Economix Dna Bradu

36
Economia faptică şi economia teoretică Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie trebuie făcută distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei,Economia teoretică şi Economia faptică, care sunt esenţialmente diferite. Economia faptică, reală se prezintă ca: un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie, de schimb şi de consum; o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi procesele respective; o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi proceselor producătoare de bunuri şi servicii; un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici. De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un microunivers, în centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format din mai multe subsisteme, între care se detaşează ca importanţă: omul, în dubla sa ipostază: de producător – agent economic şi consumator; unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii; bunurile şi serviciile economice; faptele şi respectiv operaţiunile economice; relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare. Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o epocă la alta, astfel încât atunci când omul devine liber, în dublul sens:economic, deposedat de mijloacele de producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă forţa de muncă oricui pe un timp determinat, economia reală devine ceea ce este şi astăzi: o economie de piaţă liber concurenţială; o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de diviziunea manufacturieră, de fabrică; o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca maşinilor; o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de element al suprastructurii cât şi de agent economic; o economie cu randamente şi eficienţă crescânde; o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi spirituală. Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care este rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă. Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului, incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi venit net toate ramurile şi pe primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile de determinare dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute şi comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, întrunind celetrei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare: 1. obiect de studiu propriu; 2. metodă de cercetare proprie;

description

Carte la economie

Transcript of Economix Dna Bradu

Page 1: Economix Dna Bradu

Economia faptică şi economia teoretică

Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie trebuie făcută

distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei,Economia teoretică şi Economia faptică,

care sunt esenţialmente diferite.

Economia faptică, reală se prezintă ca:

un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie, de schimb şi de

consum;

o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi procesele respective;

o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi proceselor

producătoare de bunuri şi servicii;

un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici.

De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un microunivers, în

centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format din mai multe subsisteme,

între care se detaşează ca importanţă:

omul, în dubla sa ipostază: de producător – agent economic şi consumator;

unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii;

bunurile şi serviciile economice;

faptele şi respectiv operaţiunile economice;

relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare.

Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o epocă la alta, astfel

încât atunci când omul devine liber, în dublul sens:economic, deposedat de mijloacele de

producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă

forţa de muncă oricui pe un timp determinat, economia reală devine ceea ce este şi astăzi:

o economie de piaţă liber concurenţială;

o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de diviziunea

manufacturieră, de fabrică;

o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca maşinilor;

o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de element al

suprastructurii cât şi de agent economic;

o economie cu randamente şi eficienţă crescânde;

o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi spirituală.

Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care este rezultatul

observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de specialişti, şi despre care se poate

vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia

economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo,

care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă. Ca exponenţi ai

capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă ascensiune, ei au rămas partizanii

ordinii naturale şi ai liber schimbismului, incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi

venit net toate ramurile şi pe primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile

de determinare dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională.

Smith şi Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute

şi comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens

al cuvântului, întrunind celetrei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:

1. obiect de studiu propriu;

2. metodă de cercetare proprie;

Page 2: Economix Dna Bradu

3. sistem propriu de categorii şi legi economice

1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei

Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul francez Antoine de

Montchrestien, prin Tratatul său de economie, termen care s-a extins într-o mare parte a lumii şi

care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos”, „nomos”, „polis” – gospodărie, lege, cetate (oraş,

societate, ţară), cu derivatul său „politeia” care însemna organizare socială. Paradoxal,

denumirea disciplinei universitare pe care o predăm a apărut cu mult înainte de apariţia ştiinţei

economice, care, iniţial, s-a identificat cu economia politică. Identificându-se cu ştiinţa

economică în ansamblul ei, economia politică este considerată ştiinţa despre faptele şi

comportamentele economice, procese prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu

ajutorul resurselor rare.

Acum, la începutul epocii moderne, devine tot mai evidentă discrepanţa dintre nevoile nelimitate

şi resurse limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii, firmele, guvernele, societatea în

întregul ei conştientizează că nu pot avea totul, iar pentru a produce ceva trebuie să renunţe la

altceva. Neexistând destul din toate, s-a impus o alegere raţională a lucrurilor ce urmează a fi

produse şi consumate iar întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit obsedante

iar Economia trebuia să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă socio-

umană a opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale şi

sociale în continuă creştere şi diversificare.

Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de abordare a

activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile formulate, astfe:

1. economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un ansamblu

coerent de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare universalizată,

generalizată a acestei realităţi, ea fundamentează noţiunile, categoriile şi legile aplicabile

tuturor domeniilor economiei reale;

2. ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică în întreaga ei complexitate, are în

vedere interdepedenţele dinamice din economia reală, indiferent dacă cercetarea

porneşte de la microeconomie spre macroeconomie, extinzând criteriul raţionalităţii şi

eficienţei maxime asupra tuturor activităţilor din societate;

3. în calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, economia politică încearcă să elimine

opoziţia dintre teorie şi doctrină;

4. economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a faptelor economice,

împrumută tehnici şi instrumente de la alte ştiinţe integrându-le într-un ansamblu

specific, constituind baza metodologică pentru toate ştiinţele economice.

METODA ECONOMIEI

Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să fie ştiinţă în

adevăratul sens al cuvântului, etimologic metoda reprezintă calea, mijlocul, modul sistematic

de cercetare şi expunere a rezultatelor; ansamblul de procedee folosite în scopul

descoperirii şi explicării adevărului obiectiv.

Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee

ştiinţifice.

metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal

folosit în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice. Aprecierea necunoscutului prin

cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.

abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la abstract,

acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.

Page 3: Economix Dna Bradu

o analiza presupune divizarea, descompunerea mentală sau fizică a obiectului de studiu în

părţile sale constitutive, examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor

caracteristice;

o sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-l. Cu alte

cuvinte, analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei, iar sintezamută analiza în faza sa finală;

inducţia şi deducţia. Inducţia constă în desprinderea concluziilor generale din analiza

cazurilor particulare, iar deducţia constă în aplicarea tezelor generale, a principiilor la

analiza fenomenelor, proceselor particulare;

metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui obiect al

cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării. Concluziile obţinute prin această metodă sunt

probabile, ele nu sunt certe;

metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la simplu la complex,

urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă;

metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic. Utilizarea

matematicii în economie, făcând abstracţie de folosirea matematicii elementare în scopul de

măsurare pură, se realizează prin construirea metodelor economico-matematice care pot fi

clasificate astfel:

o din punct de vedere al relaţiilor pe care le reflectă distingem:

modele deterministe;

modele probabilistice;

o din punct de vedere al dezvoltării obiectului distingem:

modele statice;

modele dinamice;

o din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem:

modele microeconomice;

modele macroeconomice;

o din punct de vedere al construcţiei lor distingem:

modele numerice;

modele grafice;

modele analitice.

metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se la indicatorii statistico-

matematici care reprezintă numere ce caracterizează trăsăturilor specifice ale totalităţii

fenomenelor economice.

Nevoile umane şi resursele economice

Produs al naturii şi al societăţii, omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică, socială

şi raţională. Nevoile umane apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau ca

fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor.

Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe, ordonate şi ierarhizate

în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale. Nevoile umane reprezintă cerinţele

oamenilor de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective-reale - corespunzător

Page 4: Economix Dna Bradu

gradului atins în dezvoltarea societăţii şi capacitatea oamenilor de a conştientiza aceste

cerinţe.

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea reflectând o lege

economică.

1. Nevoile umane sunt nelimitate ca număr;

2. Nevoile umane sunt limitate în capacitate, satisfacerea unei anumite nevoi presupune

consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu;

3. Nevoile umane sunt concurente, unele nevoi se extind în detrimentul altora, deoarece se

înlocuiesc între ele;

4. Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe ori în sensuri identice;

5. Orice nevoie umană se stinge prin satisfacere.

Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o reprezintă nevoile (trebuinţele)

economice, care reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale existenţei şi dezvoltării

purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile, societatea în ansamblul ei.

Nevoile (trebuinţele) economice se caracterizează prin următoarele trăsături:

1. reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi colectivităţilor

umane, manifestându-se ca impuls iniţial şi ca scop permanent al tuturor activităţilor

economice;

2. au caracter istoric, devenind nelimitate ca număr şi manifestându-se sub forma principiului

creşterii şi diversificării trebuinţelor;

3. au o dublă determinare:

o obiectivă, fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment dat în societate,

depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură al populaţiei;

o subiectivă, adică nevoile economice depind de factori biologici, sociali, psihologici,

morali, tradiţii, obiceiuri, fiecare individ devenind un subiect economic care constată

cât de mare este intensitatea trebuinţei sale;

4. între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi resursele economice (limitate) există

o contradicţie care se manifestă prin legea rarităţii resurselor, adică resursele şi

bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile;

5. orice nevoie economică satisfăcută renaşte cu timpul, având o anumită periodicitate;

6. intensitatea unei nevoi se află în permanenţă în raport invers proporţional cu gradul de

satisfacere a acesteia;

7. au caracter complex, prezentându-se ca o mulţime de trebuinţe complementare,

concurente şi substituibile.

Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele economice care pot

fi definite ca fiind forma de manifestare a trebuinţelor economice.

Interesele economice pot fi clasificate astfel:

1. Din punct de vedere al purtătorilor intereselor se disting:

1. interese economice individuale, particulare, private;

2. interese economice ale microgrupurilor sociale, întreprinderilor, organizaţiilor cu

caracter local;

3. interese economice naţionale, statale, denumite şi interese generale;

4. interese economice internaţionale;

5. interese economice mondiale, planetare.

2. Din punct de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică a societăţii:

1. interese economice fundamentale;

Page 5: Economix Dna Bradu

2. interese economice nefundamentale, secundare, terţiare etc.

3. Din punct de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători se disting:

1. interese economice directe;

2. interese economice indirecte.

4. Din punct de vedere al duratei manifestării lor în timp se disting:

1. interese permanente;

2. interese periodice;

3. interese rare.

Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de

calitate adecvată.

Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor atrase care sunt efectiv utilizate

pentru producerea şi obţinerea de bunuri materiale şi servicii.

Resursele naturale, împreună cu cele umane, formează resursele primare, alături de care, o

importanţă deosebită revine resurselor economice derivate,care reprezintă rezultatul folosirii şi

acumulării resurselor primare, potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice.

1.4 Economia şi raţionalitatea economică. Structurile economiei

Prin conţinutul şi rolul său, economia – termen sinonim cu activitatea

economică, cu economia reală, reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale.

Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces

complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire

la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei,

repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice.

Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană.

1) Din punct de vedere al raporturilor dintre om şi natură pot fi grupate în:

a. activităţi practice;

b. activităţi teoretice.

2) Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în:

a. activităţi fizice;

b. activităţi intelectuale.

3) Din punct de vedere al sistemului valorilor existente în societate activităţile

pot avea caracter:

a. pozitiv sau negativ;

b. moral sau imoral;

c. progresist sau reacţionar;

d. legal etc.

4) Din punct de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţii economice

desfăşurate de oameni, activităţile pot fi grupate în:

a. activităţi creative;

b. activităţi de repetare şi reproducere;

c. activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare;

d. activităţi de distrugere;

e. activităţi de organizare sau dezorganizare.

Page 6: Economix Dna Bradu

De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare şi

integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a

muncii, care reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare-

autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora,

prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii,

structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi

funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia),

circulaţia (schimbul) şi consumaţia.

Producţia constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor

de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi

economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. În funcţie de rezultatele ei

producţia poate fi:

-

-

producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie

materială);

prestări de servicii – reprezintă acele activităţi care transformă intrările

în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială (transporturi, activităţi

turistice etc.).

Distribuţia (repartiţia) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile

materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi

redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.

Circulaţia (schimbul) se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi

schimbul de produse şi servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la

dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.

Consumaţia constă în actele de utilizare a bunurilor economice create,

repartizate şi introduse în circulaţie, pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe, fiind

ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice. În cadrul acestui proces au loc

numeroase subprocese cum sunt:

· consumaţia productivă (intermediară) care constă în consumarea unor

bunuri materiale şi servicii pentru crearea altor bunuri şi servicii;

· consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de consumarea

bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale;

· atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri

economice reale.

Economia ca entitate complexă indestructibilă, este cercetată din unghiuri

Page 7: Economix Dna Bradu

diferite, astfel încât, în funcţie de gradul de agregare, structura pe verticală a

economiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri:

1. Microeconomia ca parte a ştiinţei economice se ocupă cu studiul

comportamentelor individuale, în ideea de a înţelege şi explica cum hotărăsc

producătorii ce, cât şi cum să producă şi cum îşi cheltuiesc consumatorii veniturile

pentru a-şi satisface necesităţile la cel mai ridicat nivel posibil. Microeconomia nu

studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza

acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său.

2. Macroeconomia reprezintă domeniul specializat al disciplinei economice,

care studiază ansamblul activităţilor economice, folosind variabile agregate, la

nivelul unei economii naţionale:

· cantitatea totală de bunuri şi servicii realizate la nivelul întregii economii;

· totalul veniturilor realizate la dimensiune naţională;

· nivelul utilizării resurselor de producţie;

· comportamentul general al preţurilor.

3. Mezoeconomia - este definită ca fiind ramura care abordează şi cercetează

viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor şi zonelor economice.

4. Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii,

interdependenţele economice dintre state, generate de diviziunea internaţională a

muncii, funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului economic mondial.

CONCEPTE DE BAZĂ

Economie – termenul de economie politică a fost creat în 1615 de Antoine de

Montchrestien pornind de la trei cuvinte greceşti:

-

-

-

oikos – care înseamnă casă, gospodărie;

nomos – care reprezenta lege, rânduială;

polis – cetate, societate.

Idei şi teorii economice există din antichitate (Aristotel, Platon, Xenofon). O

bună perioadă de timp, economia politică s-a identificat cu ştiinţa economică,

constituită în secolele XVIII-XIX, în secolul XVIII fiind considerată ştiinţă a

avuţiilor, după expresia lui Adam Smith. După publicaţia lui Alfred Marshall din

1890, Principiile Economics-ului (Principles of Economics), economiştii neoclasici

renunţă la termenul de political economy în favoarea celui de economics, care

sugerează caracterul obiectiv, riguros, atribuit analizei economice.

Economie reală – totalitatea activităţilor economice care susţin oferta agregată

de bunuri şi servicii, ce au ca scop principal satisfacerea nevoilor consumatorilor

persoane fizice /juridice. Intensitatea şi nivelul economiei reale poate fi calculată prin

intermediul următorilor indicatori macroeconomici:

-

-

-

Page 8: Economix Dna Bradu

-

-

-

produsul intern brut;

comerţul exterior;

nivelul producţiei agricole;

salariul mediu nominal net;

nivelul populaţiei ocupate în fiecare ramură a economiei naţionale;

populaţia ocupată la nivelul întregii economii etc.

Economia reală este studiată, analizată şi definită în funcţie de capacitatea

tehnică şi tehnologică, de nivelul şi structura costurilor, de nivelul rezultatelor, de

ramura în care un agent economic îşi desfăşoară activitatea etc.

Activitatea economică – proces complex ce reflectă faptele, obiceiurile şi

hotărârile pe care le iau oamenii în ceea ce priveşte atragerea şi întrebuinţarea

resurselor economice în scopul producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de

bunuri, în funcţie de interesele şi nevoile economice.

Nevoi – ceea ce oamenii resimt, direct sau indirect, ca fiindu-le necesare pentru

existenţă, pentru formarea şi manifestarea personalităţii lor.

Raritatea - proprietatea resurselor de a fi insuficiente în raport cu nevoile.

Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia cantitatea,

calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât intensitatea,

amploarea şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele

indivizilor. Creşterea eficienţei economice constituie factorul determinant între

estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.

Legea economică - reprezintă reflectarea modului de structurare, organizare,

intercondiţionare şi funcţionare a diferitelor verigi ale vieţii economice;

- relaţia esenţială între procesele şi fenomenele economice;

- raportul repetabil între indivizii participanţi la activitatea economică.

Cost de oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă un concept iniţiat de şcoala

neoclasică, care exprimă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor, sacrificată

în favoarea alternativei alese.

2.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei

Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căi

distincte:

- fie din producţia proprie prin autoconsum,

- fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile proprii în favoarea altor

bunuri obţinute de alţi producători.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate

pentru satisfacerea nevoilor.

Page 9: Economix Dna Bradu

Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în

contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.

2.1.1 Economia naturală

Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi

funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin

autoconsum, fără a fi nevoie de schimb.

Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice:

· diversificarea activităţii economice, în sensul că producătorul nespecializat

îşi realizează prin munca proprie bunurilor necesare;

· importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul factor de

producţie;

· predominanţa nevoilor biologice;

· izolarea producătorului din punct de vedere economic;

· descentralizarea economiei redusă;

· diviziunea simplă, naturală a muncii.

2.1.2 Economia de schimb

Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a

activităţii economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc

bunuri destinate vânzării, bunuri care sunt destinate schimbului prin actul de

vânzare-cumpărare realizat pe piaţă.

Economia de schimb are trăsături proprii, prin care se diferenţiază de economia

naturală astfel:

· specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate;

· schimbul, ca rezultantă a specializării, necesar ca producătorii să-şi schimbe

între ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice;

· autonomia producătorilor;

· concentrarea activităţii economice în jurul pieţei;

· existenţa monedei (instituţionalizate) ce creează o nouă treaptă de organizare

şi funcţionare a activităţii economice, şi anume producţia de mărfuri;

· desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale de

piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb).

Specializarea agenţilor economici într-o activitate a fost determinată de interese

economice, tradiţii, obiceiuri, experienţă sau întâmplare, iar mai târziu, a fost cauzată

de interese economice, de avantajul obţinut dintr-o activitate, comparativ cu alta.

Page 10: Economix Dna Bradu

Specializarea agenţilor economici prezintă avantaje şi anume:

· oamenii acumulează mai multe cunoştinţe de specialitate, mai multă

experienţă;

· se perfecţionează mijloacele de muncă;

· se economisesc resurse;

· costurile unitare ale produselor sunt mai reduse;

· se obţin producţii mai mari la bunurile în care agentul economic s-a

specializat;

· producţia se diversifică sortimental, prin introducerea în fabricaţie a unor

produse noi;

· se extind schimburile economice.

2.1.3 Economia de comandă

Este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord şi prezintă câteva

caracteristici:

· este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă,

aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului,

resursele fiind alocate prin plan;

· este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat

caracterizat printr-un stil de muncă formalist;

· este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu

cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.

Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat, în multe ţări „foste

comuniste”, economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de traziţie,

care nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturile economiei de

piaţă, marcând trecerea de la sistemul falimentar al economiei centralizate la

economia modernă de piaţă. Problemele pe care trebuie să le soluţioneze fostele state

socialiste vizează câteva aspecte:

· stabilizarea macroeconomică;

· preţul şi reforma pieţei;

· crearea sectorului particular;

· privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat;

· redefinirea rolului statului în economie.

Page 11: Economix Dna Bradu

2.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă

2.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi

funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară

activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător

cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu

resurse economice limitate.

În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie

avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:

· piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce, cât şi pentru cine să se

producă în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici;

· deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme, din

interacţiunea acestora rezultând producţia globală şi consumul;

· cocurenţa între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât mai mare

reprezintă obiectivul major al activităţii şi criteriul esenţial în evaluarea

eficienţei acestuia;

· indivizii acţionează pe baza intereselor personale şi a principiului eficienţei

maxime , atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preţurilor ,

numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele

celorlalţi;

· formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de către

agenţii economici, a cererii şi a ofertei;

· proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenţilor

economici;

· instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;

· intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei

de piaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea

cadrului legal şi a pârghiilor economice;

· existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie,

mod de combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a

satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

2.2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă

Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu

privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate

sau obţinute din activitatea economică.

Atributele proprietăţii sunt:

dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în

virtutea acesrtui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de

vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;

dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în

mod autonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice

sau juridice;

dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;

dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei.

Page 12: Economix Dna Bradu

Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:

a) în totalitate:

· pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);

· fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);

b) parţial:

· înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu:

înstrăinarea atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate, generează

relaţii de închiriere, arendare etc.).

Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente:

obiectul proprietăţii care îl constituie bunurile economice care au o

dublă determinare:

· latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o

anumită trebuinţă de consum;

· latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul

preţurilor.

Subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce

deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (exemplu: indivizi,

sociogrupuri, organizaţii, statul).

Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilor moderne în

raport de titularul subiectului proprietăţii, se disting:

1. proprietatea privată care poate fi:

· proprietatea Privată individuală se manifestă atunci când proprietetarii nu sunt

producători, dar angajează producători direcţi în calitate de salariaţi;

· proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că

factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de producţie, aparţin mai

multor proprietari individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate;

2. proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele cu

riscuri mai mari pentru întreprinzători, pe care proprietarii particulari le

suportă mai greu (cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere,

construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate

ţările lumii, în diferite grade de dezvoltare. Sub aspect economico-social

acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în:

· poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat,

afectând nevoile consumatorilor;

· poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care

beneficiază de subvenţii bugetare de la stat;

3. proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în

asociaţie, cât şi statului (administraţiei publice), ia naştere prin asocierea

proprietăţii private şi publice, în diferite variante:

· în cadru naţional, între agenţii economici naţionali;

· în cadru internaţional, între agenţii economici din state diferite.

Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în

cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate în

interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.

Page 13: Economix Dna Bradu

Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere

şi afirmare, consecinţele acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:

· reducerea cheltuielilor de producţie;

· ridicarea calităţii bunurilor;

· sportirea volumului producţie;

· promovarea progresului tehnic.

Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţilor

economici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese, dar în aşa fel încât

să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.

Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor

economici:

- de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;

- de a se manifesta ca întreprinzători;

- de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;

- de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caracter

economic.

Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii

private, determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru proprietar şi pentru

societate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă de

eficienţă şi rentabilitate:

- în ţările în care proprietatea este personalizată prin:

· existenţa unor monopoluri;

· măsuri dictatoriale;

- în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.

În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile sunt inegal

distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul ei

de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală, puterea de muncă,

voinţa, aptitudinile, etc.).

2.2.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă

Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de stabilire a

echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul de

echilibru când se produce o dezechilibrare. După acest criteriu există două mari

modele ale economiei de piaţă:

1. Modelul neoclasic ce se caracterizează prin:

- sistemul economic se autoreglează, statul având o intervenţie minimă în

economie;

- forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic, care, datorită

raportului cerere-ofertă va gravita în jurul punctului de echilibru;

- rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în concordanţă cu

nivelul producţie şi necesităţile circulaţiei;

- variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta, acest

model vizând în special nivelul macroeconomic.

2. Modelul Keynesian care presupune:

- sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină ci poate exista

un punct de echilibru la o anumită rată a şomajului;

Page 14: Economix Dna Bradu

- statul trebuie să aibă rol activ în administrarea echilibrului astfel încât între

şomaj şi inflaţie să existe un raport optim în diferite momente;

- variabila de comandă a sistemului economic este cererea agregată, acest

model considerând că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului

microeconomiei la nivel macroeconomic, care trebuie modelat conform

propriilor legităţi.

Michel Albert, în lucrarea „Capitalism contra capitalism”, apreciază că în

sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele:

1. Modelul neoamerican care se caracterizează prin următoarele trăsături:

- sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil

şi are tendinţe de reducere;

- piaţa are rol determinant în circulaţia bunurilor de la producător la

consumator;

- preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii

ale pieţei;

- fiscalitatea este redusă, iar implicarea statului în economie este neglijabilă;

- întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este considerată ca

fiind un bun comercial;

- piaţa financiară şi în primul rând bursa are rol decisiv în viaţa economică în

raport cu alte forme de piaţă;

- pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-

socială;

- un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;

- grad redus de securitate economică faţă de riscuri, protecţia fiind o problemă

individuală.

2. Modelul renan, se bazează pe câteva principii de bază:

- piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se intervenţia statului,

care trebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi a liberei negocieri;

- cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de marfă;

- fiscalitatea este ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul;

- se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea

decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări;

- sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt să asigure

finanţarea acestora pe termen lung;

- întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social, nivelul salariilor

depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori;

- un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat

de protecţie socială prin grija autorităţilor publice;

- sistemul de învăţământ este mai egalitar;

- clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică.

2.3 Banii în economia de piaţă

2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor

Banii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, de

dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor

pentru a îndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al

schimbului.

Page 15: Economix Dna Bradu

Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului,

realizat iniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri.

În evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante:

perioada banilor-marfă – primele forme concrete de bani au fost

anumite bunuri, animale, blănuri, bucăţi de metal etc. Care aveau rol de:

· intermediar;

· etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;

perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale

preţioase (aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:

· valoare mare într-un volum mic;

· sunt omogene şi perfect indivizibile;

perioada banilor de hârtie (fiduciari - bazaţi exclusiv pe încredere),

aceşti bani nu mai au valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din

semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au adăugat

bancnotele, semne băneşti emise de bănci care:

· certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii;

· exprimau angajamentul băncii de a le preschimba, la cerere, în aur

(până la primul război mondial).

Dreptul de a emite bancnote a fost, treptat, restrâns şi rezervat unei singure bănci

– Banca de Emisiune sau Centrală. Dacă până la primul război mondial bancnotele

circulau paralel cu monedele de aur şi argint, după această dată emisiunile de monede

din metale preţioase au devenit excepţii, convertibilitatea bancotelor în aur şi argint

restrângându-se treptat, ele devenind simple intrumente utilizate în tranzacţii

economice.

Trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura banilor din economiile de piaţă

contemporane sunt:

- banii reprezintă un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru

societate;

- banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb, natura

banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale

îndeplinite;

- raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul

mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;

- realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe

care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali

ai banilor;

- banii au caracter:

· nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea

oricărei datorii;

· general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei

comunicaţii monetare;

· imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de

vânzare-cumpărare şi stingerea unei datorii.

Page 16: Economix Dna Bradu

2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă

Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care

aceştia le îndeplinesc distingându-se astfel două mari direcţii:

1. Teoria clasică ce consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:

- măsură a valorii;

- mijloc de circulaţie;

- mijloc de plată;

- mijloc de tezaurizare;

- bani universali.

2. Teoria contemporană care consideră că funcţiile banilor sunt următoarele:

- mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice;

- instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;

- de rezervă ca valoare, care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte:

· banii sunt instrument de economisire;

· banii permit realizarea valorilor viitoare;

- mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii

conexe:

· mijloc de tezaurizare,

· mijloc de plată.

Dacă în ceea ce priveşte rolul covârşitor al banilor în economia de piaţă, precum

şi funcţiile pe care ei le îndeplinesc, diferitele şcoli şi teorii economice sunt de

accord, că nu s-a ajuns încă la o definiţie larg acceptată a banilor, capabilă să

surprindă sintetic esenţa şi semnificaţia acestora.

Astăzi banii sunt expresia generică pentru bancnote, monedă metalică,

monedă scripturală şi alte instrumente recunoscute ca monedă, existente în

posesia agenţilor economici, având forme şi denumiri diferite de la o ţară la alta

(dolar, liră, euro, leu, etc.) acceptate pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu

economic dat. Ei sunt un simbol al avuţiei conferind putere economică

deţinătorului lor.

Funcţiile banilor sunt în esenţă următoarele:

mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi

compararea în timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda

naţională reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga activitate

economică, singurul mijloc capabil să comensureze şi să compare bunuri

economice şi activităţi diferite din punct de vedere:

o cantitativ,

o calitativ,

o structural.

mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este

mijlocitorul schimbului, banii putând trece de la un deţinător la altul;

mijloc de plată orice obligaţie economică este evaluată în bani şi

încetează prin achitarea sumei corespunzătoare;

mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal al

monedei care poate fi folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice

moment. Banii sunt lichiditate prin excelenţă, adică sunt acceptaţi în

Page 17: Economix Dna Bradu

tranzacţii în condiţii de risc şi pierderi minime pentru deţinători;

bani universali – reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie

sau stingerea obligaţiilor pe plan internaţional.

Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilor

lichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând

convertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea

posesorilor lor.

2.3 Banii în economia de piaţă

2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor

Banii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, de

dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor

pentru a îndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al

schimbului.

Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului,

realizat iniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri.

În evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante:

perioada banilor-marfă – primele forme concrete de bani au fost

anumite bunuri, animale, blănuri, bucăţi de metal etc. Care aveau rol de:

· intermediar;

· etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;

perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale

preţioase (aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:

· valoare mare într-un volum mic;

· sunt omogene şi perfect indivizibile;

perioada banilor de hârtie (fiduciari - bazaţi exclusiv pe încredere),

aceşti bani nu mai au valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din

semnul valoric imprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au adăugat

bancnotele, semne băneşti emise de bănci care:

· certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii;

· exprimau angajamentul băncii de a le preschimba, la cerere, în aur

(până la primul război mondial).

Dreptul de a emite bancnote a fost, treptat, restrâns şi rezervat unei singure bănci

– Banca de Emisiune sau Centrală. Dacă până la primul război mondial bancnotele

circulau paralel cu monedele de aur şi argint, după această dată emisiunile de monede

din metale preţioase au devenit excepţii, convertibilitatea bancotelor în aur şi argint

restrângându-se treptat, ele devenind simple intrumente utilizate în tranzacţii

economice.

Trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura banilor din economiile de piaţă

contemporane sunt:

- banii reprezintă un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru

societate;

- banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb, natura

banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale

îndeplinite;

- raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul

mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;

Page 18: Economix Dna Bradu

- realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe

care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali

ai banilor;

- banii au caracter:

· nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea

oricărei datorii;

· general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei

comunicaţii monetare;

· imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de

vânzare-cumpărare şi stingerea unei datorii.

2.3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă

Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care

aceştia le îndeplinesc distingându-se astfel două mari direcţii:

1. Teoria clasică ce consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:

- măsură a valorii;

- mijloc de circulaţie;

- mijloc de plată;

- mijloc de tezaurizare;

- bani universali.

2. Teoria contemporană care consideră că funcţiile banilor sunt următoarele:

- mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice;

- instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;

- de rezervă ca valoare, care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte:

· banii sunt instrument de economisire;

· banii permit realizarea valorilor viitoare;

- mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii

conexe:

· mijloc de tezaurizare,

· mijloc de plată.

Dacă în ceea ce priveşte rolul covârşitor al banilor în economia de piaţă, precum

şi funcţiile pe care ei le îndeplinesc, diferitele şcoli şi teorii economice sunt de

accord, că nu s-a ajuns încă la o definiţie larg acceptată a banilor, capabilă să

surprindă sintetic esenţa şi semnificaţia acestora.

Astăzi banii sunt expresia generică pentru bancnote, monedă metalică,

monedă scripturală şi alte instrumente recunoscute ca monedă, existente în

posesia agenţilor economici, având forme şi denumiri diferite de la o ţară la alta

(dolar, liră, euro, leu, etc.) acceptate pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu

economic dat. Ei sunt un simbol al avuţiei conferind putere economică

deţinătorului lor.

Funcţiile banilor sunt în esenţă următoarele:

mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi

compararea în timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda

naţională reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga activitate

economică, singurul mijloc capabil să comensureze şi să compare bunuri

Page 19: Economix Dna Bradu

economice şi activităţi diferite din punct de vedere:

o cantitativ,

o calitativ,

o structural.

mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este

mijlocitorul schimbului, banii putând trece de la un deţinător la altul;

mijloc de plată- orice obligaţie economică este evaluată în bani şi

încetează prin achitarea sumei corespunzătoare;

mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal al

monedei care poate fi folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice

moment. Banii sunt lichiditate prin excelenţă, adică sunt acceptaţi în

tranzacţii în condiţii de risc şi pierderi minime pentru deţinători;

bani universali – reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie

sau stingerea obligaţiilor pe plan internaţional.

Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilor

lichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând

convertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea

posesorilor lor.

3.1 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic

3.1.1 Agenţii economici: concept şi tipologie

Agentul economic poate fi definit ca fiind o persoană sau un grup de

persoane fizice, juridice ce îndeplineşte funcţii şi roluri bine determinate în viaţa

economică.

Cel mai utilizat criteriu ce stă la baza clasificării agenţilor economici şi delimitarea acestora

este criteriul instituţional, important pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare. În

prezent, pe plan mondial, cea mai răspândită este tipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă

statistică a conturilor naţionale, în

cadrul ei distingându-se:

1. Firmele – agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a căror

funcţie constă în producerea de bunuri şi servicii (non-financiare) destinate

pieţei, scopul principal fiind obţinerea de profit.

2. Menajele – agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul economic

care exprimă calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori)

veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de

proprietate şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.

3. Instituţiile financiare şi de credit – acest agent agregat reuneşte unităţile

instituţionale (private, publice, mixte) a căror funcţie este de intermediar

financiar între ceilalţi agenţi economici, colectând, transformând şi

redistribuind disponibilităţile financiare.

4. Administraţiile publice şi private – acest agent agregat exercită funcţia de redistribuire a

venitului şi avuţiei prin intermediul serviciilor non-marfare prestate iar veniturile realizate se

constituie din vărsăminte obligatorii pe care le efectuează celelalte categorii de agenţi economici.

5. Străinătatea („restul lumii”) – acest agent agregat desemnează celelalte

economii naţionale şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici naţionali intră în tranzacţii

economice.

Page 20: Economix Dna Bradu

3.1.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare

Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc:

1. Activităţile economice – reprezintă totalitatea operaţiilor care au ca scop

satisfacerea nevoilor de bunuri economice, operaţii ce pot fi grupate în:

- operaţii privind bunurile şi serviciile – producţia, schimbul,

consumul etc.;

- operaţii de repartiţie – operaţiile de distribuire şi de formare a

veniturilor legate de procesul de producţie (plata salariilor, impozite

etc.) şi a celor de proprietate (rente, dobânzi etc.);

- operaţii financiare – modificarea volumului şi structurii activelor şi

pasivelor agenţilor economici reprezentaţi de societăţi, întreprinderi

administrative.

2. Subiecţii economici care sunt reprezentaţi de societăţi, întreprinderi,

administraţie publică, administraţie privată, menajele, exteriorul şi care au

următoarele trăsături:

- sunt subiecţi distincţi ai vieţii economice;

- sunt purtătorii unor interese proprii;

- au comportament specific prin deciziile şi acţiunile pe care le

întreprind;

- dispun de resurse şi capacităţi proprii;

- dispun de capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici.

3. Tranzacţiile economice – care intervin în derularea circuitului economic,

realizându-se prin intermediul pieţei, fiind tranzacţii de piaţă, ce reprezintă

acele tranzacţii bilaterale, în care oricărui transfer al unui bun îi corespunde o

contrapartidă, concretizată într-un alt bun, serviciu sau echivalent în monedă.

Tranzacţiile care nu generează un contraserviciu sunt de două feluri:

- transferuri curente, care sunt efectuate sistematic (plăţi de

impozite, subvenţii, CAS etc.);

- transferuri de patrimoniu – intervin mai rar determinând la unul

din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu.

4. Obiectul tranzacţiilor economice este reprezentat de:

- bunurile şi serviciile produse;

- rezultatele utilizării factorilor primordiali de producţie (natura,

munca, capitalul);

- moneda.

Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar:

fluxuri reale – reprezintă fluxul apărut în cadrul circuitului economic în

tranzacţiile economice bilaterale de vânzare-cumpărare de bunuri şi

servicii. Fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de aceeaşi

mărime. În cadrul fluxului real menajele pun la dispoziţia firmelor

servicii, or acestea din urmă furnizează bunurile necesare;

flux monetar – fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de

aceeaşi mărime, dar de sens opus.

Page 21: Economix Dna Bradu

3.1.3 Circuitul economic

Circuitul economic reprezintă totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor

desfăşurate de către şi între agenţii economici care aparţin unei economii

naţionale, tranzacţii concretizate în fluxuri reale şi monetare.

Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic

trebuie studiat locul fiecărui tip de agent economic în circuitul economic şi al

fluxurilor pe care aceşti agenţi economici le generează. O schemă simplificată a

circuitului economic ne va ajuta să înţelegem acest lucru:

Flux real:

Flux monetar:

- munca;

- pământul;

- capitalul.

Agenţi economici alţii decât menajele

Flux monetar: venituri,cheltuieli pentru bunuri de consum şi servicii

Menaje

Flux real: bunuri de consum, servicii

Activitatea firmelor presupune:

- cumpărătorii de factori de producţie – intrările,

- vânzările de bunuri şi servicii – ieşirile,

care generează două categorii de fluxuri.

De la menaje spre firme circulă elementele necesare producţiei de bunuri şi

servicii (muncă, pământ, capital).

Pentru firme, aceste intrări antrenează cheltuieli determinate de plata serviciilor

pe care le prestează factorii de producţie cumpăraţi.

De la firme către menaje circulă bunurile şi serviciile destinate satisfacerii

trebuinţelor acestora.

Pentru firme, aceste ieşiri antrenează venituri la care se mai adaugă şi

subvenţiile de exploatare care vin de la guvern sub forma transferurilor.

Menajele furnizează elemente de bază pentru activitatea firmelor şi pentru

guvern, pentru ele acest flux antrenând obţinerea de venituri care pentru firme devin

cheltuieli. Menajele sunt principalul cumpărător de produse oferite de firme şi în

acelaşi timp, ele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii, ajutoare de

şomaj, plătind guvernului impozite pe venituri, pe patrimoniu etc.

3.2 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei

3.2.1 Întreprinderea – tipologia întreprinderilor

Întreprinderea sau firma reprezintă spaţiul în care se reunesc şi se combină

factorii de producţie, se desfăşoară procesul de producţie, se produc bunuri

economice şi se creează valoare nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi a

cooperării directe şi indirecte, între toţi cei care o compun şi o reprezintă.

În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şi

funcţii sociale putând fi privită ca entitate, cu mai multe dimensiuni:

- o dimensiune economică – pentru că aici se creează avuţia;

Page 22: Economix Dna Bradu

- o dimensiune socială – pentru că desemnează o comunitate de

oameni ce muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac

funcţională;

- o dimensiune juridică – pentru că se bucură de autonomie,

indiferent de mărimea sau natura activităţii sale.

Firmele diferă între ele din multe puncte de vedere, dar, există însă patru

diferenţe majore:

1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare firmele pot fi:

- firmă patronală (familială) – deţinută de un individ care îşi

investeşte capitalul, ia decizii şi încasează întregul profit;

- firme parteneriale – afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi

copropietari, care împart între ei profitul, iau decizii împreună şi

răspund faţă de datoriile asocierii;

- corporaţii (societatea comercială pe acţiuni) – reprezintă o entitate

care poate să facă în numele ei afaceri ca şi o firmă cu un singur

patron sau ca un parteneriat.

2. Din punct de vedere al modului de integrare a firmelor. Dintre formele mai

importante de integrare fac parte:

- integrarea pe verticală – fuzionarea unor firme ce operează în

diferite stadii ale producţiei, fie în calitate de ofertant fie de client,

inclusiv prin cumpărarea acţiunilor unor firme, rezultatul fiind un

holding;

- integrarea pe orizontală – asocierea unor firme în aceleaşi domenii

de activitate, în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor

medii, creşterea eficienţei economice, rezultatul fiind apariţia unui

cartel.

3. Din punct de vedere al organizării interne a firmelor, toate afacerile au

componente structurale şi operaţionale, modul în care arată şi sunt

asamblate, fiind diferit de la o firmă la alta.

4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor presupune:

- înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii;

- delegare şi raportare;

- centralizare şi descentralizare.

3.2.2 Caracteristicile întreprinderii (firmei)

Indiferent de tipul său firma se caracterizează prin următoarele trăsături:

Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea

de servicii;

Pentru a răspunde acestui scop, firma trebuie să dispună de un

patrimoniu, doar pe această bază fiind posibilă asumarea riscului unei

activităţi economice;

Firma combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun sau

serviciu;

Firma de tip capitalist produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea

pulsul pieţei se reflectă în activitatea ei. Deciziile acestora se bazează pe

informaţii privind:

Page 23: Economix Dna Bradu

- cererea şi oferta celorlalţi producători;

- preţurile;

- indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării forţei de muncă;

- investiţiile actuale şi de perspectivă.

Finalitatea firmei este maximizarea profitului, care reprezintă

condiţia supravieţuirii şi dezvoltării firmei şi, indirect, condiţia

prosperităţii sociale.

3.2.3 Întreprinzătorul

În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este legată de

întreprinzător sau manager – cel ce iniţiază o activitate economică, conduce

întreprinderea în scopul realizării profitului.

Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:

întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil

de rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor;

pregătirea de a-şi asuma riscul;

exercită funcţia de autoritate;

întreprinzătorul este un inovator;

capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.

CONCEPTE DE BAZĂ

Abilitatea întreprinzătorului – este considerată neofactor de producţie şi se

caracterizează prin capacitatea agentului economic de a combina eficient şi de a se

adapta rapid cerinţelor pieţei privind producerea de noi bunuri economice.

Menaj – tip de agent economic care defineşte gospodăria familială ca nivel al

desfăşurării activităţii economice sau al consumului de bunuri.

Corporaţie – entitate legală, cu scop lucrative sau nelucrativ, distinctă de

proprietarii săi, abilitată de stat sau de guvern şi caracterizată prin:

- răspundere limitată,

- transfer operativ al drepturilor de acţionar prin vânzarea acţiunilor,

- existenţă cu caracter continuu.

Corporaţiile sunt firme care domină în ţările puternic industrializate, având

influenţe atât în economie, cât şi în politică şi viaţa social-culturală. El îşi desfăşoară

activitatea în ţara de origine şi în exterior prin intermediul filialelor, reprezentanţelor

etc.

Tranzacţie – termen utilizat pentru a desemna un flux economic care oglindeşte

crearea, schimbul, transferul sau consumarea unei valori economice. Tranzacţia

presupune schimbarea dreptului de proprietate de la o persoană juridică la o persoană

fizică sau între două persoane fizice asupra unui bun, a unui serviciu sau

disponibilizarea de capital uman şi financiar.

Tranzacţiile de piaţă bilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în cadrul cărora

oricărei transmiteri a unui bun sau serviciu îi corespunde un contraserviciu

concretizat într-un bun, serviciu sau într-o monedă.

Tranzacţiile de piaţă unilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în care unui

serviciu nu îi corespunde un contraserviciu, concretizându-se în:

1. transferuri curente – operaţii, efectuate sistematic (impozite, CAS-uri etc.);

2. transferuri de patrimoniu – operaţii concretizate în modificări patrimoniale

Page 24: Economix Dna Bradu

ale agenţilor economici (moşteniri, donaţii etc.).

4.1 Tipologia bunurilor economice

Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor de consum care, se

realizează prin consumul de bunuri.

Prin bun este desemnat orice element real capabil să satisfacă o nevoie,

indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este

procurat de consumator.

4.1.1 Trăsăturile şi clasificarea bunurilor economice

O caracteristică esenţială a bunurilor o reprezintă diversitatea acestora, care

implica clasificarea lor. Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea

principală a bunurilor constă în:

- bunuri libere – reprezintă toate elementele realităţii, indiferent de loc şi

timp, care sunt nelimitate (abundente) în raport cu nevoile umane (ex.:

lumină solară, aer, apă etc.);

- bunuri economice – a căror caracteristică definitorie este raritatea, adică

insuficienţa lor în raport cu nevoile.

Diversitatea bunurilor economice permite clasificarea acestora în funcţie de

următoarele criterii:

1. După destinaţia acestora bunurile economice se împart în:

a. satisfactori – bunuri de consum;

b. prodfactori – bunuri pentru producţie.

2. După forma de existenţă bunurile economice se împart în:

a. corporale – sau bunuri materiale, care, după gradul de prelucrare se

clasifică în:

· bunuri primare - desprinse direct din natură;

· bunuri intermediare – se află în diferite faze de prelucrare;

· bunuri finale – care pot fi consumate.

b. incorporale sau bunuri imateriale care se consumă concomitent cu

producerea lor (ex.: brevete, licenţe, programe de calculator etc.)

3. După modul în care circulă de la producător la consumator se împart în:

a. marfare – sau bunurile comerciale;

b. nonmarfare – bunurile noncomerciale.

4. După caracteristicile consumatorului în modul de consumare, bunurile

economice se clasifică în:

a. private – de care beneficiază în cantităţi diferite un individ, o familie,

o întreprindere;

b. publice – de care pot beneficia toţi membrii societăţii.

5. Din punct de vedere juridic, bunurile economice se clasifică în:

a. bunuri imobiliare – (terenuri, clădiri, diverse construcţii etc.);

b. bunuri mobiliare (hârtii de valoare, poliţe de asigurări, bijuterii etc.)

6. După capacitatea de a se combina şi substitui în cadrul procesului de

consum, bunurile economice se clasifică în:

a. complementare – bunurile utilizate împreună pentru a satisface o

anumită nevoie;

b. substituibile – bunurile diferite care pot satisface aceeaşi nevoie.

Page 25: Economix Dna Bradu

4.2 Alegerea consumului raţional

4.2.1 Consumul public şi consumul privat individual

Consumul reprezintă actul final al activităţii economice care constă în

folosirea bunurilor economice, de către populaţie şi stat, în scopul satisfacerii

nevoilor personale şi sociale.

Consumul poate fi clasificat după criterii diferite:

- după obiectul consumului,

- după subiectul consumului,

- după durata lui,

- după modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate etc.

Consumul final de bunuri şi servicii este destinat satisfacerii nevoilor personale

sau sociale şi el poate fi:

- public,

- privat (individual).

Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri şi servicii, include

cheltuielile administraţiei de stat pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii cu

destinaţie socială.

Guvernul oferă bunuri şi servicii pe care sistemul economiei de piaţă nu le poate

asigura, pentru a fi sigur că asemenea cheltuieli de consum se fac efectiv deoarece

firmele private nu sunt dispuse să le suporte din următoarele cauze:

- unele bunuri şi servicii sunt costisitoare, iar profiturile obţinute sunt

incerte (iluminatul public, sistemul naţional de drumuri, poduri, aeroporturi,

căi ferate etc.);

- profiturile anticipate nu justifică investiţiile particulare (întreţinerea

rezervaţiilor naturale, a muzeelor, amenajarea parcurilor etc.);

- externalităţile sunt efecte ale activităţii economice care ies în afara

pieţei, deoarece costurile şi beneficiile acestora au caracter extern

(poluare, eliminarea produselor toxice, reciclarea deşeurilor etc.);

- programele de asistenţă socială a unor categorii defavorizate (orfani,

şomeri, bătrâni) sunt costisitoare şi nu există profit.

Consumul privat (individual) reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de o

persoană sau un menaj pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii destinate

satisfacerii nevoilor de viaţă.

Ca fiinţă raţională şi afectivă, fiecare consumator decide, în mod liber, asupra

mărimii consumul său şi a structurii acestuia, astfel încât consumatorul este

confruntat, permanent cu problema alegerii.

Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizării satisfacţiei,

utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prin sacrificarea

venitului limitat de care dispune pentru a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă.

Maximizarea utilităţii se realizează în următoarele cazuri:

când preţurile unitare ale diferitelor bunuri sunt identice; se obţine

utilitate maximă atunci când, folosind bugetul său limitat şi

achiziţionând cantităţi diferite, consumatorul obţine o utilitate marginală identică;

Page 26: Economix Dna Bradu

când preţurile unitare sunt diferite, un consumator obţine maximum de utilitate, în condiţiile

venitului disponibil dat, atunci când raportul dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al

bunurilor respective este identic, sau când raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor

respective este egal cu cel dintre preţurile lor unitare. Dacă se au în vedere cele două bunuri,

consumatorul realizează maximum de utilitate atunci când:

UmA / PA = UmB / PB

sau

UmA / UmB = PA / PB

unde:

UmA = utilitatea marginală a bunului A;

UmB = utilitatea marginală a bunului B;

PA = preţul unitar al bunului A;

PB = preţul unitar al bunului B.

Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens

general, baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv.

Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau

presupusă a unui bun (intermediar, de capital, de consum sau serviciu) de a

satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi

necesare acestui tip de satisfacţie.

Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică, trebuie îndeplinite

anumite condiţii:

consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l dorească şi să

fie dispus să facă sacrificii pentru a-l cumpăra;

consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la

nevoile pe care le are la un moment dat;

consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale, bunul pe care

şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie, reală sau iluzorie,

conformă normelor morale, sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obicieurilor

sau în dezacord cu acestea;

consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv, având

cunoştinţele, aptitudinle necesare.

Utilitatea se prezintă sub două aspecte:

tehnic – utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului

economic;

economic – utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale

bunului, ci şi raportarea lo la o trebuinţă a neproducătorului mărfii.

Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:

utilitate individuală – reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare

cantitate consumată dintr-un bun economic;

utilitate marginală:

– reprezintă utilitatea adiţională, adică satisfacţia pe care o aduce

fiecare nouă unitate consumată dintr-un bun economic;

– variaţia utilităţii totale rezultată din creşterea cu o unitate a cantităţii

consumate dintr-un bun;

utilitatea totală

– reprezintă satisfacţia resimţită prin consumarea tuturor cantităţilor

Page 27: Economix Dna Bradu

unei mulţimi de bunuri omogene;

– satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi

succesive dintr-un bun, într-o perioadă dată.

Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode:

1. Metoda cardinală care presupune că:

a) orice consumator este capabil să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun

economic o anumită utilitate;

b) consumatorul posedă suficiente cunoştinţe, încât poate măsura precis

utilitatea bunului dorit;

c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metodă

precisă putând efectua un calcul riguros, pe baza căruia să-şi poată alcătui

programul de achiziţii.

În realitate, folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarece

consumatorului îi este aproape imposibil să măsoare utilitatea bunului şi să o

măsoare în unităţi utilitate, şi nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectua acest

calcul ori de câte ori face cumpărături.

De aceea, se consideră că oamenii acţionează pe piaţă conform metodei

ordinale de măsurare a utilităţii.

2. Metoda ordinală presupune aşezarea preferinţelor şi nevoilor într-o anumită

ordine, în funcţie de intensitatea şi urgenţa acestora şi achiziţionarea

bunurilor în funcţie de ierarhia stabilită, cumpărând mai întâi produsele de

strictă necesitate, apoi pe cele de lux.

Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să

renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şi acelaşi nivel

de satisfacţie, bun de utilitate agregată se numeşte rata marginală

de substituţie a bunurilor.

În timp ce utilitatea economică exprimă totalitatea proprietăţilor unui produs de

a satisface anumite necesităţi, calitatea produsului exprimă gradul în care

utilitatea produsului satisface trebuinţa socială.

Utilitatea individualizează produsele în funcţie de diversele trebuinţe ale

oamenilor în timp ce calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip, în funcţie de

caracteristicile utile, pe care le posedă şi în măsura în care nu poate fi separată de nici

una din sferele producţiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.

CONCEPTE DE BAZĂ

Bunuri economice – ansamblul elementelor materiale şi al serviciilor de orice

fel care pot satisface o anumită necesitate umană. Bunurile economice se clasifică

astfel:

1. Bunuri materiale care se împart în:

i. bunuri directe, de consum personal final (pâine, lapte etc.);

ii. bunuri indirecte, de producţie (materii prime, energie etc.) care

pot fi consumate în întregime în cadrul unui proces de producţie.

2. Servicii.

După gradul de prelucrare bunurile economice se împart în:

1. primare – desprinse direct din natură;

2. intermediare – aflate în diferite faze de prelucrare;

3. finale – sunt destinate consumului final.

Page 28: Economix Dna Bradu

Bunuri complementare – tip de bunuri a căror utilizare este legată direct de

consumul în acelaşi timp al altor bunuri (benzină – automobil).

Bunuri de consum – bun tangibil produs şi ulterior cumpărat de consumator,

pentru a-şi satisface nevoile curente.

Utilitatea cardinală – consumatorul atribuie în funcţie de preferinţele sale,

fiecărei unităţi dintr-un bun o anumită utilitate.

Utilitatea ordinală – consumatorul aranjează preferinţa sa pentru anumite

bunuri într-o ordine descrescătoare.

Utilitatea marginală – sporul de satisfacţie rezultat prin utilizarea unei unităţi

suplimentare dintr-un bun în condiţiile în care consumul celorlalte bunuri este dat şi

rămâne constant.

5.1 Sistemul factorilor de producţie

Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici, locul şi rolul

lor schimbându-se în permanenţă în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu, precum şi

datorită modificărilor pe care le cunoaşte activitatea umană (economică în primul

rând).

Orice factor de producţie este unitatea unor determinări cantitative şi calitative,

oamenii acţionând:

· asupra cantităţii, utilizând un volum tot mai mare de factori de producţie –

dezvoltare extensivă;

· asupra calităţii acestora, ameliorând eficienţa utilizării lor – dezvoltare

intensivă.

Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şi ameliorarea

calităţii factorilor de producţie, impuse în general de cauze obiective precum:

a) creşterea şi diversificarea nevoilor;

b) tendinţa de creştere a dificultăţilor de acces la anumiţi factori;

c) sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor;

d) tendinţa de scumpire a unor factori;

e) necesitatea protecţiei mediului natural.

5.1.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie

Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul condiţiilor necesare şi

suficiente ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului

său predominant.

Factorii de producţie constituie resurse atrase, alocate şi consumate în procesul

de producere a bunurilor economice.

Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei mari categorii,

fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte:

- munca,

- natura (pământul),

- capitalul.

- MUNCA -

Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un

anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte

mijloacele adecvate atingerii scopului propus.

Munca a fost şi este:

Page 29: Economix Dna Bradu

- factorul activ – prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea

celorlalţi factori;

- factorul determinant – fără muncă nu se poate produce nimic, deci

progresul este condiţionat de muncă.

Munca este o îmbinare de:

- efort fizic – când acesta predomină, munca se numeşte fizică;

- efort intelectual – când este predominant, munca va fi intelectuală.

Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală, munca poate fi privită sub două

aspecte:

- cantitativ – munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă;

- calitativ – se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnico-

funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează.

Ceea ce face cu putinţă munca este forţă de muncă, între cele două neputându-

se pune semnul egalităţii.

Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale

unui om.

Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune, ca munca să devină o

realitate palpabilă – este existenţa mijloacelor de producţie.

Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează

posibilitatea desfăşurării muncii.

În gândirea economică modernă sde consideră că orice muncă, oricare ar fi

natura sau autorul său, este productivă, cu condiţia să creeze utilităţi sau să

participe indirect la crearea utilităţilor.

Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă iar preţul

forţei de muncă îl reprezintă salariul.

- NATURA -

În accepţiune economică, natura reprezintă totalitatea elementelor naturale

preexistente oricărei activităţi:

- originea,

- condiţiile primordiale,

- mediul de desfăşurare,

- substanţa materială naturală.

Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului, este factor de

producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:

· pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi

cuprinde:

în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,

în sens larg: solul – fondul funciar.

· relieful şi apele;

· clima.

Rolul economic al pământului decurge din:

- constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane;

- este sursă de elemente nutritive;

- reprezintă principalul factor de producţie în agricultură,

- este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine

agrosilvică.

Page 30: Economix Dna Bradu

Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.

- CAPITALUL -

Termenul de capital desemnează în sens:

- larg – avuţia individului sau a societăţii;

- restrâns – totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate

vânzării-cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.

Cu alte cuvinte, capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor

produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate

vânzării.

După natura sa capitalul se împarte în două categorii:

- capitalul real (tehnic) – este capitalul concretizat în mijloace de producţie

(clădiri, fabrici, utilaje, instalaţii, materii prime etc;

- capital nominal – reprezintă un titlu de proprietate asupra unor valori reale

ce conferă dreptul de a însuşi venitul adus de acestea.

Capitalul tehnic se află în permanentă mişcare în timpul producţiei, el fiind cel

care se transferă în substanţa bunului final dar şi cel care intervine pentru a face

posibilă această transferare. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pe cele două

componente ale sale:

- componenta activă – capitalul fix;

- componenta pasivă – capitalul circulant.

Componentele capitalului se comportă diferit în activitatea economică,

îndeplinind funcţii diverse şi clasificându-se după mai multe criterii, cel mai

important fiind modul în care:

- participă la activitate;

- se consumă;

- se înlocuiesc.

1. Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri ca: utilaje, clădiri,

instalaţii, materii prime etc., care:

- participă la mai multe cicluri de producţie;

- se consumă treptat (se uzează);

- se înlocuieşte după mai mulţi ani.

Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a mijloacelor

de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici,

chimici, biologici.

Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se

numeşte amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoarea

capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.

A = Kf / t,

detaliată formula va deveni:

A = (V – r + d) / t,

unde:

A = suma anuală a amortizării;

V = valoarea iniţială a capitalului fix;

r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după

scoaterea sa din funcţiune;

Page 31: Economix Dna Bradu

d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;

t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).

Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata

amortizării, care se calculează astfel:

Ra = (A / Kf) x 100

Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte

de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită progresului tehnic şi condiţiilor

pieţei care asigură bunuri similare noi, cu:

- preţuri mai scăzute;

performanţe tehnice superioare;

preţuri mai mici şi performanţe superioare.

2. Capitalul circulant este partea capitalului formată din bunuri (materii prime,

materiale, combustibil, energie etc.) care:

- participă la un singur ciclu de producţie;

- se consumă dintr-o dată;

- se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

5.1.2 Neofactorii de producţie

Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi

diversificării lor. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactorii de

producţie decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi de modul

specific de acţiune şi geastionare a factorilor din fiecare categorie.

Între cei mai importanţi neofactori care modifică substanţial conţinutul, locul şi

rolul factorilor de producţie, distingem:

- progresul tehnic ce desemnează ansamblul realizărilor cunoaşterii omului

prin care activitatea economică, în întregul săi, devine mai eficientă. El este

dependent de situaţia economică şi de concurenţa existentă pe piaţă între

agenţii economici;

- tehnologiile reprezintă procedeele de combinare şi transformare a factorilor

de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros

definite;

- informaţiile – reprezintă factorul principal al activităţii economice şi al

procesului de producţie, ce serveşte la reglarea procesului de producţie şi la

luarea deciziilor în cadrul acestora;

- abilitatea întreprinzătorului – prin întreprinzător se înţelege acel tip de

subiect al activităţii economice care, fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în

cadrul unei afaceri în desfăşuare, iniţiază un proces de schimbare radicală.

5.2 Utilizarea factorilor de producţie

Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintă obiectivul şi

rezultatul competenţei şi abilităţii întreprinzătorului preocupat în permanenţă să

găsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantajos cât mai

mari şi mai sigure.

Page 32: Economix Dna Bradu

5.2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire a

factorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.

Combinarea se poate realiza pe două laturi:

a) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea

unui bun economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o

anumită structură şi calificare cu maşini, instalaţii, materii prime şi

materiale specifice domeniului, respectiv bunului;

b) economică – unirea tehnică a factorilor are substrat economic,

concretizat într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim.

Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de

a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-

un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei.

Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită:

a) divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi

simple, omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului

respectiv;

b) adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor

de producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt

factor de producţie.

Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe

anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt:

1) productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă

sporul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a

factorului dat (∆X), ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi;

Wmg = ∆Q / ∆X

2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea factorului ce

urmează a fi introdus în activitatea economică (∆X) necesară pentru a

compensa reducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-∆Y),

astfel încât producţia să rămână neschimbată sau să crească;

Rms = - (∆X) / (∆Y)

3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu cât

influenţează creşterea unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca

raport între productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului

care se modifică.

5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie

5.3.1 Eficienţa economică – formele eficienţei economice

Eficienţa economică:

- este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă

raţionalitatea economică;

- este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;

- pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului

economic.

Page 33: Economix Dna Bradu

Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare

nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi

consumaţi.

Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările

obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-

au făcut (încasări > cheltuieli).

Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:

a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:

Ec = Vr / CFp,

unde

Vr = venituri realizate;

CFp = consumul de factori de producţie.

- exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat, deci

eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai

mari;

b) prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:

Ec = CFp / Vr

- exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de

venit, deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de produs este mai

mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de factori.

Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:

1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.

- are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre

volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate

pentru obţinerea veniturilor respective;

- se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ – prin rata

rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)

Rpr = (profit / costuri totale) x 100

2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt

utilizaţi factorii de producţie.

- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută

(Q) şi factorii implicaţi (F).

W=Q/F

5.3.2 Productivitatea muncii

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca

umană. Productivitatea apare sub următoarele forme:

1. Productivitatea parţială

2. Productivitatea globală

- reflectă productivitatea fiecărui factor de producţie

şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de

factor de producţie consumată (capital, muncă etc.)

- reflectă modul de determinare a productivităţii,

fiind o expresie a combinării şi consumării tuturor

factorilor de producţie;

- măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor de

producţie.

Page 34: Economix Dna Bradu

3. Productivitatea medie

4. Productivitatea

marginală

- Reprezintă raportul dintre producţie şi factorul

muncă;

- eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii

de producţie într-o perioadă determinată de timp.

- Reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitate

suplimentară dintr-un factor de producţie, ceilalţi

rămânând constanţi.

Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută într-

o unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.

Wm = Q / t, sau Wm = t / Q

Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp, ci

şi prin număr de lucrători.

Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează

sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual.

IWm = (Wm1 / Wm0) x 100,

unde:

Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;

Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.

Asupra nivelului şi dinamixcii productivităţii muncii influenţează următorii

factori:

- factori tehnici:

· gradul de înzestrare tehnică,

· tehnologia existentă în producţie,

· nivelul atins de cercetarea ştiinţifică etc.;

- factori economici:

· organizarea producţiei şi a muncii,

· nivelul calificării lucrătorilor,

· cointeresarea materială etc.;

- factori sociali:

· nivelul de trai,

· condiţiile de muncă,

o · responsabilitate etc.;

- factori educaţionali:

· pregătirea şcolară şi profesională,

· nivelul de cultură;

- factori psihologici:

· grad de adaptabilitate la disciplina muncii;

· satisfacţia adusă de muncă;

· climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători;

· tradiţii, obiceiuri, religie etc.;

- factori structurali:

· evoluţia structurii producţiei, a structurii de ramuri tehnice etc;

Page 35: Economix Dna Bradu

- factori naturali:

· condiţii de climă, fertilitate;

· accesibilitatea resurselor naturale etc.

- factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în

economia mondială:

· tipuri de specializare tehnică şi economică;

· gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.

Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:

- promovarea tehnologiilor noi;

- buna organizare şi conducere a activităţii economice;

- climatul social adecvat al muncii;

- competenţa profesională a factorului uman;

- realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.

Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare, pe de o parte, şi resursele rare,

limitate pe de altă parte, impun creşterea productivităţii muncii pe această bază

putându-se obţine:

- bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine;

- costuri mai mici pe unitatea de produs;

- valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat;

- preţuri şi tarife stabile eventual mai mici;

- PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă;

- investiţii nete mai mari, creşterea economică şi a gradului de ocupare a

forţei de muncă;

- creşterea salariilor, nivelul superior al productivităţii muncii făcând

posibilă sporirea acestora;

- costuri naţionale egale sau mici decât cele străine;

- nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilor

dezvoltate.

5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice

Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare

a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. O activitate economică este eficientă

nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate

are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii de compatibilitate cu mediul natural,

evitând degradarea acestuia.

Creşterea eficienţei economice presupune:

- competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;

- cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;

- promovarea tehnologiilor moderne;

- alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune.

Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în

economie.

CONCEPTE DE BAZĂ

Capital – unul dintre cei trei factori de producţie, alături de muncă şi pământ.

Capitalul productiv – reprezintă suma bunurilor economice acumulate,

Page 36: Economix Dna Bradu

eterogene şi reproductibile, a căror utilizare face posibilă reîntoarcerea lor în procesul

de producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau duce la

simplificarea muncii.

Capitalul uman – stocul de experienţă şi de cunoştinţe acumulat de om, care

reprezintă pentru posesor un venit potenţial viitor.

Amortizare – parte din preţul unui bun material considerat capital fix, ce

corespunde deprecierii fizice şi băneşti în urma uzurii fizice şi morale în procesul de

producţie. Amortizarea este o cheltuială inclusă în costurile fixe, se recuperează din

preţul de vânzare a producţiei şi se concretizează în fondul de amortizare, suma

recuperată fiind folosită pentru modernizarea, reînnoirea şi creşterea capitalului fix.

Uzură – deteriorarea fizică şi morală, în timp, a bunurilor imobile.

Uzură fizică – pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a

capitalului fix, ca urmare a folosirii lui în cadrul procesului de producţie şi drept

consecinţă a acţiunii agenţilor naturali.

Uzură morală – sau involuntară – reprezintă pierderile de capital fix datorate

progresului tehnic, a producţiei şi desfacerii de utilaje, echipamente, maşini şi

tehnologii mai performante, fiind necesară înlocuirea acestora cu altele superioare

din punct de vedere calitativ.

Randament – termen ce reflectă rata rentabilităţii unei investiţii realizate de o

firmă sau de întreprindere.

Productivitatea muncii:

reprezintă forţa productivă a muncii, o formă a capacităţii de muncă

de a crea într-o perioadă de timp un anumi volum de bunuri, de a

presta anumite servicii:

reprezintă raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită

pentru obţinerea ei.

Indicele costului vieţii reflectă modificarea medie a preţurilor bunurilor

materiale şi a tarifelor la serviciile folosite de către populaţie. Este utilizat de către

economişti pentru a stabili necesarul de bani pe cap de locuitor, astfel încât să fie

menţinut un anumit standard de viaţă.

Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă

ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi

consumaţi.