Economie mondiala 2010

51
1 ECONOMIE MONDIALĂ Prof. Univ. Dr. RODICA MILENA ZAHARIA Disciplina Economie Mondială are drept obiective familiarizarea cursantilor programului de master cu cele mai utilizate concepte ale domeniului economiei mondiale, dezvoltarea abilităţilor de analiză şi interpretare a fenomenelor mondo-economice, precum şi a implicaţiilor acestor fenomene asupra economiilor naţionale. Sistemul economiei mondiale Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Foarte mult timp, de la începuturile societăţii omeneşti şi mult timp după perioada revoluţiilor industriale, schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală. Economia avea un caracter închis, tinzând în principiu, doar spre satisfacerea autoconsumului 1 În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice, ce au permis includerea în circuitul economic al unor vaste regiuni de pe glob. Acest lucru s-a constituit într-un impuls dat vieţii economice şi comerţului în egală măsură, creşterile acestuia fiind evidente şi într-un ritm nemaiîntâlnit. Acest lucru s-a datorat în mod deosebit faptului că principalii piloni ai economiei perioadei respective (Europa şi America) erau „specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni . 2 Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde treptat, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond, astfel încât se poate considera că secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale. Constituirea pieţei mondiale nu putea rămâne fără efecte majore în ceea ce priveşte producţia şi schimbul de bunuri. Apariţia pieţei mondiale a stimulat apariţia şi dezvoltarea manufacturilor, care, la rândul lor, au stimulat dezvoltarea comerţului exterior şi trecerea de la o economie închisă, destinată satisfacerii la nivel primar a autoconsumului, la o economie orientată către piaţă, către schimb. . În această perioadă se constată unele obstacole în calea deschiderii totale a economiei, obstacole ce nu vor putea fi înlăturate decât la începutul secolului XIX, o dată cu prima revoluţie industrială. Aceste obstacole, de origine politică, economică şi chiar extraeconomică (lipsa centralizării puterii politice, natura relaţiilor de schimb între state şi coloniile lor, relaţii bazate pe exploatare de tip colonial în primul rând, şi nu pe un excedent intern al producătorilor) vor fi treptat depăşite o dată cu progresul tehnic, ceea ce va duce la o creştere a productivităţii muncii, cu înlăturarea regimurilor feudale refractare la progres, urmată de o centralizare statală şi, nu în ultimul rând, perfecţionarea normelor juridice, care vor duce la o „disciplinare” a relaţiilor comerciale, creându-se, în acest fel, premisele pentru apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare. Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform 3 Se conturează o tendinţă de specializare internaţională în producţie, apare o nouă diviziune socială a muncii, cea mondială, se dezvoltă un schimb reciproc de activităţi care depăşeşte limitele microeconomicului, făcând trecerea către internaţionalizarea economiei. Dezvoltarea economiilor naţionale a determinat adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care, la rândul ei, a constituit baza obiectivă a interrelaţiilor dintre economiile naţionale. . Odată constituită, economia mondială unică nu reprezintă un proces finit, dezvoltarea va continua, structura sa va deveni tot mai complexă; totodată, pe măsura dezvoltării producţiei, a 1 Gheorghe Creţoiu, M. Chirilă (coord.), „Economia mondială”, Editura Porto Franco, Galaţi, 2000, p.21. 2 Idem p.24. 3 St. Dumitrescu, Ana Bal, „Economie mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.45.

description

 

Transcript of Economie mondiala 2010

Page 1: Economie mondiala 2010

1

ECONOMIE MONDIALĂ Prof. Univ. Dr. RODICA MILENA ZAHARIA

Disciplina Economie Mondială are drept obiective familiarizarea cursantilor programului

de master cu cele mai utilizate concepte ale domeniului economiei mondiale, dezvoltarea abilităţilor de analiză şi interpretare a fenomenelor mondo-economice, precum şi a implicaţiilor acestor fenomene asupra economiilor naţionale.

Sistemul economiei mondiale

Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Foarte mult timp, de la începuturile societăţii omeneşti şi mult timp după perioada revoluţiilor industriale, schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală. Economia avea un caracter închis, tinzând în principiu, doar spre satisfacerea autoconsumului1

În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice, ce au permis includerea în circuitul economic al unor vaste regiuni de pe glob. Acest lucru s-a constituit într-un impuls dat vieţii economice şi comerţului în egală măsură, creşterile acestuia fiind evidente şi într-un ritm nemaiîntâlnit. Acest lucru s-a datorat în mod deosebit faptului că principalii piloni ai economiei perioadei respective (Europa şi America) erau „specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni

.

2

Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde treptat, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond, astfel încât se poate considera că secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale. Constituirea pieţei mondiale nu putea rămâne fără efecte majore în ceea ce priveşte producţia şi schimbul de bunuri. Apariţia pieţei mondiale a stimulat apariţia şi dezvoltarea manufacturilor, care, la rândul lor, au stimulat dezvoltarea comerţului exterior şi trecerea de la o economie închisă, destinată satisfacerii la nivel primar a autoconsumului, la o economie orientată către piaţă, către schimb.

.

În această perioadă se constată unele obstacole în calea deschiderii totale a economiei, obstacole ce nu vor putea fi înlăturate decât la începutul secolului XIX, o dată cu prima revoluţie industrială. Aceste obstacole, de origine politică, economică şi chiar extraeconomică (lipsa centralizării puterii politice, natura relaţiilor de schimb între state şi coloniile lor, relaţii bazate pe exploatare de tip colonial în primul rând, şi nu pe un excedent intern al producătorilor) vor fi treptat depăşite o dată cu progresul tehnic, ceea ce va duce la o creştere a productivităţii muncii, cu înlăturarea regimurilor feudale refractare la progres, urmată de o centralizare statală şi, nu în ultimul rând, perfecţionarea normelor juridice, care vor duce la o „disciplinare” a relaţiilor comerciale, creându-se, în acest fel, premisele pentru apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare. Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform3

Se conturează o tendinţă de specializare internaţională în producţie, apare o nouă diviziune socială a muncii, cea mondială, se dezvoltă un schimb reciproc de activităţi care depăşeşte limitele microeconomicului, făcând trecerea către internaţionalizarea economiei. Dezvoltarea economiilor naţionale a determinat adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care, la rândul ei, a constituit baza obiectivă a interrelaţiilor dintre economiile naţionale.

.

Odată constituită, economia mondială unică nu reprezintă un proces finit, dezvoltarea va continua, structura sa va deveni tot mai complexă; totodată, pe măsura dezvoltării producţiei, a

1 Gheorghe Creţoiu, M. Chirilă (coord.), „Economia mondială”, Editura Porto Franco, Galaţi, 2000, p.21. 2 Idem p.24. 3 St. Dumitrescu, Ana Bal, „Economie mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.45.

Page 2: Economie mondiala 2010

2

revoluţionării mijloacelor de transport, a telecomunicaţiilor şi a tehnologiei informaţiei se vor crea condiţiile materiale spre un nou salt, spre un nivel superior al schimbului reciproc de activităţi.

Ţinând seama de toate acestea, este evident că „...lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice şi sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am trecut de la cei patru sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre unităţile de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a ceea ce eu numesc «politica post-capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale, statele-naţiuni şi structurile locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista”4

În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente derivate, de legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială

.

5

.

1.1. Economiile naţionale Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale, statele suverane, sunt constituenţii fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază statul suveran. Chiar dacă în ultima vreme sunt tot mai multe voci care consideră că sub impactul globalizării, statul naţiune şi economiile naţionale în forma actuală nu mai au un viitor îndelungat, este puţin probabil ca acestea să dispară. Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional 6

Caracterizarea economiilor naţionale se poate face avându-se în vedere mai multe aspecte. În afara celor demo-geografice, care au în vedere dimensiunea teritoriului sau mărimea populaţiei, din punct de vedere economic cele mai utilizate criterii de clasificare sunt cele legate de dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective.

. O economie naţională nu poate fi definită în afara unui teritoriu naţional şi a unei populaţii. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări şi a unui aparat de producţie capabil să valorifice resursele, să creeze valoare şi să îmbogăţească naţiunea.

PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii unei ţări. PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce acţionează în afara graniţelor. Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil. dolari, SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare potenţial economic. Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează, în ultimă instanţă capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe. Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Ţările dezvoltate sunt mult mai omogene decât cele în dezvoltare. Cele mai multe dintre ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de ţări avansate sunt şi ţări extrem de sărace.

4 Peter F. Drucker, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti 1999, p.37. 5 Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg.46 6 Idem

Page 3: Economie mondiala 2010

3

PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci, valoarea banilor nu este aceeaşi. Alături de PIB pe locuitor, în definirea nivelului de dezvoltare se înscrie şi structura economiei. Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar, care cuprinde agricultura şi industria extractivă, sectorul secundar, cu accentul pe industria prelucrătoare şi sectorul terţiar, cel al serviciilor. În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi indicele dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităţilor de a alege ale omului, (...) de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea, educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe locuitor)7

.

1.2. Ordinea economică internaţională Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare în timp şi spaţiu a

elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului economic mondial8

Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni de a utiliza activele sale tangibile şi intangibile, astfel încât aceasta să influenţeze comportamentul altor naţiuni. Puterea mai poate fi definită şi ca acţiunea de a determina pe cineva să facă ceea ce nu doreşte să facă sau să împiedice pe cineva să facă ceea ce doreşte să facă

.

9

Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei unui stat şi de a determina o anumită ordine internaţională. Exemplele sunt numeroase, de altfel, actuala ordine internaţională este determinată într-o proporţie semnificativă de rezultatul confruntării militare din cel de-al doilea război mondial.

. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militară, pe cale economică, politică sau prin influenţă.

Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de a influenţa raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa economiilor lor şi nu pe cale militară.

Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii internaţionale. De exemplu, SUA îşi foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu.

În ceea ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor economice. Poate că exemplul cel mai ilustrativ în ceea ce priveşte influenţa la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice. Vaticanul nu dispune de putere militară şi nici de o forţă economică semnificativă, dar exercită o influenţă deosebită în relaţiile internaţionale. Presiunile exercitate de Biserica Catolică sunt considerate a fi fost foarte importante în răsturnarea comunismului în Europa de Est. De asemenea, încheierea păcii în Mozambic între gherilile militare şi trupele guvernamentale s-a realizat tot prin exercitarea influenţei Vaticanului.

Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial a impus în fruntea ierarhiei raportului de forţe la nivel internaţional ţările membre ale coaliţiei învingătoare. Colaborarea din primii ani de după război s-a transformat într-o concurenţă acerbă, atât între statele capitaliste dezvoltate, dar şi între acestea şi

7 www.undp.org 8 Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg.38 9 Peter J. Andersen – „Global Politics of power, justice and death. An introduction to international relations”, Routledge, London, pg. 13 - 17

Page 4: Economie mondiala 2010

4

noul bloc comunist, al cărui lider era URSS. Pe fondul acestei înfruntări, atât în plan economic, dar şi ideologic, tot mai multe state şi-au cucerit independenţa. A început „bătălia” pentru atragerea acestor ţări în sfera de influenţă a unuia sau altuia dintre cele două blocuri. În plan economic, în ciuda unor avansuri înregistrate de noile state independente, performanţele lor erau departe de cele menite să aducă prosperitatea pentru cetăţenii lor. Pe parcursul a trei decenii, în planul relaţiilor internaţionale s-au acumulat numeroase tensiuni, alimentate fiind deopotrivă de incapacitatea statelor în dezvoltare de a face faţă problemelor interne şi de atitudinea oarecum sfidătoare a ţărilor dezvoltate şi a companiilor transnaţionale, care ignorau în bună măsură guvernele ţărilor în dezvoltare pe teritoriul cărora acţionau.

Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a părut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme acumulate în plan internaţional (războiul rece, suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neîmplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru ţările în dezvoltare, etc.). Conceptul de Nouă Ordine Internaţională a fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a Şasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU, când a fost adoptat un manifest intitulat „Declaraţia şi Programul de Acţiune pentru o Nouă Ordine Internaţională”. Noua ordine internaţională este, de fapt, un document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional, care să permită ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească o ieşire din starea de sărăcie în care se ală. Printre prevederile acestui document se numără:

- creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare în concordanţă cu cele ale ţărilor dezvoltate,

- dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie separat de cel al investiţiilor străine,

- atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare,

- tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate, - reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice

desfăşurate pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de străini.

Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forţe în plan internaţional a constituit-o crearea OPEC şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a determinat apariţia unor sume uriaşe obţinute de ţările exportatoare de petrol şi transformarea unora dintre acestea în noii îmbogăţiţi ai lumii. Altfel, Noua Ordine Economică Internaţională nu a rămas altceva decât un strigăt al Sudului subdezvoltate, în parte datorită dezbinării existente chiar între statele ce trebuiau să se numere printre beneficiarii acestui document şi în parte datorită politicii duse de ţările dezvoltate, care, în plină recesiune, nu au avut nici un interes să finanţeze proiectele propuse de Declaraţie. Cert este că termenii schimbului au continuat să se deterioreze în defavoarea ţărilor în dezvoltare, iar alte probleme, cum ar fi cele legate de datorie externă sau decalaje economice s-au acutizat, transformându-se în adevărate probleme globale.

Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice: - economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de

ponderile acestora în PIB-ul mondial, în comerţul internaţional etc, cât şi de influenţa lor politică. Ele domină organizaţiile internaţionale, întreaga structură instituţională internaţională, care „moşteneşte” realitatea de după cel de-al doilea război mondial,

- ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii şi cel mai mare teritoriu, nu au aceeaşi forţă economică şi cu siguranţă nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În ultimele decenii, însă, se observă o adevărată „ofensivă” a ţărilor în dezvoltare în ceea ce priveşte restructurarea relaţiilor ierarhice în economia mondială. Această ofensivă a fost posibilă în urma unor modificări în raporturile de forţă, cum ar fi impunerea ţărilor producătoare de petrol, adâncirea decalajelor internaţionale, exploziei demografice şi a altor probleme, ce au depăşit graniţele naţionale şi s-au transformat în probleme globale. Ţările dezvoltate nu au mai putut ignora aceste

Page 5: Economie mondiala 2010

5

probleme, devenite adevărate ameninţări la adresa securităţii internaţionale şi au început să privească cu mai multă deschidere o rearanjare a relaţiilor internaţionale,

- sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului şi la „îmbrăţişarea” aproape unanimă a valorilor economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor capitaliste dezvoltate în dominaţia mondială. Lupta pentru împărţirea lumii în zone de influenţă pe criterii ideologice, s-a transformat într-o comuniune de opinii în legătură cu superioritatea doctrinei capitaliste

- dincolo de tradiţionale instrumente de persuasiune la nivel internaţional (forţa economică, forţa politică) au apărut şi altele, ca populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că populaţia acestor două ţări numără o treime din populaţia mondială. Probleme sociale au început să influenţeze puternic ordinea economică internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum ar fi investiţiile străine, probleme de mediu, migraţia internaţională, etc.,

- creşterea interdependenţelor ca urmare a fenomenului de globalizare dă mult mai multă instabilitate mediului internaţional. Economiile naţionale au devenit deosebit de interdependente, astfel încât anumite instrumente de politică internă sunt mai puţin efective, iar altele au un efect ridicat asupra concurenţei la nivel internaţional. De asemenea, domenii altădată considerate de natură internă sunt probleme globale, cu efect asupra tuturor ţărilor lumii şi care necesită cooperarea tuturor ţărilor lumii pentru a putea fi rezolvate. 1.3. Diviziunea internaţională a muncii

Diviziunea internaţională a muncii este expresia specializării indivizilor sau grupurilor de agenţi economici, care participă la activitatea economică mondială. Specializarea internaţională este determinată de mai mulţi factori, printre care se pot enumera:

- realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporţii diferite,

- resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o ţară la alta, de la un agent economic la altul. În general, este mult mai firească specializarea în industrii în care resursele sunt mai abundente şi mult mai costisitoare specializarea în domenii care se bazează pe resurse mult mai puţin accesibile,

- mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internaţional, astfel încât nu se realizează o egalizare instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit de resurse.

Specializarea internaţională a cunoscut o evoluţie constantă, pe măsura dezvoltării activităţii la nivel internaţional. Dacă până la cel de-al II război mondial, specializarea internaţională urmărea îndeaproape relaţia metropole – colonii, cu o specializare primară pentru colonii (agricultură şi industrie extractivă), coloniile fiind furnizoare de materii prime pentru metropole, evoluţia societăţilor transnaţionale, apariţia de noi state independente, care au trecut la dezvoltarea unor structuri economice tot mai diverse, progresul tehnico – ştiinţific fără precedent din ultimele decenii, dar şi acutizarea relaţiei dintre nevoile tot mai diverse şi mai numeroase şi resursele rare şi creşterea interdependenţelor dintre statele lumii, ca urmare a procesului de globalizare, au contribuit la dezvoltarea şi adâncirea specializării internaţionale, de la o specializare intersectorială (de tip agricultură – industrie), la o specializare interramură (industrie - industrie) şi intraramură (chimie – chimie). Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale comerţului internaţional, printre care cele mai importante pot fi considerate următoarele:

- teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, consideră că este benefică specializarea în realizarea acelor produse în care o naţiune deţine un avantaj absolut. Avantajul absolut poate fi ilustrat printr-un exemplu: dacă două ţări produc două bunuri, vin şi stofă şi costul unei unităţi de vin este mai mic în ţara A decât costul unei unităţi de vin din ţara B, este benefic pentru ţara A să se specializeze în producţia vinului şi ţara B în producţia stofei.

Page 6: Economie mondiala 2010

6

- Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine şi îmbunătăţeşte teoria avantajului absolut, demonstrând că şi în cazul în care o ţară nu deţine nici un avantaj absolut (în exemplul creat anterior, ţara A produce şi stofa mai ieftin decât ţara B), se poate specializa în producţia acelui bun pe care îl realizează cu cele mai mici eforturi şi poate participa la comerţul internaţional în mod benefic. Altfel spus, dacă ţara B produce mai ieftin stofă decât vin, este mai benefic pentru ea să se specializeze în producţia de stofă.

- Modelul Heckscher – Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producţie a ţărilor lumii. Resursele influenţează posibilităţile de producţie ale unei ţări, de aceea, tendinţa de specializare în crearea acelor bunuri, care sunt intensive în factorul abundent, este mai puternică. Dacă, de exemplu, ţara A are din abundenţă capital, ea se va specializa în realizarea de produse intensive în capital, dacă ţara B are din abundenţă forţă de muncă, se va specializa în realizarea de produse intensive în muncă.

Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut şi relativ, operează pe premisa unui comerţ liber şi în condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit, o serie de factori fiind consideraţi determinanţi în schimbarea abordării specializării internaţionale10

- economiile de scară enorme, care au apărut în anumite industrii, au determinat naşterea monopolurilor şi monopsonurilor,

:

- puterea companiilor transnaţionale a crescut foarte mult, ceea ce a permis acestora să influenţeze piaţa mondială,

- creşterea protecţionismului şi a intervenţiei statului, cu efect asupra comerţului internaţional, - apariţia blocurilor regionale. Aceşti factori au determinat construirea altor teorii, care să explice motivaţiile specializării

internaţionale şi sursele de competitivitate la nivelul firmei, a ramurilor economice sau a ţărilor. În acest sens, pot fi amintite teoria comerţului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui Michael Porter.

Teoria comerţului strategic11

În ceea ce priveşte teoria avantajelor competitive, Michael Porter

recunoaşte că guvernele şi STN pot interveni strategic în comerţul internaţional prin următoarele mijloace: blocarea accesului pe pieţe prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de promovare şi investiţii ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a reduce preţurile şi a elimina noii concurenţi, practica de dumping, pentru a câştiga cote cât mai mari de piaţă, „strategii de întâietate” în inovare, design, cercetare dezvoltare şi penetrarea pieţelor pentru a combate avantajele competitive ale concurenţilor, susţinerea de către stat a cercetării – dezvoltării şi a noilor tehnologii, alternând cu subvenţii pentru companiile autohtone, descurajând, în felul acesta, intrarea pe piaţă a concurenţilor străini înaintea firmelor autohtone. Rezultă că specializarea internaţională nu mai este rezultatul exclusiv al eficienţei utilizării factorilor de producţie, ci a unui complex de factori economici şi noneconomici, interni şi externi, care pot distorsiona fluxurile comerciale internaţionale sau care pot determina schimbarea specializării.

12

Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaţionale depinde de patru atribute naţionale, ce definesc mediul economic în care firmele acţionează şi care influenţează capacitatea de a concura la nivel internaţional:

pleacă de următoarele întrebări: de ce naţiunile reuşesc în anumite domenii pe piaţa internaţională, care este influenţa naţiunii asupra concurenţei în anumite industrii, de ce anumite firme ale unei anumite naţiuni aleg anumite strategii concurenţiale.

- condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la forţa de muncă înalt calificată şi nivelul de dezvoltare al infrastructurii,

- condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de exigenţă al consumatorilor autohtoni,

10 Edgar P. Hibbert – „International Business – Stategy and Operation”, MacMillan Business, Lonadon, Hampshire, 1997, pg. 3-10 11 Idem pg. 34 -47 12 Idem

Page 7: Economie mondiala 2010

7

- situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora va influenţa nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză,

- structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivităţii. Astfel, specializarea în domenii care beneficiază de aceste atribute naţionale vor avea succes în

plan internaţional. Nivelul diferit al acestor atribute determină, în viziunea susţinătorilor acestei teorii, diferenţele în specializarea internaţională.

Economia mondială cunoaşte grade diferite de specializare internaţională13

. Ţările dezvoltate se regăsesc pe cea mai înaltă treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic şi reuşind să se specializeze în produse cu valoare adăugată mare. Ţările în dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară, care nu permite obţinerea de beneficii şi care face dificilă acumularea de bogăţie.

Organizaţii internaţionale Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast. Astăzi se consideră că funcţionează o multitudine de organizaţii, grupate după mai multe criterii. Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de acţiune. În această categorie pot fi identificate organizaţii economice, organizaţii profesionale, organizaţii politice, organizaţii culturale, organizaţii ştiinţifice etc. Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale, în funcţie de statutul membrilor săi (guverne, în cazul celor guvernamentale şi asociaţii sau persoane particulare în cazul celor neguvernamentale). În capitolul ce urmează, vom încerca să prezentăm caracteristicile celor mai importante dintre organizaţiile economice internaţionale, cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale. 2.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor Unite ONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde, alături de ONU, şi agenţiile specializate ale acesteia) sunt, poate, cele mai cunoscute dintre organizaţiile internaţionale. Considerată organizaţia cu vocaţie universale, ONU numără astăzi 191 de ţări, ceea ce îi conferă statutul de cea mai cuprinzătoare dintre organizaţii, sub aspectul participării, dar şi sub aspectul domeniilor de acţiune, fapt relevat de obiectivele organizaţiilor ce compun Sistemul ONU. ONU a fost creat în urma celui de-al doilea război mondial, în 1945, şi mulţi dintre criticii acestei instituţii consideră că această instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani. Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU este Charta Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945 de cele 50 de state fondatoare ale organizaţiei. Charta stabileşte drepturile şi obligaţiile ţărilor membre, precum şi structura organizaţiei. Considerată tratat internaţional, Charta se fundamentează pe principiile dreptului internaţional, de egalitate în drepturi a statelor suverane şi de interzicere a folosirii forţei în relaţiile internaţionale. Scopurile Naţiunilor Unite sunt:

- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, - dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în

drepturi şi a autodeterminării popoarelor, - cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale şi

umanitare la nivel internaţional şi promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,

- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

13 Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 35

Page 8: Economie mondiala 2010

8

În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei, ONU trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:

- organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor, - toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit

Chartei, - diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi

securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie, - renunţarea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei în relaţiile internaţionale, - membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea, în

conformitate cu prevederile prezentei Charte şi se vor abţine de a susţine statele împotriva cărora ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere,

- nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat.

Limbile oficiale ale ONU sunt chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. Alături de acestea, limba arabă este limbă oficială pentru lucrările Adunării Generale, Consiliului de Securitate şi Consiliului Economic şi Social. Structura organizatorică a ONU este formată din următoarele principale organisme: Adunarea generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul şi Consiliul de Tutelă. Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU. Fiecare stat membru este reprezentat de cel mult cinci reprezentanţi şi are dreptul la un singur vot, ceea ce aduce pe picior de egalitate toate statele membre ale organizaţiei. Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU. Deciziile importante, ca admiterea de noi membri, probleme legate de pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu o majoritate de 2/3 din voturi. Celelalte chestiuni ce sunt supuse aprobării Adunării Generale se iau cu majoritate simplă. Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunt următoarele:

- examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor,

- discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi securităţii supusă atenţiei de către orice membru al ONU,

- poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională,

- iniţiază studii şi recomandări în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul economic , social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijinirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii, fără nici un fel de discriminare,

- aprobă bugetului Naţiunilor Unite - alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, membri ECOSOC, membrii

Consiliului de Tutelă, judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie (împreună cu Consiliul de Securitate), numeşte, la recomandarea Consiliului de Securitate, Secretarul General al ONU.

Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual, în septembrie, şi în sesiuni speciale, la cererea Consiliului de Securitate, a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur membru, dacă majoritatea membrilor sunt de acord. Sesiunile de urgenţă pot fi convocate în 24 de ore, în aceleaşi condiţii. Consiliul de Securitate Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este aceea de a menţine pacea şi securitate internaţională. El este alcătuit din 15 membri, 5 permanenţi (SUA, Franţa, Marea Britanie, China, Federaţia Rusă) şi 10 nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani. Deciziile în cadrul Consiliului de Securitate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni de procedură. În problemele importante, majoritatea de 9 voturi trebuie să includă votul afirmativ al

Page 9: Economie mondiala 2010

9

tuturor celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, cunoscută ca Unanimitatea Marilor Puteri sau ca dreptul de veto. Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca şi sancţiuni colective împotriva unei agresiuni. Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt:

- investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar putea conduce la fricţiuni internaţionale, - recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor dispute, - determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a unei agresiuni şi recomandă

măsuri ce trebuie întreprinse în acest sens, - invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice sau alte măsuri, care nu implică

utilizarea forţei, pentru a preveni sau a stopa agresiunea, - întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor, - exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice, - recomandă Adunării Generale numirea Secretarului General şi, împreună cu Adunarea

Generală, numeşte judecătorii Curţii Internaţionale de justiţie. Consiliul Economic şi Social ECOSOC este principalul organ al ONU însărcinat cu coordonarea acţiunilor din domeniul economic şi social, atât ale ONU, cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor instituţii din Familia ONU. ECOSOC:

- serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme economice şi sociale la nivel internaţional şi formulează recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite,

- realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de interes, - promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului, - organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a fi supuse Adunării

Generale, în domenii de competenţa sa, - se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în probleme ce ţin de competenţa

ECOSOC. Consiliul de Tutelă Acest organism are drept principală sarcină supravegherea administrării teritoriilor aflate sub tutela ONU. Teritoriile aflate sub tutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul ONU şi care nu se pot autoguverna. De aceea, principalul obiectiv al Consiliului de Tutelă este de a sprijini populaţia acestor teritorii spre dezvoltarea progresivă către autodeterminare şi independenţă, ţinând cont de condiţiile specifice fiecărui teritoriu, de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic şi comercial a tuturor cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite. Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate sub tutelă era de 72, în 1998 se mai aflau sub administrare doar 17. Curtea Internaţională de Justiţie Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism juridic al ONU, ale cărui atribuţii ţin de reglementarea diferendelor dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor specializate. Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15 judecători, aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, pentru un mandat de nouă ani, cu posibilitatea realegerii. O ţară nu poate avea doi judecători la Curtea Internaţională de Justiţie. Secretariatul Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite. Personalul Secretariatului numără în jur de 8 600 persoane, care acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor ai căror cetăţeni sunt. Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrul ONU. El este, deopotrivă, diplomat, activist, conciliator, avocat şi are obligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate prin Charta Naţiunilor Unite.

Page 10: Economie mondiala 2010

10

Cel mai important rol al secretarului general este acela de îndeplinire a „bunelor oficii”, respectiv demersurile pe care acesta le face public sau privat pentru a preveni disputele internaţionale, a opri escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele la masa tratativelor. Prezentul Secretar General ONU este Kofi Annan, din Ghana. 2.1.1.Reforma ONU. Realizări şi neîmpliniri ale ONU Activând ca una dintre cele mai vechi organizaţii, ONU a fost nu de puţine ori criticat pentru neconcordanţa dintre măsurile adoptate şi principiile Chartei, pentru lipsa sa de reacţie în anumite momente, pentru realizările destul de palide în comparaţie cu gravele probleme cu care se confruntă omenirea. Multe dintre criticile aduse ONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia, structură ce reflectă disproporţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şi capacitatea acestora de a impune anumite rezoluţii şi care este apreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde realităţii 14

Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice, care contribuie cu mai mult la bugetul ONU decât ţări ce se află în structura Consiliului de Securitate. Germania şi Japonia sunt egalii, în domeniul economic, ai Franţei sau Marii Britanii, iar în plan politic, în cadrul ONU, interesele lor sunt reprezentate în aceeaşi măsură ca şi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. În altă ordine de idei, multe ţări nici nu existau la constituirea ONU, dar astăzi nu mai pot fi ignorate în plan internaţional. La ora actuală, se discută tot mai des despre o adevărată reformă a organismelor ONU, cel mai vizat fiind, desigur, Consiliul de Securitate. Germania, Japonia, India, Brazilia şi Nigeria bat la poarta Consiliului de Securitate ca membri permanenţi, pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte mai corect realitatea din plan internaţional. În plus, o astfel de propunere ar da o mai mare reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foarte mare măsură interesele ţărilor bogate.

. De departe, cea mai puternică dintre structurile ONU este Consiliul de Securitate, singurul autorizat să intervină armat atunci când un stat agresează alt stat. Componenţa Consiliului de Securitate, de exemplu, este expresia unui raport de forţe dominat de statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial.

Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat de activitatea acestei organizaţii. Între obiectivele acesteia se înscriu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi preocuparea pentru reducerea sărăciei în lume. Astăzi sunt peste un miliard de oameni ce trăiesc la limita minimă a sărăciei, iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor fundamentale ale omului. Fiind considerată „prizoniera” intereselor ţărilor bogate şi a membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate, ONU fie nu a acţionat, fie acţiunile sale au fost timide şi lipsite de orice rezultate. Africa, de exemplu, este una din regiunile cele mai sărace ale lumii şi multe dintre tragedii s-au consumat pe acest continent. Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse. Funcţionarii ONU au salarii de două ori mai mari decât omologii lor ce activează în organizaţii neguvernamentale, iar rezultate de două ori mai slabe. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţia acestora îi fac pe unii analişti să considere că personalul acţionează în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în slujba idealurilor care au condus la crearea organizaţiei. Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite, pacea şi securitatea internaţională sunt considerate a fi deziderate mult prea îndepărtate. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lumea este departe de a fi cunoscut cu adevărat pacea. În fiecare colţ al lumii au izbucnit războaie, în unele dintre ele fiind angrenate chiar naţiunile Unite (războiul din Coreea). Unii analişti consideră că, de fapt, ONU a devenit marioneta marilor puteri, în special SUA, făcând evident aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit.

14 Una dintre primele crize izbucnite la nivelul organizaţiei a avut loc nu la mult timp de la înfiinţarea sa, odată cu problemele din Coreea şi implicarea ONU în primul său război. Ca urmare a divergenţelor dintre SUA şi URSS, urmată de părăsirea Consiliului de Securitate de către cea din urmă, centrul de greutate este deplasat către Adunarea Generală. Prin rezoluţia Acheson (după numele Secretarului de Stat american de la acea vreme) din noiembrie 1950, se instituie posibilitatea ca Adunarea Generală să se substituie Consiliului de Securitate în situaţia în care acesta din urmă se află în imposibilitatea de a face faţă responsabilităţilor sale privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Urmare a acelei crize, primul Secretarul General al ONU, norvegianul Trygve Lie, a demisionat.

Page 11: Economie mondiala 2010

11

Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUA poate fi identificat în situaţia ocupării prin forţă a Kuweitului de către Irak in 1990. Sub o motivaţie discutabilă, regimul de la Bagdad călca teritoriul kuweitian, anexându-l. ONU a adoptat mai multe rezoluţii, încercând să facă guvernul irakian să părăsească teritoriul ilegal anexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. Pe de altă parte, ONU îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei rezoluţii. Irakul refuză să se supună. In această situaţie, NATO si Pentagonul fac presiuni pentru o intervenţie militară americană în zonă, cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. În cele din urmă, Consiliul a adoptat Rezoluţia 665, prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. Este vorba de cedarea ONU în faţa SUA şi a aliaţilor săi din NATO?

La 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fost ţinta unor atentate cu bombă. 263 de morţi, din care 12 americani. Casa Albă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi, fără a exista o permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU, lansează 75 de rachete de croazieră asupra Sudanului si Afghanistanului. Bilanţul - mai mulţi morţi şi un scandal de proporţii, dat fiind faptul că ţintele considerate de CIA teroriste, s-au dovedit a fi fabrici de medicamente.

Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îl reprezintă războiul din Irak. Intervenţia SUA şi a aliaţilor săi a fost motivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice, care, în urma intervenţiei armate, nu s-au putu găsi. Scandalurile imense ce au apărut ulterior, precum şi dezvăluirile făcute de diverse oficialităţi americane şi britanice în legătură cu manipularea dovezilor, au determinat numeroase manifestări ale opiniei publice împotriva Războiului din Irak. Dar cel mai interesant aspect este acela că cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au grupat în trei tabere total opuse. Franţa a cerut insistent ca intervenţia în Irak să nu aibă loc fără girul Consiliului de Securitate, anunţând că este împotriva acestei intervenţii fără argumente evidente şi dovezi clare. Marea Britanie a susţinut SUA, China şi Rusia au avut o atitudine mai rezervată, dar mai aproape de cea a Franţei. SUA a încercat să obţină o aprobare de moral prin obţinerea a 9 voturi din cele 15, dar a renunţat şi la aceasta, dat fiind faptul că nu întrunea nici aceste voturi. Intervenţia a avut loc, iar implicaţiile în plan politic şi al raportului de forţe în plan internaţional au fost extrem de puternice şi complexe. ONU a apărut în ochii opiniei publice ca având un rol pur decorativ şi fiind o marionetă în mâna SUA, UE a demonstrat că, în ciuda realizărilor obţinute în plan economic, ca entitate, în plan politic nu sunt decât individualităţi, sentimentele antiamericane au sporit în lumea musulmană, în general, şi în cea arabă în special, şi ceea ce este mai îngrijorător, terorismul nu a fost îngenuncheat, el culminând cu atacurile din Spania, care au determinat mai multe state să-şi anunţe retragerea din coaliţie. În decursul anilor, ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat în universalitate, aşa cum aprecia şi Robert Schuman. Universalitatea câştigată, ca şi omogenitatea pierdută, îşi au corespondenţa în numărul mare de ţări care şi-au câştigat independenţa şi care au devenit membre ONU, cu niveluri de dezvoltare dintre cele mai diverse. La înfiinţarea organizaţiei, Africa a avut 4 membri fondatori, astăzi are peste 40 de reprezentanţi. Aceste diferenţe dintre puterea economică a celor mai multe state şi componenţa organismelor ONU au dus la o aşa numită împărţire a forţelor. Deţinând două treimi din numărul statelor membre, ţările dezvoltate sunt în minoritate în Adunarea Generală, pe când în Consiliul de Securitate au majoritatea. Realizarea unor astfel de axe ar putea bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efecte negative asupra întregii comunităţi internaţionale. Astăzi, lumea este împărţită în blocuri comerciale, militare şi politice care joacă un rol mult mai important decât Naţiunile Unite. Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şi multe dintre reuşitele acestei organizaţii. Numărul mare de membri reprezintă, în ultimă instanţă, încununarea eforturilor organizaţiei privind autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şi recunoaşterea de către întreaga comunitate internaţională, prin intermediul ONU, a suveranităţii fiecăruia dintre membri săi. Acordurile internaţionale semnate în cadrul agenţiilor specializate ale ONU sunt expresia preocupărilor acestui for pentru o reglementare în plan internaţional, cu o cât mai largă participare, a principalelor aspecte ce guvernează viaţa economică, politică şi socială a tuturor statelor.

Page 12: Economie mondiala 2010

12

De la crearea sa, ONU s-a îmbogăţit continuu, nu doar cu noi membri, ci şi cu problemele acestora. Începând cu anii ’50, tot mai multe state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit membre ale marii familii a Naţiunilor Unite. Din păcate, independenţa politică nu a adus cu sine şi independenţa economică sau bunăstarea noilor popoare. Conştientizând problemele ce aveau să apară mai târziu, ONU a iniţiat Decadele Dezvoltării15

Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şi stipula angajamentul statelor membre de a stimula şi consolida politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere economică al ţărilor mai puţin avansate de cel puţin 5% pe an.

, care reprezintă demersuri ale comunităţii internaţionale în vederea promovării progresului economic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate.

Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării, lansat în perioada 1971-1980, stabilea niveluri de creştere pentru o serie de indicatori, cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor, în ţările în dezvoltare, cu ritmuri de 6%, respectiv 3,5% pe an. De asemenea, s-a stabilit un ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea acestor obiective, cum ar fi încheierea de acorduri pentru produsele de bază, sprijinirea expansiunii şi diversificării exporturilor de produse semifinite şi manufacturate, acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate într-un volum minim de 0,7% PNB – ul ţărilor dezvoltate. În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrul Deceniului Trei pentru Dezvoltare (1981-1990). Stabilind obiective cantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de creştere pentru ţările în dezvoltare de 7%), se preconiza reducerea cu 19% a decalajelor economice medii faţă de ţările dezvoltate până în 1990, precum şi schimbări în economia mondială prin negocieri la nivel global. Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990, la o sesiune specială a Adunării Generale, pentru revitalizarea creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin avansate, stabilind patru domenii prioritare: sărăcie şi hrană, resurse umane şi dezvoltare instituţională, populaţie şi mediu. Obiectivele propuse în acest deceniu au fost mult mai vagi decât cele stabilite în deceniile anterioare. În ciuda eforturilor depuse, nici una din ţintele propuse în cele patru decenii nu a fost atinsă. O analiză făcută la mijlocul Deceniului Trei arăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a încetinit, iar decalajul faţă de ţările sărace a crescut. Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă, la nivelul Organizaţiei, a principalelor probleme cu care se confruntă astăzi lumea. Definită „Obiectivele Mileniului”, declaraţia ONU a plecat de la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute a cooperării la nivel internaţionale pentru a eradica sau a diminua cele mai grave neajunsuri ale societăţii contemporane. Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8, fiecare dintre ele având ţinte precise. Orizontul de timp pentru atingerea ţelurilor propuse este 2015.

1. Eradicarea sărăciei extreme. În cadrul acestui obiectiv, Naţiunile Unite îşi propun ca prin acţiunile promovate şi prin cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească proporţia celor ce trăiesc sub un dolar pe zi şi a celor care suferă de foame.

2. Educaţie pentru toţi. Conform acestui obiectiv, toate fetele şi băieţii trebuie să finalizeze cursurile primare.

3. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active în societate a femeilor. Până în 2005 se propune eliminarea inegalităţilor de cuprindere în şcoala primară a fetelor şi băieţilor, iar până în 2015, eliminarea tuturor discriminărilor dintre sexe, la toate nivelurile.

4. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor, respectiv reducerea cu două treimi a ratei mortalităţii în rândul copiilor până în cinci ani.

5. Îmbunătăţirea asistenţei maternale, reducerea cu ¾ a ratei mortalităţii la naştere a mamelor. 6. Combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli. Ţintele acestui obiectiv sunt: stoparea şi

combaterea răspândirii HIV/SIDA şi stoparea şi combaterea răspândirii malariei şi a altor boli cu efect major asupra stării de sănătate a populaţiei.

7. Asigurarea sustenabilităţii mediului 15 XXX – „Dicţionar de Relaţii Economice Internaţionale”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pg. 233 - 234

Page 13: Economie mondiala 2010

13

- integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi programele tuturor ţărilor, - combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor, - reducerea la jumătate a proporţiei populaţiei care nu are acces la resurse de apă potabilă, - înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în standardul de viaţă a cel puţin 100

milioane de locuitori ai „oraşelor de carton”, 8. Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare, care să includă:

- dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şi financiar deschis, bazat pe reguli, previzibil şi nediscriminatoriu, angajarea pentru o bună guvernanţă, dezvoltare şi reducere a sărăciei, atât la nivel naţional cât şi internaţional,

- o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări, respectiv acces pe pieţe pentru produsele acestora, extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai îndatorate şi sărace ţări, anularea datoriilor oficiale bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare mai generoase pentru ţările ce realizează progrese în reducerea sărăciei.

- o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor insulare şi fără litoral cel mai puţin dezvoltate,

- analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor datoriei externe a ţărilor în dezvoltare pe plan naţional şi internaţional în scopul aducerii acestei probleme la dimensiuni sustenabile pe termen lung,

- o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceutice pentru relaxarea accesului la medicamentele esenţiale pentru ţările în dezvoltare,

- o cooperare mai strânsă cu companiile private pentru lărgirea accesului către beneficiile noilor tehnologii, în special tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.

Care este situaţia actuala? Un raport ONU16

prezenta situaţia realizărilor şi a domeniilor în care mai sunt multe de făcut: majoritatea ţintelor propuse se află în progres, dar există zone în care se înregistrează stagnări sau chiar deteriorări ale situaţiei existente. În ceea ce priveşte obiectivul 1, reducerea sărăciei extreme şi a foametei, Africa sub-sahariană nu a înregistrat nici un progres, iar în Asia de Sud progresele sunt destul de încete. Pentru al doilea obiectiv, atingerea educaţiei primare la nivel universal, situaţia este mai bună, chiar dacă în unele regiuni progresele înregistrate sunt destul de lente (din nou Africa sub-sahariană şi Oceania). Reducerea morţii infantile până la 5 ani cu două treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-sahariene, celelalte regiuni marcând progrese, chiar dacă în cazul unora sunt mai modeste (ca Asia de Est). De altfel, aproape la toate obiectivele Africa sub-sahariană se află în urma ţintelor propuse, ceea ce demonstrează o dată în plus dimensiunea extremă a sărăciei în această regiune. Care va fi deznodământul acestei provocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de decizie la nivel naţional, pentru fiecare ţară în parte, şi organismele internaţionale, la nivel global, vor reuşi să se prezinte în faţa oamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planul dezvoltării umane.

2.1.2. Sistemul Naţiunilor Unite Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite, din Sistemul ONU fac parte o serie de agenţii specializate, programele şi fondurile Naţiunilor Unite. Aceste funcţionează în baza unor acorduri speciale ce le leagă activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală. Agenţiile specializate au propriul buget, propriile scopuri şi reguli şi funcţionează pe bază de autonomie. Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce fac parte din Sistemul Naţiunilor Unite se numără:

1. Comisiile Regionale ale ONU, care sunt subordonate ECOSOC şi au drept obiectiv fundamental promovarea cooperării la nivel regional şi subregional, dezvoltând politici şi strategii menite a asigura progresul şi dezvoltarea economică în regiunile respective. Sunt 5 astfel de comisii regionale, şi anume: - Comisia Economică pentru Africa (ECA) - Comisia Economică pentru Europa (ECE)

16 XXX – „Millenium Development Goals: Progress Report”, UN, september 2004

Page 14: Economie mondiala 2010

14

- Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC), - Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP) - Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (ESCWA)

2. Programele, Fondurile şi alte structuri care operează în cadrul Naţiunilor Unite, coordonate în cea mai mare parte de ECOSOC - Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), creat în 1946, este singurul organism

dedicat în exclusivitate copiilor, pentru protecţia, dezvoltarea şi supravieţuirea acestora. - Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), creată în 1964,

are drept scop accelerarea comerţului şi a dezvoltării economice, în special în beneficiul ţărilor în dezvoltare. Se consideră a fi o alternativă la Organizaţia Mondială a Comerţului, un forum care să promoveze interesele ţărilor în dezvoltare.

- Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în 1965, este cea mai largă sursă multilaterală de asistenţă tehnică şi pentru dezvoltare umană.

- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), creat în 1972 are drept principal obiectiv susţinerea de parteneriate pentru a proteja mediul înconjurător şi de a oferi naţiunilor posibilitatea să îmbunătăţească viaţa populaţiei fără a compromite şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.

- Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), creat în 1969 este cea mai largă sursă multilaterală pentru asistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare, în scopul îmbunătăţirii stării reproductive a femeilor, strategii de dezvoltare şi ale populaţiei, egalitatea femeilor etc.

- Programul Alimentar Mondial (WFP), creat în 1963, cea mai largă sursă de asistenţă multilaterală pentru hrană (au fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tone metrice de hrană pentru situaţiile de urgenţă).

Corporaţiile transnaţionale şi locul lor în economia mondială

Istoria societăţilor transnaţionale nu este una ce datează doar de câteva decenii. La mijlocul secolului XIX, "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut in Scoţia. De-a lungul secolului XIX şi începutul secolului XX, căutarea asiduă de resurse minerale, petrol, precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţă. Două treimi din investiţiile acestor companii au fost făcute in Asta, America Latină, Africa şi Orientul Mijlociu. În această perioadă se formează corporaţiile transnaţionale din domeniul petrochimic şi alimentar .

În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme, activitatea transnaţionalelor americane înflorind, în vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. În aceeaşi perioadă, in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu » (Mitsui şi Mitsubishi), ele fiind, în fapt, corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez, având control de oligopol asupra sectoarelor cheie ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comerţ. Firmele transnaţionale vestice au continuat extinderea, ţările gazdă făcând de multe ori concesii importante acestora. Marile companii ofereau toate serviciile pe care guvernele nu le puteau asigura, cum ar fi serviciile de educaţie, sănătate etc. Această dependenţă de capitalul străin părea că este acceptată de gazde, dar naţionalismul şi dezvoltarea economică au început să ia amploare.

Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice de corporaţiile americane, simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze. După cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii, fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale. Activităţi1e preluate de guvernul american, ca planul Marshall, care să ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze au încurajat S.U.A. să privească spre exterior, iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă globală. În plus de aceasta, firmele americane aveau capital pentru a investi. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen american. Investiţiile străine americane au crescut de la 12 mld. USD in 1950, la aproape 80 mld.

Page 15: Economie mondiala 2010

15

USD in 1970. În anii "50, băncile din Statele Unite, Europa şi Japonia au început să investească sume enorme în acţiuni, încurajând fuziuni1e şi concentrările de capital. Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor, tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului, noile metode de publicitate ajutând societăţile transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă. Toate aceste influenţe combinate au condus la consolidarea oligopolistică a poziţiei societăţilor transnaţionale în comerţul mondial.

Începând cu 1970, pentru societăţile transnaţionale se prefigurează o perioadă când o parte din vraja internaţiona1izării se epuizează. Aceasta a fost combinată cu creşterea ostilităţii guvernelor gazdă faţă de investiţiile străine, ceea ce a dus la o perioadă de dezinvestire. Ostilitatea era îndreptată mai ales asupra companiilor americane, poate datorită succesului repurtat de către acestea, dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane a specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. Între 1970-1975 companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale, iar numărul de noi filiale create au fost în scădere.

În contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au inregistrat succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şi de comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. De la mijlocul anilor "70 până la mijlocul anilor "80, s-a înregistrat un reviriment al investiţiilor străine în America. Din 1975 până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%, în timp ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%.

Baza dezvoltării şi expansiunii STN o constituie investiţiile externe de capital. Investiţia reprezintă folosirea unui bun în scop de capital. Ea implică: timpul, riscul, profitul. Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupun controlul investiţiei, iar cele de portofoliu permit participarea la procesul de luare a deciziilor, dar nu permit exercitarea controlului)

Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate, unde eficienţa în luarea deciziilor, mediul economic stabil şi performant, apropierea de pieţele de capital şi financiare, infrastructura performantă, forţa de muncă de toate categoriile, piaţă de desfacere cu putere de cumpărare ridicată, stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului investiţiilor.

Către ţările în dezvoltare investiţiile străine directe se orientează mai ales în funcţie de sfera de influenţă (SUA către Asia şi America Latină, Europa către Africa etc.). Ca forme de manifestare a investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare străine, construirea pe loc gol a unei firme, societăţi mixte etc.

În aprecierea specialiştilor, investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse, la căutarea de eficienţă. Cu toate acestea, pentru multe ţări în dezvoltare, costurile reduse, accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii.

Piaţa STN se manifestă în trei spaţii: autohton, intern, spaţiul societăţii mamă, străin, cel al filialelor şi internaţional, cel al relaţiilor dintre firma mamă şi filiale. Piaţa proprie STN este piaţa internaţională. STN derulează o treime din comerţul internaţional. Comerţul între filiale se derulează la preţuri preferenţiale, ce variază în funcţie de nivelurile sistemului fiscal din ţara fiecărei filiale. Acest mecanism este cunoscut sub denumirea de mecanismul preţurilor de transfer.

Tipurile de structuri transnaţionale: structură introvertită, când activitatea este orientată prioritar spre interior, investiţiile în ţara de origine depăşesc pe cele din străinătate şi structura extravertită, când accentul este pus pe activitatea externă. Gradul de externalizare al activităţii unei firme este apreciat prin indicele de transnaţionalitate, care este un indicator compozit, format din ponderea activelor din străinătate în totalul activelor, ponderea vânzărilor în străinătate în totalul vânzărilor, ponderea personalului din străinătate în totalul personalului.

Din punct de vedere al strategiilor de creştere, se evidenţiază creşterea internă, organică, prin autofinanţare şi creşterea externă, prin fuziuni, absorbţie sau achiziţii.

Direcţiile de concentrare sunt pe verticală, în domenii din amonte şi aval domeniului de bază (exemplul firmelor din domeniul petrolului), pe orizontală, în acelaşi domeniu de activitate ca al firmei mamă (exemplul firmelor din construcţia de maşini) sau prin conglomerare, când concentrarea se realizează în domenii fără legătură pe linie tehnologică.

Page 16: Economie mondiala 2010

16

Din punct de vedere al managementului STN, se poate identifica managementul centralizat şi cel descentralizat. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiune Compararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nu reprezintă o figură de stil. Această relaţie poate fi privită din trei puncte de vedere, şi anume: relaţiile cu ţările de origine, relaţiile cu ţările gazdă şi raportul stat – corporaţie în condiţiile în care forţa economică şi influenţa marilor corporaţii depăşeşte puterea economică a multor state, unele dintre ele chiar dezvoltate. Pentru a rămâne şi a acţiona ca o entitate, o firmă transnaţională trebuie să coordoneze şi să controleze activităţile sale în medii diverse şi să adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru ţările respective. Relaţiile cu ţările de origine Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din ţările Triadei: SUA, Japonia şi Uniunea Europeană. Performanţele acestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic şi spiritul antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist. În ierarhia celor mai mari companii, doar două ţări din categoria celor în dezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme. Relaţiile cu ţările de origine sunt, în cea mai mare parte relaţii de parteneriat. Prin extinderea dincolo de graniţele propriei ţări, marile firme duc cu ele valorile culturale, obiceiurile de consum ale ţării de origine. McDonalds, Coca Cola sau Levis reprezintă în ultimă instanţă America şi visul american într-o altă manieră. Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte mare măsură corporaţiilor americane şi britanice, care au „forţat” consumatorii să înveţe limba produselor pe care le consumau sau doreau să le consume. Coca Cola l-a inventat pe Moş Crăciun în costum roşu, iar astăzi nimeni nu-şi poate imagina un altfel de Moş Crăciun17

Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul de imagine. Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare, care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA, 1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.

.

Dacă avem în vedere că o firmă se internaţionalizează abia atunci când atinge un anumit grad de maturitate pe piaţa internă, maturitate ce reprezintă un anumit nivel al concentrării capitalului, o gama de produse de calitate ridicată, un management performant, capabil să-şi asume riscuri în mediul internaţional, se poate trage concluzia că expansiunea corporaţiilor este expresia competitivităţii economiilor ţărilor de origine, acel atribut esenţial al competitivităţii naţiunilor de care vorbea Michael Porter. Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. Prin internaţionalizarea firmelor, fiecare ţară îşi extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă. Prin intermediul corporaţiilor, ţările de origine controlează, practic economiile multor ţări. Se aprecia că la începutul anilor 90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare, dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare18

Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă, în fapt, o companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des, diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mai multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine.

.

Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de npi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă

17 Tentativa Pepsi de a „colora” hainele lui Moş Crăciun în alb – albastru reprezintă un alt exemplu, de această dată de impunere a unei alternative care să diferenţieze produsele celor două firme. 18 În cazul Braziliei, de exemplu, „abdicarea” în faţa companiei Ford, a pus în pericol relaţiile dintre aceata şi Argentina în cadrul MERCOSUR.

Page 17: Economie mondiala 2010

17

avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi, implicit, o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine, dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală, multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital, dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare. Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora, şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitară etc. Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă, extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale, dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot câştiga sume uriaşe din comerţul cu ţările aflate în conflict. Nu puţine sunt cazurile în care arme fabricate de o companie se află în dotarea ambelor tabere, chiar dacă atitudine ţării de origine sete favorabilă doar uneia dintre părţi. O altă situaţie este cea în care anumite ţări impun embargou economic altei ţări (SUA Cubei sau, până de curând, Libiei). Pentru companiile americane, aceste potenţiale pieţe sunt excluse nu din raţiuni ce ţin de profitabilitatea afacerilor, ci din raţiuni politice, dictate de interese naţionale. De altfel SUA interzicea afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară potenţial inamică, ce ar putea încorpora componente ale produselor respective în producţia de armament. Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdă

Între activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea pieţei există, de regulă, o relaţie pozitivă. Extinderea firmelor dincolo de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei într-un mediu ce aparţine atât ţărilor dezvoltate, cât şi ţărilor în dezvoltare. Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare, efectele pozitive pe care le au implantările în străinătate asupra acestora sunt următoarele:

• creşterea numărului locurilor de muncă, • creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai ale dacă ţara de implantare are o

poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune, • transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă, prin modernizarea producţiei, transfer de

tehnologie, crearea de noi ramuri industriale etc., • creşterea veniturilor, ca urmare a salariilor plătite angajaţilor, dar şi a creşterii veniturilor

încasate de către stat, din impozite, • noi practici de management, instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a

forţei de muncă, • creşterea concurenţei, cu efect asupra reducerii costurilor, introducerea produselor noi,

creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare, • efectul de antrenare asupra întregii economii, ca urmare a antrenării şi celorlalte ramuri din

economie la producerea bunului respectiv. Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate, din perspectiva ţărilor gazdă, sunt demonstrate, de altfel, de politicile susţine ale ţărilor, în special din partea ţărilor în dezvoltare, de a atrage investiţii străine directe. În cazul ţărilor în tranziţie, de exemplu, volumul investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de eficienţă a economiei respective. Cu toate aceste afecte pozitive, în relaţia dintre ţările gazdă şi cele de origine apar deseori tensiuni. Se impune, totuşi o precizare. Impactul implantării societăţilor transnaţionale pe anumite

Page 18: Economie mondiala 2010

18

pieţe depinde în mod esenţial de nivelul de dezvoltare al mediului economic al acestora. Pe pieţele dezvoltate, intrarea de noi firme contribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a concentrării producţiei. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale, fiind puternice, reuşesc să facă faţă concurenţei, crescând productivitatea şi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. În ţările mai puţin avansate tendinţa de concentrare creşte, firmele locale fiind prea puţin puternice pentru a opune o rezistenţă reală marilor companii. Se instaurează poziţia de monopol a companiei transnaţionale, care nu are efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii. Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărul competitorilor de pe această piaţă şi partea acestora din piaţa unui produs. Pentru a proteja agenţii economici interni, în multe state (cum ar fi Japonia) implantarea unei corporaţii străine nu se poate realiza decât prin asocierea cu un partener local, participaţia acestuia fiind şi ea limitată. Pe alte pieţe, cum ar fi cea americană, deşi este considerată una dintre cele mai libere pieţe din lume, accesul la capital sau alte facilităţi în anumite state sunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu o firmă locală. Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:

* numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiile transnaţionale faţă de competitorii din ţara gazdă. Mărimea filialelor străine ale companiilor transnaţionale este adesea mai mare decât a competitorilor naţionali, atât în ţările dezvoltate, cât mai ales în ţările în dezvoltare. Tendinţa marilor firme de a efectua investiţii succesive pentru a lărgi capacităţile de producţie ale filialelor lor, achiziţionarea competitorilor locali pot influenţa concentrarea pieţei;

* reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firme poate fi una defensivă, concretizată fie în combinarea operaţiunilor acestora cu nou venită, fie în formarea de societăţi mixte pentru a valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri. Dar poate fi şi o reacţie de adversitate, datorită faptului că firma transnaţională, prin agresivitatea competiţiei pe care o impune, poate determina părăsirea pieţei de către cei care nu reuşesc să se adapteze la noile standarde impuse. În cazul în care este introdus un nou produs, se poate aştepta ca firma străină să deţină monopolul asupra acestuia, dacă firmele autohtone nu au capacitatea de a asimila noua tehnologie impusă de fabricare respectivului produs sau de a atrage alte firme străine care să realizeze produsul respectiv,

* performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă de cea a firmelor locale dată de faptul că filialele străine, ca şi componente ale sistemului societăţilor transnaţionale, sunt cu mult mai eficiente şi productive decât concurenţii lor. Acestea ar putea avea efecte diferite asupra concentrării şi a puterii firmelor transnaţionale pe pieţele respective. Efectul pozitiv, ca urmare a creşterii concurenţei, se poate materializa în îmbunătăţirea performanţelor firmelor locale, a calităţii produselor, a diversificării producţiei etc. Pe de altă parte, însă, de cele mai multe ori, marile companii se implantează acolo unde concurenţa locală este mai slabă, determinând, nu de puţine ori, preluarea controlului ramurii respective

* crearea de locuri de muncă de către societăţile transnaţionale este, în destul de multe cazuri mai degrabă un mit decât realitate. Aplicând principiul eficienţei, multe companii recurg la disponibilizări masive, atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-a realizat prin preluarea unei companii locale. Exemplele sunt multiple; în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist, unde supradimensionarea cu personal din perioada comunistă a determinat reduceri masive de personal când diverse societăţi au fost preluate de companii multinaţionale19

În multe ţări în dezvoltare, societăţile transnaţionale sunt acuzate de practici neloaiale, ca mecanismul preţurilor de transfer

.

20. Prin mecanismul preţurilor de transfer, marile corporaţii obţin beneficii21

19 Şi în România s-au înregistrat astfel de situaţii. Renault a disponibilizat mii de oameni, iar alţi investitori s-au dovedit lipsiţi de interes faţă de întreprinderile achiziţionate, multe dintre ele fiind închise ulterior preluării.

:

20 Preţul de transfer este preţul la care sunt transferate bunurile şi serviciile între filialele unei societăţi transnaţionale. 21 Hill, Charles W.L. – „International Business: competing in the global marketplace”, Irwin - McGraw Hill, 1998, p. 578

Page 19: Economie mondiala 2010

19

* prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţării gazdă şi transferarea câştigurilor din ţările cu impozitare ridicată către ţări cu impozitare redusă,

* prin transferul fondurilor din ţările unde se aşteaptă o depreciere valutară, reducându-şi astfel expunerea la risc,

* prin manipularea acestui mecanism pentru a transfera fondurile de la o filială către compania mamă sau un paradis fiscal, atunci când repatrierea profiturilor este restricţionată de guvernele ţării gazdă,

* prin utilizarea acestui mecanism pentru a reduce taxele vamale plătite, respectiv, prin facturarea mărfurilor la export şi la import în funcţie de sistemul de impunere la frontieră practicat în ţările filialelor. Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de societăţile transnaţionale sub forma tehnologiei, ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată tehnologie. De asemenea, cercetarea - dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţările în dezvoltare, iar societăţile transnaţionale acţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor” decât în dezvoltarea unei pieţe care să absoarbă atât produse din ce în ce mai performante , cât şi cadre din ce în ce mai calificate. Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului sunt opinii mai degrabă critice la adresa societăţilor transnaţionale. Atitudinea marilor corporaţii se rezumă la declaraţii, multe dintre ele fiind acuzate de neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie a mediului, mai ales în ţările care nu au capacitatea de a monitoriza corespunzător încălcarea acestor legi. Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine, societăţile transnaţionale devin cetăţeni corporatişti în ţările în care derulează activităţile productive, de marketing sau de alt tip. De altfel, în ultimele decenii au crescut preocupările atât din partea analiştilor, cât şi din partea societăţii civile de a privi mai atent la practicile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectarea drepturilor cetăţenilor, a valorilor morale ale societăţilor în care acţionează. Tot mai des se vorbeşte despre responsabilitatea socială a corporaţiilor, respectiv despre capacitatea societăţilor transnaţionale de a îndeplini sau de a depăşi în mod constant aşteptările de natură etică, legală şi comercială pe care respectiva corporaţie le are22

Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales neguvernamentale urmăresc îndeaproape comportamentul marilor firme, realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţeni corporatişti. Un astfel de clasament este realizat anual de Multinational Monitor. La nivelul anului 2002, primele 10 cel mai puţin responsabile corporaţii identificate au fost

. The World Business Council for Sustainable Development consideră marile corporaţii trebuie să-şi asume un angajament ferm de a urma un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării pe teritoriului pe care acţionează, prin ridicarea standarduluide viaţă al angajaţilor, al comunităţii locale şi al societăţii în ansamblul său.

23

1. Arthur Andersen, pentru comportamentul total neprofesional şi pentru distrugerile masive de documente ce priveau compania Enron, de al cărei audit s-a ocupat şi care a avut un rol hotărâtor în falimentarea acestei corporaţii.

:

2. BAT, pentru campania împotriva fumatului adresată tinerilor, dar care, în fapt, face fumatul şi mai atractiv pentru tineri, sugerând că fumatul este o activitate de adult şi care a neglijat conştient efectul dăunător asupra sănătăţii a fumatului pasiv şi care acţionează împotriva adoptării de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii a unui cadru puternic de control al

3. Caterpillar, pentru că vinde utilaje Israelului,în vederea construirii zidului de separare a teritoriilor palestiniene.

4. Citigroup, atât pentru implicarea profundă în falimentarea companiei Enron, cât şi pentru alte scandaluri financiare şi practici „neortodoxe” de preluare. Citigroup a plătit 215

22 Business for Social Responsability 23 Russell Mokhiber, Robert Weissman – „The Ten Worst Corporations of 2002”, Multinational Monitor January 3, 2002

Page 20: Economie mondiala 2010

20

milioane de dolari pentru acuzaţiile aduse de Comisia Federală de Comerţ (FTC) de angajare în practici sistematic abuzive de împrumut către diverse firme.

5. DynCorp, o controversată firmă privată, care subcontractează servicii militare de împrăştiere a ierbicidelor asupra plantaţiilor de coca din Columbia. Fermierii columbieni se plâng că aceste ierbicide distrug culturile legale şi îi expun la toxine foarte periculoase.

6. M&M/Mars, pentru comportamentul nepăsător faţă de dezvăluirile legate de sclavia copiilor pe plantaţiile de cacao din Africaşi pentru refuzul de a cumpăra 5% din producţia sa de la comercianţii care nu utilizează munca copiilor (Fair Trade).

7. Procter & Gamble, producătorul cafelei Folger şi unul dintre membri oligopolului cafelei prăjite pentru lipsa de acţiune în cazul scăderii preţurilor la boabele de cafea, care au determinat mii de fermieri din America Centrală şi Africa să ajungă la limita supravieţuirii.

8. Schering Plough, pentru o serie de scandaluri legate de problemele de la fabricile sale de medicamente din New Jersey şi Puerto Rico. Schering a plătit 500 milioane de dolari pentru a încheia disputa cu Departamentul pentru Alimentaţie şi Medicamente.

9. Shell Oil, pentru că îşi continuă afacerile ca unul dintre cei mai mari poluatori, dar se prezintă drept o companie responsabilă în ceea ce priveşte mediul.

10. Wyeth, pentru duplicitate şi insuficiente dovezi ştiinţifice legate de terapia de reconstrucţie hormonală (hormone replacement therapy - HRT) pentru femei. Rapoartele ştiinţifice au arătat că pe termen lung această terapie măreşte riscul de îmbolnăvire de cancer la sân, infarct sau embolism pulmonar.

Autorii studiului consideră că aceste corporaţii şi multe altele fac parte dintr-un sistem corupt şi sunt expresia cea mai clară a dominaţiei corporatiste. Raportul societăţi transnaţionale – stat. Universul corporaţiilor transnaţionale 64 000 de societăţi transnaţionale, 870 000 de filiale, 53 000 000 de angajaţi. Acesta este universul corporaţiilor transnaţionale, acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi economici de pe glob! Repartiţia pe glob a acestora este următoarea: Tabelul nr.3.1 Societăţile transnaţionale şi repartiţia pe regiuni a acestora

Regiunea Societăţi - mamă Filiale Total mondial, din care: 63 834 866 119 Ţări dezvoltate, din care: 49 048 105 830 America de Nord 4 674 19 437 Europa Occidentală 39 715 79 546 Alte ţări dezvoltate 4 659 6 847 Ţări din Europa Centrală şi de Est 850 242 678 Ţări în dezvoltare, din care: 13 936 517 611 Africa 1 202 7 049 America Latină şi Caraibe 2 022 45 383 Asia 10 685 464 631 Oceania 27 548 Sursa: XXX – „Development and Globalization. Facts and Figures”, UNCTAD, New York, Geneva, 2004, p. 45 Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentru cele mai multe dintre societăţile transnaţionale, în timp ce cea mai mare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate în ţările în dezvoltare. Această repartiţie este în strânsă legătura cu dinamismul economic al zonei Asiei de sud est, unde sunt implantate peste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale. Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere mai multe criterii de clasificare. UNCTAD, în Raportul asupra investiţiilor străine, una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurile de investiţii străine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale, ierarhizează corporaţiile după volumul activelor deţinute în străinătate, după indicele de transnaţionalitate sau după volumul vânzărilor. În viziunea UNCTAD principalele noţiuni utilizate sunt:

- Active în străinătate, ce reprezintă active din afara ţării de origine, atât tangibile cât şi intangibile, aşa cum apar în bilanţul contabil al filialelor. Activele în străinătate dau dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei corporaţii transnaţionale, iar ponderea mai ridicată a acestora în străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite pe

Page 21: Economie mondiala 2010

21

piaţa de origine a firmei, cât şi o atractivitate mult mai ridicată a mediului străin comparativ cu cel autohton (din perspectiva facilităţilor oferite, a costurilor sau a pieţei).

- vânzări în străinătate, care reprezintă suma vânzărilor nete (vânzări brute, din care se scad taxa pe valoarea adăugată şi alte taxe) realizate de filiale. În anumite cazuri, pot include exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale. Vânzările în străinătate exprimă, de asemenea, gradul de concentrare al firmei către piaţa internă sau externă. În general, societăţile transnaţionale care au ca origine ţări mari, au vânzări în străinătate mai reduse decât cele care provin din ţări mici.

- Angajaţi în străinătate, respectiv numărul de angajaţi cu contract de muncă sau cu contract parţial de muncă (full time sau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. Numărul de angajaţi în străinătate este în strânsă legătură cu volumul activelor din străinătate al societăţii transnaţionale, dar depinde de şi natura activităţii firmei şi de diferenţele existente în ceea ce priveşte costul forţei de muncă în diferite ţări. Firmele care încorporează muncă de calificare medie sau redusă într-o proporţie ridicată, vor fi mult mai atrase să investească în ţările cu costuri ale forţei de muncă reduse, ceea ce va ridica ponderea salariaţilor străini în totalul personalului respectivei companii.

- Indicele de transnaţionalitate (transnationality index), ce se calculează ca o medie a trei rate, şi anume: ponderea activelor în străinătate în totalul activelor, ponderea vânzărilor din străinătate în totalul vânzărilor, ponderea angajaţilor din străinătate în totalul angajaţilor. Acest indicator exprimă, în ultimă instanţă, interesul companiei pentru ţara de origine comparativ cu cel pentru piaţa internaţională. O valoare ridicată a acestui indicator poate reflecta o atractivitate redusă a mediului de afaceri a ţării de origine, mai ales dacă este acompaniată cu un volumul redus al investiţiilor străine atrase, dar şi o concurenţă foarte ridicată pe piaţa ţării de origine. Indicele de transnaţionalitate nu ia în calcul dimensiunea pieţei interne şi nici nu permite să se facă distincţia între companiile ce investesc în câteva ţări sau în întreaga lume.

- Indicele de extindere a reţelei (network – spread index) exprimă dimensiunea transnaţionalităţii şi reprezintă numărul de ţări gazdă în care s-a implantat societatea. Un indice de extindere a reţelei ridicat presupune costuri de implantare ridicate pentru companie, dar şi o bună cunoaştere a pieţei internaţionale şi o valorificare a avantajelor oferite de piaţa internaţională. Indicele nu reflectă, totuşi gradul de implicare al companiei în ţara gazdă, dimensiunea cantitativă a investiţiilor realizate în străinătate. Pentru a putea fi comparat cu indicele de transnaţionalitate, care este un procent, indicele de extindere a reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în care firme are filiale în totalul ţărilor în care ar putea avea filiale. Numărul potenţial de ţări în care ar putea avea filiale este de fapt numărul total de ţări care recepţionează sau sunt sursă de investiţii, minus 1 (mai puţin ţara de origine). La nivelul anului 2002, erau 193 de ţări angrenate în fluxurile de investiţii.

Covârşitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca origine ţări dezvoltate. În topul celor mai puternice 100 de corporaţii (2007), SUA este prezentă cu 27 companii, Franţa cu 14, Germania cu 13, Marea Britanie cu 12, Japonia cu 7. Sunt prezente şi ţări dezvoltate mici, ca Finlanda, Elveţia, Olanda, ceea ce demonstrează faptul că existenţa unei pieţe interne mari a ţării de origine nu este o condiţie sine qua non pentru apariţia societăţilor transnaţionale. Dintre ţările în dezvoltare, doar Coreea de Sud, Mexic şi China (hong Kong) au reuşit să pătrundă în top 100. În clasamentul celor mai mari 100 de societăţi transnaţionale, după volumul activelor deţinute în străinătate, conform Raportului privind investiţiile străine pe anul 2004, conducea compania General Electric, urmată de compania britanică de telecomunicaţii Vodafone (care, de altfel, a condus timp de 2 ani în clasamente) şi Ford Motor Company. După volumul vânzărilor, cea mai mare companie a fost, la nivelul anul 2002, Wall - Mart, urmată de Exxon, General Motors, British Petroleum şi Royal Dutch Shell. În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate, cel mai ridicat nivel al acestui indicator se regăseşte nu în cazul celor mai mari firme, ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul de vedere al volumului activelor străine sau al vânzărilor). La nivelul anului 2002, cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se înregistra în cazul companiei NTL Inc., din SUA

Page 22: Economie mondiala 2010

22

(99,1%), din domeniul telecomunicaţiilor, doar a 82-a firmă în ceea ce priveşte activele străine, urmată de Thomson Corporation, din Canada, în domeniul media, cu un indice de 97,9% şi Holcim AG, din Elveţia, în domeniul materialelor de construcţii (companie prezentă şi în România), cu un indice de 95,5%. Dintre companiile situate în top 10, cel mai ridicat indice de transnaţionalite îl are Vodafone, cu un indice de 84,5%, urmată de British Petroleum, cu 81, 3% şi Total Fina Elf, cu 74,9%. Fenomenul corporatist a încetat să mai fie specific doar ţărilor dezvoltate. Tot mai multe companii nu numai că sunt din ce în ce mai atrase să investească în ţări în dezvoltare, dar corporaţiile din aceste ţări devin ele însele firme transnaţionale. Puţine sunt, însă, companiile care pot rivaliza cu top 100, dar afirmarea lor este din ce în ce mai impetuoasă. Diferenţa dintre primele societăţi transnaţionale din ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare este cam de unu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările în dezvoltare are active în străinătate de 5 ori mai mici decât omoloaga sa, General Electric, iar Wall Mart realizează o cifră de afaceri tot de cinci ori mai mare decât vânzările companiei Samsung Electronics. În fruntea listei companiilor din ţările în dezvoltare conduc ţările din Asia de Sud Est, întărind faptul că această zonă este cea mai dinamică regiune a globului. În primele 50 de companii ce au ca origine ţări în dezvoltare, doar 5 sunt din Africa de Sud, 2 din Europa Centrală şi de Est, restul aparţin Asiei de Sud Est şi Americii Latine şi Caraibelor. Un fenomen recent îl reprezintă transnaţionalitatea în cazul ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Apariţia societăţilor transnaţionale în această regiune este indisolubil legată de căderea comunismului. Marile companii din aceste ţări nu se ridică la nivelul atins de societăţile transnaţionale din ţările dezvoltate, nici chiar la acela al ţărilor în dezvoltare. Cea mai mare companie din fostele ţări comuniste este Lukoil, o companie rusă ce activează în domeniul extracţiei, rafinării şi distribuţiei petrolului. Lukoil este de departe cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările est europene, cu active în străinătate de 5 ori mai mari decât următoarea clasată, Novoship. Cine sunt corporaţiile transnaţionale? Cu cine se compară acestea? Astfel de întrebări sunt des întâlnite în studii şi articole ”cu priză la public”, în special la acel public pesimist, ce se simte ameninţat şi implicat în această mare conspiraţie a marilor firme. Un studiu realizat de Corporate Watch în 2000 evidenţia câteva aspecte ce sintetizează atât raportul dintre corporaţii şi statele naţionale cât şi forţa pe care acestea o au şi o exercită în economia mondială. Iată câteva dintre concluziile studiului24

- din cele 100 de entităţi economice ale lumii, 51 sunt corporaţii şi doar 49 economii naţionale (comparaţia are în vedere volumul vânzărilor, în cazul corporaţiilor şi PIB-ul, în cazul ţărilor). Acest fapt înseamnă că General Motors este mai puternic decât Danemarca, Daimler – Crysler decât Polonia, Royal Dutch Shell decât Venezuela, IBM decât Singapore şi Sony decât Pakistan.

:

- creşterea economică a naţiunilor este similară celei a corporaţiilor, în perioada 1983 – 1999, vânzările cumulate a primelor 200 de societăţi transnaţionale au crescut cu 25%, iar produsul global mondial cu 27,5%.

- Vânzările primelor 200 corporaţii sunt mai mari decât produsul tuturor economiilor naţionale, mai puţin primele 10 state ale lumii

- Deşi deţin 27,5% din activitatea economică mondială, primele 200 de societăţi transnaţionale angajează doar 0,78% din forţa de muncă globală, iar în timp ce profiturile lor au crescut cu 362,4% în perioada 1983 – 1999, forţa de muncă angajată a crescut cu doar cu 14,4%. Cel mai mare angajator privat, Wall – Mart (cu peste 1 300 000 de angajaţi) este cunoscut pentru practicile sale antisindicale şi pentru faptul că majoritatea angajaţilor este cu contracte parţiale (part – time jobs) pentru a nu plăti anumite beneficii.

24 Sarah Anderson; J. Cavanagh - „Top 200: The Rise of Global Corporate Power”, Institute for Policy Studies December 4th, 2000

Page 23: Economie mondiala 2010

23

- Forţa companiilor este determinată şi de capacitatea acestora de a influenţa deciziile politice nu doar în ţările gazdă, faţă de care multe dintre cele mai mari corporaţii sunt adevăraţi giganţi, dar şi în ţările de origine. 94 din primele 200 de firme ale lumii au birouri în capitala mondială a lobby-ului, Washington DC, DCs K Street corridor. Recent, guvernul american a permis ca reprezentanţi ai marilor corporaţii, ca AT&T şi IBM să se alăture delegaţiei oficiale pentru negocieri în domeniul comerţului electronic în cadrul FTAA, ce urmează a se finaliza în anul 200525

.

Dimensiunea internă a dezvoltării economice: probleme ale ţărilor în dezvoltare

Creşterea populaţiei – cauze, consecinţe Urbanizarea şi migraţia rural - urban

A despărţii procesul dezvoltării de populaţie, ca fenomen economic, este un nonsens. Relaţia dintre dezvoltare si populaţie este una de provocare si răspuns: creşterea populaţiei înseamnă sporirea cererii de hrană, locuinţa, servicii, altfel spus, resurse; din punctual de vedere al ofertei, populaţia este unica sursa de forţa de muncă, element esenţial pentru producerea de bunuri si servicii.

Astăzi in lume trăiesc peste 6 miliarde de oameni, iar 38% dintre ei locuiesc in doar doua ţări: China si India .În fiecare an se adaugă mai mult de 90 de milioane la populaţie Terrei, iar dintre ţările în dezvoltare cele mai numeroase, doar China are o politică bine definită (deşi controversată) de control al populaţiei.

Probleme populaţiei nu ţin doar de numărul acesteia, ci ţin de bunăstare şi dezvoltare, de capacitatea de a satisface cerinţele acestei populaţii. Un număr din ce în ce mai mare de oameni necesită investiţii din ce în ce mai mari în educaţie, sănătate (se apreciază că în fiecare zi se infestează cu HIV în jur de 6000 de persoane), chiar în schimbarea mentalităţii. Creşterea populaţiei la nivelul unei familii conduce la scăderea resurselor ce revin fiecăruia în parte, iar la nivelul unei naţiuni, determină creşterea ponderii populaţiei necalificate.

Principalele provocări ce stau în faţa naţiunilor sărace, legate de relaţia creşterea populaţiei – calitatea vieţii acesteia ţin de următoarele aspecte:

• Au ţările în dezvoltare capacitatea să îmbunătăţească nivelul de viaţă al populaţiei în condiţiile actualului trend al creşterii acesteia?

• Care sete capacitatea acestor ţări de a asigura locuri de muncă pentru o forţă de muncă din ce în ce mai numeroasă?

• Care este efectul creşterii populaţiei asupra resurselor de hrană şi al accesului celor mai săraci la aceste resurse? Au ţările în dezvoltare capacitatea nu numai de a hrăni generaţiile ce vor veni, ci de a asigura minimul necesar pentru populaţia deja existentă?

• Care este capacitatea de răspuns a acestor ţări în ceea ce priveşte sistemul educaţional şi de asistenţă sanitară pentru generaţiile actuale şi mai ales pentru cele care vor urma?

• Care este relaţia dintre sărăcie şi dimensiunea familiei? Este dimensiunea familiei doar o consecinţă a lipsei de educaţie?

• Ce influenţe exercită creşterea populaţiei în ţările sărace asupra mediului şi a sustenabilităţii acestuia, precum şi implicaţiile la nivel global, asupra migraţiei internaţionale?

Beneficii ale creşterii populaţiei asupra dezvoltării - creşterea pieţei prin creşterea cererii agregate - creşterea ofertei de munca - creşterea produsului global, dacă una din restricţiile importante ale acestuia o reprezintă

oferte de muncă. 25 FTAA (Free Trade Area of the Americas) reprezintă crearea unei zone de liber schimb pe teritoriul celor două Americi

Page 24: Economie mondiala 2010

24

Efecte negative ale populaţiei asupra dezvoltării - într-o economie cu un PIB constant, creşterea populaţiei duce la scăderea venitului pe

locuitor, deci sărăcirea populaţiei. Este faimoasa teza maltusiană a creşterii populaţiei, conform căreia o creştere mai rapidă a populaţiei comparativ cu creşterea economică duce la sărăcirea economiei (cazul celor mai multe dintre tarile sărace)

- efectele pozitive asupra creşterii economice sunt posibile doar dacă surplusul de forţa de muncă datorat creşterii populaţiei poate fi angajat in mod productiv (lucru puţin posibil in ţările sărace datorita lipsei de capital)

- in tari fără acces la tehnologie, creşterea populaţiei duce la irosirea resurselor - lipsa capitalului social si fizic in ţările in dezvoltare, coroborată cu rigidităţile structurale si

tehnice determină o inelasticitate a ofertei în raport cu creşterea populaţiei, ceea ce conduce la şomaj si subocupare, mai ales în agricultură. In cazul tarilor cu populaţie numeroasă, şomajul de la sate se transformă in şomaj urban.

- O populaţie numeroasă determină creşterea cererii de capital social (educaţie, asistenţa sanitară etc), ceea ce conduce la creşterea presiunii asupra capitalului existent, dat fiind faptul că nu există posibilitatea extinderii acestuia.

- Dacă oferta de produse agricole este inelastică, o creştere a cererii poate determina inflaţie. In aceste condiţii, ţările în dezvoltare importă hrană, asigurând o slabă valorificare a resurselor valutare ale ţărilor respective.

- O creştere rapidă a populaţiei determină o rata de dependenţă foarte ridicată (proporţia celor ce lucrează comparative cu cei ce nu lucrează scade). Astfel, copii sub 15 ani formează o parte importantă din forţa de muncă, iar un astfel de fenomen agravează problemele legate de furnizarea hranei si crearea de locuri de munca.

- Creşterea rapida a populaţiei conduce la agravarea problemelor de mediu, poluare, delicventa juvenila, mizerie, supraaglomerare (vezi in Mexico City etc.)

- O creştere a populaţiei intr-o economie statica conduce la agravarea inegalităţii in distribuirea veniturilor.

Explozia populaţiei in tarile in dezvoltare Conform teoriei tranziţiei demografice, avem trei stadii: 1. preindustrial, când natalitatea este mare, iar mortalitatea este mare si ea; astfel sporul natural

al populaţiei rămâne scăzut 2. creşterii economice, când natalitatea rămâne ridicata, mortalitatea scade, iar sporul natural

creste, putând rezulta o explozie demografica 3. dezvoltare economica matura, când natalitatea scade, mortalitatea scade, iar sporul natural

scade si e Teoria echilibrului : Atâta timp cat rata de creştere a populaţiei nu depăşeşte rata de creştere

economică, impactul populaţiei asupra economiei este unul pozitiv sau neutru, când rata de creştere a populaţiei depăşeşte rata de creştere economică, se produce fenomenul de sărăcire a ţării. Relaţia dintre reducerea fertilităţii şi creşterea economică este directă: se apreciază că declinul fertilităţii în Brazilia a determinat o creştere cu 0,7% a PIB-ului acestei ţări.

Reducerea fertilităţii depinde de mai mulţi factori, economici si neeconomici. Pentru reducerea fertilităţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- părinţii sa fie conştienţi de necesitatea reducerii fertilităţii - beneficiile nete obţinute ca urmare a reducerii fertilităţii trebuie sa fie semnificative - trebuie asigurate metodele efective de planning familial Cea mai importantă reuniune la nivel internaţional pe probleme ale populaţiei s-a desfăşurat în

1994 la Cairo, unde a avut loc Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi Dezvoltare, a treia, după cea din 1974 de la Bucureşti şi cea din 1984 din Mexic. În cadrul acestei Conferinţe, care a reunit 108 state, s-a subliniat importanţa atingerii nevoilor individuale mai degrabă decât a ţintelor demografice, accesul universal la educaţie, cu o atenţie deosebită asupra tinerelor, reducerea mortalităţii infantile şi a decesului maternal, planningul familial, care până în 2015 să fie universal valabil.

Page 25: Economie mondiala 2010

25

Urbanizarea şi migraţia rural – urban - unul dintre cele mai evidente fenomene din ultima jumătate de secol: populaţia urbană în

ţările în dezvoltare a depăşit 2 miliarde, cea mai mare parte fiind în ţările slab dezvoltate - rata de creştere a populaţiei urbane este din ce în ce mai mare în ţările în dezvoltare (peste

5%), comparativ cu cea din ţările dezvoltate (sub 1%) - cele mai mari aglomerări urbane sunt în ţările în dezvoltare, cu oraşe ce depăşesc 20 de

milioane de locuitori (Sao Paolo, Mexico City) sau peste 10 milioane persoane (Shanghai, Calcutta, Bombay, Jakarta, etc)

- principala problemă: cum vor rezista aceste oraşe, din punct de vedere economic, politic şi al mediului unei astfel de presiuni (beneficiile pe care le oferă oraşele de reducere a costurile determinate de economiile de scară, proximitate, externalităţi sociale ca forţă de muncă calificată etc. sunt depăşite de costuri legate de presiunea prea mare asupra serviciilor de apă, canalizare, curăţenie, sănătate, educaţie, criminalitate, poluare, sărăcie extremă etc.)

- rata de creştere a populaţiei urbane este mult mai rapidă decât rata de creştere economică şi decât capacitatea de adaptare a infrastructurii oraşelor la noile cerinţe determinate de un număr atât de mare de oameni

- apariţia slumsurilor împrejurul marilor oraşe (favelas în Rio de Janeiro, pueblos jovenes în Lima, bustees în Calcutta, bidonvilles în Dakar). Mărime slumsurilor se dublează la fiecare 5 sau 10 ani.

- Migraţia rural urban şi dezvoltarea necontrolată a aglomerărilor urbane îşi au originea în politicile de dezvoltare ale ţărilor, care au pus accent pe: modernizarea industrială, sofisticare tehnologică, creşterea metropolelor, au dus la crearea de dezechilibre în oportunităţile economice pentru diferite categorii sociale şi la o dramatică creştere a migraţiei de la sat la oraş

- Dezvoltarea de tip dual a economiilor în dezvoltare a dus la apariţia, alături de tradiţionalele sectoare: modern, de mare performanţă a productivităţii muncii, intensiv în capital, cu dotare tehnologică superioară şi a unui sector tradiţional, de subzistenţă, cu randamente scăzute şi intensiv în muncă, şi la dezvoltarea la nivelul aglomerărilor urbane a unui sector informal, aproape legal, caracterizat de un număr mare activităţi derulate la scară mică (cel mai adesea individual sau familial), slab dotat d.p.d.v. la capitalului, cu tehnologie simplă, apropiindu-se de caracteristicile concurenţei de tip monopolistic, cu forţă de muncă cu educaţie minimă sau deloc, necalificată, cu acces minim la resurse financiare, care nu beneficiază de măsurile de protecţie oferite de sectorul formal, legal, cuprins în statistici. Cei care alcătuiesc sectorul informal sunt noii veniţi de la sate. Ei nu beneficiază de nici un fel de drepturi, iar motivaţia principală este dată de asigurarea minimului necesar pentru existenţă. Dezvoltarea sectorului informal este alimentată de incapacitatea autorităţilor de a crea locuri de muncă, iar relaţiile cu sectorul formal sunt destul de puternice, ca urmare a faptului ca sectorul informal este o sursă de aprovizionare foarte ieftină pentru sectorul formal. Cel mai adesea, autorităţile tolerează sectorul informal, ca urmare a capacităţii sale de a crea locuri de muncă, venituri (după unele surse, sectorul informal absoarbe cca. 50% din forţa de muncă urbană şi generează aprox. o treime din veniturile marilor oraşe).

- Sectorul informal are cea mai mare contribuţie la migraţia rural – urban. Consecinţele pozitive ale sectorului informal :

o Creşterea economiei urbane o Nu împiedică dezvoltarea sectorului formal, acesta din urmă fiind chiar avantajat de

existenţa sectorului formal, care furnizează forţă de muncă şi inputuri ieftine o Poate juca un rol important în formarea capitalului uman o Este cel care absoarbe forţă de muncă necalificată sau cu calificare medie, care nu îşi

găseşte plasament în sectorul formal, este majoritară şi constituie cea mai mare parte a şomerilor şi a persoanelor neocupate

o Realizează o alocare eficientă a resurselor locale o Realizează o redistribuire a veniturilor către persoanele sărace

Page 26: Economie mondiala 2010

26

- Consecinţele negative ale sectorului informal şi ale accelerării migraţiei rural-urban o Forţa de atracţie a acestuia asupra populaţiei rurale este mult mai mare decât

capacitatea acestuia de a crea locuri de muncă o Impactul sectorului informal asupra agriculturii este unidirecţionat: doar atragerea de

forţă de muncă necalificată şi accelerarea migraţiei de la sate şi creşterea aglomerărilor urbane, fără remiteri către populaţia rămasă la sate, fără transfer de tehnologie sau alte resurse către agricultură, cu efect de îmbătrânire a populaţiei de la sate.

o Distrugerea mediului în aglomerările urbane atinge cote extrem de îngrijorătoare ca urmare a creşterii numărului populaţiei mult prea rapid şi a presiunii foarte mari exercitate de această populaţiei asupra resurselor de apă şi canalizării limitate, deşeuri menajere etc.

o Creşterea criminalităţii (atacuri asupra persoanelor, hoţi, prostituţie), folosirea muncii copiilor în condiţii mizere, număr mare de ore de muncă, fără asigurare, lipsa oricărui tip de ajutor din partea autorităţilor, lipsa oricăror drepturi specifice angajaţilor, inexistenţa sistemului de pensii etc.

o Accesul limitat la capital, ceea ce face ca dimensiunile firmelor ce activează în acest sector să rămână mici şi fără perspective prea mari de dezvoltare

o Multe activităţi din sectorul informal nu sunt contabilizate în nici un fel, nu se plătesc impozite şi nici altfel de taxe.

- Procesul migraţiei interne în ţările în dezvoltare (migraţia rural – urban) este influenţat de numeroşi factori:

o sociali (inclusiv dorinţa migranţilor de a se rupe de organizarea socială tradiţională), o fizici (factori climaterici), o demografici (reducerea ratei mortalităţii şi creşterea populaţiei rurale), o culturali (atracţia oraşelor şi a sentimentului de securitate economică şi socială pe

care îl oferă oraşele), o factori de comunicaţie (transportul urban, acces la informarea prin radio, televiziune,

radio, cinema) - Caracteristici ale migranţilor:

o Demografice: populaţie tânără, cu o pondere din ce în ce mai mare a femeilor (cele care însoţesc bărbaţii, ca soţii sau fiice şi o recentă categorie, a femeilor singure - ca urmare a oportunităţilor de muncă mai mari, a diferenţelor de salarii mai mari faţă de bărbaţi)

o Educaţionale: cei cu un anumit nivel de educaţie depăşesc numărul celor fără nici un fel de educaţie, ca urmare a şanselor mai mari a primilor de a găsi un loc de muncă

o Economice. mulţi ani, migranţii erau foarte săraci, dar în ultima perioadă migranţii provin din toate straturile sociale, majoritatea rămânând săraci, pentru că populaţia rurală este în marea majoritate foarte săracă.

- Implicaţii la nivelul politicilor de dezvoltare: o Reducerea dezechilibrelor dintre locurile de muncă de la sat şi oraş o Creşterea numărului de locuri de muncă la oraş nu este o soluţie suficientă, datorită

efectului de inducere a migraţiei pe care îl crează o Extinderea sistemului educaţional nediscriminatoriu poate avea efectul invers de

creştere a migraţiei şi a şomajului o Subvenţionarea salariilor poate fi contraproductivă o Necesitatea încurajării programelor de dezvoltare rurală integrată

Concluzii: - crearea unui echilibru economic între urban şi rural - extinderea industriilor de scară mică, intensive în muncă în ambele sectoare - eliminarea efectului distorsiunii preţurilor, ca eliminarea subvenţiilor - alegerea celor mai potrivite tehnologii de producţie intensive în muncă

Page 27: Economie mondiala 2010

27

- modificarea relaţiei directe dintre educaţie şi gradul de ocupare reducerea creşterii populaţiei prin reducerea sărăciei absolute şi a inegalităţilor

Promovarea exporturilor versus substituirea importurilor şi strategiile de industrializare Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc îndeaproape strategiile

generale de dezvoltare ale acestora. Chenery, care s-a ocupat de examinarea a peste 100 de ţări în vederea identificării unor modele de dezvoltare, a grupat ţările în următoarele tipuri de strategii26

* specializare primară; :

* substituirea importurilor; * dezvoltare echilibrată; * specializare industrială. În ceea ce priveşte specializarea primară, se apreciază că majoritatea ţărilor încep prin a exporta produse primare, care rezultă din resursele lor naturale. Chenery caracteriza acest tip de specializare ca fiind o industrializare amânată pentru o perioadă când posibilităţile de acumulare vor fi mai mari. Coasta de Fildeş este un exemplu, în acest sens, înregistrând succese în dezvoltarea industriei prin investirea veniturilor provenite din exportul produselor agricole. Cea de-a doua categorie o constituie substituirea importurilor. Această strategie a avut succes, în special, în cazul ţărilor cu o populaţie numeroasă, ca urmare a faptului că oferă oportunităţi de valorificare a economiilor de scară, în cadrul unei pieţe mari. Ea reprezintă o combinare între exporturile primare şi dezvoltarea de tip manufacturier. În cea de-a treia categorie se află dezvoltarea echilibrată. Ţările, care optează pentru acest tip de strategie, îmbină exportul de produse primare cu dezvoltarea sectorului de prelucrare, dar nu au acces încă la o specializare industrială. Acestea se află în perioada de tranziţie către dezvoltarea exportului de produse manufacturate. Ultimul tip îl reprezintă ţările cu specializare industrială, care se adresează pieţei internaţionale cu produse manufacturate. Acest stadiu implică dezvoltarea şi valorificarea abilităţilor antreprenoriale, a forţei de muncă, precum şi a tehnologiei, în vederea sporirii competitivităţii exportului de produse manufacturate.

O altă posibilitate de grupare a ţărilor lumii a treia, în termenii performanţelor industriale, este cea realizată de Robert N. Gwynne, conform căreia ţările aparţin uneia dintre următoarele grupe:27

ţări a căror dezvoltare industrială a fost strâns legată de piaţa internă;

ţări a căror dezvoltare industrială a fost influenţată de export; ţări a căror dezvoltare industrială a fost legată de surplusurile de venituri obţinute din

exportul de petrol; ţări fără o piaţă prea mare, fără rezerve de petrol şi ale căror exporturi de produse

manufacturate nu depăşesc 0,4 % din totalul exportului de produse manufacturate al ţărilor în dezvoltare.

Prima categorie de ţări include acele ţări cu o populaţie numeroasă (aşa cum am mai arătat), în care strategiile de substituire a importurilor au avut rezultate mulţumitoare (India, Pakistan, Argentina, Brazilia etc.) Ţările a căror industrie a fost influenţată de exporturi sunt cele identificate ca fiind noile ţări industrializate, care sunt în general ţări mici şi mijlocii şi care au avut o puternică orientare către export încă de la începutul industrializării lor. Este cazul unor ţări ca Taiwan, Singapore etc. În a treia categorie de ţări sunt încadrate ţările exportatoare de petrol, care au atins rate înalte de creştere a sectorului manufacturat, în special în perioada şocurilor petroliere. Cu toate acestea, ţările exportatoare de petrol (în special cele arabe), nu înregistrează o pondere prea ridicată a industriei în crearea P.I.B. Apoi, exporturile lor de produse manufacturate nu deţin o proporţie

26 E.S. Simpson - OP.CIT., p.75 27 Robert N. Gwynne - “New Horizons? Third World Industrialization in an International Framework”, Longman Scientific &Tehnical, U.K., 1990, p.5.

Page 28: Economie mondiala 2010

28

importantă în exporturile totale, iar scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială a afectat şi sectorul manufacturat, care a stagnat sau chiar a scăzut odată cu micşorarea veniturilor din petrol. Acest lucru nu mai este valabil astăzi, când preţul petrolului a cunoscut o creştere cu 80% (ianuarie 2000) faţă de nivelul din ianuarie 1999. În sfârşit, ultima categorie de ţări include cele mai multe dintre ţările în dezvoltare, care sunt cele mai sărace. Pentru aceste ţări, organizaţiile internaţionale au elaborat planuri de măsuri în vederea depăşirii stării de înapoiere în care se află. În funcţie de orientarea producţiei industriale, Banca Mondială propunea următoarea clasificare28

∗ orientare puternică spre exterior; producţia pentru export este dominantă, iar ratele de schimb valutar sunt astfel stabilite, încât să impulsioneze exportul;

:

∗ orientare moderată spre exterior; atenţia acordată pieţei interne este similară cu cea acordată pieţei externe (din punct de vedere al producţiei industriale), barierele în calea importurilor sunt relativ reduse, iar ratele de schimb valutar favorizează exporturile, dar într-o măsură mai mică;

∗ orientare moderată spre interior; producţia pentru piaţa internă este favorizată, protecţia pieţei interne este relativ ridicată, iar cursul de schimb valutar este supraevaluat;

∗ orientare puternică spre interior; producţia este orientată cu predilecţie către piaţa internă, protecţia pieţei interne este foarte mare, exportul este neglijat, iar cursul de schimb este puternic supraevaluat.

Plecând de la toate aceste clasificări putem aprecia că întâlnim trei mari categorii de strategii de industrializare la nivelul ţărilor în dezvoltare, şi anume:

1. exportul de produse primare; 2. strategia de substituire a importurilor; 3. strategia de orientare către export.

Exportul de produse primare a fost considerat înainte de anii ’50 drept calea de ieşire din starea de subdezvoltare şi posibilitatea construirii unei economii prospere. Atracţia unei astfel de opţiuni era dată de exemplul Canadei şi Statelor Unite, mari exportatoare de produse primare şi, în acelaşi timp, forţe ale economiei la nivel mondial. Printre avantajele oferite de o astfel de strategie se numără:

îmbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu, S.U.A. a exportat în secolul XIX grâu şi bumbac în Marea Britanie şi a importat produse manufacturate);

efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei primare poate antrena apariţia unor noi sectoare de export sau dezvoltarea unor industrii conexe, a unor activităţi economice noi. Aceste extinderi conduc la expansiunea unor factori de producţie ficşi (resurse, pământ) ce atrag după ei factori ca personalul calificat, mână de lucru, etc.

efectul de legătură, în sensul că se crează legături cu efecte economice benefice între industriile de transformare a produselor primare şi industriile de creare de bunuri pentru primele.

Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este considerată de cea mai mare parte a specialiştilor ca ineficientă în condiţiile actuale. Printre principalele dezavantaje menite a determina neutilizarea unei astfel de strategii drept cale de eliminare a subdezvoltării se numără:

situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de aceea exemplul Canadei sau Statelor Unite nu poate fi extrapolat în condiţiile existente astăzi pe plan mondial;

foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace, ce nu au resurse naturale, deci nu dispun de „obiectul” unei astfel de strategii;

termenii schimbului au cunoscut o deteriorare permanentă, ceea ce face ca o astfel de cale să fie mai degrabă păguboasă pentru ţările exportatoare (piaţa produselor primare cunoaşte o creştere foarte mică în comparaţie cu piaţa celorlalte produse). În

28 Robert N. Gwynne - OP. CIT., p. 11.

Page 29: Economie mondiala 2010

29

plus, pentru pieţele produselor rare, influenţele politice şi economice sunt atât de puternice, încât practic, s-a ajuns la o fărâmiţare a acesteia;

cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia unei multitudini de produse sintetice cu caracteristici din ce în ce mai apropiate de produsele naturale, ce tind să le înlocuiască pe acestea din urmă într-o proporţie din ce în ce mai mare;

evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite astăzi utilizarea unor cantităţi din ce în ce mai reduse de materii prime, ceea ce are efect asupra ritmului de creştere a cererii de produse primare;

pentru multe produse primare, în special cele agricole, cererea este inelastică nu numai în raport cu preţurile, dar şi în raport cu veniturile, ceea ce conduce la o creştere slabă din partea ţărilor dezvoltate;

multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a producătorilor interni de materii prime, în special pentru produse agricole, ceea ce limitează debuşeele ţărilor în dezvoltare;

instabilitatea încasărilor din export, accesul îngrădit pe pieţele ţărilor dezvoltate prin intermediul întregii game de măsuri protecţioniste, toate acestea fac din această strategie o cale pe cât de nesigură pe atât de greu accesibilă de lichidare a subdezvoltării. O singură excepţie, ce vine să confirme regula, se poate aminti aici: ţările membre OPEC, singurele ce au reuşit să transforme această strategie într-un succes.

Strategia de substituire a importurilor a reprezentat principala opţiune, în special a ţărilor latino-americane, începând cu marea criză economică din anii ’30. Cea mai largă aplicare a acestei strategii, însă, a fost cunoscută după cel de-al doilea Război Mondial. În unele cazuri, ea a fost stimulată de dificultăţile înregistrate în balanţele de plăţi externe; în alte cazuri, guvernele noilor ţări independente au dorit să forţeze marile companii să dezvolte filiale în ţările gazdă, prin instituirea de bariere tarifare şi netarifare, care să limiteze importurile.

Strategia de substituire a importurilor oferă câteva opţiuni ţărilor în dezvoltare. Astfel, ele pot folosi resursele financiare pentru a importa bunuri de investiţii, materii prime, combustibili etc. necesare pentru a fabrica bunuri de larg consum.

O altă opţiune este aceea de a importa bunuri de capital pentru a produce atât bunuri de larg consum, cât şi bunuri intermediare.

Resursele pot fi folosite şi într-un al treilea scop, şi anume, acela de a importa bunuri de capital şi a produce bunuri de capital.

Cea mai mare parte a ţărilor în dezvoltare, în special cele înzestrate cu resurse naturale şi cu o piaţă de desfacere importantă, au recurs la prima variantă, aceea de a importa bunuri de investiţii pentru a produce bunuri de larg consum, până atunci importate.

Cele mai avansate, au recurs la a doua posibilitate, şi un număr şi mai restrâns, la a treia opţiune, făcând progrese importante în dezvoltarea unei industrii proprii de bunuri de capital.

Orientarea către piaţa internă a dus la dezvoltarea multor ramuri industriale în ţările în dezvoltare. Se poate afirma că industrializarea lumii a treia se datorează acestei strategii de substituire a importurilor. Cu toate acestea, rezultatele în planul eficienţei economice şi al creşterii bunăstării sociale nu au fost pe măsura aşteptărilor. Pe termen lung, strategia de substituire a importurilor a determinat apariţia a numeroase efecte negative în plan economic. Cu alte cuvinte, strategia industrială bazată pe substituirea importurilor nu s-a dovedit a fi adecvată dezvoltării industriale pe termen lung. Dintre motivele care au condus la aceste aprecieri putem enumera:29

* excesiva interferenţă a guvernului în activitatea economică, fapt ce a condus la creşterea birocraţiei, a corupţiei, descurajarea iniţiativei private şi a exportului;

* reducerea câştigurilor din export, ca urmare a unei rate de schimb supraevaluate; * protejarea industriei autohtone a condus la creşterea preţurilor produselor manufacturate, comparativ cu cele agricole, cu efecte negative asupra agriculturii (în China, care a urmat această

29 Robert N. Gwynne - OP. CIT., p. 129

Page 30: Economie mondiala 2010

30

strategie, bunurile industriale aveau preţuri cu peste 19% peste valoarea lor reală şi cele agricole cu 34% sub valoarea lor reală); * subutilizarea capacităţilor de producţie, ca urmare a facilităţilor oferite la importurile de bunuri de capital şi a preţurilor avantajoase obţinute la produsele manufacturate; * ineficienţa acestei orientări, dovedită atunci când, datorită faptului că producţia industrială a sporit mai rapid decât cererea internă, surplusul a trebuit să fie plasat pe piaţa internaţională, iar aceasta nu era construită la nivelurile de calitate şi preţ ale ţărilor dezvoltate. Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este strategia de orientare a industriei către export. Această strategie se caracterizează prin dezvoltarea acelor ramuri industriale ce asigură bunuri destinate pieţei internaţionale. Susţinătorii acestei strategii30

∗ permite utilizarea tehnologiilor intensive în muncă, ceea ce conduce la creşterea competitivităţii ţărilor în dezvoltare în comerţul internaţional;

consideră că ea conduce către dezvoltarea economică, cel puţin din următoarele motive:

∗ o distribuţie mai echitabilă a veniturilor, în parte ca urmare a apariţiei unor mai mari oportunităţi de angajare;

∗ o mai eficientă alocare a resurselor, ca rezultat al concurenţei internaţionale, cu efecte benefice asupra creşterii economice şi a dezvoltării.

Strategia de orientare a industriei către export asigură dezvoltarea pe termen lung, în anumite condiţii. Astfel, autorităţile trebuie să asigure un cadru macro-economic stabil, o rată de schimb reală şi relativ stabilă pe termen lung, o politică comercială neprotecţionistă, care să permită stabilirea preţurilor la un nivel cât mai apropiat de cel al pieţei internaţionale, deschiderea către tehnologiile străine, stimularea exporturilor, precum şi o piaţă financiară, care să funcţioneze normal şi să asigure, la timp, resursele necesare exportului.

Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a exporturilor, tranziţia demografică rapidă, transformarea rapidă a agriculturii, rapida indistrializare, atenuarea sărăciei, îmbunătăţirea distribuţiei veniturilor.

Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele din Asia de Sud-Est, s-a dovedit a fi benefică pentru acestea, dacă avem în vedere performanţele atinse. De altfel, de această strategie se leagă şi apariţia termenului de “noi ţări industrializate”.

Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfârşitul acestui mileniu a demonstart fragilitatea strategiei de orientare către export şi bazată pe invstiţii străine. Vulnerabilitatea economică în faţa volatilităţii pieţelor financiare s-a concretizat în cazul acestor ţări într-un regres economic, cu efecte destul de puternice în planul reducerii sărăciei31

Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul strategiei de orientare către export (care pare să-şi fi dovedit eficienţa, într-o mai mare măsură decât strategia de substituire a importurilor), precum şi de la marile diferenţe existente între ţările în dezvoltare, putem aprecia că cea mai potrivită strategie de industrializare este aceea care îmbină elemente ale celor două strategii, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări în parte, de accesul său la resursele pentru dezvoltare şi la pieţele internaţionale.

.

Evoluţiile înregistrate de ţările în dezvoltare pe linia industrializării ar putea fi încadrate în câteva tendinţe generale, cu caracter de concluzie. 1. Industrializarea ţărilor în dezvoltare este un proces de dată relativ recentă. Industrializarea

Americii Latine datează din anii ’20, în timp ce, în cazul ţărilor asiatice şi africane, ea este ulterioară celui de-al doilea război mondial. În context, trebuie reamintit faptul că majoritatea specialiştilor 32

30 David Colman, Frederick Nixson - OP. CIT., p.137

apreciază că perioada colonială s-a constituit într-un obstacol în calea industrializării. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, William Pitt interzicea, în America, până şi

31 Între 1988 şi 1996, Thailanda a înregistrat o creştere economică în medie de 7% pe an, cu o reducere a numărului populaţiei ce trăieşte în absolută sărăcie de la 22% la 11%. Criza financiară a determinat o creştere a populaţiei sărace la 13% în 1998. 32 Gern, Jean-Pierre (sous la direction de) - OP.CIT. p.64.

Page 31: Economie mondiala 2010

31

fabricarea cuielor, iar, în cazul Indiei sau al Egiptului, se poate vorbi chiar de un proces de dezindustrializare, datorat perioadei coloniale.

2. Chiar dacă industrializarea este incontestabilă, amploarea procesului rămâne limitată. După 1960, industria ţărilor în dezvoltare a cunoscut ritmuri de creştere notabile şi, în orice caz, superioare celor înregistrate în agricultură. Cu toate acestea, situaţia a fost diferită de la o regiune la alta, în Africa şi în unele ţări latino-americane fiind vorba chiar de scăderi ale importanţei industriei.

3. Industrializarea rapidă nu vizează decât un număr relativ restrâns de ţări şi de zone. În ţările în dezvoltare, industria nu este, practic, concentrată decât în aproximativ treizeci de ţări, care realizează peste 90 % din producţia industrială a ţărilor în dezvoltare, iar cincisprezece dintre acestea obţin 72 % din total. La polul opus, ţările africane nu furnizează nici 1 % din producţia industrială mondială şi multe dintre aceste ţări cunosc o stagnare sau chiar o reducere a producţiei lor industriale.

4. Industrializarea ţărilor în dezvoltare se referă la bunuri specifice, dar care tind să se diversifice. Ramurile industriei uşoare sunt dominante, dar se poate constata o diversificare sectorială în creştere (şi alte ramuri, cum ar fi metalurgia neferoasă, siderurgia, petrochimia, materialele de construcţii înregistrează creşteri semnificative, în general fiind sprijinite de către stat, iar în unele cazuri beneficiind şi de sprijin financiar şi tehnologic din partea societăţilor transnaţionale), astfel încât schema clasică, conform căreia ţările în dezvoltare sunt specializate în produse intensive în forţă de muncă este din ce în ce mai puţin valabilă.

5. Exporturile de produse manufacturate ale ţărilor în dezvoltare cresc mai repede decât producţia lor industrială. Deja, în anul 1980, valoarea produselor manufacturate exportate de ţările în dezvoltare era egală cu cea a produselor primare (mai puţin produse energetice).33 În aceste condiţii, vechea împărţire “ţări dezvoltate exportatoare de produse manufacturate / ţări în dezvoltare exportatoare de produse primare” devine din ce în ce mai puţin pertinentă. Trebuie, totuşi, subliniat faptul că, în realitate, majoritatea acestor exporturi provin doar din câteva ţări: 80 % din exporturile industriale ale ţărilor în dezvoltare provin din doar şapte ţări (printre care cei patru “dragoni” sud-est asiatici). Tot în legătură cu exporturile ţărilor în dezvoltare, trebuie spus şi faptul că nu toate ţările dezvoltate au demonstrat acelaşi grad de permisivitate vis-a-vis de acestea. Astfel, dacă Statele Unite şi Japonia sunt deschise produselor provenind din ţările în dezvoltare, fapt dovedit de o rată de penetrare a acestora de aproape 50 %, în cazul bunurilor de consum, în Franţa sau în Italia produsele provenind din ţările în dezvoltare reprezentau doar 9,5 % din importurile de bunuri de consum şi 5 % din bunurile manufacturate.34

6. Firmele multinaţionale joacă un rol semnificativ, dar nu determinant, în specializarea industrială a ţărilor în dezvoltare. Investiţiile străine directe reprezintă, în medie, mai puţin de 5% din totalul investiţiilor, ceea ce face ca rolul societăţilor transna-ţionale să fie mai important în ceea ce priveşte tehnologia şi utilizarea reţelelor de distribuţie şi de aprovizionare, decât în privinţa finanţării.

7. Are loc o accentuare a diferenţelor între ţările în dezvoltare. Asia şi-a rezervat un rol de vedetă, datorită “dragonilor” din Sud-Est, dar şi datorită mutaţiilor importante ce au loc în India şi, mai ales, în China, în timp ce America Latină pare a încerca să se integreze în spaţiul nord-american, iar Africa suferă un proces de marginalizare în ceea ce priveşte fluxurile comerciale, tehnologice şi financiare. Astfel, 47 de ţări dintre cele mai sărace (marea majoritate, africane), care, în 1960 aveau o pondere de 3 % în comerţul mondial, nu mai deţin, astăzi, decât 0,3 % din acesta. Pe parcursul anilor ’80, ele au beneficiat de doar 0,7 % din investiţiile străine directe.35

8. Industrializarea ţărilor în dezvoltare este, în mare măsură, determinată de reglementări şi practici de comerţ internaţional. Sistemul generalizat de preferinţe, protecţionismul ţărilor dezvoltate, cooperarea şi integrarea regională, joacă un rol important în orientarea sectorială a

33 Idem, p.69 34 Idem, p.67 35 Ibidem

Page 32: Economie mondiala 2010

32

ţărilor în dezvoltare. Pe plan internaţional, se constată atât o tendinţă de multilateralizare, în cadrul acordurilor GATT, cât şi una de regionalizare “verticală”, în spaţiul american şi asiatic.

Globalizarea economiei

Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în ultimele decenii stau sub

semnul globalizării, al interdependenţelor şi interacţiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colţ al lumii, are efecte mai mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale.

Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu globalizarea pieţelor financiare. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 2001, ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficienţa finanţării private în procesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 2001. În ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de ani, faţă de 57 în anii ‘70. În aceeaşi perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări.

Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „... trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naţionale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe vor fi oamenii, care vor compune naţiunile...”36

Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale, regulatorul activităţii economice naţionale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale.

. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine de activitatea economică va aparţine unei economii globale, în care naţionalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiaşi specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni.

Cu toate acestea, există şi opinii37

Statele naţionale operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziţie mai bună în comerţul internaţional, atragerea de investiţii străine, creşterea competitivităţii, toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale

conform cărora instituţiile politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependenţele dintre ţări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci şi politic. Efectele balanţelor de plăţi, ale ratelor de schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice.

38

În afară de acestea, globalizarea ridică şi multe alte controverse. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de schimb, rate ale dobânzii, cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. Liberalizarea pieţelor (80% din pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei, faţă de 37% în 1987) concomitent cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au

.

36 Robert Reich – „The Work of Nations”, în Mark Lewis, Robert Fitzgerald, Charles Harvey „The growth of nations. Culture, competitiveness and the problem of globalization”, Bristol Academic Press, 1996, p. 11 37 Peter Dicken – „Global shift. The internationalization of economic activity”, second edition, Paul Chapman Publishing Ltd., 1992, p.121 38 Poziţia competitivă a unei economii naţionale este construită pe competitivitatea firmelor care operează în cadrul graniţelor naţionale. În sens larg, ea reprezintă o expresie a dinamismului firmelor naţionale, a capacităţii lor de a investi şi de a inova, atât prin resurse proprii cât şi prin asimilarea tehnologiilor adecvate. În viziunea lui M. Porter, avantajul competitiv este creat şi susţinut printr-un proces care se localizează la nivelul unei economii naţionale. Diferenţele între structura economică, valori, cultură, istorie etc. contribuie puternic la succesul competiţional. În timp ce globalizarea competiţiei ar putea conduce la ideea că naţiunea este mai puţin importantă, se pare că lucrurile nu stau tocmai aşa (vezi şi Peter Dicken, OP. CIT., p.125)

Page 33: Economie mondiala 2010

33

încurajat speculaţiile, care au condus în cele din urmă la declanşarea unor adevărate crize (vezi criza din Asia ). Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente, care în ultima decadă au crescut, îngreunând şi mai mult îndatorarea externă, peste capacitatea de finanţare a acesteia de la bănci sau instituţii multilaterale. Decalajul între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. După 1992, pieţele emergente au devenit puternic dependente de pieţele de export, mai ales ca urmare a politicilor monetare şi bugetare.

Până la globalizarea finanţelor, principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflaţie, buget, comerţ exterior. După anii ‘80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc39

întărirea sectorului financiar, :

evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la operaţiuni speculative de anvergură,

întărirea sistemului companiilor private, evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către extrior

poate conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi, modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale.

De altfel, specialiştii40

Definirea globalizării. Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicaţiile pe care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta, dar şi cu ceea ce implică ea.

consideră criza din Asia şi o criză a modelului asiatic de dezvoltare, de fapt a modelului japonez de dezvoltare, considerat cel mai bun până acum şi anume dezvoltarea industrială orientată către export.

În încercările de a defini globalizarea, cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu schimburile comerciale între naţiuni. E o imensă greşeală, pentru că nu reprezintă realitatea, globalizarea reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi ordinii economice internaţionale. Globalizarea este o nouă eră, în care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize, o revoluţie fără precedent la scară mondială.

Într-un sens neutru, globalizarea este un proces de extindere a tranzacţiilor între oameni dincolo de graniţele fiecărei ţări şi de adâncire a interdependenţelor între entităţi globale, care pot fi private, instituţii publice sau guverne. Acest proces este condus de forţe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale), tehnologice (comunicaţii, informaţii) şi politice (căderea comunismului). Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni, ea implică un proces calitativ, bazat mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a producţiei, distribuţiei, consumului, decât pe pieţe naţionale autonome. Ea implică, de asemenea, creşterea atât a riscurilor cât şi a oportunităţilor pentru indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de consum, accentuându-se mobilitatea, simultaneitatea, pluralismul şi creşterea alternativelor de satisfacere a nevoilor. Globalizarea implică creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă, ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii, a capitalurilor, informaţiilor, precum şi mobilitatea ridicată a persoanelor. Procesul este condus de cuceririle tehnologice, reducerea costului tranzacţiilor şi are drept principalii actori societăţile transnaţionale. Dintr-o perspectivă mai practică, globalizarea reprezintă, aşa cum arăta preşedintele grupul american ABB, „libertatea grupului meu de a investi unde şi când doreşte, de a produce ce doreşte, de a se aprovizioneze de unde doreşte, de e realiza tot ceea ce doreşte cu cât mai puţine piedici posibile legate de dreptul muncii şi reguli sociale”. Statul şi globalizarea

39 X X X – „The merits and demerits of globalization and the future of the Asia” , JETRO International Symposium, Tokyo, februarie 1999, p.13 40 Idem, p.14

Page 34: Economie mondiala 2010

34

Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de fenomenul de globalizare îl reprezintă rolul statului in acest context. Îndatoririle tradiţionale ale statului s-au modificat sub impactul transformărilor economice şi sociale pe care le impune noul tip de relaţii internaţionale care se nasc. Mai este statul la fel de puternic ca acum o jumătate de secol? Mai poate statul să-şi îndeplinească atribuţiile clasice?

Statele, acţionând în virtutea ideologiei neoliberale şi adaptându-se procesului de globalizare, a trecut de la poziţia statului strategic, al statului dezvoltării, la statul competiţional.

Ipostazele clasice ale statului au suferit transformări destul de puternice, în încercarea de a face faţă provocărilor lansate de creşterea interdependenţelor internaţionale şi a agravării unora dintre probleme, care s-au transformat în probleme globale.

Ipostaza de stat regulator viza asigurarea cadrului de desfăşurare a activităţii economice. Statul era apărătorul dreptului de proprietate, cel care veghea la păstrarea unui spaţiu de stabilitate monetară, la standardizarea anumitor structuri (cum ar fi unităţi de măsura etc.)

Statul este de asemenea, producător distribuitor. Acest rol este reflectat de întreprinderile publice, de serviciile de transport asigurate de către stat, de implicarea sa în sistemul financiar şi bancar. De asemenea, rolul de redistribuitor constituie un alt aspect important al rolului statului. Statul se implică în redistribuirea veniturilor prin activităţi ce ţin de menţinerea sau creşterea bunăstării generale, acţionând pentru susţinerea claselor defavorizate, prin finanţarea asistenţei sanitare, asistenţei sociale etc.

Fenomenul de globalizare a impus modificarea tuturor acestor ipostaze sub care statul se implică în societate. Rolul său de regulator s-a transformat mai degrabă într-un rol de manipulator, dat fiind faptul că multe din aspectele ce intrau sub autoritatea statului au devenit preocupări internaţionale. Dreptul de copyright, sistemul evitării dublei impuneri, liberalizarea fluxurilor comerciale şi financiare sunt în mare parte reglementate la nivel internaţional, statului revenindu-i sarcina de a implementa la nivel naţional reglementările internaţionale şi de a le manipula în aşa fel încât transpunerea naţională să ofere maximum de avantaje. Şi în domeniul cursului de schimb statul este mai degrabă un manipulator decât un regulator, dat fiind faptul că trecerea la cursurile flotante şi globalizarea pieţelor financiare îl obligă să intervină mai ales în creionarea acelor politici care să gestioneze tendinţele manifestate în plan internaţional.

În ceea ce priveşte ipostaza de producător, competiţia a forţat statul să funcţioneze pe principiile economiei de piaţă. Poate că aici este cea mai relevantă schimbare în ceea ce priveşte trecerea de la statul strategic, al dezvoltării către statul competiţional. Criza proprietăţii publice a determinat masive privatizări în perioada anilor ’80 si ’90 în multe ţări dezvoltate, iar în ceea ce priveşte ţările foste comuniste, nicicând nu a fost o ofertă de privatizare mai mare şi mai concentrată. Industrii, altădată considerate strategice şi privite ca definind „tăria” statului, au fost privatizate pentru că au devenit extrem de costisitoare. Până în anii ’80, puţini sunt cei care ar fi privit cu ochi buni privatizarea industriei aeronautice, a industriei siderurgice, a construcţiei de drumuri, construcţiilor navale sau a chimiei. Astăzi, aceste industrii se mai afla în proprietatea statului în foarte puţine ţări dezvoltate şi chiar multe dintre ţările în dezvoltare au recurs la trecerea lor în proprietate privată.

Internaţionalizarea firmelor şi a capitalurilor a făcut din ce in ce mai dificilă apartenenţa la un anumit stat a marilor firme. Substituirea importurilor, considerată in anii ’60 sau ’70 o opţiune ce ţinea de dezvoltarea unei ţări şi de consolidare a independenţei sale economice, a devenit o strategie din ce in ce mai puţin aplicată, tot mai multe state îmbrăţişând orientarea către export, legând din ce în ce mai mult economia lor de economia globală.

Astăzi s-a încetăţenit tot mai mult ideea că statul este un agent economic ineficient, de aceea rolul său trebuie să cadă mai degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru corporaţiile internaţionale, pe susţinerea cercetării, implicare în creşterea gradului de calificare a forţei de muncă, decât pe acela de producător activ.

Şi în ceea ce priveşte rolul de redistribuitor, globalizarea a impus anumite modificări. Multe dintre aspectele ce ţin de bunăstarea generala sau de existenta claselor defavorizate au devenit probleme globale. Sărăcia este considerată a fi cea mai gravă dintre problemele globale, iar

Page 35: Economie mondiala 2010

35

comunitatea internaţională reclamă acţiuni globale pentru lupta împotriva sărăciei. În aceeaşi categorie sunt incluse şi problemele legate de mediu, reglementările internaţionale punând statul în ipostaza de implementare a politicilor necesare atingerii parametrilor conveniţi în cadrul conferinţelor internaţionale (cum ar fi protocolul de la Kyoto sau alte reglementări asemănătoare). Chiar şi în domeniul forţei de muncă, considerată drept cea mai puţin globalizată dintre pieţele internaţionale, înţelegerile dintre firme, nevoia de a adopta practici mai flexibile de angajare sau alte măsuri ce decurg din crearea acelui climat favorabil atragerii de investiţii străine constituie exemple de redefinire a poziţiei statului sub influenţa fenomenului de globalizare.

Întrebarea care revine ca un laitmotiv este dacă statul va dispărea. În opinia noastră, statul se afla la ora redefinirii atribuţiilor sale, atribuţii ce determină acţiuni specifice fiecărei ţări în parte, în funcţie de gradul ei conectare la lumea globală. Măsura în care o naţiune este conectată la lumea globală reprezintă o problema care a intrat in atenţia specialiştilor abia la începutul acestui mileniu, existând preocupări privind calcularea unui indicator care să reflecte cat mai fidel gradul de globalizare a unei economii. Un astfel de indicator este cel calculat de Foreign Policy Magazine, numit indicele globalizării, care este un indicator compozit, multidimensional, ce include in componenţa sa patru dimensiuni: dimensiunea politică, care determină gradul de angajare politică internaţională a statului (nr. de prezenţe în organizaţii internaţionale, participări la misiuni de menţinere a păcii ale ONU, număr de ambasade străine găzduite de fiecare ţară), componenta tehnologică, ce reflecta gradul de conectare la tehnologia informaţiei a fiecărei ţări în parte (nr. de utilizatori internet, nr. de gazde internet, gazde internet sigure), componenta personală, ce priveşte mişcarea (în mare parte fizică) a populaţiei în lume (turism internaţional, trafic telefonic internaţional, transferuri transfrontaliere) şi componenta integraţionistă, ce determină gradul de interdependenţă al economiei respective ce celelalte ţări (fluxurile comerciale, de investiţii străine directe, de investiţii de portofoliu, plăţi externe). Intr-un clasament realizat pentru 62 de naţiuni, acest indice plasa pe primul loc, drept cea mai globalizată naţiune, Irlanda41

Dincolo de aceste aspecte, fenomenul globalizării este unul contemporan nouă. Ne modelează atitudinile, aşa cum noi îi putem influenţa evoluţia. Rămâne la latitudinea noastră şi la îndemâna propriei inteligenţe să nu-l scăpăm de sub control. Aşa cum aprecia şi Kofi Annan - “Dacă nu putem să facem ca globalizarea să lucreze pentru toţi, în final, ea nu va lucra pentru nimeni!” Globalizarea ar trebui să conducă la creştere economică, echitate, securitate, educaţie, regândirea cadrului instituţional internaţional, transparenţă, protejarea mediului, o mai bună guvernare globală, care să asigure o mai largă distribuire a oportunităţilor, un mediu propice creşterii economice echilibrate si includerea celor marginalizaţi.

.

Integrarea economică interstatală – aspecte generale Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă. Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în special state şi corporaţii), făcând să se atenueze, cel puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor naţionale. Procesul de regionalizare presupune că tot mai mult statele naţionale îşi bazează relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state. Regionalismul actual este expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor. Tot mai multe state din diferite regiuni ale lumii şi cu niveluri de dezvoltare economică diferite îşi reunesc eforturile pentru realizarea unei dezvoltări economice durabile.

41 In acelasi clasament, Romania se afla pe locul 38.

Page 36: Economie mondiala 2010

36

Dezvoltarea relaţiilor comerciale şi cooperarea internaţională, ca şi intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente definitorii:

- potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional, regional şi mondial de valori;

- proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;

- grupările regionale preferenţiale, precum şi uniunile vamale şi zonele de liber schimb cresc acumularea naţională şi regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional.

Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă.42

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite:

- dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat;

- opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;

- politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate.

Ca factori exogeni menţionăm: - modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se

petrec fie în zonă, fi în alte zone; - încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele

pierderi datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;

- dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice. Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea

de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică.

Zona de liber schimb se compune din naţiuni care au decis să elimine progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative din calea liberei circulaţii a produselor originare din aceste ţări şi să-şi promoveze politica comercială proprie faţă de ţările terţe.

Un exemplu, în acest sens, îl constituie AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) înfiinţată prin Convenţia de la Stocholm, din 4 ianuarie 1960, din care mai fac parte astăzi Norvegia, Elveţia, Lichtenstein şi Islanda. Alt exemplu, mai recent, este intrarea în vigoare (la 1 ianuarie 1994) a NAFTA (Acordul de Liber Schimb Nord American) semnat între Canada, SUA şi Mexic.

42 Dan Negescu – „Spre o tripolarizare a comerţului mondial” , Tribuna Economică nr. 15/1995, p. 28.

Page 37: Economie mondiala 2010

37

Un nivel superior zonei de liber schimb îl reprezintă uniunea vamală. Într-o uniune vamală, statele semnatare realizează reducerea şi apoi eliminarea barierelor tarifare şi a restricţiilor cantitative din cale schimburilor lor comerciale şi, în plus, decid înlocuirea progresivă a propriilor politici comerciale cu o politică comercială comună, care se traduce prin punerea în practică a unui tarif vamal extern comun.

MERCOSUR (Piaţa comună a Americii Latine) ale cărei ţări membre (Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay) au decis punerea în practică a unui tarif extern comun la 1 ianuarie 1995, reprezintă o ilustrare mai recentă a unei uniuni vamale.

Uniunea vamală conduce la o integrare mai puternică decât zona de liber schimb, deoarece ea cere ţărilor participante elaborarea unei politici comerciale comune. Ori, orice iniţiativă în materie de politică comună constituie un pas către uniunea economică. În alt sens, într-o zonă de liber schimb, de eliminarea taxelor vamale între parteneri nu profită decât mărfurile originare din această zonă, pentru a evita ca un produs care provine din afară să nu se exporte într-o ţară în care taxa vamală este mai scăzută pentru ca apoi să intre liber în celelalte. Într-o uniune vamală, o marfă este taxată o singură dată la oricare dintre frontierele externe şi nu i se pot aplica alte taxe dacă traversează o frontieră internă. Uniunea vamală permite, astfel, libera circulaţie a tuturor mărfurilor într-un spaţiu comercial tarifar omogen. Ea constituie o bază de pornire pentru realizarea unei pieţe comune.

Piaţa comună este superioară uniunii vamale, realizând comerţul liber cu servicii, libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor şi libera stabilire a resortisanţilor din ţările partenere (libera circulaţie a factorilor de producţie). În plus, eliminarea obstacolelor vamale din cale liberei circulaţii a mărfurilor, poate duce la reducerea obstacolelor netarifare, ceea ce conduce cu siguranţă la armonizarea normelor tarifare şi tehnice şi a fiscalităţii indirecte asupra produselor.

Chiar dacă tratatul de la Roma din 1957 prevedea instaurarea unei pieţe comune, aceasta nu s-a realizat decât prin impulsul dat prin Actul Unic European (1986).

Uniunea economică adaugă caracteristicilor pieţei comune, armonizarea politicilor economice şi sociale.

Politica agricolă comună (PAC) instituită în 1962 este exemplul cel mai elaborat de politică sectorială din cadrul CEE.

Uniunea monetară faţă de uniunea economică presupune o monedă comună, care să circule între ţările membre şi o politică monetară unitară, comună, pentru ţările membre.

Exemplul cel mai recent îl constituie uniunea monetară în Europa, prin introducerea monedei unice EURO, precum şi crearea Băncii Centrale Europene, responsabilă de stabilirea coordonatelor de politică monetară în ţările care au aderat la moneda unică.

Uniunea economică totală implică o completă unificare a economiilor implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii.

În fine, cel mai înalt stadiu al integrării este reprezentat de uniunea politică, ce implică, pe lângă o politică externă şi de securitate comună, o cetăţenie comună, o constituţie comună şi un guvern comun.

Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care est în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional.

În economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. Se aşteaptă ca până în anul 2007, numărul acordurilor regionale

Page 38: Economie mondiala 2010

38

negociate să crească la 300. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. În general ţările mici, în dezvoltare, sunt implicate în mai multe blocuri comerciale(media fiind de 3 acorduri). Pentru aceste ţări, speranţele sunt mai mari din partea regionalizării decât din partea globalizării. Trecerea de la apologia strategiei de substituire a importurilor la cea a pieţelor mari regionale, care poate asigura o protecţie sporită, concomitent cu un acces la un număr tot mai ridicat de consumatori constituie una din principalele motivaţii ale opţiunii acestor ţări. Comerţul internaţional constituie un factor mult mai important în cadrul dezvoltării economice pentru ţările mici decât pentru ţările mari. De aceea, pentru acestea, regionalizarea constituie o modalitate mai eficientă de integrare în economia globală.

Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate, în special cele europene (60%), ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări.

Grupările integraţioniste regionale sunt extrem de diferite şi sub aspectul motivaţiilor ce determină ţările să iniţieze astfel de acorduri. Impulsionarea comerţului dintre statele, cel mai adesea, vecine, accesul la o piaţă de desfacere mai mare sau la o sursă de aprovizionare ce poate deveni mai ieftină, compensarea deficitului sau excedentului de forţă de muncă (în funcţie de gradul de integrare) pot constitui câteva dintre motivaţiile economice. Multe dintre ţări sunt animate şi de interese politice. Apartenenţa la o grupare integraţionistă poate oferi garanţii de securitate deloc de neglijat. Afinităţile culturale, istorice reprezintă, de asemenea, motivaţii ce pot sta la baza consolidării unor acorduri regionale. Surmontarea unor dificultăţi legate de distanţa dintre parteneri şi dorinţa de a impulsiona schimburilor comerciale dintre state, ca urmare a eliminării taxelor vamale, a reprezentat o motivaţie pentru ţările insulare, în special, în dorinţa acestora de a compensa cheltuielile de transport foarte ridicate ce constituie un serios obstacol în creşterea comerţului exterior.

Acordurile comerciale variază destul de mult în ceea ce priveşte gradul de instituţionalizare. Majoritatea se bazează pe concesii comerciale reciproce, existând, în acest sens un forum pentru negocieri, dar frecvenţa acestora diferă de la caz la caz. Mecanismele de rezolvare a diferendelor comerciale prevăd în mod frecvent negocieri bilaterale, numai câteva aranjamente au prevăzut crearea unei instanţe multinaţionale care să arbitreze în cazul apariţiei unui dezacord între statele membre. Multe dintre acordurile comerciale preferenţiale sunt mai ambiţioase în ceea ce priveşte angajamentele comparativ cu punerea în aplicare a prevederilor acestora.

Şi din punct de vedere instituţional există deosebiri semnificative între diversele acorduri regionale. Grupările din Asia şi Pacific, spre exemplu, sunt mai puţin instituţionalizate decât cele din America Latină sau America de Nord. În general, gradul de instituţionalizare este direct proporţional cu profunzimea integrării. Cea mai instituţionalizată grupare este Uniunea Europeană, în Asia Pacific, neexistând nici o uniune vamală, nu este nevoie de o structură instituţională pentru negocierea cu alte state din afara acordului. Grupările integraţioniste regionale şi subregionale apărute după cel de-al doilea război mondial au urmărit armonizarea politicilor lor economice, asigurând, în funcţie de gradul de integrare, libera circulaţie a produselor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă. Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, în special, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea.

Europa reprezintă exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilor naţionale, respectiv Uniunea Europeană este cea mai avansată pe calea punerii în practică a unui aranjament de integrare regională. Succesul dobândit aici a oferit motivele imitării şi copierii acestui fenomen şi în alte părţi ale lumii. Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei

Page 39: Economie mondiala 2010

39

perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. În acelaşi timp, după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale. Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene, eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente43

- creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea rolului în negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie;

:

- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de a soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerţ liber global.

S-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare44

Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină numeroase efecte de antrenare. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară, există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente, ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare.

de comerţ prin instituirea unui tratament comercial preferenţial între participanţi, în raport cu terţii. Pe de altă parte se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală, cel puţin, prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ, şi pe de altă parte, adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă, cât şi la dinamica externă a liberalizării globale.

În fine, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară, au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la UE. De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancoră de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional între posibilele diferende între China, Japonia şi alte ţări din regiune. Analiza efectelor blocurilor comerciale regionale poate fi analizată şi pe câteva direcţii, cum ar fi:

efectele de creare de comerţ. Liberalizarea schimburilor în cadrul blocului comercial regional are efecte de creare de comerţ, permiţând surselor de

43 M. Dent Cristhopher – „The European Economy”, The Global Context, Roudledge, London, 1997, p. 34. 44 Fenomenul de deturnare de comerţ şi cel de creare de comerţ sunt puse în legătură cu formarea uniunilor vamale. În esenţă, deturnarea de comerţ implică înlocuirea unei surse eficiente de aprovizionare din afara uniunii vamale cu o sursă ineficientă din interiorul uniunii vamale, dar transformată în mod artificial în sursă eficientă, ca urmare a efectului taxelor vamale. Crearea de comerţ presupune înlocuirea unei surse ineficiente din exteriorul uniunii vamale cu o sursă eficientă din interior, ca urmare a suprimării taxelor vamale din cale schimburilor comerciale intragrupare. Fenomenele de creare de comerţ, ca şi cele de deturnare d comerţ au fost puse în evidenţă de teoria lui Vinner.

Page 40: Economie mondiala 2010

40

aprovizionare ieftine să le înlocuiască pe cele mai puţin eficiente. Efectele de creare de comerţ sunt cu atât mai mari, iar cele de deturnare de comerţ cu atât mai mici cu cât: comerţul dintre state era mai puternic înaintea constituirii blocului, partenerii au un nivel de dezvoltare mai ridicat şi o economie cât mai diversificată, apropierea preţurilor produselor comercializate în interiorul grupării faţă de preţurile mondiale este mai mare, nivelul taxelor vamale înaintea formării grupării era mai ridicat, ţările au dimensiuni mari, nivelul taxelor extragrupare este mai redus.

Veniturile din taxele vamale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale determină dezvoltarea altor alternative (TVA) pentru a compensa reducerile încasărilor bugetare. Implicarea în astfel de acorduri implică restructurarea sistemului vamal şi fiscal, ceea ce în multe cazuri presupune o armonizare a acestor sisteme între membri grupării, cu efecte benefice, dar şi cu costuri pe termen scurt.

Investiţiile străine directe. În general, efectele sunt benefice, pentru că acordurile comerciale regionale presupun o piaţă mai mare, un cadru legislativ armonizat, elemente favorizante investiţiilor.

Concurenţa. Blocurile comerciale regional induc o creştere a concurenţei, ceea ce are efect asupra creşterii eficienţei şi eliminării monopolurilor. De asemenea, se crează premise pentru apariţia economiilor de scară, acces liber la o piaţă mai mare, pentru iniţierea de reforme economice, cu efecte directe asupra creşterii concurenţei, pentru integrarea la nivel de firmă (aşa cum s-a întâmplat în cazul NAFTA). De cealaltă parte, instituirea unor bariere pentru cei din afara grupării, are efect de reducere a concurenţei.

Acordurile comerciale regionale constituie, totodată, sursă pentru numeroase controverse. Dat fiind numărul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor, grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse în discuţie se concentrează pe:

- beneficiile şi costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea în acorduri regionale,

- efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări, - măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub

egida OMC, - măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea şi funcţionarea acestor

acorduri sunt adecvate situaţiei internaţionale actuale, - diferenţele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu

caracter integraţionist, pe de o parte şi ţările membre OMC şi grupările regionale, pe de altă parte.

Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC, dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului45

45 Nediscriminarea dintre membri OMC, reflectată de principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate prevede că avantajele acordate de către fiecare dintre membri săi cu privire la taxele vamale, alte taxe, reguli şi proceduri unui stat membru OMC trebuie acordate necondiţionat tuturor membrilor. Ori acordurile comerciale regionale sunt o excepţie de la clauza naţiunii celei mai favorizate, pentru că avantajele membrilor grupărilor cu caracter integraţionist nu se răsfrâng asupra membrilor aflaţi în afara grupării.

. Implicarea în acorduri regionale s-a făcut concomitent cu participarea la GATT sau OMC. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei, din moment ce excepţia devine mai puternică decât regula. În plus, nu există prevederi OMC, care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei în materie de impunere tarifară şi netarifară. Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ între blocurile comerciale regionale, neinteresate de participarea la negocieri privind liberalizarea comercială globală, nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. Blocurile comerciale regionale satisfac cerinţele anumitor grupuri de interese, care, ajungând la o anumită suficienţă, nu mai manifestă nici un fel de interes pentru

Page 41: Economie mondiala 2010

41

liberalizare. De altfel, din ţările membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional, 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% în 1990), iar cele trei mari grupări (UE, NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial. În plus, creşterea forţei blocului în comerţul internaţional poate face dificilă exercitarea vreunei presiuni în cazul în care tendinţa către protecţionism devine evidentă46

Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice, atât în sens pozitiv, cât şi negativ. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii în procesul electoral din Ucraina, de exemplu, şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste, în dorinţa acestora de a deveni membre UE; încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care a condus la un blocaj în negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane.

.

În concluzie, tendinţa de regionalizare, manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicaţii la nivel economic, politic şi social. Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.

Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia.

Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza dominaţia potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, toate ţările din grupare au reuşit să ajungă, după 20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat.

Astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o considera un bastion anti-comunist, devine, în iulie 1995, în urma summit-ului ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte, alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda) şi Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos si Vietnam.

Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce transforma, potenţial, zona într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate, se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.

În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut, a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”, care ar fi putut, după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, ”triunghiuri ale creşterii”, care însă au avut un impact minor.

Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993. 46 Uniunile vamale cresc foarte mult nivelul taxelor aplicate asupra terţilor, pentru ca apoi, în cadrul negocierilor să fie reduse, dându-se impresia acceptării unor compromisuri, dar, de fapt, se maschează, astfel, un nivel de protecţie suficient de ridicat pentru a satisface interesele grupurilor de presiune şi de interese.

Page 42: Economie mondiala 2010

42

Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate politică si socială.

Oricum, partea bună, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a crizei asiatice a fost, din punctul de vedere al statelor ASEAN, conştientizarea vulnerabilităţilor comune, a necesitaţii unui efort stăruitor pentru consolidarea pieţei comune alcătuite din pieţele economiilor respective.

Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, în ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor” al grupării a atârnat greu în balanţă, o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include, pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN, puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii.

Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)

În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă.

La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei.

Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore – care, chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în mare măsură, rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”.

Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda, după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina.

În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la creşteri economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial.

Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.

Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).

Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala organizaţie economică din zona care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în societate).

Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost

Page 43: Economie mondiala 2010

43

Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.

În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.

Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. În noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994.

Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998. Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă

o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.

Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. În anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor.

Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi Secretariatul.

În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin rotaţie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.

Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună guvernare. Se impune acum organizaţiei APEC identificarea celor mai bune mijloace de a sprijini eforturile continue în această direcţie. Integrarea în Africa

Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60, de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens.

Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, R.D. Congo chiar din patru, iar cele mai multe din două organizaţii), sunt subapreciate de guverne, insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări, ca Marea Britanie sau Olanda.

Page 44: Economie mondiala 2010

44

Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care jumătate au o importanţă relativă mai mare:

AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri, COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri, ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane, cu 15 membri, ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri, SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri, IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri, CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,

Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale:

UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8 membri, toţi aparţinând ECOWAS,

MRU – Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS, CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri, aparţinând

ECCAS, CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri,

aparţinând ECCAS, EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC, IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC, SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi

COMESA (2 ţări). Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu

sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au secretariate operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.

Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină.

Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile.

Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor. NAFTA

Negocierile cu privire la crearea NAFTA s-au încheiat în august 1992, după 14 luni de la începerea lor. Rezultatul final al negocierilor a fost un document cuprinzând pentru 1.100 de pagini. Realizarea lui a necesitat cca. 200 de sesiuni de negocieri şi şapte sesiuni ministeriale. La acel moment, preşedintele Bush comenta: „Ziua de azi reprezintă începutul unei noi ere pe continentul

Page 45: Economie mondiala 2010

45

nostru.”47

Pe 17 decembrie 1992, cei trei şefi de state au semnat textul acordului instituind zona de comerţ liber Nord-Americană.

Era astfel creată cea mai mare, bogată şi productivă piaţă din lume, o piaţă de 6 trilioane USD, cu peste 360 de milioane de consumatori şi de 5.000 de mile din Alaska şi Yucon până în peninsula Yucatan.

Crearea NAFTA a avut mai mulţi predecesori în ceea ce priveşte noţiunea de comerţ liber. Un exemplu în acest sens îl constituie experienţa mexicană între anii 1942 şi 1945, când economia mexicană a fost adânc integrată în eforturile de război ale SUA.

Cele mai multe comparaţii ale zonei de liber schimb de pe continentul nord american se fac cu Uniunea Europeană. Observatorii procesului european şi, în special, criticii NAFTA, notau că experienţa europeană a fost una de lungă durată şi deliberată, oferind fiecărui membru timpul necesar adoptării unu set de modificări înainte de a trece la următorul.

O altă diferenţă importantă între NAFTA şi CEE este lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul acordului NAFTA. În Europa, fondurile erau destinate a ajuta pe cei care sufereau de pe urma creării CEE şi pentru a construi infrastructura necesară în ţările membre cel mai puţin dezvoltate. Dacă în cadrul CEE, în fiecare an după 1986 au fost cheltuite în aceste scopuri peste 5,4 bilioane USD, NAFTA nu a prevăzut aceste fonduri.

O altă diferenţă este cea politică. Piaţa comună Europeană este un pas intermediar către unitatea politică. De asemenea, CEE cere ca naţiunile să fie nişte democraţii stabile înainte de a intra în comunitate. NAFTA nu urmăreşte acest lucru, un exemplu în acest sens fiind şi criticile sistemului politic mexican. Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze într-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic, agricultura a reprezentat un domeniu sensibil şi, de aceea, a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada.

NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare şi investiţiile. Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale.

Fiecare membru NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord. Canadienii, aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber între Canada şi SUA, vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor. În Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi fără să se acorde mass-mediei canadiene beneficii prin taxe, aceasta va fi acaparată de media din SUA. Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor, cu excepţia profesioniştilor şi managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleşită de milioane de săraci din Mexic. Guvernul mexican îşi rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate, electricitatea, petrochimia de bază şi industria petrolieră. Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. SUA şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană, o piaţă cu peste 80 de milioane de oameni. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru SUA, fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o posibilă stabilitate internă, urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor, emigrării şi poluării. Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. Comisia de Comerţ Internaţional a SUA a prognozat că NAFTA va genera o creştere între 0,02 şi 0,5% a PIB în SUA şi peste 11,4% în Mexic. Cei care vor avea mai mult de câştigat de pe urma creării NAFTA vor fi cei care beneficiază de tehnologie şi capital. Pot fi incluşi aici bancherii şi producătorii de utilaje, computere, produse farmaceutice, echipamente de telecomunicaţii. Foarte mult vor avea de câştigat şi consumatorii. Astfel, o familie care trăieşte la graniţa SUA va economisi circa 50 USD lunar datorită preţurilor mai reduse plătite pentru produsele mexicane.

Cei care vor avea de suferit sunt industriile bazate intensiv pe munca fizică, protejate de bariere de import şi pentru a căror produse există un avantaj comparativ în Mexic. Aceste industrii sunt cea textilă şi cea a îmbrăcămintei. Deoarece în aceste industrii lucrează în cea mai mare parte femei, minorităţi sau personal slab calificat, aceasta va determina o pierdere a locurilor de muncă,

47 Business America, 24 august 1992, p. 25.

Page 46: Economie mondiala 2010

46

pierdere care însă va fi mult mai mare decât numărul locurilor de muncă nou apărute. Vor avea, de asemenea, de pierdut şi producătorii din moment ce singura raţiune a lor de existenţă era puternica protecţie tarifară. De asemenea, şi producătorii americani de fructe şi vegetale vor avea de suferit datorită căderii taxelor vamale pentru produsele venite din Mexic. În mod similar, producţia de citrice a SUA va fi lovită de crearea NAFTA.

Deoarece culturile mexicane sunt localizate cu mult în sud, nu vor mai fi lovite de frigurile periodice aşa cum se întâmplă în SUA. Costurile anuale de producţie în SUA sunt în jur de 270 USD/ha, în comparaţie cu cele din Mexic de 230 USD/ha, datorate costurilor mai reduse cu forţa de muncă, standardelor de sănătate şi siguranţă foarte înalte în SUA, costurile legate de pământ ridicate din SUA, standardelor de mediu.

Se poate spune că în Mexic vor fi câştigători aceia care vor produce în vederea exportului către Canada şi SUA. În timp ce producătorii de citrice şi vegetale vor avea de câştigat în urma intrării în vigoare a NAFTA, agricultura mexicană va avea în general de suferit de pe urma dezavantajelor structurale în comparaţie cu agricultura SUA. Cele mai multe ferme mexicane sunt decapitalizate. Agricultura suferă de pe urma unui slab marketing şi a unei slabe infrastructuri. Mexicanii trebuie să intre, de asemenea, în competiţie cu fermele din SUA şi Canada care se bucură de un climat mai bun, de un sol şi o tehnologie mai bună. Două treimi din fermele mexicane sunt ferme mici de mai puţin de 12,5 acri, în comparaţie cu cele din SUA de 430 acri. În SUA producţia de porumb este de 7,5 t/ha, în timp ce cea din Mexic este de 1,7 t/ha.

Printre cei care vor avea de pierdut în urma creării NAFTA sunt şi cei din afara Americii de Nord. Printre aceştia se numără producătorii de zahăr din Caraibe şi industriile care încorporează intensiv forţă de muncă din Asia. De asemenea, exploatatorii din Puerto Rico care şi-au dezvoltat industrii bazate pe o forţă de muncă ieftină şi care aveau relaţii de colaborare cu SUA, ca şi producătorii de rom din Virgin Islands vor suferi de pe urma introducerii NAFTA.

Încă înainte de a fi aprobat de către Congresul american, NAFTA a avut un impact semnificativ. Între 1986 şi 1992, investiţiile directe din SUA în Mexic au sporit cu 188%. Aceasta a reprezentat mai mult decât dublul investiţiilor directe ale SUA către întreaga lume.

SUA preconizează atragerea în cadrul acestei zone şi a celorlalte ţări din America Latină într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat (cu excepţia Cubei). Ca urmare, în decembrie 1994 a avut loc la Miami, SUA, summit-ul celor două Americi, fără Cuba, la care au participat 34 de şefi de state. Cu acest prilej s-a hotărât crearea unei zone de liber schimb care să cuprindă cele două continente (870 mil. locuitori) până în anul 2005, iar până în anul 2010 să intre în APEC. Va purta numele de „Zona de Comerţ Liber a Americilor” (Free Trade Area of the Americas – FTAA). Efectele NAFTA asupra unor ţări terţe vor rămâne mai limitate decât acelea ale unei uniuni vamale, deoarece NAFTA nu a prevăzut introducerea unui tarif vamal comun sau a unei politici vamale comune.

NAFTA a prevăzut şi o structură instituţională. La San Antonio (Texas) se va înfiinţa Banca de Dezvoltare Nord-Americană (North American Development Bank). La Dallas (Texas) vor lua fiinţă un Centru de Informare NAFTA şi un Secretariat pentru Problemele Pieţei Muncii. O autoritate similară pentru problemele comerţului va fi amplasată şi în Mexic.

MERCOSUR

După o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare care au privit industrializarea ca pe o abordare cu un pronunţat caracter strategic, noile administraţii civile din Brazilia şi Argentina au negociat şi semnat un număr important de acorduri sectoriale în domeniul comercial, financiar, transporturi, hidrotehnic etc., care au favorizat intensificarea cooperării dintre ele.

Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile în care ambele ţări se confruntau cu serioase dificultăţi ale balanţei de plăţi. În acelaşi timp, ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare industriale puţin competitive în raport cu concurenţa externă. Acordul de cooperare regională deschidea posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite produse industriale.

Page 47: Economie mondiala 2010

47

În 1988, Argentina şi Brazilia au semnat un tratat de integrare, cooperare şi dezvoltare, care prevedea înlăturarea într-o perioadă de 10 ani, a obstacolelor tarifare şi netarifare din comerţul dintre ele şi armonizarea treptată a politicilor economice în vederea formării unei pieţe comune.

Considerând că această intenţie a celor două ţări este o oportunitate, alte două ţări, Uruguay şi Paraguay au început negocierile cu Argentina şi Brazilia, pentru ca în anul 1991 să se semneze de către aceste patru ţări Tratatul de Constituire a MERCOSUR – piaţa Comună a Sudului. Principalele obiective ale acestei grupări au avut în vedere eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între ţările membre, asigurarea libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor, eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislaţiei, stabilirea unui tarif vamal comun faţă de terţi şi armonizarea politicilor macroeconomice. Spre deosebire de alte grupări intraregionale, care s-au bazat pe conceptul de substituire a importurilor, MERCOSUR a fost considerat a defini un alt tip de integrare, respectiv a „regionalismului deschis”48

Principalele etape de realizare a obiectivelor stabilite prin tratatul de constituire pot fi rezumate astfel:

, care nu s-a bazat pe substituirea importurilor, ci are în vedere un set nediscriminatoriu de stimulente economice în cadrul regiunii şi o marjă relativ redusă de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor.

• crearea zonei de liber schimb, care s-a realizat până în anul 1994, • formarea uniunii vamale, care a început în anul 1995 şi care se prevede a se finaliza în 2006.

Această perioadă este necesară pentru pregătirea sectoarelor sensibile ale ţărilor membre pentru o competiţie directă. Pentru bunurile de capital, fiecare ţară membră va ajunge la nivelul convenit diferit: Argentina şi Brazilia în 2002, Paraguay şi Uruguay în 2006. Pentru informatică şi telecomunicaţii, tariful comun va fi aplicat din 2006, iar pentru majoritatea produselor, tariful vamal comun faţă de terţi se va înscrie pe grila 20 – 0%, urmând ca, de la caz la caz, să scadă anual în trepte, câte două procente.

• Realizarea pieţei comune, care va începe după realizarea uniunii vamale, odată cu începerea coordonării politicilor naţionale şi creării unei monede comune. MERCOSUR, alcătuită din 4 membri fondatori (Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay) şi doi membrii asociaţi (Bolivia şi Chile) reprezintă o piaţă de peste 220 mil. de persoane. PIB-ul cumulat depăşeşte 1 trilion $. Este primul bloc comercial din America de Sud şi al patrulea bloc comercial al lumii, după EU, NAFTA şi ASEAN. Între anii 1990-1997, între ţările participante la MERCOSUR s-a intensificat considerabil comerţul, pentru ca apoi să scadă, ajungând în anul 2001 la valoarea de 31 mld. $. Mercosur deţine 76 % din PIB-ul Americii de Sud, 67 % din producţia industrială şi din comerţul intern, 25 % din comerţul mondial, 62 % din totalul populaţiei Americii de Sud, 59 % din suprafaţa totală.

După o perioadă de relativ progres în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber, ţările semnatare au început să se confrunte cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri, cât şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu anumite produse (automobile şi zahăr). Şi evoluţiile pe piaţa mondială au avut o influenţă deosebit de nefastă asupra ţărilor latino-americane, care au dus chiar la anumite stări conflictuale între Argentina şi Brazilia, cele mai importante din MERCOSUR. În 1999, Argentina a impus restricţii la toate importurile din ţările învecinate pentru a proteja industriile locale, fapt care a determinat Brazilia să suspende negocierile de soluţionare a diferendelor comerciale între cele două ţări. Deşi Argentina a anulat decretul după câteva zile, a repetat solicitarea pentru o anumită formă de salvgardări temporare la anumite produse ca o compensare pentru pierderea de competitivitate ce a rezultat din evoluţia monedei braziliene. Progresele au fost foarte mici, iar disputa comercială bilaterală a continuat să submineze gruparea. Argentina a continuat să impună restricţii la încălţăminte şi textile, iar Brazilia a retras acordarea de licenţe automate de import pentru produsele din Argentina, care au devenit supuse aceluiaşi regim ca şi mărfurile din afara MERCOSUR. Sectoarele cele mai sensibile, respectiv cel auto şi al zahărului, au fost deja exceptate de la 48 Preusse G.H. – „MERCOSUR – Another failed move towards regional integration”, World Economz, 2001, p.911 – 931 XXX – „Southern Common Market”, în „The Europa World Yearbook 2000”, vol.I., Europa Publication Limited 2000, London, 2000, p.267 - 268

Page 48: Economie mondiala 2010

48

programul generalizat de liberalizare, pentru a le reforma şi a le pregăti pentru o piaţă regională deschisă. Sectorul autovehiculelor reprezintă un sfert din comerţul intraregional şi joacă un rol cheie în specializarea industrială a viitoarei zone. În prezent, acestui sector i se aplică un regim restrictiv de comerţ dirijat, care este opus atât conceptului de regionalism deschis, cât şi celui clasic, de integrare regională. Conform acestui concept, o ţară este îndreptăţită să exporte atât cât va importa din ţara parteneră, lucru care contravine ideii de piaţă liberă. De asemenea, nici acordurile convenite nu au fost respectate, Brazilia, de exemplu, angajându-se să subvenţioneze o uzină Ford pentru a influenţa decizia americană de implantare. Este foarte dificil pentru aceste state să ducă la îndeplinire obiective ambiţioase, în condiţiile în care depind în mare măsură de investiţiile din ţările dezvoltate, iar economia lor nu poate rezista unei concurenţe deschise decât în cazul unui număr restrâns de produse.

Chile a semnat în octombrie 1996 cu MERCOSUR, un acord de liber schimb, cu scopul creării unor tarife vamale preferenţiate. Încheierea acestui acord a condus la o impulsionare a relaţiilor comerciale dintre cele două părţi semnatare, importurile Chile din MERCOSUR atingând cifra de 4.5 miliarde USD, respectiv 16 % din totalul importurilor, iar importurile MERCOSUR din Chile, 1.7 miliarde USD, adică 2 % din totalul importurilor.

Şi Bolivia a semnat în decembrie 1996 un acord de liber schimb cu MERCOSUR, având ca obiectiv central eliminarea imediată a tarifelor pentru unele produse. Acordul a intrat în vigoare din martie 1997, Bolivia şi MERCOSUR făcând primii paşi spre crearea zonei de liber schimb. MERCOSUR a creat o listă de 1000 de produse din Bolivia ce nu se supun vămuirii, în timp ce Bolivia a acceptat 900 de produse provenite din MERCOSUR fără impunere vamală. Importanţa comercială a acordului este mai mare pentru Bolivia decât pentru MERCOSUR, dat fiind faptul că importurile Boliviei din MERCOSUR, (326 milioane USD) reprezintă 20 % din totalul importurilor sale, pe când importurile MERCOSUR din Bolivia, (219 milioane USD), reprezintă doar 0.3 % din totalul importurilor MERCOSUR. Controverse legate de integrarea în cele două Americi

Însuşi Adam Smith nota că mâna invizibilă a pieţei poate avea ca un rezultat „consecinţe inacceptabile” dacă „guvernele nu îşi iau măsuri pentru a le preveni”. Aceasta sporeşte întrebarea dacă vor predomina efectele negative ale „mâinii libere” în NAFTA sau cele pozitive, previzionate de teoria comerţului internaţional, ca economiile de scară.

Motivaţiile şi rolurile jucate de acordurile regionale de comerţ liber sunt diferite. Michele A. Sager49

• ţările cu politici similare au o relaţie naturală de a conveni mai degrabă alianţe de comerţ regional, decât să îndure negocierile multilaterale GATT, îndelungi şi nesigure şi/sau riscul unui eşec al unei runde GATT şi vidul rezultat pe arena multilaterală ca urmare a abordării acestor probleme;

de la Universitatea „George Mason” din Fairfax, SUA apreciază că:

• proximitatea geografică şi implicit cheltuielile mai scăzute de transport şi comunicaţii determină iniţierea şi dezvoltarea unor angajamente regionale de comerţ, ca un răspuns natural la tendinţele firmelor de a face un comerţ intens pe plan regional, depăşind astfel îngustimea pieţelor interne;

• entităţile regionale sunt caracterizate ca „un fel de laborator de cercetare pentru investigarea şi testarea de soluţii la problemele tot mai complexe de comerţ” cu care se confruntă ţări care au politici economice similare;

• acordurile regionale de comerţ reprezintă şi un răspuns dat nu numai unor interese economice, dar şi unor interese de natură politică;

• acordurile regionale nu pot servi ca nişte înlocuitori pentru sistemul multilateral GATT, ci îl completează cu acele cerinţe politice, culturale şi economice la care nu reuşeşte să răspundă acest sistem.

49 Michelle A. Sager, Regional Trade Agreements: Their Role and the Economic Impact on Trade Flows, Blackwell Publishers, Oxford, 1997, p. 167.7

Page 49: Economie mondiala 2010

49

O altă întrebare este dacă beneficiile vor fi în mare măsură distribuite, astfel încât să compenseze dificultăţile care însoţesc comerţul liber50

Părerile conflictuale cu privire la comerţul liber rezultă din modelele economice utilizate în anticiparea viitorului. Criticii NAFTA apreciază că acordul este lipsit de prevederi ca şi acordul CEE cu privire la drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor. De asemenea, sub impactul noii viziuni americane asupra terorismului, liberalizarea circulaţiei persoanelor şi a forţei de muncă vor fi regândite. Acordul respectiv garantează tratamentul egal pentru bărbaţi şi femei, condiţii de sănătate, siguranţă şi protecţie pentru copii, vârstnici şi handicapaţi, dar deschiderea pieţei americane în special către muncitorii din Mexic va fi mult mai atent analizată. Mulţi critici americani, îndeosebi, dar nu numai, consideră că de fapt NAFTA a condus la pierderea de locuri de muncă în America.

.

51

Efectele în valuri ale NAFTA sunt, de asemenea, obiectul criticilor aduse creării acestei zone de comerţ liber. Unii observatori prevăd un declin în valuri în Mexic, declin datorat apariţiei NAFTA. Firmele mexicane se văd astfel confruntate cu concurenţa produselor mai competitive din SUA, afectând astfel muncitorii

52

Impactul NAFTA, care a continuat şi a extins zona de comerţ liber FTAA între SUA şi Canada, incluzând şi Mexicul, se consideră deosebit de pozitiv în accelerarea fluxurilor de mărfuri, servicii şi investiţii. Susţinătorii acordului subliniază că o analiză în dinamică a efectelor NAFTA relevă lcreşterea bunăstării la nivel global în cele trei ţări, cele mai mari câştiguri contabilizându-le Mexicul. În special ca urmare a creşterii fără precedent a economiei americane timp de un deceniu, fluxurile comerciale în regiune au crescut de peste două ori peste cele prevăzute de modelele statice de analiză a creării zonei de liber schimb.

.

De altfel, datele statistice arată că, în perioada 1990 – 2001, comerţul intraregional NAFTA a crescut mai mult decât cel extraregional. Faţă de anul 1992, când schimburile intraregionale deţineau sub 38% din totalul schimburilor comerciale ale regiunii, în anul 2001, la aproape un deceniu de existenţă, comerţul intraNAFTA reprezenta 46% din total. Se remarcă, în special, ponderea ridicată a exporturilor intraNAFTA, cu peste 55% din totalul exporturilor, în timp ce importurile intraNAFTA se situează la 39,6%, deşi peste nivelul înregistrat în anul 1992. De altfel, cu excepţia UE, este singura grupare integraţionistă importantă în care relaţiile comerciale intraregionale sunt la nivelul celor extraregionale. În cazul celorlalte grupări din Asia sau America de Sud comerţul intraregional are valori destul de modeste.

Cu toate acestea, întârzierea în ceea ce priveşte aplicarea multor prevederi NAFTA, perioade prelungite de eşalonare a dezarmării vamale şi multe alte aspecte, fac ca evaluarea completă a impactului NAFTA asupra economiilor din regiune să fie foarte greu de realizat, iar controversele legate de succesul sau insuccesul acestui acord să alimenteze o literatură extrem de bogată.

La rândul său, procesul de formare a vastei zone de liber schimb pe cele două continente este unul deloc comod. O serie de divergenţe au şi apărut între ţările iniţiatoare. Aceste divergenţe îşi originea în nivelurile diferite de dezvoltare şi, deci, în interesele diferite pe care acestea le au. Ţările latino-americane sunt interesate mai ales de sporirea posibilităţilor de acces al produselor agricole pe piaţa nord americană, afectând, astfel, interesele producătorilor locali. De cealaltă parte, SUA este reticentă în ceea ce priveşte protecţia mediului şi forţa de muncă, insistând pentru introducerea acestor teme pe lista de negocieri şi reglementarea lor strictă, lucru ce nu este pe placul sud-americanilor, cu surplus de forţă de muncă şi cu posibilităţi mai scăzute de a respecta norme

50 În anul 1993, susţinătorii NAFTA prevedeau că excedentul american în comerţul cu Mexicul de 1,7 mld. USD va fi „înmulţit”]la peste 9 mld. USD la sfârşitul anului 1995. În realitate,la sfârşitul acelui an, americanii înregistrau un deficit de 15 mld.USD în comerţul lor cu Mexicul (David Moris – „NAFTA: a clear failure of public policy”, ILSR Publications, 1996) 51 În 1993, un vicepreşedinte al companiei Mattel a asigurat subcomitetul Congresului că NAFTA va avea un efect pozitiv asupra angajaţilor companiilor americane. Doi ani mai târziu, 520 de muncitori ai acestei companii din New York au fost concediaţi, din cauza „creşterii importurilor din companiile din Mexic”, rezultat al creării NAFTA. 52 Se apreciază că peste 1 milion de muncitori mexicani au rămas fără slujbe, iar 2,5 milioane de mexicani au trecut de la starea de sărăcie, la cea de sărăcie lucie (David Moris – „NAFTA: a clear failure of public policy”, ILSR Publications, 1996)

Page 50: Economie mondiala 2010

50

severe. În plus, nu trebuie neglijată opoziţia tot mai activă a militanţilor antiglobalizare şi a recentelor măsuri menite a preveni terorismul internaţional, care se repercutează şi asupra libertăţii de circulaţie a persoanelor şi chiar a produselor.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că America Latină este un continent mai puţin omogen decât America de Nord. De aceea, teme ca promovarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, combaterea traficului de droguri, de carne vie, a crimei organizate, a corupţiei şi sărăciei, educaţia, sănătatea, întărirea democraţiei au fost incluse pe agenda de lucru interamericană.

Adversarii FTAA, ca şi cei NAFTA, consideră că, de fapt, FTAA este o extindere NAFTA, iar NAFTA a adus în primul rând poluare, creşterea numărului de şomeri şi scăderea venitul pe locuitor. În ciuda declaraţiilor conform cărora atât NAFTA cât şi FTAA vor lucra pentru cetăţeni, militanţii antiglobalizare susţin că cetăţeanul s-a ales doar cu o "urnă" pentru sugestii, pe când sute de corporaţii au acces la textul tratatului şi-şi pot stabili propriile reguli în cadrul pactului FTAA.

O altă temere legată de FTAA este cea a concedierilor. Din experienţa ţărilor în care a fost implementată FTAA reiese că drepturile fundamentale muncitoreşti şi interesele familiei de muncitori sunt erodate de tratatul comerţului liber din care lipsesc prevederile protecţiei acestora. Corporaţiile preferă să creeze locuri de muncă în ţări cu o rată a şomajului ridicată şi un salariu mediu scăzut, astfel încât, dacă sunt mişcări muncitoreşti, acestea ameninţă că-şi vor muta firma în altă ţară, lăsându-i fără servicii.

Aşa se întâmplă în Mexic, de unde „corporaţiile FTAA” încep să mute exploatările miniere în ţări cu mai mulţi şomeri ca Guatemala şi Haiti.

Şi agricultura este un domeniu deosebit de sensibil şi controversat. Există opinii conform cărora NAFTA a reprezentat un dezastru pentru micii fermieri din SUA şi Mexic. Favorizând interesele corporaţiile agricole, modelul NAFTA al agriculturii orientate spre export a redus substanţial veniturile fermierilor. Între 1995 şi 2000 preţul în SUA pe care l-au primit fermierii pentru porumb a scăzut cu 33%, 42% pentru grâu şi 34% pentru soia. De când NAFTA a intrat în funcţiune, 33000 de mici fermieri au dat faliment, reprezentând de 6 ori mai mult decât înainte. În Mexic, preţul primit de fermieri pentru porumb s-a prăbuşit cu 45% în 3 ani, întrucât giganţii agricoli şi-au vărsat porumbul subvenţionat aici. Cel puţin jumătate de milion de fermieri şi-au părăsit terenurile. FTAA este privită, astfel, ca o ameninţare ce va adânci criza, încurajând şi mai mult supraproducţia. De asemenea, o preocupare crescândă este legată de faptul că negociatorii comerciali din SUA încearcă să folosească FTAA să forţeze alte ţări să accepte folosirea organismelor modificate genetic (OMG). Dar grupurile ecologice avertizează că aceste tehnologii nu au fost testate suficient, şi experţii în securitatea alimentară spun că OMG-urile vor creşte foametea în naţiunile sărace. Fermierii au păstrat în mod tradiţional seminţele din an în an, dar, întrucât marile corporaţii au patentat seminţele modificate genetic, aceşti fermieri vor fi forţaţi să plătească pentru seminţe, făcându-i şi mai dependenţi.

Se aşteaptă ca FTAA să forţeze ţările să privatizeze servicii ca educaţia, sănătatea, energia şi apa. Astfel de privatizări ar fi negative în special pentru comunităţile de lucrători şi pentru cele de culoare. În unele ţări, privatizarea a avut deja loc şi cei care sunt cel mai puţin capabili să plătească pentru servicii vitale sunt cei care au cel mai mult de suferit. Când oraşul bolivian Cochabamba a privatizat serviciul de distribuţie a apei, costurile au crescut cu 200%.

Teama de creşterea şi mai mult a forţei marilor corporaţii constituie un alt motiv de îngrijorare pentru cei ce nu sunt adepţii lărgirii NAFTA către America Latină. NAFTA include căi fără precedent pentru corporaţii ce le permite acestora să atace legile prin aşa-numitele procese "investitor-stat". Astfel de procese, reglementate de capitolul II din NAFTA, permit corporaţiilor să dea în judecată guvernele pentru compensaţii, dacă corporaţiile cred că orice acţiune guvernamentală, inclusiv aplicarea legilor privind sănătatea publică şi securitatea, le reduce profiturile. Deja, capitolul II a făcut posibilă abrogarea unei legi canadiene care interzicea o substanţă chimică care produce leziuni la nivelul sistemului nervos, şi să stopeze încercarea californiană de a scoate de pe piaţă un gaz aditiv, MTBE, care otrăvea apele statului.

Page 51: Economie mondiala 2010

51

Dincolo de aceste controverse, integrarea pe continentele americane este o realitate, cu efecte pozitive incontestabile, dar şi cu sacrificii. Cât de mult sau cât de puţin vor reuşi statele sau companiile să se adapteze unui mediu în continuă schimbare, rămâne de văzut într-un viitor deloc îndepărtat.