

6. și același desăvârșit în umanitate

7. Dumnezeu adevărat și om adevărat

8. același din suflet rațional și din trup

9. De o ființă cu Tatăl după Dumnezeire

225

10. și de o ființă cu noi după umanitate

11. întru toate asemenea nouă în afară de păcat

12. ca Dumnezeu s-a născut înainte de toți vecii din Tatăl,

după dumnezeire,

13. în zilele de pe urmă, însă,

14. același, pentru noi și pentru mântuirea noastră,

15. (s-a născut) din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu,

după umanitate,

16. unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut,

17. în două firi

18. cunoscut în mod neamestecat, neschimbat,

neîmpărțit, nedespărțit

19. deosebirea firilor nefiind desființată nicidecum din cauza unirii

20. ci salvându-se mai degrabă proprietatea fiecărei firi

21. și întâlnindu-se împreună într-o persoană și un ipostas

22. nu împărțit sau divizat în două persoane

23. ci unul și același Fiu, Unul-Născut

24. Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos

25. precum ne-au învățat mai înainte despre El prooroci

26. și însuși Iisus Hristos

27. și așa ne-a transmis Simbolul Părinților noștri.

La 22 octombrie 451 a fost acceptată definiția dogmatică

de la Calcedon care conține următoarele puncte în legătură cu

Iisus Hristos:

1. Este Dumnezeu adevărat și om adevărat, de o ființă

cu Tatăl după dumnezeire și cu noi după omenitate.

2. S-a făcut cunoscut în două naturi, fără amestecare

sau schimbare, fără împărțire sau despărțire.

3. Diferența dintre naturi nu este nimicită prin unire.

4. Proprietățile fiecărei naturi sunt păstrate intacte și ambele

naturi se unesc pentru a forma o persoană și un ipostas.

Sinodul IV Ecumenic a alcătuit și treizeci de canoane

dintre care mai important este canonul 28 care stabilește că după

226

scaunul Romei, scaunul Constantinopolului trebuie socotit al

doilea, bucurându-se de aceeași cinste și de aceleași privilegii

pentru că Roma cea Nouă este și ea capitala imperiului.

Jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului a fost extinsă

asupra Traciei, Pontului și Asiei Proconsulare.

Sinodul s-a ocupat și de disciplina monahală, impunându-le

călugărilor să se supună episcopului eparhiei căreia îi aparțin, să

locuiască în mănăstire și să rămână la ocupațiile lor spirituale.

227

Lecția XXVII

Controverse origeniste. Sinodul V Ecumenic:

Constantinopol (553)

Întâia dispută despre ortodoxia lui Origen

Disputa despre ortodoxia lui Origen a fost începută în

jurul anului 375 de către Epifaniu de Salamina (Famagusta)

autorul vestitei lucrări Panarion. Atacul lui Epifaniu asupra lui

Origen, mort cu mai bine de un secol înainte a pornit de la situ-

ații contemporane lui Epifaniu. În vremea aceea exista în deșer-

tul nitric, din apropierea Deltei Nilului un grup origenist con-

dus de Amonius și trei frați. Aceștia se înțelegeau bine cu epis-

copul Timotei al Alexandriei (381-385) și cu succesorul acestu-

ia Teofil (385-412).

Celor patru li s-a alăturat diaconul Evagriu din Pont –

unul din cei mai influenți autori de scrieri despre viața duhov-

nicească. Evagriu învăța că rugăciunea este un act mintal, fără

cuvinte și că trebuie să fie liberă de orice imagini fizice ale lui

Dumnezeu pe care le formează imaginația din imboldul puteri-

lor rele. Acestea erau lucruri pe care călugării simpli le puteau

cu greu înțelege și accepta și au precipitat controversa dintre

„origeniști” și „antropomorfi” în rândul călugărilor.

Întreținută de Epifaniu, controversa s-a răspândit până

în Palestina în 393 unde a reușit să despartă doi vechi prieteni:

pe Rufin și pe Ieronim care trăiau pe Muntele Măslinilor și în

Bethleem. Ieronim, care tradusese unele opere ale lui Origen și

l-a considerat pe Origen „cel mai mare învățător al Bisericii de

la Apostoli” a devenit acum anti-origenist și s-a asociat lui Epi-

faniu ațâțându-i pe călugării din Palestina, pe episcopii de aco-

lo și pe episcopul Siliciu al Romei, împotriva lui Ioan al Ierusa-

limului pe care îl acuzau de origenism. Dar centrul de greutate

al disputei a rămas Egiptul.

228

La început Teofil al Alexandriei a sprijinit grupul origenist

al celor patru „frați înalți” și l-a făcut pe Dioscor, unul dintre ei,

episcop și în enciclica din 399 a inserat un lung atac la adresa

naivilor antropomorfiști. Aceștia, în frunte cu călugărul Serapion

au venit în număr mare la Alexandria și au creat o așa mare

tulburare că Teofil a făcut o întorsătură radicală. El i-a expulzat

pe origeniștii din Egipt și a purces la o cenzurare a doctrinelor

origeniste din scrierile lui Evagriu (acesta a murit în același

an). Teofil, în pastorala de la Paști în anul 401 a interzis citirea

scrierilor lui Origen.

Origeniștii au apelat la Sfântul Ioan Gură de Aur – arhi-

episcopul Constantinopolului. Acesta a oferit azil pribegilor și

l-a rugat pe Teofil să-i ierte pe călugării expulzați din Egipt.

Teofil, care l-a sprijinit pe Ioan când a fost ales pe sca-

unul de Constantinopol, îl suspecta acum pe Ioan de imparțiali-

tate și era decis să-l înlăture de la conducerea Bisericii Con-

stantinopolitane.

Ioan era tipul de ascet, rezervat, care critica viciile din vre-

mea sa. Toate acestea au creat dușmani într-un centru sofisticat și

bogat cum era Constantinopolul. El a reușit să o evite chiar pe Eu-

doxia, soția impulsivă de neam german a împăratului Arcadiu.

Teofil a venit la Constantinopol și, împreună cu Epifaniu

de Salamina, a întrunit un sinod în palatul Stejarului la Calcedon

în 403 care l-a condamnat și exilat pe Ioan. Rechemat, acesta a

fost exilat din nou anul următor și a murit în exil în anul 407.

A doua dispută despre ortodoxia lui Origen: a înce-

put în anul 514 în Palestina când starețul Agapet i-a alungat din

„Lavra Nouă” pe călugării Nonu și Leontie care au fost prinși

că citeau din scrierile lui Origen. Aceștia au fost reprimiți de

către Mamas, urmașul lui Agapet.

Doi dintre partizanii origenismului, Domețian și Th.

Askidas, au ajuns episcopi la Ancira și respectiv Cezareea

229

Capadociei. Acum origeniștii au cerut lui Petru al Ierusalimului să

șteargă din diptice numele lui Efrem al Antiohiei – un antiorigenist.

Petru a trimis la curtea imperială patru călugări anti-

origeniști care au reușit să obțină convocarea unui sinod în 543

care a condamnat nouă propoziții din scrierile lui Origen și a pus

numele lui între marii eretici. De acum, toți episcopii și egu-

menii, la instalarea lor trebuiau să-l anatematizeze pe Origen.

Cearta celor „Trei capitole” și Sinodul V Ecumenic

Spre deosebire de problema origenistă, problema monofi-

zită era mai dificilă. Una dintre principalele obiecțiuni monofizite

față de sinodul de la Calcedon era că acesta i-a achitat pe simpati-

zanții nestorieni Teodoret de Cir și Ibas de Edessa. I s-a sugerat

împăratului Iustinian de către mitropolitul Theodor Askidas că

monofiziții ar putea fi împăcați printr-o condamnare a propozițiilor

inacceptabile din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret

de Cir și Ibas din Edesa, sau ceea ce e cunoscut în istoria bise-

ricească sub titlul de „cele trei capitole”.

În anul 544 împăratul Iustinian a emis un decret teolo-

gic de condamnare a celor „trei capitole” decret semnat de că-

tre patriarhul Mamas și ceilalți patriarhi răsăriteni.

În Apus, decretul a întâlnit opoziție din partea episcopi-

lor Daciu de Milan, Fecund de Hermiane și Ponțian din Africa.

Papa Virgiliu (537-553) a fost dus la Constantinopol în 547

unde a semnat o condamnare a lui Teodor de Mopsuestia ca

eretic și a scrierilor inacceptabile atribuite lui Teodoret și Ibas

(o formulare grijulie pe care Virgiliu o face în mod deliberat):

Virgiliu știa că atitudinea sa nu va fi aprobată în Apus. O serie

de ierarhi apuseni și-au exprimat dezaprobarea iar în Africa,

Dalmația, Iliric, Galia s-au ținut sinoade de protest. Un astfel

de sinod ținut în Africa în 550 l-a excomunicat pe Virgiliu.

În anul 551, Iustinian a dat un nou edict cunoscut ca Mărtu-

risirea de credință a împăratului Iustinian contra celor trei capitole.

230

În același an Virgiliu a repudiat aprobarea pe care a dat-o și

a urmat o serie de peripeții cu încercări de fugă din Constantinopol.

În ziua de 5 mai 553 a fost deschis la Constantinopol

cel de-al cincilea Sinod Ecumenic sub președinția lui Eutihiu,

patriarhul capitalei. La sinod au participat și Apolinarie de

Alexandria, Domnus de Antiohia, reprezentanți ai lui Eustahiu

de Ierusalim și 145 de episcopi dintre care opt latini. Virgiliu a

refuzat să participe sub motiv de boală.

Sinodul a aprobat condamnarea lui Origen, Didim cel

Orb și Evagriu. Sinodul a condamnat și cele Trei capitole: Te-

odor de Mopsuestia (392-428), persoana și opera; scrierile lui

Teodoret episcop de Cir (433-458), îndreptările contra Sfântu-

lui Chiril al Alexandriei și a Sinodului III Ecumenic; scrisoarea

episcopului Ibas din Edessa (433-458) adresate episcopului

Maris de Ardașir (Persia) contra Sfântului Chiril.

Virgiliu a consimțit la această condamnare dar a murit

înainte de a ajunge la Roma. Urmașul lui Virgiliu, Pelagiu I

(556-561) a acceptat hotărârile Sinodului V Ecumenic, dar a

întâlnit mare opoziție în Apus unde s-a născut o schismă istro-

venețiană (până în anul 607) apusenii alegând pe arhiepiscopul

de Aquileia ca patriarh.

În Răsărit hotărârile Sinodului V Ecumenic au fost ac-

ceptate, prin condamnarea origenismului fiind condamnată me-

toda platonică folosită în exegeza biblică.

231

Lecția XXVIII

Monotelismul și Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol

680-681). Sinodul II Trulan (Quinisext) - 692

Erezia monotelită a reprezentat o nouă răbufnire a mo-

nofizitismului, monotelismul nefiind altceva decât un monofi-

zitism deghizat.

Această erezie apare în istorie după anul 622 în timpul

împăratului Heracliu (610-641). Ceea ce a caracterizat politica

externă a acestui împărat au fost războaiele cu perșii. După pa-

cea din timpul domniei împăraților Iustinian (527-565) și Mau-

riciu (582-602), perșii conduși de Chosroe al II-lea au pornit

noi războaie împotriva Bizanțului recucerind unele din provin-

ciile pe care le cedaseră prin pacea din 591.

Perșii au continuat lupta lor de cucerire a unor provincii

ale Imperiului Bizantin și după urcarea pe tron a lui Heracliu:

au fost cucerite Antiohia (611), Ierusalimul (614) și Alexandria

(618-619). După cucerirea Ierusalimului, patriarhul Zaharia al

acestei cetăți a fost luat prizonier și împreună cu el și Sfânta

Cruce. Vestea despre această răpire și cea despre apropierea

perșilor de însăși capitala imperiului l-au determinat pe împăra-

tul Heracliu să ia atitudine.

Între anii 622-628 împăratul a întreprins trei campanii

împotriva perșilor care s-au încheiat cu victoria bizantinilor,

simbolul acestei victorii reprezentându-l readucerea Sfintei

Cruci la Ierusalim la 31 martie 630.

Pentru reintegrarea acestor provincii răsăritene ale im-

periului în care trăiau numeroși monofiziți împăratul a fost dis-

pus să facă unele compromisuri: mai întâi a interzis persecuta-

rea monofiziților.

La scurtă vreme după victoria împotriva perșilor, împăra-

tul însuși s-a angajat în discuții teologice cu unii ierarhi iacobiți

care au declarat împăratului că sunt gata să accepte hotărârile

232

Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon dacă ortodocșii, la rân-

dul lor, acceptă că în Iisus Hristos sunt două naturi dar o singu-

ră voință și o singură energie sau lucrare.

Formula a apărut mai întâi într-o discuție

pe care a avut-o în anul 622 împăratul Heracliu în Armenia cu epis-

copul Pavel Oftalmos care făcea parte din partida „a cefalilor”.

Sfătuitorul în probleme teologice și bisericești al împă-

ratului Heracliu a fost patriarhul Serghie al Constantinopolului.

Încă înainte de 622 Serghie a fost preocupat de posibilitatea

unirii dintre calcedonieni și necalcedonieni pe baza unei formu-

le de compromis.

Un alt reprezentant de seamă al acestei noi direcții a

fost episcopul Cir de Phasis din provincia Lazica (în Caucaz)

care a fost câștigat pentru concepția monoenergetică de către

patriarhul Serghie al Constantinopolului la îndemnul căruia

împăratul Heracliu l-a numit pe Cir patriarh al Alexandriei în

anul 631, păstorind până în anul 641.

Ajuns patriarh al Alexandriei Cir a reușit să realizeze

unirea teodosienilor (o grupare monofizită moderată) cu Bise-

rica Ortodoxă pe baza unei formule despre o singură energie în

Hristos. Această unire s-a făcut la 3 iunie 633 prin presiuni și

cu ajutorul armatei, pentru care chiar în tradiția Bisericii Copte

patriarhul Cir a lăsat o impresie foarte rea.

Actul de la 3 iunie 633 care încununa politica unionistă

a împăratului Heracliu și a patriarhului Serghie, foarte probabil

că nu a depășit porțile Alexandriei.

Conducătorul opoziției ortodoxe a fost eruditul călugăr

palestinian Sofronie, cel care va ajunge patriarh al Ierusalimu-

lui. În această vreme el se afla la Alexandria și a recunoscut

imediat în formula monoenergetică învățătura greșită. Sfântul

Maxim Mărturisitorul va spune mai târziu că Sfântul Sofronie a

căzut în genunchi în fața lui Cir și i-a cerut să nu publice acest

document aducător de discordie. Acest gest poate fi socotit pe

drept cuvânt începutul luptei împotriva monoenergetismului.

233

La Constantinopol unde a plecat de la Alexandria, Sfân-

tul Sofronie a reușit să-l convingă pe patriarhul Serghie al capi-

talei să nu admită să se predice o singură energie și în urma

unui sinod endemic ținut la Constantinopol s-a ajuns la un

acord ca accentul să nu se mai pună pe lucrare-energie, ci pe

lucrător-operant, vorbindu-se astfel despre unicul operant pen-

tru lucrările divine și umane în Hristos.

Despre această înțelegere dintre Sfântul Sofronie și pa-

triarhul Serghie avem informații într-o scrisoare pe care patri-

arhul constantinopolitan i-a trimis-o papei Honorius (625-638)

la îndemnul împăratului Heracliu.

Către sfârșitul anul 633 sau la începutul anului 634 Sfân-

tul Sofronie a fost ales patriarh al Ierusalimului. Știindu-l ad-

versar al monoenergetismului, patriarhul Serghie se îndreaptă

spre papa Honoriu căruia îi scrie căutând să-l câștige de partea

sa. În scrisoare Serghie vorbește papei despre opoziția lui So-

fronie față de acordul realizat la Alexandria în 633 arătând că

mărturisirea existenței a două lucrări în Hristos ar duce la măr-

turisirea existenței a două voințe ceea ce în concepția sa este o

impietate întrucât este imposibil ca una și aceeași persoană să

aibă asupra aceluiași obiect o voință contradictorie.

Papa Honoriu, fără a aștepta să cunoască și punctul de

vedere al Sfântului Sofronie, i-a răspuns patriarhului Serghie

acceptând punctul de vedere al acestuia: el interzice să se vor-

bească despre una sau două energii și recomandă mărturisirea

unei singure voințe în Hristos. În acest context monoenergetismul

devine monotelism.

În acest climat, Sfântul Sofronie, îndată după ce ocupă

scaunul patriarhal de la Ierusalim, trimite o epistolă sinodală,

Sinodiconul, patriarhului Serghie și papei Honoriu al Romei.

(în traducerea românească a pr. prof. Nicolae Petrescu, în „Mi-

tropolia Olteniei”, 1984, nr. 1-2, p. 57-65). În acest Sinodicon

Sfântul Sofronie expune mărturisirea sa de credință în care

atingea și problema energiilor în Hristos. Conform înțelegerii

234

cu patriarhul Serghie el accentuează aici unitatea de lucrare în

Hristos, unitatea operantului. Acesta era nivelul formulei de la

Calcedon, de la care Sfântul Sofronie pornind mai departe și

zice: „de la o natură și cealaltă noi cunoaștem una și cealaltă

lucrare, lucrare existențială și firească conformă fiecărei naturi,

care provine nedespărțit de la fiecare substanță și natură, după

calitatea naturală și substanțială care Lui îi aparține în mod na-

tural și noi cunoaștem în același timp împreună lucrarea fără

despărțire sau amestecare a fiecărei substanțe”.

Argumentul Sfântului Sofronie este simplu: energia sau

lucrarea aparțin naturii. Sfântul Sofronie nu menționează nimic

despre voințe ceea ce ne face să credem că cel puțin până în

momentul publicării Sinodiconului n-a cunoscut schimbul de

scrisori dintre patriarhul Serghie și Honoriu.

Expunerea Sinodiconului este pozitivă și nu polemică

rezumându-se a combate monoenergetismul fără a cunoaște

evoluția acestuia spre monotelism.

Reacția Constantinopolului față de Sinodicon s-a manifes-

tat prin publicarea în anul 638 a Ektesis-ului prin care împăratul

Heracliu interzicea discuțiile despre o energie sau două energii. To-

tuși documentul favorizează expresia „o singură voință” fapt pentru

care acesta devine documentul de bază al ereziei monotelite.

În toamna anului 638 patriarhul Serghie a ținut un sinod

prin care impunea Ektesisul iar pe cei care nu-l acceptau îi

amenința cu depunerea. Ektesisul a fost semnat de patriarhii

Serghie al Constantinopolului (și de urmașul acestuia Pirros),

Cir al Alexandriei și Macedoniu al Antiohiei.

După moartea lui Heracliu în 641, la tron îi urmează

Constantin al III-lea și Heraklonas. Constantin al III-lea moare

după câteva luni și Heraklonas este înlăturat din funcția de îm-

părat fiind proclamat fiul lui Constantin al III-lea, Constans al

II-lea (641-668)!

La început acesta a fost favorabil Ortodoxiei. Astfel în

642 trimite o scrisoare papei Ioan al IV-lea (urmașul lui Honoriu)

235

care într-un sinod roman osândise Ektesisul și încunoștiințase

despre aceasta pe patriarhul Constantinopolului și pe împărat.

În scrisoarea trimisă papei Ioan al IV-lea împăratul mărturi-

sea credința sa în două naturi și două voințe și accepta Calcedonul.

Datorită încordării care continua să existe între Con-

stantinopol și Roma, împăratul Constans al II-lea a publicat în

648 un nou edict teologic Typos (Norma) prin care a fost anulat

și înlăturat din nartexul bisericii Sfânta Sofia Ektesisul lui He-

racliu și este interzisă orice discuție despre una sau două ener-

gii, sau una sau două voințe și sunt prevăzute pedepse aspre

pentru încălcarea edictului.

Typosul semnat după tradiție de către patriarhii răsăriteni

n-a reușit să-și atingă scopul. Acesta a fost condamnat într-un

sinod întrunit de către papa Martin (649-655) planificat încă de

către înaintașul său papa Teodor. Acest sinod întrunit la Lateran

între 5-31 octombrie 649 a condamnat monoenergetismul și

monotelismul, Ektesisus și Typosul precum și pe patriarhii

ecumenici Serghie și Pir.

Reacția Constantinopolului s-a manifestat prin trimite-

rea la Roma a unui emisar imperial care avea misiunea să im-

pună Typosul sau în caz contrar să-l aducă pe papă la Constan-

tinopol. Arestat papa Martin a fost scos tainic din Roma și dus

la Constantinopol unde a fost aruncat în închisoare, judecat,

purtat în batjocură pe străzi și condamnat la moarte. La rugă-

mintea patriarhului Pavel al capitalei, aflat pe patul de moarte

pedeapsa capitală i-a fost comutată lui Martin în exilarea din

Cherson în Crimeea unde a murit în anul 655. El este cinstit ca

sfânt și de către Biserica Ortodoxă.

Apărătorul cel mai de seamă al Ortodoxiei a fost Sfân-

tul Maxim Mărturisitorul (580-662). În jurul anului 640 el se

afla în Africa de Nord. Exarhul Cartaginei, Grigorie cel Tânăr,

a organizat aici o dispută între Sfântul Maxim și fostul patriarh

Pir, conținutul căreia a fost consemnat în scris de Sfântul Ma-

xim. Sfântul Maxim știa că se poate baza pe învățătura Sfinților

236

Părinți în fundamentarea concepției sale despre cele două energii

și două voințe în Iisus Hristos. Astfel Sfântul Atanasie cel Mare

spunea despre rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsemani:

„El manifesta aici două voințe: voința omenească care aparține

trupului și voința dumnezeiască ce aparține lui Dumnezeu”.

(De incan. et. contra arianos, 21).

La fel Sfântul Grigorie de Nissa afirmă că orice acțiune sau

energie divină este o acțiune trinitară „de la Tatăl, prin Fiul în Du-

hul Sfânt”. Deci persoanele Sfintei Treimi au o singură energie. În

ceea ce-i privește pe oameni, fiecare om posedă propria sa energie.

Monoteliții afirmau că energia și voința ar depinde de

ipostas și deci în Hristos ar exista o singură voință și o singură

energie. Implicația trinitară a acestei afirmații ar constitui-o

concluzia că în Sfânta Treime există trei voințe, trei energii și

deci trei divinități.

În concepția Sfântului Maxim care privește lucrurile din

perspectivă soteriologică natura ar fi o abstracție dacă ar fi conce-

pută în mod static. Nu există natură fără mișcare, fără energie, fără

existență. Energia este o forță tainică ce pune în mișcare fiecare

lucru astfel că energia și existența formează o strânsă unitate.

Dacă în Iisus Hristos nu se vorbește decât de o singură

energie, o singură lucrare, natura sa umană fiind lipsită de energie

proprie prin aceasta fiind înlăturată existența reală a acestei naturi.

Monoenergetismul apare astfel ca dochetism. Tot așa poate fi și

apolinarism. Deci energia este manifestarea concretă a naturii.

În ceea ce privește legătura ipostasului cu energia, ea

constă în aceea că ipostasul dă energiei calitatea lui sau felul lui

de a fi. Triunghiul ipostas-natură este deci ipostas-natură, este

deci cheia întregului sistem al Sfântului Maxim.

Vorbind despre voință, Sfântul Maxim arată că aceasta

la rândul ei este unită. Conceptul de voință este tratat cu am-

ploare de către acest autor distingându-se mai multe nuanțe. El

face distincție între: thelima, capacitatea de a voi, puterea de a

voi în stare de repaus, care aparține naturii; thelisis este thelima

237

în momentul când intră în acțiune, theliten = obiectul voinței,

lucrul spre care se îndreaptă voința.

Voința naturală nu conține nimic reproșabil, nerațional

(împotriva rațiunii logosului care este în fiecare lucru), ci este

deopotrivă lege naturală (conformă naturii) și divină.

Alături de această voință naturală mai există și voința ca

imbold spre ceea ce stă în puterea noastră, care are nevoie de gân-

dire și din această pricină ea se numește gândire gnomică sau libe-

rul arbitru. Liberul arbitru nu se îndreaptă automat spre un scop pe

care îl are sădit în sine, cum este cazul cu voința naturală, ci de-

pinde de o decizie personală, astfel că el aparține persoanei, ipos-

tasului. Acest liber arbitru poate să acționeze chiar împotriva natu-

rii, deci poate să păcătuiască. Deci, liberul arbitru este locul unde

se naște păcatul și nu natura constituie originea păcatului.

În raport cu învățătura hristologică acești termeni arată

că Iisus Hristos a avut o voință naturală întrucât natura sa ome-

nească a fost întru totul asemenea cu a noastră. El n-a avut o vo-

ință gnomică întrucât natura Sa umană n-a avut un ipostas pro-

priu, ci a fost ipostasiată de persoana Logosului. Cu alte cuvinte,

Hristos are o voință umană pe lângă voința Sa dumnezeiască iar

pe de altă parte nu are o voință păcătoasă. Impecabilitatea lui

Iisus Hristos constă în faptul că n-a avut o voință gnomică.

Între anii 654-666 pe scaunul patriarhal de la Constan-

tinopol s-a aflat Petru care a venit cu o nouă teorie, conform

căreia în persoana lui Hristos sunt trei voințe; teoria a fost res-

pinsă de papa de la Roma.

Sinodul VI Ecumenic a putut fi convocat după ce pe tro-

nul imperial a urcat Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685).

Sinodul s-a ținut la Constantinopol între 7 noiembrie 680 și 16

septembrie 681 într-o sală boltită a palatului imperial din care

cauză i s-a spus sinodul trulan și la el au participat 174 de epis-

copi. În ședința a optsprezecea din 16 septembrie 681, în pre-

zența împăratului s-a publicat Mărturisirea de credință care în-

vață că: „în Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări sau

238

energii, corespunzătoare celor două firi, neamestecate și neschim-

bate, neîmpărțite și nedespărțite precum și respinse una alteia, cea

omenească urmând întru totul voinței și lucrării celei divine”.

Din această pricină voința naturală omenească în Iisus

Hristos acționa întotdeauna conform logosului său și alegea în

mod automat binele și astfel între cele două voințe în Iisus

Hristos nu putea apărea niciodată contradicția pentru că ambele

vroiau totdeauna binele.

Doctrina unei singure voințe i se părea Sfântului Maxim

a fi o formă de nestorianism pentru că Nestorie a fost cel care

vorbea despre unirea celor două firi în Iisus Hristos la nivelul

voinței, pe baza unității voinței. Aceeași soartă pe care a avut-o

papa Martin a avut-o și Sfântul Maxim Mărturisitorul. El a fost

arestat în 655, anul morții papei Martin interogat de mai multe

ori, transportat din Italia la Constantinopol și schingiuit: i s-a tăiat

mâna dreaptă și limba. În vârstă de optzeci de ani a fost exilat în

localitatea Laziaunde a murit la 13 august 662. El nu fusese acu-

zat de greșeli dogmatice, ci de a fi colaborat cu exarhul Grigorie

din Africa cel care s-a răsculat împotriva împăratului. Sfântului

Maxim i se ceruse doar să se cuminece cu împăratul lăsându-i-se

libertatea de a crede ce vrea. El răspunde că va face acest lucru

doar când împăratul va renunța la învățătura greșită.

239

Lecția XXIX

Sinodul VII Ecumenic și importanța lui

pentru Ortodoxie

Iată-ne ajunși la cel din urmă din evenimentele majore

în istoria Bisericii care se numesc sinoade ecumenice.

Constantin cel Mare n-a creat o instituție nouă pe seama

Bisericii; el a recurs la un mijloc care se dovedise folositor încă

din vremea apostolilor: convocarea în sinod.

Prin repetarea invitației de către Teodosie aceasta va de-

veni o instituție de care Biserica se va folosi în continuare

atunci când era confruntată cu probleme majore care tulburau

viața ei. (Termenul însuși de sinod ecumenic a fost folosit mai

întâi la Sinodul II Ecumenic: canonul 6).

O astfel de problemă o ridică iconoclasmul (distrugerea

icoanelor).

Începuturile acestei erezii sunt legate de numele împăratu-

lui bizantin Leon al III-lea Isaurul (717-741) care în anul 726 a luat

cele dintâi măsuri împotriva icoanelor și a cinstitorilor acestora.

Apărătorii icoanelor au văzut de la început în aceste

măsuri nu atât o problemă de artă religioasă, ci una de natură

teologică și anume hristologică.

Macarie, patriarhul Antiohiei și ucenicul său Ștefan au

fost anatematizați ca eretici. Au mai fost anatematizați patriar-

hii Serghie, Cir, Pirros, Paul al II-lea, Petru și papa Honoriu.

Mărturisirea de credință a sinodului a devenit obligatorie pen-

tru toți credincioșii. Datorită slăbirii disciplinei și pentru că Si-

noadele al V-lea și al VI-lea Ecumenic n-au dat canoane, împă-

ratul Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) a convocat pentru

anul 691-692 un sinod la Constantinopol. Sinodul II Trulan ca-

re vine cu completări de natură canonică la Sinoadele al V-lea

și al VI-lea Ecumenic se va numi Quinisext; la el au participat

240 de episcopi.

240

Sinodul acesta a dat 102 canoane privitoare la disciplină

și la ritul bisericesc și a întărit hotărârile dogmatice și canoane-

le sinoadelor ecumenice de până atunci, ale unor sinoade locale

și a unor Părinți bisericești. S-a recunoscut egalitatea patriarhi-

lor de Constantinopol și Roma, s-a oprit pictarea Mântuitorului

în chip de miel, s-a condamnat celibatul clerului precum și une-

le practici apusene privitoare la post.

Dimensiunea hristologică a problemei a fost sesizată

încă înainte de izbucnirea crizei iconoclaste propriu-zise prin

vestitul canon 82 al Sinodului Quinisext (692):

„În anumite reproduceri ale cinstitelor icoane Înainte-

mergătorul este înfățișat arătând cu degetul spre Miel. Această

reprezentare a fost adoptată ca simbol al harului dar el era o

figură ascunsă a adevăratului Miel care este Hristos Dumne-

zeul nostru (figură) care ne era arătată nouă potrivit Legii.

Primind aceste străvechi figuri și umbre ca simboale ale ade-

vărului transmis Bisericii, noi preferăm astăzi însăși harul și

adevărul ca o împlinire a acestei Legi. În consecință, și pentru

a expune vederii tuturor – chiar cu ajutorul picturii – ceea ce

este desăvârșit hotărâm ca de acum înainte Hristos Dumneze-

ul nostru să fie reprezentat în forma Sa omenească în loc de

cea a străvechiului miel”.

Atitudinea negativă a Sinodului Quinisext față de sim-

bolism și accentul pus de acesta pe realitatea concretă și istori-

că a întrupării ca temelie autentică a artei icoanelor au făcut în

mod inevitabil ca discuțiile stârnite de decretul lui Leon al III-

lea să devină imediat discutabile.

Decretul cu pricina emis în 726 poruncea îndepărtarea

icoanelor din biserici. În această atitudine împăratul se bucura

de sprijinul unor episcopi dar nu și de cel al poporului care a

recurs la adevărate manifestații menite să împiedice înlăturarea

icoanelor, manifestații care au îmbrăcat uneori forme violente.

Așa, de pildă, atunci când ofițerul Jovius s-a dus într-una din

suburbiile capitalei pentru a da jos icoana Mântuitorului un

241

grup de femei, pentru a-l împiedica, i-au smuls scara de sub

picioare și acesta căzând a murit.

Așa cum observă Victor Lazarev: „...partidul iconoclaș-

tilor... era un partid restrâns, de curte, doctrinar și îmbibat de

intelectualism. Nu era cu putință ca poporul, obișnuit de mai

bine de două secole să cinstească icoanele să fie făcut acum să

creadă într-un Dumnezeu pe care nimeni nu putea să-l reprezinte.

Să adore un asemenea Dumnezeu și să creadă în El puteau să

facă numai păturile superioare, înclinate spre speculații abstracte,

și nu masele largi populare”209.

Observația lui Lazarev în legătură cu vechimea pe care

o avea la acea dată cinstirea icoanelor trebuie amendată de per-

spectiva pe care ne-o oferă studiul dens al părintelui profesor I.

Rămureanu (Cinstirea Sfintelor Icoane în primele trei secole,

„S. T”, 9-10/1971, p. 621-671) care aduce o bogăție de infor-

mații despre existența icoanelor în primele trei secole mai întâi

într-o fază simbolică și apoi într-una portretistică.

Așadar icoanele au existat în întreaga istorie a Bisericii,

ele au fost o realitate tot timpul.

Cauze: în ceea ce privește cauzele care au stârnit și au

menținut criza iconoclastă, există păreri diferite la istoricii care

au cercetat acest fenomen.

Factorii teologici se amestecă cu cei neteologici în poli-

tica împăraților iconoclaști.

Evlavia creștină a zonelor de limbă greacă din Imperiul

Bizantin era înrădăcinată într-o tradiție în care icoanele aveau lo-

cul lor bine definit în cultul Bisericii, în timp ce comunitățile creș-

tine siriene și armene fără a fi întotdeauna ostile față de icoane nu

aveau înclinația firească de a face din ele obiecte de cult și le con-

siderau în aspectul lor pur didactic ca ilustrări ale textului biblic.

Împărații iconoclaști proveneau tocmai din aceste regiuni aparți-

nând unei tradiții negrecești, răsăritene, semitice; la aceasta se

209 Victor Lazarev, Istoria picturii bizantine, Editura Meridiane, București,

1980, p. 222.

242

adaugă confruntarea cu arabii musulmani. Chiar în anul urcării

sale pe tronul Bizanțului, Leon al III-lea a avut de făcut față unui

atac al acestora împotriva capitalei imperiului. Arabii mai duceau

împotriva bizantinilor și un război psihologic afirmând că isla-

mismul este cea din urmă și deci cea mai înaltă și cea mai curată

religie acuzându-i pe bizantini de politeism și idolatrie datorită

credinței lor în Sfânta Treime și datorită cultului sfintelor icoane.

Pretențiile cezaro-papiste radicale ale împăraților icono-

claști care l-au făcut pe Leon al III-lea să-și asume titlul de

„împărat și preot” (cum s-a numit pe sine într-o scrisoare adre-

sată papei Grigorie al II-lea) iar pe fiul acestuia Constantin al

V-lea (741-775) să lupte împotriva monahismului sunt motive

care au avut ponderea lor în declanșarea crizei.

Este adevărat că au existat și unele exagerări din partea

unora dintre ortodocși luând prea literal închinarea adresată

icoanei în sine și nu prototipului ei.

Atitudinea Bisericii: O atitudine de opoziție au mani-

festat de la început patriarhul Gherman al Constantinopolului

precum și papa Grigorie al II-lea.

În Grecia și în Insulele Egee au izbucnit chiar revolte

ale populației, revolte înfrânte de armata lui Leon al III-lea,

sprijinitoare fidelă a politicii sale iconoclaste.

La data când Leon al III-lea urca pe tronul Bizanțului

patriarh al capitalei era Gherman (715-730), care încă înainte

de izbucnirea crizei iconoclaste socotea că icoanele reprezintă

o mărturisire de credință împotriva dochetismului.

Opoziția lui Gherman față de politica iconoclastă, mani-

festată în întrunirea din 730 (la care au participat peste 300 de

episcopi) l-a determinat pe împărat să-l înlăture fiind înlocuit

cu ucenicul său Anastasie.

După 730 s-a început o campanie pe scară mare împotriva

icoanelor, creștinii fiind somați să le predea pentru a fi distruse.

Într-un timp în care reprezentanții Bisericii din imperiu

n-au îndrăznit să ia atitudine față de acțiunile împăratului iconoclast

243

acest lucru l-a făcut cu multă pricepere un călugăr de la Mănăstirea

Sfântul Sava de lângă Ierusalim. Este vorba despre Sfântul Ioan

Damaschinul, cel mai de seamă apărător al icoanelor de la care

ne-au rămas trei tratate împotriva celor care atacă Sfintele Icoane.

Sfântul Ioan Damaschinul începe primul său tratat cu un

argument hristologic pe care îl consideră argumentul său prin-

cipal și decisiv: „...îl reprezint pe Dumnezeu, pe Cel Nevăzut nu

ca nevăzut, ci întrucât s-a făcut văzut pentru noi prin participarea

lui în Trup și Sânge... Dacă am face o icoană a lui Dumnezeu

Cel Nevăzut fără îndoială că ne-am afla în eroare... dar noi nu

facem nimic de acest fel și noi nu suntem în eroare dacă facem

o icoană a lui Dumnezeu Cel întrupat care a venit pe pământ în

Trup și care în bunătatea Sa de nedescris a trăit cu oamenii și

și-a asumat natura, consistența, forma și culoarea Trupului”.

Tot el face distincție între închinarea absolută adorarea

care se dă numai lui Dumnezeu și cea relativă (venerarea) adusă

persoanelor sau obiectelor care se află în legătură cu divinitatea.

Unul din argumentele pe care le aduce în favoarea cin-

stirii icoanelor este acela al vechimii acestei tradiții.

O nouă etapă cunoaște lupta împăraților isaurieni împo-

triva icoanelor prin urcarea pe tron al lui Constantin al V-lea

(741-775), fiul lui Leon al III-lea, prin convocarea unui sinod

care să consfințească politica religioasă a împăratului și să for-

muleze teologia iconoclastă prin violența sistematică cu care se

ducea lupta împotriva apărătorilor icoanelor.

Constantin al V-lea, care a scris el însuși tratate teologi-

ce împotriva venerării icoanelor, a convocat sinodul iconoclast

de la Hieria (754) – în palatul imperial de pe țărmul asiatic al

Bosforului. La sinod au participat 336 de episcopi și a fost

condus de arhiepiscopul Teodosie al Efesului întrucât la acea

dată scaunul patriarhal era vacant.

Actele acestui sinod sunt păstrate în cuprinsul actelor

Sinodului VII Ecumenic al cărui scop a fost tocmai respingerea

hotărârilor acestuia și restabilirea Ortodoxiei. Pentru a-și justifica

244

legitimitatea, sinodul de la Hieria se socotește continuatorul

firesc al sinoadelor ecumenice de până atunci, participanții de-

clarând că iconoclasmul nu este o învățătură nouă, ci rezultatul

dezbaterilor hristologice din secolele anterioare. În încercarea

lor de a formula o teologie iconoclastă participanții de la Hieria

afirmau că pictarea de icoane ar reprezenta o erezie întrucât

atunci când face icoana lui Hristos, pictorul poate înfățișa doar

umanitatea Mântuitorului separându-o astfel de divinitatea Lui,

sau că pictorul poate înfățișa atât umanitatea cât și divinitatea.

În primul caz pictorul este nestorian, iar în al doilea caz este

monofizit pentru că ar presupune că divinitatea Mântuitorului

ar fi circumscrisă de natura Sa umană, sau că s-ar confunda ce-

le două naturi. Trebuie să recunoaștem că aceste argumente nu

erau lipsite de oarecare subtilitate și vor fi avut efect asupra

unora, ei însă ignorau un element esențial al doctrinei calcedo-

niene și anume unirea ipostatică și rezultatele acesteia.

La Hieria s-a mai propus o interpretare foarte originală

despre icoana Cuvântului întrupat și anume aceea a Euharistiei,

concepută ca icoană. Aceasta era singura icoană pe care ei erau

dispuși să o accepte. Ideea de Euharistie ca icoană, ca simbol al

lui Hristos au luat-o aceștia de la Pseudo-Areopagitul. Dar orto-

docșilor nu le-a fost greu să respingă această interpretare dată

Euharistiei întrucât ea nu este icoană, ci adevărul însuși; Euha-

ristia nu este o icoană a lui Hristos, ci Hristos însuși prezent real.

Tot sinodul de la Hieria a mai dispus ca în locul icoanelor

bisericile să fie împodobite cu tablouri ale împăratului, cu scene de

vânătoare și cu picturi inspirate din natură. Orice icoană, indiferent

de materia din care este făcută, trebuie înlăturată din biserici.

Sinodul a conferit împăratului puteri mari pentru a duce

lupta împotriva cinstitorilor icoanelor, însă acesta n-a făcut uz de

aceste puteri îndată după Hieria, pentru că, în fața primejdiilor care

amenințau imperiul din afară, el dorea să mențină pacea lăuntrică.

Perioada imediat următoare sinodului de la Hieria a fost

deci caracterizată de o libertate relativă pentru monahi care vor

245

constitui ținta principală a furiei lui Constantin al V-lea, a cărui

persecuție va ajunge la forme paroxistice.

Două execuții se înregistrează în 761, victimele având

vina de a fi „numit pe împărat un nou Valens” și un „nou Iulian”.

Persecuția generalizată începe după victoriile repurtate

împotriva bulgarilor. Furia îndreptată împotriva călugărilor îm-

bracă diferite forme: li se dă foc bărbilor, li se smulge părul, sunt

izbiți în cap cu icoane, li se scot ochii, li se taie mâinile, toate fă-

cute cu un rafinament al cruzimii care îl face pe Nicefor, autorul

Breviarum-ului să vadă în toate acestea o revenire la păgânism.

Se pare că persecuțiile au început cu publicarea unui de-

cret care cerea depunerea unui jurământ de neînchinare la icoa-

ne. Patriarhul Constantin a fost cel dintâi care a făcut acest lu-

cru din amvonul catedralei.

N-au lipsit martirii: Sfântul Ștefan cel Nou de la Mă-

năstirea Sfântul Avxentie, masacrat în anul 764.

În anul următor 765 împăratul pune la cale o înscenare

odioasă în hipodromul capitalei unde un număr de călugări sunt

arestați și siliți să defileze prin fața mulțimii luând fiecare de

mână câte o femeie. Câteva zile mai târziu, în același hipodrom

vede parade ale unor condamnați la moarte, unii dintre ei pen-

tru că l-au cinstit pe Sfântul Ștefan cel Nou. Tot aici un an mai

târziu însuși patriarhul Constantin va trebui să îndure insultele

mulțimii înainte de a fi decapitat.

Împăratul Constantin al V-lea merge mai departe cu

atacul său care se îndreaptă nu numai împotriva icoanelor el

interzicând invocarea sfinților și venerarea moaștelor acestora.

Această dezlănțuire a furiei nu se manifesta doar în Constanti-

nopol, ci și în alte părți ale imperiului. Mihail Lachanodracon

devine celebru la Efes prin atrocități și distrugeri de mănăstiri.

Călugării au fost persecutați, mănăstirile au fost distruse, cărțile

religioase arse, moaștele de sfinți risipite, proprietățile mănăsti-

rești confiscate. Cruzimea acestor persecuții a făcut atât victime

cât și apostați.

246

Teribilul persecutor a murit în anul 775 pe când se întorcea

spre Constantinopol dintr-o campanie împotriva bulgarilor. La

moartea lui Constantin victoria împotriva icoanelor părea definitivă.

Lui i-a urmat fiul său Leon al IV-lea Hazarul (775-780)

căsătorit cu ateniana Irina, crescută în mare evlavie, cu mare

respect față de călugări și cinstitoare ca și aceștia a icoanelor.

Ca urmare a influenței pe care Irina o avea asupra soțu-

lui ei se înregistrează de îndată ce acesta urcă pe tron o schim-

bare a politicii religioase a curții imperiale. Deși nu au lipsit

arestări ale unor închinători la icoane se înregistrează acum și o

politică de toleranță față de aceștia precum și promovarea în

ierarhie a unor membrii ai categoriei monahale, lucru de neîn-

chipuit în timpul domniei lui Constantin al V-lea.

Leon al IV-lea a repurtat și o serie de victorii militare

împotriva arabilor în 778 și 779 însă domnia sa a fost scurtă el

murind în 780.

Puterea a fost îndată preluată de împărăteasa Irina în nume-

le fiului ei minor Constantin al VI-lea, în vârstă de numai zece ani.

Deși Irina era iconodulă, climatul nu era în 780 favora-

bil restabilirii de îndată a cultului icoanelor. Armata purta încă

amintirea zilelor glorioase din timpul lui Constantin al V-lea,

iar dintre ierarhii în funcțiune mulți erau sinceri atașați spiritu-

lui sinodului de la Hieria (754).

În 784 Irina era deplin stăpână pe poziție. Armata a în-

ceput să uite gloriile trecutului sub influența victoriilor repurta-

te acum în Elada.

Patriarhul Paul al IV-lea bătrân de acum și torturat de

conștiința faptului că n-a făcut nimic pentru apărarea Ortodoxiei

s-a retras la mănăstire fără a o anunța în prealabil pe Irina și i-a

sugerat acesteia nevoia convocării unui sinod ecumenic. La scurtă

vreme după aceasta patriarhul Paul a și murit și în locul său ca

succesor împăratul l-a ales pe secretarul ei, laicul Tarasie (784-804).

Acesta a acceptat înalta demnitate bisericească cu condiția ca

stările de lucruri de la Constantinopol să fie îndreptate printr-un

247

sinod, lucru care a fost acceptat de către ceilalți ierarhi, nu însă

fără oarecare opoziție.

Ceilalți patriarhi (Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusa-

lim) au fost înștiințați în același timp despre alegerea noului

patriarh al Constantinopolului și despre intenția acestuia de a

întruni în capitală un sinod, care a și fost convocat printr-un

ordin imperial la începutul verii anului 786.

Sinodul a fost deschis în capitală în prezența împărătesei

Irina și a fiului ei Constantin al VI-lea însă în timpul ședinței ina-

ugurale în biserica Sfinții Apostoli au pătruns soldați, în special

din garda imperială, care au întrerupt lucrările. Vociferările solda-

ților se amestecau cu strigătele „victorie” ale unor episcopi icono-

claști. Astfel că sinodul a trebuit să fie amânat „sine die”.

Acest incident a determinat-o pe împărăteasă să înlăture

unitățile rămase credincioase lui Constantin al V-lea și să adu-

că în capitală trupe din Tracia, lucru pe care l-a realizat eunucul

Staurakios, omul de încredere al împărătesei. Trupele trimise în

Asia Mică pentru a face față unui pretins atac musulman au

fost dezarmate și trimise în țările lor de origine.

Pentru a evita repetarea incidentului de la biserica Sfin-

ții Apostoli (786), Irina i-a convocat din nou pe episcopi în si-

nod, de această dată la Niceea, unde și-a început lucrările în 24

septembrie 787.

Sinodul a fost prezidat de patriarhul Tarasie și chestiu-

nea principală pe ordinea de zi a fost aceea a demonstrării pe

baze scripturistice și patristice a legitimității cultului Sfintelor

Icoane. Sinodul a discutat punct cu punct și a respins hotărârile

luate la Hieria, (754) (în ședința a șasea).

În ședința a șaptea s-a citit Tomosul acestui sinod. În

această hotărâre sinodalii declară că nu vor să înlăture nimic

și nici să nu adauge nimic la credința Bisericii, ci să o păstre-

ze intactă așa cum au primit-o. Se exprima apoi fidelitatea fa-

ță de hotărârile tuturor sinoadelor ecumenice de până acum,

întreaga tradiție de până acum fără a excepta cinstirea datorată

248

Sfintelor Icoane. Hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic se

încheie astfel:

„Reprezentările Crucii, ale Sfintelor Icoane, fie că sunt

pictate, sculptate sau din orice material ar fi făcute, trebuie așezate

pe vase, pe îmbrăcăminte, pe pereți, pe case și pe drumuri. Prin

aceste icoane noi înțelegem pe acelea ale lui Iisus Hristos, ale Mai-

cii Sale Preacurate, ale Sfinților îngeri. Cu cât mai mult vor fi pri-

vite aceste icoane și cu cât mai mult privitorul își va aminti de cel

reprezentat (în icoană), se va strădui să-l imite, se va simți îndem-

nat să-i arate respect și venerare fără a-i arăta totuși o adorare pro-

priu-zisă care se cuvine numai lui Dumnezeu. Însă va oferi (icoa-

nelor), ca semn al venerării sale tămâie și lumânări, așa cum se

face cu Sfânta Cruce, cu Sfânta Evanghelie, cu sfintele vase.

Acesta era obiceiul pios al celor vechi căci cinstea acordată unei

icoane revine celui pe care ea îl reprezintă. Oricine venerează o

icoană venerează persoana reprezentată pe ea. Dacă cineva învață

altfel, sau condamnă ceea ce Biserica sfințește, fie cartea Sfintei

Evanghelii, fie Crucea, sau o icoană oarecare sau moaștele unui

martir, sau dacă cineva se străduiește să distrugă tradițiile Bisericii

Universale sau folosește în scopuri profane sau mănăstirile pe care

trebuie să le respecte, acela va fi depus dacă e episcop sau cleric,

sau excomunicat dacă este călugăr sau laic”210.

Au fost apoi anatemizați cu numele o serie de episcopi

iconoclaști (Teodosie, falsul episcop de Efes, Sisiniu și Vasile

Anastasie, Constantin și Niceta, patriarhi ai Constantinopolului).

Veșnică pomenire eroilor credinței: Gherman, Ioan

Damaschinul, Gheorghe din Cipru. A fost apoi întocmită o

scrisoare adresată împăraților.

Tomosul sinodal a fost citit în a opta sesiune a sinodului în-

trunit în palatul Magnaura din Constantinopol în prezența suverani-

lor și acceptat de participanți. Tomosul a fost semnat și de împărați.

Tot în cadrul ultimei sesiuni au fost promulgate și cele

22 de canoane ale Sinodului VII Ecumenic.

210 Cf. Hefele, Lelerecq, Histoire des Conciles..., III, 2, p. 772-773.

249

Scopul acestor canoane a fost de a restabili ordinea în Biserica Răsăritului tulburată de criza iconoclastă. O atenție deo-sebită este acordată drepturilor și datoriilor episcopilor, ținutei preoților și monahilor, se condamnă obținerea unei demnități bise-ricești prin mită. Toate bisericile trebuie să aibă Sfintele Moaște, clericii să nu folosească haine de lux, parfum, să nu se stabilească mănăstiri duble, călugării să nu părăsească mănăstirile.

Hotărârile Sinodului VII Ecumenic au fost acceptate în Răsărit însă nu și în Apus unde Carol cel Mare a primit din par-tea papei Adrian I o traducere defectuoasă a acestora.

Carol cel Mare s-a putut simți ofensat că n-a fost și el invi-tat. El a cerut unor teologi de la curte să scrie în această privință și rezultatul l-au constituit vestitele Libri Carolini care declară că icoanele nu trebuie nici desființate, dar nici venerate. Venerare se cuvine doar Crucii, sfintelor vase, Evangheliei și moaștelor.

Această atitudine a fost consfințită într-un sinod ținut în tim-pul lui Carol cel Mare la Frankfurt (794) de către episcopii franci.

Împărăteasa Irina a domnit până în anul 802 când a fost detronată ca urmare a unei răscoale condusă de Nicefor (802-811) înalt funcționar de stat de origine arabă. Cu Irina s-a în-cheiat dinastia isauriană.

Revoluția lui Nicefor a fost unică. El a fost ministru de fi-nanțe și nu militar, a căzut în lupta cu bulgarii și i-a urmat Mihail I Raugabé (811-813), ginerele său, tatăl patriarhului Ignatie.

Mihail a fost depus de o răscoală condusă de generalul Leon care va deveni Leon al V-lea (813- 820).

Leon al V-lea a fost ucis în 820 și succedat de către Mi-hail al II-lea (820-829) conducătorul gărzii imperiale, iar acesta a fost urmat de fiul său Teofil (829-842) căsătorit cu Teodora din Paflagonia.

Sentimentele pro-iconoclaste încă vii în provinciile răsărite-ne au reizbucnit odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea (813), când începe cea de a doua fază a crizei iconoclaste (813-843).

Patriarhul Nichifor depus și în locul său patriarh ajunge Teodot care convoacă în 815 un sinod iconoclast care a anulat

250

hotărârile Sinodului VII Ecumenic și le-a restabilit pe cele ale sinodului din 754.

Apărători ai Ortodoxiei au fost în această perioadă pa-

triarhul Nichifor și Sfântul Teodor Studitul de la Mănăstirea

Studion din capitală.

Teodor Studitul zice despre artistul creștin că îndepli-

nește o funcție quasi-sacramentală. Făcând o icoană a lui Hris-

tos artistul realizează și el un chip a lui Dumnezeu pentru că

umanitatea îndumnezeită a lui Iisus este tocmai acest lucru.

Ambii au insistat asupra caracterului descriptibil al lui

Iisus Hristos. Pentru Sfântul Teodor Studitul, un Hristos care n-ar

putea fi descris nu înseamnă altceva decât un Hristos netrupesc.

Realitatea întrupării Logosului constituie și pentru el argu-

mentul principal. În ce privește icoana Mântuitorului aceasta nu

este a unei naturi, a omului Iisus, ci a ipostasului, a Logosului în-

trupat. „Semnificația Evangheliei creștine constă tocmai în aceea că

Logosul și-a asumat toate caracteristicile omului, inclusiv descripti-

bilitatea și icoana Sa este o dovadă permanentă a acestui fapt”211.

Sfântul Teodor declară iconografia a fi o acțiune divină întrucât

pictorul creează în icoană un chip al lui Dumnezeu, așa cum Dum-

nezeu creându-l pe om a așezat în acesta chipul său.

Contribuția specifică a Sfântului Nichifor Mărturisitorul

a constat în accentuarea deplinătății naturii umane asumată de

Logos, deplinătate care include și descriptibilitatea acestei na-

turi în Iisus Hristos, deci posibilitatea de a o înfățișa în icoană.

Politica iconoclastă a fost continuată de împărații urmă-

tori: Mihail al II-lea (820-829) și de fiul său Teofil (829-842)

dar nu cu aceeași intensitate. Mănăstirile au constituit ținta

principală a atacurilor. Cinstitori ai icoanelor se aflau chiar în

familia imperială. După moartea lui Teofil (842), soția sa Teo-

dora i-a rechemat pe ortodocșii din exil. În locul patriarhului

iconoclast Ioan al VII-lea a fost ales Metodie (842-847) care

fusese mărturisitor suferind înainte pentru Ortodoxie.

211 John Meyendorff, The Orthodox..., p. 48.

251

Patriarhul Metodie a convocat un sinod la Constantinopol

care la 11 martie 843 a declarat valabile toate hotărârile celor șap-

te sinoade ecumenice restabilind cultul icoanelor și anatemati-

zându-i pe iconoclaști. Episcopii iconoclaști au fost înlocuiți cu

episcopi ortodocși.

La sfârșit au fost anatematizați toți ereticii, textul acesta

urmând să fie citit în toate bisericile în fiecare an în prima duminică

din post. Cum măsura a fost luată în ajunul primei Duminici din

Postul Mare, Duminica aceea a fost numită Duminica Ortodoxiei.

Importanța Sinodului VII Ecumenic pentru Ortodoxie

Ajunși aici ne dăm bine seama că întreaga problematică

ridicată de criza iconoclastă a fost nu una de artă religioasă, ci

de teologie. Dacă rezultatul n-ar fi fost cel pe care îl cunoaștem

am fi avut o Biserică Ortodoxă fără icoane, fără artă, fără

moaște, fără monahism și întreaga ei teologie ar fi fost afectată,

modificată pentru că am văzut legătura problemei cu hristologia.

Icoana Mântuitorului era în primul rând în discuție.

Într-un studiu de acum mai bine de patruzeci de ani

(Proto-iconoclasm, în Omagiu I. P. S. Mitropolit Nicolae Bălan,

Sibiu, 1940), regretatul preot profesor Milan Șesan a arătat faptul

că atât nestorienii, cât și monofiziții erau iconoclaști în atitudine.

O altă primejdie prezentă în iconoclasm viza întreaga

teologie sacramentală a Bisericii Ortodoxe. Ideea maniheică de

incompatibilitate între lumea creată material și Dumnezeu pune

în primejdie întreaga noastră concepție și practică potrivit căre-

ia elemente materiale sunt purtătoare și transmițătoare de har.

Aspecte antropologice: omul întreg în întregul său psiho-

somatic este cuprins în procesul de mântuire.

Astăzi când unii creștini resping Sfintele Icoane, Biseri-

ca Ortodoxă are mărturia Bisericii Vechi despre rolul și rostul

acestora în viața creștinului.

252

Lecția XXX

Perioada a III-a (787-1054)

Întemeierea Imperiului carolingian. Lupta cu

mahomedanismul

Pe la mijlocul secolului al VIII-lea în statul franc s-a

produs ceea ce în limbajul zilelor noastre se numește lovitură

de stat. Ultimul rege merovingian Childreric al III-lea sau Hildel

al III-lea a fost înlăturat de către majordomul său, Pepin cel

Scurt, sprijinit de aristocrația francă într-un timp de decădere a

autorității casei merovingiene. Regele înlăturat a fost trimis la

mănăstire iar Biserica din Apus, în frunte cu papa Zaharia

(741-752) și-a dat consimțământul pentru această schimbare.

Faima lui Pepin cel Scurt a fost pe nedrept umbrită de cea a

fiului său Carol supranumit cel Mare (768-814), care de fapt a

continuat opera începută de tatăl său. Pepin a murit în 768 și a

lăsat conducerea regatului pe seama celor doi fii: Carol și Ca-

rolman. Acesta din urmă a murit în 771, Carol rămânând singu-

rul conducător al regatului.

Carol a fost un bun strateg militar și a reușit să dubleze

posesiunile tatălui său. La moartea sa imperiul se întindea peste

Franța, Belgia, Olanda, jumătate din Germania, Austria și Ungaria

și mai bine de jumătate din Italia și o parte din nordul Spaniei.

Ca urmare a cuceririlor în Germania, locuitorii acesteia,

la care nu luase încă ființă statul, sunt încreștinați. Se întemeia-

ză o serie de episcopii și de mănăstiri în întregul teritoriul sa-

xon. O ceartă cu Desiderius, regele lombarzilor duce la cuceri-

rea, între 774-777, a regatului acestora. Ca urmare a acestei cu-

ceriri, papalitatea nu mai era separată geografic de teritoriul

francilor și Carol cel Mare îl tratează pe papă ca pe cel dintâi

ierarh al regatului său și nu ca pe o putere independentă. El nu

s-a amestecat însă în alegerea papilor.

253

Nu este de mirare că un conducător politic, care a făcut

atât de mult pentru planul răspândirii puterii politice și a Crești-

nismului să aspire spre titlul imperial, papa Leon al III-lea, care

era îndatorat lui Carol cel Mare pentru că l-a apărat de nobilii ro-

mani, nemulțumiți, i-a așezat pe cap coroana imperială în biserica

Sfântul Petru în ziua de Crăciun a anului 800. Pentru populația

romană care a aplaudat gestul, ca și pentru întregul Apus, aceasta

reprezenta restaurarea Imperiului din Apus care timp de secole a

fost controlat de împăratul de la Constantinopol. Pentru Apus noul

imperiu nu însemna respingerea acestei calități pe seama conducă-

torului de la Constantinopol; Răsăritul vedea în unitatea imperiu-

lui unitatea lumii. Până la urmă, împăratul Leon al V-lea (813-

820) a recunoscut titlul imperial al colegului său apusean.

Pentru Apus, momentul încoronării lui Carol cel Mare re-

prezintă un moment deosebit de important. El a ridicat problema

puterii imperiale și a autorității papale – problemă care va fi foarte

controversată în tot Evul Mediu. Pe de altă parte făcea evidente tot

mai mult deosebirile de drept bisericesc și politice între Răsărit și

Apus. Pentru Carol cel Mare acestea au reprezentat împlinirea visu-

lui (din Civitas Dei a lui Augustin) unei uniri a Creștinătății într-o

împărăție a lui Dumnezeu al cărei conducător pământesc era el.

Carol cel Mare a fost și patronul unei renașteri culturale.

Sfătuitorul său principal în această privință a fost britanicul Alcu-

in devenit conducătorul școlii palatine de la Aachen (Aix la Cha-

pelle) și apoi al mănăstirii Sfântul Martin din Tours – mănăstire

care a devenit un important centru cultural. Alți reprezentanți ai

acestei renașteri culturale au fost lombardul Petru Diaconul auto-

rul lucrării Historia Longobadorum, francul Einhardt, autorul

scrierii Vita Caroli imperators, vizigotul Teodolf. Menționarea

identității etnice a acestora are menirea de a arăta grija lui Carol

cel Mare de a obține, din orice parte a imperiului, oameni care să

poată ridica nivelul intelectual al imperiului. În ce privește organi-

zația bisericească din imperiul său, Carol cel Mare a hotărât ca

alături de dreptul de a hirotoni preoți pentru parohii, episcopul să-i

254

poată și vizita pe preoții parohiali din eparhia sa și să aibă și pute-

re disciplinară asupra acestora. (Aceasta datorită faptului că pro-

prietarii locali construiau biserici pe terenurile lor și îi numeau și

pe preoți). Episcopii trebuiau să rezide în eparhiile lor, să cunoas-

că dreptul canonic, să prezideze la judecăți în eparhiile lor, să

examineze credința și pregătirea intelectuală a clericilor lor, să

controleze dacă credincioșii știu Tatăl nostru, să se îngrijească de

plătirea zeciuielii și de zidirea de biserici. Carol cel Mare a încura-

jat rostirea de predici și alcătuirea unor culegeri de predici.

Sistemul mitropolitan a fost reînnoit și extins. Dacă la

urcarea lui Carol cel Mare pe tron exista doar un mitropolit în

regatul franc, la moartea sa existau douăzeci și doi.

Preoții de la catedralele episcopale încep să ducă o viață

semimonahală, vita canonica de unde și numirea lor de canonici.

Pentru că locul unde se întruneau aceștia se numea capitulum,

această designație a fost aplicată însuși grupului de canonici

care erau numiți capitlul catedralei.

Pe planul relațiilor bisericești cu Răsăritul trebuie amin-

tită respingerea de către Carol cel Mare a cultului icoanelor și

întocmirea vestitelor libri carolini. Pe de altă parte, la un sinod

ținut la Aachen în 809, el a aprobat adaosul Filioque. În toate

aceste probleme Carol se consulta cu episcopii regatului.

După moartea lui Carol cel Mare, imperiul a fost con-

dus de Ludovic cel Pios (814-840), iar după moartea acestuia

imperiul a fost împărțit, prin Tratatul de la Verdun din 843 în-

tre cei trei fii: Lotharin, Ludovic și Carol cel Pleșuv. Tratatul

de la Verdun a fost socotit actul prin care Franța și Germania s-

au separat. La vremea aceasta normanzii și vikingii își făceau

simțită puterea lor în Europa iar la Răsărit ungurii.

Lupta cu mahomedanismul

Cuceririle arabe în Spania au fost limitate de victoriile

lui Carol Martel (bunicul lui Carol cel Mare) de la Tours și Poi-

tiers din 732, de întemeierea regatului Asturiei de către regele

255

Alfons I (734-757) și de victoriile lui Carol cel Mare care a cu-

cerit „marca spaniolă” din nord-estul țării (778-795).

Califatul de Cordoba în Spania a patronat și o dezvoltare a

științelor și a culturii: matematica, științele naturale, chimia și filo-

zofia ajungând la mare dezvoltare în timpul califilor Abdarrahman

(912-961) și Harcem al II-lea (961-976). Filozofii arabi au fost

mijlocitori ai filozofiei lui Aristotel și ai altor filozofi elini către

filozofia scolastică din Apus. În timpul stăpânirii arabe, creștinilor

din Spania numiți mozarabi (creștini arabizați) li s-a acordat liber-

tate religioasă, ceea ce nu i-a scutit totuși de persecuții care aveau

scopul de a-i determina să treacă la mahomedanism. Unii creștini

au căutat singuri martiriul. La aceasta îndemnau prezbiterul

Eulogiu (ajuns mai apoi arhiepiscop de Toledo) și prietenul său.

Împotriva acestei atitudini, Sinodul de la Cordoba (852) a hotărât

ca creștinii să nu caute singuri moartea.

Stăpânirea arabă asupra Spaniei a încetat în secolul XI

când califatul de Cordoba s-a dislocat în mai multe stăpâniri

mai mici odată cu venirea marabeților din Mauritania.

În secolul al IX-lea arabii au pus stăpânire și pe o altă zo-

nă a Europei: Sicilia de unde au făcut expediții de jaf și de pră-

dăciune către sfârșitul secolului X punând stăpânire pe cetatea

Fraxenetum din Italia, însă până la sfârșitul secolului al XI-lea

normanzii din sudul Italiei i-au scos pe arabi din peninsulă și

din Sicilia, iar pisanii și genovezii i-au înlăturat în aceeași epo-

că, din Marea Pireniană pe corsarii arabi.

256

Lecția XXXI

Popoare creștinate în Apus: Germanii și scandinavii.

Acțiuni spre slavi

Carol cel Mare a fost fără îndoială una dintre cele mai

mari figuri ale istoriei atât a celei a Bisericii, cât și a celei poli-

tice în general. Viziunea lui despre republica christiana a do-

minat ca o idee forță întreg Evul Mediu și chiar și istoria de

mai târziu. Cele două elemente de bază ale acestei idei au fost:

limba latină ca instrument de comunicare și vehicul cultural

precum și opera de evanghelizare desfășurată de Biserică.

În Evul Mediu, frontierele erau într-o fluctuație permanen-

tă, sub amenințarea valurilor neîncetate de emigrări (nație după

nație apăreau dintr-o „fabrică de națiuni”) iar prețul supraviețuirii

îl constituiau o stare de veghe neîntreruptă. În timpul lui Carol cel

Mare amenințarea venea din partea saxonilor care trăiau la nord

de Rin și de Elba, iar împăratul a hotărât să îi aducă și să-i menți-

nă pe aceștia sub control printr-un amestec de forță a armelor și de

religie. Așa se face că între 772 și 804 a avut loc o succesiune

constantă de campanii, convertiri, conspirații și reprimări.

Odată cu cucerirea unui trib germanic avea loc și conver-

tirea acestuia care era inclusă în tratatul de pace. Dar lucrul aces-

ta însemna asocierea noii religii cu puterea cuceritoare, lucru

primejdios întrucât orice scânteie de patriotism, orice rezistență

față de franci îmbrăca și forma opoziției violente față de credința

creștină întrucât ei identificau independența lor religioasă cu cea

politică. Orice răscoală populară era însoțită de o răbufnire a pă-

gânismului și lungul șir al martirajelor și al masacrelor aruncă o

lumină tristă asupra procesului încreștinării saxonilor.

La Dietta din Paderborn (777) împăratul a stabilit pedep-

se aspre pentru cei ce refuzau să primească credința creștină:

pierderea averii și chiar a vieții. Aceste amenințări au fost repe-

tate iar pedepsele instituționalizate în Capitulatio de portibus

257

Saxoniae: „Oricine omoară un episcop, preot sau diacon va fi

pedepsit cu moartea; Oricine crimează trupul unui mort, după

cum este obiceiul păgân va fi pedepsit cu moartea; Orice saxon

nebotezat care încearcă să se ascundă printre ai săi și refuză să

primească botezul va fi pedepsit cu moartea; oricine complotează

cu păgânii împotriva creștinilor va fi pedepsit cu moartea”212. Că acestea nu au rămas numai pe hârtie ne-o dovedesc o se-

rie de execuții, cea mai teribilă fiind cea din 782 când în orașul Ver-den au fost executați 4.500 de saxoni. În cele din urmă conducătorii saxoni Widukind și Alboin au primit botezul. Noul teritoriu a fost organizat din punct de vedere bisericesc în opt eparhii dintre care cele mai vestite au fost Bremen și Minden. În anul 688 Willehad – primul episcop al saxonilor cu sediul la Bremen. Au fost întemeiate și câteva mănăstiri dintre care cea mai cunoscută a fost cea de la Carvey. Nu trebuie uitată tenacitatea și zelul misionarilor creștini. În anul 804 a fost întemeiată și eparhia de Hamburg, întemeierea aces-tui centru ducând spre o nouă fază a creștinării Europei: primele în-cercări au avut lor în țările scandinave; danezii fiind cei mai apropi-ați de teritoriul saxon încreștinat. Încercări de convertire a acestora au întreprins misionarii britanici: Wilfried și Wilibrod precum și primul episcop de Bremen Willehad, dar fără succes. În opoziția lor față de Creștinism danezii au construit în anul 810 un zid imens ves-titul Danevirke de-a lungul istmului de la Slesvig pentru a opri orice influență seculară sau religioasă din sud de a pătrunde la ei.

Împăratul Ludovic cel Pios l-a convins în anul 826 pe prințul Harold Klak care se afla în exil la Mainz să se boteze împreună cu patru sute de oameni ai săi. Lui i-a fost dat ca însoți-tor misionarul Auskar (Oscar, 801-865) – supranumit apostolul nordului. Succesul misionar al acestuia a fost foarte limitat deoa-rece în anul 828 Harald a fost alungat din nou din Danemarca.

O a doua încercare a lui Auskar s-a bucurat de mai mult succes, ea având loc în Suedia. Negustorii din localitatea suedeză Birka au cerut să li se trimită misionari, Auskar a fost ales să facă acest lucru. Regele Bjorn i-a primit pe misionarii creștini și

212 Stephen Neill, A History of Christian..., p. 80.

258

le-a îngăduit să predice și să construiască o biserică, cea dintâi biserică creștină din Scandinavia. Au fost botezați câțiva sue-dezi, dar cea mai mare parte a credincioșilor se pare că au fost creștinii din sud care au fost luați prizonieri de către suedezi.

Satisfăcut de succesul lui Auskar în cele optsprezece luni petrecute în Suedia, împăratul Ludovic cel Pios l-a numit pe acesta arhiepiscop de Hamburg în 831, acest centru devenind avanpremie-ra acțiunilor misionare creștine îndreptate spre Scandinavia. Cu nă-vălirea vikingilor în anul 840 în Flandra a intervenit o perioadă de stagnare a misiunii. În anul 845 Hamburgul a fost ars de către aceș-tia conduși de către Erich al Iutlandei. În 844 eparhia de Hamburg a fost unită cu cea de Bremen, Auskar a fost numit arhiepiscop de Bremen. Pe calea diplomației Auskar a reușit să recâștige încrederea regelui Erich care i-a cerut să construiască o biserică la Schleswig și alta la Ribe și să-i boteze pe supușii săi.

Auskar a continuat opera de încreștinare a țării în tim-pul regelui Olaf. El a murit în anul 865 și continuarea misiunii a fost neglijată de către urmașul său pe scaunul de la Bremen, deplina încreștinare a Danemarcei realizându-se în timpul rege-lui Canut cel Mare (1014-1053).

În Norvegia, ca în Danemarca puterea regală a jucat un rol important în introducerea credinței creștine.

În anul 912 norvegianul Rollo sau Robot s-a încreștinat și a luat-o de soție pe Gizela, fiica împăratului Konrad I. Mai târziu regele Hakon cel Bun (938-961) crescut în Anglia în credința creștină a încercat să înlăture păgânismul dar a fost învins de majoritatea păgână din țară.

Mai mult succes au avut regii Olaf Trigwison (995-1000) care a reușit să-i convingă pe mulți conaționali să împăr-tășească credința sa și Olaf Haroldssön (1014-1030) – cunoscut mai târziu ca Olaf cel Sfânt care realizează creștinarea deplină a norvegienilor. El a fost ajutat în această acțiune de episcopii și preoții pe care i-a adus cu el din Anglia.

Creștinismul a pătruns în secolul XI și în Islanda și în Groenlanda, unii din locuitorii acestora ajungând în această vreme în peninsula Labrador din America de Nord.

259

Lecția XXXII

Popoarele creștinate de Bizanț: Activitatea

Sfântului Chiril și Metodie. Creștinismul la

moravi, cehi, bulgari, sârbi, poloni și kazari

Popoarele slave locuiau o zonă întinsă de la Elba și Saale

până la Don și Ural și de la Marea Baltică până la Marea Adriatică.

În secolul VI triburi slave s-au așezat în Iliric și Istria,

iar în secolul VII s-au revărsat peste întreaga zonă a Balcanilor.

Cei pătrunși printre greci au început să se elenizeze și să accep-

te Creștinismul. La acești slavi a fost adoptată o scriere proprie

după alfabetul grecesc, cu unele semne de factură orientală.

Este vorba despre scrierea numită glagolitică.

Cea dintâi misiune printre slavi este asociată cu numele

a doi frați: Constantin (devenit mai târziu Chiril, 826-869) și

Metodiu (815-885) originari din Tesalonic din mediul greco-

slavo-vlah. Ei primiseră o educație înaltă la Constantinopol și

aveau experiență administrativă și diplomatică. Pentru reușita

misiunii printre slavi, cei doi frați au socotit că limba slavonă

trebuie să fie vehiculul lingvistic de propovăduire a Evangheli-

ei și încă înainte de a purcede la acțiunea lor misionară pe când

se aflau la Mănăstirea din Olimpul Bitiniei au alcătuit în 855

alfabetul bisericesc pentru slavi numit azbuka și apoi kurilovi-

ța. Folosind acest alfabet, cei doi au tradus în slavonă o serie de

scrieri scripturistice și cărți liturgice. La scurtă vreme după

această dată Chiril a desfășurat activitate misionară la hazari și

Metodiu la bulgari.

1. Creștinarea moravilor

Cei doi frați Chiril și Metodie au ajuns în Moravia ca

urmare a cererii cneazului morav Rotislav adresată în 862 îm-

păratului Mihail al III-lea al Bizanțului, regentul lui Bardas și

260

patriarhului Fotie de a-i trimite misionari. Cneazul a făcut acest

gest pentru a se feri de politica latinizantă și germanizantă a misio-

narilor apuseni. Constantin și Metodiu au activat în Moravia timp

de trei ani (863-867) construind biserici la Velehgrad, Raihgrad,

Predmosti, Stare Mesto, Ostrava și în alte locuri. Ei au pregătit

un grup de ucenici care au continuat activitatea lor misionară și

au extins-o și la alte popoare învecinate. În 867 cei doi au hotă-

rât să se întoarcă în Bizanț și au coborât spre Veneția. Ca urma-

re a slujirii Liturghiei în slavonește a izbucnit conflictul cu

apusenii, în ochii cărora acest lucru era un act revoluționar.

Roma insistase tot timpul asupra folosirii latinei ca sin-

gura limbă liturgică în Apus. Limbile barbarilor, nescrise, neci-

zelate erau socotite nevrednice pentru demnitatea Liturghiei.

Latina venea cu prestigiul Antichității și al puterii civilizatoare.

Avantajul dobândit pe această cale a constat în crearea unei

unități reale a lumii apusene în care latina a constituit limba

comună până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ea fiind o mare

forță unificatoare. Slăbiciunea acestei politici a constat în aceea

că credincioșii înțelegeau foarte puțin din ce se petrecea în bi-

serică. Sentimentul misterului era sporit, dar participarea inte-

ligentă a credincioșilor era minimă.

Atitudinea Bizanțului era cu totul diferită: dorința de cen-

tralizare bisericească nu se extindea și asupra limbii. Pentru bi-

zantini era un lucru firesc ca noile popoare care erau încreștinate

să fie încurajate să-și întemeieze propria lor Biserică și cultură

națională pe baza limbii lor naționale. Influența grecească a

fost întotdeauna profundă. Totuși această măsură de toleranță a

obiceiului local și recunoașterea cel puțin parțială a indepen-

denței Bisericilor locale a constituit unul din factorii de bază

care au promovat unitatea ortodoxă. Noile Biserici nu s-au sim-

țit dominate sau oprimate; n-au lipsit momente de tensiune dar

mai presus de acestea a existat un sentiment real de afecțiune

pentru Biserica Mamă din Constantinopol213.

213 Stephen Neill, A History of Christian..., p. 85-86.

261

Un alt motiv de tensiune cu Biserica Apusului l-a con-

stituit problema granițelor dintre lumea apuseană și cea răsări-

teană. Istoricii apuseni se întreabă dacă cei doi misionari bizan-

tini aveau dreptul să se afle într-o zonă aflată sub jurisdicția

Arhiepiscopiei de Salzburg și a celei de Passau.

Cei doi au fost invitați la Roma de papa Nicolae I și i-a

primit urmașul acestuia papa Adrian al II-lea care a avut o ati-

tudine favorabilă față de ei, a aprobat activitatea lor în Moravia

și folosirea limbii slavone.

Constantin s-a retras într-o mănăstire din Roma, a luat

numele de Chiril și a murit acolo la 14 februarie 869. Metodie

a fost numit de papă arhiepiscop al vechiului scaun de Sirmium

cu putere asupra Moraviei și Panoniei. Dar din ordinul arhiepis-

copului de Salzburg, care își vedea în felul acesta limitată pro-

pria sa jurisdicție, Metodie a fost întemnițat timp de mai bine

de doi ani și eliberat la intervenția papei Ioan al VIII-lea214.

De ce au simțit ucenicii Sfântului Chiril și Metodiu ne-

voia de a explica și justifica activitatea dascălilor lor?

Pentru că deși au venit în Moravia la cererea expresă a

prințului Moraviei și acea țară aparținea totuși creștinătății apu-

sene. Clerici de limbă germană supuși imperiului franc desfă-

șuraseră activitate misionară în aceste părți. Pe de altă parte

acești greci din Bizanț erau angajați într-un experiment lingvis-

tic care clericilor apuseni li se părea o inovație primejdioasă

celebrarea Liturghiei nu în latină, ci în slavonă. Iată câteva lo-

curi scripturistice folosite în sprijinul lor:

Mc. 16, 17: „...în numele Meu demoni vor izgoni, în

limbi noi vor grăi”.

Filip. 2, 11: „Și să mărturisească toată limba că Domn

este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl”215.

214 D. Obolensky, „The Cyrillo-Metodhian Mission: The Scriptural Fondations”

St. Vladimir's Theological Quarterly, 1986, No. 2, p. 101-116. (Se va pre-

scurta în continuare „The Cyrillo-Metodhian...”). 215 D. Obolensky, „The Cyrillo-Metodhian...”, p. 101-116.

262

I Cor. 14, 14-19: „Căci dacă mă rog în limbi, duhul meu

se roagă, dar mintea mea este neroditoare. Atunci ce voi face? Mă

voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea;... Fiindcă, dacă

vei binecuvânta cu duhul cel ce ține locul omului de rând cum va

zice amin după mulțumirea Ta, câtă vreme el nu știe ce zici?...

Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea

mea ca să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte în limbi”.

Este adevărat că aici Constantin-Chiril și biograful său

nu numai că nu-l citează pe Sfântul Pavel în context dar dă și

alt sens acestor cuvinte. Aici Sfântul Apostol Pavel nu se refe-

rea la „alte limbi” vorbite atunci, ci la profeția în limbi.

Mt. 20, 1-16, Pilda lucrătorilor viei. Cel din ceasul al

unsprezecelea este primit ca cel din primul ceas.

După eliberare Metodie l-a botezat pe cneazul cehilor

Borivoi și pe soția acestuia, Ludmila, a trimis ucenici la polo-

nezi și ruși și a tradus unele cărți bisericești.

În 880 papa Ioan al VII-lea i-a asociat un episcop vicar

pe germanul Wiking și i-a impus Liturghia în limba latină. În

881-882 a călătorit la Constantinopol unde patriarhul Fotie l-a

recunoscut ortodox și i-a binecuvântat misiunea.

După moartea lui Metodie în 885, episcopul Wiking i-a

alungat pe ucenicii acestuia din Moravia care au plecat spre

Cehia, Polonia, Rusia, Panonia, Serbia și Bulgaria. Papa Ștefan

al V-lea a interzis Liturghia în limba slavonă.

2. Creștinarea cehilor

Prin Borivoi și Ludmila slavonismul bisericesc metodian

s-a răspândit între cehi. Ludmila a fost asasinată în 927, aceeași

soartă având și fiul ei Venceslau în 929. Fratele său Boleslav s-a

supus împăratului german Otto I și a fost obligat să accepte

Creștinismul latin. Urmașul său Boleslav al II-lea (†999) s-a

supus și el Romei, slavonismul fiind declarat erezie.

Tradițiile chirilo-metodiene s-au păstrat multă vreme și

au reapărut cu vigoare pe vremea cneazului Oldrich (†1054) la

263

mănăstirea Sazava, la sud de Praga al cărei egumen Procopie se

pare că și-a făcut ucenicia la Mănăstirea Morisena din Banat. În

ce-i privește pe slavii de la răsărit de Elba spre Marea Adriati-

că, acțiuni misionare către aceștia au fost dirijate de Arhiepis-

copia din Salzburg. Avarii din Panonia au fost creștinați în 796

dar s-au pierdut în masa slavilor și valahilor.

În Moravia și Panonia acțiunea misionarilor germani în

secolul IX viza anihilarea realizărilor lui Constantin și Meto-

diu, apostolii slavilor.

Cehia-Boemia a fost supusă papei de cneazul Boleslav I

(967-999) în 973 înființându-se Episcopia de Praga sub juris-

dicția Arhiepiscopiei de Mainz. Primul titular al scaunului de

Praga a fost saxonul Detuar.

În rândul slavilor de pe Elba, numiți veuzi, a activat Ar-

hiepiscopia de Magdeburg. Polonezii au primit mesajul Evan-

gheliei mai întâi în formă slavonă-ortodoxă. În 968, sub presi-

unea împăratului german Otto I, a fost creată o episcopie latină

la Poznan supusă Magdeburgului. Supunerea totală față de pa-

pă s-a realizat în timpul cneazului Mieczislav în 991 sub Boles-

lav I cel Viteaz (992-1025), papa Silvestru al II-lea a înființat

pentru polonezi în anul 1000 Arhiepiscopia de Gnezno cu epis-

copii la Kolberg, Cracovia și Wroclaw.

3. Creștinarea bulgarilor

În secolul al VI-lea și la începutul celui următor triburi

slave au trecut peste teritoriul Daciei și s-au așezat în sudul Dună-

rii producând modificări în structura etnică a Balcanilor, zonă lo-

cuită până atunci de o populație romanică și una grecească.

Puține lucruri se știu în legătură cu pătrunderea Crești-

nismului la slavii așezați între Dunăre și Munții Haemus înainte

de ocuparea teritoriului de către bulgari. Fără îndoială că s-au

produs încreștinări în rândul acestora prin intermediul legături-

lor pe care le aveau cu Imperiul Bizantin. Dar aceste influențe

264

creștine au afectat doar grupuri și comunități individuale și nu

triburi întregi216.

Bulgarii, o populație turanică de la Volga, se refugiază la

Dunăre sub conducerea lui Asparuh și se suprapun slavilor ma-

joritari între Dunăre și Munții Balcani, traco-romanilor și popu-

lației grecești de aici. Ei stabilesc o formațiune politică proprie

(681): Khanatul bulgar recunoscut de la început de bizantini.

Aceștia vor crea probleme bizantinilor pe care îi vor ataca

și învinge în câteva rânduri. În bătălia din 811 împăratul bizan-

tin Nichifor a căzut pe câmpul de luptă, iar din țeasta lui s-a

confecționat o cupă de băut. Bulgarii au ajuns chiar sub zidurile

Constantinopolului. Dar dacă pe câmpul de luptă bulgarii sunt

cei care câștigă cele mai multe victorii împotriva bizantinilor,

Bizanțul va câștiga prin intermediul influenței sale culturale.

Creștinarea bulgarilor este legată de numele țarului Boris

(852-893), deși activitate misionară printre aceștia fusese desfășu-

rată de către unii misionari încă înainte de aceasta, misionari fiind

mai ales dintre preoții luați prizonieri de către bulgari. Misiune

creștină au mai făcut și localnicii peste care s-au așezat bulgarii.

Boris a îmbrățișat Creștinismul în 864 avându-l ca naș pe

împăratul bizantin Mihail al III-lea. Acest act avea la bază atât

motive de ordin politic cât și religios. Statul bulgar era mărginit de

puteri creștine: bizantinii la sud și Imperiul Franc la nord-est.

Dacă Ratislav s-a adresat Bizanțului pentru a înlătura pe-

ricolul german pe care îl reprezentau misionarii apuseni, Boris i-a

abordat la început pe franci, temându-se de influența pe care ar

putea-o avea Bizanțul prin încreștinarea sa în ritul răsăritean.

O victorie bizantină asupra armatei bulgare, însoțită de

foamete în țară l-au determinat pe Boris să accepte propunerea

împăratului de la Constantinopol și a patriarhului ecumenic Fo-

tie de a primi botezul, fapt petrecut în 864. Actul lui Boris a

216 M. Spinka, A History of Christianity in the Balkans. A Study in the

Spread of Byzantine Culture among the Slavs, Chicago, 1933, p. 25. (Se va

prescurta în continuare A History of Christianity...)

265

fost urmat de o răscoală a boierilor care vedeau în încreștinarea

hanului atât o cale pentru întărirea puterii centrale asupra lor

cât și o supunere față de Bizanț217. Opoziția boierilor a fost în-

frântă și toți supușii au fost botezați.

Ezitările lui Boris - Mihail între Constantinopol și Roma,

atunci când a fost vorba să dea Bisericii din țara sa o organizație

independentă, au contribuit la accentuarea neînțelegerilor dintre

Fotie și Nicolae I. În schimbul unei autonomii bisericești bul-

garii au recunoscut jurisdicția Constantinopolului asupra lor.

După doi ani, în 866 Boris - Mihail ezita din nou între

Constantinopol și Roma. Fotie neîndeplinindu-i dorința de a avea

un episcopat bulgar, Boris s-a adresat Romei. Papa n-a lăsat să-i

scape această ocazie și a trimis doi episcopi, pe Farmosus (viitor

papă) și pe Paul, cu daruri în vase liturgice și cărți. Boris do-

rind să aibă propriul său arhiepiscop l-a cerut pe Farmosus. Pa-

pa a refuzat recomandând ca unul dintre preoții care îl însoțeau

pe Farmosus să fie trimis pentru a fi hirotonit.

Atunci Boris s-a adresat din nou Constantinopolului și

în 870 un bulgar ales de Boris a fost făcut arhiepiscop și trimis

în Bulgaria împreună cu zece episcopi și mulți preoți. Clericii

latini aflați încă în Bulgaria și-au dat seama de inutilitatea pre-

zenței lor acolo și s-au întors în Apus. De atunci Biserica Bul-

gară a rămas în cadrul Bisericii Răsăritului218.

După 885 și-au desfășurat activitatea între bulgari ucenici

ai Sfântului Metodiu, în special Clement, Naum și Anghelarie.

Aceștia au sosit la curtea lui Boris de la Pliska în 886 care i-a

primit bine și le-a încredințat sarcina de a traduce cărți biseri-

cești și de a forma un cler autohton.

În 889 Boris a abdicat și a intrat în Mănăstirea Sfântul

Pantelimon de lângă capitală fiind urmat la tron de fiul său mai

mare, Vladimir. Dar acesta, încurajat de elemente opuse politicii

lui Boris, a încercat o reîntoarcere la vechile obiceiuri religioase

217 K. S. Latowette, A History of the Expansion..., II, p. 242. 218 K. S. Latowette, op. cit, II, p. 243.

266

păgâne. În 893 Boris vine din mănăstire, îl detronează pe Vladimir

și îl așează în locul lui pe Simeon (893-927) care fusese cu el

în mănăstire. Simeon a continuat opera tatălui său. Perioada

petrecută în mănăstire l-a făcut să fie foarte interesat de viața

religioasă. El a încurajat traducerea unor opere din grecește în

slavonește și a patronat dezvoltarea unei literaturi bulgare. El a

fost ajutat în această operă de către Sfântul Clement care a fost

hirotonit episcop de Ohrida, „cel dintâi episcop de limbă bulgară”

cum îl numește Teofilact, biograful său din secolul al XI-lea.

Această epocă a fost numită „epoca de aur a lui Simeon”.

Din dorința de a dobândi o cât mai mare independență

față de Constantinopol, țarul Simeon s-a adresat papei Farmosus

cerând pentru arhiepiscopul său titlul de patriarh în schimbul

supunerii Bisericii din Bulgaria față de Roma.

O înțelegere cu Bizanțul s-a realizat în timpul țarului Petru,

urmașul lui Simeon, când a fost recunoscută Patriarhia Bulgară.

Independența bisericească și politică a bulgarilor a fost

nimicită de către împărații bizantini Ioan Tzimiskes (969-976)

și Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025).

4. Creștinarea sârbilor

O primă acțiune de convertire a sârbilor la Creștinism s-a

realizat, așa cum ne informează împăratul bizantin Constantin

al VII-lea Porfirogenetul în lucrarea De administratio Imperii,

XXXI în vremea împăratului Heracliu. După terminarea răz-

boaielor cu perșii, acesta i-a cerut papei Honoriu I preoți misi-

onari care să-i boteze pe sârbi și pe croați. La acestea trebuie

adăugate influențele creștine care decurgeau din legăturile

frecvente ale sârbilor, mai ales a celor care locuiau în regiunile

din apropierea Mediteranei, cu cultura bizantină și latină. Nu-

mărul celor care au primit Creștinismul înainte de mijlocul se-

colului al IX-lea trebuie să fi fost considerabil ținând seama că

unul dintre patriarhii Constantinopolului din această vreme,

267

Niceta I (766-780) era slav219. Din vremea lui Leon al III-lea

Isaurul (717-740) provinciile Iliricului oriental au fost trecute

sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului.

La aproape un secol după aceasta, în contextul slăbirii pu-

terii Imperiului Bizantin sârbii și croații „se eliberează de sub stă-

pânirea bizantină și se conduceau de proprii lor jupani” (Constan-

tin al VII-lea Porfirogenetul). Cronicarul bizantin Theophanes

Continuatus întregește informația cu știrea că „cei mai mulți, ară-

tând o apostasie și mai mare, s-au lepădat de Sfântul Botez, în-

cât nu mai arătau față de romei (bizantini) nici un semn de prie-

tenie și supunere”220.

Această reacție se explică prin faptul că Creștinismul

era asociat în această fază cu dominația bizantină de care sârbii

doreau să scape.

Dar în 867 odată cu urcarea lui Vasile I Macedoneanul pe

tron, prestigiul și forța Bizanțului crește din nou. Împăratul i-a

pedepsit pe sârbi pentru că atacaseră vase bizantine din Meditera-

nă și i-a trimis pe preoți să-i boteze. Înainte de aceasta între sârbi

activau unii misionari creștini. După înfrângerea suferită Mutimir

(850-891), poate și în numele celorlalți jupani sârbi a trimis o am-

basadă la Constantinopol să declare supunere față de împărat și să

ceară misionari. Știrea despre aceasta ne este transmisă de către

Constantin al VII-lea Porfirogenetul în lucrarea De administratio

Imperii, XXIX și confirmată de Teophanes Continuatus.

Acum a avut loc încreștinarea oficială a sârbilor în 879.

Această încreștinare a prins rădăcini mai adânci abia spre sfâr-

șitul secolului al IX-lea prin propovăduirea în slavonă și prin

răspândirea Scripturii și a cărților de cult în această limbă de

către Clement de Ohrida și Naum221. Teritoriile nord-vestice

219 M. Spinka, A History of Christianity…, p. 23. 220 I. Rămureanu, Creștinarea sârbilor sub Vasile I Macedoneanul, „Studii

Teologice”, XII, 1960, nr. 1-2, p . l l . 221 M. Spinka, A History of Christianity…, p. 25; vezi și P. Simic în Eglise

locale et Eglise universale.

268

ale Herțegovinei și Dalmației stăteau sub jurisdicția Arhiepis-

copiei latine de la Spalato.

În secolul X Serbia s-a aflat sub jurisdicția Ohridei, con-

dusă de ierarhi bizantini. Mai târziu pentru sârbi a fost organi-

zată Episcopia de Rașca. Aceasta se va întâmpla în secolul al

XII-lea în timpul domniei lui Ștefan Nemanja, tatăl Sfântul Sava.

De fapt, Ștefan va renunța la domnie și se va călugări la Mă-

năstirea Studenița așa cum a făcut-o și fiul său Rasko (Sava),

care însă s-a îndreptat spre Muntele Athos222.

5. Încreștinarea ungurilor

În compoziția etnică a maghiarilor au intrat două ele-

mente principale: unul fino-ugric și altul altaic-turcic, datorate

zonei Uralilor în care acest popor a luat ființă. La acestea se vor

adăuga și alte, elemente în perioada celor aproximativ 1000 de

ani de viețuire în zona de obârșie: „Ca nomazi de stepă călăreți,

maghiarii au trăit într-un imperiu multilingvistic, multireligios și

multinațional, întemeiat pe o bază voluntară federativă”223.

Între celelalte elemente identificate de autori maghiari

ca influențând structura etnică a acestora le amintim pe cele

cumane, pecenege, germanice și slave224.

În mișcarea lor spre Apus, atrași de Imperiul Roman și

inspirați de curentul migrării popoarelor, maghiarii au făcut

parte timp de aproape trei secole din Imperiul Kazarilor care

din punct de vedere religios era mărginit de Bizanțul creștin și

222 P. Simic, op. cit., p. 77-78. 223 Al. Sándor Unghvary, A Glauce at Hungarian Religiosus History before the

Conquest of the Danube Basin, în The Hungarian Protestant Reformation in the

Sixteenth Century under the Ottoman Impact Essays and Profiles, Lewiston,

1989, p. 2. (Se va prescurta în continuare A Glauce at Hungarian Religiosus...). 224 Michaly Markus-Tata, Die Aufâge des Cristentums unter den Ungaru, în vol.

Die Aufâge des Cristentums unter den Volkeru ost-und Südostearopas Herausgegeb

von A. M. Ritter, Theologisches Sudostearopaseminar, Band IX, 1990, Heidelberg,

p. 62. (Se va prescurta în continuare Die Aufâge des Cristentums...).

269

de statul arab islamic. Dorind să neutralizeze ambele influențe

conducătorii kazari au acceptat iudaismul. Acest lucru n-a îm-

piedicat apariția unor grupuri de creștini în rândul kazarilor,

toate religii monoteiste225.

Cele mai timpurii contacte ale maghiarilor cu misionarii

creștini au avut loc în secolul al IV-lea, cei dintâi misionari

creștini activi între maghiari fiind armenii. Spre sfârșitul acelu-

iași secol (398) și la începutul celui următor (403), Sfântul Ioan

Hrisostom trimite misionari la triburile maghiare.

Între încercările de a-i atrage pe conducătorii unor po-

poare la Creștinism s-a înscris și botezarea în 528 a lui Gordos,

principe al maghiarilor, împăratul Iustinian fiind nașul său de

botez. Se inaugurează astfel și în ce-i privește pe maghiari, o

practică pe care o vom observa la bizantini în raporturile lor cu

popoarele învecinate.

Următoarea informație provine din timpul împăratului

Heracliu, care l-a îndemnat să primească botezul pe conducăto-

rul maghiar Kuvrat, căruia i-a dat apoi, demnitatea de patriciu.

Acesta a rămas legat de familia împăratului bizantin226.

A existat chiar, în secolul al IX-lea, o episcopie a ungurilor,

organizată pentru regiunea dintre Don și Kuban, care făcea parte

din Mitropolia Gotiei din Crimeea.

O altă informație prețioasă privind contactul ungurilor cu

Creștinismul răsăritean este cuprinsă în Viața Sfântului Chiril.

Acesta a fost trimis pe la 861 la kazari de către patriarhul Fotie

și împăratul Mihail al III-lea. Acest izvor relatează faptul că

într-o zi, aflat în rugăciune, Sfântul Chiril a fost înconjurat de

unguri, care au vrut să-l omoare. Continuându-și rugăciunea, el

i-a impresionat așa de profund pe cei care s-au apropiat de el cu

sentimente dușmănoase, încât l-au lăsat să plece. Și Viața Sfân-

225 A. S. Unghvary, op. cit., p. 2-3. 226 I. Rămureanu, Începuturile creștinării ungurilor în credința ortodoxă a

Răsăritului, „Studii Teologice”, 1957, nr. 1-2, p. 25. (Se va prescurta în

continuare Începuturile încreștinării ungurilor...).

270

tului Metodiu, fratele lui Chiril, conține date privitoare la ma-

ghiari. Potrivit acestei legende, pe când se afla în misiune la

moravi, Sfântul Metodiu a întâlnit un conducător maghiar, care

l-a primit amical și l-a îndemnat să se roage pentru el227.

Ungurii și-au făcut apariția în istoria europeană în seco-

lul al IX-lea, când sunt amintiți în regiunea Mării de Azov. În

jurul anului 860 se găseau în ținutul dintre Don și Nipru de un-

de, împinși de către pecenegi, s-au așezat mai întâi în părțile

Bugului și apoi în Panonia unde au ajuns în anul 896.

Popor nomad, crescător de vite și războinic, ungurii și-au

impus stăpânirea asupra populației romanice și slave pe care au

găsit-o în Panonia. Ei și-au extins stăpânirea prin cucerirea unor

teritorii ale statului Moraviei Mari. Ungurii au fost ultimul po-

por care s-a stabilit în Europa în cadrul migrării popoarelor228.

La data stabilirii lor în Panonia, aceasta era de mult în-

creștinată. În această provincie s-a născut în secolul al IV-lea

Sfântul Martin de Tours „cel mai vestit reprezentant și promo-

tor al monahismului” în Galia229.

La începutul secolului al IV-lea exista în localitatea

Sirmium un episcop.

Viața creștină a fost profund afectată aici de fenomenul

migrării popoarelor, regiunea fiind stăpânită de ostrogoți, lon-

gobarzi și gepizi230.

Așezați în Panonia, maghiarii au fost vizitați de misionari

creștini germani, cehi, moravi, polonezi și italieni. În incursiu-

nile lor ei au făcut cunoștință cu popoare creștine ortodoxe ve-

cine ca românii, rușii, sârbii, bulgarii și grecii. În vecinătatea lor

se afla puternicul centru ortodox de la Velehgrad din Moravia,

unde activaseră Sfinții Chiril și Metodiu și ucenicii acestora.

227 Fr. Dvornik, Les Legendes de Constantin et de Methode vuies de Byzan-

ce, Prague, 1933, p. 360; 392. 228 A. S. Unghvary, A Glauce at Hungarian Religiosus..., p. 2. 229 C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histoire des..., vol. I, 1969, p. 336. 230 M. Markus-Tata, Die Aufâge des Cristentums..., p. 60.

271

Dar contactul cel mai direct cu Creștinismul l-au reali-

zat maghiarii prin intermediul populației băștinașe româno-

slave din Câmpia Tisei și al românilor din Transilvania, de la

care au împrumutat termeni și practici ale Bisericii de Răsă-

rit231. Astfel de elemente creștine latine au fost: Crăciun, sfânt,

păgân, sâmbătă, altar, cumătru, Ianuarie, Februarie, Iunie, Sep-

tembrie și practici ca săptămâna brânzei (pe care Apusul nu o

mai avea), Bobotează (cu apă – botează). La acestea se adaugă

noțiuni creștine de bază în haină slavă ca: cruce, creștin, înger,

Vecernie, milostenie, majoritatea zilelor săptămânii etc.

În urma uneia din incursiunile pe care le-au întreprins pe

teritoriul bizantin, în anul 943 împăratul Romanos I Lecapenos

a încheiat pace pe cinci ani cu ungurii. Succesorul lui Romanos,

împăratul Constantin al VI-lea Porfirogenetul l-a trimis la un-

guri pe clericul Gavriil cu misiunea de a-i îndemna pe aceștia

să-i atace pe pecenegi, lucru care nu s-a realizat. Nu este exclus

ca Gavriil să fi discutat cu interlocutorii săi și chestiuni de na-

tură religioasă.

În cadrul acordului de pace cu Bizanțul principele Termatzus,

nepot al lui Arpad, a plecat ca ostatic la Constantinopol, împreună

cu Bultzos (sau Bulcsu) tot demnitar ungur. Informații despre

sosirea celor doi la Constantinopol în 948-949 ne sunt furnizate

de către împăratul cărturar Constantin al VII-lea Porfirogenetul

(913-919); (944-959) în lucrarea sa De Administratio Imperio.

Aceste informații au fost completate un secol și jumătate mai

târziu de către G. Kedrinos (sec. XI-XII) și Ioan Zonaras (sec.

XII). Aceștia nu-l mai amintesc pe Termatzus dar adaugă că

după Bulcsu, numit de ei Bulosudes sau Bolosudes a sosit în

capitala bizantină și principele Gylas (Gyla), al doilea în rang

în statul maghiar, aceștia doi botezându-se în credința ortodo-

xă232. Kadrenos relatează faptul că, după ce s-a botezat și el ca

și Bolosudes, Gylas s-a întors acasă încărcat de daruri și onoruri.

231 I. Rămureanu, Începuturile încreștinării ungurilor..., p. 27. 232 I. Rămureanu, art. cit., p. 29.

272

El „a luat cu sine și pe un monah cu numele Ierotei, vestit pentru

evlavia sa, hirotonit episcop al Ungariei de către Teofilact (patriar-

hul Constantinopolului, 933-956), care ajungând acolo i-a întors pe

mulți de la rătăcirea barbară la Creștinism”. Aceasta reprezintă

prima mențiune despre trimiterea unui episcop la unguri. Termenul

folosit de Kadrenos a fost Turkia (prin care se înțelegea Ungaria).

Botezul lui Bulcsu a avut loc în 949 sau 950 iar cel al

lui Gyla (Gyula) și sosirea lui Ierotei în Ungaria probabil în

anul 953. Se crede că în felul acesta a luat ființă o Mitropolie

Ortodoxă maghiară dependentă de Constantinopol233.

Nespecificându-se locul unde s-a stabilit episcopul Ierotei

au existat păreri conform cărora Gyula ar fi stăpânit pe la 950

în Transilvania și că ar fi adus aici pe Ierotei, care ar fi organi-

zat prima eparhie ortodoxă la Alba-Iulia. Acest punct de vedere

a fost respins de preot profesor Ioan Rămureanu (art. cit, p.

35), care socotește că ierarhul grec a locuit mai degrabă „unde-

va prin părțile Tisei sau ale Câmpiei Panoniei, fără să aibă o

reședință stabilă” (art. cit, p. 36).

Una din fiicele lui Gyula, Sarolta, s-a căsătorit cu

Geyza, conducătorul maghiarilor între 972-997, care i-a permis

soției sale să țină la curte preoți ortodocși. Mai mult chiar, o

principesă maghiară, care era fie fiica lui Geysa, fie o rudenie a

sa, a fost dată în căsătorie în 980 principelui moștenitor bulgar.

Maghiarii au venit de timpuriu în legătură și cu lumea

occidentală, ajungând până în nordul Germaniei, în Italia și în

Peninsula Iberică, incursiuni cărora le-a pus capăt înfrângerea lor

la Leclifeld (955) de către Otto I, viitorul împărat (din 962) al

Germaniei234. Această înfrângere ca și tendințele expansioniste

ale germanilor spre Europa Centrală l-au făcut pe Geyza să fa-

vorizeze de la început o politică bisericească care s-a caracteri-

zat printr-o opoziție față de misionarii germani. În consecință,

el a favorizat activitatea în teritoriile de sub stăpânirea sa a

233 I. Rămureanu, art. cit., p. 30. 234 M. Markus-Tata, Die Aufâge des Cristentums..., p. 63.

273

unor misionari ca cehul Sf. Adalbert, italianul Anastasius, bur-

gundul Sf. Astric, francezul Bonipart, venețianul Sf. Gerard și

a polonezilor Zoeard și Benedict235. N-au lipsit totuși misionari

germani în Ungaria, cel mai cunoscut fiind călugărul Wolfgang

din Einsiedeln, care mai târziu a ajuns episcop de Regensburg.

După moartea Saroltei, care a fost ortodoxă, Geyza s-a

căsătorit cu Adelaida, sora principelui polonez Meiczyslaw. Sub

influența Adelaidei, Geyza a intrat în tratative cu împăratul ger-

man Otto I, încheind o alianță prin care se obliga, între altele să

acorde o ocrotire misionarilor creștini apuseni. În urma acestei

alianțe a desfășurat activitate misionară printre maghiari Pilgrim de

Passau, care i-a scris papei Benedict al VI-lea informându-l că a

creștinat aproape cinci mii de unguri, mai ales din familiile nobile.

Anul 984 a marcat o nouă neînțelegere între maghiari și

germani, Geyza chemându-l în Ungaria pe episcopul Adalbert de

Praga, rudă a Adelaidei. Acesta ar fi botezat în ritul apusean pe

Wajk, fiul lui Geyza cu Sarolta, care primit numele de Ștefan. Alți

istorici susțin că Wajk ar fi fost botezat în ritul răsăritean236.

De numele lui Wajk-Ștefan se leagă orientarea definitivă a

maghiarilor spre credința creștină de tip apusean. A existat o tradi-

ție conform căreia regele Ștefan, numit de maghiari cel Sfânt, ar fi

primit din partea papei Silvestru al II-lea o coroană de aur și o bu-

lă solemnă prin care i s-ar fi acordat titlul de „rege apostolic”.

Chiar dacă această părere se mai bucură de credibilitate la unii

autori din vremea noastră (vezi de exemplu A. S. Unghvary, op.

cit., p. 7) cei mai mulți istorici socotesc aceasta o legendă care a

apărut câteva secole mai târziu. Ea reflectă orientarea Ungariei

prin Ștefan cel Sfânt spre Imperiul German și spre Roma.

Organizarea bisericească din timpul lui Ștefan cuprin-

dea două arhiepiscopii: la Esztergom și Kalocsa și opt episcopii

precum și o serie de mănăstiri237. Între mănăstirile din Ungaria

235 A. S. Unghvary, A Glauce at Hungarian Religiosus…, p. 6. 236 I. Rămureanu, Începuturile încreștinării ungurilor..., p. 47. 237 M. Markus-Tata, Die Aufâge des Cristentums..., p. 64.

274

din vremea aceea au existat și unele așezăminte ortodoxe ca cea a

Sfintei Fecioare Maria de la Wespremvölgy pentru călugărițe și

Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul pentru călugări, de la Mori-

sena. Primele biserici construite în timpul lui Ștefan cel Sfânt au

fost zidite în stil bizantin, ceea ce arată continuarea legăturilor

Creștinismului maghiar cu Bizanțul, de la care și-a luat începutul.

6. Creștinarea rușilor

Numele de ruși vine de la tribul de nomazi sau varegi

(Rus, Ros), care în secolul IX au pătruns adânc în teritoriul lo-

cuit de slavii răsăriteni în jurul orașului Kiev și pe malurile Ni-

prului și care au uzurpat puterea cnezilor slavi. Acești nomazi

fiind mai puțini la număr s-au slavizat. De-a lungul vestitei „căi

a varegilor” de la Marea Baltică la Marea Neagră existau două

centre mai importante în ținutul slavilor: Novgorodul și Kievul.

La Novgorod în secolul IX puterea a fost preluată de

căpetenia varegă (nomandă) Rurik, fiind urmat de Oleg (†912).

Acesta a coborât pe Nipru și a preluat puterea și la Kiev în ju-

rul anului 880, întemeind un singur stat al slavilor de răsărit.

Ca urmare a noii forțe rezultând din această unire a slavilor de

Răsărit, el a pornit o expediție împotriva Bizanțului, cea din

907, cu două mii de corăbii ajungând până în fața capitalei bi-

zantine. Oleg l-a alungat de la Kiev pe arhiepiscopul trimis

acolo de patriarhul Fotie.

Deși bizantinii au încheiat un tratat cu rușii, aceștia din

urmă vor mai ataca Imperiul Bizantin, cum a făcut-o prințul Igor

în 941 fiind învinși de bizantini cu ajutorul focului grecesc.

Un nou episod în drumul rușilor către Creștinism l-a

constituit încreștinarea Olgăi sau Helgăi soția lui Igor, care du-

pă moartea acestuia a condus statul rus până la majoratul fiului

ei Sviatoslav. Olga, care s-a botezat la Kiev, a întreprins în anul

957 o vizită la Constantinopol fiind însoțită de duhovnicul ei

Grigorie. Ea a cerut misionari și de la împăratul german Otto

275

cel Mare. Fiul Olgăi, Sviatoslav (957-972) a continuat politica

de cucerire a înaintașilor săi atacându-i pe bulgarii de pe Volga,

pe kazari, apărând de trei ori la Dunărea de Jos. Olga nu l-a pu-

tut convinge pe fiul ei să accepte Creștinismul.

După moartea lui Sviatoslav au urmat luptele pentru dom-

nie ale fiilor săi, învingând Vladimir (980-1015) de care se leagă

încreștinarea rușilor. Mama acestuia era varegă iar el întreținea

relații strânse de prietenie cu Olaf Tryggwison, regele Norvegiei.

În relațiile cu Bizanțul, Vladimir a rupt-o cu linia politi-

că a predecesorilor săi și a acordat ajutor militar împăratului

Vasile al II-lea Macedoneanul

Rusia era acum o importantă putere europeană, iar cele-

lalte state europene erau creștine. Vladimir, prin ajutorul acor-

dat lui Vasile al II-lea, a făcut alegerea pe care și alte state au

vrut să o facă. Între centrele de la care va primi Creștinismul:

Roma Nouă sau cea Veche. Vladimir a cerut mâna porfirogene-

tei Ana, sora împăraților Vasile al II-lea și Constantin.

Creștinarea lui Vladimir a avut loc în anul 988 sau după

alți istorici în 989. În esență actul lui Vladimir a fost nu numai

un început, ci și desăvârșirea unui lung proces, victoria unei

anumite tendințe în concepția statului despre sine însuși.

Procesul încreștinării a întâmpinat rezistență din partea

unora din conducătorii locali, rezistență pe care Vladimir a fost

nevoit să o înăbușe cu asprime. În timpul lui Vladimir s-au în-

temeiat episcopii în centrele mai importante ale Regatului: la

Rostov, Novgorod, Cernigov, Bielgorod, Vladimir-Volmsk,

Turov și Poloțk.

După moartea porfirogenetei Ana, Vladimir s-a căsăto-

rit cu Richlința, nepoata împăratului Otto I, dar această căsăto-

rie n-a putut schimba intrarea Rusiei în aria de influență politi-

că și culturală a Bizanțului. La Kiev și în alte centre ale Rusiei

au fost construite numeroase biserici. Cea dintâi arhiepiscopie

a Kievului a fost la greci, începând cu Teofilact, în 1051 fiind

cunoscut cel dintâi arhiepiscop rus în persoana lui Ilarion.

276

Lecția XXXIII

Încercări de unire a Bisericilor în secolele XI-XIV

Prezența turcilor în Asia pe teritoriile pe care le-au cu-

cerit de la Imperiul Bizantin, îi va determina pe mulți împărați

bizantini să încerce o apropiere de Roma și chiar o unire biseri-

cească cu aceasta în schimbul unui ajutor militar substanțial.

Papalitatea la rândul ei, a încercat să folosească situația

grea în care se aflau bizantinii pentru a-și atinge scopurile ei238.

Astfel, împăratul Mihail Dukas (1071-1078), cel care a ur-

mat pe tron după bătălia de la Mauzikert, s-a oferit să mijlocească o

unire bisericească în schimbul unui ajutor din partea apusenilor.

Papa Grigorie al VII-lea n-a putut concretiza ajutorul pe

care intenționa să-l trimită bizantinilor datorită conflictului său

cu nomazii și cu împăratul Henric al IV-lea.

Împăratul Alexios I Comnenul a militat pentru o uniune

politică creștină. În timpul domniei sale au trecut prin Constan-

tinopol cruciații celei dintâi acțiuni de acest fel în timpul papei

Urban al II-lea. Mai târziu papa Pascal al II-lea i-a scris împă-

ratului arătând că singura condiție a „unirii” este recunoașterea

prealabilă, necondiționată și totală a primatului papal, fără de

care nu se poate discuta nimic.

Unirea bisericească se putea realiza pe două căi: fie printr-un

acord între papă și împărat, fie printr-o înțelegere între bizantini și

latini în cadrul unui sinod.

Ca și Petrus Grossolanus, Anselm era convins că dreptatea

este de partea latinilor în problema care va sta în centrul discuțiilor și

anume aceea a lui Filioque, dar spre deosebire de cel dintâi Anselm

îi va aborda pe colegii bizantini într-un spirit umil și conciliant.

Se pare că în timpul șederii la Constantinopol, Anselm

a avut mai întâi mai multe discuții și dezbateri neoficiale. După

238 Lucian Gafton, Agravarea Schismei prin încercările de unire în secolele

XI-XV, „Ortodoxia”, 1956, nr. 3, p. 397-416.

277

acestea, la 10 aprilie 1136 a avut loc o dezbatere oficială între An-

selm și Niceta de Nicomidia, unul dintre principalii profesori ai

Academiei Patriarhale. Dezbaterea publică s-a desfășurat cu permi-

siunea împăratului Ioan al II-lea și a patriarhului Leon, în fața biseri-

cii Sfânta Irina din cartierul pisan al orașului, aflată tocmai în spatele

catedralei Sfânta Sofia. Aspectul procedural a fost supravegheat de

către silențiarii de la Palatul Saon; au existat și stenografi. Traducă-

tor a fost Moses de Bergaux, bun cunoscător al literaturii grecești și

latine, (a existat problema traducerii mot a mot sau a sensului).

Totuși, în anul 1112 Pascal al II-lea a trimis la Constanti-

nopol o misiune din care făcea parte și Petrus Grossolanus, arhie-

piscop de Milano care a avut acolo o discuție publică pe tema uni-

rii afirmând că cei care nu acceptă învățătura apuseană despre Fi-

lioque îl fac pe Fiul inferior Tatălui și credința lor prezintă lipsuri.

De fapt schimburi diplomatice, a căror principală misiune a fost

unirea bisericească au avut loc și dinspre Răsărit spre Apus, între

1100 și 1135 înregistrându-se șase acțiuni de acest fel.

Anul 1135 a fost cel în care călătorea spre Constantino-

pol episcopul Anselm de Havelberg în fruntea unei delegații a

împăratului german Lothar al II-lea pentru a încheia un pact

militar cu împăratul bizantin Ioan al II-lea Comnenul împotriva

lui Roger al II-lea al Siciliei.

Pentru că discuțiile politice se prelungeau, Anselm a avut

timp să cerceteze problema care îl interesa mai mult și anume de

ce latinii și bizantinii nu se înțelegeau în chestiuni de credință și

de practică religioasă. Problema unirii bisericești va sta în centrul

atenției sale în timpul șederii în capitala Imperiului Bizantin. An-

selm a afirmat că a venit la Constantinopol să învețe despre

credința bizantinilor și pe aceștia credința proprie și s-a comparat

pe sine și pe Niceta cu cei doi ucenici pe drumul spre Emaus.

La afirmarea de către Anselm a învățăturii despre Filio-

que, Niceta a răspuns că:

- nu există autoritate scripturistică, sinodală sau raționa-

lă în sprijinul acestei învățături;

278

- ea distruge „monarhia” (unicul principiu al dumnezeirii).

Dacă s-ar accepta Filioque rezultatul ar fi poliarhie sau anarhie.

Anselm a acceptat argumentul lui Niceta despre monar-

hie în Dumnezeu însă a respins concluzia conform căreia ar exis-

ta două principii dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul. El

a afirmat că Tatăl și Fiul sunt un singur principiu tot așa după

cum ei sunt un singur Dumnezeu.

Cei doi au mai discutat și despre folosirea azimei și a

pâinii dospite în Liturghie.

Anselm și Niceta au declarat că diferențele dintre ei

privesc doar chestiuni minore care nu împiedică mântuirea su-

fletelor și și-au exprimat dorința ținerii unui sinod general care

să aducă rezolvarea diferențelor dintre ei239.

În ciuda acestei dorințe, Anselm a spus că autoritatea

papei ar fi superioară oricărui sinod. Așadar, existau două pă-

reri despre autoritate: Papa (în Apus) și Tradiția Bisericii ex-

primată în sinod (în Răsărit).

Anselm a mai avut o a doua discuție în Răsărit în anul 1154

când a fost trimis la Constantinopol de către Frederik I Barbarossa

pentru a cere mâna Mariei, fiica sebastocratorului Isaac.

După împlinirea cu succes a misiunii el s-a oprit la Te-

salonic unde a avut o discuție publică cu Vasile de Ohrida, ar-

hiepiscopul orașului.

Cei doi au fost de acord că problema cea mai serioasă

între Răsărit și Apus era cea a lui Filioque. Anselm a încercat

să-l convingă pe Vasile că Filioque n-ar fi o inovație, ci o dez-

voltare legitimă întrucât sinoadele timpurii n-au completat în-

vățătura despre Duhul Sfânt. Vasile a răspuns arătând că dacă

ar fi fost așa la Filioque ar fi ajuns și răsăritenii. Participanții la

discuție s-au despărțit în termeni amicali.

În 1155 Anselm a fost făcut arhiepiscop de Ravenna.

239 Theodore Norman Russell, Anselm of Havelberg and the union of the

Churches, „Kleronomia”, (10), 1978, p. 85-120. Idem, Anselm of Havelberg

and the unuion of Churches, „Sobornost”, 1979, vol. I, nr. 2, p. 19-41.

279

În noul context creat la Constantinopol în urma cuceririi

orașului de către cruciați și a întemeierii Imperiului Latin de

Răsărit au avut acolo câteva discuții între latini și bizantini.

Chiar în decembrie 1204 cardinalul Petru Capuano a ce-

rut ortodocșilor să se supună urmașului Sfântului Petru, adică

Papei. La acea dată patriarhul Ioan Camaterus al Constantino-

polului se refugiase la bulgari.

După moartea patriarhului Ioan în 1206, la 26 septembrie

același an a avut loc o discuție între cardinalul Benedict și mona-

hii din Constantinopol, al căror purtător de cuvânt era monahul

Ioan Mesarites, fost profesor la curtea imperială bizantină.

Cardinalul le-a cerut bizantinilor să se supună lui Tomasso

Marosini, patriarhul latin, dar ei au răspuns arătând că au avut

patriarh pe care l-au pomenit la slujbe, dar acela murind nu mai

au patriarh și îl vor pomeni în continuare pe patriarhul care se

va alege după obiceiul Bisericii Ortodoxe.

A urmat o discuție în legătură cu primatul lui Petru și

cu episcopatul acestuia la Roma. Apostolii n-au avut scaune

proprii – au spus bizantinii – pentru că trebuiau să propovădu-

iască Evanghelia în tot pământul; fiecare zidea pe învățătura

celuilalt. Iacob al Ierusalimului n-a fost unul din cei doispreze-

ce Apostoli, ci unul din cei șaptezeci de ucenici.

La afirmația că Roma este capul tuturor bisericilor, or-

todocșii au răspuns că ea este prima nu pentru că este cea mai

veche, ci pentru că a fost capitala imperiului.

Apelul la papă s-a făcut de către răsăriteni atunci când

el era de aceeași credință. (Sfântul Atanasie). Neajungându-se

la niciun rezultat, cardinalul i-a învinuit pe ortodocși de nesu-

punere, fariseism și bârfă.

O nouă întrunire a avut loc la 2 octombrie 1206. Cardi-

nalul Benedict le-a cerut din nou ortodocșilor să-l recunoască

din nou pe patriarhul latin. Aceștia au răspuns că nu pot recu-

noaște un patriarh care nu este ales după canoanele și obiceiuri-

le lor. El nu poate fi recunoscut nici chiar dacă papa ar fi de

280

aceeași credință cu ei pentru că un patriarh nu se amestecă în

sfera de jurisdicție a altui patriarh240.

Un nou patriarh ortodox a fost ales în 1208, dar nu în

Constantinopol, ci la Niceea, în persoana lui Mihail Autoreanus,

cel care l-a încoronat pe Theodor Lascaris ca prim împărat bi-

zantin cu sediul la Niceea. Titulatura lui Mihail era cea de pa-

triarh al Constantinopolului chiar dacă rezida la Niceea care

devenise centrul de gravitație al bizantinilor.

Împăratul Theodor Lascaris avea de făcut față primejdi-

ei turcești. Pentru că latinii de la Constantinopol îi sprijineau pe

turci, el s-a adresat papei Inocențiu al III-lea cerând să mijlo-

cească o înțelegere cu latinii constantinopolitani.

Papa trimite în Răsărit pentru a mijloci înțelegerea pe

cardinalul Pelagius (Pelayo) Gaitan, episcop de Albaux. Acesta

va avea și discuții teologice. El a avut mai întâi o discuție la

Constantinopol cu Nicolae Mesarites (arhiepiscop de Efes) în-

tre 15-22 noiembrie 1214. Au existat probleme de protocol,

Mesarites fiind nemulțumit de faptul că unii monahi bizantini

fuseseră expulzați din mănăstirile lor. Cardinalul promite să

corecteze această situație dacă este adevărată.

În a doua parte a discuției, cei doi au abordat problema

azimelor fără a ajunge la un rezultat concret.

A doua rundă de discuții între Pelagiu și Mesarites s-a

desfășurat în fața împăratului Theodor Lascaris abordându-se

tema primatului papal și cea a lui Filioque cu argumentele cu-

noscute ale latinilor și ortodocșilor. Mesarites a făcut legatului

concesia de a accepta ca patriarhul bizantin (Irenikos) să fie

numit doar Arhiepiscop al Grecilor, ceea ce acesta i-a reproșat

lui Mesarites241.

240 Dumitru Stăniloae, Din tratativele de unire între Biserica Ortodoxă și

Catolică în timpul împărăției latine din Constantinopol, „Revista Teologi-

că”, XX, 1930, nr. 3-4, p. 167-174. 241 Antonio Garcia y Garcia, La Iglesia griega y el Concilia IV Lateranense

de 1215, „Dialogo ecumenico”, XIII, 1978, nr. 46-47, p. 121 -14

281

Urmașul lui Theodor Lascaris, Ioan Dukas Vatatsis (1224-

1254) sprijinit de patriarhul Gherman al II-lea erau favorabili unirii

nădăjduind că aceasta va duce la retragerea latinilor din Constanti-

nopol. Prin intermediul unor călugări franciscani care au venit la

Niceea după ce au scăpat de captivitatea turcească, patriarhul Gher-

man s-a adresat papei Grigorie al IX-lea în problema unirii. Au fost

trimiși la Niceea câțiva legați papali care au purtat în 1234 discuții

cu ortodocșii (conduși de Nicefor Blemides) asupra lui Filioque și a

diferențelor euharistice, fără să se ajungă la vreun rezultat. S-au în-

registrat ieșiri violente de ambele părți și participanții s-au anatemi-

zat reciproc, înrăutățind raporturile bisericești dintre Răsărit și Apus.

Foarte aproape de realizarea unei uniri s-a ajuns în ul-

timii ani ai domniei lui Ioan Dukas Vatatsis când papa Inocen-

țiu al IV-lea era dispus să sacrifice Imperiul Latin de Răsărit

pentru unire, iar împăratul era gata să plătească cu independen-

ța Bisericii Bizantine. Acest pas a fost oprit de moartea în 1254

atât a împăratului de la Niceea cât și a papei.

Theodor al II-lea Lascaris (1254-1258) a urmat la început

politica tatălui său, dar a schimbat-o radical atunci când și-a dat

seama că poate recuceri Constantinopolul fără ajutorul papei oferit

în schimbul unirii bisericești. Theodor a murit în 1258, iar în anul

următor tronul a fost uzurpat de Mihail a VIII-lea Paleologul242.

În aceeași vreme, sub amenințarea cuceririlor tătare, marele

duce de Suzdal, George al II-lea s-a adresat papei Grigorie al IX-lea,

care în 1232 (sau 1233) l-a numit pe Gerard de Opatow ca „episcop

al Rusiei”. Această numire se încadra în politica papală de latinizare

a celor care se uneau cu Roma. El i-a cerut lui George de Suzdal pe

care l-a numit „illustri regi Russiae” să accepte practicile și obiceiu-

rile latine. Aceasta a determinat o reacție antilatină și expulzarea

trimișilor catolici din Kiev în 1233 și din Suzdal în 1237243.

242 A. A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire, II, Madison and Milwankee,

1964, p. 542-543. 243 James J. Zatko, The union of Suzdal, 1222-1262, „Journal of Ekkesiastical

History”, 8, 1957, p. 33-52.

282

Sinodul unionist de la Lyon (1274)

În 1261 Mihail al VIII-lea a reușit să recucerească Con-

stantinopolul. După acea dată au început tratative cu Roma pentru

a se pune la adăpost de noi atacuri din partea cruciaților, întrucât

papa Urban al IV-lea a început să predice o nouă cruciadă, de data

aceasta antibizantină, pentru a redobândi Constantinopolul. Situa-

ția era gravă pentru că în Apus s-a format o coaliție între Balduin

al II-lea (ultimul împărat latin la Constantinopol), Carol de Anjou

(1266) rege al Neapolei, la care s-a aliat și Veneția.

Confruntat cu această situație, Mihail al VIII-lea s-a adresat

papei Grigorie al X-lea, urmașul lui Urban al IV-lea pentru a porni

tratative de unire. Acest act, de fapt, reprezenta răspunsul împăratu-

lui bizantin la o invitație trimisă de papă de a participa la un sinod

pe tema unirii Bisericilor. Mihail a răspuns favorabil „chiar dacă

unirea Bisericii ar fi însemnat umilirea propriei sale Biserici. El

considera că este singurul mod de a-și păstra tronul și spera, în mod

eronat, că poporul său va considera că independența politică merită

sacrificiul”244. La sinodul convocat pentru anul 1274, la care trebu-

iau să participe treisprezece capete încoronate ale Europei occiden-

tale (dar n-a venit decât unul), Biserica din Bizanț n-a fost, de fapt,

reprezentată. Niciun teolog mai de seamă ca Bekkos, Grigorie de

Cipru sau Planudes n-au fost trimiși acolo. Cei trei George Akropo-

lites, marele logothet (un fel de prim ministru), Gherman al III-lea,

fost patriarh al Constantinopolului și Teofan, mitropolitul Niceii

l-au reprezentat pe împărat și nu pe patriarh (Iosif I) sau Sfântul

Sinod, ai cărei membrii, în majoritate, se opuneau unirii245.

La sinod a fost invitat și marele teolog Toma de Aquino că-

ruia i s-a încredințat sarcina de a tine un cuvânt prin care să combată

244 Steven Runciman, Vecerniile siciliene, Editura Enciclopedică, București,

1993, p. 144. (Se va prescurta în continuare Vecerniile...). 245 Aristides Papadakis, Crisis în Byzantintium. The Filioque controvercy în

the Patriarchate of Sf. Gregory Il of Cyprus (1283-1289), Fordham Univ.

Press. New York, 1983, p. 16.

283

„erorile” răsăritenilor. Lucru pe care n-a mai ajuns să-l facă pentru

că a murit în drumul său spre Lyon246. Prezent acolo a fost totuși

cardinalul Bonaventura, care a rostit predica despre unitatea Bisericii.

Participanții bizantini au sperat ca la sinod să aibă loc

veritabile discuții teologice, ceea ce nu era în planul papei.

La sărbătoarea Sfințiilor Petru și Pavel, papa a săvârșit

Liturghia în catedrala din Lyon, în cadrul căreia a fost rostit

Crezul în latină și apoi în greacă, cu adaosul Filioque.

O săptămână mai târziu, la 6 iulie a fost citită declarația

oficială de unire și Akropolites a rostit jurământul de supunere

față de Biserica Romei în numele împăratului. De fapt, el adusese

mărturisirea de credință, alcătuită de papă și semnată de Mihail al

VIII-lea. Filioque a fost din nou rostit, de data aceasta de două ori.

Patriarhul Iosif s-a opus încă înainte de sinod acestei prac-

tici opuse tradiției răsăritene. În 1273, într-un memoriu către îm-

părat, patriarhul atrăgea atenția asupra faptului că un acord nu

poate fi realizat dacă diferențele teologice care au produs schisma

nu sunt discutate într-un sinod. În centrul discuțiilor ar fi trebuit să

stea problema lui Filioque. Și, de fapt aceasta a fost cea dintâi în-

trunire a unor reprezentanți bisericești din Răsărit și Apus în care

problema apare, fără ca totuși să aibă loc o discuție pe această te-

mă, o dezbatere pro și contra.

Atitudinea patriarhului Iosif l-a neliniștit pe împărat întru-

cât acesta era cel dintâi patriarh din timpul domniei sale după ce îi

înlăturase mai întâi pe Arsenie și apoi pe Gherman al III-lea. În

așteptarea rezultatelor întrunirii de la Lyon, Iosif a fost trimis încă

în ianuarie 1275 la o mănăstire, împăratul dându-și seama că va

trebui să numească pe altcineva. Aflând de cele hotărâte la sinod

patriarhul s-a retras din scaun și locul său a fost luat de către Ioan

Bekkos. Inițial opus unirii, Bekkos a fost întemnițat și convins

246 Donald M. Nicol, The Byzantine Reaction to the Second Council of Lyons

1274, in G. M. Cuming a Derek Baker (ed.) Studyes în Church History, vol.

VII, Concils and Assemblies, Cambridge at the Univ. Press., 1971, p. 113. (Se

va prescurta în continuare The Byzantine Reaction...).

284

prin coerciție să accepte ideea unirii. Ieșit din închisoare acesta a

crezut că a găsit formula de compromis afirmând că unii părinți

răsăriteni au formulat o doctrină asemănătoare lui Filioque prin

expresia: „De la Tatăl prin Fiul”, expresie care se referea la trimi-

terea temporală a Duhului Sfânt în lume.

Dar opoziția față de unirea acceptată la Lyon nu s-a limi-

tat la unii oameni ai Bisericii. Însăși sora lui Mihail al VIII-lea,

Evloghia s-a numărat printre opozanți declarând că ar fi „mai

bine să piară domnia fratelui meu, decât puritatea credinței”.

După acesta declarație ea s-a refugiat la fiica sa Maria,

care era căsătorită cu țarul Bulgariei.

Situația s-a agravat în timpul urmașilor lui Grigorie al X-

lea: Inocențiu al IV-lea și Nicolae al III-lea, care au cerut clerului

bizantin un jurământ de fidelitate față de Roma și mărturisirea des-

chisă a lui Filioque, precum și acceptarea unui cardinal care să rezi-

de la Constantinopol pentru a putea controla Biserica Răsăriteană.

Unirea a fost proclamată solemn la Constantinopol la 6 ia-

nuarie 1275 cei care nu o acceptau urmând să fie excomunicați247.

Și au existat tot mai mulți antiunioniști, măsurile luate

împotriva lor au fost tot mai severe. Închisorile au fost umplute

cu călugări, preoți și laici acuzați de trădare pentru opoziția lor

față de unire. Unii dintre conducătorii opoziției au fost orbiți,

mutilați sau exilați, unii fiind chiar rude ale împăratului.

Un lucru la prima vedere curios a fost lista de deosebiri

între ortodocși și catolici: botezul printr-o singură cufundare,

semnul crucii făcut cu cele cinci degete, celibatul, lipsa bărbi-

lor. Astfel de lucruri erau mai ușor de înțeles decât problemele

de natură dogmatică, așa cum este Filioque248. Apar lucrări ca-

re înfățișează dialoguri imaginare între răsăriteni și apuseni (ex:

ortodoxul Banagiote și catolicul Azymites).

Dar cu toată cruzimea tratamentului aplicat oponenților

unirii, Mihail al VIII-lea n-a reușit să înlăture îndoielile noului papă

247 D. M. Nicol, The Byzantine Reaction..., p. 129. 248 D. M. Nicol, op. cit,, p. 133.

285

Martin al IV-lea, ales în 1281. De neam francez, acesta a început să

încline spre conaționalul său Charles de Anjou. După ce îl excomu-

nică pe împăratul bizantin, papa își dă consimțământul pentru o no-

uă cruciadă împotriva Imperiului de Răsărit. Charles câștigă și spri-

jinul Veneției și al statelor balcanice pentru plănuita acțiune în Răsă-

rit. Ceea ce părea o acțiune măreață sfârșește printr-o înfrângere tra-

gică nu la Constantinopol, ci acasă la Palermo ca urmare a acțiunii

numită vesperele siciliene (30 martie 1282) când populația s-a răscu-

lat (cu sprijin bizantin și spaniol) și a ucis două mii de soldați fran-

cezi249.

La doar opt luni după aceasta, în decembrie 1282 a murit

și împăratul Mihail al VIII-lea. Fiul său Andronic al II-lea n-a

ezitat de fel în a lua măsuri menite să înlăture urmările politicii

religioase a tatălui său. La 26 decembrie 1282 patriarhul Ioan

Bekkos a fost internat într-o mănăstire și fostul patriarh Iosif I

a fost reașezat în scaun. Dar în martie 1283 Iosif a murit și suc-

cesor al său a devenit Grigorie de Cipru.

La rândul său Grigorie de Cipru a convocat un sinod în

1285 care s-a ținut în biserica Vlacherne pentru a discuta im-

pactul Lyonului.

De la acest sinod ne-a rămas vestitul Tomos de la Vlacherne,

creația patriarhului Grigorie, considerat de unii teologi ca fiind

egal în autoritate cu sinoadele ecumenice250. Patriarhul Grigo-

rie și-a dat seama că la baza dezacordului în privința lui Filio-

que stau abordările diferite ale misterului Treimii.

În ce a constat contribuția patriarhului Grigorie?

Pentru a explica afirmația unor părinți răsăriteni despre

purcederea Sfântului Duh de la Tatăl prin Fiul, el nu s-a mulțumit

cu explicația despre manifestarea temporală a Duhului. Potrivit

lui, în cadrul vieții lăuntrice a Treimii, alături de modul de sub-

zistență există și un mod de manifestare. În timp ce prima arată

249 S. Runciman, Vecerniile..., p. 194-195. 250 A. Papadakis, The Christian East and the Rise of the Papacy, New York,

1994, p. 232. (Se va prescurta în continuare The Christian East...).

286

derivarea cauzală sau existența personală a Duhului doar din

Tatăl, a doua arată felul cum el există prin Fiul, pentru că el

strălucește și este manifestat prin Fiul. La această relație veșni-

că ca ipostază a Fiului și Duhului Sfânt s-au referit Părinții.

De fapt, acest punct de vedere va fi aprobat mai târziu de

sinoadele palamite: „Manifestarea lui Dumnezeu este o purcedere

energetică naturală ad extra a dumnezeirii comune, un mod de

viață dumnezeiască distinct atât de Ființă cât și de persoane”251.

În tot timpul domniei Andronic al II-lea, Biserica din

Bizanț a ignorat total Biserica Romei. Timp de peste patruzeci

de ani n-a mai avut loc nicio legătură directă între Bizanț și Roma.

Reluarea contactelor se va realiza în anul 1339 în timpul

lui Andronic al III-lea (1228-1341) nepotul lui Andronic al II-lea.

În contextul amenințărilor turcești, teologul bizantin Nicefor

Gregoras a recomandat ținerea unui sinod de unire.

În 1339 împăratul l-a trimis pe Varlaam Calabritul la papa

Benedict al XII-lea la Avignon cu misiunea de a încerca să obțină

aprobarea papei pentru convocarea unui sinod de unire. El înțele-

gea acest sinod ca pe o Concordia discordantium adică o înțelege-

re între greci și latini pe baza căreia ei pot să fie în dezacord252.

În această călătorie în Apus, Varlaam n-a avut niciun

mandat din partea Bisericii de Răsărit253.

Benedict a respins această propunere și le-a cerut con-

ducătorilor bizantini să meargă în Apus să fie învățați acolo

„credința cea adevărată”.

Un schimb de opinii pe tema convocării sinodului de

unire a avut loc în 1347 la Constantinopol între împăratul Ioan

al VI-lea Cantacuzino și preotul roman Bartolomeu.

251 A. Papadakis, The Christian East..., p. 237. 252 John L. Boojamra, The Transformation of Conciliar Theory in the Last

Century of Byzantium, S. V. Th. Q. B, 1987, 3, p. 223. 253 John Meyendorff, A Study of Gregory Palamas, London, 1964, p. 47. (Se

va prescurta în continuare A Study of Gregory...).

287

Acest proces a fost subminat în 1355 de către împăratul

Ioan al V-lea Paleologul care în secret a acceptat doar în ceea

ce îl privea pe el, unirea cu Roma. Al doilea fiu al său, Manuel

al II-lea trebuia trimis la Roma ca ostatic. Toate acestea le fă-

cea în speranța unui ajutor militar împotriva turcilor.

În anul 1366 au avut loc la Constantinopol discuții între

Paul de Smirna (titularul latin al Constantinopolului) și fostul îm-

părat Ioan al VI-lea Cantacuzino, călugărit cu numele de Ioasaf.

Au discutat pe tema convocării unui sinod al unirii. La acesta tre-

buiau să participe toți ierarhii din cadrul Patriarhiei Constantino-

polului, patriarhii celorlalte scaune răsăritene: catolicosul Georgi-

ei, patriarhul de Târnovo, arhiepiscopul Serbiei și mitropolitul Ki-

evului. Paul insista ca unirea să se realizeze de către împărat. Ioa-

saf i-a arătat că doar un sinod poate face acest lucru, întrucât mulți

ortodocși trăiau în alte țări decât Imperiul Bizantin.

Paul a fost apoi de acord cu convocarea sinodului și s-a

fixat chiar și data deschiderii acestuia între iunie 1367 și 31

mai 1369. Acesta nu a avut loc datorită opoziției papalității față

de ideea unui sinod.

Dar în curând schisma papalității care a început în 1378

va duce la considerarea și în Apus a sinodului ca modalitate de

rezolvare a problemei unității.

Manuel al II-lea (1391-1425) a călătorit doi ani în Apus

după 1394 și a abordat din nou problema unirii.

Manuel l-a sfătuit pe fiul său, Ioan al VIII-lea Paleologul,

să continue, să studieze și să facă planul pentru un asemenea si-

nod ca mijloc de speriere a turcilor, dar să nu realizeze unirea pen-

tru că aceasta ar duce la o schismă și mai rea de data aceasta în

Bizanț care l-ar slăbi și mai mult în fața primejdiei turcești.

Delegații bizantine au fost trimise la Constanța (1414-

1418) și Basel (1431-1449).

Toate aceste încercări n-au dus la niciun rezultat pentru

că ele erau pornite doar din rațiuni politice.

288

Lecția XXXIV

Cultura teologică în Apus în secolele XI-XV.

Scolastica, spiritualitatea medievală

Dominat de spiritul Reformei de la Cluny, de Universi-

tăți și de ordinele călugărești, Apusul își va desfășura în această

epocă viața sa bisericească și activitatea teologică într-un fel cu

totul deosebit de cel al Răsăritului. Către anul 1000 după peri-

oada de bulversări produse de populațiile noi care apar în Eu-

ropa Apuseană, odată cu așezarea acestora și convertirea lor la

Creștinism, începe o epocă de stabilitate, între rezultatele căreia

trebuie amintite: un notabil spor de populație și o reurbanizare

a acestei părți a continentului european. Prosperitatea care înso-

țește această nouă stare de lucruri, se va manifesta pe plan reli-

gios prin înmulțirea numărului catedralelor și mănăstirilor254.

Numărul școlilor a crescut foarte mult și cu înmulțirea

lor a început să se aplice metodele logicii și dialecticii la discu-

tarea problemelor teologice, fapt care va duce la o nouă și fertilă

dezvoltare intelectuală. Întrucât ea a luat ființă în școli, această

mișcare este cunoscută sub numele de scolastică.

Dezvoltarea scolasticii a fost inaugurată și însoțită de

discutarea naturii universaliilor sau cearta universaliilor, adică

a raportului dintre cugetare și viață, între idee și realitate. Au

existat trei răspunsuri la această problemă sau trei concepții: „a

realismului (exemplu la T. Scotus Eriugena) potrivit căreia la

baza conceptelor generale (universalia) se află o esență generală,

diferită de lucrurile individuale... ele fiind prin urmare adevăra-

tele lucruri din care se ivește particularul; cea a nominalismului

(exemplu la W. Occam), conform căreia conceptele generale nu

sunt decât simple cuvinte – nomina, voces – cea a realismului

moderat (de exemplu la Toma d'Aquino) conform căreia con-

254 Georges Duby, Le temps des cathedrales, Paris, 1981, versiunea românească

sub titlul Arta și societatea, vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1987.

289

ceptele generale există în mod real... dar numai în lucrurile in-

dividuale”255.

Această dispută a universaliilor a influențat dezvoltarea teo-

logică. Realismul extrem poate duce la panteism, dar pe de altă parte

ușurează înțelegerea transmiterii păcatului originar și înțelegerea

Bisericii ca realitate a cărei autorități nu depinde de oameni, în timp

ce nominalismul extrem tinde să o vadă pe aceasta ca totalitatea cre-

dincioșilor, de la care ierarhia acesteia își dobândește autoritatea256.

Cea dintâi controversă scolastică a fost controversa

euharistică din secolul al XI-lea. Aceasta a început ca urmare

a afirmației lui Berengar de Tours, potrivit căreia elementele

euharistice nu se transformă și că Hristos este prezent în aces-

tea doar „în mod intelectual”, adică spiritual. Dacă culoarea și

gustul pâinii și vinului se păstrează după consacrare, înseamnă

că și esența lor se păstrează pentru că accidentele nu pot fi sepa-

rate de substanță. Pâinea și vinul devin sacrament, adică semn

al Trupului și Sângelui Domnului care sunt în cer.

Lui Berengar i-a răspuns Lanfranc, care a apărat prezența

reală a lui Hristos în Euharistie și prefacerea elementelor257.

Metoda dialectică a lui Berengar a fost folosită de Anselm

de Canterbury (1033-1109), care a ucenicit și și-a scris prime-

le tratate la Mănăstirea lui Lanfranc de la Bec.

În 1093 el a ajuns arhiepiscop de Canterbury.

Bazată pe primatul credinței, metoda lui Anselm era în-

rudită cu cea a lui Augustin, care spunea: „dacă nu crezi nu vei

înțelege”. El va afirma: „ego non intelligo ut credam, sed credo

ut intelligam”258.

255 Gheorghe Vlăduțescu, ed., Între Antichitate și Renaștere, gândirea Evului

Mediu, de la începuturile patristice la Nicolaus Cusanus, B. P. T., Editura Mi-

nerva, București, 1984, vol. I, p. 155. 256 J. Gonzales, A History of Christian..., vol. II, Nashville and New York, 1976, p. 67. 257 J. Gonzales, A History of Christian..., vol I, p. 148-150 258 Gordon Leff, Medieval Thought form St. Augustine to Ockham, Penguin Books, 1968, p. 98-99; (Se va prescurta în continuare Medieval Thought from St. Augustine...). Gheorghe Vlăduțescu, op. cit., p. 146-147.

290

Metoda lui Anselm, din lucrările sale (Monologhion, Pros-

loghion, Cur Deus homo) era de a ridica o problemă teologică și de

a o rezolva pe baza Scripturii, a Sfintei Tradiții cu ajutorul rațiunii.

Pe această linie trebuie amintit mai întâi argumentul on-

tologic despre existența lui Dumnezeu (dezvoltat în Prosloghion).

Această denumire i-a fost dată mai târziu de către Im. Kant.

Anselm își extrage argumentul pentru existența lui Dum-

nezeu din presupunerea că atunci când spunem Dumnezeu noi

concepem o ființă mai mare decât alta nu există. Dar El trebuie

să existe în realitate și numai în concepția noastră pentru că altfel

am concepe altceva și mai înalt.

Argumentul lui Anselm a stârnit discuții, călugărul Gaunilo

afirmând că existența a ceva nu poate fi dovedită prin perfecți-

unea sa (ex. cu insula).

Tot atât de cunoscută este și teoria lui Anselm privitoa-

re la soteriologie, pe care a dezvoltat-o în Cum Deus homo, nu-

mită teoria satisfacției.

Potrivit lui Anselm, scopul Întrupării nu a fost acela de a

elibera pe om din robia diavolului și de a plăti datoria față de aces-

ta. Datoria trebuie plătită față de Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, a

ierta fără a i se da satisfacție ar fi însemnat să accepte dezordinea.

Omul este incapabil să ofere satisfacție pentru păcatul său.

Cel mult el se poate comporta drept, dar în felul acesta

el își face doar datoria. Trebuie mai întâi să fie învins diavolul

și acest lucru îl poate face cineva fără de păcat, ceva imposibil

pentru om, care este născut în păcat.

Prin urmare, omul este incapabil să ofere satisfacție lui

Dumnezeu. Doar Dumnezeu poate oferi satisfacție care să îm-

pace onoarea sa rănită. Pe de altă parte, din partea omului se

așteaptă să ofere satisfacție pentru păcatul său. Deci, această

satisfacție trebuie să fie oferită de către Dumnezeu - Omul259.

Pentru Petru Abelard (1079-1142), contemporanul mai

tânăr al lui Anselm, a fost un dialectician preocupat nu de crearea

259 J. Gonzales, A History of Christian..., vol. II, p. 156 și urm.

291

unui sistem teologic, ci de a dezvolta argumentul dialectic în

sprijinul credinței și de aceea silogismul celui dintâi devine la

el Inteligo ut credam.

În problema universaliilor el a văzut soluția în a nu le

mai socoti pe acestea lucruri, întrucât nu există prin ele însele.

Dar pe de altă parte, ele nu sunt doar simple sunete, ci sunt rea-

le, în felul în care forma există în materie, dar nu există inde-

pendent de materie260.

În lucrarea sa Sic et non el și-a propus să ajungă la ade-

văr prin cercetarea rațională a diferitelor opinii. Abelard așează

în paralelă 158 de întrebări la care unii au răspuns afirmativ iar

alții negativ, fără a le încerca să le împace. „Prin îndoială ajun-

gem la cercetare, iar prin cercetare percepem adevărul”261.

Această metodă a fost numită îndoiala metodică. Aceas-

ta a fost „cea dintâi expunere cuprinzătoare a teologiei ca știin-

ță mai degrabă decât ca meditație... o piatră de hotar pe calea

spre sistemele secolului al XIII-lea”262.

Cele mai vechi universități au fost cele din Salermo,

Bologna și Paris. Cele dintâi au fost „mai cu seamă practice în

accentul lor și neeclesiastice în origine și caracter”263.

Universitatea de la Paris, întemeiată în 1200 de regele

Filip al II-lea, recunoscută de papa Inocențiu al III-lea a fost de la

început strâns legată de Biserică. Ea s-a dezvoltat din școlile exis-

tente acolo în secolul al XII-lea și mai ales din școala catedrală la

care predase Abelard. Existau aici patru facultăți: Arte, Drept,

Medicină și Teologie. Fiecare student trebuia să o facă cea dintâi

ca să poată urma pe urmă pe una din celelalte trei. Cursurile la

Arte erau de șase ani (patru + două de magisteriu). La Teologie

cursurile durau opt ani: doi pentru dialectică, doi pentru studierea

Scripturii și apoi patru pentru didactică și disputație.

260 J. Gonzales, A History of Christian..., II, p. 169; G. Letti, p. 109. 261 G. Leff, Medieval Thought from St. Augustine..., p. 111. 262 G.Leff, op. cit. ,p. 112. 263 Ibidem, p. 177.

292

Venirea reprezentanților ordinelor călugărești la Univer-

sități, în special la Paris și Oxford, a sporit prestigiul acestora.

Dominicanilor care vor împlini un rol deosebit în Uni-

versități le-a aparținut Albertus Magnus (1206-1280), care a

fost dascălul lui Toma D'Aquino și cu care este asociat de isto-

rici în crearea așa-numitului aristotelism creștin. Fiind mai de-

grabă eclectic decât original, profesorul de la Paris, numit și

„doctor universalis”, autor al unei Summa Theologiae s-a re-

marcat mai ales prin distincția pe care a făcut-o între filosofie

și teologie. „Teologia are de-a face cu revelația, filosofia cu

experiența naturală. Aceasta înseamnă că niciuna dintre ele nu

poate acționa ca explicare pentru cealaltă”264.

Ucenicul său Toma D'Aquino (1225-1274), dominican

și el a fost numit prințul scolasticii și Doctor angelicus pentru

că darurile sale intelectuale s-au unit la el cu o spiritualitate

profundă. Comparat cu dascălul său, se spune despre Toma că

este inferior celui dintâi datorită amplorii cunoștințelor și în-

drăznelii creatoare de concepții, dar îl depășește pe dascăl prin

claritatea și precizia gândirii prin profunzimea speculației teo-

logice și vigoarea sistemului său265.

Toma a stabilit o distincție între adevărurile care pot fi

cuprinse cu rațiunea (filosofia) și cele de dincolo de ea (teolo-

gia). În timp ce filosofia este o știință autonomă, care poate

ajunge la limitele rațiunii umane, teologia studiază adevărurile

revelate ce nu pot fi puse la îndoială266. În privința universalii-

lor el a fost un realist moderat.

Toma D'Aquino a respins teza lui Anselm că existența

lui Dumnezeu este evidentă în sine spunând că aceasta trebuie

dovedită și oferă cinci căi pentru ea:

1. din existența mișcării (primul mișcător),

2. fiecare lucru are o cauză (prima cauză),

264 Ibid., p. 208. 265 C. Bihlmeyer & H. Tuchle, Histore des..., II, p. 317. 266 J. Gonzales, A History of Christian..., II, p. 258.

293

3. fiecare lucru este contingent (și-a primit existența de

la altul),

4. din existența diferitelor grade de perfecțiune,

5. din ordinea din univers.

El afirmă cunoașterea lui Dumnezeu prin analogie (ana-

logia eutis): creaturile sunt asemănătoare lui Dumnezeu.

Ioan Duns Scotus (1260-1308), supranumit Doctor subtilis

afirmă că ținta cunoașterii umane este ființa, existența pur și sim-

plu. Aceasta în timp ce unii spuneau că este Dumnezeu iar alții

esența lucrurilor materiale.

Despre argumentele lui Toma D'Aquino a spus că sunt

fizice și nu metafizice. El combină elemente ale argumentului

lui Anselm cu cele ale lui Toma.

A acceptat teoria lui Anselm privitoare la soteriologie.

Satisfacția adusă lui Dumnezeu nu era o necesitate. Dumnezeu

a vrut să-l mântuiască pe om în felul acesta.

Ioan Bonaventura (1217-1274), profesor la Universita-

tea din Paris, general al ordinului franciscanilor, cardinal episcop

de Albano.

Gândirea sa s-a caracterizat printr-o orientare mai mult

spre Platon și Augustin decât spre Aristotel. În consecință el a

manifestat tendința augustiniană de a adapta cunoașterea la cre-

dință, de a nega pentru experiența materială vreun rol în procesul

de ajungere la credință. Potrivit lui, cunoașterea vine din ilumi-

narea Logosului. Toate științele sunt rânduite spre cunoașterea

lui Dumnezeu și deci ele culminează în teologie. Pentru încli-

nația sa spre mistică a fost numit Doctor seraphicus.

Lucrări: Breviloquim și Itinerariul minții în Dumnezeu (tra-

dusă în românește de Gheorghe Vlăduțescu, Editura Științifică, 1994).

William Ockham (-1349), profesor la Oxford.

Opera principală: Centiliquim theologicum. Adept al nomi-

nalismului, el susține că în ce privește cunoașterea lui Dumnezeu

aceasta se poate face numai prin credință. Deci metafizica trebuie

despărțită de teologie.

294

Mai amintim aici pe cardinalul Petru Damian; cel care

a codificat dreptul canonic, Bernard de Clairvaux.

Pentru a ne face o imagine cât mai completă a spiritua-

lității medievale trebuie să pomenim aici și contribuția pe care

a avut-o în acest răstimp mistica.

În cuprinsul istoriei au existat forme mistice care nu au

avut caracter religios. Pe de altă parte atunci când a început să

fie asociată cu religia au existat forme de viață mistică în religii

ca: hinduism, budism, iudaism.

Despre Platon se afirma că prin precizările pe care le-a

făcut în ce privește raportul dintre ființă și devenire, dintre

permanență și schimbare a contribuit la dezvoltarea terminolo-

giei misticii. O contribuție și mai mare a adus neoplatonianul

Plotinus (205-270). El a făcut posibilă interpenetrarea tradiției

teologice despre relația dintre Dumnezeu și lume cu concepția

filosofică despre raportul dintre ființă și devenire267 [...].

Părintele misticii apusene este socotit Fericitul Augustin

(354-430). Pe fundalul concepției sale despre Dumnezeu și om

el a accentuat necesitatea stării de umilință din partea omului

pentru ca prin har să poată primi în sine pe Dumnezeu Cel în-

trupat în Hristos. Potrivit lui Augustin, experiența mistică este

un proces continuu care nu se oprește niciodată.

Mistica apuseană și-a extras elemente din scrierile autorului

răsăritean cunoscut sub numele de Dionisie Pseudo-Areopagitul

(sec VI), pe care părintele Drăgulin îl identifică în Dionisie Exiguul.

O contribuție esențială la dezvoltarea misticii în primele

cinci veacuri ale mileniului al doilea a fost cea a lui Bernard de

Clairvaux (1090-1153), contemporan al lui Anselm de Canterbury

și Abelard. În opoziție față de Abelard și în mod mai radical de-

cât Anselm, Bernard a afirmat nu numai Credo ut Intelligam, ci

că multe din adevărurile de căpătâi și cele mai profunde ale

credinței sunt accesibile doar prin experiență mistică personală.

267 Walter H. Capps & Wendy M. Right (ed.), Silent fire. An invitation to

western Mysticism, New-York: Harper i Rom. Publishers, 1978.

295

Pentru el unitatea dintre Dumnezeu și om se exprimă cel mai

bine prin dragoste (caritas) și astfel el a scris un comentariu la

Cântarea Cântărilor.

Johannes Eckhart (1260-1327), cunoscut ca Meister

Eckhart a fost cel mai mare mistic german al Evului Mediu și

unul din cei mai mari mistici ai Creștinătății.

Călugăr dominican de la vârsta de cincisprezece ani el a stu-

diat la Koln unde se pare că l-a avut ca dascăl pe Albertus Magnus

căruia i-a fost ucenic și Toma D'Aquino. A studiat și apoi a fost

profesor la Paris, fiind socotit unul din marii învățați ai vremii sale.

Meritul lui Meister Eckhart potrivit lui Bihlmeyer și Tuchle

(III, p. 84) este acela de a fi încercat „să transpună în chip minunat

tezaurul adevărurilor tradiționale în limba inimii și a sentimentu-

lui, într-o proză creatoare și a face să fie trăite adevărurile religi-

oase fundamentale în forța și profunzimea lor originală”.

Pe de altă parte Meister Eckhart a contribuit la crearea

unei baze proprii misticii.

Teologia sa mistică este de un accentuat caracter trini-

tar. El afirmă că Nașterea Fiului și Purcederea Duhului Sfânt

din Tatăl sunt procese veșnice. În felul acesta Fiul poate să se

nască și în sufletele noastre.

Eckhart face distincție între Dumnezeu și Dumnezeire.

În experiența mistică nașterea lui Dumnezeu în sufletul omului

constituie începutul unei experiențe fără de sfârșit care duce pe

creștini dincolo de Dumnezeu spre Dumnezeire, unde domneș-

te liniștea și unitatea absolută.

Johannes Tauler (1300-1361), dominican ca și Ec-

khart, a fost unul din marii predicatori ai Evului Mediu, predi-

când în primul rând pocăința. El vorbea despre cele cinci răni

ale lui Hristos care îi învață pe creștini cum să se lepede de sine

și cum să sufere.

El a pus accentul pe Liturghie ca bază a misticii creștine

și pe realitatea Bisericii – Trupul tainic, mistic al lui Hristos,

care reconstituie viața lui Hristos în lume.

296

Antologiile de literatură mistică reproduc Prima sa pre-

dică la Praznicul Crăciunului în care vorbește despre cele trei

nașteri ale lui Hristos în veci din Tatăl; în istorie din Sfânta Fe-

cioară Maria și în sufletul omenesc.

Un alt mare reprezentant al teologiei mistice, contem-

poran cu Tauler a fost Jan van Ruysbroeek (1293-1381) de

origine flamandă care s-a stabilit la Brussels unde trăia un

unchi de al său.

La vârsta de cincizeci de ani, dorind să se dedice unei

vieți de rugăciune și contemplare, s-a retras într-o pădure din

apropierea Brussels-ului unde a scris lucrarea Podoaba căsăto-

riei duhovnicești. Aceasta este una din cele mai mișcătoare

descrieri a progresului vieții lăuntrice. Acest proces are trei fa-

ze: a curățirii, a iluminării și a unirii. [...]. La data când van

Ruysbroeek se apropia de sfârșitul vieții se năștea un alt mare

reprezentant al teologiei mistice Tomas de Kempis (1380-1471),

[...] autorul lucrării De imitatione Christi (1420), cartea cea

mai mult tradusă și tipărită după Sfânta Scriptură. La noi ea a

fost mai întâi tradusă (în slavonă) de Udriște Năsturel, traduce-

re urmată de multe altele în românește, ultima fiind cea publi-

cată în Editura Mitropoliei Banatului în 1983 sub titlul Urma-

rea lui Hristos.

Alături de multe aspecte pozitive ale spiritualității pro-

puse de literatura mistică în general, fuga de lume și individua-

lismul sunt aspecte negative ale celor mai mulți.

297

Lecția XXXV

Cultura teologică în Răsărit în secolele XI-XIII

Ana Comnena (Alexiada, V, 8) ne spune că învățămân-

tul a fost neglijat în Bizanț în epoca de la Vasile al II-lea

Bulgaroctonul până la Constantin al IX-lea Monomahul la

curtea căruia oamenii de cultură au avut mare influență. Aces-

tei influențe se datorează întemeierea în 1045 (A. A. Vasiliev)

sau 1055 a Universității din Bizanț cu o Facultate de Filozofie

condusă de Mihail Psellos și alta de Drept sub conducerea lui

Ioan Xifilinos. Alături de Universitate, în provincii clericii din

jurul mitropoliilor și din mănăstiri au dat cei mai mulți teologi:

Athos, Peci, Târnovo, Lavrele Pecerskaia și Serghevskaia iar la

noi Tismana, Neamț și Putna.

În secolul al XI-lea cei mai cunoscuți teologi bizantini

au fost Ioan Mavropus, Mihail Psellos și Teofilact al Bulgariei.

Ioan Mavropus a fost profesor la Universitate și apoi

episcop al Evhaitelor în Asia (†1108). A fost autor al unor vieți

de sfinți, imne, scrisori și predici. Cea mai reprezentativă per-

sonalitate a vieții culturale din secolul al XI a fost Mihail

Psellos. Trăind într-o epocă de nestatornicie politică el a știut

să se adapteze condițiilor schimbătoare ale vieții. [...].

Mihail Psellos (1018-1078). După Fotie se observă un

mai mare acces izvoarele vechii filozofii grecești. Psellos este

în mare parte produsul acestei renașteri bizantine medievale

timpurii. Contribuția lui la teologie este foarte limitată și mai

mult indirectă întrucât în concepția bizantinilor teologia și filo-

zofia erau inseparabile.

Contribuția lui este deci mai mult în domeniul teologiei

naturale (cunoașterea Creatorului prin creatură). Elemente ale

acestei teorii existaseră deja la apologeții creștini din secolele

II-III și au fost dezvoltate de Origen și de capadocieni. Aceștia

din urmă atrag însă atenția asupra prăpastiei religioase dintre

298

Creștinism și elenism. Datorită atitudinii conservatoare a cercu-

rilor oficiale ale Bisericii nivelul întâlnirii dintre teologie și fi-

lozofie era foarte scăzut. Psellos era foarte preocupat să gă-

sească acord între Creștinism și elenism (Sfânta Treime, îngerii

prezenți și la Homer). Acest lucru este tipic a ceea ce s-a numit

umanismul bizantin. Psellos a rămas loial, cel puțin formal,

normelor rigide ale teologiei oficiale: „El n-a fost un mare teo-

log și loialitatea sa față de teologia oficială l-a împiedicat să

devină cu adevărat un mare filozof268. Psellos a fost un eclectic.

Adevărata creativitate și gândire vie erau continuate în cercuri-

le pe care Psellos le considera infestate cu misticism nesănătos

și irațional. Este îndoielnic faptul că Psellos ar fi întâlnit sau

citit pe vreunul din reprezentanții spiritualității monahale, cum

era contemporanul său Sfântul Simeon Noul Teolog.

Universitatea din Constantinopol

O școală superioară care a fost înființată în capitala sa

de către împăratul Constantin cel Mare. Teodosie al II-lea nu-

mește zece profesori greci de gramatică și zece latini, cinci so-

fiști greci și trei latini, doi juriști și un filozof; atașată de școală

era o bibliotecă. După Iustinian școala era de abia menționată,

el a închis Universitatea de la Atena și pe cea de la Focas.

Heracliu a întemeiat o școală sub control patriarhal la

Halkopratia. Existau școli la Studion, biserica celor patruzeci

de martiri, la Sfinții Apostoli, unde în secolul XI se oferea o

educație generală. Educația laică era privită cu o oarecare sus-

piciune (datorită trecutului păgân).

Bardas a întemeiat o nouă Universitate în secolul IX cu

Leon Filosoful (care predase la biserica celor patruzeci de mar-

tiri) ca ecumenikos didaskalos. În timpul lui Constantin al VII-lea

curtea imperială a devenit aproape o Academie pentru studiul

268 John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 61-62. (Se va prescurta în con-

tinuare Biz. Theol).

299

istoric. Vasile al II-lea a desființat Universitatea socotind edu-

cația o extravaganță prea costisitoare. Psellos și contemporanii

săi au învățat de la dascăli particulari și în școli ale Bisericii.

Constantin al IV-lea Monomahul a întemeiat o Facultate de

Drept, determinat de starea deplorabilă a sectorului juridic; a

fost întemeiată și o catedră de filozofie. Profesorul de Drept era

conducătorul Universității, în persona lui Ioan Xifilinos269.

Universitatea se afla sub controlul direct al împăratului, el nu-

mea, plătea și demitea profesorii, inspecta cursurile. Absența

bibliotecilor era o problemă permanentă. Existau biblioteci la

biserici și mănăstiri dar ele conțineau lucrări mai ales teologice.

Cunoașterea limbii latine era obligatorie pentru profesorul de

drept în secolul XI. Filozofia a fost întotdeauna disciplina favo-

rită în Bizanț. În secolul al XI-lea a avut loc o mare renaștere a

Platonionului sub conducerea lui Mihail Psellos.

Teologia a rămas o știință aparte sub controlul Bisericii.

Tefilact al Ohridei. S-a născut în insula Eubeea și după

studii la Constantinopol unde a fost ucenic al lui Mihail Psellos

a devenit diacon la Sfânta Sofia. Este probabil că în timpul lui

Alexios I Comnenul a fost numit arhiepiscop al Ohridei în Bul-

garia unde și-a petrecut restul vieții cu dorul după strălucitoa-

rea capitală a Bizanțului. A murit la începutul secolului al XII-

lea, probabil în 1108.

A scris câteva opere teologice, Comentariile sale la Ve-

chiul și Noul Testament fiind deosebit de cunoscute. (Cele la

Epistolele pauline fiind traduse și în românește).

Cea mai importantă lucrare a sa este cea intitulată Des-

pre erorile latinilor, remarcabilă prin tendințele de conciliere a

celor două Biserici. Spre deosebire de alți contemporani ai săi Te-

ofilact critică intoleranța și orgoliul teologic socotind că cele două

Biserici s-ar putea împăca prin concesiuni reciproce și crede că

cea mai mare eroare a latinilor o constituie adaosul Filioque.

269 Steven Runciman, Byzantine civilization, Meridian Books, Cleveland &

New York, 1961, p. 178 și urm.

300

Tot de la Teofilact a .rămas o bogată corespondență ca-

re prezintă o imagine interesantă a vieții din provinciile Impe-

riului Bizantin.

Ioan Ittalos a fost urmaș a lui Psellos în funcția de „con-

sul al filozofilor” adică rector al Universității din Constantinopol.

El era de origine normandă și a fost familiarizat cu începuturile

scolasticii timpurii apusene. O parte a educației sale a dobândit-o

în Bizanț. A fost un bun dialectician. Ceea ce i-a lipsit a fost o

profundă cunoaștere a gândirii patristice răsăritene și o familiari-

zare cu terminologia dogmatică. Felul vioi și critic de a învăța i-a

atras mulți studenți. Suspectat de erezie el a constituit obiectul

unor anatematisme din anul 1076-1077 (fără a i se pomeni nume-

le) care condamnă abuzurile de filozofie platonică și origenistă.

Învățătura sa a constituit obiect și pentru un sinod din 1082

care printr-o serie de anatematisme a condamnat afirmația umaniști-

lor conform căreia filozofia antică ar fi superioară dogmelor creștine,

a denunțat cosmologia, antopologia și eshatologia platonică și apli-

cațiile inadecvate ale logicii la dogmele de la Constantinopol270. [...].

El a posedat multe calități care l-au plasat cu mult dea-

supra contemporanilor săi. A lăsat multe lucrări de teologie,

filozofie (platonică), drept, poezie, predici și scrisori. Istoria

(Chronografia) sa descriind evenimentele de la Ioan Țimiskes

până în ultimul an al vieții lui Psellos (976-1077) reprezintă o

sursă prețioasă pentru istoria secolului al XI-lea în ciuda unor

prejudecăți prezente în ea. Prin interesul pentru Antichitate el

este socotit unul dintre precursorii Renașterii.

Eutimie Zigabenos. Bun cunoscător al gramaticii și re-

toricii, comentator al cărților Noului Testament a fost rugat de

Alexei Comnenul să expună toate doctrinele eretice în special

pe ale bogumililor și să le respingă pe baza Sfinților Părinți.

Zigabenos s-a achitat de aceasta în lucrarea Panoplia dogmatică.

270 H. G. Beck, Geschichte der arth. Kirche im Byz. Reich, Gottingen, 1980;

Ioan I. Ică jr., Sinoadele bizantine din epoca Comnenilor (1081-1180) și

importanța lor dogmatică, în „Revista Teologică”, 1992, 1, p. 12-32.

301

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022). El a fost propo-

văduitorul ideii experienței conștiente a lui Dumnezeu, a fost

călugăr la Studion apoi s-a retras la Sfântul Mamas. Opera:

Discursuri catehetice și tratate teologice și etice. El insistă

asupra înțelegerii Creștinismului ca și comuniune personală cu

Dumnezeu și ca viziune a lui Dumnezeu punct de vedere co-

mun cu isihasmul. El nu definește experiența personală în opo-

ziție cu structura sacramentală a Bisericii. Ceea ce subliniază el

este faptul că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care poa-

te fi atinsă acum și nu numai ce aparține vieții viitoare și că ea

nu aparține doar spiritualului sau intelectualului din om, ci

omului întreg. Intră în conflict cu Ștefan al Nicomidiei, locții-

tor de patriarh în legătură cu o canonizare271.

Eustațiu al Tesalonicului „cel mai strălucitor astru al

lumii bizantine a învățăturii după Mihail Psellos”, cum îl nu-

mește un istoric din veacul nostru (sec XX n.n.).

Și-a făcut studiile la Constantinopol și a ajuns diacon al

catedralei Sfânta Sofia și dascăl de retorică. Cele mai multe

scrieri le-a alcătuit la Constantinopol, casa sa din Constantino-

pol fiind un fel de școală pentru tineri, un centru în care se

adunau mințile cele mai luminate ale orașului precum și tinerii

doritori de învățătură.

Ca arhiepiscop al Tesalonicului, cel de al doilea oraș în

importanță al Imperiului, Eustațiu și-a dedicat cea mai mare

parte a timpului ridicării nivelului moral și spiritual al comuni-

tăților monahale și eparhia sa, fapt care i-a atras uneori dușmă-

nia unor călugări. El a adresat apeluri călugărilor să prețuiască

și să păzească comoara bibliotecilor mănăstirești.

Dintre scrierile care au rămas de la el amintim o Istoria

cuceririi Tesalonicului de către normanzi în 1185, un Tratat

despre reformarea vieții monahale precum și Comentarii la

Iliada și Odiseea și la Pindar. A murit între 1192-1194.

271 John Meyendorff, Byz Theol, p. 78.

302

Lecția XXXVI

Cultura teologică în Răsărit, secolele XI-XII

Contrastul dintre Răsărit și Apus

Teologia bizantină nu s-a transformat într-o teologie de

școală: n-a fost făcută în universități și școli, n-a fost studiată

sau predată ca știință.

Maturitatea teologică a marilor teologi ai epocii n-a fost

rezultatul unei pregătiri teologice formale. Teologia bizantină a

fost o continuare a moștenirii patristice. Se învăța în primul

rând prin citirea și ascultarea Scripturii și prin rugăciune.

Deci această teologie putea fi „predicată”, „proclamată”

și nu predată în școală272.

Această abordare fundamental religioasă a teologiei a

fost împărtășită de cercurile monahale.

Opoziția dintre umanismul și monahismul bizantin

Curentul teologic mai dinamic se afla în mănăstire.

Schimbarea de metodologie introdusă în Apus de sco-

lastică va face schimbul teologic între Răsărit și Apus mai difi-

cil, (ex. Ferrara-Florența).

Dar influențe reciproce au existat totuși, chiar dacă con-

tactele au fost de multe ori neprietenoase.

În Bizanț nu s-a ajuns la condamnarea la moarte a uma-

niștilor, la arderea lor pe rug, la arderea scrierilor lor.

În timpul Comnenilor tot mai mult se afirma în Bizanț

că filozofia nu este esențială sau indispensabilă pentru soluțio-

narea problemelor teologice, sau pentru expunerea doctrinei.

Biserica Bizantină a refuzat o nouă sinteză între gândi-

rea greacă și Creștinism (cum făcea scolastica) rămânând fidelă

sintezei realizate în perioada patristică.

272 A. Papadakis, The Christian East..., p. 144.

303

Teologul latin, în schimb, era dispus să relativizeze moș-

tenirea patristică. Această denigrare a fost sporită de disputa în

legătură cu Filioque. Și în Bizanț se observă tensiunea dintre

doctrina creștină și implicațiile filozofiei.

Hristologia și, prin implicație, Soteriologia au reprezen-

tat preocuparea principală a teologiei bizantine din secolul IX

până în secolul XV. Această temă a stat în centrul discuțiilor

unor sinoade endemice din secolul al XII-lea.

Sinodul din 1117

Aici s-a discutat cazul mitropolitul Eustatiu al Niceei,

fost ucenic al lui Ioan Ittalos. A participat la discuția cu Petrus

Grossolanus. El a susținut că există o diferență marcantă între

Cuvântul necreat și natura umană asumată de Hristos. Terme-

nul de Mare Preot se referă la umanitatea lui Hristos. Această

metodologie a fost determinată de logică și de lupta împotriva

armenilor. Sinodul a respins această concepție ca fiind de ten-

dință nestoriană.

Sinoadele din 1156 și 1157

În centrul discuțiilor a stat concepția diaconului Sotericus

Panteugenus, conform căruia sacrificiului Mântuitorului pe

Cruce a fost oferit doar Tatălui și nu Sfintei Treimi, întrucât în

cel de al doilea caz s-ar presupune o divizare a lui Hristos cel

Unul în două persoane sau ipostaze.

Implicația pe plan euharistic al acestei concepții a fost

că Sacrificiul de pe Golgota nu este identic cu jertfa euharisti-

că, întrucât cel dintâi a fost oferit odată pentru totdeauna.

(Evrei 9, 27). Liturghia euharistică – spunea el – nu este o jer-

tfă, ci o comemorare colectivă.

Combătând această concepție, Biserica a arătat că în-

treaga Sfântă Treime participă la misterul mântuirii. Nu s-a în-

găduit confuzia între caracteristicile ipostatice ale lui Dumnezeu

304

și acțiunile și energiile sale. (importanța acesteia este distinctă

în Palamism).

Sinoadele din 1166 și 1170

Au dezbătut interpretările diferite ale textului din Ioan

14, 28: „Tatăl este mai mare decât Mine”. Aceasta reflectă o

dezbatere din Apus, introdusă în Bizanț de Dimitrie de Lampe.

Sinodul a interpretat acest verset ca indicând pe plan

trinitar faptul că Tatăl este izvorul, sursa divinității din punct

de vedere ipostatic. Pe plan hristologic el se referă la natura

umană. Constantin din Corfu și Ioan Irinikos au refuzat să ac-

cepte „inferioritatea” Fiului așa cum o explica Sinodul din 1166.

Cei doi au fost conducători de sinod în 1170 pentru că

prezentau unirea ipostatică în Hristos într-un fel care amintea

de monofizitism.

Un rol important în cultura teologică a secolului al XII-lea

l-au avut Mihail și Nichita Acominati, doi frați originari din

orașul frigian Chonae din Asia Mică.

Mihail și-a făcut studiile la Constantinopol, fiind ucenic

al lui Eustațiu al Tesalonicului.

Timp de treizeci de ani el a fost arhiepiscop al Atenei.

Ca mare admirator al culturii grecești el își avea reședința pe

Acropole, dar era dezamăgit de deosebirea pe care o observa între

enoriașii săi și vechii greci ceea ce l-a făcut să exclame: „Tră-

iesc în Atena, dar nu văd Atena niciunde”. El a rămas la Atena

până în 1204 când orașul a fost cucerit de latini și el s-a retras

pe insula Chios unde a murit în 1220 sau 1222.

El a lăsat o bogată moștenire literară sub formă de pre-

dici și cuvântări la diferite ocazii, precum și un număr mare de

scrisori și câteva poeme care ne dau informații prețioase despre

condițiile politice, sociale și literare ale vremii sale.

Nichita, fratele mai tânăr al lui Mihail, a studiat și el la

Constantinopol dar nu s-a dedicat unei cariere bisericești, ci s-a

305

afirmat în domeniul istoriografiei lăsându-ne o Istorie în două-

zeci de cărți cuprinzând evenimentele dintre urcarea pe tron a

lui Ioan Comnenul și primii ani ai Imperiului Latin de la Con-

stantinopol (1118-1206). Lucrarea este importantă pentru că ea

ne înfățișează acea epocă a Evului Mediu, în care relațiile ostile

dintre Răsărit și Apus ating punctul lor culminant și izbucnesc

în cruciade și în întemeierea Imperiului Latin la Constantino-

pol. Părerile sale despre cruciații apuseni și despre raporturile

reciproce dintre Apus și Răsărit se disting printr-un adevăr pro-

fund și un autentic simț istoric pe care nu le găsim nici în cele

mai bune lucrări ale literaturii medievale apusene. (Th. Uspensky,

în monografia despre Nichita).

Alături de Istorie Nichita a mai scris și un Tezaur al

Ortodoxiei, o continuare a Panopliei dogmatice a lui Eutimie

Zigabenos, în care și-a propus să combată o serie de greșeli

eretice. Această lucrare nu a fost publicată în întregime.

Probleme controversate de Teologie Dogmatică au fost

abordate de către Nicolae al Metonei (†1167) în lucrarea Între-

bări și răspunsuri. A mai scris și tratate: despre prefacerea eu-

haristică, împotriva apocatastazei origeniste pe care o susținea

un episcop contemporan.

Dreptul bisericesc a fost reprezentat de Zonaras, Areistes

și Balsamon, acesta din urmă ales patriarh al Antiohiei a scris

un Comentariu la Nomocanonul lui Fotie. Pe terenul istoriei

bisericești s-a distins Zonaras cu Cronica sa (care a devenit popu-

lară la slavi și români), Eustațiu de Tesalonic cel mai educat

după Psellos care ne-a lăsat o descriere a ocupării Tesalonicului

de către normanzi în anul 1185, Mihail Acominiatul, fost arhi-

episcop al Atenei care a avut catedrala pe Acropole; și mai ales

fratele său mai mic, Nichita Acominatul. Istoria lui Nichita, în

douăzeci de cărți cuprinde perioada 1118-1206.

Cartea este importantă pentru descrierea acelei epoci

din Evul Mediu în care relațiile ostile dintre Răsărit și Apus

ating punctul lor culminant.

306

Secolul XIII

În ciuda strâmtorărilor politice suferite de Bizanț din partea latinilor și Asăneștilor, viața culturală, redusă în mani-festări, n-a încetat totuși.

Niceea, capitala Imperiului după cucerirea Constantinopo-lului de către latini, a devenit o nouă Atena a culturii iar despotatul Epirului cel de al doilea centru al culturii bizantine. Aici a activat episcopul Ioan de Nanpacta, autor de scrieri de polemică antilatină, Gheorghe Bardanes, mitropolit de Corfu, și arhiepiscopul Dimitrie Chomatenul de Ohrida, autor al unor răspunsuri canonice.

Între ceilalți teologi bizantini din această epocă îi amintim pe frații Ioan și Nicolae Mesarites, Nichifor Blemides, Gheorghe Acropolitul, Ioan Beccos.

Nichifor Blemides a fost cel mai strălucit om de cultură din această vreme, om care a refuzat toate onorurile, inclusiv patriarhatul. Cele două autobiografii ale sale ne dau informații prețioase despre Istoria bisericească, despre condițiile politice și sociale ale epocii. El a fost autorul a numeroase scrieri teolo-gice în domeniul dogmaticii, polemicii, ascetismului, exegezei, liturgicii, predicii și poeziei.

Ioan Beccos, patriarh al Constantinopolului (1275-1282), a fost un sprijinitor al unirii cu Roma și a scris o lucrare intitulată Despre unire și pacea Bisericii între vechea și noua Romă. A fost înlăturat de pe scaunul patriarhal de Andronic al II-lea Paleologul. În această epocă un centru de cultură teologică l-a reprezentat Muntele Athos prin intermediul căruia literatura teologică s-a răspândit la ruși, la sârbi, la bulgari și la români. Inginerii, cro-nicarii, povestitorii, juriștii, teologii, cântăreții bisericești, cu to-ții au fost împrumutați din cultura teologică bizantină.

La ruși Kievul a devenit un important centru cultural. Ila-rion, primul episcop rus al acestui oraș, a scris lucrări de interpre-tare a Scripturii și de interpretare a istoriei. Cronicarul Nestor a scris o istorie politică și bisericească. (852-1110). La aceștia se adaugă Chiril de Turov vestit predicator și Clement de Sinolensk.

307

La bulgari, Târnovo era un vestit centru de cultură teo-

logică, de acest centru fiind legate Evangheliarul de la Târnovo

și un Evangheliar prefațat de Teofilact.

În Serbia, Sava Nemania a scris vestita Kormciaia Kniga.

Nomocanon prelucrat de el în slavonă.

Centre importante teologice au fost mănăstirile Studenița,

Jicia și Milișevo unde au existat școli de copiști și traducători.

La noi se poate menționa în această epocă existența unor mănăs-

tiri ca cea de la Morisena precum și activitatea unor episcopi pe

care îi amintește Bula din 1234 a papei Grigorie al IX-lea către

Bela al IV-lea al Ungariei.

Isihasmul

Nimic nu descoperă mai mult dihotomia gândirii teolo-

gice bizantine ca disputa isihastă începută în secolul al XIV-lea

legată de numele Sfântului Grigorie Palama.

La suprafață această dispută punea probleme tehnice de

practică ascetică prin care se realizează concentrarea minții și este

atinsă contemplarea luminii divine chiar cu ochii trupești. Foarte

curând, însă, s-a pus întrebarea: Ce contemplă și ce văd cei care

practică isihia?

Oponenții isihasmului socoteau că în teologia îndumne-

zeirii sau a unirii cu Dumnezeu limitele dintre creație și Dum-

nezeu s-ar șterge și că în extremele sale doctrina isihastă a lu-

minii necreate a Taborului ar sta pe marginea panteismului.

Practica isihastă cerea ca ochii să fie sustrași oricărei

priveliști externe, dar să fie păstrați deschiși pentru a putea ve-

dea lumina dumnezeiască.

Isihaștii țineau bărbia în piept și își fixau privirea într-un

punct din abdomen și rosteau în ritmul respirației rugăciunea:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.

Ca urmare a practicării îndelungate a acestei metode ei

vedeau o lumină pe care o socoteau dumnezeiască, cea pe pare

apostolii au văzut-o pe Muntele Tabor.

308

Controversa a izbucnit atunci când un călugăr grec din

Calabria, din sudul Italiei, pe numele Varlaam, cunoscător al

filozofiei platonice, aristoteliene și al scolasticii, a luat în derâ-

dere practica isihastă poreclindu-i pe cei din această categorie

„privitori la buric” sau „cu sufletul la buric”.

Metoda nu era însă un țel în sine, ci doar un mijloc pen-

tru așezarea omului care se roagă în „atenție” gata să primească

harul lui Dumnezeu.

Obiecțiunea lui Varlaam pornea de la premise antropo-

logice platonice potrivit cărora orice participare somatică (tru-

pească) nu poate fi decât un obstacol în calea unei adevărate

întâlniri intelectuale.

Varlaam venea dintr-un mediu dominat de intelectualism,

de rațiune, cel al scolasticii, și reduce cunoașterea lui Dumne-

zeu la rațiune.

Reprezentantul cel mai de seamă al teologiei isihaste a

fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care provenea dintr-o

familie aristocratică din Asia Mică stabilită la Constantinopol.

După moartea tatălui său, un senator foarte evlavios, el a studi-

at probabil la Universitatea din capitala imperiului, împăratul

Andronic al II-lea intenționând să-l pregătească pentru o înaltă

carieră politică, aceste studii profane lăsându-și amprenta asupra

operei lui Palama. Dar din copilărie el a fost pregătit de către

părinții săi pentru viața monahală. Ei au întreținut legături apro-

piate cu o seamă de călugări, iar tatăl său a fost tuns în mona-

hism pe patul de moarte. Grigorie a avut ca îndrumători spiritu-

ali călugări atoniți care rezidau la Constantinopol și la vârsta de

douăzeci de ani s-a hotărât să intre în monahism. Întreaga fami-

lie a făcut același lucru, iar după câteva luni pe Muntele Papikion,

Grigorie cu încă doi frați ai săi s-au dus la Athos. După trei ani

acolo s-a dus la Tesalonic unde a fost hirotonit preot, apoi la un

schit pe un munte lângă Bereia iar în 1335 a ajuns stareț273.

Împotriva afirmațiilor lui Varlaam, Sfântul Grigorie a apărat

273 John Meyendorff, A Study of Gregory....

309

practica isihaștilor și a arătat că nu este imposibilă vederea lu-

minii dumnezeiești care este doar o lucrare dumnezeiască și nu

ființa nevăzută a lui Dumnezeu. Deci el face distincție între fi-

ința lui Dumnezeu și energiile Sale.

Poziția teologică a Sfântului Grigorie Palama poate fi

rezumată în următoarele trei puncte274:

1. Cunoașterea lui Dumnezeu este o experiență dată tu-

turor creștinilor prin Botez și prin continua lor participare la

viața Trupului lui Hristos în Euharistie. Ea presupune participa-

rea omului întreg în rugăciune și slujire. În felul acesta ea devi-

ne nu numai o experiență intelectuală, ca în scolastică, doar a

minții, ci și „un simț duhovnicesc”. În rugăciune, în Sfintele

Taine, omul este chemat la participarea la viața divină, care

este adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu.

2. Dumnezeu este total inaccesibil în ființa Sa atât în

viața aceasta cât și în cea viitoare.

3. Dar tăria cu care Palama afirmă inaccesibilitatea fiin-

ței lui Dumnezeu merge la el în paralel cu afirmarea puternică a

îndumnezeirii și participării la viața dumnezeirii ca țel originar

al existenței umane.

Sfântul Grigorie Palama, deși avea o solidă pregătire fi-

lozofică, n-a încercat să justifice distincția dintre natură și

energii cu ajutorul categoriilor ontologice, ci în termeni perso-

nali. Și Sfântul Grigorie a pornit de la considerații de natură

soteriologică potrivit cărora mântuirea înseamnă îndumnezeirea.

Aceasta se realizează prin penetrarea întregii existențe umane

de prezența divină printr-o comuniune personală275. Acest lucru

este posibil potrivit Sfântului Grigorie, pentru că Dumnezeu

este un Dumnezeu viu care nu este cuprins de categoriile filo-

zofice. Pentru că în ceea ce îl privește pe om comuniunea sa cu

Dumnezeu nu se realizează la nivelul ființei divine, ci la cel al

274 John Meyendorff, Byz. Theol, p. 77. 275 G. Florovsky, Bible, Church, Tradition, p. 113-115. (Se va prescurta în

continuare Bible, Church...).

310

energiilor276. Episcopul Kallistos Ware pornind de la distincția

dintre ființă și energii vorbește de trei feluri de unire:

1. Unire după ființă (în cadrul Sfintei Treimi);

2. Unire după ipostas (cele două firi în Hristos);

3. Unire după energii (îndumnezeirea oamenilor).

De aceea era nevoie să se facă această distincție între ființa

și energiile divine, distincție care nu poate fi înțeleasă dacă se ră-

mâne doar la nivelul rațiunii discursive. Doar noi știm că rațiunea

nu este singurul mijloc pentru înțelegerea adevărurilor spirituale.

Pentru a se apropia de ceea ce este greu de cuprins cu min-

tea, Tradiția creștină vorbește de forma antinomică = afirmarea a

două adevăruri opuse care nu pot fi reconciliate la nivelul rațiunii

discursive, dar este posibilă o împăcare a lor la nivelul experienței

contemplative. Exemplu: învățătura despre Sfânta Treime, Întrupare,

Euharistie. Aceasta nu înseamnă că aceste învățături ar fi total nein-

teligibile. Ele nu sunt iraționale, ci supraraționale pentru că Dumne-

zeu transcende lumea deci și înțelegerea noastră „rațională”277.

Și în distincția pe care o face între natură și energii în Dum-

nezeu, Sfântul Grigorie Palama n-a inovat nimic pentru că despre ea

au vorbit și Capadocienii și Sfântul Maxim Mărturisitorul.

În concluzie, există o distincție obiectivă în Dumnezeu în

același timp cu simplitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este în același

timp necunoscut și posibil de cunoscut, inaccesibil și accesibil.

Afirmând că isihaștii văd lumina taborică, Sfântul Grigorie

era conștient că acesta este un indiciu și nu o descriere strictă pentru

că atunci când vorbim de realitatea dumnezeiască nu putem vorbi

cu precizie exactă, ci doar prin simboluri, imagini și analogii.

Varlaam Calabritul a combătut afirmația Sfântului Grigo-

rie potrivit căruia comuniunea directă a omului cu Dumnezeu în

viața aceasta este o experiență pe care unii oameni au avut-o.

276 Ep. Kallistos Ware, Salvation and Theosis în Orthodox Theology în vol. Luther

et la Reforme Allemande dans une perspective oecumenique, Chambesy, 1983, p.

176-177. (Se va prescurta în continuare Salvation and Theosis în Orthodox...). 277 K. Ware, E. C. R., IX, 1977, p. 45-50.

311

Căderea lui Varlaam și a acelor mai mulți critici ai pala-

mismului constă în aceea că ei se bazează pe noțiunea rațională

a simplității lui Dumnezeu și nu recunosc faptul că în Dumne-

zeu este posibilă o coencidentia oppositorum278.

Sfântul Grigorie a alcătuit scrierea intitulată Tomul

aghioritic, în care fără a-l numi pe Varlaam sunt condamnate

ideile sale. Acesta reîntors de la Avignon a replicat prin Împo-

triva metalienilor.

În iunie 1341 a avut loc la Constantinopol un sinod pre-

zidat de împăratul Andronic al III-lea. Tomul sinodului menți-

onează ca evidentă distincția între ființă și energii. Varlaam a

părăsit Bizanțul, s-a reîntors în Italia unde a fost profesor de

greacă iar apoi a fost numit de papă arhiepiscop de Gerace.

După moartea împăratului Andronic al III-lea (1341),

cei care și-au disputat puterea la Constantinopol au fost marele

domestic Ioan Cantacuzino și patriarhul Ioan Calecas, regent în

vremea minoratului lui Ioan al V-lea Paleologul; mai exista și

împărăteasa Ana de Savoya.

În octombrie 1341, în timp ce Ioan Cantacuzino conducea

o expediție militară în Balcani, s-a produs o lovitură de stat prin

care patriarhul Ioan Calecas și Apocavcos au obținut controlul

deplin la Constantinopol. Sfântul Grigorie a condamnat gestul

patriarhului, pentru care va fi arestat și întemnițat într-o mănăstire.

În anul 1345 patriarhul Ioan Calecas a convocat un nou

sinod la Constantinopol care l-a anatemizat pe Sfântul Grigorie

Palama și pe adepții săi pentru așa-zise „învățături greșite”.

Doi ani mai târziu circumstanțele politice s-au schimbat

în favoarea palamiților ca urmare a războiului civil din Bizanț

și aceștia o câștigă de partea lor și pe împărăteasa Ana de Savoya.

Patriarhul Ioan Calecas, care a fost socotit principalul vinovat

pentru criza religioasă din Bizanț, a fost depus și înlocuit cu

Isidor, prieten al lui Grigorie Palama. Doar în câteva săptămâni

la Constantinopol au fost ținute trei sinoade pentru confirmarea

278 K. Ware, E. C. R , p. 50-51.

312

palamismului. Tot acum Sfântul Grigorie a fost ales mitropolit al

Tesalonicului dar și-a putut ocupa scaunul doar în 1350 după re-

cucerirea orașului de către împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino.

Confirmarea isihasmului ca doctrină oficială a Bisericii

Ortodoxe s-a făcut din nou la sinoadele din anii 1351 și 1368,

învățătura opusă promovată de Varlaam și Achindin fiind con-

damnată ca erezie.

După un prizonierat la turci, Sfântul Grigorie s-a reîn-

tors la Tesalonic în 1355, dar a murit la 14 noiembrie 1359 și a

fost înmormântat în catedrala Sfânta Sofia din Tesalonic. El a

fost canonizat la un sinod din 1368, după ce unei biserici i s-a

dat ca hram numele său. El este pomenit în a doua Duminică

din Postul Paștilor.

Biserica Ortodoxă a menținut învățătura conform căreia

există lucrări dumnezeiești distincte de ființa lui Dumnezeu dar

necreate și nici separate de ea și care se numesc tot Dumnezeu

sau dumnezeire.

În rândul sprijinitorilor isihasmului s-au numărat teologi

vestiți din secolul XIV ca Nil Cabasila (†1361), Nicolae Cabasila

(†1371), Simeon al Tesalonicului (†1429).

Încă în același secol al XIV-lea reprezentanții acestei

mișcări se vor strădui să impună isihasmul ca doctrină oficială

a Ortodoxiei și aceasta se întâmpla într-o vreme în care turcii

înaintau tot mai mult în teritoriile ortodoxe279.

Dacă mișcarea isihastă a fost o mișcare panortodoxă, cen-

trul care o hrănea a rămas Bizanțul. Direcțiile fundamentale ale

vieții spirituale proveneau de la Athos în timp ce politica biseri-

cească a isihaștilor se făcea la Constantinopol. Această politică

viza menținerea pe scaunul patriarhal a adepților isihasmului,

efort care s-a bucurat de succes pentru că între 1351 (succesul

acestei mișcări) și 1400 pe tronul patriarhal s-au aflat șapte pa-

triarhi dintre care unul singur se pare că n-a aparținut mișcării.

279 A. E. Tachinos, Le movement hesychaste pendant les dernieres decennies

du XlV-e siecle, „Κληεουομια”, ianuarie, 1974, p. 113-132.

313

Ierarhii isihaști n-au fost oameni retrași de lume, ci au des-

fășurat o activitate administrativă intensă. Cel mai vestit dintre

ierarhii isihaști a fost Filotei Kokinos (1353-1355; 1364-1376),

discipol, prieten și biograf al Sfântului Grigorie Palama. S-ar fi

crezut că isihaștii disprețuiesc viața liturgică în comunitate și pre-

feră rugăciunea în singurătate. Reformele liturgice ale patriarhului

Filotei și interesul său și al altor isihaști pentru viața liturgică do-

vedesc interesul acestora și pentru viața socială și în comunitate.

Influențe isihaste s-au resimțit și la alte popoare ortodoxe:

În Bulgaria un reprezentant de seamă a fost Eftimie de

Târnovo, care a făcut cunoștință cu acest fel de viață la Athos.

În 1375 el a devenit patriarh de Târnovo, ultimul în timpul ce-

lui de-al doilea țarat bulgar pentru că în 1393 turcii au intrat în

Târnovo și l-au trimis pe Eftimie în exil. El a fost autor de vieți

de sfinți și lucrări liturgice. Isihasmul a trezit un nou interes

pentru viețile de sfinți. Alți reprezentanți de seamă ai isihasmu-

lui în Bulgaria au fost: Ioasaf, mitropolit de Vidin și călugărul

Ciprian, mai apoi mitropolit al Kievului.

În Serbia domnia prințului Lazăr (1371-1389) a fost o

perioadă de decădere politică. În aceeași vreme, însă, isihasmul

a cunoscut o mare răspândire aici. Isihasmul a pătruns în aceas-

tă țară prin intermediul Mănăstirii Sinai, a Mănăstirii Hilandar

și a altor mănăstiri de la Athos. Aici isihasmul se bucura de

mare prețuire printre călugării sârbi. La Athos exista o pleiadă

de călugări sârbi venerabili între care cel mai vestit era Isaia

care se bucura de prietenia patriarhului Filotei. Isaia a jucat un

rol important în anularea schismei sârbești. Între însoțitorii lui

Isaia la Constantinopol în acest scop s-au aflat și Nicodim care

se va așeza mai apoi la noi.

Isaia a tradus în slavonește pentru prima dată opera

Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, preambul foarte impor-

tant pentru studierea Sfântului Grigorie Palama.

Nicodim (de origine greacă), după ce s-a așezat la noi a

desfășurat o intensă activitate monahală inspirată de isihasm.

314

Un alt reprezentant al isihasmului la noi a fost Antim Critopulos, fost călugăr la Athos, ajuns mitropolit în Țara Ro-mânească în timpul patriarhului Filotei.

La ruși Serghie de la Radonej (1314-1392) era un prac-ticant al isihasmului, acest curent devenind puternic aici după ce Ciprian a ajuns mitropolit al Kievului (1378-1406).

Isihasmul a constituit în această epocă un important element al legăturilor panortodoxe.

Conform lui Palama ființa divină înseamnă Dumnezeu în transcendența Sa, iar energiile înseamnă Dumnezeu în apropierea și imanența Sa. În ceea ce privește ființa Sa, Dumnezeu este dincolo de orice participare și necognoscibil. În ce privește energi-ile Sale, Dumnezeu este deschis împărtășirii și participării, ceea ce înseamnă că El este cognoscibil deși nu întru totul cunoscut.

Aceste energii, în concepția lui Palama nu sunt doar efectele create ale lucrării lui Dumnezeu în lume, ci sunt ele în-sele eterne și necreate. Ele nu trebuie concepute în termeni ab-stracți, ci în termeni personali. Ele nu sunt un lucru, un obiect, un dar pe care Dumnezeu îl face, un intermediar între Divinitate și umanitate, ci Dumnezeu însuși în acțiunea lui personală – din veșnicie cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi raportându-se unul la altul în dragoste reciprocă; și apoi de la crearea lumii Cele Trei Persoane ieșindu-și din sine însuși în dragoste pentru a crea, răscumpăra și sfinți. La fel, energiile nu sunt o parte, subdiviziu-ne a lui Dumnezeu, ci Dumnezeu cel unul indivizibil în deplină-tatea automanifestării sale. Palama este foarte limpede asupra acestui punct: „Fiecare putere sau energie este Dumnezeu însuși, Dumnezeu este prezent cu totul în fiecare din energiile sale divi-ne”. Astfel distincția între ființă și energii nu subminează în ni-ciun fel învățătura despre simplitatea dumnezeiască.

Datorită aceste distincții dintre ființă și energii se poate vorbi despre trei feluri de unire:

1. unire după ființă (în cadrul Sfintei Treimi), 2. unire după ipostas (cele două firi în Hristos), 3. unire după energii (îndumnezeirea oamenilor)280.

280 Ep. Kallistos Ware, Salvation and Theosis în Orthodox..., p. 176-177.

315

Teologia isihastă: Sfântul Grigorie Palama

Discuțiile din secolul al XIV-lea s-au referit și la o serie

de forme ale vieții monahale, însă tema principală a fost de na-

tură teologică. Erau implicate aici:

- cunoașterea lui Dumnezeu,

- hristologia,

- antropologia.

Pentru Palama cunoașterea imediată a lui Dumnezeu în

Hristos, este accesibilă tuturor celor botezați și constituie o bază

reală și un criteriu al adevăratei teologii. Varlaam insista asupra

caracterului incognoscibil al lui Dumnezeu, cu excepția cunoaște-

rii prin intermediul mijloacelor indirecte, create: Sfânta Scriptură,

din creație, sau prin revelații speciale. Varlaam a atacat și metoda

psihosomatică de rugăciune însoțită de cuvintele: „Doamne Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Metoda aceasta nu

este un țel în sine, ci doar un instrument folositor pentru așezarea

omului care se roagă „în atenție”, gata să primească harul lui

Dumnezeu. Obiecțiunea lui Varlaam pornea de la premize antro-

pologice platonice: orice participare somatică nu poate fi decât un

obstacol către adevărata întâlnire „intelectuală”281

Victoria palamismului a însemnat victoria unui uma-

nism specific creștin centrat în Dumnezeu în opoziția față de

concepția despre om ca fiind o ființă autonomă, seculară.

În îndumnezeirea omului nu suprimă umanitatea lui, ci

îl face cu adevărat uman chiar dacă ar fi numai prin restaurarea

comuniunii lui cu Dumnezeu.

Dezbaterea asupra palamismului

I. Incomprehensibilitatea lui Dumnezeu

Omul căzut nu are rațiune naturală pură. Rațiunea vătă-

mată de păcat are nevoie să fie vindecată și transfigurată de har.

281 John Meyendorff, Biz. Theol., p. 77.

316

Rațiunea nu este singurul mijloc pentru înțelegerea adevărurilor spi-

rituale. Pentru a se apropia de ceea ce este greu de cuprins cu min-

tea, tradiția creștină vorbește de forma antinomică (afirmarea a două

adevăruri opuse care nu pot fi reconciliate la nivelul rațiunii discur-

sive, dar e posibilă o reconciliere la nivelul experienței contemplati-

ve). Dumnezeu transcende categoriile noastre de unul și mulți.

Aceasta nu înseamnă că aceste doctrine sunt total neinteligibile, ele

nu sunt iraționale, ci supraraționale, pentru că Dumnezeu transcende

lumea și deci și înțelegerea noastră „rațională”. În felul acesta și dis-

tincția ființă-energie are un caracter antinomic. Există o distincție

obiectivă în Dumnezeu și în același timp există simplitatea lui

Dumnezeu. Dumnezeu este în același timp de necunoscut și posibil

de cunoscut. Cel ce cunoaște energiile lui Dumnezeu cunoaște pe

Dumnezeu așa „cum este El”, dar nu cum este El în Sine. Reverența

față de misterul divin este cu totul altceva decât mistificarea gratuită.

Părinții răsăriteni au accentuat incomprehensibilitatea lui

Dumnezeu, au recunoscut limitele minții umane și ale limbii,

dar au făcut toate eforturile pentru a explica convingerile lor282.

Dezbaterea asupra palamismului (II)

Distincția între ratio (dianoia) și intellectus (nous), aceasta

din urmă este cunoașterea spirituală care operează prin experiență și

intuiție directă și nu prin concepte abstracte și raționament discursiv.

Sfântul Grigorie Palama scriind din această perspectivă

insistă asupra faptului că vederea luminii dumnezeiești (deci

experiența energiilor necreate a lui Dumnezeu) nu se petrece pe

planul imaginației (phantasia), ci pe cel al rațiunii (dianoia). Aceasta

este o experiență directă nu o ipoteză speculativă.

Cel care abordează domeniul divinului cu ajutorul lui

ratio ajunge repede la două posibilități

1. Face din formulele logice măsura divinului și cade

într-un fel de antropomorfism;

282 K. Ware, E. C. R., IX, 1977, p. 45-50.

317

2. ' Caută să depășească limitările conceptuale și să se

ridice de la nivelul lui dianoia la cel al lui nous. Unul din mij-

loacele folosite pentru aceasta este antinomia.

Scăderea celor mai mulți critici apuseni ai palamismului

este că se bazează pe noțiunea rațională a simplității divine și

evită să recunoască faptul că în Dumnezeu este posibilă o co-

encidentia oppositorum.

Iraționalismul sau obscurantismul constă în transpune-

rea antinomiei din sfera discuției despre realitatea divină în

domeniul discuției despre lumea creată283.

Dezbaterea asupra palamismului (III)

II. Unirea cu Dumnezeu

Varlaam Calabritul nega posibilitatea unei comuniuni di-

recte nemijlocite în Dumnezeu, în viața aceasta. Sfântul Grigorie

afirma că acest lucru era un fapt, „o experiență pentru sfinții din

vremea sa. El susținea realitatea unei eshatologii „inaugurale”.

Afirmând că isihaștii văd lumina, Sfântul Grigorie era conștient că

acesta este un indiciu și nu o descriere strictă, pentru că atunci

când vorbim despre realitatea dumnezeiască nu putem vorbi cu

precizie exactă, ci doar prin simboluri, imagini și analogii.

Când vorbim despre relația omului cu Dumnezeu este

necesar să accentuăm atât imanența cât și transcendența lui

Dumnezeu, atât realitatea comuniunii nemijlocite a omului cu

Dumnezeu cât și distincția permanentă între creatură și Creator.

III. Palamism și ecumenism

Trebuie făcută distincție între faptul însuși și termino-

logie. Un exemplu îl reprezintă Declarația de la Moscova (1976)

a dialogului ortodoxo-anglican.

283 K. Ware, E. C. R., p. 50-51.

318

IV. Filosofie și istorie

Akindinos și Gregoras erau mai antilatini decât Sfântul

Grigorie. Sfântul Grigorie a avut contacte cu unii apuseni și nu

s-au opus unui dialog teologic. Aceia care abordează palamismul,

exclusiv dintr-un punct de vedere filozofic greșesc284. [...].

Dezbatere asupra palamismului (IV)

V. Genealogia palamismului

Există primejdia la scriitorii apuseni care se ocupă de

Sfântul Grigorie, de a introduce în discuție categorii scolastice

latine, străine tradiției patristice grecești. Există multe feluri de

„teologie scripturistică”.

Nimeni nu pretinde că palamismul reprezintă întregul

teologiei ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama nu este unicul in-

terpret al tradiției bizantine. (John Meyendorff).

Sfântul Grigorie Palama și Theosis

Sfântul Grigorie Palama n-a fost un teolog speculativ,

n-a fost preocupat de problemele abstracte ale filozofiei deși a

avut o bună pregătire în acest domeniu. El era preocupat de

probleme privind existența creștină. Toate scrierile sale au fost

cauzate de probleme ale vremii. Epoca sa era o epocă a contro-

verselor și neliniștilor. Sfântul Grigorie era suspectat de inova-

ții, dar de fapt el era adânc înrădăcinat în tradiție. (Capadocieni,

Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Viața în Hristos

- care este caracteristica principală a existenței creștine?

- îndumnezeirea.

284 K. Ware, E. C. R., p. 52-58.

319

Termenul avea la acea dată o îndelungă întrebuințare în

teologia patristică: Irineu, Atanasie, Grigorie de Nazianz, Gri-

gorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei, Maxim Mărturisitorul,

Simion Noul Teolog.

Omul rămâne mereu ceea ce este, dar dobândește nestri-

căciunea și nemurirea.

„Singurul care are nemurirea” (I Tim 6, 16) este Dum-

nezeu, însă omul este admis în comuniunea cu Dumnezeu prin

Iisus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt.

Aceasta este mai mult decât o comuniune morală, decât

o perfecțiune morală. Nu trebuie să gândim categoriile ontolo-

gice, ci în termeni personali.

Este vorba despre o comuniune personală, de o întâlnire

personală, în care întreaga existență umană este penetrată de

„Prezența divină”285.

Sfântul Grigorie Palama și Theosis (II)

- este această întâlnire compatibilă cu transcendența lui

Dumnezeu?

- întâlnește omul cu adevărat în această lume pe Dumnezeu?

- răspunsul Părinților răsăriteni este afirmativ: omul în-

tâlnește pe Dumnezeu și vede slava Sa veșnică.

Încă de la Sfântul Atanasie se face distincție între ființa

lui Dumnezeu și puterile Lui. Sfântul Vasile spune că noi îl cu-

noaștem pe Dumnezeu doar în și prin acțiunile sale, aceasta

fiind o cunoaștere adevărată.

Sfântul Ioan Damaschinul spune că energiile lui Dum-

nezeu reprezintă adevărata lui revelare. Acest fel misterios al

Prezenței divine în ciuda transcendenței absolute a Ființei divi-

ne întrece orice înțelegere.

Sfântul Grigorie începe cu distincția între har și ființă.

Izvorul îndumnezeirii umane nu este ființa divină, ci harul lui

285 G. Florovsky, Bible, Church,..., p. 113-115.

320

Dumnezeu. [...]. Energiile își au originea în Dumnezeu și mani-

festă ființa Sa.

Întreaga învățătură a Sfântului Grigorie presupune acți-

unea unui Dumnezeu personal. Sfântul Grigorie apără realitatea

experienței creștine. Mântuirea nu este numai iertare, ci este o

autentică reînnoire a omului, realizată de energiile lui Dumne-

zeu care îl admit pe om în comuniune cu El. Acesta pornește de

la distincția dintre natură și voință. Este această distincție com-

patibilă cu simplitatea lui Dumnezeu?

Dar dacă această distincție nu este acceptată va fi impo-

sibil să discernem între Nașterea Fiului și crearea lumii.

Sfântul Grigorie Palama și Theosis (III)

Dumnezeu este ceea ce este însă voința Sa este liberă.

El nu este obligat să facă ceea ce face, El nu face ceea ce face

pentru a fi necesar să facă.

Dimensiunile ființei și acțiunii sunt diferite și trebuie

distinse. Această distincție nu compromite în niciun fel simpli-

tatea lui Dumnezeu. Totuși această distincție este și una reală

nu doar logică.

Sfântul Grigorie era împotriva teologiei esențialiste (ca-

re își are originea în opera lui Origen) care nu explică libertatea

lui Dumnezeu, dinamismul voinței Sale.

Punctul de plecare al Sfântului Grigorie îl constituie is-

toria mântuirii, istoria creștinului năzuind spre desăvârșire.

Aceasta poate fi numită o teologie a faptelor.

321

Lecția XXXVII

Controverse și schisme în Răsărit și Apus.

Bogomilii, catharii (albigensii) și valdensii

Bogomilii

Aceștia au fost eretici care s-au răspândit foarte mult în

secolele X-XV în sud-estul Europei, mai ales în Bulgaria. Ori-

ginea lor este mult mai veche și trebuie căutată în ereziile care

au rezultat din întâlnirea dintre Creștinism și credințe religioase

indo-iranice care erau dualiste propovăduind o învățătură baza-

tă pe lupta dintre cele două principii: al binelui și al răului. Din

această întâlnire au rezultat erezii ca cele ale gnosticilor, mar-

cioniților și maniheilor răspândite mai ales în Asia Mică.

În secolul al XVII-lea a fost cunoscută o altă sectă înru-

dită cu cele de mai sus: pavlicianismul care apare în Armenia

dar se răspândește repede și în teritorii ale Imperiului Bizantin

din Asia Mică. Aceștia au fost prigoniți atât de autoritățile bise-

ricești cât și cele de stat, cu excepția împăraților iconoclaști din

prima perioadă a crizei iconoclaste.

Ereticii din această categorie erau numiți pavlicieni pentru

că ei pretindeau că reprezintă Biserica Sfântului Apostol Pavel:

conducerea lor își lua nume ale însoțitorilor Sfântului Apostol

Pavel (Silvan, Timotei, Tit). Ei respingeau o serie de practici ale

Bisericii cum sunt: postul, monahismul, venerarea Maicii Domnu-

lui și a sfinților, a crucii, a icoanelor și a moaștelor.

Persecuția cea mai aprigă împotriva acestora a fost de-

clanșată de către împărăteasa Teodora pentru care pavlicienii

au părăsit teritoriul bizantin și s-au stabilit în Arabia.

O înțelegere cu aceștia a fost realizată de către împăratul

Ioan Tzimiskes pe la 970 când pavlicienii au acceptat să se stră-

mute în Tracia la Filipopole pentru a apăra granițele de nord ale

Imperiului împotriva bulgarilor. De aici, secta s-a răspândit în

țările vecine dar a ajuns și în Apus.

322

În Bulgaria această sectă s-a numit bogomilism de la

promotorul aici al acestei mișcări, Ieremia Bogomil, în timpul

țarului Petru (927-970), fiul țarului Simeon cel Mare (893-927).

Poporul bulgar de curând încreștinat a oferit teren pro-

pice de răspândire a acestei secte care suferă anumite modifi-

cări de doctrină față de pavlicianism.

Informații despre întemeietorul bogomilismului aflăm

în cartea preotului Cosma din Tesalonic contemporan cu țarul

Samuil (976-1014).

Despre Bogomil (=Teofil), preotul Cosma spune că ar fi

fost mai potrivit să se fi numit Bogoriemil (= lui Dumnezeu

neplăcut).

Pentru că izvoarele grecești îl menționează numai pe

Bogomil, iar cele slave atribuie preotului Ieremia ceea ce se

spune în cele grecești despre Bogomil sunt cercetători care

consideră că este vorba despre două persoane diferite.

Se pare că preotul Ieremia și-a luat numele de Bogomil

după ce s-a convertit la această sectă.

În ciuda măsurilor aspre luate împotriva lui [...] bogomi-

lismul s-a răspândit foarte mult în rândul maselor populare prin

simplitatea predicilor și prin interpretarea ușoară și fantastică a

doctrinei. Având caracter și de mișcare socială el a constituit în-

totdeauna un sprijin fanatic și puternic al tuturor partidelor care

militau pentru independența Bulgariei și a tuturor răscoalelor

care aveau aceeași tendință. Astfel în anul 1089 un grup de bo-

gomili conduce în frunte cu Tranius răscoala din Plovdiv.

În timpul țarului Samuil (976-1014) erezia a pătruns în

familia acestuia, fiind îmbrățișată de fiul și de nora țarului.

Ioniță Caloian (1197-1207), fiind ajutat de către bogo-

mili le acordă libertate religioasă și îi sprijină în răscoala lor de

la Filipopole (1205) înlăturându-i pe cruciații francezi.

În secolul al XVI-lea bogumilii s-au amestecat în lupte-

le dinastice din Bulgaria. După bătălia de la Vidin din 1398 și

cucerirea cetății de către Baiazid, când provincii întregi au fost

323

pustiite, mulți bulgari s-au refugiat în munți, alții în Valahia,

Serbia, Ungaria, iar dintre bogomili mulți au primit islamismul.

Unii dintre bogomili s-au refugiat și la nord de Dunăre, mai

ales în Bosnia și Herțegovina aflate sub suzeranitate ungară,

unde formează chiar un stat propriu.

În perioada secolelor XII-XIV, împotriva bogomililor s-au

ținut câteva sinoade la Târnovo (1211; 1340).

Doctrina bogumililor

Izvorul cel mai important pentru cunoașterea doctrinei

lor îl constituie Panoplia dogmatică a lui Eutimie Zigabenos,

călugăr învățat din epoca împăratului Alexie I Comnenul.

Învățătura lor are ca temei dualismul maniheic sprijinit

pe lupta dintre cele două principii: principiul binelui și princi-

piul răului.

Teologia

După concepția bogomililor, Dumnezeu este antropomorfic

și are trup dintr-o substanță fină care nu se poate cuprinde cu

simțurile. El poate fi văzut prin cele Trei înfățișări ale Sale: Ta-

tăl ca moșneag cu barbă, Fiul un tânăr în floarea vârstei și

Sfântul Duh ca un tânăr imberb. Ei mărturisesc că Tatăl a năs-

cut pe Fiul, Fiul l-a născut pe Sfântul Duh, iar Acesta l-a născut

pe Iuda trădătorul și pe cei doisprezece apostoli.

Cosmogonia

Dumnezeu este creatorul lumii spirituale, indivizibile și

eterne. Satanail, fiul mai mare a lui Dumnezeu, este creatorul

lumii materiale, vizibile și trecătoare. El locuia la început în cer

și stătea pe tron de-a dreapta Tatălui, dar cuprins de o ambiție

nemărginită a vrut să se ridice deasupra Tatălui. În acest scop s-a

324

înțeles cu o ceată de îngeri nerecunoscători ca să se ridice îm-

potriva Tatălui. Dumnezeu auzind de conspirație i-a prăbușit pe

conspiratori din înălțimile cerului. Întrucât pământul era numai

în stare virtuală Satanail, care încă păstra puterea de creație a

divinității, a creat un cer vizibil și a întocmit pământul. Încer-

când să-l facă pe om a reușit să facă un chip la fel cu al îngeri-

lor din lut și apă, însă așezându-l în picioare, o parte din apă a

ieșit prin degetul cel mare de la piciorul drept și a luat formă de

șarpe. Suflând asupra chipului, să-i dea viață, duhul ieși prin

același deget și dădu viață șarpelui, care de atunci deveni înțe-

lept iar chipul rămase neînțelept.

În aceste condiții, Satanail ceru de la Tatăl un suflet pentru

Adam, cerere care i-a fost îndeplinită cu condiția ca Adam și ur-

mașii lui să fie stăpâniți de amândoi. Invidios pe Adam și Eva

care trăiau în fericire, Satanail o seduce pe Eva și-i are cu ea pe

gemenii Cain și Calomela, Abel este născut din Adam și Eva.

După uciderea lui Abel de către Cain, Tatăl îi retrage lui Satanail

puterea creatoare (și finalul „el” din nume) și îl aruncă în tartar.

Întrucât oamenii nu au putut rezista răului, după 5500

de ani Dumnezeu a emanat din Sine pe Logosul divin numit

când Hristos, când Arhanghelul Mihail.

Logosul a coborât din cer, a pătruns în Fecioara Maria

prin urechea dreaptă și s-a născut cu trup aparent.

Logosul este răstignit și moare iar după Înviere se înalță

la Dumnezeu Tatăl și stă de-a dreapta Lui în locul lui Satan. De

aici el l-a emanat pe Duhul Sfânt care urmează să-i desăvâr-

șească opera și apoi să se întoarcă și El la Tatăl.

Ei pretindeau că singurii oameni în care nu locuiesc

demonii, ci Duhul Sfânt ar fi bogomilii. [...].

Negau moartea și credeau că se îmbracă într-un trup fă-

ră durere, asemănător cu a lui Hristos. Vechiul trup era consi-

derat închisoarea sufletului.

Respingeau întreg Pentateuhul, acceptau Psalmii, șaispreze-

ce profeți și Noul Testament cărora le dau o interpretare alegorică.

325

Despre biserici afirmau că ar fi locuințe a lui Satan. Nu

țineau sărbătorile și nici Duminica, practicau un botez fără apă

și numai la oamenii maturi. Sfânta Euharistie ar fi un sacrificiu

adus demonilor. Disprețuiau Sfânta Cruce, icoanele, cultul sfin-

ților, moaștele, preoția ortodoxă.

Organizarea și cultul

Bogomilii erau organizați pe comunități și împărțiți în

trei grupe: ascultători, credincioși și desăvârșiți.

Trecerea de la ascultător la credincios se făcea printr-o

pregătire deosebită, în post, rugăciune și viață modestă, după

care urma botezul al doilea, al Duhului Sfânt. Se punea pe ca-

pul candidatului Evanghelia după Ioan, din care se făceau citiri

(după unii candidatul era scuipat și apoi spălat).

Desăvârșiții erau treapta cea mai înaltă și erau introduși

în toate tainele comunității și aveau dreptul să predice. Ei pri-

meau un fel de hirotonie.

Exista la ei, deci, și un fel de ierarhie cu trei trepte: în

fruntea comunității se afla episcopul care se numea și djed

(moș). Episcopul era ajutat de doi fii: fiul mare și fiul mic.

Sub ascultarea episcopului stăteau apostolii care îi întă-

reau în credință pe credincioși.

Idei etice și sociale

Socoteau că mântuirea se obținea prin sărăcie, asceză,

sobrietate în îmbrăcăminte și hrană, prin eliberarea sufletelor

din închisoarea trupului. Se abțineau de la consumul cărnii,

brânzei, ouălelor și a tot ce era de proveniență animală. Vegeta-

lele erau singura hrană permisă, războiul le era interzis și pro-

povăduiau celibatul. Căsătoria era considerată un mijloc de

perpetuare a păcatului.

În comunități se desfășura o activitate economică pentru

întreținerea desăvârșiților, pentru ajutarea săracilor și bolnavilor.

326

Bibliografie:

1. H. Gregoire, Les sources de l'histoire des Pauliciens, „Bulletin

de L'Acad. Belgique”, 22, 1936, p. 93, s. q. q.

2. Idem, Précisions géographique et chronologique sur les

Pauliciens, în „Bulletin de L'Adac. Belgique”, 33, 1947, p.

289, s. q. q.

3. F. Scheidweiler, Paulikianerproblme, în „Biz. Zeit.” 43, 1950,

p. losqq 366 sqq.

4. J. Scharf, Zur Echtheitsfrage der Manichäerbucher des Photios,

By Zeit. 44, 1951, p. 487 s. q.

5. Scharemboff, A Study of Manicheism, în Bulgaria, 1927,

p. 63 s. q. q.

6. H. Ch. Peuch et A. Woillant, Le trăite contre les Bogomiles de

Cosmas le lePretre, Paris, 1945.

7. D. Angelov, Bogomilst voto, v. Bulgaria, Sofia, 1942.

8. Idem, Der Bogomilismus auf dem Gebiet des byzantinische

Beiches, I, 1948.

9. St. Runciman, The Medieval Manichee, a Study of the Chris-

tian dualist heresy, Cambridge, 1946.

10. D. Obolensky, The Bogomils, a Study în Balkan Neo-Manichaeism,

Cambridge, 1948.

11. A. Soloviev, La doctrine de V Eglise de Bosnie, în „Bulletin

de L' Acad. Belgique”, 34, 1948, p: 481-534.

12. H. Gregoire, Cathares de l'Asia Mineur, d'Italie et de France,

în „Memorial, 1. Petit”, 1948, p. 142-151.

13. A. Schmous, Der Neumanichăismus auf dem Balkan, Sae-

culum, 2, 1951, p. 271 s. q. q.

14. E. Ivanka, în „Orientalia Cristiana Periodica”, 21, 1951, p.

143 s. q. q.

15. Th. Thomov, în „Etudes Balkanique” I, 1973, p. 77-79.

327

În limba română:

1. George Ciuhandu, Bogomilismul și românii, Sibiu, 1932.

2. A. Iordan, Izvoare bogomile. Predica preotului Cosma,

București, 1938.

3. E. Vasilescu, Bogomilismul în „Studii Teologice”, XV, nr.

7-8, 1963, p. 444-460.

4. A. Balotă, Bogumilismul și cultura maselor populare din

Bulgaria și Țările Române în „Romanoslavica” X, 1964,

p. 19-71.

5. I. Nistor, Legăturile cu Ohrida și exarchatul Plaiurilor, în

„Acad. Rom. Mem. Sec. Ist”, III, voi. XXVII, 1944-5, p.

123-151.

Catharii sau albigenzii

Cathari = puri; albigenzi = de la orașul Albi.

Aceștia au fost o sectă de natură maniheică, ce s-a dez-

voltat în Apus, unde maniheismul nu dispăruse cu totul. Noua

erezie a fost stimulată de apariția în acele părți a pavlicienilor și

bogomililor persecutați în Răsărit.

Dezvoltarea lor a fost încurajată și de spiritul ascetic ca-

re a însoțit cruciadele precum și de atitudinea de critică față de

bogățiile excesive ale Bisericii Apusene.

Aria de răspândire a constituit-o întreaga Europă dar

zone de concentrare au fost: sudul Franței, nordul Italiei, nor-

dul Spaniei. Au fost cunoscuți și s-au luat măsuri împotriva lor

și în Germania și în Anglia.

În anul 1167 au ținut un conciliu în localitatea S. T. Fe-

lix de Caraman din apropiere de Toulouse.

Cel de-al treilea conciliu de la Lateran (1179) a propo-

văduit o cruciadă împotriva lor și o scurtă campanie anti-catară

a avut loc în 1181. Măsuri de amploare împotriva lor au fost

luate de papa Ionocențiu al III-lea în secolul al XIII-lea. De

328

fapt Inchiziția și-a dezvoltat formele ei cele mai caracteristice

în lupta împotriva acestora. Ei au determinat și înființarea unor

ordine cum a fost cel al dominicanilor.

Doctrina catharilor a fost dualistă; există două puteri,

binele și răul, lumea fiind creația celui din urmă, adică Dumne-

zeul Vechiului Testament, pricină pentru care ei respingeau

Vechiul Testament (cu excepția profeților).

În ce privește antropologia, sufletul omului este bun și

trebuie să se elibereze din închisoarea trupului. Aceasta se pu-

tea realiza devenind catar.

Hristos nu a avut un trup omenesc, adevărat, misiunea

Lui nu a fost să ne mântuiască prin Patima Sa, ci să ne învețe

cum să scăpăm de trup.

De aceea, păcatul cel mai mare era socotit a fi reprodu-

cerea umană prin care sufletul este întemnițat în trup. Căsăto-

ria, deci, trebuia evitată iar dacă nu se putea soții trebuiau să

trăiască în abstinență.

Existau două categorii de credincioși: credentes și perfecți.

Celor din prima categorie le era îngăduit să se căsăto-

rească, să posede bunuri și chiar să aparțină Bisericii Apusene.

Perfecții duceau o viață ascetică, se abțineau de la mân-

carea de carne, de ouă, brânză și lapte, le era interzisă uciderea

de animale în special al celor patrupede și al păsărilor, permi-

țându-se uciderea șerpilor și insectelor (despre care credeau că

nu au spirit în ele). Catharii aveau propria lor ierarhie, în frunte

cu episcopi.

Cineva devenea credens prin ritualul numit convenentia,

iar trecerea în treapta de perfectus, după o lungă perioadă de

instrucție și exerciții pentru mortificarea trupului se făcea

prin consolamentum. Perioada aceasta era atât de severă în-

cât unii sucombau. Unii practicau acest post spre moarte în

mod intenționat.

Afirmând că Hristos n-a avut un trup real, respingeau

Sfintele Taine. Respingeau crucea, icoanele, cultul sfinților.

329

Bibliografie:

1. J. B. Russell, Religious dissent în the Middle Ages, N. Y.,

London, Sidney, Toronto, 1971, p. 57-59.

Valdensii

Secta își trage numele de la negustorul Petru Valdez sau

Waldo din Lyon (sec. XII) care a ajuns la concluzia că pentru

mântuire este necesară sărăcia de bună voie și pocăința (a por-

nit de la Matei XIX, 21).

La 1177 a întemeiat o asociație de bărbați cu aceleași idei

și se numeau săraci cu duhul. Predica lor a fost interzisă de arhie-

piscopul de Lyon (pentru că predicau fără permisiune și criticau

moravurile clerului) și de papa Alexandru al III-lea (1159-1181),

iar papa Lucius al III-lea (1181-1185) l-a excomunicat pe Valdez.

Acesta a hirotonit episcopi, preoți și diaconi, după ce a fost recu-

noscut de ceilalți membrii ai sectei drept prepositus et pontificem

omnium. Valdezilor li s-a alăturat huniliați din zona Milanului.

Alături de Franța și Italia au avut adepți și în Germania, Austria,

Boemia și Polonia. Socoteau Scriptura a fi singura regulă a vieții,

umblau îmbrăcați modest, posteau lunea, miercurea și vinerea,

respingeau jurământul și vărsarea de sânge; contestau învățătura

despre ierarhie, purgatoriul și practica indulgențelor, cultul sfinți-

lor și rugăciunile pentru morți. Nu acceptau decât Botezul, Cina și

Pocăința ca taine. În 1210 s-au despărțit într-un grup radical (itali-

an) și unul moderat (francez).

Grupul francez, în ciuda doctrinelor lor specifice, păstra

legătura cu Biserica Apuseană și membrii săi participau chiar

la cultul acesteia.

Grupul italian a trecut la o opoziție mai evidentă, declarând

invalidă administrarea tainelor de către preoții catolici și au instituit

un cult special. Aceștia s-au dovedit foarte energici și au câștigați

adepți și în Germania, Boemia, Moravia, Polonia și Ungaria.

330

Papa Inocențiu al III-lea a încercat fără succes să-i tran-

sforme într-un ordin al săracilor catolici. În timpul Reformei au

acceptat principiile acesteia și au devenit protestanți. Au fost me-

reu urmăriți și persecutați. Inchiziția a fost pe urmele lor, mulți

fiind arși pe rug. În secolul XV valdensii s-au unit în Boemia cu

husiții. Valdensii nomazi s-au unit în 1532 cu zwinglianismul. În

secolul XVII mulți au emigrat în Würtenberg.

Bibliografie:

1. C. Bihlmeyer & H. Tuchle, Histore des..., II, p. 209-211.

331

Lecția XXXVIII

Teologia ortodoxă în secolele XVI-XVIII

În secolul al XVI-lea funcționa la Constantinopol o școală

teologică numită Academie sau Marea Școală a Neamului re-

organizată de către patriarhul Ghenadie Scholarios, în veacul

precedent. Informații precise despre activitatea acestei școli,

despre programa ei analitică avem în timpul păstoririi patriarhi-

lor: Ioasaf al II-lea, Mitrofan al III-lea și Ieremia al II-lea în

prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Spre sfârșitul acestui secol, în timpul păstoririi lui Ie-

remia al II-lea, se aflau la această școală tineri care mai târziu

vor ajunge teologi cunoscuți ai Bisericii Ortodoxe cum au fost

viitorii patriarhi Mitrofan și Silvestru.

Biblioteca de aici cuprindea – așa cum ne informează și

umanistul german Martin Crasius – o bogată colecție de opere

clasice eleniste, patristice și bizantine. Crasius a văzut acolo ope-

rele lui Fotie, Ana Comnena, Niceta Honiates, Ioan Zonaras.

Dintre teologii care au activat în legătură cu acest cen-

tru de cultură îl amintim pe Manuil Malaxos, autorul unui Cro-

nograf (de la Facerea lumii până la Murad), o Istorie Patriar-

hiei Ecumenice și un Nomocanon, (tradus și în românește). Te-

odosie Zygomalas, mitropolitul Dorotei al Monembasiei care a

trecut și prin Moldova (1565) a scris o cronică istorică. O altă

școală grecească activa la Veneția unde au studiat și ucenici

ruși, români și balcanici.

Școli ortodoxe grecești au mai existat în secolul al XVIII-lea

la Athos, Patmos, Ianina, Smirna, Chios, București și Iași.

În afara spațiului grecesc școli ortodoxe funcționau la

Brașov (1595), Iași (1645), Putna, Neamț, Carloviț (1695), Lem-

berg, Vilna, Kiev, Moscova, Novgorod.

Ar fi greșit a se compara aceste școli, chiar când se nu-

meau academii, cu școlile teologice din vremea noastră. Cu

332

toate acestea, cărturari ortodocși de renume, ca mitropoliții

moldoveni Varlaam și Dosoftei, giorgianul Antim, Macarie al

Antiohiei, Nicodim Aghioritul sau Paisie Velicikovsky n-au

avut altă pregătire.

„Opera lor era însă un suficient certificat al acestei pre-

gătiri”286.

Unii dintre studenții acestei școli au avut posibilitatea să-și

continue studiile în colegii străine romano-catolice sau protes-

tante la Roma, Padua, Viena, Paris, Oxford, reîntorcându-se

apoi în țările lor.

Între acești tineri care au plecat la studii în Apus îi amintim

pe unii dintre cei care au făcut istorie: Chiril Lucaris, Meletie Siri-

gul, și Teofil Corydaleu – la Padua; Nicodim Metaxa și Mitrofan

Critopoulos - la Oxford; Paisie Lugaridis - la Roma287.

Secolul al XVII-lea a fost un secol de o adevărată renaște-

re culturală și teologică pentru ortodocși, secol în care Biserica

Ortodoxă a fost acut confruntată cu un prozelitism mai sistematic

și mai agresiv decât a cunoscut până acum atât din partea latinilor

(1596-1646-1701), cât și din partea protestanților, mai ales a cal-

vinilor care încearcă să-i câștige pe românii din Transilvania la

calvinism, iar la Constantinopol creează mare confuzie prin publi-

carea unui catehism la Geneva sub numele lui Chiril Lucaris,

La noi acest secol a fost dominat de personalități biseri-

cești cum au fost mitropoliții Simion Ștefan, Varlaam, Dosof-

tei, Teodosie, Chesarie al Râmnicului, Antim Ivireanul contri-

buind la îmbogățirea culturii teologice alături de unele persona-

lități politice ca Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir.

Între teologii mai de seamă care au trăit în acest veac s-a

numărat și Meletie Sirigul (traducătorul Mărturisirii de credință

a lui Petru Movilă), autorul unei Combateri a lui Chiril Lucaris

(tipărită la București în 1690), a unor comentarii la Origen.

286 Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 262. 287 Milan Șesan, Teologia ortodoxă în secolul XVII, „Mitropolia Ardealu-

lui”, 1967, nr. 10-12, p. 817.

333

O serie de lucrări teologice din această vreme erau în-

dreptate împotriva unor renegați cum au fost Petru Arcudius,

Leon Allatius, Matei Cariofiles, Nicolae Comnen Papadopol.

Nu este întâmplător că o campanie teologică susținută împotri-

va acestora, împotriva scrierilor lor, venea din partea patriarhi-

lor de Ierusalim, Nectarie (†1669), Dositei (†1707) și Hrisant

(†1732). Nectarie a scris cel mai solid tratat ortodox împotriva

papei, De Primat și dominație universală (Iași, 1692).

Ilie Miniatul (†1714), predicator al Marii Biserici din

Constantinopol, a fost autorul celui mai sistematic manual de

polemică antilatină Piatra scandelei (tradusă în românește de

V. Costachi în 1844), mai cunoscut prin Didahiile sale traduse

de trei ori în limba română.

La ruși, istoria culturii teologice din veacul al XVII-lea

a cunoscut nume ca cel a lui Dimitrie de Rostov (†1708), cel

care a publicat o serie de vieți de sfinți și un Hronograf.'

Dintre teologii greci din secolul al XVIII-lea, Evghenie

Vulgaris (1716-1806) este socotit „cel mai cult și cel mai pro-

fund”288, cel care a deschis o Academie la Athos (1753-1758),

este profesor la Constantinopol și apoi episcop la Kerson în

Rusia. Opere: Theologiconul (Manual de Dogmatică), O măr-

turisire ortodoxă.

Nicefor Theotochis (†1800) – profesor la Constantino-

pol și Iași, episcop de Kerson și apoi Astrahan. Opera: Predici

la duminici și sărbători (Kiriakodromionul), tradusă în limba

română de V. Costachi, 1811.

Nicodim Aghioritul (1748-1809) tipărește Pidalionul la

Lipsca în 1800. Ne-a dat o tâlcuire a celor paisprezece epistole

pauline ale lui Teofilact și două volume ale Filocaliei.

Dintre sârbi: arhimandritul Iovan Raici (†1801) a scris:

Istoria slavilor mai ales bulgari, croați și sârbi – 4 volume,

bogată în documente. A mai scris predici și un Catehism.

288 I . B. U., manual, vol. II, 1956, p. 337.

334

La bulgari, călugărul Paisie care în 1762 a scris Istoria

Bulgarilor.

Meletie Sirigul (1585-1663). S-a născut la Herakleian

(Candia) în Creta, dintr-o familie cu convertiți la catolicism,

care a dat și câțiva episcopi latini.

După studii în Creta cu Meletie Vlastos, s-a dus la Veneția

apoi Padova unde a dorit să studieze medicina. Întors în Creta (da-

torită morții tatălui său) a intrat în monahism. De acolo a plecat la

Alexandria, de unde l-a chemat Chiril Lucaris la Constantinopol să-l

ajute în opoziția față de iezuiți. A stat la mănăstirea Hrisopigi din

Galata (1632-1633), a călătorit în Moldova și Țara Românească din

însărcinarea lui Lucaris. Reîntors predă gramatică și alte subiecte.

După un tratat despre Post, scrie un Compendiu de Dogmatică. În

1635 se reîntoarce în Moldova, aici traduce pentru Vasile Lupu o

Apologie împotriva islamului (Ioan al VI-lea Cantacuzino). După

moartea lui Lucaris trece de partea dușmanilor acestuia. Semnează

documentele sinodului din septembrie 1638 împotriva lui Lucaris.

Ia atitudine împotriva lui Corydaleus și Cariofiles, în 1642 face o a

treia călătorie la noi la sinodul de la Iași, iar în 1643 călătorește la

Kiev unde copiază o serie de texte haghiografice și liturgice.

După ce Partenie al II-lea devine patriarh, Sirigul vine

din nou la Iași și Suceava unde se ocupă de compunerea de tex-

te haghiografice. Soarta lui este schimbătoare în funcție de pa-

triarhii care s-au succedat la Constantinopol.

Între ultimele lucrări: un Comentariu la Romani, iar pe

plan dogmatic: respingerea Confesiunii chiriliene.

Ioan Cariofil

S-a născut la începutul secolului al XVII-lea la Caries,

sat aflat nu departe de Constantinopol.

Studiile le-a făcut la școala patriarhală avându-l ca profesor

pe Teofil Corydaleu, căruia i-a urmat la conducerea școlii în 1640.

335

„Ca director al acestei școli, a avut o activitate foarte rod-

nică, având foarte mulți elevi și bucurându-se de admirația con-

temporanilor, fiind „celebru printre contemporanii săi din Constan-

tinopol” cum afirmă Meletie al Atenei în Istoria sa bisericească.

Antim Ivireanul, publicând o operă a lui Cariofil în 1697

îl numește preaînvățat și cinstit, înzestrat cu înțelepciune și

erudiție. Dimitrie Cantemir spune despre el că a fost un distins

teolog și filosof și a devenit celebru prin predicile sale rostite în

Biserica Patriarhiei289.

Dar rivalitățile personale și subtilitățile discuțiilor teolo-

gice au dus la iscarea unor conflicte ale lui Cariofil cu Dositei al

Ierusalimului și cu Alexandru Mavrocordat. Cariofil a fost acu-

zat că a împărtășit puncte de vedere calviniste și astfel într-un

sinod local de la Constantinopol în 1691, Cariofil a fost osândit

ca eretic și îndepărtat din demnitatea de mare logofăt, funcție

care a preluat-o Alexandru Mavrocordat, iar Cariofil s-a refugiat

în Țara Românească290. C. Cantacuzino și C. Brâncoveanu l-au

primit cu mare cinste și l-au găzduit la Mănăstirea Radu Vodă.

Aici, C-tin Cantacuzino Stolnicul l-a rugat să răspundă

la câteva chestiuni și să lămurească unele nedumeriri cu privire

la anumite dogme controversate.

C. Brâncoveanu s-a supărat pentru demiterea lui Cariofil

în sinodul de la Constantinopol (1691) și l-a dojenit pe patriarhul

Dositei. Întâistătătorul scaunului de Ierusalim i-a spus domnu-

lui muntean „Legile bisericești nu s-au întocmit pe munții Țării

Românești nici de domnii Țării Românești ca în Constantinopol

și de către împărați și sinoade”.

La solicitarea stolnicului C. Cantacuzino, Ioan Cariofil a al-

cătuit o lucrare intitulată Manual despre câteva nelămuriri și solu-

țiuni, operă care s-a tipărit abia după moartea autorului, în 1697.

În 1694 la doi ani după moartea lui Ioan Cariofil, patri-

arhul Dositei a tipărit la Iași un Manual împotriva lui Cariofil.

289 Istoria Imperiului Otoman, trad. de I. Hodoș, I, p. 135. 290 D. Russo, Studii istorice greco-române, București, 1939, vol. I, p. 183 și urm.

336

Lucrarea lui Cariofil s-a tradus și în limba română pe la

începutul secolului XVIII, păstrându-se în manuscris.

I. Cariofil a scris și Viața Sfântului Ioan Românul.

Din opera lui Cariofil de valoare istorică sunt: Efemeri-

dele, în care a notat zi cu zi evenimente istorice unele de la noi.

Ilie Miniatis (1669-1714). S-a născut în familia unui

preot în Lexowion în insula Kefaloneia. Tatăl său l-a trimis în

1679 la școala din Veneția. Progresele sale la învățătură i-au

asigurat repede poziția de profesor de limba greacă în același

oraș, funcție pe care o deține timp de trei ani.

În această epocă și-a început cariera de predicator. În

1689 era diacon și notar al mitropolitului de Filadelfia, cel care

administra parohia grecească de la Veneția. Aici a fost o vreme

și conducător al tipografiei.

De aici a plecat în Kefaloneia unde a fost dascăl și pre-

dicator iar de aici la Zante și în Corfu.

În 1698 se reîntoarce la Veneția unde ocupă timp de un

an funcția de profesor la colegiu pentru ca după aceea să plece

la Constantinopol ca secretar particular al ambasadorului vene-

țian de acolo. Aflat la Constantinopol este trimis de către Dimi-

trie Cantemir, domnul Moldovei, în 1703 într-o misiune la îm-

păratul Leopold I al Austriei. Reîntors la Constantinopol a fost

numit la 11 ianuarie 1704, printr-un act patriarhal și sinodal

predicator al Marii Biserici și profesor al școlii patriarhale.

Nu rămâne la Constantinopol, ci se reîntoarce în Kefaloneia,

apoi la Corfu. Refuză demnitatea episcopală însă în cele din

urmă în 1711 acceptă scaunul de Kernike și Kalabryta însă

moare în 1714 în vârstă de 45 de ani291.

Tatăl său îl înmormântează în satul natal și apoi se ocu-

pă de publicarea operelor sale care i-au adus glorie postumă.

1. Petra candalou = Piatra scandelei. (Ediție Princeps,

Leipzig, 1718).

291 S. Solaville, D. T. C. X2, p. 1770.

337

Subiectul general al lucrării îl constituie schisma care a separat cele două Biserici: a Răsăritului și a Apusului și care constituie pentru toți creștinii o piatră de scandal.

Lucrarea conține mai întâi o parte istorică începând de la Fotie și terminând cu încercările de unire de la Lyon (1274) și Ferarra-Florența (1439). Cea de a doua parte constituie un expozeu dogmatic asupra a cinci probleme controversate: pri-matul papal, purcederea Duhului Sfânt, azimile, soarta suflete-lor după moarte și purgatoriul.

2. Didahia, această doua operă, editată în 1727 la Veneția, a devenit foarte populară, deoarece ideile religioase se ameste-că cu cele filosofice și științifice ale epocii.

Cea dintâi lucrare a fost tradusă și în limba română de Veniamin Costachi (Iași, 1844) iar cea de a doua a fost tradusă în românește de trei ori.

Dositei al Ierusalimului

O personalitate de primă mărime care nu poate lipsi dintr-o prezentare a acestei epoci a fost Dositei al Ierusalimului, pe care G. Ivașcu îl numește „șeful necontestat al întregii Ortodoxii, un fel de Petru Movilă a acelei de a doua jumătăți a veacului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea”292.

În 1670 el a primit cu prilejul vizitei la Iași, din partea lui Duca Vodă mănăstirea Cetățuia care va deveni reședința sa pentru vremea petrecută în Moldova precum și sediul tipografi-ei grecești căreia i se pun bazele în 1680, fiind cea de a doua tipografie grecească în întreg Orientul, după cea a lui Chiril Lucaris și singura existentă la acea dată.

În timpul deselor călătorii, iubitorul de cultură care era patriarhul Dositei, adună manuscrise unele le-a putut găsi chiar în Țările Române. Mănăstirea Cetățuia poseda biblioteca învă-țatului grec Nicolae Kerameus, bogată în cărți și manuscrise.

292 Opere teologice bizantine, editate în Țările Române de patriarhul Dosi-

tei al Ierusalimului, S. T, 1975, nr. 3-4, p. 219.

338

Seria tipăriturilor și-a început-o Dositei în 1682 cu o lu-

crare a patriarhului Nectarie, înaintaș al său, îndreptată împo-

triva primatului papal.

În 1694 se tipărea Tomul împăcării, o colecție de lucrări de

teologie, polemică, provenită de la autori bizantini și postbizantini,

Tomul constituie un răspuns la cartea lui Leon Allatius: Enchiridion

de Processione Spiritus Sandi (Roma, 1688), plină de injurii la

adresa Bisericii Ortodoxe, carte ce circula în Moldova.

După primul Tom a urmat în 1698 Topos agapes – ca

răspuns tot unei scrieri latine, de data aceasta lucrării lui Fran-

cois Richard, Elementele credinței Bisericii Romane, apărută în

greaca vulgară la Paris în 1658.

Topos charas care a apărut în 1705 nu s-a mai tipărit la

Iași, ci la Râmnic unde era episcop la acea dată Antim Ivireanul.

În aceste volume sunt cuprinse lucrări ale unor teologi

ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, Fotie, Nicefor Blemides,

Sfântul Grigorie Palama, Filotei Kokkinos, Marcu Eugenicul,

Ioan Eugenicul, Ghenadie Scholaris etc., unele din aceste opere

fiind mai întâi tipărite acum.

339

Lecția XXXIX

Cultura teologică în Răsărit în secolele XVI-XVIII.

Personalități ale acestei culturi

Teofil Corydaleu (1563-1646)

S-a născut la Atena în 1563, a studiat la Universitatea

din Padova și a fost profesor de limba greacă la școala greceas-

că de la Veneția (1609-1614). Reîntors în Răsărit a predat la

Atena, Zante și Constantinopol unde Chiril Lucaris l-a numit în

fruntea Academiei Patriarhale. În timpul patriarhului Partenie I

(1630-1639-1644) a intrat în monahism în 1639 și în 1640 a

devenit episcop de Naupacta și Arta. A murit la Atena în 1646.

Teofil Corydaleu a jucat un rol important în renașterea

literaturii neo-elenice.

A scris comentarii asupra filozofiei lui Aristotel. Istoricul

Meletie îl acuză că ar fi împărtășit concepțiile lui Chiril Lucaris.

El ar fi negat prezența reală în Euharistie. [...].

Promovarea sa în poziția de mitropolit s-ar putea să se

fi făcut cu scopul de a-l fi îndepărtat de Constantinopol unde se

bucura de mare influență. El a fost exilat din eparhia sa și s-a

retras la Atena293.

La noi i s-a publicat:

1. Introduction a la Logique, București, 1970.

2. Commentaire a la Metaphysique, București, 1972.

Ambele lucrări au fost publicate de C. Noica, iar de V.

Cândea a fost numit „filosoful prin excelență al secolului al

XVII-lea levantin”. (Rațiunea dominantă, p. 263).

Dintre urmașii lui Cariofil îl amintim pe Alexandru

Mavrocordat care a ajuns director al Academiei la vârsta de

douăzeci și patru ani în 1666 și care preda aici filosofia, me-

dicina și greaca clasică. În același timp el deținea poziția de

mare orator al Patriarhiei, studiile sale la Colegiul Sfântul

293 A. Palmieri, D. T. C, III, 2, col. 1914.

340

Atanasie din Roma l-au făcut să încline spre o apropiere a ce-

lor două biserici.

Lui i-a urmat Sevastos Kimenitul care s-a retras apoi și

va ajunge în cele din urmă dascăl la București.

În anul 1753 patriarhul Chiril al V-lea hotărât să resta-

bilească prestigiul Sfântului Munte a întemeiat aici o Academie

în fruntea căreia l-a numit pe Eugeniu Vulgaris, dar fiind soco-

tit prea modernist de către călugări a trebuit să se retragă.

Alte școli ortodoxe au mai funcționat în această epocă la:

Kiev – școală întemeiată de Petru Movilă și unde limba

de predare era latina;

București și Iași – academii întemeiate datorită rolului

elementului grecesc la noi promovat de învățați greci în majori-

tate clerici, care au venit în aceste părți atrași fiind de climatul

de semiindependență politică și de dărnicia domnilor români.

341

Lecția XL


Școlile de Răsărit

La 1453 funcționau încă vechea Universitate de la Con-

stantinopol, precum și o serie de academii la Tesalonic, Nistra

și Trapezunt, dar după căderea capitalei n-a mai rămas decât

Academia Patriarhală. Aceasta lucrase înainte în cooperare

cu Universitatea cu care făcea schimb de profesori. După cuce-

rirea turcească cei mai buni profesori s-au refugiat în Italia.

De pe la 1550 se observă încercări de a reforma Aca-

demia Patriarhală, fiind ridicat standardul educației care se fă-

cea aici. În 1553 Ieremia al II-lea a convocat un nou sinod care

a dat un nou statut Academiei. Au fost introduse noi discipline

între care filosofia și literatura. La același sinod au fost sfătuiți

mitropoliții să întemeieze academii locale dintre acestea mai

renumită fiind cea de la Atena.

O nouă reorganizare a Academiei Patriarhale s-a făcut

de către Chiril Lucaris care în 1624 îl numește în fruntea școlii

pe vestitul Teofil Corydaleu care până atunci a condus Acade-

mia din Atena și care era preocupat de neoaristotelism. Cu ve-

nirea lui la Constantinopol, nivelul Academiei de aici a crescut

foarte mult. Calitatea educației de la această școală a continuat

să rămână ridicată și în timpul urmașului său Ioan Cariofil nu-

mit în 1642. Nivelul ridicat va continua multă vreme de aici

înainte prin profesori educați în Italia294.

Rusia

Maxim Grecul (1480-1556) născut la Arta în Epir. A

călătorit în Franța și Italia iar la Florența a fost impresionat de

Savonarola la al cărui sfârșit a asistat.

294 St. Runciman, Vecerniile..., p. 208 și urm.

342

N-a fost satisfăcut în Apus și s-a reîntors în Grecia sta-

bilindu-se la Athos, unde s-a călugărit la Vatoped ocupându-se de

bibliotecile de aici.

Atunci când marele cneaz Vasilii al III-lea i-a cerut pa-

triarhului ecumenic Teolept I un om care să organizeze biblio-

tecile din Rusia, a fost trimis Maxim.

La Moscova a tradus prin intermediari, o serie de lucrări

și cercetează unele greșeli din cărțile de cult. După un timp i-a

cerut marelui cneaz să-i îngăduie să se întoarcă în patria sa.

Viața rușilor era amestecată cu tot felul de superstiții,

pe care el le combate în mod energic.

Tot acum combate infiltrarea catolică ce se realiza prin o

serie de artiști și meșteri italieni care construiau biserici la Mos-

cova. Maxim combate abateri doctrinare ca filioque, azima, pur-

gatoriul, papalitatea, dar și practici protestante ca neînchinarea la

icoane și nerespectarea cultului Maicii Domnului.

A scris cu pasiune și împotriva mahomedanilor și arme-

nilor care afirmau că învățătura lor este mai curată295.

A avut cuvinte aspre la adresa călugărilor din gruparea

posesorilor dar și împotriva abuzurilor feudalilor ruși. Din aceas-

tă pricină i s-a înscenat proces că s-ar fi opus războiului, că ar

fi fost în corespondență cu consulul turc. A fost exilat la mă-

năstirea Volokalamsk, iar apoi în regiunea Tver, în cele din

urmă la Sfânta Treime. Mai târziu a fost venerat ca sfânt.

Artemi, fost stareț la Mănăstirea Sfânta Treime de la

Zagorsk. Un sinod de la 1554 l-a condamnat pentru presupuse

păreri eretice („anumite schisme luterane”), dar se pare că mo-

tivul adevărat a fost apartenența sa la gruparea Non-posesorilor.

Trimis la Mănăstirea Solovsku, el s-a refugiat în Litua-

nia unde a scris în apărarea Ortodoxiei, împotriva protestantis-

mului, reușind să-i convertească pe unii la Ortodoxie. S-au păs-

trat o serie de scrisori ale lui, în care prezintă punctul de vedere

295 T. Bodogae, Un luptător pentru progres: Maxim Grecul, M. M. S., 3-4/

1958, p. 228.

343

ortodox vis-á-vis de doctrinele protestante. Deosebit de însemnate

sunt două epistole adresate lui Szymon Budny predicator calvinist,

care ulterior a trecut la socinieni. Budny i-a trimis lui Artemi lucra-

rea sa Justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu și Catehismul

său. Cele două epistole sunt îndreptate împotriva acestor scrieri și

cea mai mare parte a acestora se ocupă de ritualul liturgic și practici-

le exterioare. Ca izvoare el a folosit: scrierile Sfântului Vasile cel

Mare, Isaac Sirul, Pseudo-Areopagitul, Sfântul Ioan Damaschinul. Prințul Andrei Kurbsku (1528-1583) s-a remarcat ca pole-

mist după ce s-a refugiat în Volinia, prin scrierile sale către Ivan al IV-lea cel Groaznic și prin Istoria o velikom Kniaze Moskovskom (Ivan al IV-lea). Dezamăgit de indolența ortodocșilor din Polonia, el i-a îndemnat să se întoarcă la izvoarele primare, îndemn pornit din dragostea sa pentru literatura patristică. Surprins de lipsa tra-ducerilor din scrierile patristice s-a hotărât să facă el acest lucru.

Posedând o bogată bibliotecă patristică el a hotărât să-i traducă pe Părinții Greci, folosind traducerile latinești. Intenția lui a fost să-i traducă pe Părinții Greci ai secolului al IV-lea, scop în care a adunat în jurul său un grup de învățați tineri. Dar din acest proiect ambițios el a reușit să realizeze doar o parte: Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur, lucrările de bază ale Sfântului Ioan Damaschinul, inclusiv Dogmatica acestuia.

Important rămâne acest plan măreț de traducere al Sfin-ților Părinți.

La ruși Ștefan Iavorski (†1722) – arhiepiscop de Cernigov, loc-

țiitor de patriarh, autorul lucrării Piatra credinței – operă de combatere a învățăturilor protestante, acuzată de influențe cato-lice (urmându-l ca model pe Bellarmin).

Teofan Procopovici – cursuri de teologie, predici, un catehism. Sfântul Tihon Zadonsk (†1783) vestit prin predicile sale. Mitropolitul Platon al Moscovei (†1812) a compus în 1765

vestitul Catehism tradus în mai multe limbi (în românește de opt ori, între alții și de Gheorghe Lazăr). Acest catehism este prima operă teologică în limba rusă. A mai lăsat scrieri contra raskolului.

344

Lecția XLI

Contribuții românești la dezvoltarea culturii ortodoxe

în secolele XVI- XVIII

Epoca secolelor XVI-XVIII în istoria culturii românești

reprezintă o perioadă în care vor începe să se tipărească la noi o

serie de cărți de cult mai întâi în limba slavonă și apoi în limba

română. Tot acum vor apărea lucrări originale de teologie dato-

rate unor oameni ai Bisericii, unor oameni de cultură precum și

unele lucrări cu caracter neteologic în cuprinsul cărora se gă-

sesc lucrări de teologie. Se înregistrează, apoi multe traduceri

în limba română a unor opere a unor autori străini, care chiar

dacă vor rămâne multă vreme în manuscris vor contribui la

dezvoltarea culturii românești.

Prin toate acestea cultura românească în general a dat

dovadă de maturitate, de creativitate, de faptul că oamenii

noștri de cultură erau la curent cu problemele culturale din

vremea lor și și-au adus contribuția la îmbogățirea patrimoniu-

lui culturii ortodoxe universale.

Abia a debutat secolul al XVI-lea că se și înregistrează

la noi cele dintâi monumente ale cuvântului tipărit: Liturghie-

rul (1508), Octoihul (1510), Tetraevanghelul (1512), tipărite

prin osteneala lui Macarie.

Ultima din aceste cărți s-a tipărit în primul an de dom-

nie a lui Neagoe Basarab despre care Nicolae Iorga a spus că a

fost „cel dintâi scriitor bisericesc ridicat din mijlocul români-

lor”296. Această afirmație este susținută – așa cum arată I. P. S.

Antonie care a scris un temeinic studiu despre „Cuprinsul teo-

logic al învățăturilor lui Neagoe Basarab”297 – de complexitatea,

noutatea și de întinderea cuprinsului variat teologic și laic al

învățăturilor. Din această pricină cultura religioasă românească

296 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. II, ediția a II-a, p. 138. 297 În S. T., 1969, nr. 3-4, p. 245-262.

345

trebuie să ia în considerare lucrarea lui Neagoe ca pe „cel dintâi

monument propriu de teologie dogmatică, de teologie morală și

de spiritualitate creștină; ca pe prima colecție românească de

rugăciuni și chiar ca pe prima formă de nomocanon româ-

nesc”298.

Neagoe Basarab a fost contemporanul unor oameni care au

influențat profund istoria europeană: Luther, Erasmus, Machiavelli.

Domnitorului român i-au stat la îndemână o serie de iz-

voare din cultura teologică a Răsăritului, operele unor Sfinți

Părinți care au fost aduse aici de unii călugări atoniți sau bul-

gari ori sârbi care s-au refugiat la noi de turci.

O observație importantă care s-a făcut în legătură cu în-

vățăturile lui Neagoe este aceea că mai pe scurt sau mai pe larg

toate capitolele Dogmaticii se regăsesc în ele și că întreg cu-

prinsul lor este ortodox.

Dumnezeu este invocat în Treime, se vorbește despre atri-

butele lui Dumnezeu, de starea originară a omului, persoana Mân-

tuitorului, opera Sa de răscumpărare, chenoza, scopul Întrupării.

Textul cuprinde clare referiri la formulările hristologice

stabilite la Calcedon: „Credem și mărturisim din tot sufletul că

(Iisus Hristos) s-a pogorât pe pământ și s-a făcut om cu adevă-

rat, întrupându-se din Duhul Sfânt și din pururi Fecioara Maria

pentru ca pe Adam cel căzut să-l creeze din nou și să-l ridice la

starea dumnezeiască iar firea omenească să o cheme la mântui-

re, precum mărturisesc despre aceasta făgăduințele și arată

dumnezeieștile lui puteri și lucrări că El este într-adevăr Dum-

nezeu adevărat și patimile pe care de bunăvoie le-a răbdat pen-

tru toți dovedesc că fiind Dumnezeu adevărat a fost și om de-

săvârșit, fără schimbare și amestecare”299.

298 †Antonie Plămădeală, Cuprinsul teologic al învățăturilor lui Neagoe

Basarab în S. T., 1969, nr. 3-4, p. 247. (Se va prescurta în continuare Cu-

prinsul teologic al învățăturilor lui Neagoe...). 299 †Antonie Plămădeală, Cuprinsul teologic al învățăturilor lui Neagoe...,

p. 256.

346

Un loc deosebit îl acordă autorul mântuirii, rostului ru-găciunii care sunt concepte în duhul comunitar al Ortodoxiei, mântuirea fiind o lucrare comună a credincioșilor și a Bisericii iar prin rugăciune cerându-se harul lui Dumnezeu, cea dintâi condiție a însușirii mântuirii.

„Oricine a citit tratatul lui Neagoe și-a putut forma atunci o cultură teologică și o orientare ortodoxă dacă nu com-pletă în orice caz suficientă căci a putut găsi în el întreaga învă-țătură ortodoxă și nu numai un îndreptar moral”300.

Contribuția mitropolitului de origine română Petru Movilă la dezvoltarea culturii ortodoxe a fost reliefată în capitolul dedicat sinoadelor și mărturisirilor ortodoxe din secolul al XVII-lea.

Contemporan cu Petru Movilă a fost mitropolitul Var-laam al Moldovei al cărui loc de cinste în istoria culturii româ-nești este asigurat, că el nu a tipărit decât cărți românești și așa cum spune Nicolae Iorga, prin el „s-a făcut pe deplin, fără sfieli și fără revenirile lui Teofil din Ungrovlahia, revoluția cărții românești din Moldova lui Vasile Lupu”301.

Marele mitropolit moldovean a îmbogățit teologia orto-doxă în general prin contribuția personală însemnată la preciza-rea răspunsului pe care Biserica Ortodoxă l-a dat propagandei prozelitiste în părțile noastre a unor confesiuni protestante. Aluzii directe va face Varlaam la diferențele dintre luterani și calvini chiar în cuprinsul Cazaniei atunci când tâlcuiește anu-mite practici ale Bisericii noastre, pe care aceștia nu le acceptă așa cum sunt postul sau cinstirea Sfintei Cruci.

O contribuție teologică remarcabilă aduce Varlaam prin Răspunsul la Catehismul calvinesc despre care un cercetător de la începutul secolului nostru zicea că este cea mai de seamă operă teologică originală până azi la români. (V. Mangra).

Să urmărim felul în care mitropolitul moldovean replica unora din afirmațiile de bază ale Catehismului calvinesc.

300 Op. cit., p. 261. 301 Istoria Românilor, VI, București, 1938, p. 127, apud T. Bodogae, Mitro-

politul Varlaam ca teolog, M. M. S., 1957, nr. 10-12, p. 776.

347

Învățăturile calvine despre: sola fide și despre păcatul originar în urma căruia omul nu ar mai putea deprinde iubirea de Dumnezeu pentru că din fire suntem înclinați spre rău și spre ură, Varlaam le reproșează că strică și pun sub picioare poruncile lui Dumnezeu pentru că dacă omul nu le poate îm-plini de ce le-a mai dat Dumnezeu. Face referire la Iacob II, 10 unde se scrie: „De ar păzi cineva toată legea dar va greși o sin-gură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile”. Neputința de a păzi poruncile decurge din lenea omului pentru că, citând din nou Sfânta Scriptură, reproduce cuvintele Sfântului Pavel: „Toate le pot cu puterea celui ce mă întărește”. (Filp., IV, 13).

Alte citate pe care Varlaam le aduce în sprijinul punctu-lui de vedere ortodox despre nevoia faptelor noastre bune sunt: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”. (Mt. V, 48).

„Tot pomul ce nu face roadă se taie și în foc se aruncă”. (Lc. III, 9).

„Credința fără fapte este moartă” (Iac, II, 17). Cultului icoanelor și sfinților îi dedică Varlaam o treime

din Răspunsul său. În legătură cu deosebirea dintre idol și icoa-nă, Varlaam spune: Idolul (bozul) este plăsmuit de cugetul și de lucrul mâinilor omenești, iar icoana este chipul unei fețe adevă-rate care a fost oarecând în lume.

„Bozul are închinăciunea lui iar icoana pe a celui care e scris pe ea”.

Argumentul pe care îl aduce în favoarea mijlocirii sfin-ților este acela că și aici pe pământ ne rugăm unii pentru alții.

Un reprezentant al culturii românești cu o evidentă vo-cație panortodoxă a fost Spătarul Nicolae Milescu. El și-a făcut studiile la Școala de la Trei Ierarhi din Iași și apoi la Academia Patriarhală din Constantinopol unde și-a însușit o temeinică pregătire. Formația sa a fost cu adevărat enciclopedistă ajutată de cunoașterea mai multor limbi.

Preocupările teologice ale celui care a fost elev al Aca-demiei Patriarhale nu s-au limitat la o anumită epocă din viața sa, ci sunt prezente în toate etapele acesteia.

348

Cea dintâi lucrare teologică a Spătarului Milescu este Istoria despre sfânta icoană a Preasfintei noastre stăpâne Năs-cătoare de Dumnezeu Maria (1655), scriere întocmită cu prile-jul vizitei la Mănăstirea Neamț și înfățișând istoria legendară a icoanei făcătoare de minuni care ar fi fost dăruită de împăratul bizantin Ioan Paleologul lui Alexandru cel Bun302.

În anul 1661 Nicolae Milescu a tradus în limba română Carte cu multe întrebări foarte de folos după două scrieri ale Sfântului Atanasie al Alexandriei, cu probleme de teologie tri-nitară, de hristologie și mariologie.

Deși traducerea nu este lipsită de stângăcii inerente epocii de început, ea vădește pe cărturarul inițiat în problemele teologice.

Tot o traducere ne dă Spătarul în anul 1664, de mare im-portanță pentru cultura românească: Vechiul Testament. Aceasta a fost cea dintâi traducere integrală în limba română a Vechiului Testament, după Biblia grecească tipărită la Frankfurt în 1597.

Sunt cercetători care afirmă că: Biblia de la București (1688) este opera tot a lui Milescu.

Am amintit, în altă parte Enchiridion sive stella orientalis occidentali spendens, care a marcat momentul pătrunderii primei opere românești în cultura universală303, aceasta fiind și singura lucrare care s-a tipărit în timpul vieții lui Milescu.

După stabilirea în Rusia el a mai tradus în limba slavonă unele lucrări ca: Descrierea Bisericii Sfânta Sofia și Tratatul îm-potriva ereziilor al Sfântului Simeon arhiepiscopul Tesalonicului.

Contemporan cu Milescu a fost mitropolitul Dosoftei al Moldovei, ales în 1671 după ce a păstorit mai întâi la Huși și mai apoi la Roman.

Cronicarul Ion Neculce a scris în Letopisețul său despre

Dosoftei: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu)

302 Dumitru Cristescu, Opera teologică și apologetică a Spătarului Nicolae

Milescu, în „Ortodoxia”, 1958, nr. 4, p. 498-510. (Se va prescurta în conti-

nuare Opera teologică și apologetică a Spătarului...). 303 Tiberiu Moșoiu, Neculai Milescu Spătaru, Editura Revistei „Familia”,

Oradea, 1936, p. 56.

349

de felul lui. Și era neam de mazil, preaînvățat, multe limbi știa:

elenește, latinește, slavonește și altă adâncă carte și învățătură,

deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel. În țara noastră,

pe această vreme nu este om ca acela”.

În timp ce a fost episcop la Roman a revizuit traducerea

Vechiului Testament realizată de către Spătarul Nicolae Milescu.

Dar opera cea mai reprezentativă a marelui mitropolit

moldovean este Psaltirea în versuri tipărită în 1673 la Mănăsti-

rea Neraniană de la Uniev în Polonia.

Primele versificări de psalmi s-au realizat în Franța în-

tre cei dintâi care întreprind astfel de acte de cultură religioasă

fiind și Jean Calvin și T. Beza.

Dar Dosoftei nu și-a luat îndemn pentru lucrarea sa de la

protestanții francezi, ci de la călugărul polonez Ian Kochanowski,

traducerea lui Dosoftei fiind o operă originală cu o influență

vădită a versului popular românesc.

Mai merită a mai fi pomenită aici și tipărirea de către

Dosoftei în anul 1679 a Dumnezeieștii Liturghii, cea de a doua

traducere a Sfintei Liturghii în limba română și prima făcută de

către un ierarh precum și a Vieții și petrecerii Sfinților în patru

volume, între anii 1682-1686.

Am văzut că în această epocă preocupări teologice au

avut nu numai oamenii Bisericii, ci și mari reprezentanți ai cul-

turii românești care n-au îndeplinit funcții bisericești, ci înalte

poziții de stat. Între aceștia trebuie pomenit și Dimitrie Cante-

mir mai ales prin lucrarea sa Loca obscura tradusă și comentată

de către preot profesor T. Bodogae304.

Lucrarea a fost alcătuită de către marele cărturar român

după stabilirea sa în Rusia (1711).

Motivul imediat al alcătuirii acestei lucrări l-a constituit

tipărirea în 1720, în chip anonim de către Teofan Procopovici a

unui catehism intitulat Prima învățătură pentru prunci cu vădi-

te influențe protestante.

304 În B. O. R., 1973, nr. 9-10, p. 1063-1111.

350

Cuprinsul scrierii lui Cantemir urmează de aproape tex-

tul pe care îl combate dar, în același timp, lărgește câmpul de

probleme tocmai în sensul învățăturilor bisericești pe care le

ocolește ori le interpretează greșit Teofan Procopovici.

Astfel accentuarea de către autorul român a chemării tu-

turor la mântuire (cf. Mt., XI, 28) pentru că, zice el, altfel s-ar

contrazice atotștiința și atotbunătatea lui Dumnezeu. De altfel,

dacă omul n-ar fi liber nici n-ar putea fi educat. Combătând de

la început afirmația lui Procopovici că nu putem fi decât răi

odată ce așa ne-am născut, Cantemir întreabă: Atunci de ce a

zis Hristos veniți la Mine toți? Sau cum se face că unii sunt

predestinați spre bine și alții spre rău? Să-l facem pe Dumnezeu

nedrept, autor al răului?

Dacă tânărul legiuitor a plecat supărat de la Mântuitorul

deși păzise legea din tinerețea lui (Mt., XIX, 20-22) atunci de-

sigur – zice Cantemir – legea este imperfectă.

În legătură cu afirmația lui Procopovici că și între creș-

tini ar fi „credințe deșarte” care se opun poruncilor Legii, Can-

temir observa că legea nu e numai cea din Vechiul Testament –

care de altfel e nedeplină – ci trebuie adăugată aici și Legea cea

Nouă. În niciun caz cele șapte Taine nu sunt „credințe deșarte”

nici închinarea la icoane nu este idolatrie. Cantemir aduce măr-

turii din Scriptură și din cugetătorii vechi care precizau că ido-

lul este ceva ce nu există, precum și din hotărârile Sinodului

VII Ecumenic. Icoanelor li se aduce numai o închinare relativă

nu una absolută, de adorare care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Ceea ce impresionează în mod deosebit la Cantemir este

nu numai mulțimea citatelor biblice și patristice, dar mai ales o

serie de fragmente din rânduielile de cult ale Octoihului, Ceas-

lovului, Acatistelor, semn că el însuși era un participant activ la

cultul și tradițiile Bisericii.

Originalul acestei scrieri se află astăzi în Biblioteca „Lenin”

din Moscova iar un microfilm în Biblioteca Academiei Române.

351

Lecția XLII

Biserica Ortodoxă și Biserica Apuseană în secolele

XVI-XVIII. Propaganda romano-catolică în Răsărit

Participarea reprezentanților Patriarhiei de Constantino-

pol la Sinodul de la Ferarra-Florența a reprezentat un gest dis-

perat din partea unor oameni care sperau să înlăture catastrofa

finală a Imperiului Bizantin.

După căderea Constantinopolului, Roma nu a încetat pre-

tențiile de jurisdicție pe care dorea să și-o întindă asupra Bisericii

Răsăritului. Partizanii unirii: mitropoliții Visarion și Isidor au fost

declarați, pe rând, de către papă patriarhi în Constantinopol.

În ceea ce-i privește pe ortodocși, la patruzeci de ani de

la Sinodul de la Ferarra-Florența aceștia au repudiat în mod

oficial unirea acceptată acolo. În anul 1484 patriarhul Simeon a

convocat un sinod în biserica patriarhală Pammakariastas a că-

rui scop principal a fost acela de a decide cursul ce trebuia ur-

mat în legătură cu primirea catolicilor la Ortodoxie. Turcii cu-

ceriseră teritorii grecești care fuseseră sub stăpânire latină și

unii greci din acele teritorii fuseseră siliți să treacă la catoli-

cism. Acum ei se reîntorceau la credința strămoșească nemai-

existând autoritatea care-i obligase să devină catolici.

Pentru că acesta a fost cel dintâi sinod după cel de la

Ferarra-Florența, sinodalii s-au ocupat de sinodul unionist pe

care l-au declarat invalidat întrucât nu fusese convocat și alcă-

tuit în mod canonic.

Tensiunea în relațiile dintre cele două Biserici s-a mai

domolit în prima jumătate a secolului al XVI-lea, când în rân-

dul multor greci exista nădejdea că împăratul Carol Quintul ar

putea conduce o cruciadă împotriva turcilor. Carol Quintul nu a

fost în situația de a porni o astfel de acțiune. Dimpotrivă, con-

ducătorii politici din Europa Apuseană și-au dat în curând sea-

ma că Imperiul Otoman nu trebuie să fie privit ca un fenomen

352

trecător și l-au recunoscut ca putere europeană cu care au stabi-

lit relații diplomatice și comerciale.

O forță nouă pentru promovarea intereselor expansio-

niste romano-catolice au constituit-o iezuiții. La câțiva ani du-

pă întemeierea ordinului (1540) aceștia erau deja activi în Im-

periul Otoman. Ei foloseau oameni bine educați, cultivați și

curtenitori care nu se dădeau în lături de la nimic pentru spori-

rea numărului catolicilor. Ei au exploatat la maximum slăbi-

ciuni locale, politice, sociale, culturale, financiare și bisericești

care au dus în cele din urmă la unele succese ale prozelitismu-

lui catolic în spațiul ortodox.

Activitatea lor a fost ajutată de întemeierea în 1577 a

Colegiului Sfântului Atanasie de către papa Grigorie al XIII-lea

pentru tineri greci. Cei mai mulți studenți ai acestui colegiu

proveneau din familiile catolice din Marea Egee. Dar iezuiții au

reușit să-i convingă și pe unii părinți ortodocși să-și trimită co-

piii acolo. Dintre aceștia nu toți s-au convertit la catolicism dar

s-au întors cu o simpatie față de Roma.

În curând iezuiții au întemeiat școli și în Imperiul Otoman.

În 1583 ei au stabilit un centru al lor la Pera de unde conduceau

școli în care erau educați copii greci. Școli asemănătoare au fost

înființate la Tesalonic și Smirna. Nu toate au avut însă succes.

Cea întemeiată la Atena în 1645 s-a bucurat de puțină

simpatie și a fost mutată în altă parte, o altă școală catolică a

fost deschisă la Atena abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

De mai mult succes s-au bucurat școlile catolice din

Constantinopol prin intermediul cărora au fost convertite unele

familii grecești la catolicism. Ele au avut și efectul pozitiv că au

determinat autoritățile ortodoxe să acorde mai mare importanță

educației. Iezuiții au reușit să câștige prietenia unor patriarhi ai

Constantinopolului. Datorită acestei prietenii doi patriarhi de la

începutul secolului al XVII-lea: Rafael al II-lea și Neofit al II-lea

au intrat în corespondență cu Roma, cel dintâi păstrând taina

asupra acestui lucru, dar Neofit făcându-o pe față ceea ce i-a

353

supărat pe cei mai mulți membrii ai Sfântului Sinod care l-au

rugat pe Chiril Lucaris, patriarhul Alexandriei, care se afla la

Constantinopol, să predice împotriva acestei atitudinii.

În anul 1635 N. Rossi un absolvent al Colegiului Sfân-

tului Atanasie a întemeiat o școală la Muntele Athos la Karyes,

dar autoritățile turcești n-au văzut cu ochi buni pătrunderea ca-

tolicilor acolo și în 1641 Rossi a fost obligat să mute școala la

Tesalonic. După aceasta au existat cazuri de corespondență între

Muntele Athos și Roma. Așa de pildă în 1643 atoniții s-au intere-

sat dacă le poate fi pusă la dispoziție o biserică din Roma pen-

tru călugări care s-ar afla prin trecere pe acolo, ei fiind dispuși

să ofere în schimb un schit pentru călugării brazilieni din Italia.

Creșterea influenței Rusiei i-a făcut pe ortodocșii din Impe-

riul Otoman tot mai puțin înclinați să-și găsească prieteni în Apus.

Mai multă influență au dobândit catolicii în cuprinsul

Patriarhiei Antiohiei. Aici misionari catolici și-au desfășurat

activitatea din timpul cruciadelor.

Sunt cunoscute raporturile de apropiere pe care le-au

avut în secolul XVII patriarhii Ignatie al II-lea, Eftimie al II-lea

și Eftimie al III-lea cu misionari catolici. Despre patriarhul

Atanasie al III-lea se spune că ar fi trimis papei în secret o scri-

soare de supunere față de Roma în 1687. Dacă chiar a făcut

acest lucru el l-a repudiat probabil sub influența lui Dositei al

Ierusalimului ale cărui activități antilatine le-a imitat.

Începutul existenței unui rit latin în teritoriul vechii pa-

triarhii antiohiene l-a făcut patriarhul Chiril al III-lea care s-a

declarat unit cu Roma în 1700. Chiril al V-lea a repetat actul de

supunere față de Roma în 1716. În anul 1724 uniții îl aleg pe un

oarecare Serafim Tanas, educat la Roma cu titulatura de Chiril

al VI-lea, iar ortodocșii îl aleg pe tânărul călugăr grec Silvestru.

Acest fapt inaugurează o îndelungată competiție între ortodocși

și uniții cu Roma pentru controlul Patriarhiei Antiohiei.

În această vreme Alepul era centrul propagandei catoli-

ce în cuprinsul Patriarhiei Antiohiei. La mijlocul secolului

354

XVIII era aici mitropolit unit Maxim, a cărui frate Mansouri

Efendi (convertit la mahomedanism) era medic la palatul sulta-

nului în Constantinopol.

Cel dintâi mijloc folosit pentru câștigarea ortodocșilor a

fost cultural. Austria, Ungaria, Moravia, Polonia, mai apoi Transil-

vania, Croația și Slovenia sunt înțesate cu tipografii și colegii. La

Roma activa Collegium Romanum cu secții pentru diferite popoare

sau Biserici mai mari (o secție pentru români s-a înființat în 1929).

Metoda folosită în aceste școli precum și în tipărituri era

de a arăta că nu există diferență prea mare între credința Răsări-

tului și cea a Apusului, ci o „perpetuă concordanță”. Acesta

este punctul de vedere al unor cărți tipărite de unii greci trecuți

la catolicism ca Leon Allatius (din Chios), Petru Arcudius (din

Corfu) sau N. Comnen Papadopol.

Se spunea că doar Catolicismul apărat de marile puteri

europene mai poate salva Ortodoxia îngenunchiată.

Dar mijlocul care s-a dovedit cel mai eficace a fost in-

fluența politică a unor minți apostolice care ajung să controleze

viața politică a unor state ca Austria și Polonia care aveau în

cuprinsul lor populații ortodoxe.

Dintre unirile cu Roma, cele mai cunoscute sunt cele

ale rutenilor (1596) și a unei părți a românilor din Transilvania.

În Polonia exista așa numitul „drept de patronaj” care

dădea drept regilor și anumitor nobili să numească candidați la

episcopie și să administreze o parte din averea bisericească.

Din această pricină nobilii ortodocși sunt atrași mai în-

tâi la catolicism pentru anumite privilegii. Unii nobili ca de

pildă Constantin de Ostrog, Vișnevețki, Gizel au rămas credin-

cioși credinței străbune. Un alt sprijin pentru Ortodoxie a venit

din partea Frățiilor de meseriași și negustori, într-un timp în

care clerul ortodox era foarte supus regelui polonez și co-

rupt305. Aceste frății au reușit să cumpere dreptul de patronaj

asupra unor biserici.

305 J. Meyendorff, The Orthodox..., p. 112.

355

Alături de majoritatea nobililor ortodocși, clerul ortodox

în special unii dintre ierarhi înclinau spre catolicism unde li se

promiteau tot felul de privilegii, să devină membrii ai dietei și se-

natului. Campioni ai unirii devin episcopii Ignatie Peseli de

Poloțk, Kiril Teolețki de la Luțk. Unirea a fost proclamată.

Principalul motiv pentru care un grup de episcopi orto-

docși ucraineni s-au unit cu Roma la sfârșitul secolului XVI a fost

de a ridica statutul Bisericii lor în cadrul commonwealth -ului

polono-lituanian. Acest țel n-a fost atins niciodată. Atunci când

habsburgii au dobândit Galiția în 1772, Biserica ucraineană era

o instituție degradată, reflectând decenii de discriminare pe față

sau în ascuns.

Termenul de „unit” implica un fel de inferioritate față

de adevărații „romano-catolici” cu care acești foști schismatici

erau uniți.

Această inferioritate implicită a fost sancționată de legea

bisericească deoarece potrivit acesteia era mai ușor pentru un unit

să devină romano-catolic decât viceversa. Și din punct de vedere

social Biserica Unită era inferioară celei Romano-Catolice. Aproa-

pe toți nobilii și burghezii din orașele principale ale Galiției erau

romano-catolici și aproape toți uniții erau șerbi. În Biserica Unită

bogăția și educația constituiau privilegii bine păzite ale unui strat

subțire de călugări brazilieni care monopolizau oficiile bisericești

și s-au separat de marea masă a clerului și credincioșilor. Slăbi-

ciunea internă a Bisericii (unite u. u.) a fost exacerbată de împărți-

rea Poloniei în 1595 pe baza hotărârilor de la Ferarra-Florența și

în mod festiv la Sinodul de la Brest-Litovsk din anul 1596 de că-

tre mitropolitul Kievului Mihail Ragoza fiind urmat de alți cinci

episcopi306. Episcopii Ghedeon Bala de Lvov și M. Kopitasky de

Przemysl împreună cu un arhidiacon – exarh al Patriarhiei ecu-

menice, cu peste două sute de preoți și călugări și majoritatea po-

porului au rămas credincioși Ortodoxiei.

306 John-Paul Himka, The Greek Catholic Church and Ukrainian Society în Aus-

trian Galicia, Harvard University Ukrainean Studies Fund., 1986, p. 426-427.

356

Datorită presiunilor asupra ortodocșilor din Polonia, diaco-

nul Paul de Alep, fiul patriarhului Macarie al Antiohiei, care a trecut

prin Polonia în jurul anului 1650 va scrie în jurnalul său de călătorie:

„Doamne păzește Imperiul turcilor! Pentru că ei își iau

impozitul și nu se amestecă în cele ale religiei, fie că supuși lor

sunt creștini ori nazarineni, evrei sau samarineni; în timp ce

acești blestemați de polonezi nu se mulțumesc să-și ia impozi-

tele și zeciuiala de la supușii lor creștini, i-au supus pe ei duș-

manilor lui Hristos, evreilor care nu le-au îngăduit să-și con-

struiască biserici și nu le-au lăsat preoți învățați”307.

După 1596 mitropolitul unit, deși a primit și Kievul n-a

îndrăznit să-și stabilească reședința acolo.

Când cei doi episcopi ortodocși au murit în 1610 ortodoc-

șii au rămas timp de zece ani fără ierarhi. În 1620 cu prilejul trece-

rii patriarhului Teofan al Ierusalimului prin Kiev li se dau orto-

docșilor ierarhi. Libertatea și vitalitatea Bisericii Ortodoxe din

Regatul Poloniei au fost restabilite în timpul lui Petru Movilă.

Prin împărțirea Poloniei 1772-1795 rutenii ajunși sub ruși

revin la Ortodoxie, iar cei din Galiția austriacă revin abia în 1946.

Rutenii din Ucraina subcarpatică acceptă uniația, prin in-

tervenția cardinalului Leopold Kollonici înființându-se la sfârși-

tul secolului XVII Episcopia Unită de Muncaci.

La noi în Transilvania acțiunile pentru unire au fost

conduse de iezuiții Baranyi și Hevenesi. A fost abordat mai în-

tâi mitropolitul Teofil și apoi urmașul acestuia Atanasie An-

ghel. Actul semnat de Atanasie Anghel și de cei treizeci și opt

de protopopi la 7 octombrie 1698 cuprindea contrar afirmațiilor

iezuiților și cele patru puncte florentine. Nicolae Iorga îl nu-

mește cel mai rușinos act din întreaga istorie a românilor. Uni-

rea s-a izbit de o serioasă rezistență din partea majorității popu-

lației românești care a rămas credincioasă credinței străbune.

Au izbucnit chiar răscoale ca cea condusă de călugărul Sofro-

nie de la Cioara și cea a lui Visarion Sarai.

307 T. Ware, The Ortodox Church, p. 105-106.

357

Uniților nu li s-au dat promisiunile făcute iar ortodocși-

lor români din Transilvania li s-a îngăduit să aibă un episcop

abia în 1761.

După 250 de ani unitatea bisericească a românilor a fost

refăcută în 1948.

La unire au mai trecut 10.000 de valahi din Croația,

Slovenia și Istria. Bosniecii și herzegovinienii emigrați în Slo-

venia și Bacica au fost trecuți direct la ritul latin.

Italo-grecii din Calabria și Sicilia sunt și ei catolicizați

cu timpul, datorită ruperii legăturilor cu ierarhi ortodocși.

Propaganda catolică a reușit să-i câștige la unire și pe

unii ortodocși ca armenii din Polonia și Transilvania, sirieni,

copți și etiopieni.

Dar uniația este considerată de mulți teologi catolici o

formă hibridă, aceștia nefiind nici ortodocși, nici catolici308.

După distrugerea statului kievean de către tătari o parte din

sud-vestul Rusiei, incluzând și orașul Kiev, a fost absorbită de

Lituania și Polonia, această parte fiind Ucraina. În 1386 regate-

le polonez și lituanian s-au unit sub un singur rege.

În 1587 a fost ales ca succesor al lui Ștefan Bathory pe

tronul Poloniei, Sigismund al III-lea care era din dinastia sue-

deză Vasa, mama sa fiind o iagelonă.

Sigismund al III-lea care datorită religiei sale și-a

pierdut tronul Suediei, îndată după urcarea pe tronul Poloniei a

luat măsuri împotriva protestanților și ortodocșilor hotărând ca

necatolicii să nu mai poată fi membrii ai Seinului. I-a îndemnat

pe iezuiți care au sosit în Polonia în 1564 să-și întețească acțiu-

nile prozelitiste printre ortodocși.

308 T. M. Popescu, T. Bodogae, G. Stănescu, Istoria Bisericească Universală,

vol. II, București, 1956, p. 308-315; 2. St. Runciman, The Great Church în

Captivity, Cambridge, 1968, (cap. Constantinopole and Rome, p. 226-237);

3. B. Th. Stavridis, Histoire du Patriarchat Oecumenique, rev. „Istina”, 1970,

nr. 2, p. 131-273; 4.1. E. Anastasion, Athanasios Komnenos Hypselantes, a

Biographical Sketch, „The Greek Orth. Theological Review”, XXVI, 1981,

nr. 1 -2, p. 125.

358

Iezuiții au început să negocieze în secret cu unii epis-

copi sperând să-i poată supune în bloc pe ortodocșii papei.

Conciliul de la Trident (1563) a dispus ca în cadrul ac-

țiunilor în Răsărit să se aplice metoda uniației, adică dacă orto-

docșii recunosc primatul papal să nu li se impună și celelalte

trei condiții: filioque, azimile, purgatoriul și să fie lăsați să-și

continue propria lor organizație bisericească și Liturghia.

Dezbinarea Bisericii de la Brest-Litovsk (1596)

Polonia – „paradisus hereticonus” (pentru protestanți);

Și nobilii ortodocși câștigați de calvinism (1561– patriarhul ecu-

menic îi cere lui Sigismund al II-lea să-i expulzeze pe luterani)

1566 – instrucțiunile pentru nunțiul papal în Polonia conțin pentru

prima dată un paragraf care se ocupă de ierarhia greacă.

1569 – unirea de la Lublin dintre regatul polon și Marele Ducat

al Lituaniei.

Vecinătatea statului moscovit condus de Ivan al IV-lea cel Groaznic.

1569 – iezuiții încep să-și extindă activitatea (Benedict Herbest:

grecii și rutenii respinși de Dumnezeu;

P. Skarga „Despre unirea Bisericii lui Dumnezeu sub un singur

păstor” A. Pssevino).

C. Ostrogsky – cel mai puternic și mai puternic magnat din în-

tregul regat. Principe al Volhiniei (G. Flaroosky, „cel dintâi

ecumenist dintre slavii de răsărit”).

Școala greacă de la Ostrog (greco-slavo-latină) - bastion al Ortodoxiei.

- tipografia de la Ostrog

- Biblia de la Ostrog - 1580

- 1588 (apoi 1589) – vizita lui Ieremia al II-lea

Schimbarea lui O. Dziewohzka- cu M. Ragoza ca mitropolit la Kiev.

Episcopul Chiril Terlecki – exarh al său în ținuturile sale.

Frățiile ortodoxe de Lvov și Luțk – stavropighii.

Episcopii percep negativ rolul frățiilor.

Ar fi fost împinși spre unire și de către frății.

359

Unirea de Ia Brest - Litovsk (II)

Anul următor (1590) - primul pas concret spre unire.

Chiril Terlecki - principalul activist. Alți trei episcopi i se alătură.

Tot în 1590 P. Skarga îl abordează pe Sigismund al III-lea în

același scop.

1592 – prima luare de poziție a autorităților polone față de unire.

C. Ostogsky – propriul său plan pentru unire. Să fie trimise mi-

siuni la Moscova și la valahi. Conflictul cu T. Zamorisky.

Episcopii ortodocși mai ezitau.

1595 (iunie) un sinod aprobă mesaje către papă și rege. Pociei

și Terlecki – încredințați să ducă mesajul papei.

În acest an are loc invadarea Moldovei de trupele polone și este

așezat Ieremia Movilă.

Papa Clement al VIII-lea nemulțumit – avea legături și cu Mi-

hai Viteazul.

1595, 23 decembrie ceremonia de la Vatican – cei doi episcopi

ucraineni citesc mărturisirea de credință catolică (Pociei în latină și

Terlecki în ucraineană). Depun jurământ pe Evanghelie. Textul

mărturisirii de credință conținea și acceptarea hotărârilor tridentine.

Papa dă bula Magnus Dominus et laudabilis nimis. Li se apro-

bă continuarea ritualului ortodox.

Lui Sigismund, papa îi cere convocarea unui sinod, la care să

participe și trei episcopi romano-catolici.

După alegerea noului mitropolit acesta trebuie confirmat de papă.

1596 (octombrie) la sinodul ortodox au participat Ghedeon Ba-

laban (Lvov). M. Kopystensky (Przemysl) și Luca un fost mi-

tropolit de Belgrad.

Unirea de la Ujgorod

În secolul al XVII-lea, rutenii din regatul Ungariei nu

formau o entitate politică autonomă. Trăind în cuprinsul a tre-

isprezece districte ei îl aveau ca singur reprezentant și apărător

pe episcopul de Mukacevo.

360

Fief al protestanților, situația se va schimba în Mukacevo după 1660 când Sofia Bathory (văduva lui George II Rakoczy) a trecut la catolicism.

Condiția socială a rutenilor din aceste domenii era foar-te modestă. Religia lor (ortodoxă) era considerată potrivită doar pentru păstori și servitori. Episcopul, care rezida la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Mukacevo, era adesea șicanat de către feudalii unguri: proprietăți ale mănăstirii confiscate, episcopul amendat și chiar întemnițat (așa cum s-a întâmplat în 1587 din porunca lui Sigismund), Rakoczy pentru că s-a plâns împăratului Maximi-lian al II-lea la Praga.

Preoții muncesc ca țăranii pentru a-și câștiga existența. În urma Păcii de la Viena (1606) Mukacevo a trecut sub juris-dicția prinților Transilvaniei.

Episcopii de Mukacevo au ținut mai întâi de Kiev. În se-colul al XVII-lea, înainte de unire ei erau hirotoniți de mitropoli-tul Moldovei. De remarcat că în această vreme de Mukacevo ținea și ținutul Maramureșului309.

„Despre Protestantism se poate spune că a oferit ocazia pentru unirea rutenilor din Ungaria cu Biserica Catolică”310.

Episcopii care au păstorit la Mukacevo trebuie să fi au-zit despre unirea de la Brest-Litovsk. A existat chiar, la unii istorici părerea că la acel sinod (1596) ar fi participat și mitro-politul de Mukacevo, Amfilohie. Lacko însă nu acceptă acest punct de vedere întrucât Mukacevo se afla sub controlul prinți-lor calvini ai Transilvaniei.

Dar după realizarea unirii de la Brest-Litovsk, rutenii din ținuturile stăpânite de unguri au văzut în aceasta un model pentru ei: o renaștere a vieții religioase și monahale, posibilități mai bune pentru educarea clerului, episcopii ruteni din Polonia tratau direct cu regele și cu ierarhia latină, preoții eliberați de iobăgie și cu ve-nituri mai mari așa încât să se poată dedica pastorației.

309 M. Lacko, The Union of Uzharod, Rome, The Slovak Institute, 1968. (Se

va prescurta în continuare The Union of...). 310 M. Lacko, The Union of..., p. 42.

361

De la începutul secolului al XVII-lea, cu ajutorul ordi-

nelor călugărești, catolicii au purces la recâștigarea celor care

trecuseră la protestantism. Lacko menționează între motivele

prezenței ordinelor catolice în regiune și pe acela de a-i ajuta pe

rutenii ortodocși”311.

Pentru că „misionarii” au început să-i convertească și pe ru-

teni, aceștia s-au opus romano-catolicismului tot așa de mult ca și

protestantismului: „It was, however, the jesuits who had the most to

do with preparing, establishing and fostering this Union”312.

În 1615 contele George Drugeth a întemeiat un colegiu

la Humenne, pe care l-a dat iezuiților. Acest colegiu va deveni

centrul activității acestora pentru propaganda catolică în Unga-

ria Superioară. După ce a fost distrus a doua oară în 1644, doi

ani mai târziu a fost transferat la Ujgorod.

Primul episcop de Mukacevo despre care se afirmă că ar

fi fost unit (sau intenționa să se unească cu Roma) a fost Petroniu,

care a participat la Sinodul de la Iași (15-19 iunie 1600) din tim-

pul lui Mihai Viteazul. La această presupunere s-a ajuns pentru că

în același an a fost depus de către domnitorul român și înlocuit cu

Serghie, originar de la Mănăstirea Tismana. În 1600 a fost ales de

către Mihai să-l înlocuiască pe Petroniu. Sediul său a fost mutat la

Mănăstirea Sfântul Nicolae din Mukacevo, unde a fost hirotonit

probabil de mitropolitul Moldovei. [...] El a părăsit eparhia

Mukacevo, probabil în 1619 în timpul insurecției lui G. Bethlen

și s-a dus mai întâi în Moldova de unde s-a reîntors la Tismana.

În 1613 a fost trimis în eparhia de Mukacevo, la cererea

lui George Drugeth, episcopul unit de Przemysl, Athanasius

Krupecky. El i-a abordat mai ales pe preoți pentru că știa că

odată câștigați aceștia, ei vor fi urmați de păstoriții lor. Se pare

că Serghie a refuzat să trateze cu Athanasie și atunci a părăsit

eparhia pentru o vreme. Athanasie a atras la uniație vreo 50 de

preoți, atrași mai mult de avantaje decât din convingere. De

311 Ibidem, p. 47. 312 Ibid., p. p. 49.

362

Rusaliile anului 1614, episcopul Athanasie vrând să facă o de-

monstrație cu preoții care au trecut la uniație, a provocat o re-

voltă populară din care episcopul unit de abia a scăpat cu viață.

Incidentul a anulat, practic, acțiunea prozelitistă a episcopului

uniat din Polonia. Potrivit unor istorici necatolici, Athansius a

fugit imediat spre eparhia sa.

În 1620 G. Bethlen l-a ales pe grecul Ieremia ca episcop

de Mukacevo, dar acesta nu s-a dus acolo. După o perioadă de

vacanță, în 1623 Bethlen l-a numit pe Petroniu, care se pare că

fusese episcop și în 1600, înainte de Serghie. Istoricii uniți presu-

pun că era înclinat spre uniație dar în mod public nu a făcut nimic.

La moartea lui Petroniu în 1627, același G. Bethlen l-a

numit pe Ioan Gregorovici, hirotonit în Moldova, de unde i-a

scris lui Chiril Lucaris. Și despre el se afirmă că a fost simpati-

zant al unirii cu Roma, deși public nu a făcut nimic.

În decembrie 1633 mitropolitul Varlaam al Moldovei l-a

hirotonit pe urmașul lui Ioan Gregorovici: Vasile Tarasovici. Prie-

tenia lui cu Athanasie Krupecky indică înclinarea sa spre unia-

tism; Sigismund Rakoczy l-a întemnițat. După ce a fost eliberat,

fiind alungat din eparhia sa s-a dus la Viena. Strâmtorat el a ac-

ceptat să semneze o mărturisire de credință catolică, el fiind pri-

mul episcop de Mukacevo care a făcut acest lucru în 1642. În ul-

timii ani ai vieții sale el a revenit la Ortodoxie, văzând că clerul și

credincioșii săi nu sunt opuși uniației și nu-l mai acceptau ca epis-

cop al lor. El a murit probabil în 1648 (sau 1651).

Între timp în 1646, 63 de preoți carpato-ruși au declarat

unirea cu Roma în biserica castelului de la Ujgorod. Totul s-a

făcut foarte discret, deci într-un chip foarte diferit de unirea de

la Brest-Litovsk. Episcopul Vasile nu era prezent. Din partea

catolicilor era doar episcopul de Eger, care nu a informat auto-

ritățile superioare. Nu a existat un document de unire.

363

Lecția XLIII

Reformatorul Jean Calvin (1509-1564)

Cel de al treilea reformator protestant provenea din Franța.

În această țară, în locuri ca Lyon și Paris, ideile lui Luther și-au

găsit cititori și răspânditori încă din anul 1520. Patru ani mai

târziu călugărul dominican Aime Maigret fusese executat pen-

tru astfel de idei.

Dar execuțiile n-au putut opri răspândirea ideilor Re-

formei bisericești mai ales în climatul favorabil creat de uma-

nism, în special de Erasmus. Acest curent era mai cu seamă

reprezentat de cercul sau cenaclul de la Meaux condus de epis-

copul Guillaume Briconnet al acelei localități și având între

reprezentanții de seamă pe Jacques Lefevre d'Estaple (Jacobus

Faber Stapulensis), traducător al Noului Testament și Guillau-

me Farel. Aceștia era adepți ai reformării Bisericii și doar cel

din urmă a îmbrățișat Reforma, ceilalți rămânând în cadrul Bi-

sericii Romei, ca și Erasmus, de altfel, ale cărui lucrări le citeau

împreună cu cele ale lui Luther.

Ideile acestora se bucurau și de simpatia Margueritei

d'Aleucon, sora regelui Francisc I care în 1527 a devenit regină

de Navarra (care nu e alta decât Regina Margot a lui Al. Dumas).

Regele Francisc I, el însuși, găsea timp și plăcere pentru

a se întreține cu umaniștii din vremea și din preajma sa. El s-a

înconjurat de erudiți și de scriitori, cărora le-a dat funcții ofi-

ciale la Curte313.

Atitudinea sa față de protestanți era dictată și de împrejură-

rile politice internaționale mai ales de permanenta rivalitate a lui

Carol Quintul (în 1525 Francisc I fusese luat prizonier de către spa-

nioli). Dar curând el va lua hotărâri politice diferite atunci când este

vorba despre interior și exterior. Va îngădui ca Sorbona să-i urmă-

313 Georges Blond, Furioșii Domnului, Editura Politică, București, 1976, p.

139. (Se va prescurta în continuare Furioșii...).

364

rească pe protestanți în timp ce pe plan extern el îi sprijinea pe lute-

ranii din Germania împotriva împăratului Carol Quintul314.

Pe plan intern regele va lua măsuri aspre împotriva pro-

testanților după incidentul numit l'affaire des placards. În anul

1554, în timpul nopții, protestanții au pus afișe până și pe ușa

de la dormitorul regelui prin care se exprimau împotriva litur-

ghiei pe care o numeau „slujba papistăsească”.

Acest incident n-a fost unic, ci el s-a petrecut în contex-

tul unor atacuri violente împotriva unor statui, mai cu seamă

reprezentându-o pe Maica Domnului.

La 13 ianuarie 1535 a fost publicat un edict „pentru

smulgerea din rădăcini și stârpirea sectei luterane”. Ereticii și cei

care le ofereau adăpost erau amenințați cu pedeapsa capitală, iar

celor care îi denunțau li se promitea un sfert din averea acestora.

Suveranul francez nu bănuia nici pe departe că în capi-

tala sa își desăvârșea studiile un tânăr, la College Royal sau

College de France, care va deveni în curând unul din principalii

protagoniști ai Reformei protestante.

Și de fapt în chiar anul edictului din 1535, Calvin își al-

cătuia în primă formă lucrarea sa principală Institutio Christianae

Religionis, cu o prefață adresată lui Francisc I îndemnându-l pe

acesta la atitudine tolerantă față de protestanți.

Cine era Jean Calvin?

Acesta era din generația următoare a lui Martin Luther.

S-a născut la 10 iulie 1509 la Noyon, capitala provinciei

Picardia din nordul Franței, în vremea în care Luther își ținea

deja primele sale prelegeri asupra Sfintei Scripturi la Universi-

tatea din Wittemberg.

Tatăl lui Calvin, Gerard Cauvin (Calvinus – în limba la-

tină) un om foarte voluntar și energic era administrator al bunu-

rilor Capitlului Catedralei din Noyon. Mama reformatorului era

o femeie blândă și evlavioasă. Familia Cauvin (sau Calvin) trăia

314 Jacques Madante, Istoria Franței, vol. I, Editura Politică, București,

1973, p. 280.

365

deci în umbra Bisericii. Atât Jean cât și fratele său mai mare au

primit stipendii bisericești pentru a studia să devină preoți.

Jean Calvin a fost trimis la vârsta de 14 ani la Paris, la

vestitul College Montaigu ca să studieze artele liberale și apoi

teologia. Aici fusese și Erasmus student și a lăsat o descriere în

termeni aspri a vieții din colegiu315.

Dar în anul 1529 Gerard s-a certat cu conducerea Cate-

dralei din Noyon într-o chestiune bănească și a cerut fiului său

Jean să renunțe la studiul teologiei. Rechemându-l de la Paris l-a

trimis la Orleans și apoi la Bourges pentru a studia dreptul.

Observăm deci, o deosebire importantă la Calvin față

de Luther. Calvin nu a studiat niciodată teologia în școală. El

n-a fost familiarizat cu terminologia și problematica scolasticii.

El a ajuns la curentele zise evanghelice prin intermediul ideilor

umaniștilor creștini combătuți la Paris.

În timpul studiilor de drept la Orleans și Bourges, Cal-

vin și-a însușit dreptul roman și cel canonic și o metodă de ex-

punere istorică316.

După moartea tatălui, în 1531, Calvin s-a reîntors la Paris

intrând la College Royal (sau College de France) întemeiat cu

un an înainte de Francisc I pentru a contrabalansa influența Fa-

cultății de Teologie din Paris care era ultraconservatoare și in-

chizitorială. Noul colegiu avea în centrul preocupărilor sale studi-

erea limbilor biblice și cercetarea antichității clasice și creștine.

Studiile sale intense în domeniul umanismului au avut

ca prim rezultat Comentariul la De clementia, a filosofului sto-

ic Seneca (4 î. Hr-65 d.Hr.).

Acest Comentariu arată că el îi citise temeinic pe filoso-

fii greci și latini (în special stoici) precum și De civitate Dei a

Fericitului Augustin.

315 Georges Blond, Furioșii..., p. 132. 316 B. R. Kottje B. Moeller, Okumenische Kirchengeschichte, Ih Mittelalter

und Reformation. Pp. XII + 472. Mainz: Matthias-Grünewald; Munich: Kaiser,

1973. DM. 39, vol. II, p. 369. (Se va prescurta în continuare Okumenische...).

366

Istoricul protestant Paul Johnson socotește semnificativ

faptul că cea dintâi lucrare a lui Calvin a fost un Comentariu la

De clementia a lui Seneca, operă elitistă în ton care aprobă doc-

trina stoică a predestinației317 care va sta în centrul concepției

antropologice și soteriologice a lui Calvin.

Anul publicării Comentariului este cu aproximație și

anul în care autorul a cunoscut, așa cum va mărturisi mai târziu,

acea „conversio subita”. Atunci când vorbește despre această

convertire subită, Calvin nu lasă să se înțeleagă dacă este vorba

despre o certitudine experimentală a propriei sale predestinări

sau pur și simplu despre o convertire subită318. Dacă nu se poa-

te ști ce a însemnat exact această convertire, se poate totuși de-

duce că de acum înainte religia va ocupa rolul principal în pre-

ocupările sale319. Nu se știe dacă el a intenționat să se rupă de

Biserica Apuseană sau dacă, mai degrabă, împrejurările l-au

silit spre acest pas. În orice caz, el era încă membru al cercului

umaniștilor de la Paris, condus între alții și de prietenul său Ni-

colas Cop, ales în 1553 Rector al Sorbonei.

La 1 noiembrie în acel an, noul rector în cuvântul de

deschidere al cursurilor Universității, folosind un limbaj îm-

prumutat de la Erasmus și Luther, a cerut reformarea Bisericii,

a vorbit despre îndreptarea doar prin credință fără fapte, și des-

pre injustiția persecuțiilor. Unii istorici socotesc că la redacta-

rea acestui text, rectorul Cop ar fi fost ajutat într-un fel și de

Calvin320. Alții socotesc acest lucru foarte improbabil, admi-

țând doar că viitorul reformator simpatiza cu aceste idei321.

Ideile exprimate de noul rector au creat atâta agitație în-

cât Francisc I a luat măsuri împotriva „Lutheranilor”. Cop și

317 Paul Johnson, A History of Christianity, p. 287. (Se va prescurta în con-

tinuare A History of...). 318 C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histoire des..., III, p. 223. 319 W. Walker, A History of the Christian...., p. 349. 320 B. R. Kottje, B. Moeller, Okumenische..., I, p. 371. 321 W. Walker, A History of the Christian..., p. 350.

367

Calvin au trebuit să se refugieze. Calvin a aflat mai întâi adă-

post la un prieten Angouleme. La Noyon, unde s-a dus pentru a

renunța la stipendiile care i-au fost acordate, a fost întemnițat o

vreme. Acest lucru l-a convins că Franța nu îi mai acordă sigu-

ranță și la începutul lui 1534 se afla la Basel.

Dar orașul de care se va lega activitatea reformatoare a

lui Calvin a fost Geneva. Acest oraș era centrul Elveției franco-

fone. Doar cu câțiva ani în 1531 orașul își câștigase independența

de sub tutela ducelui Christian al III-lea din Casa de Savoya,

ajungând cu sprijinul Romei pe scaunul episcopal din acest bogat

oraș comercial. Cu independența politică a Genevei, a încetat și

exercitarea activității episcopale aici în orașul Geneva, după

exemplul altor orașe elvețiene îmbrățișând Reforma. Între pre-

dicatorii primiți aici s-a aflat și Guillaume Farel, fostul colabo-

rator al episcopului Briconnet de Meaux.

Ceea ce a urmat a fost confuzie și indisciplină. Farel ca-

re nu era în stare să facă față situației create i-a cerut lui Calvin,

care trecea prin Geneva în iulie 1535, să rămână și să îl ajute să

organizeze noua rânduială de la Geneva.

Numit profesor și predicator, Calvin a început să orga-

nizeze viața religioasă a Genevei, introducând o disciplină se-

veră și alcătuind un Catehism ce trebuia acceptat de toți cetățe-

nii orașului. Dar Geneva nu era pregătită să accepte această se-

veritate și doi ani mai târziu misiunea lui Calvin a sfârșit în ce-

ea ce părea un eșec definitiv. Exilat de către Consiliul orașului, el

s-a îndreptat spre Strasbourg, unde îl invitase Bucer, organiza-

torul Reformei în acel oraș. Farel se stabilise la Neuchatel.

Cei trei ani petrecuți de Calvin la Strasbourg ca

pastor al refugiaților francezi, sunt socotiți de unii istorici a

fi fost cei mai fericiți din viața sa322. Aici se va căsători, în

1540, cu Idelette de Bure. A găsit el să scrie o nouă și lărgită

ediție a lui Institutio, în Comentariul la Romani și un Răs-

puns lui Sadoleto.

322 W. Walker, op. cit., p. 353.

368

În 1541 partida care a hotărât exilarea lui Calvin din

Geneva a pierdut puterea și noul Consiliu orășenesc l-a invitat

să se reîntoarcă.

Sunt acceptate de către conducerea Genevei așa-

numitele Ordonnancea Ecclesiastiques, o adevărată constituție

bisericească pe baza căreia se organizează viața bisericească

protestantă din acest oraș.

Sunt stabilite patru oficii: pastori, învățători, diaconi și bătrâni.

Calvin a făcut acest lucru pentru că acum și aici la Ge-

neva problema nu mai era poziția față de papalitate ca în cazul

lui Luther, ci constituirea unei noi forme de autoritate.

Luther a pus accent pe preoția universală și Calvin a ac-

ceptat-o și el teoretic, dar socotea că este nevoie de un ministe-

riu purificat întrucât Reforma a lăsat autoritatea ministeriului

creștin vagă și nesigură, cunoscându-se în Protestantism o criză

de autoritate. Cu excepția cazului când anumiți reformatori se

bucurau de autoritate personală, autoritatea era exercitată de

prinț sau de magistrații orașului.

Calvin a dorit să organizeze comunitățile creștine care

au acceptat Reforma în forma inițiată de el în așa fel încât să

reafirme independența Bisericii și autoritatea divină a slujitori-

lor ei: „Puține lucruri erau democratice în Constituția ideală a

lui Calvin”323

Pastorii conduceau serviciile religioase, făceau exegeza

biblică, îi examinau pe candidații care intenționau să devină

pastori, pe care ei îi alegeau.

Tot pastorii alegeau pe învățători care conduceau siste-

mul școlar socotit factor esențial în educația religioasă.

Diaconii se îngrijeau de săraci și supravegheau spitalele.

Bătrânii – cea mai caracteristică treaptă a conducerii bi-

sericești în sistemul lui Calvin – erau laici care împreună cu

pastorii formau Consistoire-ul care se ocupa cu disciplina, su-

pravegherea, viața morală a cetățenilor.

323 Owen Chadwick, The Reformation, p. 83.

369

De felul cum acționau aceste Consistoire ne putem da

seama din procesele verbale păstrate din 1542. Astfel știm că o

femeie a fost judecată pentru că a îngenuncheat la mormântul

soțului ei zicând: „Requiescat în pace”, un aurar pentru că a

confecționat un potir, un frizer pentru că a tuns un preot, o fe-

meie de șaizeci și doi de ani pentru că s-a căsătorit cu un bărbat

de douăzeci și cinci de ani324. Două familii respectabile din

Geneva, deasupra oricărei bănuieli se trezesc în temniță pentru

că au dansat cu prilejul unei serbări de familie325.

Consistoriile aveau puterea de excomunicare, mulți ad-

versari ai lui Calvin suferind această pedeapsă, unii dintre ei

fiind chiar executați.

Este ironic faptul că nimeni altul decât cel care în prefața

la Institutio, adresându-se regelui Francisc I, condamnă persecu-

tarea și executarea unor oameni în Franța pe motive religioase a

fost cel care a determinat condamnarea unor oameni la moarte

atunci și acolo unde deținea el puterea. Numai până în 1546 au

fost condamnați la moarte cincizeci și opt de persoane326

Între cei condamnați și executați la Geneva este celebru ca-

zul medicului spaniol Miguel Servetus, om de geniu descoperitorul

circulației pulmonare a sângelui. Acesta a activat ca medic în Lyon

și a publicat sub pseudonim o lucrare cu caracter unitarian. Acesta a

fost identificat pentru autoritățile catolice de un prieten al lui Calvin

și cu dovezi oferite de Calvin. Condamnat la ardere pe rug, scapă

de închisoare și fuge la Geneva unde este arestat și executat. Sfârși-

tul tragic al lui Servetus a constituit „unul din cele mai deplorabile

scandaluri din istoria Reformei”327. De altfel Calvin a mai avut dis-

pute și cu Castellion și Bolșer care toate au dovedit dogmatismul

său intolerant și lipsa de moderație în urmărirea dușmanilor săi.

324 P. Johnson, A History of...., p. 288. 325 G. Blond, Furioșii..., p. 153. 326 C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., III, p. 225. 327 James Mackkinnon, Calvin and the Reformation, Longmans, Green &

Co., London, New York, Toronto, 1936, p. 152.

370

Sistemul realizat de Calvin s-a apropiat cel mai mult de

ideea unei societăți creștine totale, mai mult decât a fost în sta-

re Catolicismul să realizeze acest lucru328.

G. Blond scrie: „Faptul că la Geneva nu am asistat la o

prăbușire răsunătoare a profetului dictator rămâne istoricește de

mirare”329. Aceasta cu atât mai mult cu cât Calvin nu s-a bucu-

rat de popularitate. În pragul morții el a scris despre locuitorii

Bernei: „mai mult s-au temut de mine decât m-au iubit”. Ace-

lași lucru este adevărat și în legătură cu cetățenii Genevei. Se

spune că unii îi ziceau în batjocură Cain330.

El era auster, fără plăcere pentru mâncare și băutură.

Era grav, îi lipsea exuberanța lui Luther și bucuria de a trăi a

acestuia, căldura și generozitatea reformatorului german. Cal-

vin era un om al textelor de lege, al „cărții, al autorității”.

Aceasta îi era formația. Dar în același timp el este un exemplu

care ilustrează teoria conform căreia concepțiile dogmatice ale

unui om tind să reflecte predispozițiile sale emoționale și me-

diul familiar331. Să nu uităm că după moartea timpurie a mamei

sale, el împreună cu fratele și sora sa au fost crescuți de un tată

foarte autoritar.

Ajungem astfel la discutarea doctrinei lui Calvin așa

cum este ea înfățișată în Institutio. Această lucrare este „cea

mai ordonată și sistematică prezentare populară a doctrinei și

vieții bisericești produse de Reformă”332. Gândirea lui Calvin

era sistematică mai degrabă decât creatoare. Lucrarea sa nu ar

putea fi realizată fără scrisul lui Luther. El de fapt prezintă

concepția lui Luther despre mântuire prin credință și despre

Taine ca peceți ale făgăduinței divine. De la Bucer a luat ac-

centul pus pe slava lui Dumnezeu și pe ideea de alegere. Calvin

328 P. Johnson, A History of..., p. 287. 329 G. Blond, Furioșii..., p. 153. 330 O. Chadwin, op. cit, p. 88. 331 P. Johnson, A History of..., p. 287. 332 W. Walker, A History of the Christian..., p. 350.

371

a sistematizat toate acestea. Foarte specifică lui Calvin este în-

vățătura despre predestinație. El a împins predestinația augusti-

niană la ultima ei concluzie concepând dubla predestinație. Po-

trivit aceste concepții, toți oamenii sunt răi și vrednici de con-

damnare. Pe unii Domnul a plănuit să-i mântuiască prin har, pe

alții să-i condamne la pieire. Totul se face pentru slava lui

Dumnezeu. „Dacă ne întrebăm de ce lui Dumnezeu îi este milă

de unii, iar pe alții îi lasă să piară nu există decât un singur răs-

puns: pentru că așa îi place Lui să facă”333.

Paul Johnson numește această doctrină a alegerii și

condamnării: „înspăimântătoare”.

Calvin însuși a răspuns la unele obiecții venind din par-

tea contemporanilor săi care afirmau că o astfel de doctrină l-ar

înfățișa pe Dumnezeu a fi nedrept, că Dumnezeu este criteriul

dreptății, că El este propria Sa lege și că hotărârile Sale sunt

drepte indiferent de ce credem noi despre ele.

Calvin și-a extins spațiul acordat acestei probleme cu fie-

care nouă ediție a operei sale. El accentuează mereu dreptatea lui

Dumnezeu infirmând că voința lui Dumnezeu este incomprehen-

sibilă și misterioasă și ceea ce ni se pare nouă contradictoriu de-

curge din incapacitatea noastră de a pătrunde aceste lucruri.

Un alt capitol din Institutio pe care Calvin l-a extins cu fie-

care nouă ediție a lucrării a fost cel dedicat Euharistiei, care, de fapt

este cel mai original din întreg sistemul doctrinar al lui Calvin.

El a crezut că învățătura sa despre Euharistie va fi o

formulă de împăcare între luterani și zwinglieni dar a fost res-

pinsă de ambele partide.

Calvin a respins atât transubstanțialitatea catolică cât și

consubstanțialitatea despre care vorbește Luther dar a văzut și

primejdia pe care o prezenta concepția lui Zwingli care dimi-

nua importanța Euharistiei.

El numește Trupul lui Hristos prânz în Euharistie, „ple-

nitudine de viață”, „izvor de viață”, „dătător de viață”.

333 P. Johnson, A History of..., p. 287.

372

În concepția lui Calvin, Hristos este prezent în Euharis-

tie în mod spiritual, nu material. El distinge în Euharistie între

„semnele materiale” și „lucrurile invizibile”.

Această concepție decurge din concepția sa hristologică

asemănătoare cu cea a lui Zwingli.

În Ungaria și Transilvania calvinismul a ajuns dominant

între unguri, îndeosebi după 1557 când s-a stabilit Confessio

hungarica. În secolele XVI și XVII, reformații unguri din Tran-

silvania au încercat să-i atragă pe românii de aici la calvinism.

Calvinismul a pătruns și în Polonia, Boemia și chiar Rusia.

Dacă respinge caracterul de jertfă al Euharistiei, așa

cum făcuse și Luther, Zwingli înaintea lui, Calvin recunoaște

caracterul tainic al Euharistiei: „Eu nu măsor acest mister cu

măsura rațiunii umane și nici nu îl supun legii naturii”334. În

partea dedicată acestei Sfinte Taine el o numește adesea „mis-

ter”, „binecuvântare mistică”, „mister pe care nici mintea nu îl

poate cuprinde și nici limba nu-l poate exprima în întregime”.

Din Geneva învățătura calvină s-a răspândit în cea mai

mare parte la orașele și satele elvețiene (2/3) înlocuindu-o pe

cea zwingliană, după 1546 când cu ajutorul lui Bucer s-a redac-

tat Confessio helvetica.

Prin Academia Teologică din Geneva (precursoarea

Universității din Geneva) ridicată la culmea înfloririi de ucenicul

și urmașul lui Calvin, Theodor Beza s-a format un spirit și o con-

cepție reformată unitară. Mii de studenți au venit aici din toată

lumea, Geneva devenind Roma protestantismului calvinist.

În Franța hughenoții (cum se numesc acolo calvinii) prind

teren sub ultimii regi ai dinastiei Valois: Farancisc al II-lea,

Carol al IX-lea și Henry al III-lea. În 1559 a avut loc un Sinod

al Bisericii hughenote și publicarea unei Confessio Gallicana.

S-a ajuns la ciocniri urmate cu catolicii, cea mai crâncenă fiind

cea din 23/24 august 1572, „Noaptea Sfântului Bartolomeu”

când cu ocazia nunții de împăcare dintre Henry de Bourbon și

334 Institutio, IV, 17, 24.

373

Margareta de Valois urmau să fie măcelărite toate căpeteniile

hughenote. Au fost măcelărite 20.000 de persoane dar pe tron a

urcat tot un hughenot, Henry al IV-lea și în 1598 acesta a acor-

dat libertate hughenoților prin Edictul de la Nantes.

În Țările de Jos, primele comunități calviniste au fost

întemeiate de refugiați din Franța, Elveția și Germania. În 1559

Guido de Bray a redactat Confessio Belgica. A urmat un război

civil datorită cruzimilor lui Carol Quintul, Filip al II-lea și a duce-

lui de Alba și șapte județe din nord s-au desfăcut sub conduce-

rea lui Wilhelm de Spania constituind Olanda de mai târziu.

Reforma în Anglia

În regatul insular al Angliei, statul controla numirile epis-

copale, iar posturile erau ocupate de oameni ai Bisericii pentru că

puțini se pot măsura cu ei în experiență, iar pe de altă parte pentru

acesta posturile respective nu erau pentru trezoreria regală.

În cercurile mai de jos se păstra wyhlifianism, iar pe de

altă parte și-a găsit sprijinitori în Anglia, între cei învățați

(Erasmus a predicat între 1509-1514, un alt vestit era Thomas

More). Totuși la începuturile lui Henry al VIII-lea (1509-1547)

situația era de așa natură încât nimic nu prevestea o ipostază

bisericească existentă. Ceea ce era baza Reformei în Anglia a

fost dezvoltarea națională care nu tolera amestec în treburile lui

Henry al VIII-lea, care a fost un om cu preocupări intelectuale

și cu putere practică, interesat în teologie, cu simpatie pentru

umanism, popular între supuși și încăpățânat. El este autorul

lucrării teologice îndreptate împotriva lucrării babilonice a lui

Luther, pentru care a fost de partea papei Leon al X-lea, pri-

mind titlul de defensor.

Henry a fost destinat carierei eclesiastice, fratele său

mai mare Arthur fiind moștenitorul tronului. Acesta însă a mu-

rit și Henry a moștenit tronul și pe logodnica acestuia Catherine

de Aragon, fiica lui Ferdinand și a Isabelei a Spaniei și mătușa

374

lui Carol Quintul. Motivele ruperii căsătoriei cu Catherina nu

trebuie căutate în întregime în senzualitatea brutală a lui Henry.

Războiul rozelor se terminase în 1485. Absența unui moșteni-

tor de parte bărbătească era probabil să producă după moartea

lui Henry un război civil. Era puțin probabil ca regina Catherina

care născuse șase copii, dintre care doar unul a rămas în viață,

va mai putea avea alți copii. Henry dorea o soție și un moșteni-

tor de parte bărbătească.

Aleasa lui Henry era Anna Boleyn – una din doamnele

de onoare de la curte. Un divorț de Catherina ar fi putut fi obți-

nut dacă războiul din Europa n-ar fi fost câștigat de Carol

Quintul, iar papa Clement al VII-lea învins a trebuit să dea răs-

puns negativ lui Henry. Cancelarul Angliei, a fost înlocuit cu

Thomas More (1530).

Acordarea divorțului de către papă fiind exclusiv, Hen-

ry a hotărât să se sprijine pe sentimentul național de ostilitate

față de stăpânirea străină, pentru a rupe definitiv cu papalitatea

sau pentru a pune în primejdie controlul papal în Anglia pentru

a obține ceea ce dorea.

Henry reușește să obțină confirmarea lui Cranmer, care

era înclinat spre luteranism și este numit arhiepiscop de Can-

terbury. Acesta rupe căsătoria lui Henry cu Catherina în 1533

după ce în ianuarie aceluiași an se căsătorise cu Anna Boleyn.

În septembrie Anna a născut-o pe Elisabeta – regină.

Papa Clement al VII-lea îl amenință pe Henry cu exco-

municarea. [...]. Drept răspuns parlamentul a votat vestitul Act

prin care Henry și urmașii săi au fost „singurii șefi supremi pe

pământul Angliei”, act prin care regele lua locul papei, fără pu-

tere în cele spirituale (Hirotonia, Sfintele Taine).

Ruptura cu Roma era completă, secularizare executată

fără scrupule de generalul Thomas Cromwell. [...]. Astfel un

număr mare de călugări cartusieni – ordin din Anglia, negând

pretinsa supremație a regelui au fost pedepsiți cu un barbarism

feroce. O lună mai târziu John Fisher și Sir Thomas More care

375

erau distinși prin caracter și erudiție au fost decapitați pentru

aceeași vină. Averile mănăstirilor și așezămintelor bisericești

au fost trecute în patrimoniul regelui, călugării împrăștiați, lă-

sate în paragină mănăstirile.

O serie de valori artistice și culturale au pierit iar An-

glia și-a pierdut caracterul de țară bisericească. În ce privește

conținutul Reformei în Anglia trebuie avut în vedere faptul că

englezilor, al căror caracter era mai sobru le repugna și senzua-

lismul Renașterii italiene și brutalitatea exagerată a predicii și

acțiunii lui Martin Luther. Aceasta explică și faptul că nici ab-

solutismul regal și nici influența noilor idei n-au putut opri tra-

diția bisericească și culturală a poporului englez de a păstra ca-

racterul harismatic și tradițional, caracter care lipsește tuturor

celorlalte Biserici ieșite din Reformă.

Cu excepția substituirii propriei autorități la cea avută

anterior de papă, Henry vroia să fie șef al unei Biserici Anglo-

Catolice. În anul 1539 a publicat cele șase articole prin care

cerea ca fiecare englez să respecte transubstanțialitatea, împăr-

tășirea fără potir, celibatul și castitatea clerului, spovedania.

Arhiepiscopul Cranmer, căsătorit cu o luterană (fiica lui

Osiander) a trebuit să-și expedieze soția în Germania. Anna

Boleyn a murit pe eșafod acuzată de adulter în mai 1536. După

unsprezece zile Henry s-a căsătorit cu Jeane Seymour care i-a

născut lui Henry un fiu, viitorul rege Eduard al VI-lea. Celelal-

te trei soții ale lui Henry n-au avut influență asupra Bisericii

Angliei. [...].

Aceste execuții (în jur de 300) au contribuit la răspândirea

sentimentului antiroman mai mult decât toate eforturile regilor

Henry al VIII-lea și Eduard al VI-lea. Era sigur că urcarea pe

tron a unei noi regine va produce sau schimbări sau război civil.

La moartea Mariei în 1558 a urcat pe tron sora sa Elisa-

beta (1558-1603), fiica Anna Boleyn. Dintre toți copiii lui Henry,

ea era singura care îi semăna tatălui ei în abilitate, perspicacitate și

popularitate. Prin natura lucrurilor ea era o protestantă.

376

Schimbările în politica religioasă le-a realizat cu multă

precauțiune. Noul Act de supremație votat de parlament la 29

aprilie 1559 nu îl mai numeau pe monarh „capul suprem” al Bise-

ricii, ci guvernatorul suprem. Autoritatea papei asupra Bisericii

Angliei și toate dările către acesta au fost din nou revocate și sunt

impuse actele de supremație sub Henry și rânduielile bisericești de

sub Eduard. Rezistența catolică (aproape toți episcopii și o parte

din cler) produce aproape două sute de martiri. Arhiepiscop a fost

ales Matthew Parker – fostul capelan al Annei Boleyn. Acesta a

redus la 39 de articole Mărturisirea de credință care din 1571 de-

vine cartea simbolică a Bisericii Anglicane. Privită din perspecti-

va celor 39 de articole și a lui Book of Common Prayer – Biserica

Anglicană ocupă o poziție intermediară între catolicism și protes-

tantism, ceea ce a ușurat tratativele cu Biserica Ortodoxă.

Aceia care nu au voit să accepte hotărârea episcopală a

Bisericii Angliei au fondat Biserica prezbiterială. [...]. Mai

mulți extremiști care erau prezbiterieni ajung la putere conduși

de Oliver Cromwell (1649-1660).

În Scoția ideile Reformei au luat formă luterană și mai

apoi calvină. Predicatorul și reformatorul a fost John Knox

(†1572), un om foarte sever. [...].

Henry al VIII-lea (1509-1547)

1521 – defensor fidei. Cere lui Clement al VII-lea să

anuleze căsătoria. Papa răspunde non possumus.

Thomas Wolsey – arhiepiscop de Canterbury, înlăturat

și înlocuit de Thomas Morus (1530).

1531 – clerul Angliei îl recunoaște pe Henry șef suprem

al Bisericii Angliei.

1532 – Thomas Cranmer – arhiepiscop de Canterbury

(căsătorit cu nepoata lui Andrei Osiander).

1533 – anulează căsătoria cu Catherina. Are loc încoro-

narea Annei.

377

1534 – Act of Supremacy (Henry - supreme heed); papa

îl excomunică pe rege.

1535 – Thomas Cromwell – vicar general. Thomas Mo-

rus și John Fisher – executați.

1539 - cele șase articole. Căsătoria cu Jeane Seymour.

Eduard al VI-lea (1547-1553)

- ducele de Somerset

- evoluția spre calvinism

- se abrogă cele șase articole

1549 – Thomas Craumer – compune Book of Common

Prayer

1552 – 2 articole.

Maria Tudor (1553-1558)

28 arderi pe rug între care și Cranmer.

Elisabeta I (1558-1603)

1559 – Actul de conformitate

Supreme Govenor

Matthew Parker – 39 articole.

378

Lecția XLIV

Biserica Ortodoxă Rusă în secolele XV-XVIII

Rușilor nu li s-a părut o simplă coincidență că atunci

când Imperiul Bizantin a încetat să mai existe ei lepădau jugul

suzeranității tătare.

În același timp Biserica Ortodoxă Rusă își dobândea in-

dependența (autocefalia) față de Constantinopol mai mult din

întâmplare decât cu intenție.

La Conciliul de la Ferrara-Florența, Isidor mitropolitul

rușilor (grec de origine) a fost unul din sprijinitorii unirii cu

Roma. Reîntors la Moscova în 1441 el a fost întemnițat, dar a

scăpat și a fugit la Roma.

Scaunul rămânând vacant a fost lăsat așa până în 1448

când un sinod al episcopilor ruși a ales un succesor fără a mai

apela la Constantinopol: Iona, care mai târziu a fost canonizat.

Exista la această dată conștiința între unii oameni ai Bi-

sericii că Ortodoxia autentică a fost păstrată doar de ruși pentru

că oficial Imperiul Bizantin, care mai exista încă, acceptase

unirea cu Roma. Această conștiință este exprimată, de pildă de

către călugărul Simion din Suzdal astfel: „Ortodoxia cea mai

bună este în Rusia”335

După 1453, comuniunea dintre cele două Biserici a fost

refăcută dar rușii vor continua să-și aleagă mitropolitul fără a-l

mai aștepta să fie trimis de la Constantinopol.

În 1472 Ivan al III-lea cel Mare (1462-1505) s-a căsătorit

cu Sofia, nepoata lui Constantin al XII-lea, căsătorie care a stabilit

o legătură dinastică cu Constantinopolul și a oferit o justificare în

plus la crearea ideii că Moscova este a treia Romă (idee exprimată

de călugărul Filotei din Pskov în 1510 într-o scrisoare către țarul

Vasile I). Oamenii Bisericii vedeau această idee legată de țar ca

urmaș al împăraților bizantini în apărarea Ortodoxiei.

335 Alexandre Schmemann, The Historical Road..., p. 311.

379

Dar de aici au ajuns unii să-și pună întrebarea dacă

Moscova nu ar trebui să fie superioară în rang Patriarhiei de

Constantinopol.

Acest concept a încurajat și apariția unui fel de mesianism

în rândul rușilor din această epocă, ei socotindu-se un popor ales.

Secolul al XVI-lea a fost profund marcat de o separare

între două grupări monastice din Rusia. Conflictul a izbucnit la

un sinod local în 1503 la care călugărul Nil Sorski de la o mă-

năstire din pădurile de dincolo de Volga a lansat un atac împo-

triva posedării de pământuri de către mănăstiri (la acea dată 1/3

din terenurile Rusiei erau proprietățile mănăstirilor). În apăra-

rea dreptului mănăstirilor de a avea proprietăți s-a ridicat Iosif,

starețul mănăstirii Volokolamsk. Aceste grupări s-au numit po-

sesori și neposesori.

Neposesorii și-au atras mânia țarului Vasile al II-lea

pentru că au denunțat divorțul acestuia. Țarul a închis mănăsti-

rile de dincolo de Volga.

Posesorii accentuau obligațiile sociale ale monahismu-

lui: grija pentru bolnavi, ospitalitatea pentru călători, îndatori-

rea de a-i învăța pe alții. Pentru a face aceste lucruri, spuneau

ei, au nevoie de bani. Deviza „bogățiile Bisericii sunt bogățiile

săracilor”. Neposesorii afirmau că datoria de a face milostenie

incumbă asupra mirenilor, în timp ce sarcina principală a călu-

gărului este să se roage pentru semeni. Călugărul trebuie să se

dezlipească de lume.

Cele două grupuri se deosebeau și în ceea ce privește

tratamentul care trebuia aplicat. [...]. Nil condamna toate for-

mele de violență împotriva ereticilor.

Posesorii erau mari sprijinitori ai ideii că Moscova este a

treia Romă. Neposesorii accentuau misiunea profundă a mona-

hismului, că împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.

Iosif accentua regula și disciplina, Nil legătura personală

dintre Dumnezeu și sufletul omului. Iosif sublinia importanța fru-

mosului, în timp ce Nil se temea că frumosul poate deveni un idol

380

(în suspiciunea sa față de icoane, Nil arată un fel de puritanism,

aproape iconoclasm foarte neobișnuit pentru spiritualitatea rusă?).

Biserica Ortodoxă Rusă a văzut lucruri bune la unii și la

alții și i-a canonizat și pe Iosif și pe Nil. Fără unul din aceste

aspecte viața duhovnicească ar fi fost unilaterală și neechilibrată.

Sfântul Maxim Grecul (1470-1556), prieten cu dela Mi-

randola, el însuși fost călugăr a reprezentat o punte între cele

două grupări.

Tot în secolul al XVI-lea mitropolitul Filip al Moscovei

l-a mustrat pe țarul Ivan al IV-lea cel Groaznic în mod public

în timpul Sfintei Liturghii pentru cruzimea și nedreptățile să-

vârșite. Ivan a poruncit ca mitropolitul să fie închis. În închi-

soare acesta a fost strangulat iar Ivan l-a tratat în mod diferit pe

călugărul Vasile Fericitul din gruparea „nebuni pentru Hristos”.

Acesta l-a criticat pe țar că nu l-a pedepsit, ci i-a arătat cinste. [...].

Arhiepiscopul de Rostov i-a cerut lui Ieremia să aprobe

ridicarea scaunului Moscovei la rang de Patriarhie (urmând

imediat după Constantinopol).

Ieremia a spus că nu este împotriva declarării scaunului

Moscovei ca Patriarhie de felul Ohridei sau Ipekului. În cele

din urmă prin danii deosebite, Ieremia a fost convins să cedeze

și la 26 ianuarie 1589, când Iov a fost înscăunat de un sobor de

ierarhi ca patriarh, ocupând locul al cincilea.

A urmat în secolul al XVII o perioadă de reconstrucție

și reformă în toate domeniile vieții naționale în Rusia.

Pe plan bisericesc, la nivel de parohie, se căuta ridica-

rea vieții morale a clerului și poporului, se luptă împotriva be-

ției, pentru respectarea posturilor, pentru predică. Această miș-

care era pe linia curentului posesorilor.

În 1652-1653 a izbucnit o neînțelegere între grupul re-

formatorilor și patriarhul Nikon (1605-1681). Acesta a cerut ca

practicile din viața bisericească din Rusia să fie făcute confor-

me cu cele din patru patriarhate, iar cărțile de cult îndreptate

după cele grecești.

381

Dacă ar fi procedat mai cu tact, Nikon ar fi reușit pentru

că patriarhul Filaret a făcut unele îndreptări fără a trezi opoziție.

Neronov și Avakum (conducătorii grupării reformatoare)

au refuzat să accepte îndreptările propuse de Nikon (Avakum a

fost ars pe rug).

În felul acesta s-a născut mișcarea raskolnicilor care con-

tinuă până astăzi, ei fiind împărțiți în popoviți și bezpopoviți.

Nikon a început să se amestece și în treburile statului,

trezind antipatia țarului Alexei. În 1658 Nikon s-a retras fără a

renunța la scaun. Sinodul din 1666-1667, prezidat de patriarhii

Alexandriei și Antiohiei au hotărât în favoarea reformelor lui

Nikon, dar împotriva persoanei acestuia. Nikon a fost depus.

Atunci când patriarhul Adrian a murit în anul 1700, ța-

rul Petru cel Mare (1682-1725) n-a mai luat măsurile necesare

pentru alegerea unui succesor. Acum începe așa-numita peri-

oadă sinodală din istoria Bisericii Ruse care va dura până în

1917. Ea a dobândit o bază juridică prin Regulamentul duhov-

nicesc (1721) prin care a fost suprimată Patriarhia, ca formă de

conducere a Bisericii Ruse, și înlocuită cu Sfântul Sinod alcătu-

it din doisprezece membri, din care doar trei erau ierarhi iar

restul dintre călugări și preoți de mir.

După cum se vede, această formă nu era ortodoxă, ci

copia sinoadele protestante din Germania. Membrii sinodului

nu erau aleși și nici numiți de Biserică, ci numiți de către țar

care era numit „judecătorul suprem al Colegiului duhovnicesc”.

La ședințele sinodului participa procuratorul, un fel de ministru

al cultelor. Aceasta întrucât Biserica era privită ca un departa-

ment al statului. Regulamentul Organic cerea preoților să tră-

deze secretul spovedaniei, în cazuri pe care le considerau dău-

nătoare statului. Monahismul, care este numit „originea nume-

roaselor dezordini și tulburări” a suferit o serie de îngrădiri în

privința întemeierii de noi așezăminte sau privitor la vârsta de

intrare în mănăstiri (femeile doar după cincizeci de ani). Aceas-

ta într-o vreme în care mănăstirile erau principalele centre ale

382

vieții sociale în Rusia în momentele principale ale istoriei Bise-

ricii Ruse de dinainte de epoca sinodală ne arată că nici înainte

Biserica n-a fost independentă. Ea a fost totuși distinctă.336

Biserica era distinctă de Stat, nu depindea de acesta în

ce privește structura și existența ei. „Statul recunoștea o lege

mai presus decât cea proprie, adevărul creștin al cărei păstră-

toare era Biserica”.

În realizarea transformărilor în viața Bisericii, Petru cel

Mare a fost ajutat de episcopul Teofan Procopovici.

Politica bisericească a lui Petru cel Mare a fost continu-

ată de urmașii săi la tron. În timpul țarinei Ana (1730-1740)

ministrul german al acesteia a introdus limba și moda germană,

a luat măsuri împotriva cărții Piatra credinței, scrisă de Ștefan

Iavorski, locțiitorul scaunului Moscovei (scrisă sub influență

romano-catolică), carte în care se combate protestantismul.

Țarina Elisabeta (1741-1762) a confiscat mare parte din

proprietățile bisericești, iar Ecaterina a II-a (1762-1796) a în-

chis mai bine de jumătate din mănăstiri și a impus limite cu

privire la numărul călugărilor. Aceste măsuri împotriva mănăs-

tirilor, au avut urmări foarte grave mai ales în regiunile mai

îndepărtate ale Rusiei unde acestea reprezentau de fapt singure-

le centre culturale și de caritate337.

Secolul al XVIII-lea a început cu transformările operate de

către Petru cel Mare care a deschis calea pentru o serie de influențe

apusene în viața Bisericii Ruse, atât în teologie, cât și în artă.

Dar imaginea acestei perioade nu este întreagă dacă nu

amintim faptul că dincolo de influențele apusene, o viață creș-

tină autentic ortodoxă a continuat în Rusia. Reprezentantul cel

mai cunoscut al acesteia a fost Sfântul Tihon de Zadonsk

(1724-1783), episcop de Voronej. Deși el a fost influențat de

spiritualitatea apuseană (Sfântul Ioan al Crucii), el a rămas to-

tuși adânc înrădăcinat în tradiția răsăriteană. El s-a remarcat pe

336 Al. Schmemann, The Historical Road..., p. 332. 337 K. Ware, The Orthodox Church, p. 127.

383

tărâmul predicii și mai ales în cel al grijii pentru săraci și pen-

tru oamenii simpli. Îi făcea mare plăcere să-i ajute pe săraci și

să stea de vorbă cu oamenii din păturile de jos.

Tot lui i-a aparținut Paisie Velicicovsky (1722-1794),

care dezamăgit de accentele seculariste ale educației s-a dus la

Athos, iar de acolo a venit în Moldova unde a rămas până la

sfârșitul vieții.

Dar Filokalia tradusă de el în limba slavonă (tipărită la

Petersburg în 1793) și ucenicii săi care se vor reîntoarce în Ru-

sia vor determina o renaștere spirituală acolo338.

338 T. M. Popescu, et alii., Istoria Bisericească Universală, București, 1956,

vol. II; T. Ware, The Orthodox Church, Baltimore - Maryland, 1964; Al.

Schmemann, The Historical Road of Eastern Christianity, Chicago, 1966.

384

Lecția XLV

Relații inter ortodoxe: Relațiile dintre Constantinopol

și Moscova în secolele XVI-XVIII

Pentru a înțelege aceste relații în epoca de care ne ocu-

păm trebuie reamintite momente importante din epoca prece-

dentă ca 1448, când după acceptarea unirii la Florența și fuga

lui Isidor în Apus Biserica Ortodoxă Rusă și-a proclamat auto-

cefalia și spre sfârșitul aceluiași secol, în 1472, căsătoria lui

Ivan al III-lea cu Zoe Paleologhina, nepoata ultimului împărat

bizantin. La încoronarea acestuia ca țar în 1498 mitropolitul

Simion l-a îndemnat „să poarte grijă de toate sufletele și de în-

treaga Creștinătate ortodoxă”.

În felul acesta ideea că Moscova este cea de a treia Ro-

mă se încetățenește tot mai mult.

Marele cărturar Maxim Grecul a fost trimis de patriar-

hul Teolept I în Rusia ca răspuns al țarului Vasile al III-lea de a

primi un bibliotecar priceput.

Una din principalele căi de legătură între cele două Bi-

serici o constituiau călugării care se duceau la Muntele Athos

sau se întorceau de acolo.

Așa precum în Evul Mediu ortodocșii de sub stăpânire

arabă îl socoteau ca protector al lor pe împăratul bizantin, așa

cum ortodocșii din Imperiul Otoman priveau spre Rusia ca spre

cea mai puternică țară ortodoxă.

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, rușii au început să

sugereze ridicarea scaunului mitropolitan de la Moscova la

rang de Patriarhat. Aceasta s-a întâmplat în timpul lui Ivan al

IV-lea cel Groaznic. Tratative serioase au început în 1587, du-

pă moartea lui Ivan, în timp ce patriarh al Constantinopolului

era Ieremia al II-lea. La această cerere, adresată de țarul Feodor,

Ieremia al II-lea, care era un bun diplomat, a sugerat ca patriar-

hul Ierusalimului să fie trimis la Moscova pentru a prezida

385

ceremonia ridicării în rang, lucru care nu s-a întâmplat. În

toamna următoare, Ieremia însuși a condus ceremonia ridicării

Bisericii Ortodoxe Ruse la rang de Patriarhie, cel dintâi patri-

arh fiind Iov.

La începutul secolului al XVII-lea, după războiul polo-

no-rus când Regatul polonez a încercat să impună pe tronul ța-

rilor pe falsul Dimitrie, rușii l-au ales ca țar pe Mihail Roma-

nov. În acest timp se afla în Rusia patriarhul Teofan al Ierusa-

limului care trecând prin Polonia hirotonise episcopi în 1620

pentru ortodocșii de acolo. Tot Teofan îl va hirotoni la Mosco-

va pe noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, Filaret care nu

era altul decât tatăl lui Mihail Romanov. În timpul păstoririi lui

Filaret, Biserica Ortodoxă Rusă și-a sporit mult puterea și pres-

tigiul. Petru Movilă, contemporanul său a încercat să-l convin-

gă să deschidă o Academie teologică și la Moscova.

Țarul Alexei Mihailovici (1645-1676), în timpul căruia

Ucraina a fost recâștigată de la polonezi, a sprijinit reînviorarea

vieții bisericești prin accentuarea culturii grecești și printr-o

legătură mai strânsă cu vechile patriarhate.

El a fost influențat în această direcție de către învățatul

patriarh Paisie al Ierusalimului care a vizitat Moscova în 1649.

Paisie l-a convins pe țar să-l facă mitropolit al Novgorodului pe

Nikon care în 1652 va ajunge patriarh, cel care va iniția refor-

marea cărților de cult, care va duce la criza din Biserica Rusă

rezultând în separarea grupării raskolnicilor.

Fiul lui Alexei, Petru cel Mare, a refuzat să mai nu-

mească un succesor al patriarhului Adrian în 1700.

386

Lecția XLVI

Biserica Română. Biserica Ortodoxă din Austria și

Ungaria. Creștinii din Balcani

Răstimpul veacurilor XV-XVIII este marcat în această

parte a Europei de creșterea puterii otomane care cucerește țară

după țară ajungând până la porțile Vienei, dar și de declinul aces-

teia și de lupta popoarelor asuprite de turci, pentru libertate.

În ce privește Biserica Ortodoxă Română, în ciuda divi-

zării ei în funcție de granițele politice ale celor trei provincii,

viața bisericească se desfășura în cuprinsul mitropoliilor Țării

Românești, Moldovei și Transilvaniei și cunoaște diferite epoci

de înflorire. Au fost construite și reparate o mulțime de biserici

de către domni ca Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Ba-

sarab și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească, Petru

Rareș, Ștefan, Petru Șchiopul, Movileștii, Vasile Lupu și chiar

fanarioții în Moldova; iar în Transilvania mulțimea de biserici

ctitorite de poporul ortodox. Un aspect interesant al vieții reli-

gioase de la noi, dar mai ales al raporturilor interortodoxe îl

constituie lungul și substanțialul șir al ajutoarelor către locurile

sfinte ale Creștinătății (Ierusalim, Sinai, Cipru, Constantinopol,

Muntele Athos etc.).

În relațiile cu alte confesiuni, Biserica Ortodoxă Româ-

nă s-a dovedit tolerantă (ca și în cazul husiților sau catolicilor

așezați în Moldova sau în Țara Românească), dar intransigentă

atunci când se urmărea convertirea românilor la o altă credință

cum a fost cazul în Transilvania. Propaganda luterană în rândul

românilor s-a făcut doar la nivel cultural. Cea calvină a mers

mai departe incluzând măsuri administrative și instituirea așa-

zișilor episcopi „româno-calvini”, iar cea catolică a recurs la

forță și diplomație reușind să înstrăineze o parte dintre românii

transilvăneni. În acele împrejurări românii din Transilvania au

fost ajutați atât din punct de vedere moral, cât și material de

387

către frații lor de peste munți sau de către ortodocșii sârbi din

Imperiu, sau de singura țară ortodoxă necucerită de turci: Rusia.

Secolul XVII a însemnat o epocă de o deosebită strălu-

cire pentru cultura bisericească românească: definitivarea pro-

cesului de introducere a limbii române în Biserică, activitatea

culturală a unor mitropoliți ca Petru Movilă, Simion Ștefan,

Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul. În secolul următor – secolul

luminilor în Apus – la noi a avut loc o renaștere a vieții spirituale.

La această dată, adică în secolul al XVIII în unele regiuni

românești din cuprinsul Imperiului Austriac se afla o numeroa-

să populație sârbă. Aceasta a trecut la nordul Dunării în anul

1690 sub conducerea patriarhului Arsenie al III-lea Cernoievici

și s-a așezat în sudul Ungariei, din Croația până în Banat. Pen-

tru serviciile făcute de sârbi austriecilor aceștia le-au acordat

privilegii deosebite față de restul populației ortodoxe din Aus-

tria și Transilvania, așa-numitele Drepturi ilirice, între care și

acela al unei organizații bisericești proprii. Mitropolia de la

Carloviț cu șapte episcopii care după 1763 îi include și pe ro-

mânii ortodocși din teritoriile aflate sub stăpânire austriacă.

În baza privilegiilor amintite, ortodocșii sârbi aveau

școli teologice. În întreg cuprinsul secolului XVIII se plănuise

înființarea unei școli teologice superioare pentru întreaga Orto-

doxie din Imperiu, la Timișoara. Împăratul Iosif al II-lea a emis

chiar la 1 august 1785 decretul pentru înființarea Seminarului

Ortodox Central la Timișoara, pe cheltuiala statului pentru sâr-

bii și românii din monarhie. Hotărârea nu va fi însă aplicată

datorită decesului împăratului Iosif al II-lea și hotărârii Soboru-

lui de la Timișoara (1790) care stabilea înființarea școlii teolo-

gice superioare la Carloviț deschisă în 1794.

În Serbia, cucerită de turci la 1459, Patriarhia de Peci a

fost suprimată în 1463. Sub stăpânirea turcească, sârbii orto-

docși au reușit să-și păstreze unitatea de credință, să-și poată

alege preoți și episcopi în schimbul haraciului și a serviciilor pe

care le prestau. Unii dintre sârbi au trecut la mahomedanism

388

ocupând poziții înalte în administrația turcească. Unul dintre

aceștia a fost Mehmed ali Socolovici care l-a ajutat pe fratele

său Macarie să ajungă patriarh la Peci, numit de turci Ipek

(1557-1573) care nu mai fusese ocupat de o sută de ani. În felul

acesta încetează jurisdicția Ohridei peste Serbia. Jurisdicția

acestei patriarhii s-a întins peste Serbia, Muntenegru, Panonia,

Croația și Transilvania și așa Macarie l-a sfințit pe Eftimie din

Moldova ca mitropolit al Transilvaniei în anul 1572. Patriarhia

a fost desființată de Samuel I în 1766. Patriarhia de Ipek avea

aproximativ opt mitropolii și treizeci și două de episcopii.

Muntenegru cu capitala la Cetinje și-a apărat cu îndârji-

re libertatea. În a doua jumătate a veacului al XV-lea, Munte-

negrul a fost nevoit să recunoască autoritatea Porții Otomane

dar niciodată în intervalul care s-a scurs până în 1878, turcii n-au

reușit să îngenuncheze micul și eroicul popor din munți. Spre

a-și înlesni controlul otomanii au apelat la o diversiune binecu-

noscută lor: sabotarea unității naționale prin „turcirea unora

dintre localnici, capcană în care poporul nu s-a lăsat atras, in-

tenția perfidă a «turciților» fiind demascată de stegarii libertății

Muntenegrului, adunați în jurul Mitropolitului. Acesta repre-

zenta o autoritate distinctă investită cu atribuțiuni statale și re-

ligioase supreme”339.

A existat în Muntenegru o adevărată dinastie Njegoš de

mitropoliți.

În concluzie, se poate spune că Bisericile Ortodoxe din

Sud-Estul Europei au trecut prin momente grele fiind asuprite

pe de o parte de turci care au încercat turcirea unora din aceștia

(cu mai multe rezultate în Albania), iar pe de altă parte fiind

expuse prozelitismului calvin dar mai ales romano-catolic.

În acele momente grele ele s-au ajutat între ele și au

primit un sprijin substanțial din partea Rusiei.

339 Titus Vîjeu, Note despre un mare poet prefață la volumul Njegos, Edi-

tura Albatros, București, 1978.

389

Lecția XLVII

Relațiile dintre Biserica Constantinopolului și

Biserica Ortodoxă Română

La începutul secolului al XVI-lea în anul 1503 Radu cel

Mare, domnitorul Țării Românești îl aduce aici la noi pe fostul

patriarh ecumenic, Nifon al II-lea pentru a reorganiza viața bi-

sericească dar pleacă la Muntele Athos în 1505 în urma unei

neînțelegeri cu domnul.

Este lung șirul patriarhilor Constantinopolului care vor

trece prin Țările Române. Dărnicia domnilor noștri îi încuraja

pe patriarhi să vină după ajutoare.

Ioachim I, urmașul lui Nifon al II-lea pe scaunul patriar-

hal, vine în Moldova unde nu a fost primit de Bogdan al III-lea,

fiul lui Ștefan cel Mare, și a murit la Târgoviște.

Neagoe Basarab l-a invitat în august 1517 la sfințirea

bisericii de la Curtea de Argeș pe patriarhul Teolipt I (1514-

1520) pe care l-a dănit cu sume mari de bani, din care au fost

folosiți pentru acoperirea cu plumb a bisericii patriarhale.

În 1564, în timpul doamnei Chiajna, văduva lui Mircea

Ciobanul se afla în Țara Românească patriarhul Ioasaft, unul

din cei doi gineri ai doamnei Chiajna, Stamate fiind nepotul

patriarhului care s-a aflat în alaiul de nuntă.

După ajutoare pe la noi au trecut și patriarhii Mitrofan

al III-lea, Pahomie al II-lea și Teolipt al II-lea.

Vestitul patriarh Ieremia al II-lea a călătorit și el pe la

noi și în timpul păstoririi sale, Mihnea Turcitul a dănit Patriar-

hiei metocul românesc din Constantinopol Vlah Serai, unde o

vreme a fost și reședința Patriarhiei.

Ieremia al II-lea a trecut prin Țările Române în drum

spre Rusia și la întoarcere a prezidat la București un sinod.

Dintre ierarhii conducători ai altor Patriarhii din Răsărit

pe care i-am pomenit în lecțiile anterioare, Meletie Pigas, patriarhul

390

Alexandriei la sfârșitul secolului XVI a avut strânse legături cu

Țările Române. El a intervenit pentru încheierea păcii între Mihai

Viteazul și Mahomed al III-lea (1595-1603), purtând coresponden-

ță cu domnul român și cu mitropolitul Eftimie al Ungrovlahiei. Co-

respondență a purtat Meletie Pigas și cu Ieremia Movilă, dom-

nul Moldovei și cu fratele acestuia, mitropolitul Gheorghe Mo-

vilă. Acestea s-au petrecut în vremea în care Meletie a îndepli-

nit funcția de locțiitor al scaunului ecumenic.

Relațiile lui Chiril Lucaris cu țările noastre au fost pre-

zentate atunci când ne-am ocupat de personalitatea acestui pa-

triarh și de legăturile lui calvine.

Din secolul al XVII-lea trebuie pomenit cel mai de sea-

mă patriarh al Antiohiei Macarie al III-lea Zaim (1647-1672)

care între anii 1652-1659 a făcut o lungă călătorie prin Moldova,

Țara Românească, Ucraina și Rusia după ajutoare însoțit fiind de

fiul și diaconul său Paul de Alep. De la el ne-a rămas descrierea

călătoriei, un document de o deosebită importanță istorică.

Tot de la Antiohia a venit și patriarhul Atanasie al III-lea

Babbas (1685-1694) care a petrecut la noi mai bine de patru ani

(1700-1704), scriind aici o Istorie a patriarhilor Antiohiei. La

rugămintea acestui patriarh Constantin Brâncoveanu l-a însăr-

cinat pe Antim Ivireanul să pregătească imprimarea unor cărți

liturgice în limba arabă. Și astfel au apărut pe pământ românesc

și cu cheltuiala lui Brâncoveanu două cărți în limba arabă și

greacă: Liturghierul și Ceaslovul.

Plecând de la noi Atanasie a luat cu sine și materialul

tipografic cu caractere arabe. Mai târziu la Alep a tipărit cu

acesta câteva cărți în limba arabă.

Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă a fost tra-

dusă și în limba arabă dar n-a ajuns să fie imprimată, ea rămâ-

nând în manuscris.

Dintre patriarhii Ierusalimului trebuie reținute legăturile in-

tense pe care le-a avut cu Biserica Ortodoxă Română Dositei Nota-

ra, autorul Mărturisirii de credință care a primit girul sinodului în-

391

trunit la Ierusalim în 1672. El a întreprins mai multe călătorii în

Țările Române obținând o serie de danii și o serie de mănăstiri

care au fost închinate Sfântului Mormânt. Pe plan cultural el a

înființat o tipografie la Mănăstirea Cetățuia din Iași, unde a ti-

părit opere teologice bizantine și postbizantine cu un pronunțat

caracter polemic antilatin.

Tot Dositei semnează prefața Bibliei de la București din

1688, a lui Constantin Cantacuzino.

La hirotonia lui Atanasie Anghel la București, în ianua-

rie 1698, i-a cerut acestuia împreună cu mitropolitul Teodosie

să semneze o mărturisire de credință în douăzeci și două de

puncte și în 1701 i-a trimis o scrisoare de mustrare pentru pără-

sirea credinței strămoșești.

Nepotul lui Dositei, Hrisant Notara (1707-1731), a

ajuns patriarh al Ierusalimului cu ajutorul lui Constantin Brân-

coveanu și a vizitat și el Țările Române, tipărind aici o Istorie a

patriarhilor Ierusalimului.

La ruși

Ștefan Iavorski (†1722) – arhiepiscop de Cernigov, loc-

țiitor de patriarh, autorul lucrării Piatra credinței – operă de

combatere a învățăturilor protestante, acuzată de influențe cato-

lice (urmându-l ca model pe Bellarmin).

Teofan Procopovici – cursuri de teologie, predici, un

catehism.

Sfântul Tihon Zadonsk (f 1783) – vestit prin predicile sale.

Mitropolitul Platon al Moscovei (†1812) – a compus în

1765 vestitul Catehism tradus în mai multe limbi (în românește

de opt ori, între alții și de Gheorghe Lazăr). Acest Catehism

este prima operă teologică în limba rusă. A mai lăsat scrieri

contra raskolului.

392

Lecția XLVIII

Raportul dintre Biserica Ortodoxă și protestanți:

Ieremia al II-lea, Meletie Pigas, Chiril Lucaris

Reforma a fost o criză a Bisericii Apusene și ea nu a

afectat în mod direct Biserica Răsăritului, dar în curând Reforma

se va răspândi și în unele țări cu populație ortodoxă și ortodocșii

vor fi siliți să facă față noilor situații. (Polonia, Transilvania).

Ortodocșii din Imperiul Otoman urmăreau schimbările

politice produse de luptele religioase din Apus, nădăjduind că

le-ar putea veni ceva ajutor din această nouă situație.

Puterile apusene, din ambele grupe la rândul lor erau in-

teresate în sprijinul moral al Bisericii Ortodoxe care era privită

atât de catolici cât și de protestanți ca o reprezentantă credinci-

oasă a tradiției străvechi a Bisericii. Una din problemele viu

discutate între Roma și Bisericile Reformei era tocmai aceea

dacă Roma a rămas credincioasă tradiției străbune a Bisericii

sau era vinovată de inovații nedorite. Iar în ceea ce privește Re-

forma aceasta reprezenta o întoarcere la doctrina și la practica

Bisericii primare sau era o deviere de la acestea. Mărturia Bise-

ricii Ortodoxe era cu atât mai importantă.

Dezbinarea Bisericii în Transilvania

1683: înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei.

1691: prima diplomă leopoldină (adevărata constituție a Tran-

silvaniei pentru un veac și jumătate).

1699: Pacea de la Carloviț. Poarta recunoaște trecerea Transil-

vaniei sub stăpânirea Habsburgilor.

1697: Un pretins sinod de „unire” sub Teofil.

1697: Moare Teofil și este ales Atanasie Anghel.

1698: Atanasie hirotonit de către mitropolitul Teodosie. Paul

Baranyi pleacă la Viena pentru a prezenta un plan de unire a

393

românilor. Împăratul dă o rezoluție conform căreia românii se

pot uni cu oricare din cele patru confesiuni sau să rămână orto-

docși. Cardinalul L. Kollonich – cei ce se unesc să accepte cele

patru puncte florentine.

1698: 7 octombrie „Manifestul de unire” semnat de treizeci și opt de

protopopi: să se păstreze slujba, Liturghia, calendarul și posturile.

1699: 16/28 februarie prima diplomă leopoldină. Împăratul ex-

primă satisfacția pentru convertirea românilor, grecilor și rute-

nilor, cu acceptarea tuturor învățăturilor, în special a celor patru

puncte florentine. Atitudinea echivocă a lui Atanasie, care tipă-

rește două cărți pur ortodoxe: Bucoavnă și Chiriacodron.

1700: Constantin Brâncoveanu îi dăruiește moșia Merișani.

Soborul de la 14 septembrie nu face pomenire de unire.

1701, 7 ianuarie: Atanasie convoacă treizeci de protopopi și

mai mulți preoți care exprimă dorința menținerii lui Atanasie în

scaun. Douăzeci și două de acuzații catolice împotriva lui Ata-

nasie care cedează.

1701, 19/30 martie: a doua diplomă leopoldină, adevăratul act

de întemeiere a Bisericii Unite. 24 martie hirotonia lui Atanasie

ca preot apoi ca episcop.

În ceea ce-l privește pe Martin Luther acesta a luat apă-

rarea Bisericii Ortodoxe în disputa pe care a avut-o cu Eck la

Leipzig (1519), atunci când acesta din urmă a declarat că Bise-

rica Ortodoxă este schismatică și că este leagănul ereziilor ca

cea a lui Nestor, Eutihie și Acachie. Luther a răspuns că Biserica

Răsăritului nu este schismatică pentru că niciodată n-a acceptat

supremația Romei și că și Biserica Romei și-a avut ereticii ei,

ca de pildă pe Pelagiu. În această dispută Luther a afirmat că

Biserica Ortodoxă reprezintă tradiția autentică a Creștinismului

primar, cu mult mai bine decât o fac teologii catolici340.

Ph. Melanchton s-a gândit că ar fi bine să stabilească o

legătură amicală cu Biserica Ortodoxă. Pentru aceasta l-a ales

pe carfiotul Antonie Eparhul care trăia la Veneția. Se pare că în

340 St. Runciman, The Great Church, p. 239.

394

1542 el i-a scris lui Antonie Eparhul încercând să-i câștige

simpatia pentru Reformă. În scrisoarea de răspuns din 1543,

Eparhul i-a scris lui Melanchton că socotește unele din învăță-

turile Romei a fi greșite. S-a arătat interesat mai mult de aspec-

tele politice ale Reformei pe care le considera primejdioase și

dezastruoase, pentru că încurajau intriga și rebeliunea împotri-

va lui Carol al V-lea pe care Antonie Eparhul îl socotea a fi

singurul în stare să-i alunge pe turcii din Europa.

În 1555 Melanchton face cunoștință cu aventurierul

grec Iacob Basilicus Mercati, care nu este altul decât Iacob He-

raclid Despotul sau Despot Vodă.

Un document publicat în anul 1952 1a Poznan (Acta

Tomiciana, XIV, p. 203) și asupra căruia a atras mai întâi atenția

cercetătorul român Șerban Papacostea341 pune începutul con-

tactelor protestanților cu Moldova mult mai devreme decât s-a

crezut până atunci și-l leagă de persoana lui Martin Luther. La

11 martie 1532 un cunoscător al evenimentelor de la Wittemberg,

relata unui corespondent, probabil de la Cracovia, știrea sosirii

la Wittemberg a unui doctor din Moldova venit să-l audieze pe

Martin Luther. Scrisoarea mai informează că anonimul doctor

venise acolo chemat de Martin Luther și că aici se pregătea să

dea o .ediție trilingvă (Walachicha Polonicaque et Teuthonica)

a celor patru evanghelii și a epistolelor pauline.

Este, însă foarte probabil că acest „doctor ex Walachia, vir

canus, qui non germanice sed latine et polnice loquitiv” nu era român

ortodox, ci era membrul unei alte comunități etnice din Moldova.

Melanchton a fost încântat de acesta care l-a convins că

o alianță între luterani și Biserica de Constantinopol s-ar putea

ușor realiza. Heraclid Despotul i-a declarat că patriarhul Ioasaft

al II-lea ar fi vărul său și că patriarhul va fi deschis spre o astfel

de înțelegere și că el însuși ar fi dispus să ajute în această direc-

ție. Heraclid Despotul ajunge însă în Moldova unde reușește să

cucerească tronul de la Alexandru Lăpușneanu în 1561.

341 Moldova în epoca Reformei, „Studii”, XI, 1958, nr. 4, p. 62-63.

395

Melanchton murise cu un an înainte în 1560. Înainte de

aceasta, însă, în 1559, el a primit la Wittemberg pe diaconul

Demetrius Mysos despre care St. Runciman spune că venea din

Muntenegru cu recomandări din partea lui Heraclid Despotul342.

Alți istorici în special greci, V. Stavridis și C. Mastautonis sus-

țin că acesta era grec și venea la Wittemberg trimis fiind de pa-

triarhul ecumenic Ioasaft al II-lea (1555-1565) la conducătorii

Reformei luterane pentru a se informa despre aceasta.

Șerban Papacostea343 arată că Dimitrie Mysos a fost

sârb de origine și că a îndeplinit la curtea Moldovei funcția de

secretar. Prima sa ședere în Moldova a avut probabil loc în

timpul domniei fiilor lui Petru Rareș și poate la începutul pri-

mei domnii lui Alexandru Lăpușneanu. Apoi după o ședere de

șase ani la Constantinopol unde a îndeplinit funcția de secretar

al Patriarhiei s-a îndreptat spre Germania, unde a intrat în legă-

tură cu capii Reformei.

Din nou Melanchton a crezut că aceasta este o ocazie

potrivită pentru a stabili mult doritul contact cu Patriarhia de

Constantinopol. Melanchton și Mysos au hotărât să traducă în

limba greacă Confessio Augustana. Aceasta s-a făcut de către

învățatul elenist Paul Dolscius din Planen344, fie de către Me-

lanchton însuși ajutat de către Mysos.

Acest punct de vedere era împărtășit deja de către M.

Crusius în Turcograecia, 1584345 care scrie: „Nomine Dolsci

editum, sed a Philippo compositum”. La această concluzie s-a

ajuns datorită faptului că această traducere se îndepărtează de

original, lucru pe care îl putea face doar autorul originalului.

342 St. Runciman, op. cit., p. 246; V. Stavridis, Histoire du Patriarh oecumenique,

p. 143; C. Mastautonis, Ausburg and Constantinopole, Brookline, 1982, p. 8. 343 Diaconul sârb Dimitrie și penetrația Reformei în Moldova, „Romanoslavica”,

XV, 1967, p. 213. 344 St. Runciman, op. cit., p. 240; V. Stavridis, op. cit., p. 243; G. Mastautonis,

op. cit, p. 9. 345 G. Florovsky, Christianity and Culture, Belmont, 1974, p. 158. (Se va

prescurta în continuare Christianity...).

396

Textul grecesc a fost destinat numai grecilor. El a re-

prezentat mai mult o adaptare decât o traducere. Traducătorii

au domolit tonul juridic al lui Augustene. În locul conceptului

de justificare, ideea dominantă în versiunea grecească este ace-

ea de vindecare.

Toate aceste amănunte sunt importante pentru că acesta

este textul care va fi trimis mai târziu în 1574 patriarhului Ie-

remia al II-lea de către teologii de la Tübingen. S-ar putea ca

explicația să fie aceea că acest text era singurul existent în lim-

ba greacă atunci346.

S-ar putea ca acest text să reprezintă interpretarea pe care

teologii de la Tübingen erau gata să o dea lui Confessio Augustana.

Este interesant faptul că romano-catolicii n-au exploatat

diferențele de text, adică pentru a-i compromite pe luterani în

ochii ortodocșilor.

Demetrius a fost trimis să ducă textul grecesc al lui

Confessio Augustana patriarhului Ioasaft al II-lea, împreună cu o

scrisoare personală din partea lui Melanchton prin care teologul

luteran afirma că cele două Biserici au multe lucruri în comun.

Melanchton a murit în anul următor (1560). Nu există

dovezi că diaconul Demetrius Mysos s-ar fi întors la Constan-

tinopol și ar fi predat patriarhului textul grecesc al lui Confessio și

scrisoarea lui Melanchton.

Profesorul I. Kamiris interpretează lipsa unui răspuns

din partea patriarhului ca însemnând că patriarhul a discutat

conținutul Confesiunii cu diaconul și a găsit multe din învățătu-

rile cuprinse în ea a fi inacceptabile, străine de învățătura Bise-

ricii vechi și din această pricină n-a mai răspuns și a rupt orice

legătură cu Biserica Luterană.

O altă interpretare propune profesorul Ernst. Bevio care

spune că D. Mysos nu s-a mai întors la Constantinopol, ci s-a

îndreptat spre Moldova unde domn era prietenul său Heraclid

Despotul. D. Mysos ar fi rămas aici și după moartea lui Despot

346 G. Florovsky, Christianity..., p. 159.

397

Vodă și în felul acesta nici textul Confesiunii Augustana în tra-

ducere grecească și nici scrisoarea lui Melanchton n-au mai

ajuns la Constantinopol.

În anul 1557 o delegație suedeză a vizitat Moscova. Din

această delegație făceau parte: Laurentius Petri, primul arhie-

piscop luteran al Uppsalei și Mihail Agricola, reformatorul Fin-

landei. Delegații l-au întâlnit acolo și pe mitropolitul Macarie

al Moscovei – la inițiativa lui Ivan cel Groaznic și au discutat

probleme ca: cinstirea icoanelor, postul etc.

Corespondența teologilor de la Tiibingen cu

patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea

Împărații habsburgi de după Carol Quintul au folosit în

funcții de stat și pe protestanți. Astfel în anul 1570 împăratul

Maximilian al II-lea l-a trimis ca ambasador la Constantinopol

pe protestantul David von Ungnad. Acesta l-a luat cu sine ca și

capelan pe Ștefan Gerlach, un tânăr teolog care se afla în legă-

tură cu universitățile luterane din Germania.

Ajuns la Constantinopol, Ștefan Gerlach s-a împrietenit

repede cu Theodor Zygomalas, protonotarul Marii Biserici, ca-

re i-a făcut cunoștință cu patriarhul Ieremia al II-lea, care se

afla acum în prima sa perioadă de patriarhat. La rândul său

Gerlach l-a pus în legătură pe Zygomalas cu cel mai vestit pro-

fesor de greacă din Germania Martin Craus sau Crusius. Prin

Zygomalas Crusius a intrat în corespondență cu patriarhul Ie-

remia pentru care avea mare admirație.

De aceeași părere este și Șerban Papacostea care crede

că D. Mysos a venit în Moldova în ultimii ani ai domniei lui

Lăpușneanu, dar șederea i-a fost întreruptă de prigoana antilu-

terană a domnului347.

În acest climat al relațiilor deja stabilite, în anul 1574

Gerlach a fost îndemnat de către ambasadorul său să scrie în

347 Șerban Papacostea, op. cit., p. 214.

398

Germania și să ceară noi exemplare ale Confesiunii Augustane.

S-au trimis șase copii de către Martin Crusius și Iacob Andreae.

Acesta din urmă era cancelar al Universității din Tübingen și se

făcuse cunoscut prin acțiunea pe care a dus-o împreună cu Martin

Chemnitz pentru restaurarea unității mișcării luterane, acțiune ca-

re a avut ca rezultat Formula de concordie din 1577348.

Este interesant de notat faptul că unul din exemplarele

Confesiunii Augustane a fost tradus în limba georgiană și tri-

mis Bisericii Ortodoxe din Georgia.

Pentru a da un răspuns Confesiunii Augustane, patriar-

hul Ieremia al II-lea s-a consultat cu Teodor Zygomalas și cu

tatăl acestuia Ioan. Răspunsul a fost dat la 15 mai 1576.

Răspunsul este structurat pe cele 21 de articole ale lui

Confessio Augustana.

Așa de pildă, patriarhul Ieremia este de acord cu afir-

mația primului articol că Simbolul niceean trebuie să constituie

baza credinței adevărate, dar adaugă faptul că acesta trebuie să

fie primit în forma sa corectă fără adaosul despre dubla purce-

dere a Duhului Sfânt.

La afirmația despre mântuirea doar prin credință, conți-

nută în articolul 4 al Confesiunii Augustane, patriarhul citează

din Sfântul Vasile cel Mare acel pasaj care spune că harul nu

va fi dat celor care nu trăiesc viață virtuoasă. Mai mult, în Pre-

dica de pe Munte, Mântuitorul înșiră virtuțile care duc la mân-

tuire fără a pomeni credința. Credința fără fapte nu este o cre-

dință adevărată. Patriarhul Ieremia respinge orice ar putea su-

gera predestinația.

Acolo unde Confesiunea Augustană pomenește de sa-

cramente, patriarhul Constantinopolului adaugă că acestea sunt

în număr de șapte și le enumera pe fiecare.

În legătură cu Sfânta Euharistie, Ieremia cere deslușire

despre felul în care înțeleg luteranii prezența Mântuitorului în

această taină pentru că în versiunea germană a Confesiunii Au-

348 C. Mastautonis, op. cit., p. 13.

399

gustane după ce este afirmată realitatea acestei prezențe se adau-

gă: „unter der Gestalt des Brots und Weins”. Patriarhul insistă

asupra necesității de a se folosi pâine dospită, asupra epiclezei.

[...]. Patriarhului i se părea nepotrivită concepția luterană potrivit

căreia cu toate că Trupul și Sângele Domnului sunt prezente în

Euharistie nu există totuși o prefacere a elementelor.

Că Sfintele Taine trebuie administrate doar de preoți hiro-

toniți, patriarhul este de acord cu textul Confesiunii Augustane,

însă adaugă că aceștia trebuie să fi fost hirotoniți în mod valid,

iar ierarhia Bisericii să fie organizată în mod canonic. Este limpe-

de că el se îndoia că acesta era cazul cu Biserica Luterană.

Ieremia a fost de-a dreptul șocat de conținutul articolu-

lui ultim (21) în care se afirmă că: „Viețile Sfinților pot consti-

tui pentru creștini exemple de urmat însă nu ar fi în acord cu

Scriptura să se invoce sfinții ca mijlocitori”.

Patriarhul concede că adorare se cuvine doar lui Dumne-

zeu, însă sfinții și în special Maica Domnului care datorită sfințe-

niei lor au ajuns în cer pot fi invocați în rugăciunile creștinilor.

Invocarea sfinților este un semn de umilință a noastră a păcătoși-

lor cărora ni se potrivește să nu ne adresăm direct lui Dumnezeu,

ci să cerem mijlocirea acelora dintre noi care au ajuns la sfințenie.

La sfârșitul acestei scrisori patriarhul Ieremia le face lu-

teranilor invitația de a se alătura Bisericii Răsăritului, dacă sunt

pregătiți să accepte doctrina acesteia așa cum se găsea ea expusă

în scrisoarea lui și patriarhul se declara gata să-i primească în

comuniune și în felul acesta cele două Biserici vor deveni una.

Răspunsul patriarhului avea un ton amical dar a fost dez-

amăgitor pentru luterani. Documentul nu reprezintă o scriere ori-

ginală și Ieremia nu a intenționat acest lucru. El a fost alcătuit din

izvoare tradiționale, din scrierile unor autori bizantini ca Nicolae

Cabasila, Simeon al Tesalonicului, iar dintre părinții Bisericii în

special Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Hrisostom.

Accentul principal este pus în Răspunsul patriarhului pe

loialitatea față de tradiție. Aceasta constituie fără îndoială

400

dificultatea cea mai mare pentru luterani care accentuau „sola

Scriptura”.

Pe de altă parte, acest Răspuns „este ultima expunere

doctrinară redactată în Răsărit în care influența apuseană este

foarte mică sau inexistentă”349.

Fără îndoială că întreg conținutul acestei scrisori de răspuns

arată interesul real al lui Ieremia al II-lea pentru aceste probleme și

în primul rând pentru unirea celor două Biserici pe care el o vedea

realizându-se prin aderarea luteranilor la Biserica Ortodoxă.

Pentru a alcătui un răspuns la Răspunsul patriarhului, în

1577 M. Crusius și l-a asociat pe Lucius Osiander. Acest răspuns

luteran nu face altceva decât să repete punctele de vedere luterane și

să dea precizările cerute de patriarhul Constantinopolului: se acceptă

prezența reală în Euharistie dar se respinge prefacerea, se afirmă

primirea a doar două sacramente și se respinge cultul sfinților.

În 1579 patriarhul Ieremia a scris cel de al doilea răs-

puns al său în care indica punctele pe care ortodocșii nu pot să

le accepte, filioque, învățătura despre liberul arbitru, mântuirea

doar prin credință. Botezul și Euharistia sunt mai presus de ce-

lelalte taine, dar numărul lor este de șapte. Este corect a-i invo-

ca pe sfinți și a cinsti icoanele și moaștele.

Cea de a treia scrisoare a luteranilor a fost trimisă la

Constantinopol în iunie 1580 și avea un ton mult mai concili-

ant. Se declara că diferențele dintre cele două Biserici ar fi mai

mult diferențe de terminologie.

După primirea acestei scrisori patriarhul Ieremia a răs-

puns în 1581 spunând: „prin urmare, urmându-vă propriul

drum nu ne mai scrieți cu privire la dogme, ci dacă o faceți

scrieți-ne doar de dragul prieteniei”350.

Întreaga corespondență a fost publicată la Wittemberg

în 1584. Acest lucru a fost socotit necesar de către luterani pentru

că în 1584 iezuitul polonez Stanislav Sokolowski a obținut un

349 G. Florovsky, Christianity..., p. 174. 350 C. Mastautonis, op. cit., p. 306.

401

exemplar al scrisorii lui Ieremia al II-lea din 1576 pe care a tra-

dus-o în latină și a publicat-o. În aceste condiții luteranii au socotit

că este necesar să dea la iveală toate piesele acestei corespondențe.

Relațiile prietenești au continuat între Ieremia și Zygomalas

pe de o parte și Crusius pe de altă parte. Corespondența lor privea

probleme legate de limba greacă, de starea orașelor grecești351.

La mijlocul secolului al XVI-lea Moldova a fost solicitată

de două curente care tindeau în egală măsură să-i dirijeze orienta-

rea spirituală și politică. Unul religios venea de la Wittemberg și

viza să o convertească la luteranism. Acest curent era sprijinit de

nobilimea protestantă poloneză care spera să găsească în Moldova

evanghelizată un sprijin al politicii sale dinastice. Celălalt curent

politic pornea de la Viena și Praga și avea ca scop atragerea Mol-

dovei în cruciada antiotomană care se pregătea în Moldova.

Pentru a atinge acest scop protestanții și habsburgii au

convenit asupra necesității de a ridica pe tronul Moldovei un

prinț protestant și dușman hotărât al turcilor. Ei l-au găsit în

persoana lui Iacob Basilicos.

Honterus menționează moldoveni printre negustori stră-

ini care veniți la Brașov pentru afaceri au luat parte la contro-

versele religioase și el constată cu plăcere că Reforma a pătruns

printre români.

Ajuns în Germania Iacob Heraclid se bucură de ospitalita-

tea contelui Wolrad de Mansfeld, timp de zece luni, apoi îl cunoaș-

te pe contele Günther de Schwarzburg. Acești doi prinți îl prezintă

lui Filip Melanchton care îl primește în casa sa și se întreține fami-

liar cu el pe chestiuni de credință ceea ce dovedește că el a devenit

luteran. Cei doi conți îl introduc la curtea lui Carol Quintul352.

351 C. Mastautonis, op. cit., 1982; St. Runciman, op. cit., London, 1968, p.

238-258; G. Florovsky, op. cit., Belmont, 1974; V. Stavridis, L 'histoire du

Patriarcat oecumenique, în rev. „Istina”, 1970. 352 Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie, în Renaissance und Humanismus

în Mittel - und Ostewopa, Band I, Academie - Verlag, Berlin, 1962. (Se va

prescurta în continuare Wittemberg et la Moldavie).

402

Pentru vitejia dovedită în cursul câtorva bătălii a fost

răsplătit de Carol Quintul care l-a numit conte palatin. Dreptu-

rile sale asupra insulelor Samos și Paros au fost recunoscute și

genealogia sa confirmată.

Iacob Basilicos a trebuit să părăsească armata imperială

datorită convingerilor sale protestante. El se îndreaptă din nou

spre Wittemberg. La 23 noiembrie 1555 îi face cunoscută lui

Melanchton dorința sa de a-l revedea.

Mai întâi are loc un schimb de scrisori între el și Me-

lanchton353.

La Wittemberg își reia relațiile cu Melanchton. Prin trei

scrisori354 Melanchton îl recomandă la 1 iunie 1556 pe Despot

lui Christian al III-lea, regele Danemarcei.

În scrisori Melanchton, care altfel era foarte rezervat în

ceea ce îi privește pe străinii care treceau pe la el, atestă numele

de Heraclide, descendența din despoții de Samos, studiile făcu-

te sub îndrumarea lui Hemodor.

Melanchton vorbește despre Iacob Basilicos în termeni ca-

tegorici și elogioși: îl socotește a fi un erudit, tare în matematici,

foarte bun cunoscător al doctrinei creștine, devotat învățăturii Bise-

ricii noastre: „viv honestus et eruditus, homo verax et honestus”355.

Dacă Melanchton nu ar fi fost convins de adevărul acestor

lucruri nu s-ar fi făcut garant în fața unei personalități atât de im-

portante pentru cauza luterană cum a fost regele Danemarcei.

Timp de doi ani (1556-1558) Iacob Basilicos a vizitat

curțile regale protestante din nord.

Din Prusia se îndreaptă spre Vilna unde intră în legătură

cu nobilii protestanți care reprezentau toate nuanțele Reformei.

În 1557 la Cracovia a asistat la elaborarea planului de

organizare a unei Biserici protestante în Polonia.

353 E. Benz, Wittemberg und Byzanz, Merburg, 1949, p. 34; 38-39. (Se va

prescurta în continuare Wittemberg...). 354 E. Benz, op. cit., p. 40-51. 355 Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie....

403

Fără îndoială în Polonia i-a venit ideea de a acapara

tronul Moldovei. El putea conta în acest scop pe sprijinul nobi-

limii protestante poloneze.

În Moldova la Reformă au fost câștigați coloniștii ger-

mani și ungurii din orașe.

La curtea lui Lăpușneanu, Iacob Heraclid a fost bine

primit ca rudă a Doamnei Ruxandra. Aici Despot grupează în

jurul său pe nemulțumiți, partida fostului domn Petru Rareș,

dar conspirația fiind descoperită trebuie să fugă. Se stabilește la

Brașov unde își tipărește genealogia. Fuge și de aici.

Adunarea protestanților din Polonia Mică hotărăște să-l

susțină pe Despot. Astfel că de la început expediția pentru cu-

cerirea Moldovei s-a prezentat sub forma unei cruciade protes-

tante și antiturcești. Moldova trebuia eliberată de dominație

otomană, convertită la Reformă și transformată în loc de azil

pentru cei care erau persecutați pentru aderența lor la Evanghelie.

După bătălia de la Verbia din 18 noiembrie 1561, Despot

s-a dus la Iași unde a primit binecuvântarea episcopilor, apoi înso-

țit de aceștia în mare alai s-a îndreptat spre Suceava356.

În proiectele de cruciadă anti-otomană a lui Despot un rol

important îi era rezervat Patriarhului de Constantinopol, care era

rudă cu Despot și pe care conta pentru recucerirea insulei Samos.

Patriarhul trebuia să susțină cruciada antiotomană și să dea semna-

lul de revoltă generală a populației ortodoxe din Imperiul Otoman.

Despot își inaugurează domnia lansând la Vaslui un

Edict de toleranță prin care îi invită pe toți protestanții din

Franța, Spania, Germania, persecutați pentru credința lor să se

stabilească în Moldova unde vor primi pământ și mijloace pen-

tru a se stabili la orașe357. Printre mercenarii care l-au ajutat să

cucerească domnia s-au aflat francezi, spanioli și germani. Pro-

testanți transilvani și polonezi s-au stabilit în Moldova și au

fost bine primiți de el.

356 Andrei Oțetea, art. cit.. 357 Veressl, p. 201-202.

404

Despot le-a dat protestanților din Moldova libertate re-

ligioasă și le-a permis celor pe care Alexandru Lăpușneanu i-a

convertit cu forța la Ortodoxie, sau i-a constrâns să emigreze,

să se întoarcă la credința și casele lor. L-a chemat din Polonia

pe Ian Lusinski, episcop căsătorit pe care l-a însărcinat cu or-

ganizarea Bisericii Luterane și cu refacerea bisericii dărâmate

de Lăpușneanu.

Coloniile germane și maghiare i-au fost foarte atașate

pentru că le-a garantat libertatea religioasă. Despot a obținut

recunoașterea sultanului358.

Doar principele Transilvaniei, Ioan Sigismund (deși

protestant! n. n.) i-a rămas ostil. De la început acesta l-a denun-

țat la Poartă ca fiind omul împăratului german.

Încheierea păcii de la Praga din 1562 a făcut situația lui

Despot foarte precară.

Credincios angajamentelor sale față de protestanți, Despot

s-a apucat să reformeze Moldova, să curețe moravurile, să creeze un

învățământ capabil să formeze cadrele necesare pentru noua Biseri-

că și pentru statul reformat. A invitat în Moldova umaniști distinși.

Școala a fost întemeiată la Cotnari în apropierea unei

numeroase colonii germane și maghiare convertite la protestan-

tism. Conducerea școlii este încredințată lui Johann Sommer.

Evident învățământul umanist predat aici avea ca scop

principal de a-i pregăti pe viitorii pastori ai Bisericii Reforma-

te. „Totul ar fi fost perfect, zice un cronicar, dacă s-ar fi făcut

cu un scop exclusiv instructiv și nu pentru a face mai târziu în-

treaga Moldovă luterană359.

Impresia făcută de aceste măsuri a fost agravată de dispre-

țul ostentativ al lui Despot pentru cultul și clerul ortodox. El nu

lua parte niciodată la sărbătorile religioase, critica cărțile de cult și

batjocorea practicile de cult pe care le considera superstiții360.

358 Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie.... 359 Gheorghe Șincai, Cronica Românilor, II, Iași, 1853, p. 215. 360 Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie....

405

Despot a adus un grec învățat pentru a elabora noi legi poli-

tice. S-a înconjurat de străini cărora le-a încredințat funcții importante.

A încercat să dezamorseze ostilitatea clerului și să slă-

bească nemulțumirea publică arătând mai mult respect pentru

sărbătorile religioase. Astfel a luat parte la sărbătoarea Bobote-

zei la 6 ianuarie 1653 și a fost încoronat în catedrala mitropoli-

tană din Suceava.

În același timp pentru a da sultanului dovadă de loialitate

a dispus arestarea și trimiterea la Constantinopol a lui Wolfgang

Schreiber venit în Moldova pentru a răspândi cărți protestante

și pentru a trata problema traducerii în limba română a cărților

sfinte. El a fost trimis în Moldova de către baronul Hans Ungnad,

vechiul guvernator al Styriei și C. Ereinthiei care devenise lute-

ran și s-a stabilit la Wurtemberg unde s-a consacrat idealului

răspândirii Reformei printre slavii din sud. El a patronat tradu-

cerea și tipărirea cu caractere chirilice a Catehismului lui Lut-

her și a Noului Testament. Lui i-a venit ideea de a folosi ace-

leași caractere pentru traducerea în românește. Prin Schreiber i-a

cerut lui Despot să trimită în Germania o persoană capabilă să

traducă Evanghelia în românește. Dacă Despot prefera ca acest

lucru să se facă în Moldova Ungnad se oferea să-i trimită o ti-

pografie cu caractere chirilice361.

Pentru că Schreiber a propus căsătoria cu o prințesă

germană și a petrecut un timp la curtea lui Ioan Sigismund,

Despot s-a temut că este vorba de o cursă și din această pricină

l-a arestat pe trimisul german.

Împăratul german și protestanții polonezi l-au abando-

nat pe Despot.

Dacă n-a fost un aventurier, tentativa de a reforma Mol-

dova, de a scutura dominația otomană și de a realiza unitatea ro-

mânească înainte de constituirea națiunii române a fost o utopie.

După înlăturarea lui Despot, meseriașii protestanți din

principalele orașe au fost alungați sau uciși. Cei care au fost

361 Andrei Oțetea, art. cit..

406

cruțați au trebuit să renunțe la protestantism. Iezuiții au venit

după aceea pentru a restabili între ei credința catolică.

Dar dacă tentativa lui Despot de a impune Reforma în

Moldova n-a reușit, ideea luterană de a câștiga populația româ-

nească prin traducerea în limba română a cărților liturgice n-a ră-

mas fără efect. Acesta va fi vizibil mai ales în secolul următor362.

Reforma în Răsăritul Europei

Polonia La un an după afișarea tezelor lui Luther doc-

trina acestuia își găsea numeroși aderenți la Gdansk. În anii

următori luteranismul se răspândea cu atâta repeziciune încât

autoritatea de stat a fost silită să recurgă la măsuri severe (chiar

pedeapsa capitală) pentru a-l stăvili.

Tot la Gdansk se înregistrează mișcări ale meseriașilor

și micilor negustori împotriva patriciatului orășenesc. Dar in-

suficienta dezvoltare a orașelor polone nu a permis triumful

Reformei prin ele. În schimb adeziunea masivă a nobilimii

polone la Reformă – mai ales în varianta calvină care conve-

nea mai bine intereselor ei prin afirmarea dreptului de împo-

trivire la puterea regală – a transformat mișcarea protestantă

într-una din forțele politice cele mai însemnate ale statului

polon în veacul al XVI-lea. În anii 1550-1560 se înregistrează

debutul luptei împotriva clerului catolic și pentru obținerea

unui statut legal al noii credințe. Încercarea regelui sub influ-

ența clerului catolic de a îndigui progresul Reformei nu a avut

rezultate durabile; câțiva ani mai târziu la dieta din Piotrokow

(1562-l563) nobilimea reușește să obțină suspendarea provi-

zorie a jurisdicției eclesiastice adică a dreptului de urmărire a

celor ce se îndepărtau de catolicism363.

362 Andrei Oțetea, art. cit.. 363 Șerban Papacostea, Moldova în epoca Reformei; Contribuție la istoria

societății moldovenești în veacul al XVI-lea, „Studii”, XI, 1958, nr. 4, p. 55-78.

407

Reforma la români

În anul 1539 Melanchton afirma cu satisfacție că doc-

trina luterană a pătruns printre români. Tot el informa, mai târ-

ziu, în 1555, că „Stancarus abiit ad Valachos”. Stancarus, fost

preot italian, convertit la protestantism a desfășurat o intensă

activitate în Răsăritul Europei mai ales în Polonia și Transilvania.

În 1544 s-a tipărit Catehismul luteran de la Sibiu, prima

tipăritură în limba română, în deceniul următor au apărut tipări-

turile brașovene îngrijite de Coresi. Din rândul populației meș-

teșugărești a târgurilor moldovenești erau trimiși tineri pentru

deprinderea meseriilor în orașele Transilvaniei. Din rândul

elementelor înstărite a acelorași târguri unii tineri porneau la

studii superioare la Cracovia, Praga, Viena unde intrau în con-

tact cu noile curente.

Honterus informează de faptul că și moldovenii, mun-

tenii, bulgarii și grecii care frecventau orașul participau la con-

troversele ce se desfășurau la Brașov și își manifestau ostilita-

tea față de practicile Bisericii Catolice.

Un document polonez în limba latină vorbește de un

„doctor = ex Walachia” venit la Wittemberg chemat de Luther

și acest doctor se pregătea să dea o ediție trilingvă (română,

polonă și germană) a Evangheliilor și epistolelor pauline364.

La o dată care nu poate fi stabilită cu precizie, în orice

caz anterioară anului 1540, Ioan Honterus a fost în Moldova.

Nu se poate ști în ce măsură prezența lui Honterus a slujit cauzei

luteranismului în Moldova; de altfel contactele între populația

germană din Moldova și sașii din Transilvania aveau caracter

de continuitate. În mare parte clerul catolic și apoi reformat din

Moldova se recruta din centrele săsești ale Transilvaniei.

La 1587 Bartolomeu Brutti, postelnicul lui Petru Șchio-

pul raporta nunțiului papal din Polonia că domnul „a izgonit

din această provincie pe falșii predicatori eretici care încă cu

364 Șerban Papacoptea, op. cit..

408

cincizeci de ani în urmă au smuls aceste populații din sânul Bi-

sericii Romane”. În jurul anului 1540 mare parte, dacă nu tota-

litatea populației catolice din Moldova aderase deci la Reformă.

Constatând forța. politică pe care o reprezenta la mijlocul

veacului protestantismul, Despot intră în relații cu capii Reformei,

printre alții cu însuși Melanchton și se convertește la protestantism.

Biograful lui Despot, Gratiani, notează: „Ne-a povestit

Dionisius, medicul său, părtaș al aproape tuturor hotărârilor sale,

mai ales în acel război, că Despot când își povestea nenorocirea

a mărturisit că doar răzbunarea lui Dumnezeu l-a prăbușit în

acea catastrofă pentru că își bătuse joc de religia divină, mai în-

tâi din dorința de a pune mâna pe putere și apoi pentru a o extin-

de; iar celor care erau atunci de față, între care și Dionisius, le-a

poruncit să fie martori că renegă și blestemă noile secte.. .365.

Domnia lui Despot a însemnat momentul cel mai înalt

din istoria Reformei în Moldova366.

365 Șerban Papacostea, op. cit.. 366 Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie, „Sonderdruck aus Renaissance

und Humanismus în Mittel und Osteuropa”, vol. I, Berlin, 1962; Șerban

Papacostea, Moldova în epoca Reformei, în „Studii”, XII, 1958, nr. 4, p. 55-

76; Același, Diaconul sârb Dimitrie și penetrația Reformei în Moldova,

„Romanoslavica”, XV, 1967, p. 211-218; Hans Petri, Relațiile lui Iakobus

Basilikus Heraclide zis Despot cu capii reformațiunii atât în Germania, cât

și în Polonia și propria sa activitate reformatoare în Principatul Moldovei,

extras din „Analele Academiei Române”, Memorii. Secțiunea Istorie, Seria

III, tom. VIII, 1927-1928; Nicolae Iorga, Le protestantisme roumain, în

„Revue Historique du Sud-Est European”, VII, 1930, p. 67-78; Szentmar

Coloman, Despot Vodă și ungurii, Odorhei, 1930; Imre Revesz, La Reforme

et Ies roumains de Transylvanie, Budapesta, 1937.

409

Lecția XLIX

Relațiile Bisericii Ortodoxe cu calvinismul. Patriarhul

Chiril Lucaris

Dacă dialogul purtat prin corespondență între teologii

luterani de la Tübingen și patriarhul Ieremia al II-lea a sfârșit,

fără vreun acord dogmatic, totuși pe un ton amical, abordarea

unui alt patriarh ecumenic, Chiril Lucaris de această dată de

către calviniști va sfârși tragic prin moartea patriarhului și dis-

creditarea calviniștilor în ochii ortodocșilor.

Acest capitol din Istoria Bisericii de Răsărit are în cen-

trul său personalitatea lui Chiril Lucaris.

Viitorul patriarh s-a născut în anul 1572 la Heraklion

(Candia) în Creta cu numele de Constantin. Insula se afla sub

stăpânire venețiană și la 12 ani tânărul a fost trimis de părinții

săi la școala de pe lângă biserica grecească din Veneția, avându-l

ca dascăl pe învățatul Maxim Margunios care îl va îndrăgi pe co-

pil pentru inteligența sa și îi va acorda o atenție deosebită. După

patru ani Constantin s-a reîntors în Creta și a urmat școala de la

Mănăstirea Sfânta Ecaterina, în marginea orașului Heraklion.

Între 1589-1595 îl găsim student la Universitatea din

Padova unde l-a avut coleg pe Radu Mihnea viitorul domn al

Țării Românești.

După terminarea Universității, Lucaris s-a îndreptat spre

Constantinopol unde se afla vărul său Meletie Pigas, patriarhul

Alexandriei care probabil era locțiitor al scaunului ecumenic

vacant la acea vreme. Aici Constantin a fost hirotonit diacon și

preot de către vărul său intrând în monahism și luându-și nu-

mele de Chiril. Hirotonia a avut loc în același an.

La această vreme Biserica din Constantinopol era îngri-

jorată de presiunile care se făceau asupra ortodocșilor din cu-

prinsul Regatului Poloniei pentru a-i sili să treacă la unire cu

Roma. Datorită acestor împrejurări se hotărăște să fie trimiși în

410

Polonia Nicefor Cantacuzino ca exarh al Patriarhiei ecumenice

și Chiril Lucaris ca exarh al patriarhului Alexandriei Meletie

Pigas. În scrisoarea pe care Lucaris o ducea cneazului ortodox

Vasile de Ostrog din Voievodatul Volniei, Meletie Pigas îl în-

demna pe acesta să nu îngăduie ca „vreo înnoire fie a papistași-

lor, fie a luteranilor, să se încuibeze în eparhiile voastre și să

sape frumusețea întemeiată de Dumnezeu a credinței și preda-

niilor părintești”367.

În Polonia, Chiril Lucaris desfășoară o intensă activitate

de apărare a Ortodoxiei, a fost o vreme profesor și conducător

al Școlii Ortodoxe din Ostrog, a ajutat la întemeierea unei tipo-

grafii în orașul Vilna în care s-a tipărit o lucrare a patriarhului

Meletie. La Sinodul unionist de la Brest-Litovsk, din octombrie

1596, la care a participat alături de cneazul Constantin Vasile

de Ostrog, Chiril s-a împotrivit acceptării unirii.

Datorită acestei atitudini, Chiril și Nicefor Cantacuzino

au fost denunțați regelui polonez Sigismund ca fiind agenți

turci. Nicefor a fost arestat și executat, Chiril reușind să scape

pe domeniile cneazului Constantin Vasile și de acolo să fugă la

Constantinopol în 1598.

Pe când se afla la Vilna, Chiril a avut discuții cu teologi

luterani de acolo (ceea ce se numește Conferința de la Vilna) la

care protestanții i-au propus întemeierea unei confederații a

ortodocșilor și protestanților din Polonia, ca mijloc de apărare a

acestora împotriva catolicilor. Protestanții doreau o unire reli-

gioasă completă și au și sugerat unele formule de credință pe

baza cărora să se poată ajunge la intercomuniune. Chiril Luca-

ris a cerut să aibă consimțământul patriarhilor răsăriteni în

acest scop. Răspunsul lui Meletie Pigas a fost acela că nu poate

fi vorba decât de o unire tactică politică și nu de una religioasă:

„Este dureros că creștinii trăiesc divizați – a scris patriarhul –

367 Apud. Nic. M. Popescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia Română ardeleană,

în „Biserica Ortodoxă Română”, LXIV, 1946, p. 427. (Se va prescurta în

continuare Chiril Lucaris și Ortodoxia...).

411

nădăjduim totuși că Dumnezeu va găsi prilejul pentru refacerea

unității Bisericii, dar până atunci creștinii să nu se dușmăneas-

că, ci să privească unii la alții cu dragoste și prietenie”.

Autori protestanți ai propunerii adresate lui Meletie Pigas

nu fuseseră, probabil, conștienți de adâncimea diferențelor din-

tre ei și ortodocși368.

În anul 1600 Chiril se reîntoarce în Polonia, dar în anul

următor vărul său Meletie Pigas îi scrie să vină la Alexandria

unde Chiril îl mai găsește pe Meletie în viață. La numai două

zile după aceasta, Meletie moare și Chiril a fost ales să-i suc-

ceadă. Avea vârsta de 29 de ani.

Ca patriarh al Alexandriei, Chiril a mutat scaunul de reșe-

dință de la Alexandria la Cairo, a reorganizat finanțele și școlile

Patriarhiei, a mediat într-o neînțelegere din Biserica Ciprului.

În această vreme el se apropie tot mai mult de ambasado-

rul olandez la Constantinopol Cornelius Haga, ambasador din

1602, pe care l-a cunoscut probabil cu câțiva ani înainte. Acesta îi

trimitea lui Chiril cărți de teologie. Tot Cornelius i-a făcut cunoș-

tință lui Chiril cu teologul olandez Ian Uytenbogaert. Pe lângă

acesta Chiril a mai cunoscut pe un alt teolog olandez David Le

Leu de Vilhelm, purtând corespondență cu amândoi acești teologi.

La 1612, Chiril a fost chemat la Constantinopol ca loc-

țiitor de patriarh ecumenic, dar rămâne în această poziție doar o

lună pentru că este ales ca patriarh Timotei al II-lea.

Dezamăgit de această întorsătură a lucrurilor Chiril nu

se întoarce în Egipt, ci vine în Țara Românească unde cu un an

înainte urcase pe scaunul domnesc colegul și prietenul său Ra-

du Mihnea (1611-1616), care era iubitor de călugări fiindcă

fusese crescut la Mănăstirea Iviron de la Athos. Cât a stat aici a

vizitat și Moldova, a ținut predici, a primit danii. Înainte de a

părăsi țara în toamna lui 1615 a lăsat ortodocșilor de aici o En-

ciclică a cărei conținut era îndreptat împotriva propagandei ca-

tolice. Enciclica are șase puncte:

368 G. Florovsky, Christianity..., II, p. 180.

412

1. Sfântul Duh purcede de la Tatăl nu de la Fiul;

2. Cuminecătura mirenilor să se facă cu Trupul și Sân-

gele Domnului, nu numai cu Trupul;

3. Domnul a întrebuințat pâine dospită, nu azimă;

4. Domnul va veni la judecată pentru suflete, nu pentru

învierea trupurilor;

5. Sufletele creștinilor răposați nu se curățesc în purgatoriu;

6. Hristos este capul Bisericii, nu papa369.

Vestea despre alegerea sa ca patriarh ecumenic în no-

iembrie 1620 a aflat-o Chiril în Țara Românească unde l-a în-

soțit, poate, pe prietenul său Radu Mihnea care în iulie a acelu-

iași an obținuse din nou domnia Țării Românești.

În anul 1601, trecând prin Moldova în drum din Polonia

spre Alexandria, Chiril Lucaris a predicat la Iași în calitate de

sincel al Patriarhiei Ecumenice, de la 8 februarie până la 19

aprilie. El mai predicase la Catedrala Mitropoliei din Suceava

la 2 aprilie 1598.

Predica rostită în Duminica Tomii la 19 aprilie 1601 la

Iași este redată în traducere românească de către preot doctor I.

Dură, Predici rostite la Iași de către Chiril Lucaris în anul 1601,

„Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LXII, 1986, nr. 5, p. 121-125.

Ca patriarh al Constantinopolului, Chiril a continuat prie-

tenia cu ambasadorul Cornelius Haga și cu ambasadorul englez

Sir. Thomas Roe atrăgându-și dușmănia iezuiților și a ambasa-

dorilor țărilor catolice. Aceștia l-au acuzat Marelui Vizir că a

scris țarului Rusiei, că i-ar fi încurajat pe locuitorii insulelor gre-

cești să primească cu bucurie o invazie a trupelor Florenței.

Prima sarcină pe care și-a luat-o ca patriarh a fost de a ri-

dica nivelul educației și l-a numit pe Teofil Corydaleu în fruntea

Academiei Patriarhale. Pentru Academie avea „nevoie de cărți și

acestea le obținea din străinătate. În 1627 i-a sosit o tipografie

grecească de la Londra în care conducătorul acesteia Metakas, a

început să tipărească o serie de lucrări, mai ales antilatine. Un an

369 Apud. Nic. M. Poescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia...., p. 433-434.

413

mai târziu iezuiții au reușit să-l determine pe Marele Vizir să or-

done distrugerea tipografiei. Acest act a avut în cele din urmă re-

percusiuni negative asupra iezuiților, pentru că la două luni după

incident toți iezuiții au fost expulzați din domeniile sultanului.

La încetarea misiunii ambasadorului Sir. Thomas Roe,

patriarhul Chiril Lucaris i-a trimis regelui Charles I în dar ves-

titul Codex Alexandrinus, manuscris grecesc al Bibliei.

În toamna lui 1628 sosea la Constantinopol în calitatea

de capelan al Ambasadei olandeze hughenotul Antoine Léger,

educat la Geneva și care păstra legături cu calviniștii de acolo.

El a devenit repede prieten apropiat al patriarhului. Antoine

Léger s-a oferit să aranjeze la Geneva pentru tipărirea unor

cărți. Cea dintâi carte pe care Chiril i-a încredințat-o a fost tra-

ducerea în greaca modernă a Noului Testament, traducere rea-

lizată de către învățatul călugăr Maxim Callipolites.

Dacă au existat voci nemulțumite de această ediție în

greaca populară, ierarhii ortodocși au fost de-a dreptul alarmați

atunci când în anul 1629, același Antoine Léger aranjează pu-

blicarea la Geneva a unei Mărturisiri de credință calviniste sub

numele patriarhului Chiril Lucaris cu o dedicație lui Cornelius

Haga. În anul 1633 aceeași Mărturisire de credință apare, tot la

Geneva, în limba greacă.

Caracterul calvinist al acestei Mărturisiri de credință în 18

articole este evident. Astfel în cuprinsul ei se declară că Duhul

Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul, că Sfânta Scriptură are o auto-

ritate mai mare decât cea a Bisericii, predestinarea celor aleși și a

celor osândiți, că Iisus Hristos este singurul mijlocitor, mare pre-

ot și cap al Bisericii, doar credința este necesară pentru mântuire.

Faptele bune sunt insuficiente pentru mântuire dar nu trebuie ne-

glijate întrucât ele mărturisesc despre credință, libera voință în cei

nerenăscuți este moartă și nu poate face binele, doar două taine

au fost instituite de Mântuitorul dar nu ne pot oferi harul dacă

n-avem credință, iar în ceea ce privește Euharistia Mântuitorul

este prezent dar nu are loc o prefacere a elementelor.

414

La cele 18 articole sunt adăugate patru răspunsuri su-

plimentare în care se afirmă următoarele: Scriptura trebuie citi-

tă de fiecare creștin, ea este înțeleasă de toți cei regenerați și

iluminați, cultul icoanelor este condamnat dar se admite picta-

rea icoanelor Mântuitorului și sfinților ca artă creștină fără a li

se acorda venerare.

Scandalul care a urmat publicării acestei Mărturisiri a

fost enorm. În ea se recunoșteau influențe din scrierile lui Cal-

vin și din Confessio Belgica. Lucaris a jurat că nu este opera sa

dar nu a combătut-o în scris.

Astăzi părerile istoricilor sunt împărțite în legătură cu

autenticitatea acestei mărturisiri. [...]

Vestitul dogmatist grec Ioannis Kamiris îl găsește pe

Lucaris vinovat de a nu fi dezmințit în scris și o socotește mai

degrabă operă protestantă, recunoscând totuși că întreaga pro-

blemă este una obscură și nerezolvată așa cum patriarhul însuși

este o enigmă istorică greu de explicat370.

Ceea ce l-a făcut pe Lucaris să se arate îngăduitor față

de protestanți a fost ajutorul ce l-a primit de la ei pentru readu-

cerea sa pe scaun – se știe că a fost depus de cel puțin cinci ori

– și pentru apărarea Ortodoxiei față de romano-catolocism.

Pe Cornelius de Haga el l-a numit „stâlp și sprijin al

credinței ortodoxe catolice”.

„Legat de calviniști, de tot sprijinul ce l-a avut de la ei

pentru a se menține pe scaunul patriarhal amenințat, influențat

de ideile lor din corespondență, din discuțiile cu ei și din scrie-

rile lor, nestatornic, Chiril Lucaris s-a văzut nevoit să-și însu-

șească o mărturisire de credință calvinistă, probabil aducându-i

unele modificări. Ea trebuie să fie opera lui Antonius Léger și

la semnarea ei de către patriarh trebuie să fi insistat Cornelis

Haga. Mărturisirea se aseamănă cu ideile din Institutio Religionis

christianae a lui Calvin, cu Confessio Belgica și cu Confessio

Gallicana atât încât ea nu poate fi opera lui Chiril Lucaris însuși,

370 Cf. Recenzia T. M. Popescu, „Biserica Ortodoxă Română” 1938, nr. 9-10.

415

a cărui cultură teologică de altfel nu era desăvârșită, după cum

arată epistolele lui. Atitudinea lui echivocă după publicarea

Mărturisirii este o dovadă mai mult că acesta trebuie să fie

adevărul celor întâmplate.

Influența calvină asupra lui Chiril Lucaris a fost totuși

superficială și s-a manifestat în particular în convorbirile cu ei.

În sufletul său, Chiril Lucaris a fost și a rămas ortodox și nu a

făcut nimic pentru calvinizarea Bisericii Ortodoxe”371.

Despre această atitudine avem dovadă în corespondența

sa cu principele calvin al Transilvaniei Gavriil Bethlen (1613 –

15 noiembrie 1629). Bethlen scrie patriarhului Chiril în 1629,

după tipărirea Mărturisirii de credință calvinizante, cerându-i

ajutorul pentru trecerea românilor ardeleni la calvinism. Scri-

soarea principelui nu s-a mai păstrat, dar se poate reface conți-

nutul ei după răspunsul patriarhului.

Bethlen spune că preoțimea română este nepregătită, nu

știe nici să citească Evanghelia, dar mai să o lămurească poporu-

lui. Lucaris se întristează de această stare de lucruri, ar veni chiar

el acolo dar greutăți îl țin locului și n-are destoinici predicatori

ortodocși să-i trimită în Ardeal. În ce privește planul de a-i trece

pe românii ardeleni la calvinism, Bethlen spune că acesta s-ar în-

făptui ușor dacă patriarhul ar da a înțelege lui Ghenadie episcopul

ortodocșilor români că îi îngăduie trecerea la calvinism și că își

astupă ochii și urechile pentru această trecere. Dar Lucaris obiec-

tează că oricât de tainic s-ar lucra în această privință tot s-ar dez-

vălui. Mai mult pentru îndeplinirea acestui plan ar trebui să se ru-

pă legăturile de sânge și de sentimente dintre românii ardeleni și

cei din Muntenia și Moldova. Aceste legături sunt riguroase, iar

domnii români vecini nu s-ar învoi niciodată cu această părăsire

de credință ortodoxă și fără îndoială vor pune piedici; dacă nu cu

armele cel puțin cu îndemnuri ascunse.

Bethlen mai afirma că religia lui calvină era creștină ca

și cea ortodoxă. Da, este creștină, răspunde patriarhul dar se

371 T. M. Popescu, art. cit., p. 10.

416

deosebește în temeiurile ei de cea ortodoxă, decât cea catolică,

care e plină de greșeli372.

Acest răspuns l-a dat patriarhul Chiril Lucaris în anul

publicării Mărturisirii de credință calvinizante sub numele său.

Procedeul publicării Mărturisirii a fost primejdios, el in-

troducând un element de falsitate în relațiile dintre ortodocși și

protestanți.

Dialogul a sfârșit tragic prin sacrificiul vieții unui patri-

arh ecumenic. În ciuda relațiilor sale cu suverani protestanți ca

Gustav Adolf al Suediei, Iabob I al Angliei, cu puternici di-

plomați ca Sir. Thomas Roe și Comelius de Haga, Chiril Luca-

ris a fost ucis din ordinul sultanului Murad în 1638 și trupul său

a fost aruncat în mare.

Sfârșitul tragic al patriarhului n-a schimbat intențiile princi-

pilor calvini ai Transilvaniei de a-i atrage pe români la calvinism.

Gheorghe Rákoczy I (1630-1648), urmașul lui G. Bet-

hlen, a continuat politica predecesorului său și în anul 1640

(sau 1642) s-a tipărit în satul Prisaca un Catehism calvinesc,

fără știrea mitropolitului Ghenadie care a și murit în același an.

372 Cf. Nic. M. Popescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia..., p. 437-438.

417

Lecția L

Sinoadele de la Constantinopol, Iași și Ierusalim.

Mărturisiri de credință

După moartea lui Chiril Lucaris, urmașul acestuia, fos-

tul său dușman de moarte, Chiril Contaris, (în vremea lui Chiril

Lucaris mitropolit de Berea) a convocat un sinod la Constanti-

nopol la 24 septembrie 1638 la care au fost prezenți și patriar-

hii Mitrofan Critopulos al Alexandriei și Teofan al Ierusalimu-

lui. Sinodalii au recunoscut paternitatea chiriliană a Mărturisi-

rii publicate sub numele lui și au anatemizat atât Mărturisirea

cât și persoana fostului patriarh care a sfârșit atât de tragic.

Această condamnare trebuie remarcată întrucât ea a fost sem-

nată și de Mitrofan Critopoulos pe care Chiril Lucaris l-a trimis

la studii în Anglia, cât și de Teofan și el prieten apropiat al lui

Lucaris care s-a deplasat de la Alexandria la Ierusalim atunci

când Teofan a fost ales patriarh al Cetății Sfinte pentru a parti-

cipa la instalare. În ceea ce îl privește pe Mitrofan și el fusese

abordat de către Antoine Leger dar a refuzat cu hotărâre să ac-

cepte idei calvinizante.

Condamnarea a reprezentat o măsură severă dar ea tre-

buie vizată de noi ca un act de autoapărare a Bisericii Ortodoxe

împotriva prozelitismului protestant față de care Chiril Lucaris

nu a arătat suficientă vigilență.

La patru ani după sinodul prezidat de către patriarhul

Chiril Contaris, urmașul acestuia Partenie I (1639-1644) a con-

vocat și el un sinod la Constantinopol în mai 1642 la care au

participat patruzeci și cinci de ierarhi, între delegați aflându-se

și cinci români și opt ruteni. Sufletul acestui sinod a fost Me-

letie Sirigul predicatorul Marii Biserici din Constantinopol, ca-

re era originar din Creta și studiase la Veneția și Padova. Acest

sinod, ca și precedentul, n-a alcătuit și nici nu a aprobat vreo

mărturisire de credință, ci a dezaprobat-o pe cea a lui Chiril Lu-

418

caris fără ca totuși să mai condamne și persoana acestuia așa

cum ar fi vrut Meletie Sirigul.

După cum vedem ortodocșii sunt până acum rezervați

atunci când este vorba despre alcătuirea unor mărturisiri de

credință deși această epocă a cunoscut o intensă activitate de

alcătuire și o circulație largă a unor mărturisiri de credință a

celorlalte confesiuni, unele dintre acestea având un declarat

scop prozelitist în rândul ortodocșilor: în 1632 catolicii răspân-

desc un catehism al lor între ruteni, iar în Transilvania calvinii

tipăresc în 1640 un Catehism calvinesc. [ . . . ] .

Este adevărat că au mai fost scrise unele expuneri ale

credinței mai întâi de către împăratul Manuel al II-lea și apoi de

către patriarhul Ghenadie Scholarios, ambele destinate să ex-

pună articolele principale ale credinței creștine unor mahome-

dani și ambele evitând controversa.

Răspunsurile patriarhului Ieremia al II-lea către teologii

luterani Tübingen pot fi și ele socotite o mărturisire de credință,

dar ele nu exprimă concret credința ortodoxă, ci doar punctele

ortodoxe la învățăturile cuprinse în Confessio Augustana.

Următoarea mărturisire de credință ortodoxă îl va avea

autor pe un român, pe mitropolitul Petru Movilă al Kievului,

fecior, nepot și frate de voievod care a avut între rudele sale

apropiate și un mitropolit al Moldovei și Sucevei.

Această mărturisire alcătuită de Petra Movilă în limba

latină Expositio fidei Ecclesiae Rusiae Minorus a fost mai întâi

examinată într-un sinod local întrunit în biserica Sfânta Sofia

din Kiev sub președinția mitropolitului. Mărturisirea cuprindea

261 de întrebări și răspunsuri grupate în trei secțiuni după cele

trei virtuți teologice.

Pentru că participanții la acest sinod nu s-au înțeles

asupra două puncte în legătură cu cuprinsul Mărturisirii și

anume starea sufletelor după moarte și momentul prefacerii

darurilor în Sfânta Liturghie s-a hotărât să se ceară părerea pa-

triarhului Constantinopolului.

419

Pentru că în forma care se găsea această Mărturisire

poate n-ar fi fost acceptată de Patriarhia Ecumenică s-a hotărât

ca ea să fie analizată și discutată, ca loc pentru aceasta fiind

ales Iașul vestitului în ospitalitate Vasile Lupu, deci într-o țară

în bune relații atât cu Kievul, cât și cu Patriarhia Ecumenică.

La Sinodul de la Iași (15 septembrie - 27 octombrie

1642) mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegați: Isaia

Trofimovici Kozlovski, egumenul mănăstirii Sfântul Nicolae,

primul rector al Academiei Movilene, Iosif Hononovici Garbațki,

rectorul în funcție al Academiei și egumen al mănăstirii Bogo-

iavlenska (ajuns mai apoi episcop), și Ignatie Oxenovici Staru-

șici, fost și el rector al Academiei, acum predicator al catedralei

Sfânta Sofia. De la Constantinopol au venit Porfirie, fostul mi-

tropolit al Niceei și Meletie Sirigul. De la noi a participat mi-

tropolitul Varlaam al Moldovei cu episcopii sufragani.

Meletie Sirigul a tradus mai întâi Mărturisirea lui Petru

Movilă în limba greacă. După aceasta s-a căzut de acord asupra

punctelor controversate hotărându-se în spirit ortodox că nu

există pentru sufletele trecute din viață un loc intermediar,

echivalent Purgatoriului și că Prefacerea darurilor se face prin

Epicleza euharistică.

Meletie Sirigul ar fi dorit să se ia aici atitudine și să se

condamne Catehismul calvinesc publicat sub numele lui Chiril

Lucaris. Nici delegații kievieni și se pare aici Vasile Lupu nu

au fost de acord cu asemenea dezbatere „așa încât că «Mărturi-

sirea», în forma sa ultimă dobândită la Iași, se deosebește

printr-un puțin obișnuit ton ironic, fără ascuțișuri polemice îm-

potriva catolicilor și protestanților”373.

Mărturisirea lui Petru Movilă și-a căutat izvoarele mai cu

seamă în Sfânta Scriptură, nefiind întrecută în privința citatelor

de nici una din mărturisirile secolului al XVII. Literatura patris-

tică este și ea utilizată dar numărul citatelor este mai restrâns și

373 Alexandru Elian, „Cuvânt înainte” la Mărturisirea de credință a Bisericii

Ortodoxe - 1642, București, 1981, p. 8. (Se va prescurta Cuvânt înainte).

420

se află cu precădere în prima parte „Despre credință” (Ciprian,

Chiril al Ierusalimului, Părinții Capadocieni, Ioan Hrisostom,

Ioan Damaschin, acesta din urmă citat cel puțin de 55 de ori).

Sunt menționate sinoadele ecumenice în special primele două.

Mai sunt folosiți Teofilact al Ohridei, Ieremia al II-lea, singurul

teolog catolic pomenit Cesar Baronius (1538-1607) în legătură

cu atitudinea papei Leon al III-lea față de Filioque.

În ce privește dispoziția materialului s-ar putea ca Petru

Movilă să se fi orientat după Catehismul lui Petru Scanisius (1555),

ci așa cum remarcă un teolog catolic (Marcel Viller), „Movilă nu

copiază, ci în mod vădit se inspiră din catehismul latin”374.

În legătură cu suspiciunile privitoare la măsura influențe-

lor catolice asupra acestei Mărturisiri este foarte potrivită observa-

ția celui mai recent editor al acesteia, profesor doctor Alexandru

Elian: „O operă de cateheză și pedagogie ortodoxă are nu numai

îngăduința dar și îndatorirea de a folosi experiența mai bogată a

altor confesiuni creștine, pentru a împărtăși, în chipul cel mai ni-

merit, adevărurile de credință pe care le mărturisește și care rămân

neștirbit cele ale străvechii tradiții ortodoxe. O întrajutorare inter-

confesională, cerută și de împrejurările istorice și locale în care se

elaborează o Mărturisire de credință, este în felul ei, o manifestare

în spirit ecumenic care trebuie salutată după cuviință”375.

Această Mărturisire de credință a fost întărită cu sancți-

unea supremă prin Scrisoarea sinodală din 11 martie 1643 a

patriarhului Partenie I căruia i s-au alăturat ceilalți trei patri-

arhi ortodocși din Răsărit și membrii sinodului Marii Biserici.

Cea dintâi ediție în limba greacă a Mărturisirii lui Petru

Movilă apare în Olanda în 1667 prin grija lui Panaiot Nimsios.

În 1695 apare într-o ediție bilingvă greacă-latină. Apare apoi în

traduceri slavono-ruse, sârbe, bulgare, germană, olandeză, en-

gleză, maghiară. În 1781 apare la Moscova o ediție în patru

limbi: greacă, latină, slavonă și germană.

374 Apud. Al. Elian, op. cit, p. 15. 375 Al. Elian, Cuvânt înainte..., p. 16.

421

Cât privește traducerile în românește, cea dintâi se dato-

rează logofătului Radu Greceanu și a apărut în 1691 la Buzău,

aceasta fiind cea dintâi tălmăcire a Mărturisirii lui Petru Movilă

într-o limbă națională și până în 1942 a cunoscut șaisprezece

ediții românești. Cea mai recentă este cea din 1981.

Anul 1672 înregistrează un nou sinod întrunit la Ierusa-

lim și o nouă Mărturisire de credință, cea a patriarhului Dositei

Notara. Acesta este originar din Peloponez, din Corint unde s-a

născut în 1641. Prin grija patriarhului Paisie al Ierusalimului,

peloponezian și el, Dositei a studiat la Academia Patriarhală

din Constantinopol în timpul lui Ioan Cariofiles. Succesorul lui

Paisie, Nectarie l-a numit reprezentant al său în Moldova și în

1668 a ajuns mitropolit al Cezareei Palestinei, un an mai târziu

urmându-i lui Nectarie ca patriarh.

Prilejul scrierii Mărturisirii patriarhului Dositei l-a dat

cearta, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea între janseniștii

și calvinii din Franța cu privire la Sfânta Euharistie în care fie-

care căuta să prezinte Biserica Ortodoxă ca fiind de acord cu ei.

Un prim rezultat, din partea janseniștilor, l-a constituit lucrarea

lui Amauld, La perpetuite de la foi de l'Eglise Catholique.

În acest scop, janseniștii au cerut informații amănunțite

de la ambasadorul Franței la Constantinopol, Ollier de Nointel,

care s-a adresat lui Dositei și altor ierarhi ortodocși cerându-le

să-și spună părerea în scris despre numărul Tainelor, Sfânta

Euharistie, episcopat, Biserică, cultul sfinților și altele. Acest

răspuns urma să fie trimis janseniștilor.

Dositei a folosit prilejul prezenței mai multor ierarhi orto-

docși la sfințirea bisericii din Bethleem în ianuarie 1672. La sino-

dul ținut acum s-a arătat că Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut pe

Chiril Lucaris, latinofon și nici ca autor al Mărturisirii. [...].

Sinodul a hotărât „că trebuie să se facă o expunere pe

scurt cum cugetă Biserica Răsăritului”. [...].

Acest punct l-a înfăptuit Dositei prin expunerea sau Mărturi-

sirea sa pe care sinodul și-a însușit-o incluzându-o între actele sale.

422

Un sinod întrunit la Constantinopol în 1691 a condam-

nat ideile calviniste din concepția teologului Ioan Cariofil des-

pre Euharistie.

O altă mărturisire care le-a precedat pe cele două amintite și

pe care o pomenim la sfârșit pentru că nu a fost discutată la niciun

sinod a fost cea a lui Mitrofan Critopulos, prezentată și mai nou

tradusă la noi de către preot profesor Ioan Ică (Sibiu, 1973).

Această Mărturisire a fost rodul studiilor lui Mitrofan în

Anglia, Elveția și Germania și a fost scrisă la îndemnul teologi-

lor din Helmstädt.

Comparând cele trei mărturisiri de credință vedem că

Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă este sub formă de ca-

tehism din 261 de întrebări și răspunsuri distribuite în trei părți:

pentru credință (Crezul), pentru nădejde (T. n. Fericirile), pentru

dragoste (Decalogul). Expunerea este foarte clară. A fost scrisă

cu scopul de a lămuri pe credincioșii ortodocși împotriva propa-

gandei uniatiste. Ea nu are o aprofundare teologică prea mare.

Mărturisirea patriarhului Dositei are un caracter mai unila-

teral urmând combaterea și diortosirea Mărturisirii calvinizante.

Ea expune învățăturile ortodoxe în raport cu învățăturile protes-

tante calvine pentru catolicii din Apus dar într-un mod vădit

antiprotestant, fără intenție ironică de apropiere a punctelor de

vedere opuse. Ea urmează planul confesiunii atribuite lui Lucaris:

Dumnezeu, creație, om, providență, Hristos, har, Biserică, Tai-

ne, viața de apoi. Se simt și aici unele influențe apusene catolice (trans-

substanțiabilitatea). Mărturisirea lui M. Critopulos se remarcă

printr-un înalt nivel teologic ea fiind destinată în primul rând

unor profesori teologi universitari. Ea este mai originală și mai

personală fiind mai legată de teologia Părinților greci. Ea adop-

tă o atitudine în general ironică față de protestanți și decisă față

de învățăturile latine.

Această mărturisire a fost publicată mai întâi în Germa-

nia în 1691 și s-a bucurat de o slabă și târzie răspândire printre

423

ortodocși. O asimilare a cuprinsului ei de către pături mai largi

ale credincioșilor ar fi fost anevoioasă din pricina aparatului

conceptual folosit de Critopulos și a limbii puriste în care se

exprimă. Mărturisirea trădează bunăvoința față de protestanți și

înverșunare față de catolici.

O altă Mărturisire de credință din această epocă care ca

și cea a lui Mitrofan Critopulos n-a primit sancțiunea vreunui

sinod al Bisericii Ortodoxe este Enchiridion sive Stella Orientalis

Occidentali Splendens a lui Nicolae Milescu.

Cum a ajuns Spătarul Nicolae Milescu să scrie această

Mărturisire?

În anul 1666 el a fost trimis de către fostul domn al

Moldovei, Gheorghe Ștefan, la Stockholm cu scrisori către re-

gele Suediei. Aici l-a cunoscut pe marchizul De Pomponne,

ambasadorul Franței la curtea suedeză și nepot de frate a lui

Antoine Arnauld.

În plină controversă euharistică între janseniști și cal-

vini, De Pomponne i-a cerut lui Milescu să scrie o expunere a

credinței Bisericii Ortodoxe, lucru pe care acesta l-a și făcut. A

alcătuit lucrarea în limba greacă și apoi, tot el a tradus-o în

limba latină care prin tipărirea în volumul amintit a marcat „pă-

trunderea primei opere românești în cultura universală376.

Credința ortodoxă pe care Milescu o înfățișează cititori-

lor din Apus este întemeiată pe o bună cunoaștere a realităților

din Biserica Română și pe cea de la Constantinopol. Ea mai

dovedește familiarizarea autorului cu Sfânta Scriptură, cu Sfin-

ții Părinți, cu istoria bisericească, cu slujbele ortodoxe.

Cu excepția a două lucruri „perverba Domini”, în loc de

Epicleză, și mirungerea săvârșită de episcop nu i se poate re-

proșa nimic lui Nicolae Milescu din punct de vedere al exacti-

tății Mărturisirii sale de credință ortodoxă.

Toate aceste mărturisiri au apărut în lumea ortodoxă ca

răspuns la noile probleme ridicate de lupta dintre Reformă și

376 Tiberiu Moșoiu, Neculae Milescu Spătaru, p. 56.

424

Contrareformă. Deși luată prin surprindere, aproape nepregăti-

tă, Biserica Ortodoxă a găsit mijloacele de informare proprie

despre Reformă și de informare a Apusului protestant despre

doctrina și viața sa bisericească. Așadar, aceste mărturisiri au

avut și un scop irenic ecumenist, de informare, apropiere și în-

țelegere reciprocă.

În 1645 mitropolitul Varlaam al Moldovei care a găsit

un exemplar din Catehismul calvinesc în biblioteca lui Udriște

Năsturel (cumnatul lui Matei Basarab) pe care îl găsește „plin

de otravă de moarte sufletească”, a adunat un „sobor” cu ierarhi

și egumeni din Țara Românească, pentru a lua atitudine împo-

triva Catehismului calvinesc. Această atitudine se concretizea-

ză prin cartea care se cheamă Răspunsul împotriva Catehismu-

lui calvinesc.

În acest răspuns se reproduce mai întâi învățătura calvi-

nilor după respectivul Catehism și apoi se dezvoltă pe larg în-

vățătura ortodoxă asupra problemelor respective, folosindu-se

numai de Sfânta Scriptură, fără recurs la Sfinții Părinți.

Răspunsul se ocupă de următoarele probleme:

1. Despre Sfânta Scriptură dovedind că nu este singurul

izvor al Revelației.

2. Despre credință și faptele bune arătând că amândouă

sunt necesare mântuirii.

3. Despre predestinație, arătând că omul poate face bi-

nele sau răul.

4. Despre împăcarea cu Dumnezeu și răscumpărarea

omenirii prin patimile și moartea lui Hristos. Pentru

mântuire nu e de ajuns numai credința, ci trebuiesc și

faptele adică o viață trăită după învățătura lui Hristos.

5-6. Despre Biserică, depozitară a mijloacelor duhovnicești

rânduite de Hristos între care sunt și cele șapte Taine.

7. Despre cinstirea și închinarea la sfinți și icoane.

Presiuni pentru trecerea la calvinism s-au făcut în tot

cursul secolului al XVII-lea asupra mitropoliților noștri Ilie Io-

425

rest, Simion Ștefan și Sava Brancovici care însă au păstrat și

apărat credința ortodoxă377.

377 T. Bodogae, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Consi-

derațiuni istorice în legătură cu Sinodul de la Iași, Sibiu, 1943, p. 21-62; T.

M. Popescu (et. al.), Istoria Bisericească Universală, vol. II, București,

1956; Nicolae M. Popescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia română ardeleană,

B. O. R., 1946, p. 425-446; St. Runciman, The Great Church în Captivity

(cap. The Calvinist patriarch, p. 259-288), Cambridge Univ. Press., 1968;

G. Florovsky, Christianity and Culture, Belmont, 1974, (cap. The Orthodox

Churches and the Ecumenical Movementprior to 1910), p. 161 -232; V.

Stavridis, L 'histoire du Patriarcat oecumenique, rev. „Istina”, 1970; N.

Chițescu, Ortodoxie și protestantism, „Ortodoxia”, 1950, nr. 3, p. 383-439;

M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1981

(cap. Despre încercările de calvinizare a românilor din Transilvania); T.

Bodogae, Mitropolitul Varlaam ca teolog, M. M. S” nr. 10-12/1957, p. 742-

774; St. Runciman, The Great Church în Captivity (cap. The definition of

doctrine, p. 338-359), Oxford, 1968; Nicolae M. Popescu, Gh. Moisescu,

Mărturisirea Ortodoxă, București, 1942; Mărturisirea de credință a Biseri-

cii Ortodoxe, (ed. Prof. dr. Al. Elian), București, 1981; Ioan I. Ică, Mărturi-

sirea de credință al lui Mitrofan Critopulos, teză de doctorat, Sibiu, 1973;

Al. Ciurea, Mărturisirea de credință a Spătarului Nicolae Milescu: Stella

Orientalis Occidentali Splendens, „Ortodoxia”, nr. 4, 1958, p. 511-538.

426

Lecția LI

Privire generală asupra situației politice, sociale și

culturale a ortodocșilor în secolele XIX-XX

Pe plan politic, popoarele ortodoxe din Balcani la înce-

putul secolului al XIX-lea erau încă dominate de stăpânirea

Turciei care asuprea în continuare aceste popoare și frâna orice

mișcare spre emancipare și progres. „Marele bolnav” cum era

numit Imperiul Otoman continua să mențină în plină epocă

modernă rânduieli medievale.

Dar secolul al XIX-lea va inaugura pentru ortodocșii de

sub stăpânirea Porții Otomane o nouă epocă: cea a redeșteptări-

lor naționale și a emancipării de sub jugul turcesc. Acest climat

va fi ajutat de intervențiile tot mai energice în sprijinul orto-

docșilor din imperiul turcesc venind din partea Rusiei, singura

țară ortodoxă care nu se afla sub stăpânire otomană. Victoria

rușilor asupra lui Napoleon din anul 1812 a făcut să crească

prestigiul Rusiei și al Ortodoxiei în fața Occidentului.

A fost apoi influența Revoluției Franceze (1789) care deși

nu s-a exercitat direct și imediat asupra popoarelor ortodoxe aces-

tea nu au rămas insensibile la ideile și urmările acestei revoluții.

Cei dintâi care s-au răsculat au fost sârbii care începând

din anul 1803 au dus o luptă neîncetată de scuturare a jugului

otoman, pentru dobândirea independenței și crearea unui stat nați-

onal. Răscoala condusă de Gheorghe Petrovici, supranumit cel

negru sau Karagheorghevici a fost declanșată de masacrele săvâr-

șite de ieniceri la sfârșitul anului 1803 împotriva populației locale,

fiind uciși o mulțime de oameni printre care preoți și călugări.

După înfrângerile suferite în 1813 când turcii se apropiau

de Belgrad și din pricina neînțelegerilor cu compatrioții săi, Kara-

gheorghevici rămas singur a trecut în Austria unde a și murit în

1817. Lupta a fost dusă mai departe de către o altă căpetenie, Milos

Obrenovici care obține un sprijin mai mare din partea rușilor care în

427

1828-1829 poartă război contra turcilor. Ca urmare, sultanul a fost

silit să recunoască printr-un Hatti-Șerib (Scrisoare imperială) din

17/29 august 1830 existența Serbiei ca principat autonom sub suze-

ranitate turcească. Milos Obrenovici a devenit cneaz al sârbilor dar

prin aceasta problema sârbă nu a fost pe deplin rezolvată.

În timpul acesta Muntenegrul condus de Peter Petrovici

I (1782-1826) s-a bucurat și el de sprijin rusesc.

Un răsunet imens au avut în lumea întreagă luptele greci-

lor pentru eliberare din anul 1821, lupte organizate și inițiate de

imigranți greci din Rusia în frunte cu Ipsilanti și Capodistria con-

ducătorii vestitei Eteria. Revoluția a pornit de la mănăstirea Me-

gaspeleon din Peloponez, în fruntea răsculaților aflându-se și

episcopul Ghermanos de Patras. Pornită la 21 martie 1821 revolu-

ția duce la eliberarea în cuprinsul aceluiași an a Peloponezului.

Aceste succese i-au făcut pe turci să răspundă cu violență. La

Constantinopol au fost arestați și masacrați în chip sălbatic de că-

tre populația musulmană fanatică creștini de frunte din acel oraș.

Patriarhul ecumenic Grigorie al V-lea, care în taină i-a

sprijinit pe răsculați, deși de față i-a excomunicat, a fost spân-

zurat în noaptea Învierii după ce a săvârșit Slujba Învierii și

Sfânta Liturghie în biserica patriarhală. Trupul patriarhului a

atârnat în spânzurătoare timp de trei zile după care a fost predat

mulțimilor înfuriate care l-au tras pe străzi și l-au aruncat în mare.

Patriarhul nu a fost singura victimă. Cu el au mai murit

încă treizeci de ierarhi și clerici și aproximativ treizeci de mii

de mireni acuzați a fi participat la revoluție.

Aceste atrocități l-au mișcat adânc pe țarul rus Alexan-

dru I (1801-1825), care dând interpretare largă Tratatului de la

Kuciuk-Kainargi (1774) pretindea dreptul de intervenție în fa-

voarea creștinilor. Au intervenit în sprijinul creștinilor și pute-

rile apusene.

În timpul acesta grecii și-au continuat lupta și la 1/13

ianuarie 1822 s-a proclamat la Epidaur independența națiunii

grecești și a fost votată o constituție democratică.

428

Campaniile militare ale turcilor împotriva grecilor înso-

țite de masacre sângeroase au sporit intervențiile puterilor creș-

tine și protestele lor împotriva atrocităților turcilor. Dar eveni-

mentul care a venit cel mai mult în sprijinul grecilor a fost in-

trarea rușilor în război împotriva turcilor la 26 aprilie 1828. Astfel,

la 3 februarie 1830 prin Conferința de la Londra Grecia a obți-

nut independență completă și o nouă putere creștină ortodoxă a

apărut pe harta Europei.

Au urmat tratative cu Patriarhia Ecumenică pentru do-

bândirea independenței și din punct de vedere bisericesc, la 29

iulie 1850 Patriarhia de Constantinopol recunoscând „Autoce-

falia Bisericii din Regatul Greciei” cu „Sfântul Sinod din Atena

ca cea mai înaltă autoritate din Regat”.

Războaiele dintre ruși și turci, soldate cu înfrângeri și

pierderi teritoriale simțitoare din partea turcilor i-au silit pe

turci să se gândească serios la rezolvarea problemei creștine.

În anul 1839 sultanul Abdul Medgid (sau Hamid) în chiar

în anul urcării sale pe tron a dat Hatti-Șeribul de la Ghül-Hané prin

care acorda creștinilor din împărăția sa unele drepturi. Conținu-

tul acestui decret privea următoarele lucruri:

1. Să se asigure supușilor o perfectă siguranță în ceea

ce privește viața, onoarea și averea lor;

2. Să se stabilească un mod regulat de percepere și ridi-

care a impozitelor;

3. Să se stabilească un mod tot așa de regulat pentru re-

crutarea soldaților și durata serviciului militar.

Cele mai multe din aceste hotărâri, care aveau menirea

să realizeze egalitatea tuturor cetățenilor Imperiului în fața le-

gii, au rămas literă moartă datorită inerției și sabotajului celor

care trebuiau să le aducă la împlinire.

Neîndeplinirea hotărârilor cuprinse în Hatti-Șerib au

dus la răscoale ale creștinilor în Bosnia și regiunea Vidinului.

Acestea au dus la emiterea unui nou act imperial în 1853 prin

care s-au întărit stipulațiile Hatti-Șeribului din 1839.

429

Problema patronajului asupra Locurilor Sfinte a creat

din nou momente grele pentru ortodocșii din teritoriile stăpâni-

te de turci. Sultanul a dispus să fie luate cheile bisericii din

Bethleem de la patriarhul ortodox și să fie încredințate celui

latin. Acest fapt a precipitat declanșarea războiului Crimeei

(1854-1856), conflagrație în care state apusene ca Franța, Sar-

dinia și Anglia i-au sprijinit militar pe turci. Campania militară

asupra Rusiei ortodoxe din partea apusenilor coalizați cu ma-

homedanii a fost considerată ca „o nouă ridicare de arme a lati-

nilor contra grecilor, ca în timpul cruciadei din secolul XIII”378.

Prin Tratatul de Pace încheiat la Paris la 30 martie 1856

puterile biruitoare se făceau protectoarele creștinilor supuși tur-

cilor. Pe baza acordului de la Viena din 1854 care prevedea

pentru sultan obligația de a acorda drepturi creștinilor, sultanul

Abdul Medgid a dat în acest sens un Hatti-i-Humaiun (Scriere

sublimă) la 18 februarie 1856.

Prin acest Hatti-i-Humaiun se dădeau dispoziții solem-

ne ca să se asigure comunităților nemusulmane imunitățile lor

tradiționale, libera exercitare a cultului public și particular, li-

bera administrare a bunurilor; se asigura retribuirea persoanelor

bisericești pentru a se evita abuzurile în perceperea taxelor.

Toți creștinii erau admiși în funcții de stat și în școlile civile și

militare ale Imperiului. În materie juridică neînțelegerile dintre

musulmani și nemusulmani să fie judecate de tribunalele mixte.

Creștinii vor trebui să satisfacă serviciul militar de care fusese-

ră scutiți până acum.

Pe baza Hati-i-Humaiunului Sublima Poartă a cerut Pa-

triarhiei de Constantinopol să numească un consiliu provizoriu

care să alcătuiască un proiect de lege pentru administrarea in-

ternă bisericească, proiect alcătuit în ianuarie 1860.

Aplicarea și respectarea acestor hotărâri se lovea de spi-

ritul refractar și nepăsător al celor ce trebuiau să le aducă la

378 T. M. Popescu, apud Adrian N. Popescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia

română..., p. 462.

430

îndeplinire. Aceasta duce la nemulțumiri și răscoale ale creștinilor

ca cele ale nestorienilor și maroniților din Asia Mică (1860), sau

ale ortodocșilor din Herțegovina (1875) și Bulgaria (1876).

În anul 1877 a izbucnit războiul dintre Rusia și Turcia

la care s-a alăturat și România care și-a câștigat independența.

Independență deplină a dobândit și Serbia în timp ce Bulgaria o

obținut doar o independență parțială.

După Războiul din 1877-1878 turcii au declanșat noi perse-

cuții împotriva creștinilor, mai ales împotriva armenilor, mii de per-

soane fiind ucise, zeci de mănăstiri și sute de biserici fiind distruse.

Din interiorul Turciei a pornit mișcarea pentru înnoire

internă și gruparea „turcilor juni” care a cerut în 1905 votarea

unei constituții care să garanteze drepturile personale ale tutu-

ror cetățenilor țării. În 1914 Turcia s-a alăturat Germaniei de-

venind dușmană a foștilor ei aliați apuseni: Franța și Anglia

care aveau interese coloniale în Orientul arab.

După război, unele zone din Orientul Mijlociu cu popu-

lație ortodoxă ca de pildă Palestina și Egiptul au trecut sub do-

minație engleză, protectoratul englez asupra acestora durând

până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

După primul război mondial, Turcia înfrântă în război a

devenit republică, conducătorul politic care a realizat acest lu-

cru fiind Gemal Atatürk.

În perioada anilor 1919-1922 noi suferințe s-au abătut

asupra creștinilor din Turcia, peste un milion de greci fiind

omorâți sau expulzați iar mitropolitul Hrisostom al Smirnei a

fost batjocorit, tăiat în bucăți și aruncat la câini. Din 1935 s-a

interzis clerului grec din Turcia să poarte costum preoțesc.

Situația ortodocșilor din Turcia s-a îmbunătățit în tim-

pul arhipăstoririi patriarhului Atenagora I (1949-1972), dar ea

este mereu influențată de raporturile politice ale celor două țări

vecine: Turcia și Grecia sau de situația din Cipru.

Factorul social nu a fost de natură să favorizeze statutul

ortodocșilor. Formele de exploatare feudală și iobăgească existente

431

în toate țările ortodoxe au frânat și ele dezvoltarea vieții religi-

oase a acestora.

Pe plan cultural, existau în unele țări ortodoxe partide

pro-occidentale și altele tradiționalist ortodoxe. Reacția împo-

triva influențelor apusene a dus la prezentarea Ortodoxiei tradi-

ționale în forme mai viguroase și mai moderne.

Începând cu secolul al XIX-lea viața religioasă în Bise-

rica Ortodoxă Greacă a fost stimulată de activitatea unor orga-

nizații care au dus la o reînviorare a predicii, la o reorganizare a

educației religioase, la încurajarea activității sociale a Bisericii.

Cea mai cunoscută din aceste organizații este Frățietatea Zon.

În Rusia o influență deosebită pe planul culturii teologi-

ce în secolul XIX au avut-o teologi ca: Alexei Homiakov

(1804-1860), scriitorul Feodor Dostoievski, filosoful Soloviev.

Influența Apusului s-a realizat în special în domeniul

dogmaticii (neoscolastica), a școlii dialectice a lui Karl Barth.

Mai mare a fost influența în organizarea școlilor teologice în

care programele și metodele de învățământ se copiau în între-

gime după Apus.

432

Lecția LII

Situația vechilor patriarhate

1. Patriarhia Constantinopolului

Pentru profunzimea schimbărilor care au avut loc în viața

Patriarhiei Ecumenice este semnificativă o comparație în ce priveș-

te numărul scaunelor de sub jurisdicția sa. Dacă la începutul secolu-

lui al XIX-lea Patriarhia Constantinopolului avea 138 de mitropoliți

și episcopi sufragani, astăzi în Turcia mai există doar cinci scaune

la o populație de aproximativ 100.000 de credincioși.

Cel dintâi ierarh aflat în fruntea Patriarhiei Constantinopo-

lului în secolul al XIX-lea a fost Calinic al IV-lea (1800-1806), un

om cu o înaltă ținută intelectuală, al cărui nume este legat de răs-

pândirea cunoștințelor științifice în rândul păstoriților săi379.

Acest lucru se întâmpla într-o vreme în care în întreaga

lume, sub influența umanismului predominau curentele favora-

bile progresului, științelor și comerțului. Contactele între nați-

uni au afectat și Imperiul Otoman380. Tot de la începutul seco-

lului XIX trebuie amintit între patriarhii Constantinopolului

Grigorie V care a păstorit în trei rânduri (1797-1798; 1806-

1808; 1818-1821) - martir al independenței grecești, om cu de-

osebite calități intelectuale și duhovnicești. El a intenționat să

înființeze o tipografie a Patriarhiei și să reformeze viața cleru-

lui. În acest scop a trimis numeroase pastorale și scrisori. Aces-

te sfaturi, sprijinite pe măsuri energice au determinat alungarea

lui la Athos după prima păstorire.

A doua oară și-a încetat păstorirea odată cu înlăturarea

sultanului Selim.

379 D. Kyriakos, Geschichte der Oriental-Kirchen, p. 51. (Se va prescurta în

continuare Geschichte der Oriental...). 380 V. Stavridis, Histoire du Patriarchat de Constantinopole, p. 134. (Se va

prescurta în continuare Histoire du Patriarchat...).

433

În timpul celei de a treia păstoriri a instituit un fond de

ajutorare al bolnavilor și săracilor.

În 1821 turcii l-au considerat instigator la revoltă și l-au

executat. În ciuda excomunicării răsculaților, Grigorie al V-lea

a pactizat în secret cu aceștia.

Între urmașii lui Grigorie al V-lea s-a distins Constantios I

(1830-1834), fost arhiepiscop de Sinai care s-a remarcat prin

faptul că a ameliorat situația financiară a Patriarhiei, a reparat

Biserica Patriarhală, a patronat înființarea de școli grecești

(școală comercială la Halki), a corectat cărți liturgice. A trebuit

să demisioneze datorită legăturilor sale cu Rusia.

Grigorie al VI-lea (1835-1840; 1867-1871), a avut re-

putația de un administrator și reformator, om energic de o mo-

ralitate superioară. Opus propagandei catolice și protestante, el

a atacat traducerile protestante în neogreacă ale Bibliei.

Spre sfârșitul secolului îl pomenim pe Ioachim al IV-lea

(1884-1886) cel care s-a străduit să restabilească relațiile fră-

țești cu noile biserici autocefale.

În secolul XIX, guvernul turc pentru a mulțumi puterile

europene a făcut unele concesii creștinilor. O primă modificare

a intervenit prin Hatti Șeribul din 1839 care acorda „necredin-

cioșilor” aceleași drepturi ca și musulmanilor. Aplicarea acestei

prevederi însă nu s-a făcut în mod complet.

În 1843 s-a recunoscut validitatea mărturiilor aduse de

creștini în procese chiar împotriva mahomedanilor, dispoziție

care a abolit o lege veche de secole.

În 1858 s-a permis grecilor să-și aleagă cu Consiliu Provi-

zoriu Național. Secolul XX va aduce o serie de schimbări esențiale

în viața Bisericii Constantinopolului în sensul limitării și apoi înce-

tării atribuțiilor naționale și sociale ale acesteia. În 1915 școlile co-

munităților creștine au fost trecute sub jurisdicția Ministerului Învă-

țământului. Un an mai târziu a fost anulat termenul de națiune al

comunităților religioase. A urmat introducerea căsătoriei civile381.

381 V. Stavridis, Histoire du Patriarchat..., p. 135-136.

434

După suprimarea sultanatului (1923), deci după Tratatul

de Pace de la Lausanne care a garantat și rămânerea la Con-

stantinopol a Patriarhatului Ecumenic, acesta va deveni o insti-

tuție exclusiv religioasă și spirituală. „Drepturile care îi fusese-

ră recunoscute de către turcii otomani în domeniul familial, so-

cial, juridic și educațional, etc. au încetat să existe”382.

La data respectivă patriarh era Meletios al IV-lea Metaxakis

(1921-1923), fost arhiepiscop al Atenei, care după înlăturarea de

pe scaunul ecumenic va fi ales patriarh al Alexandriei. După înlă-

turarea acestuia a fost creat un sinod local care a preluat conduce-

rea Patriarhiei383. Această situație a durat până în 1828 când s-a

revenit la Sinodul Permanent alcătuit din doisprezece mitropoliți.

Patriarhii ecumenici din prima jumătate a secolului al

XX-lea au păstorit în general perioade scurte datorită ostilității

autorităților turcești:

Grigorie al VII-lea (1923-1924); Constantin al VI-lea

(1924-1925); Vasile al III-lea (1925-1929); Fotie al II-lea (1929-

1936); Veniamin (1936-1946) și Maxim al V-lea (1946-1948).

Figura cea mai impunătoare dintre patriarhii secolului

al XX-lea a fost cea a lui Athenagoras I (1948-1972), născut în

1886 ca aristoklis spiron. A fost mai întâi mitropolit de Kerky-

ra în Corfu și apoi arhiepiscop în America (1931-1948). El a

fost mentorul unor evenimente bisericești importante: ridicarea re-

ciprocă a anatemelor (7 decembrie 1965), a fost vizitat și l-a vizitat

pe papa Paul al VI-lea. Lui i-a urmat până în 1981 patriarhul Deme-

trios I, actualul patriarh ecumenic este Bartholomeos. Organul ofi-

cial al Patriarhiei este revista „Orthodoxia”.

Până de curând a funcționat în insula Halki o școală teologică.

Sub jurisdicția Constantinopolului se află comunitățile

grecești din Europa apuseană, America, Australia, Noua Zee-

landă și Finlanda.

382 V. Stavridis, op. cit., p. 201. 383 I. Ivan, Die organisation und die verwaltimg, în vol. Les Egleses Orthodoxes,

1969, p. 173. (Se va prescurta în continuare Die organisation...).

435

2. Patriarhia Alexandriei

În vremea marilor controverse hristologice din secolele V-

VI cei mai mulți creștini din Egipt au refuzat să recunoască autori-

tatea Sinodului de la Calcedon și au format Biserica Monofizită

sau Coptă. Ortodocșii au constituit o minoritate, fiind numiți mel-

kiți. Ei erau de limbă greacă și erau considerați străini. Numărul

lor a scăzut foarte mult încât în secolele XVI-XVIII, patriarhii

Alexandriei au rezidat mai mult la Constantinopol. Astfel la 1845

existau doar 1750 de credincioși, 10 biserici și două mănăstiri.

Mitropoliile care aparțineau la această patriarhie erau:

Libia, Pentapolis, Pelusium, Memphis, Metilis și Thebaida 384, alți

autori385 vorbind doar de trei eparhii și acestea doar cu numele. În

realitate exista doar un singur mitropolit alături de patriarh pentru

ca să poată fi asigurată succesiunea la scaunul patriarhal386.

Ortodocșii din Egipt, aflați sub stăpânire turcească se

bucurau de sprijin material și apărare din partea rușilor și ro-

mânilor, mai ales a celor din urmă.

Populația ortodoxă din Egipt a început să crească în

urma emigrării de greci. Aceasta a dus la apariția de colonii

grecești în centre ca Alexandria, Cairo, Mansura, Damiette,

Port Said și Suez387.

Dintre patriarhii din secolul al XIX-lea îl amintim pe

Sofronie al IV-lea (1870-1899), în timpul căruia numărul co-

munităților acestei patriarhii a ajuns la 34, cel al credincioșilor

depășind 50.000. Au fost întemeiate școli, biserici noi și un spi-

tal grecesc la Alexandria.

Urmașul său, Fotie (1899-1925) a refăcut tipografia și a

înființat o revistă una din cele mai cunoscute publicații ortodoxe.

Au luat ființă noi eparhii, acestea ajungând la numărul de șase și în

384 D. Kyriakos, Geschichte der Oriental..., p. 55. 385 I. Ivan, Die organisation..., p. 176. 386 I. Ivan, op. cit., p. 176. 387 D. Kyriakos, Geschichte der Oriental..., p. 56.

436

felul acesta a putut să existe un sinod al Patriarhiei Alexandriei, pâ-

nă acum forma de conducere fiind una monarhică, a patriarhului.

Sub Meletie II Metaxakis (1925-1937) au fost întemeia-

te eparhii noi la Johannesburg (Republica Sud-Africană) și alta

la Cartagina (Tunisia), s-a clădit un seminar teologic la Helio-

polis (1926), un orfelinat la Cairo și a început construirea cate-

dralei Sfântului Marcu. Numărul credincioșilor a ajuns la

150.000, dintre care 30.000 de arabi. Patriarhul Hristofor al II-lea

(1939-1968) a întemeiat alte eparhii la Acera (Gana), una a

Africii de Răsărit (Dar-es-Salam) și alta a Africii Centrale. În

anul 1946 patriarhul a numit un preot african în calitate de vi-

car general pentru ortodocșii africani din Uganda și Africa de

Răsărit. La data respectivă în Uganda și Kenya existau aproxi-

mativ 100.000 de comunități ortodoxe cu 14. 891 credincioși,

60 de biserici și 20 de case de rugăciune388.

Din 1968 până în 1986 în fruntea Patriarhiei Alexandri-

ei s-a aflat Nicolae al VI-lea. În timpul său a continuat să spo-

rească numărul credincioșilor ortodocși printre africani ca ur-

mare a acțiunilor misionare desfășurate acolo de Biserica din

Cipru și de Biserica Ortodoxă Finlandeză.

După vizita la Nairobi a arhiepiscopului Makarios al

Ciprului s-a înființat acolo un seminar teologic.

Actualul patriarh al Alexandriei este Parthenios 389, in-

stalat la 8 martie 1987, la acea ocazie Biserica noastră fiind re-

prezentată de Î. P. S. Mitropolit Antonie.

3. Patriarhia Antiohiei

Antiohia, care a fost cândva cel de-al treilea oraș ca mări-

me al Imperiului Roman, este astăzi doar un sătuleț în actualul

388 P. S. Antim Nica, Negrii ortodocși din Africa de Est și lupta lor pentru

autonomie bisericească, „Ortodoxia”, 1967, nr. 1, p. 8. 389 Prezentul curs a fost întocmit înainte de 1997. În 1997 a urmat ca patri-

arh Petru al VII-lea până în 2004, și astăzi Teodor al II-lea. n. n.

437

teritoriu al Turciei. (În anul 1268 mamelucii au cucerit din mâ-

inile cruciaților latini dar l-au distrus în întregime. Locul aces-

tuia a fost luat, după această dată de Damasc, unde a fost tran-

sferat și sediul Patriarhiei ortodoxe).

Secolele XVII-XVIII au reprezentat o perioadă în care

papalitatea a profitat de prietenia franco-otomană pentru a-i atrage

pe unii ortodocși în special din cuprinsul Patriarhiei Antiohiei, la

unire cu Roma. În acest scop, Roma le-a cerut cameliților, capu-

cinilor și iezuiților să trimită misionari în Orient, mai ales în Siria.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Rusia a re-

purtat o serie de victorii militare împotriva otomanilor și ca

urmare a tratatului încheiat la Kuciuc-Kainargi în 1774 i s-a

recunoscut acesteia dreptul de protecție asupra ortodocșilor din

Imperiul Otoman.

Cel dintâi patriarh în secolul al XIX-lea a fost Antim

care a păstorit între 1792-1813. În timpul secolului al XIX-lea,

patriarhul Antiohiei și toți episcopii de sub jurisdicția sa erau

de naționalitate greacă deși numărul credincioșilor greci era

doar de câteva sute, masa mare a credincioșilor fiind de națio-

nalitate arabă. Această situație s-a datorat influenței pe care

Fanarul a exercitat-o aici în timpul stăpânirii turcești. După că-

derea Constantinopolului în 1453, patriarhul acelui oraș, fiind

patriarhul capitalei, a devenit delegat permanent al celorlalți

patriarhi pe lângă Sublima Poartă. A fost firesc ca Poarta să

recunoască primatul patriarhului de Constantinopol și să-i

acorde anumite privilegii în raport cu ceilalți.

În anul 1833 ortodocșii din Patriarhia Antiohiei au încer-

cat să deschidă o școală de teologie la Balamand (Libanul de as-

tăzi). Patriarh al Antiohiei era Metodiu și acesta a sprijinit ideea

întemeierii școlii pentru ca să se contrabalanseze influența catoli-

cilor și protestanților în aceste regiuni, influență care se exercita

prin intermediul școlilor și instituțiilor de binefacere. Metodiu s-a

adresat Bisericii Ortodoxe Ruse cerându-i sprijinul material pen-

tru a putea duce planul la îndeplinire. Mitropolitul Filaret al

438

Moscovei a hotărât să se dea Patriarhiei Antiohiei bisericile „Înălță-

rii” și a „Sfântului Ipatie” ca din veniturile lor să se susțină școala

de la Balamand, care a funcționat însă doar timp de nouă ani.

În anul 1891 când patriarhul Gherasim a trecut de la Antio-

hia la Ierusalim, localnicii au cerut alegerea unui candidat din rân-

dul lor, adică de naționalitate arabă. Ortodocșii greci au răspuns că

acest lucru nu ar fi nici în interesul Antiohiei și nici al Bisericii Or-

todoxe în general. Motivele pe care le propuneau aceștia erau:

1. că nu s-ar găsi între arabi un teolog care ajuns patri-

arh să poată face față propagandei străine;

2. că ar fi greu pentru un patriarh ortodox de naționali-

tate arabă să împace interesele propriilor credincioși cu dorințe-

le Porții Otomane.

Episcopii s-au divizat după naționalitatea lor. Grecii l-au

ales pe Spiridon, mitropolit al Muntelui Tabor. Poarta l-a recu-

noscut pe acesta și ca urmare a acestui fapt a trebuit să fie re-

cunoscut și de către ierarhii de naționalitate arabă.

Atunci însă când noul ales a sosit de la Damasc, popo-

rul a părăsit catedrala lăsându-l pe patriarh singur doar cu dem-

nitarii din jurul său. Datorită opoziției poporului, după câțiva

ani de păstorire, Spiridon s-a retras în anul 1898.

În anul 1899 Sinodul Patriarhiei l-a ales pe Meletie

(1899-1906) care era de naționalitate arabă. Acesta a trimis scri-

sori irenice tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe și a fost

recunoscut de aceștia cu excepția celor trei patriarhi greci și a

altor ierarhi greci. Alegerea succesorului lui Meletie, patriarhul

Grigorie IV Haddad (1906-1928) a fost recunoscută în 1906 de

către toți patriarhii ortodocși din Răsărit și în felul acesta s-a

restabilit comuniunea între vechile patriarhate orientale.

În ce privește organizarea Patriarhiei de Antiohia, în 1890

la sinodul convocat pentru discutarea unor probleme administrati-

ve s-a simțit nevoia unui regulament de funcționare asemănător

celui aprobat de Poartă pentru Patriarhia de Constantinopol. A

fost alcătuit un comitet de mitropoliți care să redacteze un astfel

439

de regulament dar acest comitet nu și-a putut duce sarcina la

bun sfârșit datorită împrejurărilor nefavorabile. Un alt comitet a

fost alcătuit în 1898 și în 1901 a fost alcătuit regulamentul cerut

pe baza căruia a fost ales patriarhul Grigorie al IV-lea la 5 iunie

1906. Al doilea articol al acestui regulament prezintă astfel cali-

tățile cerute din partea celui care candidează la scaunul patriar-

hal: „Persoana care își depune candidatura la patriarhat trebuie

să facă parte din grupul mitropoliților Patriarhiei de Antiohia,

să se găsească în fruntea uneia din eparhiile acestei patriarhii

pe care să o păstorească într-un mod ireproșabil”.

Regulamentul după care se conduce în prezent Patriarhia

Antiohiei a fost aprobat de Sfântul Sinod în 1973 și recunoscut

de guvernele țărilor în care Patriarhia are jurisdicție: Siria, Liban,

Irak (+Antiohia în sudul Turciei, o parohie în Arabia Saudită).

Patriarhia are un număr de aproximativ 400.000 de credincioși,

alcătuind cel mai mare grup de creștini de limbă arabă.

Potrivit regulamentului din 1973, pe lângă Sfântul Si-

nod mai funcționează un Congres Național Bisericesc alcătuit

din 14 mitropoliți și 24 de mireni.

Patriarhia are un număr de 350 de preoți, cinci școli se-

cundare și o școală teologică la Balamand.

Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei îi are sub jurisdicția sa și

pe antiohienii din America organizați din două eparhii: Arhiepis-

copia de New York (Antiochian Orthodox Christian Archdiocese

of New York) cu aproximativ 100.000 de credincioși și Arhie-

piscopia de Toledo (Antiochian Orthodox Archdiocese of To-

ledo, Ohio and Dependencies în North America) cu aproxima-

tiv 30.000 de credincioși.

Tot sub jurisdicția Antiohiei se aflau credincioșii orto-

docși arabi din America de Sud, Australia și Noua Zeelandă.

Actualul patriarh este Ignatie al IV-lea.

În legătură cu Patriarhia Antiohiei trebuie menționată și

mișcarea de tineret ortodoxă Syndesmos inițiată de tineri ortodocși

arabi, care a devenit astăzi o mișcare ortodoxă internațională.

440

3. Patriarhia Ierusalimului

Profesorul Friedrich Heyer, într-o recentă istorie bisericeas-

că a Țării Sfinte (Kirchengeschichete des Heiligen Landes, Stut-

tgart, 1984, p. 203) arată că dacă la 1830 aproximativ 90% dintre

creștinii din Țara Sfântă se aflau sub jurisdicția ortodoxă a Ierusa-

limului, la sfârșitul secolului al XIX-lea doar 30% îl recunoșteau pe

patriarhul ortodox drept căpetenia lor bisericească. Schimbarea a

fost determinată de acțiunea prozelitistă a apusenilor.

Viața Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului a fost susți-

nută în secolul al XIX-lea de către ruși care au stabilit în Pales-

tina două misiuni în 1842 și 1875390.

Personalitatea cea mai remarcabilă aflată în fruntea

Patriarhiei în secolul al XIX-lea a fost cea a patriarhului Chiril

al II-lea (1845-1872). Până în anul 1860, ca și alți predecesori

ai săi, el a rezidat la Constantinopol.

În anul 1855 cu sprijin financiar din partea rușilor, pa-

triarhul Chiril a pus bazele unui seminar teologic în Mănăstirea

Sfânta Cruce de la Ierusalim, în fruntea căruia l-a numit pe Dy-

onisios Kleopas, un strălucit teolog. Opoziția membrilor Frăției

Sfântului Mormânt a determinat plecarea acestui profesor la

Universitatea din Atena.

Tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cu-

prinsul Patriarhiei Ierusalimului a avut o reînviorare a vieții

monahale. Mănăstiri palestiniene din perioada de început a

monahismului au fost restaurate și transformate în centre active.

Un moment de criză a apărut în a doua jumătate a secolului

al XIX-lea datorită așa-numitei „controverse bulgare”. Este vorba

despre declararea autonomiei Bisericii Bulgare față de Constanti-

nopol în 1870. Acest act a fost condamnat de către Constantinopol

390 T. Pulcini, Tensions between the hierarchy and laity of the Ierusalem

Patriarchate: Historical perspective on the present situation, s. v. t. q.,

1992, III, p. 280. (Se va prescurta în continuare Tensions between the hie-

rarchy and laity...).

441

drept erezia filetismului (naționalismului). Patriarhul Chiril al II-lea

s-a aflat într-un moment de grea cumpănă. Rușii simpatizau cu

gestul bulgarilor, iar Ierusalimul primea sprijin material din partea

rușilor. Exista apoi o situație paralelă în cuprinsul Patriarhiei Ieru-

salimului prin statutul dezavantajat al arabilor.

Raporturile dintre Ierusalim și Constantinopol fuseseră

deja înrăutățite prin hiroronia arhiepiscopului Chiril Byzantios

de Sinai de către patriarhul ecumenic.

Situația economică a Patriarhiei Ierusalimului era difici-

lă datorită măsurilor de secularizare a averilor mănăstirești de

către Cuza Vodă, pentru că multe din bunurile unor mănăstiri

erau trimise și la Ierusalim.

Patriarhul Chiril a luat partea bulgarilor și în consecință a

fost depus de către membrii Frăției Sfântului Mormânt și în locul

său a fost ales Procopie. Ortodocșii arabi au refuzat să-l accepte iar

rușii l-au forțat să se retragă în 1875. În același an a murit și Chiril al

II-lea. Tot în 1875 a fost alcătuită Legea Fundamentală, statutul de

funcționare al Patriarhiei, pe baza căreia a fost ales patriarhul Ierotei.

În 1882 la moartea lui Ierotei a fost ales Fotie, dar dato-

rită opoziției acestuia față de ruși, aceștia din urmă au reușit să-l

determine pe sultan să-l recunoască nu pe Fotie, ci pe cel care îi

urma ca număr de voturi: Nicodim. Fotie a ajuns în cele din

urmă patriarh al Alexandriei.

Atât patriarhul Gherasim (1891-1896) cât și Damian

(1897-1931) s-au remarcat prin întemeierea de școli. În timpul

celui din urmă, mai ales după revoluția „junilor turci” (1908),

se accentuează tot mai mult cererile ortodocșilor arabi de a li se

îngădui o mai mare participare la conducerea vieții bisericești

din cuprinsul Patriarhiei Ierusalimului.

După inaugurarea protectoratului britanic asupra Pales-

tinei a fost alcătuită o comisie care să cerceteze situația fali-

mentară a Patriarhiei, la care participa și un ierarh ortodox.

În 1923 a avut loc un Congres al clerului și laicilor arabi

la Haifa, la care s-a cerut patriarhului Damian să împlinească

442

promisiunile făcute de patriarhul Ierotei, între care o școală

pentru clerul arab, o istorie a ortodocșilor din Patriarhia Antio-

hiei, să nu fie hirotoniți preoți nearabi, traducerea legislației

bisericești în arabă, editarea unei publicații în arabă.

A existat o partidă moderată încurajată de Patriarhie,

dar și aceștia în cele din urmă vor cere aceleași lucruri.

Nereușind să obțină nimic, arabii ortodocși s-au adresat

autorităților britanice care au instituit Comisia Bertram-Young.

Aceasta a cercetat situația și a ajuns la concluzia că „populația

ortodoxă a acestei țări este de fapt victima unei dezvoltări isto-

rice nefericite”391.

Noi tensiuni au apărut la moartea patriarhului Damian în

1931. A fost ales ca succesor Timotei Themelis. În 1938 britanicii

au aranjat un acord între arabi și greci privitor la alegerea patriar-

hului și episcopilor dar care n-a fost niciodată pus în practică.

Cu crearea statului Iordania (1937), Patriarhia și-a

pierdut din putere, prestigiu și bază financiară. În 1957 când i-a

urmat lui Timotei, Benedict a promis să sprijine reformele

promise de statul iordanian pentru o participare și a arabilor la

conducerea vieții bisericești. Odată ales a uitat de promisiune.

Actualul patriarh, P. F. Diodor392 a fost ales în 1981 și vor-

bește limba arabă; el fusese arhiepiscop de Hieropolis (Amman).

Sub jurisdicția sa se află 160.000 de credincioși arabi (40.000

în Israel și 120.000 în Iordania).

Datorită faptului că în timp ce credincioșii sunt cu toții

arabi iar ierarhia exclusiv grecească (nici măcar un arhimandrit

arab), s-au înregistrat în ultima vreme treceri tot mai multe la

greco-catolicism, unde toți ierarhii sunt arabi.

După ce în 1989 Patriarhia Ierusalimului s-a retras din

toate organizațiile ecumenice, acțiune motivată prin prozelitis-

mul desfășurat de alte confesiuni în rândul credincioșilor săi,

391 T. Pulcini, Tensions between the hierarchy and laity..., p. 292. 392 Patriarhul Diodor a fost urmat în slujire și misiune de către P. F. Irineu

(2001-2005) și actualul întâistătător, P. F. Teofil al III-lea (2005 până azi), n. n.

443

după 1990 (cu ocuparea casei de pelerin Sfântul Ioan de către

evrei ultraconservatori) patriarhul Diodor a început să se apro-

pie de arabi, sprijinind, între altele și intifada.

5. Biserica Ortodoxă Rusă

După veacul secularizant al luminilor, în timpul căruia

în viața Bisericii Ruse s-a încercat introducerea unor reforme

contrare spiritului ortodox, această Biserică va cunoaște câteva

direcții de dezvoltare surprinzătoare.

Publicarea Filocaliei (tradusă de Pasie Velicicovsky), la

sfârșitul secolului al XVIII-lea va influența apariția unui curent

de sfințenie al cărui reprezentant cel mai cunoscut a fost Sera-

fim de Sarov (1759-1833). Alături de el trebuie pomeniți Igna-

tie Briancianinov (1807-1867), fost inginer militar, care intră în

legătură cu mișcarea stareților și ajunge în ierarhie. De la el a

rămas o importantă operă teologică și duhovnicească axată pe

rugăciunea lui Iisus, scrisă după retragerea în mănăstire. O ca-

rieră asemănătoare a avut Teofan Pustnicul (1815-1894).

În secolul al XIX-lea s-a accentuat misiunea la popoare

din Siberia până în Kamceatka și Alaska. Figura cea mai repre-

zentativă a acestei activități a fost Ivan Inokentie Veniaminov

(1787-1879), lingvist, geograf, inventator și constructor. El a

ajuns până la aleuții și tlingiții din Alaska, pe care i-a convertit

și a tradus cărți în limbile lor după ce a inventat un alfabet al

aleuților. A fost primul episcop ortodox care a rezidat în Alaska

unde a înființat și primul seminar ortodox la Sitka. După aceea

s-a mutat la Irkutsk unde a evanghelizat regiunea respectivă: pe

coriaci, ciuci, iucuți, tunguzi etc. El a ajuns până în Japonia.

După ce a ajuns mitropolit al Moscovei prin grija sa a

luat ființă în 1870 „Societatea Ortodoxă pentru răspândirea

credinței creștine între păgâni”, care în 1895 număra 15.000 de

misionari care activau în Japonia, China și India. Dintre aceștia

cel mai cunoscut a fost Nikolai Kazatkin care după o activitate

îndelungată, prelungindu-se în secolul nostru (XX- n. n.) a lăsat

444

în Japonia o comunitate ortodoxă, de 30.000 de credincioși. El

a fost primul episcop ortodox în Japonia.

Tot în secolul al XIX-lea misticismul german și pietis-

mul englez au pătruns în Rusia cu ajutorul masonilor și al So-

cietății Biblice Britanice, sub influența căreia s-a creat o Socie-

tate Biblică Rusă. Doi ierarhi care au criticat această societate

au fost depuși de prințul Galifiu, procurorul Sfântului Sinod. În

1820 a apărut Noul Testament în limba rusă.

Biserica și-a organizat sistemul școlar cu patru feluri de

școli: școli parohiale, școli districtuale, seminarii eparhiale și aca-

demii duhovnicești (Moscova, Sankt Petersburg, Kiev și Kazan).

Pe tărâmul științei teologice s-a remarcat Filaret Drozdov

(1783-1867), mitropolit al Moscovei, care a îndrumat academiile

teologice spre traducerea Sfințiilor Părinți. Dar creația teologică

rusă nu s-a mărginit la școlile de teologie. Cel mai mare dintre

teologii ruși ai acelui veac a fost Alexei Homiakov (1804-1860)

„latifundiar, mare amator de șah, poet, inginer, istoric, excelent

soț și tată și în același timp un autentic părinte bisericesc”393. În-

treaga sa operă teologică constă din trei articole în franceză res-

pingând acuzațiile de erezie făcute în Occident la adresa ortodoc-

șilor un opuscul despre natura Bisericii apărut după moartea sa și

câteva scrisori în limba engleză adresată lui W. Palmer. Meritul

său a constat în redescoperirea sensului plenar al Bisericii. Față de

protestantismul individualist, el a arătat că Scriptura o datorăm

Bisericii în întregul ei. Față de autoritarismul papal al Bisericii

Romei el a accentuat importanța adevărului. Homiakov „a elabo-

rat și precizat conceptul de catolicitate; [...]” („Duhul lui Dumne-

zeu în totalitatea sa eclezială care va intra după aceea în gândirea

ortodoxă ca un aport decisiv la eclesiologie”)394.

Spiritualitatea rusă a secolului al XIX-lea nu poate fi în-

țeleasă fără contribuția lui Dostoievski (1821-1881) și chiar L.

393 Nikita Strave, „L'epoque synodale 1721-1917” în Histoire de l'Eglise Russe,

Paris, 1989, p. 77. (Se va prescurta în continuare „L'epoque synodale...”). 394 Nikita Strave, „L'epoque synodale...”, p. 77.

445

Tolstoi (1828-1911) creatorul unei noi religii a Creștinismului

lipsit de dimensiunea sa transcendentă și redus la preceptele sale

morale, pentru care a fost excomunicat de Biserică în 1901.

Un alt teolog al secolului al XIX-lea, Vladimir Soloviev

(1853-1900) a dorit ca Biserica să-și facă prezența mai simțită

în lume și să răspundă la problemele puse de civilizația moder-

nă. El vedea împărăția lui Dumnezeu realizându-se printr-o ali-

anță între papă și țar. Spre sfârșitul vieții el a adoptat o concep-

ție apocaliptică despre istorie.

Pentru implicarea Bisericii Ruse în social exemplele ce-

le mai elocvente sunt ale lui Filaret Drozdov, mitropolitul

Moscovei care a redactat decretul țarului de absolvire a iobăgi-

ei (1861) și Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1909). Acesta deși

trăia în tradiția isihastă nu s-a retras din lume, ci a ajuns preot

la catedrala Sfântul Andrei de pe insula Kronstadt, loc al vaga-

bonzilor, bețivilor și cerșetorilor. Pentru șapte mii dintre aceștia

a organizat ateliere, apoi a deschis școli, cantine, dispensare și

azile. El săvârșea zilnic Liturghia și îndemna la cuminecare

frecventă. S-a bucurat și de darul vindecărilor. Aceste vârfuri

ale vieții spirituale ruse au avut un impact deosebit asupra inte-

lectualității ruse.

În urma evenimentelor din 1905 episcopatul Bisericii

Ortodoxe Ruse s-a pronunțat pentru restabilirea Patriarhiei, ga-

rantarea independenței Bisericii și transferarea autorității bise-

ricești consiliilor care să fie create la toate nivelele.

Dar abia guvernul provizoriu (martie-octombrie 1917) a

autorizat Biserica Ortodoxă Rusă să convoace soborul său nați-

onal în 1917 care s-a pronunțat pentru restaurarea Patriarhiei,

în funcția de patriarh fiind ales Tihon Belaviu care până în

1907 activase ca mitropolit al rușilor din America.

Soborul a restabilit infrastructura Bisericii de la auto-

nomia parohiei la administrația diecezană. A fost restabilită

tradiția alegerii clericilor și episcopilor. A fost consfințită par-

ticiparea laicilor la administrarea treburilor bisericești.

446

Noul guvern sovietic a luat imediat măsuri care vor face

practic ineficiente cele mai multe din hotărârile soborului. La

23 februarie 1918 a fost emis decretul „Despre separarea Bise-

ricii de Stat și Școlii de Biserică”. Proprietățile bisericești au

devenit proprietăți de stat, conturile bancare confiscate, la fel

școlile, orfelinatele, spitalele și alte așezăminte caritative. Bise-

ricii i s-a interzis să-i învețe pe copii religia chiar în locașurile

de cult. Singura excepție școlile teologice.

Opoziția față de măsurile luate de autoritățile sovietice

împotriva Bisericii a dus la martirizarea a douăzeci și opt de

episcopi, a mii de preoți și călugări și a 12.000 de credincioși.

La 1 februarie 1919 Sinodul i-a excomunicat pe cei care

„au masacrat persoane nevinovate și persecută Biserica”, gest in-

terpretat de autorități ca o excomunicare a Guvernului Sovietic.

În 1923 patriarhul a făcut o declarație de loialitate față

de statul sovietic. Aceasta după ce în 1922 Lenin a declanșat o

campanie sângeroasă împotriva Bisericii printr-un decret ținut

secret în care afirma: „acum trebuie să pornim o luptă fără milă

împotriva clerului reacționar și să-i distrugem rezistența cu o

cruzime de care să-și aducă aminte zeci de ani de acum înain-

te”. În același an patriarhul fusese întemnițat.

O altă metodă folosită pentru slăbirea Bisericii a fost

aceea a creării și încurajării de schisme cum a fost cea a grupă-

rii numite Biserica Vie, din anii 1920-1930, condusă de Ivan

Kedrovski, care deși căsătorit și-a luat titlul de arhiepiscop.

Preoți de la țară au fost asimilați chiaburilor, li s-au fixat

impozite pe care nu le puteau plăti pentru care erau declarați

sabotori și unii dintre ei executați.

În 1929 al doilea Congres al legii fără de Dumnezeu au

adoptat un plan cincinal pentru lichidarea religiei. Au fost legi

care interziceau orice expresie religioasă în afara Bisericii și

cele destinate unor grupuri (tineri, femei etc.).

După 1932 a urmat un adevărat „pogrom” monahal cu

călugări și călugărițe împușcați și cele mai multe mănăstiri închise.

447

În perioada anilor 1937-1939 în presă au apărut articole despre

pretinse rețele de spionaj conduse de episcopi, preoți sau clerici

ai altor confesiuni – un alt prilej pentru executarea sau întemni-

țarea acestora. Astfel că în perioada de la Revoluție până în anul

1940, 40.000 de preoți (80-85% din numărul total) și 600.000

de episcopi (90% din numărul total) au fost executați sau au

murit în lagăre în închisori. În ce-i privește pe mireni numărul

victimelor terorii sovietice este apreciat la 40-66 milioane395.

În 1943 a avut loc o întâlnire a lui Stalin cu cei trei

episcopi ortodocși rămași la care conducătorul sovietic a per-

mis o restaurare parțială a Bisericii Ortodoxe cu redeschiderea

unor seminarii și mănăstiri, o publicație bisericească: J. M. P.,

întrunirea unui sobor local. Dar imediat după război se reia

propaganda antireligioasă și în 1947 se creează organizația

Znanie „pentru difuzarea cunoștințelor politice și științifice”.

Un nou val de persecuții s-a înregistrat între 1959-1964

în perioada lui N. Hrușciov când numărul bisericilor a fost re-

dus de la 20.000 la 7.000, al mănăstirilor de la 79 (după ce îna-

inte de 1917 existaseră peste 1000) la 17. Numărul seminariilor

a fost redus de la opt la trei. Preoți (dintre care trei profesori de

seminar) au fost încurajați să se lase de preoție. Aceste cazuri

au fost intens popularizate. Din nou episcopii și preoții au fost

arestați sub diferite motive.

După înlăturarea lui Hrușciov au continuat măsurile

împotriva Bisericii, o grija specială acordându-i-se tineretului,

mai ales tinerilor intelectuali care începeau să se apropie de

Biserică. Unii dintre ei au fost internați în spitale de psihiatrie.

Persecuțiile au încetat în 1985 cu venirea lui Gorbaciov

când restricțiile impuse Bisericii au fost înlăturate una după alta.

395 D. Pospielovsky, „L'Eglise sous le regim sovietique”, în Histoire de

l'Eglise russe, Paris, 1989, p. 110.

448

CUPRINS

Preambul ................................................................................... 5

Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi. Biobliografie (1943-2002) .................. 7

Lecția I .................................................................................... 43

Iisus Hristos – Mântuitorul lumii ........................................ 43

Personalitatea Mântuitorului ........................................... 50

Învățătura Mântuitorului ................................................. 50

Lecția II ................................................................................... 52

Înființarea Bisericii. Activitatea Sfinților Apostoli ............. 52

Lecția III .................................................................................. 54

Organizarea Bisericii Primare ............................................. 54

Biserica ........................................................................... 54

Organizarea Bisericii ...................................................... 54

Ierarhia în epoca apostolică ............................................ 55

Episcopii ......................................................................... 56

Lecția IV ................................................................................. 60

Biserica înainte de Sfântul Apostol Pavel ........................... 60

Comunitatea creștină ....................................................... 61

Cei Doisprezece .............................................................. 61

Activitatea Apostolilor în lumea păgână ......................... 65

Lecția V ................................................................................... 67

Activitatea Sfântului Apostol Pavel .................................... 67

Prima călătorie misionară (45-48) .................................. 71

A doua călătorie misionară (50?-52) ............................... 73

(51-54) ............................................................................. 73

A treia călătorie misionară (53?-58) ............................... 73

Lecția VI ................................................................................. 75

Activitatea misionară a Sfântului Apostol Petru ................. 75

Lecția VII ................................................................................ 76

Răspândirea Creștinismului în secolele II-III ..................... 76

449

Mediul misiunii ............................................................... 76

Întinderea geografică ...................................................... 76

Palestina ...................................................................... 77

Arabia .......................................................................... 78

Egipt ............................................................................ 79

Siria ............................................................................. 80

Mesopotamia ............................................................... 81

Asia Mică .................................................................... 81

Cartagina ..................................................................... 83

Lecția VIII ............................................................................... 84

Cultul în epoca apostolică ................................................... 84

Botezul copiilor ............................................................... 86

Hirotonia ......................................................................... 87

Postul ............................................................................... 87

Sărbătorile ....................................................................... 87

Lecția IX ................................................................................. 88

Cultul creștin. Posturile. Agapele. Lăcașurile de cult și

Arta creștină în primele trei secole ..................................... 88

Liturghie baptismală ....................................................... 91

Sărbătorile creștine .......................................................... 91

Postul ............................................................................... 93

Agapele ........................................................................... 93

Lecția X ................................................................................... 95

Catehumenatul. Botezul și celelalte Taine .......................... 95

Catehumenatul ................................................................ 95

Botezul copiilor ............................................................... 97

Ungerea cu untdelemn .................................................... 97

Hirotonia .......................................................................... 98

Căsătoria ......................................................................... 98

Maslul ............................................................................. 98

Lecția XI ............................................................................... 100

Ierarhia bisericească în secolele II-III ............................... 100

Episcopul ....................................................................... 101

450

Diaconii ......................................................................... 102

Clerul inferior ................................................................ 103

Femeile în serviciul Bisericii ........................................ 104

Raporturile cu iudaismul ............................................... 104

Ierarhia bisericească în scrierile de după Sfinții Apostoli

până la sfârșitul secolului al III-lea ............................... 105

Prezbiterii ...................................................................... 106

Întreținerea clerului ....................................................... 107

Celibatul clerului ........................................................... 108

Sistemul mitropolitan .................................................... 108

Sinoadele ....................................................................... 108

Lecția XII .............................................................................. 109

Problema Sfintei Treimi: Monarhismul și

subordinațianismul ............................................................ 109

Lecția XIII ............................................................................. 112

Controverse și schisme: Data serbării Paștilor. Hipolit,

Novat și Novatian. Botezul ereticilor, Meletie ................. 112

I). Controversele pascale: .............................................. 112

II. Sinodul de la Arelate (314) ...................................... 115

Schisma lui Hipolit ....................................................... 115

Controversa privind reprimirea lapșilor ........................ 116

Controversa baptismală ................................................. 117

Lecția XIV............................................................................. 119

Începuturile învățământului creștin. Școlile din

Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia și Edesa ......... 119

I. Școala din Alexandria ................................................ 119

II. Școala de la Cezareea Palestinei .............................. 122

III. Școala din Antiohia ................................................ 124

IV. Școala de la Edesa .................................................. 124

Lecția XV .............................................................................. 126

Viața morală a creștinilor. Disciplina și premizele

monahismului .................................................................... 126

Viața familială ............................................................... 127

451

Viața publică ................................................................. 127

Creștinismul și clasele sociale ...................................... 129

Disciplina ...................................................................... 129

Începuturile (premizele) monahismului ........................ 130

Viața ascetică ................................................................ 132

Lecția XVI............................................................................. 133

Cauzele persecuțiilor ......................................................... 133

Cauzele religioase ......................................................... 134

Cauze moral-sociale ...................................................... 136

Legislația și procedura de judecată ............................... 137

Pedepsele ....................................................................... 138

Lecția XVII ........................................................................... 140

Persecuțiile până la împăratul Comod (64-192) ............... 140

Lectură: ......................................................................... 146

X, 96 Plinius către împăratul Traian ......................... 146

X, 97 Traian către Plinius ......................................... 148

Lecția XVIII .......................................................................... 151

Persecuțiile de la Septimiu Sever până la Aurelian (193-275) ... 151

Lecția XIX............................................................................. 159

Persecuția lui Dioclețian (284-305) .................................. 159

Cultul martirilor ............................................................ 165

Lecția XX .............................................................................. 166

Constantin cel Mare și Creștinismul ................................. 166

Edictul de la Milan (313) .............................................. 171

Politica religioasă a lui Constantin ............................... 172

Lecția XXI............................................................................. 175

Misiunea creștină în Răsărit după 313 .............................. 175

Pavel de Samosata ......................................................... 180

Monarhianismul modalist ............................................. 181

Lecția XXII ........................................................................... 185

Misiunea creștină în Apus ................................................. 185

452

Lecția XXIII .......................................................................... 193

Observații în legătură cu Sinoadele Ecumenice ................ 193

Sinodul I Ecumenic (325) ............................................. 194

Lecția XXIV .......................................................................... 201

Erezia pnevmatomahilor și Sinodul II Ecumenic.

Apolinarismul .................................................................... 201

Condamnarea apolinarismului ...................................... 204

Simbolul de credință niceo-constantinopolitan ............. 206

Lecția XXV ........................................................................... 207

Nestorianismul și Sinodul III Ecumenic (431) ................. 207

Cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril .................. 210

Cele 12 Contraanatematisme ale lui Nestorie ............... 212

Lecția XXVI .......................................................................... 215

Monofizitismul și Sinodul IV Ecumenic .......................... 215

Eunucul Hrisafiu ........................................................... 220

Definiția dogmatică de la Calcedon (451) .................... 224

Lecția XXVII ........................................................................ 227

Controverse origeniste. Sinodul V Ecumenic:

Constantinopol (553) ......................................................... 227

Întâia dispută despre ortodoxia lui Origen .................... 227

A doua dispută despre ortodoxia lui Origen: ................ 228

Cearta celor „Trei capitole” și Sinodul V Ecumenic .... 229

Lecția XXVIII ....................................................................... 231

Monotelismul și Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol

680-681). Sinodul II Trulan (Quinisext) - 692 .................. 231

Lecția XXIX .......................................................................... 239

Sinodul VII Ecumenic și importanța lui pentru Ortodoxie 239

Cauze ............................................................................. 241

Atitudinea Bisericii ....................................................... 242

Importanța Sinodului VII Ecumenic pentru Ortodoxie ..... 251

Lecția XXX ........................................................................... 252

Perioada a III-a (787-1054) ............................................... 252

453

Întemeierea Imperiului carolingian. Lupta cu

mahomedanismul .............................................................. 252

Lupta cu mahomedanismul ........................................... 254

Lecția XXXI .......................................................................... 256

Popoare creștinate în Apus: Germanii și scandinavii.

Acțiuni spre slavi .............................................................. 256

Lecția XXXII ........................................................................ 259

Popoarele creștinate de Bizanț: Activitatea Sfântului

Chiril și Metodie. Creștinismul la moravi, cehi, bulgari,

sârbi, poloni și kazari ........................................................ 259

1. Creștinarea moravilor ................................................ 259

2. Creștinarea cehilor .................................................... 262

3. Creștinarea bulgarilor ................................................ 263

4. Creștinarea sârbilor ................................................... 266

5. Încreștinarea ungurilor .............................................. 268

6. Creștinarea rușilor ..................................................... 274

Lecția XXXIII ....................................................................... 276

Încercări de unire a Bisericilor în secolele XI-XIV .......... 276

Sinodul unionist de la Lyon (1274) .............................. 282

Lecția XXXIV ....................................................................... 288

Cultura teologică în Apus în secolele XI-XV. Scolastica,

spiritualitatea medievală ................................................... 288

Lecția XXXV ........................................................................ 297

Cultura teologică în Răsărit în secolele XI-XIII ............... 297

Universitatea din Constantinopol .................................. 298

Lecția XXXVI ....................................................................... 302

Cultura teologică în Răsărit, secolele XI-XII .................... 302

Contrastul dintre Răsărit și Apus .................................. 302

Opoziția dintre umanismul și monahismul bizantin ..... 302

Sinodul din 1117 ........................................................... 303

Sinoadele din 1156 și 1157 ........................................... 303

Sinoadele din 1166 și 1170 ........................................... 304

454

Secolul XIII ................................................................... 306

Isihasmul ....................................................................... 307

Teologia isihastă: Sfântul Grigorie Palama .................. 315

Dezbaterea asupra palamismului .................................. 315

I. Incomprehensibilitatea lui Dumnezeu ................... 315

Dezbatere asupra palamismului (II) .............................. 316

Dezbaterea asupra palamismului (III) ........................... 317

II. Unirea cu Dumnezeu ............................................ 317

III. Palamism și ecumenism ...................................... 317

IV. Filosofie și istorie................................................ 318

Dezbatere asupra palamismului (IV) ............................ 318

V. Genealogia palamismului ..................................... 318

Sfântul Grigorie Palama și Theosis ............................... 318

Viata în Hristos ............................................................. 318

Sfântul Grigorie Palama și Theosis (II) ........................ 319

Sfântul Grigorie Palama și Theosis (III) ....................... 320

Lecția XXXVII ..................................................................... 321

Controverse și schisme în Răsărit și Apus. Bogomilii,

catharii (albigensii) și valdensii ........................................ 321

Bogomilii ...................................................................... 321

Doctrina bogumililor ................................................. 323

Teologia .................................................................... 323

Cosmogonia .............................................................. 323

Organizarea și cultul ................................................. 325

Idei etice și sociale .................................................... 325

Catharii sau albigenzii ................................................... 327

Valdensii ....................................................................... 329

Lecția XXXVIII .................................................................... 331

Teologia ortodoxă în secolele XVI-XVIII ........................ 331

Meletie Sirigul .............................................................. 334

Ioan Cariofil .................................................................. 334

Ilie Miniatis ................................................................... 336

Dositei al Ierusalimului ................................................. 337

455

Lecția XXXIX ....................................................................... 339


Personalități ale acestei culturi .......................................... 339

Teofil Corydaleu ........................................................... 339

Lecția XL .............................................................................. 341


Școlile de Răsărit .............................................................. 341

Rusia ............................................................................. 341

Lecția XLI ............................................................................. 344

Contribuții românești la dezvoltarea culturii ortodoxe în

secolele XVI- XVIII .......................................................... 344

Lecția XLII ............................................................................ 351

Biserica Ortodoxă și Biserica Apuseană în secolele

XVI-XVIII. Propaganda romano-catolică în Răsărit ........ 351

Dezbinarea Bisericii de la Brest-Litovsk (1596) .......... 358

Unirea de Ia Brest - Litovsk (II) ................................... 359

Unirea de la Ujgorod ..................................................... 359

Lecția XLIII .......................................................................... 363

Reformatorul Jean Calvin (1509-1564) ............................ 363

Reforma în Anglia ......................................................... 373

Henry al VIII-lea (1509-1547) .................................. 376

Eduard al VI-lea ........................................................ 377

Maria Tudor .............................................................. 377

Elisabeta I .................................................................. 377

Lecția XLIV .......................................................................... 378

Biserica Ortodoxă Rusă în secolele XV-XVTII ............... 378

Lecția XLV ........................................................................... 384

Relații inter ortodoxe: Relațiile dintre Constantinopol

și Moscova în secolele XVI-XVIII ................................... 384

Lecția XLVI .......................................................................... 386

Biserica Română. Biserica Ortodoxă din Austria și

Ungaria. Creștinii din Balcani ........................................... 386

456

Lecția XLVII ......................................................................... 389

Relațiile dintre Biserica Constantinopolului și Biserica

Ortodoxă Română ............................................................. 389

Lecția XLVIII ....................................................................... 392

Raportul dintre Biserica Ortodoxă și protestanți:

Ieremia al II-lea, Meletie Pigas, Chiril Lucaris ................. 392

Dezbinarea Bisericii în Transilvania ............................. 392

Corespondența teologilor de la Tiibingen cu

patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea ............................ 397

Reforma în Răsăritul Europei ....................................... 406

Polonia ...................................................................... 406

Reforma la români .................................................... 407

Lecția XLIX .......................................................................... 409

Relațiile Bisericii Ortodoxe cu calvinismul. Patriarhul

Chiril Lucaris .................................................................... 409

Lecția L ................................................................................. 417

Sinoadele de la Constantinopol, Iași și Ierusalim.

Mărturisiri de credință ....................................................... 417

Lecția LI ................................................................................ 426

Privire generală asupra situației politice, sociale și

culturale a ortodocșilor în secolele XIX-XX ..................... 426

Lecția LII............................................................................... 432

Situația vechilor patriarhate .............................................. 432

1. Patriarhia Constantinopolului ................................... 432

2. Patriarhia Alexandriei ............................................... 435

3. Patriarhia Antiohiei ................................................... 436

3. Patriarhia Ierusalimului ............................................. 440

5. Biserica Ortodoxă Rusă ............................................ 443

· Editura SITECH face parte din lista editurilor româneşti de prestigiu, acre-ditate de fostul...

Documents

Transcript of · Editura SITECH face parte din lista editurilor româneşti de prestigiu, acre-ditate de fostul...