ECTS Serv Utilit Publice

8/21/2019 ECTS Serv Utilit Publice

http://slidepdf.com/reader/full/ects-serv-utilit-publice 1/110

SERVICII ŞI UTILITĂŢI

PUBLICE

CURS



iii

Cuprins

1. Introducere. Vocabular specific serviciilor

şi utilităţilor publice. Clasificarea serviciilor ................................................................... 1

1.1. Introducere. Vocabular specific domeniului serviciilor publice ........................................... 21.1.1. Noţiunea de serviciu .......................................................................................................... 21.1.2. Noţiunea de bunuri. Diferenţa între bunuri şi servicii ....................................................... 31.1.3. Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească serviciile ..................................... 51.1.4. Nevoia socială – factor principal de apariţie şi diversificare a serviciilor ......................... 7

1.2. Serviciile publice ........................................................................................................................ 91.2.1. Noţiunea de sistem de servicii publice .............................................................................. 91.2.2. Caracteristicile generale ale sistemului de servicii publice ..............................................101.2.3. Noţiunea de serviciu public ............................................................................................. 121.2.4. Tipologia serviciilor publice ............................................................................................ 141.2.5. Caracteristicile principale ale serviciilor publice ............................................................ 171.2.6. Principii şi reguli de organizare şi funcţionare a serviciilor publice ............................... 191.2.7. Noţiuni şi definiţii specifice serviciilor publice .............................................................. 21

1.3. Clasificarea serviciilor (CAEN) .............................................................................................. 241.3.1. Categoria E – energie electrică şi termică, gaze şi apă .................................................... 251.3.2. Categoria F – construcţii ................................................................................................. 251.3.3. Categoria G – comer ţ cu ridicata şi cu amănuntul, reparare autovehicule,

motociclete şi bunuri de uz personal şi gospodăresc ....................................................... 261.3.4. Categoria H – hoteluri şi restaurante .............................................................................. 301.3.5. Categoria I – transport, depozitare şi comunicaţii ........................................................... 301.3.6. Categoria J – intermedieri financiare ............................................................................. 311.3.7. Categoria K – tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi

de servicii prestate în principal întreprinderilor .............................................................. 321.3.8. Categoria L – administraţie publică, apărare, asigur ări sociale ....................................... 341.3.9. Categoria M – învăţământ ............................................................................................... 35

1.3.10. Categoria N – sănătate şi asistenţă socială .................................................................... 351.3.11. Categoria O – alte activităţi mde servicii colective, sociale şi personale ...................... 361.3.12. Categoria P – activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare ................... 371.3.13. Categoria Q – activităţi ale organizaţiilor extrateritoriale ............................................. 37

Bibliografie ....................................................................................................................................... 38

2. Serviciile publice centrale de stat din România ........................................................................... 39

2.1. Consideraţii generale cu privire la serviciile publice centrale de stat ................................ 392.2. Preşedenţia României – Administraţia prezindenţială ........................................................ 412.3. Guvernul României – aparatul de lucru al Guvernului ....................................................... 45

2.4. Administraţia centrală de specialitate ................................................................................... 492.4.1. Ministerele ....................................................................................................................... 49



ECTSMC – Servicii şi utilit ăţ i publice

iv

2.4.2. Alte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice centrale ................................... 50 Bibliografie ....................................................................................................................................... 52

3. Serviciile publice locale din România ........................................................................................... 533.1. Consideraţii generale referitoare la serviciile publice din administraţia locală ................ 54

3.1.1. Autorităţile administraţiei publice locale ........................................................................ 543.1.2. Principii de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale .......................... 563.1.3. Clasificarea serviciilor publice locale ............................................................................. 58

3.2. Servicii publice cu caracter statal .......................................................................................... 59

3.2.1. Serviciul de pază ............................................................................................................. 593.2.2. Servicii publice de protecţie civilă .................................................................................. 593.2.3. Serviciul de autorizare a construcţiilor ............................................................................ 60

3.3. Servicii publice comunitare .................................................................................................... 61

3.3.1. Evidenţa populaţiei .......................................................................................................... 61

3.3.2. Evidenţa paşapoartelor .................................................................................................... 633.3.3. Servicii pentru situaţii de urgenţă .................................................................................... 643.3.4. Servicii comunitare pentru cadastru şi agricultur ă .......................................................... 66

3.4. Servicii comunitare de utilităţi publice .................................................................................. 673.4.1. Definiţie, particularităţi, principii şi cerinţe ale serviciilor de utilităţi publice ................ 673.4.2. Serviciul public de alimentare cu apă .............................................................................. 693.4.3. Serviciul public de canalizare .......................................................................................... 703.4.4. Serviciul public de salubrizare ........................................................................................ 713.4.5. Asigurarea cu energie electrică şi termică ....................................................................... 753.4.6. Distribuţia energiei termice ............................................................................................. 793.4.7. Transportul public local ................................................................................................... 803.4.8. Întreţinerea spaţiilor verzi ................................................................................................ 823.4.9. Întreţinerea, repararea şi exploatarea drumurilor publice ................................................ 833.4.10. Poliţia ............................................................................................................................. 843.4.11. Obiective şi priorităţi ale serviciilor de utilităţi publice ................................................ 86

3.5. Alte servicii locale .................................................................................................................... 91

3.5.1. Administrarea domeniului public .................................................................................... 913.5.2. Servicii publice comerciale ............................................................................................. 933.5.3. Servicii publice pentru activităţi culturale ....................................................................... 97

Bibliografie ....................................................................................................................................... 98

4. Principalele relaţii dintre serviciile publice ................................................................................. 994.1. Consideraţii generale ................................................................................................................. 994.2. Relaţiile dintre autoritatea de vârf şi celelalte autorităţi .......................................................... 1004.3. Relaţiile dintre ministere şi administraţia publică ................................................................... 1014.4. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale ......................................................... 1024.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă ............................................. 1034.6. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea judecătorească ...................................... 1044.7. Relaţiile cu organizaţiile nonguvernamentale ......................................................................... 1044.8. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii ......................................................... 104

Bibliografie ..................................................................................................................................... 107



1

1

Introducere. Vocabular specific serviciilor şi utilităţilor publice.Clasificarea serviciilor

1.1. Introducere. Vocabular specific domeniului serviciilor publice ............................................... 21.1.1. Noţiunea de serviciu .............................................................................................................. 21.1.2. Noţiunea de bunuri. Diferenţa între bunuri şi servicii ........................................................... 31.1.3. Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească serviciile ......................................... 51.1.4. Nevoia socială – factor principal de apariţie şi diversificare a serviciilor ............................. 7

1.2. Serviciile publice ............................................................................................................................ 91.2.1. Noţiunea de sistem de servicii publice .................................................................................. 91.2.2. Caracteristicile generale ale sistemului de servicii publice ..................................................101.2.3. Noţiunea de serviciu public ................................................................................................. 12

1.2.4. Tipologia serviciilor publice ................................................................................................ 141.2.5. Caracteristicile principale ale serviciilor publice ................................................................ 171.2.6. Principii şi reguli de organizare şi funcţionare a serviciilor publice ................................... 191.2.7. Noţiuni şi definiţii specifice serviciilor publice .................................................................. 22

1.3. Clasificarea serviciilor (CAEN) ................................................................................................. 241.3.1. Categoria E – energie electrică şi termică, gaze şi apă ........................................................ 251.3.2. Categoria F – construcţii ..................................................................................................... 251.3.3. Categoria G – comer ţ cu ridicata şi cu amănuntul, reparare autovehicule,

motociclete şi bunuri de uz personal şi gospodăresc ........................................................... 261.3.4. Categoria H – hoteluri şi restaurante .................................................................................. 29

1.3.5. Categoria I – transport, depozitare şi comunicaţii ............................................................... 301.3.6. Categoria J – intermedieri financiare ................................................................................. 311.3.7. Categoria K – tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi

de servicii prestate în principal întreprinderilor .................................................................. 321.3.8. Categoria L – administraţie publică, apărare, asigur ări sociale ........................................... 341.3.9. Categoria M – învăţământ ................................................................................................... 341.3.10. Categoria N – sănătate şi asistenţă socială ........................................................................ 351.3.11. Categoria O – alte activităţi mde servicii colective, sociale şi personale .......................... 351.3.12. Categoria P – activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare ....................... 371.3.13. Categoria Q – activităţi ale organizaţiilor extrateritoriale ................................................. 37

Bibliografie ........................................................................................................................................... 37




2

1.1. Introducere. Vocabular specific domeniului serviciilor publice

1.1.1. Noţiunea de serviciu

În ultimele decenii, serviciile au devenit principalul element dinamizator al competiţiei

economice în ţările dezvoltate, o bună parte dintre produse fiind cumpărate pentru serviciile

pe care le ofer ă. Astfel, serviciile reprezintă un procent important în activitatea economică:

70% în SUA, 65% în Franţa, 56% în Germania şi 57% în Japonia. În SUA, aproximativ 75%

din populaţia activă lucrează în servicii, respectiv serviciile reprezintă 40% din economia de

piaţă şi 20% din economia de monopol, iar în export serviciile au o pondere de circa 25%.

Cererea tot mai puternică de servicii corelată cu evoluţia societăţii, în general, şi cu ridicarea

nivelului de trai în special, ascensiunea şi importanţa tot mai mare a serviciilor în economie

au determinat intensificarea activităţilor pentru cunoaşterea acestui sector de activitate.

Preocupările specialiştilor de a depăşi relativa r ămânere în urmă a teoriei faţă de practică s-au

concentrat întâi asupra definirii noţiunii de serviciu, acţiune extrem de dificilă datorită

eterogenităţii activităţilor de acest gen şi a numeroaselor sale înţelesuri în viaţa cotidiană

În conformitate cu Dicţionarul explicativ al limbii române, serviciul reprezintă:

– acţiunea, faptul de a servi, de a sluji, respectiv o formă de muncă prestată în folosul sau în

interesul cuiva;

–

ocupaţie pe care o are cineva în calitate de angajat, slujbă; îndatorire care revine cuiva încalitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri;

– subdiviziune în administraţia internă a unei instituţii, întreprinderi etc. cuprinzând mai

multe secţii (Coteanu et al ., 1998).

Din punct de vedere economic, noţiunea de serviciu acoper ă un domeniu mult mai restrâns,

delimitat de noţiunea de utilitate (valoare de întrebuinţare), putând fi definită ca activitate

util ă destinat ă satisfacerii unei nevoi sociale (Nusbaumer, 1984), dar şi aşa, sfera de

cuprindere r ămâne destul de largă.

Serviciile pot fi rezultatul muncii materializate (automobil, radio, televizor etc.) sau al acţiuniiunor factori naturali (razele soarelui, izvoarele termale etc.). Ca efecte ale unor bunuri

materiale sau ale unor factori materiali, serviciile sunt indispensabile omului însă, de cele mai

multe ori este necesar ă intervenţia omului pantru ca ele să devină efective.

Ca atare abordarea serviciilor ca o categorie economică presupune restrângerea la acele

activităţi care presupun anumite relaţii sociale de producţie. Şi în acest cadru, oarecum mai

limitat, există o paletă largă de interpretări ale noţiunii, în funcţie de profunzimea cercetărilor

şi scopul în care au fost elaborate.



1. Introducere. Vocabular specific serviciilor şi utilităţilor publice. Clasificarea serviciilor

3

Indiferent de criteriile cu care se operează, definirea serviciilor trebuie căutată în sfera

activităţilor care le-au generat, ceea ce presupune găsirea acelor elemente de identificare a lor

şi respectiv de delimitare de celelalte activităţi economice.

Punctul de pornire în definirea categoriei economice de serviciu îl constituie delimitarea(separarea) acestuia de bunurile materiale.

Majoritatea definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate pun accent pe faptul că serviciile

sunt activit ăţ i al căror rezultat este nematerial şi nestocabil , nu se concretizează în produse

cu existenţă de sine stătătoare:

Asociaţia Americană de Marketing defineşte serviciile ca activit ăţ i, beneficii sau utilit ăţ i care

sunt oferite pe pia ţă sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material (* * *, Marketing

Definitions, a Glossary of Marketing Terms, 1960).

Blois defineşte serviciul ca o activitate care ofer ă beneficii (avantaje), f ăr ă să presupună înmod obligatoriu un schimb de bunuri tangibile.

Christian Gronros defineşte serviciul ca fiind o activitate sau grup de activit ăţ i, mai mult sau

mai pu ţ in tangibile, care, de obicei, au loc în momentul interac ţ iunii dintre cumpăr ător şi

prestator .

Mărculescu şi Nichita definesc serviciile ca fiind activit ăţ i din sfera produc ţ iei materiale sau

nemateriale care, fie că preced procesul de creare a produsului finit contribuind la

preg ătirea lui, fie că sunt legate de produsele care au ie şit din sfera produc ţ iei sociale, fie că

se concretizeaz ă în anumite efecte utile care se r ă sfrâng direct asupra omului, societ ăţ ii saunaturii, tr ă sătura general ă a majorit ăţ ii lor constituind-o faptul că prestarea lor coincide în

timp şi spa ţ iu cu întrebuin ţ area, consumarea lor .

Definiţiile prezentate delimitează serviciile în ansamblul lor de celelalte activităţi prin luarea

în considerare a elementelor care le deosebesc de bunurile economice.

1.1.2. Noţiunea de bunuri. Diferenţa între bunuri şi servicii

Noţiunea de bun reprezintă ceea ce este util sau necesar societăţii sau individului pentru a-iasigura existenţa, bunăstarea, respectiv un obiect sau o valoare care are importanţă în

circulaţia economică. Folosită la plural, noţiunea de bunuri se refer ă la tot ce posedă cineva;

avut, proprietate, avere; bogăţie, avuţie (Coteanu et al ., 1998).

În ultimul timp, se vehiculează tot mai mult ideea că separarea între producţia de bunuri şi cea

de servicii este depăşită, deoarece serviciile pot aduce o valoare adăugată mare şi pot folosi

tehnică de înalt nivel (informatică). De altfel, în practică este foarte dificil să se facă distincţia

între bunuri şi servicii, întrucât achiziţionarea unui bun include şi un element de serviciu,

după cum achiziţionarea unui serviciu, presupune, de multe ori, prezenţa unor bunuri




4

tangibile. De exemplu, autoturismul este considerat un bun, deşi el este cumpărat pentru

serviciul pe care-l ofer ă (transport); totodată acesta este însoţit la cumpărare de servicii cum ar

fi garanţia sau facilităţile financiare.

De asemenea, în ultimul timp un număr tot mai mare de servicii îmbracă o formă palpabilă,(serviciile editoriale, informatice, înmagazinate pe benzi magnetice, discuri, pelicule etc.)

punând sub semnul întrebării forma de exteriorizare a rezultatului activităţii în calitate de

criteriu de delimitare între bunuri şi servicii.

Pornind de la aceste elemente distinctive dintre bunuri şi servicii, majoritatea specialiştilor

privesc serviciile ca un sistem de utilităţi, în care beneficiarul cumpăr ă sau foloseşte nu un

produs, ci o anumită utilitate, care-i ofer ă anumite avantaje (neconcretizate în majoritatea

cazurilor într-un bun material) destinate satisfacerii unor nevoi personale sau sociale.

În tabelul 1.1 sunt prezentate unele elemente care fac diferenţa între bunuri şi servicii.

Tabelul 1.1. Principalele deosebiri dintre bunuri şi servicii (Plumb et al ., 2007)

Nr.

crt.Bunuri Servicii

1 Caracter material Imateriale

2 Stocabile Nestocabile

3 Pot fi analizate înainte de a fi cumpărate Nu există înainte de cumpărare

4 Pot fi revândute Nu pot fi revândute5 Transfer de proprietate Nu se transfer ă

6 Consumul este precedat de producţie Simultaneitate

7 Pot fi transportate Nu pot fi transportate

8 Producţia, vânzarea, consumul se

desf ăşoar ă în locuri diferite

Se desf ăşoar ă în acelaşi loc

9 Doar fabricantul produce Clientul participă la producţie

10 Produsul poate fi exportat Serviciul nu se exportă, doar sistemul de

servicii

11 Cumpăr ătorul este puţin implicat Mult implicat

12 Controlabile prin standard Puţin controlabile

13 Complexitate tehnică Puţin complexe

14 Variabilitate relativ mică Variabilitate mare




5

1.1.3. Principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească serviciile

Exprimarea unitar ă a tuturor serviciilor, caracterizate printr-o mare eterogenitate şi

complexitate, şi-a găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a ramurilor,având drept punct de pornire stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor. Promotorul

clasificării sectoriale a economiei este considerat a fi Jean Fourastie (1963). Conform acestei

teorii economia se împarte în trei sectoare cu comportament economic diferit:

Sectorul primar grupează în principal activităţile legate direct de transformarea mediului

natural: agricultura, pescuitul, activităţile forestiere şi industria extractivă. Acest sector este

definit ca un sector cu progres mediu.

Sectorul secundar cuprinde activităţile industriale prelucr ătoare şi este considerat ca având un

progres tehnic rapid.

Sectorul ter ţ iar include tot ceea ce nu apare în sectoarele primar şi secundar: transporturile şi

telecomunicaţiile, comer ţul, turismul, finanţele, învăţământul, administraţia de stat, cultura,

ocrotirea sănătăţii, gospodăria comunală, băncile, asigur ările etc.

Ter ţiarul este considerat, pe nedrept, sectorul cu progres tehnic lent, în care trebuie să se

acţioneze cu multă precauţie, fiind foarte eterogen. Este format, în principal, din servicii,

administraţie, bănci, comer ţ, asigur ări etc.

Ţinând cont de cele prezentate, se consider ă că serviciile reprezintă o activitate umană, cu un

conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale şi intangibile, destinate

satisfacerii unei nevoi sociale.

Clasificarea sectorială a ramurilor are deosebite semnificaţii teoretice şi practice, mai ales în

privinţa cuprinderii şi analizării ca un tot unitar a activităţilor sociale utile, a modului în care

se grupează activităţile din sfera producţiei materiale şi din afara acestora.

Această clasificare prezintă însă şi unele limite care nu pot fi trecute cu vederea precum:

Sectorul ter ţiar se dovedeşte a fi prea restrâns pentru a cuprinde toate serviciile.

În practică, există activităţi de natura serviciilor care servesc producţiei materiale şi suntintegrate acesteia (au loc în cadrul întreprinderilor producătoare de bunuri).

De cele mai multe ori serviciile nu pot fi disociate şi evidenţiate separat de producţia

propriu-zisă sau de produsul obţinut fiind incluse în sectoarele respective, primar sau

secundar. Deci, este evident faptul că sfera serviciilor este mai largă decât sfera sectorului

ter ţiar, cuprinzând şi acele activităţi generatoare de efecte utile care au loc în celelalte

sectoare de activitate (cercetare, consulting etc.).

Altă limită a clasificării sectoriale se refer ă la receptivitatea şi ritmul de penetrare a

progresului tehnic în sectorul ter ţiar. Pe de o parte, dezvoltarea şi diversificarea accentuată




6

a serviciilor sunt consecinţa directă a progresului tehnic din acest sector, iar, pe de altă

parte, este de neconceput progresul tehnic în sectoarele primar şi secundar f ăr ă dezvoltări

corespunzătoare în cercetare, telecomunicaţii, învăţământ, informatică, sistem bancar etc.

tocmai ca efect al receptivităţii faţă de progresul tehnic.

Expansiunea, diversificarea şi ritmurile diferenţiate de evoluţie a serviciilor au f ăcut ca, în

ultima vreme, să se utilizeze tot mai frecvent noţiunea de cuaternar pentru a desemna zona

modernă a activităţilor economice din sectorul ter ţiar: cercetare, învăţământ, informatică,

sănătate, cultur ă, educaţie, ocuparea timpului liber etc.

Sectorul cuaternar este denumit în literatura de specialitate ca fiind sectorul grijii faţă de om,

fiind un simbol al erei post-industriale.

Thomas Peter consider ă că, după ce atenţia managerilor a fost atrasă de productivitatea

muncii, costuri, calitate, deceniul acesta va fi al serviciilor. Analizând serviciile, el a elaborat20 de cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească serviciile:

1. Serviciul este în aşteptarea clientului (cetăţeanului). Prestarea lui cere deseori soluţii

complexe, dar important este să nu se uite că mai presus de orice este simplitatea.

2. Neplăcerile produse de un serviciu trebuie remediate cu promptitudine.

3. Tehnologiile utilizate în unele servicii sunt, în general, de un nivel şi o complexitate

scăzute, bazându-se pe simţuri (auz, percepere, pipăit etc).

4. Clientul trebuie f ăcut fericit, delectat, nu doar satisf ăcut.

5. Serviciul trebuie să r ăspundă aşteptărilor clientului.

6. Caracteristicile intangibile sunt, de regulă, mai importante decât cele tangibile.

7. Serviciul depinde de persoana care îl prestează.

8. Efectuarea serviciului şi calitatea acestuia depind mai mult de respectul pe care furnizorul

şi-l acordă decât de gradul lui de instruire.

9. Serviciul depinde de o multitudine de aspecte minore (aparente) care trebuie abordate într-

o manier ă de îmbunătăţire continuă.

10. Serviciul este un fapt concret, măsurat prin suma plătită.

11. Serviciul are nevoie uneori de tehnologie înaltă, precum cea informatică.

12. Serviciul se prestează într-o competiţie cu timpul.

13. Astăzi, serviciile au nevoie de o reorganizare globală care să pună accentul pe rapiditate,

sensibilitate, flexibilitate, responsabilitate, inovare şi descentralizare.

14. Din adversari, clienţii trebuie să devină aliaţi.

15. Serviciul conduce la transformarea totală a produselor, în sensul că ele trebuie să satisfacă

clienţii.

16. Serviciul implică un risc şi multe firme (instituţii) plătesc despăgubiri importante în cazul

eşecului serviciului.




8

Termenul de nevoie este folosit cel mai adesea în legătur ă cu fiinţa umană, dar acelaşi termen

este utilizat şi pentru a caracteriza ansamblul mijloacelor necesare pentru atingerea unui

anumit obiectiv. Astfel, se vorbeşte despre nevoi ale aparatului de producţie întrucât nu se pot

produce bunuri şi nu pot fi prestate servicii decât punând în funcţiune maşini, prelucrând

resurse materiale şi angajând mână de lucru în propor ţie şi calităţi definite prin considerentetehnice.

Structura şi nivelul calitativ al bunurilor şi serviciilor trebuie să r ăspundă nevoilor sociale, în

caz contrar, ele r ămân simple aspiraţii. Aflându-se permanent înaintea producţiei, a

posibilităţilor societăţii de a le satisface, nevoile sociale constituie un impuls al producţiei

materiale şi spirituale.

Odată apărută şi devenită conştientă, nevoia socială poate fi satisf ăcută pe mai multe căi:

consum de produse din gospodărie proprie, cumpărare de mărfuri, cumpărare de servicii,

servicii oferite de societate.

Progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnică antrenează apariţia, dezvoltarea şi diversificarea

nevoilor spirituale şi sociale care sunt satisf ăcute pe seama serviciilor. Astfel, noile exigenţe

în raport cu for ţa de muncă impun creşterea preocupărilor pentru educarea, instruirea,

formarea şi perfecţionarea acesteia, de unde rezultă atenţia deosebită ce trebuie acordată

învăţământului.

De asemenea, mutaţiile structurale ce intervin în economie, procesul de urbanizare şi alţi

factori care însoţesc revoluţia tehnico– ştiinţifică contemporană generează noi cerinţe sociale:

protejarea mediului înconjur ător, ocrotirea sănătăţii oamenilor, întreţinerea şi revitalizareadrumurilor etc., toate acestea realizându-se pe seama serviciilor: cultur ă, artă, turism, odihnă,

sport etc.

Structura unor nevoi sociale se modifică în timp. De exemplu, în condiţiile procesului de

urbanizare, nevoia de locuinţă capătă noi dimensiuni. Satisfacerea acestei nevoi presupune nu

numai existenţa locuinţei ca spaţiu de desf ăşurare a activităţii casnice, ci şi existenţa unui

anumit confort: instalaţii şi dotări de încălzire, instalaţii de iluminat, spaţiu special pentru

odihnă activă şi recreere, situarea locuinţei la o anumită distanţă faţă de locul de muncă etc.

Realizarea acestui confort este posibilă numai în condiţiile existenţei unor serviciicorespunzătoare ca volum şi structur ă: servicii de administrare locativă, servicii de distribuire

a apei, energiei şi gazelor, servicii de telecomunicaţii, mijloace moderne de transport urban,

tehnică modernă de dirijare a circulaţiei etc.

Nevoile generale de consum sunt satisf ăcute prin intermediul unor servicii publice

(învăţământ, sănătate, protecţia mediului etc.) care sunt subvenţionate de la bugetul de stat sau

de la bugetele colectivităţilor locale precum şi prin intermediul unor servicii private a căror

contravaloare este achitată de beneficiarii acestora.




9

Nevoile generale ale aparatului de producţie generează, de asemenea, apariţia unor servicii de

cercetare, analize economice, de informatică, de leasing etc. menite să contribuie la creşterea

eficienţei activităţii diferiţilor agenţi economici şi, pe această bază, la satisfacerea nevoilor

individuale ale membrilor societăţii.

Aprecierea nivelului de trai al unei naţiuni nu este posibilă f ăr ă luarea în considerare a unor

indicatori care exprimă direct sau indirect consumul de servicii: asistenţa medicală, reţeaua

unităţilor de cultur ă, artă şi sport, stocul de învăţământ, volumul serviciilor pe locuitor,

potenţialul de cercetare, volumul şi ponderea cheltuielilor pentru cercetare şi învăţământ în

produsul intern brut (PIB), elevi şi studenţi/1000 locuitori etc.

1.2. Serviciile publice

1.2.1. Noţiunea de sistem / sistem de servicii publice

Sistemul este un ansamblu de elemente dependente între ele şi formând un întreg organizat

care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului

într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze scopului

urmărit (Coteanu et al ., 1998).

Un sistem poate fi definit / caracterizat dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

– este un ansamblu de elemente interdependente;

– este delimitat de un domeniu care-l diferenţiază de mediul exterior;

– este, în general, interdependent cu mediul prin intr ări dinspre mediu şi ieşiri către mediu;

– funcţionează în conformitate cu obiective sau misiuni definite;

– satisface restricţii sau valori limită.

Noţiunea de sistem este foarte generală, incluzând atât forme neînsufleţite / tehnice (bunuri

materiale), cât şi forme vii (fiinţe). O fabrică, un imobil de locuinţe, o fiinţă, un aparat

electrocasnic etc. reprezintă exemple de sisteme, adică mulţimi de persoane, procese, obiecte

organizate după anumite principii.

Televizorul este un sistem tehnic întrucât: este format din componente mecanice, electrice,

electro-mecanice, electronice; este delimitat de o cutie; este interdependent cu mediul prin

semnalul video captat de o antenă, alimentare de la o reţea, acţiunea utilizatorului asupra

butoanelor (intr ări); furnizează imagini şi sunet (Plumb et al ., 2007).

Subsistemul este partea dintr-un sistem care, considerată ca atare, îndeplineşte condiţiile

definiţiei noţiunii de sistem. Noţiunea de subsistem este utilă pentru a descrie alcătuirea unui

sistem complex în mai multe trepte de detaliere. De exemplu, omul este un sistem complex

viu format din subsistemele digestiv, respirator, nervos, osos etc. care sunt interdependente.




10

Delimitarea de mediu este realizată prin dermă (piele), relaţiile cu mediul sunt intr ări

materiale (alimente, aer, apă etc.) şi informaţionale, respectiv ieşiri (mişcări, vorbire etc.),

finalitatea este generală (conservarea speciei) şi individuală (funcţionare în condiţii cât mai

prielnice şi mai plăcute). De asemenea, există restricţii de funcţionare: temperatur ă externă,

presiune, grad de poluare a atmosferei etc.

Unele sisteme sunt formate atât din subsisteme tehnice cât şi din subsisteme vii: fabrici, uzine,

şcoli, spitale, universităţi etc., fiind cunoscute sub denumirea de sisteme quasi-vii. Întrucât

obiectivul sau misiunea acestor sisteme este de natur ă economică sau socială, ele sunt grupate

în două categorii: sisteme economice şi sisteme sociale.

Sistemul de servicii publice este un ansamblu de elemente specifice relaţiilor publice, corelata

între ele prin diferite forme de interacţiune şi interdependenţă.

1.2.2. Caracteristicile generale ale sistemului de servicii publice

Sistemele, indiferent de natura lor, prezintă anumite caracteristici, însuşiri specifice predomi-

nante care le diferenţiază unele de altele. În cazul unui sistem complex, alcătuit din

subsisteme, există însuşiri comune tuturor elementelor sistemului ale căror valor difer ă de la

un grup la altul sau de la o unitate la alta.

Sistemul de servicii publice prezintă următoarele caracteristici principale: structura,

eficacitatea, eficienţa, robusteţea, ultrafiabilitatea, adaptabilitatea, autoapărarea,

interdependenţa, interoperativitatea şi sinergia.

a. Structura sistemului de servicii publice – reflectă modul de organizare a sistemului,

respectiv descrierea subsistemelor şi a relaţiilor care se stabilesc între ele:

– structura unui sistem tehnic este definită odată cu proiectarea sistemului şi poate suferi

modificări ulterioare, odată cu dezvoltarea sau modernizarea acestuia;

– structura sistemelor vii este definită de informaţia genetică, ea putând fi modificată prin

accident sau prin inginerie genetică;

– structura ssitemelor quasi-vii este proiectată iniţial şi se modifică ulterior, ori de câte ori

realizarea obiectivelor finale sau satisfacerea restricţiilor impun acest lucru.

b. Eficacitatea sistemului arată gradul de satisfacere a finalităţii sistemului:

– eficacitatea unui sistem tehnic reprezintă precizia cu care se realizează reglarea

parametrilor tehnici, respectiv abaterea de la valoarea prestabilită;

– eficacitatea unui sistem quasi-viu, al cărui obiectiv este de natur ă economică sau

socială, este definită prin abaterea relativă sau absolută de la valoarea dorită a unui

indicator economic sau social.

c. Eficienţa sistemului este raportul matematic dintre rezultatele (realizările) sistemului şi

consumul de resurse ocazionat de funcţionarea sistemului. Dacă rezultatele (efecte) şi




11

resursele (cheltuielile) pot fi exprimate ca valori financiare, se vorbeşte de eficien ţă

economică (exemplu: rentabilitatea).

d. Robusteţea este proprietatea sistemului de a funcţiona normal în condiţiile prezenţei unor

perturbaţii generate de mediul exterior, în limita unor restricţii.e. Ultrafiabilitatea este capacitatea unui sistem de a-şi menţine eficacitatea în condiţiile în

care o parte din structura acestuia îşi pierde funcţionalitatea (se defectează). Ultrafiabi-

litatea se realizează de obicei prin creşterea complexităţii sistemului, respectiv prin

introducerea de elemente (subsisteme) şi relaţii suplimentare care să intre în funcţiune

atunci când celelalte se defectează. (exemplu: navetele spaţiale, reactoarele nucleare etc.).

f. Adaptabilitatea este proprietatea de a modifica automat funcţionalitatea şi/sau structura în

vederea menţinerii eficienţei în condiţiile unui mediu variabil. De regulă, sistemele vii şi

sistemele quasi-vii sunt sisteme adaptabile (exemplu: transportul aerian).g. Autoadaptarea este proprietatea sistemului de a acumula experienţă şi de a o folosi pentru

creşterea eficienţei şi/sau eficacităţii cu care funcţionează. Sistemele vii sunt

autoinstruibile.

h. Interdependenţa presupune, în primul rând, anumite legături între sisteme şi se manifestă

atunci când cel puţin o ieşire a unui sistem poate fi utilizată ca intrare a altui sistem, cel

puţin la nivelul unor fluxuri de informaţii. Legătura dintre sistem şi mediu este cunoscută

sub denumirea de interfaţă. În cazul sistemelor vii interdependenţa presupune adoptarea

unor reguli generale prin instruireşi educare: reguli lingvistice, alfabet, conven

ţii de

notaţii, definiţii logice şi matematice etc. În al doilea rând, interdependenţa presupune

existenţa unor canale de comunicaţie între interfeţele sistemelor interconectate. Prin

definiţie, subsistemele unui sistem se bucur ă de proprietatea de conectivitate.

i. Interoperativitatea reprezintă proprietatea prin care mai multe sisteme interconectate

funcţionează ca un sistem unic. Prin definiţie, subsistemele unui sistem sunt interoperabile.

j. Sinergia este capacitatea elementelor şi/sau subsistemelor unui ansamblu interconectat şi

interoperabil de a produce mai mult împreună decât separat. Altfel spus, sinergia este acea

stare în care se poate afirma că sistemul este mai mare, mai eficace şi mai eficient decât

suma subsistemelor componente. Sinergia poate fi realizată în condiţiile în care există:

– compatibilitate între obiectivele sistemelor;

– posibilitatea utilizării în comun a unor resurse.




12

1.2.3. Definirea noţiunii de serviciu public

În limbaj curent, noţiunea de serviciu public este utilizată pentru a desemna o activitate de

interes general, prestat ă de un organism, adică de o persoană juridică , autorizat ă de o

autoritate a administra ţ iei publice.

Există două accepţiuni în legătur ă cu definirea noţiunii de serviciu public:

a. Definire în sens material sau, altfel spus, ca tip de activitate de interes general pe care

administraţia înţelege să şi-o asume.

b. Definire în sensul organic sau, altfel spus, organismul prin intermediul căruia se realizează

o activitate de interes general.

Noţiune complexă şi esenţială a dreptului administrativ, acest concept a suportat modificări

importante de-a lungul timpului, care l-au f ăcut să îşi piardă claritatea iniţială. În doctrina

occidentală s-au conturat până în prezent trei definiţii care coexistă şi care au fost preluate în

legislaţia comunitar ă.

Definiţia clasică, conturată la începutul secolului XX, consider ă că serviciul public este acea

activitate de interes general prestată numai de o persoană publică. În această accepţiune

subzistă definiţia lui Duguit, potrivit căruia serviciul public este activitatea pe care

guvernan ţ ii sunt obliga ţ i să o presteze în interesul celor guverna ţ i. Este evident că definirea

serviciului public se face după natura juridică a organului care îl prestează şi care trebuie

neapărat să fie persoană publică, adică statul, colectivitate locală sau altă instituţie publică.

Definiţia interbelică a apărut ca o necesitate impusă de dezvoltarea economică spectaculoasă

a societăţii care solicita servicii publice variate, flexibile şi operative. Până în anul 1939,

aceste servicii erau apanajul statului şi instituţiilor sale care nu mai puteau face faţă cerinţelor

sociale, astfel încât s-a văzut nevoit să încredinţeze unele servicii publice către alte persoane

private. Astfel a apărut ideea prestării unui serviciu public prin intermediul unei firme private.

Această definiţie r ămânea deficitar ă pentru că nu preciza în ce condiţii activitatea unei

persoane private poate fi considerată serviciu public.

Această dilemă s-a lămurit în 1964 când Laubodere a formulat următoarea definiţie: Serviciul public este activitatea de interes general, prestat ă de o persoană privat ă având prerogativele

puterii publice sub controlul administra ţ iei.

Identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a următoarelor condiţii:

a. Interesul general : serviciile publice au ca prim obiectiv interesul public şi nu obţinerea de

profit, condiţie generată de dificultatea de a delimita până unde merge interesul general şi

de unde începe interesul particular în analiza activităţii unei persoane private.

Orice activitate de interes general reprezintă şi un serviciu public.




13

b. Elementul voluntarist, adică inten ţ ia puterilor publice. Mijloacele puterii publice sunt

privilegii acordate persoanei private care serveşte interesul general şi ca atare se bucur ă de

autoritate în raport cu ter ţii (şi nu de egalitate). Acest raport de autoritate permite fie

monopolul asupra unei activităţi, fie emiterea de acte cu caracter unilateral sau chiar

stabilirea de taxe.

Nu există un serviciu public decât dacă puterile publice (autorităţi naţionale sau locale) îşi

manifestă intenţia de a-şi asuma (direct sau indirect) o activitate de interes general. Prin

urmare, nu există servicii publice “prin natura lor”. Noţiunea de serviciu public apare, de

aceea, ca o noţiune subiectivă şi evolutivă. Evoluţia are loc în sensul lărgirii sferei de

cuprindere. Astfel, odată cu dezvoltarea nevoilor în domeniul petrecerii timpului liber,

activităţi cum ar fi exploatarea unui teatru, a unui teleski într-o sta ţiune montană sau

organizarea de competiţii de către federaţiile sportive au devenit servicii publice.

Există anumite dificultăţi în identificarea intenţiei exacte a guvernanţilor, mai ales atuncicând ei încredinţează anumite activităţi de interes general unor persoane private, în mod

expres ca fiind servicii publice. În acest caz este necesar ă prezenţa a trei indicii pentru a

putea identifica serviciul public:

– activitatea trebuie să r ăspundă unei misiuni de interes general;

– organizaţia privată trebuie să dispună de veritabile prerogative de putere publică;

– organizaţia privată trebuie să fie supusă unui control din partea puterilor publice.

În majoritatea cazurilor, voinţa puterilor publice este uşor de identificat: persoana publică

respectivă îşi asumă în mod direct activitatea de interes general în cauză. Dacă activitateade interes general este asigurată de către o persoană privată, trebuie să se ţină seama în

mod special de controlul administraţiei (de către puterea publică). Orice serviciu public

depinde, deci, în mod direct sau indirect, de voinţa unei persoane publice care decide

crearea sa, modul de gestiune, regulile fundamentale de organizare.

c. Controlul administra ţ iei asupra activităţii de prestări servicii publice sau elementul oficial .

Această condiţie derivă din faptul că o persoană privată poate presta un serviciu public

numai printr-o delegare dată de o persoană publică. Delegarea se poate face fie printr-un

contract, fie printr-un act administrativ unilateral explicit sau implicit şi este necesar ă

pentru a stabili limitele în interiorul cărora poate acţiona cel împuternicit.

Existenţa unui regim juridic specific, regimul de drept administrativ, apare în mod clar

atunci când serviciul public este asigurat în mod direct de către o persoană publică.

Realizarea acestei misiuni este însoţită întotdeauna de prerogative sau de constrângeri

caracteristice (proprii) dreptului public.

Dacă serviciul este asigurat de către o persoană privată, referirea la regimul de drept

administrativ are doar o valoare de criteriu de identificare a serviciului public. Aşa cum s-a




14

ar ătat mai sus, pentru existenţa serviciului public, trebuie să existe un control din partea

puterilor publice şi o concesionare a prerogativelor puterii publice către persoana privată.

Definiţia actuală s-a conturat la sfâr şitul anilor 1980 ca urmare a evoluţiei democraţiei,

recunoscându-se faptul că unele servicii publice desf ăşurate de persoane private nu trebuie să se bucure neapărat de prerogativele puterii publice. Precizarea este necesar ă întrucât o serie de

servicii publice de interes social cum ar fi cele de sănătate, cultur ă, învăţământ etc. se

realizează de către persoane private dar f ăr ă prerogativele puterii publice. Ideea

democratismului şi descentralizării a impus în practică sistemul preluării gestiunii serviciilor

publice din mâna statului şi predării lor către persoane private, în condiţiile mai sus amintite.

În jurisprudenţă s-a r ăspândit astfel sintagma servicii private de interes general care nu

corespunde însă pe deplin celor trei condiţii stabilite în practica administraţiei publice, nici

chiar în ţările dezvoltate. Cel puţin sub aspectul controlului, serviciile publice sunt

subordonate administraţiei mai mult ca oricând.

1.2.4. Tipologia serviciilor publice

În literatura de specialitate se utilizează mai multe criterii de clasificare a serviciilor publice.

A. În funcţie de natura lor, serviciile publice sunt:

– servicii publice administrative (SPA)

– servicii publice industriale şi comerciale (SPIC)

Statul a recunoscut, până în primii ani ai secolului XX, aşa-numitele servicii publice

administrative care aveau ca obiect o activitate de natur ă administrativă şi nu comercială.

Astfel, activităţile umane se împăr ţeau în două mari categorii:

– activit ăţ i administrative, pe care le putea desf ăşura numai statul / instituţiile sale

– activităţi industriale sau comerciale, pe care le îndeplineau persoanele private.

În realitate, încă din secolul al XIX-lea, autorităţile administraţiei publice au preluat activităţi

industriale şi comerciale (transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai, distribuţia de

gaze şi electricitate etc.)

Între nivelul de dezvoltare economico-socială şi controlul administrativ al unor sectoare de

activitate s-a creat o contradicţie care, în cele din urmă, a dus la soluţia concesionării

serviciilor comerciale şi industriale de stat către persoane private.

Pe de altă parte, dispariţia totală a statului “jandarm” şi instaurarea statului “providenţei” a

permis din ce în ce mai mult intervenţia colectivităţilor locale în activităţile comerciale şi

industriale şi preluarea în gestiune proprie a acestor activităţi.




15

Din punct de vedere juridic, serviciilor administrative li se aplică regimul juridic

administrativ, iar serviciilor cu caracter industrial şi comercial li se aplică regimul juridic

civil. Distincţia dintre cele două grupe de servicii publice se face pe baza următoarelor criterii:

a. Obiectul activit ăţ ii : dacă activitatea unui serviciu este comparabilă cu aceea a întreprinderii private acesta este un SPIC (de exemplu activitatea de transport), în caz contrar este un

SPA (de exemplu un serviciu de asistenţă socială).

b. Modul de finan ţ are a serviciului: dacă serviciul îşi acoper ă cheltuielile din taxele plătite de

beneficiari este un SPIC, iar dacă sursele de finanţare vin de la buget central/local este un

SPA. Prin urmare, un serviciu public este SPA dacă are ca sursă de finanţare o taxă de

natur ă fiscală sau este un SPIC dacă încasează taxele de la utilizatori – beneficiari.

c. Modul de organizare şi func ţ ionare: dacă regulile de organizare şi funcţionare ale unui

serviciu sunt derogatorii de la dreptul civil, acesta este un SPA, în caz contrar este unSPIC.

S-a pus problema dacă pot exista şi alte servicii publice în afar ă de SPA şi SPIC, de exemplu

serviciile oferite de instituţii cu caracter ştiinţific, cultural sau educativ organizate de societăţi

private care au ca obiect un interes general (ştiinţa, cultura, educaţia).

Se consider ă că serviciile publice corporative şi/sau generate de organisme de intervenţie

economică sau ordine profesionale, constituie o a treia categorie de servicii publice.

Caracterul specific al acestui tip de servicii publice constă în faptul că personalul de

conducere este recrutat dintre aceia care desf ăşoar ă acela şi tip de activitate ca cel pe care-l

genereaz ă.

Regimul juridic aplicabil acestor servicii publice corporative este unul mixt: pe de o parte,

predomină regulile dreptului public (specifice numai SPA) pe de altă parte, funcţionarea lor

este liber ă, supusă regulilor de drept civil (specifice numai SPIC). În practică însă, instanţele

consider ă că acest tip de servicii publice este fie SPA, fie SPIC.

În literatura de specialitate se întâlneşte şi denumirea servicii publice sociale. Această

denumire a fost iniţial utilizată pentru a distinge serviciile publice care aveau ca obiect social

unic domeniul educaţiei: creşe, gr ădiniţe, tabere şcolare etc. Deşi este evident că obiectul unor

asemenea servicii are caracter social, totuşi trebuie luate în considerare şi celelalte două

criterii şi anume, modul de finanţare, respectiv modul de organizare şi funcţionare.

B. În funcţie de modul în care se realizează interesul general se deosebesc:

– servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi individuală a cetăţenilor;

– servicii publice care ofer ă avantaje particularilor în mod indirect;

– servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.

C. În funcţie de raporturile cu serviciile private există:

– servicii monopolizate;




16

– servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;

– servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorităţi a

– administraţiei publice.

D. Din punct de vedere al delegării serviciile publice sunt: – servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot

încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelar ă, starea civilă, autorizarea

construcţiilor sau licenţierea transportului);

– servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritatea, iluminatul stradal,

deratizarea, ecarisajul).

E. Din punct de vedere al importanţei sociale, serviciile publice se împart în:

– servicii publice vitale: alimentarea cu apă, canalizarea, distribuţia de energie electrică,

termoficarea; – servicii publice facultative: amenajarea de parcuri şi locuri de distracţii, centre de

informare etc.

F. În raport cu colectivităţile publice de care depind există:

– servicii publice interne şi extrateritoriale:

Toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în

exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi în

exterior, serviciul marină-aviaţie, care se execută în afara graniţelor). Cu toate acestea,

distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilorde funcţionare a serviciilor;

– servicii civile şi militare, dintre care cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte

stricte, organizate şi conduse după reguli care, par ţial, le sunt proprii. În multe ţări ele

dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă

un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor.

G. În funcţie de gradul de cuprindere există:

– servicii de importan ţă na ţ ional ă, organizate la scara întregului teritoriu;

– servicii locale, organizate la scara colectivităţilor teritoriale judeţene, municipale,or ăşeneşti sau comunale.

H. În funcţie de natura lor, modul de folosire, procesul tehnologic, organizare şi

finanţare, serviciile şi bunurile sunt clasificate internaţional în conformitate cu

Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională (CAEN).

În această clasificare, serviciile publice sunt încadrate pe secţiuni, subsecţiuni, diviziuni,

grupe şi clase (a se vedea subcapitolul 1.3. Clasificarea serviciilor, punctele L – Q).

România a adoptat Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională (CAEN) încă din

anul 1990, fapt ce a permis identificarea tuturor activităţilor şi unificarea denumirilor,




17

sistematizarea şi codificarea lor, respectiv posibilitatea utilizării sistemelor informatice de

prelucrare şi analiză a datelor, conectarea la structurile internaţionale de tipul tabelelor

intr ări–ieşiri (input–output) şi la Sistemul Conturilor Naţionale.

1.2.5. Caracteristicile principale ale serviciilor publice

Serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte

utile imateriale şi intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Ele sunt autonomizate

în procesul adâncirii diviziunii sociale a muncii şi sunt organizate distinct în cadrul sectorului

ter ţiar.

Serviciile prezintă o serie de tr ăsături caracteristice care permit, pe de o parte, identificarea

lor, iar, pe de altă parte, se pot constitui în criterii de delimitare faţă de celelalte domenii aleactivităţii economico-sociale. Întrucât sfera serviciilor este largă şi eterogenă, aceste tr ăsături

pot să nu se regăsească în totalitatea lor în fiecare tip de serviciu.

Serviciile publice industriale, comerciale şi administrative au următoarele caracteristici:

A. Forma nematerială a serviciilor. Cele mai multe dintre servicii nu se concretizează în

bunuri materiale, ci îmbracă forma unor activităţi sau faze ale unor procese economico-

sociale.

Această tr ăsătur

ă, îns

ă, nu trebuie absolutizat

ă. Unele servicii au o expresie material

ă, dar de

o anumită formă specială (suport material) şi corespunzător, o existenţă de sine stătătoare

(benzi magnetice, discuri, soft-uri etc.), însă valoarea intrinsecă a formei materiale a

serviciilor de acest fel este net inferioar ă valorii informaţiilor pe care le vehiculează.

Imaterialitatea serviciilor face ca, în literatura de specialitate, acestea să fie cunoscute sub

denumirea de invizibile, iar comer ţul cu servicii de acest gen este cunoscut sub denumirea de

comer ţ invizibil . De aceea, în comer ţul internaţional cu servicii cele mai multe dintre acestea

nu pot fi identificate la trecerea frontierelor şi, ca atare, de cele mai multe ori, ele ocolesc

barierele vamale tradiţionale.

B. Intangibilitatea serviciilor exprimă faptul că ele nu pot fi percepute sau evaluate cu

ajutorul simţurilor omeneşti (auz, miros, văz, gust etc.) înainte de a fi cumpărate sau chiar

consumate. De exemplu, spectatorul unui film artistic nu ştie în momentul în care cumpăr ă

biletul în ce măsur ă prestaţia actorilor îl satisface, sau o persoană solicită şi achită reparaţia

unui televizor f ăr ă să poată aprecia eficienţa funcţionării acestuia după execuţia lucr ării etc.

Ca urmare apare neîncrederea clientului şi, corespunzător, o anumită reţinere în luarea

deciziei de cumpărare. În aceste condiţii, vânzarea serviciilor necesită eforturi sporite de

cunoaştere a cererii şi de stimulare a ei prin evidenţierea păr ţilor vizibile ale lor exprimate

prin calitatea personalului, caracteristicile echipamentelor, nivelul preţurilor, mediul ambiant,




18

etc. În literatura de specialitate, s-au conturat o serie de modalităţi concrete de evidenţiere a

aspectelor unui serviciu:

Ambian ţ a în care este prestat un serviciu constituie un prim element care ne permite să ne

formăm o imagine cu privire la serviciul respectiv. De exemplu, în învăţământul universitar,temperatura neadecvată în sălile de curs/seminarii, zgomotul, ventilaţia, designul mobilierului,

culorile încă perilor, etc. pot influenţa sensibil atitudinea şi comportamentul studenţilor. Nu

trebuie neglijată nici componenta umană a mediului, cadrul didactic având un rol extrem de

important în ridicarea nivelului calitativ al serviciului de instruire a studenţilor.

Comunica ţ iile cu privire la serviciu, concretizate în publicitate, reclame, minifilme

publicitare, relaţii publice, pliante etc., au menirea să evidenţieze ceea ce este vizibil şi, în

special, cele mai recente îmbunătăţiri aduse acestuia.

Pre ţ ul este folosit de consumator ca un indicator de bază al calităţii serviciilor. În acestcontext stabilirea unui preţ real este foarte importantă, mai ales în cazurile în care prestarea

unui serviciu difer ă sensibil de la o firmă la alta, iar riscul de a cumpăra un serviciu de slabă

calitate este ridicat.

C. Inseparabilitatea în timp şi spa ţ iu a serviciilor, concretizată în faptul că producerea

(prestarea) lor are loc odată cu consumul. Serviciul nu poate exista separat de prestatorul său

şi, implicit, calitatea serviciului este inseparabilă de calitatea prestatorului. Această legătur ă

este mai puternică la unele servicii, cum sunt cele medicale, culturale, de învăţământ,

financiare, etc.

Simultaneitatea producţiei şi consumului de servicii presupune totodată participarea

consumatorului la prestarea serviciului. De pildă, studentul prin participare la cursuri,

seminarii, elaborare de referate, proiecte etc., sau pacientul prin informaţiile pe care le

comunică medicului pentru stabilirea diagnosticului său, sau clientul unei bănci prin simpla

completare a unui formular etc., participă efectiv la derularea serviciului.

Simultaneitatea în timp şi spaţiu este cea mai reprezentativă caracteristică a serviciilor, ea

regăsindu-se aproape în toate serviciile, indiferent că sunt prestate de om sau maşină, că

satisfac nevoi materiale sau spirituale, că sunt destinate persoanelor individuale sau

colectivităţilor. Ea este considerată tr ăsătura fundamentală a serviciilor şi principalul criteriude delimitare a acestora de celelalte activităţi din economie.

D. Variabilitatea serviciilor constă în imposibilitatea repetării acestora în mod identic de la o

prestaţie la alta deoarece ele depind de persoana care le face, de dispoziţia acesteia, de loc, de

moment, etc. De pildă studenţii se aşteaptă ca profesorul sau asistentul să aibă prestaţii

excelente în fiecare zi, consumatorul se aşteaptă ca mâncarea să aibă acelaşi gust ori de câte

ori frecventează un restaurant, etc. În realitate, astfel de situaţii, în forma lor cea mai pur ă,

sunt greu de realizat. Similar, efectuarea unei intervenţii chirurgicale de către un medic




19

variază din punct de vedere calitativ, în funcţie de starea lui de sănătate, de capacitatea de

concentrare la un moment dat, de modul în care pacientul colaborează cu el, etc.

Consumatorii percep această variabilitate şi încearcă să obţină cât mai multe informaţii în

legătur ă cu prestatorul înainte de a lua decizia finală. Din cele prezentate, rezultă că variabilitatea influenţează sensibil asupra calităţii serviciilor şi îngreunează acţiunea de

standardizare a lor. În vederea atenuării acestui efect se apelează la noţiunea de “personalizare

a serviciilor” care presupune o tratare individualizată a clienţilor. Abordarea nediferenţiată a

acestora conduce la situaţii neplăcute atât pentru instituţia prestatoare cât şi pentru clienţi

(consumatori).

Aceste caracteristici constituie elemente de definire a sferei serviciilor şi implicit de

delimitare a acesteia de celelalte activităţi economice.

Totuşi, datorită procesului obiectiv de dezvoltare a serviciilor, de apariţie a unor noi activităţişi de creştere a complexităţii economiei, sfera serviciilor se îmbogăţeşte cu noi tr ăsături, iar

demarcaţia dintre bunuri şi servicii se realizează tot mai greu, multe bunuri necesitând

complementar servicii pentru a putea fi folosite şi invers.

Uneori, în literatura de specialitate se prezintă, în loc de caracteristici, dimensiunile

serviciilor:

a. Aspecte tangibile: structura fizică, utilajele folosite, personalul, instrumentele de

comunicare;

b. Fiabilitatea: capacitatea de a face serviciul promis;

c. Răspunsul : voinţa de a ajuta clientul şi de a face serviciul promis;

d. Competen ţ a: abilitatea şi cunoştinţele necesare prestării serviciului;

e. Curtoazia: gentileţe, respect, consideraţie, cordialitate;

f. Credibilitatea: încredere, atenţie, onestitate;

g. Siguran ţ a: pericole, riscuri, dubii;

h. Accesul : uşurinţa contactului;

i. Comunicarea: informarea clientului, folosirea unui limbaj accesibiI;

j. Inteligen ţ a clientului : perceperea dorinţelor lui.

1.2.6. Principii şi reguli de organizare şi funcţionare a serviciilor publice

Înfiinţarea serviciilor publice, indiferent de natura şi modul lor de gestiune, se face cu condiţia

respectări unor principii de organizare şi funcţionare fundamentale: principiul eficienţei,

principiul echităţii şi principiul descentralizării.

Principiul eficienţei serviciului public este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se

suportă de la buget, adică din taxele şi impozitele plătite de contribuabili. În aceste condiţii,




20

administraţia este obligată să găsească cel mai bun raport între eforturile (costurile) f ăcute şi

efectele obţinute, respectiv cantitatea şi calitatea serviciilor prestate cetăţenilor. Acest

principiu trebuie avut în vedere în toate fazele şi etapele de elaborare a capitolelor de

cheltuieli bugetare necesare funcţionării serviciilor publice.

Pe de altă parte, eficienţa presupune satisfacerea tot mai completă a nevoilor cetăţeanului,

ceea ce face ca, de cele mai multe ori, cheltuielile prevăzute în buget să fie depăşite. Este însă

preferabil să fie satisf ăcut interesul public, chiar dacă administraţia va face datorii, întrucât

scopul de a fi al acesteia este tocmai satisfacerea tuturor condiţiilor pentru desf ăşurarea

normală a vieţii publice. Cu cât serviciul public este mai bine structurat, organizat şi condus,

cu atât banul public este mai bine folosit, cu alte cuvinte, funcţionează mai eficient.

Principiul echităţii (egalităţii) prestărilor de servicii, este un corolar al principiului egalităţii

tuturor cetăţenilor în faţa legii şi, ca atare, toţi cetăţenii trebuie să beneficieze în aceeaşi

măsur ă de serviciile publice. El se aplică deopotrivă agenţilor serviciilor publice şiutilizatorilor serviciilor publice.

Agenţii serviciilor publice sunt supuşi aceloraşi reguli în ceea ce priveşte derularea carierei lor

sau accesul la posturi. Acest principiu explică, astfel, regula fundamentală a funcţiei publice,

aceea a accesului legal la posturile publice. Ea interzice orice discriminare bazată pe motive

de ordin religios, rasial, filozofic sau politic.

Utilizatorii serviciilor sunt, de asemenea, supuşi, în general, aceloraşi reguli. Este de

neconceput o administraţie publică prin care unele categorii de cetăţeni să primească mai

multă căldur ă sau apă, în detrimentul altora. Desigur că în practică apar asemenea discrepanţe,dar acestea provin din reţelele tehnice şi organizatorice, nu din principiile administraţiei.

Jurisprudenţa admite, cu toate acestea, unele inegalităţi de tratament în anumite situaţii, atunci

când utilizatorii se găsesc în situaţii de fapt sau de drept care permit ca ei să fie grupaţi pe

categorii, pentru motive care ţin de interesul general, în temeiul legii. De exemplu, este logic

şi se practică tarife diferenţiate pentru transportul fluvial al localnicilor din Delta Dunării şi al

turiştilor.

Pentru aplicarea deplină a principiului echităţii, administraţia trebuie să recurgă sistematic la

concurenţă şi să asigure transparenţa pentru furnizorii de servicii publice.Principiul descentralizării serviciilor publice este prevăzut atât de Constituţia României cât

şi de Legea Administraţiei Publice Locale şi se concretizează prin deplasarea centrului de

greutate al serviciilor publice de la centru către comunităţile teritoriale.

După cum se ştie, scopul organizării serviciilor publice îl constituie satisfacerea unor interese

generale ale comunităţii. De aici rezultă că descentralizarea va trebui să ţină cont, în primul

rând, de acest scop şi, în ultimul rând, de organizarea (împăr ţirea) administrativ-teritorială.

Ideea contrar ă este falimentar ă, pentru că sacrifică interesele cetăţenilor de dragul autonomiei

locale.




21

Descentralizarea serviciilor publice trebuie să ţină cont de gradul de specializare al acestora şi

de necesitatea continuităţii lor. Astfel, oricât de mult s-ar dori descentralizarea unui serviciu

public, administraţia locală nu va putea realiza acest deziderat în lipsa specialiştilor necesari

acestui serviciu. Este de neconceput ca o comună să-şi înfiinţeze un post de radio f ăr ă

electronişti sau redactori, o şcoală f ăr ă profesori sau un spital f ăr ă medici.

Pentru ca serviciile publice să fie prestate în condiţii de eficienţă, este necesar ca administraţia

publică să aplice anumite reguli precum: regula continuităţii, regula adaptării sau flexibilităţii

şi regula cuantificării:

Regula continuit ăţ ii este impusă de faptul că, prin natura interesului public asigurat, multe

servicii publice nu pot fi întrerupte f ăr ă riscul dereglării sau periclitării vieţii publice. Aceste

servicii vitale pentru orice comunitate trebuie să fie asigurate în mod continuu şi uneori în

mod permanent. De exemplu, spitalele şi serviciile de pază contra incendiilor trebuie să

funcţioneze non stop, în timp ce serviciul stării civile este continuu, f ăr ă a fi însă permanent.

Continuitatea este esenţa serviciului public, ea determinând responsabilitatea administraţiei

faţă de modul în care este respectată. De aceea, administraţia are obligaţia de a prevedea

mijloacele şi modalităţile de intervenţie, de a face stocuri de materii prime şi combustibili, de

a pregăti forme alternative de satisfacere a nevoilor cetăţenilor în cazuri excepţionale etc.

Continuitatea serviciului generează şi alte consecinţe pentru administraţia publică, mai ales cu

privire la regimul contractelor administrative şi al concesionării.

Cei care preiau astfel de situaţii pe baz

ă de contracte sau concesionare trebuie s

ă asigure

funcţionarea regulată a serviciului încredinţat, sub ameninţarea unor sancţiuni în caz contrar

sau, nu de puţine ori, pot primi un ajutor financiar din partea persoanei publice care face

concesiunea, pentru a putea asigura continuitatea serviciului respectiv. De asemenea, acest

principiu a stat mult timp la baza interzicerii absolute a grevei pentru agenţii din cadrul

serviciilor publice. Ulterior, dreptul la grevă a fost recunoscut, dar în situaţii cu totul speciale

şi numai după ce au fost epuizate toate soluţiile de reconciliere.

Regula adapt ării (flexibilităţii) la nevoia socială este determinată de faptul că nevoile sociale

sunt în continuă diversificare şi modificare cantitativă şi calitativă, iar serviciul trebuie să

r ăspundă prompt şi eficient la evoluţia nevoilor colective şi exigenţele interesului general.

Adaptarea serviciului public la nevoia socială se realizează prin Statutul de organizare şi

func ţ ionare a prestatorului de servicii: regie autonomă, societate comercială, instituţie publică

etc. Statutul oricărui serviciu public este definit de o autoritate a administraţiei publice şi că

dezvoltarea, restrângerea, transferul sau încetarea acestuia se hotăr ăşte de către administraţie.

Ca atare, serviciile publice create de administraţie r ămân sub autoritatea acesteia, indiferent

de modul de organizare şi funcţionare a lor.

În cazul persoanelor juridice care au în obiectul lor de activitate prestări de servicii, dar nu se

află sub autoritatea administraţiei publice, indiferent de forma în care se prestează serviciul




22

public (locaţie, închiriere, concesiune), administraţia trebuie să prevadă condiţii contractuale

obligatorii pentru prestator şi posibilitatea adaptabilităţii serviciului la cererea socială. În

cazul acestor contracte administrative apare situaţia specială regulilor de drept public întrucât

administraţia r ăspunde la comanda socială, indiferent cui a delegat gestiunea serviciului

public. Clauzele obligatorii în sarcina prestatorilor de servicii nu încalcă principiul libertăţiide voinţă a păr ţilor contractante, ci exprimă, în termenii dreptului public, atributul

administraţiei ca reprezentantă a cetăţenilor, calitatea de autoritate publică.

Regula cuantificării rezultatelor serviciului public este determinată de cel puţin două

motivaţii concrete:

– necesitatea aprecierii corecte a modului în care serviciul public satisface cerin ţele sociale

ale cetăţenilor şi, implicit, evaluarea rapidă a activităţii serviciului;

– necesitatea asigur ării transparenţei faţă de cetăţeni, aceştia putând, graţie cuantificării, să

controleze modul în care se desf ăşoar ă activitatea serviciilor publice, asigurându-se înacest fel principiul echităţii acestora.

1.2.7. Noţiuni şi definiţii specifice serviciilor publice

Serviciile comunitare de utilit ăţ i publice, denumite pe scurt servicii de utilit ăţ i publice, sunt

definite ca totalitatea ac ţ iunilor şi activit ăţ ilor reglementate prin care se asigur ă satisfacerea

nevoilor de utilitate şi interes public general ale colectivit ăţ ilor locale cu privire la:

– alimentarea cu apă; – canalizarea şi epurarea apelor uzate;

– colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale;

– producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat;

– salubrizarea localităţilor;

– iluminatul public;

– administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi

altele asemenea;

– transportul public local.În domeniul serviciilor publice se întâlnesc frecvent următoarele noţiuni:

Asocia ţ ie de dezvoltare comunitar ă – asocierea intercomunitar ă, realizată în condiţiile legii,

între două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale limitrofe, reprezentate prin

autorităţile administraţiei publice locale, în scopul înfiinţării, dezvoltării, gestionării şi/sau

exploatării în comun a unor sisteme comunitare de utilităţi publice şi al furnizării/prestării de

servicii de utilităţi publice utilizatorilor pe raza teritorială a unităţilor administrativ-teritoriale

asociate;




23

Autorit ăţ i de reglementare competente – Autoritatea Naţională de Reglementare pentru

Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice (ANRSC), Autoritatea Naţională de Reglementare

în Domeniul Energiei (ANRE), Autoritatea Rutier ă Română (ARR), sau autorităţile

administraţiei publice locale, după caz;

Autoriza ţ ie – act tehnic şi juridic emis de autoritatea de reglementare competentă, prin care se

acordă unei persoane juridice permisiunea de a monta, a pune în funcţiune, a modifica, a

repara şi a exploata sisteme de repartizare a costurilor;

Avizare pre ţ uri şi tarife – activitatea de analiză şi verificare a preţurilor şi tarifelor,

desf ăşurată de autorităţile de reglementare competente, cu respectarea procedurilor de

stabilire, ajustare sau modificare a preţurilor şi tarifelor, concretizată prin emiterea unui aviz

de specialitate;

Delegare de gestiune a unui serviciu – procedura prin care o unitate administrativ-teritorială sau o asociaţie de dezvoltare comunitar ă atribuie ori încredinţează unuia sau mai multor

operatori titulari de licenţă, în condiţiile prezentei legi, gestiunea unui serviciu de utilităţi

publice a cărui r ăspundere o are, precum şi exploatarea sistemului de utilităţi publice aferent;

Licen ţă – actul tehnic şi juridic emis de autoritatea de reglementare competentă, prin care se

recunosc calitatea de operator de servicii de utilităţi publice într-un domeniu reglementat,

precum şi capacitatea şi dreptul de a furniza/presta un serviciu de utilităţi publice;

Operator – persoană juridică română sau str ăină care are competenţa şi capacitatea

recunoscute prin licenţă

de a furniza/presta, în condiţiile reglement

ărilor în vigoare, un

serviciu de utilităţi publice şi care asigur ă nemijlocit administrarea şi exploatarea sistemului

de utilităţi publice aferent acestuia. Operatori pot fi:

– autorităţile administraţiei publice locale sau o structur ă proprie a acestora cu personalitate

juridică;

– asociaţiile de dezvoltare comunitar ă;

– societăţile comerciale înfiinţate de autorităţile administraţiei publice locale sau de

asociaţiile de dezvoltare comunitar ă, cu capital social al unităţilor administrativ-teritoriale;

– societăţile comerciale cu capital social privat sau mixt;

Utilizatori – persoane fizice sau juridice care beneficiază, direct ori indirect, individual sau

colectiv, de serviciile de utilităţi publice, în condiţiile legii;

Sistem de utilit ăţ i publice – ansamblul bunurilor mobile şi imobile, dobândite potrivit legii,

constând din terenuri, clădiri, construcţii şi instalaţii tehnologice, echipamente şi dotări

functionale, specific unui serviciu de utilităţi publice, prin ale cărui exploatare şi funcţionare

se asigur ă furnizarea/prestarea serviciului;

Infrastructura tehnico-edilitar ă – ansamblul sistemelor de utilităţi publice destinate

furnizării/prestării serviciilor de utilităţi publice; infrastructura tehnico-edilitar ă apar ţine




24

domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale şi este supusă regimului

juridic al proprietăţii publice sau private, potrivit legii;

Domeniu public - totalitatea bunurilor mobile şi imobile dobandite potrivit legii, aflate în

proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, care, potrivit legii ori prin natura lor,sunt de folosinţă sau interes public local ori judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a

consiliilor locale sau a consiliilor judeţene şi care nu au fost declarate prin lege bunuri de uz

ori de interes public naţional;

Domeniu privat – totalitatea bunurilor mobile şi imobile, altele decât cele prevăzute la lit. k),

intrate în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale prin modalităţile prevăzute de lege;

Monopol în domeniul serviciilor de utilit ăţ i publice – situaţie de piaţă caracteristică unor

servicii de utilităţi publice care, pe o arie teritorială delimitată, pot fi furnizate/prestate numai

de un singur operator; Stabilirea pre ţ urilor şi tarifelor – procedura de analiză a calculaţiei preţurilor şi tarifelor,

elaborată şi aprobată de autorităţile de reglementare competente, prin care se stabilesc

structura şi nivelurile preţurilor şi tarifelor, după caz, pentru serviciile de utilităţi publice;

Ajustarea pre ţ urilor şi tarifelor – procedura de analiză a nivelului preţurilor şi tarifelor

existente, elaborată şi aprobată de autorităţile de reglementare competente, prin care se

asigur ă corelarea nivelului preţurilor şi tarifelor stabilite anterior cu evoluţia generală a

preţurilor şi tarifelor din economie;

Modificarea pre ţ urilor şi tarifelor – procedura de analiză a structurii şi nivelului preţurilor şitarifelor existente, elaborată şi aprobată de autorităţile de reglementare competente, aplicabilă

în situaţiile când intervin schimbări în structura costurilor care conduc la recalcularea

preţurilor şi tarifelor.

1.3. Clasificarea serviciilor (CAEN)

Clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN) asigur ă identificarea tuturor

activităţilor şi codificarea lor într-un sistem unitar. Aceasta permite organizarea, raţionalizareaşi informatizarea fluxurilor informaţionale economico-sociale, respectiv crearea facilităţilor

de prelucrare pentru integrarea în sistemele naţionale şi internaţionale de prezentare şi analiză

a informaţiilor.

În CAEN, activităţile economico-sociale sunt grupate pe următoarele trepte: secţiune,

diviziune, grupă şi clasă, care sunt constituite după principiul omogenităţii ca totalitate de

activităţi care au drept caracteristici comune:

– natura bunurilor şi serviciilor prestate (componenta lor fizică, stadiul de fabricaţie,

necesităţile pe care le pot satisface);




25

– modul de folosire al bunurilor şi serviciilor de către agenţii economici (consum

intermediar, consum final şi formarea capitalului etc);

– materia prima, procesele tehnologice, organizarea şi finanţarea producţiei.

Importanţa acestor caracteristici variază în funcţie de gradul de detaliere a categoriilor dinCAEN.

În continuare este prezentată clasificarea serviciilor extrasă din CAEN.

1.3.1. Categoria E – Energie electrică şi termică, gaze şi apă

Categoria E se refer ă la energie electrică şi termică, gaze şi apă şi conţine două diviziuni: 40

referitoare la producţia şi furnizarea de energie electrică şi termincă, gase şi apă, respectiv 41

referitoare la captarea, tratarea şi dsitribuţia apei. Grupele şi clasele din categoria E sunturmătoarele:

40 Producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze şi apă

401 Producţia şi distribuţia energiei electrice

4011 Producţia de energie electrică

4012 Transportul energiei electrice

4013 Distribuţia şi comercializarea energiei electrice

402 Producţia gazelor; distribuţia combustibililor gazoşi prin conducte

4021 Producţia gazelor

4022 Distribuţia şi comercializarea combustibililor gazoşi prin conducte

403 Producţia şi distribuţia energiei termice şi a apei calde

4030 Producţia şi distribuţia energiei termice şi a apei calde

41 Captarea, tratarea şi distribuţia apei



1.3.2. Categoria F – Construcţii

Categoria F se refer ă la construcţii şi conţine o singur ă diviziune (45) cu următoarele grupe şi

clase:

45 Construcţii

451 Organizarea de şantiere şi pregătirea terenului

4511 Demolarea construcţiilor, terasamente şi organizare de şantiere

4512 Lucr ări de foraj şi sondaj pentru construcţii

452 Construcţii de clădiri sau păr ţi ale acestora; geniu civil

4521 Construcţii de clădiri şi lucr ări de geniu




26

4522 Lucr ări de învelitori, şarpante şi terase la construcţii

4523 Construcţii de autostr ăzi, drumuri, aerodroame şi baze sportive

4524 Construcţii hidrotehnice

4525 Alte lucr ări speciale de construcţii

453 Lucr ări de instalaţii pentru clădiri4531 Lucr ări de instalaţii electrice

4532 Lucr ări de izolaţii şi protecţie anticorozivă

4533 Lucr ări de instalaţii tehnico-sanitare

4534 Alte lucr ări de instalaţii

454 Lucr ări de finisare

4541 Lucr ări de ipsoserie

4542 Lucr ări de tâmplărie şi dulgherie

4543 Lucr ări de pardosire şi placare a pereţilor

4544 Lucr ări de vopsitorie, zugr ăveli şi montări de geamuri

4545 Alte lucr ări de finisare

455 Închirierea utilajelor de construcţii şi demolare, cu personal de deservire aferent

4550 Închirierea utilajelor de construcţii şi demolare, cu personal de deservire aferent

1.3.3. Categoria G. Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, reparareautovehicule, motociclete şi bunuri personale şi de uz gospodăresc

Categoria G se refer ă la comer ţul cu ridicata şi amănuntul, întreţinerea şi reparareaautovehiculelor, motocicletelor şi bunurilor personale şi de uz gospodăresc. Conţine

următoarele grupe şi clase:

50 Comer ţ cu ridicata şi cu amănuntul, întreţinerea şi repararea autovehiculelor şi a

motocicletelor; comer ţ cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule

501 Comer ţ cu autovehicule

5010 Comer ţ cu autovehicule

502 Întreţinerea şi repararea autovehiculelor

5020 Întreţinerea şi repararea autovehiculelor503 Comer ţ cu piese şi accesorii pentru autovehicule

5030 Comer ţ cu piese şi accesorii pentru autovehicule

504 Comer ţ cu motociclete, piese şi accesorii aferente; întreţinerea şi repararea

motocicletelor

5040 Comer ţ cu motociclete, piese şi accesorii aferente şi reparaţii

505 Comer ţ cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule

5050 Comer ţ cu amănuntul al carburanţilor pentru autovehicule

51 Comer ţ cu ridicata şi servicii de intermediere în comer ţul cu ridicata (cu excepţia

autovehiculelor şi motocicletelor)




27

511 Activităţi de intermediere în comer ţul cu ridicata

5111 Intermedieri în comer ţul cu materii prime agricole, animale vii, materii prime

textile şi cu semiproduse

5112 Intermedieri în comer ţul cu combustibili, minerale şi produse chimice pentru

industrie5113 Intermedieri în comer ţul cu material lemnos şi de construcţii

5114 Intermedieri în comer ţul cu maşini, echipamente industriale, nave şi avioane

5115 Intermedieri în comer ţul cu mobilă, articole de menaj şi de fier ărie

5116 Intermedieri în comer ţul cu textile, confecţii, încălţăminte şi articole

5117 Intermedieri în comer ţul cu produse alimentare, băuturi şi tutun

5118 Intermedieri în comer ţul specializat în vanzarea produselor cu caracter specific,

5119 Intermedieri în comer ţul cu produse diverse

512 Comer ţ cu ridicata al produselor agricole brute şi al animalelor vii

5121 Comer ţ cu ridicata al cerealelor, seminţelor şi furajelor

5122 Comer ţ cu ridicata al florilor şi al plantelor

5123 Comer ţ cu ridicata al animalelor vii

5124 Comer ţ cu ridicata al pieilor brute şi al pieilor prelucrate

5125 Comer ţ cu ridicata al tutunului neprelucrat

513 Comer ţ cu ridicata al produselor alimentare, al băuturilor şi al tutunului

5131 Comer ţ cu ridicata al fructelor şi legumelor

5132 Comer ţ cu ridicata al cărnii şi produselor din carne

5133 Comer ţ cu ridicata al produselor lactate, ouălor, uleiurilor şi gr ăsimilorcomestibile

5134 Comer ţ cu ridicata al băuturilor

5135 Comer ţ cu ridicata al produselor din tutun

5136 Comer ţ cu ridicata al zahărului, ciocolatei şi produselor zaharoase

5137 Comer ţ cu ridicata cu cafea, ceai, cacao şi condimente

5138 Comer ţ cu ridicata, specializat, al altor alimente, inclusiv peşte, crustacee

şi moluşte

5139 Comer ţ cu ridicata, nespecializat, de produse alimentare, băuturi şi tutun

514 Comer ţ cu ridicata al bunurilor de consum, altele decât cele alimentare5141 Comer ţ cu ridicata al produselor textile

5142 Comer ţ cu ridicata al îmbr ăcămintei şi încălţămintei

5143 Comer ţ cu ridicata al aparatelor electrice şi de uz gospodăresc, al aparatelor de

radio şi televizoarelor

5144 Comer ţ cu ridicata al produselor din ceramică, sticlărie, tapete şi produse de

întreţinere

5145 Comer ţ cu ridicata al produselor cosmetice şi de parfumerie

5146 Comer ţ cu ridicata al produselor farmaceutice

5147 Comer ţ cu ridicata al altor bunuri de consum, nealimentare




28

515 Comer ţ cu ridicata al produselor intermediare neagricole şi al deşeurilor

5151 Comer ţ cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi şi al produselor

derivate

5152 Comer ţ cu ridicata al metalelor şi minereurilor metalice

5153 Comer ţ cu ridicata al materialului lemnos şi de construcţii5154 Comer ţ cu ridicata al echipamentelor şi furniturilor de fier ărie pentru instalaţii

sanitare şi de încălzire

5155 Comer ţ cu ridicata al produselor chimice

5156 Comer ţ cu ridicata al altor produse intermediare

5157 Comer ţ cu ridicata al deşeurilor şi resturilor

518 Comer ţ cu ridicata al maşinilor, echipamentelor şi furniturilor

5181 Comer ţ cu ridicata al maşinilor-unelte

5182 Comer ţ cu ridicata al maşinilor pentru industria minier ă şi construcţii

5183 Comer ţ cu ridicata al maşinilor pentru industria textilă şi al maşinilor de cusut

şi de tricotat

5184 Comer ţ cu ridicata al calculatoarelor, echipamentelor periferice şi software-ului

5185 Comer ţ cu ridicata al altor maşini şi echipamente de birou

5186 Comer ţ cu ridicata al altor componente şi echipamente electronice

5187 Comer ţ cu ridicata al altor aparaturi utilizate în industrie, comer ţ şi transporturi

5188 Comer ţ cu ridicata al maşinilor, accesoriilor şi uneltelor agricole, inclusiv al

tractoarelor

519 Comer ţ cu ridicata al altor produse5190 Comer ţ cu ridicata al altor produse

52 Comer ţ cu amănuntul (cu excepţia autovehiculelor şi motocicletelor); repararea bunurilor

personale şi gospodăreşti

521 Comer ţul cu amănuntul în magazine nespecializate

5211 Comer ţ cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă

de produse alimentare, băuturi şi tutun

5212 Comer ţ cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă

de produse nalimentare

522 Comer ţ cu amănuntul al produselor alimentare, băuturilor şi al produselor din tutun,

în magazine specializate

5221 Comer ţ cu amănuntul al fructelor şi legumelor proaspete

5222 Comer ţ cu amănuntul al cărnii şi al produselor din carne

5223 Comer ţ cu amănuntul al peştelui, crustaceelor şi moluştelor

5224 Comer ţ cu amănuntul al pâinii, produselor de patiserie şi produselor zaharoase

5225 Comer ţ cu amănuntul al băuturilor

5226 Comer ţ cu amănuntul al produselor din tutun

5227 Comer ţ cu amănuntul, în magazine specializate, al produselor alimentare




29

523 Comer ţ cu amănuntul, în magazine specializate, al produselor farmaceutice

şi medicale, al produselor de cosmetică şi de parfumerie

5231 Comer ţ cu amănuntul al produselor farmaceutice

5232 Comer ţ cu amănuntul al articolelor medicale şi ortopedice

5233 Comer ţ cu amănuntul al produselor cosmetice şi de parfumerie524 Comer ţul cu amănuntul, în magazine specializate, al altor produse

5241 Comer ţul cu amănuntul al textilelor

5242 Comer ţ cu amănuntul al îmbr ăcămintei

5243 Comer ţ cu amănuntul al încălţămintei şi articolelor din piele

5244 Comer ţ cu amănuntul al mobilei, al articolelor de iluminat şi al altor articole

de uz casnic

5245 Comer ţ cu amănuntul al articolelor şi aparatelor electro-menajere, al aparatelor

de radio şi televizoarelor

5246 Comer ţ cu amănuntul cu articole de fierarie, cu articole din sticlă şi cu cele

pentru vopsit

5247 Comer ţ cu amănuntul al căr ţilor, ziarelor şi articolelor de papetărie

5248 Comer ţul cu amănuntul, în magazine specializate, al altor produse

525 Comer ţ cu amănuntul al bunurilor de ocazie vândute prin magazine

5250 Comer ţ cu amănuntul al bunurilor de ocazie vândute prin magazine

526 Comer ţ cu amănuntul neefectuat prin magazine

5261 Comer ţ cu amănuntul prin corespondenţă

5262 Comer ţ cu amănuntul prin standuri şi pieţe5263 Comer ţ cu amănuntul care nu se efectuează prin magazine

527 Reparaţii de articole personale şi gospodaresti

5271 Reparaţii de încălţăminte şi ale altor articole din piele

5272 Reparaţii de articole electrice de uz gospodăresc

5273 Reparaţii de ceasuri şi bijuterii

5274 Alte reparaţii de articole personale

1.3.4. Categoria H – hoteluri şi restaurante

Categoria H se refer ă la hoteluri şi restaurante şi conţine o singur ă diviziune (55) cu


55 Hoteluri şi restaurante

551 Hoteluri

5510 Hoteluri

552 Campinguri şi alte facilităţi pentru cazare de scurtă durată

5521 Tabere de tineret şi refugii montane

5522 Campinguri, inclusiv parcuri pentru rulote




30

5523 Alte mijloace de cazare

553 Restaurante

5530 Restaurante

554 Baruri

5540 Baruri555 Cantine şi alte unitati de preparare a hranei

5551 Cantine

5552 Alte unitati de preparare a hranei

1.3.5. Categoria I – transport, depozitare şi comunicaţii

Categoria I se refer ă la transport, depozitare şi comunicaţii şi conţine mai multe diviziuni (60,

61, 62, 63 şi 64) cu următoarele grupe şi clase:60 Transporturi terestre; transporturi prin conducte

601 Transportul pe calea ferată

6010 Transporturi pe calea ferată

602 Alte transporturi terestre

6021 Alte transporturi terestre de călători, pe bază de grafic

6022 Transporturi cu taxiuri

6023 Transporturi terestre de călători, ocazionale

6024 Transporturi rutiere de marfuri

603 Transporturi prin conducte

6030 Transporturi prin conducte

61 Transporturi pe apa

611 Transporturi maritime şi de coastă

6110 Transporturi maritime şi de coastă

612 Transporturi pe căi navigabile interioare

6120 Transporturi pe căi navigabile interioare

62 Transporturi aeriene

621 Transporturi aeriene, după grafic6210 Transporturi aeriene dupa grafic

622 Transporturi aeriene, ocazionale

6220 Transporturi aeriene ocazionale

623 Transport spaţial

6230 Transporturi spaţiale

63 Activităţi anexe şi auxiliare de transport, activităţi ale agenţiilor de turism

631 Manipulări şi depozitări

6311 Manipulări




31

6312 Depozitări

632 Alte activităţi anexe transporturilor

6321 Alte activităţi anexe transporturilor terestre

6322 Alte activităţi anexe transporturilor pe apă

6323 Alte activităţi anexe transporturilor aeriene633 Activităţi ale agenţiilor de voiaj şi a tur-operatorilor; activităţi de asistenţă turistică

6330 Activităţti ale agenţiilor de voiaj şi a tur-operatorilor; activităţi de asistenţă

turistică

634 Activităţi ale altor agenţii de transport

6340 Activităţi ale altor agenţii de transport

64 Poştă şi telecomunicaţii

641 Activităţi de poştă şi de curier

6411 Activităţile poştei naţionale6412 Alte activităţi de curier (altele decât cele de poşta naţională)

642 Telecomunicaţii

6420 Telecomunicaţii

1.3.6. Categoria J – intermedieri financiare

Categoria J se refer ă la intermedieri financiare şi conţine mai multe diviziuni (65, 66 şi 67) cu


65 Intermedieri financiare (cu excepţia activităţilor de asigur ări şi ale caselor de pensii)

651 Intermediere monetar ă

6511 Activităţi ale băncii centrale (naţionale)

6512 Alte activităţi de intermedieri monetare

652 Alte intermedieri financiare

6521 Activităţi de creditare pe baza de contract (Leasing financiar)

6522 Alte activităţi de creditare

6523 Alte tipuri de intermedieri financiare

66 Activităţi de asigur ări şi ale caselor de pensii (cu excepţia celor din sistemul public deasigur ări sociale)

660 Activităţi de asigurari şi ale caselor de pensii (cu excepţia celor din sistemul public de

asigur ări sociale)

6601 Activităţi de asigur ări de viaţă

6602 Activităţi ale caselor de pensii (cu excepţia celor din sistemul public de asigur ări

sociale)

6603 Alte activităţi de asigur ări (exceptând asigur ările de viaţă)

67 Activităţi auxiliare intermedierilor financiare




32

671 Activităţi auxiliare intermedierilor financiare (cu excepţia caselor de asigur ări

şi de pensii)

6711 Administrarea pieţelor financiare

6712 Activităţi de intermediere a tranzacţiilor financiare şi administrare a fondurilor

(agenţi financiari)6713 Activităţi auxiliare intermedierilor financiare (cu excepţia caselor de asigur ări

şi de pensii)

672 Activităţi auxiliare ale caselor de asigur ări şi de pensii

6720 Activităţi auxiliare ale caselor de asigur ări şi de pensii

1.3.7. Categoria K – tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de serviciiprestate în principal întreprinderilor

Categoria K se refer ă la tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în

principal întreprinderilor şi conţine mai multe diviziuni (70, 71, 72, 73 şi 74) cu următoarele

grupe şi clase:

70 Tranzacţii imobiliare

701 Activităţi imobiliare cu bunuri proprii

7011 Dezvoltare (promovare) imobiliar ă

7012 Cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobiliare proprii

702 Închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare, proprii sau închiriate

7020 Închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate

703 Activităţi imobiliare pe bază de tarife sau contract

7031 Agenţii imobiliare

7032 Administrarea imobilelor pe bază de tarife sau contract

71 Închirierea maşinilor şi echipamentelor, f ăr ă operator şi a bunurilor personale

şi gospodăreşti

711 Închirierea autoturismelor şi utilitarelor de capacitate mică

7110 Închirierea autoturismelor şi utilitarelor de capacitate mică

712 Închirierea altor mijloace de transport7121 Închirierea altor mijloace de transport terestru

7122 Închirierea mijloacelor de transport pe apă

7123 Închirierea mijloacelor de transport aerian

713 Închirierea maşinilor şi echipamentelor

7131 Închirierea maşinilor şi echipamentelor agricole

7132 Închirierea maşinilor şi echipamentelor pentru construcţii, f ăr ă personal de

deservire aferent

7133 Închirierea maşinilor şi echipamentelor de birou, inclusiv a calculatoarelor

7134 Închirierea altor maşini şi echipamente




33

714 Închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti

7140 Închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti

72 Informatică şi activităţi conexe

721 Consultanta în domeniul echipamentelor de calcul (hardware), exclusiv consultanţă

şi furnizare de programe

7210 Consultanţă în domeniul echipamentelor de calcul (hardware)

722 Consultanţă şi furnizare de programe informatice (software)

7221 Editare de programe

7222 Consultanţă şi furnizare de alte produse software

723 Prelucrarea informatică a datelor

7230 Prelucrarea informatică a datelor

724 Activităţi legate de băncile de date

7240 Activităţi legate de bazele de date725 Intreţinerea şi repararea maşinilor de birou, de contabilizat şi a calculatoarelor

7250 Intretinerea şi repararea maşinilor de birou, de contabilizat şi a calculatoarelor

726 Alte activităţi legate de informatică

7260 Alte activităţi legate de informatica

73 Cercetare-dezvoltare

731 Cercetare-dezvoltare în stiinte fizice şi naturale

7310 Cercetare-dezvoltare în ştiinte fizice şi naturale

732 Cercetare-dezvoltare în ştiinţe sociale şi umaniste

7320 Cercetare-dezvoltare în ştiinţe sociale şi umaniste74 Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor

741 Activităţi juridice, de contabilitate şi revizie contabilă, consultanţă în domeniul fiscal;

activităţi de studii de piaţă şi de sondaj; consultanţă pentru afaceri şi management

7411 Activităţi juridice

7412 Activităţi de contabilitate, revizie contabilă, consultanţă în domeniul fiscal

7413 Activităţi de studiere a pieţei şi de sondaj

7414 Activităţi de consultanţă pentru afaceri şi management

7415 Activităţile de management ale holdingurilor

742 Activităţi de arhitectur ă, inginerie şi servicii de consultanţă tehnică legate de acestea

7420 Activităţi de arhitecturaă inginerie şi servicii de consultanţă tehnica legate

de acestea

743 Activităţi de testări şi analize tehnice

7430 Activităţi de testări şi analize tehnice

744 Publicitate

7440 Publicitate

745 Selecţia şi plasarea for ţei de muncă

7450 Selecţia şi plasarea for ţei de muncă




34

746 Activităţi de investigaţie şi protecţie a bunurilor şi persoanelor

7460 Activităţi de investigatie şi protecţie a bunurilor şi persoanelor

747 Activităţi de întreţinere şi cur ăţare a clădirilor

7470 Activităţi de întreţinere şi cur ăţare a clădirilor

748 Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor7481 Activităţi fotografice

7482 Activităţi de ambalare

7485 Activităţi de secretariat şi traducere

7486 Activităţi ale centrelor de intermediere telefonică

7487 Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor

1.3.8. Categoria L – administraţie publică, apărare, asigurări sociale

Categoria L se refer ă la administraţie publică, apărare şi asigur ări sociale din sistemul public.

Conţine o singur ă diviziune (75) cu următoarele grupe şi clase:

75 Administraţie publică şi apărare; asigur ări sociale din sistemul public

751 Administraţie generală, economică şi socială

7511 Servicii de administraţie generală

7512 Reglementarea activităţilor organismelor care prestează servicii în domeniul

îngrijirii sănătăţii, învăţământului, culturii şi al altor activităţi sociale, excluzând

protecţia socială

7513 Controlul activităţilor economice

7514 Servicii de susţinere a administraţiilor publice

752 Activităţi de servicii pentru societate

7521 Activităţi de afaceri externe

7522 Activităţi de apărare naţională

7523 Activităţi de justiţie

7524 Activităţi de ordine publică

7525 Activităţi de protecţie civilă

753 Activităţi de protecţie socială obligatorie7530 Activităţi de protecţie socială obligatorie

1.3.9. Categoria M – învăţământ

Categoria M se refer ă la învăţământ şi conţine o singur ă diviziune (80) cu următoarele grupe

şi clase:

80 Învăţământ

801 Învăţământ primar




35

8010 Învăţământ primar

802 Învăţământ secundar

8021 Învăţământ secundar general

8022 Învăţământ secundar teoretic, tehnic sau profesional

803 Învăţământ superior8030 Învăţământul superior

804 Alte forme de învăţământ

8041 Scoli de conducere (pilotaj)

8042 Alte forme de învăţământ

1.3.10. Categoria N – sănătate şi asistenţă socială

Categoria N se refer ă la sănătate şi asistenţă socială şi conţine o singur ă diviziune (85) cuurmătoarele grupe şi clase:

85 Sănătate şi asistenţă socială

851 Activităţi referitoare la sănătatea umana

8511 Activităţi de asistenţă spitalicească şi sanatorială

8512 Activităţi de asistenţă medicală ambulatorie

8513 Activităţi de asistenţă stomatologică

8514 Alte activităţi referitoare la sănătatea umană

852 Activităţi veterinare

8520 Activităţi veterinare

853 Asistenţă socială

8531 Activităţi de asistenţă socială, cu cazare

8532 Activităţi de asistenţă socială, f ăr ă cazare

1.3.11. Categoria O – alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale

Categoria N se refer ă la alte activităţi de servicii colective, sociale şi patronale. Conţine mai

multe diviziuni (90, 91, 92 şi 93) cu următoarele grupe şi clase:

90 Eliminarea deşeurilor şi a apelor uzate; salubritate şi activităţi similare

900 Eliminarea deşeurilor şi a apelor uzate; salubritate şi activităţi similare

9001 Colectarea şi tratarea apelor uzate

9002 Colectarea şi tratarea altor reziduuri

9003 Salubritate, depoluare şi activităţi similare

91 Activităţi asociative diverse

911 Activităţi ale organizaţiilor economice, patronale şi profesionale

9111 Activităţi ale organizaţiilor economice şi patronale




36

9112 Activităţi ale organizaţiilor profesionale

912 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor

9120 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor

913 Alte activităţi asociative

9131 Activităţi ale organizaţiilor religioase9132 Activităţi ale organizaţiilor politice

9133 Alte activităţi asociative

92 Activităţi recreative, culturale şi sportive

921 Activităţi cinematografice şi video

9211 Producţia de filme cinematografice şi video

9212 Distribuţia de filme cinematografice şi video

9213 Proiecţia de filme cinematografice

922 Activităţi de radio şi televiziune9220 Activităţi de radio şi televiziune

923 Alte activităţi de spectacole

9231 Creaţie şi interpretare artistică şi literar ă

9232 Activităţi de gestionare a sălilor de spectacol

9233 Bâlciuri şi parcuri de distracţii

9234 Alte activităţi de spectacole

924 Activităţi ale agenţiilor de presă

9240 Activităţi ale agenţiilor de presă

925 Activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte activităţi9251 Activităţi ale bibliotecilor şi arhivelor

9252 Activităţi ale muzeelor, conservarea monumentelor şi clădirilor

9253 Activităţi ale gr ădinilor botanice şi zoologice şi ale rezervaţiilor

926 Activităţi sportive

9261 Activităţi ale bazelor sportive

9262 Alte activităţi sportive

927 Alte activităţi recreative

9271 Jocuri de noroc şi pariuri

9272 Alte activităţi recreative93 Alte activităţi de servicii personale

930 Alte activităţi de servicii

9301 Spălarea, cur ăţarea şi vopsirea textilelor şi blănurilor

9302 Coafur ă şi alte activităţi de înfrumuseţare

9303 Activităţi de pompe funebre şi similare

9304 Activităţi de întreţinere corporală

9305 Alte activităţi de servicii personale




37

1.3.9. Categoria P – activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare

Categoria P se refer ă la activităţi ale personalului angajat în gospodării personale şi conţine

mai multe diviziuni (95, 96 şi 97) cu următoarele grupe şi clase:

95 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale

950 Activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare

9500 Activităţi ale personalului angajat în gospodării particulare

96 Activităţi desf ăşurate în gospodării private, de producere a bunurilor destinate consumului

propriu

960 Activităţi desf ăşurate în gospodării private, de producere a bunurilor destinate

consumului propriu

9600 Activităţi desf ăşurate în gospodării private, de producere a bunurilor destinateconsumului propriu

97 Activităţi ale gospodăriilor private, de servicii pentru scopuri proprii



1.3.9. Categoria Q – activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale

Categoria Q se refer ă la activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale şi conţine omai multe diviziuni (95, 96 şi 97) cu următoarele grupe şi clase:

99 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale



Bibliografie

Coteanu, I., Seche, L. Seche, M. (coord.), Burnei, A., Ciobanu, E., Contraş, E., Creţa, Z., Hristea, V.,Mareş, L., Stîngaciu, E., Ştef ănescu-Goangă, Z., Ţugulea, T. şi Vulpescu, I. (redactori). 1998. DEX

Dic ţ ionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.

ISBN 973-9243-29-0, 1192 p.

Fourastie, J. 1963. Le grand espoir du XX-ième siècle, Editura Gallimard, Paris.

Nusbaumer, J. 1984. Les Services, nouvelle donnée de l’economie, Editura Economica, Paris.

Plumb, I., Androniceanu, A. şi Abăluţă, O. 2007. Managementul serviciilor publice, Ediţia a doua,

Editura ASE, Bucureşti.




38

* * * Constituţia României

* * * Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată.

* * * Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51 din 8 aug 2006, Monitorul Oficial al

României, Partea I , nr. 254 din 21.03.2006.

* * * Marketing Definitions, a Glossary of Marketing Terms, Committee of definitions of the

American Marketing Association, 1960.

* * * Ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii serviciilor comunitare de utilităţi

publice nr. 51/2006 şi a Legii serviciului de alimentare cu apă si de canalizare nr. 241/2006, OUG

nr. 13/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I , nr. 145 din 26.02.2008.



39

2

Serviciile publice centrale de stat din România

2.1. Consideraţii generale cu privire la serviciile publice centrale de stat .................................... 392.2. Preşedenţia României – Administraţia prezindenţială ............................................................ 412.3. Guvernul României – aparatul de lucru al Guvernului ........................................................... 45

2.4. Administraţia centrală de specialitate ....................................................................................... 49

2.4.1. Ministerele ........................................................................................................................... 492.4.2. Alte autorităţi de specialitate ale administraţiei publice centrale ....................................... 50

Bibliografie ........................................................................................................................................... 52

2.1. Consideraţii generale cu privire la serviciile publice centrale de stat

Administraţia publică reprezintă sistemul în care se desf ăşoar ă activitatea de organizare a

executării şi de execuţie concretă a legii. Această activitate se realizează de către autorităţile

administrative centrale sau locale, putând avea caracter:

de dispozi ţ ie – reglementări elaborate şi emise pe bază de lege şi în interesul execuţiei

legii;

de presta ţ ie – servicii publice de interes general sau local.

Având în vedere faptul că nevoile şi cerinţele societăţii în general sau ale fiecărui cetăţean în parte sufer ă modificări frecvente în timp şi spaţiu, administraţia publică trebuie să aibă un

caracter dinamic, să se adapteze la aceste realităţi, fapt pentru care îşi creează şi organizează

structuri care să r ăspundă acestor cerinţe şi nevoi reclamate de societate. Aceste cerinţe şi

nevoi pot fi:

generale – la nivelul întregii comunităţi organizate de către stat (apărare, ordine publică,

educaţie, sănătate);

specifice – la nivelul colectivităţilor din judeţe, oraşe sau comune (alimentare cu apă, gaze,

lumină, energie termică, salubrizare).



2. Serviciile publice centrale de stat din România

39

Autorităţile administrative au menirea de a transpune în practică prevederile legii prin

executarea ei sau prin organizarea executării acesteia. În acest scop, ele dispun de resurse

(financiare, materiale, umane) şi de competenţe atribuite corespunzător sarcinilor ce revin

fiecăreia.

Varietatea şi complexitatea acestor sarcini, precum şi nevoia sporită de eficientizare a

activităţilor administrative au impus structurarea sistemului administraţiei publice pe mai

multe paliere cărora li s-au atribuit nivele de competenţă şi, implicit, de decizie adecvate.

Datorită mobilităţii în timp şi spaţiu a cerinţelor şi nevoilor societăţii, colectivităţilor şi

cetăţenilor, evoluţia autorităţilor administrative este continuă, atât în organizare, cât şi în

activitate. Pe măsura modificării cerinţelor şi nevoilor, dorinţelor şi aspiraţiilor, apar noi

servicii, altele dispar, iar altele îşi modifică parametrii de funcţionare.

În prezent, administraţia publică din România este structurată pe două mari nivele: administra ţ ia publică de stat , care poate presta servicii publice centrale sau teritoriale;

administra ţ ia publică local ă.

Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate şi furnizate de administraţia centrală şi ele

au existat în ţările române încă înainte de organizarea guvernului ca organ de stat.

Regulamentele Organice din 1831 în Muntenia şi 1832 în Moldova, conţin atribuţiile unor

înalţi demnitari, de a transforma unele ranguri boiereşti în funcţii de miniştri, astfel:

• Marele vornic din l ăuntru avea atribuţii în domeniul problemelor interne, agriculturii,

lucr ărilor publice, învăţământului, sănătăţii şi asistenţei sociale;• Marele vistiernic se ocupa de problemele finanţelor, industriei şi comer ţului;

• Secretarul statului era şeful cancelariei, ţinea legătura cu celelalte departamente şi

autorităţi interne şi cu agenţi externi şi contrasemna toate decretele domnului;

• Marele logof ăt al dreptului r ăspundea de organizarea şi buna funcţionare a justiţiei;

• Marele logof ăt al credin ţ ei se ocupa de problemele cultelor;

• Marele spătar r ăspundea de problemele oştirii.

Unirea din 1859 sub Alexandru Ioan Cuza a dus la o nouă transformare în organizarea

administraţiei prin organizarea a opt ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte, InstrucţiunePublică, Afaceri Str ăine, Lucr ări Publice, R ăzboi şi Control.

La acestea s-a adăugat în perioada cuprinsă între 1859 şi Marea Unire din 1918 apariţia Cur ţii

de Conturi în locul Ministerului Controlului în 1984 şi înfiinţarea Ministerului Domeniilor în

1883.

Constituţia din 1938 a instaurat dictatura regală, puterea executivă a regelui executându-se

prin miniştri (nu prin Guvern al cărui rol a fost redus la zero), care r ăspundeau politic numai

în faţa regelui.




40

Anii 1940 – 1944 au reprezentat o nouă perioadă de schimbări semnificative în structura

administraţiei publice prin suspendarea Constituţiei şi realizarea conducerii statului de către

preşedintele Consiliului de Miniştri care avea puteri depline pentru a conduce statul, el fiind şi

cel care-i numea pe miniştri.Aceştia erau r ăspunzători de actele lor şi puteau fi trimişi în

judecată în faţa Înaltei Cur ţi de Casaţie şi Justiţie.

După 1944 până în 1989 a avut loc instaurarea treptată a dictaturii totalitare materializată în

statul comunist condus de partidul unic.

Perioada imediat următoare anului 1989 s-a caracterizat printr-un proces rapid de reorganizare

şi înfiinţare pe baze noi a organismelor indispensabile noului stat democratic. Era necesar ă

înfiinţarea unor ministere al căror obiect de activitate trebuia urgent racordat la obiectivele

cuprinse în Proclamaţia de la 22 decembrie 1989. Astfel:

– în data de 26 decembrie a fost numit primul-ministru;

– în 27 decembrie a fost numit ministrul apăr ării naţionale şi s-a reorganizat Ministerul

Apăr ării Naţionale, prin trecerea în competenţa sa a Departamentului Securităţii Statului şi

a unor structuri organizatorice ale Ministerului de Interne;

– în 28 decembrie au fost numiţi doi vice-prim miniştrii şi s-a înfiinţat Ministerul Economiei

Naţionale, Ministerul Agriculturii şi Mediului Înconjur ător, Ministerul Culturii;

– până la sfâr şitul anului au mai fost înfiinţate şi numiţi miniştri pentru următoarele ministere

şi organisme: Ministerul Industriei, Economiei, Electronicii şi Informaţiei, Ministerul

Învăţământului, Ministerul Sportului, Comisia Naţională pentru Statistică, Comisia

Naţională pentru Standarde şi Calitate.

Instituţiile publice prestatoare de servicii publice centrale din România sunt:

Preşedenţia României prin administra ţ ia preziden ţ ial ă;

Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului ;

Administraţia centrală de specialitate prin intermediul ministerelor , autorit ăţ ilor

subordonate ministerelor şi autorit ăţ ilor autonome.

2.2. Preşedenţia României – Administraţia Prezidenţială

Preşedenţia României este o instituţie publică care funcţionează în baza Constituţiei, a

Decretului Lege nr. 92/1990 şi a Legii nr. 114 din 6 iulie 1994 şi are ca scop asigurarea

exercitării de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin

Constituţie şi prin legi.

Prin instituţia Preşeden ţ ia României în sensul legii, se înţeleg serviciile publice aflate la

dispoziţia Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Aceste servicii publice

au rolul de a stabili relaţii de colaborare cu autorităţile publice şi de a primi sprijinul acestora




41

în vederea înf ă ptuirii prerogativelor şi exercitării competenţelor care îi revin Preşedintelui

României. Aceste competenţe se refer ă, în conformitate cu actele urgente şi/sau de importanţă

deosebită, la participarea la şedinţele guvernului, încheierea de tratate internaţionale ce au fost

în prealabil negociate de către Guvern. Altfel spus, Preşedintele României, ca şef al

executivului, alături de primul-ministru, datorită regimului politic semiprezidenţial şi asistemului constituţional care consacr ă un executiv bicefal , este atât şef al puterii executive,

cât şi autoritate centrală a administraţiei publice.

Preşedintele României îndeplineşte următoarele roluri (art. 80, alin. 1 şi 2 din Constituţia

României):

– reprezintă statul român;

– garantează independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării;

– veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice;

– are funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Pentru exercitarea de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin

Constituţia României şi alte legi, s-a organizat şi funcţionează Administraţia prezidenţială,

care este o instituţie publică cu personalitate juridică.

Prin Administraţie prezidenţială se înţeleg serviciile publice aflate la dispozi ţ ia

Pre şedintelui României, pentru îndeplinirea atribu ţ iilor sale.

Compartimentele şi funcţiile din structura Administraţiei prezidenţiale, organizarea,

funcţionarea şi atribuţiile acestora se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi func ţ ionarea Administra ţ iei preziden ţ iale, care se aprobă de către Preşedintele României.

Numărul maxim de posturi al Administraţiei prezidenţiale este de 180.

Personalul Administraţiei prezidenţiale este alcătuit din:

– persoane detaşate, la cererea Preşedintelui României, din ministere şi alte autorităţi

publice;

– persoane încadrate direct pe funcţiile sau posturile pe care urmează să le îndeplinească.

Personalul poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României şi cu

condiţia semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare şifuncţionare. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadr ării, precum şi încetarea

detaşării, eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după caz.

Funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei prezidenţiale sunt următoarele:

– consilier preziden ţ ial cu rang de ministru*;

– consilier de stat cu rang de secretar de stat.

* De exemplu: consilierul prezidenţial pentru apărare şi siguranţă naţională este membru în Consiliul Suprem de

Apărare a Ţării.




42

Numirea sau eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali se face de către Preşedintele

României.

Structura organizatorică a Administraţiei prezidenţiale este următoarea:

A. Departamentul Politic este structura Administraţiei prezidenţiale menită să susţină şi să promoveze acţiuni şi iniţiative de aplicare a Programului Preşedintelui în domeniul politicii

interne, în relaţiile constituţionale ale Preşedintelui României cu Parlamentul, Guvernul,

societatea civilă, organizaţiile profesionale şi non-guvernamentale, instituţiile culturale şi de

cult religios, organizaţiile de tineret şi studenţi.

Departamentul Politic are atribuţii în următoarele sectoare de activitate:

Relaţia cu Parlamentul, Guvernul şi Administraţia publică locală;

Analiză politică internă, relaţii cu partidele politice parlamentare şi neparlamentare;

Tineret, sport şi organizaţii neguvernamentale pentru tineret.B. Departamentul Relaţii Internaţionale este compartimentul de specialitate din cadrul

Administraţiei Prezidenţiale care susţine acţiunile Preşedintelui României în calitatea sa de

reprezentant al statului român în raporturile internaţionale, printr-o activitate de

fundamentare, analiză şi sinteză în materie de politică externă.

DRI coordonează pregătirea şi realizarea vizitelor oficiale ale Preşedintelui României în

str ăinătate, precum şi a primirilor acordate de Preşedintele României invitaţilor str ăini.

C. Departamentul Strategii Economice şi Sociale asigur ă servicii de specialitate

Administraţiei Prezidenţiale în domeniile economic şi social.

Departamentul strategii economice şi sociale este format din cinci compartimente, şi anume:

– Strategii economice;

– Strategii în domeniul social;

– Dezvoltare regională şi cooperare economică internaţională;

– Investiţii de capital str ăin;

– Societatea informaţională, ştiinţă şi cercetare ştiinţifică.

D. Departamentul Comunicare Publică este format din patru compartimente: – Mesaje speciale şi analiză politică a conţinutului presei;

– Biroul de Presă;

– Administrare pagină internet şi poştă electronică;

– Compartimentul Buletin Informativ, Documentare-Bibliotecă.

E. Departamentul Financiar şi de Logistică are următoarele atribuţii:

– asigur ă resursele financiare şi materiale pentru funcţionarea Administraţiei Prezidenţiale;




43

– urmăreşte execuţia bugetului de cheltuieli aprobat anual pentru Administraţia

Prezidenţială, prin legea bugetului de stat şi întocmeşte proiectul bugetului de cheltuieli

pentru anul următor celui în execuţie;

– gestionează, administrează şi utilizează creditele bugetare puse la dispoziţia Administraţiei

Prezidenţiale prin bugetul de stat, precum şi a valorilor materiale existente în patrimoniul

acesteia cu exercitarea permanentă a controlului financiar preventiv propriu, precum şi cel

al Ministerului Finanţelor Publice asupra tuturor operaţiunilor financiare şi de gestiune.

– coordonează, la nivelul Administraţiei Prezidenţiale, întreaga activitate financiar-contabilă

şi de gestiune având obligaţia să stabilească normele de conduită în domeniu: baremuri de

cheltuieli, normele de consum referitoare la achiziţie, carburanţi, energie termică şi

electrică etc.

F. Departamentul Securităţii Naţionale îşi desf ăşoar ă activitatea în cadrul a şase

compartimente: – Informare şi analiză;

– Legislaţie militar ă;

– Situaţii de criză care impun măsuri deosebite;

– Integrarea euro-atlantică;

– Politica militar ă;

– Apărare, siguranţă naţională şi ordine publică.

G. Departamentul Constituţional Legislativ are atribuţii în urmatoarele domenii de

activitate:

– promulgarea legilor;

– revizuirea Constituţiei din iniţiativa Preşedintelui României;

– informarea Preşedintelui României asupra desf ăşur ării procedurii legislative parlamentare;

– cererile de graţiere;

– numirea şi revocarea sau eliberarea din funcţii publice;

– dizolvarea Parlamentului;

– măsuri în domeniul apăr ării sau cu caracter excepţional;

– încheierea tratatelor internaţionale şi trimiterea lor spre ratificare;

– întocmirea altor acte prezidenţiale;

– referendum.

H. Cancelaria Ordinelor are ca atribuţii principale:

– evidenţa documentelor;

– analiza documentelor;

– transmiterea documentelor;

– arhivarea documentelor.




44

I. Compartimentul Protocol. Atribuţiile Compartimentului Protocol cuprind toate aspectele

privind organizarea acţiunilor care se desf ăşoar ă cu participarea directă sau în numele

Preşedintelui României.

Respectarea normelor interne şi internaţionale unanim acceptate în domeniu, pentrutranspunerea în practică a programului Preşedintelui României, impune următoarele direcţii

de acţiune:

– primiri la Preşedintele României, organizarea vizitelor şefilor de state în ţara noastr ă;

– organizarea deplasărilor în ţar ă şi în str ăinătate;

– organizarea acţiunilor cu ceremonial;

– activitate de secretariat.

J. Compartimentul Personal – Organizare are ca principale atribuţii:

a) Organizarea

– Coordonarea acţiunii de elaborare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a

Administraţiei Prezidenţiale, a Regulamentului de ordine interioar ă şi a normelor

interne de personal;

– Întocmirea statului de funcţii, în conformitate cu organigrama aprobată de Preşedintele

României.

b) Eviden ţ a de personal

Administraţia prezidenţială stabileşte relaţii de colaborare cu autorităţile publice şi primeşte

sprijinul acestora în vederea înf ă ptuirii prerogativelor şi exercitării competenţelor ce revinPreşedintelui României.

2.3. Guvernul României – aparatul de lucru al Guvernului

Guvernul României este autoritatea publicã a puterii executive care funcţionează în baza

votului de încredere acordat de Parlament şi care asigur ă realizarea politicii interne şi externe

a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional

economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile

promovării intereselor naţionale.

El este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri ce funcţionează în baza Constituţiei,

art. 101 – 104, a Legii nr. 37/1990, HG nr. 515/193, HG/ noiembrie 1996, HG/ noiembrie

1998. Tot în legea fundamentală sunt prevăzute modalităţi de investire, de constituire,

r ăspunderile şi atribuţiile care revin acestuia.




45

Guvernul exercită atât funcţii cu caracter administrativ, cât şi funcţii cu caracter politic, dar nu

se poate stabili o distincţie clar ă între acestea. Deosebit de important este, însă, faptul că,

potrivit articolului 101, alineatul 1 din Constituţia României, Guvernul exercit ă conducerea

general ă a administra ţ iei publice.

Pentru realizarea rolului şi atribuţiilor ce revin din această funcţie este organizat un aparat

tehnic, de specialitate, subordonat direct primului-ministru, precum şi organe de specialitate,

altele decât ministerele, subordonat nemijlocit Guvernului şi ai căror conducători nu sunt

membrii ai Guvernului.

În conformitate cu Constituţia României, art. 101, alineatul 3, Guvernul României, se

compune din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Structura

organizatorică a Guvernului este formată din:

– aparatul de lucru al primului-ministru,

– Secretariatul General al Guvernului, – departamente şi alte asemenea structuri cu atribuţii specifice.

De asemenea, în directa coordonare a primului-ministru se află Administraţia Naţională a

Rezervelor de Stat.

Aparatul de lucru al primului-ministru este o structur ă organizatorică f ăr ă personalitate

juridică, alcătuită din:

– corpul de consilieri ai primului-ministru;

– corpul de control al primului-ministru;

– aparatul tehnic al corpului de consilieri;

– cabinetul primului-ministru;

– cancelaria primului-ministru;

– compartimentul cu probleme speciale;

– compartimentul documente secrete;

– compartimentul care asigur ă protocolul primului-ministru.

Activitatea corpului de consilieri şi a aparatului tehnic al acestuia este coordonată de unul

dintre consilieri, desemnat prin decizie a primului-ministru.Secretariatul General al Guvernului are următoarele atribuţii principale:

a) asigur ă armonizarea proiectelor de acte normative înaintate de ministere;

b) urmăreşte modul de realizare a Programului de guvernare;

c) asigur ă, în domeniul său de activitate, buna derulare a relaţiilor cu Parlamentul şi cu

ministerele;

d) organizează şi pregăteşte şedinţele Guvernului;




46

e) asigur ă respectarea procedurilor privind pregătirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea

proiectelor de acte normative care se înaintează Guvernului, precum şi a procedurilor de

supunere spre adoptare a acestora, potrivit reglementărilor în vigoare;

f) asigur ă reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti, împreună cu ministerele

care au obligaţia de a pune în executare hotărârile Guvernului împotriva cărora s-au

formulat acţiuni în justiţie;

g) urmăreşte îndeplinirea de către organele de specialitate ale administraţiei publice centrale a

măsurilor şi a sarcinilor stabilite în cadrul şedinţelor Guvernului;

h) elaborează proiectul bugetului anual pentru aparatul de lucru al Guvernului;

i) elaborează şi urmăreşte realizarea planului de investiţii, în domeniul său de activitate;

j) execută operaţiuni financiare privind fondurile aprobate în bugetul acestuia, destinate

realizării acţiunilor iniţiate de structurile din aparatul de lucru al Guvernului;

k) organizează şi desf ăşoar ă acţiuni de relaţii externe şi de protocol la nivelul Guvernului, încolaborare cu Ministerul Afacerilor Externe;

l) coordonează activităţile unităţilor care funcţionează sub autoritatea sa;

m) elaborează sau avizează, după caz, proiectele de acte normative în domeniul său de

activitate.

În exercitarea atribuţiilor sale, Secretariatul General al Guvernului colaborează cu ministerele

şi cu celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu autorităţile

administraţiei publice locale, cu alte instituţii şi autorităţi publice, precum şi cu persoanele

fizice şi juridice.

Secretariatul General al Guvernului este condus de secretarul general al Guvernului care are

rang de ministru ajutat de unul sau de mai mulţi secretari generali adjuncţi, care pot avea rang

de secretari de stat numiţi prin decizia primului-ministru. Acesta reprezintă Secretariatul

General al Guvernului în relaţiile cu ministerele şi cu celelalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale, cu autorităţile administraţiei publice locale, cu alte instituţii şi

autorităţi publice, precum şi cu persoanele fizice şi juridice. El are calitatea de ordonator

principal de credite pentru aparatul de lucru al Guvernului şi în exercitarea atribuţiilor care îi

revin poate emite ordine şi instrucţiuni.În structura Secretariatului General al Guvernului funcţionează direcţii generale, direcţii,

servicii, sectoare şi birouri.

Secretariatul General al Guvernului coordonează în mod direct activitatea unor:

– organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

– regii autonome. Faţă de aceste regii, Secretariatul îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege

pentru ministrul de resort.




47

Departamentul este o structur ă organizatorică în aparatul de lucru al Guvernului, subordonat

primului-ministru, f ăr ă personalitate juridică şi unităţi în subordine, care are rol de coordonare

şi sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului.

Departamentul este condus de un demnitar care nu are calitatea de ordonator de credite. Înexercitarea atribuţiilor care îi revin, acesta poate emite ordine cu caracter individual.

Cele trei departamente ale aparatului de lucru al Guvernului sunt:

Departamentul pentru Rela ţ ia cu Investitorii Str ăini se află în subordinea directă a

primului-ministru, ca structur ă specializată de elaborare, coordonare şi realizare unitar ă a

politicii de atragere a investiţiilor str ăine cu o valoare de minimum 10 milioane dolari

S.U.A. fiecare.

Departamentul pentru Analiz ă Institu ţ ional ă şi Social ă.

Departamentul de Control şi Anticorup ţ ie al Guvernului are competenţa să constate oriceîncălcare a prevederilor actelor normative în vigoare, în cadrul aparatului de lucru al

Guvernului, în ministere, la alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

din subordinea Guvernului, a ministerelor sau în coordonarea ori sub autoritatea acestora,

precum şi la autorităţi administrative autonome.

Numărul maxim de posturi în aparatul de lucru al Guvernului este de 187, exclusiv demnitarii

şi posturile aferente cabinetului primului ministru şi cabinetului ministrului pentru

coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi se stabileşte prin decizie a primului

ministru.

Structura actualului Guvern, se prezintă după cum urmează:

Ministerul Afacerilor Externe

Ministerul Integr ării Europene

Ministerul Finanţelor Publice

Ministerul Justiţiei

Ministerul Apăr ării Naţionale

Ministerul Administraţiei şi Internelor

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei

Ministerul Economiei şi Comer ţului

Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului

Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

Ministerul Culturii şi Cultelor

Ministerul Sănătăţii

Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei




48

2.4. Administraţia centrală de specialitate

2.4.1. Ministerele

Ministerele reprezintă o altă componentă a administraţiei publice centrale, fiind instituţii de

specialitate ale acesteia, care sunt înfiinţate, organizate şi conduse potrivit legii şi care se

subordonează Guvernului.

Mini ştrii r ăspund pentru întreaga activitate a ministerului pe care îl conduc în faţa

Guvernului, iar ca membrii ai Guvernului în faţa Parlamentului. Altfel spus, fiecare funcţie de

ministru implică o dublă responsabilitate: r ăspunderea în faţa puterii legislative, datorită

investirii în funcţie de către Parlament şi r ăspundere în faţa Guvernului, datorită rolului pe

care-l are Guvernul în exercitarea administraţiei publice pe întreg teritoriul ţării, în toatedomeniile şi sectoarele de activitate.

Ministerele conduc din punct de vedere administrativ, serviciile publice cuprinse în sfera de

competenţă, asigurând:

– legătura dintre politic şi administrativ;

– organizarea şi funcţionarea serviciilor publice ale ministerului;

– gestiunea financiar ă a fondurilor publice prin buget.

Miniştrii iau, deci, decizii operative în problemele din ramura de activitate pe care o

reprezintă, propun adoptarea de măsuri ce intr ă în atribuţia Guvernului, reprezintă ministereleîn raporturile cu Guvernul, cu celelalte ministere şi autorităţi de stat din ţara noastr ă sau din

alte ţări, dispun de fonduri băneşti şi mijloace materiale încredinţate ministerului în condiţiile

legii.

Miniştrii sunt ajutaţi în munca lor de secretari şi subsecretari de stat şi au ca organ consultativ

colegiul ministerului, organ în care miniştrii ocupă funcţia de preşedinte.

Datorită faptului că fiecare minister are atribuţii specifice date de propriul domeniu de

activitate şi structura organizatorică este diferită de la un minister la altul. Această structur ă

este prevăzută în actele de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Există elemente comune ce seregăsesc în structura organizatorică a fiecărui minister şi anume:

– departamente;

– direcţii generale;

– direcţii;

– servicii;

– birouri.




49

Aceste subdiviziuni pot fi împăr ţite la rândul lor în două categorii: subdiviziuni de specialitate

şi subdiviziuni funcţionale. În fapt, diferenţele de structur ă dintre un minister şi altul constau

în numărul de elemente componente şi în caracteristicile subdiviziunilor de specialitate.

Subdiviziunile funcţionale se întâlnesc în cadrul fiecărui minister, activitatea lor fiind înlegătur ă cu toate sectoarele ministerului respectiv, în această categorie intrând subdiviziuni

ca: secretariat, personal, financiar, contabilitate.

Personalul ministerelor se compune din următoarele categorii:

– personal de conducere;

– personal de conducere de specialitate;

– personal de execuţie administrativă;

– personal de deservire.

Ministerele au atribuţii comune ce derivă din locul şi rolul pe care acestea îl au în sistemulautorităţilor administraţiei publice centrale, ca autorităţi subordonate nemijlocit Guvernului,

care asigur ă realizarea programului său de guvernare. Aceste atribuţii comune pot fi grupate

în mai multe categorii:

– atribuţii care privesc organizarea executării legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului;

– atribuţii care privesc activitatea economică şi socială;

– atribuţii privind realizarea politicii externe;

– atribuţii privind propria lor organizare şi funcţionare.

Aşa cum s-a precizat, ministerele, în calitatea lor, de organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, participă în domenii distincte la realizarea programului propus de Guvern.

Această participare pe domenii distincte, poate determina realizarea unei clasificări a

ministerelor în trei mari categorii, în funcţie de specificul activităţii lor:

– ministere cu activitate economică;

– ministere cu activitate socio-culturală şi ştiinţifică;

– ministere cu activitate politico-adinistrativă.

2.4.2. Alte autorităţi de specialitate ale administraţiei centrale

Celelalte autorităţi centrale ale administraţiei publice se împart în două categorii: autorităţi

subordonate Guvernului şi autorităţi autonome.

Autorit ăţ ile subordonate Guvernului includ:

Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie

Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici

Direcţia Generală pentru Paşapoarte




50

Institutul Naţional de Administraţie

Academia Diplomatică

Oficiul Concurenţei

Direcţia Generală a Vămilor

Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlul Financiar de Stat

Garda Financiar ă

Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale

Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci

S.N. a Petrolului PETROM SA

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare

Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”

Regia Naţională a Pădurilor Oficiul de Cadastru Agricol

Centrul Naţional al Cinematografiei

Autoritatea Rutier ă Română

Autoritatea Feroviar ă Română

Societatea Naţională a Căilor Ferate Române – SNCFR – SA

SC de transport cu Metroul Bucureşti «Metrorex» SA

RA «Administraţia Naţională a Drumurilor din România»

Agenţia Naţională pentru Locuinţe – ANL Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială

Oficiul Muncii

Inspecţia Muncii

Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Informatică

Institutul Naţional de Studii şi Cercetări pentru Comunicaţii

Compania Naţională „Poşta Română” SA

Societatea Naţională de Radiocomunicaţii

SN de Telecomunicaţii ROMTELECOM

Autorit ăţ ile administrative autonome nu se subordonează Guvernului, ministerelor sau altor

organe centrale. Ele se grupează în două categorii:

Nominalizate în dispozi ţ iile constitu ţ ionale, cum sunt:

– Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

– Serviciul Român de Informaţii

– Curtea de Conturi

– Avocatul Poporului




51

– Consiliul Legislativ

– Curtea Constituţională

– Serviciile Publice de Radio şi Televiziune

Nenominalizate prin Constitu ţ ie, care se înfiinţează prin lege organică, cum sunt: Consiliul Naţional al Cinematografiei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca Naţională. Prin

natura lor juridică şi a activităţilor specifice pe care le realizează, sunt autorităţi

administrative şi se află în raporturi juridice cu puterea legislativă – Parlamentul – şi cu cea

executivă – Guvernul.

Bibliografie

OUG nr. 1/4 ianuarie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1994 privind organizarea şifuncţionarea Preşedenţiei României, publicată în MO nr. 12/10 ianuarie 2001

Ordonanţa Guvernului nr. 84/30 august 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor

publice comunitare de evidenţă a persoanelor, publicată în MO nr. 544/2001

Ordonanţa Guvernului nr. 83/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor

publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor, publicată în M.O. nr.

543/01.09.2001

Ordonanţa Guvernului nr. 88/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor

publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, publicată în M.O. 544/01.09.2001

Ordonanţa Guvernului nr. 13/26 iulie 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor

comunitare pentru cadastru şi agricultura, publicată în M.O. nr. 461/13.08.2001

Ordonanţa Guvernului nr. 86/2001, publicată în M.O. nr. 544/01.09.2001

Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 Publicată în MO nr. 448 din 24 noiembrie 1998



53

3

Serviciile publice locale din România

3.1. Consideraţii generale referitoare la serviciile publice din administraţia locală .................... 543.1.1. Autorităţile administraţiei publice locale ............................................................................ 543.1.2. Principii de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale .............................. 563.1.3. Clasificarea serviciilor publice locale ................................................................................. 58

3.2. Servicii publice cu caracter statal .............................................................................................. 59 3.2.1. Serviciul de pază ................................................................................................................. 593.2.2. Servicii publice de protecţie civilă ...................................................................................... 603.2.3. Serviciul de autorizare a construcţiilor ................................................................................ 60

3.3. Servicii publice comunitare ........................................................................................................ 61

3.3.1. Evidenţa populaţiei .............................................................................................................. 613.3.1.1. Servicii publice comunitare locale de evidenţă a populaţiei .................................. 623.3.1.2. Servicii publice comunitare judeţene de evidenţă a populaţiei .............................. 63

3.3.2. Evidenţa paşapoartelor ........................................................................................................ 633.3.3. Servicii pentru situaţii de urgenţă ........................................................................................ 653.3.4. Servicii comunitare pentru cadastru şi agricultur ă .............................................................. 66

3.4. Servicii comunitare de utilităţi publice ...................................................................................... 673.4.1. Definiţie, particularităţi, principii şi cerinţe ale serviciilor de utilităţi publice ................... 673.4.2. Serviciul public de alimentare cu apă .................................................................................. 693.4.3. Serviciul public de canalizare .............................................................................................. 70

3.4.4. Serviciul public de salubrizare ............................................................................................ 713.4.5. Asigurarea cu energie electrică şi termică ........................................................................... 75

3.4.5.1. Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice şi termice ......................... 763.4.5.2. Furnizarea şi utilizarea energiei .............................................................................. 783.4.5.3. Energia termică pentru încălzirea şi prepararea apei calde menajere ..................... 79

3.4.6. Distribuţia energiei termice ................................................................................................. 793.4.7. Transportul public local ....................................................................................................... 803.4.8. Întreţinerea spaţiilor verzi ................................................................................................... 823.4.9. Întreţinerea, repararea şi exploatarea drumurilor publice .................................................... 833.4.10. Poliţia ................................................................................................................................ 843.4.11. Obiective şi priorităţi ale serviciilor de utilităţi publice .................................................... 86




54

3.5. Alte servicii locale ........................................................................................................................ 91 3.5.1. Administrarea domeniului public ........................................................................................ 913.5.2. Servicii publice comerciale ................................................................................................. 93

3.5.2.1. Organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare .............................................. 943.5.2.2. Exploatarea parcajelor publice ............................................................................... 943.5.2.3. Licenţierea transportului privat de călători ............................................................. 953.5.2.4. Expunerea firmelor şi a reclamelor publicitare ...................................................... 953.5.2.5. organizarea şi funcţionarea cimitirelor ................................................................... 963.5.2.6. Serviciul public de ecarisaj ..................................................................................... 96

3.5.3. Servicii publice pentru activităţi culturale ........................................................................... 97 Bibliografie ........................................................................................................................................... 98

3.1. Consideraţii generale referitoare la serviciile publice

din administraţia locală

Administraţia publică locală din România este reglementată, în principal, de Constituţie şi de

Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, la care se adaugă alte legi, orgonanţe şi

hotărâri ale guvernului, ordine ale ministerelor ce vizează direct sau indirect activitatea

autorităţilor administrative locale.

În plus, pentru aplicarea prevederilor legilor, ordonanţelor şi hotărârilor de Guvern,

autorităţile locale elaborează şi emit propriile acte administrative care pot fi hotărâri ale

primarului sau dispoziţii ale preşedintelui consiliului judeţean.

3.1.1. Autorităţile administraţiei publice locale

Autorităţile administraţiei publice locale sunt: consiliul local, primarul, consiliul judeţean,

comisia judeţeană consultativă şi comitetul operativ consultativ.

Consiliul local este o autoritate deliberativă autonomă (adoptă hotărâri) care func ţ ioneaz ă în

comună , ora ş sau municipiu şi are rolul de a solu ţ iona problemele de interes local , dispunând

de autonomie în ceea ce priveşte rezolvarea treburilor publice ale comunităţii;

Primarul este autoritatea executivă autonomă la nivelul comunei, ora şului sau municipiului,

care are rolul de a ac ţ iona în vederea satisfacerii cerin ţ elor şi nevoilor membrilor

comunit ăţ ii de către care a fost ales şi, în plus, acţionează ca reprezentant al statului în

unitatea administrativ-teritorială respectivă.

Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, municipiile reşedinţă de

judeţ şi sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiul

Bucureşti are un primar şi doi viceprimari.

Primarul participă în mod obligatoriu la şedinţele consiliului local.



3. Serviciile publice locale din România

55

Consiliul judeţean este autoritatea administra ţ iei publice jude ţ ene, are rolul de a coordona

activitatea consiliilor comunale şi or ăşeneşti şi este condus de un preşedinte.

Comisia judeţeană consultativă se organizează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti şi

este formată din: – prefect şi preşedintele consiliului judeţean;

– subprefect şi vicepreşedinţii consiliului judeţean;

– secretarul general al prefecturii şi secretarul general al judeţului;

– primarul municipiului reşedinţă de judeţ, respectiv primarul general, viceprimarii şi

secretarul general al municipiului Bucureşti;

– primarii oraşelor şi comunelor din judeţ, respectiv primarii sectoarelor municipiului

Bucureşti;

– şefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centraleorganizate la nivelul judeţului sau al municipiului Bucureşti;

– şefii compartimentelor din aparatul propriu de specialitate al consiliului judeţean, respectiv

al Consiliului General al Municipiului Bucureşti;

– conducătorii regiilor autonome de interes judeţean, ai sucursalelor regiilor autonome de

interes naţional şi ai societăţilor naţionale din judeţul respectiv sau din municipiul

Bucureşti, precum şi conducătorii altor structuri organizate în judeţ sau în municipiul

Bucureşti.

Comisia judeţeană consultativă face legătura între administraţia locală numită de către puterea

centrală şi cea autonomă aleasă de către colectivităţile locale.

Comisia consultativă dezbate şi îşi însuşeşte prin consens programul anual orientativ de

dezvoltare economică şi socială al judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, pe baza

Programului de guvernare acceptat de Parlament. Acest program se comunică serviciilor

publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, filialelor din judeţ ale

regiilor autonome sau ale societăţilor naţionale, regiilor autonome de interes local şi

societăţilor comerciale şi serviciilor publice de interes local interesate, precum şi autorităţilor

administraţiei publice locale şi judeţene.

În cadrul reuniunilor comisiei consultative pot fi convenite şi alte acţiuni ce urmează să fie

întreprinse de prefect şi de serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor

autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate organizate în judeţ, pe de o parte,

şi de consiliul judeţean şi serviciile publice de sub autoritatea acestuia, pe de altă parte, în

scopul armonizării măsurilor prevăzute în Programul de guvernare cu activităţile desf ăşurate

de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, în conformitate cu atribuţiile şi cu

responsabilităţile ce le revin.




56

Comitetul operativ consultativ se constituie în fiecare judeţ pentru dezbaterea şi elaborarea

unor soluţii operative, precum şi pentru informarea reciprocă cu privire la principalele acţiuni

ce urmează să se desf ăşoare pe teritoriul judeţului. El este alcătuit din:

– prefect şi preşedintele consiliului judeţean;

– subprefect şi vicepreşedinţii consiliului judeţean;

– secretarul general al prefecturii;

– secretarul general al judeţului;

– primarul municipiului reşedinţă de judeţ.

În municipiul Bucureşti comitetul operativ-consultativ este format din:

– prefect şi primarul general al Capitalei;

– subprefecţii şi viceprimarii municipiului Bucureşti;

– secretarul general al prefecturii şi secretarul general al municipiului Bucureşti; – primarii sectoarelor municipiului Bucureşti.

În cadrul comitetului operativ-consultativ se poate stabili iniţierea, de comun acord, a unor

proiecte de hotărâre a Guvernului sau, potrivit competenţelor decizionale specifice fiecărei

instituţii şi autorităţi, emiterea de ordine ale prefectului, dispoziţii ale preşedintelui consiliului

judeţean ori iniţierea de hotărâri ale consiliului judeţean, care să concretizeze măsurile

stabilite de comun acord.

3.1.2. Principii de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale

Principiile pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ - teritoriale

din România (Legea 215/2001) sunt:

Principiul autonomiei locale

Prin autonomie local ă se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorit ăţ ilor administra ţ iei

publice locale de a solu ţ iona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale

pe care le reprezintă, treburile publice*. Acest drept se exercită de către consiliile locale şi

primari, precum şi de către consiliile judeţene ca autorităţi ale administraţiei publice locale.Autonomia locală este administrativă şi financiar ă şi se exercită pe baza şi în limitele

prevăzute de lege. Ea priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele, atribuţiile, precum şi

gestionarea resurselor care, potrivit legii, apar ţin comunei, oraşului sau judeţului.

Autonomia locală este determinată de o serie de factori cum sunt: tradiţia istorică, cadrul

geografic, resursele economice, gradul de pregătire civică sau politică, nivelul atins de

reglementările naţionale şi internaţionale.

* Legea 215/2001, art 3, alin 1.




57

În prezent, problemelor autonomiei locale li se acordă o importanţă sporită în scopul

menţinerii păcii şi stabilităţii politice, asociindu-li-se, în acelaşi timp, şi rezolvarea

problemelor etnice, culturale sau lingvistice.

Principiul descentralizării serviciilor publiceEste un principiu esenţial al autonomiei locale şi constă în organizarea, func ţ ionarea,

controlul şi desfiin ţ area serviciilor publice de către autorit ăţ ile administra ţ iei locale.

Principiul descentralizării prezintă două forme:

a) descentralizare teritorială;

b) descentralizare tehnică.

Descentralizarea teritorial ă presupune existenţa unor autorităţi locale alese care deţin

competenţă materială generală şi a unor interese comune ale locuitorilor dintr-o zonă

geografică, interese care determină probleme locale din diferite domenii de activitate.Concentrarea cetăţenilor în jurul unor interese este superficială într-o aglomerare urbană sau

la nivel de regiune şi mai puternică într-o localitate rurală.

Descentralizarea teritorială r ăspunde unor aspiraţii politice, este o repartizare de afaceri

administrativă impusă de diversitatea politică şi socială a ţărilor asupra teritoriului.

Descentralizarea tehnică presupune prestarea unor servicii publice din masa serviciilor

centralizate de către persoane morale de drept public numite stabilimente publice locale.

Descentralizarea tehnică corespunde unei repartizări echilibrate a funcţiilor între diferite

ramuri industriale.

Descentralizarea este apreciată ca fiind o problemă de natur ă administrativă, spre deosebire de

federalism care este de natur ă politică.

Descentralizarea nu poate fi realizată f ăr ă control din partea statului, denumit control de

putere, exercitat în unele ţări (Marea Britanie) de către judecători, iar în altele de funcţionari

sau autorităţi ale administraţiei de stat.

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale

Consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii şi Consiliul General al Municipiului Bucureştise aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Viceprimarii, preşedintele şi

vicepreşedinţii consiliului judeţean se aleg prin vot indirect.

Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza

scrutinului de listă, iar primarii comunelor şi oraşelor se aleg pe circumscripţii electorale prin

vot exprimat pe baza scrutinului universal.

Totodată, pentru a fi ales consilier sau primar, candidatul trebuie să respecte anumite condiţii

de eligibilitate:




58

– calitatea de aleg ător – cetăţenii români care au împlinit vârsta de 18 ani (inclusiv cei care

împlinesc această vârstă în ziua alegerilor);

– dreptul de a fi ales – cetăţenii români cu drept de vot, care au împlinit vârsta de cel puţin

23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice;

– domiciliul în ţ ar ă, pe teritoriul unit ăţ ii administrativ-teritoriale pentru care candideaz ă.

Principiul legalităţii

Potrivit principiului legalităţii, toate subiectele de drept – persoane fizice, juridice, autorităţi

ale administraţiei publice locale – trebuie să se supună legalităţii şi să se conformeze acesteia.

Acest principiu are în vedere toate aspectele organizatorice şi funcţionale prin care se

înf ă ptuieşte administraţia publică în unităţile administrativ - teritoriale şi anume: alegerea,

constituirea, componenţa, organizarea, funcţionarea şi activităţile acestor autorităţi.

Principiul legalităţii presupune ca toate aceste elemente să fie în conformitate, în primul rândcu prevederile constituţionale, cu legile, dar şi cu celelalte acte normative bazate pe lege.

Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes

deosebit

Problemele care sunt discutate întotdeauna în şedinţă publică şi în legătur ă cu care primarul

poate propune consultarea cetăţenilor prin referendum sunt:

– bugetul local;

– administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului;

– participarea la programe de dezvoltare judeţean

ă, regional

ă, zonal

ă sau de cooperare

transfrontalier ă;

– organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului;

– asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane

juridice române sau str ăine.

3.1.3. Clasificarea serviciilor publice locale

Autorităţile administraţiei publice locale pot înfiinţa servicii publice în condiţiile Legii nr.

215/2001 în orice domeniu de activitate. Pentru funcţionarea normală a oricărei comunităţi,sunt necesare o serie de activităţi specifice de interes general cum sunt: alimentarea cu apă,

transportul de energie termică, distribuirea gazelor, canalizare, salubritate etc. Aceste

activităţi care satisfac interese generale trebuie asigurate de către autorităţile publice locale în

virtutea faptului că ele r ăspund faţă de cetăţenii care le-au desemnat pentru a le reprezenta

interesele.

Ca atare, serviciul public este mijlocul prin care administraţia prestează cetăţenilor servicii de

interes general, în regim de putere politică.




59

Înfiinţarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităţilor deliberative, respectiv al

consiliilor locale, iar organizarea şi funcţionarea lor constituie atributul autorităţilor executive,

adică al prefecţilor şi primarilor.

Din categoria serviciilor publice locale fac parte: servicii publice cu caracter statal;

servicii comunitare, înfiinţate la nivel local sau judeţean;

servicii publice de utilităţi publice;

alte servicii publice locale care nu fac parte din categoria serviciilor de utilităţi publice;

servicii publice comerciale;

serviciul public pentru activităţi culturale.

3.2. Servicii publice cu caracter statal

Serviciile publice cu caracter statal sunt:

– serviciul de pază, asigurat de corpul gardienilor publici;

– serviciul public de protecţie civilă;

– serviciul de autorizare a construcţiilor.

3.2.1. Serviciul de pază

Serviciul public de pază este asigurat de corpul gardienilor publici.

Corpul gardienilor publici funcţionează în baza Legii nr. 26/1993 şi are ca sarcină creşterea

eficienţei pazei bunurilor şi a activităţilor de apărare a ordinii şi liniştii publice, a vieţii şi

integrităţii persoanelor.

Înfiinţarea, organizarea şi controlul corpurilor de gardieni publici revine autorităţii

administraţiei publice locale.

Corpul gardienilor publici îşi desf ăşoar ă activitatea ca un serviciu public comercial, pe bază de contracte încheiate cu administraţia locală, cu agenţii economici publici sau privaţi, cu

instituţiile publice, precum şi cu alte persoane fizice sau juridice.

Atribuţiile serviciului public de pază prin intermediul gardienilor sunt:

– încheierea contractelor cu beneficiarii serviciilor de pază oferite de gardienii publici;

– încadrarea cu personalul necesar, instruirea lui şi echiparea corespunzătoare;

– participarea la apărarea ordinii şi liniştii publice;

– prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi a altor fapte ilicite etc.




60

În calitatea lor de şefi ai administraţiei publice locale, primarii colaborează cu poliţia în

domeniul stabilirii posturilor de pază şi a patrulelor pe raza administrativ-teritorială a

localităţii în care funcţionează. Totodată, primarii şi delegaţiile permanente ale consiliilor

judeţene, cu asistenţă de specialitate din partea poliţiei, pot desf ăşura activităţi de control,

îndrumare şi sprijin pentru corpurile gardienilor publici.

3.2.2. Serviciul public de protecţie civilă

Serviciul public de protecţie civilă funcţionează în baza Legii nr. 106/1996, este parte

componentă a apăr ării naţionale şi cuprinde ansamblul măsurilor adoptate şi activităţilor

desf ăşurate în scopul asigur ării protecţiei populaţiei, bunurilor materiale, a valorilor culturale

şi a factorilor de mediu în caz de r ăzboi sau dezastre.

Principalele atribuţii ale serviciului public de protecţie civilă sunt: – prevenirea populaţiei asupra atacurilor inamice din aer sau asupra dezastrelor şi protejarea

ei împotriva efectelor acestora;

– asigurarea protecţiei bunurilor materiale şi a valorilor culturale;

– participarea cu for ţe şi mijloace specifice la pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului

pentru apărare.

Formaţiunile de protecţie civilă sunt for ţe specializate de intervenţie care participă la limitarea

şi înlăturarea urmărilor atacurilor teroriste, inamice sau a dezastrelor. Aceste formaţiuni de

protecţie civilă se organizează la nivelul tuturor autorităţilor administrativ-teritoriale careaprobă structura organizatorică a acestui serviciu, repartizează fondurile băneşti necesare prin

bugetul local, aprobă metodologia de înştiinţare şi alarmare în localitate, precum şi măsurile

propuse de şeful protecţiei civile pentru înlăturarea urmărilor dezastrelor sau ale atacurilor din

aer.

3.2.3. Serviciul de autorizare a construcţiilor

Executarea construcţiilor, indiferent de destinaţia lor, se poate face numai pe baza actului

administrativ de autoritate emis în concordanţă cu normele legale referitoare la proiectarea,amplasarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor.

Autoriza ţ ia de construire este actul de autoritate al administraţiei publice locale prin care se

asigur ă respectarea normelor legale în domeniul construcţiilor.

Această autorizaţie se eliberează de către administraţia publică pe baza:

– certificatului de urbanism;

– titlului de proprietate;




61

– proiectului prezentat şi dă dreptul persoanelor fizice sau juridice să execute construcţii în

termenul stipulat.

Terenurile ce apar ţin domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale

destinate executării construcţiilor pot fi concesionate prin licitaţie publică în condiţiileîncadr ării în planurile de urbanism.

Contravenţiile în domeniul construcţiilor se constată de către personalul de control al

prefecturilor şi primăriilor pentru faptele săvâr şite în raza lor administrativ-teritorială. O dată

cu aplicarea sancţiunilor contravenţionale se dispune încetarea executării construcţiei sau

desfiinţarea ei.

3.3. Servicii publice comunitare

Serviciile comunitare care pot fi constituite la nivel local şi judeţean, potrivit reglementărilor

înscrise în O.G. nr.84/3 august 2001, sunt:

– serviciile privind evidenţa populaţiei;

– serviciile privind evidenţa paşapoartelor;

– serviciile pentru situaţii de urgenţă;

– serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultur ă.

3.3.1. Evidenţa populaţiei

Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor sunt organizate la nivelul consiliilor

locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, precum şi la nivelul consiliilor judeţene,

respectiv al municipiului Bucureşti.

Aceste servicii asigură întocmirea, păstrarea, eviden ţ a şi eliberarea, în sistem de ghişeu

unic, a: actelor de stare civil ă, căr ţ ilor de identitate, căr ţ ilor de aleg ător , listelor electorale

permanente, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor

precum şi eliberarea pa şapoartelor simple.

Coordonarea şi controlul metodologic al serviciilor publice comunitare se asigur ă în mod

unitar de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor*.

* Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor este un organ de specialitate al administraţiei publicecentrale, cu personalitate juridică care se află în subordinea Ministerului Administraţiei Publice. Inspectoratulasigur ă punerea în aplicare, într-o concepţie unitar ă, a legislaţiei în vigoare în domeniul evidenţei persoanei şi a

programelor de reformă privind modernizarea relaţiilor dintre administraţia publică centrală şi locală şi cetăţean, precum şi integrarea informaţională a sistemelor de stocare şi prelucrare a datelor referitoare la persoane




62

3.3.1.1. Servicii publice comunitare locale de evidenţă a populaţiei

Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a populaţiei se înfiinţează în subordinea

consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, prin reorganizarea compartimentelor

de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale şi a formaţiunilor locale de evidenţă a populaţiei din structura Ministerului de Interne.

Servicii publice comunitare locale se înfiinţează şi în sectoarele municipiului Bucureşti prin

reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale ale

sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi a activităţii de evidenţă a populaţiei din

structura Serviciului de evidenţă informatizată a persoanei al municipiului Bucureşti din

structura Ministerului de Interne.

Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor au următoarele atribu ţ ii

principale:

a) eliberează, în sistem de ghişeu unic, certificatele de stare civilă, căr ţile de identitate, căr ţile

de alegător, paşapoartele simple, permisele de conducere şi certificatele de înmatriculare a

autovehiculelor;

b) înregistrează actele şi faptele de stare civilă, precum şi menţiunile şi modificările

intervenite în statutul civil, în domiciliul şi reşedinţa persoanei, în condiţiile legii;

c) întocmesc şi păstrează registrele de stare civilă, în condiţiile legii;

d) întocmesc, completează, rectifică, anulează sau reconstituie actele de stare civilă, precum

şi orice menţiuni f ăcute pe actele de stare civilă şi pe actele de identitate, în condiţiile legii;e) constituie, actualizează şi administrează Registrul local de evidenţă a persoanei, care

conţine datele de identificare şi de adresă ale cetăţenilor având domiciliul în raza de

competenţă teritorială a serviciului public comunitar local respectiv;

f) furnizează, în condiţiile legii, datele de identificare şi de adresă ale persoanei către

autorităţile şi instituţiile publice centrale, judeţene şi locale, agenţii economici şi către

cetăţeni;

g) întocmesc listele electorale permanente;

h) constată contravenţiile şi aplică sancţiuni, în condiţiile legii;

i) primesc cererile şi documentele necesare în vederea eliber ării paşapoartelor simple,

permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor şi le înaintează,

după caz, serviciilor publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor,

respectiv serviciilor abilitate cu evidenţa şi producerea permiselor de conducere şi a

certificatelor de înmatriculare;

j) primesc paşapoartele simple, permisele de conducere şi certificatele de înmatriculare a

autovehiculelor, întocmite de serviciile publice comunitare judeţene, respectiv al

municipiului Bucureşti, pe care le eliberează solicitanţilor;

k) ţin registrele de evidenţă pentru fiecare categorie de documente eliberate.




63

3.3.1.2. Servicii publice comunitare judeţene de evidenţă a populaţiei

Serviciile publice comunitare judeţene de evidenţă a persoanelor se înfiinţează în subordinea

consiliilor judeţene, prin reorganizarea serviciilor de stare civilă din aparatul propriu alconsiliilor judeţene, precum şi a birourilor de evidenţă a populaţiei şi regim permise de

conducere şi certificate de înmatriculare din cadrul serviciilor judeţene de evidenţă

informatizată a persoanei din structura Ministerului de Interne.

În subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti se poate înfiinţa serviciul public

comunitar de evidenţă a persoanelor al municipiului Bucureşti prin reorganizarea serviciului

de stare civilă din aparatul propriu al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, precum şi

a serviciilor de evidenţă a populaţiei, permise de conducere şi certificate de înmatriculare a

autovehiculelor din cadrul Serviciului de evidenţă informatizată a persoanei al municipiuluiBucureşti din structura Ministerului de Interne.

Serviciile publice comunitare judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, îndeplinesc

următoarele atribu ţ ii principale:

a) constituie, actualizează şi valorifică Registrul judeţean de evidenţă a persoanei şi Registrul

judeţean de evidenţă a permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a

autovehiculelor;

b) coordonează şi controlează metodologic activitatea serviciilor publice comunitare locale;

c) controlează modul de gestionare şi de întocmire a registrelor de stare civilă şi a listelorelectorale permanente de alegător;

d) asigur ă producerea şi emiterea certificatelor de stare civilă, a căr ţilor de identitate, a

permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor, precum şi a

căr ţilor de alegător;

e) monitorizează şi controlează modul de respectare a prevederilor legale în domeniul

asigur ării protecţiei datelor referitoare la persoană;

f) gestionează resursele materiale şi de dotare necesare activităţii proprii;

g) ţin evidenţa şi păstrează registrele de stare civilă şi efectuează menţiuni pe acestea,

conform comunicărilor primite.

3.3.2. Evidenţa paşapoartelor

Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor din cadrul

prefecturilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti asigură întocmirea, păstrarea,

eviden ţ a şi eliberarea pa şapoartelor simple.




64

Coordonarea şi controlul metodologic al acestor servicii se asigur ă de către Direcţia generală

pentru paşapoarte* din cadrul Ministerului Administraţiei Publice.

Ministerul Administraţiei Publice, prin Direcţia generală pentru paşapoarte, asigur ă punerea

în aplicare, într-o concepţie unitar ă, a legislaţiei în vigoare în domeniul paşapoartelor simple, precum şi a programelor de reformă privind apropierea administraţiei publice de cetăţean.

Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor au următoarele

atribu ţ ii principale:

a) soluţionează cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple ori de prelungire a valabilităţii

acestora, în conformitate cu prevederile legii, ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale la

care România este parte;

b) asigur ă eliberarea, în sistem de ghişeu unic, a paşapoartelor simple, în colaborare cu

serviciile publice comunitare locale de evidenţă compa persoanelor din subordinea

consiliilor municipale, or ăşeneşti şi comunale, precum şi ale sectoarelor municipiuluiBucureşti;

c) administrează, gestionează şi valorifică registrele judeţene, respectiv al municipiului

Bucureşti, de evidenţă a paşapoartelor;

d) asigur ă înscrierea de menţiuni în paşapoarte, în condiţiile legii;

e) organizează, la nivelul judeţului şi al municipiului Bucureşti, gestionarea şi controlul

eliber ării paşapoartelor.

Eliberarea paşapoartelor în sistem de ghi şeu unic

Cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple ori de prelungire a valabilităţii acestora sedepun de către solicitanţi la serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor în a

căror rază îşi au domiciliul.

Serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor preiau cererile pentru

eliberarea paşapoartelor simple ori de prelungire a valabilităţii acestora şi le transmit, în mod

operativ, spre soluţionare serviciilor publice comunitare de la nivelul judeţelor, respectiv al

municipiului Bucureşti.

Serviciile publice comunitare analizează cererile şi emit paşapoartele simple solicitate de

cetăţeni sau, după caz, înscriu menţiunile necesare în acestea şi le transmit operativ serviciilor publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor, care le eliberează solicitanţilor.

* Direcţia generală pentru paşapoarte are următoarele atribuţii principale:a) organizează, îndrumă şi controlează activitatea de întocmire, eliberare şi evidenţă a paşapoartelor simple, încondiţiile legii, de către serviciile publice comunitare din subordinea prefecturilor;

b) elaborează propuneri privind perfecţionarea prevederilor legale în domeniu, în vederea armonizării acestoracu reglementările comunitare şi internaţionale;c) constituie şi gestionează Registrul naţional de evidenţă a paşapoartelor simple;d) gestionează Sistemul naţional informatic de evidenţă a paşapoartelor simple;

e) efectuează verificări în evidenţa paşapoartelor, la solicitarea autorităţilor publice abilitate.




65

3.3.3. Servicii pentru situaţii de urgenţă

Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţă se organizează în subordinea

consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiuluiBucureşti (OG 88/2001).

Aceste servicii au ca scopuri principale: apărarea vieţii, bunurilor şi mediului împotriva

incendiilor şi dezastrelor, precum şi realizarea măsurilor de protecţie civilă.

Ele fac parte din for ţele de protecţie ale sistemului de securitate naţională şi sunt de două

feluri: profesioniste şi voluntare.

A. Serviciile publice comunitare profesioniste se înfiinţează în subordinea consiliilor

judeţene prin preluarea de la Ministerul de Interne a structurilor unificate ale inspectoratelorde protecţie civilă, a grupurilor şi brigăzilor de pompieri militari.

Serviciile publice comunitare profesioniste se înfiinţează în subordinea Consiliului General al

Municipiului Bucureşti şi a consiliilor locale ale sectoarelor acestuia, prin preluarea de la

Ministerul de Interne a structurilor unificate ale inspectoratelor de protecţie civilă şi Brigăzii

de Pompieri a Municipiului Bucureşti şi sectoarelor acestuia.

Serviciile publice comunitare profesioniste funcţionează ca instituţii publice cu personalitate

juridică.

B. Serviciile publice comunitare voluntare se organizează în subordinea consiliilor locale prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili şi a formaţiunilor de protecţie civilă din

subordinea acestora.

Activitatea serviciului public comunitar pentru situaţii de urgenţă este coordonată de către

preşedintele consiliului judeţean şi de către primarul general al municipiului Bucureşti,

respectiv de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor şi ai sectoarelor capitalei.

Pentru buna funcţionare a acestor servicii a fost înfiinţat Inspectoratul General pentru Situa ţ ii

de Urgen ţă care este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, demilitarizat,

cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.Inspectoratul s-a înfiinţat prin preluarea de la Ministerul Administraţiei şi Internelor a

structurii unificate, realizată prin reorganizarea Comandamentului Protecţiei Civile şi a

Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari.

Inspectoratul asigur ă, la nivel naţional, punerea în aplicare, într-o concepţie unitar ă, a

legislaţiei în vigoare în domeniile date în competenţă prin lege, precum şi coordonarea şi

controlul metodologic al serviciilor publice comunitare.

Personalul serviciilor publice comunitare profesioniste, al Inspectoratului, al unităţilor şi

instituţiilor subordonate acestuia se compune din:




66

a) ofiţeri, maiştri şi subofiţeri de protecţie civilă, pompieri şi specialişti;

b) funcţionari publici calificaţi pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice;

c) personal contractual operativ de execuţie, atestat în meseriile de protecţie civilă, pompieri

şi alte specializări;

d) personal contractual auxiliar.

3.3.4. Servicii publice comunitare pentru cadastru şi agricultură

La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale – comune, oraşe şi municipii – s-au înfiinţat

servicii comunitare pentru cadastru şi agricultur ă.

Serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultur ă se constituie, după caz, în compartimente

distincte, organizate în cadrul aparatului propriu al consiliilor locale sau ca servicii publice cu

personalitate juridică, în subordinea consiliilor locale, finanţate din venituri extrabugetare şi

din subvenţii acordate de la bugetul local.

Îndrumarea tehnico-metodologică a serviciilor comunitare pentru cadastru şi agricultur ă se

asigur ă de către oficiile judeţene de cadastru, geodezie şi cartografie şi de către direcţiile

generale judeţene pentru agricultur ă şi industrie alimentar ă.

Serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultur ă au următoarele atribuţii principale:

a) participă la acţiunea de delimitare a teritoriului administrativ al comunei, oraşului sau

municipiului şi asigur ă conservarea punctelor de hotar materializate prin borne;

b) efectuează măsur ători topografice pentru punerea în posesie pe amplasamentele stabilite de

comisiile locale de aplicare a legii fondului funciar;

c) întocmesc fişele de punere în posesie;

d) constituie şi actualizează evidenţa proprietăţilor imobiliare şi a modificărilor acestora;

e) constituie şi actualizează evidenţa terenurilor care fac parte din domeniul public sau privat;

f) delimitează exploataţiile agricole din teritoriul administrativ al localităţilor;

g) fac propuneri şi avizează proiectele de organizare şi funcţionare a exploataţiilor agricole şi

aplică în teren elementele necesare pentru funcţionarea acestora – proiectarea şi

amenajarea reţelei de drumuri şi de alimentare cu apă, de irigaţii;

h) urmăresc modul în care deţinătorii de terenuri asigur ă cultivarea acestora;

i) furnizează date pentru completarea şi ţinerea la zi a registrului agricol;

j) acordă consultanţă agricolă, urmăresc aplicarea tehnologiilor adecvate şi iau măsuri de

protecţie fitosanitar ă;

k) acordă consultanţă în domeniul zootehniei şi asigur ă operaţiunile de însămânţare

artificială;




67

l) iau măsuri pentru prevenirea îmbolnăvirii animalelor şi asigur ă efectuarea tratamentelor în

cazul îmbolnăvirilor;

m) întocmesc documentaţiile necesare pentru acordarea de sprijin producătorilor agricoli, în

condiţiile prevăzute de lege şi urmăresc realizarea acestor acţiuni.

3.4. Servicii comunitare de utilităţi publice

3.4.1. Definiţie, particularităţi, principii şi cerinţeale serviciilor de utilităţi publice

Serviciile comunitare de utilit ăţ i publice, denumite pe scurt servicii de utilit ăţ i publice

(Legea 51/2006, OUG 13/2008), reprezintă totalitatea acţiunilor şi activităţilor reglementate prin care se asigur ă satisfacerea nevoilor de utilitate şi interes public general ale

colectivităţilor locale cu privire la:

– alimentarea cu apă;

– canalizarea şi epurarea apelor uzate;

– colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale;

– producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat;

– salubrizarea localităţilor;

– iluminatul public; – administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi

altele asemenea;

– transportul public local.

Serviciile de utilităţi publice fac parte din sfera serviciilor publice de interes general şi au

următoarele particularităţi*:

– au caracter economico-social;

– r ăspund unor cerinţe şi necesităţi de interes şi utilitate publică;

– au caracter tehnico-edilitar; – au caracter permanent şi regim de funcţionare continuu;

– regimul de funcţionare poate avea caracteristici de monopol;

– presupun existenţa unei infrastructuri tehnico-edilitare adecvate;

– aria de acoperire are dimensiuni locale: comunale, or ăşeneşti, municipale sau judeţene;

– sunt înfiinţate, organizate şi coordonate de autorităţile administraţiei publice locale;

– sunt organizate pe principii economice şi de eficienţă;

* Legea 51/2006, art. 1, alin. 3.




68

– pot fi furnizate/prestate de către operatori care sunt organizaţi şi funcţionează fie în baza

reglementărilor de drept public, fie în baza reglementărilor de drept privat;

– sunt furnizate/prestate pe baza principiului beneficiarul pl ăteşte;

– recuperarea costurilor de exploatare ori de investiţii se face prin preţuri, tarife sau taxe

speciale.

Serviciile de utilităţi publice se organizează şi se administrează cu respectarea prevederilor

legale în vigoare privind administraţia publică locală, descentralizarea administrativă şi

financiar ă, dezvoltarea regională, finanţele publice locale şi cu respectarea principiilor *:

– autonomiei locale;

– descentralizării serviciilor publice;

– subsidiarităţii şi propor ţionalităţii;

–

responsabilităţii şi legalităţii; – asocierii intercomunitare;

– dezvoltării durabile şi corelării cerinţelor cu resursele;

– protecţiei şi conservării mediului natural şi construit;

– asigur ării igienei şi sănătăţii populaţiei;

– administr ării eficiente a bunurilor din proprietatea publică sau privată a unităţilor admi-

nistrativ-teritoriale;

– participării şi consultării cetăţenilor;

–

liberului acces la informaţiile privind serviciile publice.Serviciile de utilităţi publice trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe esenţiale:

– universalitate;

– continuitate din punct de vedere calităţiv şi cantitativ, în condiţii contractuale;

– adaptabilitate la cerinţele utilizatorilor şi gestiune pe termen lung;

– accesibilitate egală şi nediscriminatorie la serviciul public, în condiţii contractuale;

– transparenţa şi protecţia utilizatorilor.

Organizarea, exploatarea şi gestionarea serviciilor de utilităţi publice trebuie să asigure**:

– satisfacerea cerinţelor cantitative şi calităţive ale utilizatorilor, corespunzător prevederilor

contractuale; – sănătatea populaţiei şi calitatea vieţii;

– protecţia economică, juridică şi socială a utilizatorilor;

– funcţionarea optimă, în condiţii de siguranţă a persoanelor şi a serviciului, de rentabilitate

şi eficienţă economica a construcţiilor, instalaţiilor, echipamentelor şi dotărilor,

corespunzător parametrilor tehnologici proiectaţi şi în conformitate cu caietele de sarcini,

cu instrucţiunile de exploatare şi cu regulamentele serviciilor;

* Legea 51/2006, art. 6** idem, art. 7.




69

– introducerea unor metode moderne de management;

– introducerea unor metode moderne de elaborare şi implementare a strategiilor, politicilor,

programelor şi/sau proiectelor din sfera serviciilor de utilităţi publice;

– protejarea domeniului public şi privat şi a mediului, în conformitate cu reglementările

specifice în vigoare; – informarea şi consultarea comunităţilor locale beneficiare ale acestor servicii;

– respectarea principiilor economiei de piaţă, asigurarea unui mediu concurenţial,

restrângerea şi reglementarea ariilor de monopol.

3.4.2. Serviciul public de alimentare cu apă

Serviciul public de alimentare cu apă are următoarele sarcini:

– utilizarea cu prioritate a resurselor locale de apă; – executarea activităţilor de captare, tratare, pompare, transport, stocare şi distribuţie;

– preluarea apei din subteran, din râuri şi lacuri pentru a renunţa la aducţiuni de mare

distanţă;

– supravegherea zonelor de captare, a instalaţiilor de tratare, a apeductelor şi a celorlalte

instalaţii cu scopul de a proteja calitatea apei;

– dezvoltarea reţelei de alimentare cu apă conform dezvoltării urbane.

Normele specifice de distribuţie a apei potabile de către serviciul public se stabilesc prin

hotărârea consiliului local prin Regulament şi Caiet de sarcini , acte care fixează drepturile şiobligaţiile prestatorului de servicii şi ale utilizatorului.

Prestatorul de servicii este agentul economic care administrează şi exploatează sistemul de

alimentare cu apă potabilă, iar utilizatorul este orice persoană fizică sau juridică beneficiar ă a

serviciului de alimentare cu apă în baza unui contract.

Sistemul de canalizare asigur ă colectarea şi evacuarea apelor uzate menajere şi meteorice

conform normelor de calitate. Prestatorul care asigur ă acest serviciu este, de regulă, acelaşi cu

furnizorul apei potabile, deoarece este specializat în acest domeniu.

Starea tehnică actual ă a infrastructurii locale – Alimentarea cu apă a localit ăţ ilor

În prezent, în România dispun de sisteme centralizate de distribuţie a apei potabile 2 910 de

localităţi, din care:

– toate cele 263 de municipii şi oraşe;

– 2 647 de localităţi rurale, reprezentând circa 17% din numărul total al acestora.

Reţelele de distribuţie a apei potabile au o lungime totală de 38 238 km, asigurând o echipare

în mediul urban de numai 70% din lungimea totală a str ăzilor.




70

Capacitatea actuală a sistemelor centralizate de alimentare cu apă pentru centrele populate

este de 120 mc/s, din care 48 mc/s îl furnizează sursele subterane, iar 72 mc/s sursele de

suprafaţă, inclusiv Dunărea.

Cantitatea anuală de apă potabilă distribuită consumatorilor însumează cca. 1 700 milioanemc, din care pentru uz casnic cca. 1 106 milioane mc.

În ultimii 10 ani se constată o scădere a cantităţii totale de apă distribuită în reţea datorată, în

principal, reducerii activităţilor industriale şi a contorizării şi o creştere a cantităţii de apă

distribuită populaţiei.

Repartizarea neuniformă a resurselor de apă pe teritoriul ţării, gradul insuficient de

regularizare a debitelor pe cursurile de apă, poluarea semnificativă a unor râuri interioare, face

ca zone importante ale ţării să nu dispună de surse suficiente de alimentare cu apă în tot cursul

anului, mai ales în perioadele de secetă sau în iernile cu temperaturi scăzute, când zile întregialimentarea cu apă este întreruptă sau debitele se reduc drastic.

Accesibilitatea serviciilor – Alimentarea cu apă potabil ă

Din totalul de cca. 22,4 mil. locuitori, în România beneficiază de apă potabilă din reţeaua

publică 14,7 mil. persoane (65%), din care 11,3 mil. în mediul urban (92%), şi 3,4 mil. în

mediul rural (33%).

Din comparaţia acestor date cu nivelele existente în anul 1976, rezultă o dinamică a numărului

de locuitori care beneficiază de apă potabilă din reţeaua publică. Într-un interval de 25 de ani

s-a realizat o creştere a numărului de utilizatori racordaţi la reţele de apă curentă de la 29%din populaţia ţării la 65%, deci cu 36% în condiţiile în care în acelaşi interval de timp s-au

produs mutaţii majore şi în raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală.

Nivelul de echipare cu sisteme centralizate de alimentare cu apă potabilă a populaţiei este net

defavorabil mediului rural.

3.4.3. Serviciul public de canalizare

Serviciul public de canalizare are următoarele sarcini: – colectarea, transportul şi tratarea apelor reziduale menajere şi industriale;

– colectarea, transportul şi evacuarea apelor pluviale;

– supravegherea zonelor de colectare, a instalaţiilor de tratare şi a celorlalte instalaţii cu

scopul de a proteja mediul înconjur ător;

– dezvoltarea reţelei de canalizare în conformitate cu dezvoltarea urbană.

În prezent, în România dispun de reţele de canalizare publică un număr de 637 localităţi, din

care:

– 263 de municipii şi oraşe;




71

– 374 de localităţi rurale.

Reţeaua de canalizare are o lungime totală de 16 348 km, aproape în totalitate în mediul

urban, adică 15 092 km. Lungimea str ăzilor echipate cu reţele de canalizare este de circa

12 540 km, asigurând, în mediul urban, o dotare de numai 49% din lungimea totală a str ăzilor.În comparaţie cu str ăzile echipate cu conducte de alimentare cu apă, numai 71% din acestea

sunt echipate şi cu reţele de canalizare.

În cele 206 staţii de epurare a apelor uzate municipale existente în România se tratează numai

77% din debitul total evacuat prin reţelele publice de canalizare; 47 de localităţi urbane

(printre care: Bucureşti, Craiova, Drobeta-Turnu-Severin, Br ăila, Galaţi, Tulcea), deversează

apele uzate în emisari f ăr ă o epurare prealabilă.

Ca şi în cazul alimentării cu apă potabilă, populaţia care beneficiază de serviciul de canalizare

publică este mult mai mare în mediul urban: 10,3 mil. (86%), decât în cel rural 1,15 mil.(11,2%).

3.4.4. Serviciul public de salubrizare

Salubrizarea localităţilor este un serviciu public local de utilităţi publice organizat, coordonat,

reglementat, condus, monitorizat şi controlat de autorităţile administraţiei publice locale.

Serviciul public de salubrizare este organizat şi funcţionează pe baza următoarelor principii:

– protecţia sănătăţii publice; – autonomia locală şi descentralizarea;

– responsabilitatea faţă de cetăţeni;

– conservarea şi protecţia mediului înconjur ător;

– calitatea şi continuitatea serviciului;

– tarife echitabile şi accesibile tuturor consumatorilor;

– nediscriminarea şi egalitatea tuturor consumatorilor;

– transparenţa, consultarea şi antrenarea în decizii a cetăţenilor;

– administrarea corectă şi eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi a banilor publici; – securitatea serviciului;

– dezvoltarea durabilă.

Serviciul public de salubrizare cuprinde următoarele activităţi:

– precolectarea, colectarea, transportul şi depozitarea reziduurilor solide, cu excepţia

deşeurilor toxice, periculoase şi a celor cu regim special;

– înfiinţarea şi administrarea depozitelor ecologice de reziduuri;

– incinerarea şi producerea de energie termică;




72

– măturatul, spălatul căilor publice, întreţinerea spaţiilor verzi şi a parcurilor;

– cur ăţarea şi transportul ză pezii de pe căile publice şi menţinerea în funcţiune a acestora pe

timp de polei sau de îngheţ;

– preselectarea şi organizarea reciclării deşeurilor;

– dezinsecţia, dezinfecţia şi deratizarea.

Pentru asigurarea dezvoltării durabile în domeniul salubrităţii, consiliile locale stabilesc

strategia de dezvoltare şi funcţionare pe termen mediu şi lung a serviciilor de salubrizare,

ţinându-se seama de planurile de urbanism şi de programele de dezvoltare economico-socială

a unităţii administrativ-teritoriale.

Prin modul de organizare şi desf ăşurare a activităţii serviciilor publice de salubrizare

autorităţile publice locale sunt obligate să asigure realizarea următoarelor obiective:

a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor prin promovarea calităţii şi eficienţei

acestor servicii;

b) creşterea calităţii vieţii cetăţenilor prin susţinerea dezvoltării economice a localităţilor, în

principal prin stimularea mecanismelor economiei de piaţă şi prin realizarea unei

infrastructuri edilitare moderne, ca bază a dezvoltării economice şi în scopul atragerii

investiţiilor profitabile pentru comunităţile locale;

c) dezvoltarea durabilă a serviciilor;

d) protecţia mediului înconjur ător.

În vederea îmbunătăţirii serviciului public de salubrizare, administraţia publică locală trebuie

să aplice anumite măsuri, cum ar fi:

– elaborarea caietelor de sarcini prin care se fixează drepturile şi obligaţiile prestatorilor;

– asigurarea prin contract a tuturor activităţilor de colectare, transport, depozitare şi

neutralizare a gunoiului menajer;

– instituirea şi aplicarea unui sistem sancţionar pentru persoanele fizice sau juridice care nu

respectă normele de salubritate;

– informarea cetăţenilor cu privire la funcţionarea serviciului public de salubritate;

– realizarea gropilor de gunoi ecologice etc.

Deşeurile pot constitui un factor de poluare a apei, solului, aerului şi un potenţial pericol în

afectarea stării de sănătate a populaţiei.

În ultimii ani, se constată o creştere a cantităţii de deşeuri menajere, industriale, stradale, care

trebuie colectate, transportate şi tratate. În acest scop sunt organizate servicii de recuperare,

transport şi tratare a deşeurilor menajere, industriale şi stradale. Pentru colectarea şi

eficientizarea acestei activităţi trebuie acţionat în următoarele direcţii:

– înlocuirea treptată a containerelor actuale de 3-4 mc, cu containere de 1,1 mc şi pubele de

plastic de 80-240 l pe platformele gospodăreşti din cartierele de locuinţe;




73

– renunţarea la camerele de gunoi din blocurile de locuinţe;

– regândirea platformelor gospodăreşti pentru a deservi un număr cât mai mic de beneficiari

pentru conştientizarea acestora în buna gestionare a deşeurilor menajere;

– asigurarea capacităţii necesare de colectare la fiecare platformă gospodărească;

– evacuarea ritmică a deşeurilor;

– implementarea, la început, pe grupuri pilot, a acţiunii de preselecţie a deşeurilor la

colectare şi, după corecţiile necesare, generalizarea acestei acţiuni pentru întreaga

localitate.

Deşeurile industriale sunt acelea care rezultă în urma proceselor tehnologice şi sunt întâlnite

cu precădere pe platformele şi zonele industriale ale oraşelor.

În cazul acestor deşeuri se impune preselecţia la colectare, acţiune care începe în cartierele

centrale şi pieţele agroalimentare, iar, după aplicarea corecţiilor, acţiunea se poate generalizala nivelul întregii localităţi.

Deşeurile stradale rezultă în urma activităţii economico-sociale din localităţi şi în special din

pieţe, oboare, magazine, ateliere etc.

Deşeurile menajere sunt acelea care rezultă din gospodăriile populaţiei. Aceste deşeuri sunt

colectate manual sau mecanizat.

Salubrizarea mecanizată are avantaje, dar necesită condiţii obligatorii:

– refacerea infrastructurii drumurilor din localităţi;

– interzicerea parcării autovehiculelor pe drumurile publice în perioada de timp în care serealizează salubrizarea.

Salubrizarea manuală determină reducerea gradului de murdărie a str ăzilor şi trotuarelor,

precum şi asigurarea de locuri de muncă pentru persoanele cu pregătire profesională mai

redusă.

Persistenţa deşeurilor în zonele locuite afectează starea de sănătate a populaţiei, prin mai

multe căi:

– expunerea la germenii patogeni din deşeuri în stare de fermentaţie;

– expunerea la substanţe toxice sau periculoase din deşeuri;

– expunerea la riscul de accidente.

Ele prezintă un grad ridicat de risc, în special pentru copii, persoane cu venituri reduse,

salariaţii agenţilor economici care gestionează deşeurile, datorită stării de disconfort urban,

care poate fi dată de: mirosurile neplăcute, disconfort estetic, insectele generatoare de

disconfort cotidian etc.

Colectarea, transportul şi tratarea deşeurilor sunt cunoscute sub denumirea de gestiunea

deşeurilor.




74

Colectarea deşeurilor se poate face prin mai multe procedee:

– colectarea în containere de 3-4 mc;

– colectarea în camere de gunoi în blocuri de locuinţe cu mai mult de patru nivele;

– colectarea în pubele standard sau nestandardizate pentru locuinţe individuale sau unii

agenţi economici.Deficienţele acestor procedee de colectare sunt:

– nu asigur ă preselecţia la colectare;

– poate crea stare de disconfort;

– nu asigur ă evacuarea ritmică, deoarece nu există un număr suficient de utilaje de transport;

– insuficienţa recipienţilor pentru colectare;

– camerele de deşeuri de la blocurile înalte sunt un permanent focar de risc.

Transportul deşeurilor este asigurat cu mijloace de transport specializate precum:

– autogunoiere cu container;

– autogunoiere compactoare;

– tractoare cu remorcă;

– automătur ătoare pentru deşeuri stradale;

– autovehicule de capacitate mică pentru deşeuri stradale.

Între deficienţele acestor procedee de transport amintim:

– numărul insuficient al acestora;

– starea de uzur ă fizică şi morală; – nu asigur ă ritmul necesar de evacuare a deşeurilor;

– costuri ridicate de menţinere în funcţiune a acestor utilaje;

– riscul îmbolnăvirii populaţiei, poluării aerului şi creării disconfortului urban în cazul

transportului cu autogunoiere cu container şi cu tractoare cu remorcă.

Tratarea deşeurilor se poate face prin întindere controlată, măcinare, compostare sau

incinerare f ăr ă recuperare de energie.

Restructurarea activităţii de tratare a deşeurilor are implicaţii majore asupra stării de sănătate

a populaţiei, a poluării şi a confortului urban.

Consiliile locale din fiecare localitate vor opta pentru una din variantele prezentate în func ţie

de situaţiile concrete din fiecare localitate.

În România, gestiunea deşeurilor se realizează de către servicii publice ale Consiliilor locale,

de către agenţi economici cu capital de stat şi privat sau societăţi comerciale mixte cu aport de

capital str ăin.

Consiliile locale trebuie să stabilească o politică pe termen mediu şi lung referitoare la

gestiunea deşeurilor prin care să realizeze:




75

– retehnologizarea sistemelor de precolectare, colectare şi transport a deşeurilor;

– alegerea unor tehnologii de tratare a deşeurilor care să elimine deficienţele actuale;

– stabilirea unor regulamente şi norme obligatorii pentru: prestatorii de servicii în domeniu,

populaţie şi alţi beneficiari care să asigure gestionarea eficientă a deşeurilor;

– conceperea unor strategii de educare a populaţiei în abordarea gestiunii deşeurilor;

– identificarea mijloacelor financiare necesare restructur ării gestionării deşeurilor etc.

Starea tehnică actuală a infrastructurii locale – Salubrizarea localităţilor

Din cele aproximativ 13 000 de localităţi existente în România, numai circa 2 500 dispun de

sisteme organizate de colectare, transport şi depozitare a deşeurilor urbane.

Cantitatea totală de deşeuri urbane rezultate din localităţile care dispun de servicii de

salubritate este de circa 7,7 mil. tone anual, din care 6,3 mil. tone deşeuri menajere de la

populaţie şi 1,4 mil. tone deşeuri stradale. Din această cantitate: – 75% deşeuri menajere propriu-zise (de la populaţie şi agenţi economici);

– 12% nămoluri de la epurarea apelor uzate or ăşeneşti;

– 4% alte tipuri de deşeuri, inclusiv deşeuri provenite de la spitale şi din construcţii.

În România există, inventariate, 1 976 depozite de deşeuri urbane, din care doar 15% posedă

autorizaţii sanitare şi de mediu. În prezent, au fost amenajate 5 depozite ecologice în

municipiile Bucureşti (comunele Vidra şi Giuleşti-Sârbi), Sighişoara, Constanţa (Năvodari),

Piatra Neamţ şi Ploieşti. Suprafaţa ocupată de aceste depozite se ridică la peste 1.800 ha de

teren. Majoritatea sunt amplasate necorespunzător: în apropierea zonelor locuite, pe malurilecursurilor de apă, pe terenuri unde apa freatică este la mică adâncime, pe soluri nisipoase cu

stabilitate redusă şi neimpermeabilizate natural, în văi în care se colectează ape meteorice.

Lipsa exigenţelor ecologice în organizarea depozitelor, precum şi slaba dotare cu utilaje şi

echipamente de transport, recuperare, reciclare şi valorificare specifice acestor servicii, face

ca nivelul serviciului de salubrizare în majoritatea localităţilor ţării să fie necorespunzătoare.

3.4.5. Asigurarea cu energie electrică şi termică

Asigurarea cu energie electrică şi termică este un serviciu comunitar de utilităţi publice care

trebuie să fie organizat de administraţia locală, autorităţile publice alese fiind responsabile în

faţa cetăţenilor de modul în care gestionează energia.

Integrarea în Comunitatea Europeană presupune respectarea Cartei Europene a Energiei în

vederea constituirii unei pieţe unice de energie posibilă numai prin reformarea instituţiilor

(demonopolizarea producerii energiei, accesul liber la piaţa producătorilor, introducerea

concurenţei etc.).




76

OUG nr. 63/1998 privind energia electrică şi termică, modificată de OUG nr. 67/2000

reglementează producerea, transportul şi distribuţia energiei; livrarea şi folosirea energiei;

autorităţile implicate; utilizarea eficientă a energiei etc.

Activităţile de producere, transport, distribuţie, furnizare şi de utilizare a energiei electrice şitermice, precum şi cele de construire a instalaţiilor energetice specifice acestui domeniu sunt

permise în vederea realizării următoarelor obiective de bază:

a) asigurarea competiţiei în producerea şi furnizarea energiei electrice şi termice, precum şi a

accesului producătorilor şi consumatorilor la reţelele de transport şi de distribuţie;

b) creşterea eficienţei energetice pe tot lanţul, de la producere, transformare, transport,

distribuţie şi până la utilizarea energiei electrice şi termice;

c) transparenţa tarifelor şi a taxelor la energia electrică şi termică;

d) constituirea stocurilor de siguranţă la combustibili;

e) respectarea regimului de conducere prin operatori de sistem (dispeceri), inclusiv pentru

realizarea accesului ter ţilor la reţeaua electrică;

f) asigurarea funcţionării interconectate a sistemului electro-energetic naţional la Uniunea

pentru Coordonarea Producţiei şi Transportului Energiei Electrice şi la sistemele

electroenergetice ale ţărilor vecine;

g) promovarea utilizării surselor noi şi regenerabile de energie;

h) diversificarea bazei de resurse energetice primare, modificarea structurii producţiei şi a

consumului de energie în funcţie de aceasta;

i) stimularea participării sectorului privat, a investitorilor autohtoni şi str ăini la producerea,transportul, distribuţia, comercializarea şi utilizarea energiei electrice şi termice;

j) realizarea obiectivelor locale şi globale privind protecţia mediului înconjur ător,

intensificarea eforturilor de reducere a bioxidului de carbon, oxizilor de azot, oxizilor de

sulf sau/şi a emisiilor de particule.

3.4.5.1. Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice şi termice

Producerea de energie electrică şi termică se realizează de către societăţi comerciale, de alte

persoane juridice române, de producători independenţi sau autoproducători cu capitalautohton ori str ăin.

Producătorii se pot asocia sau pot coopera în mod liber, inclusiv cu orice alte persoane fizice

ori juridice, cu respectarea dispoziţiilor legale privind concurenţa.

Producătorii au următoarele obliga ţ ii principale:

– să asigure livr ările de energie electrică şi termică, cu respectarea autorizaţiilor;

– să alimenteze, în limita capacităţii instalaţiilor, orice persoană fizică sau juridică solicitantă

care îndeplineşte condiţiile pentru a fi distribuitor sau consumator;




77

– să intervină operativ la obiectivele pe care le deţin, în cazul apariţiei unui potenţial pericol

de producere a unor avarii, explozii şi altele asemenea, putând ocupa, în mod temporar,

zona de acces şi de lucru pentru personal şi cea tehnică de lucru, anunţând despre aceasta

organele administrative şi instituţiile abilitate, precum şi pe deţinătorii terenurilor în cauză;

– să reabiliteze treptat şi să retehnologizeze instalaţiile de producere existente, în vederea

creşterii eficienţei şi încadr ării în normele naţionale privind emisiile poluante, a participării

centralelor electrice la reglajul de putere/frecvenţă în sistemul electroenergetic naţional, a

asigur ării calităţii energiei electrice şi termice.

Producătorii de energie au, în principal, următoarele drepturi:

– să aibă acces la reţelele electrice şi termice de transport şi distribuţie;

– să obţină culoar de trecere pentru liniile electrice de legătur ă a capacităţii sale de producţie

cu sistemul naţional de transport şi pentru conductele de transport a energiei termice între

capacitatea de producţie şi distribuitori sau consumatori; – să înfiinţeze şi să menţină un sistem propriu de telecomunicaţii pentru legătura cu

capacităţile sale de producţie, cu consumatorii sau cu dispeceratele.

Transportul energiei electrice şi termice reprezintă activitatea prin care acestea ajung de la o

instalaţie de producere la distribuitorii sau consumatorii finali de energie.

Transportatorii de energie au obligaţia de a elabora, pentru zona lor de acţionare, un plan de

perspectivă privind transportul, în concordanţă cu stadiul actual şi cu evoluţia viitoare a

consumului de energie, cuprinzând modalităţile de finanţare şi de realizare a acestor planuri,

cu luarea în considerare şi a planurilor de amenajare şi de sistematizare a teritoriului str ă bătutde instalaţiile lor de transport.

Planurile transportatorilor sunt supuse spre avizare autorităţii competente – Autoritatea

Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei – şi spre aprobare ministerului de resort.

Distribu ţ ia energiei electrice şi termice cuprinde totalitatea activităţilor referitoare la

instalaţiile prin care se preia energia de la un producător sau transportator şi se livrează

clienţilor.

Distribuţia energiei se face conform planurilor de urbanism, respectându-se dreptul de

proprietate, protecţia mediului, sănătatea şi viaţa persoanelor şi economisirea energiei

conform normelor tehnice şi de siguranţă cuprinse în prescripţiile tehnice în vigoare.

Distribuitorii de energie sunt agenţi economici autorizaţi în acest scop pentru o zonă

determinată. Ei au, în principal, următoarele obligaţii:

– să racordeze la reţelele lor orice solicitant din zonă, persoană fizică sau juridică;

– să respecte în proiectare, execuţie şi în exploatare normativele şi prescripţiile tehnice,

asigurând protejarea populaţiei şi a mediului înconjur ător, protecţia pentru funcţionarea

normală a liniilor de telecomunicaţii şi a staţiilor de emisie-recepţie radio şi televiziune;




78

– să asigure urmărirea permanentă şi sistematică a comportării construcţiilor şi a

echipamentelor energetice;

– să facă operativ reviziile şi reparaţiile necesare.

În scopul îndeplinirii acestor obligaţii, distribuitorii de energie pot: – să folosească, cu acordul consiliilor locale sau judeţene, după caz, terenurile domeniului

public pentru lucr ările de exploatare şi întreţinere;

– să întrerupă funcţionarea instalaţiilor pentru timpul strict necesar executării lucr ărilor de

întreţinere şi reparaţii, cu anunţarea prealabilă a dispecerului şi, după caz, a

consumatorilor.

3.4.5.2. Furnizarea şi utilizarea energiei

Furnizarea energiei electrice şi termice este activitatea prin care un agent economic

comercializează energie clienţilor interesaţi. Contractul încheiat în acest scop, denumit

contract de furnizare, se încheie între furnizor şi client şi trebuie să cuprindă cel puţin clauzele

minimale stabilite de autoritatea competentă prin contracte-model elaborate pentru categorii

de clienţi.

Autorităţile judeţene şi locale şi competenţe lor Consiliile judeţene şi Consiliul General al

Municipiului Bucureşti coordonează activitatea de furnizare a energiei şi a combustibililor peîntreg teritoriul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, în vederea realizării acesteia.

Consiliile locale au următoarele atribuţii în domeniul energetic:

a) planifică, organizează şi finanţează, împreună cu celelalte organisme abilitate, furnizarea

energiei termice, electrice şi a combustibililor pe teritoriul localităţilor, în condiţii de

continuitate şi de siguranţă a alimentării şi ţinând seama de necesităţile de consum; în acest

scop, pot prelua în gestiune centralele termice şi centralele electrice de termoficare din

zonă, care au, în principal, ca destinaţie producerea căldurii, reţelele de transport şi de

distribuţie locală a energiei termice sau le pot concesiona, cu respectarea reglementăriloremise de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei;

b) planifică, organizează şi finanţează iluminatul public;

c) avizează realizarea noilor capacităţi de investiţii de interes local în domeniul energetic;

d) iniţiază programul de utilizare eficientă a energiei şi de promovare a surselor regenerabile

de energie;

e) iniţiază acţiuni de cooperare cu alte consilii locale pentru soluţionarea unor probleme

energetice de interes comun.




79

Dezvoltarea şi realizarea instalaţiilor de transport şi distribuţie a energiei termice se fac sub

directa îndrumare şi control ale autorităţilor administraţiei locale care r ăspund de asigurarea

alimentării cu energie termică a zonelor respective.

Pentru îmbunătăţirea alimentării cu energie termică a localităţilor consiliul local poate iniţia proiecte proprii de modernizare şi extindere a instalaţiilor termice existente în cadrul

localităţii sau de construire a unor instalaţii noi, cu respectarea prevederilor prezentei

ordonanţe de urgenţă.

Agenţii economici care îşi desf ăşoar ă activitatea în domeniul energetic au obligaţia să pună la

dispoziţie consiliilor locale şi judeţene, în mod gratuit, toate datele, informaţiile şi

documentele necesare acestora, în vederea elabor ării şi fundamentării planurilor şi

programelor energetice şi a îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de prezentul articol.

Distribu ţ ia energiei electriceAccesul la energia electrică este, f ăr ă îndoială, facilitatea cea mai generalizată pentru aşezările

umane din România. Astfel, 98% dintre localităţi sunt racordate la sistemele de transport şi

distribuţie a energiei electrice, consumul casnic reprezentând 21% din total.

Alimentarea cu energie electrică

Distribuţia de energie electrică este asigurată pentru aproape toată populaţia ţării, fiind lipsiţi

de acesta un număr de cca. 455 mii locuitori situaţi, în general, în mediul rural (410 mii).

3.4.5.3. Energia termică pentru încălzirea şi prepararea apei calde menajere

În România, sunt realizate sisteme publice de încălzire şi preparare a apei calde menajere în

283 de localităţi, din care în funcţiune 259.

Instalaţiile şi echipamentele care compun aceste sisteme sunt, în marea majoritate a

localităţilor, uzate din punct de vedere fizic şi moral, cu randamente scăzute şi pierderi de

până la 30 - 35%, fapt care diminuează substanţial avantajele producerii şi distribuţiei

centralizate a energiei termice, determină costuri ridicate şi consumuri de resurse naturale care

se achiziţionează par ţial din import.În prezent, se constată o tendinţă de debranşare a consumatorilor captivi din blocuri de la

reţeaua de încălzire şi de montare a unor microcentrale de apartament ce funcţionează pe gaze

naturale.

Fenomenul s-a dezvoltat pe fondul unui vid de legislaţie în acest domeniu şi datorită preţului

foarte scăzut al gazelor naturale oferite consumatorilor individuali printr-un mecanism de

subvenţie încrucişată.




80

Sistemele de încălzire folosite de către populaţia României sunt preponderent centralizate în

mediul urban (71%), la sistemele de termoficare fiind racordaţi 6,9 mil. locuitori, iar 1,7 mil.

la centralele termice de bloc sau cvartal.

Sistemele individuale, în special sobele cu combustibil solid, sunt omniprezente în mediulrural, asigurând încălzirea pentru 10,1 mil. locuitori (98%).

3.4.6. Distribuţia energiei termice

Serviciul public asigurat de administraţia locală în vederea furnizării şi utilizării energiei

termice de către consumatorii casnici este cunoscut sub numele de termoficare.

Pentru a-şi realiza strategia în domeniul serviciului public de termoficare, administraţia locală

are ca obiective: – asigurarea capacităţilor de producere / preluare a energiei termice de la furnizor;

– menţinerea siguranţei de funcţionare a sistemului de termoficare;

– asigurarea distribuţiei optime de căldur ă şi apă caldă menajer ă la consumatori;

– creşterea calităţii prestaţiei paralel cu reducerea costului.

Se ştie că, în România, încălzirea locuin ţ elor şi a institu ţ iilor publice se face în două moduri:

a) local – prin utilizarea combustibililor lichizi sau solizi în sobe sau cazane de mici

dimensiuni în imobilele cu mai mulţi locatari;

b) centralizat – prin alimentarea blocurilor de locuinţe sau birouri de la reţeaua centralelorelectrice de termoficare.

În ceea ce priveşte direcţiile de dezvoltare a serviciului public de termoficare amintim:

– realizarea de noi surse pentru sistem;

– perfecţionarea funcţionării punctelor termice;

– reducerea pierderilor de căldur ă pe reţeaua de transport;

– creşterea siguranţei în funcţionare a sistemului de termoficare;

– modernizarea instalaţiilor interioare la consumatori.

3.4.7. Transportul public local

În România, transportul urban de călători se efectuează de către administraţia publică locală,

prin regii proprii şi societăţi comerciale cu capital privat precum şi prin persoane fizice

autorizate (OG 86, 2001).

Serviciul de transport public local de persoane are la bază următoarele principii:

a) respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale călătorilor;

b) asigurarea deplasării în condiţii de siguranţă şi de confort;




81

c) protecţia mediului;

d) tratament egal şi nediscriminatoriu pentru toţi utilizatorii;

e) servicii de calitate în condiţiile unor tarife accesibile;

f) administrarea eficientă a bunurilor şi a fondurilor băneşti;g) dezvoltarea durabilă.

Din categoria transportului public local de călători face parte transportul de persoane care

îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:

– este efectuat pe teritoriul unei localităţi urbane sau rurale, precum şi între localitatea

respectivă şi localităţile limitrofe;

– se execută pe rute şi cu frecvenţe prestabilite, iar călătorii sunt îmbarcaţi sau debarcaţi în

puncte de oprire fixe;

–

se percepe un tarif de transport, încasat de operatorul de transport.Prin mijloace de transport în comun se înţeleg vehiculele destinate în mod special

transportului public urban şi suburban de persoane. Acestea pot fi:

– autobuze urbane, autovehicule destinate şi echipate pentru transportul de persoane şi al

bagajelor acestora; autobuzele din această categorie vor fi amenajate pentru transportul de

pasageri, aşezaţi pe scaune sau în picioare, având cel puţin 17 locuri pe scaune, inclusiv cel

al conducătorului auto, care asigur ă posibilitatea unui schimb rapid de pasageri în staţii;

– tramvaie;

–

troleibuze; – minibuze sau microbuze, autovehicule destinate prin construcţie transportului a 10-17

persoane pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto, dar nu mai mult de 22 de persoane

pe scaune şi în picioare.

Serviciile de transport public local de călători se organizează pentru a satisface cu prioritate

nevoile populaţiei, precum şi ale instituţiilor publice şi ale agenţilor economici.

Sunt abilitate să organizeze, să reglementeze, să conducă, să monitorizeze şi să controleze

servicii de transport public local de călători consiliile locale ale comunelor, oraşelor,

municipiilor, precum şi consiliile judeţene.Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a întreprinde măsurile necesare

pentru extinderea, dezvoltarea şi modernizarea transportului public urban şi suburban de

persoane.

Autorităţile administraţiei publice locale, prin serviciile de specialitate, vor gestiona şi vor

controla activitatea operatorilor de transport public local de călători.

Principalele obiective urmărite de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale în

domeniul serviciilor de transport public local de călători sunt:




82

a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor prin promovarea calităţii şi eficienţei

serviciului de transport public local de călători;

b) creşterea calităţii vieţii cetăţenilor prin susţinerea dezvoltării economice a localităţilor şi

prin realizarea unei infrastructuri edilitare moderne;

c) acordarea de facilităţi unor categorii de persoane;

d) asigurarea capacităţii suficiente de transport pe rute aglomerate.

Administraţia publică locală trebuie să organizeze serviciul public de transport în funcţie de

cerinţele specifice fiecărei localităţi, astfel încât să se asigure:

– legăturile dintre zonele rezidenţiale şi cele industriale şi comerciale;

– facilitarea legăturilor din interiorul cartierelor pentru transportul optim către pieţe, şcoli,

spitale;

–

realizarea de legături între transportul pe şine şi cel pe carosabil; – reducerea permanentă a numărului de transbordări dintr-un mijloc de transport în altul.

Principala problemă a transportului public de călători este generată de lipsa resurselor

financiare pentru realizarea de investiţii noi şi pentru întreţinerea reţelelor şi parcurilor de

vehicule existente.

O strategie modernă de dezvoltare pentru serviciile publice de transport are ca scop acoperirea

cererii actuale şi de perspectivă în condiţii de calitate superioar ă şi buget de exploatare

optimizat. În acest sens, serviciile publice trebuie să asigure:

– reorganizarea transportului în sistem integrat; – organizarea staţiilor multimodale;

– integrarea tarifar ă, adică utilizarea unui singur tip de cartelă pentru orice mijloc de

transport public;

– realizarea sistemelor flexibile pentru autobuze şi a reţelelor de completare cu troleibuze,

aceste două mijloace fiind cele mai eficiente.

3.4.8. Întreţinerea spaţiilor verzi

Spaţiile verzi sunt reprezentate de parcuri şi gr ădini publice, zone de agrement aferente

localităţii, scuaruri între ansamblurile de clădiri, precum şi spaţii aferente altor categorii

(imobile apar ţinând instituţiilor şi agenţilor economici).

Administraţia publică locală este obligată să asigure serviciul de întreţinere a spaţiilor verzi

datorită funcţiilor acestora:

func ţ ia ecologică – prin care se realizează climatul normal, combaterea poluării fonice şi a

aerului, ameliorarea compoziţiei chimice a apei, solului şi aerului;

func ţ ia de relaxare – prin care se asigur ă activităţile sportive, odihnă, agrement;




83

func ţ ia complementar ă – prin care se asigur ă funcţionarea normală a comer ţului,

alimentaţiei publice, educaţiei şi învăţământului.

Cantitatea şi calitatea spaţiilor verzi constituie criterii pentru aprecierea gradului de urbanitate

al fiecărei localităţi, a gradului de confort şi civilizaţie.Prin proiectele şi studiile urbanistice, autorităţile administraţiei publice locale stabilesc

necesarul de spaţii verzi şi destinaţia acestora.

Realizarea şi exploatarea spaţiilor verzi cuprinde mai multe faze:

– faza de proiectare – cu două componente: urbanismul şi investiţiile;

– faza de realizare a spaţiilor verzi în regie proprie sau prin intermediul unităţilor

specializate, încredinţarea lucr ărilor realizându-se prin licitaţie; investitorul poate fi

consiliul local sau concesionarii care contribuie cu fonduri proprii;

– faza de exploatare a spaţiilor verzi se realizează prin intermediul direcţiilor/serviciilor despecialitate din aparatul consiliilor locale şi cuprinde:

• lucr ări de întreţinere conform caietelor de sarcini;

• lucr ări de reparaţii şi amenajări;

• paza spaţiilor verzi.

– faza de produc ţ ie se realizează prin baze independente de producere a materialului

dendrologic şi floricol, care cuprind:

• sectoare de pregătire;

• sectoare de producţie;• spaţii de iernare;

• spaţii de depozitare;

• ateliere.

3.4.9. Întreţinerea, repararea şi exploatarea drumurilor publice

Autorităţile administraţiei publice sunt obligate să asigure funcţionalitatea drumurilor astfel:

cele centrale pentru drumurile naţionale, cele judeţene pentru drumurile judeţene, cele locale pentru drumurile or ăşeneşti şi comunale.

În scopul modernizării drumurilor publice, sunt necesare anumite măsuri dintre care amintim:

– reabilitarea arterelor principale şi a celor de acces în localităţi;

– modernizarea intersecţiilor, podurilor, pasajelor, precum şi realizarea traversărilor

subterane şi supraterane;

– sistematizarea reţelei de drumuri pe principiul inelar-radial;

– creşterea gradului de siguranţă a circulaţie etc.




84

3.4.10. Poliţia

Poliţia Română face parte din Ministerul Administraţiei şi Internelor şi este instituţia

specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperireainfracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice.

Activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se realizează atât în

interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza

şi în executarea legii.

În municipiul Bucureşti funcţionează ca unitate cu personalitate juridică Direcţia generală de

poliţie a municipiului Bucureşti.

În judeţe funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, inspectorate de poliţie.

În cadrul Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti funcţionează unităţi de poliţie

ale sectoarelor, corespunzător organizării administrativ-teritoriale a acestuia.

În fiecare sector funcţionează secţii de poliţie. Numărul acestora se stabileşte prin ordin al

ministrului de interne, în funcţie de întinderea teritoriului, numărul populaţiei, numărul şi

importanţa obiectivelor economice, sociale şi politice.

În municipii şi oraşe funcţionează poliţii municipale şi or ăşeneşti, iar în comune, posturi de

poliţie.

În municipii pot fi înfiinţate secţii de poliţie, iar în comunele cu sate şi cătune dispersate pot fiînfiinţate birouri de poliţie.

La nivelul municipiului Bucureşti şi al fiecărui judeţ funcţionează autoritatea teritorială de

ordine publică, organism cu rol consultativ, a cărui activitate se desf ăşoar ă în interesul

comunităţii.

Autoritatea teritorială de ordine publică este constituită din:

– şeful Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti sau al inspectoratului de poliţie

judeţean,

– un reprezentant al Corpului Naţional al Poliţiştilor, – un subprefect,

– şase consilieri desemnaţi de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respectiv de

consiliul judeţean,

– şeful Corpului gardienilor publici al municipiului Bucureşti sau al judeţului,

– trei reprezentanţi ai comunităţii, desemnaţi de către primarul general al municipiului

Bucureşti, respectiv de preşedintele consiliului judeţean.




85

Autoritatea teritorială de ordine publică este condusă de un preşedinte ales cu votul majoritar

din rândul consilierilor din Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau al consiliilor

judeţene pe o perioadă de patru ani.

Autoritatea teritorială de ordine publică are următoarele atribuţii:a) contribuie la elaborarea planului de activităţi şi la fixarea obiectivelor şi indicatorilor de

performanţă minimali, având ca scop protejarea intereselor comunităţii şi asigurarea

climatului de siguranţă publică;

b) sesizează şi propune măsuri de înlăturare a deficienţelor din activitatea de poliţie;

c) face propuneri pentru soluţionarea de către organele de poliţie a sesizărilor care îi sunt

adresate, referitoare la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

d) organizează consultări cu membrii comunităţilor locale şi cu organizaţiile

neguvernamentale cu privire la priorităţile siguranţei persoanei şi a ordinii publice;

e) prezintă trimestrial informări în şedinţele Consiliului General al Municipiului Bucureşti

sau ale consiliului judeţean, după caz, asupra nivelului de asigurare a securităţii şi

siguranţei civice a comunităţii;

f) elaborează anual un raport asupra eficienţei activităţii unităţilor de poliţie, care se dă

publicităţii.

Autoritatea teritorială de ordine publică se întruneşte în şedinţe ordinare sau extraordinare,

trimestrial sau ori de câte ori este nevoie.

În plan teritorial, unităţ

ile de poliţie coopereaz

ă cu prefec

ţii, autorit

ăţile administra

ţiei publice

locale, autorităţile judecătoreşti, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe centrale, precum şi cu reprezentanţi ai comunităţii.

În vederea înfiinţării unor noi unităţi, secţii, birouri sau posturi de poliţie trebuie consultate

Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi consiliile locale ale

municipiilor, oraşelor ori comunelor, după caz, care vor pune la dispoziţie spaţiile necesare

funcţionării acestora.

Şeful Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti, şefii inspectoratelor de poliţie

judeţene, ai poliţiilor municipale şi or ăşeneşti şi ai posturilor de poliţie comunale prezintă

informări anuale în faţa autorităţii teritoriale de ordine publică, Consiliului General al

Municipiului Bucureşti, consiliilor judeţene, consiliilor municipale, or ăşeneşti sau comunale,

după caz, referitoare la măsurile întreprinse în îndeplinirea atribuţiilor specifice.

Şefii unităţilor de poliţie informează, trimestrial sau ori de câte ori este nevoie, prefecţii,

primarul general al municipiului Bucureşti, preşedinţii consiliilor judeţene, primarii

sectoarelor municipiului Bucureşti, ai municipiilor, oraşelor şi comunelor, după caz, despre

evoluţia fenomenelor antisociale şi modul în care au fost îndeplinite sarcinile pe plan local.




86

Unităţile teritoriale de poliţie cooperează cu consiliile locale şi, după caz, cu primarii pentru

îndeplinirea hotărârilor sau dispoziţiilor scrise ale acestora, emise, în limita competenţelor lor,

în domeniul ordinii publice.

În cazuri justificate de evenimente deosebite, între autorităţile administraţiei publice locale şiunităţile de poliţie, de comun acord, se pot încheia protocoale în vederea îndeplinirii eficiente

a atribuţiilor poliţiei.

Dacă poliţia nu îşi îndeplineşte responsabilităţile în baza protocolului încheiat, administraţia

publică se poate adresa organului superior de poliţie.

3.4.11. Obiective şi priorităţi ale serviciilor de utilităţi publice

Principalele obiective şi priorităţi ale serviciilor de utilităţi publice din România pentru aatinge cele două deziderate fundamentale ale serviciilor publice de interes economic general

respectiv:

– calitate la standarde europene;

– accesibilitate din partea tuturor consumatorilor f ăr ă discriminări de nicio natur ă, inclusiv

prin preţ este necesar să se aibă în vedere o serie de obiective;

– descentralizarea serviciilor publice şi creşterea responsabilităţii autorităţilor locale cu

privire la calitatea serviciilor asigurate populaţiei.

Responsabilitatea organizării şi funcţionării operatorilor de servicii de utilit ăţ i publice revine

autorităţilor locale. Guvernul trebuie, însă, să sprijine măsurile de îmbunătăţire a performanţelor operaţionale şi financiare a agenţilor prestatori, în vederea creşterii siguranţei

şi calităţii serviciilor asigurate populaţiei, prin:

– elaborarea legislaţiei secundare necesare implementării Legii 51/2006 a serviciilor de

utilităţi publice;

– înfiinţarea comisiilor de licenţiere a operatorilor pentru fiecare categorie de servicii în

parte;

– înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul serviciilor de utilităţi

publice; – stimularea măsurilor de reorganizare şi regrupare a agenţilor prestatori, după criterii de

eficienţă economică şi capacitatea tehnică de soluţionare a problemelor financiare şi

operaţionale cu care se confruntă astăzi o mare parte a localităţilor.

Extinderea sistemelor centralizate pentru serviciile cu impact major asupra st ării de

sănătate şi a nivelului de trai a popula ţ iei (alimentare cu apă , canalizare, salubrizare) şi

creşterea gradului de acces a popula ţ iei la aceste servicii

Gradul redus de echipare tehnico-edilitar ă îngreunează accesul populaţiei la serviciile

asigurate prin sisteme centralizate, supuse controlului şi monitorizării autorităţilor. De aceea,




87

Guvernul trebuie să asigure extinderea sistemelor centralizate pentru serviciile de bază şi

creşterea gradului de acces a populaţiei la aceste servicii prin:

– promovarea şi susţinerea unor programe de investiţii pentru reabilitarea, extinderea şi

modernizarea sistemelor de alimentare cu apă, canalizarea apelor uzate, colectarea,

transportul şi depozitarea deşeurilor menajere din mediul urban;

– implementarea unor programe de dezvoltare a infrastructurii rurale (ex. Programul de

Dezvoltare Rurală);

– modernizarea sistemelor de producere, transport şi distribuţie a energiei termice prin

sisteme de cogenerare în vederea creşterii eficienţei energetice, îmbunătăţirii raportului

preţ/calitate şi menţinerii unui nivel de suportabilitate acceptabil pentru bugetul de familie.

Restructurarea mecanismelor de protec ţ ie social ă a segmentelor defavorizate ale popula ţ iei

Mecanismele actuale de protecţie socială, în condiţiile constrângerilor bugetare existente,îngr ădesc accesul unor categorii sociale defavorizate la un nivel acceptabil de servicii publice

de primă necesitate. De aceea, trebuie să se restructureze mecanismele de protecţie socială a

segmentelor defavorizate ale populaţiei prin:

– extinderea protecţiei sociale pentru segmente defavorizate ale populaţiei la toate serviciile

de interes vital;

– implementarea unui sistem unitar şi coerent de protecţie socială pentru serviciile energetice

(energie electrică, termică şi gaze naturale) şi eliminarea subvenţionărilor încrucişate.

Promovarea principiilor economiei de pia ţă şi reducerea gradului de monopol

Cele mai multe dintre serviciile publice de utilităţi publice au caracter de monopol natural,

determinat de situaţia de clienţi captivi a beneficiarilor racordaţi la sistemele centralizate de

alimentare cu apă, canalizare, energie termică şi electrică, gaze naturale etc. De acea, trebuie

iniţiate măsuri de punere în competiţie a operatorilor de servicii, a capitalurilor de finanţare şi

a managementului prin:

– scoaterea obligatorie la licitaţie a serviciilor publice, în cazurile în care operatorul

înregistrează pierderi financiare sau nu poate asigura o calitate corespunzătoare a

serviciilor pe care le prestează;

– neacordarea licenţelor de operare agenţilor prestatori care nu îndeplinesc criteriile de performanţă stabilite prin reglementări specifice.

Atragerea capitalului privat în finan ţ area investi ţ iilor din domeniul infrastructurii locale

Nevoile urgente de investiţii pentru reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii serviciilor de

utilităţi publice sunt estimate la un miliard de dolari SUA anual, într-un program de 15 ani şi

apoi următorii ani până în 2022 de 402 mil. USD şi până în 2030 de 193 mil. USD.

Datorită constrângerilor bugetare care caracterizează perioadele de tranziţie, finanţarea

acestor investiţii nu poate fi realizată, decât în mică măsur ă, din fonduri publice, atragerea




88

capitalului privat fiind o necesitate stringentă. De aceea, trebuie promovate măsuri de atragere

a capitalului privat în sfera serviciilor publice, iar autorităţile publice locale trebuie sprijinite

în realizarea unor parteneriate public-private pentru finanţarea nevoilor urgente de investiţii,

prin:

– pregătirea şi implementarea proiectelor de investiţii de tip BOT (Construieşte-Operează-

Transfer ă) pentru extinderi şi dezvoltări importante la staţiile de tratare şi epurare a apei, la

centralele termice sau cele cu cogenerare, la depozitele ecologice pentru deşeurile urbane;

– fixarea unor limite minimale a investiţiilor prevăzute pentru reabilitarea sistemelor în

cadrul contractelor de concesiune ce vor fi pregătite şi lansate în următorii ani;

– gruparea teritorială a operatorilor de servicii, pentru a-i face mai atractivi pentru

investitorii strategici;

– stabilizarea cadrului legislativ referitor la serviciile de utilităţi publice, o dată cu

definitivarea legislaţiei secundare şi înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Reglementare.

Institu ţ ionalizarea creditului local şi extinderea utiliz ării acestuia în finan ţ area investi ţ iilor

din infrastructur ă

Alături de capitalul privat, creditul este o altă sursă tradiţională de finanţare a investiţiilor din

infrastructur ă în ţările Uniunii Europene. Creditul permite degrevarea par ţială a bugetelor

locale de eforturile pentru finanţarea proiectelor complexe de investiţii şi repartizarea mai

echitabilă a sarcinilor de plată între beneficiari. De aceea, trebuie întreprinse măsurile

necesare instituţionalizării creditului local şi înfiinţării unei bănci specializate în finanţarea

investiţiilor promovate de autorităţile locale, prin: – elaborarea unui proiect de lege privind înfiinţarea Băncii de Investiţii a Autorităţilor Locale

şi acordarea de facilităţi pentru sprijinirea creditului local;

– solicitarea unei asistenţe tehnice finanţate de către UE – PHARE pentru întărirea

capacităţii instituţionale a BIAL nou înfiinţate.

Promovarea măsurilor de dezvoltare durabil ă

Serviciile de utilităţi publice au un impact deosebit asupra mediului. Pe de o parte, reprezintă

un important factor poluator, iar pe de altă parte, participă în mod esenţial la limitarea

gradului de poluare (epurarea apelor uzate, colectarea şi depozitarea deşeurilor).

Respectarea exigenţelor de mediu pe parcursul întregului ciclu de viată a infrastructurii

serviciilor de utilităţi publice (construire – exploatare – întreţinere – demolare) dobândeşte o

importanţă deosebită în cadrul conceptului de dezvoltare durabilă. De aceea, trebuie iniţiate

măsuri concrete privind alinierea reglementărilor şi standardelor româneşti din domeniul

serviciilor de utilităţi publice la exigenţele Uniunii Europene, prin:

– armonizarea reglementărilor din domeniul serviciilor de utilităţi publice cu prevederile

directivelor UE referitoare la apă, deşeuri, energie, transport;




89

– sprijin financiar pentru co-finanţarea programelor care cuprind măsuri de dezvoltare a

infrastructurii (ISPA, SAPARD, PDR, MUDP 3, TECP 2 etc);

– promovarea unor programe speciale pentru oraşele mici în vederea reabilitării şi

modernizării infrastructurii locale.

Promovarea parteneriatului social

Serviciile de utilităţi publice au un rol esenţial în solidarizarea socială a cetăţenilor, în

asigurarea unui trai decent, în păstrarea păcii sociale.

Plecând de la acest principiu, în următorii ani trebuie f ăcute eforturi pentru:

– amplificarea implicării structurilor din societatea civilă, în principal a sindicatelor şi

patronatelor, în elaborarea de strategii, politici şi programe sectoriale;

– realizarea unor proiecte de parteneriat în scopul consolidării legăturilor cu asociaţiile de

reprezentare a intereselor beneficiarilor serviciilor de utilităţi publice; – asigurarea condiţiilor de pregătire profesională continuă a tuturor lucr ătorilor din sfera

serviciilor de utilităţi publice.

Obiectivele strategice pe termen lung vor fi:

– îndeplinirea exigenţelor impuse prin directivele U.E. la toate categoriile de servicii publice

de utilităţi publice;

– asigurarea accesului generalizat al populaţiei la serviciile de interes vital (apă, canalizare,

salubritate, încălzire);

–

deschiderea deplină a pieţei serviciilor de utilităţi publice şi stimularea mediuluiconcurenţial în acest domeniu;

– dezvoltarea durabilă;

– protecţia mediului;

– gospodărirea cu grijă a resurselor naturale;

– menţinerea unui echilibru corect între veniturile populaţiei şi tariful serviciilor.

Concluzii

Serviciile de utilităţi publice se încadrează în sfera mai largă a serviciilor publice de interes

economic general pentru a cărui reglementare Uniunea Europeană a elaborat un nou conceptcare urmează să fie materializat într-o „Cartă albă a serviciilor publice de interes economic

general”.

Strategia şi politicile în domeniul serviciilor de utilităţi publice trebuie să fie elaborate şi

conduse de către stat, iar r ăspunderea pentru administrarea, conducerea şi monitorizarea

serviciilor trebuie să revină autorităţilor publice locale.

Modernizarea şi dezvoltarea serviciilor publice locale este o cerinţă a procesului de integrare a

României în U.E., iar problematicile legate de calitatea apei potabile şi a apelor uzate, de




90

gestiunea deşeurilor urbane, de depozitarea şi prelucrarea deşeurilor şi de protecţia aerului

sunt abordate într-o serie de directive ale U.E.

Trebuie să se facă o distincţie clar ă între funcţia de proprietar al patrimoniului cu care se

operează pentru efectuarea serviciilor publice de utilităţi publice şi care revine autorităţilor publice locale şi funcţia de operator al serviciului care poate fi realizată de orice persoană

juridică de drept român cu condiţia să fie atestat şi să aibă un contract câştigat pe bază de

licitaţie.

Restructurarea domeniilor serviciilor publice de utilităţi publice presupune şi restrângerea

numărului de operatori la o cifr ă rezonabilă cuprinsă între 150 – 200, într-o primă etapă şi

apoi la cca. 100, în cea de-a doua etapă.

Sistemele cu care se operează în prezent în domeniul serviciilor de utilităţi publice au o

pronunţată uzur ă fizică şi morală, care conduce la randamente scăzute, consumuri mari şi la ocalitate necorespunzătoare a acestora.

Cadrul legislativ este favorabil relansării ramurii şi, ca atare, trebuie valorificat corespunzător

şi dezvoltat cu pachetele de ordonanţe, hotărâri de guvern şi norme departamentale. În final,

întregul pachet de reglementări specifice sectorului va fi grupat într-un „Cod al serviciilor

publice de utilităţi publice”.

Problema pregătirii profesionale trebuie să fie inclusă în sarcinile contractuale pentru toţi

operatorii de servicii publice de utilităţi publice şi trebuie să fie monitorizată ca şi ceilalţi

indicatori de performanţă

.

Societatea civilă reprezentată prin patronat, sindicate, asociaţii profesionale şi ale

consumatorilor trebuie să fie o prezenţă activă în procesul de modernizare a serviciilor publice

de utilităţi publice. Cuvântul de ordine între aceste structuri şi reprezentanţi ai autorităţilor

publice centrale şi locale trebuie să fie dialogul.

Modernizarea şi dezvoltarea sectorului serviciilor publice de utilităţi publice şi aducerea sa la

nivelul standardelor europene şi a prevederilor din directivele U.E. nu este posibilă f ăr ă un

program susţinut de finanţare, care va trebui să aibă ca surse principale:

– bugetul statului;

– bugetele locale;

– capitalul privat şi/sau utilizarea procedurii BOT;

– fonduri nerambursabile şi multilaterale;

– credite de la bănci româneşti sau internaţionale;

– fonduri municipale.

Cota de participare a fiecăreia din aceste surse în cadrul sumei totale prognozate se va

modifica în timp şi este de dorit ca participarea directă a bugetului de stat să scadă la fel şi,

efortul bugetelor locale, în schimb, să crească participarea capitalului privat şi a creditelor.




91

Mecanismul creditării pe termen mediu şi lung împarte efortul investiţional pe mai multe

generaţii propor ţional cu durata de utilizare a fondului fix realizat.

Pentru a dezvolta mecanismul creditării este necesar ca:

– statul să-şi asume în mai mare măsur ă responsabilitatea garantării creditelor pentruinvestiţii şi nu pentru consum;

– autorităţile locale să devină mai curajoase şi mai independente în acordarea unor garanţii

având în vedere pârghiile pe care legislaţia actuală le-a creat;

– băncile care acordă astfel de credite să fie stimulate prin măsuri legislative;

– modul de calcul al tarifelor pentru serviciile prestate să cuprindă în mod obligatoriu şi taxa

de dezvoltare.

Efortul investiţional prognozat de cca. 940 mil USD/an în primii 15 ani nu trebuie să fie

considerat ca un consum de resurse financiare pur şi simplu, ci trebuie judecat ca un procescomplex în cadrul căruia se produc bunuri materiale cu o perioadă lungă de utilizare, se

realizează condiţii de viaţă la standardele europene pentru întreaga populaţie a ţării şi se

îndeplinesc politicile de mediu şi de dezvoltare durabilă pentru care România s-a angajat în

perspectiva integr ării în U.E.

Acest efort investiţional conduce la atingerea obiectivelor de dezvoltare a serviciilor de

utilităţi publice şi va avea şi următoarele consecinţe în plan economic şi social:

– se menţine în activitate for ţa de muncă care lucrează în acest sector de cca 150.000

persoane cu tendinţă de creştere în următorii ani datorită dezvoltării unor noi capacităţi;

– se dă de lucru la încă aproximativ 260.000 persoane care vor fi angrenate în programele de

investiţii (cca. 500 mil. USD reprezintă manopera);

– se stimulează industria românească producătoare de utilaje, maşini şi materiale specifice

care, în acest mod, ar crea cca. 40.000 - 50.000 de locuri de muncă;

– din cele 940 mil. USD cheltuite anual în ţar ă se pot consuma cu materiale, manoper ă şi

utilaje cca. 75% ~ 80%, ceea ce înseamnă şi aport propor ţional la buget sub formă de taxe,

impozite şi TVA;

– se aduc devize în ţar ă rezultate din credite şi sume nerambursabile de cca. 800 mil.

USD/an; – se pot dezvolta oportunităţi pentru mari companii str ăine producătoare de echipamente,

utilaje specifice care să realizeze capacităţi de producţie în România, având în vedere că

prin asemenea programe de investiţii pe termen lung, se asigur ă şi piaţa de desfacere

necesar ă;

– se dă un mesaj de relansare economică a unor sectoare importante ale economiei naţionale

(construcţia de maşini, producţia de materiale de construcţii şi instalaţii, servicii etc.);

– se dă un mesaj pozitiv investitorilor şi operatorilor str ăini care doresc să se implice în acest

sector;




92

– conduce la economii importante de resurse naturale şi combustibili, în special gaze

naturale şi petrol care, în prezent, datorită randamentelor scăzute şi pierderilor din

sistemele de încălzire urbană, se irosesc în propor ţie de cca 30%;

– se reduce în următorii ani efortul bugetului de stat şi a bugetelor locale pentru plata

subvenţiilor la energia termică, datorită reducerii costurilor de producere şi distribuţie;

– se întăreşte autonomia locală şi capacitatea de decizie şi de administrare a administraţiei

publice locale în probleme vitale pentru o aşezare umană.

3.5. Alte servicii locale

Alături de serviciile publice prezentate, din sistemul serviciilor publice din ţara noastr ă, mai

fac parte: – administrarea domeniului public;

– servicii publice comerciale;

– serviciul public pentru activităţi culturale.

3.5.1. Administrarea domeniului public

Pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile ce le revin în executarea normelor legale, autorităţile

administraţiei publice au nevoie de bunuri mobile şi imobile.

Întrucât apar ţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, aceste bunuri formează

domeniul administrativ, care se subdivide în două categorii, şi anume:

– domeniul public,

– domeniul privat.

În conformitate cu art. 135 din Constituţia României şi cu art. 1 din Legea nr. 213 din 17

noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, domeniul public

este format din bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

Legea 213/1998 face distincţie între: – domeniul public al statului,

– domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale care se împarte în:

– domeniul public judeţean,

– domeniul public local (al comunelor, oraşelor şi municipiilor).

Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele

bunuri:

drumurile comunale, vecinale şi str ăzile;




93

pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de

agrement;

lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean;

reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a

apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente;

terenurile şi clădirile în care îşi desf ăşoar ă activitatea consiliul local şi primăria, precum şi

instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele,

policlinicile şi altele asemenea;

locuinţele sociale;

statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional;

bogăţiile de orice natur ă ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de

interes public naţional;

terenurile cu destinaţie forestier ă, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă

nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

cimitirele or ăşeneşti şi comunale;

din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hot ărâre a

consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public

naţional ori judeţean.

Bunurile din domeniul public local sunt:

a) inalienabile – nu pot fi înstr ăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau

închiriate, în condiţiile legii; b) insesizabile – nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii

reale;

c) imprescriptibile – nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin

efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.

3.5.2. Servicii publice comerciale

Din categoria serviciilor publice comerciale fac parte următoarele servicii: organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare;

serviciul de exploatare a parcajelor publice;

licenţierea transportului privat de călători;

expunerea firmelor şi reclamelor publicitare;

organizarea şi funcţionarea cimitirelor;

serviciul public de ecarisaj.




94

3.5.2.1. Organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare

Organizarea şi funcţionarea pieţelor, a târgurilor şi a oboarelor este circumscrisă de

Regulamentul-cadru aprobat prin HG nr. 19/1996:

Pieţele sunt ansambluri comerciale special amenajate pentru aprovizionarea populaţiei cu

legume, fructe, carne şi produse din carne, lactate, cereale etc.;

Târgurile sunt zone publice destinate vânzării – cumpăr ării de produse agricole,

agroalimentare, agroindustriale şi industriale;

Oboarele sunt pieţe destinate vânzării – cumpăr ării animalelor;

Bâlciurile sunt combinaţii între una dintre formele de piaţă de mai sus cu prestările de

servicii pentru distracţie (jocuri mecanice etc.).

Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa de a organiza pieţele potrivit unui

regulament propriu.

Gestionarea serviciilor necesare funcţionării pieţelor agroalimentare se realizează în trei

moduri:

– prin serviciul public al consiliului local – piaţa este o direcţie care-şi desf ăşoar ă

activitatea în regie proprie cu fonduri din bugetul local şi cu funcţionari din administraţia

publică locală;

– prin institu ţ ii de interes public – administraţia asigur ă serviciul public prin contractul

administrativ încheiat cu prestatorul numit instituţie publică;

– prin persoane juridice cu capital de stat, privat sau mixt – pe baza contractului de asociere.

3.5.2.2. Serviciul de exploatare a parcajelor publice

Pentru organizarea, utilizarea şi exploatarea spaţiilor aflate pe domeniul public sau privat al

localităţilor, consiliile locale adoptă norme specifice de funcţionare.

Parcarea este acel spaţiu special destinat staţionării vehiculelor, semnalizat prin indicatoare

şi/sau marcaje, care se delimitează de partea carosabilă a drumului public. În funcţie dedestinaţie întâlnim:

parcaje de reşedin ţă – care se situează la mai puţin de 30 m de frontul imobilelor utilizate

de către locatari şi care sunt amenajate şi întreţinute de serviciile de administrare a

domeniului public;

parcaje publice – în care staţionarea este temporar ă şi pentru care se percepe o taxă;

parcaje private – care apar ţin agenţilor economici sau instituţiilor publice.

Parcajele publice sau private cu plată sunt amenajate de persoanele juridice care le au în

exploatare, iar cele f ăr ă plată sunt întreţinute de serviciul de administrare a str ăzilor.




95

3.5.2.3. Licenţierea transportului privat de călători

Administraţia publică locală poate autoriza şi transportul de călători cu mijloace de transport

particulare. Pentru a obţine licenţa de transport, operatorii trebuie să îndeplinească anumitecondiţii, cum sunt:

onorabilitate – adică lipsa oricărei condamnări penale în legătur ă cu activitatea pe care o

desf ăşoar ă;

bonitate – adică existenţa dovezilor din partea unei instituţii bancare referitoare la

capacitatea financiar ă a transportatorului;

specialitate – care trebuie dovedită cu documente eliberate de instituţiile de profil;

tehnicitate – prin care transportatorul dovedeşte că deţine mijloace de transport care

întrunesc condiţiile pentru a circula pe drumurile publice.Licenţa poate fi suspendată dacă transportatorul nu mai îndeplineşte condiţiile pentru a

desf ăşura activitatea de transport sau poate fi anulată dacă au fost falsificate documentele de

transport.

Normele pe care trebuie să le îndeplinească un transportator privat de călători se stabilesc prin

caietul de sarcini în care, pe lângă reglementările legale, sunt înscrise şi obligaţiile specifice

pentru categoriile şi tipurile de transport pentru care se acordă licenţă: condiţii pentru

autovehicule, pentru şoferi, pentru deplasarea călătorilor, precum şi condiţii comerciale.

3.5.2.4. Expunerea firmelor şi reclamelor publicitare

Publicitatea a devenit în prezent o componentă esenţială a politicii comerciale prin care

agenţii economici îşi fac cunoscute produsele pe piaţă.

Autorităţile administraţiei publice locale reglementează, prin norme specifice, construirea şi

amplasarea reclamelor publicitare pentru a proteja colectivitatea de propagarea violenţei, a

viciului sau a altor acţiuni interzise de lege şi pentru a-şi valorifica domeniul public şi privat

prin încasarea unor taxe.• Firma reprezintă o construcţie pe care se inscripţionează numele, denumirea comercială,

obiectul de activitate sub care persoana fizică sau juridică îşi exercită activitatea şi care se

amplasează pe imobilele unde se desf ăşoar ă activitatea în cauză.

• Reclama reprezintă o inscripţie prin care se expun informaţii elogioase la adresa unei

persoane fizice sau juridice, sau a unui produs sau serviciu, cu scopul de a-i face

popularitate.




96

• În afara firmelor şi a reclamelor publicitare, în interiorul localităţilor se utilizează şi eşarfe

amplasate pe domeniul public, care conţin anunţuri referitoare la evenimente culturale,

ştiinţifice, sportive, de interes local sau naţional.

O altă formă de publicitate este cea ambulantă efectuată cu ajutorul autovehiculelor.

3.5.2.5. Organizarea şi funcţionarea cimitirelor

Sub aspectul obiectului de activitate, înhumările, respectiv, inciner ările nu sunt servicii, dar

sub aspectul interesului public al sănătăţii aceste activităţi trebuie organizate de către

administraţia publică locală. Aceste activităţi sunt asigurate în sistem privat de către unităţile

parohiale, iar în sistem public prin cimitirele de stat / locale.

Organizarea şi funcţionarea cimitirelor şi crematoriilor umane de către administraţia publică

locală se realizează prin:

– elaborarea unui regulament de funcţionare aprobat prin hotărârea consiliului local;

– atribuirea locurilor de înhumare prin concesiune;

– posibilitatea de a realiza construcţiile funerare numai pe baza autorizării consiliului local;

– plata unor taxe şi tarife către bugetul local.

Administraţia locală are obligaţia de a realiza infrastructura după care poate presta serviciul în

regie proprie sau pe baza gestiunii delegate.

Datorită gradului mare de pericol social pe care îl reprezintă cadavrele, autorităţileadministraţiei publice au obligaţia de a institui norme specifice cu privire la transport,

depozitare, deshumare etc.

Protecţia serviciului public este asigurată prin regimul contravenţional aplicabil în cazul

nerespectării regulamentelor.

3.5.2.6. Serviciul public de ecarisaj

Administraţia publică locală are obligaţia de a institui norme cu privire la creşterea,transportul, îngrijirea şi exterminarea animalelor f ăr ă stă pân care prezintă un grad ridicat de

pericol social.

Serviciul public de ecarisaj asigur ă atât protecţia câinilor, cât şi a cetăţenilor din unitatea

administrativ-teritorială în care funcţionează, având următoarele atribuţii:

♦ strângerea câinilor f ăr ă stă pân;

♦ îngrijirea câinilor;

♦ asigurarea adă posturilor temporare pentru câini etc.




97

Pentru protecţia câinilor se instituie interdicţii cu privire la omorârea acestora în afara

instituţiilor specializate, maltratarea lor, organizarea luptelor cu câini.

Posesorii de câini trebuie să asigure starea de sănătate a acestora, vaccinarea anuală şi să

respecte anumite norme referitoare la deplasarea acestora (botniţă etc).Autorităţile administraţiei publice locale cooperează cu reprezentanţii administraţiei publice

centrale, care utilizează câini (Ministerul Apăr ării Naţionale, Ministerul de Interne), precum şi

cu organizaţii profesionale (Asociaţia Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi), atunci când stabilesc

norme general obligatorii în raza lor teritorială.

3.5.3. Serviciul public pentru activităţi culturale

Realizarea unor activităţi specifice de învăţământ, artă, cultur ă, sănătate, la nivel local seasigur ă de către direcţiile de specialitate descentralizate în teritoriu, însă nu este exclusă

posibilitatea organizării de către administraţia locală a unor instituţii publice, cu personalitate

juridică, prin care să se acopere necesităţile spirituale ale colectivităţilor locale.

Un serviciu public cu caracter cultural are ca obiect de activitate iniţierea, derularea şi

asigurarea cu mijloace materiale şi financiare a programelor cu caracter artistic, ştiinţific,

documentar în regie proprie sau în colaborare cu alte instituţii guvernamentale sau

nonguvernamentale.

Serviciul public de proiecte culturale (centrul de proiecte culturale) îşi asigur

ă finan

ţarea din

venituri realizate din activităţi proprii, donaţii, sponsorizări şi subvenţii din bugetul consiliului

local.

Organizarea şi funcţionarea serviciului public pentru cultur ă se realizează printr-un Comitet

de coordonare şi un Consiliu de administraţie.

Comitetul de coordonare cuprinde reprezentanţi ai consiliului local şi ai serviciilor publice

descentralizate în teritoriu, având ca atribuţii aprobarea şi modificarea statutului, stabilirea

proiectelor şi a programelor culturale, verificarea şi aprobarea raportului anual de activitate.

Consiliul de administraţie este structura executivă care asigur ă activitatea curentă prinelaborarea programului de activitate, a regulamentului de funcţionare internă, încheierea

contractelor de cooperare şi colaborare, propuneri de buget de venituri şi cheltuieli.

Acest serviciu public realizează un raport de activitate pe care îl supune aprobării consiliului

local, care are posibilitatea coordonării permanente a serviciului prin intermediul comisiei de

cultur ă.




98

Bibliografie

* * * Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51 din 8 aug 2006, Monitorul Oficial

al României, Partea I , nr. 254 din 21.03.2006.

* * * Ordonanţa de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii serviciilor comunitare de

utilităţi publice nr. 51/2006 şi a Legii serviciului de alimentare cu apă si de canalizare nr.

241/2006, OUG nr. 13/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I , nr. 145 din

26.02.2008.

OUG nr. 1/4 ianuarie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1994 privind

organizarea şi funcţionarea Preşedenţiei României, publicată în MO nr. 12/10 ianuarie2001

Ordonanţa Guvernului nr. 84/30 august 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, publicată în MO nr. 544/2001

Ordonanţa Guvernului nr. 83/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

serviciilor publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor, publicată în

M.O. nr. 543/01.09.2001

Ordonanţa Guvernului nr. 88/30.08.2001, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, publicată în M.O. 544/01.09.2001Ordonanţa Guvernului nr. 13/26 iulie 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

serviciilor comunitare pentru cadastru şi agricultura, publicată în M.O. nr. 461/13.08.2001

Ordonanţa Guvernului nr. 86/2001, publicată în M.O. nr. 544/01.09.2001

Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 Publicată în MO nr. 448 din 24 noiembrie 1998



99

4

Principalele relaţii dintre serviciile publice

4.1. Consideraţii generale ..................................................................................................................... 99

4.2. Relaţiile dintre autoritatea de vârf şi celelalte autorităţi .............................................................. 100

4.3. Relaţiile dintre ministere şi administraţia publică ....................................................................... 101

4.4. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale ............................................................. 102

4.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă ................................................. 103

4.6. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea judecătorească .......................................... 104

4.7. Relaţiile cu organizaţiile nonguvernamentale ............................................................................. 104

4.8. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii ............................................................. 104 Bibliografie ......................................................................................................................................... 107

4.1. Consideraţii generale

În paralel cu dezvoltarea şi diversificarea serviciilor publice, se constată o multiplicare şi o

creştere a complexităţii legăturilor de interdependenţă dintre acestea.Potrivit criteriilor de constituire în sistem a sarcinilor publice, şi ţinând seama de tipurile de

servicii cunoscute, putem identifica următoarele tipuri de relaţii între diferitele componente

ale acestui sistem:

a) relaţii de autoritate, care pot fi: relaţii ierarhice, determinate de structura ierarhică şi

relaţii funcţionale, determinate de structura după competenţa specifică şi care, de regulă, se

realizează în sprijinul celor dintâi;

b) relaţii de cooperare, care pot fi formalizate (obligatorii prin acte normative) sau

neformalizate (facultative);



4. Principalele relaţii dintre servicilie publice

100

c) relaţii de reprezentare, care iau naştere în special în raport cu elementele exterioare

sistemului autorităţilor administraţiei publice;

d) relaţii de control, determinate de delegare (deci nu relaţii de control consecinţă a

subordonării ierarhice sau funcţionale);

e) relaţii de prestări servicii (cu pondere în raporturile cu cetăţenii).

Referindu-ne la responsabilităţile determinate de aceste tipuri de relaţii, remarcăm şi

diferenţierea tipurilor de responsabilităţi. De exemplu, relaţiile ierarhice care au la bază o

autoritate directă, determină o responsabilitate generală, totală; relaţiile funcţionale care au la

bază o autoritate indirectă, potrivit competenţei specifice, determină o responsabilitate

specifică, specializată.

Înainte de a proceda la analiza detaliată a tipurilor de relaţii în care sunt implicate serviciile

administraţiei publice în procesul realizării funcţiilor ce le au, reamintim un aspect important

al relaţiilor dintre administraţie şi mediul politic, şi anume, acela că, deşi administraţia,

constituind substanţa puterii executive, este chemată să execute decizia politică, partidele şi

formaţiunile politice ca elemente ale sistemului politic nu se supraordonează administraţiei

publice decât într-un regim totalitar.

Voinţa partidelor politice nu se poate impune administraţiei publice decât prin filtrul

prevederilor Constituţiei şi a celorlalte legi care precizează cu exactitate mecanismul

transformării opţiunilor politice în decizii politice, iar apoi în norme juridice, care sunt

singurele obligatorii pentru administraţia publică. Acest mecanism al transformării opţiunilor

politice în norme juridice presupune existenţa unor relaţii variate şi complexe între diferitelecomponente ale sistemului administrativ.

4.2. Relaţiile dintre autoritatea de vârf şi celelalte autorităţi

Aceste relaţii sunt extrem de variate şi complexe. Din multitudinea de posibilităţi de grupare

identificăm:

a) Rela ţ iile dintre autoritatea de vârf a administra ţ iei publice şi ministere sau alte organede specialitate ale administra ţ iei publice centrale, determinate de raportul de subordonare

dintre guvern, ca autoritate de vârf, şi ministere sau alte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale, potrivit căruia guvernul, conform programului său de

guvernare, acceptat de Parlament, asigur ă realizarea politicii interne şi externe a ţării şi

exercită conducerea generală a administraţiei publice, iar ministerele şi organele de

specialitate ale administraţiei publice centrale, fiecare în ramura sau domeniul de activitate

specific, traduc practic aceste măsuri. Această subordonare orizontală (având în vedere că

atât guvernul, cât şi ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale acţionează pe acelaşi teritoriu) determină totuşi relaţii de autoritate ierarhice care




101

se exprimă prin competenţa guvernului de a controla activitatea ministerelor şi a celorlalte

organe de specialitate ale administraţiei publice şi de a emite acte juridice obligatorii

pentru acestea.

b) Rela ţ iile dintre organul de vârf al administra ţ iei publice şi autorit ăţ ile locale aleadministra ţ iei publice cu competen ţă general ă – consilii locale şi primari – sunt tot relaţii

de autoritate ierarhice, generate de competenţa generală pe care o are guvernul de a

conduce întreaga administraţie publică la nivel naţional. Expresia acestui tip de relaţii este

dreptul de control al legalităţii pe care îl are Prefectul, ca reprezentant al guvernului în

teritoriu, precum şi dreptul guvernului de a emite acte juridice obligatorii pentru aceste

autorităţi locale. Este de remarcat, însă, că autoritatea guvernului asupra consiliilor locale

trebuie exercitată strict în limitele legii şi cu respectarea autonomiei funcţionale a acestora,

principiul autonomiei administrative şi al descentralizării serviciilor publice fiind înscrise

în Constituţie.c) Rela ţ iile dintre autoritatea de vârf a administra ţ iei publice şi autorit ăţ ile locale de

specialitate ale administraţiei publice sunt relaţii de autoritate ierarhice, determinate de

structura unitar ă a subsistemului autorităţilor administraţiei publice de stat. Acest tip de

relaţii rezultă din dreptul de control general pe care îl are guvernul. În practica

administrativă, relaţiile de autoritate ierarhice, de tip general, nu se realizează întotdeauna

direct, având în vedere că între guvern şi serviciile publice descentralizate ale ministerelor

şi ale celorlalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice există o treaptă

intermediar ă – prefectul sau ministrul de resort. Relaţiile de autoritate ierarhice se stabilesc

doar atunci când autoritatea de vârf a administraţiei publice – guvernul – adoptă măsuri

generale pentru funcţionarea acestora (acte normative). Guvernul, în virtutea poziţiei şi

rolului său, este chemat să arbitreze şi să soluţioneze abaterile ce de produc în sistemul de

relaţii între autorităţile administraţiei publice cu competenţă generală (consiliile judeţene),

şi ministere şi celelalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, în ideea

respectării stricte a constituţiei şi a celorlalte acte normative, în special pentru evitarea

centralismului excesiv şi a asigur ării autonomiei funcţionale a autorităţilor administraţiei

publice locale.

4.3. Relaţiile dintre ministere şi administraţia publică

În această categorie sunt incluse:

a) Rela ţ iile între ministere şi celelalte organe de specialitate ale administra ţ iei publice şi

autorit ăţ ile locale ale administra ţ iei publice cu competen ţă general ă (consiliile locale).

Ele sunt determinate de poziţia acestor autorităţi în sistemul general al administraţiei

publice. Ele sunt situate în subsisteme diferite, determinate de criteriul fundamental al




102

competenţelor. Pornind de la această observaţie, putem deduce că autorităţile administraţiei

publice locale, cu competenţă generală (consiliile locale) nu sunt subordonate ministerelor

şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. Deci, nu suntem în

prezenţa unor relaţii de autoritate, ci, după părerea noastr ă, în prezenţa unor relaţii de

cooperare, în cea mai mare parte formalizate prin diverse acte normative. De asemenea,între unele ministere sau organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi

autorităţile administraţiei publice locale cu competenţă generală se stabilesc relaţii de

control, determinate de delegarea de competenţe pe care o au anumite ministere şi organe

ale administraţiei publice centrale de a controla o anumită activitate, şi nu de subordonare

ierarhică sau funcţională. De exemplu, în toate ţările, Ministerul Finanţelor, prin agenţii săi

de control, are competenţa de a controla în domeniul respectiv toate autorităţile

administraţiei publice indiferent de subordonare, intrând cu acestea în relaţii de control.

Se remarcă, de asemenea, că ministerele şi celelalte organe de specialitate aleadministraţiei publice centrale, realizând conducerea de ramur ă sau domeniu, emit acte

juridice normative, care sunt obligatorii pentru autorităţile locale ale administraţiei publice

cu competenţă generală. Această situaţie nu determină însă stabilirea unor relaţii de

autoritate între acestea.

b) Rela ţ ii între ministere şi celelalte organe de specialitate ale administra ţ iei publice

centrale şi serviciile publice descentralizate ale acestora. Ele sunt relaţii de autoritate de

natur ă funcţională, determinate de structura pe specific de activitate (funcţională). Aceste

relaţii se realizează în sprijinul relaţiilor de autoritate ierarhice care există între prefect ca

reprezentant al guvernului, abilitat să conducă nemijlocit serviciile publice descentralizate

din teritoriu, şi aceste autorităţi. Deci, serviciile publice descentralizate, ca autorităţi ale

administraţiei publice de specialitate, sunt subordonate vertical organelor centrale de resort

care au competenţă să le suspende dispoziţiile ilegale şi să le dea indicaţii obligatorii, dar

funcţionează sub directa conducere a prefectului. Un alt tip de relaţii ce se stabilesc între

ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi serviciile

publice descentralizate, ca autorităţi ale administraţiei publice din teritoriu, sunt relaţii de

control determinate de delegarea de competenţe şi nu de structura pe specific de activitate.

4.4. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale

Relaţiile dintre consiliul local şi primari pot fi apreciate pornind de la observaţia că primarii

sunt autorităţi executive şi nu deliberative, ceea ce înseamnă că dintr-un anumit punct de

vedere ar exista o relaţie de autoritate între consiliu şi primar (a se vedea şi procedura validării

primarului, jur ământ etc.).




103

În acelaşi timp, din punct de vedere al modului de formare, ambele autorităţi sunt constituite

prin votul direct al cetăţenilor, ceea ce confer ă, în egală măsur ă, legitimitate, deosebirea dintre

ele nefiind de natur ă juridică (ambele autorităţi apar ţin administraţiei publice).

Se poate vorbi deci, de existenţa, în primul rând, a unor relaţii de cooperare şi de control prindelegare, atât consiliul local având competenţe de control asupra primarului, cât şi acesta, la

rândul său, asupra consiliului local prin competenţe pe care le are în virtutea dublului său rol

de autoritate locală şi, în acelaşi timp, agent al statului (controlul de legalitate şi dreptul de a

sesiza prefectul).

4.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă

Analiza tipurilor de relaţii la care participă autorităţile administraţiei publice implică

precizarea unor aspecte în legătur ă cu raporturile dintre autorităţile administraţiei publice şicele care exercită puterea legislativă (Senat şi Camera Deputaţilor).

a) Guvernul, ca autoritate publică de vârf a puterii executive şi responsabilă pentru

conducerea generală a administraţiei publice, chemată să asigure realizarea politicii interne

şi externe a ţării, cooperează în îndeplinirea atribuţiilor sale cu organismele interesate (art.

101 (2) din Constituţie). Potrivit principiului separaţiunii puterilor statului, reflectat în

Constituţie prin mecanismul de formare şi funcţionare a guvernului, nu se poate afirma că

între autorităţile publice care exercită puterea legislativă (senat şi camera deputaţilor) şi

guvern ar exista relaţii de subordonare, de autoritate ierarhică. Aceste relaţii sunt, în primulrând, de cooperare, aşa cum am ar ătat mai sus, dar şi de control determinat de delegare

expresă prin Constituţie, care atribuie parlamentului competenţa de a realiza controlul

parlamentar (art. 110 din Constituţie) şi chiar, de a retrage încrederea acordată guvernului

prin adoptarea unei moţiuni de cenzur ă în condiţiile stabilite de Constituţie, ceea ce poate

duce la demiterea guvernului.

b) Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale stabilesc

cu autorităţile publice care exercită puterea legislativă (Senat şi Camera Deputaţilor) relaţii

de cooperare sau de control prin delegare, nu numai indirect prin guvern, ci şi în mod

direct (art. 110 (1) din Constituţie).

c) Consiliile locale şi primarii sunt autorităţi ale administraţiei publice locale prin care –

potrivit prevederilor Constituţiei – se realizează autonomia locală la nivelul unităţilor

administrativ-teritoriale, iar, în această calitate, relaţiile dintre ele şi autorităţile publice

care exercită puterea legislativă sunt similare cu cele ale celorlalte autorităţi ale

administraţiei publice. Caracterul de autorităţi deliberative ale consiliilor locale nu schimbă

natura juridică a acestora, iar autonomia este pur administrativă, adică ea priveşte

organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale şi gestionarea sub propria

r ăspundere a intereselor pe care le reprezintă (art. 1, Legea nr. 215/2001).




104

4.6. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea judecătorească

Între instituţiile publice care exercită puterea judecătorească se pot stabili relaţii de cooperare,

reprezentare sau de control. Astfel, pentru realizarea activităţii de asigurare a legalităţii,

autorităţile administraţiei publice intr ă în relaţii de cooperare cu autorităţile judecătoreşti şi cuministerul public.

Relaţiile de control prin delegare se creează atunci când o autoritate a administraţiei publice,

de regulă un minister sau alt organ central de specialitate al administraţiei publice, controlează

o autoritate judecătorească.

De exemplu, Controlul Financiar al Ministerului de Justiţie controlează modul de execuţie al

bugetului unui tribunal Principalele relaţii care se stabilesc între serviciile publice judeţean. În

acest caz, relaţiile de control sunt consecinţa delegării, nu subordonării ierarhice sau

funcţionale.

4.7. Relaţiile cu organizaţiile nonguvernamentale

Acestea sunt relaţii de cooperare (de cele mai multe ori formalizate, adică obligatorii, potrivit

unor dispoziţii legale) sau relaţii de reprezentare. Astfel, autorităţile administraţiei publice

sunt obligate să intre în relaţii de cooperare cu fundaţii pentru realizarea unor obiective legate

de protecţia muncii, şomaj, integrare socială etc. În alte situaţii, autorităţile administraţiei

publice au reprezentant în diferite organizaţii nonguvernamentale, sau acestea au reprezentanţi pe lângă autorităţile administraţiei publice. Acest sistem asigur ă o legătur ă permanentă între

cele două categorii de organizaţii.

4.8. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii

Toţi cetăţenii intr ă, sub forme variate, în relaţii cu autorităţile administraţiei publice, deoarece

calitatea de cetăţean scoate în evidenţă competenţa autorităţilor administraţiei publice în

satisfacerea intereselor acestora. Relaţiile ce se stabilesc între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni pot fi: relaţii de cooperare (colaborare), relaţii de utilizare a serviciilor

publice (deci, de prestaţii din partea administraţiei către cetăţeni) şi relaţii de autoritate (sau de

subordonare a cetăţenilor faţă de organele administraţiei publice). Analizând aceste categorii

de relaţii, vom evidenţia necesitatea democratizării permanente a administraţiei publice în

ideea stabilirii unei legături sistematice între cetăţeni şi administraţie.

Trecând la analiza acestor categorii de relaţii trebuie precizate următoarele:

a) Relaţiile de cooperare directă (de colaborare) între autorităţile administraţiei publice şi

cetăţeni vor trebui să ocupe rolul cel mai important, atât din punct de vedere al ponderii,




105

cât şi al valorii conţinutului lor. Aceste relaţii subliniază, în primul rând, sprijinul pe care

cetăţenii sunt chemaţi să îl dea administraţiei publice în vederea realizării misiunii acesteia

şi, pe de altă parte, ele trebuie să reflecte existenţa unei legături absolut necesare între

administraţia publică şi cetăţeni. Relaţiile de cooperare administraţie publică – cetăţean

sunt o expresie a accesului participativ al populaţiei la soluţionarea problemelor de interesgeneral, în ultimă instanţă, o dovadă a existenţei sau inexistenţei unei societăţi

democratice. Ele pot fi grupate în două categorii şi anume:

– Relaţii de cooperare directă, în care cetăţenii, în mod individual sau grupaţi, participă la

realizarea unui interes general, la finalizarea unei acţiuni, la fel ca aparatul, ca

structurile administraţiei publice. De exemplu, sarcinile privind gospodărirea

localităţilor se realizează atât prin structuri proprii autorităţilor administraţiei publice

(sectorul de gospodărie comunală, arhitectur ă sau de investiţii), cât şi prin cetăţeni, luaţi

individual sau grupaţi în diverse forme de organizare. – Relaţiile de cooperare indirectă apar în cazul în care cetăţenii sprijină acţiunea

autorităţilor administraţiei publice f ăr ă să participe la respectiva activitate în mod direct.

De exemplu, oferta pe care o fac cetăţenii de a sprijini acţiunea administraţiei prin

modalităţile de care dispun (contractele de furnizare de produse cerealiere sau

animaliere, ajutorul în caz de incendiu sau inundaţii).

b) Relaţii determinate de prestarea de servicii ale administraţiei publice către cetăţeni

constituie al doilea tip de relaţii între administraţia publică şi cetăţeni. Este evident că

administraţia publică nu se limitează prin autorităţile administraţiei publice la organizarearealizării în concret a legii, ci ea are drept mobil organizarea unor servicii publice într-o

gamă variată şi complexă de probleme, servicii publice care să presteze activităţi

cetăţenilor. Acest aspect al atribuţiilor de servire a populaţiei este mai evident la

autorităţile administraţiei publice locale, în special la municipii, oraşe şi comune, dar şi la

serviciile descentralizate ale autorităţilor administraţiei publice centrale. Importanţa unei

bune serviri a populaţiei credem că nu mai este necesar să o subliniem, fiind de la sine

înţeles că realizarea unei serviri necorespunzătoare a cetăţeanului determină grave

consecinţe sociale şi politice, cu posibile repercusiuni atât asupra persoanei, cât şi a

statului. De exemplu, emiterea unei autorizaţii de construcţii într-o zonă interzisă creează numeroase dificultăţi (mai întâi cetăţeanului, a cărui construcţie poate fi demolată, apoi

aspectului general urbanistic); eroarea în stabilirea impozitului pe venit sau eroarea în

actele de stare civilă pot avea consecinţe neplăcute.

Aşadar, serviciile aduse cetăţenilor de administraţia publică, prin natura lor, au un grad diferit

de specializare, ceea ce determină o pregătire corespunzătoare a personalului din acest

domeniu. Slaba calitate a prestaţiilor efectuate de autorităţile administraţiei publice către

cetăţeni lezează nu numai interesele celor direct implicaţi, ci şi ale altor cetăţeni, în ultimă

instanţă ale statului.




106

Referindu-ne pe scurt la conţinutul acestor prestaţii, amintim că administraţia publică trebuie

să r ăspundă, în limita legilor, la toate interesele şi nevoile cetăţenilor, cum ar fi eliberarea de

acte (certificate, dovezi, adeverinţe), să apere drepturile şi interesele cetăţenilor prin măsuri de

ocrotire socială (instituiri de tutele, curatele, ocrotirea familiei, ajutoare sociale diferite etc.).

Din punct de vedere juridic, relaţiile dintre administraţia publică şi cetăţeni pentru prestarea

de servicii pot fi de două tipuri:

– relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept administrativ (regim juridic

administrativ);

– relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept civil (regim juridic civil).

Relaţiile de tip administrativ se bazează pe norma juridică, pe actul normativ ce stabileşte

competenţele autorităţilor administraţiei publice. În această situaţie, cetăţeanul are dreptul să

se adreseze administraţiei publice în temeiul respectivului act normativ. Spre exemplu,

utilizarea serviciului public al învăţământului de toate gradele sau al ocrotirii sănătăţii rezultă

din actele normative în materie. Există, deci, un drept legitim al cetăţeanului de a se adresa

administraţiei publice pentru satisfacerea unui interes personal. În legătur ă cu această

problemă, se pot ivi mai multe posibilităţi, şi anume: administraţia publică este obligată să

satisfacă cererea cetăţeanului în urma întrunirii unor condiţii din partea celui care solicită (de

exemplu acordarea unui paşaport, sau a unui permis auto); cetăţeanul intr ă în mod obligatoriu

în relaţii de prestaţii de servicii cu autorităţile administraţiei publice (apare, deci, o

subordonare a cetăţeanului), de exemplu, obligaţia de vaccinare.

Relaţiile de tip civil se statornicesc, aşa după cum ar ătam, în baza normelor de drept civil.Această situaţie se creează între administraţie şi cetăţean atunci când sunt folosite servicii

publice ca: poştă, telegraf, telefon, radioteleviziune, transport rutier sau aero-naval etc., în

baza unor contracte între aceste servicii şi beneficiarii lor.

c) Rela ţ ii de autoritate (de subordonare a cetăţenilor faţă de autorităţile administraţiei

publice).

Aceste relaţii sunt determinate în mod evident de voinţa unilaterală a autorităţilor

administraţiei publice. Ele sunt impuse cetăţenilor nefiind necesar acceptul celor care sunt

chemaţi să participe în aceste relaţii.

Astfel, de exemplu, obligaţiile cetăţenilor pot fi: de a face verificarea periodică a instalaţiilor

de încălzire, de a nu face zgomot în locuinţă între anumite ore, de a plăti unele taxe etc.

Din punct de vedere al reglementării juridice, aceste relaţii pot fi stabilite atât prin legi, cât şi

prin decizii administrative (exemplu: impozitele şi taxele locale).

Sintetizând caracteristicile determinate de legăturile dintre autorităţile administraţiei publice şi

cetăţeni putem spune că, nu există egalitate între participanţi; voinţa este, de regulă,

unilaterală (apar ţine autorităţilor administraţiei publice), dar nu se exclude posibilitatea




cetăţeanului de a-şi spune punctul de vedere asupra modului cum urmează să se stabilească

sau să se desf ăşoare relaţia respectivă, sau, ulterior, prin drepturile legale de a ataca la

autorităţile competente acţiunea administraţiei publice. Din stabilirea relaţiei în mod unilateral

pot decurge şi alte consecinţe. De exemplu, obligaţia pentru cetăţean de a satisface cererea

legitimă a agentului administraţiei publice (prezentarea actelor la controlul circulaţiei), iar, încaz de refuz, administraţia publică poate aplica sancţiuni.

Corecta determinare şi derulare a relaţiilor între autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni

fiind o condiţie şi, în acelaşi timp, o expresie a democratismului statului de drept, este

garantată printr-un complex de acte normative şi instituţii juridice special create în scopul

asigur ării accesului efectiv, din ce în ce mai amplu, al cetăţenilor la procesul administrativ.

Bibliografie

Coteanu, I., Seche, L. Seche, M. (coord.), Burnei, A., Ciobanu, E., Contraş, E., Creţa, Z., Hristea, V.,Mareş, L., Stîngaciu, E., Ştef ănescu-Goangă, Z., Ţugulea, T. şi Vulpescu, I. (redactori). 1998. DEX

Dic ţ ionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.ISBN 973-9243-29-0, 1192 p.

Plumb, I., Androniceanu, A. şi Abăluţă, O. 2007. Managementul serviciilor publice, Ediţia a doua,Editura ASE, Bucureşti.

* * * Constituţia României

* * * Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată.

ECTS Serv Utilit Publice

Documents

Transcript of ECTS Serv Utilit Publice