EDITORIAL„Genocid”, sau cuvîntul „G”, apare de-a dreptul sufocant în orice discuție sau dezba-tere purtată în spațiul public al Diasporei armenești. Și nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce genocidul a mar-cat în mod dramatic destinul armenilor, atît în plan indi-vidual și familial, cît mai ales ca națiune. Însă „Genocidul” a ajuns de prea multe ori să joace rolul liantului unic în-tre armenii din Diasporă. De cele mai multe ori un ruman-ahay se simte la fel de străin de un hunahay sau iranahay, pe cît se simte un român față de un grec sau un iranian. Față de hayastanți prăpas-tia este și mai mare. Limba armeană occidentală se află în pragul dispariției și nu mai este de multă vreme mijloc de comunicare între armenii din Diasporă. Rămîne „Ge- nocidul” ca substitut identi-tar, cu toate implicațiile sale morbide. O întrebare pusă mai în glumă, mai în serios, este „ce ne facem după ce Turcia va recunoaște Geno-cidul?” Dar să nu ne „îngri-jorăm”: Turcia va avea grijă ca ani buni de acum înainte să nu spulbere baza identi-tară a Diasporei noastre. Din păcate, dincolo de lamenta-ția colectivă – ce reunește sute de mii de istorisiri în care fiecare își expune dra-ma propriei familii –, nu

se întrevede în Diasporă dorința revanșei istorice (a se înțelege sintagma în spi-rit sportiv). Ne mulțumim cu lamentația publică în fața auditoriului nearmenesc pe care îl emoționăm cu istorii individuale, dar ne gîndim prea puțin – sau aproape deloc – că principala con-secință a genocidului este aceea că am pierdut o țară, o civilizație, un mod de viață. Ne mulțumim cu trimiteri la trecut, dar nu ne pasă de prezentul dezolant. Trăim din amintiri, ne plîngem soarta (personală), dar ne aruncăm cu totul în brațele asimilării, rapide și totale. Nu ne simțim deloc vinovați că armenitatea Diasporei își trăiește agonia, și aceasta din vina noastră, căci ne-am pierdut reperele identitare

firești: țară, limbă, cultură. Armenia este mai mult des-tinație turistică, decît o țară față de care fiecare dintre noi avem o responsabilitate cît de măruntă, limba arme-nească este prezentă doar ca o curiozitate caligrafică, iar în lipsa limbii de cultură nici nu mai poate fi vorba. Cu un astfel de viitor pecet-luit de propria noastră in-diferență și alterare a ființei naționale, oare revendicarea privind recunoașterea Ge- nocidului nu se golește de substanță? Nu suntem și noi oarecum complici ai crimi-nalilor a căror condamnare morală o cerem, de vreme ce în fapt desăvîrșim planul lor genocidar?

Vartan MARTAIAN

GENOCID. O ALTĂ PERSPECTIVĂ.

Caricatură de Hoviv

În cîteva momente vom coborî pe pămîntul patriei-mamă. Vă rugăm să vă stingeți țigaretele, să vă puneți centurile și să vă scoateți batistele.

4

La sfîrșitul lunii iunie am fost martorii unui eveniment ed-

itorial cu totul special. Lansar-ea volumului File din viața lui Krikor Pambuccian (Editura Ararat 2015) scris de fiul său Victor Pambuccian.După ce în urmă cu cinci ani eram martori la dezvelirea a trei busturi ale profesorului doctor la Universitatea de Medicină şi Farmacie, la Facultatea de

Stomatologie și la Bi-

blioteca Dudian din București iată că acum am fost martorii apariției unei cărți despre viața și activitatea atît de rodnică a doctorului anatomopatolog dar și a unui armean, model pen- tru conaționalii săi. La lansare a fost prezent Excelența Sa Ham-let Gasparian, ambasador al Re-publicii Armenia în România.Vineri 26 iunie la Librăria Căr-turești din centrul capitalei a fost prezentată cartea apărută la

Editura Ararat de către poeta Nora Iuga, de Varujan Vosga- nian în calitate de președinte al Uniunii Armenilor și de autor, prof. Victor Pambuccian. Deși a parcurs volumul în manu-scris, poeta Nora Iuga a măr-turisit că a fost impresionată de doctorul Pambuccian, de episoadele tragice prin care a trecut în viață de puternicul lui atașament față de comunitatea armeană pe care a slujit-o în calitate de reprezentant laic al Bisericii Armene din România. La rîndul său Varujan Vosga- nian ne-a mărturisit cîteva din amintirile pe care le păstrează legate de familia Pambuccian, de copiii lui, Alice, Victor și Ștefan. Autorul cărții a citit un capitol din volumul apărut, presărat cu momente poetice, pentru a fi parcă mai aproape de spiritul și sufletul lui Krikor.Duminică 28 iunie a fost întîlni-rea cu comunitatea. La Bibliote-ca Dudian parcă ne-am revăzut cu cel care era sărbătorit în 1996 cu ocazia împlinirii vîrstei de 80 de ani. Doctori, foști co-legi dar și studenți , membri ai comunității, au fost prezenți la lansarea cărții. Erau de față PS Episcop Datev Hagopian, Excelența Sa Hamlet Gaspar-ian, ambasadorul Armeniei, Arhim.dr. Zareh Baronian, fiii lui Krikor Pambuccian, Al-ice, Victor și Ștefan, deputatul Varujan Pambuccian. Au vorbit despre activitatea sa, ca reprez-entant de marcă al școlii medi-

Lansare de carte Viața sau cum să redescoperi un diamant după 100 de ani

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

E V E N I M E N Tcale românești prof.dr. Emilian Hutu, prof. dr. Andrei Iliescu, Prof. Dr. Octavian Buda prof.dr. Vladimir Beliş.

Să reamintim că pe lângă ac-tivitatea sa ca doctor, anatomo-patolog şi profesor la Universi-tatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, Krikor Pambuc-cian a fost, timp de 40 de ani, vicepreşedinte al Consiliului Eparhial al Bisericii Armene din România. În cariera sa a pregătit peste 20.000 de stu-denţi.

Victor Pambuccian ne-a citit capitolul 6 al cărții în care se vorbește de viața lui Krikor în mijlocul comunității armene.

După cum spunea Varujan Pambuccian, Krikor a fost ca un diamant ale cărui fațete le descoperi pe zi ce trece, de fie-care dată cînd vorbim despre el.

Și aș adăuga că prin aceste două lansări de carte am redescoperit cu toții o piatră prețioase care a început să strălucească acum 100 de ani, la Adana în, pe atunci, Imperiul Otoman…

M.S.

6

Duminică, 19 iulie 2015, a fost oficiată Sfânta Liturghie Arhierească la Catedrala Arhie-piscopală Armeană „Sfinții Ar-hangheli Mihail și Gavril” din București, de către Preasfinția Sa Episcopul Datev Hagopian, Întâistătătorul Bisericii Armene din România, cu ocazia săr-bătorii de Vartavar – Schimba- rea la față a Domnului.Cu această ocazie i-a fost în-mânat domnului europarlamen- tar Cristian Preda, Hrisovul de binecuvântare dat de că-tre Sanctitatea Sa Karekin II, Catolicos şi Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor, datorită intervenției domnului europar-lamentar în vederea adoptării rezoluției Parlamentului Euro-pean cu privire la recunoașterea Genocidului împotriva arme-nilor și comemorarea cente-narului genocidului.După înmânarea hrisovului, Episcopul Datev Hagopian a adresat cuvinte de laudă şi susți-nere domnului europarlamentar Cristian Preda, menționând că acesta a contribuit la facerea de dreptate poporului armean, astfel devenind un prieten al poporului armean. Preasfinția

Sa s-a rugat ca Domnul să îi ofere putere pentru lupta cauze-lor drepte și sănătate acestuia și familiei sale.În continuare, domnul eu-roparlamentar Cristian Preda a menționat că înmânarea aces-tui hrisov este o onoare deo-sebită pentru domnia sa și că recunoașterea Genocidului îm-potriva armenilor este un lucru

CENTENAR GENOCID Hrisov de binecuvântare înmânat europarlamentarului Cristian Preda

necesar, o datorie față de ome-nire și poporul armean, o dato-rie nu numai a istoricilor ci a tuturor politicienilor, în special al politicienilor turci. Acesta a spus ca este necesar ca statul turc să se împace cu trecutul său, mai ales pentru a putea parcurge drumul reconcilierii, acest lucru fiind comunicat personal de către dânsul preșe- dintelui Turciei cu câteva zile înainte de adoptarea rezoluției Parlamentului European. În fi-nal, domnul europarlamentar a mai spus că își dorește ca în curând și statul român să re-cunoască genocidul împotriva armenilor.La acest eveniment de o deose-bită importanță pentru comu-nitatea armeană din România și de pretutindeni au participat enoriași ai comunității armene din București cât și Excelența Sa Hamlet Gasparian, Amba-sadorul Republicii Armene în România, domnul deputat Varujan Pambuccian, precum și consilieri eparhiali și parohiali.

Biroul de presă al Arhiepis-copiei Bisericii Armene din

România

E V E N I M E N T

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

Domnului Cristian Preda,

Prieten iubit al poporului armean și al Bisericii Aposto-lice Armene

București, România

Stimate domnule Cristian Preda

Din Sfântul Scaun de la Eci- miadzin, de la poalele bibli-cului Ararat, trimitem către dumneavostră prin aceste rân-duri binecuvântarea Noastră patriarhală și cele mai alese gânduri de bine.

Avem astăzi plăcută ocazie de a exprima sincera Noastră apre-ciere față de lăudabila, nobilă și binevoitoarea dumneavostră im-plicare în scopul recunoașterii adevărului dureros care mar-chează de un veac istoria și viață poporului armean.

Stăruința dumneavostră neos-tenită în slujbă recunoașterii adevărului istoriei și a con-damnării crimelor comise do-vedesc cu prisosință că sunteți un merituos străjer al dreptății, contribuind de asemenea la re-cunoașterea de către Parlamen-tul European a Genocidului comis contra armenilor. Kris-tian Preda-Ruminia - 1699

Rezoluția Parlamentului Euro-pean privind recunoașterea și condamnarea genocidului ar-menilor a fost adoptată datorită strădaniilor dumneavostră și a celor care, asemeni Domniei Voastre, nu au precupețit nici un efort spre a pregăti calea biruinței dreptății. Parlamentul european și-a adăugat astfel numele pe lista statelor și orga- nizațiilor internaționale care re-cunosc și condamnă genocidul, militând totodată pentru preve-nirea unor astfel de tragedii.

Aleasă Noastră apreciere pen-tru demnă dumneavostră atitu-dine Ne-au determinat să dăm curs cu bucurie rugăminții ce Ne-a fost prezentată de către PS Episcop Datev Hagopian, Întâistătător al Arhiepiscopiei Armene din România, hotărând că în semn de recunoștință și apreciere să Vă oferim

Hrisov de apreciere și binecuvântare

patriarhală

HRISOVUL PATRIARHAL DE BINECUVÂNTARE.

Ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să vă fie alături mereu ajutor și sprijinitor, într-o viață cât mai lungă, cu sănătate și belșug de reușite, spre împlinirea măreței misiuni de slujire a adevărului.

Cu binecuvântări,

KAREKIN al II lea

Catolicos al Tuturor Arme-nilor

Scris la Ecimiadzin,

16 iulie, Anul Domnuluii 2015

Iar în anul armenilor 1464.

Nr.1699

În intervenția mea din plenul Parlamentului European despre centenarul genocidului împotriva armenilor, am explicat că recunoașterea crimelor din 1915 e o cale spre reconciliere între turci și armeni. Am criticat reprezentanța Comisiei Eu-ropene, pentru că a evitat pronunțarea cuvântului “genocid”, și am precizat că recunoașterea genocidului e o problemă de memorie, nu de istorie.

8

În data de 19 iunie 2015, la inițiativa Asociației „Pro Ur-ban” din Botoșani, atrăgând un număr de circa 50 de tineri entuziaști elevi de liceu, pe străzile urbei noastre, s-a des-fășurat Concursul „La pas prin istoria orașului…” Proiectul a fost sprijinit financiar de la

Municipiul și Consiliul Local Botoșani, acordând astfel un in-teres sporit acestui eveniment. Obiectivele vizate, spre a fi de-scoperite de echipele de elevi participanți în concurs, fac par-te din patrimoniul cultural-ar-tistic al comunității armenilor din oraș. S-a dorit, prin urmare,

BOTOȘANI LA PAS PRIN ISTORIA ORAȘULUI…

valorificarea și promovarea acestora, aducerea la cunoștința publicului larg, cu precădere al celui tânăr, a valorilor artistice din Botoșani, sensibilizarea și conștientizarea necesității conservării acestui vast patri-moniu cultural, care nu poate fi considerat exclusiv al comu-nității armene, ci se integrează în patrimoniul general al mu-nicipiului. Zece echipaje a câte trei elevi s-au deplasat pe un traseu cuprinzând zece dintre cele mai interesante obiective de patrimoniu, descoperindu-le pe baza unor indicii oferite de organizatori. În finalul Con-cursului, entuziasmul și efortul participanților a fost răsplătit prin oferirea de premii, cadouri și diplome, tinerii manifestân-du-și bucuria și interesul prin rugămintea de a mai organiza ulterior și alte concursuri de acest fel.

Cristian LAZAROVICI

Președinte Asociația „PRO URBAN” Botoșani

Uniunea Armenilor din România – filiala Botoșani în parteneriat cu Asociația PRO Urban Botosani a organizat la Cinema Unirea în zilele de 5 si 6 iunie 2015, evenimentul cinematografic “Cinci pove-stiri cinematografice despre sufletul armenesc”. Producțiile cinematografice care poartă semnătura lui Florin si Izabe-la Bostan Kevorkian aduc în prim plan fapte ale comunității

armene din România, dar și de-scrierea unor evenimente din istoria armenilor.

Vineri, 5 iunie la ora 19.00 au fost prezentate trei producții de mediu metraj dedicate tinerei generații. Titlurile sunt: Alogic 11; Iubire de-o noapte; 9 Mi-nute

Sâmbăta, 6 iunie la ora 19.00 am avut ocazia să urmărim

două producții cinematografice dedicate publicului larg. Ar-menopolis – Suflet armenesc o introducere în istoria orașului Gherla, oraș înființat de armeni cu rădăcini botoșănene. Al doi-lea film Recunoaște 1915 pre- zintă date și informații despre genocidul impotriva populației armenilor în anul 1915 din peri-oada Primului Război Mondial.

Cristian LAZAROVICI

“Cinci povestiri cinematografice despre sufletul armenesc”

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

Centrul istoric al Constanței a fost transformat, într-un cine-matograf în aer liber. Festivalul Internațional de Film Nomad a adus, la malul mării, lungmetra-je și scurtmetraje ce abordează, din diferite unghiuri, problema minorităților etnice. Uniunea Armenilor din Romania, filiala Constanța, a participat activ, pe toată durata festivalului, facând cunoscută participanților iden-titatea comunității armene din România, prin evocarea per-sonalităților de etnie armeană din diferite domenii, a clădirilor de patrimoniu care au aparținut unor ilustre familii de arme-ni sau la care armenii au avut o contribuție memorabilă, prin organizarea unei tombole prin care participanții au răspuns la 3 întrebări referitoare la Arme-nia, armenii români și religia armenilor și au fost recompen-sați cu premii care au constat în plachete inscripționate cu : bis-erica armeană din Constanța, Casa cu Lei, Farul genovez și sigla UAR. La invitația UAR Constanța, regizorul Florin Ke-vorkian a participat în festival cu filmul documentar “Nora-vank, între legendă și realitate”, pelicula primită cu entuziasm de public și care a avut ecouri importante pentru cei prezenți. Inițiativa participării la acest festival i-a aparținut Dlui Dr. Liviu Merdinian, membru al

comitetului executiv al UAR Constanta, căruia îi mulțumim și pe această cale. Clara Olariu și Carina Boiagian au fost ima- ginea UAR în cadrul acestui eveniment și, prin participarea lor entuziastă au contribuit la succesul acestuia.

Corespondent

CONSTANȚA

Festivalul Internaționalde Film NOMAD

10

Aflat la a treia ediţie, Festi-valul de Muzică Clasică

organizat de Primăria Dum-brăveni în colaborare cu Uni-unea Armenilor din România, Fundaţia Armeană din Dum-brăveni şi Romgaz Mediaş, a fost găzduit şi anul acesta, în zilele de 24-26 iulie, de Ca- tedrala Armeano-catolică din bătrânul orăşel de pe Târnava Mare – aceeaşi locaţie cu de-osebită acustică, în care s-au remarcat şi alţi virtuozi ai unor instrumente, precum reputatul violonist Alexandru Tomescu, cunoscutul viloncelist Răzvan Suma, pianistul Horia Mihail şi alţii.Dacă în ediţiile precedente, recitalurile de muzică clasică se desfăşuraseră în tandem cu conferinţe pe teme de is-torie şi arte vizuale, susţinute fie de academicianul profesor

dr. Răzvan Teodorescu,

fie de profesor univ. dr. Ghe-orghe Anghel, fostul rector al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, şi alte nume cu rezonanţă din centrele universi-tare Cluj-Napoca, Tg. Mureş şi Bucureşti – în cadrul ediţiei din acest an, cu excepţia vernisării expoziţiilor de arte vizuale semnate de Horea Cucerzan şi Levente Csatlos şi amenajate în Castelul Apafi, muzica clasică a constituit activitatea de bază.Precedate de un semnificativ cuvând de deschidere al Ex-celenţei Sale Ambasadorul Ar-meniei la Bucureşti, dl. Hamlet Gasparian, fiecare din cele trei seri dedicate unor capodopere ale artei muzicale, s-a remar-cat prin originalitate, catedra-la armenească fiind din nou, o adevărată oază de încântare su-fleteacă, în acest deşert al vieţii de zi cu zi.

Dacă în prima seară, la ore-le 18, când biserica, la fel de primitoare ca întotdeauna, aproape că se umpluse de invi-taţi şi de localnici, Ansamblul Violoncellissimo compus din şapte violoncele şi condus de maestrul Marin Cazacu, profe-sor dr. la Universitatea din Cluj,

“PICĂTURA DE CULTURĂ” LA DUMBRĂVENI

în cea de-a doua seară, respec-tiv sâmbătă, 25 iulie, la aceeaşi oră, în faţa unui public de aproximativ 200 de persoane, flautul fermecat al lui Ion Bog-dan Ştefănescu, acompaniat de Horia Mihail la pian, a dat o nemaipomenită replică ansam-blului de violoncele din seara precedentă.Cu toate că în cea de-a treia seară, nu s-a mai remarcat o aşa afluenţă de iubitori ai ne-muritoarelor lucrări de mu-zică clasică, binecuvântarea lui Dumnezeu, atât la propriu, cât şi la figurat, a fost cât se poate de vizibilă. În timp ce afară, ploaia de vară, pornită din tu-multul de nori plumburii ce presau orizontul dinspre apus, începuse să răcorească pămân-tul torid, ostenit de atâta cani-culă, în bătrâna şi totuşi tânăra catedrală Sf. Elisabeta, binecu-

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T

vântarea Atotputernicuului se concretiza în nemaipomenitele voci ale celor şapte cântăreţi de operă, care alcătuiesc Grupul vocal Anatholis, de la Opera din Cluj-Napoca. Mezo-sopra-na Cristina Damian, soprana Paula Iancic, tenorii Gelu Mol-dovan, Tiberiu Simu şi Florin Pop, baritonul Bogdan Nistor şi basul Simonsi Sandor, acompa-niaţi de pianistul Cristian Koşa au reuşit, pe parcursul unei ore şi jumătate, să ridice spiritele la cele mai înalte cote ale emoţiei artistice. Împletite într-un sin-gur glas, tinerele voci au făcut să trepideze băncile din bise-rică, iar spectatorilor să le dea lacrimile de încântare.Dar încântarea n-a fost numai de partea spectatorilor. O înălţare sufletească pe măsură a cuprins şi sufletele talentaţilor artişti, aşa cum aveau să declarare ei înşişi, după faimosul spectacol. Explicaţia a fost cât se poate de simplă: domniile lor nu cân-taseră niciodată într-o aseme-nea catedrală în care nu numai acustica perfectă, ci şi stilul ba-roc al arhitecturii cu originalul joc de culori, lumini şi umbre fusese ceva fără precedent.Cert este că nu ar mai rămâne de văzut dacă frumoasele clipe pe-trecute în zilele Festivalului de Muzică Clasică la Dumbrăveni pot fi o replică la faimoasele cuvinte ale filozofului Constan-tin Noica: „Aşa căutăm toţi –să creăm contexte (case,vieţi,rân-duieli potrivite) fără să mai avem un text pentru ele”…(Carte de înţelepciune, Ed.Hu-manitas ed. a II-a 2001) Sunt convins că clipele petrecute în Catedrala armeano-catolică din Dumbrăveni, în zilele de 24, 25 şi 26 iulie 2015, pot fi, într-adevăr, o replică şi că, nu-mai urmând astfel de paşi, vom putea crea şi „textul” care să

onoreze „contextul” la care se referea marele filozof.Aceasta mai cu seamă în condiţiile în care activităţile culturale, aranjate meticulos de neobositul medic chirurg Vasile Habor din Tg. Mureş şi sprijinite de Ioan Călinescu, preşedintele Fundaţiei Armene Dumbrăveni, având ca sponsor

Centrala Romgaz Mediaş, fac parte din vitrina cu giuvaeruri spirituale ale primei doamne a Dumbrăveniului, primar ing. Georgeta Irimie.

prof. Nicolae SUCIU

12

Duminică 12 iulie, a avut loc la Casa de Cultură Armean din București prezentarea volumu-lui în limba engleză ” The Earth Speaks” (“Pământul vorbește”) o culegere de texte ale scriito-rilor martiri armeni uciși la 1915. Culegerea a apărut sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din Armenia și include creații ale poeților Daniel Varujan, Si-amanto, Ruben Sevak, Grigor Zohrab, precum ai altor scriitori martiri. Coordonatorul acestei ediții, apărută în engleză, ger-mană și rusă este Tigran Ka-poyan, prezent la lansare alătu-ri de poeții Levon Blbulyan și Hermine Navasardyan. La lan-sare au fost prezenți și au vor-bit Varujan Vosganian, preșe-dinte al Uniunii Armenilor din Români și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, PS Epis-

copul Datev Hagopian,

E.S. Hamlet Gasparian, Amba-sador al Armeniei în România.

În cadrul discuției ce a urmat manifestării au fost dezbătute aspecte privind prezentarea literaturii armene clasice și contemporane pentru cititorii

București Prezentarea culegerii de poezie armeană “Pământul vorbește”

români, chestiune în legătură cu care s-a ajuns la o înțelegere preliminară Uniunea Scriito-rilor din Armenia, Uniunea Ar-menilor din România și Amba-sada |Republicii Armenia.

Grupul de scriitori armeni au participat în perioada 8-15 iulie la festivalul literar “Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș” care la cea de a 19-a ediție a reunit academicieni, poeți, ese- iști, muzicieni, artiști plastici din America, Asia, Australia și Europa.

A C U M 7 5 D E A N I

I u l i e 1 9 4 0

Nimeni şi nimic nu părea să tulbure viaţa comunităţii ar-mene din România. Parcă nici războiul mondial nu cuteza să se amestece în problemele in-terne. Se împlineau însă 10 ani de la “Marea Restauraţie” a Regelui Carol II. Cu vexati- litatea bine cunoscută si poate “genetică” a armenilor, primele două pagini din Revista noas-tră aduc un bulversant omagiu Regelui. Începând cu Arhie-piscopul Husik Zohrabian care la 8 Iulie 1940 îi scria Majes-taţii Sale: “Cu ocazia acestei zile istorice care a marcat o eră nouă de fericire şi glorie pentru România, depun la pi-cioarele Tronului Majestăţii Voastre în numele armenilor din România omagiile cele mai respectuase de neţărmurit devotament. Trăiţi Majestate, Trăiasca România !” Raspun-sul Majestăţii sale nu a întarzi-at şi a fost publicat imediat în Ararat, demn de a fi menţionat aici. Şi anume: “Mulţumesc Eparhiei Armene din România pentru urari şi omagiile devo-tate. Sănatate. Carol R.”

Între timp, în Transilvania era numit noul Şef, Prelat al cultului armeano catolic din România în persoana SS Zoltan Lengyel care la 30 Iunie îşi depusese legiuitul jurământ în Catedrala din Gherla în prezenţa Şefului său direct, Andreea Cassulo, Nunţiul Papal din România şi a lui. V. Ciobanu, Ministrul Cultelor din România. Aflăm din Ararat şi despre autobio-grafia sa : “Sunt născut în 1908 în Gheorgheni Ciuc. Tatăl meu era comerciant şi a murit de timpuriu…din 1926 am studiat la Seminarul de la Alba Iulia.În 1930 am plecat să studiez la Mânastirea Părinţilor Mechi-tarişti de la Viena unde m-am iniţiat în ritul armean. Am fost apoi hirotonit preot la Gherla de către Episcopul de Lem-berg.Am fost preot paroh la Biserica Solomon şi Adminis-trator al bunurilor bisericeşti. Iată, astăzi sunt Şef Apostolic al tuturor bisericilor armeano catolice din România în locul Pr. Gokian cu bunăvoinţa Sfân-tului Scaun şi a Guvernului Român.”

AA

AR R

T13 - 14 / 2014

La Bucureşti intervenise o situaţie “interesantă”. Uni-unea Armenilor din România intrase în insolvenţă şi nu mai putea ajuta pe sărmanii arme-ni. Publicăm şi noi o scrisoare adresată de către Preşedintele UAR, K.H.Zambaccian că-tre IPS Arhiepiscopul Husik. Concluziile sunt la latitudinea fiecăruia. “Prea Sfinţite, având nevoie de a intra în fondurile noastre pentru ajutorarea refu-giaţilor în neregulă cu actele şi cu traiul zilnic avem onoarea de a vă ruga să sesizaţi de urgenţă Comitetul Eparhial pentru pla-ta sumei de Lei 224.380,50 împrumutată de la Uniune în anul 1926. Ca un bun părinte sufletesc al acestor refugiaţi nenorociti de a căror soartă amară binevoiţi a vă interesa nu ne putem îndoi nici o clipă că veţi binevoi a lua măsurile dictate de împrejurările prin care trecem pentru rezolvarea neîntârziată a acestei chestiuni vitale. În aşteptarea răspunsu-lui, vă rugăm Prea Sfinţite să primiţi încredinţarea profundu-lui respect ce vă păstrăm. Uni- unea Armenilor din Romania, Președinte K.H.Zambaccian”

Desigur nu ne îndoim nici noi că situaţia în cauză s-a rezolvat favorabil. Dar asta vom vedea în numerele viitoare din Revis-ta noastră. Era vară în Comuni-tatea armeană din România..Şi atunci, şi acum…

Eduard ANTONIAN

14

„Golden Apricot”-“Caisa de Aur” ediția a 12-a (Erevan, 12-19 iulie 2015) condus de regi-zorul, scenaristul și producăto-rul Harutyun Khachatryan nu a decepționat nici în acest an. Pe lângă retrospectivele dedicate invitatelor de onoare-actrițe-lor Ornella Mutti și Nastassja Kinski - deci ceva pentru ochi, a existat și substanța la care mă așteptam în anul comemorării a o sută de ani de la genocid: o vastă selecție de scurt - și lung-metraje consacrate genocidului armenesc în secțiunea Armeni-an Panorama.

Chiar și fără Wim Wenders, care nu a putut accepta invitația după cum explică Harutyun Khachatryan în momentul

în care și lui la rândul lui

i s-au decernat o serie de premii pentru contribuția sa în rol de cineast și ambasador al culturii armenești și care își prezenta un noul film documentar de-spre viața armenilor din dias-pora în Los Angeles dar care se afla încă în postproducție. Un juriu internațional de renume prezidat de Robert Guédigui-an, printre ei Peter Scarlet –pe acesta doream de mult să-l cunosc, prezidase ADFF-Festi-valul de Film de la Abu Dhabi la care participasem de doua ori dar care, între timp, a fost anulat, decizia fiind luată re-cent cu numai două săptămâni înaintea Festivalului de la Cannes. La gala de deschidere a festivalului, pe 12 iulie orele 5 pm am văzut un fulminant film, în prezența regizorului Robert Guédiguian și actriței

principale Ariane Ascaride. Iar de neînțeles precedenta decizie a lui Thierry Fremaux de a nu-l include în compeție la ultima ediție Cannes, în luna mai. Pre-miera filmului “Une Histoire du fou”, de Robert Guédiguian ru-lase numai în Séance Spéciale deci nu în competiție. Primele 20 de minute rulează în alb ne-gru, iar chiar în prima secvență spectatorul asistă la asasinarea lui Talaat Pacha la Berlin și tri-unful armenesc dupa executare: “Ich bin ein Armenier!” striga Tehlirian. Principalul respon-sibil al genocidului armenesc este executat în 1921 în amiaza mare, de față cu mulți martori, de armeanul Soghomon Tehlir-ian a cărui familie fusese exter-minată de turci. Urmează proce-sul în fata tribunalului german, care aflând despre atrocităţile comise de Talaat Pașa, îl va achita pe Soghomon. Un nou atentat, 60 de ani mai târziu, de această dată Aram, un tânăr marseiez de origine armeană detonează la Paris mașina am-basadorului turc iar un tânăr pe bicicleta, aflat în zonă, este grav accidentat. Filmul portretizează încercările de reconciliere a mamei lui Aram – interpretată de Ariane Ascaride, soția regi-zorului – între fiul ei fugitiv în Beirut și tânărul victimă, iar în final reușita ei de a-l readuce pe fiu dar nu recâștiga.

În competiția interna țio nală de lungmetraj (împărțită în secți-unile de documentar și fic-țiune) a câștigat un lungmetraj care îmi atrăsese atenția deja cu două săptămâni înainte la Festivalul Internațional de Film de la Munchen – Filmfest Munchen: “The embrace of the serpent” în regia tânărului co-lumbian Ciro Guerra. Un film hipnotizant, aceasta este starea

EREVAN Și a fost ediția a 12-a a Festivalului „Golden Apricot”

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

C I N E M Aîn care te transpun imaginile epice filmate în alb-negru. Este povestea relației dintre Kar-amakate, un șaman amazoni-an și ultimul supraviețuitor al poporului său, și doi oameni de știință, neamțul Theodor Koch – Grunberg și americanul Richard Evan Schultes care fiecare la rândul său se dedică căutării plantei Yakruna, acel leac sacru care se găsește nu-mai în Amazon. Filmul redă acele două călătorii, primul contact având loc în 1909 în-tre Theodor Koch – Grunberg si șamanul Karamakate. I În 1940, americanul Richard Evan Schultes se aventurează pe urmele neamțului, reușește să-l găsească pe Karamakate încă în viață , dar la început fără memorie, amintindu-și detaliile călătoriei anterioare pe parcur-sul noii călătorii. Filmul este inspirat vag de jurnalele scrise de acei doi oameni de știință pe timpul șederii lor în Amazon. Lung-metrajul a fost proiec-tat în secțiunea Fortnight la Cannes, la care a câștigat Pre-miul Art Cinema.Un alt highlight al festivalu-lui l-a constituit multipro-ducția armeano-franco-rusă „Moskvich, My Love” de Aram Shahbazyan care s-a numărat printre câștigătorii fes-tivalului. Filmul este centrat pe relațiile de familie în Armenia rurală și spune povestea unui bătrân al cărui mare vis este de a cumpăra acest autoturism Moskvitch, cu toate greutățile întâlnite și lupta zilnică pentru supraviețuire. Regizorul a fost răsplătit cu Premiul Federației Inter na ționale a Criticii de Film FIPRESCI și premiul juriului ecumenic. Ambele trofee au o valoare strict onorifică (ne-materială), dar importantă din punct de vedere profesional.

Medalia de onoare Aurora Mardiganyan Memory Medal acordată lui Khachik Manukyan pentru actele de binefacere ca sponsor al festivalului pe un parcurs de 10 ani

16

O alta producție armeană care a fost recompensată cu o Caisă de Aur în com pe tiția națion-ală, intitulată „Armenian Pan-orama” este ”Unu,Doi,Trei” în regia lui Arman Yeritsyan (Armenia /Germania / Norve-gia). Acesta reda cu sensibili-tate și cu mult simț de umor ce înseamnă fericirea când ajun-gi la vârsta a treia. Ea poate fi găsită în Armenia participând la un cor de muzică folclorică format de un grup de bătrâni. Tot în aceeași secțiune națion-ală armencei Anna Goroyan care trăiește la Moscova i s-a acordat Caisa de argint pentru filmul “Doctorul”.

Au urmat o serie de întâlniri, de master classes între tineri și cineaști renumiți la impresio- nantul și ultramodernul TUMO Center dedicat educației tinere-tului printre care s-au numărat regizorul american independent Rob Nilsson stabilit la Berkley

și actrița, regizoarea și

scenarista indiană Bijaya Jena care explica importanța unui bun scenariu, aici prezentă și în calitate de membru al juriu-lui “Armenian Panorama”.

Iar Robert Guediguian întrebat la rândul lui de ce este nevoie ca să faci un film bun, a răspuns că în primul rând ai nevoie de o vastă cultură generală, și a adăugat că din fericire pen-tru cineaștii francezi cinema-ul francez deține o lungă tradiție, și este considerat o latură im-portantă a culturii. El se consid-eră o persoană politică care se exprimă prin cinema. Întrebat ce părere are de filmele “The Cut” pe care îl vizionasem re-cent în cadrul festivalului de film de la Munchen și referi-tor la “Ararat”, regizorul mi-a răspuns diplomatic explicând că-i este cu neputință sau în tot cazul greu să-și dea cu părerea deoarece ambii regizori Fatik Akin la fel ca și Atom Egoyan (care este și presedintele festi-

valului dar care nu a participat, filmând în momentul de față) îi sunt prieteni și le mulțumește deoarece ei au fost cei care s-au încumetat și au fost primii care au deschis poteca, iar exemplul lor curajos a fost urmat de alți regizori care au abordat tema genocidului.

regizorul american independent Rob Nilsson

Nastassja Kinski și Ornella Muti

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

C I N E M AGolden Apricot rămâne cel mai important eveniment cine-matografic din regiunea Cauca-zului. În cei 12 ani de existență, festivalul a crescut în anvergură, devenind un cen-tru de întâlni-re între piețele de film din Ori-entul Mijlociu și Europa. Sau după cum zicea Peter Scarlet în cadrul întâlnirilor “Wrap up” care aveau loc la orele 12 am ! noaptea, “eu prefer acest festi-val celui de la Cannes, doarece aici într-adevar ai posibilitatea să stai de vorbă cu alți cineaști, să-i cunoști”. La această noc-turnă au participat in afara de Peter Scarlet si regizorul bri-tanic Sean McAllister, un agent provocator în căutarea adevaru-lui în filmele sale documentare, de neintimidat, cu toate ca a fost și el arestat de poliția siriana în trecut pe parcursul filmarilor la“ A Syrian love story”. Aceste întâlniri au avut loc datorita lui Melik Karapetyan, care nu face parte din organizatorii festiva-lului dar care colaborează cu festivalul. Din România au fost prezente două filme: în com-petiţia internaţională “Aferim” în regia lui Radu Jude, premi-at cu Ursul de Aur in 2015 la Berlin, si noul film a lui Alex-ander Nanau: “Toto și surorile lui”. Conferința de presă a avut loc, dar fără mine, doarece pro-gramul a fost schimbat iar presa nu a fost informată, după cum îmi explica chiar Alexander Nanau și el prezent la Erevan. Regizorul documenteaza viața puştiului de 10 ani Totonel din ghetoul din Ferentari. Mama lui e în puşcărie pentru trafic de droguri, în acest timp Totonel locuieşte cu surorile Andreea şi Ana, inconjurat de utilizatori de droguri din cartier. Dar iată că Totonel descoperă talentul lui pentru dansul hip-hop și aces-ta devine marea lui pasiune…

și salvare. Între penitenciar, tri-bunal și viața din ghetou, To-tonel descoperă noi idealuri și aspirații la o viață mai bună.

O vastă selecție a filmelor ger-mane, printre care și lungmetra-jul lui Marc Brummond, care se numară printre invitații ediției actuale și care a fost răsplătit cu “Audience Award” deci pre-miul publicului, pentru filmul “Sanctuary”. Premiul a fost luat în primire de noul amba-sador al Germaniei la Erevan, Kisler, care după ce a slujit în Kosovo a fost numit cu o lună în urmă pe actualul post. L-am cunoscut la patru zile după ce a ajuns în capitala, la recepția or-ganizată de ambasada germană în incinta hotelului Golden Tu-lip. Eu credeam că-l întâlnisem deja anul anterior la recepția din Germania, dar el m-a corec-

tat cu mult simț al umorului, speculând că de vină sunt pro- babil costumele asemănătoare, și deci nu este vina mea că nu mi-am dat seama că este vor-ba de un nou ambasador. Simț al umorului a dovedit și când a luat în primire trofeul Audience Award în lipsa regizorului Marc Brummund care între timp părăsise Erevanul, indicând ca trofeul va fi transmis regizor-ului, dar nu garantează pentru delicioasele caise care i-au fost înmânate odată cu trofeul, căci pe acestea are de gând să le păstreze la ambasadă.

Rămâne să ne revedem la anul la cea de-a 13-ea ediție!

Alice KANTERIAN (Erevan)

18

Are un Curriculum Vitae im-presionant! Critic de film, jur- nalist, poet, traducător. Doc-tor în cinematografie şi media cu calificativul ”Magna cum laude” (2008). Autoare a vo- lumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca În-vierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România şi al Asociaţiei Jurnaliştilor şi Edito-rilor Creştini. Membru al juriu-lui la diferite festivaluri de film. Și recent invitată ca membru al juriului FIPRESCI la Gol-den Apricot International Film Festival între 12-19 iulie. Cu această ocazie Elena Dulgheru mi-a oferit acest interviu, după ce mă facuse curioasă când îmi

destainuise la prima noastra întâlnire, din timpul festivalu-lui, ca de mult râvnește a veni în Armenia.

Dragă Elena, m-ai ținut ca pe ghimpi pe tot parcursul festiva-lului! De unde provine această pasiune pentru Armenia?

E.D. – Am căpătat-o de la Pa- radjanov, care m-a molipsit de dragostea pentru Caucaz. Dar ce are Caucazul, mai precis Transcaucazia atât de specific? … Sunt atâtea de spus… de la legenda Lânii de Aur, la mitul lui Prometeu și la muntele Ararat, acest semn al noului legământ al omului cu Dumn-ezeu, și rodiile, desigur, ro-diile… Cred că este o expresie a ancestralului, care e viu și în-florește în noi și din noi, dacă știm să-l trăim. Și armenii știu. Știu și georgienii. Toate aces-

tea nu sunt lucruri prăfuite din cărți, ci le descoperi amprenta în mentalitățile oamenilor, în privirea lor, în modul de a-și modela arhitectura, muzica, în modul cum își trăiesc credința sau în felul cum își întâmpină oaspeții. Am scris despre toate acestea în ”Scara Raiului în cinema”, o carte dedicată în mare parte lui Paradjanov și culturii transcaucaziene. Care au fost primele tale im-presii ajunsă la Erevan?

E.D. – Calde. O căldură de care mă temusem că nu o voi suporta, dar care mi se pare mai blândă ca cea de la Bu-curești, aerul e mai respirabil, poate și datorită altitudinii și al curenților de aer, formați de re-lieful muntos. Calde și datorită ospitalității oamenilor. Calde și datorită similarităților de re-lief, de climă și floră pe care le regăsesc cu România, inclusiv a similarităților culinare. M-a copleșit dragostea de frumos a acestor oameni, eleganța so-bră a clădirilor, frumusețea desăvârșită a statuilor din lo-curile publice – fapt care spune multe despre modul cum acești oameni își respectă și își trăiesc istoria, din care românii ar avea multe de învățat.

Care a fost job-ul tău pe par-cursul festivalului? Cum a de-curs colaborarea cu colegii din juriu?

E.D. – În calitate de membră a Federației Internaționale a Criticilor de Film, am avut de jurizat, împreună cu alți doi colegi, Stephen Locke și Si-ranuysh Galstyan, o selecție de filme pentru a acorda premiul FIPRESCI. Am avut o cola- borare excelentă cu aceștia, ne-

Alice Kanterian în dialog cu Elena Dulgheru : “M-a copleșit dragostea de frumos a acestor oameni…”

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

D I A S P O R AI N T E R V I Uam înțeles ușor și, chiar dacă au existat păreri diferite în privința unor filme, opiniile comune au prevalat și ne-a fost ușor să alegem filmul câștigător. Cred că este vorba de un noroc, sau de ”spiritul pacifist” al ”Caisei de aur”, pentru că am avut o- cazia să particip la jurizări unde deliberările erau anevoioase și durau ore în șir, pur și sim-plu pentru că gusturile juraților erau total diferite.

“Moskvitch, my love’’ în regia lui Aram Shahbazyan a fost marele favorit al festivalu-lui. Pentru care motiv juriul FIPRESCI l-a ales?

E.D. – Nu, nu a fost marele favorit, premiile principale au mers către alte filme, dar a fost favoritul juriilor FIPRESCI și Ecumenic. Voi scrie pe larg de-spre film și atunci voi răspunde pe larg la această întrebare.

Ai înțeles decizia juriului secțiunii Armenian Panorama de a nu acorda primul pre-miu, deoarece calitatea film-elor vizionate nu a făcut față așteptărilor?

E.D. – Astfel de lucruri se întâmplă, este dreptul unui ju-riu de a nu acorda un anumit premiu, ceea ce poate fi privit ca un semn de exigență, dar și ca un semnal adresat selecțio- nerilor secțiunii respective.

Comemorăm 100 de ani de la genocidul armenilor. Filmele selecționate de organizatori cu această ocazie au făcut față așteptărilor tale?

E.D. – Mă bucur că aceste filme există și că producția de filme pe această temă este în creștere. Așteptările mele vizează, de-

ocamdată, nu neapărat nivelul artistic – mă bucură când aces-ta există -, ci în primul rând depășirea barierelor, curajul de a vorbi pe această temă, de a investiga și prezenta mate-riale documentare noi, de a le face cunoscute, de a sensibi-liza opinia publică și mai ales jurnaliștii. Calitatea artistică se cristalizează treptat, atunci când producția de filme este suficientă și destul de bogată în cazuistică.

Am citit recenzia ta despre ”Taietura”/ The Cut în regia lui Fatih Akin. Filmul lui Rob-ert Guediguian ‘Don’t Tell Me the Boy Was Mad’ (Une His-toire de fou) a deschis actuala ediție a festivalului. Care este opinia ta despre film?

E.D. – E un film important pentru că vorbește despre con-secințe mai puțin cunoscute ale Genocidului armean. Aseme-nea consecințe se pot aduna în-tr-un evantai întreg de povești

adevărate, care trebuie culese și aduse în fața publicului. Re-gizori de calibre și sensibilități diferite atacă această temă și este bine să fie așa.

La sfârșitul decernării premiilor pe 19.07 s-a vizionat o parte a unui film restaurat de curând, care tratează și el genocidul. L-ai vizionat? Im-presiile?

E.D. – Da, dar din păcate din film nu s-a păstrat decât un fragment de un sfert de oră. Este un document foarte im-portant pentru că, deși este un film de ficțiune, fiind realizat la scurtă vreme după tragicele evenimente, prezintă o infor-mație proaspătă, foarte apropi-ată de spiritul documentarist și cu atât mai tulburătoare.

Îți mulțumesc pentru timpul acordat!

Interviu realizat la Erevan de Alice KANTERIAN

Elena Dulgheru, alături de istoricul de film Siranush Galstyan, profesor de istoria filmului la Universitatea din Erevan, și Ste-

phen Locke, critic de film și selecționer pentru Berlinale

20

Recent renovatul Cazino din Sinaia, care are și o elegantă galerie de artă a găzduit o curpinzătoare expoziție cu lu-crările lui Ervant Nicogosian. Un mare artist, puțin cunoscut în afara breslei de specialitate, chiar dacă apreciat în interiorul ei la cote înalte.Un pictor cu o biografie fracturată de o depor-tare în URSS, care numai Bas-tion al păcii nu a fost, după cum sunau sloganurile propagandei sovietice, un pictor care și-a clădit o operă în anii cuprinși într-o existență contorsiona- tă. cu îndîrjire, consecvență și abnegație pentru a atinge limanul, serenitatea, deloc se-nină, a marii arte. Marea Artă a lui Ervant Nicogosian, care pentru prima dată este, a fost,

expusă în expoziția de la Si-naia,într-o formă care să ateste nu doar munca, strădania, tu-multul, căutările,neliniștile nu puține,ale unui pictor, ci și ge-niul său.Nu sunt simple formule de circumstanță. Expozițiile de pănă acum,girate în ultimii ani de prestigiul incontestabil al maestrului Paul Gherasim, bun prieten și vecin de atelier cu ciufutul pictor armean, au fost în spații mici. Cel puțin cele pe care am apucat să le văd. La galeriile Simeza sau BMR. Abia acum am avut ocazia să percep într-un spațiu gene-ros, în care lucrările lui Ervant Nicogosian puteau să respire. Și să se coaguleze într-un proiect de-o viață de mare anvergură. Transformarea culorilor și a

compoziției în desen. Desenul destructurat în microcosmosuri tensionate, spațiul devenind un timp al unor informe bine rîn-duite forme. Dincolo de for-mulările și cuvintele puse în joc, există mulțimea de tablouri prezentate și frumos panotate în pereții unui spațiu adecvat.Lucrări din diferite perioade de creație, mai cuminți, cum erau suitele de Ferestre , sau direct explozive, din ultimii ani, cînd resuscitarea memoriei artis-tului distila sucirile istoriei în dezarticularea mijloacelor de expresie. Forme, cuvinte, cifre, expresia unei căutări de sine și a reverberațiilor lumii prin care a trecut. Modelul pictoru-lui, tema lui ultimă,resurecția apocalipsei, insurecția revoltei

ARTE Un mare eveniment artistic Retrospectiva Ervant Nicogosian de la Sinaia

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

P I C T U R Ă

personale. A formelor, a culo-rilor, a liniilor juxtapuse. Abia acum au putut desluși, iubitorii operei lui Nicogosian, cu lu-crările puse într-o anume or-dine și tematică – a fost expusă și o cuminte lucrare de junețe în care realismul unui portret era realizat în dulcele stil clasic al picturii de șevalet – opțiunile estetice și explozia de culori și idei cu care și-a construit, plin de neliniștită fervoare sau explozivă neliniște canavaua unei opera unitare. Așezarea operei picturale a lui Nicogo-sian în descendența unor mari pictori români nu spune mare lucru. Asocierea artei sale doar suferințelor îndurate în adoles-cență sau chinuitoarelor căutări ale orbirii sale la senectute, spun prea puțin. A fost ochiul minții, cel interior, al lui Ervant Nicogosian care l-a călău-zit mereu, a fost nelinștea sa lăuntrică mecanismul care i-a îndemnat mâna și spiritul său neliniștit să construiască spații, mai mari sau mai mici, de forme și culori. Abstracționis-mul său, care este vădit legat de expresionismul american al anilor 40 -50 și mai puțin de al pictorilor nonfigurativi români ( nici ei nu mulți, de la Mathis Teutsch la Țuculescu, să zicem, un abstraționism cuminte, față de ce oferă Nicogosian) vine să contureze un expresionism vir-ulent, care satisface exploziile lui lăuntrice. Ne-am bucurat

foarte mult în ziua vernisajului de la Sinaia, cînd un artist de talia lui Dan Cioca, cu mulți ani petrecuți la New York și un bun cunoscător al artei moderne, nu doar americane, a apreciat în grad înalt opera lui Ervant Nicogosian, descoperită sub semnul unei mari uimiri,și a confirmat conexiunile avansate, nu o dată de mine, legate de De Kooning și Arshile Gorky, aducînd în discuție și opera barcelonezului Tapies.Care a avut acum doi ani o mare retro-spectivă la MoMA, Museum of Modern Art, din NYC. Așa cum credem cu tărie și azi și acum,că o astfel de retrospectivă Ervant Nicogosian precum cea de la Sinaia, deschisă la New York, Paris sau Londra ar fi o uriașă surpriză pentru iubitorii de artă de pretutindeni, cît și pentru critica de specialitate. Pare un vis, dar aș vrea să apuc să văd o asemenea minune. Așa cum am perceput, cu emoția de rigoare și bucuriile vizuale adiacente în expoziția Ervant Nicogosian de la Sinaia. O fi fost armean, ami-

cul Ervant – i-am rămas dator cu o carte, dar sper pînă la urmă să-i apară acele contorsionate memorii – o fi fost deportat tînărul nevinovat Nicogosian, o fi orbit aproape de tot la bătrînețe veșnic nemulțumitul pictor, dar ce rămîne sunt un număr de zeci de lucrări de primă mînă care fac din el un mare artist. Mi se pare aspec-tul cel mai important, pictura- litatea lucrărilor sale. O anume știință a dozării culorilor și for-melor fără formă. E multă ri-goare acolo unde pare că totul e o simplă joacă a întîmplării, ca la Jackson Pollock, un alt mare pictor abstract american. Bor-ges, orb fiind, sunt sigur că ar fi apreciat în grad înalt, la rîn-dul lui, lucrările lui Nicogosian. Sunt multe detalii ale acestei lumi care ne scapă, sunt și mai multe detalii care-i unesc pe marii artiști ai lumii. Nu mi-e jenă s-o spun cu tărie, Ervant Nicogosian e printre ei.

Bedros HORASANGIAN

22

Mark T. Mustian (n. 1959) este de profesie avocat, absolvent în drept al Unive- rsității din Florida (SUA), și locuiește și activează în Talla-hassee (Florida), unde a cres-cut, născut fiind într-o altă lo-calitate din același stat, Panama City. În 2003, a fost ales tem-porar city commissioner, adică membru într-un corp legislativ de conducere a unei localități („am candidat într-un moment de sminteală“ – conform măr-turisirii sale). Este șeful unei acțiuni naționale de conectare a cititorilor și a scriitorilor la lutheranism, numită Lutheran Readers Project. Are scrieri publicate în revistele „Stand-ard Magazine“, „The Green Hills Literary Lantern“, „Opi-um Magazine“, „SNReview“ și altele. Este autorul romanelor The Return (2000) și The Gen-darme (2010). Acesta din urmă a fost distins cu Florida Gold Book Award, a fost finalist pen-tru Dayton International Liter-ary Peace Prize și s-a aflat în

ultima selecție pentru Saroyan International Prize for writing.

Jandarmul face o breșă în literatura de ficțiune inspirată de Genocidul armean: cartea este centrată nu pe avatarurile vreunei victime, ci pe memo-riile unui… torționar, ca atare faptele petrecute în cursul de-portărilor sunt expuse din un-ghiul de vedere al unei persoane care a făcut parte din corpul de pază a familiilor dizlocate și purtate prin deșert. Jandarmul titular este turcul Ahmet Khan care, la vârsta de 92 de ani, trăind în SUA, se trezește într-o zi de aprilie 1990 într-un pat de spital, internat în urma unei crize provocate de o tumoare pe creier. El se numește acum E- mmett Conn, nume pe care și-l luase în Anglia, unde ajunsese în cursul primului război mon-dial, după ce fusese recupe- rat, rănit fiind, de pe câmpul de luptă, luat drept un militar britanic, confuzie cauzată de starea mizerabilă a uniformei

sale de nerecunoscut. În spi-talul militar din Southampton, unde fusese adus la 23 septem-brie 1915, fiind evacuat la 29 august în urma bătăliei de la Çanakkale (Gallipoli), infirmi-era care-l îngrijea, Carol, avea să se îndrăgostească de el și cei doi, după ce se căsătoriseră, se mutaseră în SUA, de unde era originară Carol.

Acum, în spitalul din Wadesboro (Georgia), turcul americanizat are coșmaruri care-i readuc în memorie frân-turi și imagini din timpul Gen-ocidului. Ele se juxtapun treptat ca fragmentele unui mozaic și astfel se alcătuiește trecutul lui Khan, legat și determinat de evenimentele din acei ani. Narațiunea urmează acest fir epic al memoriei recuperate, alternând revenirea la viață a bătrânului de astăzi cu partea de vină a jandarmului de odini- oară. Încă de la început, amin- tirile care se ridică la suprafață se conturează distinct într-un tablou cu estimare critică: „Ei sunt cu toții superiori, arme-nii ăștia, atât de predispuși la bunăvoință, fuduli de educația lor, cu spirit de clan și zgârciți, venerându-l pe Dumnezeul lor în bisericuțele lor rotunde. Mai buni decât noi – am auzit un de-portat, acum mort, pretinzând că imperiul avea să piară fără bancherii, avocații, comerci- anții și afaceriștii armeni. Dacă armenii sunt așa de isteți și tur-cii așa de proști, cum se face că s-a ajuns la situația asta? Puterea e cea care dictează, exact ca în natură sau ca într-o bătălie.“

Printre armenii strămu-tați din Harput/Kharpert, pe care Ahmet și ceilalți jandarmi din subordinea lui îi mână

N O T E D E L E C T O R Mark Mustian : J a n d a r m u l

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

R E C E N Z I Eprin deșert, se află o fată de 14 ani, Araxie Marashlian (or-tografierea anglofonă a nume-lor aparține autorului). După o tentativă nereușită de viol a lui Ahmet, urmată de intenția nefinalizată de a o sugruma, între cei doi se înfiripează o bi-zară relație de apropiere, care se dezvoltă în afecțiune reci- procă. Jandarmul va avea grijă de victima sa, o va proteja chiar în pofida reacției ostile și agre-sive a unui camarad, iar după ce caravana deportaților ajunge la Alep, dintre cei 2.000 care porniseră inițial rămânând doar 65, Ahmet își părăsește funcția, Araxie începe să lucreze la un spital și ei continuă să se întâl-nească sporadic, până ce tur-cul este depistat ca dezertor și trimis pe front.

O d a t ă r e c o n s t i -t u i t trecutul din crâmpeiele de amintiri provocate posibil de o remușcare tardivă, Emmett cel de astăzi își propune s-o gă-sească pe Araxie. Cu ajutorul unui amic, el depistează adresa celei care acum e Araxie Mar-ashlian-Merguerian, în New York, și, evadând din spitalul de psihiatrie în care între timp fusese internat, face o călătorie aventuroasă, la capătul căreia o întâlnește nu pe Araxie, ci pe nepoata acesteia, Augustine, or-fană căreia îi murise mama cu o lună în urmă. De la ea, Emmett, al cărui nume real nepoata i-l știe, află că Araxie presimțise venirea lui și îl așteptase, con-siderându-l salvatorul ei. Iar restul poveștii sale, de la Alep până la New York, Araxie are să i-l spună ea însăși, într-un monolog imaginar. Ceea ce este de-a dreptul șocant pen-tru Ahmet e revelația originii ei: Araxie n-a fost armeancă, ci turcoaică după mamă și

cercheză după tată, dar aban-donată la naștere și crescută de o familie de armeni. Părinții adoptivi muriseră înainte de po-grom și ea fusese luată în grijă de un negustor ucis apoi, în cur-sul exilului, de Ahmet, căruia fata îi spusese că era tatăl ei. Araxie îi cere iertare lui Ahmet că l-a mințit vreme de aproape un secol probabil pentru ca el să se simtă vinovat și să fie mai legat de ea. Emmett coment-ează: „Ea cere iertare, pe când eu sunt monstrul“.

Scrisă cu obiectivitate și cu sobrietate percutantă, fără sentimentalism, dar cu atașa-ment, cartea lui Mustian este un roman transcendental pe mai multe niveluri. Mesajul său este unul profund umanist: rasismul care creează diviziuni artificiale nu are sorți de izbândă, dra-gostea depășește limitele etnice și politice, iar spiritul uman poate lupta pentru supraviețuire chiar și în condițiile cele mai neprielnice, când dispare sper-anța. În nota sa finală, autorul se confesează afirmând că până la 30 de ani nu știa prea multe despre obârșia sa armeană (deși era conștient de ea datorită nu-melui său), fiindcă străbunicul lui din partea tatălui luptase pentru Confederație în războiul civil din SUA. Abia după ce, la sugestia cuiva, a citit Black dog of fate de Peter Balakian a aflat despre soarta armenilor în tim-pul primului război mondial. Punându-și întrebarea „cum s-a putut întâmpla acest lucru ori-bil și prea puțini (inclusiv eu) să știe despre el?“ și în consecință documentându-se pentru a se

informa, în cele din urmă a nutrit ideea de a scrie o carte despre deportări, însă din punc-tul de vedere al unui jandarm. După conceperea romanului, Mustian a călătorit în Turcia și în Siria, prin locurile descrise de el, în care n-a găsit referiri la armeni, iar la întrebarea de ce 97% din Turcia e populată de musulmani, spre deosebire de Siria și de Liban, explicația dată era schimbul reciproc de populație dintre Turcia și Gre-cia după război. Încheierea au-torului este una mobilizatoare: „Genocidul reprezintă poate cea mai urâtă dintre faptele umane, aceea de a ucide în masă ființe umane lipsite de apărare. Acțiunile noastre ar trebui să-l oprească oricând, oriunde și oricum. Pentru a-l opri, trebuie să-l facem cunoscut. (…) Peste decenii, secole, istoria noastră, legătura cumva slabă de apar-tenență la un neam va rămâne vi-tală. Timpul dilată și calmează, dar noi încă tindem într-acolo fiindcă i-am aparținut. Vrem să cunoaștem. Uneori, această cunoaștere e dureroasă ori inco-modă sau chiar blestemată. Dar este esențială. Ea ne îndreaptă spre ceea ce am fost, suntem și putem fi.“

Sergiu SELIAN

24

Cînd eram mici citeam de zor – nu are nici o legătura

cu tragicul epos al anului 1915 și cu topos-ul Deir el-Zor-ul din deșertul sirian – romanul “Cei trei mușchetari” al lui Dumas.Nu doar o dată, ci de mai multe ori. Aventurile lui D’Artagnan – care nu era armean ! – și ale lui Athos, Portos și Aramis ( As hai ce?, ăsta nu e armean ?)ne putem întreba azi - ne impre-sionau foarte tare.Toți copiii care eram își doreau să citească și continuarea la roman, mult mai puțin faimoasă, După 20 de ani , a aceluiași prestigios și popular scriitor francez. Nu știu din ce motive continuarea nu apărea.Și multă vreme nu a apărut, comunism-necomunism noi creșteam, viața mergea înainte cu bune și rele, și am reușit, cu chiu cu vai, să pun mîna tot pe o ediție de dinainte de instalarea regimului dem-

ocrat-popular din România.Tot așa cum am reușit să citesc și Cele 40 de zile de pe Musa Dagh, bestseller–ul lui Franz Werfel, mult citit de cei care știau să citească în România – erau și mai mulți care nu știau – fără să știu nimic ( sau mai nimic) despre amploarea tragediei – Marea Catastrofă, cum urma să se numească – armenești din 1915. În vremea aia, aceasta în care povestesc la trecut, un rus pe numele de Varlam Șalamov trecea din-tr-un lagăr de muncă din URSS în altul. Cu totul 17 ani. Habar nu aveam de el, nici de ce se întîmpla lagărele din Siberia, nici la Gherla și Aiud la noi, despre deșertul sirian, auzeam doar cuvîntul Axor și apoi lin-iște.Cam în același timp cu care citeam – să nu mai spun de zor, sună sinistru – cu interes și par-ticipare adolescentină “Așa s-a

călit oțelul” al lui Nikolai Os-trovski, “Cimentul” lui Glad-kov și o carte groasă-groasă, mai groasă decît cartea de telefon,cu un titlu mobilizator, “Pentru Patrie, Pentru Stalin”! Cu lupte de tot felul și fapte de eroism ale ostașilor sovietici,cu oameni minunați care învinge-au mereu răul. Răul era nazis-mul și fasciștii germani, binele erau comuniștii și soldații care luptau în Marele Război pen-tru Apărarea Patriei. Nu știam atunci ce mare minciună as-cundeau aceste cărți, nu știam nimic despre tragediile care au avut loc în același timp cu fapte eroice reale.( Istoriografia oc-cidentală pune astăzi la locul cuvenit al adevărului bătăliile care s-au dat în WW2, la Stalin-grad, Leningrad, debarcarea din Normandia sau bătălia finală pentru Berlin. SUA, Anglia și URSS erau aliați și nimeni nu

1915 dupa 100 de ani

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

DOSAR 1915bănuia ce va urma după război. Cu titlu de curiozitate, aflu de curînd, tot stând cu nasul prin cele șase cicluri ce alcătuiesc Povestirile din Kolîma ale lui Șalamov (oare armenimea din Hairenik le-o fi citit, știe de ele? Poate în epoca lui Gorba-ciov să se fi tradus și la Erevan, nu știu, ar merita oricum!) că la asediul Berlinului nu au fost folosiți soldați proveniți din Gulag, ci dintre din regimen-tele și batalioanele de gardă.Cu aceeași ocazie am aflat că numărul cetățenilor sovietici din Armenia deportați în GOU-LAG ( Gasudartsvo Upravlenie Lagera, adică Lagăre de Muncă de Stat ) a fost mai mic decît al altor minorități din URSS deportate în masă.Nu am o ex-plicație, să fi fost importanța și influența lui Anastas Mikoian pe lîngă Stalin ,nu am studiat chestiunea.Dar în schimb, am aflat și ar fi de găsit documente și mărturii despre repatriații în Armenia scăpați de Genocid și trimiși în Gulag ca spioni, fas-ciști sau dușmani ai poporului sovietic.A fost posibil? Da. Și-a asumat apoi responsabilitatea cineva pentru așa ceva? Nu. Poate există studii și cercetări în acest sens și nu au ajuns pînă la mine.Pînă să capăt răspuns la aceste noi interogații să revenim la DOSAR-ul 1915 care ne in-teresează de mulți ani. Citeam, cum ziceam, romane de război sau proletcultiste, percepute ca de aventuri, fără să am habar nici de El Zor, Kolîma sau Bu-chenwald. După 100 de ani de la consumarea acelei tragedii din Imperiul Otoman– încă nu pe deplin încheiate, acel an din Primul Război Mondial încă mai produce efecte – nu putem spune că dosarul aces-teia s-a încheiat.Dincolo de toate evenimentele, nu puține și

marcante care s-au derulat de la începutul lui 2015, dincoace de noile evenimente care se con-sumă sub ochii noștri.Pe de o parte cercetăm trecutul pentru a afla cît mai multe de-talii despre ce a fost și cum s-au derulat evenimentele. Cine și cît a fost implicat – pe zi ce trece se dovedește că implica- rea și responsabilitatea ger-mană în producerea și consu-marea deportării și exterminării în masă a armenilor este mult

mai mare decît s-a crezut ( ști-ut, tăcut) pînă acum. Pe de altă parte, situația la zi, ce se întîm-plă astăzi cu armenii, turcii și kurzii, urmașii celor direct im-plicați în 1915 în acele tragice evenimente. Un val de căldură a venit în aceste săptămîni pes-te România. Temperaturi de 40 de grade au pogorît peste noi și ne văitam de mama focului că e sufocant în mijloacele de trans-port care nu au aer condiționat, ne văicărim dacă berea ( sună

Varlam Șalamov,” Povestiri din Kolîma”, volumul I,

Editura Polirom, 2015, traducere de Ana Maria Brezuleanu

Secvență din povestirea „Geologii”, 1965

„Medicul de gardă luă pulsul și semnă procesul verbal. Veni alt frizer, Așot,un terorist armean din aceeași grupare a eserilor armeni, care, în 1926 asasinase trei miniștri turci, în frunte cu Talaat Pașa, vinovat de masacrul din 1915,în care muriseră un milion de armeni. Secția de anchetă a verificat dosarul lui Așot și acesta n-a mai avut ocazia să-i bărbierească pe geologi. Au găsit alt blatar, dar s-a schimbat principiul:de fiecare dată era adus alt frizer. Se credea că așa e mai sigur, că nu se infiripă legături. După acest principiu de rotire a posturilor se schimbă santinelele și la închisoarea Butîrskaia.”

Povestiri din Kolîma, volumul II

ROABA, pag.386

“În brigada noastră aducătorul de unelte era un băiat, un elev de șaisprezece ani din Erevan,învinuit de atentat împotriva lui Handjian, Primul secretar al Comitetului Regional din Erevan. Băiatul primise o condamnare de douăzeci de ani de detenție și a murit foarte repede, n-a suportat greutățile iernii din Kolîma.După mulți ani am aflat din ziare adevărul depre asasinarea lui Handjian.Îl împușcase chiar Beria, în cabinetul său. Povestea aceasta, moartea unui elev în abatajul din Kolîma mi-a rămas întîmplător în minte.”

26

frumos în armenește, kareciur) nu e suficient de rece la vreo terasă unde ne ascundeam de arșița zilei. Dar ne putem în-chipui, un simplu exercițiu pentru fiecare dintre noi, ce însemna acel marș al morții, al acelor bătrîni, femei și copii care mergeau pe jos în condiții îngrozitoare spre Raqqa și Der Zor și Alep ? Atacați și jefuiți de jandarmii, militarii turci și triburile seminomade kurde, bătuți și uciși în mod barbar de cete-le alcătuite din criminali eliberați din închisorile turcești, de violarea fetelor și femeilor – că tot e de actualitate subiec-tul astăzi în România…- ce să mai spunem, adunate atîtea și atîtea orori. Mărturiile directe și documentele se adună pe zi ce trece fără să mai lase loc de interpretări. Decît unele strict propagandistice și vulgare, nu pot fi luate în considerare de orice om care știe să gîndească sau pur și simplu știe să citeas-că. Laicitatea impusă statului turc de fondatorul Turciei mo-derne este azi pusă în cumpănă. Neotomanismul promovat de guvernul lui Ahmed Davudo-glu – care a și scris o carte în acest sens – combinat cu re-fuzul Uniunii Europene de a accepta Turcia în rîndul ei, ge-nerează o nouă situație de fapt. Kurzii din Irak, Siria și Turcia revendică un stat național al lor. Turcia nu vrea să recunoască Genocidul și nici nu e dispusă să acorde autonomie lărgită kurzilor.Armenia dorește ridi-carea boicotului turco-azer și liberalizarea comerțului, in-clusiv deschiderea granițelor. Noul acord dintre SUA și Iran ridică multe semne de întrebare și generează neliniști la Ierusa- lim. Amintim de toate acestea pentru că multele rele de azi își au obîrșia în cele întîmplate în

1915-1916.Inclusiv acordul se-cret ( Sykes-Picot, după nume-le celor doi miniștri de externe)dintre Franța și Marea Britanie de împărțire, artificial, a Orien-tului Mijlociu. Recunoașterea de către statul turc de astăzi a genocidului Armean din 1915 ar creea premizele unei abor-dări mai elastice și rezolvarea pragmatică a situațiilor geostra-tegice, economice și sociale cu care se confruntă statele emer-gente. De o săptămână aviația turcă bombardează poziții ale Statului Islamic, dar și cele ale militanților PKK. Situația devine pe zi ce trece mai com-plicată.Statul Islamic, conturat pe zona unde au avut loc crime-le împotriva armenilor depor-tați, este o amenințare la adresa securității regionale. și nu nu-mai.Amintim de ce se întîmplă astăzi pentru că încă rămîne o rană deschisă ce s-a întimplat în 1915.Faptul că Germania și Austria, state aliate cu Imperiul Otoman în WW1 au recunoscut genocidul – spre iritarea guver-nului de la Ankara – deschid noi drumuri de negocieri pen-tru viitor. Căci în acest caz, al genocidului, pote fi negociate multe, dar un singur fapt rămîne de nenegociat: asumarea re-sponsabilității și recunoașterea genocidului de către statul turc de astăzi.Chestiunea rămîne în continuare una politică, dinco-lo de aspectele istorice. La El Zor au murit la peste plus 40 de grade, la Kolîma erau în mod curent minus 40 de grade.Poate ar merita studiat ce s-a întîmplat prin Goulag-urile sovietice – au murit peste 20 de milioane de oameni, iar despăgubirile acor-date supraviețuitorilor printr-o lege dată de Duma din Mos-cova prevede zece ruble, șase călătorii gratis cu trenul și cîte o proteză dentară pentru fiecare

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

DOSAR 1915fost zek, deținut. Procesul co-munismului în Rusia nu a avut loc, dar responsabilitatea lui în istoria Europei/lumii nu poate fi ignorat. Sau se poate, dar prețul plătit de toată omenirea este imens.Au trecut 100 de ani de la tragedia din 1915 și memoria umanității încă sîngerează.

PS

Pentru cei interesați de detaliile DOSAR-ului 1915 recomand trei cărți pe care nu am apucat încă să le prezint. Sper să-și gă-sească și un editor român.

*Rolf Hosfeld – Tod in der Wuste. Der Volkermord an den Armenien, C.H.Beck Verlag, 2015

*Jurgen Gottschlich – Bei-hilfe zum Vorlkermord. Deutschlansds Rolle bei der Vernichtung der Armenier, Ch.Links Verlag, 2015

*Geoffrey Robertson – An in-convenient Genocide.Who now remembers the Arme-nians?Biteback Publishing, 2014, excepțională analiză is-torico-politico-juridică a ceea s-a consumat în 1915 și cei 100 de ani ce au trecut de atunci

Un scurt metraj inedit care redă imagini rare ale unor su-praviețuitori ai genocidului armean, după 1915, a fost găsit din întîmplare și a fost proiec-tat, pe 2 iulie, în cadrul Festiva-lului Il cinema Ritrovato de la Bologna, Italia.Patru minute din Armenia, leagănul umanității , realizat în Turcia la cîțiva ani după geno-cid, arată copii îmbarcați pe un vapor, dar și coloane de refu-giați pe un drum, sau familii aflate în vagoane de tren. Ima- ginile fără sunet și fără legendă, datează din 1923. Până în pre-zent, doar fotografii, cum sunt cele cele realizate de Armin T. Wegner, sunt o mărturie a ace-lei perioade.Mariann Lewinsky, unul dintre organizatorii festivalului crede că este un “miracol”, găsirea

acestui fragment filmat ajuns , nu se știe cum, la Societatea de Istorie din Oregon (State-le Unite) iar apoi transferat la Biblioteca Congresului Ame- rican.Pentru a comemora Centenarul Genocidului, organizatorii fes-tivalului, ajuns la a 29-a ediție, au decis să aducă un omagiu fil-mului armean. Astfel publicul poate vedea primul film arme-nesc, Namus (Onoarea, 1925) de Hamo Beknazarian dar și Sayat Nova (Culoarea Rodiei, 1969) de Serghei Paradjanov, recent restaurat și Naapet (1980) de Henrik Malyan, un supraviețuitor al genocidului.

După http://www.lefigaro.fr

foto Vincenzo Pinto/AFP

CINEMA Imagini rare cu supraviețuitori ai genocidului armean găsite din întîmplare

DOSAR 1915 îngrijit de

Bedros HORASANGIAN

28

Garabed Jaderian a fost un mare artist, un bariton

de excepţie, un îndrăgostit de România căreia i-a datorat atât desăvârşirea artistică cât şi fa-milia.

S-a născut la Beirut în anul 1939. Şi-a început studiile mu-zicale la Conservatorul Naţion-al din Beirut, le-a continuat la Conservatorul Komitas din Erevan, iar între anii 1963-1968 şi le-a desăvârşit la Con-servatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti unde a fost stu-dent la clasa de canto a marelui nostru bariton Petre Ştefănescu Goangă.

S-a căsătorit cu violoncelista Alexandra (Savu) Jaderian, ab-solventă a aceluiaşi conservator la clasa cunoscutului solist şi profesor Radu Aldulescu, alcă-tuind o prestigioasă familie de muzicieni, şcoliți de mari pro-fesori români.

Ultimii ani din viaţă şi-a pe-trecut în România, la Brebu, unde a şi murit la 10 februarie 2014.

Întâlnirea noastră a fost în anul 2000 la Beirut, cu doamna eram colegă în orchestră şi cu amân-doi la Conservator unde Ga-rabed Jaderian era profesor de canto.

Am început să ne vedem la ei acasă, într-un decor luminos, cu biblioteci înţesate de cărţi de valoare, cu sute de discuri, multe dintre ele cu interpreţi români printre care, bineînţe-les nu lipsea Nicolae Herlea, pe care-l apreciau pentru timbrul superb al glasului. I-am ascultat înregistrările din concerte şi am fost impresionată de modul im-pecabil, profesionist, rafinat cu care aborda repertoriile de cal-itatea şi dificultatea lor, de in-terpretarea degajată, sensibilă, dăruită din plin auditorului.

Pe scenă se simţea cel mai bine, controla totul, glasul, dicţia, nuanţele… putea să cânte în acelaşi recital muzică de com-pozitori armeni, germani, francezi, italieni, de la precla- sici la contemporani trecând de la un stil la altul, de la o limbă la alta fără nicio dificultate demonstrându-şi excelenţa.

Pe Garabed Jaderian l-aş numi un deschizător de drum, re- pertoriul pe care l-a impus era aproape necunoscut în Liban. Cele 7 cântece de George Enes-cu pe versuri de Clement Ma-rot, piesă de încercare pentru orice cântăreţ, a avut o primă audiţie la Beirut şi s-a scris minunat despre culoarea, tim-brul, diversitatea pe care o crea prin redarea fidelă a caracteru-lui fiecărui cântec.

Ciclul de lied-uri Dragoste de poet de Schumann, lied-urile de Mahler, cele 4 cântece (ultime-le) de Richard Strauss au fost câteva din lucrările pe care le-am ascultat în interpretarea lui.

Aş vrea să subliniez că de-a lungul timpului am ascultat ce-lebri cântăreţi percepuţi ca eta-lon în interpretarea acestui gen de muzică, de exemplu Winter-

PORTRETCine a fost baritonul Garabed Jaderian

AA

AR R

T13 - 14 / 2015

IN MEMORIAMreise de Schubert, în interpre-tarea lui Garabed Jaderian care putea să stea alături de celebrul Dietrich Fischer Dieskau, toate cronicile fiind elogioase, subli-niind nivelul egal al celor doi.

A susţinut cu dăruire con-certele organizate de comuni-tatea armenească din Liban şi Armenia, interpretând lucrările unor compozitori ca renumitul Komitas, Spendiaryan, Alan Hovhannes, Mansurian, Kha-chaturian, Romanos Melikian cu firescul simţământ al apar-tenenţei de neam, iar când ne cânta nouă, acasă, era cu lacri-mi în ochi.

Cronicarii muzicali au subli- niat permanent valoarea acestui interpret şi evidenţiau toate ca-lităţile pe care le-am prezentat în scurta mea expunere.

Studenţii cu care lucra, îl con-siderau un reper artistic im-portant, impresionaţi fiind de calitatea vocii a repertoriului, de cultura şi dorinţa de a-i in-strui. Se înscriau în număr mare la clasa lui şi obţineau acea pregătire care-i promova în viaţa artistică a Libanului, şi nu numai.

Am scris aceste puţine rânduri încercând să-i fac cunoscută personalitatea şi în România, ca o reparaţie morală faţă de un om, atât de legat prin studii şi familie, prin repertoriu şi iubi-re, de noi.

Poate că folosind tehnologia modernă, familia – cei doi băieți– vor face cunoscute im-primările şi astfel veţi şti cu adevărat cine a fost Garabed Jaderian.

Mihaela VLAD

A murit Gabi.Deja folosim pe a fost în loc de este. A fost prie-tenul meu, dincolo de gradul de rudenie dintre noi. Dincolo de anii în care ne adunam laolaltă cu familiile noastre. Cu trecutul bunicilor și străvechimea pierdută în negura poveștilor nescrise. Au fost niște ani cînd eram laolaltă. Eram copii, apoi tineri adolescenți, studenți chi-ar – Gabi a refuzat să termine o facultate pentru că voia să scrie, și a scris, apoi, mereu, pînă în ultima clipă – apoi au intervenit sucelile vieții lui și răsucelile istoriei. Pasajul lui prin redacția unei gazete armenești n-a însm-nat mare lucru. A trăit în miezul limbii române.Apoi desțărarea.Plecarea lui din România nu o putem judeca în nici un fel. A fost bine să fie alături de fami-lie, a fost rău pentru că a trăit apoi într-o altă limbă în care nu putea scrie ( sau nu a vrut, cine va desluși adevărul lui, al fiecaruia dintre noi la urma ur-melor?) a revenit după 1989 în România. O altă Românie. Era deja un alt Gabi. Experiențe de viață multiple, unele nu foarte vesele, altele mai puțin. Știa să surîdă. Zîmbea des, un soi de nostalgie-după-nu-se-știe-

ce. Ca și Diran, tatăl lui, ca și Berdj, Bebe cum îi ziceam noi în familie, unchiul lui. Diradu-rienii din Constanța care s-au tot dus. Care unde a putut. Unii în moarte, alții în America.Rămăsese Găbi: chiar dacă nu ne mai vedeam decît rar în ul-timii ani, știam că există. Eram de-o vîrstă, dar îi eram unchi. Multe amintiri legate de această prietenie de care s-a ales praful.Voia să-și publice cărțile, voia să scrie.Scrisul era viața lui. La propriu. Știu bine, ca unul care i-am citit în manuscris Maimuțărelile unui scelerat – cum să tipărești anii 70-80 un astfel de volum, o densă proză exsitențialistă, în fond romanul vieții sale, retipărit relativ re-cent deja într-o bună ediție – voia să fie recunoscut ca scrii-tor. El de multă vreme deja era.Și a rămas și după ce nu mai este.

Gabriel Diradurian.Scriitor român.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Bedros HORASANGIAN

GABRIEL DIRADURIAN ( 1947- 2015)

30

10. Parcul Cafesjian

Transformarea ansamblului so-vietic Cascada în centru de artă modernă a generat o serie de modificări în peisajul urban al Erevanului. Chiar la baza co-losalei scări a fost amenajată o grădină în care a fost expusă colecţia de sculptură monumen-tală a lui Gerard Cafesjian. Ceea ce particularizează în prezent acest loc, este lumea percepută ca vitrină, ca depozit de valori culturale, dar şi sursă de emoţii. Rafinamentului subtil al acestui loc i se adaugă vara, spectacole la lumina lunii, savurate mai ales de tineri.Deşi nu există o statistică ri-guroasă, se pare că aproape

un milion de turişti reuşesc să viziteze anual acest parc. Com-poziţiile deosebite, reprezentând preponderent animale oferă ad-miratorilor consecvenţi ai artei

moderne un spectacol surprin-zător.Prima operă de artă amplasată la baza Cascadei este Pisica nea-gră, realizată de sculptorul din Columbia, Fernando Botero.

Remarcabilele lucrări ale aces-tui strălucit artist din America Latină sunt prezente în spaţii publice mai ales din New York, Paris, Barcelona, Madrid şi

15 zile în ArmeniaJurnal de călătorie

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T13 - 14 / 2015

REDACŢIA ARARAT

bineînţeles Bogota. Proporţiile exagerate ale sculpturilor sale ca şi jocul abil al formelor au forţă magnetică asupra privitoru-lui. Alte două lucrări din bronz de Fernando Botero, Soldatul roman şi Femeie fumând au ca notă distinctivă corporalita-tea exagerată, care nu este însă provocatoare.Tot la baza Cascadei, în faţa i- mensei pisici create de Botero este amplasată o lucrare a sculp-torului american Peter Woytuk din aluminiu, reprezentând o uriaşă pasăre kiwi, având o bilă în cioc. De altfel, formele con-cepute de Woytuk sunt reduse la esenţial. Până să ajungă în Ar-menia, albastra pasăre a făcut o vreme deliciul copiilor în piaţa Verdi din New York.Nu lipsesc din acest elegant parc nici lucrările din bronz ale re-gretatului artist britanic Barry Flanagan, reprezentând iepu-ri sălbatici în diferite ipostaze. Peisajul inedit este completat de caii realizaţi de Tom Hill din potcoave. Sculpturile acestui creator din Marea Britanie sunt expuse în general, în Europa, în parcuri private. În colecţia Cafesjian este prezent şi Sa-raj Guha cu lucrarea Antilope sud-africane sărind, realizată din oţel sudat.Alături de creaţiile reprezentând

felurite animale există superbe siluete, precum cele concepute de Lynn Chadwick şi Jaume Plensa. Farmecul locului este sporit şi de Pavilionul de ceai din fier forjat aparţinând artistei Joana Vasconcelos. În acest mod, creatoarea portugheză repune în discuţie obiectele ba-nale, familiare.La capătul acestui parc se află statuia arhitectului Alexander Tamanyan realizată în 1974 de Artaşes Hovsepyan. În ju-rul Cascadei există numeroase cafenele, o ciocolaterie ultra-modernă şi o serie de hoteluri. Minunata succesiune de sculp-turi ca şi instalaţiile concepute de autori renumiţi care au re- voluţionat arta, merită cu asupra de măsură elogiile specialiştilor. Acest Guggenheim armenesc reuşeşte să aducă în prim planul atenţiei noastre o grădina mică, dar încântătoare.

Andreea BARBU