Editura Arhiepiscopiei Sucevei ºi Rãdãuþilor · Intelectualul ºi cultura în lumea...

34
Editura Arhiepiscopiei Sucevei ºi Rãdãuþilor

Transcript of Editura Arhiepiscopiei Sucevei ºi Rãdãuþilor · Intelectualul ºi cultura în lumea...

Editura Arhiepiscopiei Sucevei ºi Rãdãuþilor

CULTURA ªI CREDINÞA

Zoe Dumitrescu-Buºulenga

Intelectualul ºi cultura în lumea secularizatã

Eminescu, între credinþã ºi cunoaºtere

Tipãritã cu binecuvântareaÎ. P. S. Pimen

Arhiepiscop al Sucevei ºi Rãdãuþilor

Editura Arhiepiscopiei Sucevei ºi Rãdãuþilor

Suceava, 2005

Coperta faþã - Mântuitorul la vârsta de 12 ani învãþând în

templu

Intelectualul ºi culturaîn lumea secularizatã

Prin anii '20-'30 ai copilãriei ºi adolescenþeimele se vorbea mult despre o carte a lui JulienBenda, La Trahison des clercs. Se discuta cu aprin-dere rolul, misiunea intelectualului în societate, ºiopiniile contradictorii se ciocneau. Unii susþineaucu pasiune retragerea ºi menþinerea în faimosul turn de fildeº (la tour d'ivoire), alþii cereau imperiosimplicarea în viaþa publicã.

Era dupã Primul Rãzboi Mondial, ºi pricinadisputei se afla în apariþia curentelor moderniste,faþã de care atitudinile intelectualilor erau diferite.În general, marile conflagraþii dau naºtere lamentalitãþi noi, provoacã zguduiri în structurilesociale ºi politice ºi modificãri în Weltanschaung-ulintelectualilor. Probabil cã ascuþirea instinctului deconservare face sã sporeascã setea de viaþã materialã în dauna celei spirituale. Puþini sunt aceia care,nãzuind mai intens spre absolut, se izoleazã cãutând liniºtea duhului. Aºa s-a întâmplat cu modernismulatunci, aºa se întâmplã dupã cel de-al Doilea RãzboiMondial cu postmodernismul. Dar, spre deosebirede modernism care, cu precãdere se aplicã sau seexprimã prin mutaþii în limbajul artelor (veziDadaismul, Futurismul, Lettrismul etc.), postmo-dernismul se extinde, ajungând sã cuprindã toate

3

aspectele vieþii ºi impunându-se prin mijloacelepolitice internaþionale. Ceea ce predicã este osolidaritate nu numai internaþionalã, cãci naþiuneaeste supusã desfiinþãrii, ci planetarã. Dar ce fel desolidaritate va fi aceasta? Oare cea a iubiriisemenului, poruncitã de Mântuitorul Hristos ºi pecare Biserica o promoveazã? Mi se pare a vedeaprofilându-se mai degrabã o solidaritate în diferenþe faþã de cel pe care Nietzsche îl numea departelenostru. Cãci, proiectul a ceea ce se cheamã globali-zare se întemeiazã nu pe valorile nobile ale culturilor tradiþionale, care începeau cu religia ºi filosofia, cipe valorile utilitare ale civilizaþiei, care sporescegoismul pânã la ultimele consecinþe, atât îngândire, cât ºi în acþiune. Cultura pe care încearcã são edifice „fãcãtorii” globalizãrii se sprijinã tocmai peaceste valori ale vieþii practice ºi e departe de ceea cesusþin ei a fi, adicã o sintezã a culturilor naþionale, înrealitate ignorate cu totul ºi menite pieirii. Iardrama, care abia a început, este mai cu seamã apopoarelor mici, dar cu frumoase identitãþi cultura-le ºi care, puse în faþa unei aºa-zise superculturiglobale, încep a pierde treptat preþioasele valori aleistoriei ºi culturii proprii ºi aleargã dupã mode ºimodele strãine de fiinþa lor. Masele sunt, fireºte,atrase de viaþa de plãceri fãrã stavilã ce li se oferã înnumele unei libertãþi absolute (nu departe delibertinaj) ºi nu mai sunt atente la demolarea scãriide valori, care menþine omul în calitatea sa de

4

creaturã a lui Dumnezeu. Au apãrut, de altfel,doctrine care consfinþesc sau fundamenteazã noua„viziune” despre lume ºi om, ca New Age-ulamerican, de pildã. Abolind trecutul, aceastã „erãnouã” exaltã prezentul ca singurã dimensiune atimpului, izgonind pe Dumnezeu din Creaþie ºiluând omului demnitatea de fãpturã a LogosuluiDivin.

De altfel, mi-am permis sã spun în repetaterânduri cã lupta dintre carte ºi televizor mi se pare ase cristaliza în elemente materiale, cuvântul scris ºiziditor al minþii ºi imaginea fugitivã, rãvãºitoare deminþi, lupta dintre expresia Logosului ºi cea avrãjmaºului sãu. De aceea, mãrturisesc întotdeaunaapartenenþa mea la galaxia Gutenberg, adicã lalumea Cuvântului ºi refuzul de a accepta galaxiatelevizorului ºi internetului. Acestea din urmã audevenit, de fapt, arma numãrul unu a globalizãrii,care-l scot pe om din starea sa normalã de fiinþãgânditoare ºi conºtientã de originea sa divinã. ªicum au cucerit aproape majoritatea minþilorcontemporane ºi, din nefericire, ºi pe acelea alecopiilor, au devenit în mare mãsurã o ºcoalã a rãului. Filmele care se dau înfãþiºeazã cu predilecþie crime,scene erotice, scene de groazã. Auzim despre copiicare ucid, „fiindcã aºa au vãzut la televizor”. Viaþaomului a devenit fãrã preþ, fiindcã nu îi mai învaþãnimeni despre omul fãcut dupã chipul ºiasemãnarea lui Dumnezeu. Ba dimpotrivã,

5

Dumnezeu Însuºi este defãimat ºi supus lablasfemii. Nu ºtiu dacã aþi vãzut cum în VinereaMare, pe postul TV, fost Pax, actualmente Senso, afost difuzat un film aºa-zis „documentar” despreviaþa Mântuitorului Iisus Hristos. Nu pot sã rostescceea ce se spunea, contestându-se dumnezeirea Lui,adevãrul Evangheliilor ºi al altor lucruri. Seculari-zarea sporeºte ºi prin astfel de iniþiative cumplite,pornite din impulsuri luciferice, cum este ºitraducerea cãrþii americanului Dan Brown, operândîn acelaºi sens contestarea divinitãþii Mântuitorului. ªi nimeni nu se alarmeazã. În þara noastrã atât decredincioasã în tradiþia Ortodoxiei ei, pe care nu auputut-o desfiinþa nici 45 de ani de ateism, opereazãastãzi influenþe venite dinspre þãrile care opereazãglobalizarea. Departe de a ajuta la formareaintelectualilor, mass-media îi deformeazã ºi prinlimbã, folositã adesea impropriu, eronat, de cãtrepersoane fãrã pregãtire necesarã.

Din nefericire, ºi învãþãmântul suferã de peurma imitãrii modelelor strãine. Dintre materiile destudiu, dispar sau scad cu totul în importanþã celeumaniste: limba, literatura, istoria, filosofia etc.,peste tot se cultivã cele legate de interesele societãþiide consum: finanþele, comerþul, informatica,tehnologiile etc. Metodele de predare ºi examinares-au modificat în aºa fel încât rezultatele de lafaimoasele grile sunt deprimante de-a dreptul. Separe, dupã statistici, cã la ultimele examene de

6

bacalaureat ºi capacitate au promovat doar 30% dincandidaþi, ceea ce oferã o imagine dureroasã aviitorilor intelectuali ai þãrii.

Am fost fericiþi noi, profesorii bãtrâni, când s-areintrodus Religia în ºcoli, având convingerea cã ºipe calea aceasta se va perpetua credinþa strãbunã,ºcoala devenind un adjuvant al Bisericii, restabilindastfel echilibrul în tabla de valori a neamului nostru.

Dar, pe de altã parte, aflãm cu stupoare despreintroducerea unei materii „educative”, cãreia nu-irostesc numele, menite, zice-se, sã-i fereascã petineri de primejdiile care îi aºteaptã în viaþa lorfizicã. ªi de la ºapte-opt ani, copiii sunt învãþaþilucruri cu totul nepotrivite vârstei ºi curãþiei lor,fiindcã inocenþa învinsã de curiozitate va intraîntr-un univers insidios, cu atât mai periculos cu câte prezentat ca foarte util pentru abordarea „vieþii”.Au ºi început sã vinã ecouri ale unor întâmplãrinefaste petrecute între copii de 10, 12 ºi 14 ani. ªiavem aprehensiunea orientãrii interesului tinerilorcãtre aceste date care pot duce la preocupãriinferioare, nocive în acelaºi timp pentru trup,pentru moralã, intelect ºi spirit. Doar o catehezãextraordinar de bine condusã va putea combateefectele acestei erori, ale cãrei urmãri ar puteaajunge de la desfrâu pânã la pãcatele strigãtoare lacer, pedepsite cu foc din cer la Sodoma ºi Gomora,dar considerate astãzi ca expresii ale maximeilibertãþi ºi civilizaþii în lumea globalizatã. Frica de

7

Dumnezeu ºi ruºinea de oameni, cum se spunea înpopor, erau comandamentele sub a cãror protecþiese desfãºura viaþa noastrã, atât în educaþia primitãacasã, cât ºi în cea din anii de ºcoalã în primajumãtate a secolului trecut.

Dupã instalarea regimului comunist s-aîncercat rãsturnarea sistemului nostru de învãþã-mânt, dar citadela edificatã de Spiru Haret nu aputut fi clintitã. S-a scos din ºcoli Religia, înlocuitãcu materialismul marxist, ºi s-a adãugat limba rusã(pe care n-a învãþat-o ºi n-o mai ºtie nimeni), darstructura n-a putut fi atinsã. Pregãtirea viitorilorintelectuali s-a putut realiza, în parte, în ciudademolãrilor din scara naþionalã a valorilor, fãcuteprin intermediul nespecialiºtilor, instalaþi în loculmarilor profesori pierduþi în închisori ca GheorgheBrãtianu, marele istoric, ori Mircea Vulcãnescu,strãlucitul filosof.

Astãzi însã, învãþãmântul nu mai modeleazãminþi ºi suflete, fiindcã tineretul nu urmãreºte, decât cu rare excepþii, o viaþã de studiu, ci, intraþi în cursaunei concepþii hidoniste asupra existenþei, aºteaptãplãcerile pe care i le hãrãzeºte societatea de consum.

Din fericire, tinerii care fac excepþie suntîmbrãcaþi în platoºa credinþei ºi avem nãdejde cã eivor purta mai departe, cu vrednicie, mesajul creºtinal Bisericii noastre Ortodoxe, pãstrând neatinstezaurul de valori al neamului, în ciuda tendinþelorcontemporane, ale promotorilor globalizãrii. Cu

8

aceºtia implementeazã planul lor de modificãriesenþiale în societate, de la individ la familie, laînvãþãmânt ºi viaþã publicã, întemeindu-se pevalorile civilizaþiei, ºi nu pe acelea ale culturii, ceeace intereseazã este informaþia, ºi nu formaþia. Totulse face pentru prezent, dar nu pentru comuniuneîntre oameni în spirit creºtin, ci pentru libertateasatisfacerii oricãror plãceri, a oricãror bucuriiegoiste. De formaþia unor modele pentru viitor nu se mai preocupã nimeni: nici educaþia în familie (pecale de dispariþie cu noile dispoziþii ale legalizãriicãsãtoriei între persoanele de acelaºi sex, cufertilizarea in vitro etc.), nici educaþia în învãþã-mântul în care prosperã doar, cum am mai spus,disciplinele de comerþ, finanþe, informaticã ºitehnologii tot mai noi ºi mai în rãspãr cu moralacreºtinã. Elitele tinere, evident mai nonconformisteca ºi oriºicând, fascinate de perspectivele oferite de o libertate absolutã ºi de înnoirile spectaculoase aduse de tehnologiile cele mai îndrãzneþe, adoptã modulde viaþã cel nou, nelegat de istoria, de tradiþiileculturii naþionale ºi promoveazã, cu entuziasm,postmodernismul. Sigur cã în þãrile mai demultsecularizate fenomenele se petrec cu mai puþinecomoþii, ca în Franþa de pildã, unde un secol întreg,al XVIII-lea, zis al Luminilor, a pregãtit mentali-tãþile necesare receptãrii înnoirilor rãsturnãtoare.În virtutea acestor disponibilitãþi, probabil, Franþa a ºters din Constituþia viitoarei Europe Unite unul

9

dintre primii paºi spre globalizare, articolul privitorla creºtinism ca religie a continentului european.

Un grup de peste 30 de francezi din AsociaþiaFrançois Maurise pentru francofonie, venit în iuniela Vãratic sã le vorbesc despre Uniunea Europeanã,mi-au spus cã nu mai au voie sã poarte semnelecredinþei, adicã crucea sau iconiþele. Iar ochinezoaicã din grup, cetãþeanã francezã, dar cineºtie cum, de religie islamicã, a completat „Et mêmela semilune, madame!”, dar nu erau afectaþi de fel deradierea creºtinismului ca religie a continentului ºiau rãmas foarte miraþi când le-am amintit celebradefiniþie datã de marele lor poet Paul Valéryspiritului european, enumerând componentele sale: „filosofia greacã, dreptul roman ºi BisericaRomano-Catolicã”. Dar cum ne aflam dupã vizitaPapei Giovanni Paolo II la Bucureºti ºi a Patri-arhului Teoctist la Roma, vizite pe care le-amurmãrit cu emoþie, am înlocuit „Biserica Roma-no-Catolicã” prin „Biserica creºtinã nedivizatã”, cala începuturile ei. De fapt, mizam pe admirabilaatitudine a Papei Giovanni Paolo II, care gândea atât de drept ºi adânc la viitoarea soartã a unei umanitãþiglobalizate, adicã total secularizate, ºi a avertizatpublic despre pericolul distrugãtor al tendinþeloractuale care ne despart de Dumnezeu. ªi le-am maivorbit despre o primã tentativã de unire europeanã a umaniºtilor creºtini din Renaºterea târzie, fãcutã deErasmus, cãlugãrul umanist, ºi la care au aderat ºi

10

alþi preoþi ºi cãlugãri germani ºi englezi. Dariniþiativa nu a reuºit, întemeindu-se pe datelespiritului ºi intelectului la care prea puþini aveauacces. Astãzi însã, apelul globalizanþilor se adre-seazã pãrþii poftitoare ºi profitoare din om, careatrage în jos spre mlaºtina materiei, în care omuluilumesc îi place sã se scalde, în vreme ce omullãuntric suferã.

De aceea îi revine intelectualului credinciosmisiunea de a se înrola în rândurile fiilor Bisericii,ale slujitorilor ei, pentru a lupta împotrivatendinþelor despãrþitoare de Dumnezeu ºi ucigã-toare de suflet, urmãrite de susþinãtorii doctrineiNew Age ºi a celorlalte ce þintesc spre acelaºi scop:îndepãrtarea omului de Creatorul, de Tatãl, deLogos-Cuvântul, Fãcãtorul, Mântuitorul ºiJudecãtorul nostru, Domnul Iisus Hristos, fãrã deCare nimic nu se poate face ºi Care este cu noi înfiecare clipã pânã la sfârºitul veacului.

Slãvit ºi binecuvântat fie numele Lui în veci!

11

Eminescu, între credinþã ºi cunoaºtere

S-au încercat pânã acum câteva rãspunsuri înproblema credinþei marelui artist gânditor, fiecareemiþãtor dând un caracter aproape apodicticpunctului sãu de vedere. Unii l-au socotit ateuireductibil, alþii un credincios fervent, fiecareîntemeindu-se pe unul sau mai multe texte.Calitatea probantã a textelor invocate este însãminimã prin desprinderea lor de contextul atât devast ºi complex al întregii gândiri ºi opereeminesciene, care exprimã o personalitate de onaturã cu totul particularã.

Într-adevãr, poetul gânditor român este ºi el ofiinþã plinã de contradicþii, ca oricare alt om, aºacum dovedeºte psihologia modernã abisalã. Darmarii artiºti, cu înzestrãrile lor, atât de bogate ºivariate, resimt, trãiesc ºi mai cu seamã exprimãpsyhee-a lor divizatã în feluri neobiºnuite,dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acestaîntreþine în personalitãþile înalt creatoare o polarita- te, o tensiune adesea greu suportabilã. Sã ne gândimdoar la Goethe, care pune în gura unui personaj alsãu celebrele cuvinte... „Zwei Seelen Wohnen, ach,in meiner Brust... ” „Douã suflete locuiesc în pieptulmeu”, adãugând ºi „unul vrea sã se despartã decelãlalt”.

Dacã olimpianul neoclasic german mãrturisea

12

aceastã gravã realitate lãuntricã, cum sã n-o fi trãit,cu mai intensã acuitate, romanticul român?Cãutãtor de absolut (cum îl numeºte distinsaeminescologã italianã Rosa del Conte) în viaþã, îngândire ºi creaþie, Eminescu s-a desfãºurat cu celemai înalte registre ale cunoaºterii, compensândgravele imperfecþiuni ale realului prin care se simþea închis de necesitate. ªi în cãutãrile lui înfrigurate,pãtimaºe, a pendulat el, liricul admirabil, „întrefilosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat sãpãtrundã în ºtiinþã, cercetând necontenit cãile ceduc spre frumuseþi ºi adevãruri supreme.

Procesul cunoaºterii a fost la el lung cât scurtalui viaþã, dar patima cãutãrii a învins brevitateaexistenþei.

Copilãria i-a fost aceea a unui copil normal,crescut în spiritul creºtin ortodox al unei familiipioase, având legãturi strânse cu Biserica ºimonahismul. Surorile mamei sale, Raluca, nãscutãJuraºcu, erau cãlugãriþe (una din ele era chiarstareþã la schitul Agafton, unde Mihai era dusadesea). De altfel, spaþiul Moldovei de nordpãstreazã ºi astãzi reputaþia unui teritoriu încãrcatde aura credinþei, Grãdina Maicii Domnului, prinnumãrul impresionant de chinovii ce-l acoperã. Aºaîncât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu curânduielile, slujbele ºi cântãrile mãnãstireºti.

Pe de altã parte, „Mihai a dobândit primeleînvãþãturi de la preotul satului care, fireºte, l-a

13

iniþiat în buchile vechilor scrieri bisericeºti,familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cãrþicare cuprindeau toatã tradiþia ortodoxã. De atuncii-a rãmas lui Eminescu acea ºtiinþã a descifrãriimanuscriselor vechi cu care avea sã-l uimeascã pesavantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatulºi chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Totde atunci s-a trezit în el iubirea pentru preþul ºisavoarea cuvântului vechi, ºi, mai cu seamã, deatunci s-a nãscut în el ataºamentul, respectul ºiadmiraþia pentru instituþia Bisericii Naþionale, acãrei valoare n-a încetat nici o clipã sã o lege deistorie ºi dãinuirea neamului.

Ceilalþi dascãli i-au fost natura ºi satul, în prima descoperind frumuseþea Creaþiei neatinsã de mânaomului ºi loc al libertãþii absolute, în al doileaînþelegând rânduielile din veac ºi gândireatradiþionalã, izvor al creaþiei populare, devenitã ºiunul din izvoarele viitoarei creaþii a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins ºi rãdãcinile cunoaºterii ºi ale credinþei, crescândîmpreunã, într-o perfectã convergenþã.

Dar ieºirea în lume, întâlnirea cu rigorile aspreale ºcolii care-i constrângeau libertatea l-auîndemnat la un refuz, exprimat mai întâi în fugile dela ºcoalã înapoi acasã, „la sat ºi la pãdure”. Apoi unsâmbure de rãzvrãtire mijind în el, l-a determinat, în pragul adolescenþei, la pãrãsirea casei pãrinteºti ºi la pornirea pe un drum propriu, vai cât de incert!

14

Ceea ce se mai întâmplase în acei ani ai primeiadolescenþe fusese o experienþã dureroasã, cuurmãri prelungite pânã târziu în gândirea poetului.Moartea unei fetiþe din Ipoteºti, de care seîndrãgostise copilãreºte, a contribuit ºi ea ladepãrtarea de locurile pânã atunci iubite, pãdurea ºisatul. Într-un fragment de manuscris timpuriu, cutitlul Elena, el consemna dureroasa pierdere. Seîntâlnise pentru întâia oarã cu moartea, întâlnirecare, pentru cei foarte tineri, e un ºoc greu deîndurat, iar pentru gândul lui neliniºtit, mereu plinde întrebãri, a generat grave îndoieli în legãturã cusensul însuºi al vieþii. ªi pe mãsurã ce cãutãtorulnesãþios de cunoaºtere avea sã-ºi extindã tot mailarg orizontul informaþiei, al culturii, îndoielileaveau sã sporeascã. Mai cu seamã studiileuniversitare, la Viena ºi Berlin, între anii 1869-1874,au hrãnit intelectul acela atât de receptiv, decuprinzãtor. În Universitatea vienezã Eminescu afãcut sã treacã prin lumea cugetãrii lui un materialenorm de informaþii: istorie ºi filosofie, literaturivechi, arte, drept, economie politicã ºi ºtiinþe exacte. Frecventa ºi muzeele, sãlile de teatru ºi concerte,bibliotecile, anticariatele ºi citea toatã noaptea.

Dintre toate disciplinele însã, filosofia a fost cea care l-a înrobit. De la gândirea indianã lapresocratici, la Platon, stoici ºi eleaþi, la gnostici ºineoplatonici, la Schopenhauer, Hegel ºi filosofiiromantici Fichte ºi Schelling, a citit enorm, a

15

meditat ºi ºi-a însuºit unele puncte de vedere care seregãsesc fie în note, fie adesea în operã. În materiede cunoaºtere filosoficã, de epistemologie însã, Kant l-a tulburat în cea mai mare mãsurã, chiar mai multdecât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credin-þei. De altfel, el începuse traducerea Criticii raþiuniipure a lui Kant încã din Bucureºti ºi avea s-o termine aici, în strãinãtate.

Subiect cunoscãtor-obiect cunoscut, nu-men-fenomen, timp-spaþiu... În special categoriilegândirii filosofului din Königsberg, timp ºi spaþiu,i-au dat un sentiment din ce în ce mai puternic allibertãþii sale potenþiale absolute, al puterii sale de atransgresa limitele cunoaºterii comune, a tot ceea celimita desfãºurarea forþelor lãuntrice ale fiinþei.Sãgeata îndoielii în legãturã cu sensul existenþei, aºacum era conceput în normele ºi rânduielilecredinþei, îl rãnise, cum am vãzut mai înainte, laîntâlnirea cu moartea în adolescenþã. ªi de la aceapaginã, Elena, care consemna dureroasa, deneînþeles despãrþire a sufletului de trup, pânã laMortua est, poem publicat în 1871, întrebãrile ausporit întruna, relevând prin îndrãzneala lor nouaatitudine a poetului. Pe de o parte, socoteºte, dupãvechea structurã mentalã, pe iubita de puritãþiangelice ca fiind sortitã lumii celeste, raiului,sugerat în câteva imagini strãlucite, care prevestescviitoarele cãlãtorii printre stele ale eroiloreminescieni. Pe de alta, însã, cealaltã laturã nou

16

apãrutã în fiinþa sa respinge ideea rãsplãþii paradisi-ace pentru îngeri. Antinomia propriilor gânduri eresimþitã ca atare de erou într-un chip vãditdramatic:

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtuneGândirile-mi rele sugrum cele bune...Când sorii se sting ºi când stelele picã,Îmi vine a crede cã toate-s nimicã.

Gândirile rele sunt ale rebelului a cãruiatitudine tãgãduitoare învinge vechea aºezare aminþii, consacratã de credinþã. Violenþa contesta-tarã a ultimei strofe desfide însuºi sensul lumii:

Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, Trãit-ai anume ca astfel sã mori?De e sens într-asta, e-ntors ºi ateu,Pe palida-þi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Este de observat însã cã un dacã (de e) precededefinirea sensului de întors ºi ateu, aºadar doar dacã moartea ar fi singurul þel al vieþii, atunci sensul arprimi aceste atribute.

De altfel ºi Mortua est ºi Înger ºi demon (dinaprilie 1873) pedaleazã pe aceeaºi dorinþã violentãde rupturã cu ordinea stabilitã în lume ºi în cosmos,a rebelului care, în cazul lui Eminescu, aspirã sprelibertate absolutã. Prezenþa îngerului nu ni se pare

17

însã o necesitate de structurã a poemului, antino-micã, ci o expresie a scindãrii lãuntrice a poetului, apolaritãþii specifice eminesciene, mai vizibilã înperioada titanismului sãu de tip asemãnãtor celui alSturm unt Drang-ului german. Ecouri ale acestuipsyhé, divizate, se vor întâlni ºi mai târziu în Strigoii(din 1876), altfel potenþate însã.

Adâncirea filosofiei kantiene conferã o altãtonalitate rebeliunii, cu atât mai mult cu cât poe-tul-gânditor încearcã o stranie, dar foarte originalãsintezã între categoriile de timp ºi spaþiu ºimetempsihoza din filosofia vedicã. Departe de a fiun produs al imaginarului romantic de tip Tieck sauChamisso, nuvela Sãrmanul Dionis îmbracã un certaspect filosofic, îmbinat cu unul religios. În primaparte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionisasupra categoriilor de timp ºi de spaþiu ne introduceîn altã ipostazã a aspiraþiei eminesciene, spretransgresarea limitelor comune ale cunoaºterii. Dinmoment ce timpul ºi spaþiul nu au existenþãobiectivã, ci sunt expresia intuiþiei fiecãruia, suntnumai în sufletul nostru, atunci trecutul ºi viitorul se aflã în noi „ca pãdurea într-un sâmbure de ghindã”.ªi, ca atare, s-ar putea gãsi modalitãþi de depãºire aacestor „dimensiuni” ale timpului, pentru transpu-nere dupã voinþa noastrã în trecut sau în viitor.

O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul magpersan (veneratã de gnostici, dar denunþatã caapocrifã de neoplatonici ºi, în special, de Porfirius,

18

discipolul lui Plotin), îl ajutã pe metafizician sã seîntoarcã într-un avatar trecut al sãu, din timpul luiAlexandru cel Bun (perioadã istoricã dragã luiEminescu). Avatarul acesta, cãlugãrul Dan, este însã un straniu personaj. Deºi monah, deci cu viaþaînchinatã Domnului, el studiazã filosofia ºi magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socolaºi, pe deasupra, mai are ºi o iubitã, Maria. ªi, lasfatul maestrului care-l ispiteºte (cãci în realitateRuben e satan) sã-ºi depãºeascã firea ºi sã ajungã sãparticipe la eternitate, lãsându-ºi umbra în loc ºiluând atributul etern al acesteia, Dan pleacãîmpreunã cu iubita lui ºi cu cartea lui Zoroastru, pecare i-a împrumutat-o Ruben, într-o cãlãtoriecosmicã. Ajuns în Lunã, Dan simte trezindu-se în elputeri demiurgice (întâlnite ºi de iubirea absolutã acuplului) ºi începe sã schimbe înfãþiºarea peisajuluicosmic, de nu-l mai satisface. Adaugã doi sori ºi treiluni pe cer, îºi construieºte un palat uriaº din munþiºi codri ºi dã lumii selenare o frumuseþe deneînchipuit. Fericiþi ºi puri (Maria are o înfãþiºare ºio comportare angelicã, ea fãcându-ºi rugãciunea „pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugã-ciunea universului”, iar el adoarme în genunchi), eivisau amândoi acelaºi vis în fiecare noapte ºi anumecã pãtrundeau în lumea solarã, a îngerilor, a cerului.O armonie neasemuitã domnea în acest tãrâm divin, plin de muzici cântate de îngeri. Pe Dan îl obsedaînsã poarta închisã deasupra cãreia ardea un ochi de

19

foc înscris într-un triunghi. Era catedrala (doma)dumnezeiascã în care nici îngerii nu puteau intra. Înlimbaj biblic, ar fi cel de-al nouãlea cer. Dar înmintea eroului se naºte o dorinþã aprigã de a ºti ce seascunde în acel loc tainic. ªi, deºi Maria ºi îngerii îlsfãtuiesc sã alunge gândul, el nu renunþã, ba chiarîncepe sã creadã cã, dupã voinþa sa, se miºcã totul înacea lume. Precum Lucifer care a dorit sã ajungãputernic ºi cunoscãtor ca Dumnezeu, Dan proferãcuvintele acestei dorinþe: „Oare fãrã s-o ºtiu nu sunteu însumi Dumne... ”. Nu rosteºte cuvântul întreg ºi,ca ºi Lucifer, cade „trãznit ºi afundat înnemãrginire”. Victimã nevinovatã, Maria cade ºi ea„ca o salcie neguroasã”, reproºându-i dureros soartaei.

Revenit pe pãmânt, eroul reintrã în existenþa de mai înainte, întâmplãrile pornesc de unde s-auîntrerupt ºi, în cele din urmã, Dionis ºi Maria secãsãtoresc. Perechea lor înfãþiºeazã... „Chipul unuitânãr demon lângã chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodatã îndoiala”.

Evident, se poate glosa îndelung asupra acesteinuvele atât de stranii. Rebelul, cãutãtor decunoaºtere absolutã, încearcã sã spargã ultimagraniþã a interdicþiei, arogându-ºi rolul arhetipuluidemonic, care, dorind sã fie asemenea luiDumnezeu, a fost aruncat din cer în fundulpãmântului. Dar Dan a fãcut oare aceasta mânat deorgoliul nebunesc al lui Lucifer? Cine l-a împins la

20

nefasta aventurã cosmicã n-a fost propriu-zis lipsalui de credinþã, ci ispita în care l-a fãcut sã cadãmaestrul Ruben, în care se ascundea satana. Setealui de absolut în cunoaºtere n-a fost decât condiþiapentru ca tentaþia sau cursa întinsã de Ruben sã-ºiproducã efectele. Iar participarea angelicei Maria lacãlãtoriile în spaþiile celeste, însemnând putereaiubirii absolute, corolar ºi condiþie a cunoaºteriidesãvârºite, nu va fi oare complementul elementului demonic din psyhé-ul eroului, ca ºi în Înger ºidemon?

Cãci, pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond,un principiu cosmic, armonizator al lumii, forþãcreatoare, nãscãtoare de demiurgie în artist, cummãrturiseºte în Scrisorile IV ºi V, cu amãrãciunea de a nu fi fost urmat în zborul sãu de aceea care, dinînger, zânã sau crãiasã, devine Dalila.

Când îngerul înceteazã de a mai apãrea îndemersurile cãutãtoare sau creatoare ale artistului,ar fi un semn cã acea laturã, simbolizând credinþadin fiinþa lui adâncã, a slãbit pânã la dispariþie.

Aºa încât poemul, de profunde semnificaþii,Melancolie (din 1876), poate consemna în imaginide o expresivitate tragicã pierderea credinþei ca pe omoarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului,cel celest, cel pãmântesc ºi cel al fiinþei sunt, fiecareîn felul sãu, stãpânite de moarte. Luna însãºi, reginanopþii, e moartã în cerul transformat în mormântalbastru, în „mausoleu mândru”.

21

Pustietate ºi gheaþã, ruine acoperã întindereapãmânteascã, vegheatã doar de „þintirimul singur cu strâmbe cruci”. Zgomote sinistre sparg din când încând solitudinea, trosneºte clopotniþa, toaca izbeºteîn stâlp, iar arama clopotului, atinsã de „strãveziuldemon”, scoate „un vaer, un aiurit de jale”. Centrulînfioarãtoarei pustietãþi e însãºi biserica. ªi ea,ruinatã „cuvioasã, tristã, pustie ºi bãtrânã”, ebântuitã de vânturi. Iar înãuntru, pe pereþi ºiiconostas, s-au ºters icoanele: Abia conture triste ºiumbre au mai rãmas.

Acest vers e reluat în registrul al treilea, caredebuteazã cu referire la credinþa aceea care„zugrãveºte icoane în biserici” ºi pe care, brusc, oraporteazã la sine: „ºi-n sufletu-mi pusesepoveºtile-i feerici”. Mãrturisirea credinþei care i-aluminat copilãria ºi adolescenþa e limpede urmatãînsã de motivaþia pierderii ei: „Dar de ale vieþiivaluri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste ºiumbre-au mai rãmas”.

Rapelul acestui vers din registrul al doileaidentificã simbolic ruina credinþei sale cu aceea aBisericii, iar descripþia vieþii fãrã credinþã esfâºietoare, finalul sugerând chiar moartea fiinþeisale. Cumplit pare a fi preþul cunoaºterii!

Înainte de aceastã tragicã mãrturisire ºi dupãea, Eminescu a îndrãznit în paginile sale, fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii ºicosmogonii, amestecând elemente de religii ºi

22

mitologii dacice, greceºti, indice, germanice, ca depildã în Demonism (1872), în Odin ºi poetul, înMitologicale, ºi, mai ales, în Rugãciunea unui Dac(din 1879), consideratã de unii, pe nedrept, ca oprobã peremptorie de necredinþã sau de rebeliuneîmpotriva lui Dumnezeu.

De fapt, orizontul cunoaºterii sale se lãrgiseenorm, ºi contradicþiile generate de polaritatea decare am vorbit erau tot mai aparente pe mãsurã ceviziunea sa mitico-poeticã urca tot mai sus. A creatsuperbele, unicele modele cosmologice din roman-tismul european în Scrisoarea I (cosmogonia ºiapocalipsa) ºi în Luceafãrul, unde vede în zborulhyperionic creaþia continuând ºi ajunge la tronulTatãlui ceresc, Care i se adreseazã ca unui fiu,„Cuvântului sãu dintâi” (Evanghelia dupã Ioan ecitatã în manuscris).

ªi, pe de altã parte, a dat semne ale unei adâncidureri existenþiale. A recurs la filosofia stoicã ºieleatã pentru Glossã, pe care am numit-o micmanual de înþelepciune stoicã, predicând rãmâ-nerea în afara iureºului lumii, acest mare teatru încare toate valorile sunt rãsturnate. A dorit stingereaîn bine-cunoscutele variante ale poeziei Mai am unsingur dor. Versurile de dragoste de dupã 1877 suntînconjurate de aura unei tristeþi fãrã leac, bãutãpânã la drojdie, ca în Despãrþire sau în De câte ori,iubito...

Dar, în rãstimpul acesta, îi rãsunau în auzul

23

interior frânturi din amintirile copilãriei ºi adoles-cenþei. Sãrbãtorile Crãciunului rechemau, ca niºteclopoþei de argint, Colinde, colinde (din 1878), cubucuria copiilor ºi a fetelor care, de dragul Mariei, îºi piaptãnã pletele:

De dragul Mariei ªi a MântuitoruluiLuceºte pe ceruriO stea cãlãtorului.

(care amintesc cu emoþie întotdeauna acea parte dinSimfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspiratã dinfermecãtoarele versuri). La fel ºi Paºtile, cusolemnitatea înãlþãrii din mormânt, a Învierii luiHristos, îi inspirã lui Eminescu o poemã gravã,culminând cu cântarea româneascã tradiþionalãHristos a înviat, în poema Învierea, tot din 1878.

„Christos au înviat din morþi,Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte cãlcând-o,Lumina ducând-o Celor din morminte!”.

Sufletul lui, copleºit de suferinþã, se înalþã maiales spre ocrotitoarea noastrã, intercesoarea pentrunoi pe lângã Dumnezeiescul ei Fiu, ºi douã rugãciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai

24

cunoscutã este cea în care cere îndurare Luceafã-rului mãrilor.

Aº vrea însã aici sã întãresc afirmaþia mea înlegãturã cu tensiunea teribilã la care a fost supus, destructura sa interioarã, divizatã ºi contradictorie,geniul eminescian. De aceea am sã reproduc unpoem postum al sãu, mai puþin cunoscut, în ciudalungimii sale. E vorba de Bolnav în al meu suflet,scris cam în aceeaºi vreme cu rugãciunea care vaurma. Iatã poemul:

Bolnav în al meu suflet, în inimã bolnav, Cu mintea depravatã ºi geniul trândav,Închin a mea viaþã la scârbã ºi-ntristareªi-mi târâi printre anii-mi nefasta arãtare,Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a

fi mic – Viaþa-mi, cum o duce tot omul de nimic. Nãscut fãr’ de-a mea vinã, trãind fãr’ mai s-o

ºtiu, Nu merg cum merg alþi oameni, nu-mi pasã

de-unde viu,Supus doar, ca nealþii, la suferinþe greleUnesc cu ele ºtirea nimicniciei mele.Sfânt n-am nimic, în bine nu cred ºi nici în rãu.Viaþa mea aceasta nici vreu ºi nici n-o vreu: A vieþii ostenealã o simt ºi n-o combat,Aº râde doar de-o viaþã, dispreþuind-o toatã,Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcatã,

25

Muncind în mine însumi, voinþa-n orice nerv, Peirea cea eternã din mine sã o serv,Dar vai! nici siguranþa n-o am cã mor pe veci, –ªi dacã oare – a morþii mâni palide ºi reciÎn loc sã sfarme vecinic a vieþii mele normãAr pune al meu suflet sãrman în altã formã?La sorþi va fi pus iarãºi, de cãtre lumi din cer,Ca cu acelaºi suflet din nou sã reaparã, Migraþiei eterne unealtã de ocarã?Nimic, nimic n-ajutã – ºi nu-i nici o scãpare.Din astã lume – eternã ce trecãtoare pare,Gonit în timp ºi spaþii, trecând din formã în

formã,Eternã fulgerare cu inimã diformã, De evi trecuþi fiinþa-mi o simt adânc rãnitã,Pustiu-alergãtoare, cumplit de ostenitã...ªi-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda

stâncãSpre culmea morþii mele ridic º-ast’ datã încã.ª-ast’ datã? Cine-mi spune cã-i cea din urmã

oarã?

Nu cunosc paginã existenþialã mai disperatã întoatã poezia lumii. Se îmbinã aici atâta durere, atâtaspaimã de viaþã, atâta groazã de posibilele reveniri(migraþia eternã) preconizate de filosofia indianã,atâta dorinþã, neputincioasã însã, de a distrugevoinþa de a trãi (aceea în care Schopenhauer vedeaizvorul vieþii), dar ºi atâta umilinþã ºi dispreþ de sine

26

(nimicnicia lui) încât existenþialiºtii secolului alXX-lea apar, pe lângã el, ca niºte snobi dezgustaþi deo viaþã oþioasã. Deznãdejdea concentratã aici, atâtde cumplitã, nu e creºtinã, însã izbucneºte dintr-osinceritate sfâºietoare.

Dar iarãºi se trezeºte în el, în geniul apãsat deimperfecþiunea lui, amintirea copilãriei curate, pi-oase. ªi incredibil, alãturi de textul de mai sus, apare a doua rugãciune, în formã de sonet:

Rãsai asupra mea, luminã linã, Ca-n visul meu ceresc de-odinioarã; O, Maicã Sfântã, pururea fecioarã,În noaptea gândurilor mele vinã.

Speranþa mea tu n-o lãsa sã moarãDeºi al meu e un noian de vinã.Privirea ta de milã caldã, plinã,Îndurãtoare – asupra mea coboarã.

Strãin de toþi, pierdut în suferinþaAdâncã a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic ºi n-am tãrie.

Dã-mi tinereþea mea, redã-mi credinþaªi reapari din cerul tãu de stele, Ca sã te ador de-acum pe veci, Marie!

Cu câtã dragoste, cu câtã evlavie se îndreaptã

27

cel ajuns la capãtul cunoaºterii ºi al deznãdejdii spreMaica Sfântã, spovedindu-se ºi cerându-i înapoitinereþea ºi credinþa, cu o smerenie într-adevãrmântuitoare. Rugãciunea regãsitã îl poate singurãreda lui însuºi, unificându-ºi fiinþa pânã atuncitragic divizatã, reintroducând-o în aura lumineiline, cu a cãrei cântare monahii ºi monahiile încheieslujba la apusul soarelui.

De altfel, o mãrturie mult mai târzie, de prin1886, din perioada ultimã a bolii, vine sã confirmeîntoarcerea definitivã la credinþa izbãvitoare.Încurajat de Creangã sã încerce ºi un tratament labolniþa Mãnãstirii Neamþ, Eminescu acceptãsugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, daraura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipede liniºte binefãcãtoare pentru sufletul sãu. Cãci, aºa cum a consemnat un duhovnic al mãnãstirii pe unCeaslov, poetul a cerut sã fie spovedit ºi împãrtãºit(era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinþilor Voievozi Mihail ºi Gavriil, ziua lui Mihai). ªi, dupã ce a primitSfânta Împãrtãºanie, a sãrutat mâna preotului ºi i-aspus: „Pãrinte, sã mã îngropaþi la þãrmul mãrii,lângã o mãnãstire de maici ºi sã ascult în fiecaresearã, ca la Agafton, cum cântã Luminã linã”.

Avem adânca încrediþare cã Prea SfântaNãscãtoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârºitã faþãde durerea ºi umilinþa lui, i-a mijlocit mântuirea.Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revinla matca Ortodoxiei româneºti pe care, dincolo de

28

toate pendulãrile cãutãtorului de absolut, Eminescua iubit-o ºi a apãrat-o ca pe prima valoare a spiri-tualitãþii neamului, întrupatã în Biserica naþionalã.

ªi ca încheiere, vreau sã citez fraza de început aunui articol intitulat Paºtele: „Sã mânecãmdis-de-dimineaþã ºi în loc de mir, cântare sã aducemStãpânului ºi sã vedem pe Hristos, Soarele dreptãþii,viaþa tuturor, rãsãrind”.

29

CUPRINS

Intelectualul ºi culturaîn lumea secularizatã .............................................. 3Eminescu, întrecredinþã ºi cunoaºtere .......................................... 12

3

12

„Nu merge la morminteleDomnilor tãi cu sãmânþadesbinãrii în inimã, ci precummergi ºi te împãrtãºeºti cusângele Mântuitorului, astfelîmpãrtãºeºte-þi sufletul tãu cureamintirea trecutului; fãrãpatimã ºi fãrã urã între fiiiaceluiaºi pãmânt, cari, oricâtde deosebiþi ar fi în pãreri, fraþi sunt, fiii aceleiaºi mame sunt.”

M. Eminescu - Scrieri politice, comentatede D. Murãraºu, Ed. Scrisul Românesc S. A., Craiova.

„ªi dacã va întreba cetitorul ce Bisericã esteaceea pe care guvernul din Viena o supuneadministraþiei sale, vom rãspunde cã este cea maineatârnatã a întregei creºtinãtãþi. (...) Singurãmitropolia Moldovei ºi a Sucevei e ab antiquosuveranã, neatârnatã de nici o patriarhie; acesteiMitropolii a Moldovei ºi a Sucevei sedatoreºte introducerea limbei române înBisericã ºi stat, ea este mama neamuluiromânesc.”

Eminescu: sens, timp ºi devenire istoricã,volum îngrijit de Gh. Buzatu, ªtefan Lemny

ºi I. Saizu, Iaºi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988.

Se distribuie gratuit.

Tipografia „Sfântul Ioan cel Nou” Suceava