7. Alte forme de manifestare a poluării Cuprins 7.1. Poluarea datorită radiaţiilor 7.2. Efectele curentului electric 7.3. Poluarea fonică 7.4. Poluarea termică 7.5. Poluarea urbană 7.6. Poluarea transfrontieră 7.7. Poluarea la locul de muncă 7.1. Poluarea cu radiaţii Poluarea cu radiaţii apare datorită emisiei şi propagării în spaţiu a unor radiaţii, capabile de a produce efecte fizice, chimice şi biologice asupra organismelor vii. 7.1.1. Radiaţii şi radioactivitate Radiaţiile sunt emisii şi propagări de unde, sau corpusculi, implicând un transport de energie. Au caracter ondulatoriu, corpuscular, sau mixt. In numeroase cazuri, radiaţia se face sub forma unui fascicul de raze, astfel încât termenii de radiaţie şi rază au acelaşi accept. Radiaţiile α sunt nuclee de heliu, cu energie mai mică şi putere de pătrundere redusă, având un parcurs de câţiva centimetri. In drumul lor ionizează aerul sau gazele străbătute. Radiaţile β sunt emisii de electroni sau de pozitroni, cu viteze foarte mari, dar putere de ionizare mai mică. Radiaţiile electromagnetice pot fi unde radio, termice, infraroşii, vizibile, ultraviolete, X, γ, în funcţie de lungimea de undă. Efecte periculoase s-au observat la iradierea cu radiaţii infraroşu, X şi gamma. Radiaţiile X (Roentgen) apar prin frânarea electronilor la impactul cu o ţintă materială metalică. Străbat corpurile, impresionează plăcile fotografice şi sunt utilizate în fizică, medicină pentru diagnosticare şi tratament. Radiaţiile gamma γ apar din reacţii nucleare, au putere mare de penetrare, nu sunt deviate în câmp magnetic sau electric. Ionizează substanţele, distrug celulele organice, provocînd modificări fizice şi biologice în organismele vii. Toate radiaţiile sunt frânate la trecerea prin straturi de diferite naturi şi grosimi. Astfel, radiaţiile α sunt frânate şi de un strat de hârtie, cele β de o placă de aluminiu de 3 mm grosime, dar cele gamma, de un strat de 1m de beton, căptuşit cu mase plastice, situaţie întâlnită la centralele nucleare. Radioactivitatea este un ansamblu de fenomene prin care se emit în mod spontan radiaţii corpusculare (α, β etc.) sau electromagnetice (γ) de către nucleele instabile. Prin bombardarea nucleelor atomice ale unor elemente cu anumite particule pot fi obţinuţi izotopi radioactivi diferiţi, dintre care unii nu se găsesc în natură. Legea dezintegrării radioactive este dată de relaţia: N = No e- λ t

în care: No este numărul de atomi prezenţi la un moment dat; N -numărul de atomi ce rămân nedezintegraţi după un timp t; λ - constanta de dezintegrare. Radioactivitatea se poate aprecia prin timpul de înjumătăţire care reprezintă intervalul de timp în care se dezintegrează în medie, jumătate din numărul de atomi instabili . Aşadar, pentru N = No/ 2 rezultă: T1/2 = ln 2/ λ Timpul de înjumătăţire variază de la milionimi de secundă, la elementele foarte instabile, la miliarde de ani, pentru elementele foarte stabile. Câteva exemple de timpi de înjumătăţire ai unor izotopi naturali şi artificiali: 222 Rn (natural) 3,8 zile, 131I (artificial) 8 zile, 90Sr (artificial) 40,4 ani, 137Cs (artificial) 43,2 ani, 14 C(natural) 5568 ani, 239 Pu (artificial) 2,45.104 ani, 238U (natural) 4,5.109 ani, 232Th (natural) 13,4.109 ani. Măsurarea radioactivităţii apelează la mai multe unităţi. Astfel: 1 Ci (Curie) = 1 dezintegrare/s 1 rad = 10 -2 J/kg (pentru energia absorbită de 1 kg) 1 rad = 10-2 Gy (Gray) 1 rem (Roentgen equivalent man) = 10-2 Sv (Sievert) = energia de 1 Gy, cu factorul de calitate 1, absorbită de 1 kg ţesut viu. Factorii de calitate sunt următorii, pentru fiecare tip de radiaţie: 1 pentru X, γ şi β, 5 pentru neutronii termici, 10 pentru neutronii rapizi şi protoni, 20 pentru α Surse de radiaţii Sursele de radiaţii pot fi naturale, din scoarţa terestră, energia solară şi cea cosmică, sau antropice, din activităţile umane. 1. Sursele naturale terestre de radiaţii sunt alcătuite din rocile radioactive, ca: minereurile de uraniu, de thoriu, izotopi radioactivi de potasiu, carbon, etc. In natură există numeroase elemente care, în stare pură, sau din compuşi emit spontan radiaţii. In ultimii ani se semnalează existenţa în locuinţe închise, apa potabilă, aerul din unele zone geografice, a radonului 222 Rn, rezultat din dezintegrarea 226 Ra existent în roci şi sol. Radonul se ridică prin fisuri (concentraţie mare s-a observat după cutremure) şi este considerat un element foarte periculos. Radiaţia solară este de natură electromagnetică. Trecând prin atmosfera Pământului, o parte din radiaţia solară este absorbită, producând încălzirea aerului, altă parte este împrăştiată (difuzată) de componenţii aerului, iar cea mai mare parte ajunge direct la Pământ. De radiaţia directă depind în cea mai mare măsură variaţiile de temperatură de la zi la noapte şi de la un anotimp la altul, deoarece intensitatea acestei radiaţii depinde de starea atmosferei, zona geografică, mişcarea globului terestru. Dacă atmosfera este curată, sunt împrăştiate radiaţiile cu lungimi de undă mici de preferinţă, ceea ce explică culoarea albastră a cerului. Radiaţia cosmică este de natură corpusculară şi electromagnetică, provenind direct din spaţiul cosmic (radiaţia primară), sau din interacţiunile acesteia cu particulele din atmosferă (radiaţia secundară). Radiaţia primară este alcătuită din protoni, nuclee fără înveliş electronic, alte particule şi cuante gamma, provenind din procese interstelare, în care particulele primesc energii uriaşe (până la l019 MeV). Radiaţia secundară conţine particule stabile (electroni, pozitroni etc.) şi instabile (mezoni,hiperoni etc.) 2. Sursele antropice de radiaţii provin din toate activităţile umane ce utilizează materiale, sau instalaţii ce emit radiaţii. Apar în zonele de extracţie şi preparare a minereurilor de uraniu, sau de thoriu, la depozitarea necorespunzătoare a materialelor

reziduale radioactive, din accidente, sau avarii la instalaţiile nucleare, la vapoare, submarine, avioane cu încărcătură nucleară, din experienţe militare. Din anul 1963, prin tratat internaţional s-au interzis experienţele la sol, în apă, sau în aer, fiind permise numai cele subterane. Pericol de radiaţii apare şi la instalaţiile de producere şi accelerare de particule, necesare pentru studiul structurii materiei şi pentru producerea de izotopi artificiali, utilizaţi în defectoscopie, terapia unor tumori etc. De asemenea pot apare radiaţii şi de la instalaţiile cu raze X utilizate în medicină, sau la detectarea defectelor în metale, betoane etc. Izotopii radioactivi împrăştiaţi în aer, apă, sol se pot transmite prin lanţuri trofice, ajungând la animale şi om. De exemplu s-a urmărit transmiterea fosforului radioactiv 32 P (cu timpul de înjumătăţire de 14,5 zile) prin următorul lanţ: 32 P din apă→ nevertebrate → peşti → raţe → ouă 1 35 2000 7500 200000 Efectele radiaţiilor Radiaţiile afectează atât mediul, cît şi biocenozele. Aşadar, organismele vii suferă atât efecte directe (modificări de compoziţie, de structură, mutaţii genetice), cât şi indirecte, datorită biotopului afectat de radiaţii. Efectele depind de tipul de radiaţie, durata expunerii, starea organismului. La om s-au observat următoarele efecte provocate de iradieri: a) nestocastice, apărute în timp scurt după o iradiere de mare intensitate. Se poate ajunge la deces; b) stocastice , ce apar în timp mai îndelungat, după o iradiere de intensitate redusă. Factorul de risc prin cancer creşte de la 1:150000 (valoarea obişnuită) la 1:125 - 1: 300, pentru următorii 30-50 de ani; c) genetice, manifestate la urmaşii părinţilor iradiaţi, sub formă de malformaţii congenitale, deficienţe psihomotorii etc.; d) teratogene, la fetus, datorită iradierii mamei în primele luni de sarcină. Copilul prezintă risc pentru întârziere mintală. De exemplu, radiaţiile ultraviolete pot fi şi stimulente, dar şi nocive, după durata expunerii. Radiaţiile infraroşii produc modificări genetice imediate ce nu se transmit la urmaşi. Radiaţia cosmică produce un câmp electric de 75 V/m (iarna cu valoare dublă), ce prezintă valori minime la ora 4 a.m. şi maxime seara. Aerul ionizat de radiaţia cosmică, sau alte cauze, poate prezenta o încărcare cu ioni pozitivi, nocivi, ce produc oboseală, somnolenţă, creşterea ritmului respirator, creşterea tensiunii etc. (Aerul încărcat cu ioni negativi, aşa cum este în pădurile de conifere are efect sanogen). Personalul care lucrează cu materiale radioactive ( fizicieni,cercetători,geologi, cadre medicale etc.) este expus la iradiere, cu efecte de la înroşirea pielii, la leucemie. Riscul mare de iradiere apare şi la accidentele, sau exploziile reactoarelor nucleare. In urma accidentului reactorului numărul 4 de la centrala nuclearo-electrică de la Cernobîl la 26 aprilie l986 a fost contaminată o mare suprafaţă, iar în decurs de zece ani au decedat 125000 de oameni şi alte mii de oameni suferă de diferite afecţiuni. In zilele imediat următoare accidentului, în atmosferă a existat 75-85 % 131I (care după trei luni a dispărut complet), 134 Cs, 90 Sr, etc. Iodul a dispărut complet după trei luni, dar stronţiul radioactiv s-a putut fixa în sistemul osos, prin substituirea calciului, de unde a provocat leucemie.

In fiecare ţară se stabilesc concentraţiile maxime admise pentru radionuclizi. Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică cu sediul la Viena şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii au publicat de asemenea o listă cu concentraţiile maxime admise în aer ale unor radionuclizi, pentru controlul unitar al unităţilor cu tehnică nucleară. In România, limitele de avertizare şi de alarmare au valorile prezentate în tabelul 7.1. Tabelul 7.1. Concentraţiile maxim admise în România pentru substanţele radioactive. Localizarea substanţelor radioactive

Limita de avertizare Bq/m3

Limita de alarmare Bq/m3

Sol cu depuneri radioactive 370 1850 Aerosoli 185 333 Apa potabilă 1850 sau

0,021 mg/dm3 U natural 3700

Dozele maxim admise variază cu vârsta. Astfel, pentru experimentatori, fără efecte, dozele sunt de 1,3 rem/an sub 45 de ani şi de 2,5 rem/an peste 45 de ani. In laboratoarele cu radiaţii. doza maximă admisă poate fi de 0,3 rem/săptămână. Dozele diferă şi de la specie la specie. Mamiferele rezistă la 100-1000 rad X, sau γ, insectele la 5000-100000, bacteriile la 20000-1000000 rad. La valorile minime, în specie apar efecte puternice, iar la valorile maxime dispare 50 % din populaţia celei mai rezistente specii din grup. Protecţia contra iradierii Personalul care lucrează cu surse de radiaţii trebuie să cunoască riscul impus de locul de activitate, să fie instruit pentru respectarea normelor de securitate, să respecte aceste norme.In unele domenii se utilizează dozimetre individuale de radiaţii. Aparatele şi instalaţiile cu surse de radiaţii sunt utilizate numai de personal calificat în domeniu, pentru prevenirea accidentelor.Transportul materialelor radioactive şi a surselor de radiaţii trebui să se realizeze cu respectarea normelor republicane şi internaţionale, în containere adecvate şi etichetate. Concentrările cele mai mari de materiale radioactive se găsesc astăzi în reactoarele nucleare din centralele nuclearo-electrice. Numărul acestor centrale a crescut vertiginos după anul 1946, ajungînd în anul 1992 la 421 unităţi nucleare. Dintre acestea, S.U.A. avea 112 unităţi nucleare, Franţa 57 unităţi nucleare (reprezentând 65 % din producţia internă de energie electrică), Japonia 42, Marea Britanie 37, Germania 21,Canada 20, CSI 45, ş.a. In prezent, 17 % din energia electrică produsă pe tot globul provine din aceste centrale. Dacă această energie s-ar fi produs în termocentrale s-ar fi degajat anual 1,5 mil t CO2 , 2 mil t SO2 şi 1 mil t NO2. In România sunt aproximativ 60 de centre de lucru cu surse radioactive (centre de cercetare, spitale, două reactoare nucleare la Măgurele şi Piteşti), la care s-a adăugat unitatea nucleară din centrala de la Cernavodă, cu puterea instalată de 700 MW, puterea reală de 630 MW şi un randament energetic de 29 % . Opţiunea multor ţări pentru centrale nuclearo-electrice este justificată de următoarele avantaje: - Puterea generată este de valori mari şi foarte mari; - Utilizarea unei cantităţi mult mai mici de combustibil nuclear, în comparaţie cu combustibilii fosili, pentru obţinerea aceleiaşi cantităţi de energie electrică;

- Cantităţile de radiaţii eliberate din centralele nucleare sunt extrem de reduse, datorită măsurilor de siguranţă, ele reprezentând un spor mai mic de 2 % din nivelul natural de radioactivitate, care este de aproximativ 2 mSv/an. Siguranţa centralelor nuclearo-electrice este asigurată de barierele fizice multiple şi succesive care înconjoară reactorul nuclear, care sunt proiectate să limiteze, sau să reţină scăpările de materiale radioactive în mediul înconjurător, în caz de accident. Produsele solide de fisiune sunt reţinute chiar în pastile de combustibil nuclear, cu un factor de reţinere de 99 %. Pastilele sunt introduse într-o teacă de zircaloy, sudată la capete, rezistentă la coroziune, ce reţine şi produşii volatili de fisiune (gaze nobile, 131I) ce pot difuza din pastilele de combustibil nuclear. Tuburile sunt asamblate în fascicule, iar fasciculele sunt apoi montate în canalele reactorului. Sistemul primar de transport al căldurii reţine produşii de fisiune în caz de avarie a tuburilor. Anvelopa (clădirea masivă din beton precomprimat, cu pereţi de aproximativ 1 m grosime) asigură protecţia biologică la avarie. Este rezistentă la inundaţii, cutremure şi impact cu o aeronavă. Aerul din anvelopă este purificat înainte de evacuare, deoarece accesul în interior se face printr-un sistem ecluzat. In jurul reactorului, pe o distanţă de 1 km se declară zonă de excludere, în care sunt interzise activităţi umane permanente, nelegate de activitatea din centrală. Deşeurile reactorului nuclear sunt tratate diferenţiat. Astfel, cele cu nivel scăzut de radioactivitate (hârtie, cârpe, haine de protecţie etc.) sunt arse, sau compactate, iar cenuşa este stocată în incinta din beton. Deşeurile cu nivel intermediar de radioactivitate (schimbători de ioni, filtre de purificarea apei contaminate etc.) sunt stocate în structuri din beton, îngropate sau amplasate la suprafaţa pământului. Restul de deşeuri, ce reprezintă aproximativ 99 % din total au nivel mare de radioactivitate, deoarece provin din reactorul nuclear. Un fascicol de combustibil este utilizat în reactor aproximativ doi ani, după care se extrage mecanic şi de depune într-un bazin cu apă., unde se răceşte şi se poate stoca pentru 30 de ani. Radioactivitatea combustibilului uzat descreşte rapid în timp. Stocarea pentru perioade mai mari de 5 ani se poate realiza astfel: - în canistre cu pereţi groşi, din beton, dispuse pe amplasamentul centralei; - în containere dispuse apoi în formaţiuni geologice de granit, sau de sare; - în zone subterane construite de om, după containerizare. Pentru a nu ajunge la suprafaţa pământului, materialele radioactive rămân închise în tubul lor de protecţie, sudat la capete. Containerele se construiesc din materiale speciale, rezistente la coroziune (exemplu din titan). In jurul lor se compactează un amestec de argilă şi nisip (argila se umflă cu apa). Apoi camerele şi galeriile se astupă cu

un amestec de argilă, nisip şi granit mărunţit, iar la suprafaţă se închide cu bentonită amestecată cu granit măcinat. In final, chiar roca suport (granitul, sau sarea) asigură protecţia la suprafaţă (fig.7.1).

Fig.7.1.Secţiune transversală printr-o incintă de depozitare a deşeurilor radioactive. 1-bentonită+granit măcinat; 2-argilă+granit măcinat, compactate; 3-bentonită+nisip; 4-container; 5-fascicol decombustibil nuclear uzat; 6-nisip.

Dezafectarea centralelor nucleare. La reactoarele nucleare foarte mici se aplică

dezafectarea şi decontaminarea radioactivă. La cele mari se înlătură combustibilul nuclear, se drenează lichidele până la golirea instalaţiei, iar instalaţia se lasă 50 de ani pentru dezactivare, după care se dezafectează. O altă tehnică este de acoperirea reactorului cu beton ("îngropare"), zona rămânând în continuare sub supraveghere, pentru a nu se distruge în timp structura protectoare. Efluenţii radioactivi se pot depozita în rezervoare, în formaţiuni geologice, sau se pot decontamina. Stocarea acestor ape încărcate cu produşi de fisiune nucleară utiluzează tancuri din oţel inox, de 1000-5000 m3 (diametrul interior de 15-26 m), care se depun la adâncimi de 5-10 m şi se acoperă cu beton armat. Rezervoarele sunt prevăzute cu serpentine de răcire şi refrigerent de reflux, deoarece apele pot fierbe spontan, timp îndelungat. Deoarece apele sunt acide se controlează permanent structura rezervoarelor. Apele se pot injecta prin puţuri în roci silicioase, în care apele fierb în continuare, elimină abur, iar reziduul radioactiv topeşte rocile, solidificându-se în timp. După încetarea emisiei de abur, puţul se închide. Stocarea se poate face şi în saline, sau straturi de sare. Decontaminarea apelor radioactive se realizează prin mai multe tehnici: evaporare, solidificare, schimb ionic, şi precipitare - coagulare. Produsele radioactive separate de apă se pot depozita în volume mult mai mici, sau se solidifică. Schimbătorii de ioni se utilizează pentru reţinerea produşilor radioactivi aflaţi în concentraţii scăzute în apă. Precipitarea-coagularea utiluzează săruri de fier, lapte de var, fosfat de sodiu şi se aplică la ape cu valori mici şi medii de substanţe radioactive. Apele cu conţinut ridicat în produşi radioactivi se evaporă mai întâi, după care reziduul este topit cu acid fosforic, borax, materiale alcaline, SiO2, Al2O3, rezultând produse sticloase, sau ceramice. Procedeul se aplică la ape, produse solide, nămoluri. In unele variante se utilizează bazalt, ciment, sau bitum. De exemplu, apa radioactivă se amestecă cu ciment în proporţie de 1:1, pasta se toarnă în forme metalice, iar după întărire se introduc în blocuri de beton şi se depozitează controlat. Solidificarea la produse sticloase (procedeu denumit "vitrifiere") poate urma fluxul tehnologic prezentat în figura 7.2. Deşeu radioactiv → Calcinare → Filtrare → gaze în aer solid↓ praf ↑ Nisip+borax → Amestecare Degazare ↓ ↑ Alimentare → Topire → Peletizare → Depozitare pelete φ=10mm Fig.7.2. Fluxul tehnologic al procesului de vitrifiere a deşeurilor radioactive. Asigurarea unor standarde înalte de securitate este o preocupare primordială în dezvoltarea centralelor nuclearo-electrice, deoarece şi pierderile cauzate de accidente sunt foarte mari, de ordinul unui milion de dolari pe zi pentru acoperirea pierderilor de electricitate, sute de mii de vieţi omeneşti afectate, o suprafaţă mare de teren contaminată radioactiv.

7.2. Efectele curentului electric Liniile aeriene de înaltă tensiune, aparatele şi instalaţiile electrice produc diverse efecte asupra mediului, oamenilor. 1. Coroziunea electrochimică a cablurilor şi instalaţiilor electrice de către curentul electric apare dacă întoarcerea curentului electric este prin pământ. Fenomenul se manifestă la şine, liniile de înaltă tensiune cu conductori aerieni şi întoarcerea sub pământ, instalaţii îngropate total, sau parţial (uneori şi la construcţiile metalice de sub apă) şi se explică prin existenţa unor curenţi vagabonzi, sau microorganismelor din sol. Coroziunea prin curenţi de dispersie (vagabonzi) este un proces de electroliză, în care partea conductei prin care iese curentul serveşte drept anod şi se dizolvă. Intensitatea curenţilor vagabonzi este diferită, dar s-au semnalat cazuri de astfel de curenţi cu intensitatea de 300 A, care se manifestau pe zeci de kilometri (ca în cazul şinelor de tren). Coroziunea microbiologică este produsă de microrganismele din sol, care influenţează direct viteza reacţiilor anodice şi catodice, accelerând, sau provocând coroziunea obiectelor îngropate. Se cunosc cazuri de conducte de fontă care au fost scoase din uz în mai puţin de un an, din cauza perforării. Protecţia împotriva curenţilor de dispersie se poate face cu strat izolant, catodic, anodic, sau complex (mixt). Se protejează astfel conducte subterane rezervoare de petrol, vapoare, tancuri petroliere, instalaţii uzinale. 2. Efectele liniilor aeriene de înaltă tensiune Curentul electric se transmite prin linii aeriene de înaltă tensiune, care pot avea valori diferite de la o ţară la alta, ca de exemplu: 765 kV în S.U.A., 735 kV în Canada, 400 kV în Belgia, România etc. La mijlocul distanţei dintre doi stâlpi de înaltă tensiune, în aerul de lângă pământ se generează un câmp electric cu valori maxime de : 9 kV/m în S.U.A., 14 kV/m în Canada, 13 kV/m în Belgia, 15 kV/m în România, etc. Acest câmp electric induce în corpul omenesc curenţi electrici de intensitate 0,1 - 0,2 mA, deoarece se crează în jurul corpului un câmp electric de 10 ori mai mare. La oameni apar diferite fenomene, cum sunt: sperietură, fibrilaţia inimii, oprirea respiraţiei, datorită curenţilor de scurgere. La copii, aceşti curenţi produc electrizarea părului. Aceşti curenţi pot apare şi în alte condiţii. Astfel, dacă omul este în contact cu o maşină pe pneuri, valoarea curenţilor de scurgere poate fi de 0,5 - 3 mA, în funcţie de gabaritul maşinii. Se apreciază totuşi că aceşti curenţi de scurgere sunt sub limita de eliberare, deci nu sunt periculoşi. Pentru vegetaţie, la tensiuni de 20 - 50 kV/m s-a observat vătămarea frunzelor. 3. Efectele instalaţiilor electrice Unele instalaţii electrice pot crea câmp electric, care produce schimbări în colesterol, în concentraţia de trigliceride din sânge, modificări ale pulsului, sau alte modificări biologice ce se manifestă prin oboseală, ameţeală, scăderea atenţiei, scăderea puterii în membrele superioare, cu caracter temporar. Studiile au demonstrat că sub 5kV/m nu există nici un pericol pentru om, dar peste această valoare trebuie luate anumite măsuri, cum sunt: limitarea timpul de lucru în câmpul electric pentru 5 - 25 kV/m, iar peste 25 kV/m se recomandă măsuri speciale pentru desfăşurarea activităţii. Instalaţiile electrice pot provoca incendii, dacă s-a deteriorat izolaţia şi în apropiere se găsesc materiale uşor inflamabile.

Curentul electric poate produce şi accidente, de tip electrocutări şi arsuri. Electrocutările sunt treceri ale curentului electric prin corpul omenesc, ca urmare a contactului direct cu un conductor, instalaţie electrică, prin străpungerea izolaţiei, sau prin inducţie. La curenţi de frecvenţă 50 Hz, peste 1,2 mA apar înţepături, la valori de 8 - 9,5 mA se simt dureri în braţe, la 15 mA omul nu se mai desprinde de instalaţie. In general, peste 10 mA sunt afectate inima şi sistemul nervos, apoi fibrilaţiile pot duce la stop cardiac. Limitele maxime, de la care încep afecţiunile sunt de 10 mA la curentul alternativ şi de 50mA la curentul continuu. Arsurile electrice pot fi foarte grave. La 70 % suprafaţa corpului omenesc arsă se produce decesul. Pentru evitarea acestor accidente este necesară supravegherea izolaţiei electrice, dotarea operatorilor cu mijloace electroizolante individuale şi stabilirea anterioară a normele de lucru. Instalaţiile electrice însă suportă şi efectele mediului înconjurător, prin aerosolii, oxigenul, pulberile, oxizii de azot şi de sulf, sau alte substanţe din atmosferă, prin apa de mare, alte ape poluate, sau din solul încărcat cu apă, substanţe, microorganisme. Pentru diminuarea efectelor agresive ale mediului asupra instalaţiilor electrice se execută: - electroizolarea cablurilor şi instalaţiilor; - ungerea izolaţiei cu vaselină siliconică, sau altă vaselină minerală; - protecţia anodică, sau catodică; - reducerea poluării la sursele din apropiere, dar şi la cele de la distanţă. 7.3. Poluarea fonică Sunet şi zgomot Sunetul reprezintă o vibraţie a particulelor unui mediu capabilă să producă o senzaţie auditivă. Sunetul se propagă sub formă de unde elastice numai în substanţe (aer, lichide şi solide) şi nu se propagă în vid. In aer viteza de propagare este de 340 m/s. Zgomotul este o suprapunere dezordonată a mai multor sunete. Este propus din surse naturale, dar mai ales antropice: utilaje, mijloace de transport, aparate, oameni. Poluarea fonică, sau sonoră produce stres, oboseală, diminuarea sau pierderea capacităţii auditive, instabilitate psihică, randament, fisurarea clădirilor, spargerea geamurilor etc. Ca orice unde elastice, sunetele se caracterizează prin frecvenţă, definită ca număr de oscilaţii complete dintr-o unitate de timp. Se măsoară în Hertz, 1 Hz fiind o perioadă/s. Urechea umană percepe sunetele cu frecvenţe de la 16 Hz (sunetele joase) la 20000 Hz (sunetele înalte). Sunetele sub 16 Hz se denumesc infrasunete, iar cele peste 20000 Hz - ultrasunete. Sensibilitatea maximă a urechii umane este pentru domeniul 2000 - 5000 Hz. Sunetele se pot caracteriza şi prin presiunea acustică, măsurată în Pa (Pascal, 1 Pa= 1 N/ m2). Pentru sunete intense se lucrează cu valori foarte mari şi de aceea s-a adoptat o altă unitate, decibel. Decibelul (db) reprezintă variaţia cea mai mică a presiunii acustice pe care o poate sesiza aparatul auditiv uman. Scara de sunete audibile este de la 0 la 140 db, corespondenţa cu µPa fiind: 0 db ... 20µPa ; 20 db ... 200 µPa ; 40 db ... 2000µPa ; 140 db ... 108µPa 10 db corespund foşnetului frunzelor, sau şoaptelor; 40 db- o emisiune la radio; 50 db - intensitatea unei conversaţii obişnuite; 80 - 90 db - zgomotul traficului urban; 100 db - zgomotul unei lovituri de ciocan; 140 db - limita de la care începe senzaţia dureroasă.

Pentru intensitatea auditivă a sunetelor se mai utilizează ca unitate de măsură fonul, sunetul fiind apreciat după senzaţia sonoră pe care o produce. Aparatele cu care se măsoară intensitatea sunetului, în foni, se numesc fonometre. Propagarea sunetelor este influenţată de: - sursa de zgomot; - atmosfera; - distanţa; - obstacolele întălnite. Sursele de zgomot sunt: industria, oraşele, mijloacele de transport. Ele produc zgomote de diferite intensităţi şi pot fi staţionare, sau mobile. Atmosfera poluată, ceaţa atenuează zgomotele. Obstacolele de asemenea atenuează intensitatea sonoră, fiind utilizate la reducerea zgomotelor. Efectele poluării sonore a) Infrasunetele pot apare: - la automobilele cu viteză mare (16 Hz), elicoptere (11,5 Hz), la apropierea furtunii (6 Hz); - prin interacţiunea oceanului planetar cu masele de aer (0,1 - 10 Hz); - explozii; - cutremure; - în timpul zborului avioanelor supersonice. Infrasunetele sunt foarte greu absorbite, deci se atenuează puţin cu distanţa. Astfel se explică transmiterea infrasunetelor emise de avioanele supersonice la mii de kilometrii distanţă. Infrasunetele, ca şi ultrasunetele sunt percepute de sugari, animale şi păsări. Sugarii manifestă înainte de furtună insomnie, convulsii, lipsă de poftă de mâncare, respiraţie agitată şi o creştere a temperaturii. Păsările şi animalele semnalează prin comportarea lor agitată apariţia furtunilor, sau a cutremurelor. Infrasunete de 7 Hz traumatizează puternic sistemele nervos şi circulator, iar la alte frecvenţe pot distruge şi alveolele pulmonare. La adulţi, infrasunetele produc ameţeală, vomă, un fals efect de euforie, sau chiar efecte cumulate, aşa cum se întâmplă unor persoane, în timpul mersului cu viteză mare cu autoturisme, sau autobuze. b) Ultrasunetele au frecvenţe de 20 kHz - 1 milion kHz. Sunt produse în natură, în industrie, sau de aparatura electrocasnică. Animalele recepţionează ultrasunetele, iar liliecii utilizează ultrasunetele emise de ei pentru orientarea în timpul nopţii. La om, ultrasunetele distrug globulele roşii din sânge, apar migrene, greaţă, sau chiar pierderea echilibrului. Ultrasunetele distrug bacteriile, viruşii , ca de exemplu: bacilul tuberculozei, virusul gripei, al tifosului ş.a. Ultra- şi infrasunetele se adaugă sunetelor audibile, zgomotelor, mărind efectele nedorite. Ultrasunetele îşi găsesc aplicaţii în: - diagnosticarea medicală; - sterilizarea unor obiecte medicale (ace,seringi de unică folosinţă); - defectoscopia pentru metale şi betoane, pentru identificarea golurilor, fisurilor interne; - locaţia marină a vaselor eşuate pe fundul mărilor, sau a submarinelor; - trasarea hărţilor oceanelor; - studii chimice (uzura polimerilor etc.). c) Zgomotul acţionează asupra întregului organism, deoarece senzaţia auditivă ajunge la sistemul nervos central, prin intermediul căruia influenţează alte organe. Efectele resimţite de om sunt : - reducerea atenţiei, a capacităţii de muncă, deci creşte riscul producerii accidentelor; - instalarea oboselii auditive, care poate dispare odată cu dispariţia zgomotului; - traumatisme, ca urmare a expunerii la zgomote intense un timp scurt. Aceste traume pot fi ameţeli, dureri, lezarea aparatului auditiv şi chiar ruperea timpanului; - scăderi în greutate, nervozitate, tahicardie, tulburări ale somnului, deficienţă în recunoaşterea culorilor, în special a culorii roşie; - surditate la perceperea sunetelor de înaltă frecvenţă. Efectele depind de natura persoanei, de complexitatea, natura şi intensitatea zgomotelor.

Zgomote de intensitate foarte mare pot provoca deteriorări ale clădirilor, aparatelor, instrumentelor. Nivelele de zgomot s-au limitat în toate ţările, prin standarde. In România sunt valabile STAS 10009 - 82 pentru zgomotele din trafic, STAS 6161 - 82 pentru zgomotele exterioare clădirilor (tabelul 7.2) etc. Tabelul 7.2. Limitele admise pentru nivelul de zgomot din exteriorul clădirilor.

Nr. Zona Limita de zgomot,db

Nr. Zona Limita de zgomot,db

1 Locuinţe 50 5 Centru orăşenesc 60 2 Recreere şi

odihnă 45 6 Stradal:

-cu trafic intens; -cu trafic mediu; -cu trafic redus

85 75 65

3 Dotări protejate 45 7 Aeroporturi, gări portuare

85

4 Centru de cartier 55 8 Incinte industriale 65 Alte exemple de limite de zgomot acceptate în România, pentru diferite activităţi: 90 db pentru hale industriale neprotejate, 80 db pentru laboratoare uzinale, cabine de comandă (deci activităţi cu solicitare medie), 75 db în centrale telefonice, dispecerate, centre de calcul (activităţi cu mare solicitare), 60 db pentru laboratoare de cercetare, sau alte locuri cu solicitări deosebite. Reducerea poluării fonice Pentru reducerea zgomotelor se utilizează procedee, sau tehnici specifice sursei de zgomot. a) In industrie apar zgomote de diferite intensităţi şi frecvenţe, cu acţiune continuă, sau intermitentă. Ciocanele pneumatice, de exemplu, produc zgomote de 110 db, războaiele de ţesut 96 - 100 db, crăiţuirea 118 db, etc. Dacă se depăşesc 90 db în 8 ore de activitate este absolut necesară reducerea acestui tip de poluare. Dintre procedeele utilizate pentru reducerea zgomotelor se pot menţiona: - utilizarea unor ecrane fonoizolante, interpuse între sursa de zgomot şi personalul uman; - protecţia individuală cu antifoane; - îmbunătăţirea caracteristicilor tehnice ale utilajelor ce poluează intens fonic; - utilizarea carcaselor la maşini şi utilaje în timpul funcţionării; - alegerea corectă a fundaţiei utilajelor, neomiţând criteriul reducerii zgomotelor; - folosirea, acolo unde este posibil, a suspensiilor elastice (resorturi metalice, cauciuc, fibre de sticlă, pâslă, mase plastice, plută, azbest); - schimbări în structura şi arhitectura halelor; - utilizarea de materiale fonoizolante pentru pereţii camerelor; - rotaţia personalului etc. Materialele de construcţie reduc de câteva zeci de ori zgomotele. Astfel, plăcile de lemn atenuează de 30 - 47 de ori, vata de sticlă de 42 - 88 ori, covoarele de 7 - 41 ori, uşile de 20 - 25 ori, ferestrele duble de 30 ori, zădăria de beton de 48 ori, zidăria de cărămidă de 40 ori etc. b) Traficul urban este principala componentă a zgomotului din oraşe. Pe parcursul unei zile se înregistrează trei maxime ale nivelului de zgomot, la orele 6-7, 12 şi 18-19.

Maşinile răcite cu aer, de puteri mari, motocicletele, motoretele şi scuterele produc cele mai mari zgomote (tabelul 7.3). O maşină Dacia 1300 produce 72 db în regim, iar la frânare şi demarare rapidă 92 - 97 db. Frânarea şi demararea sunt momentele cele mai zgomotoase la toate tipurile de autoturisme. Motoarele Diesel mai poluante sonic decât cele cu piston. Tabelul 7.3. Nivele de zgomot la câteva vehicule.

Vehicul Nivele de zgomot, db Motociclete 75 - 92 Vehicule grele 75 - 88 Autoturisme 46 - 86 Biciclete 60

Pietonii percep componentele înalte de zgomot, iar pasagerii autoturismelor percep componentele de frecvenţă joasă şi infrasunete de aproximativ 10 Hz, componente ce pot avea efecte nefavorabile, inclusiv asupra şoferului. Motorul, prin oscilaţii şi vibraţii produce infrasunete de 0,5 - 10 Hz şi respectiv 11 - 17 Hz; şasiul produce zgomote de 25 - 40 Hz; deformaţiile unor piese produc zgomote cu 50 - 150 Hz. Pentru reducerea zgomotelor la autoturisme se utilizează atenuatoare şi filtre, la evacuarea gezelor de eşapament (fig.7.3 şi 7.4). Acestea transformă energia acustică în energie calorică şi conţin elemente: - active, din material fonoabsorbant; - reactive, în care caz gazele trec prin camere de destindere şi îngustare, cu ecrane (filtre); - combinate.

Fig.7.3. Atenuatoare de zgomot. a - cu o cameră; b, c - cu două camere; d - lamelar; e - celular. La motociclete s-au făcut modificări constructive la motor, cutia de viteze, se folosesc atenuatoare de zgomot, materiale fonoizolante etc.

La tramvaie se folosesc amortizoare de cauciuc, bandaje de cauciuc pe calea de rulare, amortizoare de vibraţii, inele antizgomot la roţi, motorul dispus longitudinal etc. La metrou, calea de rulare se realizează din grinzi de beton armat, metal, sau lemn de esenţă tare, curbele se construiesc cu rază mare, la postament şi la şină se pot folosi amortizoare, tunelul se acoperă cu material fonoizolant, în vagoane se reduc zgomotele prin măsuri constructive, prin natura materialelor de construcţie etc. c) Traficul feroviar produce zgomote de 110- 115 db, la viteze de 110 - 120 km/h. Pentru reducerea zgomotelor trebuie atât modificări constructive, cât şi de organizare a traficului. Dintre măsurile constructive se pot enumera: izolarea acustică a vagoanelor de călători şi locomotivelor, folosirea atenuatoarelor de zgomot, a frânelor cu disc etc. In organizarea traficului se pot utiliza: centralizarea comenzilor macazelor,

eliminarea joantelor, folosirea de garnituri de cauciuc între talpa şinei şi traversă, stabilirea unei zone de protecţie de 400 - 500 m de la şină, la localităţi ş.a. Se apreciază că măsurile posibile de diminuarea zgomotelor, în special la locomotivele Diesel sunt insuficiente, poluarea fonică fiind de mare intensitate. d) Traficul aerian produce zgomote de la motoare, elice, mişcarea aerului. La avioanele subsonice (cu viteza sub 340 m/s) se aude zgomotul avionului crescând în intensitate la apropiere şi apoi scăzând în intensitate, la depărtare. La avioanele supersonice (cu viteză peste 340 m/s) se produce o undă de şoc cu suprafaţa conică, deoarece sunetul se propagă cu o viteză inferioară (340 m/s).La sol, omul percepe un zgomot foarte puternic, ca un tunet, numit bang sonor. Bangul afectează clădirile, producând uneori chiar fisurarea pereţilor, spargerea geamurilor, iar pentru oameni acţionează ca efect surpriză.

Terenul plat şi denivelările reflectă zgomotele, astfel încât omul percepe atât unda directă, cât şi undele reflectate multiple, deci zgomotul se amplifică.

Pentru protejarea populaţiei s-au creat zone de protecţie acustică. Astfel: zona I este zona cu zgomot peste 90 db, care este declarată nepopulată; - zona II cu 80 - 90 db nerecomandată pentru locuinţe; - zona III cu 80 db, nerecomandată pentru spitale, şcoli, azile de bătrâni, case de odihnă, etc.

e) Zgomotul urban apare nu numai din trafic, dar şi din aparatele electrocasnice, activităţile şi comportamentul oamenilor.

In birouri se reduc zgomotele prin: - izolarea fonică de la uşi, ferestre, tavan, pereţi laterali folosind polistiren expandat, vată de sticlă, pâslă, geamuri duble, tavan aparent din mase plastice, beton autoclavizat la pereţi, membrane flexibile etc.; - mochetă pe podea; - ecrane fonoansorbate la unele maşini ş.a.

Clădirile de locuit se amenajează astfel: - cu pardoseli fonoizolante, sau acoperite cu covoare, mochetă; - spaţii de aer între planşee, sau umplute cu pâslă impregnată; - etanşarea ferestrelor şi uşilor cu garnituri; - pereţi dubli la 5 -7 cm distanţă; - uşi duble; - geamuri duble de 3 mm, la 15 cm distanţă unul faţă de altul; - fixarea conductelor de pereţi cu cauciuc, sau mase plastice; - executarea de fundaţii la pompe; - educaţia locatarilor pentru respectarea liniştii.

Amplasarea locuinţelor va avea în vedere şi atenuarea zgomotelor. Astfel: - clădirile nu se construiesc paralele cu şoseaua; - interpunerea între şosea şi blocul de locuinţe a unor blocuri administrative; - amplasarea şoselelor în denivelări naturale, sau artificiale (văi); - utilizarea unor ecrane de zgomot naturale, cum sunt arborii, arbuştii, rambleurile acoperite cu vegetaţie. In figura 7.4 sunt prezentate cîteva scheme de amplasare de amplasare corectă şi incorectă a clădirilor de locuit.

Fig.7.4. Scheme de amplasarea corectă a clădirilor de locuit.

Măsurile pentru reducerea poluării fonice necesită investiţii, noi materiale, noi

tehnici în construcţiile civile, industriale, în construcţia de maşini, regândirea unor procedee, instalaţii, mijloace şi sisteme de trafic şi nu în ultimul rînd, un comportament civilizat al oamenilor între ei.

7.4. Poluarea termică

Acest tip de poluare apare în industria metalurgică, la elaborarea metalelor şi aliajelor, turnătorii, tratamente termice, unele domenii ale industriei chimice, energetică.

Poluarea termică a aerului se manifestă în special la termocentrale, care răcesc cantităţi mari de apă în turnurile de răcire cu ajutorul aerului. In zonă se modifică microclimatul, circulaţia maselor de aer, regimul precipitaţiilor, deoarece creşte temperatura, umiditatea etc.

In industrie, căldura emisă de unele utilaje măreşte considerabil temperatura. Sunt situaţii şi în mineritul subteran al cărbunilor, sau minereurilor neferoase, ca în unele galerii temperatura să crească, făcând dificilă sau imposibilă extracţia.

Organismul uman îşi autoreglează temperatura prin: - circulaţia sângelui, deoarece vasele capilare joacă rol de schimbătoare de căldură; - transpiraţie, când se elimină apa se pierde energie prin scăderea temperaturii. 1 dm3 de apă eliminată prin transpiraţie corespunde la o pierdere de energie de 600 kcal, respectiv 2500 kJ. Adaptarea la mediu cu temperatură ridicată se face în funcţie de starea de sănătate, vârstă, condiţiile de mediu. Pentru menţinerea integrală a capacităţii de muncă sunt necesare 200 C; la 25 - 300C apare starea de disconfort, indispoziţie, scade capacitatea de concentrare, randamentul; peste 300C organismul de deshidratează, se simte epuizarea fizică, poate apare tahicardie. Umiditatea crescută a aerului amplifică efectele neplăcute datorate creşterii temperaturii. Valoarea optimă a umidităţii aerului din România este de 60-70%.

Ca măsuri de protecţie pentru oameni trebuie menţionate: - ventilaţia puternică a halei, galeriei de mină etc.; - folosirea de apă gazoasă la locul de muncă; - izolaţia termică corespunzătoare a instalaţiei cu vată de sticlă, cărămizi refractare, sisteme de răcire etc.

Poluarea termică a apelor se manifestă la apele curgătoare, lacuri, zonele litorale. Sursele de poluare sunt centralele termo- şi nuclearo-electrice, care deversează apă caldă de la condensatorul de abur mort. Astfel, o termocentrală de 2000 - 2400 MW necesită 70 - 90 dm3 /s apă de răcire, iar o centrală nucleară 85 - 140 dm3/s. Apele calde scad conţinutul de oxigen dizolvat, produce eutrofizare, provoacă puternice modificări ale biocenozelor, cum sunt: modificări în structura fitoplanctonului, se distrug diatomeele, se înmulţesc algele verzi, se scurtează ciclurile vitale, scad dimensiunile indivizilor, se dezvoltă în zonă specii tropicale, regresează alte specii. La evacuare, apa distruge zooplanctonul în proporţie de 25 - 80 %. Dezvoltarea masivă a algelor provoacă dereglări şi în instalaţia care utilizează apa, prin pătrunderea diferitelor forme de viaţă în utilaje şi conducte.

Pentru reducerea poluării termice a apelor, conductele de evacuare a apelor calde se prelungesc mult în largul lacului, mării, fluviului sau în mijlocul mării. In alte situaţii, apa se clorinează, pentru a nu se mai dezvolta microorganisme.

Conductele lungi de evacuare sunt costisitoare, stânjenesc transportul naval. Clorinarea poate afecta însă toate formele de viaţă din apă. O metodă mai eficientă este asigurarea unui debit mare de răcire, care să nu crească cu mult temperatura apei, evitând poluarea termică. De exemplu, la CNE Cernavodă se utilizează aproximativ 24 dm3/s apă de răcire, cu temperatura de intrare de 100C şi cea de ieşire de 13 0C, ceea ce nu poate provoca poluarea termică a Dunării..

7.5. Poluarea urbană

Urbanizare şi megaoraşe Urbanizarea este un proces continuu, dinamic, care are loc permanent pe glob.

Urbanizarea a apărut prin concentrarea unei populaţii pe un loc geografic şi s-a extins prin procese de migrare, sporul natural al populaţiei şi prin transformarea unor zone rurale în oraşe. Astăzi, zonele urbane sunt zone complexe: rezidenţiale, industriale, culturale, administrative, ştiinţifice, de învăţământ, comerţ, avînd complexe căi de comunicaţie interne şi cu exteriorul.

Ponderea populaţiei urbane a crescut permanent, valori deosebit de mari înregistrându-se după cel de al doilea război mondial. Numai în anii 1950 - 1960 populaţia urbană a crescut cu 35 %, în medie. Tabelul 7.4 prezintă creşterea ponderii populaţiei din oraş, după război, ca valori medii din valorile pe continente, în decursul anilor.

Tabelul 7.4. Evoluţia în timp a ponderii populaţiei urbane (%). Ponderea populaţiei urbane, % 29 43 45 48 Anul 1950 1986 1995 2000 Valorile ponderii populaţiei orăşeneşti pe continente sunt diferite, ponderi mari înregistrându-se în America de Nord, Europa, America de Sud şi valori scăzute în Africa,

după cum rezultă din valorile înscrise în tabelul 7.5. Chiar pe teritoriul aceluiaşi continent, populaţia urbană înregistrează ponderi diferite pe zone geografice, ca de exemplu, valori mari în Asia Orientală şi mici în Asia de Sud. Tabelul 7.5. Ponderea populaţiei urbane pe zone geografice (%). Zona geografică Ponderea în anul 1986 Ponderea în anul 2000 America de Nord 74 78 Europa 73 79 Asia Orientală 70 79 America Latină 65 77 Oceania 65 73 Africa 30 42 Asia de Sud 24 35

Populaţia a fost şi este atrasă de oraş prin posibilităţile oferite în găsirea unui loc de muncă, salarii mult mai mari, politica fiscală avantajoasă, servicii medicale şi de alte naturi, învăţământ, confort. Anual migrează spre oraş 20 milioane de oameni în special din ţările slab dezvoltate. Cu acest ritm se apreciază că în câteva decenii s-au mutat aproape popoare întregi, din care 90 % au ajuns în condiţii precare de viaţă. Numai spre Cairo migrează zilnic 1000 de persoane, dintre care mulţi tineri, sub 18 ani. Câteva exemple: oraşul Tokyo înregistra în anul 1946 3,5 milioane locuitori, iar în 1968 - 11,5 milioane; pe coasta vestică a Oceanului Atlantic, oraşele Boston, New York, Philadelphia, Baltimore şi Washinton s-au extins, ajungând la peste 40 milioane locuitori; în Germania, zona Ruhr are o densitate mare de oraşe, dintre care în Munchen sunt 400 locuitori/km2. Au apărut oraşe gigant, denumite megaoraşe (megapolisuri), cu peste 10 milioane de locuitori, în care recensământul populaţiei este aproape imposibilă astăzi. De exemplu : Cairo cu 7 sau chiar 18 milioane locuitori; Mexico City extins pe 1500 km2, cu peste 24,4 milioane ; New York, Londra, Shanghai, Bombay, Lagos, Calcutta, Sao Paolo, Kinshasa, Buenos Aires, Delhi, Peking, Rio de Janeiro, Curitibo ş.a. Există 38 de megaoraşe în prezent, pe glob, cu rata de creştere a populaţiei de 3,5 %, depăşind rata medie de 2,5 %, astfel că începutul secolului al XXI-lea a găsit numeroase oraşe gigant (tabelul 7.6). Tabelul 7.6. Numărul de locuitori în câteva megaoraşe. Megaoraşul mil.locuitori (în anul

1980) Megaoraşul mil.locuitori (în anul

2000) New York 14,2 Mexico

City 24,4

Londra 10,7 Sao Paolo 23,6 Tokyo 10,7 Tokyo 21,3 Shanghai 10,7 New York 16,1 Regiunea Ruhr 8,7 Calcutta 15,1

Totodată s-au accentuat diferenţele dintre sat şi oraş.

Conform datelor O.N.U., pentru un oraş de numai 1 milion de locuitori sunt necesare zilnic: 1000 t hrană, 625000t apă, 9500 t combustibil. Un astfel de oraş produce zilnic 950 t substanţe toxice poluante pentru aer şi 500000 t ape reziduale. Datorită dezvoltării inegale, consumurile de hrană, apă, energie ş.a. sunt diferite. Astfel, cu toate că în America de Nord şi în Europa de vest trăieşte doar 10 % din populaţia globului, în aceste regiuni se consumă peste jumătate din producţia de energie a lumii. In Asia se consumă doar un sfert din energia totală produsă pe glob, cu toate că numai în China trăieşte 20 % din populaţia globului.

Problemele marilor oraşe Marile oraşe se confruntă cu probleme referitoare la: - aprovizionarea zilnică cu hrană, apă, combustibil şi energie elctrică; - îndepărtarea substanţelor poluante în mediu; - transportul persoanelor şi mărfurilor; - asigurarea materialelor de construcţie; - asigurarea condiţiilor decente de locuit; - învăţământul; - cultura; - sănătatea.

Oraşele au nevoie de suprafeţe agricole, pentru asigurarea hranei, terenuri ce sunt situate în jurul oraşelor, sau la distanţă. Multe oraşe apelează la importuri, deci la terenuri cultivabile din alte ţări. De exemplu, în Japonia, la fiecare hectar cultivat se mai adaugă încă alte 5 ha din alte ţări, pentru asigurarea hranei necesară populaţiei.

Atmosfera în megaoraşe în unele zile este de nesuportat, din cauza fumului, ceţii, prafului, sau smogului. La aceasta se mai adaugă şi temperatura ce poate depăşi frecvent 400C în unele oraşe. In mod curent, temperatura în oraşe este mai ridicată cu aproximativ 20 decât în afară, având consecinţe asupra mişcării maselor de aer, a precipitaţiilor, a nebulozităţii. Sunt favorizate condiţiile de apariţie a unor molime ce păreau eradicate din evul mediu. Megaoraşele au o acţiune poluantă de mari proporţii, ce depăşeşte graniţele şi continentele. Reziduurile solide din oraşe colectate anual se ridică la cifre de: 6 mil.t în România (respectiv 0,3 - 0,7 t/locuitor.an) şi 234 mil.t în S.U.A. Compoziţia lor diferă de la ţară la ţară, reflectând totodată şi recircularea unor ambalaje. Astfel, în România 50 % sunt substanţe organice, 17 % metale 3 % cenuşă, restul fiind diverse materiale. In Germania substanţele organice sunt tot 50 %, dar metalele reprezintă doar 5 %, plasticele 6 %, sticla 13 %, hârtia 26 %. Aceste reziduuri se depozitează, compostează, incinerează, în funcţie de tehnologiile din fiecare ţară. Cîteva exemple sunt redate în tabelul 7.7. . Tabelul 7.7. Prelucrarea reziduurilor nereciclabile orăşeneşti în unele ţări. Tara Depozitare (%) Compostare (%) Incinerare (%) S.U.A. 79,2 0,5 20,3 Germania 78 2 20 Olanda 65 15 20

Reducerea poluării urbane In 1987, la Universitatea din New York a apărut Proiectul Mega City, care a pornit de la ideea că toate oraşele de peste 10 milioane de locuitori au aceleaşi probleme indiferent de ţară, sau continent. Reprezentanţii megaoraşelor au convenit să se întâlnească de două ori pe an, la Sao Paolo pentru schimbul de informaţii referitoare la poluare şi la controlul gradului de poluare a aerului.

Reducerea poluării în megaoraşe este greu de realizat, deoarece de mult timp zonele industriale aflate iniţial la marginea oraşelor se află înconjurate de zone de locuinţe. In plus, traficul urban foarte intens contribuie serios la poluarea atmosferei. Cele 25 de ţări dezvoltate, membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) s-au obligat să reducă emisiile de CO2 cu cel puţin 20 %, până în anul 2005. In S.U.A., California, industria de autoturisme a fost obligată prin legea "Clean Air Act" să ofere, începând cu anul 1997, 2% din producţia lor ca maşini nepoluante. S-au recomandat de asemenea câteva localităţi în care să circule vehicule federale cu energie neconvenţională (electrică etc.): Los Angeles şi zona de sud, Miami-Palm Beach, New York - New Jersey - Long Island, Boston - Lawrence - Worcester, Dallas, Atlanta, Chicago, San Francisco, Philadelphia - Washington - Tranton etc.

Şi în alte ţări se iau măsuri pentru reducerea poluării din marile oraşe. Dintre aceste măsuri se pot menţiona: - depoluarea industrială; - extinderea zonelor verzi; - reciclarea unor deşeuri în mai mare cantitate; - construcţia de motoare cu grad redus de emisii poluante, cu consum redus de combustibil; - utilizarea în mai mare măsură a vehiculelor electrice (măsură aplicată deja în Buenos Aires); - organizarea traficului cu prioritate pentru autobuze, cu extinderea sistemului "undă verde", benzile de depăşire rezervate maşinilor de mare tonaj; - utilizarea mai mult a transportului în comun; - reducerea deplasărilor; - încărcarea la maxim a maşinilor de mare tonaj; - consumul economic de apă, cu evitarea pierderilor pe traseele conductelor; - staţii de epurare de mare capacitate şi eficienţă; - depozitarea corespunzătoare a deşeurilor solide, în spaţii special amenajate, eventual cu fermentare controlată, compostare, sau incinerare ş.a.

Problematica poluării urbane este astăzi complexă, se vehiculează cantităţi imense de ape reziduale, deşeuri, astfel încât se impune cu acuitate stăpânirea ei, pentru o dezvoltare civilizată, durabilă.

7.6. Poluarea transfrontieră

Forme de manifestare Poluarea transfrontieră, sau internaţională apare sub forma unor efecte

defavorabile provocate de un sistem economic dintr-o ţară peste graniţe, asupra altor sisteme naturale şi economice.

Prin programul conferinţei de la Rio de Janeiro denumit "Agenda 21" s-a stabilit că statele au dreptul de a exploata propriile resurse, după politicile proprii legate de dezvoltare şi de protecţia mediului înconjurător, fără să prejudicieze însă mediul altor state, sau zone ce nu sunt în jurisdicţie naţională. Nu trebuie trecut cu vederea că toţi locuitorii sunt afectaţi de creşterea temperaturii planetei, că unele teritorii, inclusiv cele polare sau insulare, foarte slab dezvoltate economic pot fi afectate de poluarea aerului şi apelor generată în alte ţări, uneori la sute şi mii de kilometri distanţă. Se pierd terenuri agricole, scad recoltele, diversitatea ecologică se reduce, se extind bolile tropicale, iar O.N.U. ar putea interveni doar ca mediator între conflictele ecologice interstatale.

Harta economică a lumii arată că aproximativ 21 % din populaţia globului trăieşte în ţările industrializate şi consumă: 86 % din producţia mondială de Al, 81 % din cea de hârtie, 80 % din cea de fier şi de oţel, 75 % din energie, 61 % din carne ş.a. Aceste ţări produc peste 90 % din cele 400 milioane tone de deşeuri periculoase, din care 30 mil t tranzitează graniţele. Tot ele sunt răspunzătoare de efectul de seră (emiţând aproape 70 %

din CO2), de poluarea intensă a aerului şi apelor, de tăierea masivă a pădurilor, de eroziunea solurilor.

Ţările în cu economie slab dezvoltată consumă cu mult mai puţin decât produc, deţin tehnologii învechite, poluante. Exploatează pădurile fără programe de refacere, acceptă depozitarea de deşeuri periculoase pe teritoriul lor contra valută, chiar la preţuri scăzute (de exemplu, în Africa se depozitează deşeuri periculoase cu numai 2,50 $ / t, pe când în alte ţări dezvoltate se depozitează cu 250 $ / t).

Poluarea transfrontieră se manifestă aşadar direct, sau indirect. Poluarea directă apare ca urmare a evacuării cu intenţie (continuu, periodic,

aleator), sau accidental de materiale reziduale în aer, sau în ape. Situaţia se semnalează astăzi în zona marilor lacuri dintre S.U.A. şi Canada, în mările Mediterană, Neagră, în golful Persic, în timpul conflictului armat din anul 1991 şi chiar după încetarea acestuia, în fluviile ce străbat teritoriile mai multor ţări etc. Atmosfera suferă influenţe multiple, peste graniţele statelor, datorită emisiilor industriale, din transporturi, agricultură şi din oraşe. De exemplu după accidentul de la Cernobîl efectele s-au simţit în întreaga Europă de est.

Poluarea indirectă se manifestă pe mai multe direcţii: - prin export de produse şi în special de produse agricole, cu calitate scăzută, defecte, grad mare de uzură, de impurificare etc.; - prin export de utilaje, sau tehnologii poluante, depăşite fizic şi moral; - prin existenţa unor valori diferite ale concentraţiilor maxim admise pentru agenţii poluanţi în diferite ţări; - prin depozitarea necorespunzătoare de reziduuri poluante pe teritoriul altor ţări etc.

Poluarea transfrontieră afectează nu numai ţările vecine, ci toate spaţiile geografice: mări şi oceane, regiunile polare, spaţiul cosmic.

Poluarea mărilor şi oceanelor

Mările şi oceanele lumii, care acoperă aproximativ 70 % din suprafaţa Terrei sunt afectate zilnic tot mai mult. In ele se deversează reziduuri minerale, conţinând metale grele, sau detergenţi, pesticide, 1,5 mil t/an petrol, se depozitează materiale radioactive, se execută experienţe nucleare. Aceste suprafeţe mari de apă au un rol stabilizator pentru climă, conţin diverse forme de viaţă, asigură transportul unor imense cantităţi de materiale, oferă locuri de muncă, posibilităţi de recreere şi de tratament. Pentru menţinerea lor în stare "curată" este absolut necesară cooperarea internaţională pentru conservarea florei şi faunei acvatice, pentru controlul deşeurilor deversate (în special în mările închise şi semiînchise), îmbunătăţirea legislaţiei pescuitului, respectarea legislaţiei conforme cu Dreptul Mărilor.

Marea Neagră datorită poluării cunoaşte un proces important de eutrofizare, pus în evidenţă prin: ridicarea stratului de H2S, înflorirea algelor, creşterea biomaselor planctonice, scăderea biodiversităţii, scăderea drastică a capturilor de peşte. Marea Neagră riscă să devină o mare moartă dacă nu se iau grabnice măsuri de protecţie ecologică. Litoralul românesc, prin lucrările de industrializare, construcţii portuare, diguri suferă eroziunea plajelor.

In zona litoralului românesc, indicatorii de calitate ai apelor marine stabiliţi prin STAS 4706-88 indică: creşterea conţinutului de fosfor în zona Nănodari, Constanţa port şi Mangalia, ajungând şi la 5 mg P/dm3; creşterea conţinutului de azot în zona Constanţa Sud şi Mangalia (peste 2 mg N/dm3); creşterea consumului biochimic de oxigen în aceleaşi zone la peste 5 cm3/dm3 (accidental); depăşiri frecvente la conţinutul de

detergenţi anionici la aproape 500 mg/dm3; nivel depăşit aproape constant al hidrocarburilor în zona Năvodari; impurificare foarte puternică din cauza descărcărilor de ape uzate menajere, cu repercursiuni asupra sănătăţii oamenilor. Comunitatea fitoplanctonică este neuniform repartizată, formând aglomerări, sau pete, tipice pentru zonele de mică adâncime supuse descărcărilor de ape uzate. Conţinutul de metale grele nu a depăşit standardul decât în bazinul vechi al portului Constanţa. Analizele de midii au semnalat existenţa de Cu, Pb şi Cd în cantităţi de 2-4 ori mai mari decât în zona sudică. Radioactivitatea apelor marine este foarte scăzută (137 Cs s-a semnalat de ordinul zecilor de Bq/dm3). Radioactivitatea în sedimente descreşte de la gurile Dunării, la sud.

Efectele poluării se resimt şi ca anomalii structurale la unele specii, cu manifestări proliferative şi neoplazice.

Numai în ultimul deceniu s-au semnalat pe litoralul românesc 46 fenomene de înflorire deosebit de ample şi de intense. A crescut cantitate de organisme acvatice moarte în urma hipoxiei (scăderea conţinutului de ogigen dizolvat din apă), ajungând în partea de nord-vest şi la 100 - 200 t/km2 plajă anual, din care 10-15 % au fost peşti. In privinţa biodiversităţii, numărul de specii de alge macrofite a scăzut cu peste 50 %, s-au redus până la cvasidispariţie răpitorii mari, dezvoltându-se speciile mărunte, au scăzut stocurile de peşte. In prezent capturile sunt de peste 9 ori mai mici la nivelul întregului bazin şi de peste 10 ori mai mici la litoralul românesc. La efectele agenţilor poluanţi s-a adăugat şi pescuitul neraţional practicat de fosta URSS şi Turcia. De semnalat şi pătrunderea unor specii emigrante, care în lipsa unor concurenţi puternici s-au dezvoltat exploziv, uneori cu efecte dezastroase. Plajele litoralului românesc s-au degradat puternic în ultimii 30 de ani, suprafaţa erodată fiind de 22 km2, iar cea depusă numai de 0,7 km2, aceasta din urmă fiind scăzută ca urmare a diminuării populaţiilor de moluşte marine. Evaluarea pierderilor numai din pescuit şi turism în întregul bazin al Mării Negre se ridică la 550-650 milioane $/an. Inactivitatea în schimbarea acestei situaţii duce la adâncirea exponenţială a crizei ecologice cu pierderi pe termen lung de peste 1 miliard dolari/an, cu riscul de a periclita însăşi condiţiile de viaţă ale locuitorilor acestui bazin.

Poluarea în Antarctica Antarctica este o zonă protejată prin tratatul internaţional încheiat la 1 decembrie 1959, pentru conservarea mediului unic existent. Spaţiul geografic este destinat numai activităţilor paşnice, investigaţiilor ştiinţifice, fiind interzise testele militare, depunerile de rezidii radioactive, sau de alte substanţe toxice. Datorită curenţilor de aer, a mişcării Pământului şi a stratului persistent de gheaţă s-a observat existenţa şi concentrarea de radionuclizi şi plumb. Locuitorii acelei zone prezentau radioactivitate mai mare în organism decât cei din zonele temperate, ca urmare a lanţului trofic: aer → licheni → reni → om

Din anul 1963, prin tratat internaţional s-au interzis experienţele nucleare terestre, sau în aer, acceptându-se numai cele subterane. S-au mai interzis exploatarea zăcămintelor de petrol, gaze, minereuri de Co, Ni, Cu, Ag, Au existente în zonă.

Staţiile de cercetare polare măsoară bisăptămânal concentraţia de ozon atmosferic. Aceasta se mai măsoară şi din staţii mobile, amplasate în avioane şi prin satelit sunt apoi transmise la Organizaţia Meteorologică Mondială.

Spaţiul cosmic şi atmosfera Spaţiul cosmic şi cel orbital Pământului au caracter internaţional recunoscut prin

Tratatul spaţiului cosmic, semnat în anul 1967, deci nu devin proprietate naţională, deoarece au un rol vital în continuitatea vieţii pe Terra. Pentru conservarea acestui spaţiu se impun reglementări, dublate de controlul activităţii spaţiale, astfel încât acesta să nu devină depozit de materiale toxice sau radioactive.

Asociaţia Europeană pentru Energie Solară (Eurosolar) a prognozat că până în anul 2020, în ţările Uniunii Europene, obţinerea energiei din surse neconvenţionale (masă biologică, vânt, soare, apă) va reprezenta 50 % din totalul consumului de energie, faţă de 5-6 % cât reprezintă în prezent. Se vor crea noi locuri de muncă, concomitent cu stabilizarea consumului energetic la nivelul anului 1990.

Colaborările internaţionale pentru utilizarea tehnologiilor ecologice se concretizează în: - utilizarea gazului de mină, cu aproximativ 50 % CH4 ca sursă de energie în Germania, regiunea Saar; - construcţia de centrale eoliene de 3 MW, în Germania şi Suedia, pentru 2000 de gospodării. Instalaţia are două rotoare eoliene cu diametrul de 80 m şi înălţimea de 90 m; - colaborarea dintre Spania şi Germania pentru o centrală de 320 MW, bazată pe gazeificarea integrală a cărbunilor, cu un randament de 55 - 60 %; - realizarea Proiectului european pentru Bavaria Superioară pentru construcţia unei centrale geotermale. Centrala va utiliza sonde de 98 m adâncime, prin care se va pompa apă, ce se va încălzi la 500 C şi va fi utilizată pentru încălzirea a 35 de locuinţe; - extinderea proiectelor de electrocentrale solare care deja funcţionează în S.U.A., Germania, Spania, Maroc. In Spania se va construi o centrală de 55 MW, cu captator cu oglinzi parabolice, de 430000 m2, prin centrul cărora trece conducta de apă, ocupând o suprafaţă de 1 km2. Centrala se va combina cu o termocentrală pe gaz. Centrala din Maroc are 80 MW. Sistemul permite economisirea combustibililor fosili, însă investiţiile prin costurile materialelor sunt mai mari cu 10 %; - utilizarea pilelor de combustie cu H2, CH3OH, CH4, cărbuni, ce transformă direct energia chimică în energie electrică, la 500 - 10000 C, cu randament de 80 %. Actualmentele produc 300 - 800 MWan, dar după anul 2010, noile pile vor fi de 400 - 1400 MWan; - economisirea energiei electrice prin utilizarea de noi materiale şi sisteme tehnice în construcţii. Se preconizează creşterea eficienţei în izolarea termică a construcţiilor, recuperarea căldurii din sistemele de aerisire, astfel ca aerul cald evacuat să fie utilizat la încălzirea celui rece care intră, utilizarea de plafoane reflectorizante ale luminii solare; - economisirea energiei termice şi electrice în industrie; - obţinerea unor cantităţi mai mari de biogaz cu 50 % CH4 din fermentarea deşeurilor menajere chiar în containere mobile şi utilizarea lui prin ardere la obţinerea energiei electrice. In Germania funcţionează astfel de centrale de 22,5 MWan ş.a. Dacă în anii '90 costul unui kWh produs într-o termocentrală ajungea la 4 - 6 cenţi, cel produs într-o centrală neconvenţională (eoliană, sau solară) era de 7 - 10 cenţi. In anul 2000 se prevede scăderea costului energiei electrice produsă în centralele neconvenţionale la 4 - 5 cenţi, datorită cercetărilor intense din ultimul timp.

7.7. Poluarea la locul de muncă In timpul unui proces tehnologic, oamenii pot veni în contact cu acţiunea unor factori nocivi, care le influenţează direct sănătatea şi integritatea personală, sau indirect, prin intermediul psihicului. Prin noxă se are în vedere orice agent, factor sau împrejurare cu acţiune dăunătoare asupra organismului, care se răspândeşte în atmosferă în timpul procesului tehnologic. Efectele dăunătoare ale noxelor se manifestă sub forma accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

Accidentele de muncă Accidentele de muncă se pot produce atât individual (o persoană suferă vătămare

corporală sau psihică), cât şi colectiv (un grup de lucru suferă una sau mai multe acţiuni nocive). Capacitatea de muncă, în urma accidentării este redusă, omul putând să-şi continue activitatea în acelaşi loc de muncă, sau în altul, cu program întreg sau diminuat, sau capacitatea de muncă este pierdută, producându-se invaliditatea.

Cauzele producerii accidentelor de muncă sunt diverse. Se cunosc: - accidente mecanice, sau traumatisme, produse prin lovire, tăiere, înţepare, cădere. Se produc din cauza manevrării incorecte a uneltelor, aparatelor, exploziilor, iluminării insuficiente, lipsei de atenţie etc.; - electrocutări provenite din contactul omului cu o sursă aflată sub tensiune electrică, sursă neizolată corespunzător, sau nelegată la pământ, montaje electrice defectoase etc.; - intoxicaţii apărute prin pătrunderea în organismul uman de substanţe toxice, pe cale respiratorie (gaze, pulberi, vapori), digestivă (cu apa sau alimentele), sau prin dermă (hidrocarburi, sulfura de carbon, plumbul tetraetil, mercurul, alcoolul metilic ş.a.); - arsuri termice rezultate din contactul direct cu materiale cu temperatura ridicată, cu flacăra rezultată din arderea unor substanţe inflamabile, sau arsuri chimice, rezultate din contactul direct cu acizi şi baze concentrate, brom, acid bromhidric etc.; - iradieri cu diferite forme de radiaţii; - complexe provenite din mai multe cauze şi cu forme diferite de manifestare. Prevenirea accidentelor de muncă se realizează prin: - acţiuni tehnice referitoare la meţinerea în bună stare de funcţionare a utilajelor şi aparatelor, protecţia oamenilor în grup şi individual prin aerisirea forţată a locului de muncă, utilizarea de ecrane de protecţie, automatizare ş.a.; - acţiuni tehnico - organizatorice: instruirea personalului pentru: - utilizarea corectă a aparatelor, utilajelor; - asupra virtualelor pericole de la locul de muncă; - pentru utilizarea echipamentului individual de protecţie alcătuit din îmbrăcăminte şi încălţăminte de protecţie, antifoane, dozimetre individuale de radiaţii, cască de protecţie, centura de siguranţă pentru lucrul la denivelare mare, mănuşi, palmare etc.

In afara acestor categorii de măsuri de protecţie a muncii se mai pot menţiona: - construirea obiectivelor economice şi reamenajarea celor existente în condiţiile legale referitoare la protecţia muncii; - organizarea corespunzătoare a locului de muncă; - asigurarea de echipament de lucru pentru salariaţii care lucrează în locuri de muncă ce le uzează îmbrăcămintea şi încălţămintea.

Pentru creşterea rezistenţei organismului salariaţilor care lucrează în condiţii cu grad de risc se acordă acestora în timpul lucrului, o alimentaţie specială, fără a afecta echivalentul bănesc. Examinarea medicală se realizează atât la încadrarea în muncă, dar şi ulterior, de obicei anual. Contractele colective stabilesc de altfel, obligaţiile unităţilor economice de a asigura şi materiale igienico-sanitare la locurile de muncă.

Bolile profesionale Bolile profesionale reprezintă înrăutăţirea treptată a stării de sănătate a

lucrătorilor datorită acţiunii sistematice a unor factori nocivi. Se consideră factori nocivi pentru om: - unii factori fizici (zgomotul, radiaţiile calorice, ionizante, ultrasunetele, curenţii de înaltă frecvenţă); - unii factori chimici, cu efect cumulativ (Pb, As ş.a.), sau de prag , la care acţiunea nocivă apare peste o anumită limită de concentrare în organism (Co). Astfel: Saturnismul reprezintă intoxicaţia cronică cu plumb ce apare la tipografi, pictori, mineri, muncitori metalurgi din fabricile de obţinerea plumbului şi oxizilor de plumb, din fabricile de acumulatoare cu plumb etc. Boala se manifestă prin colică abdominală, stomatită, anemie, tulburări neuropsihice. Pentru muncitorii din medii de lucru cu plumb se administrează zilnic lapte, iar la forme grave de îmbolnăvire omul este scos din acel loc de muncă şi tratat chimic, pentru eliminarea plumbului din organism. Boala de iradiere apare datorită distrugerii parţiale, sau totale a celulelor. Dacă numărul de celule afectate este foarte mare, ţesutul are perturbaţii funcţionale. Manifestările acestei îmbolnăviri apar treptat, de la înroşirea dermei cu un aspect lucios, arsuri, căderea părului, la scăderea fertilităţii, apariţia defectelor genetice, cancer şi deces. Refacerea la forme uşoare de iradiere este lentă, depinzând de starea fizică, psihică, de ereditate şi de o serie de factori necontrolabili. Dozele de iradiere sunt diferite: pentru populaţie de 0,5 remi/an, pentru personalul profesional de 5 remi/an, iar în condiţii excepţionale (tratament, sau alte situaţii), cu acordul persoanei ce urmează a fi iradiată, de 3 remi/13 săptămâni şi de maxim de 10 remi/ 30 zile. Pneumoconioza este denumirea generică care semnalează prezenţa în plămâni a particulelor de praf, sau fum ce provoacă fibroză pulmonară. Pot apărea ca boli profesionale, sau din praful oraşelor. In plămâni particulele solide pot fi: - inerte; - active, cu efecte microscopice sau masive, locale sau difuze. Formele particulare de pneumoconioză şi cauzele lor sunt prezentate în tabelul 7.8. Tabelul 7.8. Pneumoconioze şi cauzele apariţiei lor. Nr.crt. Forma de pneumoconioza Cauza Afecţiuni 1 Silicoză

Azbestoză Teleoză Pulberea minerului de cărbune

SiO2 Silicaţi din azbest Silicaţi din talc Praf de cărbune

Majore

2 Antracoză Silicatoză

Funingine, cărbune Silicaţi

Minore

3 Baritoză Sideroză Stanoză

BaO, BaSO4

Oxizi de fier SnO

Benigne

Titanoză TiO2 4 Bisinoză

Bagasoză Asmul cerealelor Tusea ţesătorilor

Bumbac Trestie de zahăr Cereale Fire de bumbac etc

-

Silicoza este cea mai grea boală profesională. Apare în minerit, în carierele de extracţie, în construcţia de tunele, metalurgie, industria materialelor de construcţii (ciment, sticlă etc.). Apare datorită inhalării timp de 2 - 30 de ani a pulberilor cu SiO2. Pulberile pătrund în plămâni, aderă la alveolele pulmonare, de unde sunt transportate de fagocite (celule mobile) la vasele capilare şi limfatice, iar de aici, la ţesuturi, producând fibroză. Temperatura scăzută şi prezenţa altor gaze nocive organismului favorizează dezvoltarea bolii. Boala se manifestă prin greutate la respiraţie, durere toracică, tuse, astenie, ameţeli, dureri de cap, oboseală rapidă, pierdere din greutate. Se depistează foarte greu în starea incipientă (stadiul I), după care se agravează, apărând stadiile II şi III, favorizând instalarea tuberculozei. Azbestoza este reversibilă iniţial, după care are evoluţie cronică, producând moartea prin insuficienţă cardiorespiratorie, pneumonie etc. La mâini atacă derma, producând formaţiuni rotunde, cu suprafaţa neregulată şi acţiune sensibilizantă cancerigenă. Fibrele de sticlă irită pielea producând tulburări ale unghiilor. Praful de ciment produce conjunctivite cronice, rinită, iritaţii ale urechii externe, gingivite. Prafurile de cărbune, silice, zinc prin ingerare provoacă dispepsii, gastrite. Prafurile din industria alimentară, de făină, zahăr provoacă carii dentare.

Protecţia muncii Protecţia muncii reprezintă ansamblul măsurilor pentru ocrotirea vieţii şi sănătăţii oamenilor care lucrează într-un loc, sau în apropierea unui loc cu efecte nocive. In România, protecţia muncii salariaţilor este asigurată prin Constituţie. Codul muncii prevede îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, grija pentru apărarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor, pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, acestea constituind o preocupare permanentă a statului, o obligaţie de prim ordin a ministerelor şi a celorlalte autorităţi publice, a agenţilor economici şi a instituţiilor. Reglementarea activităţii este asigurată de lege şi de actele normativele cu privire la protecţia muncii, elaborate pentru nivelul republican şi pentru departamente. Măsurile de protecţie la locul de muncă sunt de natură tehnologică, individuală şi organizatorică. Măsurile tehnologice se referă la : - modificarea utilajelor, maşinilor, mijloacelor de transport pentru reducerea emisiilor de pulberi, gaze, apă, sau alte materiale; - aplicarea procedeelor umede în minerit, preparare, ciment, etc.; - securizarea maşinilor de forţă, a utilajelor, a maşinilor unelte, depozitelor, conductelor etc; - retehnologizarea prin înlocuirea utilajelor învechite, nesigure, extinderea automatizării, cibernetizării, robotizării, schimbarea tehnologiilor; - izolarea corectă termică, electrică, fonică, contra radiaţiilor;

- creşterea investiţiilor pentru asigurarea măsurilor de protecţie colectivă. Măsurile individuale de protecţie constau în: - asigurarea costumelor de protecţie individuală antiacide, antipraf, antipoluare, cizme de protecţie, căşti, centuri de siguranţă, măşti cu filtre, antifoane; - existenţa în funcţiune a instalaţiilor sanitare cu duş, pentru utilizarea la sfârşitul lucrului; - coroborarea cu măsurile de prevenire a exploziilor şi incendiilor. Măsurile organizatorice principale pentru asigurarea protecţiei muncii sunt:

- instruirea personalului privind riscurile posibile la locul de muncă; - reducerea timpului de lucru sub 8 ore; - schimbarea locului de activitate în caz de îmbolnăvire, sau accidentare cu pierderea parţială a capacităţii de muncă; - examinarea medicală la angajare şi periodic; - alimentaţia bogată în vitamine şi proteine asigurată prin servirea unei mese în întreprindere, sau prin nivelul salarizării; - obligaţia unităţilor de a asigura materiale igienico - sanitare necesare la locul de muncă.

Rezumat Poluarea se manifestă cu intensitate uneori deosebită prin forme particulare.

Poluarea cu radiaţii apare datorită emisiei şi propagării în spaţiu a unor radiaţii capabile de a produce efecte fizice, chimice şi biologice asupra organismelor vii. Curentul electric produce coroziune electrochimică, microbiologică, creere de câmp electric de 10 ori mai intens în jurul corpului omenesc, efecte fiziologice, incendii, electrocutări, arsuri.

Polurea sonoră se manifestă prin efectele infrasunetelor, zgomotelor şi ultrasunetelor. Poluarea termică apare în unele domenii industriale. Apariţia megaoraşelor ridică probleme deosebite de alimentare şi evacuare a deşeurilor. Se manifestă pregnant caracterul transfrontier al fenomenelor poluante, ce pot afecta şi spaţiile internaţionale.

Se prezintă şi alte fenomenele particulare de poluare şi măsurile ce se pot întreprinde pentru prevenirea sau reducerea poluării.

Cuvinte cheie

radiaţii radioactivitate efecte stocastice efecte teratogene deşeuri radioactive infrasunete ultrasunete poluare fonică megaoraşe poluare transfrontieră

înbolnăviri profesionale Bibliografie suplimentară

1. Vişan S.,Angelescu A., Alpopi C., “Mediul înconjurător-poluare şi protecţie”,

Ed.Economică, Bucureşti,2000; 2. Angelescu A., Ponoran I., Ciobotaru V., “Mediul ambiant şi dezvoltarea

durabilă”, Ed.ASE, Bucureşti, 1999; 3. Darabonţ Al., Costin A., “Poluarea sonoră şi civilizaţia contemporană”,

Ed.Tehnică, Bucureşti, 1982; 4. Mohan Gh., Ardelean A., “Economia şi protecţia mediului”, Ed.Scaiul,

Bucureşti, 1993; 5. Părăuşanu V., Ponoran I., Ciobotaru V., “Economia protecţiei mdiului

ambiant”, Ed.Metropol, Bucureşti, 1993.

Întrebări recapitulative

1. Care sunt sursele naturale şi antropice de radiaţii? 2. Ce efecte prezintă radiaţiile asupra biocenozelor? 3. Cum se asigură protecţia personalului uman în centralele nuclearo-electrice? 4. Ce efecte produce curentul electric asupra mediului? 5. Ce efecte produc infrasunetele asupra oamenilor? 6. Cum se poate reduce poluarea sonoră în oraşe? 7. Ce surse de poluare termică cunoaşteţi? 8. Cum se reduce poluarea în marile aglomerări urbane? 9. Cum se poate manifesta poluarea transfrontieră? 10. Cum se pot produce accidentele de muncă?