economie agroalimentara

VINCZE MÁRIA

ECONOMIE AGROALIMENTARĂ

TEORII ŞI REALITĂŢI

2

Referent: dr. Ioan Davidovici

©2002 Vincze Mária. Toate drepturile rezervate

-

Tiparul:S.C.ROPRINT S.R.L.

Editura:RISOPRINT, Cluj-Napoca 2002

ISBN: 973-656-280-8

3

VINCZE MÁRIA

Economie agroalimantară

Teorii şi realităţi

Editura RISOPRINT

Cluj-Napoca 2002

4

În memoria lui Dumitru Dumitru

5

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................................................................................................... 8

CAPITOLUL 1. Fundamentarea deciziilor de producţie şi de investiţii la nivelul întreprinderilor agricole ............. 9

1.1. Conceptele neoclasice ale teoriei producţiei ............................................................................................... 9 1.1.1. Procesul decizional la nivelul fermelor ...................................................................................................... 9 1.1.2. Funcţia de producţie ................................................................................................................................... 10 1.1.3. Resurse – resurse ........................................................................................................................................ 13 1.1.4. Produs – produs .......................................................................................................................................... 14 1.1.5. Analiza ofertei pe baza funcţiei de cost ...................................................................................................... 16 1.1.6. Determinarea volumului optim al producţiei .............................................................................................. 17 1.1.7. Economii dimensionale .............................................................................................................................. 18

1.2. Riscul şi incertitudinea în agricultură ......................................................................................................... 20 1.3. Economia investiţiilor ................................................................................................................................ 20

1.3.1. Tehnici statice de analiză a economicităţii investiţiei................................................................................. 21 1.3.2. Tehnici dinamice de analiză a economicităţii investiţiei ............................................................................ 22

1.4. Analiza situaţiei economico – financiare a fermei ...................................................................................... 25 1.4.1. Documente de bază ale analizei ................................................................................................................. 25 1.4.2. Indicatorii economici .................................................................................................................................. 28 1.4.3. Analiza cost – volum – profit ..................................................................................................................... 30 1.4.4. Efectul de levier .......................................................................................................................................... 32

CAPITOLUL 2. Preţuri agricole ................................................................................................................................ 33 2.1. Politica de preţuri, instrumentul principal al politicii pieţei agricole................................................... 33

2.1.1. Obiectivele şi instrumentele politicii de preţuri .......................................................................................... 33 2.1.2. Efectele politicii de preţ .............................................................................................................................. 34

2.2. Criterii de formare a preţurilor agricole ...................................................................................................... 35 2.2.1. Şcoli de politici de preţ ............................................................................................................................... 35 2.2.2. Criteriile de determinare a preţurilor .......................................................................................................... 35

2.3. Raţionalitatea stabilizării preţurilor ............................................................................................................ 36 2.3.1. Modelarea efectelor stabilizării preţurilor asupra bunăstării producătorilor şi consumatorilor .................. 36 2.3.2. Rolul stocării private şi al cheltuielilor de stocare ...................................................................................... 37 2.3.3. Rolul intermediarilor .................................................................................................................................. 37 2.3.4. Stabilizarea preţurilor cu preferinţe de risc................................................................................................. 38

2.4. Implicaţiile macroeconomice ale politicii preţurilor agricole ..................................................................... 38 2.4.1. Efectele măsurilor politicii economice asupra preţurilor produselor agricole ............................................ 38 2.4.2. Implicaţiile măsurilor de politică ale pieţei agricole asupra preţurilor ....................................................... 39

2.5. Economia decalajelor dintre preţurile interne şi cele internaţionale ........................................................... 41 2.5.1. Efectele decalajelor dintre preţurile interne şi cele internaţionale ............................................................. 41 2.5.2. Probleme ale acomodării preţurilor interne la cele internaţionale ............................................................ 41

2.6. Foarfeca preţurilor – factor de influenţare a rentabilităţii întreprinderii ................................................... 43 2.6.1. Modelarea influenţei foarfecii preţurilor asupra rentabilităţii exploataţiei agricole ................................... 44 2.6.2. Efecte ale deschiderii foarfecii preţurilor ................................................................................................... 45

2.7. Disparitatea preţurilor şi efectele acesteia .................................................................................................. 45 2.8. Protecţionismul agricol ............................................................................................................................... 47

2.8.1. Conceptele de bază ..................................................................................................................................... 47 2.8.2. Principalii indicatori ai subvenţionării ........................................................................................................ 48 2.8.3. Coeficienţi şi rate de protecţie .................................................................................................................... 51

2.9. Nivelul protecţionismului agrar pe ţări şi pe produse ................................................................................. 52 2.9.1. Diferenţieri în nivelul protecţionismului .................................................................................................... 52 2.9.2. Pro şi contra protecţionismul ...................................................................................................................... 53 2.9.3. Situaţia subvenţionării agriculturii în România .......................................................................................... 53

6

CAPITOLUL 3. Economia principalelor resurse de producţie ale agriculturii .......................................................... 56

3.1. Pământul – principala resursă de producţie a agriculturii .......................................................................... 56 3.1.1. Clarificări conceptuale ................................................................................................................................ 56 3.1.2. Determinarea preţului pământului.............................................................................................................. 57

3.2. Forţa de muncă din mediul rural ................................................................................................................ 60 3.2.1 Situaţia ocupării forţei de muncă din mediul rural ..................................................................................... 60 3.2.2. Structura populaţiei active rurale ................................................................................................................ 60

3.2.3. Situaţia veniturilor gospodăriilor rurale ..................................................................................................... 61 3.2.4. Structura ocupaţională a satelor ardeleneşti – Studiu de caz ...................................................................... 61

3.3. Progresul tehnic în agricultură .................................................................................................................... 65 3.4. Eficienţa utilizării resurselor ...................................................................................................................... 66 3.5. Anexe.......................................................................................................................................................... 67

CAPITOLUL 4. Ferma familială ............................................................................................................................... 84

4.1. Definirea şi clasificarea fermelor familiale agricole ................................................................................... 84 4.1.1. Conceptul de fermă familială ..................................................................................................................... 84 4.1.2. Structura duală a exploataţiilor agricole ..................................................................................................... 86 4.1.3. Gospodăria ţărănească – forma dominantă a exploataţiilor agricole din România ................................. 87 4.1.4. Teorii economice privind gospodăriile ţărăneşti ........................................................................................ 88 4.1.5. Clasificarea fermelor familiale ................................................................................................................... 89

4.2. Avantajele şi dezavantajele fermelor familiale ........................................................................................... 93 4.3. Dimensiunea viabilă şi specializarea fermelor familiale ............................................................................ 94 4.4. Ferme familiale în ţările dezvoltate şi în România ..................................................................................... 95 4.5. Anexe.......................................................................................................................................................... 99

CAPITOLUL 5. Cooperarea în condiţiile economiei de piaţă ................................................................................... 100

5.1. Clasificări conceptuale privind cooperarea agricolă ................................................................................... 100 5.1.1. Conceptul de cooperare .............................................................................................................................. 100 5.1.2. Principiile cooperatiste ............................................................................................................................... 101 5.1.3. Clasificarea cooperativelor ......................................................................................................................... 102

5.2. Elemente definitorii ale cooperativei agricole în ţările dezvoltate ............................................................. 104 5.3. Forme de cooperare agricolă din România în perioada de tranziţie ................................................... 108 5.4. Dezvoltarea cooperării agricole în perspectiva aderării la Uniunea Europeană ................................. 109 5.5. Anexe ......................................................................................................................................................... 110

CAPITOLUL 6. Integrarea agriculturii. Agribusiness ............................................................................................... 111

6.1. Definirea conceptului şi forme de integrare a agriculturii .......................................................................... 111 6.2. Analiza economică a lanţurilor verticale .................................................................................................... 113 6.3. Agribusiness ............................................................................................................................................... 115 6.4. Anexe.......................................................................................................................................................... 116

CAPITOLUL 7. Agricultura în mecanismul economic ............................................................................................. 117

7.1. Rolul agriculturii în dezvoltarea economică .............................................................................................. 117 7.1.1. Cuantificarea în formă agregată a contribuţiei de produs a agriculturii .................................................... 117 7.1.2. Contribuţia de piaţă a agriculturii ............................................................................................................... 118 7.1.3. Contribuţia de factori a agriculturii ............................................................................................................ 119 7.1.4. Contribuţia de devize a exportului agroalimentar ...................................................................................... 120

7.2. Influenţele macroeconomice asupra dezvoltării agriculturii ...................................................................... 121 7.2.1 Reducerea cursului de schimb al valutei naţionale ..................................................................................... 121 7.2.2. Reducerea ratei dobânzii ............................................................................................................................ 122

7.3. Sistemul economic agroalimentar ............................................................................................................... 122 7.3.1. Segmentul de cerere solvabilă .................................................................................................................... 124 7.3.2. Segmentele de producţie agricolă şi de producţie alimentară ..................................................................... 124 7.3.3. Segmentul de resurse .................................................................................................................................. 124 7.3.4. Segmentul de calitate a mediului ................................................................................................................ 124

7

7.3.5. Segmentul gospodăriilor ............................................................................................................................. 124 7.3.6. Segmentul instituţiilor financiare şi al bugetului de stat ............................................................................. 125 7.3.7. Segmentul politicii macroeconomice ......................................................................................................... 125 7.3.8. Segmentul legăturilor internaţionale ........................................................................................................... 125

7.4. Sistemul problemelor majore ale agriculturii şi alternative de abordare a acestora .................................... 126 7.5. Elemente de economia politicilor agricole ................................................................................................. 127

7.5.1. Aspecte generale ale politicii economice şi politicii agricole .................................................................... 127 7.5.2. Natura crizelor agricole .............................................................................................................................. 128 7.5.3 Sistemul de obiective ale politicii agricole................................................................................................. 130 7.5.4. Fundamentalismul agrar ............................................................................................................................. 130 7.5.5. Principalele instrumente ale politicii agricole ............................................................................................ 132 7.5.6 Modele de analiză a efectului instrumentelor politicii agricole şi comerciale ........................................... 133 7.5.7. Modelarea aplicării politicii agricole ......................................................................................................... 139

CAPITOLUL 8. Economia agroalimentară şi rurală a României în tranziţie ............................................................ 141 8.1. Rolul şi locul agriculturii româneşti în perioada trecerii la economia de piaţă ............................... 141 8.2. Caracterizarea perioadei de tranziţie a agriculturii României din anii ’90 ........................ 143

8.2.1. Criza relaţiilor de proprietate ...................................................................................................................... 143 8.2.2. Criza structurilor de exploataţii şi a identităţii manageriale ....................................................................... 144 8.2.3. Criza eficienţei în agricultura românească.................................................................................................. 145 8.2.4. Aspecte critice în privinţa funcţionării pieţelor produselor agroalimentare ........................................ 147

8.3. Obiective şi instrumente ale politicii agricole româneşti în anii de tranziţie .............................................. 147 8.3.1. Mediul economic general ........................................................................................................................... 147 8.3.2. Perioadele restructurării agriculturii ........................................................................................................... 148 8.3.3. Obiectivele politicii agricole pe perioada 2001 – 2004 .............................................................................. 149

8.4. Scenarii de dezvoltare în faza de pre-aderare la Uniunea Europeană ................................................. 152 8.4.1. Direcţii de dezvoltare a agriculturii europene............................................................................................. 152 8.4.2. Abordarea globală a dezvoltării rurale ....................................................................................................... 153

GLOSAR ................................................................................................................................................................... 154 BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................................ 165 LISTA SCHEMELOR, FIGURILOR ŞI TABELELOR .......................................................................................... 167 ABREVIERI ŞI ACRONIME .................................................................................................................................. 169 INDEX ...................................................................................................................................................................... 171

8

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea a fost concepută în anul universitar 1996-1997 cu scopul de a servi ca note de curs la disciplinele de Economie Agrară şi Politici Agricole, pentru studenţii de la specializarea Economia şi Gestiunea Producţiei Agroalimentare a Facultăţii de Ştiinţe Economice din Cluj. Partea care viza aspectele de politici agricole a fost publicată în 1999, într-un tiraj redus de 200 de exemplare, sub titlul Politici agricole în lume. Teorii şi realităţi. Între timp această disciplină a fost scoasă din planul de învăţământ al secţiei.

Partea de economie agroalimentară nu a apărut până acum, din motivul lipsei sursei financiare pentru editare, dar şi datorită dorinţei autoarei de a completa, perfecţiona manuscrisul. Studenţii au putut folosi materialul şi până acum, accesibilitatea fiind asigurată prin calculator, dar această soluţie era pentr mulţi incomodă şi dificilă.

În cei cinci ani trecuţi de la redactarea manuscrisului condiţiile nu s-au schimbat, nici acum nu dispun de finanţare pentru editare şi sunt absolut conştientă de necesitatea perfecţionării materialului, dar totuşi fac un efort de a publica varianta existentă, ca pe baza observaţiilor cititorilor s-o pot îmbunătăţii pentru o viitoare ediţie. Decizia mea se bazează pe faptul, că nu numai studenţii de la specializarea agrară, dar şi acei specialişti care activează în această ramură a economiei, mai ales cei care sunt în poziţii decizionale la nivelul ramurii agricole, au nevoie de clarificări conceptuale, de cunoştinţe metodologice în munca lor.

Prezenta lucrare cuprinde capitolele nepublicate din manuscrisul iniţial, actualizate în 2001, dar şi unele capitole preluate din cartea apărută în 1999, care au fost completate.

Cartea cuprinde opt capitole, care ar putea fi structurate în trei părţi, nici ele nefiind omogene. Prima parte ar putea cuprinde primele trei capitole. În primul capitol este tratată teoria neoclasică a

fundamentării deciziilor la nivel microeconomic. De fapt, economia agrară este definită de specialişti ca ştiinţa de aplicare a microeconomiei în ramura agricolă. Capitolul doi abordează problematica preţurilor agricole, cuprinzând şi subcapitolul de protecţionism, în care am pus accent pe aspectele metodologice de calculare a diferiţilor indicatori de caracterizare a gradului de subvenţionare a agriculturii la nivel global, respectiv la nivelul diferitelor produse. Prima parte a cărţii mai conţine şi prezentarea aspectelor teoretico-metodologice, precum şi descrieri faptice privind utilizarea principalelor resurse de producţie ale agriculturii româneşti.

A doua parte cuprinde descrierea tipurilor de exploataţii agricole în care se asigură alocarea resurselor de producţie şi se realizează combinaţia optimă a produselor. Se oferă clarificări conceptuale, tipologii, relatând avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de ferme familiale, cooperative şi a formelor de integrare verticală. Sunt abordate aspectele economice ale diferitelor structuri de exploataţii agricole.

A treia parte abordează conceptele de bază din domeniul politicii agricole şi oferă o descriere succintă a procesului restructurării agriculturii din ţara noastră. Acest ultim aspect l-am abordat doar schematic, fiindcă în acest domeniu au apărut mai multe tratate scrise de colegii de la Institutul de Economie Agrară din Bucureşti, deci există surse bibliografice excelente de consultat.

Mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat în redactarea şi editarea materialului, în mod special colegei Ştefana Varvari.

Dedic cartea foştilor, actualilor şi viitorilor mei studenţi de la secţia agrară a Facultăţii de Ştiinţe Economice a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.

Prof. dr. Vincze Mária

9

CAPITOLUL 1. Fundamentarea deciziilor de producţie şi de investiţii la nivelul întreprinderilor agricole

1.1. CONCEPTELE NEOCLASICE ALE TEORIEI PRODUCŢIEI 1.1.1. Procesul decizional la nivelul fermelor Natura deciziilor ce se iau la nivelul microeconomic al întreprinderilor este, în esenţă, aceeaşi cu a celor

macroeconomice, adică: Ce să se producă? Cât să se producă? Cum să se producă? Pentru cine să se producă? Răspunsul la primele două întrebări indică, de fapt, structura de produse, adică, de exemplu, în cazul unei ferme mixte arată cât grâu, porumb, lapte, carne de bovine etc. se va produce. A treia întrebare se referă la modul de alocare a resurselor, deci la tehnologia de realizare a diferitelor produse, iar a patra, în esenţă, la modul de valorificare a producţiei obţinute.

În cazul produselor agricole apare necesitatea ajustării producţiei, care este sezonieră şi realizabilă doar în anumite zone, la cerinţele de consum continue în toate zonele ţării. Această cerinţă se rezolvă prin depozitare şi prin distribuirea adecvată a produselor în spaţiu.

Soluţionarea problemelor menţionate presupune, în mod concret, luarea unor decizii asupra cantităţilor de resurse de producţie sau asupra combinaţiilor de resurse ce se vor utiliza pentru obţinerea unui produs, respectiv a unor decizii privind combinaţiile de produse care să fie alese. Practic, managerul întreprinderii trebuie să-şi fundamenteze deciziile sale atât pe piaţa pe input, cât şi pe piaţa de output, în raport cu anumite criterii de optim, care pot fi chiar diferite de la o perioadă la alta. Teoria generală a afacerilor se bazează pe ipoteza că obiectivul de bază al unui întreprinzător este maximizarea profitului şi acest principiu poate fi considerat real şi la exploataţiile agricole comerciale, care au depăşit deja faza de subzistenţă. Schema 1.1. sintetizează procesul decizional al unei afaceri privind piaţa de input şi de output în condiţiile concurenţei perfecte.

Schema 1.1. Fundamentarea deciziilor la nivelul exploataţiei comerciale

Piaţa factorilor de producţie

(input)

Informaţii asupra

pieţei de input

Input

achiziţio-nare:

resursa x

Decizie: Cerere de input x=?

Exploataţia agricolă

comercială

Informaţii asupra pieţei

de output

Output valorificare: produsul Y

Decizie: Ofertă de

output Y=?

Piaţa bunurilor de consum (output)

Oferta: Sx Preţ: Px

Realizează: • volumul producţiei: Y • cheltuieli de producţie: *totale: TC *variabile: VC *fixe: FC • profit: Π Decide după: • producţia marginală: MP • cost marginal: MC • venit marginal: MR • profit marginal: MΠ Se cunoaşte: • funcţia de producţie:Y=f(x) • funcţia de cost: TC=g(Y)

Cererea: Dx Preţ:Py

În general, apar ca şi criterii de optim următoarele principii ale economicităţii, din care se alege cel care corespunde

condiţiilor date: • maximizarea producţiei, în condiţiile unor disponibilităţi date de resurse; • minimizarea cheltuielilor, respectiv a consumului de resurse pentru realizarea unui nivel prevăzut al producţiei; • maximizarea profitului. Alternativele de alegere ale unui fermier se referă, în mod concret, la aspectele indicate pe schema 1.2.

Px

x y

Dy

Sy Py

Dx

Sx

10

Schema 1.2. Alternativele decizionale ale fermierilor

Teoria ofertei studiază modalităţile de găsire a combinaţiilor de resurse şi de produse care oferă posibilitatea

obţinerii de profituri maxime la firme. Se caută să se stabilească combinaţia factorilor care, în concordanţă cu criteriul de optim ales, determină nivelul şi structura ofertei. Cantităţile de produse (output) obţinute la firmele individuale conduc, prin însumare, la oferta agregată la nivelul întregii ramuri de producţie. Firma reprezintă, în context agricol, o exploataţie agricolă, o fermă familială, o asociaţie agricolă sau o societate comercială, iar ramura poate fi agricultura în ansamblu sau o subramură oarecare (producţia de cereale, de lapte etc.).

Agricultura este acea ramură a economiei în care se îndeplinesc în mare măsură premisele concurenţei perfecte: • numărul agenţilor economici este mare, deci nici unul nu poate influenţa nivelul preţurilor de desfacere în mod

individual, adică acceptă preţurile (price taker). De asemenea, nici preţurile de achiziţie ale resurselor de producţie nu depind de cererile individuale ale firmelor;

• în cazul produselor agricole, condiţia de omogenitate a produselor este îndeplinită în mare măsură; • la majoritatea produselor agricole se realizează tot mai mult transparenţa pieţelor şi informarea adecvată a

cumpărătorilor, simultan cu dezvoltarea economiei de piaţă; • condiţia de intrare şi ieşire liberă a agenţilor economici în ramura agricolă nu se îndeplineşte întotdeauna în

practică, dar teoretic nu este exclusă. În continuare, în analiza comportamentului raţional al unui exploatator agricol, ca decident individual, se acceptă

ipoteza simplificatoare a îndeplinirii condiţiilor de concurenţă perfectă.

1.1.2. Funcţia de producţie Relaţia de dependenţă dintre nivelul producţiei şi volumul resurselor consumate este numită funcţia de producţie.

Ea indică, de fapt, o relaţie tehnico – economică ce exprimă volumul maxim al producţiei ce se poate obţine prin diferite combinări ale factorilor de producţie.

Formele de exprimare a funcţiei de producţie pot fi: 1. tabelară; 2. grafică; 3. analitică. Considerăm funcţia de producţie exprimată analitic cu formula Y = f(x1, x2, … , xn), unde Y este volumul producţiei

realizate în unitatea de timp şi x1, x2, … , xn reprezintă cantităţile din diferitele resurse de producţie utilizate în perioada analizată. Y poate fi exprimat în unitate naturală sau valorică, reprezentând, în esenţă, un venit, respeciv un efect, iar factorii x1, x2, … , xn implică cheltuielile de producţie, respectiv exprimă eforturi. Aceste cheltuieli pot reprezenta tranzacţii băneşti efective (plata rentei, salariile pentru lucrători, tarife pentru lucrările mecanice, cumpărări de seminţe, îngrăşăminte, utilaje etc.) sau costuri alternative (ale pământului propriu, ale forţei de muncă familială, ale capitalului investit etc.).

11

Trebuie menţionat că în analizele economice conceptul de cost de producţie nu coincide întocmai cu conceptul costului din evidenţa contabilă. Includerea în calculaţiile economice şi a costului alternativ are rostul de a fundamenta raţionalitatea alocării resurselor de producţie, respectiv a deciziei asupra lansării, continuării sau stopării unei afaceri.

În agricultură, costul alternativ al resurselor, mai ales al forţei de muncă, este redus, deoarece sunt puţine posibilităţi pentru ocuparea alternativă, mai ales în condiţiile şomajului ridicat. În general, resursele de producţie agricolă sunt greu mobilizabile şi transferabile în alte sectoare, deci costul lor alternativ este redus, ceea ce explică în mare măsură şi rentabilitatea mai redusă a agriculturii.

O altă caracteristică a producţiei agricole este aceea că pentru modificarea volumului diferitelor resurse de producţie sunt necesare perioade diferite de timp. Lărgirea disponibilităţilor de clădiri gospodăreşti, de maşini şi utilaje, de pământ, de efective de animale etc. necesită decizii de investiţii şi implică o perioadă mai lungă. Asupra consumului anumitor resurse de producţie (volumul de seminţe, de îngrăşăminte chimice etc.) se poate decide în mod curent. În analizele economice se deosebesc diferite orizonturi de timp. Prin termen (orizont) scurt se înţelege o perioadă în care, cel puţin la o resursă, volumul existent nu poate fi modificat, de exemplu, suprafaţa cultivată cu o anumită cultură pe intervalul de timp dintre semănat şi recoltat, în timp ce consumul altora (îngrăşăminte, pesticide, lucru mecanic etc.) poate fi hotărât de întreprinzător, adică este variabil. Altfel zis, termenul scurt reprezintă o perioadă care nu este suficient de lungă pentru a permite firmei să modifice nivelul tuturor factorilor de producţie angajaţi, în consecinţă consumul unor factori de producţie se va exprima sub formă de cost fix. Termenul (orizontul) lung este acea perioadă în care consumul tuturor resurselor de producţie poate fi modificat. Este numit termen (orizont) foarte lung perioada în care se schimbă nu numai volumul resurselor, ci chiar şi tehnologia de producţie, adică şi natura funcţiei de producţie.

Pe orizont scurt este valabilă legea randamentelor descrescânde: dacă consumul unei resurse variabile se măreşte succesiv cu mărimi egale, iar celelalte resurse se menţin la nivel constant, atunci volumul producţiei va creşte la început, dar, după un anumit nivel al consumului de resurse, mărimea obţinută suplimentar devine descrescătoare, iar continuarea suplimentării consumului de resurse poate conduce chiar la diminuarea volumului producţiei. Această lege se exemplifică, în general, prin variaţia producţiei medii în raport cu consumul de îngrăşăminte chimice pe unitatea de teren cultivat sau prin utilizarea forţei de muncă pentru realizarea unei anumite sarcini.

În cadrul analizei economice a dependenţei resurse-produs, în prima aproximare se iau în considerare o singură resursă variabilă şi un singur produs şi se operează cu următoarele concepte:

• Producţia totală (Y), înseamnă cantitatea totală produsă, într-o anumită perioadă de timp, de către toţi factorii de producţie pe care îi utilizează firma. Y este variabila dependentă din funcţia Y=f(x), unde x este resursa de producţie variabilă, restul resurselor – x2, x3, … , xn, care nu apar explicit în formulă – menţinându-se la niveluri constante;

• Productivitatea medie (APx), exprimă producţia ce revine, în medie, pe o unitate de factor de producţie variabil

x, adică x

YAPx = , iar în abordare economică, APx măsoară eficienţa economică medie a resursei x;

• Productivitatea marginală (MPx), măsoară cu cât se va modifica producţia în urma creşterii cu o unitate a consumului de resursă. Formula de calcul este:

x

YMPx

∆

∆= , în cazul variaţiei discrete, sau

dx

dYxfMPx == )(' , în cazul variaţiei continue a cuantumului

resursei x; • Elasticitatea producţiei în raport cu resursa folosită (Ex), exprimă variaţia relativă a producţiei în raport cu

variaţia de un procent a consumului de resursă:

x

xY

Y

Ex ∆

∆

= , adică x

xx

AP

MPE = ;

• Valoarea producţiei totale (TR), este exprimarea valorică a producţiei totale, unde py reprezintă preţul unitar al produsului obţinut: TR = f(x)⋅ py = y⋅ py

• Cheltuielile variabile (VC) sunt egale cu produsul dintre volumul resursei utilizate şi preţul unitar al acesteia : VC = x⋅ px

Producţia totală, productivitatea medie şi productivitatea marginală se exprimă, în general, în unităţi fizice. Analiza economică a interdependenţei resurse-produs constă în determinarea diferitelor niveluri ale consumului de

resurse care satisfac anumite criterii de optim. Obiectivele urmărite pot fi : 1. maximizarea producţiei; 2. maximizarea eficienţei medii de utilizare a resursei; 3. maximizarea eficienţei marginale a utilizării resursei; 4. maximizarea profitului.

12

Soluţionarea problemelor se poate obţine pe baza metodelor analizei matematice:

1. Ymax se obţine la acel nivel x1 al consumului de resursă la care 0=dx

dY,

adică MPx=0, iar 0' <xMP

2. APx max se atinge la acel nivel x2 – numit optim tehnic – la care

0=

x

Yd , 0

'

2 =−⋅

x

YxY, respectiv 0=

−

x

APMP xx , adică MPx = APx;

3. MPx max se realizează la nivelul x3, la care 0=dx

dMPx , adică MPx’ = 0.

Se verifică, în fiecare caz, ca punctul extrem să fie într-adevăr cel maxim, prin înlocuirea valorii deduse în derivata a doua, care trebuie să fie negativă;

4. Criteriul de bază este cel de maximizare a profitului. Valoarea profitului se calculează ca diferenţa dintre valoarea producţiei şi cheltuielile de producţie: П = Y⋅Py – (x⋅px+ FC). Profitul este maxim la acea valoare x4 la care derivata întâi a funcţiei de profit este egală cu zero. După efectuarea calculelor, rezultă relaţia care exprimă criteriul optimului economic:

MPx⋅py = px sau ∆y⋅py = ∆x⋅px. Concluzia: profitul maxim se realizează acolo unde venitul marginal coincide cu costul marginal. Altfel zis,

valoarea productivităţii marginale a resursei trebuie să coincidă cu preţul unitar al acesteia sau, altfel exprimat, factorul variabil de input va trebui utilizat într-o cantitate care va asigura recuperarea cheltuielilor. Aceste rezultate analitice permit totodată reprezentarea grafică şi interpretarea economică a punctelor reprezentative ale funcţiei de producţie Y = f(x), precum şi ale funcţiilor AP(x) şi MP(x) (Fig. 1.1.).

Figura 1.1. Relaţii de interdependenţă între Y, AP, MP şi x

Funcţia de producţie se poate divide în mai multe faze: Faza 1: producţia Y creşte în mod progresiv până la valoarea A, care corespunde nivelul input-ului x3. Această

tendinţă este reflectată şi de alura crescătoare a funcţiei MP(x), care atinge nivelul maxim în punctul x3. În această fază funcţia AP(x) este de asemenea crescătoare şi se situează sub curba MP(x), deci stoparea producţiei ar fi iraţională în acest interval, când fiecare unitate de resursă suplimentară aduce un supliment de producţie mai mare decât cel mediu. Valoarea x3 corespunde grafic punctului de inflexiune al funcţiei de producţie.

Faza 2: producţia Y creşte, dar deja regresiv, până la valoarea B, corespunzătoare nivelului de input x2, la care se atinge valoarea maximă a funcţiei AP(x) şi unde AP = MP. Tangenta dusă din origine la funcţia f(x) indică soluţia grafică pentru x2, adică acel nivel de consum de input la care se atinge eficienţa medie maximă.

Faza 3: producţia Y creşte tot în rate descrescătoare până la punctul maxim C, unde rata de creştere devine egală cu zero. Curbele AP şi MP sunt descrescătoare în acest interval. Curba AP este deasupra curbei MP, iar în punctul x1,

13

corespunzător punctului C de pe curba Y, devine MP = 0. Faza a treia include nivelurile de utilizare ale resursei x de la nivelul maxim al productivităţii medii (x2) până la maximul nivelului de producţie (x1). Punctul x4 corespunde punctului de tangenţă al dreptei paralele cu dreapa de cost la funcţia de producţie.

Faza 4: curba producţiei totale începe să descrească din punctul C, iar MP devine negativă, deci extinderea utilizării resursei peste punctul x1 ar fi iraţională.

Analiza relaţiei MPx · py = px (1), care exprimă criteriul atingerii profitului maxim, evidenţiază faptul că nivelul optim al resursei depinde de trei factori: de productivitatea marginală a resursei, de preţul de valorificare al produsului şi de preţul de achiziţie al resursei şi nu depinde de alţi factori, cum ar fi costurile fixe ale producţiei. Prezintă interes analizarea efectului modificării unuia dintre aceşti factori asupra modificării cantităţii de resurse utilizate.

a. Dacă preţul px al resursei se reduce şi preţul py al produsului este constant, atunci egalitatea (1) se menţine prin diminuarea productivităţii marginale, ceea ce implică o creştere a consumului specific de resurse, deoarece optimul economic al consumului se află în intervalul cu randamente descrescânde. Reducerea preţului resursei conduce deci la creşterea consumului de resurse.

b. Dacă preţul de valorificare al produsului py creşte şi px este constant, atunci maximul profitului se atinge tot la un nivel mai redus al productivităţii marginale a resursei, deci resursa este folosită mai puţin eficient.

c. În cazul creşterii productivităţii marginale a resursei, de regulă în urma progresului tehnic, dacă preţul de input creşte mai accentuat decât preţul produsului, atunci consumul de input se reduce.

Analiza funcţiei de producţie evidenţiază faptul că volumul resursei care maximizează profitul este mai redus decât cantitatea care ar asigura maximizarea producţiei, dar este mai mare decât cea care maximizează productivitatea medie sau productivitatea marginală. Astfel, se poate concluziona că obiectivul maximizării producţiei sau al atingerii optimului tehnic implică renunţarea la maximizarea profitului. A produce mult nu înseamnă neapărat a produce economic, raţional.

În cazul în care utilizarea unei anumite resurse duce la randamente diferite, ea trebuie aplicată în măsură mai mare acolo unde productivitatea sa marginală este mai mare. Astfel, pe un teren mai fertil se aplică o cantitate mai mare de îngrăşăminte chimice, vacile cu randamente mai mari primesc mai multe furaje concentrate etc.

1.1.3. Resurse-resurse Răspunsul la întrebarea: cum să se producă? se reduce, de fapt, la stabilirea combinaţiei de resurse utilizate în

procesul producţiei. În multe situaţii, anumite resurse se pot substitui între ele, deci fermierul trebuie să ia decizii asupra înlocuirii unora cu altele. De exemplu, poate să culeagă recolta manual sau pe cale mecanică, să îngraşe animalul cu porumb sau cu nutreţ combinat etc.

Studierea combinaţiei optime a resurselor intersubstituibile se bazează pe analiza funcţiei de producţie: Y = f(x1,

x2). Productivităţile marginale se calculează ca derivate parţiale:1xMP = f’(x1) şi

2xMP = f’(x2), iar înmulţirea acestora cu

py exprimă valoric productivităţile marginale ale factorilor de producţie. Se introduc concepte noi: • Curba de izocvantă (izoprodus): f(x1, x2) = Y0 sau x1 = g(Y0, x2) exprimă ansamblul combinaţiilor de factori

(x1, x2), care asigură atingerea nivelului Y0 prestabilit al producţiei. Altfel spus, izocvanta arată seria de posibilităţi tehnologice eficiente pentru a produce un nivel dat al producţiei.

• Rata marginală de substituire: 1

2

x

xMRS

∆∆

= măsoară cantitatea economisită din resursa x2 pe seama

consumului suplimentar unitar de x1, respectiv exprimă consumul suplimentar de x2 necesar în condiţiile

economisirii unei unităţi din factorul x1. Se poate demonstra că

2

1

x

x

MP

MPMRS = , adică rata marginală de

substituire coincide cu inversul raportului productivităţilor marginale. Legea randamentelor descrescânde explică faptul că valoarea acestui raport variază de-a lungul curbei de izoprodus.

• Dreapta de izocost exprimă cantitatea din resursa x2 în raport cu cantitatea din resursa x1, la un nivel stabilit al cheltuielilor de producţie TC0. Ecuaţia dreptei se deduce din egalitatea TC0 = x1⋅px1 + x2⋅px2 + FC, adică

dreapta de izocost are ecuaţia

2

1

2

102

x

x

x p

px

p

FCTCx

⋅−

−= , ce corespunde nivelului dat al cheltuielilor de

producţie (TC0), iar coeficientul său unghiular este egal cu

2

1

x

x

p

p luat cu semn negativ.

Obiectivele pe care le poate urmări producătorul sunt: 1. Maximizarea producţiei în condiţiile unui nivel dat al cheltuielilor de producţie (TC0);

14

2. Minimizarea cheltuielilor de producţie necesare atingerii valorii prestabilite a producţiei (Y0); 3. Maximizarea profitului. În toate cele trei situaţii, condiţia atingerii combinaţiei optime a resurselor este îndeplinirea egalităţii:

2

1

1

2

x

x

p

p

x

xMRS =

∆∆

= (2)

Relaţia (2) exprimă faptul că resursele trebuie combinate în aşa fel, încât rata marginală de substituire să coincidă cu raportul invers al preţurilor resurselor. Aceasta înseamnă că valoarea resursei economisite este egală cu valoarea resursei utilizate suplimentar.

Condiţia de optim poate fi generalizată şi pentru mai mulţi factori: ∆x1⋅px1=∆x2⋅px2= ... = ∆xn⋅pxn.

Condiţia este necesară, dar nu şi suficientă. Pentru ca punctul extrem să fie cel de maxim în cazul criteriului de optimizare a profitului, în plus, productivităţile marginale ale resurselor trebuie să fie negative, adică descrescătoare.

Soluţiile optime se pot deduce şi grafic. În cazul 1. se consideră punctul de tangenţă al dreptei de izocost prestabilit

2

1

2

102

x

x

x p

px

p

FCTCx

⋅−

−= , la curba de izoprodus corespunzător Y1 (Fig. 1.2.a), iar în cazul 2. la curba de izoprodus Y0

dat se duce o tangentă de izocost corespunzător (Fig.1.2.b).

Fig. 1.2. Combinaţia optimă de resurse

Concluziile practice sunt următoarele: • Combinaţia optimă a resurselor depinde de preţurile acestora şi de productivităţile marginale ale resurselor; • Reducerea preţului unei resurse are ca implicaţii:

a) Creşterea producţiei, deci şi a veniturilor, precum şi extinderea utilizării acestei resurse în cazul când se maximizează producţia la un nivel dat al cheltuielilor;

b) Reducerea cheltuielilor şi creşterea utilizării resursei respective în detrimentul celeilalte în cazul minimizării cheltuielilor pentru obţinerea unui nivel prevăzut al producţiei;

c) Creşterea veniturilor şi utilizarea mai accentuată a resursei al cărei preţ s-a redus în condiţiile criteriului de maximizare a profitului;

• Creşterea preţului unei resurse are implicaţii inverse, adică se reduc veniturile, precum şi cantitatea utilizată a resursei respective.

În cazul resurselor complementare (motorina folosită la tractor, utilajele agregate etc.), substituibilitatea resurselor este foarte redusă şi în acest caz modificările în raporturile de preţ nu implică schimbări în structura consumului de resurse.

1.1.4. Produs – produs O altă problemă decizională de bază este următoarea: cum să se distribuie o resursă dată între mai multe produse?

De exemplu, dacă volumul total de îngrăşăminte chimice procurate nu permite aplicarea dozelor optime la toate produsele, atunci cum va fi distribuit acest volum între diferitele culturi? Fundamentarea deciziei este importantă mai ales în cazul produselor competitive în raport cu o anumită resursă limitat disponibilă, cum ar fi situaţia diferitelor culturi pentru terenul fertil. Sunt şi produse complementare, în cazul cărora creşterea unuia implică şi creşterea celuilalt produs (de exemplu, carnea de viţel şi producţia de lapte), şi produse suplimentare care pot folosi aceeaşi resursă, dar

15

creşterea unuia nu conduce la modificarea cantităţii celuilalt produs (de exemplu, producţia de grâu şi cea de cartofi sunt suplimentare în raport cu utilizarea forţei de muncă, fiindcă perioadele de campanie nu se suprapun), la acestea distribuirea resursei limitat disponibile neapărând ca o problemă decizională.

În cazul produselor competitive pot fi luate în considerare diferite criterii de optim: 1. maximizarea venitului cu resursa disponibilă; 2. minimizarea cheltuielilor pentru atingerea unui nivel dat al veniturilor; 3. maximizarea profitului. Deducerea condiţiilor de optim este posibilă numai în cazul cunoaşterii funcţiei de cost, care exprimă dependenţa

consumului resursei de nivelul producţiei x=f(Y1, Y2). Dacă valoarea x0 este fixată în prealabil, atunci se poate exprima Y2= g(x0, Y1), numită funcţie de transformare sau funcţia posibilităţilor de producţie.

Ecuaţia dreptei de izovenit este:

KpYpYTR yy +⋅+⋅=21 210 sau

2

1

2

102

y

y

y p

pY

p

KTRY

⋅−

−= (3)

şi descrie dependenţa variaţiei volumului produsului Y2 în raport cu produsul Y1, la un anumit nivel al venitului TR0 (valoarea producţiei totale), unde K reprezintă alte venituri. Relaţia numită dreapta de izovenit reprezintă locul geometric al tuturor punctelor (Y1, Y2) care asigură atingerea aceleiaşi valori TR0 a venitului. Se calculează rata marginală de substituire între produse (prin derivarea funcţiei de transformare), care este egală cu raportul productivităţilor marginale ale resursei în contextul celor două produse:

1

2

2

1

Y

Y

MP

MPMRS

Y

Y

∆∆

== .

Relaţia exprimă faptul că pentru o creştere cu ∆Y1 a primului produs trebuie să se renunţe la ∆Y2 din produsul al

doilea şi invers. Se poate deduce, de asemenea, că 2

1

y

y

p

pMRS = .

Condiţia de optim, în raport cu toate cele trei criterii menţionate, este următoarea: resursa trebuie distribuită între produse în aşa fel, încât venitul suplimentar în urma creşterii unui produs să fie egal cu pierderea suplimentară datorată reducerii volumului celuilalt: ∆Y1 py1 = ∆Y2 py2 (4).

Astfel, volumul de îngrăşăminte chimice x0, limitat disponibil, va fi distribuit optim atunci când valoarea modificărilor va fi egală la toate culturile: ∆Y1 py1 = ∆Y2 py2 = ... = ∆Yn pyn.

Dacă resursa x este disponibilă nelimitat, atunci combinaţia optimă, care aduce profit maxim este la acel volum al produselor Y1 şi Y2 la care preţul lor acoperă cheltuielile lor marginale. Combinaţia optimă a produselor se poate deduce şi grafic, considerând punctul de tangenţă între curba de transformare şi dreapta de izovenit.

Fig. 1. 3. Combinaţia optimă a produselor

16

Regula de optim poate fi generalizată pentru mai multe produse: ∆Y1 py1 = ∆Y2 py2 = ∆Y3 py3 = ... = ∆Yn pyn

În concluzie, factorii hotărâtori în luarea deciziilor raţionale privind problema combinării produselor sunt: 1. raportul de preţuri între produse; 2. rata marginală de substituire a produselor. În mod concret, dacă creşte py1, atunci se extinde producţia din Y1 (sau ponderea sa în venit) şi se reduce cea de Y2,

în urma realocării resursei x, crescând astfel venitul total. Dacă progresul tehnic este mai accentuat la produsul Y1, atunci din acest produs se va realiza mai mult, chiar dacă nu se modifică raportul de preţ.

1.1.5. Analiza ofertei pe baza funcţiei de cost Producătorul trebuie să ia decizii atât asupra consumului de resurse (ceea ce procură de pe piaţa de input-uri), cât şi

asupra volumului producţiei. Fundamentarea deciziilor asupra consumului de resurse se realizează pe baza funcţiei de producţie, iar deciziile privind piaţa de output-uri, adică volumul producţiei, se iau pe baza funcţiei de cost.

Funcţia de cost exprimă dependenţa cheltuielilor de producţie în raport cu volumul producţiei. Analiza funcţiei de cost se realizează diferenţiat pe orizont (termen) scurt şi lung.

Pe orizont scurt, producţia obţinută în condiţii tehnologice date se modifică numai dacă se modifică resursele variabile, combinându-le în mod optim. Altfel formulat, pe orizont scurt, anumite cheltuieli, cum ar fi utilajele, maşinile etc., apar ca şi cheltuieli fixe, independente de volumul producţiei. Pe lângă aceste consumuri de resurse fixe, întreprinzătorul poate combina celelalte resurse (îngrăşăminte chimice, seminţe, furaje, forţa de muncă, energie etc.) cum doreşte, cheltuieli care sunt variabile în raport cu volumul producţiei.

Forma analitică, generală a funcţiei de cost total al unui produs este TC = g(Y). Mărimile care se iau în considerare în analiză sunt:

• Costul mediu total: Y

TCATCy = . Se calculează costurile medii variabile şi fixe:

Y

VCAVCy = , respectiv

Y

FCAFCy = ;

• Costul marginal se calculează ca derivata funcţiei de cost în raport cu producţia Y. Astfel, costul marginal

Y

TCMCy ∆

∆= , în caz discret, sau )(' Yg

dY

dTCMCy == , în caz continuu şi exprimă creşterea cheltuielilor de

producţie necesare pentru creşterea producţiei cu o unitate. Este evident că costul marginal calculat pe baza funcţiei de cost total sau după costul variabil este acelaşi.

Reprezentarea grafică a funcţiei de costuri totale, medii şi marginale este redată în Fig.1.4.

17

Figura 1.4. Alura funcţiilor de costuri totale, medii şi marginale

Graficul 1.4. exprimă evoluţia costurilor în raport cu volumul producţiei pe orizont scurt. Se poate vedea că criteriul minimizării costurilor totale nu are sens economic, deoarece costul total este întotdeauna minim, egal cu FC, la valoarea Y=0, adică atunci când nu se produce.

Analiza funcţiilor medii şi marginale oferă o bază pentru deducerea unor puncte reprezentative. Evident că alura funcţiei de costuri fixe medii este o hiperbolă. Funcţiile de cost variabil şi cost total medii în prima fază sunt descrescătoare, trec printr-un punct de minim, după care devin crescătoare. În mod analitic:

AP

p

Y

px

Y

VCAVCy xx =

⋅== .

Din această relaţie se poate deduce că funcţia de cost mediu variabil după punctul maxim va creşte invers

proporţional cu productivitatea medie a resursei x, adică cu cât eficienţa utilizării resursei este mai ridicată, cu atât este mai redus costul produsului.

Costul marginal se poate exprima analitic:

( )

dY

dxpFCpxd

dY

dTCYgMC x

y dYx ⋅

====+⋅

)(' .

Se observă că MCy mai întâi descreşte, atinge valoarea minimă acolo unde funcţia de cost total are punct de inflexiune, după care devine crescătoare, trecând prin punctele de minim ale funcţiilor de cost mediu total şi cost mediu variabil. Costul marginal variază invers proporţional cu productivitatea marginală.

1.1.6. Determinarea volumului optim al producţiei Volumul optim al producţiei este acela la care profitul este maxim. Pornim cu calcularea profitului în mod analitic:

Π = Y⋅py – TC(Y).

Condiţia de punct extrem este 0)'( =−=Π

YTCpdY

dy , adică py = MC. Pentru asigurarea condiţiei de maxim, trebuie

verificată şi condiţia:∏’’ < 0. În concluzie, nivelul optim al volumului producţiei este acolo unde costul marginal al producţiei coincide cu preţul

de valorificare. Din relaţia de criteriu de optim economic se poate deduce că creşterea costului marginal implică reducerea

volumului optim al producţiei, şi invers. Creşterea preţului de valorificare py generează creşterea volumului optim de

18

producţie, ceea ce se poate atinge printr-un consum mai ridicat din resursa variabilă. De aici rezultă şi faptul că acea parte a curbei de cost marginal care este crescătoare şi se situează deasupra curbei de cost mediu variabil este, de fapt, curba de ofertă a produsului pe orizont scurt.

O concluzie practică este aceea că producătorul realizează pierderi dacă preţul de valorificare este sub nivelul costului total mediu, dar este mai avantajos să continue producţia până când preţul se situează încă peste costul mediu variabil, fiindcă, dacă produce, se reduce pierderea cauzată de costurile fixe. Evident, această situaţie poate fi menţinută numai pe un timp limitat.

În reprezentarea grafică, preţul py apare ca o dreaptă paralelă cu abscisa în condiţiile unei concurenţe perfecte între producătorii agricoli, fiindcă preţul nu depinde de volumul producţiei fiecărei întreprinderi în parte. Acel volum Y2 al producţiei, la care py2 = ATCmin, este numit pragul de rentabilitate, iar Y1, unde py1 = AVCmin, este pragul de funcţionare (de producţie, de închidere etc.) a întreprinderii. (Fig.1.5.)

Fig.1.5. Pragul de rentabilitate şi de funcţionare

1.1.7. Economii dimensionale Pe orizont lung se admite posibilitatea modificării volumului oricărei resurse, adică pot să varieze nu numai input-

urile (materiile prime, forţa de muncă, energia etc.), ci există posibilitatea extinderii tuturor mijloacelor de producţie (clădirile gospodăreşti, pământul, utilajele etc.). Pe orizont scurt, datorită disponibilităţii fixe a cel puţin unei resurse, producţia nu poate depăşi volumul determinat de utilizarea maximă a resursei limitat disponibile. Pe orizont lung, dispare această limitare şi devine posibilă realizarea unui cost mediu minim mai redus. Aceasta se explică prin economiile dimensionale pe care le pot realiza întreprinderile mai mari.

Reducerea costurilor pe unitate de produs se realizează doar până la o limită, după care extinderea producţiei va conduce la o nouă creştere a costurilor. Pe orizont lung curba de cost mediu este curba înfăşurătoare a tuturor curbelor de costuri medii pe orizonturi scurte (Fig. 1.6.).

Curba costului mediu pe termen lung, denumită şi „curbă înfăşurătoare”, este tangentă curbelor costului mediu pe termen scurt.

Fig. 1.6. Evoluţia costurilor pe orizont lung

19

Costul marginal poate fi interpretat, şi în acest caz, ca rata de variaţie a costului total, iar alura curbei de cost marginal este mai puţin abruptă decât în cazul orizontului scurt. Aceasta înseamnă că variaţia producţiei în raport cu variaţia preţurilor este mai mare pe orizont lung decât pe orizont scurt.

Stabilirea dimensiunii la nivelul unităţilor agricole este o probelmă complexă. În mod tradiţional, în exploataţiile cu mai multe culturi, dimensiunea este exprimată, de regulă, prin suprafaţa agricolă. Comparaţiile între unităţi după suprafaţa cultivată sunt realiste doar în condiţiile omogenităţii fertilităţii terenurilor şi a structurii analoage de utilizare. În fermele specializate pe creşterea animalelor dimensiunea poate fi exprimată prin unităţile de producţie (număr de vaci de lapte, număr de porci la îngrăşat etc.). In general nu este adecvată măsurarea dimensiunii doar printr-un singur factor, fie el pământul, numărul de animale, forţa de muncă, valoarea utilajelor etc. Dimensiunea poate fi exprimată mai complex prin mărimea producţiei, adică prin valoarea producţiei realizate, prin valoarea adăugată sau prin valoarea cheltuielilor de producţie.

În condiţii medii, extinderea suprafeţei cultivate, a numărului de animale etc., conduce la creşterea producţiei pe cale extensivă. Acelaşi rezultat – creşterea producţiei – se obţine şi pe cale intensivă, când la resursele fixe existente se adaugă volume mai mari de resurse variabile. De regulă, pe orizont lung, cele două căi de creştere a scării producţiei se combină (Vincze M., 1975).

Economiile dimensionale, ce se manifestă în reducerea costurilor medii pe orizont lung, se explică prin economii potenţiale de natură comercială şi tehnică în unităţile mai mari. Avantajele economice ale creşterii dimensiunii pot fi grupate în interne şi externe şi pot fi clasificate după caracterul lor natural şi financiar.

Avantajele interne ale dimensiunii mai mari apar datorită utilizării mai raţionale a mijloacelor de producţie: • posibilitatea utilizării unor maşini cu capacităţi mai mari; • economii relative de costuri la clădiri cu capacitate mai mare; • posibilitatea raţionalizării organizării muncii pe terenuri mai mari etc. Avantajele financiare apar datorită condiţiilor mai avantajoase de aprovizionare a factorilor de producţie în

cuantumuri mai mari şi prin posibilităţile mai avantajoase de obţinere a creditelor. Avantajele externe îşi au originea în următoarele: • o mai bună organizare a pieţei, căutarea condiţiilor de valorificare mai eficientă, crearea unor cooperative de

valorificare şi prelucrare a materiei prime etc.; • existenţa unei infrasturcturi mai dezvoltate (curent electric, reţea de apă, drumuri, reţea comercială, reţea

sanitar-veterinară, reţea de pregătire profesională). Există şi dezavantaje interne ale dimensiunii mari, care sunt, de regulă, cu caracter tehnic, tehnologic. De exemplu,

în unităţile mari pentru creşterea animalelor devine mai riscantă problema sanitară sau devine mai dificilă conducerea unităţii. Dezavantajele externe sunt de natură financiară, de exemplu pământul şi forţa de muncă, precum şi achiziţionarea materiilor prime, care devin mai scumpe în regiunile unde se extinde producţia.

Problema determinării dimensiunii optime este complexă. În primul rând, a acorda dimensiunii o importanţă hotărâtoare asupra rezultatelor înseamnă eliminarea influenţei factorilor naturali (climă, fertilitate, soiuri folosite). În al doilea rând, trebuie stabilit clar criteriul de optim. Astfel de criterii pot fi: 1. costuri minime pe unitate de produs; 2. venit maxim; 3. venit maxim pe unitate de producţie (pământ, forţă de muncă, capital, întreprinzător); 4. profit maxim. În al treilea rând, criteriile de optim la nivel micro-, respectiv macroeconomic pot deveni incomparabile. La nivel microeconomic, maximizarea veniturilor, a profitului sau minimizarea cheltuielilor specifice sunt obiective raţionale, dar, de regulă, nu se ţine cont de criteriul ocupării cât mai complete a forţei de muncă sau de distribuirea omogenă a utilizării forţei de muncă în cursul anului. La nivel macroeconomic, aceste obiective pot deveni importante, dar întreprinzătorul poate fi constrâns să subordoneze criteriile sale principiului utilizării raţionale a factorilor la nivelul ramurii, a regiunii sau chiar la nivelul întregii economii naţionale. În al patrulea rând, apare ca o necesitate luarea în considerare a factorului timp. În esenţă, problema apare doar pe orizont lung, când capacităţile de producţie fixe şi variabile se pot exinde simultan.

Pe orizont lung, când şi resursele fixe pot fi modificate, se pune întrebarea: Cum creşte producţia când creşte consumul de resurse? Pentru a răspunde la această întrebare, se introduce conceptul de randament al dimensiunii, care exprimă raportul dintre modificarea volumului producţiei şi modificare consumului de resurse.

• Randamentul dimensiunii este unitar, respectiv constant, când creşterea cu k% a consumului tuturor resurselor implică creşterea cu k% a producţiei.

• Randamentul dimensiunii este descrescător, respectiv crescător, când modificarea unitară a tuturor resurselor consumate conduce la o modificare mai redusă, respectiv mai ridicată, a producţiei.

În general, raporturile consumurilor de resurse sunt variabile, adică nu există o proporţionalitate strictă între diferitele consumuri de resurse.

20

1.2. RISCUL ŞI INCERTITUDINEA ÎN AGRICULTURĂ

In formularea răspunsurilor la problemele decizionale privind ce, cât şi cum să producă, producătorii agricoli vor trebui să ţină cont de tendinţele evoluţiei preţurilor, taxelor şi impozitelor, a condiţiilor de creditare etc., toate acestea fiind schimbătoare în timp.

În paragrafele anterioare am presupus în mod implicit că elementele (producţiile medii, consumurile specifice, preţurile), pe baza cărora s-au luat deciziile, au fost cunoscute cu certitudine. În agricultură, mai mult decât în orice altă ramură, deciziile pentru viitor se iau în condiţii de incertitudine sau de risc (G. Bublot, 1974).

Despre incertitudine se vorbeşte atunci când nu pot fi evaluate probabilităţile cu care se pot estima rezultatele scontate. În situaţia în care aceste probabilităţi de evoluţie ale diferiţilor factori se pot prevedea, se vorbeşte de risc. Riscul este deci o incertitudine mai bine cunoscută.

După măsura cunoaşterii factorilor decizionali, se deosebesc trei situaţii: 1. viitorul cert; 2. viitorul cu risc; 3. viitorul incert. În ţările mai puţin dezvoltate, cu agricultură tradiţională, producătorii agricoli dispun de puţine informaţii, încât nu

pot estima nici măcar probabilităţile de realizare a evenimentelor viitoare (producţii medii, preţuri), astfel că deciziile se iau, în mare măsură, în condiţii de incertitudine. În ţările dezvoltate, sistemul informaţional oferă o bază pentru estimarea probabilităţilor de realizare a diferiţilor parametri pe care producătorii agricoli îi iau în calcul în deciziile lor.

Problema efectului riscului asupra procesului luării deciziilor este un obiect complex de studiu în teoria economiei agrare (M. Vincze, 1989), din care amintim aici doar unele idei de bază. În agricultură se operează mai ales cu:

• riscul de producţie; • riscul de marketing; • riscul de preţ. Cuantificarea riscului se realizează prin calcularea speranţei matematice a variabilei şi prin varianţa acesteia.

Speranţa matematică (sau estimată) se calculează pe baza cunoaşterii nivelelor posibile ale variabilei xi (de ex. preţurile îngrăşămintelor chimice, a motorinei, a grâului, laptelui, nivelul producţiilor medii posibile etc.) şi a distribuţiei probabilistice (pi).

Speranţa matematică este egală cu: E(x) = Σ pixi Varianţa variabilei este: δ(x) = Σ pi[xi – E(x)]2 Fermierii de subzistenţă sunt foarte vulnerabili la efectul riscului de producţie, iar exploataţiile comerciale sunt

afectate mai mult de riscul de marketing. Cauza de bază a riscului de preţ constă în incapacitatea fermierilor de a influenţa preţul pieţei. Variabilitatea preţului şi incertitudinea acestuia sunt cauzate şi de alţi factori: slaba comunicare între fermieri, costurile de transport şi de manipulare ale produselor, perisabilitatea unor produse agricole etc.

În literatura de economie agrară este predominantă paradigma aversiunii faţă de risc a producătorilor agricoli. Acest fapt arată că fermierii, mai ales în ţările slab dezvoltate, preferă un venit stabil, chiar mai mic, în locul unui venit mediu, dar cu risc mai mare.

Problema aversiunii faţă de risc, care este mai accentuată în cadrul agriculturii tradiţionale, caracterizate prin sărăcie, frânează şi progresul tehnologic. Riscul adoptării unei metode noi de producţie include posibile greşeli, datorită lipsei de experienţă, ceea ce explică lipsa de motivaţie pentru adoptarea noilor tehnologii.

Luarea în considerare a riscului, adică aplicarea metodelor probabilistice, înseamnă, de fapt, încorporarea distribuţiei probabilistice a parametrilor în modelele decizionale. Este dovedit faptul că efectuarea calculaţiilor pe baza considerării riscului de preţ în cazul input-ului şi output-ului, precum şi a riscului de producţie în general, afectează veridicitatea soluţiilor de alocare optimă a resurselor. Aceste metode pot fi aplicate însă numai în ipoteza existenţei unei baze de date din trecut, respectiv în cazul unor ipoteze realiste privind evoluţia factorilor determinanţi asupra producţiilor medii şi asupra evoluţiei preţurilor în viitor.

În literatura de specialitate (Csáki Cs., Mészáros S., 1981, Andraşiu M. şi col., 1986) sunt prezentate modele decizionale statice şi dinamice atât pentru cazul aversiunii faţă de risc, cât şi pentru comportamentul neutru faţă de risc.

1.3. ECONOMIA INVESTIŢIILOR

Teoria producţiei fundamentează deciziile pe termen scurt, când doar anumite resurse pot fi considerate variabile, restul fiind fixe, de volum dat. Pe termen lung este asigurată extinderea tuturor resurselor, chiar şi a celor care pe termen scurt erau limitat disponibile (fixe) şi care nu au permis realizarea economiilor dimensionale.

În general, mijloacele fixe se extind pe calea investiţiei. În esenţă, achiziţionarea unui capital fix este numită investiţie. La nivelul fermei, investiţia poate urmări înlocuirea unui utilaj uzat, modernizarea acivităţii de producţie înlocuind munca cu capital sau extinderea dimensiunii prin cumpărări de teren, prin construirea unui grajd etc. În

21

practică există, de regulă, mai multe variante posibile de investiţii, dintre care este raţional să fie aleasă cea cu eficienţă maximă. Aprecierea eficienţei economice a investiţiilor din agricultură se poate face pe baza unor indicatori: sporul de producţie sau de venit net pe hectar sau pe animal, valoarea producţiei suplimentare la un milion lei investiţie, reducerea consumului de muncă pe tonă de produs, pe hectar sau pe animal, reducerea consumurilor specifice de materii şi materiale, cifra de afaceri sau profitul la un milion lei capital fix etc.

Se deosebesc două grupe de tehnici de analiză a economicităţii investiţiei: 1. tehnici statice; 2. tehnici dinamice. În grupul procedeelor statice, cele mai des utilizate sunt: • alegerea variantei de investiţie optime în raport cu cheltuielile medii anuale minime; • minimizarea cheltuielilor medii anuale pe unitate de produs; • analiza comparativă a rentabilităţii, adică alegerea ca optim a investiţiei cu rata maximă a rentabilităţii; • alegerea variantei după durata minimă de recuperare a valorii investiţiei. Dintre tehnicile dinamice de analiză a economicităţii investiţiilor, cele mai des utilizate sunt: • calcularea valorii nete actualizate (VNA) şi alegerea variantei la care VNA are valoare pozitivă şi cea mai mare

dintre variantele posibile; • calcularea ratei interne de rentabilitate (RIR); • determinarea indicelui de rentabilitate a investiţiei (IRI). În continuare, prezentăm pe scurt, modul de aplicare concretă a acestor tehnici.

1.3.1. Tehnici statice de analiză a economicităţii investiţiei a) Cheltuieli medii anuale minime În analiza economică comparativă a mai multor variante de investiţii se ţine cont nu numai de cheltuielile trecute în

evidenţa contabilă-financiară a unităţii, ci şi de nivelul costurilor alternative, exprimate prin dobânzile ce s-ar fi putut obţine după capital, dacă nu s-ar fi investit în cumpărări de utilaje, pământ etc. Astfel, cheltuielile medii anuale se calculează ca suma următoarelor elemente:

1. cheltuieli anuale de funcţionare (Cf);

2. cheltuieli anuale de amortisment (T

I0 ), unde I0 este valoarea investiţiei şi T este durata de exploatare,

exprimată în ani; 3. costul alternativ al dobânzilor, după valoarea netă a investiţiei din fiecare an. Calcularea valorii nete a mijlocului fix, realizat prin investiţie în ani succesivi, se obţine prin următorul şir:

( )T

ITI

T

II

T

III 0

00

00

001

,...,2

,,−

−−−

Suma acestei progresii aritmetice este egală cu: ( )

T

TI

2

10 +

Astfel, cheltuielile medii anuale (Ca) se exprimă prin următoarea relaţie:

rT

TI

T

ICC fa 2

10

0 +++= Usau

+++=

T

Tr

TICC fa 2

110 U

unde r reprezintă rata dobânzii. În cazul în care la sfârşitul duratei de exploatare utilajul are o valoare rămasă (VR) cu care poate fi valorificat,

atunci formula de calcul a cheltuielilor medii anuale se modifică astfel:

( ) VRrT

Tr

TVRICC fa ⋅+

++−+=

2

110

Pe baza acestei formule, se pot calcula cheltuielile medii anuale pentru diferite variante de investiţii şi se alege ca optimă varianta cu cheltuielile medii anuale minime.

Avantajul principal al metodei constă în simplitatea calculaţiilor. Printre dezavantajele ei pot fi amintite următoarele:

1. se face abstracţie de problemele concrete de finanţare a investiţiei; 2. se asigură informaţii numai asupra avantajului comparativ al unei variante fără cunoaşterea rentabilităţii

absolute a proiectelor; 3. este o abordare statică pe termen scurt, neţinând cont de factori precum: progresul tehnic, modificarea

preţurilor, modificarea ratei dobânzii, posibilităţile de valorificare a producţiei etc. În concluzie, se poate spune că rezultatul obţinut prin această metodă nu poate fi hotărâtor în luarea deciziei asupra

unei investiţii.

22

b) Cheltuielile medii anuale pe unitate de produs Această tehnică de calcul în aprecierea comparativă a variantelor de investiţii se bazează pe calcularea cheltuielilor

medii anuale, care se împart cu capacitatea de producţie (a utilajului cumpărat). Astfel,

CP

CC a= , unde CP reprezintă capacitatea de producţie.

Evident, şi această metodă are practic aceleaşi avantaje, respectiv dezavantaje ca şi cea anterioară. c) Analiza comparativă a rentabilităţii Procedeul constă în compararea ratelor de rentabilitate calculate prin raportarea profitului mediu anual la valoarea

medie anuală a capitalului investit. Astfel, la numărătorul formulei se introduce profitul generat în urma investiţiei, iar la numitor se calculează media valorilor nete anuale ale capitalului investit, dedus mai sus pentru cazul amortizării liniare.

Formula ratei rentabilităţii este:

T

TI

PR r

r

2

10

+= ,

unde Pr este profitul mediu anual. În cazul în care se compară mai multe variante de investiţii, se va alege ca optimă cea cu rata rentabilităţii maxime.

În cazul unui singur proiect de investiţie, rata calculată se compară cu nivelul minim acceptabil al ratei rentabilităţii, care, de regulă, este chiar rata dobânzii.

Printre avantajele metodei, amintim următoarele aspecte: 1. permite aprecieri relative asupra mai multor variante de investiţii, precum şi aprecierea absolută a unui singur proiect; 2. oferă o bună aproximare pentru rata internă de rentabilitate.

Dezavantajele acestui procedeu se concretizează în următoarele: 1. se lucrează cu ipoteza valorii constante a profitului în toate perioadele. Această valoare se calculează fie ca o medie, fie admiţând profitul pe primul an şi pentru anii următori; 2. valoarea medie anuală a capitalului investit este o funcţie a amortizării, deci se pot compara proiecte pentru care se admite acelaşi amortisment anual; 3. caracterul static al procedeului.

d) Metoda duratei de recuperare Acest procedeu constă în calcularea perioadei de timp în care se poate recupera suma capitalului investit din

veniturile nete realizate. În esenţă, durata de recuperare este acel moment în care suma cumulată a veniturilor nete devine zero. În general, calcularea duratei de recuperare se realizează prin aproximări succesive. Se caută mai întâi acel număr întreg mai mic de ani în care valoarea cumulată a veniturilor nete cu cea a investiţiei este încă negativă şi un număr întreg mai mare de ani în care această valoare este pozitivă. Durata de recuperare va fi între aceste două valori. În această metodă se alege ca variantă de investiţie optimă aceea care are durata de recuperare mai redusă, adică aceea în care valoarea investiţiei se recuperează într-un timp mai scurt.

Avantajul principal al metodei constă în simplitatea calculaţiilor. Printre dezavantaje amintim: 1. în apreciere nu se ţine cont de elementele de venituri nete care apar după durata de recuperare; 2. accentul cade pe rapiditatea recuperării sumei investite şi nu pe profitabilitatea variantei de proiect de investiţie; 3. elementele de venituri nete se abordează static, însumând valori din diferite momente de timp.

1.3.2. Tehnici dinamice de analiză a economicităţii investiţiei a) Calcularea valorii nete actualizate Dacă totul este identic, şi doar valoarea sumei de venituri sau cheltuieli diferă într-o perioadă dată, atunci alegerea

este uşoară; se alege venitul mai mare, respectiv cheltuielile mai mici. Dacă este vorba de obţinerea unei sume de bani în diferite momente de timp, atunci, de regulă, se preferă obţinerea într-un moment cât mai apropiat, faţă de un moment mai îndepărtat, dar dacă este vorba de plata sumei, atunci se preferă plata într-un moment cât mai îndepărtat. Acest principiu este numit şi preferinţă de timp. Problema este însă mai complicată atunci când trebuie decis asupra alegerii unei sume mai mici, dar imediat disponibilă, sau asupra unei sume mai mari, dar care se obţine mai târziu. În acest caz trebuie calculată valoarea prezentă a banilor din viitor. Într-o perioadă inflaţionistă, concluzia este evidentă, dar chiar şi în lipsa inflaţiei, banii ce se obţin mai devreme sunt mai valoroşi, fiindcă ar putea fi investiţi (în cel mai simplu caz, depuşi la bancă), deci ar aduce un randament de capital.

În cazul cumpărărilor de pământ, de maşini agricole, al construirii de clădiri gospodăreşti etc., veniturile şi cheltuielile au implicaţii pe mai mulţi ani. Factorul care asigură legătura în timp a diferitelor sume plătite, respectiv încasate se realizează cu ajutorul ratei de actualizare (r), care, în mod aproximativ, se consideră ceva mai ridicată decât rata dobânzii.

23

Se presupune că în momentul zero se realizează investiţia de valoare I0. În perioada următoare t = 1, 2, ... , T, această investiţie generează nişte venituri nete R1, R2, ... , RT. La sfârşitul perioadei analizate, poate să rămână un activ fix cu o valoare rămasă VR neamortizată. Fluxul de valori poate fi reprezentat grafic:

Fig. 1.7. Reprezentarea dinamică a investiţiei şi a realizării veniturilor nete

Metodele dinamice de analiză a investiţiilor au avantajul major faţă, de cele statice, că ţin cont de rolul timpului în aprecierea şi compararea valorilor în diferite momente. Asigurarea comparabilităţii veniturilor nete din diferite perioade se realizează prin actualizarea acestor valori, raportându-le fie la momentul iniţial (valoarea prezentă – Present Value – PV), fie la momentul final (valoarea viitoare – Future Value – FV).

Dacă la începutul perioadei se dispune de un capital C0, atunci după n ani capitalul iniţial se măreşte cu dobânzile şi astfel la sfârşitul perioadei valoarea acestuia va fi mai mare. Conform principiilor matematicii financiare, calculaţia poate fi efectuată fie pe baza regulii dobânzii simple, fie după metoda dobânzii compuse. Astfel, notând cu C capitalul la sfârşitul celor n ani şi cu r rata dobânzii, se pot deduce formule de calcul care exprimă legătura între elementele: C0, C, n, r. În general, calculaţiile răspund la patru întrebări cu caracter economic:

1. cât va fi valoarea capitalului final C, dacă se cunosc capitalul iniţial, rata dobânzii şi durata menţinerii banilor în bancă?

2. cât trebuie să fie valoarea capitalului iniţial C0, dacă se ştie ce sumă finală vor să obţină pe o perioadă dată, cu o rată a dobânzii cunoscute?

3. cât trebuie să fie rata dobânzii r, dacă se cunosc capitalul iniţial, cel final şi perioada? 4. cât trebuie să fie perioada n a menţinerii banilor în bancă, dacă se cunosc capitalul iniţial, cel final şi rata

dobânzii? Formulele de calcul sunt indicate în tabelul următor:

Tab. 1.3.1. Formule de calcul a dobânzii

Calculaţii pe baza dobânzii simple dobânzii compuse

1. Capitalul la sfârşitul periodei (C) ( )nrCC += 10 ( )nrCC += 10

2. Capitalul la începutul perioadei (C0) ( )nr

CC

+=

10 ( )nr

CC

+=

10

3. Rata dobânzii (r)

−= 1

1

0C

C

nr 1

0

−= nC

Cr

4. Număr de ani (n) 1

1

0 −⋅=C

C

rn

( )r

C

C

n+

=1lg

lg0

Se poate demonstra că, în cazul depunerii banilor pe o perioadă mai mică de un an (n<1), valoarea capitalului final

calculată pe baza dobânzii simple este mai mare decât cea cu dobândă compusă. În cazul când perioada depunerii este chiar un an (n=1), cele două valori coincid, iar dacă durata depunerii este de peste un an (n>1), suma finală calculată pe baza dobânzii compuse este mai mare decât suma calculată cu dobânda simplă.

24

În teoria eficienţei economice a investiţiei, capitalul final (C) este valoarea viitoare (FV), iar capitalul iniţial (C0) este valoarea prezentă (PV).

Procesul actualizării are la bază ideea că sumele de bani disponibile în momente viitoare trebuie raportate la momentul iniţial, numai în această situaţie fiind comparabile şi putând fi adunate.

Astfel, sumele R1, R2, ... , RT ale veniturilor nete disponibile în momentele 1, 2, ... , T se raportează la momentul iniţial şi se însumează:

( )∑= +

=T

tt

t

r

RPV

1 1

În cazul investiţiei I0, care se efectuează în momentul 0 şi care timp de T ani generează anual veniturile nete R1,R2, ... , RT, se calculează valoarea netă actualizată, în care se compară cheltuiala de investiţie cu veniturile viitoare, care sunt raportate la acelaşi moment de timp:

( )∑= +

+−=T

tt

t

r

RIVNA

10

1

Valoarea netă actualizată (VNA) reprezintă suma câştigurilor ce pot rezulta în urma unei investiţii într-un proiect. În cazul în care utilajul realizat în urma investiţiei nu se amortizează în întregime în cursul perioadei T, ci la

sfârşitul celor T ani, mai rămâne o valoare rămasă VR, atunci formula valorii nete actualizate se modifică astfel:

( ) ( )∑= ++

−= ++T

tTt

t

r

VR

r

RIVNA

1 110

VNA calculată pentru un proiect creşte sau descreşte în funcţie de variaţia ratei de actualizare r şi depinde de durata de timp T aleasă.

Criteriul de bază după care o variantă de investiţie se apreciază ca viabilă este valoarea pozitivă a valorii nete actualizate. Dacă se analizează comparativ mai multe variante de investiţii, se alege ca variantă optimă acel proiect la care VNA este pozitiv şi mai mare. VNA pozitiv înseamnă că investiţia generează un câştig mai mare decât valoarea investiţiei iniţiale.

În cazul mai multor variante posibile de investiţii, se ţine cont de: 1. valoarea investiţiei (I0), care poate fi identică la toate variantele sau poate diferi de la o variantă la alta; 2. durata de funcţionare a investiţiei (T), care poate să coincidă sau să difere de la o variantă la alta.

În cazul în care T diferă, pentru asigurarea comparabilităţii variantelor de investiţii este necesar să se facă estimări şi pentru veniturile nete din anii următori. De regulă, se consideră că suma obţinută la sfârşitul perioadei mai scurte s-ar fi investit cu dobânda r în anii următori şi se calculează valoarea dobânzii, considerând-o ca şi venit net. În mod analog se calculează şi pentru anii următori, până când se obţine în ambele variante aceeaşi mărime a duratei de funcţionare pentru investiţia făcută.

b) Metoda ratei interne de rentabilitate O altă metodă dinamică de evaluare a proiectelor de investiţii este cea a ratei interne de rentabilitate (RIR). RIR a

unui proiect este acea rată de actualizare pentru care VNA = 0, adică în relaţie în loc de r trebuie scris RIR, şi VNA = 0. În interpretare economică, rata internă de rentabilitate este acea rată de actualizare, lângă care valoarea prezentă

cumulată a veniturilor nete viitoare devine egală cu cheltuielile iniţiale de investiţii. Pentru investitor, oricare rate (costuri ale capitalului) care au o valoare mai mică decât RIR înseamnă că proiectul este acceptabil, deoarece VNA este pozitivă.

Relaţia de dependeţă între VNA şi r se poate reprezenta grafic în felul următor:

25

Fig. 1.8. Interdependenţa dintre venitul net actualizat şi rata de actualizare

Calculul RIR se face iterativ: • se alege o rată de actualizare la întâmplare, în jurul valorii dobânzii şi se calculează VNA corespunzătoare; • dacă valoarea lui VNA este pozitivă, atunci se alege o nouă rată de actualizare, mai mare pentru care se

calculează din nou VNA şi se repetă până când se obţine VNA negativă; • dacă VNA iniţial calculată este negativă, atunci se aleg succesiv rate de actualizare mai mici, până când VNA

devine pozitivă; • valoarea ratei interne de rentabilitate se estimează prin metoda interpolării liniare, pe baza cunoaşterii celor

două perechi de puncte, (r1, VNA1) şi (r2, VNA2) şi se caută (RIR, 0):

112

121 VNA

VNAVNA

rrrRIR ⋅

−−

−=

Conform regulii decizionale, pe baza ratei interne de rentabilitate, un proiect se acceptă atunci când RIR este mai mare decât cheltuiala cu capitalul (dobânda).

În aprecierea unui proiect se utilizează şi indicele de rentabilitate a investiţiei, care este raportul între valoarea prezentă cumulată a veniturilor nete şi valoarea investiţiei:

( )∑= +

=T

tt

t

r

R

IIRI

10 1

1

Dacă IRI este mai mare decât 1, atunci proiectul de investiţie merită să fie realizat. Dintre cele trei criterii dinamice (VNA>0; RIR>rd; IRI>1) oricare poate fi folosit şi singur pentru fundamentarea

deciziei asupra acceptării investiţiei.

1.4. ANALIZA SITUAŢIEI ECONOMICO-FINANCIARE A FERMEI

1.4.1. Documente de bază ale analizei Exploataţiile agricole de tip comercial funcţionează, în esenţă, după aceleaşi principii ca orice altă afacere.

Documentele de sinteză folosite pentru analiza economică a unităţii este bilanţul contabil în care principalele componente sunt:

1. Contul de profit şi pierdere; 2. Bilanţ; 3. Fluxul de numerar (cash-flow). Contul de profit şi pierdere (bugetul de venituri şi cheltuieli, contul de rezultate) indică performanţele unităţii pe o

perioadă de timp (o lună, un trimestru, un an), prin intermediul veniturilor, cheltuielilor şi profitului obţinut. Bilanţul este un raport financiar-contabil de sinteză, care oferă imaginea patrimonială a unităţii la un moment dat. Fluxul de numerar (cash-flow) cuprinde încasările şi cheltuielile în numerar şi disponibilul bănesc existent la începutul şi la sfârşitul perioadei analizate. Aceste trei documente de bază se întocmesc pentru descrierea activităţii în curs, reprezentând părţi componente ale oricăror studii de fezabilitate, şi se proiectează pentru viitor, în cazul unei investiţii preconizate, ca parte a planului de afaceri. Pe baza acestor documente proprietarul şi/sau managerul, precum şi banca

26

de creditare îşi pot forma o imagine concludentă asupra avuţiei, lichidităţii, eficienţei în utilizarea resurselor, rentabilităţii şi, în general, asupra stării financiare a afacerii.

Principalele elemente ale contului de rezultate sunt: 1. Cifra de afaceri, care reprezintă totalitatea sumelor obţinute din vânzări, adică valoarea produselor şi a

mărfurilor vândute (fără TVA). 2. Cheltuieli, care îmbracă forma unor consumuri de materiale (seminţe, îngrăşăminte chimice, pesticide, furaje

concentrate etc.), de energie, apă, numerar pentru plata lucrărilor manuale sau a salariilor, serviciilor, impozitelor etc. În contul de rezultate ele figurează ca şi cheltuieli de exploatare care în scopul analizei economice pot fi grupate în cheltuieli directe şi indirecte. În funcţie de variaţia lor în raport cu volumul producţiei, aceste cheltuieli pot fi grupate şi în cheltuieli relativ fixe, care nu depind de volumul producţiei, respectiv al vânzărilor (cheltuieli de administrare a firmei, amortizarea, chiria etc.) şi cheltuieli variabile, care variază odată cu volumul activităţii.

3. Profitul determinat de diferenţa între cifra de afaceri şi cheltuieli. În analizele economice, elementele contului de rezultate se pot ordona în mod sintetic, în funcţie de natura

problemei studiate (după modelul anglo-saxon). O formă de calculaţii succesive este următoarea: • Cifra de afaceri – Cheltuielile directe = Profitul brut; • Profitul brut – Cheltuielile indirecte de exploatare = Profitul din exploatare (sau EBIT: Earnings before interest

and taxes); • Profitul din exploatare – Dobânda = Profitul impozabil; • Profitul impozabil – Impozit = Profitul net. Când se grupează cheltuielile totale în variabile şi fixe, atunci elementele sintetice cuprinse în contul de profit şi

pierdere cheltuieli sunt: • Cifra de afacei – Cheltuielile variabile = Marja de profit (marja de compensare); • Marja de profit – Cheltuielile fixe = Profitul net. O altă modalitate de grupare a elementelor din contul de profit şi pierdere poate fi şi următoarea: • Cifra de afaceri – Cheltuielile cu materiile prime, materiale (sau valoarea lor) – Variaţia stocurilor = Marja

brută de producţie; • Marja brută de producţie – Consumurile externe (energie, apă, consumabile etc.) = Valoarea adăugată; • Valoarea adăugată – Cheltuielile cu personal – Impozitele şi taxele (fără impozitul pe profit) = Excedentul brut

din exploatare (EBE); • Excedentul brut din exploatare – Amortismentul – Alte cheltuieli = Profitul din exploatare; • Profitul net se obţine ca şi în calculaţiile de mai sus. Prezentarea sintetică a contului de profit şi pierdere se face, de regulă, pe tipuri de activităţi, adică sub următoarea

formă: • Veniturile din exploatare – Cheltuielile de exploatare = Rezultatul din exploatare; • Veniturile financiare – Cheltuielile financiare = Rezultatul financiar; • Rezultatul din exploatare + Rezultatul financiar = Rezultatul curent; • Veniturile excepţionale – Cheltuielile excepţionale = Rezultatul excepţional; • Rezultatul curent + Rezultatul excepţional – Impozitul pe profit = Rezultatul net al exerciţiului; • Rezultatul net al exerciţiului, respectiv profitul net, este soldul final al contului de rezultate şi este supus

repartizării. Bilanţul este sursa de informaţii referitoare la patrimoniu şi la echilibrul financiar al afacerii la un moment dat.

Bilanţul cuprinde în activ ceea ce posedă firma şi în pasiv ceea ce datorează firma. Activul evidenţiază resursele după destinaţia lor, iar pasivul după provenienţa lor. Există întotdeauna echilibru valoric între utilizări de resurse (activ) şi surse de resurse (pasiv).

Structura bilanţului de tablou cu două părţi, permite dubla reprezentare a patrimoniului:

I. Activele imobilizate I. Capitaluri proprii Imobilizări necorporale Capital social Imobilizări corporale Rezerve Imobilizări financiare Fonduri II. Active circulante Rezultatul reportat Stocuri Rezultatul exerciţiului Creanţe II. Datorii Titluri de plasament Datorii pe termen lung Disponibilităţi băneşti Datorii curente Alte valori (conturi de regularizare, prime) Alte valori (conturi de regularizare etc.) TOTAL ACTIV TOTAL PASIV

27

Informaţiile din bilanţ reprezintă, prin ele însele, indicatori economici folosiţi în procesul decizional. Se deduc, de asemenea, următorii indicatori de bază:

1. Activ net = Total activ – Datorii totale; 2. Activ circulant net (Capital circulant net, Working Capital) = Active circulante – Datorii curente; 3. Datorii curente = Datorii pe termen scurt + Furnizori + Datorii faţă de bugetul de stat; 4. Capital permanent = Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung; 5. Fond de rulment = Capital permanent – Imobilizări nete (fără amortisment); 6. Nevoia de fond de rulment = (Stocuri + Creanţe) – (Datorii pe termen scurt + Furnizori + Datorii faţă de

bugetul de stat). Din egalitatea: Total activ = Total pasiv

se poate deduce că, de fapt: Activul circulant net = Fondul de rulment. Două principii de bază sunt valabile în contextul bilanţului: 1. Orice tranzacţie are efect dublu (de ex. creşte stocul, se reduce disponibilul bănesc); 2. La orice tranzacţie se menţine egalitatea balanţieră (de ex. Activul net = Capitaluri proprii). Pe baza bilanţului executat, precum şi la cel proiectat se fac, de regulă, analize asupra structurii activului şi

pasivului, obţinând informaţii asupra echilibrului financiar, asupra gradului de îndatorare, asupra efectului levier al datoriilor etc.

Fluxul de numerar (cash-flow) este un instrument de planificare financiară, care prezintă încasările şi cheltuielile aferente perioadei viitoare. Se iau în considerare trei tipuri de activităţi:

1. de producţie; 2. de investiţii; 3. financiare. Fluxul de numerar, ordonat sub formă de tabel, se poate prezenta sintetic: Cash-in

Capital propriu iniţial Credit pe termen lung Credit pe termen scurt Amortisment Profit (pierdere) Creştere furnizori

Cash-out Investiţii în mijloace fixe Rambursare credit pe termen lung Rambursare credit pe termen scurt Creştere (stoc + creanţe) etc.

Cash flow = Cash-in – Cash-out Sold bănesc cumulat t = Cash flow t-1 + Cash flow t

Fig. 1.9. Schema cash-in şi cash-out (după Belyácz I., 1994)

Încasări (cash-in) Ieşiri (cash-out)

Din producţie − valorificare; − creanţe.

Pentru producţie − cheltuieli cu materii, materiale; − salarii, alte cheltuieli directe; − utilităţi, asigurări; − chirii, impozite.

Din investiţii − valorificării de

active fixe.

Pentru investiţii − cheltuieli de investiţii; − cheltuieli cu capitalul circulant.

Din activitate financiară − din credite; − din vânzări de

hârtii de valoare.

Pentru finanţare − dobânzi; − rambursări de credite.

CASH FLOW

28

Legătura între bilanţ şi cash-flow exprimă următoarea egalitate: Cash-flow (Trezoreria netă) = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment Lichiditatea fermei este asigurată când soldul bănesc cumulat este pozitiv. 1.4.2. Indicatorii economici După întocmirea (proiectarea) celor trei documente devine posibilă calcularea unor indicatori economici, care oferă

informaţii asupra stării economico-financiare a fermei. În prezent, în literatura de specialitate românească nu există încă o terminologie uniform aplicată pentru denumirea ratelor financiare, astfel încât este utilă indicarea denumirilor şi în limba engleză, ca repere. Înşirăm numai acei indicatori care sunt mai uzuali la nivelul unei firme private mici sau mijlocii, categorie de care aparţin majoritatea societăţilor comerciale agricole.

Aceşti indicatori trebuie analizaţi în interdependenţa lor. Un model de legături între indicatori este reprezentat în schema DuPont (figura 1.11):

Fig. 1.10. Modelul DuPont al legăturilor dintre indicatorii economici

Analiza economică pe bază de indicatori necesită experienţă. Analistul efectuează, în primul rând, o analiză asupra

evoluţiei în timp a indicatorilor, precum şi comparaţia acestora cu indicatorii din firme de profil asemănător. În cazul fermelor familiale comerciale, la care, pe lângă riscul pieţei, apare şi riscul condiţiilor naturale, epizootiile

etc., are o mare importanţă efectuarea calculaţiilor de proiectare a documentelor financiare, nu numai pentru condiţii medii, ci şi pentru cele extreme. Elaborarea şi analiza situaţiilor economico-financiare în mai multe variante consituie instrumente eficiente pentru fundamentarea acţiunilor de acomodare la realităţile concrete.

Lista principalilor indicatori economici:

Grupă de indicatori

Denumire indicator Formula de calcul Semnificaţie

I.Indicatori de

rentabilitate Rata rentabilitaţii financiare (Return on equity – ROE)

propriuCapital

netProfit

Exprimă rata de revenire a capitalului propriu. Este un factor determinant al ratei de creştere a profitului

Rata de revenire a activelor (Return on total assets – ROA) activeTotal

netProfit

Măsoară eficienţa utilizării activelor în generarea profitului

Rata de revenire a investiţiei (Return on investment –ROI) neteobilizariIm

netofitPr

Măsoară eficienţa utilizării mijloacelor fixe

Multiplicator de levier financiar

Viteza de rotaţie a activelor

Cifra de afaceri

Capital propriu

Imobilizări nete Active circulante

Total active Datorii totale

Rata rentabilităţii financiare (ROE)

Rata de revenire a activelor (ROA)

Levierul Rata de îndatorare

Profit net

Rata de rentabilitate a vânzărilor

29



Rata de rentabilitate a vânzărilor (veniturilor) (Net profit margin)

afacerideCifra

netofitPr

Ponderea profitului net din vânzări

Rata de profit de exploatare (Operating profit margin)

afacerideCifra

exploataredeProfit

Caracterizează capacitatea exploataţiei de a genera profit

Rata de exploatare (Operating ratio)

afacerideCifra

exploataredeCheltuieli

Măsoară cheltuielile necesare pentru generarea vânzărilor. Arată, cât profit se obţine după o unitate de vânzări.

II.Indicatori

de eficienţă

Viteza de rotaţie a activelor (Asset turnover total) activeTotal

afacerideCifra

Măsoară eficienţa utilizării resurselor în realizarea veniturilor

Viteza de rotaţie a stocurilor (Stock turnover) Stocuri

afacerideCifra

Măsoară de câte ori ajung la valorificare stocurile într-un an

Viteza de rotaţie a imobilizărilor nete (Fixed asset turnover)

neteiImobilizar

afacerideCifra

Caracterizează eficienţa mijloacelor fixe în generarea valorificărilor. Valoarea depinde de profilul de producţie şi de gradul de amortizare al mijloacelor fixe.

Viteza de rotaţie a fondului de rulment (Sales/Working capital)

rulmentdeFondul

afacerideCifra

Exprimă eficienţa exploataţiei în utilizarea fondului de rulment pentru a genera venit

Durata de rotaţie clienţi (Debtors’ days) afacerideCifra

anpezileNrClienti .⋅

Număr mediu de zile în care firma încasează banii de la clienţi

Durata de rotaţie furnizori (Creditors’ days) orcumpararilValoarea

anpezileNrFurnizori .⋅

Numărul mediu de zile în care firma plăteşte furnizorilor

III.Indicatori

de lichiditate

Rata de lichiditate (Liquidity ratio or Current ratio)

curenteDatorii

circulanteActive

Caracterizează capacitatea firmei de a acoperi datoriile curente (suficienţa)

Rata rapidă de lichiditate (Quick or Acid – Test ratio)

curenteDatorii

StocuricirculanteActive −

Măsoară de câte ori ar putea fi acoperite datoriile curente din activele cele mai lichide. (suficient şi disponibil)

IV.Indicatori

de

management

financiar

Rata de îndatorare (Debt ratio)

activTotal

totaleDatorii

Măsoară în ce pondere activele sunt finanţate din datorii

Rata de datorii bancare (Bank debt ratio)

netActiv

totaleDatorii

Măsoară finanţarea externă, în raport cu cea asigurată de proprietari

Rata de acoperire din capital propriu (Equity gearing) lungtermenpeDatorii

propriuCapital

Măsoară cât capital propriu revine pe 100 de lei datorii pe termen lung

Rata datoriilor permanente (Gearing ratio) permanenteCapitaluri

lungtermenpeDatorii

Caracterizează gradul de îndatorare pe termen lung

Rata de acoperire a dobânzii (Interest coverage ratio) (Times interest earned) Dobânzi

exploataredinProfit

Exprimă măsura în care dobânda se poate plăti din profitul de exploatare

Rata datoriilor de dobânzi (Income gearing)

exploataredinProfit

Dobânzi

Ponderea din profitul de exploatare folosită pentru plata dobânzii

30



Rata de solvabilitate (Solvability ratio)

activTotal

propriuCapital

Arată în ce măsură o firmă îşi finanţează activele din resurse financiare proprii

Multiplicator de levier finaciar (Financial leverage multiplier or leverage ratio)

propriuCapital

activTotal

Exprimă de câte ori mai multe active utilizează firma decât capitalul propriu

Levierul (Debt-worth ratio)

propriuCapital

totaleDatorii

Câte datorii revin la 1 leu capital propriu

Sursă: Gitman L.J. (1997): Principles of Managerial Finance. Eight Edition. Addison-Wesley Longman Inc. Massachusetts

1.4.3. Analiza cost-volum-profit Studierea raporturilor venituri-cheltuieli, respectiv a rentabilităţii în raport cu volumul producţiei, permite

fundamentarea luării unor decizii raţionale de către exploatatorul agricol. Analiza se concentrează pe previzionarea efectelor modificărilor în costuri şi în volumul producţiei asupra profitului. Analiza se bazează pe elementul de marjă de profit (compensare, acoperire), care se calculează ca diferenţă dintre venituri (cifra de afaceri) şi cheltuielile variabile. Marja de profit reprezintă acel venit realizat în exploataţie, care asigură acoperirea cheltuielilor fixe şi formarea profitului pentru proprietar. Analiza marjei de profit permite studierea interdependenţei între total venituri, total cheltuieli, respectiv cheltuieli variabile şi fixe, precum şi profit, la diferite nivele de output-uri.

Pentru întreprinzător constituie o informaţie importantă precizarea acelui volum-prag al producţiei la care nivelul profitului este egal cu zero. Acest nivel al output-ului este numit prag de rentabilitate. Dacă volumul producţiei este sub nivelul pragului de rentabilitate, atunci se obţine pierdere, iar peste acest volum se realizează profit. În cadrul modelului simplificat, când totalul veniturilor (cifra de afaceri) (TR) şi totalul cheltuielilor (TC) se exprimă sub forma relaţiei liniare în raport cu nivelul producţiei (Q), structura de venituri şi cheltuieli a întreprinderii pe termen scurt se poate reprezenta grafic prin următorul model (Fig. 1.11.):

Fig. 1.11. Schema pragului de rentabilitate

Producţia Qpr indică, nu numai nivelul producţiei la care profitul este egal cu zero, dar şi situaţia în care marja de profit acoperă doar valoarea costurilor fixe.

Pragul de rentabilitate se calculează pornind de la interpretarea conceptului, adică profitul este egal cu diferenţa dintre total venit şi total cost:

0=−=Π TCTR , unde FCVCTR += , adică FCcQpQ vprpr +⋅=⋅ ,

de unde se poate deduce volumul-prag:

v

pr cp

FCQ

−= ,

unde p este preţul unitar al produsului şi cv este costul variabil specific, pe unitate de produs. Diferenţa dintre volumul actual al producţiei şi pragul de rentabilitate este numită marjă de siguranţă (margin of

safety) şi arată cu cât s-ar putea reduce volumul producţiei fără ca unitatea să ajungă să lucreze în pierdere. Cu cât această marjă de siguranţă este mai redusă, cu atât activitatea unităţii este mai riscantă. De regulă, se calculează raportul dintre marja de siguranţă şi volumul vânzărilor. O marjă de siguranţă ridicată arată şanse mari de realizare de profit.

31

Se poate deduce şi nivelul-prag al preţului la diferite volume de producţie:

Q

FCcp vpr +=

Pragul de rentabilitate poate fi exprimat atât în raport cu volumul vânzărilor, cât şi în raport cu valoarea vânzărilor. Pe abscisă se citeşte volumul, iar pe ordonată valoarea vânzărilor. O altă formă de reprezentare grafică a pragului de rentabilitate este aceea când pe abscisă se reprezintă valoarea vânzărilor (cifra de afaceri), iar pe ordonată profitul (Fig. 1.12.):

Fig. 1.12. Interdependenţa profit – total venit

Se poate exprima şi pragul venitului total, adică acel nivel al veniturilor la care profitul este zero. Formula de calcul a pragului de rentabilitate (sub forma venitului) se deduce asemănător ca mai sus, pornind de la relaţia:

FCVCTR += , respectiv FCVCTR =− .

Se consideră raportul TR

VCTR − şi se împart ambele părţi ale egalităţii obţinând:

TR

VC

FCTR pr

−

=1

sau

p

cFC

TRv

pr

−=

1

In calculaţii se poate căuta şi volumul sau valoarea vânzărilor la care se obţine un anumit profit prevăzut 0Π .

Astfel, 0Π++= FCVCTR este relaţia de pornire şi vcp

FCQ

−Π+

= 0 este acel volum de producţie la care se atinge

profitul prevăzut 0Π .

Utilitatea analizei pragului de rentabilitate constă în principal în studierea structurii elementelor contului de rezultate: venit (volum, preţ), cheltuieli variabile, marjă de profit, cheltuieli fixe, profit. De regulă, se ridică întrebarea cu cât să se modifice diferitele elemente din structura contului de rezultate pentru obţinerea unei modificări dorite a profitului?

Structura de venit – cheltuieli – marjă de profit – profit (VCMP) poate fi ordonată sub formă de tabel: Denumire Formule de calcul Venit (cifra de afaceri) QpTR ⋅= Cheltuieli variabile QcvVC ⋅= Marja de profit ( ) QcvpQcvQpVCTRmP ⋅−=⋅−⋅=−= Cheltuieli fixe de exploatare FC Profit din exploatare ( ) FCQcvpFCVCTRFCmPEBIT −⋅−=−−=−=

Într-o formă mai analitică, structura VCMP se poate ordona astfel:

Denumire Formule de calcul

32

Venit (cifra de afaceri) QpTR ⋅=

Cheltuieli cu materii şi materiale QcvVC ⋅= 11

Marja brută ( ) QcvpVCTRmB ⋅−=−= 11

Alte cheltuieli variabile 2VC

Marjă de profit ( ) 212 VCQcvpVCmBmP −⋅−=−= Cheltuieli fixe de exploatare FC Profit din exploatare ( ) FCVCQcvpFCmPEBIT −−⋅−=−= 21

Creşterea profitului se poate realiza prin creşterea marjei de profit. O variaţie a profitului din exploatare

( FCVCTREBIT −−= ) se poate realiza în urma modificării elementelor contului de rezultate, precum: total venit ( TR ), volumul producţiei ( Q ), preţul ( p ), cheltuieli variabile (VC ), cheltuieli fixe de exploatare ( FC ). Orice

modificare în structura elementelor FC

VC

TR

FC

TR

VC,, implică schimbări în raporturile de rentabilitate

FC

EBIT

VC

EBIT

TR

EBIT,, , respectiv în raportul

mP

EBIT. Se poate concluziona asupra faptului că orice modificare în

structura contului de rezultate are efect şi asupra pragului de rentabilitate. Atunci când o firmă decide asupra creşterii veniturilor sau a înlocuirii cheltuielilor variabile cu cheltuieli fixe etc., este indicată efectuarea analizei cost – volum – profit şi determinarea pragului de rentabilitate în noile condiţii.

În cazul când se cunosc şiruri statistice de date economice din mai multe întreprinderi pentru acelaşi produs, se pot aplica metode statistice regresionale pentru deducerea dreptelor de venit ( TR ) şi de costuri ( VCFC, ) şi pentru

reprezentarea pragului de rentabilitate. Aceste curbe regresionale constituie repere pentru orice fermă individuală, pentru a vedea unde se situează faţă de valorile medii. Aceste valori medii pot fi folosite şi în elaborarea planurilor de afaceri, ca date normative.

1.4.4. Efectul de levier Exploataţiile agricole utilizează întotdeauna, pe lângă input-uri variabile şi mijloace de producţie cu cheltuieli fixe.

Aceste resurse fixe permit realizarea în activitatea economică a marjei de profit. Datorită acestui element, există posibilitatea ca prin mici modificări ale structurii componentelor de venit, cheltuieli, volum de producţie, să se genereze schimbări în rentabilitatea activităţii. Acest fenomen este numit efect levier. Indicatorul care cuantifică fenomenul este numit gradul de levier de exploatare (degree of operating leverage, DOL) şi se calculează cu formula:

Q

QEBIT

EBIT

DOL∆

∆

=

Se poate deduce relaţia:

EBIT

mPDOL = , adică

( )( ) Q

Q

FCQcp

QcpDOL

v

v

∆⋅

−∆⋅−∆⋅−

= ,

care evidenţiază influenţa marjei de profit asupra modificării profitului. Valoarea indicatorului DOL arată cu cât la sută se modifică profitul din exploatare în urma creşterii cu unu la sută a volumului producţiei. În cazul în care Q este sub pragul de rentabilitate, valoarea este negativă şi exprimă cu cât la sută se reduce pierderea o dată cu creşterea producţiei. Efectul levier peste pragul de rentabilitate este pozitiv, dar descrescător cu creşterea volumului.

33

CAPITOLUL 2 Preţurile agricole

2.1. POLITICA DE PREŢURI, INSTRUMENTUL PRINCIPAL AL POLITICII PIEŢEI AGRICOLE

Conceptul de preţ este definit, în general, ca numărul de unităţi monetare necesare pentru a obţine o marfă sau un serviciu, la un moment dat, într-un anumit loc şi pentru o calitate specifică precisă. Preţul pe care o firmă îl poate stabili pentru produsele sale se află sub influenţa multor factori: cererea, costul, natura concurenţei, obiectivele de marketing ale firmei etc. În cazul produselor agricole, preţul de echilibru al cererii şi ofertei este, de regulă, distorsionat prin intervenţii de stat, prin măsuri ale politicii agricole.

Politica pieţei agricole are două domenii principale: • politica de preţ, care influenţează preţurile de producţie la poarta fermei, pe diferite canale de distribuţie,

precum şi la verigile lanţului vertical agroalimentar; • politica de marketing, care reglementează funcţionarea diferitelor canale de distribuţie între producători şi

consumatori.

2.1.1. Obiectivele şi instrumentele politicii de preţuri Prin politica de preţuri agricole se urmăreşte atingerea a trei obiective principale, legate de funcţiile generale ale

preţurilor (Fertő I., 1995): • funcţia de alocare a resurselor, adică influenţarea volumului producţiei, al ofertei; • funcţia de distribuire a veniturilor, adică direcţionarea veniturilor în modul dorit de putere; • funcţia de cointeresare pentru acumulare şi investiţii de capital. Politica de preţuri poate să urmărească şi unele obiective secundare, precum: creşterea producţiei la anumite

produse; stabilizarea preţurilor agricole; stabilizarea veniturilor producătorilor agricoli; creşterea gradului de autosatisfacere şi de securitate alimentară; suplimentarea veniturilor bugetare (de ex. prin tarife de import etc.); echilibrarea balanţei comerciale; creşterea rezervelor valutare; asigurarea materiilor prime pentru industriile prelucrătoare, precum şi a alimentelor pentru consumatori la preţuri relativ reduse etc.

Intervenţia statului în funcţionarea pieţelor agricole urmăreşte mai ales: stabilizarea preţurilor, stabilizarea veniturilor, creşterea eficienţei economice, diminuarea oscilaţiilor macroeconomice şi redistribuirea veniturilor între populaţia rurală şi cea urbană. Aceste obiective pot fi şi conflictuale între ele.

Instrumentele politicii de preţuri se pot grupa astfel: • Instrumente de politici comerciale (taxe şi contingente de import, taxe de export etc.); • Instrumente de politici monetare, de cursuri valutare; • Instrumente de politici fiscale locale, impozite şi subvenţii aplicate în diferite puncte ale lanţului de marketing; • Intervenţii directe de stat în formarea preţurilor, prin intermediul agenţiilor de stat de marketing. În practică se aplică, combinaţia acestor instrumente, diferenţiat pe zone şi ţări. Instrumentele pieţei agricole sunt sintetizate în tabelul 2.1.

34

Tab.2.1. Sinteza instrumentelor politicii pieţei agricole

Politica de preţuri Măsuri care au implicaţii directe asupra preţurilor produselor agricole şi asupra preţurilor mijloacelor de producţie

Politica de structură a pieţei Măsuri care influenţează concurenţa pe piaţa agroalimentară

Măsuri de reglementare a pieţei interne

Măsuri orientate spre reglementarea relaţiilor de comerţ exterior

Politica ordinii structurale (stabilirea cadrului competiţional)

Politica procesului de structurare (intervenţii directe asupra transformării structurii pieţei)

1. Subvenţionări directe, ajutoare (pentru cantitatea totală sau parţială): - pe produse; - pe mijloace de

producţie. 2. Taxe, impozite (pentru cantitatea totală sau parţială): - pe produse; - pe mijloace de

producţie. 3. Intervenţiile de piaţă 4. Reglementări cantitative, contingente, cote pe: - producţie; - ofertă; - cerere; - mijloace de

producţie.

1. Taxe vamale: - taxe vamale ad valorem; - taxe vamale speciale; - taxe variabile. 2. Prelevări 3. Plăţi de compensare: - pentru taxe pe valoare

adăugată; - pentru curs valutar. 4. Restituiri de export: - subvenţii. 5. Limitări de import şi export 6. Reglementări cantitative de export, import (contingente, cote): - cu prelevări; - fără prelevări. 7. Autolimitări de export 8. Limitări non-tarifare tehnice, administrative: - prevederi de securitate; - alte norme.

1. Îmbunătăţirea transparenţei pieţei: - cerinţa cunoaşterii

proprietăţilor fizice şi chimice ale mărfurilor;

- disponibilitatea informaţiilor asupra preţurilor.

2. Crearea instituţiilor de formare a preţurilor: - evenimente organizate ale

pieţei; - alte instrumente de

formare a preţurilor. 3. Îmbunătăţirea poziţiei producătorilor pe piaţă: - organizaţii de interese ale

producătorilor; - reducerea dependenţelor.

1. Restricţionarea asocierii în cazuri de concentrări accentuate 2. Cerinţa unor măsuri de formare a pieţei: - subvenţionarea

investiţiilor; - subvenţionarea

cheltuielilor; - reduceri de impozite. 3. Reducerea capacităţilor excedentare – premii pentru neutilizarea capacităţilor de producţie

Sursa: Halmai P., 1992 (după E. Böckenhoff)

2.1.2. Efectele politicii de preţ Efectele politicii de preţ se grupează în directe şi indirecte (G.W. Norton, J. Alwang, 1993): • Efectele directe, pe termen scurt: modificări în preţurile de producţie şi de consum; schimbări în cantităţile

produse şi consumate; variaţii în export, import, în volumul de devize; transferuri de venituri între grupuri de producători şi consumatori; efecte asupra bugetului de stat; efecte asupra stabilităţii preţurilor; variaţii în marja de marketing (marketing margins), cu implicaţii asupra eficienţei alocării resurselor;

• Efectele indirecte, pe termen lung: variaţii în ocuparea forţei de muncă; cointeresarea pentru investiţii de capital; favorizarea progresului tehnic; modificări în alimentaţie şi în starea de sănătate; modificări pe termen lung în alocarea resurselor în producţie, depozitare, transport şi prelucrare.

Legătura între politica de marketing şi politica de preţ este strânsă, dar cu delimitări clare (Timmer C.P.,1986). În sfera activităţilor de marketing agricol se cuprind activităţile de depozitare, transport, prelucrare, de trecere de la autoconsum la consumul de la piaţă şi formarea preţului. Politica de preţ urmăreşte, în principal, raportul nivelurilor preţurilor interne cu cele de la graniţă, respectiv cu preţul altor produse, stabilitatea preţurilor, marjele de preţ în timp şi spaţiu, alocarea resurselor pe baza semnalelor de preţ. Un sistem de marketing ineficient poate absorbi resurse private şi publice însemnate şi poate conduce la un preţ redus la poarta fermei şi, totodată, la un preţ cu amănuntul ridicat (G.W. Norton, J. Alwang, 1993).

35

2.2. CRITERII DE FORMARE A PREŢURILOR AGRICOLE

2.2.1. Şcoli de politici de preţ Politica pieţei agricole trebuie să decidă asupra nivelului preţului dezirabil, sau acceptabil pentru produsele agricole

de bază, deoarece politica de preţ are o importanţă decisivă în conceperea strategiilor de dezvoltare a agriculturii (Fertő I.,1995). În literatura de specialitate, trei şcoli de politici de preţ sunt dominante (Timmer C.P., 1989).

Şcoala de piaţă liberă susţine că preţurile agricole trebuie să reflecte costul alternativ la graniţă, indiferent de natura proceselor care determină preţul mondial. Grupul economiştilor neoclasici susţine că numai o astfel de strategie de preţ garantează distribuirea optimă a resurselor de producţie între ramuri, pe termen lung, în cadrul oricărei ţări.

Şcoala structuralistă argumentează împotriva paradigmei preţului la graniţă, prin aceea că, în cazul produselor alimentare de bază, care influenţează în mod decisiv bunăstarea consumatorilor nu e posibilă orientarea după preţurile mondiale. Adepţii acestei şcoli apreciază că, în condiţiile în care elasticitatea de ofertă şi de cerere la produsele alimentare este redusă, pierderile privind eficienţa, generată de diferenţele între preţurile interne şi cele externe, sunt reduse. Un element important în argumentaţia lor este acela că protecţionismul practicat în ţările dezvoltate distorsionează preţurile de pe piaţa mondială. Astfel, preţurile la graniţă nu oferă informaţii adecvate pentru fundamentarea alocării resurselor. Criteriul de bază al formării preţurilor agricole, în viziunea adepţilor acestei şcoli, trebuie să fie obiectivul distribuirii veniturilor în concordanţă cu stabilitatea macroeconomică a ţării respective.

Şcoala de stabilizare reprezintă o abordare pragmatică. Pe termen scurt, prin intervenţii de stat, se stabilizează preţurile, dar aceste preţuri trebuie, pe termen lung, să urmeze tendinţele de evoluţie ale preţurilor mondiale. Prin sistemul agenţiilor de marketing, aflate în competiţie între ele, precum şi prin stabilirea limitelor de variaţie ale preţurilor, se încearcă diminuarea pierderilor de eficienţă.

Şcoala liberală are mulţi adepţi în instituţiile financiare internaţionale, ideile şcolii structuraliste se practică mai ales în ţările Americii Latine, iar abordarea pragmatică este aplicată în ţările din estul şi sudul Asiei.

2.2.2. Criteriile de determinare a preţurilor Criteriile pe baza cărora se pot determina preţurile agricole sunt următoarele: • cheltuielile medii de producţie; • nivelul preţului mondial; • raportul de schimb între nivelul mediu al preţurilor agricole şi nivelul mediu al preţurilor de input-uri agricole; • combinarea criteriilor anterioare. În negocieri politice, cel mai des se aplică criteriul cheltuielilor medii. Se consideră că fermierii trebuie să realizeze

un venit adecvat, adică preţul indicativ să acopere cheltuielile şi să asigure un venit net, garantând astfel rentabilitatea producţiei. Aplicarea acestui criteriu în calculaţii concrete este dificilă, deoarece evaluarea pământului şi a rentei, a forţei de muncă etc. variază cu preţul produsului.

Formarea preţurilor interne pe baza nivelului preţului mondial ar fi justificată numai dacă pe piaţa mondială ar exista o competiţie perfectă. Apare ca o dificultate şi exprimarea preţurilor de export FOB şi de import CIF în valuta naţională, ceea ce ridică deficienţe de transformare, dacă cursul valutar naţional este supra- sau sub-evaluat. Constituie o problemă şi oscilaţiile preţurilor mondiale, fiind dificil de a decide dacă este vorba de un trend sau doar de fluctuaţii temporare. Statutul de ţară mare sau mică, de exportator sau importator are implicaţii asupra preţurilor la graniţa unei ţări. Cu toate aceste deficienţe, trebuie evitată susţinerea decalajelor preţurilor interne faţă de cele externe.

Criteriul raportului de schimb se aplică la nivel global, şi nu pe produse. El permite evidenţierea raporturilor de preţ între agricultură şi industrie, între sat şi oraş.

Criteriile amintite apreciază mai mult procesele din trecut şi în mică măsură pot fundamenta deciziile de politică economică pentru viitor.

În multe ţări, se combină criteriile, şi astfel se estimează nivelul preţurilor produselor de bază pe viitor. Formarea preţurilor este în mare măsură influenţată de politica de marketing. O problemă-cheie a politicii de

marketing este reglementarea marjei de preţ comercial (marja de marketing). Marja de preţ are două componente esenţiale:

• marja de preţ teritorială; • marja de preţ temporală. Cuantificarea marjei de preţ se poate realiza prin: • raportarea preţului cel mai redus la preţul cel mai ridicat; • raportarea preţului la poarta producătorului la preţul cu amănuntul al produsului final. Diferenţierile regionale ale preţurilor se explică prin mai mulţi factori: diferenţieri în dezvoltarea infrastructurii,

concentrarea diferită a producţiei şi a consumului; tipuri de intervenţii de stat în funcţionarea agenţiilor de marketing; infrastructura financiară etc.

Diferenţierile temporale ale preţurilor sunt cele sezoniere şi cele anuale. Mărimea acestora depinde de structura culturilor, de nivelul cheltuielilor de depozitare, de intervenţiile de stat etc.

36

În ţările unde instituţiile pieţei sunt slab dezvoltate, statul trebuie să intervină activ în construirea pieţelor verticale ale produselor, prin crearea cadrului juridic şi a instituţiilor adecvate.

2.3. RAŢIONALITATEA STABILIZĂRII PREŢURILOR

Problema de bază a politicii pieţei agricole în ţările dezvoltate a fost şi este, într-o anumită măsură, şi astăzi, cea a

stabilizării preţurilor produselor agricole. În Comunitatea Economică Europeană, în Tratatul de la Roma (1957) a fost declarată ca obiectiv stabilizarea atât a preţurilor agricole, cât şi a veniturilor producătorilor.

În continuare, abordăm diferite aspecte ale măsurilor de stabilizare a preţurilor, avantajele şi dezavantajele aplicării acestui instrument al politicii preţurilor.

Se consideră justificată aplicarea măsurilor de stabilizare a preţurilor, datorită efectelor negative majore ale instabilităţii preţurilor agricole. La nivel microeconomic, în condiţiile oscilării preţurilor este dificilă fundamentarea deciziilor economice de către producători, ceea ce afectează bunăstarea acestora. La nivel macroeconomic, efectul se concretizează asupra inflaţiei, asupra economisirii, asupra investiţiilor şi asupra creşterii economice etc. Oscilaţia preţurilor afectează mai ales economia naţională a ţărilor în curs de dezvoltare, mari exportatoare de produse agricole, la care fluctuaţia veniturilor de export generează modificări însemnate în veniturile bugetare, în cursul de schimb, în salarii, în preţuri etc. Stabilizarea preţurilor interne ale principalelor produse de export poate diminua instabilitatea macroeconomică.

Argumentul microeconomic privind stabilizarea preţurilor diferă la producătorii agricoli şi la consumatori şi afectează diferenţiat preţurile, veniturile nominale şi reale, precum şi consumurile. Stabilizarea preţurilor alimentelor de bază prezintă importanţă mai ales la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare, unde populaţia urbană cheltuieşte cea mai mare parte a veniturilor pentru alimente, şi astfel oscilaţia preţurilor implică variaţii însemnate la nivelul veniturilor reale. În condiţiile oscilaţiilor însemnate de preţuri, producătorii renunţă la specializare şi trec la diversificarea producţiei, încercând astfel să reducă riscurile. Acest lucru conduce însă la pierderea câştigurilor potenţiale pe care le oferă specializarea.

2.3.1. Modelarea efectelor stabilizării preţurilor asupra bunăstării producătorilor şi consumatorilor Problema stabilizării preţurilor trebuie studiată în funcţie de relaţiile între cerere şi ofertă. În continuare prezentăm

problemele teoretice specifice ale stabilizării preţurilor agricole pe baza articolului de sinteză al lui Fertő I. (1995). Modelele microeconomice care studiază efectele stabilizării preţurilor sunt concepute pe baza unor ipoteze

simplificatoare: • nu se ţine cont de cheltuielile aferente depozitării, care, în realitate, diminuează câştigurile obţinute prin

stabilizarea preţurilor; • nu se iau în considerare efectele de bunăstare ale măsurilor de stabilizare a preţurilor asupra veniturilor

consumatorilor şi producătorilor; • se presupune că atât producătorii, cât şi consumatorii cunosc acel nivel al preţului la care se urmăreşte

stabilizarea. Modelul se compune din două părţi (F.V. Waugh, 1944; W.Y. Oi, 1961; B.F. Massel, 1969): • evidenţierea efectului stabilizării preţurilor asupra consumatorilor; • evidenţierea efectului stabilizării preţurilor asupra producătorilor.

Fig. 2.1. Modelarea efectului stabilizării preţurilor

37

În figura 2.1.a se consideră dată curba de cerere D, iar variaţia stocastică a ofertei se redă prin curbele de ofertă S1 şi S2, care apar cu aceeaşi probabilitate de 0,5. Preţurile de echilibru sunt p1 şi p2, care apar tot cu probabilitatea de 0,5. Presupunând că guvernul doreşte stabilizarea preţului la nivelul p prin folosirea unor stocuri de tampon (buffer stock), cumpărările intervenţioniste vor fi de q1’– q0, dacă oferta este S1, iar vânzările intervenţioniste de q0 – q2’, dacă oferta este S2. Dacă oferta este S1, consumatorii pierd o valoare echivalentă cu suprafaţa c+d, pe când câştigul producătorilor va fi c+d+e, deci câştigul net în urma stabilizării preţurilor va fi reprezentat de suprafaţa e.

Dacă oferta este S2, atunci pierderea producătorilor este echivalentă cu suprafaţa a, pe când consumatorii câştigă a+b; astfel, câştigul net va fi echivalent cu suprafaţa b. Din stabilizarea preţurilor se poate obţine un câştig mediu

echivalent cu suprafaţa 2

eb +.

În mod asemănător, se pot studia efectele instabilităţii cererii (Fig. 2.1.b). Cererile variabile vor fi reprezentate prin dreptele D1 şi D2 pe lângă o ofertă stabilă S, iar preţurile corespunzătoare vor fi p1 şi p2. Prin utilizarea stocurilor de tampon, guvernul stabilizează preţurile la nivelul p. Câştigul net este echivalent cu suprafaţa c, dacă cererea este D1 ,

respectiv cu suprafaţa e, dacă cererea este D2; deci, câştigul mediu net este 2

ec +. Rezultatele modelului Massel pot fi

sintetizate astfel: • prin stabilizarea preţurilor, producătorii pierd şi consumatorii câştigă, dacă sursa instabilităţii preţului este

modificarea cererii; • prin stabilizarea preţurilor, producătorii câştigă şi consumatorii pierd, dacă sursa instabilităţii este modificarea

ofertei; • practicarea stocurilor tampon pentru stabilizarea preţurilor conduce la un câştig social net. Dacă în model nu se lucrează cu funcţii de cerere şi ofertă liniare şi deplasarea acestora nu este paralelă, atunci

stocurile tampon, în general, nu stabilizează preţurile comparativ cu preţurile medii ce s-ar obţine fără intervenţie (S.J. Turnovsky, 1976). În acest model, câştigurile de bunăstare, generate de stabilizarea preţurilor, nu depind în primul rând de sursa instabilităţii (cerere-ofertă), ci de forma curbelor de cerere şi ofertă, adică elasticitatea acestora, şi de distribuţia de probabilitate a factorilor de risc. În general, dacă elasticitatea ofertei este redusă şi elasticitatea cererii relativ ridicată, atunci, în urma stabilizării preţurilor, câştigă producătorii. Dacă însă curbele de cerere şi ofertă sunt de forme logaritmice, atunci producătorii pot câştiga din liberalizarea preţurilor numai dacă elasticitatea cererii este mai mare decât 1, ceea ce se întâmplă rar, mai ales în ţările dezvoltate.

2.3.2. Rolul stocării private şi al cheltuielilor de stocare Modelul Waugh-Oi-Massel presupune aplicarea măsurilor de stabilizare a preţurilor prin intervenţii de stat, prin

intermediul constituirii stocurilor-tampon în sistem de autofinanţare. În condiţiile în care stabilizarea preţurilor prin funcţionarea stocurilor-tampon este rentabilă pentru guvern, atunci şi întreprinzătorii privaţi se vor ocupa cu stocarea produselor. În realitate, cheltuielile de stocare diminuează substanţial câştigurile provenite din stabilizarea preţurilor.

Dacă în modelul anterior se introduc în mod explicit şi cheltuielile de stocare, atunci se poate evidenţia faptul că stocările private sunt limitate de intervenţiile de stat, fiindcă preţurile stabilizate nu acoperă decât parţial cheltuielile stocărilor private. Evident, cei care se ocupă cu stocări private fac cumpărări până când preţurile sunt sub nivelul preţului de stabilizare, minus cheltuielile de stocare. Când oferta este ridicată, cererea suplimentară din partea agenţilor privaţi va fi mare, dar când oferta este redusă şi preţurile sunt ridicate, cererea pentru stocări nu se schimbă. În consecinţă, probabilitatea preţurilor mici va fi mai redusă, iar probabilitatea preţurilor cu ceva sub preţul mediu va fi mai mare. Se schimbă şi probabilitatea ofertelor: probabilitatea unei oferte reduse va fi mică şi a unei oferte mai ridicate va fi mai mare, deci – dacă producţia este puţin elastică la variaţia de preţ – curba de ofertă se va deplasa spre dreapta. Datorită acestei deplasări, frecvenţa preţurilor mai ridicate se reduce şi va creşte probabilitatea apariţiei preţurilor mai reduse. Apariţia acestei situaţii asimetrice nu este generată numai de introducerea posibilităţii de stocări private, ci este caracteristică şi stocurilor-tampon. Dacă se ţine cont de faptul că aplicarea stocurilor-tampon implică cheltuieli şi dacă nu sunt disponibile surse financiare suficiente pentru cumpărări intervenţioniste, atunci este posibil ca guvernul să nu poată stabiliza preţul la nivelul dorit.

Din calculaţii (B.D. Wright – J.G. Williams, 1982, 1988) rezultă că introducerea măsurii stocării inclusiv cea privată este avantajoasă pentru consumatori, şi dezavantajoasă pentru producători. Aceste estimări sunt dificile, deoarece depind în mare măsură de variaţia distribuţiei probabilistice a preţurilor reduse şi ridicate, precum şi de variaţia ofertei.

2.3.3. Rolul intermediarilor Studierea influenţei instabilităţii preţurilor în cadrul comerţului internaţional (D. Hueth, R. Just, A. Schmitz. şi

colaboratorii, 1972, 1982, 1979) evidenţiază faptul că efectele instabilităţii preţurilor asupra bunăstării depind atât de sursele generatoare ale instabilităţii (de ex. variaţia ofertei sau a cererii), cât şi de gradul de protecţionism practicat prin

38

tarife vamale. Modelul este conceput în ipoteza pieţei cu competiţie perfectă, deşi, în realitate, tranzacţiile pe plan internaţional se realizează prin intermediari şi nu direct între producători şi consumatori, adică pieţele nu satisfac criteriile de competiţie perfectă. Trebuie luat în considerare faptul că intermediarii (de ex. agenţii de marketing) au un rol important în formarea preţurilor.

În comerţul produselor agricole, estimarea efectului stabilizării preţurilor asupra ofertei din viitor reprezintă o mare problemă. Modificarea ofertei depinde în mare măsură de aşteptările producătorilor privind preţurile viitoare şi aceste aşteptări se bazează pe preţurile curente. Pot apărea situaţii când producătorii vor realiza venituri reduse chiar dacă preţurile vor fi ridicate. În asemenea situaţii, stabilizarea preţurilor ar duce la creşterea oscilaţiilor de venituri. Producătorii nu înţeleg clar corelaţia între venituri şi preţuri, ei se acomodează la schimbări conform aşteptărilor bazate pe preţurile din anul curent. Un astfel de comportament poate duce la pierderi sociale. Pentru prevenirea unei astfel de situaţii, este necesară asigurarea producătorilor cu informaţii asupra preţurilor estimate pe viitor, aplicarea măsurilor de stocuri-tampon fiind mai puţin eficientă. Câştigurile generate de stabilizarea preţurilor depind în mare măsură de aşteptările producătorilor, de caracterul raţional şi adaptiv al acomodării lor la modificările viitoare.

2.3.4. Stabilizarea preţurilor cu preferinţe de risc În modelul anterior, câştigurile au fost estimate în funcţie de surplusul de producţie (ofertă), respectiv de consum

(cerere), presupunând că atât producătorii, cât şi consumatorii au comportament neutru faţă de situaţia de risc. În realitate, actorii economici (producătorii, consumatorii) ţin cont de situaţiile de risc în luarea deciziilor. Despre producătorii agricoli se ştie că, în general, au aversiune faţă de risc, adică preferă un venit mai redus, dar sigur, faţă de unul mai ridicat, dar riscant. Studiile lui Newbery şi Stiglitz (din 1981), în care modelele economice de bunăstare înglobează şi preferinţele faţă de risc, evidenţiază faptul că utilitatea măsurilor de stabilizare a preţurilor este îndoielnică atât pentru producători, cât şi pentru consumatori.

2.4. IMPLICAŢIILE MACROECONOMICE ALE POLITICII PREŢURILOR AGRICOLE

Analizele microeconomice prin modele de echilibru parţial la nivelul unor produse pot conduce la rezultate eronate, dacă se neglijează legăturile între preţurile produselor complementare sau substituibile şi produsele legate între ele. În urma măsurii de stabilizare a preţului unui produs, se poate destabiliza preţul produsului legat. Analizele de echilibru trebuie să ia în considerare nu numai relaţiile dintre diferite produse agricole, ci şi legăturile agriculturii cu alte ramuri ale economiei naţionale.

În ţările în curs de dezvoltare, rolul acestor legături este deosebit de important, fiindcă agricultura are un rol de seamă asupra formării indicatorilor macroeconomici, iar relaţia lor este reciprocă. În capitolele anterioare a fost evidenţiat faptul că politica economică, pe lângă măsurile directe de politică agrară, influenţează prin mai multe căi condiţiile de producţie agricolă (politica monetară, politica de protecţionism industrial, politica antiinflaţionistă etc.). Pe de altă parte, evoluţia preţurilor produselor agricole are implicaţii majore asupra indicatorilor macroeconomici: asupra echilibrului bugetar, asupra inflaţiei, şomajului, asupra structurii economice etc.

2.4.1. Efectele măsurilor politicii economice asupra preţurilor produselor agricole În ţările în curs de dezvoltare, politica de industrializare se bazează, în general, pe impozitarea agriculturii. Se

practică protecţia sectorului industrial prin tarife de import, iar acest lucru implică atât creşterea preţurilor interne ale produselor industriale peste preţul pieţei mondiale, cât şi reducerea cantităţilor de produse importate. În mod simultan, se realizează cointeresarea extinderii producţiei interne la aceste produse. Diminuarea importului implică reducerea cererii pentru devize, ceea ce are implicaţii asupra cursului valutar, adică, practic, se realizează supraevaluarea valutei naţionale.

Această supraevaluare a valutei are implicaţii şi asupra agriculturii. Pe de o parte, importul de alimente va deveni mai ieftin şi astfel ponderea importului în consumul intern va creşte, pe când ponderea cererii pentru produsele interne se va reduce. Pe de altă parte, supraevaluarea valutei naţionale implică diminuarea preţurilor de export, ceea ce duce la reducerea ofertei de export, deci la diminuarea veniturilor din exportul agricol. Din cele relatate rezultă următoarele:

• protecţia ramurilor nonagricole prin tarife de import duce, în esenţă, la impozitarea producţiei de produse agricole, comercializabile pe plan mondial;

• supraevaluarea valutei naţionale duce la creşterea importului de alimente şi la diminuarea producţiei interne de alimente;

• în urma supraevaluării valutei naţionale, se reduc preţurile produselor agricole de export, ceea ce implică reducerea producţiei acestora.

Asupra dezvoltării agriculturii poate avea efect negativ nu numai politica economică discriminativă faţă de această ramură, dar şi creşterea substanţială a pieţelor de export ale unor sectoare nonagricole. Efectul negativ secundar al creşterii substanţiale a exportului unei anumite ramuri asupra altor ramuri este numit în literatura de specialitate morbul

39

olandez (W.M. Corden, 1984). Studierea situaţiei din economia olandeză (şi din cea britanică) din anii ’70, când exportul de ţiţei şi gaz metan a crescut substanţial, a evidenţiat că veniturile mari în devize au condus la supraevaluarea valutei naţionale, cu implicaţiile sus-menţionate. Un fenomen asemănător poate să apară chiar şi în interiorul agriculturii, când creşterea accentuată a exportului unui produs implică reorientarea resurselor spre această ramură, afectându-le defavorabil pe celelalte.

Un alt element macroeconomic cu implicaţii deosebite asupra agriculturii îl reprezintă inflaţia. Dacă preţurile de producţie agricolă nu pot fi indexate conform ritmului inflaţiei, atunci rentabilitatea ramurii se reduce şi se accentuează exodul din agricultură. Pe lângă o inflaţie ridicată, chiar şi creditele agricole cu dobânzi subvenţionate prezintă riscuri mari. Într-o asemenea situaţie, există o cointeresare puternică pentru utilizarea creditelor agrare mai ieftine în afara agriculturii, cu dobânzile pieţei. Controlul utilizării creditelor este o problemă greu realizabilă şi implică mari cheltuieli, deci practic nu se face.

2.4.2. Implicaţiile măsurilor de politică ale pieţei agricole asupra preţurilor În ţările în curs de dezvoltare, unde ponderea agriculturii în cadrul economiei naţionale este relativ ridicată, iar

partea cea mai mare a cheltuielilor bugetare individuale se foloseşte pentru alimente, modificările preţurilor de alimente au implicaţii macroeconomice majore.

Dacă se urmăreşte menţinerea preţurilor alimentelor la niveluri relativ reduse prin acordarea de subvenţii, atunci efectele macroeconomice ale acestor măsuri depind de forma finanţării şi de mărimea sumei subvenţiilor. În cazul în care subvenţiile de preţuri alimentare se realizează prin regruparea veniturilor din alte ramuri, atunci efectele macroeconomice directe sunt nesemnificative. Dacă însă subvenţiile sunt ridicate (10-25% din cheltuielile bugetare) şi ele sunt suportate din buget, respectiv prin tipărire de bani, atunci se produce un efect inflaţionist însemnat.

Inflaţia nu are însă acelaşi efect pentru toate produsele. Dacă preţurile alimentelor sunt relativ stabile faţă de preţurile de import, înseamnă că distribuirea veniturilor este influenţată de subvenţiile bugetare. Creşterea preţurilor la alimente implică reducerea cererii pentru alte produse şi servicii, iar în condiţiile în care reducerea cererii interne nu poate fi contracarată prin extinderea pieţelor de export şi preţurile sunt rigide pentru modificări în jos, atunci are loc creşterea şomajului în mediul urban şi diminuarea PIB-ului. Şomajul poate să apară şi în mediul rural, dacă se reduce cererea pentru produsele cu consum ridicat de forţă de muncă (legume, fructe, produse lactate).

Instabilitatea preţurilor agricole poate avea efecte inflaţioniste, deoarece creşterea preţurilor de alimente conduce şi la creşterea salariilor. Pe când preţurile pot să crească sau să descrească, salariile sunt rigide în jos, deci oscilaţiile preţurilor la alimente împing, în general, salariile în sus, ceea ce conduce la şomaj.

În ţările în care ponderea exportului agrar este relativ ridicată, evoluţia preţurilor agricole mondiale are un rol important pentru economia naţională în ansamblu. Oscilaţiile preţurilor agricole conduc la oscilaţii în veniturile de export, care generează incertitudini privind veniturile bugetare şi de devize, limitează investiţiile şi generează oscilaţii în veniturile interne.

Chiar dacă sunt elaborate o serie de modele pentru studierea efectelor instabilităţii preţurilor, în realitate nu se poate realiza defalcarea problemelor generate de instabilitatea preţurilor, fiindcă aceste probleme apar simultan şi corelat. Succesul măsurilor de stabilizare a preţurilor, efectele macroeconomice ale acestora depind de mai mulţi factori: de caracterul de deschidere sau de închidere al politicii economice, de situaţia economică generală a ţării, de nivelul producţiei interne la diferite produse (autosatisfacere, export, import) etc.

A fost studiată (O. Knudsen – J. Nash, 1990) stabilitatea reală a preţurilor de producţie şi a veniturilor din diferite ţări, comparativ cu situaţia ipotetică de acomodare a preţurilor interne la variaţia preţurilor mondiale. Studiul s-a extins la 15 produse din 37 de ţări în curs de dezvoltare. Rezultatele cercetării au evidenţiat că succesul măsurilor de stabilizare a preţurilor interne din perioada 1961-1981 a fost diferit în funcţie felul produsului. Astfel, în cazul cerealelor, stabilitatea preţurilor de producţie interne a fost mult mai mare decât stabilitatea preţului mondial.

În acele ţări în care pieţele au fost segmentate prin agenţii de marketing, existenţa în paralel a mai multor pieţe (de ex. cea de stat şi cea liberă) a destabilizat preţurile interne. La alte produse, cum ar fi băuturile, reducerea instabilităţii prin măsurile practicate a fost nesemnificativă, iar la plantele fibroase, măsurile de stabilizare a preţurilor au constituit un eşec, adică instabilitatea internă era mai mare decât cea mondială. Concluzia generală este aceea că, în urma aplicării măsurilor de stabilizare la nivelul ţărilor, preţurile, în medie, au fost mai puţin stabile decât dacă preţurile interne s-ar fi acomodat la cele mondiale.

Este de menţionat că măsurile aplicate au avut efect mai mare asupra diminuării instabilităţii preţurilor decât asupra instabilităţii veniturilor.

A fost studiat (M. Schiff – A. Valdes, 1992) efectul intervenţiilor directe, respectiv al celor indirecte, asupra preţurilor de producţie la principalele grupe de produse în 18 ţări, pe o perioadă de 25 de ani, în mod comparativ cu evoluţia preţurilor mondiale. Intervenţiile directe au avut efect asupra diminuării oscilaţiilor preţurilor interne. S-a constatat că intervenţiile indirecte nu au îmbunătăţit substanţial stabilitatea preţurilor. Ca element esenţial al intervenţiei indirecte s-a luat în considerare protecţia industriei. În cele mai multe ţări, aceste măsuri indirecte au contribuit la creşterea instabilităţii preţurilor agricole. Intervenţiile directe au implicaţii mari asupra evoluţiei preţurilor, mai ales în

40

cazul produselor alimentare de bază. Acest rezultat se explică prin faptul că stabilizarea preţului alimentelor de bază este în interesul atât al producătorilor, cât şi al consumatorilor. Concluzia finală este aceea că efectele de stabilizare a preţurilor prin măsuri intervenţioniste nu conduc la stabilizarea preţurilor de producţie internă.

Un rezultat important al studiilor este acela că efectele intervenţiilor directe ale politicii de preţuri agricole pot fi contracarate, chiar anulate de către măsurile de politici economice indirecte. De fapt, nici analiza microeconomică şi nici cea macroeconomică nu oferă o bază solidă pentru a decide dacă politica de stabilizare a preţurilor are sau nu efect social pozitiv. Cercetările empirice efectuate în ţările în curs de dezvoltare evidenţiază că măsurile preconizate pentru stabilizarea preţurilor agricole au avut succese reduse.

O succintă prezentare sintetică a programelor şi rezultatelor scontate privind stabilizarea preţurilor, se indică în Tab.2.2.

Tab. 2.2. Programe şi rezultate scontate privind stabilizarea preţurilor. Programe Rezultate scontate Probleme ce se ivesc Preţul de producţie Cine suportă

cheltuielile Nivelul Stabilitatea 1.Limitarea importurilor (tarife vamale, taxe de prelevare, contingente de import)

Restricţionarea importului limitează oferta.

Limitează comerţul internaţional. Apare pericolul de retorsiune.

Ridicat pe termen scurt

Probabil mai bună

Consumatorii interni şi exportatorii din terţe ţări

2.Plăţi compensatorii pentru diferenţe de preţ

Piaţa determină preţul, dar preţurile de producţie se susţin în jurul nivelului orientativ (indicativ, de bază).

Cheltuieli bugetare ridicate, administraţie complicată.

Ridicat Mai bună Contribuabilii şi exportatorii din terţe ţări

3.Program de depozitare a surplusului (stoc-tampon)

La ofertă abundentă, reduce oferta şi astfel ridică preţul. La lipsa de produse, ridică oferta, şi astfel diminuează preţul.

Preţurile de intervenţie şi de valorificare sunt greu de stabilit.

În medie, nu se schimbă

Mai bună la producători

Contribuabilii sau/şi consuma-torii

4.Limitarea ofertei pe termen scurt: – prin achiziţii intervenţioniste

Oferta mai redusă pe termen scurt ridică preţul.

Preţul de intervenţie (de achiziţionare) trebuie să fie de nivel redus, pentru prevenirea surplusurilor mari.

Cu puţin mai ridicat

Mai bună Contribuabilii şi producătorii

5.Limitarea constantă a ofertei

Oferta constant mai redusă ridică preţul în mod constant.

Limitează sfera decizională a producătorilor. Structura de producţie rigidă, necesită adminis-traţie complicată.

Ridicat Probabil mai bună

Consumatorii

6. Limitarea utilizării resur-selor – set-aside (ogor necultivat)

Consumurile se reduc, preţul creşte.

Substituirea consumurilor de resurse.

Depinde de variaţia producţiei

Nu este mai bună

Contribuabilii

7.Diferenţieri de preţuri pe pieţe

Preţuri mai ridicate pe pieţe, dacă cererea este elastică.

Administraţie complicată; pe termen lung, se ridică preţurile.

Mai ridicat Mai bună, dacă piaţa este elastică

Un grup de consumatori

Sursă: după Mészáros S.

41

2.5. ECONOMIA DECALAJELOR DINTRE PREŢURILE INTERNE ŞI CELE INTERNAŢIONALE

Prin definiţie, valoarea reală a unui produs este determinată de costul său alternativ, adică de posibilităţile alternative de utilizare ale produsului respectiv. În cazul produselor exportabile sau importabile, trebuie să se ia în considerare, la nivel naţional, preţul de comerţ exterior, acesta fiind costul alternativ al produsului respectiv.

Principalii factori care influenţează pe termen scurt nivelul preţului internaţional sunt: cererea, oferta şi intervenţia statului din ţările mari. Pe termen lung, preţul internaţional este determinat de nivelul cheltuielilor de producţie în principalele ţări exportatoare. Precizăm că prin preţul internaţional se înţeleg, în sens restrâns, preţurile la marile burse de mărfuri (Chicago, Rotterdam etc.), iar prin preţurile de comerţ exterior, preţurile de export şi import realizate, în medie, de o ţară. În continuare însă în explicaţiile ce urmează nu vom face diferenţieri între cele două concepte.

Reamintim că se numesc ţări mici acele ţări care trebuie să accepte preţurile internaţionale ca o situaţie dată, neavând posibilitatea influenţării acestora, iar ţările mari pot influenţa preţurile internaţionale prin volumul exportului şi importului, care modifică cererea şi oferta pe piaţa mondială.

2.5.1. Efectele decalajelor dintre preţurile interne şi cele internaţionale Efectele economice ale decalajelor dintre preţurile interne de producţie şi de consum ale produselor agroalimentare,

faţă de preţurile de comerţ exterior, se concretizează în efectele asupra bugetului de stat, efectele asupra nivelului producţiei şi al consumului intern şi efectul asupra comerţului mondial.

1. Efectele asupra bugetului de stat se manifestă în următoarele: • Preţul intern de producţie este susţinut la un nivel superior preţului de comerţ exterior. Acest lucru se

realizează, în general, pe calea subvenţionării din buget a producătorilor agricoli; • Preţul intern de consum este sub nivelul preţului de comerţ exterior. În acest caz consumatorii produselor

agroalimentare sunt subvenţionaţi din bugetul de stat; • Preţul de producţie din ţară este sub nivelul preţului de comerţ exterior, prin impozitarea producătorilor

agricoli; • Preţul de consum intern depăşeşte preţul de comerţ exterior, ceea ce este echivalent cu impozitarea

consumatorilor. În majoritatea ţărilor dezvoltate din Europa se subvenţionează producătorii agricoli, în parte pe seama impozitării

consumatorilor, şi în parte din buget, pe când în Japonia se subvenţionează producătorii agricoli mai ales pe seama bugetului de stat.

2. Efectele asupra nivelului producţiei şi al consumului sunt: • Situaţia în care preţul de producţie intern depăşeşte nivelul preţului de comerţ exterior are ca implicaţii, pe de o

parte, cointeresarea în creşterea producţiei, iar pe de altă parte, diminuarea consumului. Astfel, fie că apare un surplus de producţie, fie că se reduce volumul importului;

• Dacă preţul intern de producţie este sub nivelul preţului de comerţ exterior, atunci producţia din ţară scade sau stagnează şi totodată creşte consumul, adică se reduce volumul disponibil pentru export sau creşte nevoia de import. Această situaţie a fost caracteristică şi în ţara noastră, mai ales în anii ’80;

• Se poate concluziona că decalajele dintre preţurile interne şi cele externe conduc, în general, la reducerea eficienţei alocării resurselor de producţie.

3. Efectul asupra comerţului mondial este: • În situaţia în care preţurile interne sunt menţinute la un nivel superior faţă de preţurile externe, în prima fază de

dezvoltare creşte gradul de autosatisfacere, iar ulterior, în faza a doua a dezvoltării, apar surplusuri de producţie, care nu pot fi valorificate decât prin export, de regulă, subvenţionat. Acest lucru s-a întâmplat în Comunitatea Europeană, prima fază fiind între 1960 şi 1979, ajungând după 1980 în a doua fază. În cazul unei ţări mari, aceste surplusuri măresc oferta pe piaţa mondială, ducând la reducerea nivelului preţurilor internaţionale şi afectând astfel alte ţări exportatoare cu avantaje comparative, dar fără putere economică pentru subvenţionarea exporturilor. Se creează astfel condiţii dezavantajoase pentru extinderea pe mai departe a volumului comerţului exterior.

2.5.2. Probleme ale acomodării preţurilor interne la cele internaţionale Acomodarea preţurilor interne la cele internaţionale se realizează prin liberalizarea comerţului agrar. Efectul

principal al liberalizării constă în extinderea comerţului agricol mondial. Avantajele principale ale reducerii decalajelor între preţurile interne şi cele internaţionale se concretizează în

următoarele: • cerinţele calitative ale pieţei mondiale se transmit spre producători, mai ales dacă deja şi preţurile interne sunt

diferite după calitate; • se forţează dezvoltarea unei producţii eficiente şi competitive; în cazul în care preţurile interne ale input-urilor

agricole (energie, îngrăşăminte chimice, pesticide etc.) se acomodează la nivelul preţurilor internaţionale,

42

producătorii sunt constrânşi să facă economii la utilizarea acestora în producţia agricolă; o altă formă de schimbare în urma armonizării preţurilor interne cu cele internaţionale constă în modificarea structurii producţiei, dezvoltând producţia orientată spre export;

• se formează structuri raţionale de consum alimentar; în general, apar economii de consumuri la alimentele superioare, mai scumpe (de ex. la carne), ceea ce duce la creşterea disponibilităţilor pentru export.

Măsurile preconizate pentru acomodarea preţurilor interne la cele internaţionale depinde de obiectivele concrete urmărite de politica economică, în general, respectiv de obiectivele politicii agricole, în particular.

Principalele obiective urmărite, formulate ca şi criterii de optim sunt următoarele: • maximizarea bunăstării totale, adică creşterea eficienţei economice la nivelul întregii economii, cointeresând în

aceeaşi măsură principalii actori ai politicii economice (producători, consumatori, bugetul de stat); • maximizarea încasărilor de devize; • echilibrarea bugetului de stat; • favorizarea creşterii veniturilor producătorilor agricoli. Interdependenţele dintre obiectivele urmărite de politica economică, adică natura criteriului de optim şi măsura

acomodării preţurilor interne de producţie şi de consum, la cele internaţionale, sunt sintetizate în tabelul 2.3.

Tab. 2.3. Corelarea măsurilor de acomodare ale preţurilor interne la cele internaţionale cu obiectivele stabilite

Obiectivele politicii economice Criterii de optim

Nivelul comparativ al preţurilor interne faţă de cele internaţionale după criteriul de optim ales.

1. Maximizarea funcţiei de bunăstare totală - preţuri interne acomodate la preţurile internaţionale. 2. Maximizarea veniturilor de devize - preţurile interne mai ridicate decât cele internaţionale, dar

numai până la nivelul la care venitul marginal de export nu devine negativ.

3. Echilibrarea bugetului de stat - preţurile de producţie interne să fie sub nivelul preţurilor internaţionale;

- preţurile de consum intern să se menţină la nivel ridicat. 4. Favorizarea cu prioritate a bunăstării producătorilor agricoli

- preţurile de producţie internă să fie superioare preţurilor internaţionale;

- preţurile de consum intern să se menţină la niveluri reduse. Sursă: după Mészáros S.

În perioada tranziţiei se produc schimbări în concepţia abordării problemei preţurilor şi în fostele ţări cu conducere centralizate, apărând recunoaşterea necesităţii aproximării preţurilor interne la cele internaţionale. În realizarea concretă a procesului de acomodare apar însă o serie de dificultăţi temporare:

* Dezvoltarea relativ lentă a condiţiilor de piaţă şi de competiţie în ţările în tranziţie; * Interesele pe termen scurt ale producătorilor agricoli contravin armonizării preţurilor la acele produse la care

preţul internaţional este sub nivelul preţurilor interne; * Acomodarea contravine intereselor consumatorilor şi ar afecta eficienţa activităţii din alte sectoare, la acele

produse la care preţul internaţional îl depăşeşte pe cel intern; * Condiţiile pieţei interne diferă în mare măsură de condiţiile pieţei internaţionale, ceea ce îngreunează

acomodarea preţurilor interne la cele internaţionale; * În practică, nu se respectă în mod consecvent cerinţa ridicării eficienţei economice; * În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, piaţa internaţională nu poate îndeplini rolul de reglare a structurilor

agricole; * Acomodarea promptă a preţurilor interne la cele internaţionale ar afecta stabilitatea socială şi în unele ramuri

siguranţa producţiei agricole; * Ajustarea preţurilor interne la cele internaţionale ar implica modificări esenţiale în sistemul de interese ale

grupurilor de producători agricoli; * Ajustarea preţurilor ar conduce la o astfel de schimbare a structurii de producţie, încât ar periclita satisfacerea

cererilor alimentare interne şi disponibilităţile de export; * Tendinţele de evoluţie a preţurilor internaţionale ale produselor de bază sunt greu de descifrat şi astfel ar fi

greu să se orienteze preţurile interne de producţie după ele; * Preţurile interne nu pot urma oscilaţiile preţurilor internaţionale, căci ar afecta stabilitatea şi siguranţa de

orientare a producătorilor agricoli. În concluzie, se poate preconiza doar o acomodare treptată şi parţială, iar interiorizarea oscilaţiilor preţurilor de pe

piaţa mondială se poate accepta numai la produsele mai puţin importante în strategia alimentară şi agrară a ţării. La

43

produsele de bază ar trebui asigurată, pe cât posibil, o stabilitate relativă de preţuri, adică tendinţe previzibile pentru producători. Este indicat ca liberalizarea pieţelor agricole să fie realizată treptat şi parţial, deşi tendinţa liberalizării este o necesitate obiectivă.

În analiza acomodării preţurilor interne la cele internaţionale se iau în considerare caracteristicile esenţiale ale preţurilor internaţionale pentru fiecare produs în parte:

• nivelul preţului pe o perioadă dată; • trendul modificărilor preţurilor; • oscilaţiile anuale ale preţurilor; • raporturile de preţuri ale diferitelor produse. Aceste caracteristici se exprimă cantitativ prin anumite mărimi cuantificabile. Măsura comparativă a nivelului preţurilor interne, respectiv a celor internaţionale, este numită coeficient de

protecţie nominală (Nominal Protection Coefficient – NPC) şi se calculează prin raportarea preţului intern la cel internaţional, exprimat tot în valută naţională. Ea se calculează pentru diferite produse, dar se poate calcula şi o valoare agregată la nivelul tuturor produselor care intră în circuitul de comerţ exterior.

Dinamica preţurilor se caracterizează printr-un şir de indicatori: a. indicele preţului de export (în USD); b. indicele cursului valutar al dolarului; c. indicele preţului de export în valuta naţională; d. indicele preţurilor de producţii agricole; e. indicele preţurilor de producţie de input-uri industriale; f. indicele preţurilor de consum agroalimentar. Formula generală de calcul a acestor indici este:

It/o = 100⋅o

t

p

p

Se calculează nu numai indicele de variaţie de la o perioadă la alta, ci şi ritmurile medii de variaţie pe perioade mai lungi, de n ani.

r = 1001 ⋅

−

+

nt

nt

p

p

Calcularea acestor indicatori permite analiza dinamică a oscilaţiilor anuale şi pe perioade; evidenţierea trendurilor diferenţiate pe perioade; situaţia acomodării preţurilor interne la cele internaţionale pe diferite perioade; situaţia foarfecii preţurilor.

În cazul României, analiza comparativă a preţurilor interne şi a celor externe la diferite produse agroalimentare este importantă, datorită participării la circuitul economic mondial. Ea se justifică prin:

• existenţa potenţială a unei capacităţi de producţie agricolă excedentară faţă de consumul intern, deci

posibilitatea realizării unei disponibilităţi pentru exportul agrar (de ex. cereale, carne de porc, legume şi fructe etc.);

• necesitatea de import la anumite produse (de ex. la zahăr); • existenţa avantajului comparativ relativ potenţial al multor ramuri agricole faţă de ramurile industriale.

2.6. FOARFECA PREŢURILOR – FACTOR DE INFLUENŢARE A RENTABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Foarfeca preţurilor exprimă relaţiile dintre preţurile produselor agricole şi cele industriale, şi anume, raportul dintre indicele preţurilor produselor agricole şi indicele preţurilor produselor industriale cumpărate de agricultori. Raportul de preţuri reprezintă, în mare măsură, raportul de venituri şi, astfel, redistribuirea veniturilor dintre ramuri, influenţând capacitatea de dezvoltare, de acumulare a ramurii agricole.

Dacă raportul de schimb devine mai puţin favorabil pentru agricultură, atunci se vorbeşte de deschiderea foarfecii preţurilor.

În agricultura capitalistă specializată, foarfeca preţurilor reflectă un fenomen care se studiază direct la nivelul întreprinderii. În cazul ramurii de monocultură, foarfeca preţurilor exprimă modificarea poziţiei de rentabilitate a fermei. Evident, foarfeca preţurilor, nu ar modifica poziţia de rentabilitate a întreprinderii, dacă creşterea preţului de input-uri ar putea fi compensată de creşterea preţului produsului agricol. În acest caz, ar creşte şi veniturile şi profitul net, iar creşterea preţurilor de input-uri, prin modificarea cheltuielilor, nu ar reduce rentabilitatea. În realitate însă,

44

creşterea preţului de input-uri, de regulă, depăşeşte pe cea de output-uri agricole, adică are loc deschiderea foarfecii preţurilor.

2.6.1. Modelarea influenţei foarfecii preţurilor asupra rentabilităţii exploataţiei agricole Analiza la nivelul fermelor mari a raporturilor preţurilor de output-uri şi input-uri prezintă o importanţă economică

deosebită. Studiul situaţiei corelate a foarfecii preţurilor şi a rentabilităţii trebuie legat totdeauna de analiza structurii de activitate a fermei.

Mulţi factori au influenţă asupra rentabilităţii întreprinderii; raportul de preţuri între output-urile agricole şi input-urile industriale este unul din aceştia. Pentru exprimarea analitică a acestei relaţii de influenţă, vom folosi următoarele simboluri şi formule:

Qa, volumul producţiei agricole; Qaa, consumul de produs agricol (de ex. seminţe) în procesul de reproducţie agricolă; Qa net = Qa – Qaa, producţia agricolă netă, adică nivelul producţiei agricole, diminuat cu consumul intern; pa , preţul produsului agricol; Qi , cantitatea de resursă industrială utilizată în procesul producţiei agricole; pi, preţul produsului industrial (de ex. îngrăşăminte chimice); Πbrut, profitul brut. Rentabilitatea exploataţiei agricole, măsurată prin profitul brut, se exprimă cu formula: Πbrut = Qa net

. pa – Qi . pi

Din această relaţie se poate deduce că asupra rentabilităţi întreprinderii au influenţă directă patru factori: 1. nivelul producţiei agricole nete; 2. preţul produsului agricol; 3. cantitatea de resursă industrială utilizată în procesul producţiei; 4. preţul produsului industrial. Evident, creşterea nivelului producţiei şi a preţului agricol măreşte profiturile brute ale întreprinderii, iar creşterea

consumului de input-uri, respectiv a preţului acestora, diminuează profitul brut. Relaţia de legătură poate fi exprimată şi sub forma următoare:

Πbrut = Qi . pi

−⋅ 1

i

a

i

anet

p

p

Q

Q

În analiză se introduc două mărimi noi: coeficientul de transformare i

neta

Q

Q, respectiv raportul

i

a

p

p, care, în

abordare dinamică, caracterizează foarfeca preţurilor. Rezultă deci că, factorii decizionali care influenţează mărimea şi variaţia în timp a profiturilor sunt următorii: 1. coeficientul de transformare, care exprimă eficienţa utilizării consumurilor de resurse, deci caracterizează în

mod indirect nivelul de organizare a producţiei; 2. foarfeca preţurilor, care este factor extern; 3. modificări structurale, atât în privinţa structurii de output-uri, cât şi a structurii de input-uri. Întreprinderea trebuie să ia astfel de decizii, încât să poată compensa efectul factorilor externi şi, în primul rând, al

deschiderii foarfecii preţurilor. O posibilitate este îmbunătăţirea eficienţei utilizării resurselor, iar cealaltă este modificarea structurii producţiei, în aşa fel, încât să crească ponderea ramurilor, respectiv a activităţilor mai rentabile, în detrimentul celor mai puţin rentabile sau al celor care conduc la pierderi.

Influenţa foarfecii preţurilor asupra rentabilităţii depinde de: • necesarul de input-uri industriale utilizate în producţie agricolă (deci, se studiază cerinţa de input-uri la nivelul

produselor în raport cu tehnologiile aplicate); • structura producţiei. Cu cât output-ul agricol pe unitate de teren (de animal) este mai mare, cu atât este mai mică influenţa foarfecii

preţurilor asupra rentabilităţii de ansamblu a întreprinderii. Un alt unghi de vedere în analiză este studierea interdependenţei logice şi economice între preţurile de input-uri

industriale şi de output-uri agricole. Pe de o parte, preţul agricol este variabila dependentă, iar preţul industrial variabila independentă. Din alt unghi de vedere, preţul produsului agricol, prin intermediul preţurilor alimentare şi al cheltuielilor cu forţa de muncă, poate fi socotit ca un factor de influenţă hotărâtoare a preţurilor produselor industriale. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că în industrie cheltuielile cu forţa de muncă (care, în ultimă instanţă, depind de preţurile alimentelor, deci de costul produselor agricole) au pondere redusă în totalul cheltuielilor de producţie. În agricultura modernă însă cheltuielile cu input-urile industriale au o pondere mult mai mare în totalul cheltuielilor.

Aceste diferenţe explică faptul că foarfeca preţurilor, deci mai ales evoluţia preţurilor input-urilor industriale, are o influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii întreprinderii agricole, asupra capacităţii sale de acumulare şi, în general,

45

asupra şansei de creştere a fermei agricole. Nivelul preţurilor ridicate ale input-urilor industriale diminuează resursele disponibile pentru dezvoltarea unităţilor agricole, sursele pentru creşterea agricolă.

Foarfeca preţurilor influenţează însă producţia industrială ca o conexiune inversă. Salariile, ca elemente de cheltuială, sunt dependente de preţurile produselor alimentare; deci, pe o perioadă mai lungă, modificarea preţurilor produselor agricole are implicaţii asupra rentabilităţii producţiei industriale. Preţurile alimentare relativ reduse şi deschiderea continuă a foarfecii preţurilor reprezintă, în esenţă, o subvenţionare crescândă a ramurii industriale.

Acomodarea preţurilor alimentare la preţurile agricole implică creşterea cheltuielilor cu salariile în unităţile industriale şi, astfel, diminuează acumularea în industrie.

În abordare statică, sursa de acumulare şi de creştere în industrie şi în agricultură poate fi mărită doar în detrimentul uneia faţă de cealaltă. În abordare dinamică, ţinând cont de efectul coeficientului de transformare, care, de fapt, exprimă eficienţa utilizării input-urilor industriale în producţia agricolă, se poate îmbunătăţi situaţia în ambele sfere (industrială şi agricolă) de activitate. Din acest punct de vedere, o importanţă mare o are calitatea input-urilor industriale, care se pot folosi mai eficient în producţia agricolă.

2.6.2. Efecte ale deschiderii foarfecii preţurilor Este incontestabil că deschiderea foarfecii preţurilor are ca efect forţarea producţiei mai eficiente în unităţile

agricole. Acest lucru se poate observa şi în ţările cu agricultură mai dezvoltată. În acestea însă, preţurile produselor agricole conţin o pondere de valoare adăugată mai ridicată decât în ţările mai puţin dezvoltate. Pe de altă parte, în condiţiile unei economii de piaţă în funcţiune, nivelul rentabilităţii unităţilor agricole are un efect şi asupra ramurilor producătoare de input-uri. În ţările dezvoltate, deschiderea foarfecii preţurilor a avut ca efect ulterior reducerea preţurilor acestor input-uri în valoare absolută sau relativă. Diminuarea cererii pentru input-urile industriale a generat o retehnologizare a industriilor producătoare de input-uri pentru producţia agricolă, diversificându-le în concordanţă cu cerinţele producătorilor agricoli, mărind sortimentele de input-uri oferite.

Foarfeca preţurilor este prezentată deseori drept cauza falimentului fermelor. Dacă se abordează influenţa acestui factor în perspectivă istorică, atunci se poate spune că foarfeca preţurilor generează reînnoirea agriculturii. Pentru atingerea acestui efect pozitiv trebuie însă să se îndeplinească următoarele condiţii:

• să existe un mecanism legal adecvat, care să permită transformarea relaţiilor de exploataţii agricole; • să existe ofertă de concurenţă reală pe pieţele resurselor şi mijloacelor de producţie agricolă (input-uri). În cazul în care aceste condiţii nu sunt asigurate, rămân pe mai departe doar lobby-urile pentru redistribuirea

veniturilor. Lupta între ramuri şi interese nu poate genera creşterea economică, nici a agriculturii şi nici a ramurilor producătoare de input-uri industriale, iar statul nu-şi poate asuma la infinit rolul de susţinător al ineficienţei.

În ţările mai slab dezvoltate, deschiderea foarfecii preţurilor a dus la scăderea rentabilităţii unităţilor agricole; totodată, a redus şi oferta de input-uri. Se poate concluziona că foarfeca preţurilor forţează îmbunătăţirea eficienţei economice, dar are şi efecte secundare nedorite, chiar şi în ţările cu economie de piaţă dezvoltată.

În economia românească în perioada 1990 – 2000 preţurile produselor agricole au crescut în medie de 828,4 ori, iar preţurile produselor industriale necesare agriculturii au crescut de 2416,5 ori. Astfel 1 tractor U650 a costat cât 50 tone de grâu în 1990 şi 80 tone grâu în 2000. În condiţiile unor disparităţi de preţuri mai accentuate, deschiderea foarfecii preţurilor conduce la imposibilitatea acumulării şi, la mulţi producători, la imposibilitatea continuării activităţii productive. Astfel, se poate spune că posibilităţile de creştere ale unităţilor agricole sunt condiţionate în mare măsură de factori externi activităţii întreprinderii. În condiţiile actuale, în loc de a produce venituri nete, majoritatea ramurilor agricole devin consumatoare de venituri, adică se realizează consumarea activelor existente, devalorizarea acestora, decapitalizarea exploataţiilor.

Foarfeca preţurilor îi afectează în mai mică măsură pe micii producători, datorită utilizării mai reduse de resurse faţă de cele din unităţile mari. Deschiderea foarfecii preţurilor are un efect şi în producţia mică, în sensul diminuării producţiei agricole, mai ales că în acest sector subvenţiile de stat şi rolul impozitării în modificarea veniturilor sunt nesemnificative.

În ţările europene dezvoltate se extinde agricultura în timp parţial, adică fermierul îşi suplimentează veniturile din activităţi nonagricole. Aceasta nu înseamnă însă că din aceste venituri realizate în afara agriculturii ar realiza compensarea pierderilor agricole.

Concluzia generală este aceea că în deciziile de producţie, orientate spre realizarea de venituri, semnalele de preţ sunt hotărâtoare.

2.7. DISPARITATEA PREŢURILOR ŞI EFECTELE ACESTEIA

Este ştiut că preţurile de valorificare ale produselor agricole conţin o pondere mai redusă de profituri nete decât preţurile de producţie industriale. Acest fenomen economic este numit disparitatea preţurilor. În condiţiile în care consumul de resurse industriale creşte, efectul deschiderii foarfecii preţurilor are implicaţii însemnate. Dar nu numai

46

deschiderea foarfecii preţurilor reprezintă o problemă, ci însuşi faptul că se menţine disparitatea preţurilor între produsele agricole şi cele industriale.

În privinţa dezvoltării viitoare a agriculturii, apare o dilemă: dacă disparităţile dintre preţurile industriale şi cele agricole pot fi eliminate prin mecanismul redistribuirii veniturilor bugetare?

Trebuie studiate trei aspecte economice esenţiale: 1. Ce efecte au disparităţile între preţurile agricole şi cele industriale şi cum încearcă exploataţiile agricole să

elimine efectele negative ale acestora? 2. Ce posibilităţi există pentru eliminarea disparităţilor preţurilor prin dezvoltarea mecanismelor economiei de

piaţă? 3. În ce direcţie ar trebui dezvoltate relaţiile de producţie ale întreprinderilor agricole în vederea asigurării unei

producţii şi valorificări mai elastice şi mai competitive? În agricultură, condiţiile de autofinanţare ale ramurii se realizează numai parţial prin intermediul sistemului de

preţuri. Măsurile de politică agricolă ale statului, prin care, în ţările dezvoltate, se oferă sprijin producătorilor agricoli, iar în ţările în curs de dezvoltare consumatorilor, îngreunează analiza economică, lipsind transparenţa în descifrarea interdependenţei între eforturi şi efecte, deci în aprecierea eficienţei economice.

În fostele ţări cu economie de comandă, subvenţiile de investiţii se repartizau centralizat, fără să existe corelări stricte cu cerinţele întreprinderilor agricole. Subvenţiile indirecte (credite avantajoase pentru cumpărări de maşini, tractoare, scăderea preţurilor îngrăşămintelor chimice etc.) au diminuat cheltuielile întreprinderilor agricole şi în multe cazuri au contribuit la reducerea sensibilităţii faţă de cerinţa reducerii cheltuielilor ineficiente.

În ţările dezvoltate, compensarea preţurilor agricole este forma de subvenţionare mai des utilizată. Dacă aceste subvenţii implică creşteri de producţie în unităţi mai puţin eficiente, atunci aceasta înseamnă că resursele se redistribuie în mod ineficient, adică se forţează creşterea producţiei acolo unde, în condiţiile de concurenţă pură, activitatea ar trebui restrânsă.

Pe când deschiderea foarfecii preţurilor afectează negativ rentabilitatea fermelor şi creează probleme financiare la nivelul unităţilor agricole, existenţa şi menţinerea disparităţii preţurilor are o altă consecinţă economică defavorabilă, şi anume că mecanismul preţurilor are un rol mai redus în reglementarea pieţei decât cel dorit:

• ponderea mai redusă a profiturilor în preţurile agricole limitează posibilitatea diferenţierii preţurilor după calitate, deci limitează acceptarea parametrilor calitativi superiori;

• reordonarea raporturilor de preţuri poate fi realizată doar în mică măsură în cazul în care o parte însemnată a preţurilor agricole apar ca preţuri de valorificare dinainte stabilite (preţuri garantate);

• în zonele defavorabile nu se pot dezvolta raporturi optime între utilizarea resurselor de producţie (pământ, capital, forţă de muncă, întreprinzător) prin tehnologie nouă şi, astfel, se adânceşte şi mai mult diferenţierea teritorială, adică rămânerea în urmă a acestor zone;

• slaba funcţionare a pieţei pământurilor, lipsa unui preţ raţional al pământului permit încă risipa, respectiv utilizarea ineficientă a terenurilor.

Se poate concluziona că disparitatea preţurilor reprezintă o contradicţie caracteristică a sistemului de preţuri în perioada tranziţiei.

Sistemul preţurilor agricole ar trebui să se încadreze organic în mecanismul de preţuri care funcţionează în economie. Dezvoltarea globală a sistemului de preţuri agricole se va putea realiza doar simultan cu dezvoltarea întregului mecanism al economiei de piaţă. Şi în agricultură este valabil principiul general că piaţa în funcţiune obligă unităţile la acomodare, la creşterea eficienţei economice. Crearea unei pieţi reglate necesită o strategie de politică economică, care, prin măsuri cuprinzătoare, obligă unităţile la creşterea caracterului antreprenorial. Evident, piaţa reglată poate să conducă la creşterea eficienţei, dar aceasta numai dacă se produc modificări esenţiale în sistemul instituţional agricol.

Devin necesare modificări în câteva direcţii: - Intensificarea rolului de reglare a banilor, adică monetizarea mai accentuată a economiei. Statul, care dirijează

sistemul de impozitare, poate asigura condiţii bine prognosticabile privind nivelul de rentabilitate. Politica economică trebuie să clarifice dacă cerinţele de eficientizare pot să conducă şi la reducerea producţiei, precizând măsura şi distribuţia acesteia;

- Este necesară asigurarea autonomiei decizionale la nivelul întreprinderilor agricole; - Trebuie eliminate obstacolele administrative ale fluxurilor de resurse. Trebuie create astfel de condiţii, încât pe

baza aprecierii în raport cu costurile alternative, unităţile să efectueze investiţii orientate spre creşterea randamentelor;

- Trebuie eliminate situaţiile de monopol şi distribuţia administrativă a resurselor, dezvoltând relaţii de schimburi de produse cu caracter de piaţă între sfera agricolă şi cea industrială. Evident, de dezvoltarea relaţiilor de piaţă în sfera aprovizionării se poate vorbi numai după eliminarea lipsurilor privind cantitatea şi calitatea ofertei;

47

- Trebuie asigurate condiţii adecvate pentru alegerea celor mai raţionale combinaţii de input-uri, în raport cu condiţiile naturale şi economice ale întreprinderilor agricole. Obiectivul trebuie să fie ca producătorii şi comercianţii autonomi să dezvolte un sistem de aprovizionare şi de desfacere pe baza intereselor lor de afaceri;

- Este necesară reducerea disparităţilor dintre preţurile industriale şi cele agricole, adică diminuarea rolului de redistribuire bugetară şi intensificarea funcţiei de orientare a preţurilor în luarea deciziilor. Atingerea acestui obiectiv necesită un timp mai îndelungat şi se realizează practic prin acomodarea preţurilor interne la cele internaţionale, atât în privinţa produselor de input-uri, cât şi a produselor de output-uri;

- Sistemul de subvenţionare trebuie să faciliteze acomodarea mai elastică a producţiei agricole, modernizarea acesteia, funcţionarea adecvată a legăturilor verticale, precum şi atingerea obiectivelor de protecţie a mediului.

2.8. PROTECŢIONISMUL AGRICOL

2.8.1. Conceptele de bază Tendinţa caracteristică a zilelor noastre, de liberalizare multilaterală a comerţului, inclusiv a celui agroalimentar,

impune eliminarea distorsiunilor actuale, generate de politicile agricole protecţioniste ale ţărilor şi zonelor de integrare economică (de ex. UE). Tot mai multe studii caută răspuns la întrebarea: ce impact va avea reducerea subvenţiilor agricole? Evidenţierea implicaţiilor reducerii subvenţiilor este importantă atât pentru decidenţii politicii agricole naţionale, cât şi pentru terţe ţări şi organisme internaţionale.

Un prim pas îl constituie inventarierea situaţiei actuale, anume caracterizarea cantitativă a măsurii protecţionismului din diferite ţări. Conceptele de protecţionism, subvenţionare şi distorsiune nu sunt sinonime. Fenomenul de protecţionism se exprimă sintetic prin diferenţa dintre preţul intern şi cel de la graniţă (de export, de import), socotit preţ mondial de referinţă. Subvenţionarea înseamnă asigurarea unui venit suplimentar (sau reducerea cheltuielilor de producţie) producătorului agricol, faţă de condiţiile de venit (de cheltuieli) ale pieţei libere, de concurenţă pură. Distorsiuni apar dacă volumul comercializat diferă faţă de cel al pieţei socialmente optimale. Criteriul de socialmente optimal înseamnă că se admit unele intervenţii de stat, în cazul eşecului pieţei, care însă nu au efect distorsional asupra comerţului exterior. În mod uzual, în sens mai larg, prin distorsiune se înţelege ansamblul abaterilor faţă de situaţia de piaţă concurenţială.

În principiu, susţinerea agriculturii prin măsurile politicii agricole are două surse principale: * transferurile de la consumatori spre producători, prin susţinerea preţurilor pieţei la nivel mai ridicat decât cel

care s-ar forma în condiţii de piaţă nedistorsionată de măsurile protecţioniste; * transferurile bugetare, (compensaţii, subvenţionarea input-urilor, subvenţionări infrastructurale, finanţarea

cercetării agricole etc.), care nu influenţează direct preţurile pieţei. În unele ţări, consumatorii sunt cei care beneficiază de preţuri mai reduse decât cel de echilibru sau de subvenţii

bugetare directe. Nivelul protecţionismului agricol este influenţat, de regulă, de presiuni politice. În tabelul următor sunt evidenţiaţi

atât factorii care favorizează nivelul ridicat al protecţionismului cât şi acei factori, care permit aplicarea unui nivel redus de protecţionism.

Tab. 2.4. Ipoteze privind presiunile politice asupra protecţionismului agricol

Factorii care favorizează un protecţionism ridicat al agriculturii:

Factorii care favorizează un protecţionism redus sau chiar negativ al agriculturii:

1. Agricultura are pondere redusă în PIB; 2. La începutul tranziţiei producţia alimentară

este sub nivelul autosatisfacerii, deci politicienii pot crede că securitatea alimentară nu este asigurată;

3. PIB/loc. este ridicat, ceea ce asigură ca măsurile protecţioniste să nu constituie povară mare pentru bugetul naţional şi pentru consumatorii;

4. Poziţia fiscală a guvernului este relativ bună, adică creşterea cheltuielilor cu subvenţionări nu afectează stabilitatea macroeconomică;

5. În agricultură sunt mai mulţi factori de producţie ficşi (ai căror preţuri sunt mai sensibile la variaţia preţurilor agricole) ;

1. Agricultura are pondere relativ ridicată în PIB; 2. La începutul tranziţiei producţia alimentară este peste

nivelul autosatisfacerii, existând surplusuri pentru export; 3. PIB/loc. este redus, ceea ce implică ca măsurile

protecţioniste să reprezinte cheltuieli relativ mari pentru bugetul naţional şi pentru consumatori;

4. Poziţia fiscală a guvernului este slabă, adică creşterea cheltuielilor cu subvenţionări ar putea afecta stabilitatea macroeconomică;

5. În agricultură sunt mai mulţi factori de producţie flexibili (aceştia pot fi transferaţi la alte sectoare, în condiţiile în care preţurile agricole devin defavorabile);

6. Veniturile producătorilor agricoli se stabilizează sau cresc faţă de nivelul mediu al veniturilor în decursul anilor;

7. Raportul de schimb efectiv între agricultură şi restul

48

6. Veniturile producătorilor agricoli se reduc faţă de nivelul mediu al veniturilor în decursul anilor;

7. Raportul de schimb efectiv între agricultură şi restul economiei a fost mai favorabil în condiţiile reglementării centralizate, decât comparativ cu preţul mondial.

economiei a fost mai puţin favorabil în condiţiile reglementării centralizate, decât comparativ cu preţul mondial;

8. Participarea la acorduri internaţionale, (cu WTO, cu UE, CEFTA etc.) limitează nivelul admisibil al protecţionismului.

Sursa: J. Swinnen, 1993

2.8.2. Principalii indicatori ai subvenţionării Pentru măsurarea protecţionismului, în practica internaţională se lucrează mai ales cu mărimile PSE (Producer

Subsidy Equivalent − echivalentul de subvenţii pentru producător − ESP), şi CSE (Consumer Subsidy Equivalent − echivalentul de subvenţii pentru consumator − ESC). Din 1998 denumirile s-au schimbat: PSE – Producer Support Estimate (suportul estimat pentru producători), respectiv CSE – Consumer Support Estimate (suportul estimat pentru consumatori).

În cadrul negocierilor GATT, a fost utilizat indicatorul AMS (Aggregate Measure of Support − măsura agregată a susţinerii), care măsoară intervenţiile specifice cu implicaţii asupra distorsionării comerţului. Metodologia de calcul a indicatorului AMS diferă substanţial de cea a calculării PSE, fiindcă în AMS nu se iau în considerare subvenţiile, care sunt incluse în „cutia verde” şi „cutia albastră” a Acordului Rundei Uruguay (Vincze M., 1999). În multe ţări, în timp ce gradul protecţionismului caracterizat prin AMS se reduce, PSE rămâne la nivel ridicat.

Indicatorul PSE a fost elaborat de T. Josling pentru FAO între anii 1973 şi 1975. Definiţia originală se referea la

unitatea de produs: s

ws

p

ppPSE

−= , unde ps reprezenta preţul intern de susţinere, iar pw preţul curent mondial.

Actualmente, indicatorii PSE şi CSE sunt utilizaţi de o serie de organisme internaţionale: Banca Mondială, GATT-WTO, USDA, OECD etc. Aceste organisme aplică exprimări speciale ale indicatorului, în funcţie de aspectele urmărite cu prioritate.

În general, PSE şi CSE însumează diferitele forme directe şi indirecte de subvenţii acordate producătorilor, respectiv consumatorilor, adică reflectă toate distorsiunile datorate măsurilor de politici agricole. Calculaţia PSE include toate transferurile care rezultă din politica agricolă şi care afectează veniturile fermei: suport de preţ, transferuri directe, restricţii de comerţ, politici ale pieţei de input-uri etc. Se iau în calcul, în mod explicit, şi transferurile provenite din diferenţele dintre preţurile interne şi cele externe. În esenţă, PSE măsoară nivelul de subvenţionare necesar pentru compensarea producătorului în raport cu veniturile sale, pentru implementarea programelor guvernamentale. Aceşti indicatori se calculează atât la nivelul agregat al agriculturii, cât şi la nivelul unor produse şi se utilizează în primul rând pentru comparaţii internaţionale (Mészáros S., Spitalszky M., 1993).

După metodologia OECD, indicatorul PSE trebuie să reflecte sintetic toate distorsiunile datorate politicilor agricole. Ca preţ de consumator, nu se ia în considerare preţul cu amănuntul, ci preţul de producţie al produsului agricol. Astfel, se face abstracţie de cheltuielile şi veniturile aferente fazelor de prelucrare şi comercializare, dar, totodată, se neglijează şi subvenţiile acordate acestor sfere economice. Această metodologie, cu toate că nu măsoară complet subvenţiile şi impozitările care îi afectează pe consumatori, exprimă, totuşi, mai exact consecinţele subvenţionării agriculturii asupra consumatorilor.

Caracteristicile de bază ale metodologiei OECD, care se practică în ţările dezvoltate, sunt următoarele: * ea cuprinde toate formele de subvenţionări ale producătorilor agricoli; * aplică corecţie de furaje, adică pentru produsele animale calculează PSE net; * aplică corecţii de curs valutar numai în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, nu şi în cazul ţărilor dezvoltate; * ca bază de raportare, se ia în considerare preţul intern. Menţionăm, ca o particularitate a măsurii subvenţionării în România, comparativ cu Uniunea Europeană,

următoarele: * în România, în preţ nu e cuprinsă valoarea pământului, pe când în UE este cuprinsă; * în România, majoritatea subvenţionărilor nu sunt cuprinse în preţ, pe când în UE, până în 1992,

subvenţionările au fost înglobate în preţ în cea mai mare măsură şi doar după reforma PAC au apărut compensaţiile directe, care nu se includ în preţ.

PSE se calculează în trei forme: total, unitar şi procentual. 1. PSE total, care exprimă valoarea totală a transferurilor către producători:

PSE total brut = Q(p − pb) + S – T + AS, PSE total net = Q(p − pb) + S – T + AS – SF,

unde Q este volumul producţiei, p este preţul intern de producţie la poarta fermei (ajustat cu cheltuielile de transport până la graniţă), pb

preţul mondial de referinţă la graniţă, în valuta naţională (transformat prin cursul valutar E0), S

49

subvenţiile sub formă de plăţi directe, T taxele şi impozitele pe producţie, AS alte subvenţii din buget. În cazul produselor animale se aplică o corecţie pe furaje, unde

SF =Qf ( pf – pfb ) + Tf .

Diferenţa între PSEbrut şi PSEnet constă în aceea că în cazul PSEnet se ţine cont în mod explicit de protecţia şi de subvenţionarea furajelor concentrate. Astfel, dacă cerealele furajere se caracterizează prin PSE pozitiv, în cazul produselor animale aceasta reprezintă PSE negativ, şi invers. Prin aceste calculaţii, se elimină dubla înregistrare a efectelor subvenţionării în cazul produselor animale.

Conţinutul economic al indicatorului PSE depinde de modul concret în care sunt luate în considerare subvenţiile: S exprimă subvenţiile directe brute; S – T subvenţiile directe nete; S – T + Sx subvenţiile directe totale, inclusiv subvenţia de export. Diferenţa între preţul intern şi preţul extern (exprimat în valută naţională prin înmulţire cu cursul valutar) măsoară subvenţionările implicite, indirecte. În cazul în care această diferenţă este pozitivă, se poate vorbi de un protecţionism al producătorilor, care fie este plătit din buget (de ex. subvenţie de export), fie este suportat de consumatorii interni.

Subvenţionările directe ale veniturilor prin compensaţiile acordate producătorilor, respectiv subvenţionarea consumurilor de input-uri care permit reducerea cheltuielilor, se completează cu AS, compus din subvenţii pentru infrastructură (de ex. finanţarea cercetării agricole), respectiv prin alte subvenţii indirecte (reduceri de impozite, subvenţii regionale etc.).

PSE calculat la nivel naţional se compune, de fapt, din următoarele elemente: PSE = MPS + PO + PN + PH + PIU + PIC + PFI + PM

conţinutul notaţiilor fiind: PSE – Producer Support Estimate – Suport estimat pentru producători; MPS – Market Price Support – Suport pentru preţurile de piaţă (ex. subvenţionarea exportului, cheltuielile de

stocare pentru stocuri intervenţioniste, etc.). Se iau în considerare 13 produse: grâu, porumb, alte cereale, orez, seminţe oleaginoase, zahăr, lapte de vacă, carne de vită, carne de porc, carne de pasăre, carne de oaie, lână, ouă de găină.

PO – Payments Based on Output – Plăţi pe baza valorii producţiei: transferuri de bani ce revin producătorilor agricoli de la contribuabili, pe baza unei măsuri de politică agricolă (ex. subvenţii pentru comercializarea produselor agricole).

PN – Payments Based on Area Planted / Animals’ Number – Plăţi pe baza suprafeţei cultivate sau pe număr de animale: transferuri de bani de la contribuabili către producătorii agricoli pe baza deciziei de politică agricolă.

PH – Payments Based on Historical Entitelments – Plăţi bazate pe drepturi dobândite anterior: transferuri de bani din buget spre producătorii agricoli pe baza unei măsuri de politică agricolă. Nu impune condiţionări de producţie.

PIU – Payments Based on Input Use – Plăţi bazate pe utilizarea unor input-uri (ex. motorină, pesticide, seminţe, apă pentru udat, consultanţă tehnologică, credite avantajoase, subvenţii pentru: investiţii, cumpărări de maşini agricole, plantaţii noi, lucrări de ameliorare, etc.).

PIC – Payments Based on Input Constraints – Plăţi bazate pe restricţionarea unor input-uri (ex. subvenţii pentru realizarea bio-produselor).

PFI – Payments Based on Overall Farming Income – Plăţi bazate pe veniturile totale ale fermelor (ex. suplimentarea veniturilor pentru: atingerea unui nivel de venit minim, restructurări, realizarea unor bunuri publice, suport în caz de calamităţi naturale, etc.).

PM – Miscellaneous Payments – Alte plăţi din buget (de ex. pentru realizarea asociaţiilor de marketing, a grupurilor de producători, etc.).

2. PSE unitar măsoară valoarea totală a transferurilor pe o tonă de produs PSEu se calculează cu formule:

Q

PSEPSE

totalbrutu = , respectiv

Q

PSEPSE

totalnetu =

3. PSE procentual măsoară ponderea valorii transferurilor totale din valoarea totală a producţiei, exprimată în procente:

PSE% = 100⋅−+⋅ TSpQ

PSE

În literatura de specialitate, PSE se indică, de regulă, procentual, ceea ce permite comparaţiile internaţionale. În mod analog se deduc formule de calcul la echivalentul de subvenţii la consumatori (CSE):

1. CSE total: CSEtotal = ( ) SpcpQ bc +−⋅ B;

2. CSE pe unitate: CSEu = c

total

Q

CSE ;

50

3. CSE procentual: CSE% = 100⋅⋅ pcQ

CSE

c

total

unde: pc este preţul de consum implicit, care coincide practic cu preţul de producţie la poarta fermei; Qc este volumul consumat; iar SB − subvenţii bugetare de consum.

În metodologia OECD de calculare a indicatorului CSE, ca bază de raportare se consideră preţurile de producţie agricolă, şi nu preţurile de consum alimentar. La calcularea indicatorului CSE, formulele sunt asemănătoare ca în cazul PSE, doar că ele exprimă măsura subvenţionării consumatorilor, fie direct din buget, fie indirect, prin preţurile mai reduse de consum intern decât cele externe.

Subvenţionarea implicită a consumatorilor se realizează în cazul în care preţul intern este mai redus decât preţul mondial. Valoarea CSE este negativă, dacă preţul intern depăşeşte preţul mondial şi această diferenţă nu e compensată din buget. Ea este pozitivă, dacă preţul intern este sub nivelul preţului mondial sau dacă compensaţiile acordate consumatorilor depăşesc diferenţa dintre preţurile interne şi cele mondiale. CSE se poate calcula fie în valoare globală absolută sau relativă, fie pe produse.

Între PSE şi CSE este o legătură directă. Orice măsură de politică de subvenţionare a preţurilor pieţei, care lărgeşte decalajul între preţul intern şi cel extern, măreşte preţul intern de consum, iar transferul veniturilor de la consumatori spre producători corespunde unei subvenţionări la producători şi unui impozit la consumatori. Compensaţiile bugetare directe măresc preţurile de producţie efective, fără să mărească preţurile de consum.

În analizele economice se urmăresc variaţiile anuale, respectiv periodice ale PSE şi CSE, descompunând aceste variaţii globale pe variaţia factorilor. Mai întâi se urmăreşte variaţia volumului producţiei şi a PSEu, iar acesta se descompune după variaţia subvenţiilor de preţ, taxe de producţie, compensaţii directe, alte subvenţii (de ex. subvenţii de input-uri), corecţia de furaje. Variaţia subvenţiei de preţ se analizează în raport cu variaţia preţului intern de producţie şi a preţului extern, exprimat în valută naţională, iar aceasta din urmă după modificarea cursului valutar şi a preţului mondial în dolari. Formulele de calcul, de descompunere pe factori, sunt următoarele:

rPSE = rPSEu + rQ + rPSEu.rQ, rPSEu = kmps.rMPSu – kT.rTu + kS.rSu + kAS.rASu – kSF.rSFu,

mps

bpbp

u k

rpkrpkrMPS

⋅−⋅= ,

rpb = rE0 + r$pb + rE0.r$pb, unde r indică variaţia relativă, procentuală, a variabilelor PSE, PSEu, Q, MPS, Tu, Su, ASu, SFu,p, pb şi E0. Astfel, de exemplu, rPSE, scris analitic, este de forma următoare:

( )0

01

PSE

PSEPSErPSE

−= ,

unde 1 simbolizează perioada curentă şi 0 perioada de bază. Notaţia MPS (Market Price Support) descrie diferenţa preţul intern şi cel internaţional. Indicele u arată că valorile

sunt raportate la unitatea de produs (pe tonă). Notaţia k se foloseşte pentru cuantificarea ponderii elementelor MPS, T, S, AS, şi SF în total PSE, respectiv pentru măsurarea ponderii valorii producţiei exprimate în preţ intern (p) şi în preţ la graniţă (pb).

În mod analog se analizează variaţiile anuale ale mărimii CSE. Pentru calculul indicatorilor PSE şi CSE se pot aplica şi metodologii diferite faţă de cea aplicată în OECD, după

natura fenomenului studiat. Astfel, se poate calcula PSE% pentru cazul când se iau în considerare numai subvenţiile bugetare, iar baza de raportare poate fi valoarea producţiei interne sau preţul intern, respectiv preţul extern, ţinând cont şi de diferenţele în metodologia de calcul la nivelul diferitelor organisme internaţionale.

În metodologia Băncii Mondiale se lucrează cu subvenţiile nete (S – T), iar ca bază de raportare se consideră preţurile externe în valută naţională. Metodologia GATT-WTO ia în considerare efectul acelor măsuri de subvenţionare, care implică distorsiuni în comerţul mondial.

Indicatorul PSE poate fi calculat la nivelul global agregat al agriculturii, fie sub formă absolută, fie sub formă relativă; pe unitate de produs; pe un hectar cultivat; pe un lucrător în agricultură etc.

Pentru măsurarea transferului de bani ce revine agriculturii prin oferirea unor servicii guvernamentale se foloseşte indicatorul GSSE (General Services Support Estimate – Suport estimat pentru servicii generale). În această categorie de subvenţionări bugetare intră, în principal, următoarele elemente: suport pentru cercetare agricolă, pentru sisteme de pregătire teoretică şi practică din agricultură, suport pentru servicii de control de calitate şi protecţie sanitar-veterinară, suport pentru dezvoltarea infrastructurii producţiei agricole, suport pentru marketing agroalimentar, subvenţionarea cheltuielilor de amortizare şi de valorificare a stocurilor agroalimentare de stat şi subvenţionarea unor instituţii publice (de ex. Cadastru Funciar) şi alte servicii oferite (de ex. pentru subvenţionarea bazelor biologice, pentru agroturism, pentru dezvoltare rurală etc.).

Pe plan naţional Suportul Total Estimat pentru agricultură (Total Support Estimate – TSE) este:

51

TSE = PSE + GSSE + TTC, unde TTC reprezintă Transferuri totale pentru consumator – Total Transfer for Consumer.

Suportul total se compune din suport pentru producători (PSE), din suport pentru servicii generale şi din suport pentru consumatori. (Kűrthy Gy., Popp J., Potori N., 2001)

2.8.3. Coeficienţi şi rate de protecţie Un alt indicator de bază, relativ simplu de calculat, pentru exprimarea subvenţionării implicite este coeficientul de

protecţie nominală (Nominal Protection Coefficient − NPC):

bi

i

p

pNPCi =

• valoarea indicatorului NPC>1 exprimă protejarea producătorului, adică situaţia unui protecţionism pozitiv, care favorizează producţia internă, adică se poate vorbi de preţuri interne ,,protejate”;

• NPC = 1 reflectă armonizarea preţului intern cu preţul extern; • NPC<1 exprimă protecţionismul negativ, adică ,,impozitarea producătorilor”, ceea ce are ca efect limitarea

producţiei. Indicatorul NPC se calculează, în general, la nivelul diferitelor produse i. Acest indicator reflectă diferenţa dintre preţul intern şi cel extern al produsului, dar nu poate reflecta diferenţele în

cheltuielile de producţie. OECD a introdus după 1998 şi un alt indicator: coeficientul de asistenţă nominală (Nominal Assistance Coefficient

– NAC).

b

G

p

SpNAC

+= ,

unde p este preţul de producţie intern, SG reprezintă subvenţiile bugetare raportate pe unitate de produs, iar pb este preţul mondial de referinţă.

NAC poate fi calculat şi ca raport între numărătorul format din valoarea producţiei agricole în preţuri interne plus toate subvenţiile bugetare şi numitorul constituit din valoarea producţiei estimate în preţuri mondiale de referinţă.

NAC este analog cu NPC, dar în afară de suportul de preţ cuprinde şi celelalte forme de subvenţionări. Rata nominală a protecţiei (Nominal Protection Rate − NPR):

100⋅−

=bi

bii

p

ppNPRi ,

măsoară în formă procentuală avantajul sau dezavantajul implicit al producătorului autohton, ce apare datorită decalajului dintre preţul intern şi cel exterior la produsul i. NPR>0, exprimă protecţionism pozitiv, iar NPR<0 exprimă protecţionism negativ.

Coeficientul de protecţie nominală şi rata nominală a protecţiei nu reflectă în mod explicit implicaţiile protecţonismului asupra alocării resurselor de producţie între diferitele produse.

Se pot pune întrebările: 1. este oare eficientă distribuţia resurselor? 2. există oare posibilitate pentru ridicarea eficienţei prin redistribuirea resurselor?

Un indicator mai complex este coeficientul de protecţie efectivă (Effective Protection Coefficient − EPC):

bVA

VAEPC =

unde VA exprimă valoarea adăugată în preţuri interne, iar VAb valoarea adăugată în preţuri externe (exprimate în valuta naţională). În general, prin valoare adăugată se înţelege diferenţa între venitul brut (producţia brută) şi valoarea consumului productiv, intermediar.

În metodologia Băncii Mondiale, printre elementele consumului productiv se includ doar acele elemente de consum care ar putea fi exportate sau importate, adică cele care pot fi considerate comercializabile. În interpretarea acestui indicator, se consideră cazul EPC>1, când protecţionismul este pozitiv, şi EPC<1, când protecţionismul este negativ. Specificul indicatorului este acela că el exprimă efectul simultan al politicii de preţuri atât la produsele finite, cât şi la resursele de producţie. Pot fi deosebite următoarele cazuri mai semnificative:

* dacă se practică protecţionism negativ în preţurile de input-uri, atunci sunt avantajate ramurile agricole, fie prin diminuarea dezavantajelor preţurilor agrare ,,impozitate”, fie prin accentuarea avantajelor preţurilor agrare ,,protejate”;

* dacă se practică protecţionism pozitiv în preţurile de input-uri, atunci sunt dezavantajate ramurile agricole, fie prin accentuarea dezavantajelor preţurilor agrare ,,impozitate”, fie prin diminuarea avantajelor oferite de preţurile agrare ,,protejate”;

52

* poate să apară şi cazul special când input-ul utilizat în agricultură este un produs agricol (de ex. cereale furajere); în acest caz, impozitarea preţului acestuia reprezintă un avantaj pentru creşterea animalelor.

Rata de protecţie efectivă (Effective Protection Rate − EPR) se calculează cu formula:

100⋅−

=b

b

VA

VAVAEPR

şi arată: cu cât ar trebui să se reducă cheltuielile de producţie într-o ţară exportatoare, dacă aceasta ar vrea să intre pe o piaţă unde se practică protecţionism pozitiv.

Coeficientul de subvenţionare efectivă (Effective Subsidy Coefficient − ESC) se calculează astfel:

bVA

TSVAESC

−+=

Faţă de coeficientul de protecţie efectivă, coeficientul de subvenţionare efectivă (ESC) mai ia în considerare şi soldul subvenţiilor şi al taxelor (impozitelor). Menţionăm că în metodologia Băncii Mondiale se iau în considerare subvenţiile şi taxele numai pentru input-urile interne, care nu intră în circuitul comercial mondial (pământ, capital, forţă de muncă), nu şi pentru input-urile comercializabile.

Efectul cursului valutar asupra mărimii protecţionismului constituie un subiect de studiu aparte în literatura de specialitate (de ex. A.O. Krueger, M. Schiff, A. Valdes, 1988). Studiul efectului acestui factor asupra protecţionismului este justificat mai ales în ţările în curs de dezvoltare, unde rata cursului valutar oficial diferă, de regulă, de cea a cursului de echilibru.

În încheierea listei măsurilor de protecţie, prezentăm un indicator aparte, care caracterizează competitivitatea unui produs pe piaţa mondială, respectiv permite comparaţii între produse în privinţa competitivităţii lor relative.

Costul resurselor interne (Domestic Resource Cost − DRC) măsoară eficienţa utilizării resurselor de producţie internă necomercializabile (pământ, capital, forţă de muncă) în obţinerea de devize de comerţ exterior. Formula de calcul este:

∑

∑

=

+=

−

==k

j

bjj

b

n

kj

jj

b

pap

va

VA

RCDRC

1

1 ,

unde RC reprezintă cheltuielile cu resursele interne, VAb este valoarea adăugată, exprimată în preţ mondial. Resursele se grupează în două categorii: j = 1,..., k, simbolizează resursele comercializabile, iar j = k + 1,..., n reprezintă resursele interne necomercializabile; aj este consumul specific din resursa j; vj este preţul-umbră (evaluarea obiectivă) al resursei interne, exprimat în preţ intern; pb este preţul extern al produsului agricol, iar pj

b este preţul mondial al resursei comercializabile.

Numărătorul formulei exprimă cheltuielile aferente utilizării resurselor interne (pământ, capital, forţă de muncă), iar numitorul măsoară valoarea netă a venitului în devize.

Indicatorul se calculează, de regulă, la nivelul produselor şi se obţine o informaţie referitoare la cheltuielile interne aferente obţinerii devizelor prin comerţul exterior.

2.9. NIVELUL PROTECŢIONISMULUI AGRAR PE ŢĂRI ŞI PE PRODUSE

2.9.1. Diferenţieri în nivelul protecţionismului Reformele politicii agricole din ţările dezvoltate au ca obiectiv pe termen lung reducerea treptată a subvenţionării

agriculturii şi asigurarea ca mecanismele pieţei să direcţioneze nivelul şi structura producţiei agricole. La întrebarea dacă s-a îmbunătăţit orientarea de piaţă în anii ’90 se poate răspunde afirmativ.

Valorile PSE%, publicate anual de OECD, evidenţiază reducerea subvenţionării. Dacă în 1992 în ţările OECD valoarea medie a subvenţionării agriculturii a fost de 44% în raport cu valoarea producţiei agricole, în 1997 s-a redus la 35%. Dispersia indicatorului PSE%, pe ţări şi pe produse, a rămas accentuată, variind pe ţări de la 3% la 77% în 1992 şi între 5% şi 75% în 1997.

Subvenţionarea producătorilor agricoli a fost şi a rămas de nivel redus în Noua Zeelandă şi în Australia, s-a redus semnificativ în SUA şi Canada, pe când în Japonia, Elveţia, Norvegia şi Islanda este ridicată, dar şi acolo cu tendinţă descrescătoare. În noile ţări membre a OECD (Republica Cehă, Ungaria, Mexic) nivelul subvenţionării este redus, iar în UE depăşeşte uşor nivelul mediu din OECD, fiind relativ stabil.

Dispersia valorilor PSE% este ridicată şi între produse: 7% la lână şi 80% la orez. Subvenţia s-a redus la cereale şi plante oleaginoase şi a rămas relativ ridicată la orez, lapte, zahăr şi a crescut uşor la carne de bovine.

53

În ţările în curs de dezvoltare, nivelul protecţionismului este redus (în medie, de 5% în 1987), în multe ţări fiind caracteristice valori negative (China, Pakistan, Egipt, Columbia, Kenya, Argentina etc.).

Indicatorul de subvenţii pe unitate de suprafaţă cultivată evidenţiază diferenţe accentuate pe ţări. Valoarea cea mai redusă este în Australia, cea mai ridicată în Elveţia. În mod asemănător, şi subvenţiile raportate pe un lucrător agricol prezintă diferenţe mari pe ţări, cele mai reduse fiind tot în Noua Zeelandă şi cele mai ridicate în Elveţia.

Este de menţionat că nici în UE şi nici în Japonia subvenţiile pe un lucrător agricol nu au atins nivelul mediu al ţărilor OECD pe când în SUA, acestea sunt peste valoarea medie, ceea ce se explică prin diferenţele existente în privinţa productivităţii muncii.

Este important să fie studiate şi mărimile absolute ale subvenţiilor, deoarece efectul de distorsionare al subvenţiilor asupra pieţei mondiale depinde de această mărime. În acest sens, în 1992, UE a stat în fruntea listei, suma absolută a subvenţionărilor fiind mai mare decât totalul subvenţionărilor din SUA şi din Japonia, la un loc.

2.9.2. Pro şi contra protecţionismului În literatura de specialitate apar tot mai multe lucrări şi tratate care evidenţiază că protecţia acordată de stat poate

afecta negativ dezvoltarea agriculturii şi este mult prea costisitoare (de ex. E.C. Pasour Jr., 1992). Din punct de vedere economic, intervenţia guvernamentală este motivată atunci când economia privată nu poate asigura distribuţia optimă a resurselor pentru realizarea producţiei. Este justificată intervenţia şi în cazul în care apar probleme privind relaţiile de venituri, deficienţe în asigurarea egalităţii de şanse. Este însă un principiu de bază ca în condiţiile economiei de piaţă sfera sarcinilor guvernamentale să fie redusă. Aceste intervenţii trebuie să aibă loc în situaţii excepţionale şi nu ca regulă generală.

În accepţiunea modernă a ştiinţelor economice, considerentele economice pot fi uneori secundare faţă de cele politice, etice etc. Măsurile de politică economică, luate de guverne pentru distribuţia mai bună a resurselor limitat disponibile, trebuie însă să fie excepţionale şi nu pot să se refere permanent la produsele care sunt solicitate zilnic de populaţie, cum ar fi alimentele. Intervenţia guvernamentală nu elimină problema şi, mai ales, nu poate garanta eficienţa mai bună în producerea şi distribuirea produselor agroalimentare, comparativ cu piaţa liberă.

Distorsiunile generate de acţiunile de intervenţie ale guvernelor se explică prin următoarele: • guvernul nu este constrâns de limite bugetare ,,tari„ ca şi întreprinderile sau afacerile individuale; acest lucru se

explică prin faptul că are dreptul decizional de a mări veniturile (prin creşterea impozitelor) sau de a cheltui mai mulţi bani decât intrările în buget, pe seama deficitelor bugetare;

• guvernul nu este în situaţie de competiţie ca şi întreprinzătorii, care sunt obligaţi să plătească impozitele chiar şi în condiţii de competiţie accentuată şi de posibilităţi limitate de valorificare;

• semnalele obţinute de politicieni asupra rezultatelor programelor de subvenţionare nu sunt evidente, pe când în cazul unei afaceri private, o decizie iraţională poate conduce la faliment. În plus, spre deosebire de viaţa de afaceri, guvernul nu poate opri nişte activităţi numai fiindcă sunt nerentabile. Se ştie că cetăţenii revendică diferitele subvenţionări şi pretind tot mai mult din diferitele servicii oferite de stat, deci este necesară o voinţă politică deosebită pentru stoparea unor programe de subvenţionări deja introduse.

Totuşi în sfera agricolă, guvernul poate şi uneori trebuie să intervină în special, în următoarele sfere (Laczkó I., 1996):

• formarea unui mediu social stabil şi susţinerea acestuia; • garantarea condiţiilor de concurenţă şi de competiţie liberă; • redistribuirea veniturilor în cazul unor categorii (tineri, bătrâni, handicapaţi); în ţările dezvoltate, aceste sarcini

sunt rezolvate de fundaţii civile, care sunt sprijinite de programe de bunăstare formulate de guverne; • asigurarea unor bunuri publice; guvernul trebuie să estimeze nivelurile cantitative necesare, iar realizarea să fie

făcută pe bază de contracte cu firme private; • intervenţii guvernamentale în cazul unor utilizări ineficiente ale resurselor (sprijinirea producţiei agricole şi/sau

sprijinirea consumului) (prin asigurarea unor preţuri mai reduse, acordarea de credite, avantaje de impozitare sau creşterea impozitării, fie a producţiei, fie a consumului).

2.9.3. Situaţia subvenţionării agriculturii în România Analiza cantitativă a protecţionismului nu se realizează încă în mod curent în România, nici global, la nivelul

agriculturii, nici la nivelul produselor. Sunt publicate de către MAA unele date, care permit estimări asupra fenomenului protecţionismului, iar la unele produse s-au făcut cercetări în acest sens. Calculaţiile efectuate la nivelul anului 1994 pentru PSE la grâu şi CSE la pâine (A. Popescu, 1997) au condus la ponderea subvenţiilor de 26% din valoarea producţiei de grâu şi ponderea subvenţiilor de 7,6% din preţul pâinii. În baza de date a UE există calculaţii privind NPC la principalele produse vegetale şi animale (European Economy, nr. 2, 1997).

În Raportul anual 1997 al MAA se indică Bugetul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, referitor la agricultură, în mărimi absolute nominale. În perioada 1991-1996, valoarea bugetului destinat agriculturii a crescut de 73,5 ori, în timp ce PIB-ul agricol a crescut numai de 50 ori, tot în valoare nominală. Chiar şi din aceste date sintetice se pot trage

54

concluzii asupra efortului naţiunii pentru susţinerea creşterii economice în ramura agricolă. O altă caracteristică este oscilaţia anuală accentuată a sumelor reale destinate susţinerii agriculturii. Valorile reale ale schimbărilor anuale (estimate pe baza indicelui preţului de consum anual) arată că în anul 1992 bugetul MAA a crescut de 2,75 ori faţă de anul anterior, în 1993 s-a redus (deci creşterea a fost de 0,96 ori), în 1994 suma a crescut de 1,7 ori, iar în perioada 1995 – 1996 bugetul MAA a crescut anual de cca 4,2 ori (pe când PIB-ul agricol a crescut, în perioada respectivă, de 1,4 ori pe an), în 1997 creşterea reducându-se relativ la 1,2.

În anul 1996 s-au acordat agriculturii credite pentru desfăşurarea campaniei agricole de primăvară, vară şi pentru campania de toamnă (I. Şerbănescu, 1996). În general, aceste credite, prin care se prevedea sprijinirea campaniei, au ajuns la beneficiar cu mari decalaje de timp. Legile adoptate de parlament obligau Banca Naţională să asigure aceste credite, ceea ce a reprezentat o creştere însemnată a întregului volum de credite acordate de sistemul bancar pe ansamblul economiei. În condiţiile în care Banca Naţională nu poate obliga sistemul bancar să acorde credite de unde nu are, trebuia să pună ea însăşi fondurile la dispoziţia acestora, ceea ce s-a putut realiza doar prin noi emisiuni monetare. Acest fapt a contribuit la generarea inflaţiei, în numele ,,salvării agriculturii„.

Adevăraţii beneficiari ai subvenţiilor pentru agricultură au fost industriile din amontele şi din avalul agriculturii. Evident, nota de plată a acestor subvenţionări o achită populaţia, care este nevoită să achiziţioneze produsele alimentare la preţuri ridicate, nu din cauza că s-ar îmbogăţi ţăranii, ci datorită costurilor ridicate din industriile legate de agricultură. Justificarea obiectivă a acestui fenomen constă în tehnologia învechită a industriei, precum şi în managementul şi marketingul inadecvat.

În perioada 1994-1996, Legea nr. 83/1993 a legiferat formele şi criteriile de aplicare a subvenţionării agriculturii în România. În tabelul următor sunt sintetizate avantajele şi dezavantajele aplicării acestei legi:

Tab.2.5. Aspectele pozitive şi negative ale aplicării legii nr. 83/1993 privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli

Criteriul de aplicare Aspecte pozitive Aspecte negative

Forma de proprietate Nu se fac diferenţieri între producătorii agricoli.

- Nu este sprijinit cu precădere tocmai sectorul care necesită această susţinere, adică cel privat.

Primele şi plăţile în avans

- Sunt oferite numai pentru producţia contractată cu agenţii economici de stat, ceea ce susţine un monopol al statului pe piaţa produselor agricole.

Alocaţiile sub formă de îngrăşăminte chimice

Completează eforturile depuse de producători în direcţia chimizării.

- Se acordă numai producătorilor care au contractat cu aceşti agenţi un procent foarte ridicat din producţie, ceea ce nu duce deloc la o stimulare a creşterii calităţii producţiei pe baza chimizării, ci la asigurarea rezervei de stat;

- Nu se fac referiri decât la azot şi fosfor, nefiind inclus şi potasiul;

- Cantităţile sunt insuficiente. Alocaţiile pentru procurarea şi menţinerea în exploatare de efective- matcă şi reproducători

Încurajează dezvoltarea sectorului zootehnic la nivel micro.

- Numărul minim impus de animale (trei) pentru acordarea de alocaţii este mult prea mic pentru a se realiza un sector zootehnic eficient la nivel de gospodărie;

- Se acordă pentru creşterea şi exploatarea anumitor rase de animale sau pentru un minimum de 3 capete, dar nu se acordă şi pentru raţiile furajere corespunzătoare acestor rase.

Preţul minim garantat Reprezintă un factor pozitiv de echilibrare a

,,efectului de graniţă„ (stabileşte o corelaţie între preţurile româneşti ale produselor agricole şi preţurile practicate pe piaţa mondială)

- Oricum, preţurile mondiale se vor impune cu timpul şi pe piaţa românească; fiind echivalentul în lei al preţului mediu pe piaţa mondială din anul trecut, este un preţ calculat incorect, deoarece nu poate lua în calcul anii de supraproducţie sau de subproducţie;

- Este considerat neremuneratoriu de către producătorii agricoli.

Prime pentru cei care achiziţionează şi prelucrează materiile prime agricole.

Se pare că este pârghia care a funcţionat cel mai bine, dar este o pârghie indirectă, deoarece aceste prime se plătesc la cel ce achiziţionează produsele, producătorii neprimind nimic: au doar o şansă ceva mai mare de a-şi desface produsele.

Creditele şi subvenţionarea

Tranşele de credit puse la dispoziţia agriculturii s-au

- Aceste credite nu au sosit la timp pentru a sprijini la momentul oportun producătorii;

55

dobânzilor la credite. acordat din punct de vedere cantitativ aproape în întregime.

- Se pare că principalul beneficiar al acestor credite este sectorul de stat, fiind un partener mult mai credibil în relaţiile cu banca (dispune de mai multe garanţii şi are abilitatea profesională de a obţine un credit).

Scutirea de plată a taxelor vamale pentru anumite importuri.

Prin modificarea art.12, care făcea referire la această pârghie de sprijin, după numai un semestru de la apariţia Legii nr. 83/1993, ea s-a restrâns numai pentru producătorii agricoli importatori direcţi, categorie care, din păcate, în România este foarte restrânsă; astfel, această pârghie a încetat să mai funcţioneze pentru majoritatea producătorilor agricoli (în ideea că ar fi funcţionat vreodată).

Asistenţa tehnică şi consultaţiile de specialitate.

Se realizează la nivel de comune, prin intermediul centrelor agricole, sub directa îndrumare a direcţiilor generale de agricultură judeţene, ceea ce înseamnă o acoperire de 100% a teritoriului ţării.

- Calitatea serviciilor oferite nu este întotdeauna la cele mai înalte cote;

- În unele centre s-a semnalat o inapetenţă a producătorilor în a apela la serviciile acestor unităţi, chiar dacă serviciile oferite sunt gratuite.

Sursă: Marie-Jacqueline Leonte, 1996

Începând cu 1997, s-au produs schimbări nu numai în sensul diminuării creşterii anuale a valorii reale a bugetului ramurii, dar şi în privinţa structurii acestuia. Dacă în 1996 subvenţia pentru diferenţe de preţ la produsele agricole a reprezentat cca 36%, în 1997, ponderea acestei forme de subvenţionări s-a redus la 23%. Primele acordate aveau ponderea de 47% în 1996 şi doar de 11% în 1997, iar transferurile directe au crescut de la 4% în 1996 la 31% în 1997. O formă nouă o reprezintă împrumuturile, care în 1996 nu figurau în bugetul agricol, iar în 1997 reprezentau 22% din bugetul total.

Principala formă a transferurilor o constituie cupoanele distribuite proprietarilor de pământuri privaţi, în raport cu dimensiunea proprietăţii, destinate cumpărărilor de input-uri necesare producţiei agricole, acoperind cca 10% din cheltuielile aferente lucrării unui hectar. Au fost acordate şi împrumuturi pentru finanţarea lucrărilor agricole şi pentru constituirea fondului de grâu.

În programul guvernamental, pentru perioada 1998-2000, apar două obiective majore de subvenţionare a agriculturii:

• Crearea unui sistem de stabilizare a pieţelor/susţinerea veniturilor producătorilor agricoli, compatibil cu Politica Agricolă Comunitară;

• Adâncirea reformei politicii de susţinere financiară a producătorilor. Măsurile prin care se urmăreşte atingerea acestor obiective sunt: • stabilirea preţului indicativ la grâu şi porumb, gestionat printr-un sistem de plăţi compensatorii; • stimularea procesului de integrare verticală prin alocaţii pentru achiziţionarea de animale şi crearea

infrastructurii de producţie (carne de porc, lapte, juninci de rasă) în sectorul privat; • plăţi directe acordate producătorilor agricoli prin cupoane pentru input-uri de bază, ca instrument de orientare a

structurii de producţie; • formarea şi dezvoltarea creditului mutual agricol; • crearea sistemului de asigurări mutuale agricole; • crearea unor scheme de prefinanţare a recoltelor; • crearea sistemului naţional de extensie; • încurajarea prin indemnizaţii a instalării tinerilor fermieri în agricultură şi indemnizaţii viagere de retragere a

celor de vârstă înaintată etc. Atât obiectivele, cât şi măsurile propuse necesită suport bugetar substanţial şi/sau putere de cumpărare ridicată a

consumatorilor, deci atingerea acestor obiective pe termen scurt nu poate fi realizată în întregime, ci doar parţial.

56

CAPITOLUL 3 Economia principalelor resurse de producţie ale agriculturii

3.1. PĂMÂNTUL – PRINCIPALA RESURSĂ DE PRODUCŢIE A AGRICULTURII

3.1.1. Clarificări conceptuale Pământul, ca resursă de producţie, are ca principale caracteristici următoarele: • limitări spaţiale; • interdependenţe ale proceselor biologice şi de producţie; • diferenţe calitative însemnate; • viteza de rotaţie redusă a capitalului etc. Pământul este principalul mijloc de producţie în agricultură. Spre deosebire de alte resurse folosite în producţia

agricolă, pământul nu poate fi extins după dorinţă, nici schimbat cu altul, nici fabricat. Pământul, când este bine utilizat, nu se uzează, ci, dimpotrivă, i se poate ameliora puterea de producţie.

Pământul luat în cultură devine teren agricol cu o anumită fertilitate naturală. Diferenţa de fertilitate naturală între terenuri constă, în principal, în diferenţa de compoziţie chimică a straturilor superioare ale solului, adică de conţinutul lui în diverse elemente nutritive pentru plante. Fertilitatea naturală se transformă, se modifică prin investiţii de muncă vie şi materializată, ceea ce conduce la formarea fertilităţii artificiale.

Numim fertilitate potenţată a terenului capacitatea productivă a terenului agricol atinsă în urma aplicării unei tehnologii intensive de producţie.

Fertilitatea economică a solului defineşte capacitatea agriculturii, respectiv a forţei de muncă, de a face ca fertilitatea naturală a pământului să fie folosită. Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a pământului agricol, legată indestructibil de progresul tehnic, de factorii de producţie utilizaţi în agricultură.

Renta funciară reprezintă un venit de care beneficiază posesorul pământului şi/sau producătorul agricol pentru că dispune sau utilizează pământul, o resursă limitat disponibilă. Acest venit este o parte a valorii adăugate, ca şi dobânda sau profitul. Renta este întotdeauna un extraprofit ce poate fi însuşit datorită monopolului proprietăţii private asupra pământului (renta absolută), respectiv datorită monopolului asupra pământului ca obiect al economiei (renta diferenţială).

Existenţa valorii inferioare a compoziţiei organice a capitalului din agricultură faţă de restul ramurilor din economia naţională, precum şi formarea preţurilor produselor agricole după costul mediu de pe terenuri cu fertilitate scăzută generează renta absolută în agricultură. Procesul de intensificare a agriculturii determină creşterea compoziţiei organice a capitalului în agricultură; în condiţiile egalizării sale la nivel naţional, practic dispare renta absolută. Renta diferenţială are două forme.

Renta diferenţială I apare datorită următorilor factori: • diferenţa de fertilitate a terenurilor, care conduce la producţii medii diferite; • diferenţe în costuri de producţie pe unitate de produs; • aşezare avantajoasă faţă de centre de aprovizionare şi de desfacere. Renta diferenţială II apare în urma unor investiţii suplimentare, fie în sensul măririi fertilităţii terenului prin

amenajări (irigare, drenaj etc.), fie prin utilizări de maşini, utilaje, seminţe superioare, substanţe chimice etc. Calcularea rentei diferenţiale şi a rentei funciare în ansamblu se poate realiza pe baza unor formule de calcul (V. Pană, I. Pană, M. Costescu, 1994).

Pe plan mondial, utilizarea terenului agricol se realizează, în general, în două sisteme de bază: în exploataţii de proprietate proprie şi în exploataţii pe terenuri arendate.

Sistemul de arendă are mai multe funcţii (Szűcs I., Csendes B., Pálovics Béláné, 1997): • facilitează atingerea dimensiunii optime şi atunci când fermierul nu dispune de suficient capital pentru

cumpărări de pământ; • permite folosirea capitalului disponibil al fermierului pentru înzestrarea tehnică a fermei, în scopul ridicării

randamentului de producţie; • reduce inelasticitatea pământului ca factor de producţie, in optimizarea combinarii factorilor de productie,

permiţând formarea unei structuri adecvate a resurselor fermei. Funcţia cea mai importantă a sistemului de arendare este aceea că permite crearea dimensiunii optime a producţiei.

La o fermă mai mare, venitul creşte nu numai datorită extinderii suprafeţei, ci şi prin reducerea cheltuielilor medii şi marginale la dimensiunea mai mare, în urma economiilor dimensionale. Tendinţele de dezvoltare ale ţărilor industrializate ilustrează faptul că progresul tehnic impune creşterea dimensiunii fermelor, că numai astfel poate fi folosită eficient noua tehnică de mare randament, deci presiunea pentru cumpărări sau arendări de pământ va creşte în viitor şi în ţările aflate în tranziţie.

57

Evaluarea pământului agricol

Evaluarea naturală Terenurile agricole pot fi evaluate după factori naturali (sol, relief, climă, condiţii hidrologice), care determină în

mod hotărâtor fertilitatea naturală a solului. Ideea cuantificării fertilităţii solului şi a influenţei celorlalţi factori naturali asupra producţiei agricole stă la baza stabilirii bonitării solului după fertilitate. În România, studierea sistematică după o concepţie unitară a bonitării începe după anul 1953 (S. Hartia 1966, D. Teaci, 1970), când s-a pus pentru prima dată problema zonării producţiei agricole în România. Pe teritoriul ţării s-au delimitat 141 de tipuri de sol, respectiv s-au stabilit pentru fiecare cultură agricolă în parte clase de fertilitate. La rândul lor, clasele de fertilitate au fost împărţite în 5 clase de favorabilitate, din 20 în 20 de puncte. Suprafaţa arabilă a României se împarte în felul următor (V. Pană, I. Pană, M. Costescu, 1994):

• foarte favorabil I - 81-100 puncte 2.784,6 mii ha 30%; • foarte favorabil II - 61-80 puncte 2.207,0 mii ha 23%; • favorabil I - 41-60 puncte 1.616,1 mii ha 17%; • favorabil II - 21-40 puncte 1.261,8 mii ha 13%; • puţin favorabil - 1-20 puncte 1.553,9 mii ha 17%. Notele de bonitare se modifică o dată cu intensificarea producţiei. Între anii 1976 şi 1980, nota de bonitare naturală

pentru terenul arabil a fost 55,1 puncte (S.Hartia, 1983). Evaluarea economică Evaluarea economică a terenurilor poate fi făcută prin mai multe metode, principalele fiind: 1. Metoda de evaluare a terenului la preţul pieţei. Practic, terenul poate fi evaluat pe baza cererii şi ofertei de

pământ. În ţara noastră, limita minimă a valorii de începere a licitaţiei pentru concesionarea terenurilor de construcţii de la stat se stabileşte în aşa fel încât să asigure recuperarea în 25 de ani a preţului de vânzare al terenului, plus cheltuielile lucrărilor de infrastructură aferente din venituri nete (Legea 50/1991);

2. Metoda de evaluare pe bază de rentă. Formula de calcul a valorii terenului este următoarea: Vt = Ka·Sa·Rt,

unde Ka este numit coeficient de corecţie şi Ka = k1+k2+k3, unde mărimea k1 depinde de amplasarea terenului faţă de centrul localităţii; k2, de amplasarea faţă de oraşele mari; iar k3 de amplasarea faţă de alimentarea cu apă, reţeaua de electricitate, reţeaua de gaze naturale; Sa simbolizează suprafaţa terenului agricol, iar Rt renta funciară pe 25-30 de ani, calculată ca sumă a veniturilor nete actualizate.

Valoarea medie a unui hectar de teren se calculează în echivalent arabil, unde coeficienţii de echivalare sunt următorii: păşuni – 0,4-1 echivalent arabil; fâneţe – 0,5-1 echivalent arabil; vie nobilă – 1-4 ha; livadă clasică – 1-2 ha; livadă intensivă – 1-3 ha echivalent arabil. Valorile de patrimoniu ale terenurilor arabile se determină diferenţiat, pe clase de fertilitate.

În 1994 au fost stabilite mai multe valori de evaluare pe unitatea de suprafaţă, în funcţie de favorabilitatea terenului cu care societăţile comerciale cu capital mixt au putut opera în vederea stabilirii dividendelor ce se cuvin acţionarilor.

Criteriul cel mai des utilizat pentru estimarea valorii economice a terenului este renta funciară capitalizată:

100⋅=r

RV ,

unde R reprezintă renta funciară medie anuală pe hectar, iar r este rata de actualizare, numită şi coeficient de capitalizare, care este aproximativ egală cu rata dobânzii.

3.1.2. Determinarea preţului pământului Suprafaţa totală a României este de 238.391 km2, din care 62% este utilizată în agricultură şi 28% reprezintă

pădurile restul fiind ocupat cu construcţii, drumuri, ape, bălţi şi alte suprafeţe. Suprafaţa agricolă ce revine pe locuitor este de 0,64 ha, iar cea arabilă de 0,41 ha.

În România, după reprivatizarea pământurilor fostelor CAP-uri, cea mai mare parte a terenului agricol a ajuns în proprietate privată. Dimensiunea medie a unei ferme familiale este, în medie, de 2,3 ha. De aici rezultă imediat următoarele concluzii:

• dimensiunile exploataţiilor individuale nu permit, în general, o producţie agricolă eficientă; • formarea unor dimensiuni viabile ale exploataţiilor agricole impune accentuarea procesului de vânzare şi

cumpărare a terenurilor, respectiv a extinderii formelor de arendă. Devine importantă oferirea unei metodologii pentru stabilirea preţului minim la care se poate aştepta vânzătorul, respectiv a preţului maxim pe care îl poate oferi în mod raţional cumpărătorul.

Piaţa pământului este o piaţă specială. Oferta este inelastică, adică nu variază în urma creşterii preţului; cererea apare, de regulă, din partea unor cumpărători locali (foşti angajaţi fără pământ; mici proprietari care vor să-şi extindă fermele; specialişti agricoli, care au rămas la ţară; alţi întreprinzători etc.), majoritatea nedispunând de capital suficient

58

şi, astfel, preferând arendarea pământului. Nivelul rentei funciare, respectiv al arendei, variază după fertilitatea pământului. La pământuri cu fertilitate ridicată, şi productivitatea marginală este mare, deci şi renta funciară şi arenda pot fi mai mari.

Evidenţierea caracteristicilor specifice ale pieţei funciare explică complexitatea stabilirii preţului pământului. În general, pentru piaţa funciară nu sunt valabile caracteristicile unei pieţe de concurenţă perfectă. Piaţa pământurilor se acomodează la condiţiile locale de cerere şi ofertă. Vânzătorul trebuie să ţină cont de faptul că numărul cumpărătorilor potenţiali este redus. Alte caracteristici ale pieţei pământului constă în faptul că:

• pământul nu poate fi mişcat în spaţiu, dar valoarea după poziţia spaţială variază în funcţie de modificările economico-sociale din mediu. Evident, orice investiţii industriale sau infrastructurale schimbă poziţia relativă a unei parcele, respectiv a valorii terenului;

• pământul îşi menţine valoarea, adică valoarea sa nu se amortizează, ea poate fi chiar mărită, oferind astfel existenţă durabilă sau o existenţă adecvată pentru proprietar, respectiv garanţii pentru utilizator. Din această cauză, preţul de cumpărare depinde de randamentul terenului pe termen lung;

• oferta globală de pământ este fixă şi nu poate fi mărită nici prin oferirea unui preţ mai ridicat. Aceste caracteristici se manifestă în mod specific, astfel că, local, valoarea terenului poate să difere substanţial faţă

de preţ. Dificultatea estimării valorii pământului, a cuantificării randamentului viitor al acestuia este caracteristică mai ales în economiile de tranziţie, unde procesul scoaterii pământurilor din sfera producţiei agricole poate deveni semnificativ. O caracteristică a pământului este şi aceea că cererea depinde de preţul produselor cultivate, adică veniturile marginale ale producţiei influenţează preţul pământului.

Veniturile marginale ale terenurilor diferă după fertilitatea terenului, în funcţie de felul plantelor cultivate, precum şi de interdependenţa între randamentul marginal al diferitelor produse. Extinderea producţiei este limitată de cererea consumatorilor. Producătorul agricol trebuie, de regulă, să accepte preţul pieţei, adică acţionează în condiţiile unei pieţe de competiţie perfectă şi cumpără sau ia în arendă teren numai dacă costul suplimentar al producţiei este sub nivelul venitului marginal, adică al preţului de piaţă.

Evident, randamentul terenului depinde de calitatea acestuia. În condiţiile unei tehnologii de producţie medii, creşterea producţiei cu o unitate necesită teren în mărime invers proporţională cu calitatea acestuia. Problema nu este însă simplă, deoarece factorii de producţie sunt substituibili între ei în procesul producţiei. Fermierul determină, în general, o astfel de combinaţie a resurselor de producţie la nivelul tehnic dat, cu care obţine cele mai avantajoase randamente.

În condiţiile în care cererea pentru produse este crescătoare, fermierul încearcă mai întâi să crească nivelul producţiilor medii. Numai atunci decide asupra arendei sau cumpărării de teren, când costul unui spor unitar al producţiei, adică costul marginal al intensificarii, este mai ridicat decât tariful de arendă al terenului necesar pentru creşterea unitară a producţiei. În acest context, cerinţa pentru pământ depinde de dimensiunea teritoriului necesar pentru un spor unitar de producţie, respectiv de randamentul pământului.

Diferenţele calitative ale pământurilor sunt determinate de factorii ecologici şi economici. Condiţiile ecologice sunt date de combinaţia de sol, climă, relief, hidrografie etc. Analiza şi cuantificarea acestor factori prezintă importanţă în estimarea preţului.

Principalii factori economici care influenţează randamentul pământurilor sunt următorii: • aşezarea, adică distanţele faţă de gospodărie, faţă de oraşe mari, pieţe, centre turistice, faţă de fabricile

prelucrătoare etc. Prezintă, de asemenea, importanţă starea drumurilor, densitatea acestora, precum şi distanţele faţă de staţiile de tren, de vapor etc.;

• posibilităţile potenţiale locale: de irigare, de racordare la conducte de gaz metan, energie electrică etc.; • efecte negative locale, precum obiecte naturale sau artificiale care apar ca obstacole în desfăşurarea producţiei,

poluarea aerului, a apei, poluarea sonică, pagubele provocate de animalele sălbatice, condiţiile de ocrotire a mediului etc.;

• strategiile de dezvoltare în perspectivă, fie privind dezvoltări în producţia agricolă, fie privind dezvoltări infrastructurale sau transformarea zonei într-una de turism etc.

Factorii economici se apreciază prin culegerea informaţiilor la faţa locului. Important este să se aprecieze schimbările pe care le vor produce aceşti factori locali, respectiv modificările acestora în mărimea venitului net.

Calculaţia privind preţul pământului constituie întotdeauna obiectul unor decizii individuale. Interesul cumpărătorului se leagă de doi factori esenţiali:

• de volumul de venit ce se poate cumula pe terenul respectiv în curs de n ani, adică valoarea prezentă actualizată a acestor venituri;

• de valoarea viitoare după n ani a terenului cumpărat, respectând principiile utilizării raţionale a terenului, şi de valoarea prezentă a avuţiei viitoare.

Pe baza acestor informaţii, întreprinzătorul poate decide cât valorează pentru el un anumit teren. În aprecierea pământului apar, simultan, venitul net anual pe care el îl poate obţine şi valoarea patrimoniului (avuţiei) de teren în

59

viitor. Dacă exploatarea terenului este iraţională, întreprinzătorul poate obţine venituri anuale mai mari, dar atunci se reduce valoarea viitoare a avuţiei de pământ.

Metoda de estimare a preţului pământului este relativ simplă, dar, datorită numărului mare de factori de incertitudine, ea necesită analiză atentă şi competenţă profesională în luarea în considerare a efectului corelat al mai multor factori economici. Actualmente, în lipsa practică a pieţei pământurilor, rolul factorilor de incertitudine este mai mare, neexistând informaţii concludente asupra randamentului diferiţilor factori de producţie. Chiar şi atunci când piaţa pământurilor va intra în funcţiune, estimarea valorii pământurilor rămâne importantă, deoarece valorile unor terenuri pot să se abată mult faţă de valoarea medie a terenurilor în ansamblu. Lucrările de estimare a valorii pământurilor necesită strategii pe orizont lung, fiindcă afectează existenţa fermierului pe o durată lungă (exceptând cumpărările speculative).

Forma cea mai simplă de estimare a valorii pământului se realizează prin capitalizarea rentei funciare, adică venitul net anual se împarte cu rata de actualizare (aproximativ cu rata dobânzii). Această formulă simplă poate constitui doar o primă aproximare în evaluarea pământului, deoarece, pe orizont lung, factorii de producţie se pot modifica substanţial. O mai bună aproximare a valorii pământului o oferă formula în care se ţine cont de doi factori de bază, astfel, în primul rând, de faptul că veniturile nete anuale pot să se schimbe de la un an la altul (în general, acest şir poate fi considerat crescător) şi, în al doilea rând, că pământul, ca mijloc de producţie, nu se uzează; el îşi menţine valoarea sau această valoare se schimbă, dar, în orice caz, el va trebui să reprezinte o avuţie pentru proprietarul său şi după anii luaţi în considerare (Sipos A., Szűcs I., 1995).

În calculaţii se porneşte cu ipoteza că, în urma exploatării terenului, venitul net anual (R) creşte în fiecare an cu un procent de g%, iar acest venit se impozitează cu o rată de i%. În acest caz, se poate deduce (folosind formula sumei unui şir geometric) că suma cumulată a veniturilor nete (Vt) în n ani va fi exprimată cu următoarea relaţie:

g

ggiRV

n

t]1)1)[(1)(1( −++−

=

Suma veniturilor disponibile în cel de al n-lea an poate fi estimată şi pe baza variantei când fermierul decide ca venitul net din primul an, (R(1 – i)(1 + g)) să fie depus la bancă, adică, în loc de investiţie, el alege obţinerea dobânzii anuale. Dacă se presupune că rata dobânzii este de p%, atunci se poate calcula dobânda ce se obţine după venitul net din primul an, care, timp de n – 1 ani, aduce dobânzi (R(1-i)(1+g)(1+p)n-1), respectiv al valorii nete obţinute în anul 2, care timp de n – 2 ani aduce venit, ş.a.m.d. În final, se calculează venitul net cumulat pe n ani, care este echivalent cu suma dobânzilor compuse ale veniturilor nete anuale:

pg

pggiRV

nnn

t −+−++−

=− ])1()1[()1)(1( 1

Pentru estimarea preţului actual, trebuie calculată valoarea prezentă (PV) a sumelor aşteptate a se realiza în viitor, adică veniturile nete obţinute în cursul celor n ani. Dacă se notează cu r rata de actualizare, atunci valoarea prezentă a venitului net cumulat va fi egală cu:

n

nn

Vtrpg

pggiRPV

)1)((

])1()1)[(1)(1(

+−

+−++−=

Dacă se presupune că va avea loc o modificare a preţului pământului (Pp), presupunând, în mod raţional, că, în condiţiile ţării noastre, acesta va creşte, atunci se poate lua în considerare în cadrul calculaţiei şi valoarea prezentă a preţului crescător al pământului. Dacă creşterea preţului pământului în curs de n ani este echivalentă cu Pp(1 + b)n, unde b este rata de creştere anuală a preţului pământului, atunci valoarea prezentă a preţului pământului va fi

n

n

Ppr

bpPV

)1(

)1(

+

+= , ceea ce se adaugă la valoarea totală prezentă VtPV ce se obţine în urma cultivării terenului.

Efectuarea concretă a calculaţiilor presupune culegerea şi prelucrarea informaţiilor referitoare la: • caracteristicile ecologice şi economice ale terenului, pe baza cărora se estimează valoarea netă anuală

(aproximată cu renta funciară), adică randamentul pământului (R); • rata impozitului după venit (i); • rata dobanzii (de capitalizare) (p); • rata de actualizare (r); • rata creşterii anuale a randamentului pământului (g); • rata creşterii anuale a preţului pământului (b). Numai pe baza estimării acestor informaţii se poate trece la estimarea preţului actualizat al pământului. Cererea pentru pământ depinde de doi factori esenţiali: • producţia marginală naturală a pământului; • preţul de piaţă al produsului.

60

Dezvoltarea tehnologică conduce spre extinderea dimensională a exploataţiilor agricole. Creşterea subvenţionării de stat conduce, de asemenea, la creşterea cererii pentru pământuri, deoarece subvenţionarea veniturilor producătorilor agricoli reduce riscurile activităţii agricole.

Există legături intrinsece între: 1. subvenţionarea creditării şi nivelul arendei, şi anume, cu cât şansele obţinerii de credite de către arendaş sunt mai mari, cu atât şi nivelul arendei poate să fie mai ridicat; 2. nivelul inflaţiei şi preţul pământului; 3. starea de ansamblu a economiei şi preţul pământului: în perioadele de creştere economică, preţul pământului creşte, iar în perioadele de recesiune preţurile pământurilor vor fi mai reduse.

Formarea nivelului arendei depinde, în esenţă, de următorii factori: • nivelul ratei dobânzii; • nivelul dobânzii subvenţionate a creditului agricol; • preţul pământului; • preţul produselor agricole; • preţul input-urilor agricole; • randamentul pământului; • suma de credite procurabile; • cantitatea de pământuri cumpărate de producătorii agricoli; • cererea pe piaţa arendei terenurilor; • renta funciară. În general, cererea pentru pământuri arendate creşte atunci când foarfeca preţurilor se închide, adică atunci când

creşterea preţurilor agricole depăşeşte creşterile preţurilor de input-uri şi când randamentul pământului este crescător. Cererea pentru arendă se diminuează dacă renta funciară este negativă, respectiv când dobânda pieţei este ridicată. Cererea pentru arendă depinde, totodată, de condiţiile pieţei forţei de muncă pentru ţăranii fără pământuri.

În ţările capitaliste dezvoltate, pământurile care intră în procesul de vânzare-cumpărare reprezintă cca 2-3% din fondul funciar agricol. Chiar şi în condiţiile ţărilor dezvoltate, nivelul tarifelor de arendă este relativ redus, datorită faptului că aceste tarife trebuie asigurate din ratele de rentabilitate ale unităţilor agricole, care sunt, de regulă, reduse. În ţările dezvoltate, cantitatea terenurilor oferite pentru arendă este mai mare decât a celor oferite pentru vânzare, deoarece proprietarii renunţă cu greu la proprietatea pământurilor, ce reprezintă o avuţie stabilă. În multe ţări capitaliste dezvoltate, tarifele de arendă sunt stabilite administrativ, iar arendaşii beneficiază de o certitudine garantată.

În zone mai puţin dezvoltate, unde suprafeţele agricole sunt limitat disponibile şi unde ponderea celor fără proprietăţi de pământ este mai mare, precum şi rata şomajului este mai ridicată, şi tarifele de arendă sunt mai ridicate, uneori putând ajunge chiar şi până la jumătatea valorii producţiei, iar nelegal chiar şi până la 2/3 din aceasta.

În jurul oraşelor, dacă practicarea unei agriculturi în timp parţial devine răspândită, aceasta poate să genereze creşterea valorii arendei. În condiţiile în care impozitele sunt ridicate şi subvenţiile sunt reduse, cererea pentru pământuri, de regulă, se reduce. Nivelul arendei variază deci în funcţie de ritmul de creştere a randamentului agricol, a dobânzii nominale, a ratei inflaţiei, precum şi în raport cu impozitul. Există întotdeauna o corelaţie intrinsecă între renta funciară, valoarea arendei şi preţul pământului.

3.2 FORŢA DE MUNCĂ DIN MEDIUL RURAL

3.2.1. Situaţia ocupării forţei de muncă din mediul rural Principalele considerente teoretice privind ocuparea forţei de muncă din mediul rural au fost abordate succint în

capitolul 1, la paragraful Contribuţia de forţă de muncă. În continuare, se oferă o descriere a situaţiei economico-sociale concrete a ocupării forţei de muncă din mediul rural din România.

3.2.2. Structura populaţiei active rurale În România, 45% din populaţie locuieşte în mediul rural, ceea ce înseamnă 10,2 milioane de suflete, din care 5,8

milioane sunt persoane active (Tab. 3.2.1.). Aceste cifre ridicate, mai ales din perspectivă europeană, denotă importanţa abordării problemei ocupării forţei de muncă şi a structurii veniturilor din mediul rural.

Structura ocupării populaţiei active rurale în România este caracterizată pe baza datelor anchetelor trimestriale efectuate asupra unui eşantion reprezentativ la nivel naţional (anul 1996). Din aceste date rezultă că 45,8% din populaţia României având 15 ani şi mai mult locuieşte la ţară. Populaţia activă rurală reprezintă 49,4% din totalul populaţiei active, pe când populaţia rurală ocupată este de 50,7% din totalul celor ocupaţi. Din aceste date sintetice reiese că satelor româneşti le revine o funcţie importantă privind ocuparea forţei de muncă. Grupat pe contingente, 18,3% din populaţia activă rurală are vârsta între 15 şi 24 ani, 39,1% peste 50 de ani; ambele date sunt superioare mediilor pe ansamblul ţării. În aceste două grupe extreme, rata de activitate şi de ocupare este mult mai mare decât în cele

61

intermediare. Agricultura românească este ramura cu cea mai bătrână forţă de muncă din economia naţională. În mediul rural, rata şomajului este mai mică decât cea pe ţară, dar şi aici este caracteristic şomajul mai accentuat al tinerilor.

Datele din Tab. 3.2.2. (vezi Anexe) prezintă distribuţia populaţiei active rurale pe ramuri, precum şi împărţirea pe grupe de ocupaţii pe ramură.

În 1996, din populaţia rurală activă, 34,5% au fost angajaţi salariaţi, 33,1% întreprinzători particulari, respectiv gospodari agricoli, 28,65% forţă de muncă familială (nesalarizată) şi numai 0,4% patroni. Reiese că deja peste o treime din locuitorii satelor sunt angajaţi salariaţi, în mare parte în afara agriculturii.

Între 1990 şi 1994, a crescut numărul şi ponderea celor angajaţi în agricultură; datele statistice arată o descreştere doar din 1995. Explicaţia fenomenului este reprivatizarea pământurilor, nivelul tehnologic scăzut şi dispariţia locurilor de muncă ale celor care în trecut au făcut naveta. Structura populaţiei ocupate în agricultură este următoarea: 48,1% sunt gospodari individuali, 43,5% forţă de muncă familială şi numai 6,9% sunt angajaţi salariaţi, iar 1,5% lucrează în asociaţii. Distribuţia pe ramuri a populaţiei rurale active arată că 65,1% lucrează în agricultură, 11,1% în industria prelucrătoare şi 3,6% în comerţ; aceste trei ramuri principale ocupă aproape 80% din populaţia rurală activă. Marea majoritate a patronilor rurali îşi desfăşoară activitatea în comerţ şi în industria prelucrătoare. Din grupa întreprinzătorilor particulari, 94,5% sunt gospodari individuali.

Am studiat situaţia ocupării populaţiei active rurale şi din punctul de vedere al formei de proprietate a locului de muncă (Tab. 3.2.3.). 70% din populaţia activă rurală lucrează în firme private şi în jur de 27% sunt angajaţi în întreprinderi de stat. În agricultură şi în comerţ, proprietatea privată are pondere decisivă, pe când cei ocupaţi în industria prelucrătoare lucrează în proporţie mai mare în întreprinderi de stat.

Cea mai mare parte a populaţiei rurale active se ocupă cu agricultura (61,8%); pe lângă aceştia, grupele mai importante sunt constituite din muncitori calificaţi (11,1%), muncitori necalificaţi (4,9%), tehnicieni, respectiv comercianţi (3,2%), funcţionari (1,4%), intelectuali (1,3%) etc. Cei ocupaţi în agricultură se caracterizează prin: 1. proporţia mare a femeilor (47,8%); 2. proporţia mare a celor vârstnici (32,9% între 50 şi 64 ani, 20,4% de 65 de ani şi mai mult); 3. ponderea mică a tinerilor (11,9%).

3.2.3. Situaţia veniturilor gospodăriilor rurale Situaţia veniturilor gospodăriilor rurale din România o caracterizăm pe baza unei anchete realizate în 1994 asupra a

1.037 de gospodării săteşti (C. Zamfir, 1994). Structura eşantionului, după ocupaţia capului familiei, a fost următoarea: 12% agricultori, 38,1% pensionari, 37% angajaţi salariaţi, 3,4% şomeri, 1,6% mici meseriaşi privaţi, 1,3% liber profesionişti, 1,2% patroni, 1,7% gospodine, 2,8% fără ocupaţie şi 0,9% alţii. Reiese că grupul cel mai numeros din satele româneşti de azi este cel al pensionarilor; ei sunt urmaţi de angajaţii salariaţi, dintre care cei mai mulţi sunt muncitori şi care, pe lângă ocupaţia lor de bază, se mai ocupă şi cu producţia agricolă. Este relativ scăzută ponderea agricultorilor propriu-zişi.

Comparând veniturile urbane şi rurale, studiul a pus în evidenţă următoarele aspecte: 1. veniturile familiilor nu arată o deosebire semnificativă între oraş şi sat, dacă luăm în considerare şi producţia

proprie de alimente; 2. între diferitele grupe ale populaţiei rurale se observă deosebiri însemnate; cele mai mici venituri sunt realizate

de familiile care se ocupă numai de agricultură; 3. 27,3% din veniturile agricultorilor provin din salarii, pensii sau alte indemnizaţii sociale băneşti, 17,5% din

valorificarea produselor agricole şi 43,2% din valoarea produselor alimentare de producţie proprie; 4. în cazul unei familii săteşti acest raport este de 65,1%: 9,2%: 25,7%; 5. nivelul veniturilor prezintă diferenţe zonale însemnate. Veniturile sunt mai mari în satele din Banat şi

Transilvania şi sunt mai mici în cele din Muntenia, Oltenia, Moldova şi Dobrogea; 6. diferenţa dintre cele mai mici şi cele mai mari venituri este mai accentuată în mediul rural decât la oraş. La

veniturile mai mici diferenţa este mai mare, veniturile săracilor de la sat sunt mai mici decât al celor de la oraş (63,7%). În această categorie intră pensionarii (mai ales cei rămaşi singuri), agricultorii, cei fără ocupaţie, familiile cu mulţi copii. Grupelor cu cele mai mari venituri le aparţin acele familii în care fiecare membru este salariat sau pensionar; şi patronii au venituri mai mari;

7. influenţa sărăciei se simte mai puţin în mediul rural, unde mare parte din alimente se asigură prin producţie proprie; excepţie face numai grupa cea mai săracă.

Conform estimării Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei din 1998, din cele 3,7 milioane de gospodării de producţie agricolă, 24% sunt ferme familiale cu timp parţial, fără ca producătorul să aibă şi altă sursă de venit, 20% au şi altă ocupaţie, pe când 56% sunt ferme cu timp total.

3.2.4. Structura ocupaţională a satelor ardeleneşti – Studiu de caz În iunie 1996, am participat la o cercetare empirică în nouă sate din Ardeal, cuprinzând populaţia adultă de peste 18

ani din 1119 gospodării.

62

Prin natura sa, studiul are un caracter empiric, nu s-a reuşit în toate cazurile clarificarea unor legături cauzale; acestea ar necesita noi investigaţii.

La alegerea localităţilor cuprinse în studiu am avut în vedere trei tipuri de regiuni: a. sate aflate departe de centre urbane, bazate pe producţie agricolă tradiţională, cu infrastructură industrială slab

dezvoltată; b. sate aflate în apropierea unor centre urbane, legate strâns de un oraş cu economie dezvoltată, de exemplu

reşedinţă de judeţ; c. sate apropiate de centrele industriale aflate în restructurare, în care industrializarea socialistă a creat un centru

de industrie grea, care în prezent se află într-un proces de recesiune, ceea ce afectează nefavorabil populaţia rurală care făcea naveta, mărind considerabil numărul şomerilor înregistraţi în aceste sate.

Pe baza datelor culese şi prelucrate, se pot caracteriza următoarele fenomene: • distribuţia populaţiei rurale după ocupaţie şi caracteristicile economico-sociale referitoare la unele grupe

(producători agricoli, angajaţi, întreprinzători); • păreri referitoare la strategia de dezvoltare a satelor şi nivelul actual al organizării populaţiei rurale; • păreri referitoare la nivelul de trai în mediul rural. Evaluarea rezultatelor a fost făcută în două trepte: 1. la nivelul întregului eşantion, cuprinzând nouă sate din

Transilvania, cu 1119 gospodării; 2. grupate după caracterul regiunii. Rezultatele caracterizează zona studiată, deci nu pot fi generalizate pe plan naţional. Din ancheta efectuată de noi în vara anului 1996 a reieşit următoarea structură a ocupaţiei rurale: peste o treime

din populaţia rurală constă din angajaţi, respectiv şomeri (31,3% şi 4,7%) şi în jur de două treimi aparţin altor categorii de persoane active (gospodari, întreprinzători), respectiv inactive (pensionari, gospodine).

Se observă diferenţe după tipul regiunii: ponderea celor angajaţi este mai mică (29,7%) în satele situate departe de centru şi este mai mare în cele apropiate (34,9%), pe când în satele apropiate de centrele cu industria aflată în declin procentul şomerilor este de mai mult de două ori mai mare (7,8%) decât în celelalte două tipuri regionale (3,2%).

Problema ocupării se prezintă în mod diferit în sate diferite, astfel că şi în tratarea ei trebuie să avem în vedere diferenţele privitoare la tipurile de regiune.

În categoria celor care nu sunt salariaţi sau şomeri, ponderea cea mai mare o au pensionarii (57,5%), urmează apoi cei din categoria alţii (gospodine, elevi şi studenţi) cu 28,5%. Este mică ponderea celor care sunt gospodari ca ocupaţie principală (7,6%) şi cea a întreprinzătorilor (6,4%).

Sunt semnificative deosebirile regionale: în satele tradiţional agricole, aflate departe de centrele urbane, sunt mai mulţi gospodari agricoli, dar şi acolo doar 11,4%, pe când în satele apropiate de centru ponderea acestora este extrem de mică (2,6%).

Întreprinzători se găsesc în număr mai mare în satele apropiate de centrele industriale aflate în declin (9,9%) şi se poate presupune că aceste întreprinderi au luat naştere din necesitate; în satele aflate departe de centre, ponderea întreprinderilor este foarte redusă (3,1%).

Producţia agricolă, ca formă de ocupare a forţei de muncă Dintre gospodăriile examinate, 10% nu posedă pământ; această pondere este aproape de două ori mai mare (18,4%)

în satele apropiate de centru. Situaţia structurii proprietăţii de pământ se caracterizează prin următoarele: în eşantionul studiat, raportul

proprietăţilor de peste 10 ha este de 4%, pe când al celor de sub 3 ha este de 64,8%. Faptul că în satele apropiate de centrele industriale aflate în declin peste 50% din gospodării sunt sub 1 ha arată clar că aici agricultura nu poate servi drept leac împotriva şomajului.

În privinţa dezvoltării pieţei funciare, datele relevă următoarele: după 1989, a început să funcţioneze piaţa funciară, în mare parte pe bază de înţelegeri nelegalizate. Terenurile care şi-au schimbat proprietarul au fost, în majoritatea cazurilor (68%), de sub 1 ha. În esenţă, procesul concentrării terenurilor nu a pornit încă, ceea ce este explicabil în situaţia dată a economiei naţionale, când salariaţii navetişti şi proprietarii orăşeni sunt ameninţaţi atât de inflaţia ridicată, cât şi de coşmarul şomajului.

Modul de cultivare a pământului diferă pe regiuni. O parte însemnată din proprietari (91,1%) îşi lucrează pământul sau o parte din el, dar, unde este posibil, proprietarii vârstnici dau pământul în arendă sau îl lasă în paragină. Mai ales în satele aflate la distanţă mare de centru, raportul celor care nu-şi lucrează o parte din pământ a fost mare (27,8%).

Înzestrarea cu maşini a gospodăriilor agricole s-a caracterizat prin următoarele date: 82% din gospodari nu dispuneau de maşini agricole. În satele tradiţional agricole, situaţia a fost puţin mai favorabilă (71,5%), dar în satele aflate în situaţia cea mai critică, cele din apropierea centrelor industriale aflate în declin, 92,3% din gospodării au fost lipsite de orice utilaj mecanic. Studiul corelaţiei între mărimea proprietăţii şi înzestrarea cu utilaje arată că 50,5% din gospodăriile de peste 7 ha posedă maşini, iar la cele de peste 11 ha acest raport este de 77,5%.

Structura producţiei este diversificată: 57% din cei care se ocupă de agricultură cultivă mai mult de cinci feluri de produse vegetale, aproape 50% produc mai mult de cinci produse animale. În satele apropiate de centru, respectiv în

63

cele din apropierea centrelor industriale în declin, unde se produce mai mult pentru piaţă decât pentru consumul propriu, ponderea producătorilor specializaţi pentru un produs sau două este destul de mare (17,7%, respectiv 15,5%).

Orientarea spre piaţă a gospodăriilor este slabă: ponderea acelor producători agrari care au valorificat în mod regulat, respectiv al căror venit bănesc rezultat din valorificarea produselor agrare este de cel puţin 50% din venitul total, nu atinge nici 10% în media ultimilor zece ani. Orientarea spre autoaprovizionare este o caracteristică generală a satelor ardeleneşti. În anul 1995, aproape jumătate dintre gospodari au semnalat că au putut vinde uşor produsele, dar o treime au relatat că a avut dificultăţi serioase de valorificare. Într-o proporţie mai mare (58,2%) au întâmpinat greutăţi locuitorii satelor apropiate de oraş, mai ales în ceea ce priveşte cartofii şi vinul.

În structura dată, cu proprietăţi mici, mecanizare slabă şi orientată mai ales spre autoaprovizionare, agricultura din Ardeal poate asigura azi traiul pentru relativ puţine persoane. Producţia agrară a marii majorităţi a populaţiei are importanţă mai ales în privinţa autoaprovizionării şi a funcţiei de întregire a veniturilor. Acum, în perioada tranziţiei, agricultura mai are şi un rol în ocuparea forţei de muncă, dar aceasta înseamnă în primul rând ocupare în timp parţial.

Situaţia angajaţilor În satele studiate, 40,2% din cei întrebaţi sunt în prezent salariaţi sau au fost angajaţi anterior, iar acum sunt şomeri.

Datele referitoare la angajaţii din prezent sau din trecut (necuprinzându-i pe pensionari) caracterizează ocupaţia forţei de muncă rurale în prezent, dar ele prevestesc în mare măsură şi viitorul apropiat. Studiul mai aprofundat al condiţiilor de muncă ale angajaţilor a permis elucidarea unor fapte importante.

În 50% din cazuri, locul angajării este identic cu localitatea de domiciliu; dar se observă abateri însemnate, în funcţie de tipul regiunii. Astfel, 53,5% din angajaţii cu domiciliul în satele apropiate de centre de judeţ sau în cele apropiate de centrele industriale în declin fac naveta în oraşul apropiat, pe când navetiştii din satele îndepărtate reprezintă doar 9% din cei angajaţi.

Marea majoritate a salariaţilor (93,3%) lucrează în timp complet; ocuparea în timp parţial se observă în măsură mai însemnată (12,3%) numai în cazul satelor tradiţionale, situate departe de centru.

Aproape 40% din angajaţi lucrează în întreprinderi cu un efectiv de sub 25 de persoane. În întreprinderile mijlocii, cu 26-200 de persoane, lucrează 30% din salariaţii rurali; la fel, şi raportul celor din întreprinderile cu peste 200 de lucrători este de 30%. Deosebit de mare (43,7%) este ponderea celor care lucrează în întreprinderi mari în rândul navetiştilor din satele apropiate de centru. Studierea întreprinderilor după numărul angajaţilor este importantă, deoarece accelerarea privatizării va atrage după sine un şomaj mai pronunţat în rândul întreprinderilor mai mari.

Numai 12% din salariaţi lucrează în întreprinderi agricole (asociaţii, întreprinderi agricole de stat); acest raport este de aproape 20% în satele aflate departe de centru şi de 8% în cazul celorlalte două tipuri de localităţi. 31-52% din angajaţi lucrează în întreprinderi neagricole, în funcţie de aşezarea satului.

După apartenenţa la o ramură economică a întreprinderii, cei mai mulţi angajaţi rurali lucrează în administraţie, sănătate, învăţământ (19,2%), în industria textilă şi în cea alimentară (18,5%), în agricultură şi silvicultură, respectiv în întreprinderi de industrie grea (14,7%). Se observă diferenţe însemnate în funcţie de tipul regiunii; de exemplu, din satele apropiate de centru, 43% din angajaţi lucrează în întreprinderi de industrie uşoară, respectiv grea.

Situaţia şomajului Studiul a făcut posibilă o apreciere de ansamblu asupra şomajului. La 53,3% din cei care se declarau şomeri, durata

şomajului a fost de peste 27 de luni, iar la 22,8% din ei această durată a fost de 10-27 de luni, ceea ce denotă deja şomaj structural. Diferenţele după tipul regiunii sunt foarte mari; astfel, cei care sunt şomeri de mai mult de 10 luni reprezintă 86,5% din totalul şomerilor în satele aflate departe de centru, 73,2% în cele apropiate de centrele industriale în declin şi aproximativ 57% în localităţile apropiate de centru. Aceste date nu se referă la şomerii înregistraţi, ci la cei care se declară şomeri.

Am încercat să aflăm ce ar face actualul angajat dacă şi-ar pierde serviciul, respectiv cum apreciază şansele sale. Atitudinea persoanelor este optimistă: 58% speră că ar găsi un post şi numai 33,3% se tem că ar rămâne şomeri pe timp îndelungat. Din răspunsurile date la întrebarea: ce sacrificii şi-ar asuma în caz de şomaj?, reiese că mobilitatea geografică este la nivel redus, doar 7,4% fiind dispuşi să se mute. Acest raport diferă şi în funcţie de zonă; astfel, din satele îndepărtate de centru s-ar muta doar 3,6%, pe când în satele apropiate de centru acest raport este de 12,9%. Din cei întrebaţi, 18% ar consimţi să-şi schimbe ocupaţia. Poate da de gândit faptul că numai 10% din potenţialii şomeri consideră ca o soluţie posibilă să devină întreprinzători. Independent de tipul zonei, numai puţini (4,4%) ar fi dispuşi să se angajeze la munci ocazionale în caz de şomaj. Atitudinea faţă de posibilitatea de a deveni întreprinzător a fost studiată şi în varianta în care s-a presupus că persoana respectivă ar putea obţine credit. Chiar şi în acest caz favorabil, mai puţin de 36% din cei întrebaţi ar iniţia o afacere; 27,4% se declară dezinteresaţi, 25,3% se tem de riscuri, iar ceilalţi sunt nehotărâţi, nu pot decide.

64

Întreprinzătorii rurali Cunoştinţele referitoare la angajaţi şi la realitatea din România prevestesc probabila creştere a şomajului rural. În

cazul că agricultura poate oferi doar ocupare în timp parţial, iar locul de muncă este incert, se prevede creşterea numărului de afaceri întemeiate din constrângerea asigurării unui loc de muncă.

În cele ce urmează, schiţăm o imagine a situaţiei întreprinzătorilor rurali în 1996. Am considerat ca întreprinzători pe toţi cei care au condus o fermă familială comercială, pe cei care au dus, ca ocupaţie principală sau secundară, respectiv ca pensionari, o activitate pe care primăria locală a ţinut-o în evidenţă, precum şi pe managerul sau coproprietarul unei societăţi comerciale private, înmatriculate în registrul comercial al camerei de comerţ. În eşantionul întreg, cuprinzând 1.119 gospodării, au figurat doar 114 întreprinzători, deci 10,2%. Ponderea este mai mică (7,1%) în satele îndepărtate de centru şi mai mare (12%) în cele mai apropiate de centre orăşeneşti. Am încercat să aflăm ce fel de persoane au devenit întreprinzători, respectiv ce ocupaţie au avut anterior întreprinzătorii. A reieşit că 49-62% din ei nu au fost anterior agricultori, ci, în majoritatea lor, muncitori calificaţi. În ceea ce priveşte locul întreprinderii, în aproape 80% din cazuri acesta este localitatea unde întreprinzătorul are domiciliul, iar în 15% din cazuri oraşul apropiat. Domeniul activităţii este, în mare parte, comerţul (42%), producţia agricolă (27,7%), respectiv alte ramuri productive şi servicii (23,2%); mai rar transportul, serviciile hoteliere, alimentaţia publică. Nu se observă diferenţe pronunţate privind tipul zonei, deşi ponderea comerţului este mai mare în satele aflate departe de centru (56%) decât în cele apropiate (31,8%). În satele îndepărtate numai 16% din întreprinzători se ocupă cu agricultura, pe când în cele apropiate de centrele industriale în declin acest raport este dublu. În acest ultim tip zonal, ponderea întreprinderilor din transport, servicii hoteliere, alimentaţie publică este mai mică (2,3%), pe când în satele îndepărtate de centru această pondere este de 8%.

Un indiciu important pentru ocuparea forţei de muncă rurale este numărul locurilor de muncă create de întreprinderile care au luat naştere. Din anchetă a reieşit că în aceste întreprinderi se lucrează mai ales cu membrii de familie şi cu rudele (58,9%), aproape 20% dintre întreprinzători lucrează singuri şi numai 29,5% angajează şi forţă de muncă străină. Diferenţa între zone este relativ mare: în satele îndepărtate de centru, 28% din întreprinzători lucrează singuri, faţă de 11,6% în satele apropiate de centrele industriale aflate în recesiune. Perspectiva înfiinţării unor noi locuri de muncă este neglijabilă; 65% din întreprinzători nu au asemenea planuri şi numai 2% ar dori să creeze în viitor mai mult de 10 noi locuri de muncă. În 55% din cazuri, profitul întreprinderii este folosit pentru consumul familiei; 32% doresc lărgirea activităţii şi numai 2,7% vor să înceapă o activitate nouă. În această privinţă, diferenţele zonale nu sunt semnificative.

O treime din populaţia rurală consideră că întreprinzătorii sunt oameni descurcăreţi, dar 23% sunt de părere că aceştia „au recurs la mijloace necinstite”. Aproximativ 8% cred că afacerile au constituit un refugiu pentru unii care s-au temut de şomaj. Datele arată că în zonele îndepărtate de centru părerea despre întreprinzători este mai favorabilă.

Părerile despre strategia de dezvoltare a satelor Majoritatea persoanelor întrebate (60,7%) consideră că principala cale a dezvoltării agriculturii este subvenţionarea

de către stat. La fel, ele solicită sprijin de la stat pentru îmbunătăţirea infrastructurii (30,75), precum şi pentru micii întreprinzători (23,9%). Relativ mulţi (27,3%) consideră că ar fi importantă o mai mare autonomie financiară, pentru ca oamenii să-şi poată investi banii în localitate. În medie, 7,1% acceptă soluţia atragerii capitalului străin, vânzarea terenurilor pentru străini, dar mai puţin de 5% acceptă vânzarea uzinelor locale străinilor. Asupra politicii de dezvoltare rurală, părerile prezintă şi diferenţe zonale. Subvenţionarea agriculturii de către stat este solicitată cel mai mult în satele de lângă centrele industriale aflate în declin (76,2%) şi mult mai puţin în satele îndepărtate de centru (51,8%), unde agricultura reprezintă baza vitală a majorităţii locuitorilor. Vânzarea terenurilor către străini este aprobată de 11,6% din locuitorii satelor îndepărtate şi numai de 4,6% în satele apropiate de centrele industriale în declin.

Subiecţii au fost întrebaţi: pe ce cred ei că se poate baza dezvoltarea satului lor? Cei mai mulţi au considerat ca bază de dezvoltare resursele naturale (54,2%) şi faptul că satul ar putea fi atrăgător pentru întreprinzători. În satele îndepărtate, 15,3% din cei întrebaţi nu aveau nici o părere privind viitorul satului lor.

Am studiat şi sistemul organizaţiilor, asociaţiilor profesionale, politice etc. din mediul rural. În eşantionul de 1.119 gospodării, am găsit 2,7% membri ai unor organizaţii profesionale, 2,6% membri ai vreunei asociaţii, societăţi şi 11,1% membri ai vreunui partid.

Concluzii • Rezultatele investigaţiei arată că la nivelul satelor nu pot fi aplicate măsuri unitare de dezvoltare rurală.

Schimbările au accentuat polarizarea atât în sate, cât şi între sate. Simptomele sărăciei se prezintă mai intens la unele categorii demografice şi etnice, astfel la bătrânii incapabili de muncă şi la o parte a romilor. S-a format un segment al populaţiei rurale – parţial şi în categoria de vârstă activă – care nu este capabil să se integreze în piaţa forţei de muncă, deci necesită ajutor social. Şi printre sate se găsesc unele cu o infrastructură tehnică şi socială atât de slabă, încât nu sunt capabile să demareze dezvoltarea prin forţe proprii.

• Reprivatizarea terenurilor cooperatiste a creat o agricultură de mici gospodării de subzistenţă şi numai în mică măsură s-au format exploataţii agricole viabile.

65

• Puterea de cumpărare a populaţiei rurale a scăzut, mulţi s-au profilat pe autoaprovizionare, ceea ce nu favorizează, dimpotrivă, frânează formarea şi întărirea întreprinderilor săteşti nonagricole şi producerea venitului auxiliar.

• Mecanismele economiei de piaţă, instrumentele politicilor agrare pot influenţa numai în mică măsură gospodăriile de subzistenţă, astfel că va fi nevoie de mult timp ca să se dezvolte exploataţii agricole competitive.

• O mare parte din populaţia rurală evită riscurile, nu are mentalitate de antreprenor, se teme de afacere, chiar dacă i se oferă împrumut avantajos.

• Demararea privatizării impune noi poveri de ocupare a forţei de muncă pe spatele agriculturii, ceea ce încetineşte procesul concentrării terenurilor, formarea unor gospodării viabile.

• Ideile strategice referitoare la dezvoltarea rurală nu sunt încă formulate în mod realist, cei mai mulţi mai aşteaptă, în principal, sprijin centralizat.

• Nivelul scăzut de colaborare dintre gospodarii din sate şi lipsa aproape totală de organizaţii profesionale împiedică organizarea mai eficientă a producţiei; mai ales aprovizionarea şi desfacerea devin astfel mult mai costisitoare.

• Părerea celor care trăiesc la sat despre viaţa lor este diferită în funcţie de zone. Ponderea celor nemulţumiţi este mult mai mică în satele agricole tradiţionale, unde efectul şomajului este mai puţin resimţit şi oamenii se simt mai în siguranţă.

• Dintre locuitorii satului, cei mai nemulţumiţi sunt tinerii, mai ales cei cu pregătire profesională inferioară, care cu greu găsesc loc de muncă în oraş, iar munca agricolă nu le place.

• Ponderea celor mulţumiţi este relativ mare în rândul întreprinzătorilor şi al pensionarilor, care desfăşoară şi activitate de producţie agricolă, cu scopul de a realiza venituri suplimentare, precum şi pentru autoaprovizionare.

Din studiu reiese că, deşi grijile de ocupare a forţei de muncă rurale se prezintă altfel în diferitele zone, este o caracteristică comună faptul că, din cauza dimensiunilor reduse, exploataţiile agricole pot asigura producătorilor agricoli doar ocupare în timp parţial şi venituri modeste. Constituie probleme ponderea scăzută a întreprinderilor şi nesiguranţa crescândă a locurilor de muncă ale actualilor angajaţi. Satul care în prima jumătate a anilor '90 era speranţa garantării unei existenţe pentru navetiştii disponibilizaţi, precum şi pentru urmaşii foştilor proprietari care s-au reîntors de la oraş, este acum tot mai puţin capabil să suporte noi poveri de ocupare, chiar şi pe termen scurt. Rata oficială relativ scăzută a şomajului rural ascunde un şomaj latent în creştere, deci dezvoltarea ruralului poate fi realizată pe termen lung numai prin asigurarea ocupării forţei de muncă în afara agriculturii.

Situaţia actuală a satelor, caracterizată prin scăderea posibilităţilor de a ocupa forţa de muncă în agricultură şi prin numărul redus al locurilor de muncă în activităţi nonagricole, este o piedică în calea realizării unei politici agrare mai eficiente, mai ales în condiţiile creşterii şomajului urban. Noua politică agricolă, direcţionată spre creşterea competitivităţii produselor agricole româneşti, prin mărirea eficienţei producţiei agricole, pe calea formării unor structuri de proprietate şi de exploataţie viabile, ar accentua scăderea capacităţii de întreţinere a agriculturii, ar mări şomajul din mediul rural. Din această cauză, va fi nevoie de stimularea în mediul rural a producţiei industriale, de dezvoltarea comerţului, a serviciilor, a turismului rural etc.

3.3. PROGRESUL TEHNIC ÎN AGRICULTURĂ

Prin tehnică de producţie se înţelege combinarea diferitelor resurse pentru realizarea producţiei. Se vorbeşte despre progres tehnic atunci când randamentul mediu al consumurilor de resurse creşte. Progresul tehnic înseamnă modificarea naturii funcţiei de producţie, în sensul că acelaşi consum de resurse conduce la un nivel mai ridicat de producţie. Se deosebesc două tipuri de progres tehnic: 1. neutru, când raportul de combinare a resurselor rămâne acelaşi, adică rata marginală de substituire (MRS) nu se schimbă; 2. progresul tehnic nu este neutru în cazul în care MRS se modifică. În ambele situaţii, se presupune că raportul de preţuri ale resurselor rămâne constant.

La nivelul exploataţiilor agricole, analiza comparativă a progresului tehnic este greu de realizat. În principiu, fermierii aplică metode tehnologice noi numai dacă acestea contribuie la creşterea rentabilităţii fermei. Formele concrete ale dezvoltării tehnologice se concretizează în:

• achiziţionări de input-uri noi (seminţe, pesticide etc.); • consum mai mare din anumite resurse variabile (de ex. îngrăşăminte chimice); • investiţii de mecanizare etc. Dezvoltarea biologică se concretizează în creşterea cantitativă şi calitativă a producţiilor medii. Dezvoltarea

mecanică realizează înlocuirea forţei de muncă cu capital, asigurând creşterea productivităţii muncii, fără să conducă – în general – şi la creşterea producţiilor medii. Dezvoltarea tehnică, adică combinarea unor noi resurse de producţie, apare ca riscantă pentru fermieri, deoarece lipsa de experienţă poate să conducă la erori care ar afecta producţia. Astfel,

66

de exemplu, utilizarea unui pesticid necunoscut este nu numai costisitoare, dar şi riscantă pentru un fermier. Apare o contradicţie, în sensul că metodele noi (irigarea, aplicarea pesticidelor etc.) reduc, de fapt, riscurile de producţie, dar recunoaşterea acestui fapt necesită schimbarea mentalităţii, ceea ce implică însă un timp mai îndelungat.

În agricultura tradiţională se aplică o tehnologie simplă, chiar primitivă, dar care a fost utilizată de multe generaţii, deci fiabilitatea sa este verificată. Cauzele stagnării tehnologice în ţările în curs de dezvoltare pot fi următoarele (S. Ghatak, K. Ingersent, 1984):

• lipsa unei soluţii tehnologice alternative adecvate; • ignoranţa fermierilor privind metodele mai avansate; • lipsa motivaţiei fermierului, datorită costului şi riscului adoptării unei tehnologii noi; • limite în aprovizionarea cu input-urile necesare. Pentru fermierii de subzistenţă din ţările în curs de dezvoltare este adecvată o tehnologie agricolă care se

caracterizează prin costuri reduse, simplitate tehnică şi cu capacitatea de a mări productivitatea muncii, fără eliminarea semnificativă a necesarului de muncă. Limitele extinderii progresului tehnic sunt: nivelul educaţional relativ redus al producătorilor agricoli; lipsa receptivităţii pentru idei şi cunoştinţe noi şi, mai ales, lipsa canalelor de comunicare, care ar permite transmiterea noilor informaţii. Izolarea geografică relativă şi densitatea mai mică a populaţiei rurale măresc costul dezvoltării infrastructurii de comunicaţii, ceea ce îngreunează dezvoltarea unui sistem de consultanţă. Alte obstacole în calea introducerii unei tehnologii noi sunt dificultăţile de procurare a input-urilor, cum ar fi seminţele, îngrăşămintele, pesticidele, echipamentele pentru irigaţii etc.

Progresul tehnic în agricultură are anumite caracteristici specifice (L.G. Reynolds, 1975): • Generarea progresului tehnic în agricultură trebuie să fie de responsabilitate publică, deoarece majoritatea

exploataţiilor agricole sunt mici şi cu resurse financiare limitate, iar sarcina cercetării agricole nu şi-o pot asuma nici măcar unităţile agricole mai mari. În agricultură, posibilitatea preluării rezultatelor de cercetare ale ţărilor dezvoltate este posibilă doar în măsură limitată, deoarece tehnologia de producţie depinde în mare măsură de condiţiile concrete de sol, de climă etc., deci este necesară cercetarea locală (laboratoarele de cercetare, staţiunile experimentale, pregătirea specialiştilor etc.). Dacă o inovaţie este profitabilă şi sunt disponibile input-urile necesare, inclusiv sursele de finanţare, atunci este garantată difuzia rapidă a progresului tehnic.

• Progresul tehnic în agricultură are implicaţii directe asupra folosirii anumitor factori de producţie. Astfel, inovaţia mecanică conduce la economisire în utilizarea forţei de muncă, iar inovaţia biologico-chimică conduce la economisire relativă de teren agricol şi la folosirea mai accentuată a forţei de muncă . Cercetarea este orientată, de regulă, în direcţia economisirii acelei resurse al cărei preţ este crescător.

• În agricultură, progresul tehnic se concretizează, de regulă, într-un nou tip de input: seminţe, varietate de rase, îngrăşăminte chimice, pesticide, utilaj etc. Raportul între preţul noului input şi cel al produsului agricol, precum şi accesibilitatea fizică a noului produs la locul şi la timpul potrivit condiţionează introducerea rapidă şi extinsă a rezultatului progresului tehnic. Evident, producătorii mai mari, cu posibilităţi financiare adecvate, sunt cei care beneficiază în primul rând de avantajele progresului tehnic.

• Utilizarea noilor rezultate ale progresului tehnic impune, de regulă, investiţii complementare: construirea de noi fabrici de îngrăşăminte chimice şi de pesticide, respectiv alte input-uri, investiţii pentru dezvoltarea infrastructurii de transport, de stocare, de prelucrare. Utilizarea soiurilor de randamente superioare necesită extinderea sistemului de irigare etc.

• Inovaţiile în domeniul biologic-chimic conduc, în general, la creşterea consumului de forţă de muncă pe unitate de suprafaţă. Metodele tradiţionale aplicate în ţările în curs de dezvoltare se adaptează la relativa penurie de pământ şi de capital; ele sunt caracterizate prin nivelul redus al productivităţii pământului şi a muncii. Nivelul scăzut al veniturilor la fermele mici de subzistenţă este o consecinţă directă a productivităţii reduse a muncii. Sărăcia este preţul stagnării tehnologice în agricultura tradiţională.

3.4. EFICIENŢA UTILIZĂRII RESURSELOR

Analiza eficienţei economice în agricultură impune definirea aparte a conceptelor de eficienţă tehnică, eficienţă de alocare, eficienţă economică (M.J.Farrell, 1957).

Sunt considerate tehnic eficiente toate acele combinaţii de resurse care se situează pe diferite izocuante, exprimând nivelul producţiei realizabile la tehnologia actuală de producţie, cu disponibilităţile de resurse.

Eficienţa de alocare impune ca resursele să fie combinate în acelaşi raport ca şi preţurile lor relative (dreapta de izocost).

Combinarea eficienţei tehnice şi alocative defineşte eficienţa economică, care se atinge în acel punct în care dreapta de izocost este tangentă la izocuantă.

67

Micul fermier este sărac nu datorită utilizării ineficiente a resurselor sale, ci datorită felului şi volumului de resurse disponibile, respectiv accesibile pentru el. El realizează cu resursele existente o eficienţă alocativă, deci pentru mărirea producţiei şi, în mod implicit, a veniturilor devine necesară îmbunătăţirea tehnologiei de producţie.

Schimbările tehnologice implică modificări tehnice şi instituţionale. În agricultură, lipsa relativă a resurselor (exprimată prin modificări de preţuri ale acestora), în special privind pământul şi forţa de muncă, generează cerere pentru inovare tehnologică, pentru a facilita substituirea factorului mai costisitor cu un alt factor mai ieftin. Astfel, de exemplu, într-o economie în care forţa de muncă este scumpă, apare tendinţa de dezvoltare a unor maşini şi echipamente care pot substitui capitalul uman.

În cazul unei economii unde pământul este relativ deficitar, există o cerere pentru dezvoltare tehnologică, care măreşte producţia medie (îngrăşăminte chimice, irigaţii, seminţe de înalt randament etc.), adică tehnici care pot compensa lipsa de pământ. Dezvoltarea unor soiuri sau varietăţi de plante care răspund mai bine la aplicarea îngrăşămintelor şi orice reducere în preţul îngrăşămintelor vor avea un impact major atât asupra consumului de îngrăşăminte, cât şi asupra producţiei medii. Modificările în preţurile factorilor oferă un ghid orientativ privind noile tendinţe în dezvoltarea tehnologică.

De exemplu, dezvoltarea agriculturii în SUA şi în Japonia în perioada 1880-1960 s-a realizat în acelaşi ritm de creştere, dar cu diferite tehnologii şi combinaţii de factori. Astfel, creşterea producţiei agricole în SUA s-a bazat pe dezvoltarea mecanizării (reflectând lipsa relativă de forţă de muncă), pe când în Japonia în creşterea producţiei era dominantă tehnologia biologică orientată în direcţia ridicării producţiei medii (reflectând lipsa de pământ). Variaţiile în raporturile de factori (pământ/muncă, puterea maşinii/muncă şi îngrăşăminte/pământ) puteau fi explicate, în ambele ţări, prin schimbările în raporturile de preţuri ale acestor factori (Y.Hayami şi V.W. Ruttan, 1971).

3.5. ANEXE Tabelul 3.1.1. Situaţia fondului funciar la 31 decembrie 1994, pe categorii de folosinţe şi pe grupe de posesori:

Posesori Terenuri agricole

Total agricol Arabil Păşuni Fâneţe Vii Livezi

Total ţară 9338,0 3378,4 1493,7 298,4 289,0 14797,5 Domeniul public 394,1 2132,4 52,2 13,9 25,1 2617,8 din care: Ministerul Agriculturii 131,2 10,8 5,2 12,9 19,9 180,0 - primării 194,7 2063,6 19,3 0,5 2,7 2280,8 Domeniul privat total 8944,0 1246,0 1441,4 284,5 263,9 12179,8 - al statului 1440,2 181,3 51,0 64,6 70,9 1808,1 - particular 7503,7 1064,6 1390,4 219,8 193,1 10371,7 - gospodării individuale şi asociaţii simple 5737,7 1051,1 1380,0 197,9 183,5 8550,2

- S.C. agricole(L31/1991) 201,5 1,6 1,4 8,1 4,5 217,1 - Societăţi agricole (L36/1991) 1564,2 11,9 9,0 13,8 5,1 1604,0

După I. Bold – A. Crăciun, 1996, pp. 270 – 274

Tabelul 3.1.2. Modul de folosinţă a terenului agricol din 2001 în România (mii ha)

Specificare Total ţară din care

Domeniul privat Domeniul public+mixt Arabil 9370,4 8449,8 920,6 Patrimoniu viticol 259,1 219,2 39,9 Patrimoniu pomicol 231,8 183,6 48,2 Pajişti naturale 4962,1 4512,4 449,7 din care: – păşuni naturale 3432,1 3027,6 404,5 – fâneţe naturale 1530,0 1484,8 45,2 Total agricol 14798,9 13345,1 1453,8 din care irigat 2258,0 1845,6 412,4

Sursă: Date statistice (Agr 2a) – MAAP

68

O imagine globală despre valoarea de circulaţie a terenurilor agricole în preţurile anului 1995 este dată în tabelul următor (Gh. Timariu, 1996):

Tabelul 3.1.3. Evaluarea fondului funciar agricol din 1995 în România

Clasa de calitate Arabil (mii ha) % Preţul

(mii lei/ha) Total

(miliarde lei) I 790 8,4 7.900 6.241 II 3.492 37,3 7.100 24.793 III 2.209 23,7 6.900 15.242 IV 1.937 20,7 5.400 10.460 V 920 9,9 3.100 2.852 Total arabil 9.338 100 6.400 59.588 Vii 298 - 20.000 5.960 Livezi 289 - 8.000 2.312 Păşuni 3.379 - 1.000 3.996 Fâneţe 1.494 - 2.000 2.996 Total agricol 14.998 - 5.000 74.235

Aprecierea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole s-a făcut prin capitalizarea arendei, iar arenda a fost

considerată egală cu renta. Renta se estimează ca o cotă de 20-30 % din profit (calculat din media a 4-5 culturi). Astfel, preţul pământului a fost estimat după formula:

100⋅=dobânda

rentap p

Valoarea medie de circulaţie a terenurilor agricole a fost în 1999 de 12,8 milioane de lei/hectar, din care pentru:

Terenurile arabile : 12,1 milioane lei/ha Vii : 92,0 milioane lei/ha Livezi : 91,7 milioane lei/ha Păşuni : 5,1 milioane lei/ha Fâneţe : 5,7 milioane lei/ha (M. Popescu, 2000) În 2000 valoarea medie de circulaţie a terenurilor a fost de 56 milioane lei/ha în intravilan şi 7 milioane lei/ha în extravilan. (Sursă MAA)

Tabelul 3.1.4. Valoarea de piaţă şi renta suprafeţelor agricole în ţările UE(1995)

Ţara Natura suprafeţei

Valoarea de piaţă (ECU/ha)

Ritmul anual de variaţie

1995/1979 (%)

Renta (ECU/ha)

Raportul rentă/valoare de

piaţă (%) Germania agricolă 17.173 -2,5 249,23 1,45 Franţa arabilă 3.080 -5,4 121,38 3,9 Grecia irigată

neirigată arabilă

12.212 4.786

–

-1,51 –8,41

–

408,48

3,35 Suedia agricolă 1.179 -1,61 87,87 7,45

1: 1995/1994 Sursa: (The Agricultural Situation in the European Union, 1996 Report), după Tab. 3.3.8. şi 3.3.9

69

Tabel 3.2.1. Distribuţia populaţiei, după participarea la activitatea economică şi pe grupe de vârstă, la nivel naţional şi în mediul rural (1996, 2000)

Unitatea de măsură Anii Total 15-24 ani 25-34 ani 35-49 ani 50-64 ani

65 ani şi

peste Populaţie de 15 ani şi peste

Total Mii pers. 1996 18095 3793 3207 4674 3660 2761 2000 18317 3632 3601 4503 3605 2975

Rural Mii pers. 1996 8290 1729 1264 1642 1965 1690 2000 8207 1539 1537 1550 1786 1794

Pondere rural % 1996 45,8 45,6 39,4 35,1 53,7 61,2

2000 44,8 42,4 42,7 34,4 49,5 60,3 Populaţia activă

Total Mii pers. 1996 11726 1894 2746 4069 2119 898 2000 11585 1566 3041 3829 2086 1063

Rural Mii pers. 1996 5793 1059 1062 1408 1425 840 2000 5911 869 1303 1343 1385 1011

Pondere rural % 1996 49,4 55,9 38,7 34,6 67,2 93,5

2000 51,0 55,5 42,8 35,1 66,4 95,1 Rata de activitate (1)

Total % 1996 64,8 49,9 85,6 87 57,9 32,5 2000 63,2 43,1 84,5 85,0 57,8 35,7

Rural % 1996 69,9 61,2 84 85,7 72,5 49,7 2000 72,0 56,5 84,8 86,6 77,5 56,4

Persoane ocupate

Total Mii pers. 1996 10935 1512 2550 3891 2086 896 2000 10764 1275 2804 3587 2034 1063

Rural Mii pers. 1996 5546 914 1004 1373 1415 840 2000 5725 786 1244 1308 1376 1011

Pondere rural % 1996 50,7 60,4 39,4 35,3 67,8 93,8

2000 53,2 61,6 44,4 36,5 67,6 95,1 Rata de ocupare (2)

Total % 1996 60,4 39,9 79,5 83,2 57,0 32,5 2000 58,8 35,1 77,9 79,7 56,4 35,7

Rural % 1996 66,9 52,9 79,4 83,6 72 49,7 2000 69,8 51,1 80,9 84,4 77,0 56,4

Şomeri BIM

Total Mii pers. 1996 791 383 196 178 33 - 2000 821 292 237 242 51 -

Rural Mii pers. 1996 248 145 58 35 9,6 - 2000 186 83 59 34 9 -

Rata şomajului(3)

Total % 1996 6,7 20,2 7,1 4,4 1,6 0,1 2000 7,1 18,6 7,8 6,3 1,6 0

Rural % 1996 4,3 13,7 5,5 2,5 0,7 0 2000 3,1 9,6 4,5 2,6 0,6 0

Sursa: Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO),iulie 1997, 2000 CNS – România (1) Ponderea populaţiei active în populaţia de peste 15 ani

(2) Ponderea populaţiei ocupate în populaţia de peste 15 ani (3) Ponderea şomerilor BIM în populaţia activă

70

Tabel 3.2.2. Distribuţia populaţiei, după statutul profesional pe ramuri, pe total, în mediul rural (1996, 2000)

Uni-tatea de măsură

Anii

Popu-laţia

activă totală

Grupe de ocupaţie Şomeri BIM care au încetat să lucreze

de cel puţin 8 ani sau

încă nu au lucrat

Salariat

Patron

Lucrător pe cont propriu

Lucrător familial neremu-

nerat

Membru al unei

soc. agr. sau coope-

rative

Total rural Mii pers. 1996 2000

5793 5911

2000 1576

24 25

1920 2204

1657 1986

58 39

136 81

Agricultură

Mii pers. 1996 2000

3772 4260

262 161

1815 2092

1640 1969

55 37

% 1996 2000

65,1 72,1

13,1 10,2

94,5 94,9

99,0 99,1

94,8 94,9

Silvicultură, exploatare fores-tieră şi economia

vânatului

Mii pers. 1996 2000

46 40

40 35

4

3,8

% 1996 2000

0,8 0,7

2,0 2,2

0,2 0,2

Piscicultură şi pescuit

Mii pers. 1996 2000

10 7,5

9 6,1

% 1996 2000

0,2 0,1

0,5 0,4

Industria extractivă

Mii pers. 1996 2000

126 93

126 93

% 1996 2000

2,2 1,6

6,3 5,9

Industria de prelucrare

Mii pers. 1996 2000

642 507

597 469

3,3 3,8

34,5 29,7

6,3 3,7

% 1996 2000

11,1 8,6

29,9 29,8

13,8 15,2

1,8 1,3

0,4 0,2

Energie electrică şi termică, gaze şi

apă

Mii pers. 1996 2000

58 42

58 42

% 1996 2000

1,0 0,7

2,9 2,7

Construcţii Mii pers.

1996 2000

165 119

146 100

17,4 17,6

% 1996 2000

2,8 2,0

7,3 6,3

0,9 0,8

Comerţ Mii pers.

1996 2000

207 190

164 147

16,5 16,7

22,2 19,5

3,9 6,4

% 1996 2000

3,6 3,2

8,2 9,3

68,8 66,8

1,2 0,9

0,2 0,3

Hoteluri şi restaurante

Mii pers. 1996 2000

34 32

30,5 28,2

% 1996 2000

0,6 0,5

1,5 1,8

Transport şi depozitare

Mii pers. 1996 2000

147 105

132 86

12,1 14,9

3,4 0,2

% 1996 2000

2,5 1,8

6,6 5,5

0,6 0,7

Poştă şi telecomunicaţii

Mii pers. 1996 2000

33 32

33 32

% 1996 2000

0,6 0,5

1,7 2,0

71

Administraţie publică

Mii pers. 1996 2000

148 150

148 149

% 1996 2000

2,6 2,5

7,4 9,5

Învăţământ, sănătate şi

asistenţă socială

Mii pers. 1996 2000

185 183

185 181

% 1996 2000

3,2 3,1

9,3 11,5

Activităţi financiare,

bancare, asigurări

Mii pers. 1996 2000

13 10,5

13 10,5

% 1996 2000

0,2 0,2

0,7 0,7

Alte activităţi ale economiei naţionale

Mii pers. 1996 2000

46,7 49,2

33,2 27,2

10,7 19,2

% 1996 2000

0,8 0,8

1,7 1,7

0,6 0,9

Şomeri (BIM) care au încetat să

lucreze de cel puţin 8 ani

Mii pers. 1996 2000

4,5 5,7

4

5,7

% 1996 2000

0,1 0,1

2,9 7,0

Şomeri (BIM) care nu au lucrat

niciodată

Mii pers. 1996 2000

131,5 75,6

131

75,6

% 1996 2000

2,3 1,3

96,3 93,3

Sursa : Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării(AMIGO), Iulie 1997, 2001 CNS – România

Tabel 3.2.3. Distribuţia populaţiei ocupate în mediul rural, după forma de proprietate a locului de muncă

Unitate de

măsură Anii Total

Din acestea

Agricultură Industria

prelucrătoare Comerţ

Populaţia activă în mediul rural

Mii pers. 1996 5793,4 3772,2 641,9 207,2 2000 5911,1 4259,6 506,7 189,9

Locul de muncă:

Proprietate publică Mii pers.

1996 1540,8 188,9 444,3 52,8 2000 617,6 68,4 104,6 11,5

% 1996 26,6 5,0 69,2 25,5 2000 10,5 1,6 20,6 6,1

Proprietate privată Mii pers.

1996 3981,9 3552,5 151,7 136,7 2000 4773,1 4114,4 285,7 156,0

% 1996 68,7 94,2 23,6 66,0 2000 80,8 96,6 56,4 82,2

Proprietate mixtă Mii pers.

1996 84,1 28,3 32,8 4,6 2000 164,7 31,5 86,7 6,4

% 1996 1,5 0,8 5,1 2,2 2000 2,8 0,7 17.1 3,4

Proprietate cooperatistă

Mii pers. 1996 36 2,3 13 13

2000 20,7 5,7 9,6

% 1996 0,6 0,1 2,0 6,3

2000 0,4 1,1 5,1

Altele Mii pers.

1996 14,5 2000 7,3

% 1996 0,3 2000 0,1

Sursa : Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării(AMIGO), Iulie 1997, 2000, CNS – România

72

Tabel 3.2.4. Distribuţia populaţiei active rurale în funcţie de ocupaţie

Unitatea de

măsură Ani Total

Din acestea

Agricultură Industria

prelucrătoare Comerţ

Populaţia activă totală în mediul rural

Mii pers. 1996 5793,4 3772,2 641,9 207,2 2000 5911,1 4259,6 506,7 189,9

După ocupaţie: Cadre de conducere

(în domeniile administrativ,

economic, politic)

Mii pers. 1996 44,4 3,4 5,3 19,5 2000 38,6 4,3 3,4 16,4

% 1996 0,8 0,1 0,8 9,4 2000 0,7 0,1 0,7 8,6

Specialişti intelectuali

Mii pers. 1996 73,2 8,4 6 2000 73,7 7,4 6,3

% 1996 1,3 0,2 0,9 2000 1,2 0,2 1,2

Cadre tehnice medii Mii pers.

1996 185,2 23,3 27 10,9 2000 155,3 12,9 15,4 8,9

% 1996 3,2 0,6 4,2 5,3 2000 2,6 0,3 3,0 4,7

Funcţionari Mii pers.

1996 80,5 5 10,9 3,8 2000 88,5 3,6 12,1 7,8

% 1996 1,4 0,1 1,7 1,8 2000 1,5 0,1 2,4 4,1

Lucrători în comerţ şi servicii

Mii pers. 1996 182,6 2,5 7,2 104 2000 177,5 3,7 96,1

% 1996 3,2 0,1 1,1 50,2 2000 3,0 0,7 50,6

Lucrători în agricultură şi silvicultură

Mii pers. 1996 3567,3 3544,1 2,7 2000 4071,3 4054,9 2,8

% 1996 61,6 94,0 0,4 2000 68,9 95,2 0,6

Meşteşugari, lucrători în întreţinere

Mii pers. 1996 640,9 31,4 348,2 27,1 2000 541,2 34,9 302,4 22,8

% 1996 11,1 0,8 54,2 13,1 2000 9,2 0,8 59,7 12,0

Alte categorii de ocupaţii

–din care:

Mii pers. 1996 883,2 154,1 234,6 40,8 2000 683,7 141,5 163,0 36,7

% 1996 15,2 4,1 36,5 19,7 2000 11,6 3,3 32,2 19,3

muncitori necalificaţi

Mii pers. 1996 283,5 34,8 72,4 26,5 2000 323,8 98,4 70,8 23,4

% 1996 4,9 0,9 11,3 12,8 2000 5,5 2,3 14,0 12,3

Şomeri (BIM) care au încetat să lucreze de cel puţin 8 ani sau nu

au lucrat niciodată

Mii pers. 1996 136 2000 81,2

% 1996 2,3 2000 1,4

Sursa: AMIGO, 1996, 2000

73

Tabel 3.2.5. Situaţia ocupării forţei de muncă, după tipul regiunii *

Tipul zonei

Sat tradiţional Sat de centru Sat de periferie industrială Total

1.Neangajaţi, neşomeri

255 67,1%

228 61,6%

232 62,9%

715 63,9%

2.Angajaţi 113 29,7%

129 34,9%

108 29,3%

350 31,3%

3.Şomeri 12 3,2%

12 3,2%

29 7,8%

53 4,7%

4.Nonrăspuns - 1 0,3% - 1

0,1%

Total 380 100%

370 100%

369 100%

1119 100%

Tabel 3.2.6. Structura populaţiei neangajate, fără statut de şomer, după tipul regiunii*

Tipul zonei Sat tradiţional Sat de centru Sat de periferie

industrială Total

1. Producători individuali 29 11,4%

6 2,6%

19 8,2%

54 7,6%

2. Întreprinzători particulari

8 3,1%

15 6,6%

23 9,9%

46 6,4%

3. Pensionari 142 55,7%

145 63,6%

124 53,4%

411 57,5%

4. Casnice şi alţi inactivi 76 29,8%

62 27,2%

66 28,5%

204 28,5%

Total 255 100%

228 100%

232 100%

715 100%

Tabel 3.2.7. Distribuţia gospodăriilor cu disponibil de pământ, după tipul regiunii*

Tipul zonei


1. Pământ propriu sau în arendă

360 94,7%

302 81,6%

344 93,2%

1006 89,9%

2. Nu au pământ în folosinţă

20 5,3%

681 8,4%

25 6,8%

113 10,1%

Total 380 100%

370 100%

369 100%

1119 100%

74

Tabel 3.2.8. Numărul şi ponderea gospodăriilor, după mărimea pământului în folosinţă şi după tipul regiunii*

Tipul zonei


1. Sub 1 ha 58 16,2%

124 41,0%

172 50,3%

354 35,4%

2. 2-3 ha 97 27,1%

85 28,2%

112 32,7%

294 29,4%

3. 4-6 ha 108 30,2%

62 20,6%

36 10,5%

206 20,6%

4. 7-10 ha 70 19,6%

24 8,0%

13 3,8%

107 10,7%

5. Peste 10 ha 25 7,0%

6 2,0%

9 2,6%

40 4,0%

Total 358 100%

301 100%

342 100%

1111 100%

Tabel 3.2.9. Mărimea terenului cumpărat pe piaţa liberă (după 1989), după tipul regiunii *

Tipul zonei


1. Sub 1 ha 13 92,9%

17 65,4%

45 64,3%

75 68,2%

2. 2-5 ha 1 7,1%

6 23,1%

19 27,1%

26 23,6%

3.Peste 5 ha - 31 1,5%

6 8,6%

9 8,2%

Total 14 100%

26 100%

70 100%

110 100%

Tabel 3.2.10. Modul de cultivare a pământului, după tipul regiunii *

Tipul zonei


1.Îl cultivă singuri 326 91,8%

256 87,1%

315 93,8%

897 91,1%

2. În folosinţa rudelor 29 8,2%

31 10,5%

13 3,9%

73 7,4%

3. Dat în arendă la gospodar(i) particular(i)

18 5,1%

15 5,1%

17 5,1%

50 5,1%

4.Dat în arendă la asociaţii, SRL- uri

5 1,4%

26 8,8%

30 8,9%

61 6,2%

5.Lăsat în paragină 79 22,2%

10 3,4%

5 1,5%

94 9,5%

Total proprietari de pământ*

355 100%

294 100%

336 100%

985 100%

* Pot fi mai multe moduri de cultivare, simultan.

75

Tabel 3.2.11. Înzestrarea gospodăriilor agricole cu maşini, după tipul regiunii *

Tipul zonei


1. Au maşini 103 28,5%

47 17,6%

26 7,7%

176 18,2%

2. Nu au maşini 259 71,5%

220 82,4%

3139 2,3%

792 81,8%

Total 362 100%

267 100%

339 100%

968 100%

Tabel 3.2.12. Dimensiunea gospodăriei şi înzestrarea ei cu maşini *

Dimensiunea gospodăriei

…-1 ha 2-3 ha 4-6 ha 7-10 ha 11-…ha Total

1. Au maşini 9 2,9%

25 8,8%

57 27,9%

53 50,5%

31 77,5%

175 18,5%

2. Nu au maşini 306 97,1

258 91,2%

147 72,1%

52 49,5%

9 22,5%

772 81,5%

Total 315 100%

283 100%

204 100%

105 100%

40 100%

947 100%

Tabel 3.2.13. Structura producţiei vegetale în gospodăriile agricole, după tipul regiunii *

Produse vegetale cultivate

Tipul zonei


1. 1-2 culturi 53 14,6%

52 16,4%

37 10,4%

142 13,7%

2. 3-4 culturi 104 28,7%

71 22,4%

92 25,8%

267 25,8%

3. 5-9 culturi 186 51,2%

169 53,3%

213 59,8%

568 54,8%

4. Mai mult de 9 culturi

16 4,4% - 8

2,2% 24

2,3%

5. Nu cultivă produse vegetale

4 1,1%

25 7,9%

6 1,7%

35 3,4%

Total 363 100%

317 100%

356 100%

1036 100%

76

Tabel 3.2.14. Structura producţiei animale în gospodăriile agricole *

Numărul speciilor crescute

Tipul zonei


1. 1-2 specii 30 8,2%

56 17,7%

55 15,5%

141 13,6%

2. 3-4 specii 62 17,1%

99 31,2%

184 51,7%

345 33,3%

3. 5-9 specii 233 64,2%

140 44,1%

105 29,5%

478 46,2%

4. Peste 9 specii 29 8,0%

4 1,2%

2 0,6%

35 3,4%

5. Nu se ocupă cu creşterea animalelor

9 2,5%

18 5,7%

10 2,8%

37 3,6%

Total 363 100%

317 100%

356 100%

1036 100%

Tabel 3.2.15. Orientarea spre piaţă a gospodăriilor în ultimii 10 ani, după tipul regiunii *

Tipul zonei Sat tradiţional Sat de centru Sat de periferie industrială Total

1. Nu se ocupă cu agricultura 8 2,1%

60 16,2%

15 4,1%

83 7,4%

2. Produc numai pentru consumul familiei

162 42,6%

224 60,5%

196 53,1%

582 52,0%

3. Vând ocazional câte puţin 162 42,6%

67 18,1%

115 31,2%

344 30,7%

4. Valorifică cu regularitate 30 7,9%

12 3,2%

29 7,9%

71 6,3%

5. Cel puţin jumătate din venituri provin din valorificarea produselor agricole

18 4,7%

7 1,9%

14 3,8%

39 3,5%

Total 380 100%

370 100%

369 100%

1119 100%

Tabel 3.2.16. Valorificarea produselor agricole destinate pieţei în 1995 (numai în gospodăriile care au produs şi pentru piaţă) *

Tipul zonei


1. Au valorificat toată producţia uşor 86 56,9%

41 33,6%

61 48,8%

188 47,2%

2. Au vândut tot, dar greu

27 17,9%

5 4,1%

16 12,8%

48 12,1%

3. Au vândut numai trei sferturi din producţie

10 6,6%

5 4,1%

6 4,8%

21 5,2%

4. Au reuşit să vândă doar mai puţin de jumătate

26 17,2%

65 53,3%

35 28,0%

126 31,6%

5. Nu au reuşit să vândă nimic 2 1,3%

6 4,9%

7 5,6%

15 3,8%

Total 151 100%

122 100%

125 100%

398 100%

77

Tabel 3.2.17. Numărul actualilor şi foştilor angajaţi (fără pensionari) *

Tipul zonei Sat tradiţional Sat de centru Sat de periferie industrială Total Angajaţi în prezent sau foşti angajaţi, dar nu pensionari

146 38,4%

142 38,4%

162 43,9%

450 40,2%

Total 380 100%

370 100%

369 100%

1119 100%

Tabel 3.2.18. Locul unde sunt (au fost) angajaţi *

Tipul zonei Sat tradiţional Sat de centru Sat de periferie industrială Total 1. În localitatea de domiciliu

101 69,2%

60 42,3%

64 39,5%

225 50,0%

2. În alt sat 32 21,9%

6 4,2%

15 9,3%

531 1,8%

3. La oraş 13 8,9%

76 53,5%

83 51,2%

172 38,2%

Total 146 100%

142 100%

162 100%

450 100%

Tabel 3.2.19. Numărul angajaţilor în unitatea respectivă *


1. Sub 25 72 49,7%

41 28,9%

63 39,4%

176 39,4%

2. 26 – 50 27 18,6%

16 11,3%

18 11,3%

61 13,6%

3. 51 – 200 19 13,1%

23 16,2%

32 20,0%

74 16,6%

4. 201 – 1000 22 15,2%

24 16,9%

23 14,4%

69 15,4%

5. Peste 1000 5 3,4%

38 26,8%

24 15,0%

67 15,0%

Total 145 100%

142 100%

160 100%

447 100%

Tabel 3.2.20. Caracterul întreprinderii *


1. Instituţie bugetară, publică 25 17,1%

34 23,9%

26 16,1%

85 18,9%

2. Unitate de stat neagricolă 45 30,8%

66 46,5%

84 52,2%

195 43,4%

3. Întreprindere particulară 32 21,9%

24 16,9%

23 14,3%

79 17,6%

4. Organism politico-social nonguvernamental

-

1 0,7%

1 0,6%

2 0,4%

5. Cooperativă industrială, comercială

16 11,0%

5 3,5%

13 8,1%

34 7,6%

6. Asociaţie agricolă 23 15,8%

6 4,2%

8 5,0%

37 8,2%

7. IAS, GOSTAT, AGROMEC 5 3,4%

6 4,2%

6 3,7%

17 3,8

Total 146 100%

142 100%

161 100%

449 100%

78

Tabel 3.2.21. Ramura economică în care este unitatea *

Tipul zonei


1. Agricultură şi silvicultură

41 28,1%

16 11,3%

19 11,8%

76 16,9%

2. Construcţii 6 4,1%

3 2,1%

7 4,3%

16 3,6

3. Poştă, telecomunicaţii

9 6,2%

11 7,7%

14 8,7%

34 7,6%

4. Comerţ 14 9,6%

9 6,3%

16 9,9%

39 8,7%

5. Industrie grea 14 9,6%

24 16,9%

28 17,4%

66 14,7%

6. Industrie textilă şi alimentară

20 13,7%

37 26,1%

26 16,1%

83 18,5%

7.Administraţie, sănătate, învăţământ, cultură

21 14,4%

31 21,8%

34 21,1%

86 19,2%

8. Servicii casnice, personale

2 1,4%

4 2,8%

11 6,8%

17 3,8%

9. Altele 19 13,0%

7 4,9%

6 3,7%

32 7,1%

Total 146 100%

142 100%

161 100%

449 100%

Tabel 3.2.22. Durata şomajului *

Tipul zonei


1. 1-3 luni 1 2,7%

4 28,6%

7 17,1%

12 13,0%

2. 4-9 luni 4 10,8%

2 14,3%

4 9,8%

10 10,9%

3. 10-27 luni 9 24,3%

4 28,6%

8 19,5%

21 22,8%

4. Peste 27 de luni 23 62,2%

4 28,6%

22 53,7%

49 53,3%

Total 37 100%

14 100%

41 100%

92 100%

Tabel 3.2.23. Ce ar face dacă şi-ar pierde serviciul? *

Tipul zonei


1. Ar găsi un serviciu asemănător

33 43,4%

50 45,8%

50 50,0%

133 46,7%

2. Ar găsi un serviciu mai puţin favorabil

12 15,8%

9 8,3%

10 10,0%

31 10,9%

3. Ar rămâne şomer pe o durată scurtă

10 13,2%

9 8,3%

7 7,0%

26 9,1%

4. Ar rămâne şomer pe o durată lungă

21 27,6%

41 37,6%

33 33,0%

95 33,3%

Total 76 100%

109 100%

100 100%

112 100%

79

Tabel 3.2.24. Ce ar face în condiţii de şomaj? *

Tipul zonei


1. Ar învăţa altă meserie

35 25,4%

18 11,6%

25 17,7%

78 18,0%

2. Ar face navetă 15 10,9%

28 18,1%

49 34,8%

92 21,2%

3. Ar practica o muncă sezonieră

9 6,5%

6 3,9%

4 2,8%

19 4,4%

4. S-ar muta în altă parte

5 3,6%

20 12,9%

7 5,0%

32 7,4%

5. Nu s-ar muta niciodată

48 34,8%

47 30,3%

40 28,4%

135 31,1

6. Ar începe o afacere

14 10,1%

20 12,9%

11 7,8%

45 10,4%

7. Nonrăspuns 12 8,7%

16 10,3%

5 3,5%

33 7,6%

8. Total 138 100%

155 100%

141 100%

434 100%

Tabel 3.2.25. Ce ar face dacă ar obţine un credit? *

Tipul zonei


1. Ar începe o afacere 39 27,3%

49 34,5%

42 26,8%

130 29,4%

2.Nu ar începe o afacere, s-ar teme de risc

22 15,6%

31 21,8%

59 37,6%

112 25,3%

3. S-ar apuca de o afacere cu alţi parteneri

16 11,3%

4 2,8%

9 5,7%

29 6,6%

4. Nu-l interesează afacerile

52 36,9%

34 23,9%

35 22,3%

121 27,4%

5. Nu ştie 14 9,9%

24 16,9%

12 7,6%

50 11,3%

Total 143 100%

142 100%

157 100%

442 100%

Tabel 3.2.26. Numărul şi ponderea întreprinzătorilor din familie *

Dacă este întreprinzător în familia persoanei intervievate

Tipul zonei


Este 27 7,1%

44 11,9%

43 11,7%

114 10,2%

Nu este 353 92,9%

326 88,1%

326 88,3%

1005 89,8%

Total 380 100%

370 100%

369 100%

1119 100%

80

Tabel 3.2.27. Ocupaţia anterioară a actualului întreprinzător *

Ocupaţie Tipul zonei


1. Specialist sau manager în agricultură - 3

6,8% 3

7,0% 6

5,4% 2. Specialist sau manager în afara agriculturii

2 8,0%

6 13,6%

7 16,3%

15 13,4%

3. Angajat în administraţie

3 12,0%

3 6,8%

2 4,7%

8 7,1%

4. Muncitor agricol 5 20,0%

2 4,5%

2 4,7%

9 8,0%

5. Muncitor în afara agriculturii

14 56,0%

27 61,4%

21 48,8%

62 55,4%

6. Agricultor privat - - 1 2,3%

1 0,9%

7. Şomer - - 1 2,3%

1 0,9%

8. Pensionar sau neangajat - 2

4,5% 6

14,0% 8

7,1% 9. A fost întotdeauna întreprinzător

1 4,0%

1 2,3% - 2

1,8%

Total 25 100%

44 100%

43 100%

112 100%

Tabel 3.2.28. Localizarea afacerii *

Tipul zonei


1. În localitatea de domiciliu

22 88,0%

35 79,5%

31 72,1%

88 78,6%

2. În alt sat 1 4,0%

2 4,5%

4 9,3%

7 6,3%

3. La oraş 2 8,0%

7 15,9%

8 18,6%

17 15,2%

Total 25 100%

44 100%

43 100%

112 100%

Tabel 3.2.29. Ramurile de activitate ale afacerilor *

Tipul zonei


1. Comerţ 14 56,0%

14 31,8%

19 44,2%

47 42,0%

2. Producţie agricolă 4 16,0%

13 29,5%

14 32,6%

31 27,7%

3. Construcţii 1 4,0%

3 6,8%

3 7,0%

7 6,3%

4. Alte ramuri productive 4 16,0%

5 11,4%

5 11,6%

14 12,5%

5. Transporturi, alimentaţie publică şi hoteluri

2 8,0%

3 6,8%

1 2,3%

6 5,4%

6. Reparaţii 3 12,0%

7 15,9%

2 4,7%

12 10,7%

81

7. Servicii (consulting, contabilitate, servicii personale) - - 2

4,7% 2

1,8%

8. Alte activităţi - - 3 7,0%

3 2,7%

Total 25 100%

44 100%

43 100%

112 100%

Tabel 3.2.30. Persoanele ocupate în afacere *

Tipul zonei


1. 1-2 5 20,0%

4 9,1%

9 20,9%

18 16,1%

2. 3-10 3 12,0%

9 20,4%

8 18,6%

20 17,9%

3. Peste 10 - 1 2,3%

1 2,3%

2 1,8%

4. Nici unul, nonrăspuns

17 68,0%

30 68,2%

25 58,2%

72 64,2%

Total 25 100%

44 100%

43 100%

112 100%

Tabel 3.2.31. Câte noi locuri de muncă are în vedere să înfiinţeze în următoarele 12 luni? *

Tipul zonei


1. 1-2 5 20,0%

4 9,1%

9 20,9%

18 16,1%

2. 3-10 3 12,0%

9 20,4%

8 18,6%

20 17,9%

3. Peste 10 - 1 2,3%

1 2,3%

2 1,8%

4. Nici unul, nonrăspuns

17 68,0%

30 68,2%

25 58,2%

72 64,2%

Total 25 100%

44 100%

43 100%

112 100%

Tabel 3.2.32. Modul de utilizare a celei mai mari părţi a profitului din afacere *

Tipul zonei


1. Pentru consumul casnic

14 56,0%

26 59,1%

22 51,2%

62 55,4%

2. Pentru lărgirea prezentei afaceri

9 36,0%

11 25,0%

16 37,2%

36 32,1%

3. Pentru a începe o nouă activitate de afaceri

1 4,0%

1 2,3%

1 2,3%

3 2,7%

4. Depunere la bancă 1 4,0%

1 2,3%

2 4,7%

4 3,6%

Total 25 100%

44 100%

43 100%

112 100%

82

Tabel 3.2.33. Părerea persoanei întrebate despre oamenii de afaceri în general *

Tipul zonei


1. Sunt oameni descurcăreţi 106 27,9%

145 39,2%

111 30,1%

362 32,4%

2. Încă nu-şi dau seama cât de greu e lucrul la care s-au angajat

41 10,8%

20 5,4%

20 5,4%

81 7,2%

3. S-au refugiat în afaceri fiind şomeri

38 10,0%

19 5,1%

31 8,4%

88 7,9%

4. S-au folosit de relaţiile lor anterioare

34 8,9%

20 5,9%

76 20,6%

130 11,6%

5. Recurg la mijloace necinstite

52 13,7%

113 30,5%

89 24,1%

254 22,7%

6.Nu ştiu, nonrăspuns, alte păreri

109 28,7%

53 14,3%

42 11,4%

204 18,2%

Total 380 100%

370 100%

369 100%

1119 100%

Tabel 3.2.34. Opinii despre măsurile care ar duce la dezvoltarea rurală a regiunii *

Tipul zonei


1. Economiile şi profitul să fie investite local

123 32,4%

67 18,1%

116 31,4%

306 27,3%

2. Statul să finanţeze dezvoltarea infrastructurii

214 56,3%

78 21,1%

51 13,8%

343 30,7%

3. Micii întreprinzători să fie sprijiniţi de stat

80 21,1%

119 32,2%

69 18,7%

268 23,9%

4. Agricultura să fie subvenţionată de stat

197 51,8%

201 54,3%

281 76,2%

679 60,7%

5. Vânzarea unor unităţi locale investitorilor străini

18 4,7%

19 5,1%

18 4,9%

55 4,9%

6. Să se admită cumpărări de pământ pentru persoane şi firme străine

44 11,6%

19 5,1%

17 4,6%

80 7,1%

7.Nu ştie, nonrăspuns, alte propuneri

39 10,3%

31 8,4%

25 6,8%

95 8,4%

Total 380 100%

370 100%

369 100%

1119 100%

Tabel 3.2.35. Pe ce se va baza dezvoltarea satelor din jur *

Tipul zonei


1. Pe resursele naturale locale

199 52,4%

161 43,5%

247 66,9%

607 54,2%

2. Pe frumuseţile naturii (turism)

177 46,6%

55 14,9%

18 4,9%

250 22,3%

83

3. Pe meşteşugurile tradiţionale

98 25,8%

84 22,7%

35 9,5%

217 19,4%

4. Fiind loc nepotrivit pentru noi afaceri

73 19,2%

106 28,6%

93 25,2%

272 24,3%

5. Nu ştie, nonrăspuns, alte păreri

58 15,3%

26 7,0%

30 8,1%

114 10,2%

Total 380 100%

370 100%

369 100%

1119 100%

Tabel 3.2.36. Apartenenţa la organizaţii, partide *

Tipul zonei


1. Organizaţie profesională

10 2,6%

12 3,2%

8 2,2%

30 2,7%

2. Asociaţie 11 2,9%

6 1,6%

12 3,3%

29 2,6%

3. Partid 82 21,6%

25 6,8%

17 4,6%

124 11,1%

4. Niciunde 277 72,9%

327 88,4%

332 90,0%

936 83,6%

Total 380 100%

370 100%

369 100%

1119 100%

Tabel 3.2.37. Opinii despre nivelul de trai *

Tipul zonei


1. Nemulţumit 142 37,9%

198 53,8%

203 55,8%

543 49,1%

2. Nici mulţumit, nici nemulţumit

93 24,8%

92 25,0%

62 17,0%

247 22,3%

4. Mulţumit 140 37,3%

78 21,2%

99 27,2%

317 28,6%

Total 375 100%

368 100%

364 100%

1107 100%

* Proiect de cercetare ACE-PHARE 94-0598R, coordonator Nigel Swain, Universitatea din Liverpool,

coordonator pentru România VINCZE M.

84

CAPITOLUL 4 Ferma familială

4.1. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA FERMELOR FAMILIALE AGRICOLE

Teoria neoclasică abordează exploataţiile agricole ca întreprinderi în care se asigură alocarea optimă a resurselor de producţie şi se realizează combinaţia optimă a produselor.

Unităţile agricole trebuie abordate şi prin prisma structurii organizatorice a acestora. Astfel, trebuie definit cine este proprietarul resurselor de producţie, cine suportă riscul investiţiei, cine este responsabil pentru coordonarea input-urilor şi output-urilor, cine este lucrătorul şi în ce cadru legal îşi desfăşoară activitatea exploataţia agricolă analizată. De fapt, natura relaţiei între întreprinzător, manager şi lucrător defineşte tipul unităţii agricole.

În ţările Uniunii Europene, în caracterizarea structurii organizatorice a exploataţiei agricole, se iau în considerare, în plus, ponderea timpului de muncă desfăşurată în fermă, precum şi ponderea venitului ce provine de la fermă.

Clasificarea exploataţiilor agricole este prezentată sintetic în tabelul următor:

Tabelul 4.1. Caracteristicile de bază ale tipurilor de exploataţii agricole din ţările membre ale Uniunii Europene

Managementul Întreprinzătorul Forţa de muncă

Ponderea timpului

de muncă la fermă

Ponderea venitului

de la fermă

Ferma familială familia familia familia >50% >50% Ferma familială cu

forţa de muncă salariată

familia familia familia + munca salariată >50% >50%

Ferma familială în timp parţial familia familia familia <50% <50%

Cooperativa familiile familiile familiile - - Ferma contractuală (vertical integrată) familia / furnizorul familia /

furnizorul familia - -

Cooperaţia familială

familia / managerul angajat

familia + arendaşii

familia şi/sau munca salariată - -

Ferma industrială managerul angajat arendaşii munca salariată - - Sursa: Swinnen J., Christiaensen L., Felton, L. Taylor(1993) Menţionăm că întreprinzătorul este definit ca persoana care suportă riscul investiţiei; managerul răspunde pentru

coordonarea input-urilor şi output-urilor; lucrătorul asigură forţa de muncă în activitatea de producţie. În agricultura contemporană, fermele familiale sunt formele organizatorice dominante ale exploataţiilor agricole

atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare. Sistemul de ferme familiale prezintă o diversitate accentuată pe regiuni ale lumii, după modul organizării producţiei, după tehnologia aplicată, după structura produselor etc. Diversitatea se explică prin factori interni şi externi, factori tehnici, umani şi instituţionali.

4.1.1. Conceptul de fermă familială Ferma familială agricolă, ca formă de subzistenţă, este cea mai veche activitate cunoscută a umanităţii. Astăzi,

chiar dacă se utilizează un termen omogen, în realitate există o diversitate accentuată în grupa fermelor familiale. Max Weber (1967) distinge două tipuri de sisteme economice de bază: gospodăria şi întreprinderea (afacerea).

Gospodăria este orientată spre acoperirea trebuinţelor proprii, iar afacerea se orientează spre schimbul cu scopul realizării de profit. Aceste două forme de bază se îmbină – în măsură diferită – în fermele familiale din zilele noastre.

În literatura de specialitate există diferite abordări ale conceptului de fermă familială. Unii specialişti încearcă să stabilească limite statistice pentru clasificarea fermelor familiale. Se iau în considerare ca şi criterii pentru delimitarea fermelor familiale, fie dimensiunea terenului sau numărul de animale, fie nivelul veniturilor echivalate cu valoarea producţiei sau valoarea vânzărilor ori nivelul mecanizării etc. Alţii (de ex. D.Brewster, 1980) consideră drept o caracteristică esenţială a fermei familiale gradul în care efortul productiv este investit de familie, deci elementul definitoriu nu este nici dimensiunea terenurilor lucrate, nici mărimea vânzărilor, nici investiţiile de capital, ci contribuţia familiei la producţia agricolă.

85

Ferma familială o definim ca o afacere agricolă primară în care producătorul împreună cu membrii familiei realizează cea mai mare parte a lucrărilor necesare la ferme şi cele mai multe activităţi manageriale. Fermierul este lucrător şi manager şi suportă totodată riscurile afacerii. Familia trăieşte la fermă şi producţia agricolă este activitatea cea mai importantă şi sursa principală de venit pentru familie.

Studierea temeinică a fermelor familiale agricole se realizează prin prisma celor două aspecte de bază: 1. utilizarea forţei de muncă; 2. procesul luării deciziilor. Dacă utilizarea pământului, apei şi, în general, a resurselor este reglementată diferenţiat de la o ţară la alta, sunt însă general valabile principiul participării membrilor de familie la muncă, precum şi cel al libertăţii relativ mari a familiei în luarea deciziilor referitoare la producţie, consum, stocare, comercializare, investiţii etc.

Cercetările asupra fermei familiale pot fi clasificate şi din alt unghi de vedere, în două grupe mari: cele care studiază capacitatea lor de acomodare, respectiv cele care evidenţiază constrângerile acestei forme de organizare, adică precizează factorii care facilitează, respectiv care limitează dezvoltarea fermelor familiale. Studiile din prima grupă oferă explicaţii pentru supravieţuirea fermelor familiale chiar şi în condiţiile unor schimbări economice şi sociale însemnate. Se evidenţiază importanţa deosebită a relaţiilor de proprietate asupra pământurilor, precum şi adaptarea adecvată a structurilor familiale în raport cu criteriul realizării veniturilor, respectiv cu profitul. Studiile care abordează constrângerile transformării structurii fermelor familiale accentuează factorii externi familiei, care au influenţă asupra modificării acestora. Astfel, cercetătorii evidenţiază importanţa asigurării creditului, precum şi legăturile fermelor familiale cu monopolurile de agribusiness etc.

Aceste două abordări nu pun accent pe studierea transformărilor care se produc în interiorul familiei însăşi şi o modificărilor interne care se produc în urma evoluţiei legăturii între familie şi alte instituţii cu care ea intră în relaţii. Studierea acestor aspecte se realizează în domeniul sociologic, dar, evident, aceste aspecte au şi implicaţii economice.

Abordarea în detaliu a problematicii fermelor familiale se bazează, de fapt, pe căutarea răspunsurilor la următoarele întrebări-cheie:

• ce este o fermă familială agricolă, respectiv ce caracterizează agricultura familială? • ce importanţă are agricultura familială la nivelul actual de dezvoltare? • ce condiţii sunt necesare în viitor pentru întărirea agriculturii familiale? Un tratat de bază care abordează problematica fermelor familiale a fost elaborat de economistul agrar rus

A.V.Ciaianov (în anul 1923, republicat în engleză în 1966). Ipotezele de la care porneşte Ciaianov sunt următoarele: • nu există piaţă de muncă pentru membrii familiei, în afara gospodăriei; • există alternativa consumului în fermă sau a valorificării pe piaţă a produsului agricol realizat; • toate fermele familiale au acces la pământ de cultivat; • există o normă acceptată de nivel minim de consum. Constatările se referă la fermele familiale clasice, caracterizate de: • utilizarea forţei de muncă familiale; • utilizarea mijloacelor de producţie proprii (sau parţial arendate); • cointeresarea în maximizarea utilităţilor totale în medie pe un membru de familie. Utilitatea este o funcţie a

venitului şi a timpului liber (sau timpului destinat activităţii non-agricole). Aceste caracteristici oferă o mare elasticitate pentru fermele familiale, generând un comportament adecvat şi în

condiţii critice. A.V. Ciaianov a evidenţiat că ferma familială care aplică forţă de muncă familială neretribuită funcţionează după o altă logică decât fermele cu caracter de afacere, care se bazează pe forţa de muncă salariată. În ferma familială clasică se îmbină strâns activitatea gospodărească cu cea de afacere, practic ele nu pot fi delimitate. În aceste ferme familiale nici salariul şi nici profitul nu pot fi identificate drept categorii stricte de venituri.

Forţa de muncă familială realizează în cursul anului o anumită cantitate din diferite produse agricole, din care o parte le valorifică pe piaţă, iar restul este consumat de familie. Din venitul brut realizat de pe urma cantităţilor de produse valorificate pe piaţă se scad cheltuielile materiale de producţie, obţinând astfel valoarea adăugată, adică randamentul muncii familiale în cursul anului. Evident, acesta nu poate fi împărţit în salariu şi profit.

Ferma familială se poate acomoda elastic atât la disponibilităţile de forţă de muncă existente în familie, cât şi la condiţiile variabile ale naturii şi ale pieţei. Dacă mai rămâne forţă de muncă în surplus la nivelul fermei, atunci se caută posibilitatea utilizării acesteia în afara activităţilor agricole şi astfel veniturile fermei se completează cu venituri realizabile în activităţi non-agricole. Aceste activităţi non-agricole pot fi foarte variate (în servicii, în educaţie, în sănătate etc.), în mediul rural sau în oraşul apropiat, dar existenţa acestor locuri de muncă este strâns corelată cu nivelul de dezvoltare economică a ţării, respectiv a regiunii, şi ele pot fi conjuncturale şi sezoniere. Posibilităţile găsirii unui loc de muncă în afara agriculturii sunt mai largi în ţările mai dezvoltate decât în ţările în curs de dezvoltare.

Conceptul de exploataţie agricolă (fermă) poate fi definit teoretic-funcţional sau după criterii cantitativ statistice. Astfel, teoretic, exploataţia agricolă este cea mai mică unitate economică teritorială a agriculturii. Informaţiile statistice culese se raportează la această unitate de bază. Din punct de vedere funcţional, exploataţia agricolă este tot ceea ce nu este altceva, adică ceea ce nu se încadrează în alt tip de activitate (industrie mică, servicii etc.).

86

În Austria, de exemplu, criteriile unei exploataţii agricole sunt următoarele: minimum 1 hectar de suprafaţă agricolă-forestieră sau 0,25 ha de vii sau livezi sau 0,10 ha de sere, solarii, dacă producţia se valorifică pe piaţă; la creşterea animalelor, dimensiunea minimă este: o vacă sau trei porci la îngrăşat sau cinci ovine-caprine sau 50 de păsări sau 20 de familii de albine.

4.1.2. Structura duală a exploataţiilor agricole. Un factor intern, cu implicaţii majore asupra rentabilităţii ramurii agricole este structura existentă a exploataţiilor.

Formularea oricărei măsuri de intervenţie de stat în procesul ajustării structurale a exploataţiilor agricole impune cunoaşterea realităţilor din mediul rural şi înţelegerea profundă a comportamentului economic al „managerilor”, diferitelor forme de exploataţii agricole în agricultura românească.

Procesul restructurării agriculturii este în desfăşurare şi în prezent, astfel reprivatizarea terenurilor din fermele de stat pentru foştii proprietari şi privatizarea fermeler agricole de stat, va conduce în anul 2000 la noi schimbări în structura de proprietate şi de exploataţie.

La sfârşitul anului 1999 din totalul de 14,8 milioane de hectare suprafaţă agricolă cca 11,7 milioane au fost în proprietate privată, în trei forme de exploataţii:

Tabelul 4.2. Evoluţia modului de organizare a exploataţiilor agricole private, 1993-2001

1993 1995 1997 2001*

Gospodării individuale Număr total 3419736 3597383 3973329 4170279 Suprafaţa agricolă (mii ha) 7333 8052 8897 10311 Suprafaţa medie pe gospodărie (ha) 2,1 2,4 2,24 2,47 Societăţi agricole cu personalitate juridică Număr total 4265 3973 3912 4376 Suprafaţa agricolă (mii ha) 1910 1733 1714 1685 Suprafaţa medie pe exploataţie (ha) 448 436 438 385 Asociaţii familiale Număr total 13772 15915 9489 6494 Suprafaţa agricolă (mii ha) 1763 1596 1000 790 Suprafaţa medie pe asociaţie (ha) 128 100 105 122

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

* – 30.06.2001

Asociaţiile agricole, cu statut legal, cât şi cele familiale, informale, formate după desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie pot fi considerate ca forme tranzitorii de gestiune a fondului funciar. Apariţia acestor forme a fost determinată de starea de pauperizare a proprietarilor de teren, de incapacitatea acestora să lucreze individual pământul redobândit. Aceste forme de exploataţii vor deveni în curând fie forme de arendare a pământului, fie cooperative de utilizare în comun a mijloacelor mecanice. Tipul de exploataţie, care este dominant numeric în perioada preaderării este gospodăria individuală.

Din complexitatea problemelor de ajustări structurale a exploataţiilor agricole ne limităm la forma de gospodărie ţărănească, veriga cea mai controversată a sistemului agroalimentar românesc în privinţa sistemului de susţinere a acestora.

În România privatizarea şi redistribuirea terenurilor agricole a condus la o accentuată fărămiţare a proprietăţii de pământ, dimensiunea medie a unei ferme private fiind sub 2,5 hectare. Numai 0,2% din proprietarii privaţi de terenuri agricole dispun de mai mult de 10 hectare, ei având în proprietate cca 2% din terenurile private. Utilizarea pământurilor este mai puţin fărămiţată datorită mai ales pieţei de arendă a pământurilor, cel mai des pe seama unor înţelegeri informale. Actualmente cca 60% din pământurile agricole sunt folosite de mici gospodării ţărăneşti, de mici ferme familiale, iar 40% din terenuri sunt cultivate în asociaţii agricole cu personalitate juridică, în asociaţii familiale fără statut legal, în societăţi comerciale cu profil agricol, precum şi în ferme mari de stat (OECD, 1999 p. 79-80).

Unele exploataţii agricole private alocă o parte din pământul lor pentru gospodăria ţărănească, iar alta pentru forme de asociaţii agricole, fie la cele familiale, fie la cele cu personalitate juridică. În zonele din Sud şi S-E ale României (judeţele Ialomiţa, Brăila, Teleorman, Dolj, Giurgiu, Călăraşi, Galaţi), în 1993, ponderea terenurilor lucrate în forme de gospodării ţărăneşti era sub 15%, dar în 28 de judeţe ale ţării această pondere a depăşit 50%. Conform datelor din 1997 (M. Rizov şi col., 1999), 58,6% din terenurile agricole au fost lucrate în cadrul unor ferme individuale private.

87

Legea 169/1997 a permis depunerea cererii de reobţinere a proprietăţilor de pământ până la 50 de hectare. Actualmente sunt depuse 862000 de cereri, solicitând cca 1,86 milioane de hectare. Noua lege, semnată la 10 ianuarie 2000, a confirmat dreptul de reprivatizare până la 50 de hectare teren agricol, şi 10 hectare de păduri, iar legiferarea tranzacţiilor de terenuri a devenit mai liberală decât înainte. Actualmente, cetăţenii români pot procura terenuri în proprietate privată, pănâ la 200 hectare, dar numărul tranzacţiilor este încă relativ mic, deşi preţul pământului este redus.

4.1.3. Gospodăria ţărănească – forma dominantă a exploataţiilor agricole din România În agricultura României, după reprivatizarea terenurilor aparţinând cooperativelor agricole de producţie, forma

hotărâtoare a exploataţiei agricole a devenit gospodăria ţărănească. Actualmente cca 4,1 milioane de mici gospodării ţărăneşti au în exploatare aproximativ 9 milioane de hectare de teren agricol. Numărul mare al gospodăriilor, pe de o parte, iar pe de altă parte ponderea ridicată a terenurilor în folosinţa acestora, impune concentrarea atenţiei asupra luării unor măsuri intervenţioniste de stat, care să afecteze pozitiv gospodăriile ţărăneşti pe termen scurt şi să orienteze structura agricolă, respectiv cea rurală în mod adecvat pe termen mediu şi lung.

Intervenţionismul de stat în procesul de ajustare trebuie să se bazeze în primul rând pe înţelegerea clară a naturii gospodăriilor ţărăneşti şi a comportamentului decizional al ţăranului.

Acceptăm definiţia dată de F. Ellis (1993), privind caracteristicile de bază ale gospodăriei ţărăneşti Conform acestei definiţii, gospodăriile ţărăneşti sunt acelea care asigură traiul, în principal, din agricultură, utilizează în gospodărie mai ales forţa de muncă familială şi se caracterizează prin implicarea doar parţială în mecanismul pieţei de input şi de output, piaţă, care, de regulă, este imperfectă şi incompletă.

Situaţia economică la nivelul unei ferme familiale comerciale, respectiv la nivelul gospodăriei ţărăneşti este diferită chiar într-o economie de piaţă dezvoltată. Conceptul „integrării parţiale în piaţă” şi „imperfecţiunea pieţei” sunt caracteristici care deosebesc gospodăria ţărănească de ferma familială, care este „complet integrată” în piaţă, care „funcţionează perfect”. O explicaţie mai analitică se dă în tabelul de mai jos.

Tabelul 4.3. Diferenţe privind raportul faţă de piaţă la fermele familiale comerciale şi la gospodăriile ţărăneşti.

Criterii Ferma familială comercială Gospodăria ţărănească 1.Procurări de credite Creditul este întotdeauna disponibil

de pe piaţa de capital, la rata dobânzii pe piaţa competitivă

Piaţa de capital este fragmentată sau inexistentă; creditul se poate obţine din surse locale; rata dobânzii se stabileşte pe fiecare tranzacţie, conform condiţiilor individuale; condiţiile de creditare se leagă de preţul altor factori de producţie (pământ, muncă)

2. Aprovizionare cu input-uri

Input-urile variabile sunt disponibile în cantităţi nelimitate, din diferite surse de aprovizionare

Input-urile variabile nu sunt întotdeauna disponibile, calitatea acestora variază, sunt procurate pe bază de raţiuni formale sau informale

3. Informaţii de piaţă şi despre noutăţi tehnologice

Informaţiile despre noutăţi tehnologice sunt uşor accesibile

Informaţiile de piaţă sunt puţine, sporadice, procurarea lor costă mult, chiar şi a celor referitoare la comune

4. Piaţa pământului Există posibilitatea intrării în şi ieşirii din activitatea agricolă, prin piaţa liberă a pământului

Nu există o piaţă liberă a pământului, tranzacţiile de pământ, de regulă arendă, au loc după alte considerente, de multe ori nemonetizate

5. Informaţii de piaţă, comunicaţie

Informaţii despre preţuri de input-uri şi output-uri sunt disponibile pe plan naţional şi local; grad ridicat de integrare a pieţei şi a comunicaţiei.

Piaţa şi comunicaţia nu se integrează adecvat; gradul de izolare între localităţi, regiuni şi economia naţională variază în funcţie de aşezare, de infrastructură

Sursă: F.Ellis, 1993, p. 12

În România, caracteristicile gospodăriilor ţărăneşti sunt descrise în diferite studii analitice (Negriţoiu M., Davidovici I., 1996; Gavrilescu D. şi colectivul, 1996, 1997, 1999; Fulea M., 1996; Chircă C., Tesliuc E., 1998; Vincze M, 1998 etc.). Pe baza acestor studii afirmăm că definiţia economică a conceptului de gospodărie ţărănească, formulată de F. Ellis oferă o bază teoretică solidă în abordarea problematicii gospodăriilor ţărăneşti şi din România.

Această definiţie evită să folosească termenii de „tradiţional”, „de subzistenţă”, „mică” în conturarea conceptului de gospodărie ţărănească. Caracteristica definitorie este angajarea parţială în piaţă incompletă, care explică o serie de aspecte specifice ale majorităţii gospodăriilor agricole individuale şi din România:

88

• Recunoaşterea că gospodăriile ţărăneşti constituie părţi dintr-un sistem economic larg, deci comportamentul producătorilor agricoli depinde de modul în care sistemul mai larg acţionează asupra lor;

• Ţăranii dispun de o oarecare independenţă faţă de sistemul mai larg, deşi limitată, şi acest aspect se manifestă şi în caracterul de subsistenţă a unor gospodării;

• Evidenţiază faptul că producţia ţărănească are loc în condiţiile unor pieţe de factori de producţie şi de produse agricole incomplet formate. Natura acestor pieţe incomplete (piaţa pământului, a forţei de muncă, a capitalului, şi mai ales a creditului) are impact atât asupra autonomiei relative a producătorilor agricoli cât şi asupra felului deciziilor luate;

• Serveşte pentru delimitarea gospodăriei ţărăneşti faţă de exploataţia agricolă capitalistă (cu lucrători salariaţi), faţă de fermele familiale comerciale, care operează în context de pieţe complet formate de factori şi de produse;

• Oferă o perspectivă strategică a politicilor agricole, care se orientează deseori spre accelerarea tranziţiei de la starea de ţăran la fermier familial prin dezvoltarea funcţionării pieţelor de input-uri, crescând utilizarea input-urilor industriale, eliminând restricţiile sociale şi economice care deosebesc pe ţăran de alţi actori ai economiei de piaţă.

În agricultura României nu numai gospodăriile individuale, dar şi multe societăţi comerciale cu profil agricol, precum şi asociaţii agricole funcţionează în condiţiile unor pieţe de resurse şi de produse imperfecte, şi exploataţiile sunt doar parţial angajate în mecanismele pieţei.

Evident, în România funcţionarea pieţelor de input-uri şi de output-uri ar trebui perfecţionate, dar trebuie înţeles clar şi faptul că angajarea gospodăriilor în mecanismele pieţei vor fi diferite chiar în faza de dezvoltare a economiei de piaţă, adică pieţele vor funcţiona într-un fel pentru unii ţărani şi altfel pentru alt grup de ţărani. Din cele 3,9 milioane de gospodării ţărăneşti actuale, în faza de preaderare, doar o mică parte va putea deveni fermieri familiali în înţelesul „implicării complete în pieţe perfecte”, deci gospodăria ţărănească va rămâne încă mult timp forma dominantă a structurii de exploataţii în agricultura românească.

4.1.4. Teorii economice privind gospodăriile ţărăneşti Fundamentarea alegerii intervenţiilor de stat trebuie să se bazeze pe înţelegerea teoretică a diferitelor forme de

comportament la nivelul gospodăriilor ţărăneşti. Teoria microeconomică abordează ferma agricolă ca o afacere, cu obiectivul de maximizare a profitului. Aceasta ar

însemna, că în condiţiile, în care creşte preţul produsului agricol, fermierii răspund cu mai multe cumpărări de input-uri, vor creşte volumul producţiei, şi ating venituri nete mai ridicate. În condiţiile actuale ale României, unde pieţele nu funcţionează adecvat, preţurile nu transmit semnale reale pentru producători, dar chiar dacă pieţele ar funcţiona, gospodăriile ţărăneşti au caracteristica principală de angajare parţială în pieţe incomplete, deci nu acţionează după principiul maximizării profitului. Evident, cu gradul crescător de integrare în mecanismul pieţei apar elemente ale comportamentului de maximizare a profitului, dar acest comportament nu poate fi considerat ca fiind caracteristic ţăranului român în etapa actuală.

Teoria aversiunii faţă de risc se bazează pe recunoaşterea importanţei factorului de incertitudine şi de risc în luarea deciziilor la nivelul gospodăriei ţărăneşti. Funcţia de utilitate îmbină combinaţia între venit şi securitate, adică venit mai ridicat dar mai puţin sigur sau venit mai redus dar sigur. Acest ultim comportament implică, în general, consum mai redus de input-uri. Obiectivul asigurării unui trai sigur nu afectează semnificativ eficienţa utilizării resurselor. Pieţele instabile de input-uri şi output-uri, şi lipsa pieţei de asigurări la producţiile vegetale îndeamnă ţăranii la acest mod de comportament.

În aprecierea realistă al comportamentului ţăranului contemporan sunt utile şi elementele teoriei aversiunii faţă de muncă istovitoare. Funcţia de utilitate îmbină venitul mai ridicat cu mai mult timp liber (înlăturarea muncii grele). Deciziile privind utilizarea forţei de muncă şi privind volumul producţiei nu se pot lua conform raportului de preţ al factorului şi al producţiei, ci după mărimea şi structura familiilor, care variază de la o gospodărie la alta.

La nivelul multor gospodării ţărăneşti producţia agricolă nu constituie singura sursă de venit, diferiţi membri ai gospodăriei pot realiza venituri, salarii diferite, au posibilitatea să se angajeze în afara fermei, respectiv ei pot găsi lucrători la fermă. Dacă, în plus, preţul la poarta fermei, respectiv preţul cu amănuntul al produselor agricole diferă, adică vânzarea sau cumpărarea de produse alimentare au raporturi de preţuri diferite, atunci pot să apară obiective alternative (forţă de muncă familială sau salariată; autoconsum sau vânzare de produse), cu implicaţii asupra deciziilor gospodăriei. În cca 75% din gospodăriile ţărăneşti din România venitul provine şi din alte surse decât din producţia agricolă, dar slaba funcţionare a pieţei forţei de muncă din mediul rural limitează comportamentul de fermier cu lucrători salariaţi şi cu aprovizionare de produse agroalimentare de pe piaţă.

Arendarea pământului în parte, ar putea conduce la un comportament de maximizare a profitului, atât din partea proprietarului, cât şi din partea arendaşului. Dar în condiţiile nefuncţionării adecvate a pieţei de pământ, a forţei de muncă, a capitalului etc., logica de luare a deciziei se modifică. Arendarea în parte, în agricultura României, constituie un aranjament de reducere a costului de tranzacţie în condiţiile lipsei de informaţii sau a funcţionării pieţei.

89

Din schemele teoretice amintite rezultă clar că tranziţia de la forma de gospodărie ţărănească la cea de fermă familială implică comportamente foarte diferite, condiţionate mai ales de funcţionarea pieţei forţei de muncă. Dacă obiectivul strategic al dezvoltării agriculturii şi a ruralului este crearea fermelor familiale viabile, care să se orienteze în deciziile lor după criteriul maximizării profitului, atunci măsurile de intervenţionism trebuie orientate în două direcţii de bază:

• asigurarea funcţionării adecvate a pieţelor concurenţiale pentru input-uri şi pentru output-uri; • integrarea cât mai completă a gospodăriilor agricole în mecanismele pieţelor de input-uri şi output-uri. Aceste procese depind, în mare măsură, de condiţiile economice generale, naţionale şi internaţionale, care sunt

defavorabile pentru România, dar chiar şi în condiţii favorabile ele ar necesita o perioadă relativ lungă. În economiile capitaliste dezvoltate gospodăria ţărănească are încă o pondere însemnată, trecerea de la această fază la cea de fermă familială comercială, complet integrată în mecanismele pieţei în funcţiune s-a realizat şi acolo doar parţial.

Ţăranul diferă de fermierul capitalist prin aceea că în procurarea resurselor de producţie, în sistemul de producţie adoptat şi în privinţa principiilor sale sociale el aplică şi relaţii, interacţiuni, care nu sunt conforme cu funcţionarea pieţei, nu „marketizează” toate aceste relaţii. Specificul agriculturii româneşti este aceea că ponderea relaţiilor „nemarketizate” este mult mai ridicat decât în economiile de piaţă dezvoltate.

Raportul faţă de piaţă al gospodăriilor ţărăneşti din România diferă de raportul fermelor faţă de piaţa din ţările Uniunii Europene, ceea ce va îngreuna integrarea în piaţa unică comunitară. Deosebirea se explică prin diferenţele privind dimensiunea, înzestrarea mecanică, cunoştinţele tehnologice, şi mai ales de management şi de marketing al fermierilor, prin funcţionarea cooperativelor de aprovizionare şi desfacere, a sistemului de consultanţă etc. Diferenţa de bază constă în presiunea acută a ocupării forţei de muncă rurale în agricultură, în condiţiile dezvoltarii economice slabe a mediului rural. Suprapopularea mediului rural din ţările Europei centrale şi de est este o boală veche, pe care România nu a putut soluţiona până acum.

4.1.5. Clasificarea fermelor familiale Principalele criterii după care se grupează fermele familiale sunt: timpul de lucru şi nivelul veniturilor. Producătorii individuali se pot grupa în două categorii mari: 1. producători cu timp parţial; 2. producători cu timp

total. Se consideră ca limită de diferenţiere efectuarea unui volum de 1975 de ore-om pe an, acesta fiind acceptat ca

echivalent cu o unitate de muncă anuală. La o ocupare de 1975 de ore-om pe an sau peste această cifră, ferma este considerată de timp total (complet), iar sub acest nivel, de timp parţial. Numărul orelor lucrate este într-o dependenţă strânsă de natura ramurilor agricole din profilul de producţie şi de tehnologia de producţie aplicată în fermă. Din cauza aceasta se aplică şi un alt indicator pentru delimitarea celor două grupe, şi anume venitul brut. Criteriul de diferenţiere îl reprezintă ponderea veniturilor fermei provenite din agricultură, şi anume: cei care realizează mai puţin de 50% din veniturile lor totale din activităţi agricole sunt de timp parţial, iar producători individuali în timp total sunt consideraţi cei la care ponderea veniturilor obţinute în urma producţiei agricole depăşeşte 50% din totalul veniturilor familiei.

În literatura vest-europeană (R. Gasson, 1988) apare şi o altă măsură pentru diferenţierea celor două tipuri de ferme, şi anume unitatea de zi de lucru (standard man day, SMD), care este echivalentă cu munca unui adult timp de 8 ore, în condiţii medii. Sub 250 de SMD se consideră ferma de timp parţial, iar peste acest nivel, ferma de timp complet. Chiar dacă 250-499 SMD oferă ocupare completă pentru o persoană, asigură doar un venit familial marginal. Peste 500 SMD, se poate vorbi de ocupare familială raţională, cea care aduce şi venit suficient pentru un nivel de trai decent. În Austria, în 1995, fermele de timp complet au reprezentat 31% din totalul fermelor, iar suprafaţa lor medie a fost de 23 ha de teren agricol, respectiv 35 ha total (cu teren silvic), faţă de media de 11 ha în cazul fermelor de timp parţial (M. Stauder, 1997).

În cele două grupuri diferenţiate, de timp parţial şi de timp total, se pot considera alte subgrupe. Astfel, în funcţie de caracterul comercial al fermelor de timp parţial, se deosebesc următoarele subgrupe:

• ferme care valorifică producţia în mod regulat; • ferme cu valorificări ocazionale; • ferme de subzistenţă, care produc în principal pentru autoconsumul familiei. După obiectivul urmărit în grupa fermelor familiale de timp total, se pot deosebi subgrupe ale fermelor agricole în

care: • obiectivul urmărit este maximizarea veniturilor; • se urmăreşte cu prioritate maximizarea profitului. Acestea din urmă sunt numite exploataţii agricole cu caracter comercial sau afaceri agricole. După disponibilităţile existente de forţă de muncă, se pot constitui următoarele tipuri: • excedent de forţă de muncă familială, care generează fermele în timp parţial; • utilizarea completă a forţei de muncă familiale, care este caracteristică în fermele de timp total; • lipsa de forţă de muncă familială, când devine necesară utilizarea muncii salariate în completarea ocupării

forţei de muncă; acestea sunt ferme cu lucrători salariaţi.

90

După dimensiunea gospodăriei, respectiv după obiectivele urmărite, se pot diferenţia: • ferme familiale orientate spre autoasigurare cu alimente, care se caracterizează prin ocuparea forţei de muncă

în timp parţial şi vizează suplimentarea veniturilor; • ferme familiale orientate spre asigurarea de venituri, care se combină cu asigurarea autoaprovizionării cu

alimente; • ferme cu orientare pentru realizarea unui profit maxim, în esenţă asemănătoare cu afacerile din alte ramuri ale

economiei. Întreprinzătorul agricol, ca orice alt om de afaceri, se orientează după criteriile costului alternativ: • atingerea unui randament al capitalului său investit, care să fie cel puţin de nivelul dobânzilor bancare curente; • un venit salarial echivalent din alte ramuri pentru consumul său de forţă de muncă; • un profit conform riscului pe care şi-l asumă. Fig.4.1. Tipologia fermelor familiale (după Nakajima, 1986)

Ponderea forţei de muncă salariate

0% 100% Ferma comercială

Ponderea Ponderea producţiei producţiei pentru valorificate autoconsum

Ferma de subzistenţă 100% 0%

Ponderea forţei de muncă familiale Există o diferenţă semnificativă între ferma familială şi exploataţia agricolă comercială: prima este mai mult un

mod de viaţă, iar a doua o afacere. În ţările dezvoltate are loc polarizarea, adică există, pe de o parte, o tendinţă de transformare a fermelor familiale în

afaceri agricole, dar, totodată, are loc şi creşterea ponderii fermelor familiale de timp parţial. Importanţa fermelor familiale de timp parţial constă mai ales în ocuparea forţei de muncă rurale şi nu atât în

volumul de output realizat. Rolul acestora creşte şi în privinţa prevenirii depopulării unor localităţi şi chiar a unor zone rurale. Problema dezvoltării mediului rural este cea mai dificilă acolo unde sunt mari ferme rentabile, care ocupă puţină forţă de muncă.

Elaborarea unei politici agricole impune evidenţierea clară a structurii fermelor, fiindcă diferenţele existente între diferitele grupuri de producători individuali nu pot fi neglijate în sfera luării măsurilor politico-economice. Diferitele grupuri de producători individuali au poziţii şi posibilităţi diferite, deci necesită şi aplicarea instrumentelor diferenţiate ale politicii agricole. În condiţiile în care structura exploataţiilor este caracterizată prin fermele mici, practic de subzistenţă, acestea nu sunt capabile de a acumula şi a investi capitalul, şi astfel, de fapt, ele conservă situaţia existentă. Extinderea accentuată a structurii exploataţiilor mari, cu forţă de muncă salariată, are, de asemenea, dezavantaje importante. Aceste exploataţii nu sunt elastice, nu fac economii în utilizarea resurselor şi nici nu asigură întreţinerea şi utilizarea atentă a utilajelor valoroase, adică le lipsesc chiar acele caracteristici care oferă fermelor familiale capacitate de acomodare mai ridicată. Aceste ferme mari, în cazul în care sunt şi subvenţionate, pot deveni, prin concurenţă neloială, obstacole în calea dezvoltării fermelor familiale.

Declararea obiectivului dezvoltării fermelor familiale nu este suficientă. O importanţă hotărâtoare o au cunoaşterea situaţiei reale privind structura fermelor familiale şi alegerea grupelor care, într-adevăr, merită să fie protejate, în condiţiile în care resursele disponibile sunt limitate. Conform raţionalităţii economice, fermele care pot deveni mai eficiente, mai competitive trebuie susţinute cu prioritate. Astfel, trebuie sprijinite, în primul rând, fermele familiale de timp complet, dar rămân importante şi fermele familiale de timp parţial, în contextul ocupării populaţiei rurale.

Actualmente, în România există o constrângere socială pentru ocuparea unui număr relativ mare de oameni în sfera agricolă de timp parţial, fiindcă se poate realiza o suplimentare a veniturilor, respectiv prin producţia destinată cu prioritate autoconsumului se pot reduce cheltuielile gospodăriei.

Pe plan mondial, se pot delimita următoarele grupuri, respectiv modele contemporane de ferme familiale: • Gospodăriile ţărăneşti, tipice ţărilor în curs de dezvoltare, care în mare parte sunt cu caracter de subzistenţă,

deşi se pot realiza şi produse comerciale; • Exploataţiile familiale de tip occidental sunt unităţi social-economice în care membrii familiei asigură forţa de

muncă şi administrează exploataţia. Pot folosi şi forţă de muncă salariată, de regulă sezonieră. În ţările din Uniunea Europeană, datorită procesului îndelungat de concentrare, capitalizare şi industrializare a producţiei,

91

exploataţiile familiale se apropie de stadiul întreprinderilor capitaliste mici şi mijlocii. Funcţionalitatea acestui tip de exploataţii se bazează pe încadrarea lor în filiere agroalimentare;

• Întreprinderile de tip industrial sunt exploataţiile de mari dimensiuni de tipul plantaţiilor din America Latină şi Africa, respectiv marile exploataţii din fostele ţări socialiste, în mare parte încă în proprietate de stat sau în proprietate cooperatistă.

În ultimii ani a apărut o controversă, dacă aceste întreprinderi de tip industrial pot reprezenta o soluţie alternativă

viabilă în condiţiile tranziţiei ţărilor din centrul şi estul Europei spre economia de piaţă. Aceste exploataţii mari pot realiza într-adevăr economii dimensionale, pot atinge eficienţă ridicată, mai ales în privinţa utilizării tehnicii moderne de producţie şi a forţei de muncă, dar, în contextul forţei de muncă rurale, nu oferă avantaje socio-economice în faza tranziţiei.

Problema tipologiei exploataţiilor agricole, ca şi criteriu de bază al caracterizării structurii agriculturii, are o mare actualitate în ţările de tranziţie, unde, în urma reformelor agrare, s-au produs mari schimbări structurale. Noţiunea de tipologie reflectă, în sens restrâns, situaţia de fapt privind structura exploataţiilor agricole, iar în sens mai larg înseamnă un sistem de tipuri economico-sociale ale exploataţiilor agricole stabilite pe baza clasificării după caracteristici calitative şi/sau cantitative (Gh. Marinescu, 1996).

Principalele criterii după care se poate realiza gruparea exploataţiilor agricole sunt: I. forma juridică de organizare; II. forma de proprietate; III. natura activităţii predominante, respectiv orientarea tehnico-economică; IV. forma de relief; V. forma de deţinere a terenului; VI. dimensiunea exploataţiei etc. Statisticianul Gh. Marinescu a conceput un sistem de tipologie propus să se aplice cu ocazia recensământului general agricol ce urmează să aibă loc. Prezentăm în continuare principalele elemente ale acestui model de tipologie, atât grupările simple, după o singură caracteristică, cât şi unele grupări combinate după două sau mai multe caracteristici.

I. Clasificarea după forme juridice de organizare: 1. Gospodării individuale ale populaţiei:

1.1. desfăşoară activitate agricolă pe cont propriu; 1.2. cuprinse în diferite forme de asociere;

2. Societăţi/asociaţii agricole (cu personalitate juridică); 3. Societăţi comerciale agricole:

3.1. cu capital integral de stat; 3.2. cu capital integral privat; 3.3. cu capital mixt;

4. Societăţi comerciale neagricole care desfăşoară şi activităţi agricole; 5. Unităţi de cercetare şi producţie agricolă şi unităţi ale regiilor autonome din agricultură; 6. Unităţi ale administraţiei publice centrale şi locale care desfăşoară şi activităţi agricole; 7. Unităţi obşteşti care desfăşoară şi activităţi agricole; 8. Alte tipuri.

II. Clasificarea după forme de proprietate: 1. Exploataţii în proprietate privată:

1.1. individuală; 1.2. de grup;

2. Exploataţii în proprietate publică: 2.1. centrală; 2.2. locală;

3. Exploataţii în proprietate mixtă: 3.1. capital de stat + capital privat românesc; 3.2. capital de stat + capital străin; 3.3. capital de stat + capital privat românesc + capital străin.

III. Clasificarea după activitatea predominantă, respectiv după orientarea tehnico-economică: 1. Exploataţii specializate în cultura vegetală:

1.1. Exploataţii specializate în cultura cerealelor; 1.2. Exploataţii specializate în cultura leguminoaselor boabe; 1.3. Exploataţii specializate în cultura cartofului, plantelor tehnice, medicinale şi aromatice; 1.4. Exploataţii specializate în cultura plantelor de nutreţ; 1.5. Exploataţii specializate în cultura legumelor, bostănoaselor şi ciupercilor; 1.6. Exploataţii specializate în cultura florilor şi a plantelor ornamentale; 1.7. Exploataţii specializate în pomicultură şi în cultura altor plante fructifere; 1.8. Exploataţii specializate în viticultură.

92

2. Exploataţii specializate în creşterea animalelor: 2.1. Exploataţii specializate în creşterea bovinelor; 2.2. Exploataţii specializate în creşterea ovinelor şi caprinelor; 2.3. Exploataţii specializate în creşterea porcinelor; 2.4. Exploataţii specializate în creşterea cabalinelor, măgarilor şi catârilor; 2.5. Exploataţii specializate în creşterea păsărilor; 2.6. Exploataţii specializate în apicultură; 2.7. Exploataţii specializate în sericicultură; 2.8. Exploataţii specializate în creşterea animalelor pentru blană şi a altor specii.

3. Exploataţii cu activităţi mixte: 3.1. Exploataţii cu activităţi mixte în cultura vegetală şi creşterea animalelor; 3.2. Exploataţii cu activităţi mixte în creşterea animalelor şi cultura vegetală.

IV. Clasificarea după forma de relief: 1. Exploataţii din zona de şes; 2. Exploataţii din zona de şes-deal; 3. Exploataţii din zona de deal; 4. Exploataţii din zona de deal-munte; 5. Exploataţii din zona de munte.

V. Clasificarea după forma de deţinere a terenului utilizat: 1. În proprietate; 2. În arendă (cu plata unei redevenţe fixe în bani şi/sau în natură); 3. În parte (cote-părţi din producţie); 4. În schimbul unor servicii; 5. În asociere (în diferite forme asociative); 6. Sub formă de acţiuni; 7. Sub alte forme.

VI. Clasificarea după dimensiunea, respectiv mărimea exploataţiei: 1. Suprafaţa în proprietate (totală, agricolă, arabilă); 2. Suprafaţa agricolă utilizată (efectiv folosită de exploataţie); 3. Suprafaţa cultivată, pe grupe de culturi şi culturi; 4. Numărul parcelelor în care este divizată suprafaţa agricolă a exploataţiei; 5. Numărul animalelor domestice, pe specii; 6. Numărul tractoarelor şi utilajelor agricole (pe tipuri de utilaje); 7. Forţa de muncă; 8. Mărimea economica a exploataţiei.

VII. Clasificarea exploataţiilor agricole după suprafaţa în proprietate permite: 1. gruparea exploataţiilor agricole în două mari grupe:

1.1. exploataţii agricole fără teren în proprietate; 1.2. exploataţii agricole cu teren în proprietate.

2. gruparea proprietăţilor pe clase de mărime şi eventuala lor regrupare în proprietăţi mici, mijlocii şi mari. VIII. Clasificarea exploataţiilor agricole după numărul parcelelor în care este divizată suprafaţa utilizată:

1. Exploataţii cu suprafaţa compactă (arondată); 2. Exploataţii cu suprafaţa uşor divizată; 3. Exploataţii cu suprafaţa moderat divizată; 4. Exploataţii cu suprafaţa foarte/excesiv divizată.

IX. Clasificarea exploataţiilor agricole după numărul tractoarelor şi utilajelor agricole caracterizează gradul de dotare: 1. Bună; 2. Satisfăcătoare; 3. Slabă; 4. Fără înzestrare.

X. Clasificarea exploataţiilor agricole după criterii combinate: Grupările combinate au la bază diverse asocieri de caracteristici:

1. caracteristici calitative + caracteristici calitative: 1.1. forma de organizare juridică + forma de proprietate; 1.2. forma de organizare + activitatea predominantă + forma de relief etc.

2. caracteristici calitative + caracteristici cantitative: 2.1. forma de organizare + forma de relief + suprafaţa agricolă utilizată;

93

2.2. forma de proprietate + suprafaţa în proprietate etc. 3. caracteristici cantitative + caracteristici cantitative:

3.1. suprafaţa agricolă utilizată + numărul animalelor; 3.2. suprafaţa agricolă în proprietate/utilizată + numărul membrilor gospodăriei (pentru gospodăriile

populaţiei) etc. Acest sistem de clasificare a exploataţiilor agricole care se bazează pe Clasificarea Activităţilor din Economia

Naţională (CAEN) din ţara noastră, prin agregarea unor grupe devine compatibil cu clasificarea Eurostat, practicată în statistica agricolă a Uniunii Europene.

4.2. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE FERMELOR FAMILIALE

Într-o abordare complexă, pot fi enumerate ca principale avantaje ale fermelor familiale următoarele: • utilajele care se află în posesia familiei sunt mai bine întreţinute, iar consumurile de carburant şi lubrifiant sunt

mai raţionale decât în unităţile de servicii mecanice cu lucrători salariaţi; • deciziile sunt luate în comun sau de către capul familiei, dar important e că aceleaşi persoane execută aceste

decizii şi îşi asumă responsabilitatea pentru acestea; • în fermele familiale, resursele naturale, biologice, tehnice şi umane se pot îmbina mai bine decât în unităţi

mari; • în ferma familială, practic se suprapun gospodăria şi întreprinderea, adică locul de muncă şi gospodăria, ceea

ce permite ca fiecare membru al familiei să participe la munca în comun, după capacităţile lui, iar acest interes comun are un efect pozitiv şi asupra relaţiilor familiale şi asupra educării copiilor;

• în ferma familială, scopul dezvoltării tehnice este uşurarea muncii şi lărgirea posibilităţilor de creştere a veniturilor şi nu atât economisirea cu orice preţ a forţei de muncă, adică înlocuirea oamenilor; se poate spune că în ferma familială dezvoltarea tehnologică este centrată pe om;

• în ferma familială este o mai mare armonie cu mediul natural; pământurile şi animalele proprii sunt bine întreţinute, fiindcă proprietarii au interesul, pe termen lung, de a transmite resursele biologice copiilor, moştenitorilor;

• fermele familiale, cu excepţia celor care au devenit afaceri propriu-zise, reprezintă nu numai o structură organizatorică de activitate productivă, ci şi o formă de viaţă, o concepţie despre viaţă;

• în agricultura bazată pe ferme familiale, forma de viaţă comună poate contribui şi la formarea unor comunităţi locale stabile;

• efectul de poluare a mediului este mai redus în fermele familiale decât în unităţile mari cu producţie intensivă, industrializată. În mediul rural, întreprinzătorii agricoli familiali activează sub controlul comunităţii rurale, deci fără necesitatea unor organe de control specializate, existând astfel posibilitatea economisirii acestor costuri de tranzacţie.

Într-o formă sintetică, R. Pollak (1985) a evidenţiat patru categorii de avantaje ale fermelor familiale: 1. cointeresarea; 2. monitorizarea; 3. altruismul; 4. loialitatea. Aceste avantaje se bazează pe integrarea activităţii economice şi a celei familiale.

Dominaţia numerică şi persistenţa fermelor familiale dovedesc competitivitatea acestora faţă de alte forme de organizare a exploataţiilor agricole. Explicaţia constă în: 1. costuri de tranzacţii relativ reduse; 2. efectul economic relativ redus al „economiilor dimensionale” din agricultură, adică o creştere relativ redusă a randamentelor în unităţile mari; 3. costurile alternative relativ ridicate ale forţei de munca familiale (în ţările dezvoltate); 4. costul alternativ redus al persoanelor inactive din familie (soţie, copii, bătrâni) în perioadele de campanie.

Avantajul principal al fermelor familiale mici constă în ocuparea membrilor familiei în locuri de muncă din afara fermei, adică trecerea la ferma de timp parţial.

Toate aceste avantaje reprezintă posibilităţi potenţiale care au devenit însă realităţi caracteristice în majoritatea ţărilor dezvoltate.

În ţările în curs de dezvoltare şi în cele aflate în perioada de tranziţie la economia de piaţă, cum este şi ţara noastră, în această fază nu se poate vorbi încă de realizarea concretă a tuturor acestor avantaje.

Principalele dezavantaje ale fermelor familiale, mai ales ale celor mici, constă în: • neatingerea dimensiunii optime şi, altfel, imposibilitatea utilizării eficiente a parcului de maşini şi tractoare; • ineficienţa de marketing, adică faptul că fermierii mici au o putere de negociere redusă. Aceasta se elimină, de

regulă, prin forme de cooperări în domeniul aprovizionării şi valorificării. Simultan cu dezvoltarea economică, prin creşterea salariilor s-a schimbat raportul între preţurile factorilor de

producţie (forţa de muncă/capital), ceea ce a stimulat inovaţii tehnologice care au economisit munca şi au condus la creşterea dimensiunii şi a capitalizării fermelor.

94

Pe de altă parte, salariile mai mari din afara fermelor au condus la creşterea atractivităţii şi competitivităţii fermelor de timp parţial, ca o soluţie alternativă la extinderea dimensiunii fermei ca sursă de venituri.

Factorii care afectează evoluţia viitoare a fermelor familiale sunt, în principal, următorii: • Nivelul salariilor reale în ramurile nonagricole, care se aşteaptă să crească datorita creşterii productivităţii

muncii; deci, va creşte costul alternativ al forţei de muncă salariate din agricultură, ceea ce avantajează extinderea fermelor de timp parţial;

• Progresul tehnologic, nu numai cel tehnic, dar şi cel organizatoric, favorizează extinderea fermelor familiale mari, de timp total. Totuşi, dezvoltarea tehnologiei moderne (biotehnologie, informatizare etc.) necesită mai mult capital şi economiseşte pământul şi, în mai mică măsură, forţa de muncă.

Astfel, se continuă polarizarea fermelor, pe de o parte în ferme familiale mari de tip de afacere şi, pe de altă parte, în ferme mici de timp parţial. În mai mică măsură, sunt condiţii favorabile şi pentru formarea fermelor de dimensiune medie.

4.3. DIMENSIUNEA VIABILĂ ŞI SPECIALIZAREA FERMELOR FAMILIALE

Prin dimensiune se înţelege capacitatea de producţie a exploataţiei, exprimată prin suprafaţa de teren disponibilă sau prin numărul de animale existente.

Cel mai des se consideră ca şi criteriu esenţial al dimensiunii optime a fermei familiale costurile aferente ale utilizării unei tehnologii moderne şi, în special, costurile maşinilor agricole mari. Este clar că o maşină de mare capacitate poate fi utilizată cu costuri mai reduse de unităţile cu dimensiuni mari, dar este recunoscut şi faptul că utilajele valoroase sunt folosite cu mai multă grijă şi sunt utilizate în mod economicos în cadrul fermelor familiale.

Se pot defini ca viabile acele ferme familiale care pot realiza venituri suficiente pentru: • atingerea unui nivel de trai decent pentru întreaga familie; • recuperarea capitalului investit; • rambursarea creditelor şi a dobânzilor aferente creditelor ridicate pentru investiţii sau pentru acoperirea

cheltuielilor curente de producţie; • plata arendei, în cazul în care se utilizează pământ arendat. Viabilitatea dimensiunii depinde de o serie de factori interni şi externi fermei: • condiţiile naturale ale producţiei (fertilitatea terenurilor, clima, distanţa faţă de pieţe, infrastructura); • capacitatea de bun manager a producătorului; • relaţiile pieţei, adică preţurile de valorificare a producţiei şi preţurile input-urilor; • existenţa şi măsura subvenţiilor de stat. Întrebarea formulată privind dimensiunea optimă are întotdeauna un răspuns relativ. Astfel, la o tehnologie

rudimentară pot fi adecvate şi fermele mici, de câteva hectare, evident, cu condiţia existenţei unei reţele adecvate de folosire eficientă a utilajelor de mari capacităţi. Este cunoscut şi că mărirea dimensiunii este o cerinţă economică din punctul de vedere al minimizării costurilor medii pe unitate de produs, dar depăşirea dimensiunii acestui nivel optim implică dezavantaje economice.

Problema dimensiunii nu se leagă nemijlocit numai de atingerea economiilor dimensionale; necesitatea extinderii dimensiunii se explică prin obiectivul atingerii unui volum mai ridicat de venituri. Dintr-o singură vacă nu se poate trăi, chiar dacă se produce litrul de lapte foarte ieftin, pe când dacă fermierul are mai multe vaci, atunci realizează venituri mai mari, chiar dacă produce litrul de lapte ceva mai scump. Evident, costul cu care se obţine un litru de lapte trebuie să fie sub nivelul preţului de valorificare.

Din unghiul de vedere al societăţii, o agricultură intensivă bazată pe ferme mari, viabile, cu caracter comercial, implică reducerea substanţială a ocupării forţei de muncă în acest sector, adică, în asemenea condiţii, agricultura poate să întreţină un număr mult mai redus de oameni. Ferma mare reprezintă în primul rând interesul proprietarului său şi nu interesul general al societăţii, în cazul în care ocuparea forţei de muncă în alte ramuri este limitată. Se poate concluziona deci că agricultura bazată pe ferma familială oferă posibilitatea ocupării mai mari a forţei de muncă rurale.

O structură agricolă în care ferma familială este dominantă şi are un rol hotărâtor în realizarea producţiei necesită un sistem economic şi social specific şi un sistem instituţionalizat adecvat (de subvenţionare, de consultanţă, de informaţii etc.). Fără această infrastructură instituţională şi fără o infrastructură fizică (drumuri, telecomunicaţii, servicii bancare etc.) nu există şanse reale pentru dezvoltarea unei agriculturi bazate pe fermele familiale.

O altă latură a problemei este aceea dacă, pe nivelul de ansamblu al societăţii, agricultura bazată pe sistemul fermelor familiale poate contribui la creşterea bunăstării. Acest deziderat se poate îndeplini, din punct de vedere economic, numai atunci când productivitatea muncii agricole atinge cel puţin acel nivel mediu care există în alte ramuri ale economiei. Din punct de vedere social, apar însă o serie de alte considerente, chiar mai importante decât acest criteriu economic al productivităţii muncii.

95

Spre deosebire de dimensiune, care exprimă latura cantitativă a procesului de concentrare, mărimea constituie latura calitativă şi cuprinde atât nivelul de dotare cu mijloace de producţie, cât şi gradul de intensivitate a producţiei. Se utilizează şi termenul de „dimensiune economică”, exprimată prin profitul brut al unităţii (I. Bold, A. Crăciun, 1996).

Specializarea producţiei agricole constituie o formă a diviziunii sociale a muncii între diferitele ramuri ale producţiei agricole. Ea se caracterizează prin dezvoltarea unui număr redus de ramuri în condiţiile unei concentrări a producţiei. Scopul specializării este realizarea unei producţii mari şi calitativ superioare, cu cheltuieli minime de mijloace de producţie.

În economia de piaţă, specializarea este avantajoasă, dar măsura specializării este limitată tocmai de piaţă. Totuşi, specializarea poate fi dezavantajoasă din punctul de vedere al riscurilor. Specializarea, prin delimitarea organizaţională a producţiei vegetale şi a creşterii animalelor, respectiv a producţiei vegetale şi a serviciilor de lucrări mecanice, afectează negativ eficienţa economică a producţiei chiar şi în unităţile mari.

În condiţiile unei agriculturi industrializate, măsura specializării este determinată, în esenţă, de raportul dintre preţurile input-urilor de provenienţă industrială şi cele ale output-urilor agricole. La un nivel mai ridicat al dezvoltării economice, sunt caracteristice preţuri de input-uri relativ mai reduse şi preţuri de output-uri relativ mai ridicate, asigurate de puterea de cumpărare mai mare a consumatorilor. În condiţii de dezvoltare economică mai redusă, raportul de preţuri între input-urile industriale şi output-urile agricole este invers şi în asemenea condiţii specializarea accentuată nu este justificată economic. Nu se poate asigura specializarea nici în fermele mai mici, chiar dacă lipsa de capital şi cerinţa mai ridicată pentru munca manuală ar justifica specializarea. În asemenea condiţii apar însă factori care măresc costurile, fără speranţa că aceste creşteri ar putea fi recuperate prin veniturile încasate. În perioada actuală, în gospodăriile private se depune un efort pentru acoperirea input-urilor în mai mare măsură din producţie proprie.

Trebuie ţinut cont de faptul că, pe lângă fermele familiale, unde pământul reprezintă un loc îngust, există şi ferme caracterizate prin lipsa forţei de muncă. În asemenea situaţii, soluţia nu poate fi munca salariată, fiindcă rentabilitatea redusă a producţiei agricole nu poate acoperi salarii mai mari şi mai ales nivelul ridicat al contribuţiilor de asistenţă socială. Din această cauză vor apărea, respectiv vor reapărea formele de lucrare a pământului în parte, ajutorarea reciprocă şi alte soluţii care nu au caracter de piaţă, dar care pot fi întâlnite chiar şi în ţările dezvoltate.

Lipsa relativă de capital rămâne o caracteristică chiar pe un orizont de timp mai lung. Rata rentabilităţii activităţii agricole este atât de redusă în condiţii normale, încât impune asigurarea unui sistem de creditare subvenţionată. Acest sistem de credite trebuie să se extindă atât asupra investiţiilor, cât şi asupra creditelor pentru acoperirea cheltuielilor curente, conform specificului producţiei agricole. Încă mult timp, fermele familiale care se vor dezvolta nu vor dispune de parc de maşini propriu. Aceste ferme vor apela la serviciile de lucrări mecanice ale unităţilor private sau, eventual, la forme cooperatiste.

În toate ţările cu economie de piaţă, sfera cea mai sensibilă a activităţii fermelor familiale o reprezintă valorificarea producţiei, care, de regulă, intră în contradicţie cu interesele unor monopoluri de comercializare sau de prelucrare. Numai formarea unor organizaţii cooperatiste poate contracara dominaţia monopolurilor, dar, chiar şi în aceste situaţii, sunt necesare legi care limitează puterea acestor monopoluri.

Este de o strictă necesitate conceperea şi implementarea unei politici agricole care să fie în concordanţă cu sistemul de interese al fermelor familiale. Această politică nu trebuie să forţeze formarea unor ferme de dimensiuni optime, ci să elimine acei factori care apar ca obstacole în calea dezvoltării sistemului fermelor familiale. În politica agricolă trebuie delimitate clar sarcinile strategice şi cele pe termen scurt. Acestea din urmă, în etapa actuală a dezvoltării agriculturii româneşti, necesită soluţii de management al crizei, dar şi acestea, şi mai ales cele pe termen mediu, trebuie să reprezinte elemente componente care conduc la atingerea obiectivelor strategice. Toate aceste obiective reprezintă decizii politice şi se referă la unele probleme de bază:

• poate fi asigurată susţinerea ponderii actuale a agriculturii şi a sistemului agroalimentar? • care este obiectivul politic mai important: existenţa sigură a produselor agricole din producţie proprie sau

asigurarea consumatorilor cu produse accesibile din import, relativ mai ieftine? • prin măsurile politicii agricole se preconizează formarea unei agriculturi competitive sau a unei agriculturi

subvenţionate, întreţinute de alte ramuri?

4.4. FERME FAMILIALE ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE ŞI ÎN ROMÂNIA

În ţările dezvoltate, fermele familiale sunt, de regulă, afaceri care se bazează pe relaţiile familiale şi pe resursele acestora. Altfel zis, capitalul investit în afacerea agricolă este în proprietatea membrilor familiei de mai multe generaţii, membrii familiei efectuează activităţile economice, de producţie, de prelucrare, de comercializare etc. şi tot ei asigură managementul fermei. Acest principiu nu înseamnă că, periodic, nu folosesc muncă salariată, şi nici că în soluţionarea problemelor decizionale nu cer şi consultanţă de specialitate.

Se poate spune că ferma familială reprezintă, de fapt, o formă specială a afacerilor bazate pe asocieri între membrii familiei, dar relaţiile familiale au un rol mai important decât prevederile legale formale. În acest concept, ferma

96

familială diferă de gospodăria ţărănească mică. În condiţiile unei utilări moderne (cu infrastructură şi parc de maşini şi tractoare) şi ale altor elemente favorabile, o fermă familială poate fi de dimensiune mare; de exemplu, în ramura cerealelor, o familie poate conduce o unitate agricolă de peste o mie de hectare (situaţie caracteristică în SUA).

În Europa de Vest şi în America de Nord, investiţia de capital pe fermier, deci şi productivitatea muncii, este ridicată, volumul şi valoarea producţiei valorificate sunt, de asemenea, mari. Fermele americane sunt caracterizate mai mult prin belşugul de pământ şi prin lipsa forţei de muncă, pe când în fermele europene factorul restrictiv este pământul.

Astfel că în SUA lipsa de forţă de muncă se contracarează prin investiţii de capital şi prin mecanizare, iar în UE lipsa de pământ se contracarează prin cumpărări şi arendări de terenuri.

Analiza situaţiei concrete din ţările Europei de Vest evidenţiază următoarele fapte: • cea mai mare parte a fermelor familiale sunt de timp parţial; • fermele familiale sunt subvenţionate; • se depune efort pentru a dezvolta întreprinderi competitive cu caracter comercial în locul fermelor familiale

tradiţionale; • după 1992, sunt favorizate mai ales fermele mici (de cca 20 ha, 15 UVM). Vitalitatea fermei familiale în Europa occidentală este rezultatul atât al voinţei politice, al cadrului legal

organizatoric, cât şi al mediului instituţional şi economic favorizant. Dezavantajul economic al dimensiunii reduse a acesteia este contracarat de existenţa şi buna funcţionare a sistemelor cooperatiste şi a lanţurilor agroalimentare. Analiza fermei familiale de tip occidental relevă faptul că aceeaşi persoană este antreprenorul (care deţine capitalul de risc), managerul (care coordonează şi gestionează input-urile şi output-urile), precum şi muncitorul. Succesul fermei familiale în acest mediu se bazează pe maximizarea utilizării resurselor gospodăriei. În ţările din Vest, instituţia fermei familiale a devenit un ţel politic şi aceasta s-a întărit şi mai mult după 1992 în cadrul reformei Politicii Agricole Comune din Uniunea Europeană.

Transformarea radicală a agriculturii României prin reprivatizarea terenurilor cooperativelor agricole a condus la apariţia în masă a producătorilor agricoli individuali. În prezent, în România, peste 70% din terenurile agricole, respectiv cca 80% din efectivele de animale se află în proprietate privată, pe când doar 3,7% din capitalul exprimat în mijloace fixe, respectiv 21,1% din fondurile fixe totale se află în proprietatea sectorului privat (D. Gavrilescu, 1996). Această situaţie cauzează:

• o disfuncţionalitate în îmbinarea optimă a resurselor; • incapacitatea mediului economic de a oferi un compartiment de piaţă, datorită intervenţiei statului, prin

menţinerea structurilor monopoliste de stat în avalul şi în amontele producătorului agricol; • lipsa concurenţei, a funcţionării pieţei funciare, respectiv a pieţei altor mijloace de producţie; • efectele negative ale instabilităţii macroeconomice asupra structurilor agrare (inflaţie, şomaj etc.). Starea agriculturii este agravată şi de întârzierea clarificării sistemului de relaţii de proprietate, inclusiv asupra

pământurilor. În mare parte, s-a realizat recunoaşterea proprietăţii printr-o adeverinţă, care specifică suprafaţa, dar nu şi amplasamentul; în proporţie de cca 70% (iulie 1997) s-a realizat punerea în posesie atestată prin titlul de proprietate, care dă dreptul proprietăţii depline în condiţiile legii.

În cazul animalelor, a avut loc o deconcentrare puternică a efectivelor către proprietarii particulari, mai ales la cabaline, bovine şi ovine, în acest domeniu proprietatea particulară reprezentând peste 95%. În urma acestor etape ale reformei agricole, s-a creat o structură în care cea mai mare pondere o au exploataţiile agricole cu dimensiuni de subzistenţă.

În România, tipul de bază de exploataţie îl reprezintă exploataţia familială de mici dimensiuni, sub forma fie de gospodărie ţărănească de subzistenţă (în medie de 2,3 ha), fie de asociaţie formată de aceste gospodării, care, practic, continuă fostele cooperative agricole de producţie. Actualele gospodării de dimensiuni foarte mici, necapitalizate, cu profil de producţie autarhică, nu pot fi competitive faţă de exploataţiile de tip industrial. Transformarea gospodăriilor ţărăneşti în exploataţii de tip industrial este o problemă complexă, care necesită timp, dar mai ales o viziune clară asupra managementului acestei transformări şi care implică costuri sociale ridicate.

Formele asociative reprezintă o soluţie de tranziţie şi în viitor vor evolua fie în direcţia întreprinderii de tip industrial, fie către ferma familială viabilă. Existenţa şi evoluţia asociaţiilor se explică prin faptul că peste 30% din pământ aparţine celor care nu-l pot lucra din diferite motive (lipsă de utilaje şi capital, vârstă înaintată, moştenitori urbani). Opţiunea asociativă, ca soluţie alternativă la arendare, este o cale posibilă, ca, de altfel, şi capitalizarea şi formarea unor ferme în cazul unor proprietari cu spirit antreprenorial. Sprijinirea acestei căi impune o politică reală de susţinere a exploataţiilor agricole familiale viabile, deci este o opţiune politică.

În România, obiectivele strategice principale ale binomului familie-gospodărie sunt: • maximizarea venitului global; • stabilitatea în timp a venitului gospodăriei; • conservarea patrimoniului.

97

Venitul global familial se compune din cel agricol, incluzând nu numai încasările băneşti obţinute prin vânzarea produselor, ci şi venitul furnizat de autoconsumul acestor produse, precum şi veniturile extraagricole (pensii, alocaţii pentru şomaj, indemnizaţii compensatorii, activităţi neagricole etc.). Stabilitatea interanuală a venitului agricol redus reflectă aversiune faţă de risc. Conservarea patrimoniului se identifică mai ales prin menţinerea proprietăţii asupra pământului.

Premisele evoluţiei structurale în direcţia formării exploataţiei familiale viabile sunt slabe, neexistând nici voinţa politică, nici condiţiile iniţiale adecvate, datorită fărâmiţării accentuate a proprietăţii asupra pământurilor, ceea ce nu facilitează acest proces. În România, conform dreptului, urmaşii pot moşteni terenul, dar în ce măsură vor moşteni şi ocupaţia de agricultori, este o întrebare la care nu există încă un răspuns clar. Din cauză că o masă mare de populaţie a migrat în deceniile `60-`80 către oraş şi este puţin probabil ca aceştia să se reîntoarcă la sat şi să îmbrăţişeze activitatea de agricultor, apare şi perspectiva lipsei relative a forţei de muncă la sate. Acest dezavantaj poate să reprezinte însă o şansă pentru antreprenorii rurali în crearea unor ferme viabile.

O dificultate de bază este lipsa abordării complexe a procesului evoluţiei sistemului agricol (K. Hagedorn , 1994). Experienţa fostei RDG arată clar următoarele două aspecte esenţiale, valabile şi României: • ferma familială nu se dezvoltă spontan, în mod izolat, ci numai într-un cadru instituţional, asistată adecvat şi

sistematic; • condiţiile macroeconomice ar trebui să asigure susţinerea spiritului antreprenorial, fără de care nu se va

dezvolta exploataţia familială de tip capitalist. Procesele tranziţiei complică evidenţierea clară a celor două aspecte principale ale exploataţiei: • dimensiunea optimă a fermei; • forma de organizare (de exploatare) agricolă. În România, pledoaria pentru superioritatea fermei familiale, respectiv cea pentru superioritatea societăţilor

agricole comerciale sunt în plină desfăşurare. Este clar că avantajul comparativ al fermei familiale constă în primul rând în costurile mai reduse de tranzacţii, pe când cel al societăţilor comerciale de dimensiuni mari constă în economiile de costuri legate de creşterea dimensiunii. În agricultură, de regulă, costurile de tranzacţii, şi în special costul supravegherii şi cel administrativ sunt mai ridicate decât economiile dimensionale.

Premisele formării exploataţiilor familiale comerciale sunt foarte diferite, în funcţie de: • zona de continuitate a exploatării necooperatiste; • capacitatea managerială a şefului gospodăriei. Studiile socio-economice evidenţiază faptul că în cazul gospodăriilor slabe opţiunea asociativă este mai ridicată, pe

când cei cu capacităţi manageriale şi cu dimensiunea exploataţiei mai ridicată preferă gospodăria individuală. În privinţa disponibilităţii investiţionale se observă, de asemenea, o lipsă de resurse şi de voinţă din partea producătorilor asociativi şi disponibilitate mai mare în cazul exploataţiilor mai viabile. Investiţiile se realizează mai ales prin cumpărări de animale, de utilaje şi construcţii, predominant din economiile personale şi mai puţin pe bază de credite. Este de remarcat că producătorii individuali au recurs mai mult la împrumuturi decât cei asociaţi.

Studierea acelei sfere din care se pot dezvolta în perspectivă ferme familiale viabile prezintă o mare importanţă. • Din fermele mici ţărăneşti, constituite în ţara noastră în urma reprivatizării pământurilor, numai în mică

măsură se vor dezvolta ferme familiale de timp complet, pentru acestea nefiind asigurate condiţiile economice. În general, pământul nu este suficient, este necesar şi capital pentru investiţii. Veniturile realizate se consumă, de regulă, în cadrul gospodăriei şi nu se utilizează pentru extinderea activităţii. Dezvoltarea acestor ferme nu poate fi bazată nici pe ridicări de credite, fiindcă nu se poate asigura garanţie pentru credite mai însemnate şi, totodată, este puţin probabilă posibilitatea rambursării creditelor şi a plăţii dobânzilor din veniturile realizate în gospodărie.

• Fermierii în timp parţial, care au şi alte surse de venit şi valorifică în mod regulat producţia agricolă realizată, dacă dispun de economii mai însemnate, pot să dezvolte o fermă viabilă. Acest proces poate fi susţinut de ajutorarea reciprocă cu credite a rudelor, din partea membrilor de familie, respectiv prin constituirea unui sistem de într-ajutorare în efectuarea lucrărilor mecanice şi manuale.

Fermele familiale s-ar putea dezvolta în dimensiune şi în mărime, dacă ar exista o siguranţă în privinţa posibilităţii de valorificare, a plăţii în timp a valorii produselor, respectiv dacă ar fi uşor accesibilă obţinerea unor avansuri pe baza contractelor de valorificare a produselor.

Au un avantaj acele ferme familiale care se situează în apropierea pieţelor de valorificare sau de prelucrare a produselor.

În noile condiţii ale agriculturii româneşti, cu cca 3,7 milioane de mici producători agricoli, guvernul nu are posibilitatea de a subvenţiona agricultura familială după cerinţele acesteia. O dificultate reprezintă şi prelungirea procesului de restructurare a relaţiilor de proprietate. Nu sunt asigurate condiţiile financiare ale unei reproducţii lărgite în nici un fel de unităţi, indiferent de forma lor de proprietate. În aceste condiţii generale, fermele familiale din România se caracterizează prin următoarele:

• producătorii individuali se pot baza în cea mai mare măsură pe activitatea proprie, pe autoexploatare;

98

• producătorul individual este la cheremul unităţilor comerciale şi prelucrătoare şi de multe ori devine creditorul acestora, datorită unor întârzieri în plata produselor achiziţionate de acestea;

• deschiderea accentuată a foarfecii preţurilor generează o devalorizare a capitalului, chiar şi în unităţi agricole mai mari.

În condiţiile economiei de piaţă, competiţia îi selectează pe participanţii viabili pe bază de eficienţă, dar în agricultură, peste tot în lumea dezvoltată, efectul pieţei este limitat de măsurile politicii agricole. Măsurile luate pe baza înţelegerii între producători-consumatori-guvern trebuie să asigure certiutudine de producţie şi valorificare. Fără asigurarea unor certitudini relative, producătorul individual nu poate să ia decizii raţionale. Această calculabilitate previzională este doar în mică măsură asigurată în perioada actuală în România.

O problemă-cheie este şi cea a conceperii unei politici clare privind structura proprietăţii şi a utilizării pământurilor,

adică stabilirea unei structuri de exploataţii agricole. O altă problemă este asigurarea condiţiilor material-tehnice necesare atingerii competitivităţii. Puterea de

cumpărare a producătorilor individuali, în condiţiile deschiderii accentuate a foarfecii preţurilor, nu este suficientă pentru acumulare şi modernizare tehnologică. Asigurarea unor condiţii de creditare avantajoasă şi asumarea garanţiilor pentru credite ar fi necesare pentru dezvoltarea fermelor familiale, dar acest deziderat nu este încă realizat, neexistând în România un sistem de creditare adecvat condiţiilor specifice ale producţiei agricole. Chiar şi în cazul în care, în condiţii critice, se acordă producătorilor agricoli anumite credite pentru facilitarea desfăşurării unor lucrări de bază în perioada campaniilor, există o neconcordanţă în timp între perioada când creditul ar fi necesar şi când se obţin în mod real aceste sume, datorită unei birocraţii exagerate şi infrastructurii slab dezvoltate a băncilor creditoare.

Au apărut unele forme de reprezentare a intereselor producătorilor agricoli individuali, dar acestea nu-i reprezintă în mod eficient pe membrii lor din cauza atomizării diferitelor organizaţii şi a slabei legitimităţi a acestora.

În România au apărut şi se dezvoltă fermele familiale din două motive de bază: • au devenit fermieri acei gospodari care au reobţinut pământurile în urma reprivatizării şi care se ocupă cu

lucrarea pământului, fiind constrânşi de lipsa unei alte surse, mai însemnate, de venit, sau de necesitatea suplimentării veniturilor. Aceştia, în realitate, negăsind un alt mod de supravieţuire, lucrează în ferme proprii.

• o altă grupă o constituie acei oameni care pot atinge un nivel de trai decent din munca pe pământurile proprii şi/sau arendate şi care, într-adevăr, sunt cointeresaţi de a extinde această activitate.

Cunoaşterea clară a motivaţiei acestor grupuri de fermieri agricoli este necesară în formularea unei politici agricole raţionale.

În privinţa condiţiilor reale de dezvoltare a fermelor familiale în agricultura românească, se pot evidenţia următoarele:

• în unele zone mai îndepărtate faţă de pieţele de valorificare, mai ales în satele cu populaţie îmbătrânită, unde şi fertilitatea terenurilor este relativ redusă, pământul, mijlocul de producţie de bază în agricultură, este disponibil din belşug; în aceste zone, preţul pământului şi arenda sunt reduse, existând o cerere mică faţă de oferta mare a pământurilor;

• în alte sate, mai apropiate de locurile de desfacere ale produselor, pământul disponibil este limitat, valoarea acestuia fiind mai ridicată.

În România nu se poate vorbi încă de o piaţă a pământurilor. Aceasta a fost restrânsă la început de prevederile unor legi, iar acum şi de slaba mobilitate a populaţiei rurale, în condiţiile şomajului accentuat şi în mediul urban. O frână în calea dezvoltării fermelor familiale o reprezintă şi lipsa de mecanizare adecvată. Posibilitatea reală de dezvoltare a fermei familiale în privinţa modernizării tehnologice prin cumpărări de maşini agricole este asigurată unui grup relativ restrâns de producători individuali.

În etapa desfiinţării CAP-urilor şi a redistribuirii avuţiei acestora între membrii, au existat posibilităţi de procurare a unor utilaje cu cheltuieli reduse, de care au putut beneficia cei care aveau economii financiare realizate în perioada anterioară sau relaţii ce le-au asigurat avantaje. Pe lângă mijloacele fixe de producţie, în agricultură o importanţă relativ mare o are asigurarea fondurilor circulante pentru procurarea resurselor de producţie curente (furaje, seminţe, îngrăşăminte chimice, motorină etc.), care se utilizează la începutul şi pe parcursul perioadei de producţie, încasările fiind posibile numai după recoltă, adică după un timp relativ lung de producţie.

Problema lichidităţii este critică în condiţiile actuale ale desfăşurării activităţii în fermele familiale. Situaţia este îngreunată şi de faptul că, pe când efectuarea cheltuielilor de producţie este sigură, realizarea producţiei şi mai ales valorificarea acesteia la un preţ care asigură rentabilitatea sunt incerte. Începând cu anul 1997, proprietarii de pământ beneficiază de cupoane, o formă de subvenţionare a input-urilor, într-o pondere de cca 10% din consumul total de input-uri.

Cu toate greutăţile şi dificultăţile care apar actualmente în calea dezvoltării fermelor familiale, viitorul este totuşi al fermelor familiale private, fiindcă competiţia economică nu acceptă situaţia iresponsabilităţii legate de utilizarea în comun a diferitelor mijloace de producţie. Totodată, accentuarea competitivităţii îi va obliga pe producătorii individuali

99

să constituie asociaţii în organizarea serviciilor, în aprovizionarea cu resurse, respectiv în valorificarea produselor. Numai cooperarea în aceste sfere poate asigura viabilitatea fermelor familiale.

4.5.ANEXE

Tabelul 4.4. Distribuţia fermelor comerciale din UE după dimensiunea şi mărimea producţiei (1995/1996)

Specificare Total exploataţii agricole din eşantion

Mărimea exploataţiilor agricole în ESU (ESU*- Unitatea Europeană de Mărime)

<8 8-16 16-40 40-100 >100 Numărul exploataţiilor din eşantionul de ferme comerciale (mii)

3601 1092 695 1207 475 132

Dimensiunea medie a exploataţiei (suprafaţa agricolă folosită) (ha)

28,4 6,4 13,7 31,0 61,6 145,9

Rezultatele medii de exploataţie (în 1000 ECU): Valoarea producţiei 51,3 7,9 17,4 45,0 126,1 377,3 Consum intermediar 27,4 2,9 7,8 24,3 71,5 203,3 Amortisment 7,1 1,3 2,7 6,8 16,7 45,4 Valoarea adăugată netă 24,3 5,1 10,3 22,2 53,8 168,9 Valoarea adăugată netă pe unitate de muncă anuală (AWU**) (timp total)

15,5 4,3 7,7 14,2 26,8 37,7

Venit mediu pe un membru de familie (neangajat) 12,6 4,2 7,3 12,5 22,4 45,7

Sursa: The Agricultural Situation in the European Union, 1998, Report *European Size Unit (ESU); 1 ESU~1200 ECU marja brută standard (la preţ din 1990). **AWU: Annual Work Unit: munca agricolă executată de un lucrător în timp total, pe an

Tabelul 4.5. Distribuţia fermelor individuale după dimensiune în România (decembrie 1996)

Specificare Dimensiunea exploataţiei proprii Total sub 1 ha 1-3 ha 3-5 ha >5 ha

Ponderea fermelor (%) 28 43 19 10 100

N=1548 Ponderea terenurilor în ferme (%) 6 34 30 30 100

N=3880 ha Sursa: Private Agriculture in Romania. Farm Survey, Ministy of Agriculture and Food,European Commission,

World Bank, Bucureşti, 1997(după Tab. 2.1.).

Tabelul 4.6. Ponderea diferitelor surse de venituri în venitul total anual al gospodăriei (decembrie 1996)

Sursa de venit Ponderea în venitul anual (%) Sursa de venit Ponderea în venitul anual

(%) Pensii 32 Asociaţie agricolă 4 Salarii 26 Alte venituri 3 Vânzări de produse agricole 26 Asistenţă socială 2

Firme proprii nonagricole 5 De la rude 1 Sursa: Private Agriculture in Romania. Farm Survey, Ministry of Agriculture and Food, European Commission,

World Bank, Bucureşti, 1997 (după Tab.6.2).

100

CAPITOLUL 5 Cooperarea în condiţiile economiei de piaţa

5.1. CLASIFICĂRI CONCEPTUALE PRIVIND COOPERAREA AGRICOLĂ

5.1.1. Conceptul de cooperare În teoria şi în legislaţia referitoare la cooperative pot fi întâlnite diferite definţii. Astfel cooperativa poate fi definită

ca o organizaţie socială şi economică autonomă, condusă după principii democratice. În cooperative se asociază persoane şi patrimonii individuale, cu scopuri de maximizare a profitului, dar şi cu obiectivul satisfacerii nevoilor economice şi neeconomice multiple ale membrilor, precum şi cu acela de protejare a intereselor acestora.

După definiţia din legislaţia olandeză, cooperativa este o organizaţie economică în cadrul căreia fermierii colaborează în permanenţă, realizează în comun o parte din activitatea lor economică (de regulă cea comercială), asumânduşi în comun riscurile în contextul acestei funcţii, în scopul creşterii profitabilităţii activităţii economice, menţinând, în acelaşi timp, responsabilitatea individuală a fermierilor pentru celelalte funcţii ale întreprinderii agricole. Conform unei definiţii americane (D.G. Barton, 1989) cooperativa este o afacere în proprietatea şi sub controlul utilizatorilor, în care distribuţia profitului se realizează în raport cu utilizarea serviciului oferit de cooperativă.

În literatura economică românească contemporană, cooperativa apare definită ca „forma de unitate economică prin care, mai multe persoane particulare, având anumite interese comune, constituie o întreprindere unde drepturile fiecăruia la gestiune sunt egale şi unde profitul obţinut este împărţit doar între membrii asociaţi, proporţional cu activitatea lor” (N. Dobrotă, 1991). În definiţia lui Ihrig K. „cooperativa este o astfel de asociaţie în care mai multe gospodării agricole execută în comun anumite faze ale activităţii de producţie, menţinând autonomia gospodăriilor”.

Cooperativa este concomitent: 1. o întreprindere cu un scop economic, care are relaţii de afaceri cu membrii acesteia, adică fiecare membru este şi client; 2. o asociaţie, un grup social, în care fiecare membru este totodată şi coproprietar, cu un obiectiv specific care vizează promovarea intereselor economice ale membrilor. Activitatea cooperativei se bazează pe participarea membrilor, care îşi menţin independenţa economică, şi funcţionează, de regulă, ca o extindere a afacerilor membrilor la formarea capitalului, la activităţi comerciale şi servicii şi la răspunderea financiară. Cooperativele se bazează pe valorile întrajutorării, responsabilităţii personale, democraţiei, egalităţii, dreptăţii şi solidarităţii.

Cooperativa este constituită în mod voluntar din oameni cu aceleaşi interese şi cu posibilităţi de câştig proporţional cu participarea la activitatea comună. Obiectivul principal al cooperativelor din ţările dezvoltate este asigurarea creşterii veniturilor membrilor lor, în urma asigurării extinderii activităţii economice a fermierilor individuali.

În ţările dezvoltate se foloseşte tot mai des denumirea de întreprinderi sau societăţi cooperativiste, deoarece cooperarea a depăşit de-a lungul timpului sfera relaţiilor orizontale, caracterizându-se în prezent printr-o puternică integrare pe verticală.

Este de subliniat faptul că într-o întreprindere cooperatistă cu profil agricol nu este inclus şi procesul de producţie agricolă; aceasta se desfăşoară la nivelul fiecărei ferme în parte. Diferenţele şi asemănările între întreprinderea cooperatistă şi alte întreprinderi sunt sintetizate în Tabelul 5.1.

Tabelul 5.1. Diferenţe şi asemănări între înreprinderea cooperatistă şi alte întreprinderi

Întreprinderea cooperatistă Întreprinderea comercială Non-profit Realizează un beneficiu şi creează rezerve pentru acţionari Un om, un vot*

Număr de voturi proporţional cu numărul de acţiuni

Procedura complexă de luare a deciziilor Procedura simplă de luare a deciziilor Libertatea absolută de adeziune pentru întreaga categorie de producători agricoli Se tratează cu agricultorii opţiunea lor

Angajamentul sau promisiunea de utilizare a instalaţiilor de către membrii Relaţii contractuale sau libera negociere

Servicii exclusive pentru membrii cooperatori**

Negocieri după bunul plac Capital furnizat sau garantat de către membrii Capital furnizat de către acţionarii-investitori Dreptul membrilor cu aport minim Drept absolut al acţionarilor majoritari Nu există o măsură clară de rentabilitate şi eficacitate, acestea fiind incluse în preţurile plătite membrilor

Beneficii anunţate bianual, calculate be baza principiilor contabile general acceptate

Veniturile cooperativei se varsă în conturile membrilor, sub formă de profit al acestora Dividendele se varsă pe bază de acţionariat

101

Întreprinderea cooperatistă Întreprinderea comercială Vizează plătirea celor mai ridicate preţuri posibile către membrii

Vizează plătirea unor preţuri cât mai mici acţionarilor, pentru a maximiza propriile venituri

Se angajează să colecteze şi să comercializeze toată producţia obţinută de membrii Se cumpără doar necesarul

Existenţa pe termen nelimitat Există atât cât este rentabilă Managementul nu are la bază criteriul rentabilităţii Managementul are la bază criteriul profitului Strategie pe termen lung Strategie pe termen scurt Trebuie să fie în măsură să se confrunte cu sezonalitatea, deci cu ciclicitatea producţiei obţinute de membrii

Nu posedă decât capacitatea necesară satisfacerii propriilor strategii

Beneficiază de sprijinul sistemului bancar cooperatist Împrumuturile se realizează pe baze comerciale de la bănci

Sursa: Euroconsulting Service, 1993 Nota: * se poate accepta ca număr de voturi şi un multiplu al părţilor sociale care reprezintă participarea la

capitalul social; ** se pot presta servicii şi către terţi, dar pe baze comerciale.

Mişcarea cooperatistă, care s-a extins pe întregul glob, este definită ca o formă de colaborare şi activitate

organizată a unor oameni cu interese comune pentru crearea cooperativelor, în scopul îmbunătăţirii relaţiilor de trai şi de muncă, pentru folosirea avantajelor oferite de cooperare şi pentru apărarea intereselor legate de cooperare.

5.1.2 Principiile cooperatiste Cele mai generale caracteristici de bază ale vieţii cooperatiste sunt exprimate de principiile cooperatiste, care

permit şi înţelegerea mai complexă a conceptului de cooperativă. Deşi de-a lungul timpului aceste principii s-au modificat, s-au adaptat la spaţiu, mediu şi timp, ele definesc esenţa, scopul, rostul, normativele şi caracteristicile principale ale cooperării. Aceste principii sunt luate în considerare şi de instituţiile puterii legislative şi de stat, când elaborează legi şi normative care reglementează cooperarea, respectiv raporturile dintre stat şi cooperative.

Principiile de bază ale cooperării sunt următoarele: 1. Principiul democraţiei cooperatiste; 2. Principiul libertăţii, voluntariatului în cooperare şi al porţilor deschise; 3. Principiul contribuţiei personale şi patrimoniale; 4. Principiul distribuirii veniturilor cooperatiste. Definirea conceptului de cooperare se bazează, de fapt, pe înţelegerea principiilor înşirate. 1. Principiul democraţiei exprimă, în sens larg, autonomia cooperativei, iar în sens restrâns, autoadministrarea

cooperativei, precum şi organizarea ei de jos în sus. Autonomia cooperatistă se referă la faptul că, în afara legii care reglementează funcţionarea cooperativelor, acestea

sunt datoare să respecte doar propriile lor decizii, angajamentele şi reglementările fiscale etc. Organele de stat le pot prescrie numai sarcini cu caracter excepţional (de ex. de protecţie a mediului) şi reglementări de cadru.

Democraţia în administrarea cooperativei se realizează prin respectarea unor condiţii: ∗ egalitatea în drepturi a membrilor; ∗ un membru – un vot; ∗ principiul conducerii indirecte prin administratorii aleşi de membrii sau al administrării directe de către

membrii; ∗ fiecare membru are dreptul de a alege şi fiecare poate fi ales. În Olanda tendinţa de dezvoltare este ca cei care participă în măsură mai mare la activitatea cooperativei, să aibă şi

pondere mai mare în luarea deciziilor, adică principiul „un membru – un vot” nu este aplicat, dar aceasta este o situaţie de excepţie.

Organizarea de jos în sus se concretizează în subordonarea şi răspunderea organelor de conducere şi ale administraţiei doar în faţa membrilor cooperatori, respectiv în determinarea regulilor de funcţionare a centrelor cooperatiste regionale, naţionale etc. de către cooperativele membre locale.

2. Principiul libertăţii, voluntariatului în cooperare, principiul porţilor deschise înseamnă că forma şi tipul cooperativei, schimbarea acestora, formarea de noi cooperative sunt decise în mod liber de membrii cooperatori. Membrul cooperator se asociază în mod voluntar, liber consimţit, fără nici o constrângere din afară, adică procesul cooperativizării se desfăşoară independent de organele de stat. În principiu, cooperativele sunt libere de orice discriminare socială, politică, religioasă, etnică etc. Cooperativele nu limitează, de regulă, numărul membrilor, dar au dreptul ca la admiterea unor noi membrii să judece problemele legate de echilibrul intern, de eficienţă create prin noua

102

aderare. În prezent, principiul porţilor deschise este respectat doar în cazul cooperativelor de consum şi de achiziţie şi, de regulă, nu se aplică în cazul cooperativelor de marketing, de industrializare, de credit, de locuinţe etc. In unele ţări, cum este Canada, legea prevede respectarea principiului porţilor deschise în cazul cooperativelor de valorificare a produselor agricole.

3. Principiul contribuţiei personale şi patrimoniale se referă, în principal, la recurgerea la activităţi specifice (comerciale, de prestări servicii, de creditare etc.) ale cooperativelor, conform profilului acestora. În unele situaţii şi participarea personală în activitatea de zi cu zi a cooperativei şi în administrarea acesteia sau executarea de lucrări în cadrul cooperativei de producţie pot fi caracteristice. Conlucrarea patrimonială în faza de înfiinţare a cooperativei este evidentă (cooperativele sunt create cu mijloacele proprii ale membrilor şi se dezvoltă în principal cu şi din resurse proprii), dar interesul membrilor pentru investiţie de capital este limitat.

4. Principiul distribuirii proporţionale a veniturilor cooperatiste este cel de bază în condiţiile ţărilor dezvoltate. În cadrul cooperativelor, veniturile cooperatiste realizate se distribuie în două direcţii: 1. repartizarea unei părţi din venit membrilor cooperatori; 2. pentru sporirea patrimoniului cooperativei.

Priorităţile în repartizarea veniturilor cooperatiste sunt următoarele: • pentru asigurarea derulării fără întreruperi a prestaţiilor cooperatiste; • pentru menţinerea nivelului activităţilor economice, a patrimoniului cooperativei şi a dimensiunii acesteia; • pentru constituirea diferitelor fonduri economice, sociale, culturale etc.; • repartizarea veniturilor pentru membrii cooperatori proporţional cu cererea pentru serviciile oferite de

cooperativă. Astfel partea membrilor din venituri, dar şi din riscuri şi din costuri, este proporţională cu volumul tranzacţiilor prin intermediul cooperativei.

Obţinerea de profit nu este un scop în sine pentru o cooperativă. Veniturile cooperativei se distribuie membrilor, dar cu acordul adunării generale a membrilor se poate reţine o parte şi pentru dezvoltări, modernizări.

Pe lângă principiile de bază amintite se pot menţiona şi altele: • Principiul teritorialităţii, care se referă la limitarea ariei geografice de acţiune a unei cooperative locale; • Principiul instruirii, pregătirii profesionale şi a informării, oferite membrilor şi reprezentanţilor aleşi sau

angajaţilor; • Principiul colaborării între cooperative, pe plan local, regional, naţional şi internaţional; • Principiul responsabilităţii colective, în sensul conlucrării pentru dezvoltarea continuă şi durabilă a

cooperativei. La începutul formării mişcării cooperatiste se aplicau şi alte două principii, cel al altruismului şi cel al solidarităţii.

În unele cazuri, chiar şi în prezent, pot fi întâlnite situaţii când, pe lângă scopurile economice, membrii cooperatori se întrajutorează, uneori şi din motive altruiste. Un element esenţial al solidarităţii a fost cel al principiului răspunderii universale, adică al răspunderii reciproce, de exemplu, în cazul acordării de credit unui membru cooperator. Acest element se aplică în prezent mai rar în cooperativele din ţările dezvoltate.

Cooperarea nu este doar o afacere, o activitate economică, ci şi o mişcare, care se integrează într-o mişcare la nivel naţional, precum şi la nivel internaţional. Această integrare manifestă solidaritatea cooperatistă generală. Afirmarea intereselor cooperatiste se concretizează în conlucrarea în cadrul diferitelor organizaţii internaţionale, naţionale, regionale, de specialitate, de ramură, educative, de propagandă, precum şi în întrajutorarea dintre cooperative, sub forma acordării unor avantaje de piaţă, ajutoare materiale şi financiare etc. Spiritul participativ, democraţia, onestitatea, grija reciprocă sunt valori fundamentale ale mişcării cooperatiste. Aceste valori se afirmă atât în cooperativele săteşti, cât şi în cele orăşeneşti sau naţionale şi oferă baza pentru rezultate remarcabile.

Cooperarea nu este un scop în sine, ci este un instrument pentru atingerea obiectivelor proprii ale membrilor, prin intermediul colaborării active între aceştia, între diferitele cooperative.

5.1.3. Clasificarea cooperativelor Cooperativele se grupează în două tipuri: 1. cooperative simple; 2. cooperative complexe. Cooperativele simple, cu

personalitate juridică, reprezintă organizaţiile de bază ale mişcării cooperatiste, respectiv ale sistemului cooperatist. Se numesc cooperative complexe acele cooperaţii orizontale, verticale, regionale, care s-au format prin asocierea cooperativelor simple, pe baza respectării principiilor cooperatiste.

Prin cooperare se înţelege conlucrarea organizată, planificată şi reglementată prin contracte între unele cooperative sau organizaţii cooperatiste. Integrarea este o etapă mai înaltă a cooperării, în care conlucrarea între unităţi se organizează, se planifică centralizat şi se reglementează juridic. Pentru atingerea scopului lor, în conformitate cu principiul voluntariatului şi al intereselor reciproce, cooperativele asociate renunţă la independenţa lor economică. Trebuie subliniate următoarele aspecte:

• Încă de la începuturile constituirii lor, între cooperative se manifestă o tendinţă puternică de asociere; • O cooperativă simplă poate fi membră a mai multor organizaţii cooperatiste; • Organizaţiile cooperatiste, la rândul lor, se pot asocia şi ele.

103

Sistemul cooperatist este deosebit de complex, dar fiecare formă de cooperare are o caracteristică specifică. Criteriile de clasificare a cooperativelor sunt multiple.

Clasificarea cooperativelor după apartenenţa lor sectorială. Astfel, avem cooperative industriale, de construcţii, agricole, pescăreşti, de gospodărire a apei, de transport, de telecomunicaţii, de prestări de servicii (comerciale, financiare, de asigurări etc.) ş.a.m.d.

Clasificarea cooperativelor în funcţie de participarea lor la reproducţia socială. Această clasificare se bazează pe diferenţe după fazele reproducţiei: producţia, distribuţia, schimbul, consumul. Conform acestor elemente pot fi deosebite:

1. cooperative comerciale; 2. cooperative de producţie; 3. cooperative de consum. În ţările dezvoltate exploatarea în comun a terenurilor agricole practic nu există. Această clasificare prezintă interes mai mult din punctul de vedere al teoriei economice. Clasificarea cooperativelor după conţinutul relaţiilor dintre membrii cooperatori. Acest criteriu de clasificare este

cel mai important, atât din punct de vedere social, cât şi economic, deoarece însăşi esenţa cooperaţiei derivă din calitatea relaţiei dintre individ şi comunitate. În raport cu acest criteriu, se disting următoarele forme:

• cooperative în care un membru cooperator este, în acelaşi timp, şi salariat; scopul acestor cooperative este, de fapt, asigurarea locului de muncă şi al venitului membrilor;

• cooperative în care obiectivul principal este satisfacerea cât mai completă a necesităţilor de consum individuale; cooperativele de consum sunt cele mai larg răspândite pe plan mondial;

• cooperative care prestează servicii – mai ales pentru satisfacerea nevoilor comerciale, financiare şi a altor necesităţi legate de producţie. De această grupă aparţin şi cooperativele producătorilor agricoli individuali, ale meseriaşilor, ale micilor întreprinzători etc.

Punctele cheie ale dezvoltării cooperării sunt prezentate sintetic pe schema 5.1. Schema 5.1. Punctele cheie ale dezvoltării cooperării (după Th. Dams, 1970)

Stabilitatea sistemului

politic

Garantarea voluntariatului

asocierii

Cooperări cu organizaţii non-guvernamentale

Cadrul legal al cooperării

Nivelul dezvoltării economice

Administraţie nebirocratică

Obiectivele clare ale

cooperării

• Consultanţă: − de producţie − de marketing − juridică • Management • Pregătirea

promotorilor • Studii

regionale • Proiecte

regionale • Mass media • Etc.

• Cooperative de marketing

• Cooperative de consum • Cooperative de credit • Cooperative de producţie • Servicii de sănătate pe

bază de cooperare • Cooperări în finanţări

comune a şcolarizării • Cooperare pentru

dezvoltarea infrastructurii

• Etc. Servicii centrale instituţionalizate

Funcţiunile cooperării

Cadrul politic, economic şi legal

104

5.2. ELEMENTE DEFINITORII ALE COOPERATIVEI AGRICOLE ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

Ziua de naştere a mişcării cooperatiste moderne este socotită data de 21 decembrie 1844, când, în oraşul englez Rochdale (nu departe de Manchester), 28 de ţesători au înfiinţat o societate de consum cu un capital social iniţial de 28 de lire. Se pot explica motivele pentru care primele organizaţii cooperatiste au apărut în Anglia. În această ţară economia de piaţă capitalistă era mai dezvoltată, individualismul era accentuat, concentrarea capitalului în comerţul cu amănuntul era redusă. Principalul scop al cooperativei din Rochdale a fost satisfacerea trebuinţelor de consum de bunuri gospodăreşti cu costuri reduse. În câteva decenii, această formă de de cooperativă de consum s-a extins în toată Europa Occidentală, precum şi în America. Reuşita modelului de la Rochdale se explică prin aceea că scopurile cooperării erau reale, uşor de înţeles, iar cooperativele de consum nu puneau în pericol existenţa membrilor cooperatori, riscul era foarte mic. În esenţă, forma de cooperare asigura o mai accentuată grijă pentru situaţia economică şi socială a membrilor, prin faptul că s-au deschis prăvălii pentru vânzarea mărfurilor fără adaosuri comerciale ridicate, s-au construit locuinţe pentru membrii cooperatori, cooperativele au organizat producţia de mărfuri prin angajarea şomerilor şi se ocupau de administrarea şi educarea membrilor cooperatori.

Cooperarea Raiffeisen s-a născut la mijlocul secolului trecut într-un orăşel din Germania, (numele primarului era F.W. Raiffeisen) şi s-a extins şi în Austria şi Ungaria. Realiza cu prioritate creditarea, dar au fost dezvoltate şi cooperative de aprovizionare şi de valorificare. La început a funcţionat pe baza principiului solidarităţii nelimitate, dar, cu timpul, s-a trecut la răspundere limitată. Obiectivul de bază urmărit a fost întărirea capacităţii de producţie şi îmbunătăţirea competitivităţii pe piaţă a membrilor cooperatori.

Astăzi, marea majoritate a membrilor cooperatori din ţările dezvoltate trăiesc în SUA şi Canada, respectiv în Europa Occidentală. În ţările dezvoltate, cooperativele de producţie practic nu există. Formele mai caracteristice sunt: cooperative de credit, cooperative de aprovizionare, cooperative de achiziţionare, cooperative de prestări servicii, de prelucrare a produselor, cooperative de asigurări etc. Cele mai importante sunt cooperativele de credit, mai ales acolo unde progresul tehnic impune investiţii continue, deci nevoi mai ridicate de finanţare. În condiţiile economice actuale, agricultura este o ramură care absoarbe mult capital. Finanţarea necesarului pentru active fixe şi circulante impune existenţa unor surse de credite în concordanţă cu specificul producţiei agricole. Astăzi, băncile săteşti, caseriile cooperativelor s-au dezvoltat în organizaţii bancare relativ mari, având legături cu sistemul bancar naţional şi internaţional. O altă formă importantă de cooperare o reprezintă cooperativele de aprovizionare cu mijloace de producţie. Există mai multe posibilităţi pentru funcţionarea cooperativelor de aprovizionare:

• integratorul care organizează asociaţiile agricultorilor poate fi producătorul de mijloace de producţie; • cooperativa asigură ea însăşi această integrare. Cooperativele de aprovizionare s-au dezvoltat în întreprinderi comerciale cu o forţă de negociere puternică,

realizând centralizare şi specializare. Cooperativele de achiziţie şi de valorificare sunt o formă de cooperare extrem de dinamică, mai ales sub presiunea

creşterii dificultăţilor de valorificare a produselor. În ţările dezvoltate marea majoritate a produselor agricole se vând prin cooperativele de desfacere.

Cooperativele de prestări de servicii sunt o formă relativ nouă de cooperare în ţările dezvoltate. Necesitatea aplicării unor tehnici şi tehnologii moderne, cu utilaje foarte costisitoare, a generat cooperarea în asigurarea acestor servicii. Astfel, s-au constituit cooperative de maşini, staţii de mecanizare cooperatiste, cooperative de servicii, cooperative de protecţie a plantelor, cooperative de construcţii, cooperative de transport, cooperative de depozitare, staţii de însămânţări artificiale, cooperative de creştere a masculilor, centre de consulting etc. Prin aceste cooperative se pot întregi structurile tehnice existente ale gospodăriilor individuale şi se poate ajuta dezvoltarea tehnică a acestora.

Cooperativele de prelucrare a produselor agricole sunt, de fapt, uzine cooperatiste în care se prelucrează materiile prime şi semiprodusele obţinute de membrii cooperatori. Sunt mai extinse în sfera prelucrării cărnii, fructelor, legumelor, în prelucrarea laptelui etc.

Cooperativele de asigurări oferă soluţii pentru asigurarea patrimonială şi de viaţă pentru membrii cooperatori. Ideea importanţei formei concrete a posesiunii asupra pământului, ca element al modernizării structurii sociale a

agriculturii, este astăzi acceptată şi în ţările caracterizate până nu demult prin planificare centralizată. Apare însă ca un pericol real neînţelegerea complexităţii reconstrucţiei agrare şi neacordarea atenţiei primordiale modului exploatării eficiente a pământului în aceste ţări. Chiar şi în condiţiile existenţei fermelor viabile, în care se poate asigura combinarea raţională a principalelor resurse de producţie şi realizarea economiilor dimensionale, cum ar fi cazul în agricultura SUA şi a Canadei, mişcarea cooperatistă agricolă a fermierilor este în plin proces de dezvoltare, iar importanţa cooperării devine primordială în condiţiile micii producţii agricole.

Cooperarea, privită ca principala formă de concentrare şi centralizare în agricultură, realizată pe calea cooperării şi integrării pe orizontală şi pe verticală, constituie o importantă şi puternică pârghie de modernizare a agriculturii. Politica de cooperativizare a agriculturii are un caracter universal, concretizat însă într-o mare diversitate de forme.

105

În SUA şi Canada, mişcarea cooperatistă are tradiţie de peste un secol, fiind caracteristice mai ales cooperaţiile de consum, de aprovizionare-desfacere, de servicii. Extinderea formei de cooperare poate fi caracterizată prin faptul că cinci din şase agricultori americani sunt membrii ai uneia sau ai mai multor cooperative agricole.

Cooperativele de desfacere se ocupă cu desfacerea primară a producţiei fermelor, inclusiv cu aprovizionarea şi transportul la întreprinderile de prelucrare şi desfacere, în domeniul desfacerii lactatelor ponderea producţiei marfă vândute prin cooperative fiind de peste 75%. În ultimele decenii a avut loc un proces accentuat de concentrare, atât prin fuziunea cooperativelor, cât şi prin integrarea orizontală în federaţii, precum şi prin formarea unor cooperative regionale mari, numite asociaţii centralizate.

Cooperativele de aprovizionare asigură aprovizionarea fermierilor cu mijloace de producţie şi servicii productive: seminţe, îngrăşăminte chimice, carburanţi, furaje combinate etc. Marile cooperative regionale au, de regulă, fabrici de nutreţuri combinate cu depozite, parcuri de autocamioane şi tractoare pentru transportul furajelor, iar cele mai mari produc îngrăşăminte şi utilaje agricole.

Un rol important îi revine cooperaţiei în sfera creditului. Investitorul principal în cooperativele americane este sistemul de credit al fermierilor (SCF), organizat prin mijlocirea statului, care cuprinde trei uniuni:

• prima reprezintă 12 bănci federale cu filiale locale; • a doua reuneşte 12 bănci federale intermediare de credit, cu sedii locale (asociaţii productive de credit); • a treia cuprinde Banca Centrală pentru Cooperative şi 12 bănci cooperative regionale. Mijloacele pentru acordarea creditelor de lungă durată sunt acumulate de Banca Funciară, în principal pe seama

vânzărilor obligaţiilor către fermierii-investitori. Aceste obligaţii nu sunt garantate de guvernul SUA. Cele 12 bănci federale intermediare de credit nu se ocupă cu creditarea directă. Ele realizează vânzarea cu ridicata

în conturile creditorilor. Împreună cu aceste bănci acţionează asociaţiile productive de credit, care realizează creditarea fermierilor pe termen scurt şi mediu pentru înnoiri tehnice. Partea covârşitoare a creditelor (cca 2/3) este acordată de băncile pentru cooperative. Acestea sunt asociaţii ai căror membrii pot să devină cooperativele care au luat împrumut de la ele.

Activitatea SCF este completată de 18.000 de uniuni de credit care funcţionează sub egida statului. Taxa de înscriere este simbolică, iar economiile membrilor constituie sursa de împrumuturi pentru cei care au nevoie.

Un tip relativ nou de cooperaţie îl constituie cea de producţie. Cea mai simplă formă o constituie cooperativele pentru deţinerea şi utilizarea în comun a tehnicii agricole, care sunt dezvoltate în mod deosebit în Canada, unde sunt denumite cercuri de agroservice. Aceste cercuri nu sunt gospodării colective, ci contribuie la creşterea eficienţei activităţii fermelor familiale. Ele nu constituie organizaţii care dau mijloacele tehnice în arendă; toate utilajele se află în proprietatea membrilor, ceea ce asigură grija faţă de ele. Asociaţia fermierilor care utilizează în comun tehnica angajează managerul şi, eventual, şi muncitorii. Managerul trebuie să asigure organizarea schimbului de servicii în utilizarea maşinilor şi repartizarea forţei de muncă între membrii cercului, precum şi introducerea noilor tehnologii, care să ducă la creşterea eficienţei producţiei. Lista de tarife pentru realizarea agroservice-ului se discută anual de către adunarea generală, iar plata serviciilor agricole este necondiţionată. Prin această cooperare, economia de cheltuieli pentru tehnică este ridicată şi, în plus, apar şi avantaje privind calitatea vieţii fermierilor (efort fizic mai redus, zile libere etc.). Statul încurajează dezvoltarea cooperaţiei fermierilor prin politica de impozitare; astfel, partea din venit plătită sub formă de obligaţii este considerată ca şi capital investit şi nu este impozabilă.

O altă formă de cooperaţie de producţie, extinsă mai ales în Canada, o reprezintă cooperativele de muncă. Ele sunt, de fapt, asociaţii ale fermierilor care deţin în comun o fermă şi lucrează împreună, iar venitul se repartizează proporţional cu cheltuielile de muncă ale fiecăruia ( de exemplu, fermele veteranilor de război). Posesorii sunt lipsiţi de drepturile lor individuale de proprietari.

Cooperativele de mecanizare cupind cca 10 fermieri, care îşi unesc pământurile pe baze contractuale şi le lucrează în comun cu maşini de mare capacitate. Cheltuielile şi volumul producţiei se împart proporţional cu terenul adus de fiecare. Acest tip de cooperare se utilizează frecvent şi în zootehnie.

Cooperarea de tip leasing reprezintă uniuni integrate ale cooperativelor care se ocupă cu darea în arendă a tehnicii moderne, incluzând şi obligaţia serviciului acestuia. Leasing-ul se constituie pentru asigurarea fermierilor proprii şi ai altor cooperative, cu tehnica cea mai modernă şi mai costisitoare la un preţ relativ scăzut. Cooperativele crează leasing-ul prin înţelegeri reciproce. Pe baza fondurilor colectate, ele cumpără cele mai moderne mijloace tehnice şi le dau în arendă. Plata este direct proporţională cu timpul de utilizare. Dacă maşina se defectează, fermierul anunţă cooperativa cu care s-a încheiat contractul de leasing, iar aceasta îşi trimite reprezentantul, care repară cu operativitate maşina şi, totodată, plăteşte penalităţi pentru timpul întreruperii lucrului arendaşului mijlocului tehnic. Dacă însă fermierul returnează maşina care nu funcţionează, atunci cooperativa o repară pe cheltuiala arendaşului.

În SUA şi Canada sunt bine organizate cooperaţiile de service ale fermierilor. Cele mai puternice asociaţii sunt: Asociaţia Cooperativelor de Electrificare Agricolă şi Asociaţia Cooperativelor Naţionale Telefonice, care editează şi reviste de informare despre situaţia afacerilor.

Alte tipuri de cooperări în agricultură în SUA şi Canada sunt: cooperativele de asigurări ale fermierilor împotriva incendiilor; cooperativele de sănătate, care, pe lângă problema asistenţei medicale, se ocupă şi cu activităţi ecologice;

106

cooperative de risc (tip Ventura), care urmăresc adaptarea la conjunctura în schimbare a pieţei şi organizează activităţi de cercetare ştiinţifică, experimentare şi de aplicare a rezultatelor acestora în practică etc.

În cooperaţia americană – în care domină asociaţiile comerciale de desfacere – se observă un proces accentuat de concentrare: scade numărul cooperativelor şi creşte dimensiunea lor. Concomitent cu concentrarea se realizează şi diversificarea activităţii de producţie, precum şi extinderea integrării orizontale şi verticale. Au fost create uniuni cooperatiste şi la nivelul ţării, care apără interesele cooperaţiei la nivelul statelor şi al federaţiei. Ele participă la stabilirea preţurilor, ocupând poziţie de monopol. Multe cooperative din SUA s-au transformat în societăţi pe acţiuni.

Franţa este una din ţările europene dezvoltate cu cele mai vechi tradiţii în domeniul cooperaţiei. Există o varietate mare a formelor de socializare a producţiei agricole: 1. grupuri agricole de exploatare în comun (GAEC – Groupement agricole d’exploatation en commun), formate din 2-3 familii; 2. cooperativele de utilizare în comun a materialelor agricole, bazate pe socializarea tehnicii agricole (CUMA – Cooperativé d’utilisation du materiel agricole en commun); 3. societate agricolă cu răspundere limitată (EARL – Exploatation agricole à responsabilité limitée); 4. societate de folosire a fondului funciar (GFA – Groupement foncier agricole); 5. grupuri de producători (Groupements de producteurs); 6. societate agricolă de fond funciar (GAF – Groupement agricole foncier); etc.

Formele asociative în agricultura franceză au apărut în a doua parte a secolului trecut, iar mişcarea cooperatistă s-a intensificat după 1960, când legile agricole orientative au prevăzut subvenţionarea mai accentuată a acestora. Astfel, cooperativa CUMA beneficiază de prioritate, faţă de persoane fizice, la cumpărări de maşini agricole, obţine credite cu dobânzi avantajoase şi este scutită de plata impozitelor (după profit şi TVA) în privinţa lucrărilor executate pentru membrii CUMA.

În GAEC producţia şi valorificarea producţiei se realizează în comun, dar este un mare avantaj că fermierii îşi menţin autonomia în sensul că pot beneficia de subvenţii atât în mod individual cât şi prin intermediul cooperativei GAEC. Folosirea în comun a mijloacelor de producţie, organizarea producţiei şi a valorificării în comun favorizează realizarea economiilor dimensionale. Formarea cooperativei de tip GAEC este strict reglementată. Astfel, de exemplu, numărul membrilor nu poate depăşi zece, pentru a preveni concentraţia mai ridicată a terenurilor. Capitalul social pentru crearea unui GAEC este redus (10.000 de franci), în schimb responsabilitatea membrilor pentru datorii contractuale este dublu faţă de valoarea capitalului social şi în esenţă răspund pentru datorii legale în mod nelimitat. Membrii GAEC au obligaţia de a participa în activităţile agricole, iar pentru munca efectuată sunt remuneraţi cu salarii, care nu pot depăşi suma de şase ori valoarea salariului minim.

Membrii GAEC îşi menţin autonomia din punct de vedere al asistenţei sociale şi a impozitării. O formă specială este GAEC „de tată şi fiul”, care are o pondere de 1/3 din totalul GAEC şi care reprezintă cadrul legal al încadrării generaţiei tinere în agricultură.

După 1985 a devenit posibil ca GAEC – tată şi fiul – să fie transformat în EARL cu un singur membru după pensionarea tatălui.

În cadrul EARL poate fi membru şi cel care nu participă activ în muncă ci numai prin aportul său de capital. Membrii EARL nu-şi mai menţin autonomia, adică individul nu beneficiază de subvenţii. Responsabilitatea membrilor EARL se limitează până la nivelul aportului lor la capitalul social.

Între GFA şi GAF sunt multe asemănări (în domeniul arendării terenului pe termen lung; privind avantajele fiscale etc.), dar este şi o diferenţă esenţială: în GAF investitorul străin nu este membru de familie al arendaşului, deci pretinde randament adecvat după capitalul său, până când GFA este de regulă o asociaţie familială, deci membrii GFA nu pretind ca dividendele pe investiţia lor de capital să atingă neapărat nivelul dobânzii de pe piaţa de capital. GFA sunt constituite de familii care vor să menţină unitatea exploataţiei agricole, din respect faţă de înaintaşi.

Specificul Franţei este crearea unui sistem puternic de cooperative de credit agricol. În 1894 a fost creat cadrul legal pentru creditarea agriculturii. Formarea cooperativelor de credit pe plan local a fost

urmată de crearea reţelei regionale, iar în 1920 de formarea „Caisse Nationale du Crédit Agricole Mutuel” Începând cu anul 1960 banca Crédit Agricole a devenit instituţia de bază prin intermediul căreia s-a putut transpune

în viaţa politică agricolă şi cea structurală a Franţei, ţară fondatoare a Comunităţii Economice Europene şi a Politicii Agricole Comune. Până în 1991, când piaţa de credite agricole a fost deschisă şi pentru alte bănci – finanţarea exploataţiilor agricole s-a realizat doar prin Crédit Agricole. În 1998 reţeaua băncii de Crédit Agricole cuprindea 53 de unităţi regionale, 2773 de sucursale raionale şi 7958 de caserii locale.

Majoritatea fermelor cooperatiste de producţie agricolă sunt grupate în Federaţia Naţională a Sindicatelor de Exploataţii Agricole, iar cele din domeniul agroindustrial, comercial şi de credit sunt grupate în Confederaţia Naţională a Mutualităţii Cooperării şi în Creditul Agricol. Un organ central al cooperării agricole funcţionează şi la nivelul UE.

Procesul cooperativizării agriculturii franceze s-a intensificat în anii ’80. Actualmente, cca 80% din fermieri fac parte din una sau mai multe cooperative agricole (de exemplu cooperative de valorificare de cereale, fructe, vinuri; cooperative pentru achiziţionarea de îngrăşăminte chimice; cooperative de prelucrare a cărnii etc.). În complexul agroindustrial al Franţei funcţionează cca 4.000 de cooperative, cele mari (până la 8.000 de membrii) în ramuri de producţie de cereale şi lapte şi cele mai mici în producţia de vinuri. Principiile de funcţionare sunt solidaritatea şi ajutorul reciproc, ceea ce se concretizează în creşterea productivităţii muncii şi a rezultatelor economice.

107

Există cooperative specializate pe un produs sau mixte. În conducerea cooperativelor, deciziile sunt luate în comun,

fiecare fermier având dreptul la un singur vot, indiferent de ponderea avuţiei sale. Principalele avantaje ale cooperării constau în: 1. valorificarea garantată a producţiei (întregul produs se vinde cooperativei); 2. utilizarea în comun a maşinilor şi utilajelor; 3. achiziţionarea îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor etc. la preţ cu ridicata; 4. reduceri de impozite etc.

În ţările Europei de Vest mişcarea cooperatistă este mai veche de o sută de ani. Până în 1950 era caracteristică dezvoltarea grupurilor de ajutor mutual, organizate la nivel local. După 1950 şi mai accentuat din 1980, s-a trecut la înfiinţarea structurilor verticale şi la fuziunea cooperativelor cu scopul de a deveni întreprinderi viabile la scară regională, naţională şi uneori chiar internaţională.

Pentru a avea o imagine cât mai completă asupra actualului sistem de cooperare agricolă dintre statele membre ale Uniunii Europene, se impune analizarea acestuia prin prisma analizei S.W.O.T. (Strengthens, Weaknesses, Opportunities and Threats), inventariând punctele tari, punctele slabe, oportunităţile şi temerile care există.

Puncte forte Puncte slabe � cooperativele de colectare a produselor agricole posedă

un segment de piaţă important; � mai ales cooperativele multifuncţionale au capacitatea

de a funcţiona la un nivel scăzut al rentabilităţii într-o perioadă dată;

� există o stabilitate a nivelului costurilor; � dispun de un mare capital de încredere din partea

agricultorilor şi de o înaltă dotare cu tehnică agricolă; � au acces la materii prime agricole care oricând pot

deveni rare; � în anumite limite pot conta pe fidelitatea membrilor; � în anumite ţări, dispun de unele facilităţi fiscale; � au posibilitatea de a acumula active.

� în ţările membre ale Uniunii Europene există o mare dificultate în a obţine finanţare exterioară;

� în aval, obiectivele financiare nu sunt prea clare; � în marketing, competenţele sunt mici; � obligaţia acceptării întregii producţii a membrilor

devine greu de suportat atunci când producţiile obţinute lasă de dorit în privinţa calităţii sau cererea pentru aceste produse se află cu mult sub nivelul ofertei;

� exclusivitatea aprovizionării este adesea în defavoarea cooperaţiei;

� obligativitatea consultării membrilor îngreunează procesul decizional.

Oportunităţi Temeri � realizează producţia la costuri scăzute; � poate grupa producătorii agricultori pentru o maximă

penetrare pe micro-pieţe; � reprezintă o modalitate foarte eficientă de furnizare a

informaţiilor de piaţă către membrii săi, astfel încât aceştia să fie capabili să-şi adapteze producţiile la cerere;

� poate sprijini agricultorii în dezvoltarea unor noi activităţi (de ex. vânzarea direct din fermă);

� îşi poate reorienta producţia către subsectoare favorizate de politica agricolă comunitară.

� pe măsură ce unii membrii se capitalizează, iar exploataţiile acestora cresc ca mărime şi dimensiune, s-ar putea ivi dorinţa acestora de a respinge caracterul asociativ în favoarea unor afaceri pe cont propriu;

� importurile de produse agricole în Uniunea Europeană pot constitui o concurenţă serioasă la un moment dat;

� oferta sectorului privat de a cumpăra activele unei întreprinderi cooperatiste poate fi tentantă pentru membrii mai puţin înstăriţi, etc.

Sursa: Leonte M.J., 2000, Teza de doctorat, ASE, Bucureşti Menţionăm că mişcarea cooperatistă nu este omogenă în Europa, nici măcar în ţările membre UE, dar evidenţierea

specificului sistemului cooperatist din diferite ţări depăşeşte cadrul acestei cărţi. Forme specifice ale cooperării pot fi întâlnite în agricultura din Israel. Chibuţul israelian este una din cele mai

vechi forme de cooperare în producţia agricolă, în care nivelul de socializare îl depăşeşte chiar şi pe cel din fostele colhozuri sovietice. Sunt caracteristice: 1. proprietatea cooperatistă a pământului, a mijloacelor de producţie, a casei de locuit etc.; 2. repartiţia după muncă; 3. identitatea de gândire ideologică (de exemplu, chibuţuri marxiste, chibuţuri religioase); 4. viaţa comunitară puternică (cea menajeră, educarea copiilor); 5. caracter concomitent militar şi agricol (mai ales în zona de frontieră agricolă); 6. forma de organizare specifică a satului (construcţiile gospodăreşti pe lângă drum, iar partea rezidenţială departe de drum).

În 1967, în cele 233 de sate – chibuţ se concentra 31% din populaţia rurală. O altă formă de organizare şi cooperare a satului este moşavul, care este un sat de mici producători independenţi,

dar cooperanţi. În aceeaşi perioadă, moşavurile cuprindeau peste jumătate din totalul satelor şi grupau 47% din populaţia rurală. O variantă superioară a moşavului este moşav-chitonfi, care reuneşte mici producători a căror activitate productivă se desfăşoară în comun, dar în care se menţine viaţa familială individuală. Cooperaţia de desfacere este coordonată de Histadrut, care joacă un rol de federaţie a cooperativelor de desfacere. Acestea cumpără toate produsele

108

agricole de la chibuţuri şi moşavuri pentru a le revinde, şi dezvoltă întreprinderi industriale pentru prelucrarea multora din aceste produse.

În Japonia, importanţa cooperaţiei se explică prin marea fărâmiţare a proprietăţii funciare (80% din gospodării deţin mai puţin de 1,5 ha teren) şi rămânerea cu mult în urmă a productivităţii muncii agricole faţă de cea industrială. Caracterul complex al cooperaţiei în satele japoneze se manifestă prin funcţiile sale: 1. aprovizionarea şi desfacerea; 2. organizarea păstrării, prelucrării primare şi a transportului; 3. asistenţa sanitară, medicală şi culturală pentru ţărani; 4. organizarea cercurilor profesionale; 5. construirea şi întreţinerea căminelor şi grădiniţelor pentru copii; 6. propagarea noutăţilor în ştiinţă şi tehnică agricolă; 7. acordarea de credite ţăranilor etc.

Există două tipuri de cooperative: 1. generale, care îndeplinesc toate funcţiile; 2. specializate (de aprovizionare-desfacere sau de valorificare de noi terenuri, credite, construcţii, producţie de

sere etc.). Trecerea la cooperaţie în producţia agricolă s-a declanşat din 1962. Cooperativele de producţie reprezintă treapta

superioară, dar numărul lor este relativ redus (sub 500). Sunt mai extinse asociaţiile (mai ales în pomicultură şi în sericicultură) care au personalitate juridică şi al căror scop principal îl constituie folosirea în comun a maşinilor şi a uneltelor agricole.

În ţările capitaliste, cooperaţia este o formă de păstrare a capitalului financiar în agricultură, subordonată exploataţiilor agricole.

5.3. FORME DE COOPERARE AGRICOLĂ DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE În paralel cu Legea fondului funciar (18/1991), a fost reglementată şi asocierea în agricultura românească (Legea

privind societăţile agricole şi alte forme de asociere din agricultură – Legea nr. 36/1991). Formele de asociere prevăzute pentru exploatarea pământului sunt:

1. Forme de asociere simplă, pe bază de înţelegere între două sau mai multe familii, având ca scop exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea, condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea unor servicii, precum şi alte activităţi. Aceste forme de asociere nu au personalitate juridică, ci se bazează pe înţelegere verbală sau scrisă;

2. Se pot constitui societăţi agricole cu personalitate juridică, care sunt societăţi de tip privat cu capital variabil şi cu un număr nelimitat şi variabil de asociaţi. Obiectivul societăţilor agricole constă în exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol. Societatea agricolă nu are caracter comercial. Uneltele agricole şi alte utilaje, mijloacele materiale şi băneşti, precum şi animalele pot fi aduse în societate în proprietatea sau numai în folosinţa acestora. Terenurile agricole se aduc doar în folosinţa societăţii. La intrarea în societatea agricolă, bunurile mobile şi imobile, precum şi animalele se vor evalua, pentru a se determina părţile sociale subscrise. Obligaţiile societăţilor agricole sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind răspunzători numai cu părţile lor sociale. Orice asociat poate face subscrieri de noi părţi sociale;

3. O altă formă de asociere o reprezintă societăţile comerciale constituite în condiţiile Legii nr. 31/1991 privind societăţile comerciale (modificată şi completată prin O.G. nr. 32/1997). Acestea nu funcţionează după principiile cooperatiste, dar asigură comasarea terenului agricol, de regulă prin arendare.

Avantajele sunt următoarele: 1. se pot aduce ca aport în natură terenurile agricole deţinute în proprietate; 2. societatea poate avea şi profil comercial, ceea ce nu este admis în cazul societăţilor agricole. Cadrul legislativ actual cuprinde şi alte acte normative privind reforma funciară şi asocierea în agricultură: • Legea nr. 169/1997, pentru completarea şi modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991; • Legea arendării nr. 16/1994, modificată şi completată prin Legea nr. 65/1998; • Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor; • O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole sau

terenuri aflate permanent sub luciu de apă; • Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere. Nu există încă o legislaţie specifică grupurilor de producători; dezbaterea proiectului Legii privind cooperativele

agricole este în curs. Logica constituirii diferitelor forme de asocieri constă în existenţa unei cerinţe comune a grupului de oameni care

se asociază: au pământ pe care vor sa-l lucreze în comun, au produse pe care vor să le valorifice în comun etc. Oamenii liberi se vor asocia, fără constrângere din afară, numai atunci când satisfacerea în grup a cerinţei lor comune oferă avantaj faţă de satisfacerea individuală. Evident, că în condiţiile asocierii nu numai avantajele, dar şi riscurile vor trebui suportate în comun. Astfel, în cazul unei societăţi agricole care funcţionează după principiile cooperării, membrii ar

109

beneficia de profitul unităţii şi nu ar primi o arendă stabilă după pământurile lor, cum se întâmplă, de regulă, în asociaţiile actuale din agricultura României.

Situaţia specifică a formelor de asociere constituite în anii de după 1991 constă în următoarele: 1. au caracter de producţie agricolă primară, cu preponderenţă vegetală; 2. obiectivul principal al asocierii este valorificarea resursei funciare determinată de „starea de pauperitate a posesorilor de teren”, şi nu atât de interesul economic de maximizare a profitului; 3. penurie de capital, chiar şi de cel funciar, terenul pe membru adus în folosinţa asociaţiei fiind foarte redus; 4. pregătire managerială insuficientă pentru gestionarea unei unităţi mai mari în condiţiile economiei de piaţă.

Dezvoltarea cooperaţiei rurale în sfera aprovizionării, preluării, prelucrării şi desfacerii produselor apare în programul guvernului (1997). În acest scop se propune: 1. adoptarea Legii cooperaţiei rurale; 2. acordarea unui sprijin financiar de stat pentru crearea infrastructurii necesare formării cooperativelor simple; 3. crearea unor avantaje fiscale pe o perioadă determinată în beneficiul cooperativei; 4. asigurarea asistenţei tehnice şi de specialitate pentru noile cooperative din resurse bugetare etc.

Crearea şi extinderea sistemului cooperatist în mediul rural din România va fi un proces dificil, chiar şi în condiţiile în care ar fi asigurat suportul financiar public, şi cadrul legal adecvat. Problema creditului agricol şi legislaţia specifică cooperării agricole condiţionează expansiunea mişcării cooperatiste. Actualmente, asociaţiile lucrează pământurile orăşenilor moştenitori, ale proprietarilor în vârstă şi ale acelora care nu dispun de utilaje agricole sau de cunoştinţe necesare desfăşurării producţiei agricole. Aceşti oameni nu vor deveni fermieri care să lucreze la ferma lor, pe riscul lor şi să coopereze în sferele de servicii. O dificultate majoră în calea dezvoltării sistemului cooperatist o reprezintă şi neîncrederea producătorilor agricoli în activitatea comună. Criza morală a ideii cooperării constituie încă un obstacol real, mental. Cu toate deficienţele obiective şi subiective, dezvoltarea cooperativelor reale în sensul agribusiness-ului european este o necesitate stringentă a agriculturii româneşti fără de care viabilitatea fermelor familiale nu poate fi asigurată.

5.4. DEZVOLTAREA COOPERĂRII AGRICOLE ÎN PERSPECTIVA ADERĂRII ROMÂNIEI LA

UNIUNEA EUROPEANĂ România a depus, la 22 iunie 1995, cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce impune preluarea,

până la momentul aderării, şi aplicarea în practică a cuceririlor comunitare (aquis-ul) pe linie legislativă şi instituţională. Procesul armonizării în domeniul cooperării agricole se bazează pe cunoaşterea cadrului legislativ comunitar

privind cooperarea agricolă. Documentele de bază sunt următoarele: • Reglementarea no. 1257/1999 privind sprijinul acordat pentru dezvoltare rurală din surse FEOGA; • Reglementarea no. 1268/1999 privind sprijinul comunitar pentru măsurile de preaderare pentru agricultură şi

dezvoltare rurală pentru ţările candidate din Europa centrală şi de est (denumită reglementare SAPARD). În acest ultim document, în lista măsurilor SAPARD, figurează şi cea de „înfiinţare a grupurilor de producători”.

Crearea grupurilor de producători nu este o condiţie esenţială a aderării României la Uniunea Europeană, dar este în interesul ţării de a folosi sprijinul comunitar în faza de preaderare pentru susţinerea organizării cooperativelor. Actualele forme de asocieri sunt inadecvate pentru asigurarea capitalizării societăţilor agricole şi a asociaţiilor familiale, mai ales că nu admit desfăşurarea unor activităţi comerciale. Noua legislaţie trebuie să reglementeze cooperarea în sfera marketingului, a serviciilor, adică în privinţa activităţilor din amontele şi avalul producţiei agricole. Cooperativele agricole ar trebui să ofere agricultorilor de subzistenţă facilităţi mai avantajoase la aprovizionarea cu input-uri şi la preluarea şi valorificarea output-ului. Constituirea unor partizi mari de produse standardizate este o condiţie sine-qua-non a creşterii puterii de negociere, ceea ce gospodăriile ţărăneşti individuale nu pot atinge.

Analiza SWOT privind intensificarea procesului de creare a grupurilor de producători în România este sintetizată în următorul tabel:

Tabelul 5.2 – Analiza SWOT

Puncte forte Puncte slabe • Input-uri mai ieftine pentru producători; • Piaţa de desfacere pentru producţia agricolă; • Venituri ridicate pentru producătorii agricoli; • Adaptarea ofertei agricole la cererea consumatorilor; • Educarea profesională şi informarea membrilor; • Accesarea creditelor bancare de către membrii prin

intermediul cooperativelor.

• Inexistenţa unui cadru legislativ; • Grupurile de producători organizate pe baza

principiilor cooperatiste sunt în număr redus şi nu deţin un segment de piaţă relevant.

110

Oportunităţi Temeri • Existenţa unor fonduri comunitare de preaderare

(Programul SAPARD); • Posibilitatea de accelerare a procesului de capitalizare a

producătorilor agricoli.

• Motivaţia producătorilor agricoli; • Existenţa unui monopol pe pieţele în care

urmează să acţioneze cooperativele; • Rezistenţa la schimbări.

Sursa: Leonte M. (2000), Teza de doctorat, ASE, Bucureşti

Intensificarea mişcării cooperatiste în România este condiţionată de elaborarea cadrului legislativ, de stimularea financiară a constituirii cooperativelor, de promovarea ideii şi a experienţelor existente. Sfaturile specialiştilor vor fi necesare atât în faza de înfiinţare cât şi pe parcursul funcţionării cooperativelor. Este importantă respectarea principiilor cooperării şi limitării intervenţiei statului la garantarea unui mediu economic sănătos şi la oferirea în primii ani a unor facilităţi de avantajări economice (reduceri de taxe sau impozite, garantarea accesului la credite de investiţii cu dobândă subvenţionată etc.).

În perioada 2000 – 2006 în cadrul Programului SAPARD al României, este prevăzută măsura „crearea grupurilor de producători”. Sprijin comunitar şi naţional vor obţine potenţialii beneficiari pe bază de cereri de finanţare riguros elaborate.

Se va acorda un sprijin financiar pentru încurajarea înfiinţării şi pentru acoperirea cheltuielilor administrative ale grupurilor de producători în timpul primilor cinci ani de la data recunoaşterii acestora conform unor proceduri specifice. Aceste grupuri trebuie să demonstreze că au structuri viabile şi pot realiza profituri pe termen lung şi să dovedească adaptarea producţiei membrilor grupului la cerinţele pieţei.

Şansa oferită de SAPARD ar trebui folosită din plin. 5.5. ANEXE Tab. 5.3. Ponderea produselor agricole valorificate prin intermediul cooperativelor în UE (1996) – %

Ţări Carne de porc

Carne de vită

Carne de

pasăre Ouă Lapte Sfeclă

de zahăr Cereale Fructe Legume

Belgia 18 0 - - 53 - 30 75 85 Danemarca 91 66 0 52 94 0 60 70-80 70-80 Germania 27 28 - - 52 80 45-50 40 28 Grecia 3 2 15 2 20 - 49 57 3 Spania 7 8 22 25 27 22 20 45 15 Franţa 85 30 30 25 47 16 68 40 25 Irlanda 66 15-20 20 - 99,5 - 57 14,3 17,5 Italia 13 12 35 8 40 6,5 20 43 8 Luxembourg 37 38 - - 81 - 79 - - Olanda 34 16 9 14 83 63 65 76 73 Austria 20 25 70 0 90 100 60 18 28 Portugalia - - - - - - - - - Finlanda 66 65 83 54 97 - 48 - - Suedia 78 76 - 33 99 - 75 20 50 Regatul Unit 28 - 25 - 67 - 24 67 26

Sursa: The Agricultural Situation in the European Union, 1998 Report

111

CAPITOLUL 6 Integrarea agriculturii. Agribusiness

6.1. DEFINIREA CONCEPTULUI ŞI FORME DE INTEGRARE A AGRICULTURII

A integra înseamnă a reuni mai multe părţi într-un tot unitar. Integrarea este o formă de organizare a producţiei şi a circulaţiei care vizează o coordonare între mai multe întreprinderi (E. Buciuman, 1975). Integrarea stabileşte conexiuni funcţionale simple şi eficiente între producţie, valorificare şi consum (D. Gavrilescu, 1996). Conceptul de integrare a agriculturii sau, altfel spus, integrarea agro-alimentară, în sens microeconomic, înseamnă stabilirea unor legături economice între unităţile de producţie agricole, de prelucrare, de comercializare etc., încât întregul lanţ să funcţioneze adecvat. Integrarea agroalimentară reprezintă un mecanism desfăşurat atât pe plan microeconomic, cât şi la nivel mezo- şi macroeconomic şi constă în angrenarea agriculturii în procesul desfăşurării activităţilor agroalimentare.

Principalele forme de integrare sunt: • Integrarea verticală, care urmăreşte coordonarea realizării unui produs de la materia primă până la produsul

alimentar final. Un centru decizional controlează fluxul întregii filiere. Sarcina managementului lanţului vertical este cointeresarea verigilor componente în atingerea unor randamente superioare, încât produsul finit să se valorifice eficient. O condiţie esenţială în acest sens este armonizarea intereselor fiecărei verigi componente;

• Integrarea orizontală, care urmăreşte organizarea producătorilor preponderent în sisteme cooperatiste, de regulă, în aval sau în amonte de producţia agricolă propriu-zisă.

Forma cea mai simplă a integrării verticale o constituie contractele de valorificare, care prevăd condiţiile cantitative, calitative, termenul şi preţul la care anumite produse sunt livrate. O formă mai dezvoltată o reprezintă contractele de producţie, în care se fixează şi prevederi referitoare la tehnologia de producţie (de ex. privind rasa, furajele, măsurile sanitar-veterinare, utilajele etc.). Forma asocierii economice pentru realizarea unei activităţi în comun este când, de exemplu, producătorul agricol obţine de la unitatea integratoare utilaje, maşini, seminţe, îngrăşăminte, pesticide etc. Această formă de asociere conţine deja elemente ale unirii organizatorice. Forma cea mai complexă este cea a combinatelor, când diferitele verigi (de producţie agricolă, prelucrare şi comercializare) se află în cadrul aceleiaşi întreprinderi cu personalitate juridică, sub conducere unitară.

Integrarea verticală generează, respectiv este condiţionată de apariţia formelor de integrare orizontală. Structura lanţurilor verticale poate fi abordată după participanţi, după decident, adică elementul integrator care ia

principalele decizii, respectiv după natura relaţiilor între verigile lanţului (D. Gavrilescu, 1996). 1. Sistemul agenţilor operatori cuprinde principalele sectoare şi activităţi agro-alimentare, care pot fi verigi în

cadrul unui lanţ vertical: agricultura, industriile agroalimentare, distribuţia produselor agricole şi alimentare, restaurantele, industriile şi serviciile aferente care furnizează filierelor agroalimentare consumurile intermediare şi echipamentele necesare funcţionării lor; comerţul internaţional; unităţile socio-economice de consum.

2. Sistemul centrelor decizionale cuprinde, de fapt, veriga cu rol de integrator, care poate să difere de la o situaţie la alta.

Tipurile cele mai caracteristice sunt: • cooperativele, adică asocierea producătorilor, în care sunt avantajaţi producătorii cu preocupări pentru progres

şi eliminaţi succesiv cei care nu se pot acomoda noilor condiţii ale pieţei; • industriile prelucrătoare de materii prime agricole, care au capacitate investiţională şi care, de regulă,

integrează activităţi agroalimentare de la producătorii agricoli până la consumatorul final; • unităţi comerciale mari cu capacităţi de depozitare, cu putere financiară adecvată. În general, întreprinderile

comerciale nu intervin direct în procesul agricol, lasă libertate iniţiativei producătorilor agricoli. Există însă anumite variante când, datorită exigenţei pieţei, integratorii exercită un control riguros al procesului de producţie, pentru a obţine tipurile şi cantităţile de produse dorite. Transformările radicale ce se conturează pe linia circuitelor de distribuţie favorizează extinderea integrării verticale.

• unii producători agricoli, care, individual sau în grup, realizează produse de calitate în mici unităţi proprii, atât în producţia agricolă, cât şi în actvităţile de transformare şi comercializare.

3. Sistemul de relaţii între diferite verigi ale lanţului vertical cuprinde ca forme reprezentative cele amintite şi mai sus:

• integrarea contractuală, apreciată ca o integrare parţială, unde coordonarea activităţii filierelor este realizată prin contracte;

• integrarea prin proprietăţi sau integrarea propriu-zisă, caracterizată prin fuziunea întreprinderilor, organizarea de filiale.

112

Formele concrete de integrare se conturează în raport cu mecanismele funcţionalităţii economice. Se pot evidenţia unele aspecte legate de ideea integrării verticale: Ce tipuri de exploataţii agricole sunt preferate ca participanţi la integrarea verticală? Integratorii comerciali au preferinţă pentru anumite tipuri de exploataţii agricole. În primul rând, locul geografic al

exploataţiei agricole are o importanţă mare în selectarea exploataţiei, chiar mai mare decât ferma sau frmierul. În al doilea rând, alegerea fermierului poate fi mai importantă decât cea a fermei. În al treilea rând, sunt preferaţi fermirii tineri, nesupuşi tradiţiei, receptivi la schimbare şi care aduc inovaţii. Cel mai bun candidat pentru un sistem de integrare verticală este capabil să aplice tehnici prevăzute fără a avea o instruire de înaltă calificare. Ideală este ferma de dimensiuni medii, situată în apropierea pieţei, cu un fermier cu pregătire medie.

În zonele cu agricultură tradiţională, apar dificultăţi în privinţa dezvoltării integrării, deoarece agricultorii tradiţionali sunt refractari atât la mişcarea cooperatistă, cât şi la sistemul de integrare verticală.

Care este reacţia generală a agricultorilor la integrarea verticală? Chiar în ţările dezvoltate, agricultorii sunt preocupaţi în primul rând de evoluţia nivelului viitor al preţurilor, iar

ideea de a produce cantitativ şi calitativ conform contractului, respectând şi termenele de livrare prestabilite, ridică dificultăţi de adaptare. O altă problemă constă în aceea că specializarea într-un sistem integrat diminuează avantajele comerciale alternative. Integrarea verticală diminuează riscul valorificării, dar nu-l poate elimina total, acesta fiind suportat mai ales de producătorul agricol. În plus, dacă fermierul s-a angajat să se specializeze pe anumite produse, atunci chiar şi o mică scădere a preţului acestor produse afectează sensibil veniturile obţinute. Un alt element care explică rezervele fermierilor este acela că integrarea, chiar dacă la început este doar parţială, poate să alunece rapid spre una totală şi în acest caz fermierul nu mai ocupă rangul social al unui stăpân de fermă.

Ce schimbări implică integrarea în structuri agricole? Integrarea verticală este favorizată de politici structurale care vizează modernizarea şi mărirea fermelor. Integrarea

orizontală este, de regulă, o premisă indispensabilă pentru dezvoltarea integrării verticale, permiţând integratorilor să exploateze eficient chiar şi exploataţiile relativ mici.

Structura agricolă a unor regiuni se poate modifica substanţial în urma extinderii integrării verticale. În unele ţări, firmele integratoare au tendinţa de a instala în zonele în care produsul care le interesează nu era cultivat înainte, în care nu există tradiţii şi, astfel, este mai uşor de aplicat o nouă tehnologie de producţie. În aceste situaţii, de regulă, se modifică structura agricolă a regiunii. Pot apărea şi conflicte între integrare şi proiectele de dezvoltare regională.

Influenţa asupra tehnicilor de gestiune agricolă. Coordonarea verticală are ca şi consecinţe directe atât accentuarea interdependenţelor funcţionale, cât şi realizarea

condiţiilor mai uniforme de exploatare şi producţie. Integratorii dispun, de regulă, de capital şi, astfel, în fermele care participă la integrarea verticală se pot realiza inovaţii tehnice substanţiale, care din surse proprii nu s-ar putea realiza decât în decenii sau secole. Preţul acestei integrări este însă ajustarea agricultorului după cerinţele integratorului.

Puterea de negociere a agricultorului. Sistemul de integrare verticală conduce la slăbirea puterii de negociere a agricultorului. Pentru prevenirea acestui

inconvenient, cele mai bune rezultate s-au obţinut prin integrarea orizontală a producătorilor, care dispun astfel de forţă în confruntarea cu furnizorii din amonte, precum şi faţă de negociatorii verigii din aval. Un mijloc bun de a-i sprijini pe agricultori este înfiinţarea unui serviciu de consulting. Unii specialişti propun ca producătorii să devină coproprietari ai sectorului de prelucrare şi distribuire.

Integrarea agroalimentară oferă unele avantaje economice participanţilor, dar, totodată, implică şi unele dezavantaje. Prezentăm, mai întâi, lista principalelor avantaje potenţiale ale integrării agriculturii (D. Gavrilescu, 1996):

• asigurarea desfacerii produselor şi stabilităţii veniturilor producătorilor; • intensificarea specializării; • simplificarea circuitelor tehnologice şi comerciale; • reducerea costurilor de tranzacţii; • economii de control şi coordonare; • economii de informaţii; • echilibrarea puterii de negociere; • managementul eficient; • competitivitatea pe piaţă. Dezavantajele integrării se concretizează în: • dependenţa excesivă a producătorului agricol de integrator; • îngustarea sferei de acţiune a spiritului antreprenorial; • atenuarea şi reducerea elasticităţii fermei familiale ca unitate de bază în producţia agricolă; • necesar mare de capital de investiţii; • pierderea unor posibile oportunităţi externe favorabile; • reducerea flexibilităţii schimbării partenerilor etc.

113

6.2. ANALIZA ECONOMICĂ A LANŢURILOR VERTICALE

În conceperea şi aplicarea unui model de analiză a viabilităţii funcţionării unui lanţ vertical, se iau în considerare verigile de bază şi la nivelul acestora se stabilesc şi se compară veniturile nete. Sistemul agroalimentar se compune din următoarele verigi de bază:

• producţia agricolă; • industria prelucrătoare; • comercializarea produselor. Analiza se bazează pe compararea costurilor şi veniturilor pentru fiecare verigă în parte. Se consideră Cf = Ca + Cp

+ Cc, unde Cf reprezintă costul total (unitar) al produsului finit al lanţului vertical, Ca este costul materiei prime agricole necesare pentru realizarea unei unităţi de produs finit, Cp costul de prelucrare a produsului finit (fără costul materiei prime), iar Cc costul de comercializare a unei unităţi de produs finit. Pentru estimarea costului de comercializare, se ia în considerare diferenţa dintre preţul cu amănuntul şi preţul de producţie al produsului finit, care trebuie să acopere atât cheltuielile de transport, depozitare, marketing etc., cât şi profitul scontat. Veniturile nete realizate la nivelul verigilor se calculează ca diferenţa dintre preţurile de valorificare şi costurile totale la nivelul verigilor. Baza de raportare a veniturilor nete este profitul finit. În cazul în care producţia materiei prime, prelucrarea şi comercializarea se realizează în cadrul aceleiaşi unităţi, atunci distribuirea neproporţională a veniturilor între verigi apare ca o problemă internă a întreprinderii, dar şi în acest caz afectează dezvoltarea optimă şi, astfel, şi raportul dintre unitate şi consumatori. În cazul unor relaţii contractuale între verigi, nerespectarea principiului cointeresării în egală măsură a verigilor implică pierderi economice însemnate, mai ales pe termen lung.

Considerăm ilustrativă prezentarea sumară a rezultatelor unui studiu care a urmărit şansele dezvoltării armonioase la nivelul unor lanţuri verticale, efectuând analiza raporturilor de cheltuieli şi venituri între principalele verigi la nivelul a 15 lanţuri verticale din Ungaria, pe baza informaţiilor din anii 1993 şi 1994 (Udovecz, 1995). Situaţia faptică, evidenţiată de studiu, se rezumă la următoarele aspecte:

• Există mari inechităţi de distribuire a veniturilor la marea majoritate a produselor alimentare (carne de porc, de bovine, lapte de consum, carne de pasăre etc.), unde sfera prelucrătoare a fost în relativă pierdere până când sfera de comercializare a fost câştigătoare. Agricultura a realizat pierderi la aceste produse, exceptând carnea de porc, unde veniturile au depăşit cheltuielile. Aceeaşi situaţie era caracteristică la produse din mere şi pastă de tomate.

• Mari disproporţii au apărut între verigile următoarelor lanţuri verticale: pâine, cartofi, piersici, ouă, ardei. Din veniturile totale nete, 40-60% revin celor care comercializează produsele.

• În cazul a trei produse (zahăr, boia de ardei, tomate), raporturile veniturilor nete dintre verigi au fost echilibrate, facilitând dezvoltarea armonioasă a întregului lanţ vertical.

În studiu se vorbeşte de dezvoltare disarmonioasă atunci când raporturile dintre veniturile nete ale verigilor diferă cu mai mult de 20%.

În cadrul cercetării au fost făcute calculaţii pe baza unui model de simulare de tipul dacă – atunci, privind măsura globală a limitării creşterii datorită disproporţionalităţii veniturilor nete pe verigi, s-a constatat că, dacă veriga care a realizat cel mai ridicat venit net s-ar fi mulţumit cu venitul mediu al celorlalte verigi (în sensul practicării unui preţ mai redus) şi suma peste acest nivel ar fi fost cedată consumatorilor cu obiectivul strategic de lărgire a cererii solvabile, atunci, calculând cu 0,7 – 0,8 elasticitatea de preţ, s-ar fi generat o creştere a consumului la produsul finit şi, în consecinţă, la materiile prime. Se poate concluziona că lipsa unei cooperări între partenerii din cadrul lanţului vertical a redus cererea solvabilă pentru produsele agricole şi, astfel, a limitat creşterea potenţială anuală a agriculturii cu cca 4,6 – 5,2%. Restrângerea pieţei agricole a afectat nefavorabil şi industria prelucrătoare, precum şi comerţul, reducând posibilităţile de ocupare a forţei de muncă, mărind astfel şi costul social al tranziţiei şi reducând creşterea economică. Reducerea acestor pierderi nu se rezolvă prin soluţiile spontane ale mecanismelor pieţei, dar nici prin accentuarea rolului coordonării centralizate.

În cadrul coordonării pieţei, trebuie create unele mecanisme care garantează raporturi de forţe echilibrate între verigi şi, astfel, dezvoltarea armonioasă a întregului lanţ. În acest sens, prezintă importanţă crearea, respectiv întărirea rolului organizaţiilor de reprezentare a intereselor producătorilor (camere de comerţ, comisii de produse etc.), dialogul între acestea şi stat. Rolul acestor organizaţii constă în eliminarea treptată a monopolurilor informaţionale îmbunătăţite, a poziţiei de negociere a producătorilor şi desfăşurarea unei activităţi de lobby agricol.

Rolul statului constă în asigurarea şanselor egale, în primul rând prin informarea tuturor actorilor pieţei. Aceste informaţii trebuie să se refere la preţurile actuale, la cele aşteptate, la trendurile de preţuri, la raporturile de venituri, costuri şi profituri la nivelul verigilor lanţurilor verticale etc. Rolul statului este important în dezvoltarea pieţelor fizice (pieţe en gros, depozite, burse de mărfuri), în cointeresarea extinderii formelor noi de cooperare şi integrare (cooperative de aprovizionare, valorificare, creditare). Statul trebuie să se orienteze şi spre transformarea sistemului de subvenţionare (alegerea adecvată a nivelului preţurilor garantate, subvenţionarea echilibrată a exporturilor, dezvoltarea

114

sistemului de consultanţă, cercetare şi învăţământ). În condiţiile actuale, statul trebuie să contribuie şi la diminuarea lipsei acute de capital în agricultură.

În sistemul agroalimentar profitabilitatea este relativ redusă în general, mai ales dacă se ţine cont de cerinţele reale de resurse de dezvoltare pentru ridicarea competitivităţii. O altă problemă o constituie inegala distribuire a profiturilor între verigile de bază ale sistemului agroalimentar: producţia de materii prime agricole, prelucrare şi comercializare. Este de interes social major ca sistemul agroalimentar să se dezvolte echilibrat, dar aceasta presupune asigurarea şansei de dezvoltare a fiecărei verigi, adică distribuirea mai echitabilă între verigi a profitului realizat în ansamblu. Distribuirea inechitabilă a veniturilor înseamnă nerespectarea competiţiei loiale, dar, totodată, provoacă şi pierderi de piaţă. Existenţa unor situaţii când unele verigi se află în poziţie de monopol informaţional şi relaţional asigură redistribuirea veniturilor între verigi; în acelaşi timp conduce la abaterea lanţului vertical faţă de direcţia optimă de dezvoltare.

În studiul amintit se evidenţiază tipurile de pierderi care au afectat în ultimii ani sistemul agroalimentar (ele se regăsesc şi în agricultura românească): 1. pierderi în producţia brută şi netă agricolă; 2. accentuarea handicapului de competitivitate.

Principalele cauze ale diminuării producţiei agricole au fost: • Pierderile de pieţe pentru produsele voluminoase de calitate medie; • Pierderile de pieţe ale produselor industriale, ceea ce a afectat negativ activităţile industriale din mediul rural şi

urban, contribuind la recesiunea economică generală şi, în consecinţă, la reducerea accentuată a cererii solvabile interne. Efectele negative sunt nu numai pe termen scurt, dar şi pe termen lung, deoarece alte ţări concurente ocupă pieţele tradiţionale şi, parţial, chiar şi piaţa internă.

Slaba competitivitate a sistemului agroalimentar se concretizează în slaba poziţie de negociere şi în influenţa nesemnificativă a ţării asupra relaţiilor economice internaţionale. Superioritatea gradului de subvenţionare a agriculturii din ţările partenere din Europa, chiar şi în condiţiile prevederilor Rundei Uruguay, nu poate fi contracarată.

Lipsa de experienţă privind managementul întreprinderilor şi în activitatea de marketing reprezintă un alt handicap al sistemului agroalimentar autohton faţă de ţările dezvoltate.

Eliminarea rămânerii în urmă este îngreunată de lipsa de capital. Această lipsă se concretizează în nerealizarea unor investiţii tehnologice, în penuria de fonduri circulante care ar fi necesare pentru o activitate raţională şi în penuria de capital indispensabil pentru concentrarea producţiei, pentru crearea exploataţiilor viabile.

Realizarea unor produse agroalimentare de bună calitate şi în condiţii eficiente reprezintă doar o condiţie necesară, nu şi suficientă, pentru asigurarea competitivităţii pe piaţa mondială. Faza decisivă în competiţie o reprezintă activitatea de marketing pentru cucerirea pieţelor, respectiv a unor ţări, a unor reţele comerciale şi în primul rând a încrederii consumatorilor. Diminuarea cu succes a rămânerii în urmă în lupta concurenţială se realizează doar prin dezvoltări, prin investiţii de capital intelectual şi material.

Dezvoltarea armonioasă a sistemului agroalimentar a fost afectată negativ de perturbările aferente procesului restructurării (incertitudini privind relaţiile de proprietate, privitoare la desfăşurarea procesului de privatizare, la sistemul de subvenţionare etc.). incertitudinea, lipsa unor puncte de orientare clare a fost generat de însăşi comportamentul ezitant al guvernelor din perioada 1990 – 1997. În contextul instrumentelor de subvenţionare aplicate, problema de bază nu a constituit-o faptul că suma disponibilă era insuficientă, ci mai ales faptul că aceste resurse au fost folosite ineficient. În loc de a crea forme de subvenţionare şi mecanisme care să contribuie strategic la creşterea în perspectivă a competitivităţii, guvernele s-au limitat la tratarea stărilor critice. Evident, orice restructurări implică şi costuri de tranziţie, totuşi pierderile au fost mai mari decât cele inevitabile.

Formarea şi supravieţuirea unor mecanisme cu efecte nefavorabile creşterii au la bază două condiţii generale (Udovecz G., 1995). S-a preluat în mod rigid concepţia că statul nu trebuie să intervină în procesele de piaţă, nici măcar în cazurile extreme de diferenţe ale preţurilor, veniturilor şi avuţiilor, fiindcă piaţa va echilibra cu timpul, în mod automat, aceste inegalităţi. Datorită punctului de vedere contemplativ şi neutru din partea organelor guvernamentale, s-au creat situaţii inechitabile atât între regiuni, cât şi între verigile diferitelor lanţuri verticale. O altă condiţie care a contribuit la apariţia mecanismelor defavorabile creşterii în contextul sistemului agroalimentar a fost înrăutăţirea poziţiei de negociere a producătorilor agricoli, ceea ce se explică prin slăbirea relaţiilor de cooperare şi integrare între verigile componente. O consecinţă imediată a slăbirii poziţiei de negociere a producătorilor agricoli a fost deschiderea accentuată a foarfecii preţurilor, ceea ce a dus la redistribuirea veniturilor între agricultori şi producătorii de input-uri pentru agricultură.

Urmează să se studieze în continuu dacă veniturile se realizează proporţional cu nivelul diferitelor verigi ale lanţului vertical. Este o problemă importantă să se clarifice în ce măsură situaţia de monopol din ramurile prelucrătoare şi de comercializare limitează dezvoltarea agriculturii. Conform definiţiei politicii de competiţie economică, funcţia sa principală constă în mărirea eficienţei, care se realizează printr-o mai bună alocare a resurselor de investiţii şi prin optimizarea consumurilor de resurse. Un element important îl constituie şi ca surplusul de bunăstare să se distribuie echitabil între actorii pieţei. Această distribuţie echitabilă trebuie să se realizeze în primul rând între producători şi consumatori, dar distribuţia echitabilă ar trebui satisfăcută şi între verigile unui lanţ vertical.

115

6.3. AGRIBUSINESS Organizaţiile agribusiness se compun din trei sectoare de bază (W.D. Seitz şi colaboratorii, 1995): • Sectorul de input-uri destinate producţiei agricole; • Sectorul de comercializare şi prelucrare industrială; • Sectorul public, cu implicaţii majore asupra funcţionării primelor două sectoare. Sectorul de input-uri agricole cuprinde acele firme care produc maşini agricole, îngrăşăminte chimice, pesticide,

seminţe, asigură capital şi alte input-uri necesare fermierilor. Acest sector include multe firme mici, de exemplu producători de nutreţuri combinate, distribuitori de produse, băncile locale, centrele energetice locale etc. În SUA, în preţul produselor alimentare, cca 15% reprezintă ponderea cheltuielilor ce revin sectorului de input-uri agricole.

Sectorul de comercializare şi prelucrare se compune din ansamblul firmelor care cumpără produsele de la fermele agricole, din întreprinderi industriale care prelucrează materiile prime agricole, precum şi din firme care comercializează pe piaţa internă şi pe cea internaţională produsul agroalimentar. În general, în ţările dezvoltate, cca 70% din valoarea preţului cu amănuntul al produsului alimentar revine firmelor din sectorul comercializare şi de prelucrare.

Sectorul public se compune din administraţia centrală şi locală. Importanţa acestui sector în cadrul agrobusiness-ului constă, în primul rând, în aceea că în acest sector se stabilesc pârghiile economice prin care se reglează funcţionarea întregului sistem economic, astfel şi a sistemului drepturilor de proprietate şi al relaţiilor contractuale. De asemenea, acest sector are implicaţii asupra dezvoltării infrastructurii fizice şi informaţionale, a sistemului de control de calitate, de standardizare etc. La nivelul guvernului se stabilesc măsurile de politici agricole, mărimile subvenţiilor, precum şi suportul acordat pentru cercetare, învăţământ, consultanţă etc.

În ţările dezvoltate, firmele de agribusiness sunt, de regulă, în proprietate privată, fie individuală, fie în asociere, fie sub forma corporaţiilor cu acţionari sau cooperatori. Cooperativele fermierilor funcţionează în primul rând ca asocieri de negociere. Fermierii pot obţine un preţ superior pentru produsele lor, dacă pot asigura o cantitate suficient de mare, deci dacă negociază în comun. O condiţie esenţială a succesului unor astfel de asocieri este controlul ofertei pe piaţă.

Un aspect special în contextul firmelor de agribusiness îl reprezintă complexitatea managementului acestora. La nivelul unei ferme familiale, decidentul, de regulă capul familiei, culege informaţii asupra preţurilor pe pieţele de input şi output, îşi concentrează atenţia asupra procesului tehnologic al producţiei şi decide ce să producă, cât să producă, cum să producă etc. în cazul firmelor de agribusiness, un individ singur nu poate lua aceste decizii, în acest caz comunicarea şi coordonarea având o importanţă hotărâtoare.

În strategia firmei, deciziile privind preţurile practicate sunt importante. Dacă competiţia pe piaţă este redusă, atunci preţul se determină după valoarea estimată a elasticităţii curbei de cerere. În cazul cererii inelastice, un preţ ridicat va maximiza venitul; dacă curba de cerere este elastică, atunci un preţ mai redus va asigura venitul maxim. În cazul unei pieţe competitive de tip monopol, strategiile pot fi diferite: o firmă poate stabili preţuri ridicate, ca un element strategic de a convinge consmatorii de faptul că produsul este de calitate superioară; altă firmă stabileşte preţul aproape la nivelul costului de producţie urmărind câştigarea unui segment mare al pieţei. Uneori firma vinde la început cu un preţ chiar sub cost şi numai ulterior creşte preţul, când are deja un segment mare de piaţă. În formularea strategiei de preţ, firma trebuie să ţină cont şi de reacţiile scontate ale competitorilor prezenţi şi potenţiali.

În general, se poate spune că firmele de agribusiness din sectorul de input-uri industriale acţionează pe pieţe de oligopol, cei din sectorul de prelucrare şi comercializare în condiţii de monopol, iar sectorul de producţie de materii prime agricole pe pieţe competitive. Un caz special este industria de îngrăşăminte chimice, care, de regulă, se află în poziţie de monopol. Piaţa tractoarelor şi a combinelor este de tip oligopol.

În unele situaţii firmele de agribusiness devin integratori la diferite lanţuri verticale. O firmă de conserve de fructe şi legume, fie pe bază contractuală, fie pe baza proprietăţii comune, poate integra ferme de producţie de fructe şi legume. Fermierul beneficiază de avansuri financiare, de management, de siguranţa desfacerii la preţ contractat etc. Evident, dezavantajele menţionate pot apărea de asemenea.

În majoritatea ţărilor dezvoltate, industria cărnii de pasăre este cea mai complet integrată şi procesul integrării se extinde şi asupra producţiei de zahăr, legume, cartofi, ouă etc.

116

6.4. ANEXE

Fig 6.1. Integrarea verticală în ramura cărnii de pasăre

Fermă de reproducţie

Incubator

Îngrăşarea păsărilor de carne

Abator

Comercializare

Cu ridicata Cu amănuntul

Fabrică de furaje combinate

Întreprindere prelucrătoare

Ouă

Pui de o zi

Broiler

Produse de carne pui

117

CAPITOLUL 7 Agricultura în mecanismul economic

7.1. ROLUL AGRICULTURII ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Abordarea complexă a problematicii agriculturii, precum şi a mediului rural, necesită evidenţierea rolului economic şi social al ramurii, precum şi importanţa protecţiei mediului natural şi cultural al spaţiului rural.

Contribuţia agriculturii la creşterea economiei naţionale este deosebit de ridicată în România, comparativ cu UE şi chiar faţă de alte ţări din CEE. Faptul că ponderea agriculturii în valoarea adăugată brută a fost de 20,1% la sfârşitul anului 1997 (1,6% în UE; 5,2% în Ungaria etc.), ponderea în ocuparea forţei de muncă a fost de 36,8%, (5% în UE; 8,2% în Ungaria etc.), ponderea în export de 7,1% (7,6% în UE; 15,4% în Ungaria etc.), iar ponderea în import a fost de 6,2% (10, 6% în UE; 6% în Ungaria etc.) dovedeşte importanţa relativ ridicată a ramurii. Produsele agroalimentare în cheltuielile totale de consum privat au o pondere de 58,6% (17,5% în UE), ceea ce evidenţiază, de asemenea, rolul social-politic deosebit al sistemului agroalimentar românesc. Chiar dacă aceste valori reflectă, în esenţă, slaba performanţă a industriei şi serviciilor, şi nici decum performanţele superioare ale agriculturii, totuşi arată rolul hotărâtor al ramurii. O particularitate a României, constă în aceea că orice schimbare în agricultură are efect multiplicator mai însemnat asupra economiei şi societăţii faţă de alte ţări europene.

Evaluarea stării actuale şi a celei de perspectivă ale agriculturii le vom analiza, pe de o parte, prin prisma multiplelor contribuţii ale agriculturii la dezvoltarea economiei naţionale şi, pe de altă parte, prin analiza influenţei stării macroeconomice asupra ramurii.

Contribuţia agriculturii la creşterea economică se concretizează în multiplele interdependenţe ale ramurii cu situaţia economică generală:

a) Creşterea producţiei agricole are implicaţii directe asupra fondurilor de devize ale ţării, influenţează industriile din amonte şi din aval a agriculturii, şi asigură alimente la preţuri adecvate;

b) Ramura agricolă, prin cererea sa pentru bunuri şi servicii non-agricole, influenţează dezvoltarea altor ramuri, adică situaţia pieţei interne a bunurilor de consum, utilaje de transport şi comunicaţii, a pieţei serviciilor destinate gospodăriilor;

c) Agricultura are implicaţii asupra acumulării de capital în diferite forme concrete: real, financiar, uman; d) Contribuţia agriculturii se referă şi la ocuparea forţei de muncă, atât în sensul absorbţiei populaţiei active din

mediul rural de către agricultură, cât şi privind eliberarea forţei de muncă agricolă pentru activităţi non-agricole.

Aprecierea realistă a rolului economic al agriculturii din România, trebuie să se bazeze pe evidenţierea situaţiei concrete privind contribuţia ramurii agricole la următoarele aspecte: 1. asigură alimente şi materii prime pentru industria agroalimentară şi alte industrii uşoare; 2. susţine stabilitatea preţurilor, prin oferta adecvată de alimente; 3. generează piaţă pentru produsele industriale, în special pentru cele de bunuri de consum şi gospodăreşti; 4. contribuie la dezvoltarea sectorului nonagricol, prin oferta de forţă de muncă şi capital; 5. permite extinderea exportului şi astfel asigură venituri de devize pentru ţară; 6. favorizează procesul industrializării ruralului, prin acumularea experienţei de întreprinzător şi de marketing din sectorul agricol etc. Importanţa relativă a diferitelor contribuţii înşirate variază în raport cu baza existentă de resurse şi de sistemul de proprietate al acestora; de faza de dezvoltare economică, socială, şi politică a ţării; precum şi în raport cu condiţiile economiei mondiale.

În continuare evidenţiem unele aspecte concrete în contextul rolului agriculturii în economia românească.

7.1.1. Cuantificarea în forma agregată a contribuţiei de produs a agriculturii se realizează prin produsul intern brut creat în ramura agricolă.

În România, în perioada 1993-1998, indicii produsului intern brut, (faţă de 1990=100) a fost, în general, mai ridicat în agricultură decât în industrie (tab. 7.1)

Tab. 7.1 Indicii PIB pe total şi pe categorii de resurse – % (1990 = 100)

PIB 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Total 80,6 83,8 89,8 93,4 86,9 80,5 Agricultură 86,7 89,3 93,4 89,5 88,3 81,0 Industrie* 76,0 78,6 83,0 88,7 83,5 74,7 * inclusiv energie electrică şi termică, gaze şi apă. Sursă: România în cifre, CNS, 1999, p. 29;

118

În anii ’90 în România s-a redus consumul mediu anual pe locuitor la produsele alimentare superioare (carne, fructe,etc.). Nivelul de 45,1 kg la carne şi 44,5 kg la fructe, comparativ cu consumul mediu anual pe locuitor din UE, de cca 90 de kg de carne şi 65-80 de kg de fructe, justifică ipoteza că în condiţiile unei creşteri a veniturilor va creşte cererea pentru produsele agroalimentare şi, de asemenea, pentru bunuri de consum. Dacă aceste cereri nu pot fi satisfăcute din oferte interne, atunci va creşte importul, cu implicaţii negative asupra balanţei de plăţi.

Se poate prevedea pentru viitor, în condiţiile creşterii economice, declinul relativ al agriculturii româneşti. În general, în economiile în curs de dezvoltare, simultan cu creşterea veniturilor, sectorul agricol rămâne în urma creşterii sectorului non-agricol.

Cererea pentru alimente este mai puţin elastică în raport cu creşterea venitului, adică ponderea cheltuielilor pe alimente în totalul cheltuielilor familiale devine mai redusă o dată cu creşterea veniturilor (efectul Engel).

În condiţiile progresului tehnic, fermierii vor fi nevoiţi să aplice tehnologii mai intensive, să cumpere mai multe input-uri industriale pentru realizarea producţiei agricole (efectul modificării structurii resurselor de producţie agricolă).

Cererea pentru serviciile de marketing, depozitare, prelucrare, comercializare etc. este mai elastică decât cererea pentru produsele agricole la fermă, în consecinţă ponderea cheltuielilor agricole în preţul cu amănuntul al alimentelor se va reduce (efectul de urbanizare).

Trendul reducerii importanţei relative a agriculturii pe termen lung este condiţionat însă de creşterea producţiei agricole comercializate pe termen scurt şi mediu. Explicaţia este logică:

− Dezvoltarea industriei este condiţionată de asigurarea de alimente pentru lucrători şi de materii prime pentru industriile uşoare;

− Creşterea producţiei agricole valorificate asigură creşterea puterii de cumpărare a producătorilor agricoli, determinând creşterea cererii solvabile pentru produsele industriale.

Restructurarea economiei, relansarea dezvoltării industriilor este condiţionată de existenţa unui surplus autohton de alimente la producătorii agricoli, pentru satisfacerea cererii de alimente a locuitorilor din mediul urban. Alimentele importate au un cost alternativ ridicat, deoarece prin ele se reduce posibilitatea importului de tehnologii, se limitează investiţiile, deci se micşorează rata de creştere economică. În condiţiile în care în agricultura românească principalele input-uri sunt pământul şi forţa de muncă, capitalul fiind limitat, iar variantele de ocupare a populaţiei active rurale sunt reduse, costul alternativ al producţiei alimentare domestice este redus. Alimentele scumpe implică cereri mai mari de salarii, care, dacă nu sunt corelate cu creşteri de productivitate, deteriorează competitivitatea producţiei industriale, reducând profitul, investiţiile şi, în ultimă instanţă, rata de creştere industrială. Preţurile alimentare mai ridicate conduc, în general, la salarii industriale mai ridicate şi, astfel, creşterea nivelului general al preţurilor devine inevitabilă.

Inflaţia nu poate fi atribuită creşterii preţurilor la alimente, ci unui mare număr de alţi factori, mai ales legaţi de politica guvernamentală, dar evoluţia preţurilor agroalimentare se corelează cu rata inflaţiei (tab. 7.2)

Tab. 7.2 Modificarea preţurilor mărfurilor alimentare şi a ratei inflaţiei (%, medie lunară)

Anii Mărfuri alimentare Rata inflaţiei 1991 12,0 10,3 1992 10,2 9,6 1993 11,6 12,1 1994 4,2 4,1 1995 1,9 2,1 1996 3,7 3,8 1997 7,8 8,0 1998 2,0 2,9 1999 2,6 3,7 2000 3.2 2.9

Sursa: Buletin Statistic de Preţuri, 2001, nr. 12

În România, unde limitarea inflaţiei este un obiectiv politic major, cointeresarea sectorului agricol de a produce mai mult pentru valorificare poate fi un obiectiv central al politicii agricole guvernamentale.

O creştere a producţiei agricole nu poate fi realizată în practică dacă intervenţia guvernului este orientată în direcţia asigurării alimentelor ieftine, prin aplicarea unor măsuri de redistribuire, cum ar fi subvenţionarea alimentelor.

7.1.2. Contribuţia de piaţă a agriculturii se concretizează în cumpărări de produse industriale de către fermieri, ceea ce se bazează pe contrapartida vânzărilor de produse agricole. Procesul „marketizării„ agriculturii se accelerează prin adoptarea progresului tehnic agricol. În cazul în care se aplică măsuri protecţioniste pentru industrie, acestea conduc la reducerea contribuţiei de piaţă a agriculturii. În această situaţie, rata de schimb se înrăutăţeşte pentru

119

agricultură, ceea ce implică reducerea veniturilor şi a investiţiilor agricole. Contribuţia de piaţă a agriculturii este cu atât mai importantă, cu cât este mai ridicată ponderea populaţiei ocupate în acest sector. În această situaţie, creşterea veniturilor în agricultură poate contribui substanţial la lărgirea cererii solvabile de bunuri şi servicii.

În cazul economiei duale din România, când producţia agricolă domestică este în mare măsură de subzistenţă, când fermierii vând şi cumpără puţin, contribuţia de piaţă a agriculturii este redusă. În asemenea situaţii, un obiectiv al politicii agricole, pe termen scurt, trebuie să fie extinderea mărimii absolute a contribuţiei de piaţă a agriculturii, prin facilitarea valorificării produselor agricole. Pe termen lung, chiar dacă valoarea absolută a contribuţiei de piaţă va creşte în continuu, importanţa sa relativă se va reduce, simultan cu declinul relativ al agriculturii.

Rolul agriculturii trebuie privit în mod complex, prin efectul ramurii asupra transformărilor structurale ale economiei de ansamblu: cum se modifică productivitatea prin schimbări tehnologice în sectorul agricol; cum se cheltuiesc veniturile crescătoare; ce alte sectoare ale economiei se vor dezvolta în urma modificărilor din agricultură etc.

7.1.3. Contribuţia de factori a agriculturii constă în transferurile de resurse pentru alte sectoare. Principalele

resurse transferate din agricultură spre sectoarele non-agricole pot fi capitalul şi forţa de muncă. În agricultura României, raportul capital/producţie este mai redus decât în industrie, mai ales în condiţia neluării în considerare a valorii pământului. Lipsa acută a fondului de rulment al exploataţiilor agricole este un obstacol real al activităţii curente, dar în problema investiţiilor raţionalitatea nu este evidentă în toate cazurile.Cerinţa pentru investiţii de capital se accentuează atunci, când forţa de muncă devine scumpă şi există posibilităţi alternative pentru ocuparea acesteia. De altfel, cerinţa pentru capital este mai moderată şi vizează mai ales extinderea utilizării îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor, a seminţelor mai valoroase, mărirea efectivelor de animale şi unele mecanizări care nu reduc substanţial necesarul de forţă de muncă.

În condiţiile actuale ale României, în care agricultura are pondere mai ridicată în economie, acumularea primitivă necesară pentru dezvoltarea altor ramuri ar fi logică, mai ales, că de investiţiile nonagricole beneficiază în mod indirect şi fermierii (dezvoltări infrastructurale, utilităţi publice etc.). Evident, intervenţia statului pentru redistribuirea veniturilor create în agricultură nu trebuie să afecteze negativ interesele producătorilor agricoli, să limiteze dezvoltarea agriculturii. Condiţiile transferării capitalului din agricultură în alte ramuri sunt asigurate numai dacă: (a) există un surplus de produse agricole care se valorifică pe piaţă; (b) producătorii agricoli consumă mai puţin decât produc; (c) economiile realizate de fermieri depăşeşte nivelul investiţiilor realizate în agricultură. Numai îndeplinirea acestor trei condiţii asigură transferul de capital din agricultură către alte ramuri.

Pentru ca transferul net din agricultură spre alte ramuri să fie posibil pe o perioadă mai lungă, trebuie ca veniturile agricole să fie crescătoare.

În abordarea dinamică a problemei, este necesară creşterea producţiei agricole pe lucrător şi pe hectar, pe baza progresului tehnic. Schimbările tehnice, tehnologice necesită investiţii substanţiale: investiţii publice în transport, în irigaţii, în uzine de îngrăşăminte chimice, în cercetări agricole, precum şi investiţii private ale fermierilor, pentru cumpărări de pământ, utilaje şi input-uri de producţie. Este necesară aplicarea unei politici agricole adecvate, care să-i cointereseze pe ţărani să producă şi să valorifice surplusuri, să aibă resurse necesare activităţii productive şi asigurării asistenţei tehnice pentru creşterea producţiei. În agricultura ţărănească micii proprietari, cu loturi de subzistenţă, nu valorifică surplusul neapărat pe piaţă, temporar fiind scutiţi şi de constrângerea de a plăti impozit pe venit. Fermierii arendaşi sunt însă obligaţi să vândă surplusul pentru a putea plăti arenda.

Guvernul României a ales după 1989 diferitele metode de control − fie directe, fie indirecte − pentru impulsionarea transferului de capital între sectoare. Printre metodele indirecte, amintim: 1. controlul preţurilor; 2. taxele şi impozitele indirecte; 3. manipularea cursului valutar. Obiectivul comun al acestor măsuri a fost modificarea ratei de schimb, adică a raportului de preţ între produsele agricole şi cele industriale. Dezavantajele acestor metode s-au concretizat în: 1. crearea sau agravarea conflictului de inegalităţi privind veniturile rurale şi urbane; 2. stagnarea sau reducerea surplusurilor agricole valorificate, ceea ce a redus contribuţia de produs şi de piaţă a agriculturii, afectând negativ şi dezvoltarea industriei.

Metodele directe de control aplicate înainte de 1997 au fost: 1. impozitarea directă a fermierilor şi a proprietarilor de pământ; 2. obligativitatea (cu oarecare cointeresare prin legea 83/1993) livrării surplusului de produse agricole pentru stat; 3. schimburi barter între produsele agricole şi input-urile necesare agriculturii (ex. grâu consum pentru grâu seminţe), în cazul în care statul dispunea de monopolul ofertei privind aceste input-uri.

Apreciem că o cale eficientă de transfer de capital din agricultură pentru dezvoltarea altor sectoare, şi pentru impulsionarea „marketizării” producţiei agricole îl constituie impozitul pe pământ. Această metodă are anumite avantaje: 1. impozitul este relativ uşor de colectat, evaziunea fiscală poate fi eliminată; 2. descurajează ţinerea pământurilor necultivate, eventual în scopuri speculative; 3. este un factor de constrângere pentru valorificarea surplusurilor agricole pentru plata impozitului. Eliminarea temporară a impozitului este o formă de subvenţionare a producătorilor agricoli, care poate fi justificată doar pe termen scurt în condiţiile României, unde agricultura ocupă aproape 40% din populaţia activă.

120

Presiunea ocupării forţei de muncă este o problemă acută a agriculturii româneşti; ea limitează posibilitatea creşterii productivităţii muncii şi, astfel, a creării exploataţiilor agricole viabile, respectiv creşterea veniturilor. Surplusul de forţă de muncă agricolă se manifestă în mai multe forme, exprimând diferite caracteristici ale acestei situaţii: 1. oamenii muncesc mai puţine ore decât ar accepta să lucreze la nivelul venitului mediu existent; 2. nu există nici o dificultate de a recruta forţă de muncă din agricultură; 3. productivitatea marginală privată a forţei de muncă agricolă este egală cu zero, adică timpul liber nu are valoare; 4. productivitatea marginală privată a unei ore de lucru, chiar dacă este pozitivă, este sub nivelul venitului orar mediu al forţei de muncă din alte ramuri. 5. sectorul agricol poate fi părăsit de forţa de muncă fără ca producţia agricolă să se reducă etc.

Aceste definiţii înşirate, care descriu diferite situaţii de surplus de forţă de muncă agricolă din România, nu sunt echivalente între ele, adică existenţa unei situaţii nu le implică în mod necesar şi pe celelalte.

Mobilizarea potenţialului de forţă de muncă neutilizată complet în prezent necesită creşterea cererii solvabile pentru forţă de muncă fie în agricultură, fie în alte ramuri. În cazul agriculturii, apare însă un aspect limitativ: în condiţiile în care se preconizează schimbări în tehnicile de producţie prin mecanizare, ceea ce măreşte productivitatea muncii, se creează noi reduceri ale necesarului de forţă de muncă. Considerăm greşită teoria conform căreia progresul tehnic în agricultură ar fi necesar doar într-o fază mai avansată a dezvoltării, deoarece, fără asigurarea creşterii productivităţii muncii agricole, ar putea apărea şi reducerea output-ului agricol. Chiar dacă economia este deschisă, adică se admite un comerţ relativ liberalizat, România nu dispune de un potenţial de export nealimentar care să poată contracara eficient un eventual deficit alimentar, deci cel puţin consumul intern trebuie asigurat din producţie agricolă proprie, realizată în mod eficient.

Este evident că numărul absolut al populaţiei active din agricultură (cca 3,3 milioane) nu poate să se reducă până când rata de creştere a locurilor de muncă non-agricole nu va depăşi rata de creştere a populaţiei active totale. Există un punct de cotitură, când rata de creştere a forţei de muncă agricolă devine egală cu zero, dar care se atinge doar după un anumit nivel de dezvoltare economică. Atingerea acestui prag, după care necesitatea ocupării în agricultură devine mai puţin stresantă, reprezintă totodată şi ieşirea din sfera subdezvoltării.

Transferul forţei de muncă din agricultură în industrie ar accelera dezvoltarea agriculturii, dar acest transfer este condiţionat de următoarele: 1. creşterea cererii solvabile pentru produsele industriale; 2. calitatea forţei de muncă rurale să corespundă cerinţelor producţiei industriale (sau să acopere costul calificării); 3. existenţa unei oferte de alte input-uri în industrie (capital, materii prime etc.), în afară de forţa de muncă. Un impediment important pentru transferarea lucrătorilor din agricultură spre industrie îl reprezintă şi costul ridicat de transport şi de cazare. Costul calificării este, de regulă, mai redus.

Menţionăm că transferul forţei de muncă din mediul rural în alte sectoare este economic raţional numai dacă este asigurată condiţia de ofertă adecvată de alimente. Astfel, de exemplu, dacă populaţia ţării creşte cu 2%, iar producţia agricolă creşte cu 4% şi necesarul de forţă de muncă agricolă cu 1,5%, atunci exodul rural este economic justificat şi chiar necesar, pentru a preveni creşterea şomajului rural. În condiţiile României, în perioada 1993-1997, populaţia ţării s-a redus cu 1,3%, populaţia ocupată în agricultură cu 6%, iar producţia agricolă a crescut cu 1,8%, adică variaţiile, în corelaţia lor, pot fi considerate economic raţionale. Estimările pentru anul 1998, care arată că producţia agricolă s-a redus substanţial, iar populaţia ocupată în agricultură a crescut, evidenţiază variaţii economic iraţionale. Aceste oscilaţii anuale arată fragilitatea accentuată a ramurii.

Dezvoltarea agriculturii impune acordarea unei importanţe mai mari şi capitalului uman − pe lângă capitalul material − prin asigurarea unor servicii educaţionale şi sanitare mai bune în mediul rural. Situaţia precară existentă în mediul rural românesc în domeniul educaţional şi sanitar ar justifica acordarea unor priorităţi remedierii acestor situaţii, şi mai ales prevenirii agravării situaţiei în viitor.

Într-o economie, ca cea a României, în care producţia agricolă prezintă oscilaţii anuale însemnate, fără un trend crescător, a afirma că agricultura dispune de surplus potenţial de forţă de muncă, de alimente, de capacitate de economisire şi că este necesară doar o politică agricolă adecvată pentru mobilizarea acestora, este o abordare statică, incorectă, a problemei transferului de resurse. Numai dacă producţia agricolă va creşte sau se va stabiliza în urma investiţiei şi a progresului tehnic, atunci va deveni disponibilă o parte mai însemnată din resursele, din producţia şi din veniturile realizate pentru transfer la ramuri non-agricole.

7.1.4. Contribuţia de devize a exportului agroalimentar apare deseori ca argument pentru necesitatea susţinerii

agriculturii. În România, ţară cu un nivel mediu de dezvoltare, (cca. 1500 euro/loc în 1998 – Raport EU, octombrie 1999) rolul agriculturii în generarea, respectiv în economisirea devizelor, în prezent şi pe termen mediu, este critic. Evoluţia soldului comerţului exterior (tab. 7.3.) oferă argumente în favoarea afirmaţiei de mai sus.

121

Tab. 7.3 Evoluţia soldului comerţului exterior total şi agroalimentar al României

Anii Soldul comerţului exterior

Mil.USD

Balanţa comerţului cu produse agroalimentare

Mil. USD 1993 -1630 -636 1994 -958 -265 1995 -2368 -363 1996 -3351 -163 1997 -2849 -79 1998 -3536 -576 1999 -1892 -212 2000* -2688 -593

*date preliminare Sursă: România în cifre, CNS,1999 p. 48, Anuarul statistic al României 2000, Buletinul statistic lunar nr 1/2001

Comerţul agricol, în principiu, ar putea contribui la îmbunătăţirea balanţei comerciale a ţării, aducând în ţară

devize. Remarcăm însă două situaţii diferite: 1. cazul unei economii închise cu o dezvoltare echilibrată a agriculturii şi industriei, unde agricultura ajută diversificarea economiei, prin contribuţiile de produs şi de factori; 2. cazul unei economii deschise neechilibrate, în care producţia agricolă destinată exportului se află în competiţie pentru capital şi, eventual, pentru forţa de muncă cu sectoarele non-agricole. Actualmente în România, a doua situaţie este caracteristică. Dacă obiectivul politicii economice actuale este economisirea devizelor, pe calea reducerii importurilor, măsura cea mai avantajoasă este substituirea importului agrar. În concluzie, se poate spune că crearea şi creşterea unor surplusuri de produse agricole valorificabile reprezintă o premisă a diversificării sectoriale şi, de fapt, a dezvoltării economice, deci constituie o însemnată contribuţie a agriculturii.

7.2. INFLUENŢELE MACROECONOMICE ASUPRA DEZVOLTĂRII AGRICULTURII

După succinta prezentare a contribuţiei agriculturii la dezvoltarea economiei, evidenţiem în continuare influenţele elementelor caracteristice macroeconomice asupra evoluţiei agriculturii.

Cele mai importante elemente care influenţează în mod nemijlocit sectorul agricol sunt politica monetară şi cea fiscală, în mod concret: 1. cursul valutar; 2. rata dobânzii; 3. inflaţia; 4. veniturile pe cap de locuitor.

Dezvoltarea economică are consecinţe majore asupra sectorului agricol şi prin alte elemente: 1. şomajul din sectoarele non-agricole limitează posibilitatea găsirii unor locuri de muncă celor care părăsesc agricultura; 2. preţul ridicat al energiei, al transportului etc. generează creşterea costurilor produselor agricole şi, astfel, reducerea rentabilităţii producţiei etc.

Înţelegerea efectelor variabilelor macroeconomice asupra agriculturii şi preţului produselor alimentare permite explicarea situaţiei existente şi, mai ales, asigură fundamentarea unei politici raţionale pe termen scurt şi lung. În multe situaţii, problemele critice ale agriculturii sunt generate de greşelile politicii macroeconomice, ca, de exemplu, de supraevaluare a cursului de schimb, de subvenţionarea accentuată a ratei dobânzii, de politica monetară şi fiscală inflaţionistă etc.

7.2.1. Reducerea cursului de schimb al valutei naţionale se realizează, de regulă, în condiţiile creşterii în oferta monetară dintr-o ţară. Consecinţele directe ale devalorizării valutei naţionale sunt: 1. descreşterea ratei dobânzii, datorită posibilităţii mai uşoare de obţinere a creditelor în condiţiile unei mase monetare mai mari; 2. stimularea exportului, deoarece produsele devin mai ieftine pentru ţările partenere de comerţ (efectul comercial).

Devaluarea îi afectează însă negativ pe cei care produc bunuri necomercializabile şi folosesc bunuri şi servicii comercializabile. Preţul alimentelor, în general, creşte în condiţiile devalorizării valutei naţionale, favorizându-i pe fermieri şi afectându-i negativ pe consumatorii urbani. În condiţiile supraevaluării valutei naţionale, consumatorii urbani şi industriile sunt favorizate, iar producătorii agricoli sunt defavorizaţi, reducându-se totodată presiunea inflaţionistă.

România a susţinut, de regulă, valuta naţională supraevaluată înainte de 1997. Cursul valutar supraevaluat − care rezultă de multe ori şi din diferenţa în rata inflaţiei între ţările partenere comerciale − face ca importul să fie mai ieftin decât bunurile produse în ţară, iar exportul devine scump pentru parteneri. Astfel, pe piaţa internă poate fi asigurat un

122

preţ relativ mai redus, dar pe seama unei balanţe comerciale deficitare. O accentuată supraevaluare a cursului valutar poate să conducă chiar şi la schimbări profunde, ţara exportatoare de alimente poate să devină importatoare de alimente.

7.2.2. Reducerea ratei dobânzii afectează sectorul agricol pe două căi: 1. o rată mai redusă a dobânzii generează

reducerea costurilor creditului de producţie, ceea ce implică costuri de producţie mai reduse şi, de fapt, creşterea producţiei agricole, adică a ofertei (efect de cost); 2. scăderea ratei dobânzii va reduce costurile de depozitare a produselor stocate şi, astfel, îi cointeresează pe fermieri pentru acumularea stocurilor, adică vor creşte cererile pentru stocare (efect de stoc). Unii economişti consideră că criza actuală a agriculturii româneşti se datorează, în primul rând, ratelor ridicate ale dobânzii, caracteristice în condiţiile unui buget deficitar, când se practică o politică monetară restricţionistă, pentru a ţine inflaţia la un nivel relativ scăzut. După părerea mea, nu atât oferta de credite limitează creşterea în agricultură, cât lipsa cererii pentru investiţii în condiţiile rentabilităţii relativ reduse a ramurii, şi a riscurilor ridicate ale afacerilor agricole.

Creşterea dependenţei agriculturii faţă de alte ramuri, mai ales de input-urile industriale, a condus la o influenţă directă a nivelului preţurilor agregate asupra veniturilor în agricultură. O politică monetară inflaţionistă, mai ales înainte de 1995, şi în 1997, dar practic în întreaga perioada a tranziţiei, care a implicat niveluri de preţuri mai ridicate, a condus la creşterea costurilor input-urilor industriale (maşini, îngrăşăminte chimice, carburanţi etc.), la deschiderea accentuată a foarfecii preţurilor şi, prin urmare, la reducerea rentabilităţii producţiei agricole şi, în ultima instanţă, la reducerea ofertei produselor agricole (efect de cost).

Un obiectiv al politicii monetare a fost creşterea reală a producţiei, ceea ce trebuia să conducă la creşterea veniturilor şi, astfel, şi la creşterea cererii pentru produse şi servicii; astfel, în sectorul agricol, se aştepta la o cerere mai ridicată pentru produsele agricole interne (efect de venit).

În principiu, transformarea agriculturii ar trebui să fie un instrument strategic pentru soluţionarea problemei nutriţiei, reducerea sărăciei, creşterea ocupării forţei de muncă, creşterea mai rapidă a economiei, precum şi pentru reducerea inegalităţilor în venituri. O strategie de dezvoltare orientată spre agricultură se bazează însă pe următoarele premise: 1. asigurarea unei pieţe interne pentru produsele proprii, respectiv pentru consumuri intermediare şi finale, în loc de o orientare spre export care oscilează mult în timp; 2. estimarea realistă a input-urilor şi a investiţiilor necesare agriculturii, care, deşi implică import mai redus decât investiţiile în sectoare non-agricole, sunt destul de ridicate; 3. extinderea creşterii veniturilor şi limitarea cererii pentru consumul din import prin măsuri adecvate de politică economică; 4. creşterea mai accentuată a ocupării forţei de muncă şi diminuarea sărăciei.

Satisfacerea acestor cerinţe ridică o serie de probleme: identificarea şi dezvoltarea tehnologiilor de producţie, care permit ridicarea productivităţii în agricultură; asigurarea surselor de finanţare pentru investiţiile necesare; extinderea beneficiilor datorate reformelor structurale, a ocupării forţei de muncă din mediul rural; managementul adecvat al raportului dintre preţ şi cost (foarfeca preţurilor), în aşa fel încât să crească venitul agricol, fără însă a se reduce cointeresarea ramurilor industriale şi de servicii din amonte şi din aval; diversificarea exportului agricol etc. Numai analiza temeinică a situaţiei existente şi a posibilităţilor reale permite elaborarea unei strategii fezabile de dezvoltare a agriculturii, precizarea locului şi rolului acesteia în procesul tranziţiei la economia de piaţă. Deficienţele majore, ce se pot constata, sunt: abordarea izolată a problematicii agriculturii de ansamblu a economiei naţionale; argumentaţie pe baza ideologiei de fundamentalism agrar, în loc de raţionament economic; raportări la situaţiile actuale din ţările dezvoltate şi nu la potenţialul de dezvoltare existent în România.

7.3. SISTEMUL ECONOMIC AGROALIMENTAR

Aprecierea realistă a problematicii actuale a agriculturii României şi formularea unor idei privind restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală în perioada de preaderare, impune abordarea agriculturii ca un element al unui sistem. (Schema. 7.1) Abordarea sistematică a problematicii agriculturii înseamnă acceptarea premizei că agricultura este doar o verigă a sistemului economic agroalimentar, iar şi aceasta, la rândul lui face parte dintr-un sistem economic complex şi este influenţat de interdependenţele elementelor componente ale acestuia. Deciziile sunt luate de indivizi, de firme şi de guverne, iar de modul îmbinării acestora depinde funcţionarea sistemului agroalimentar din România.

Principalii factori ai sistemului agroalimentar sunt: 1. consumatorii interni şi externi, cu cererea lor solvabilă pentru bunuri; 2. întreprinderile agroalimentare; 3. fermele agricole producătoare de materii prime agricole şi de alimente, fie pentru consum direct la nivelul gospodăriei, fie destinat valorificării; 4. proprietarii de resurse naturale (pământ, păduri etc.); 5. gospodăria, cu veniturile sale; 6. guvernul, cu politica sa monetară, fiscală, de subvenţionare, investiţională, de comerţ exterior etc.; 7. instituţiile financiare, bancare; 8. investitorii străini; 9. producătorii străini, respectiv importatorii; 10. consumatorii străini, respectiv exportatorii; 11. populaţia, cu aşteptările privind calitatea mediului.

123

Schema 7.1. Interdependenţele sistemului agro-alimentar (după: Seitz W.D., Nelson G.D., Halcrow H.G.,1993)

Interdependenţele între aceste elemente se realizează în principal prin intermediul pieţelor interne şi externe ale

input-urilor (resurse naturale, capital, forţă de muncă etc.) şi output-urilor. Natura legăturilor depinde, de asemenea, de pârghiile macroeconomice (rata dobânzii, cursul de schimb valutar, salarii, rata şomajului, taxe, impozite etc.), precum şi de înclinaţia marginală pentru consum şi pentru economisire a gospodăriilor. Această sinteză generală a interdependenţelor dintre factorii cu influenţă asupra funcţionării sistemului economic agroalimentar permite punerea în evidenţă a punctelor critice, şi formularea măsurilor de remediere a deficienţelor.

Vom schiţa problemele care apar la nivelul diferitelor segmente ale sistemului economic cu implicaţii asupra dezvoltării agriculturii şi asupra sistemului agroalimentar.

124

7.3.1. Segmentul de cerere solvabilă a consumatorilor pentru bunurile private şi publice este un element de bază privind buna funcţionare a sistemului alimentar. Cererea solvabilă este influenţată de gusturi, de preferinţe, de preţul produselor şi al serviciilor, de bugetul familial, de elasticitatea în raport cu preţul, respectiv cu venitul, de elasticitatea producţiei în raport cu variaţia preţului produsului substituibil etc. Bunurile alimentare diferă substanţial după elasticitatea cererii în raport cu veniturile. Trebuie abordată diferenţiat problema bunurilor alimentare inferioare (pâine, cartofi etc.), cu elasticităţi reduse a cererii în raport cu venitul şi a produselor alimentare superioare (carne, fructe, legume etc.) la care elasticitatea cererii este mai ridicată în raport cu venitul.

După provenienţa bunurilor, acestea sunt de producţie internă sau din import. În România, în prezent, piaţa internă a unor produse alimentare (ex. carne de porc şi pasăre) este prăbuşită în urma reducerii veniturilor reale ale populaţiei, precum şi datorită competiţiei acerbe a produselor din import, care sunt de calitate superioară şi cu preţ mai redus decât cele autohtone. Reducerea cererii limitează creşterea producţiei de carne cu implicaţii asupra pieţei cerealelor furajere. Agricultura trebuie să se adapteze mai pronunţat la modificările în preferinţele consumatorilor, la politicile de piaţă şi la regulile comerţului.

7.3.2. Segmentele de producţie agricolă şi de producţie alimentară se compun din ferme agricole de tip

comercial şi din gospodării ţărăneşti, precum şi din firme de prelucrare şi comercializare. Aceste unităţi, în cea mai mare parte, se caracterizează prin tehnologii de producţie învechite. Faptul că industria alimentară din România produce cu consumuri specifice mai ridicate de apă, energie etc. decât unităţile din Vest sau din Europa Centrală, influenţează negativ competitivitatea acestora chiar şi pe piaţa internă.

Existenţa multor întreprinderi alimentare de dimensiuni mari şi cu capacităţi de producţie parţial folosite – fie din lipsa de materii prime, fie din cauza lipsei de piaţă de cerere – deci cu cheltuieli fixe ridicate, explică slaba competitivitate a acestora. Modernizarea tehnologică şi managerială a industriei alimentare ar fi importantă, chiar înainte de aderarea la Uniune, deoarece ea nu va rezista competiţiei firmelor multinaţionale, mai ales că şi preţul materiei prime agricole autohtone va creşte. Interesul investitorilor strategici va creşte pentru privatizarea industriei alimentare simultan cu stabilizarea macroeconomică a ţării şi cu creşterea veniturilor populaţiei.

7.3.3. Segmentul de resurse cuprinde trei tipuri de resurse: 1. resurse naturale; 2. resurse de capital uman ; 3.

resurse de capital. În categoria resurselor naturale, trebuie abordate diferit cele recuperabile: apa, pământul, produsele vegetale,

animale etc., şi cele nerecuperabile, în principal sursele energetice. În contextul resurselor de capital uman, contează nu atât numărul forţei de muncă disponibile, cât nivelul de

pregătire şi experienţă profesională care influenţează hotărâtor productivitatea muncii. Rolul femeilor şi al tinerilor în dezvoltarea rurală ar trebui abordat mai nuanţat.

În categoria resurselor de capital intră atât clădirile, utilajele etc., realizate în urma investiţiilor, cât şi capitalul circulant. Investiţiile sunt condiţionate, în principal, de rata de rentabilitate financiară a afacerii, de rata dobânzii la credite şi de înclinaţia marginală de economisire a populaţiei în ansamblu.

7.3.4. Segmentul de calitate a mediului influenţează şi el funcţionarea sistemului economic, în general, şi în

special a sistemului agroalimentar. Producţia şi consumul de alimente sunt în corelaţie strânsă cu calitatea mediului. Poluarea mediului se datorează pesticidelor, îngrăşămintelor chimice inadecvat folosite, reziduurilor de producţie, materialelor de ambalare etc. Mediul poluat afectează negativ eficienţa utilizării resurselor naturale.

Trebuie ţinut cont de următoarele: 1. prevenirea poluării mediului prin intensificarea controlului implică costuri; 2. în cazul în care nu există un mecanism automat al controlului poluării, guvernul trebuie să intervină prin reglementări pentru limitarea poluării mediului; 3. o altă modalitate propusă este fixarea unor taxe şi subvenţii, în vederea asigurării conservării mediului la nivel adecvat; 4. o politică eficientă a protecţiei mediului presupune reglementarea dreptului privat asupra teritoriului, respectiv al proprietăţii publice, dar în acest caz este necesar un management colectiv adecvat.

Problema mediului, după 1985, şi mai ales în noul model agricol european, formulat în Agenda 2000, a devenit un element prioritar. Fermierii din Uniune vor beneficia de compensaţii directe, mai ales pentru servicii de protecţia mediului, şi pentru susţinerea spaţiului rural, a identităţii culturale a comunităţilor. România va trebui să tindă să se alinieze la acele politici de protecţie a mediului care se aplică în ţările membre, nerespectarea acestor măsuri va limita

posibilităţile de export a produselor agroalimentare.

7.3.5. Segmentul gospodăriilor şi al fluxului între gospodării (urban, rural) şi sistemul agroalimentar se caracterizează prin următoarele: 1. persoanele active din gospodării oferă forţa lor de muncă pe piaţa muncii, încasând salarii pentru munca depusă; 2. indivizii din gospodării care îşi desfăşoară activităţi pe cont propriu realizează venituri nete, 3. gospodăriile care dispun de anumite resurse, ce se pot arenda, închiria sau economisi, realizează venituri sub formă de rentă, chirii sau dobânzi; 4. producătorii agricoli individuali realizează venituri prin valorificarea produselor

125

agricole obţinute în fermă sau prin consumul propriu al acestor produse. Particularitatea esenţială a fermelor familiale clasice constă în aceea că îmbină gospodăria cu afacerea.

Facilitarea realizării unor venituri reale crescătoare la nivelul gospodăriilor este un interes naţional, cu implicaţii pozitive asupra dezvoltării agriculturii şi a mediului rural. Acordarea sprijinului Uniunii (SAPARD) în faza de preaderare, în condiţiile co-finanţării, impune existenţa unor acumulări private ale gospodăriilor, care vor să beneficieze de subvenţii naţionale şi comunitare.

7.3.6. Segmentul instituţiilor financiare şi al bugetului de stat, administrate de guvern, are implicaţii majore asupra funcţionării întregului sistem economic şi, în cadrul acestuia, asupra celui agroalimentar. Din complexitatea interdependenţelor evidenţiem, pe de o parte, alocarea veniturilor gospodăriilor: 1. pentru plata impozitelor şi taxelor către trezoreria de stat; 2. pentru consum, în raport cu înclinaţia marginală de consum (măsurată prin ponderea procentuală a veniturilor folosite pentru consum); 3. pentru economisire, în raport cu înclinaţia marginală de economisire, adică ponderea veniturilor depuse la bănci sau la alte instituţii financiare, în funcţie de rata dobânzii oferite.

Pe de altă parte: 1. sursele acumulate sunt împrumutate întreprinderilor pentru investiţii şi creditarea activităţii de producţie; 2. bugetul de stat finanţează cererea consumatorilor şi pentru acele bunuri publice pe care sectorul privat nu le poate garanta.

În procesul restructurării agriculturii un insucces major reprezintă lipsa unui sistem financiar adecvat creditării agriculturii private. Dobănzile ridicate (justificate de rata inflaţiei) şi lipsa unui sistem de creditare ipotecară asupra pământului (datorită neclarificării definitive a drepturilor de proprietate asupra pâmănturilor şi slaba funcţionare a pieţii pământurilor) sunt elemente care explică parţial insuccesul. Aversiunea faţă de risc a ţăranilor este un alt element limitativ.

Crearea reţelei de cooperaţie de credit este riscantă fără un sprijin masiv de capital din partea statului, fără posibilitatea mobilizării economiilor locale şi fără coeziunea membrilor cooperatori. Intervenţiile de stat aplicate în anii ’90 pentru creditarea activităţilor agricole curente, a comercializării şi stocării produselor, pentru cumpărări de tractoare, pentru subvenţionarea exportului etc. au fost destinate soluţionării unor situaţii critice de moment. O sarcină majoră în perioada preaderării reprezintă şi găsirea unor soluţii viabile de creditare pe termen scurt, mediu şi lung a producătorilor agricoli.

7.3.7. Segmentul politicii macroeconomice se concretizează în: 1. politica monetară, coordonată de Banca

Naţională, care, prin oferta de sumă monetară, prin cursul valutar, respectiv prin rata dobânzii, influenţează inflaţia, recesiunea sau creşterea economică; 2. politica fiscală este acel element al politicii macroeconomice care, prin colectarea impozitelor, asigură finanţarea bunurilor publice (infrastructură, apărare naţională etc.).

Guvernul influenţează performanţele economice ale întreprinderilor prin politica sa fiscală. În cazul în care cheltuielile guvernamentale depăşesc veniturile încasate, pe termen scurt, economia este stimulată, dar cu preţul creşterii inflaţiei. Mărirea taxelor se aplică, în general, pentru reducerea presiunii inflaţioniste. Faptul, că în perioada de preaderare planul de dezvoltare a agriculturii şi a mediului rural trebuia conceput ca parte componentă al dezvoltării naţionale, ţinând cont de interdependenţele complexe amintite, dă speranţa că măsurile politicii macroeconomice vor favoriza dezvoltarea ruralului.

7.3.8. Segmentul legăturilor internaţionale are următoarele implicaţii majore: 1. comerţul internaţional

influenţează, prin competiţia produselor importate, piaţa produselor autohtone, iar exportul este condiţionat de competitivitatea produselor româneşti; 2. în cazul unei economii deschise, unde comerţul este liberalizat, preţul intern al produselor este influenţat de preţul internaţional, de cursul de schimb şi de intervenţiile guvernului în reglementarea tranzacţiilor internaţionale (prin taxe de import, export, cote, subvenţii etc.).

Pentru dezvoltarea sistemului agroalimentar al României este importantă cunoaşterea acelor ramuri şi produse, la care are avantaj competitiv. Astfel de exemplu, în 1997 agricultura românească era competitivă la grâu, porumb, floarea soarelui, animale vii şi carcasă de carne de vită, carcasă de carne de porc, vin etc., respectiv a fost necompetitivă la făină, sfeclă de zahăr şi zahăr, carne de pasăre şi preparate de carne etc. Lista aceasta trebuie permanent actualizată în funcţie de evoluţia preţurilor mondiale, evoluţia preţurilor interne etc.

Aderarea României la UE, în condiţiile accentuării limitării de WTO a volumului exporturilor subvenţionate şi a valorii subvenţiilor de export va ridica unele probleme. Se poate prevedea că după adoptarea măsurilor PAC, cantităţile de produse agricole destinate exportului vor creşte în România, ca şi în alte ţări din CEE. Armonizarea intereselor între fostele ţări ale UE şi noile ţări aderate privind cotele de exporturi subvenţionate va apărea deja în faza negocierilor de aderare. Forţarea obţinerii unor surplusuri de produse agricole (ex. cerealiere) în faza de preaderare s-ar putea să îngreuneze procesul aderării. Ar fi o greşeală subvenţionarea producţiei ineficiente, peste nivelul cerinţelor interne, fără certitudinea posibilităţii valorificării surplusurilor pe piaţa internaţională.

126

Analiza temeinică a interdependenţelor dintre segmentele evidenţiate permite formularea concluziei finale: problemele critice ale agriculturii sunt generate, în măsură hotărâtoare, de factori externi acesteia. Revigorarea agriculturii este condiţionată de stabilitatea şi creşterea economiei în ansamblu. Această afirmaţie nu neagă existenţa unor factori care susţin slaba eficienţă şi rentabilitate a producţiei agricole din România, dar remedierea acestei situaţii impune o abordare prin prisma interdependenţelor complexe ale sistemului economic intern şi internaţional.

7.4. SISTEMUL PROBLEMELOR MAJORE ALE AGRICULTURII ŞI ALTERNATIVE DE ABORDARE

A ACESTORA

Ideea conform căreia problemele agriculturii nu pot fi abordate realist decât în contextul economiei de ansamblu este general valabilă, dar fără concretizarea naturii problemelor agricole şi a alternativelor de abordare a acestora nu se pot formula concluzii operative. Clasa de probleme specifice ale agriculturii, de regulă, diferă de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta, dar natura problemelor este, în esenţă, aceeaşi. Apreciem că în perioada actuală, în ansamblul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, problemele agriculturii sunt în mare măsură comune, vizând următoarele: 1. locul şi rolul agriculturii în cadrul economiei naţionale; 2. politica de proprietate şi politica exploataţiilor; 3. piaţa agricolă; 4. politica veniturilor; 5. sistemul de finanţare; 6. dezvoltarea mediului rural; 7. integrarea europeană.

În contextul acestor probleme, apar abordări şi intervenţii de stat diferite, în funcţie de direcţiile de orientare ale politicilor agricole. Soluţiile, respectiv opţiunile politicii agricole cele mai des practicate sunt următoarele: a) se aplică doar unele corecţii faţă de efectul mecanismelor pieţei; b) se orientează după o combinare a factorilor de producţie care maximizează eficienţa economică; c) se acordă prioritate dezvoltării veniturilor din mediul rural; d) se îmbină pragmatic soluţiile anterioare. Fiecare soluţie în parte abordează în mod specific ansamblul problemelor majore ale agriculturii (G.W. Norton, J. Allwang, 1993). În continuare se indică, în contextul problemelor specifice ale agriculturii înşirate mai sus, (1-7), modalitatea în care ele sunt abordate de diferitele opţiuni de orientare a politicii agricole (a-d):

1. Locul şi rolul agriculturii în economia naţională

a. condiţiile pieţei definesc, de regulă, reducerea ponderii agriculturii, deci nu sunt necesare intervenţii speciale din partea statului;

b. acest rol este determinat exclusiv de piaţă; c. susţinerea rolului agriculturii, ca ramură care asigură ocuparea forţei de muncă din mediul rural şi care

poate asigura surplus pentru exportul agrar; d. stabilizarea poziţiei ramurii agricole în economie, simultan cu cointeresarea creării unor structuri agricole

mai competitive. 2. Politica de proprietate şi politica exploataţiilor

a. încheierea procesului de clarificare a drepturilor de proprietate, eventual unele măsuri corecţionale după principiile echităţii; acordarea preferinţei pentru fermele familiale comerciale, viabile;

b. susţinerea întreprinzătorilor eficienţi prin garantarea proprietăţii lor, precum şi prin eliminarea, respectiv reducerea limitărilor dezvoltării productivităţii muncii şi ale concentrării producţiei;

c. consolidarea sistemului de proprietate şi de exploataţii şi, totodată, aplicarea unei politici de proprietate şi de exploataţii în favoarea celor care trăiesc din producţie agricolă;

d. promovarea achiziţiei de terenuri de cei care trăiesc din agricultură, politică plurală de exploataţii, preferinţe structurale clare, consolidarea noii structuri.

3. Piaţa agricolă a. autoreglare, intervenţii numai în cazul unor fenomene de distorsiuni majore, preferinţă tranzitorie pentru

organizaţii de piaţă; b. funcţionarea pe baza mecanismelor de autoreglare, în principiu, dar, totodată, intervenţii de reglementare a

pieţei prin intermediul organizaţiilor de piaţă; c. intervenţii cuprinzătoare pe piaţă, susţinerea dezvoltării şi funcţionării permanente a instituţiilor de piaţă; d. reglementarea uşor administrabilă a pieţei în concordanţă cu mecanismele acesteia; dezvoltarea

instituţiilor pieţei, acţiuni pentru dezvoltarea comerţului, a canalelor de marketing. 4. Politica veniturilor

a. subvenţii limitate, doar pentru evitarea imposibilităţii de funcţionare a fermelor agricole; b. alocaţii de venit pe baza mecanismelor pieţei, acceptarea efectelor diferenţierii şi polarizării crescânde a

veniturilor; c. îmbunătăţirea condiţiilor de realizare a veniturilor; programe extinse pentru prevenirea crizelor de

diminuare accentuată a veniturilor şi pentru transformarea structurilor agricole; subvenţionări bugetare crescătoare;

d. îmbunătăţirea condiţiilor instituţionale ale realizării veniturilor, programe de management pentru stări critice.

127

5. Sistemul de finanţare a agriculturii a. preferinţă limitată pentru întreprinderile noi sau în curs de reorganizare; constituirea unor instituţii

speciale, ca banca rurală, institutul de ipotecă funciară etc.; b. sprijinirea cu prioritate a întreprinzătorilor noi, alte intervenţii fiind considerate nejustificate; c. posibilităţi mai bune de creare şi atragere de capital; crearea de forme şi de instituţii specifice de finanţare; d. apărarea şi folosirea mai eficientă a capitalului; sistem de finanţare care să ofere posibilitatea măririi

capitalului, preferinţe de stat limitate. 6. Capacitatea de întreţinere a mediului rural

a. este o problemă regională şi de economie generală, şi nu una de politică agrară; b. susţinerea artificială nu este justificată; creşterea disparităţii veniturilor este acceptată de cei care găsesc în

agricultură sursă de venit; c. programe regionale şi rurale cuprinzătoare; subvenţii directe pentru întregirea veniturilor din mediul rural; d. programe regionale şi rurale complexe; promovarea activităţii antreprenoriale; subvenţionarea directă, în

măsură limitată, a veniturilor, fără distorsionarea pieţei. 7. Politica de integrare europeană

a. necesitatea alinierii la cerinţele UE, în sensul respectării criteriului de complementaritate în sfera producţiei agricole; concesiile agrare pe care România va trebui să le accepte vor trebui compensate în alte domenii;

b. având în vedere că locul şi rolul agriculturii va scădea în mod inevitabil, este de prisos concentrarea, în negocierea cu UE, asupra unor concesii agricole;

c. reprezentarea hotărâtă a intereselor agrare, fără a exclude compromisurile raţionale; susţinerea output-ului agricol maxim posibil; în acelaşi timp, procurarea de fonduri structurale ale UE şi folosirea acestora pentru transformarea structurii agricole, precum şi în sfera dezvoltării regionale;

d. scopul primordial este integrarea în UE; se pot accepta compromisuri în acest scop, dar numai cu respectarea pronunţată a realităţilor româneşti; sunt necesare îmbunătăţirea reciprocă a condiţiilor accesului la piaţă, stabilirea cât mai grabnică a calendarului aderării, a începerii negocierilor, sprijinul financiar mai substanţial decât până acum din partea UE.

Fiecare opţiune (a-d) în parte abordează în mod specific cele şapte probleme agrare, conform direcţiei urmărite prin politica agricolă respectivă. Astfel, problemele agricole sunt privite din alt unghi de vedere în cazul în care se acordă prioritate funcţionării mecanismelor pieţei şi sunt socotite ca necesare doar corecţii neînsemnate (a), faţă de opţiunea productivistă, când în centrul atenţiei stă creşterea producţiei (b), sau când dezvoltarea mediului rural este socotită de importanţă majoră (c) ori când se caută soluţii pragmatice pentru toate problemele (d). Cele şapte probleme majore amintite, specifice agriculturii, se pot rezolva numai într-un sistem de măsuri coerente: se poate adopta oricare dintre opţiunile notate cu a, b, c sau d, dar păstrând aceeaşi direcţie de orientare în privinţa tuturor celor şapte probleme.

În condiţiile actuale ale României, pe termen mediu, soluţia pragmatică (d) ar fi cea mai raţională pentru abordarea celor şapte probleme-cheie ale agriculturii.

7.5.ELEMENTE DE ECONOMIA POLITICILOR AGRICOLE

7.5.1. Aspecte generale ale politicii economice şi politicii agricole Politica economică reprezintă ansamblul părerilor, hotărârilor, deciziilor, acţiunilor pe care le aplică statul în vederea

influenţării economiei în scopul realizării intereselor sale politice şi sociale. Păreri cu privire la politicile economice pot avea şi diferite partide, dar numai cele care sunt la putere (guvernare) dispun de mijloacele reale, necesare transpunerii în viaţă a principiilor lor de influenţare a economiei.

Punerea în practică a politicii economice este determinată întotdeauna de condiţiile date. Principalii factori de influenţă sunt: a) factorii politici; b) factorii instituţionali; c) mediul internaţional; d) realităţile tehnico-tehnologice; e) situaţia economică dată şi legile economice obiective.

Atunci când se vorbeşte, în teoria sau practica economică, de intervenţia statului în economie, se are în vedere nivelul macroeconomic. Aplicarea anumitor politici economice influenţează creşterea sau scăderea activităţii economice (PIB), nivelul şomajului, al inflaţiei şi situaţia balanţei de plăţi (M. Negriţoiu, 1996).

Politica agricolă apare ca o parte componentă a politicii economice generale a unei ţări. Definirea generală a conceptului de politică agricolă se poate deduce din definiţia dată pentru politica economică:

Definiţia 1: politica agricolă reprezintă ansamblul măsurilor juridice, de execuţie şi de administrare care, în mod direct sau indirect, influenţează condiţiile de realizare şi valorificare a producţiei agricole, cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi a nivelului de trai al producătorilor agricoli.

Definiţia 2: politica agricolă reprezintă ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare.

128

Definiţia 3: politica agricolă este ansamblul acţiunilor publice direcţionate cu prioritate spre sectoarele de exploataţii agricole şi de agribusiness, influenţând producătorii individuali şi firmele în deciziile lor privind: Ce şi cât să producă? Cum să producă? Cui să producă?

Politica agricolă reprezintă, pe de o parte, o componentă a politicii economice, dar pe de altă parte reprezintă chiar mai mult decât aceasta, fiindcă cuprinde şi măsuri de politică socială. Unele obiective şi instrumente ale politicii agrare influenţează relaţiile de proprietate şi urmăresc aplicarea unor măsuri de asistenţă socială (compensarea preţurilor de consum de alimente, distribuire de alimente gratuite etc.).

Sfera de acţiune a politicii agricole se extinde în mod corelat asupra mai multor domenii, cum ar fi: 1. aprovizionarea cu mijloace de producţie pentru agricultură; 2. asigurarea condiţiilor de producţie agricolă; 3. comercializarea produselor; 4. relaţii de structuri de proprietate şi de exploataţii etc.

Politica agricolă este în corelaţie directă cu alte politici de ramuri, cum ar fi cea de politică industrială, de transporturi, comercială etc. Politica agricolă este totodată influenţată şi de măsuri politice macroeconomice. Schema 7.2 reflectă influenţa diferitelor politici asupra politicii agricole.

Schema 7. 2. Interdependenţa dintre diferitele elemente ale politicii economice

Politica valutară Politica de preţuri

Politica de comerţ exterior

Politica de investiţii Politica agrară Politica monetară

Politici regionale Politica fiscală Politica de

învăţământ şi cercetare

În general, toate măsurile macroeconomice luate (fiscale, monetare, valutare, comerciale, ale veniturilor etc.) afectează

şi agricultura, dar numai acelea sunt considerate ca măsuri specifice ale politicii agricole, care au ca obiectiv principal influenţarea agriculturii. Politica agricolă poate să se orienteze asupra: 1. modificării, transformării sistemului existent; 2. unei mai bune valorificări a posibilităţilor sistemului existent.

Din cele prezentate se poate concluziona că analiza politicii agricole presupune întotdeauna evidenţierea sistemelor de obiective urmărite, precum şi evidenţierea instrumentelor folosite, ţinând cont şi de condiţiile economice şi sociale specifice.

În evoluţia ideilor şi a practicilor aplicate ale politicii agricole este comun faptul că intervenţia statului pentru obligarea producătorilor agricoli de a realiza producţie suplimentară peste cerinţele autoconsumului a fost motivată în principal de funcţia sa de a garanta siguranţa alimentară a populaţiei. Modul în care s-a realizat intervenţia statului n-a fost acelaşi în diferite epoci şi ţări, dar, în esenţă, s-a realizat pe două căi principale: 1. în mod direct, prin măsuri juridico-administrative de prescriere de munci obligatorii (ca de exemplu lucrări de regularizare a râurilor, de terasare, de irigare etc.); 2. în mod indirect, prin intermediul întreprinzătorilor, prin reglarea juridică a relaţiilor de proprietate şi a formării pieţei agroalimentare (Ferenczi T., 1994). De la mijlocul secolului al XIX-lea, în urma generalizării treptate a formării fermelor familiale, surplusurile de alimente s-au realizat sub presiunea luptei pentru existenţă prin autoexploatarea producătorilor agricoli. Din aceeaşi perioadă se poate vorbi şi de apariţia pieţei agroalimentare mondiale.

7.5.2. Natura crizelor agricole Echilibrul dintre producţia produselor agricole şi cerinţele alimentare s-a dereglat de multe ori şi uneori nici

comerţul mondial nu l-a putut echilibra. Cele două forme caracteristice ale dezechilibrului, numite în general crize agricole, sunt lipsa de produse, deci foametea, respectiv supraproducţia care afectează defavorabil veniturile fermierilor. Foametea a apărut în principal sub influenţa unor factori precum condiţiile naturale defavorabile, declanşarea războaielor sau a unor tulburări sociale, deranjamente ale funcţionării pieţei, etc. Printre cauzele supraproducţiei pot fi amintite trecerea de la obiectivul de realizare a autoconsumului la cel de realizare a creşterii veniturilor, realizând specializarea în producţie şi separarea spaţială a producţiei şi a consumului.

129

Problema generată de supraproducţie constă în reducerea însemnată a preţurilor produselor agricole în condiţiile în care oferta depăşeşte cererea solvabilă, astfel ajungându-se la diminuarea rentabilităţii şi, în consecinţă, la falimentul multor producători agricoli.

În esenţă, două tipuri de probleme justifică intervenţia statului (K.L. Robinson, 1989): − problema alimentară, când rata de creştere a cererii solvabile depăşeşte rata de creştere a producţiei, ceea ce

generează o creştere accentuată a preţurilor alimentare şi generează tensiuni sociale; − problema fermierilor, când rata de creştere a producţiei depăşeşte rata de creştere a cererii, ceea ce conduce la

reducerea însemnată a preţurilor produselor agricole. În cazul problemei alimentare existente sau anticipate se aplică măsuri de încurajare a producţiei, precum

finanţarea unor proiecte de cercetare privind creşterea randamentelor medii, extinderea terenurilor cultivate, extinderea irigării etc. Totodată se pot aplica măsuri de subvenţionare a input-urilor, de regulă la îngrăşăminte chimice şi la credite, precum şi de asigurare a unor preţuri garantate pentru producători.

În cazul problemei fermierilor, statul îi sprijină pe producătorii agricoli prin uşurarea condiţiilor de acordare de credite, prin restricţionarea importurilor, prin cumpărări intervenţioniste ale surplusurilor de produse, prin subvenţionarea depozitării produselor etc. Aceasta se concretizează în subvenţionarea consumului intern, a exportului sau în limitarea producţiei.

Crize de supraproducţie mai însemnate în Europa au fost în perioada 1818-1830, după războaiele napoleoniene, când creşterea producţiei de cereale nu s-a putut valorifica în condiţiile protecţioniste continentale, datorită cererii solvabile reduse. În perioada 1875-1900 apariţia cerealelor americane ieftine a condus la o criză cerealieră în Europa. În 1920 situaţia deconjuncturală de după război, iar între 1929 şi 1933 criza economică generală a dus la o criză de supraproducţie agricolă.

Instrumente ale politicii agricole aplicate au fost: 1. controlul producţiei şi susţinerea preţurilor; 2. distribuirea alimentelor subvenţionate; 3. subvenţionarea exportului; 4. creditele subvenţionate; 5. programele de conservare a resurselor de pământ şi de apă; 6. asigurările pe culturi; 7. extinderea serviciilor de cercetare şi de consultanţă etc.

Accentuarea fenomenelor de dezechilibrare a pieţei a condus la intensificarea intervenţiei statului, după cum urmează:

− pe linia măsurilor de politici comerciale: introducerea taxelor vamale de import, asigurarea protejării producătorilor autohtoni etc.;

− influenţarea indirectă a pieţei prin dezvoltarea sistemului de creditare a agricultorilor; protejarea formării cooperativelor, dezvoltarea sistemului de consultări de specialitate etc.;

− măsuri cuprinzătoare de reglare a pieţei pe baza cheltuielilor bugetare: susţinerea preţurilor agricole; investiţii cu prioritate pentru dezvoltarea infrastructurii mediului rural, acordarea unui sprijin social populaţiei rurale etc.

Problema crizei agricole de supraproducţie a părut a fi rezolvată după 1950, când s-a declanşat o creştere însemnată a populaţiei şi mai ales a nivelului de trai, nu numai în ţările capitaliste dezvoltate, dar şi în alte ţări (cele exportatoare de petrol, ţări în faza de industrializare etc.).

După 1975 au apărut din nou simptomele îngrijorătoare ale declanşării crizei agricole de supraproducţie, mai ales în ţările capitaliste dezvoltate din Europa Occidentală, dar şi în alte zone dezvoltate ale lumii (SUA, Australia etc.). Cauzele sunt multiple:

− s-a încetinit creşterea populaţiei în ţările dezvoltate, în unele zone sporul natural devenind chiar negativ, iar consumul alimentar s-a stabilizat la un nivel ridicat, ceea ce a condus la stagnarea cererii de alimente;

− dezvoltarea tehnologiei agricole, creşterea productivităţii muncii a condus la creşterea însemnată a ofertei de produse agroalimentare, ceea ce, în condiţiile unei cereri în stagnare, implică reducerea preţurilor de echilibru ale pieţei;

− în condiţiile reducerii preţurilor, producătorii agricoli au intensificat producţia, în vederea asigurării menţinerii veniturilor la un nivel constant;

− statele au intensificat intervenţia mai ales în direcţia măririi artificiale a cererii. În evoluţia intervenţiilor statului în agricultură din ţările dezvoltate pot fi evidenţiate trei perioade distincte din

trecut: 1. în perioada crizei economice din anii 1930, când politica agricolă fundamenta şi teoretic necesitatea intervenţiei statului pentru corectarea efectelor imperfecţiunii pieţei; 2. în anii de după Al Doilea Război Mondial, când dezvoltarea agriculturii avea un mediu economic favorabil; 3. perioada anilor ’80, când inflaţia şi şomajul au crescut semnificativ şi presiunile politice pentru protecţionismul producătorilor şi consumatorilor s-au intensificat, în condiţiile în care raţionalitatea economică impunea accentuarea competiţiei de piaţă.

Actualmente devine tot mai mult caracteristică competiţia mondială a preţurilor agricole pentru redistribuirea cererii de produse agricole şi alimentare. Are loc totodată şi susţinerea producătorilor mai puţin eficienţi, în scopul prevenirii falimentului acestora, respectiv a depopulării mediilor rurale. Se aplică măsuri mai mult sau mai puţin directe de intervenţii ale statului.

130

7.5.3. Sistemul de obiective ale politicii agricole Obiectivele politicii agricole sunt subordonate obiectivelor generale ale politicii economice, precum şi valorilor

normative de bază acceptate de societate în perioada dată. Astfel de valori de bază sunt: libertatea, egalitatea în şanse, dreptatea, siguranţa, participarea, dezvoltarea etc. În raport cu elementele normative, trebuie să existe un consens social minimal pentru ca o măsură a politicii agricole să fie adoptată în practică.

Obiectivele generale ale politicii economice, cărora le sunt subordonate obiectivele politicii agricole, sunt multiple: 1. atingerea, respectiv menţinerea stabilităţii economice (inflaţie redusă, ocuparea cât mai completă a forţei de muncă, deficit redus de plăţi interne şi externe etc.); 2. favorizarea creşterii economice; 3. influenţarea transformărilor structurale necesare în economie; 4. corelarea distribuţiei veniturilor etc.

Arhitecţii politicii agricole din diferite perioade şi ţări se orientează după principii generale, cum sunt: 1. asigurarea stabilităţii politice şi sociale; 2. stabilitatea economică; 3. existenţa formelor particulare ale instituţiilor economice; 4. creşterea economică; 5. echitatea socială etc.

Obiectivele politico-economice pot fi grupate şi în felul următor (T. E. Josling, 1974): 1. obiective de venituri reale, care vizează nivelul, stabilitatea, creşterea, distribuţia veniturilor; 2. stabilitatea economică, adică stabilitatea valutei naţionale, a cursului valutar; 3. obiectivele politicii externe privind relaţiile comerciale şi cele necomerciale.

Aprecierea atingerii obiectivelor corespunde percepţiei subiective a membrilor societăţii asupra a ce ar trebui să fie şi ce nu corespunde aşteptărilor formulate. Societatea trebuie să decidă: 1. dacă doreşte rezolvarea acestor neconcordanţe; 2. dacă le ignoră; 3. dacă învaţă să trăiască cu ele.

În formularea obiectivelor trebuie ţinut cont totodată şi de interdependenţele dintre interesele actorilor: producătorilor, consumatorilor şi contribuabililor la bugetul de stat, care influenţează politica economică. În etapa actuală a devenit caracteristică nemulţumirea tuturor actorilor legaţi de agricultură: producătorii sunt nemulţumiţi de preţurile relativ reduse ale produselor agricole, consumatorii de preţurile alimentare ridicate, iar guvernele de creşterea cheltuielilor bugetare pentru subvenţionarea agriculturii.

În acest cadru general, politica agricolă are un caracter de politică structurală, regională, cu interdependenţe stricte cu politica comercială. Politica agricolă are legătură şi cu alte politici economice (cu cea fiscală, monetară etc.), care afectează obiectivele enumerate. Abordarea sistemică a stabilirii obiectivelor politicii agricole impune studierea următoarelor interdependenţe: 1. interdependenţa politicii agricole cu obiectivele agricole; 2. interdependenţa politicii agricole cu obiectivele neagricole; 3. interdependenţa politicilor neagricole cu obiectivele agricole. Natura concretă a interdependenţelor diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.

Modelul de orientare a dezvoltării agriculturii se subordonează unui anumit obiectiv de bază în fiecare ţară. Asemenea obiective majore specifice ale politicii agricole pot fi: 1. asigurarea atingerii şi susţinerii gradului de autoaprovizionare cu produse agroalimentare, adică asigurarea volumului şi sortimentului de alimente cerute de populaţia autohtonă; 2. atingerea competitivităţii în comerţul agricol mondial, folosind în maximă măsură avantajul comparativ relativ al agriculturii ţării, în sensul orientării către dezvoltarea exportului agricol; 3. dezvoltarea agriculturii în vederea transferării unei părţi a veniturilor agricole spre alte ramuri (de exemplu, industrializarea, dezvoltarea infrastructurii etc.).

Majoritatea ţărilor încearcă să îmbine, chiar şi cu importanţă relativ diferită, toate cele trei obiective. Fixarea priorităţii obiectivelor este întotdeauna o decizie politică şi este condiţionată de situaţia politico-economico-socială internă a ţării, precum şi de condiţiile internaţionale date în perioada respectivă. De exemplu, obiectivul major al ţărilor CEE din anii ’60 şi ’70 a fost atingerea autoaprovizionării, pentru ca astăzi ţările UE să acorde prioritate creşterii competitivităţii în comerţul agricol mondial. Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare orientează, chiar şi actualmente, veniturile agricole către alte ramuri sau uneori spre înarmare. Ţările din centrul şi estul Europei (ŢCEE) au putut realiza industrializarea socialistă din perioada 1950-1980, în principal, tot pe seama secătuirii agriculturii de venituri.

Obiectivele majore se concretizează, la rândul lor, într-un sistem de obiective concrete, operaţionale, care diferă mai ales după gradul de dezvoltare economică a ţărilor. Astfel, în ţările dezvoltate, susţinerea veniturilor producătorilor stă în atenţia politicienilor, pe când în ţările slab dezvoltate menţinerea la nivel redus a preţurilor agricole este un obiectiv major, stimulând asigurarea materiei prime ieftine pentru industrii prelucrătoare şi pentru export.

Obiectivele pot fi formulate explicit sau urmărite fără transparenţă. De exemplu, scopul creşterii competitivităţii pe plan mondial generează obiectivul favorizării unităţilor mai mari, în detrimentul fermelor familiale mici, fără ca acest obiectiv să apară întotdeauna formulat clar.

Obiectivele politicii agricole trebuie abordate întotdeauna într-o concepţie sistemică, deoarece pot apărea conflicte între diferite obiective ale ramurilor agricole (de exemplu, vegetale, animale, sau conflict între obiectivul unei ramuri şi obiectivul global al economiei naţionale etc.

7.5.4. Fundamentalismul agrar Acordarea unei importanţe majore în cadrul politicii economice problemelor agricole se explică prin factori politici,

sociali, economici şi naturali, specifici agriculturii. Astfel, se pot menţiona următoarele aspecte specifice agriculturii:

131

− posibilitatea asigurării autosatisfacerii cu produse alimentare de bază reprezintă un stabilizator economic-social-politic;

− populaţia agricolă reprezintă un factor politic important, chiar şi acolo unde ponderea sa în populaţia activă este relativ redusă;

− producţia agricolă este condiţionată în mare măsură de înzestrarea naturală cu suprafeţe cultivabile, de fertilitatea acestora şi de factorii biologici caracteristici plantelor şi animalelor etc.

Conceperea politicii agricole şi astfel raţionalitatea intervenţiei statului se bazează pe două ipoteze: 1. pe interesul public de eliminare a imperfecţiunii funcţionării pieţelor agricole; 2. pe necesitatea redistribuirii veniturilor. În detaliu, pot fi înşirate următoarele motive:

1. Instabilitatea cererii: a) cerere internă instabilă (şomaj, reducerea puterii de cumpărare); b) cerere externă instabilă;

2. Variabilitatea ofertei: a) datorită influenţelor climaterice; b) influenţa proceselor de transformare ale structurilor de proprietate şi de exploataţii;

3. Imperfecţiunile pieţei: lipsa forţei impunerii intereselor din partea micilor producători faţă de monopolurile de comercializare şi de prelucrare;

4. Dorinţa atingerii siguranţei alimentare; 5. Conservarea resurselor naturale; 6. Diferenţa dintre veniturile populaţiei active agricole, şi cele ale lucrătorilor din alte ramuri. Importanţa relativă a diferitelor motive generale diferă de la o ţară şi de la o perioadă la alta. Principiile de bază ale fundamentalizmului agrar american sunt, de exemplu, următoarele ( Fertő I., 1999):

1. Agricultura este activitatea de bază în societatea umană, şi orice altă activitate depinde de ea; 2. Dacă agricultura se dezvoltă, întreaga economie prosperă; 3. Fermierii sunt cetăţeni cu un nivel moral mai ridicat, ei respectă valorile americane tradiţionale; 4. Fermele familiale trebuie păstrate, ele făcând parte din patrimoniul naţional; 5. Agricultura nu este una dintre multiplele profesii ci este un mod specific de viaţă; 6. Pământul trebuie să devină proprietatea celui care îl lucrează; 7. Cine doreşte să devină fermier, trebuie să o poată face fără obstacol; 8. Fermierul să fie în acelaşi timp şi manager, nu numai lucrător; 9. Ferma familială este unitatea de bază a societăţii, în care membrii familiei trăiesc în armonie;

10. Economia naţională va prospera dacă valorile amintite vor pătrunde în întreaga societate. Altfel formulat, fermierul reprezintă o valoare de ocrotit pentru societate. În ultimii ani, în literatura de specialitate (de ex., E. C. Pasour, 1992) au apărut tot mai multe critici asupra

raţionalităţii intervenţiilor de stat. Se consideră că în SUA imperfecţiunile pieţei (situaţii de monopol, instabilitatea pieţei, informaţii imperfecte, efectul externalităţilor etc.) nu justifică intervenţia. În contextul redistribuirii veniturilor se menţionează că programele se concentrează asupra unui mic grup de producători care exercită un lobby politic eficient, iar costurile mari ale acestor programe sunt suportate de către toţi contribuabilii şi consumatorii.

Intervenţia statului urmăreşte întotdeauna găsirea unui compromis pentru armonizarea intereselor – de regulă contradictorii – ale celor trei actori principali ai politicii agricole: producători, consumatori şi guvern, ca administrator al bugetului de stat.

La nivelul producătorilor agricoli problemele diferă pe orizont scurt şi lung. Pe orizont scurt, problema majoră constă în instabilitatea preţurilor de achiziţie a produselor agricole. În ţările dezvoltate, atât oferta, cât şi cererea, mai ales pentru produsele agricole inferioare, prezintă elasticitate redusă în raport cu modificarea preţului, ceea ce înseamnă că o variaţie relativ mică în volumul ofertei sau cererii implică variaţii mari în preţ. Acest fenomen se poate reprezenta şi prin forma abruptă a curbei cererii şi ofertei.

Pe orizont lung apar următoarele inconveniente pentru fermieri: 1. mobilitatea redusă a resurselor de producţie agricolă limitează elasticitatea ofertei chiar şi pe orizont lung. De

exemplu, existenţa plantaţiilor, a maşinilor agricole specializate, precum şi a fermierilor în vârstă, cu pregătire inadecvată pentru ocuparea unui loc de muncă în alte sectoare, limitează posibilitatea orientării ofertei după cerere;

2. creşterea continuă a productivităţii muncii agricole, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare generează o presiune asupra reducerii preţului produselor agricole;

3. în ţările dezvoltate elasticitatea cererii pentru produsele agroalimentare este redusă în raport cu creşterea veniturilor.

Pe orizont lung, creşterea ofertei şi stagnarea sau chiar reducerea cererii pentru produsele agroalimentare inferioare generează reducerea preţurilor de echilibru, deci şi a veniturilor fermierilor. Politica agricolă încearcă să contracareze efectele acestor tendinţe economice obiective prin măsuri de susţinere a preţurilor sau a veniturilor producătorilor agricoli. Aceste intervenţii impun însă preţuri de consum mai ridicate şi cheltuieli bugetare susţinute.

132

7.5.5. Principalele instrumente ale politicii agricole Au fost concepute şi se aplică o multitudine de instrumente (măsuri) pentru influenţarea sectorului agricol.

Clasificarea acestora se poate face după diferite criterii: − după natura intervenţiei, aceasta poate fi directă sau indirectă; − după nivelul la care se aplică măsura, se deosebesc măsuri impuse la nivelul fermei, asupra pieţei sau la

frontiera ţării; − după piaţa influenţată, instrumentele se grupează în cele care afectează piaţa produselor, respectiv cele care

afectează piaţa factorilor de producţie; − după modul concret de influenţare a interesului producătorilor agricoli, se grupează în măsuri care măresc

veniturile, respectiv în măsuri care micşorează cheltuielile de producţie; − după natura obiectivelor propuse, avem: creşterea veniturilor micilor producători sau atingerea unui nivel

prevăzut de producţie de cereale etc. Prezentăm mai pe larg clasificările instrumentelor politicii agricole după primele două criterii. Principalele căi indirecte ale reglării agriculturii prin intervenţia statului sunt următoarele: 1. influenţarea formării

unor structuri de exploataţii viabile; 2. aplicarea unei politici vamale şi comerciale care să influenţeze favorabil piaţa internă şi situaţia producătorilor autohtoni; 3. dezvoltarea infrastructurii şi mai ales a reţelei de transport; conceperea şi dezvoltarea unor sisteme informaţionale, de comunicaţii eficiente; 4. dezvoltarea pregătirii profesionale, a reţelei de consultanţă de specialitate, a reţelei de staţiuni de cercetare etc. Intervenţia statului preconizează, de asemenea: stabilizarea condiţiilor de ofertă; sprijinirea acţiunilor de cooperare a producătorilor agricoli; favorizarea creării unui sistem de creditare pentru mediul rural şi acordarea unor credite avantajoase pe seama cheltuielilor bugetare; crearea unui sistem favorabil de asigurare; organizarea formaţiunilor de sprijinire a intereselor producătorilor agricoli etc.

Căile directe, nemijlocite de reglare a agriculturii de către stat sunt mai ales: 1. reglementările preţurilor produselor agricole; 2. influenţarea directă a volumului investiţiilor publice; 3. reglarea pieţei pământurilor şi a input-urilor industriale destinate producţiei agricole; 4. măsuri de reglementare a exportului şi importului agroalimentar; 5. practicarea sistemului de asistenţă socială etc.

Clasificarea instrumentelor politicii agricole după nivelul la care se aplică aceste măsuri pune în evidenţă trei grupe mari: I. Principalele măsuri cu implicaţii la nivelul exploataţiilor agricole sunt: 1. plăţi de compensare pentru

producătorii agricoli, care reprezintă o subvenţie variabilă plătită pe unitate de produs, echivalentă cu diferenţa dintre preţul orientativ (de ţintă) garantat şi preţul mediu al pieţei; 2. subvenţie fixă pe unitate de produs, adică program de susţinere a preţurilor; 3. subvenţie pe input sau credit avantajos; 4. subvenţionarea investiţiei (cumpărări de pământ, maşini agricole, lucrări de ameliorare); 5. contingente de producţie; 6. cote obligatorii de produse alimentare valorificate la stat; 7. programe de prime plătite pentru terenuri scoase de sub cultivare (set-aside); 8. măsuri de reforme funciare, care reglementează sistemul de proprietate şi de arendă şi facilitează comasarea parcelelor şi concentrarea producţiei.

II. Măsuri care afectează piaţa: 9. crearea sau menţinerea unor firme de stat de comercializare şi depozitare în poziţie de monopol, care pot influenţa nivelul preţurilor interne de producţie; 10. cumpărări intervenţioniste la preţuri dinainte cunoscute şi constituirea stocurilor publice; 11. subvenţii la consumatori; 12. taxe de accize pe unele produse prelucrate; 13. subvenţii acordate industriilor prelucrătoare; 14. investiţii publice pentru dezvoltarea infrastructurii, învăţământului şi cercetării.

III. Măsuri ce se aplică la nivel de frontieră, pentru reglementarea comerţului exterior: 15. tarife de import; 16. subvenţii de export; 17. taxe de export; 18. contingente de import; 19. bariere nontarifare (reglementări sanitar-veterinare, prevederi privind etichetarea produselor, cerinţe tehnologice speciale etc.).

În general, cele trei tipuri de măsuri se aplică corelat, mai ales cele care afectează producţia şi distribuţia internă, cu cele care influenţează comerţul exterior. Se asigură astfel legătura între piaţa internă şi cea internaţională, respectiv ajustarea preţurilor interne la cele mondiale. Instrumentele aplicate la nivelul fermei trebuie să orienteze activitatea economică în concordanţă cu situaţia competiţiei de pe pieţele interne şi internaţionale.

Evident, orice clasificare concentrează atenţia asupra unui anumit aspect al politicii agricole. Efectele măsurilor de intervenţie ale statului în reglementarea echilibrului pieţei agroalimentare şi în sprijinirea

producătorilor agricoli interni, se apreciază în mod complex prin prisma bunăstării globale a naţiunii. În literatura de specialitate (T. Josling, 1974, W. Henrichsmeyer, H.P. Witzke, 1991, 1994, C.C. Chang şi col.,

1992 etc.) sunt prezentate modele de analize economice formale pentru examinarea eficienţei relative a măsurilor de intervenţie de stat, evidenţiind distribuţia câştigurilor şi a pierderilor între cei trei actori principali: consumatori, producători şi guvern, ca administrator al bugetului de stat.

Analiza efectului diferitelor instrumente se poate realiza fie pe baza evidenţierii transferurilor monetar-valorice între actorii principali, fie pe baza schimburilor de resurse şi de fluxuri de bunuri. Prima metodă se bazează pe elucidarea unei situaţii: cine câştigă şi cine pierde, respectiv dacă câştigurile generate de măsura aplicată pentru unii actori acoperă pierderile celorlalţi sau nu. A doua metodă compară costurile de realocare a resurselor (necesare extinderii ofertei sau în urma reducerii cererii, respectiv câştigul din extinderea cererii), cu economiile sau câştigurile de

133

devize din reducerea importurilor sau creşterea exporturilor. Modelele de analiză statică a efectului instrumentelor politicii agricole şi comerciale se bazează, în principal, pe prima variantă de lucru, pe transferuri de valori între actori, dar graficele permit şi evidenţierea fluxurilor de resurse şi de bunuri.

Ipoteza de pornire a modelelor de economie de bunăstare este aceea că obiectivul principal al guvernului este maximizarea bunăstării naţiunii prin intervenţiile sale pe pieţele agricole.

Efectele generate de măsurile politicii agricole pot fi grupate în: 1. efecte de preţ; 2. efecte de producţie; 3. efecte de consum; 4. efecte asupra balanţei comerciale; 5. efecte asupra bugetului de stat; 6. efecte de redistribuire. Studiul acestor efecte se va concretiza pentru principalele instrumente de politică agricolă evidenţiate în prezentul capitol. Rezultatele se referă la anumite situaţii particulare, de model: 1. pentru cazul unui singur produs; 2. pentru o ţară mică cu economie deschisă, fără efect asupra preţurilor mondiale.

În realitate, situaţia este mai complexă: piaţa unui produs depinde de piaţa altor produse, piaţa produsului este influenţată şi de piaţa de input, preţurile de export şi import depind şi de cursul valutar etc. Relaţiile de substituire şi de complementaritate ale produselor pot fi, în principiu, incluse în modele şi de asemenea pot fi studiate efectele corelate ale mai multor măsuri, dar ele complică mult prezentarea modelelor. Există posibilitatea de a studia efectele aplicării măsurilor pe diferite grupuri de producători şi consumatori. Producătorii se diferenţiază după regiuni, după dimensiunea exploataţiilor, după profilul activităţii etc., iar consumatorii se grupează după nivelul veniturilor, după mărimea familiei, după vârstă etc. În studii temeinice, astfel de detalieri sunt necesare pentru fundamentarea luării deciziilor asupra măsurilor ce se vor aplica în diferite situaţii concrete.

Piaţa produselor agricole poate fi considerată ca o piaţă competitivă, există statistici asupra preţurilor, comerţului, ofertei şi cererii, deci există posibilităţi reale pentru efectuarea unor studii empirice privind efectele scontate ale diferitelor măsuri de politică agricolă.

7.5.6. Modele de analiză a efectului instrumentelor politicii agricole şi comerciale Pentru înţelegerea implicaţiilor aplicării diferitelor instrumente ale politicii agricole se utilizează modele

conceptuale clasice de echilibru parţial. Principalele ipoteze simplificatoare ale acestor modele sunt: 1. ţările au economie deschisă; 2. se consideră un singur produs omogen; 3. preţurile exogene modelului sunt date; 4. veniturile sunt factori exogeni modelului; 5. se consideră date numărul populaţiei, tehnologia de producţie şi preferinţele consumatorilor; 6. se ignoră costurile de transport şi efectul cursurilor valutare.

În continuare sunt succint prezentate modelele de instrumente ale politicii agricole, care se aplică mai mult în ţările dezvoltate, dar − unele − şi în ţările în curs de dezvoltare. Sunt evidenţiate efectele măsurilor politicii agricole asupra modificării de preţ, de ofertă şi de cerere, de fluxuri comerciale, precum şi transferurile monetare între producători, consumatori şi bugetul de stat, respectiv efectul net asupra bunăstării de ansamblu. Aplicarea instrumentelor politicii agricole reprezintă intervenţii de stat prin care, fie resursele sunt realocate mai ineficient decât în condiţiile de echilibru competitiv, fie comerţul exterior este distorsionat, fie consumul se reduce, toate aceste situaţii generând pierdere în bunăstarea globală a societăţii. Această pierdere (numită povară moartă – dead weight loss) este netă, adică nu apare ca beneficiu la nici unul din actorii (consumator, producător, buget de stat) între care se realizează transferurile monetare.

Programele de susţinere a preţurilor, practicate mai ales în ţările dezvoltate (de ex. în UE, înainte de 1992), constau, în esenţă, în angajamentul guvernelor de a susţine preţurile unor produse, considerate strategice în economia naţională, la un nivel convenabil producătorilor agricoli şi acceptabil consumatorilor. Efectul programului de susţinere a preţului peste nivelul preţului de echilibru al pieţei libere (preţul mondial) conduce la extinderea ofertei şi astfel la un surplus de produse. (Fig. 7.1).

Fig.7.1. Efectul programului de susţinere a preţurilor

134

Efectul asupra elementelor de bază Elemente Situaţia Natura variaţiei

iniţială nouă Preţ pe p Creşte Ofertă S0 S1 Creşte Cerere D0 D1 Descreşte Disponibil la export 0 ES Creşte

Efectul asupra bunăstării: − consumatorilor: ∆C = – (a + b) − producătorilor: ∆PR = + (a + b + c) − bugetul de stat: ∆B = – (b + c + d) Bunăstarea globală: ∆W = – b – d Rezultă clar, că intervenţia de stat în vederea susţinerii preţului pieţei interne peste nivelul preţului de echilibru al

cererii şi ofertei îi avantajează pe producătorii agricoli, dar vor fi dezavantajaţi consumatorii (-a – b) şi necesită costuri bugetare însemnate: S1.(p – pe).

Reducerea netă a bunăstării globale se explică prin efectul negativ al reducerii cererii (-b) şi prin extinderea producţiei (-d), în urma realocării mai puţin eficiente a resurselor.

În ţările în curs de dezvoltare se poate întîlni cazul în care preţul garantat se stabileşte sub nivelul preţului de echilibru, ceea ce generează însă deficit de produs. Această situaţie putea fi susţinută în deceniile anterioare şi în economiile de comandă, centralizate din ţările din centrul şi estul Europei, unde canalele de distribuţie se aflau sub control de stat.

Practicarea unor preţuri garantate, superioare preţului de echilibru, se aplică în economiile de piaţă, (de ex în. SUA), de regulă, împreună cu programe de creditare şi de depozitare a producţiei:

a) în cazul în care preţul real al pieţei interne se ridică deasupra nivelului preţului garantat, fermierul poate valorifica produsul pe piaţă şi rambursează creditul obţinut la începutul campaniei, precum şi dobânda, de regulă avantajoasă;

b) în cazul, în care preţul pieţei în decurs de o perioadă de timp nu se ridică peste nivelul preţului garantat, prestabilit administrativ, fermierul poate să livreze producţia la stat la preţul garantat de susţinere pentru acoperirea datoriei, adică în contul creditului şi al dobânzii.

Aplicarea acestui instrument implică un cost bugetar echivalent cu valoarea cantităţii în surplus estimate la preţul de susţinere (garantat, de intervenţie), neglijând cheltuielile de depozitare şi dobânda. Măsura de susţinere a preţului simultan cu achiziţionarea în mod garantat a producţiei la preţul de intervenţie, fixat peste nivelul preţului mondial şi cel de echilibru în caz de autarhie, se aplică numai în cazul în care oferta internă depăşeşte cererea solvabilă. În acest program, preţul ridicat de intervenţie (peste preţul intern de echilibru sau peste preţul mondial), care favorizează producătorii agricoli, este suportat într-o pondere însemnată de consumatori şi de buget. Pentru reducerea costului acestui program, guvernul impune, de regulă, condiţia participării şi la programe de restricţionare a producţiei (de ex. teren necultivat, set-aside), pentru reducerea surplusurilor generate.

Cumpărările intervenţioniste aplicate în ţările dezvoltate (în SUA prin Commodity Credit Corporation sau în UE prin Comisia de Intervenţie Naţională) au ca scop asigurarea creşterii preţului peste nivelul corespunzător unui comerţ liber competitiv, şi, astfel, creşterea veniturilor la producători. Este necesară însă stabilirea unui preţ-prag (preţ minim de import), altfel s-ar importa cu preţul pw < pi şi s-ar vinde cu preţul pi mai ridicat. Costul social al cumpărărilor de stat este mult influenţat de managementul şi de durata depozitării stocurilor. Dacă stocul se poate valorifica la preţul pw, atunci costul intervenţiei este echivalent cu costul subvenţiei de export pi-pw. În ţările în curs de dezvoltare se aplică măsura cumpărărilor intervenţioniste în cazul unor recolte-record, pentru a preveni scăderea accentuată a preţurilor, care ar conduce la falimentarea micilor producători şi ar face incertă pe viitor realizarea producţiei agricole.

Subvenţionarea preţului este un alt instrument al politicii agricole, prin care pot fi sprijiniţi fermierii. În esenţă, fermierii beneficiază de o compensaţie egală cu diferenţa dintre preţul de susţinere şi preţul pieţei. În acest model, deja se diferenţiază preţul de producţie la producător şi preţul de achiziţie la consumator. Analiza economică schematică se prezintă în Fig. 7.2.

135

Fig.7.2. Efectul programului de preţ subvenţionat pentru producători

Efectul asupra elementelor de bază

Elemente Situaţia Natura variaţiei iniţială nouă

Preţ

− la producător pe p creşte − la consumator pe pe constant Ofertă S0 S1 creşte Cerere D0 D0 constant Disponibil la export 0 ES creşte

Efectul asupra bunăstării: − consumatorilor: ∆C = 0 − producătorilor: ∆PR = a + b + c − bugetul de stat: ∆B= –( a + b + c + d) Bunăstarea globală: ∆W = – d Menţionăm că subvenţia p-pe se acordă pentru cantitatea S1 . În caz de recoltă bogată, acest program poate fi mai costisitor pentru guvern decât programul de susţinere a

preţului, deoarece compensaţia se plăteşte, pentru întreaga cantitate produsă, din buget şi nu o suportă direct şi consumatorii. În cazul României, unde sărăcirea populaţiei a condus la reducerea substanţială a cererii solvabile pentru produsele agroalimentare superioare (carne, produse lactate, legume, fructe, etc), acest mod de intervenţie ar fi mai adecvat decât cel al susţinerii preţurilor la un nivel garantat.

Acelaşi mecanism de intervenţie se practică şi în unele ţări importatoare în care preţul în condiţie de autarhie este cu mult mai ridicat decât preţul mondial, respectiv mai ridicat decât preţul susţinut. În acest caz este subvenţionat preţul unor produse în vederea creşterii gradului de autosatisfacere. Garantarea unui preţ mai ridicat decât preţul mondial îi cointeresează pe fermieri în extinderea ofertei. În acest caz, la fixarea mărimii subvenţiei trebuie avut în vedere raportul dintre nivelul preţului mondial şi cel intern.

A fost evidenţiat (T. Josling, 1969) faptul că aplicarea măsurilor de plăţi compensatorii şi de preţ minim de import în combinaţie este o formă de intervenţie mai puţin costisitoare decât dacă se aplică numai măsura plăţilor compensatorii.

Subvenţionarea consumatorilor se aplică mai ales în ţările în curs de dezvoltare. În practică, fie că plăteşte mai puţin consumatorul pe unitate de produs decât costul la producător (p<pw), iar diferenţa o compensează guvernul prin subvenţionarea producătorului, fie că produsul se vinde la preţ real mondial şi consumatorul primeşte o compensaţie echivalentă cu pw-p.

Subvenţionarea input-urilor, de exemplu a îngrăşămintelor chimice, a seminţelor, a apei de udare etc. generează creşterea cererii la aceste produse, datorită reducerii costului marginal al acestora în urma subvenţionării. Din analiza

136

efectului asupra bunăstării generale, rezultă că costul suplimentar al subvenţionării este mai ridicat decât câştigul suplimentar al producătorilor, adică abaterea faţă de situaţia de echilibru în condiţie de competitivitate generează pierdere netă la nivelul societăţii. Această pierdere este generată de alocarea mai puţin eficientă a resurselor de producţie în urma intervenţiei.

Acordarea creditului subvenţionat reprezintă tot un program de redistribuire a veniturilor la care câştigă fermierii ce beneficiază de aceste credite avantajoase în detrimentul altor fermieri, respectiv contribuabilii în general (E. C. Pasour Jr., 1992). Efectele indirecte ale programelor de credite subvenţionate se concretizează în următoarele:

− afectează selecţionarea producătorilor viabili, în sensul că îşi pot continua activitatea şi fermierii mai puţin productivi decât nivelul dictat de forţele pieţei, şi astfel productivitatea medie în agricultură se reduce, în loc să crească;

− creditul ieftin permite înlocuirea forţei de muncă agricole prin maşini şi, de asemenea, permite cumpărări de pământ, deci concentrarea pământului în unităţi mai mari;

− în condiţiile în care în ramura agricolă se utilizează credite subvenţionate, se reduce disponibilitatea de credite pentru alte sectoare ale economiei, deci creşte rata dobânzii pentru aceste credite.

În ţările cu surplusuri de produse se aplică măsuri de limitare a producţiei, ca de exemplu programul terenurilor necultivate (set-aside) sau contingentarea ofertei pentru asigurarea menţinerii la nivel ridicat a preţurilor. Aceste măsuri se aplică mai ales în completare la măsurile de susţinere a preţurilor peste nivelul preţului mondial.

În economiile deschise, nivelul preţurilor este influenţat în mare măsură de politica comercială. Cele mai importante instrumente ale politicii comerciale sunt: taxele şi contingentele de import, subvenţiile şi taxele de export etc.

Taxa de import este în esenţă un impozit ce se percepe asupra mărfurilor importate. Fixarea tarifului de import la graniţă limitează, de regulă, importul şi are ca efect creşterea preţului intern. Examinarea efectului aplicării taxelor de import asupra elementelor de preţ, ofertă, cerere şi volum al importului, precum şi asupra veniturilor producătorilor şi consumatorilor, respectiv asupra bugetului de stat, este prezentată în Fig.7.3.

Fig. 7.3. Efectul introducerii taxei de import

Efectul asupra elementelor de bază

Elemente Situaţia Natura variaţiei iniţială nouă

Preţ pw p = pw + t creşte Ofertă S0 S1 creşte Cerere D0 D1 descreşte Import ED0 ED1 descreşte

137

Efectul asupra bunăstării − consumatorilor: ∆C = – (a + b + c + d) − producătorilor: ∆PR = + a − bugetul de stat: ∆B = + c Bunăstarea globală: ∆W = – b – d Valorile – b – d exprimă pierderile datorate renunţării la profiturile generate de comerţul liberalizat. În mod concret

-b măsoară pierderea de eficienţă la producţie iar -d pierderea de eficienţă la consum. Analiza se realizează cu trei ipoteze simplificatoare: 1. se presupune că ţara analizată este „mică”, adică nu

influenţează nivelul preţului mondial prin volumul importurilor sale; 2. se presupune, de asemenea, că fără intervenţia de stat, adică în condiţiile unui comerţ liberalizat, preţul intern ar coincide cu preţul mondial; 3. preţul de echilibru indicat reprezintă preţul ce ar fi fost în condiţii de autarhie. Se ştie că în acele ţări în care realizarea produsului luat în considerare are un dezavantaj comparativ relativ, în condiţii de autarhie preţul de echilibru este mai ridicat decât preţul mondial, deci liberalizarea comerţului acestui produs conduce la reducerea preţului, deci măsura liberalizării avantajează consumatorii.

Dacă autoasigurarea cu produse agroalimentare devine un obiectiv de bază al politicii agricole, respectiv se urmăreşte protecţia producătorilor, atunci pentru asigurarea atingerii acestor obiective se limitează circulaţia liberă a produselor prin introducerea taxei de import. În acest caz, noul preţ al pieţei, p, este format din preţul mondial pw mărit cu taxa de import t. Indiferent dacă se aplică tarif ad valorem sau tarif specific, noul preţ este mai ridicat, iar această creştere are implicaţii şi asupra volumului ofertei şi al cererii. Astfel, preţul intern şi producţia internă cresc (evident, şi în funcţie de elasticitatea curbei de ofertă), consumul intern şi importul se reduc (diferenţiat, după elasticitatea cererii interne şi externe), iar guvernul încasează valoarea taxelor de import. Introducerea tarifului de import îi afectează negativ mai ales pe consumatori. Efectul asupra producţiei poate fi apreciat pozitiv numai dacă creşterea producţiei se realizează prin mobilizarea resurselor neutilizate înainte, şi nu pe seama restructurării resurselor din alte ramuri, care au avantaje comparative relative. Dacă în urma introducerii tarifului de import creşterea artificială a preţului conduce la restructurări de resurse de la ramuri mai eficiente la altele mai puţin eficiente, atunci se reduce eficienţa generală a utilizării resurselor de producţie la nivelul economiei naţionale. Într-o ţară mică, introducerea tarifului de import asigură o redistribuire de venituri între cei trei actori (producători, consumatori, guvern), dar efectul asupra bunăstării globale este negativ, datorită unei pierderi nerecuperabile (dead weight loss).

Cota sau contingentul de import reprezintă o limită pusă privind cantitatea sau valoarea produselor ce pot fi importate. Această măsură se aplică la produse sensibile, astfel şi la produsele agroalimentare în multe ţări (de ex. în ţările din UE). În analiza economică a implicaţiilor introducerii contingentului de import se presupune că ţara analizată este tradiţional importatoare, adică preţul de echilibru este superior preţului mondial. Efectul cotei de import este asemănător cu al tarifului de import, adică preţul intern creşte de la nivelul pw la p, oferta se extinde, cererea se reduce. Diferenţa esenţială dintre contingentul, şi taxa de import constă în aceea că în cazul aplicării contingentului, bugetul de stat nu încasează nimic, ci veniturile suplimentare de la consumatori se distribuie între cei care au dreptul de a importa.

Subvenţia de export este un premiu, care poate fi ad valorem sau specific, ce este acordat de către guvern exportatorilor. În situaţia iniţială de comerţ liber, preţul intern era egal cu preţul mondial. În urma introducerii subvenţiei de export, producătorii (exportatorii) obţin mai mult pentru produsele lor dacă le valorifică pe piaţa mondială, prin urmare sunt cointeresaţi de a exporta cât mai mult. Astfel, oferta internă fiind mai redusă, preţul intern creşte peste nivelul preţului iniţial, atingând nivelul preţului subvenţionat. În această situaţie consumatorii din ţările importatoare continuă să cumpere la preţul mondial iniţial, firmele exportatoare încasează subvenţia, iar consumatorii interni plătesc mai mult. Modificările generate de aplicarea subvenţiei de export sunt următoarele: preţul intern şi producţia internă creşte, consumul intern se reduce, iar volumul exportat creşte în urma creşterii producţiei şi a reducerii consumului. Cresc şi cheltuielile bugetare în urma plăţii subvenţiilor de export. Analiza modului de redistribuire a veniturilor evidenţiază, pe de o parte câştigul producătorilor, mai precis al exportatorilor, şi pe de altă parte, pierderile consumatorilor şi cheltuielile bugetare. Şi în acest caz, bunăstarea generală a societăţii se reduce. Din unghiul de vedere al ţării importatoare, subvenţia de export apare ca un tarif negativ, care diminuază preţurile, deci se reduce producţia şi creşte şi mai accentuat importul. Astfel, beneficiarii reali ai subvenţiilor de export plătite de ţara exportatoare sunt consumatorii din ţara importatoare. Subvenţia de export, în mod analog cu taxa de import, produce o distorsiune a raporturilor de preţuri şi deformează astfel structura de producţie, de consum şi de comerţ exterior.

În anumite condiţii, se aplică contingentarea ofertei pentru limitarea subvenţiilor de export sau se introduce taxa de export. Taxa de export este plătită, de regulă, de producător, respectiv de cel care exportă şi astfel are loc scumpirea exportului, deci reducerea ofertei pentru export. Se reduce preţul intern al produsului, cu implicaţii pozitive asupra creşterii cererii interne, dar cu reducerea ofertei şi astfel şi a disponibilului pentru export. În cazul unei ţări mari, introducerea taxei de export poate genera creşterea preţului mondial şi astfel o parte din taxa de export este transferată spre a fi plătită de cumpărători din terţe ţări.

În cazul ţărilor mari, aplicarea diferitelor instrumente ale politicii agricole naţionale (respectiv comunitare în UE) are implicaţii şi asupra echilibrului pieţei mondiale, schimbându-se cererea sau/şi oferta, respectiv preţul mondial şi

138

astfel exercitând influenţă şi asupra situaţiei agriculturii din alte ţări. Un exemplu ilustrativ în acest sens îl reprezintă implicaţiile liberalizării comerţului mondial, obiectivul principal al Rundei Uruguay – GATT. Se poate evidenţia efectul pozitiv al liberalizării asupra bunăstării globale a ţărilor partenere, dar pune în evidenţă şi faptul că redistribuirea veniturilor îi afectează diferenţiat pe producători, respectiv pe consumatorii din ţările partenere, adică şi în acest caz sunt grupuri care câştigă şi altele care pierd, ca de altfel la aplicarea oricărei măsuri a politicii agricole.

Trebuie înţeles clar că în condiţiile globalizării economiei mondiale orice schimbări, din orice zone ale lumii, pot influenţa hotărâtor şi situaţia economiilor naţionale, deci pot influenţa şi deciziile de politică agricolă ale acestora.

Este necesară sublinierea diferenţei între măsurile politicii agricole ce pot fi aplicate de către ţările dezvoltate, respectiv de cele în curs de dezvoltare. Grupul ţărilor dezvoltate este caracterizat de ponderea redusă a populaţiei active agricole, de existenţa surplusurilor de produse şi mai ales de puterea economico-financiară, care permite susţinerea costisitoare a producătorilor agricoli din buget şi de către consumatorii cu putere de cumpărare ridicată. În ţările în curs de dezvoltare, de regulă, situaţia caracteristică este inversă: ponderea populaţiei active agricole este ridicată, produsele alimentare sunt deficitare, puterea de cumpărare a populaţiei urbane este redusă, iar puterea economică nu permite regruparea veniturilor de la alte ramuri pentru susţinerea agriculturii, ci din contră, se extrage din agricultură pentru dezvoltarea altor sectoare ale economiei.

Obiectivele politicii agricole în ţările în curs de dezvoltare vizează în principal asigurarea hranei pentru populaţia săracă şi promovarea unei agriculturi mai productive, mai eficiente. Principalele măsuri de politică agricolă sunt: stabilizarea preţurilor; subvenţionarea consumatorilor; programele de subvenţionare de input-uri etc. Un ansamblu de măsuri de influenţare a preţurilor la producător şi la consumator se realizează prin intermediul agenţiilor de marketing aflate în proprietate de stat. Statul justifică intervenţia sa în distribuirea produselor prin argumentul că sectorul privat ar fi ineficient, respectiv ar putea fi monopolizat de un număr restrâns de comercianţi. Pe de altă parte însă, multe studii empirice evidenţiază ineficienţa canalelor de marketing aflate în proprietate de stat (World Bank, 1986). Ineficienţa lor se explică parţial prin incompetenţa persoanelor din conducere, care de regulă sunt alese pe motive politice şi le lipseşte competenţa profesională şi morală necesară, precum şi prin lipsa fondurilor financiare în timpul şi la locul adecvat. În multe situaţii, politica de subvenţionare a consumatorilor este ineficientă, deoarece nu se limitează doar la grupurile cele mai sărace. Măsura subvenţionării input-urilor agricole, poate, de asemenea, să aibă eficienţă redusă, neasigurând redistribuirea veniturilor în favoarea micilor producători, de ea beneficiind mai ales fermierii mari. Liberalizarea mai accentuată ar fi mai favorabilă creşterii agriculturii decât măsurile incoerente de subvenţionare simultană a producătorilor şi a consumatorilor, fără direcţionarea acestor sume la cei mai nevoiaşi. În final, este necesară sublinierea faptului că costul social net al oricărui program de politică agricolă depinde în mare măsură de nivelul elasticităţii curbelor de cerere şi ofertă în raport cu preţurile şi veniturile, de elasticitatea substituirii diferitelor resurse între ele, de elasticitatea produselor substituibile etc. Astfel, efectul diferitelor măsuri de politică agricolă trebuie modelat şi cuantificat în mod concret pe baza cunoaşterii elasticităţilor aferente.

Principalele concluzii privind aplicarea modelelor de economie de bunăstare sunt următoarele: 1. Analiza succesivă a diferitelor instrumente de politică agricolă, calcularea efectului asupra bunăstării globale,

permite alegerea acelor măsuri la care pierderea de bunăstare, numită „povara moartă”, este minimă, adică aceste modele au un rol însemnat în fundamentarea alegerii măsurilor de politică agricolă mai puţin costisitoare;

2. În cazul în care pierderea de bunăstare este aceeaşi la mai multe instrumente ale politicii agricole, „povara moartă” se raportează la valoarea transferului de care beneficiază producătorul, iar unde acest raport este mai mare, instrumentul de politică agricolă se dovedeşte a fi mai puţin ineficient;

3. Raportul dintre elasticitea cererii şi cea a ofertei are un rol hotărâtor asupra eficienţei comparative ale diferitelor măsuri de politică agricolă (Fertő I., 1998):

− dacă cele două elasticităţi sunt aproximativ egale, atunci aplicarea subvenţionării directe este o măsură mai eficientă decât cea a cotelor de limitare a producţiei;

− dacă elasticitatea cererii este mai redusă, respectiv cea a ofertei este mai ridicată, atunci măsura mai eficientă este aplicarea cotei.

4. Analiza comparativă a programelor de subvenţionare a preţurilor, respectiv subvenţionarea exportului arată că cea din urmă poate fi mai eficientă (Alston J. M. şi col., 1993, 1995).

În interpretarea concluziilor deduse, privind alegerea raţională a instrumentelor politicii agricole, trebuie ţinut cont de următoarele limite ale metodelor:

− analiza nu se extinde şi asupra pieţei produselor substituibile (de ex. subvenţionarea unui produs atrage resurse de la producţia produsului substituibil);

− nu se analizează efectul redistribuirii veniturilor între grupurile de interese şi asupra verigilor lanţului vertical (de ex. intervenţia la producători are implicaţii şi asupra comercianţilor şi prelucrătorilor produsului respectiv);

− nu se iau în considerare efectele structurale ale măsurilor aplicate (de ex. aplicarea cotelor de produse generează o structură rigidă, ineficientă);

− nu se iau în calcul costurile marginale ale colectării veniturilor bugetare (de ex. fiecare dolar din buget, ce s-a acordat ca subvenţie, a implicat un cost marginal de 17-55 cenţi, (Hagemann R.P. şi col., 1988 );

139

− nu se ţine cont, de regulă, de cheltuielile de administrare ale diferitelor programe agricole etc. Din cele prezentate rezultă, că bunăstarea de ansamblu a naţiunii se diminuează în urma aplicării politicii agricole

protecţioniste, şi aceste considerente teoretice sunt susţinute şi de date empirice concrete.

7.5.7. Modelarea aplicării politicii agricole Principalele modele de descriere a efectelor diferitelor măsuri de intervenţie ale guvernului în reglementarea

funcţionării pieţelor de input-uri şi output-uri agricole sunt următoarele: − modele de economia bunăstării; − modelul „guvernelor de casă de cliring „( clearinghouse government); − modelul „guvernului încăpăţânat” ( self-willed government). Prima metodă a fost descrisă în capitolul anterior, şi a fost demonstrat faptul că aplicarea măsurilor politicii

agricole generează pierderi la nivelul naţional. În condiţiile în care economiştii agrari au demonstrat că intervenţiile de stat în reglementarea agriculturii sunt ineficiente şi multe ori nici nu-şi ating scopurile propuse, în timp ce implică pierderi la nivelul societăţii, se pune întrebarea, că atunci de ce aplică guvernele, mai ales cele ale ţărilor dezvoltate, măsurile de intervenţie? Explicaţia fenomenului depăşeşte sfera raţionalităţii economice pure şi se bazează pe realităţile politice.

Guvernele ţin cont de raporturile de forţă ale diferitelor grupuri de interese şi sub presiunea acestora se aplică protecţionismul pentru producători (în ţările dezvoltate) sau pentru consumatori (în ţările în curs de dezvoltare).

Modelul „guvernelor de casă de cliring” are ca ipoteză de pornire că guvernul urmăreşte cu prioritate maximizarea susţinerii sale politice şi nu neapărat obiectivul maximizării bunăstării naţiunii (Downs A., 1957; Olson, M., 1965; Peltzman S., 1976; Becker G.S.,1983, Bhagwati J.N., 1989 etc.). Astfel, guvernul, prin măsurile sale de intervenţie, realizează redistribuirea veniturilor între diferite grupuri de interese în scopul de a ridica bunăstarea acelor grupuri care sunt determinante pentru susţinerea politică a guvernului.. Altfel spus, problema decizională este aceea, ca guvernul, cu resursele sale limitat disponibile, să asigure bunăstarea maximă a grupurilor, care ar putea contribui hotărâtor la realegerea guvernului.

Modelul „guvernului încăpăţânat” se bazează pe ipoteza că guvernul îşi urmăreşte maximizarea funcţiei de preferinţe politice. Acest model se compune din două elemente de bază: funcţia de preferinţe a guvernului şi curba de transformare de surplus (MacLaren D., 1990).

Aceste modele operează tot cu instrumentele clasice ale politicii agricole, dar obiectivul urmărit diferă de la un tip de model la altul.

O extindere a analizei eficienţei redistribuirii veniturilor între producător şi consumator se relizează prin utilizarea curbei de transformare a surplusurilor (surplus transformation curve, STC) ( Josling T.,1974; Gardner B.L., 1983). Această curbă arată variaţia simultană a surplusului la producător, respectiv la consumator, atunci când guvernul aplică o anumită măsură de intervenţie pentru redistribuirea veniturilor. Interdepedenţa variaţiei surplusurilor la principalii actori poate fi reprezentată grafic în spaţiu sau în plan: De regulă, pe ordonată este reprezentat surplusul producătorilor PS şi pe abscisă diferenţa dintre surplusul consumatorilor şi cheltuielile aferente din buget CT = CS – T. Dacă funcţiile inverse de cerere şi oferte sunt:

pd = D(Q), unde D’(Q) < 0 şi ps = S(Q), unde S’(Q) > 0, atunci

∫ ∫ ⋅−⋅=⋅−⋅=Q Q

QQDdQQDCSdQQSQQdPS0 0

)()()()(

Forma generală a ecuaţiei curbei de transformare a surplusurilor va fi: STC = STC (PS, CS), adică ea descrie variaţia simultană a surplusului producătorilor şi cea a consumatorilor.

Analiza efectului diferitelor intervenţii de stat, (de ex.: aplicarea cotei pentru limitarea producţiei, plăţi de compensaţii directe, introducerea taxei de import, subvenţionarea exportului etc.) se pot realiza pe baza ecuaţiei corespunzătoare a curbei de transformare a surplusurilor. Calculele efectuate în situaţii concrete au permis alegerea raţională a instrumentelor de politică agricolă de redistribuire a veniturilor.

Inconvenientul principal al modelului Gardner constă în aceea, că eficienţa redistribuirii veniturilor poate fi studiată doar separat pentru diferitele instrumente de politică agricolă, în timp ce în practică se aplică simultan două sau chiar mai multe măsuri de politică agricolă. Această limită metodologică a fost eliminată prin cercetările din ultimii ani (Alston J.M. şi Hurd B. H.,1990; Bullock D.S., 1992; Salhofer K. 1996; Fertő I. 1998 etc.), fiind elaborate modele, care permit analiza simultană a aplicării mai multor instrumente. Din aceste studii rezultă şi faptul că analiza efectelor de bunăstare ale programelor agricole impune cunoaşterea mărimii propuse a transferurilor pentru producătorii agricoli, structura pieţii şi distorsiunile provocate pe piaţa produselor complementare şi substituibile. Rezultă, deci, că principalii factori de influenţă ai eficienţei redistribuirii veniturilor între grupuri de interese sunt:

1. Combinarea aplicării simultane a două sau mai multe instrumente de politică agricolă este mai eficientă decât aplicarea numai a uneia din ele;

140

2. Nivelul costului marginal al impozitelor suplimentare din care se finanţează programele agricole are efect asupra eficienţei diferitelor instrumente;

3. Mărimea prevăzută a transferului de venit pentru producători influenţează eficienţa programelor agricole. În modelele „guvernului încăpăţânat” se aplică şi un alt element metodologic, alături de cele amintite până acum

(modele de echilibru parţial şi curba de transformare a surplusurilor), şi anume, funcţia de preferinţe politice (FPP). În practică se utilizează funcţii lineare cu ponderi constante la diferite grupuri de interese. De regulă, se iau în considerare aceleaşi grupe ca şi în cazul modelelor de bunăstare: producătorii, consumatorii şi contribuabilii. Stabilirea ponderilor reprezintă cuantificarea intereselor politice, care caracterizează societatea, la un moment dat.

Modelul se bazează pe funcţia de bunăstare (Johnson R.W.M., 1995): LtwtGcwcGpwpW ⋅+⋅+⋅= , unde wp, wc, wt reprezintă ponderile producătorilor, consumatorilor şi a

contribuabililor, adică importanţa lor politică în deciziile privind programele agricole. Mărimile Gp, Gc, Lt exprimă efectele de bunăstare ale programului studiat, adică. Gp = ∆PR, Gc = ∆C şi Lt = ∆B . Ţinând cont de faptul că în modelele de bunăstare ∆PR + ∆C + ∆B = ∆W, rezultă ∆PR + ∆C = ∆W – ∆B, deci cu noile simboluri:

WwtGcwtwcGpwtwpW ∆⋅+⋅−+⋅−= )()( .

În cazul în care guvernul acordă aceeaşi importanţă consumatorilor şi contribuabililor, rezultă relaţia: WGpwpW ∆−⋅−= )1( . După înlocuirea funcţiilor liniare de cerere ( SpbaS ⋅+= ) şi ofertă ( DpdcD ⋅+= ) se

obţine expresia:

S

DSS p

ppewp

−⋅+=1

Dacă preţul la producător şi la consumator coincide în punctul de intersecţie a curbelor de cerere şi ofertă, atunci wp = 1. Acest rezultat se poate interpreta astfel: în lipsa intervenţiei de stat, ponderile de importanţă ale producătorilor, consumatorilor şi contribuabililor sunt egale între ele, fiecare fiind egală cu unu.

Cercetările teoretice şi empirice evidenţiază importanţa ca în analizele economice să se ia în considerare preferinţele politice, guvernamentale faţă de diferitele grupuri de interese.

Ar fi necesar, ca în locul unor abordări subiective ale politicii guvernamentale, şi în ţara noastră să se treacă la analiza cantitativă a politicii agricole. Pe lângă modelele clasice de economie de bunăstare, care evidenţiază pierderile generate de protecţionism agrar la nivelul societăţii în ansamblu, să fie utilizate şi metodele politicii economice ale politicii agricole, care contribuie la înţelegerea practicii concrete şi la fundamentarea normativă a măsurilor de politică agricolă.

141

CAPITOLUL 8 Economia agroalimentară şi rurală a României în tranziţie

8.1. ROLUL ŞI LOCUL AGRICULTURII ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA TRECERII LA ECONOMIA DE PIAŢĂ

În procesul tranziţiei la economia de piaţă, rolul agriculturii se apreciază în raport cu: • impactul dezvoltării agriculturii asupra economiei în ansamblu; • aspectele specifice ale tranziţiei; • problemele structurale; • politica agricolă şi comercială. Impactul agriculturii asupra macroeconomiei este influenţat de resursele ramurii şi se măsoară prin ponderea

agriculturii în economia naţională. Resursele sectorului agricol românesc sunt semnificative: 14,8 mil. ha suprafaţă agricolă, din care 9,37 milioane teren arabil, pentru o populaţie totală de 22,43 milioane. Ponderea populaţiei ocupate în agricultură reprezintă 40,6% din populaţia activă; ramura agricolă concentrează 3,1% din valoarea mijloacelor fixe ale economiei şi ponderea agriculturii în investiţiile de capital este de 6,7%. Principalii indicatori caracteristici ai rolului şi locului agriculturii în economia românească sunt: ponderea agriculturii în totalul PIB este egală cu 12,9%; ponderea comerţului agroalimentar în totalul comerţului exterior la export este de 5,7%, iar la import de 7,5% (Anuarul statistic al României – 2000). Valorile ridicate ale ponderilor reflectă că dezvoltarea sectorului agricol poate avea un impact important asupra macroeconomiei. În ce măsură ar putea îndeplini agricultura acest rol depinde de condiţiile economice, sociale şi politice în care se desfăşoară tranziţia.

Procesul trecerii de la economia cu comandă centralizată la economia de piaţă, implică schimbări profunde în sferele managementului economic, în rolul guvernului, în structura de proprietate şi mai ales în privinţa pieţei bunurilor, a serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului.

La nivelul macroeconomic, obiectivele succesive ale reformei sunt stabilizarea şi menţinerea stabilităţii. Schimbarea esenţială în managementul macroeconomic constă în trecerea de la sistemul economic prin alocare centralizată, cu preţuri fixate, la un sistem în care stabilitatea se reglează prin pârghii economice monetare şi fiscale. În condiţiile liberalizării economiei, se elimină intervenţiile directe din partea statului în fixarea preţurilor şi în alocarea cantităţilor de input-uri şi output-uri. Se acceptă ipoteza că reformele macroeconomice şi liberalizarea pieţelor produselor şi a factorilor de producţie vor duce treptat la generarea semnalelor de preţuri, care vor implica o creştere a eficienţei alocării resurselor.

Rolul guvernului în cursul tranziţiei se va reduce treptat la crearea şi la implementarea unui cadru legislativ şi instituţional adecvat reformei, precum şi la susţinerea unei siguranţe sociale la un nivel acceptabil. Schimbarea rolului guvernului constă, în principiu, în aceea că el nu mai intervine direct în fixarea volumului producţiei, a preţurilor, a veniturilor – acestea fiind decise de agenţii economici – ci influenţează nivelul acestora în mod indirect, prin instrumentele politicii economice. Este cunoscut însă, că, chiar şi în ţările cu economie de piaţă dezvoltată, guvernele intervin numai pentru a corecta eşecurile pieţei. În România, unde pieţele funcţionează încă deficitar, iar proprietatea de stat are încă pondere importantă în economia de ansamblu, intervenţia statului, prin instrumentele politicii economice, este necesară. Intervenţiile însă trebuie bine chibzuite, deoarece apare pe lângă pericolul alocării mai puţin eficiente a resurselor şi cel al descurajării dezvoltării mecanismelor pieţei.

Reforma structurii de proprietate cuprinde, în general, dezvoltarea, respectiv privatizarea întreprinderilor mici şi mijlocii, restructurarea şi privatizarea întreprinderilor mari şi promovarea investiţiilor străine, în condiţiile garantării dreptului de proprietate. În agricultura României reglementarea drepturilor de proprietate s-a referit iniţial doar la pământ, respectiv la avuţia (animale, clădiri gospodăreşti etc.) cooperativelor agricole de producţie. Reprivatizarea pământurilor a fost limitată iniţial la suprafaţa medie de 10 ha., teren echivalent arabil, pe gospodărie, ceea ce s-a lărgit la 50 ha după 2000. Până la sfârşitul anului 1999 au fost privatizată aproape 78% din suprafaţa agricolă a ţării, respectiv 86% a suprafeţei arabile, 93,5% din efectivele de bovine şi 95,8% din ovine, cca 68% la porcine, 84% la păsări etc. Legile 18/1991, 58/1991, 55/1995, 1/2000 şi 268/2001 au creat cadrul legal pentru desfăşurarea şi în principiu încheierea procesului de privatizare în agricultură. Agricultura se situează pe primul loc în privinţa ponderii sectorului privat în valoarea adăugată brută, care depăşeşte 97%, faţă de 49% în industrie, 78% în construcţii şi 73% în servicii (în 1999) (M. Popescu, 2001).

Dezvoltarea pieţelor impune liberalizarea preţurilor şi a comerţului, stimularea competiţiei, privatizarea şi demonopolizarea lanţurilor de marketing. Pe piaţa forţei de muncă, reforma începe cu deregularizarea şi continuă cu liberalizarea negocierilor salariale. Piaţa capitalului trebuie restructurată, dezvoltată, liberalizată şi trebuie să se treacă gradual la privatizarea instituţiilor financiare. În România, cele mai inflexibile sunt pieţele forţei de muncă şi a capitalului, fiind făcute recent schimbări legislative (ex. Legea 76/2002) şi instituţionale în acest sens. Liberalizarea

142

pieţei ţărăneşti şi crearea burselor de mărfuri agroalimentare de la Arad şi Constanţa, precum şi a burselor de mărfuri generale (Bucureşti, Cluj, Braşov etc.), precum şi eforturile pentru elaborarea unui sistem de informaţii de piaţă, sunt primii paşi pe calea dezvoltării pieţei agroalimentare.

Politica economică, care vizează stabilizarea macroeconomică, are o influenţă majoră asupra sectorului agricol. În România tergiversarea restructurării întreprinderilor neviabile, a marilor complexe de stat pentru creşterea animalelor, a afectat negativ întregul sector agricol. Aceste unităţi, care au realizat cca. 20% din producţia agricolă au beneficiat de cca 80% din subvenţiile destinate agriculturii în perioada 1990-1996, şi au continuat totuşi să acumuleze pierderi. Începând din 1997, s-a aplicat restricţii bugetare tari (Kornai I.,1989) s-au redus subvenţiile, ceea ce a forţat începerea unei restructurări reale. Ca orice măsură economică, şi aceasta avea dezavantajele ei, concretizate în primul rând în costul social însemnat, dar şi în riscul apariţiei unor fenomene nedorite. Principalele situaţii nedorite ce au apărut temporar, au fost: greutăţi în aprovizionarea unităţilor prelucrătoare de materii prime agricole, în urma lichidării şi restructurării societăţilor agricole de stat; greutăţi în valorificarea producţiei agricole a micilor producători, în condiţiile reformării unităţilor prelucrătoare; îngreunarea privatizării fermelor de stat, în condiţiile dezvoltării inadecvate a sistemului bancar etc.

Necesitatea reluării practicii de asigurare a unor rate ridicate de investiţii prezintă o prioritate în economia de piaţă. Dacă în anii ’80, ponderea investiţiilor în economia românească a depăşit 30% din PIB, în anii 90, această pondere era în jur de 15%, iar în cazul agriculturii nu atinge nici 10% din PIB-ul agricol. Situaţia este cu atât mai critică, cu cât s-a distrus mult în procesul lichidării cooperativelor agricole şi, în plus, mijloacele de producţie existente în fermele gigantice nu pot fi utilizate eficient în condiţiile micilor ferme private, create în urma reprivatizării terenurilor. Principalii factori care influenţează negativ creşterea investiţiilor private în agricultură sunt:

• lipsa mentalităţii de întreprinzător la majoritatea sătenilor; • subdezvoltarea sistemului bancar, lipsa soluţiilor adecvate de creditare a agriculturii; • ritmul lent al privatizării în amontele şi avalul agriculturii; • prelungirea instabilităţii macroeconomice etc. Problemele legate de securitatea socială şi de reacţiile politice pot influenţa mersul tranziţiei. Aceste probleme se

manifestă prin următoarele: • diminuarea contribuţiei întreprinderilor la diferitele fonduri de contribuţii sociale, periclitând, astfel, susţinerea

finanţării marilor sisteme de asistenţă socială (pensii, educaţie, sănătate etc.); • creşterea ponderii familiilor sărace, datorită, mai ales, creşterii şomajului, pentru care trebuie concepute

mecanisme noi de susţinere şi găsite surse de finanţare; • deziluzionarea electoratului, în condiţiile înrăutăţirii situaţiei economice a majorităţii populaţiei, şi creşterea

riscului instabilităţii politice etc. Schimbările ce au loc în agricultură pot agrava sau pot diminua nemulţumirile sociale şi politice. Pe termen scurt,

nu se poate realiza decât o redistribuire a avantajelor şi dezavantajelor între producătorii agricoli, consumatori şi bugetul de stat (contribuabili). Creşterea nivelului preţurilor agricole şi alimentare de exemplu, stimulează producţia agricolă, măreşte veniturile producătorilor, dar îi dezavantajează pe consumatori şi implică costuri bugetare. Un alt aspect de remarcat este rolul social al agriculturii în ocuparea forţei de muncă, în condiţiile crizei generale a încadrării populaţiei active.

În contextul rolului şi locului agriculturii în tranziţie au apărut unele întrebări strategice: • Dacă agricultura românească actuală ar putea dinamiza economia, adică ar putea deveni o ramură care atrage

după sine dezvoltarea întregii economii? • Dacă satul a câştigat sau a pierdut în urma tranziţiei, respectiv dacă, mediul rural a beneficiat de venituri

sporite şi bunăstare mai ridicată în urma tranziţiei? În opinia autoarei, pe termen mediu, la prima întrebare răspunsul este categoric nu, iar la a doua se pot concepe mai

multe scenarii, dar probabilitatea pierderii este mai mare. În România, în perioada 1990-1999, a avut loc o absorbţie netă de forţă de muncă în agricultură. Acest fenomen se

explică prin reprivatizarea terenurilor cooperativelor agricole de producţie, prin creşterea şomajului din mediul urban, prin creşterea cheltuielilor de transport etc. Pe termen scurt, creşterea ocupării forţei de muncă în agricultură contribuie la stabilitatea socială, dar menţinerea acestei situaţii pe termen lung este echivalentă cu sărăcia. Pentru dezvoltarea ramurii este necesară creşterea productivităţii muncii agricole, ceea ce implică reducerea ocupării forţei de muncă în agricultură. Experienţa ţărilor dezvoltate evidenţiază faptul că trecerea de la starea de sărăcie la cea de bogăţie se realizează în condiţiile reducerii ponderii relative a agriculturii in economie.

Studiul lui B.F. Johnston şi J.W. Mellor (1961) a evidenţiat aspectele generale privind rolul agriculturii în dezvoltarea economică (vezi capitolul 7). Dintre acele principii, unele sunt relevante şi pentru economia românească contemporană:

• dezvoltarea economică va genera creşterea cererii pentru produsele agricole, datorită nivelului relativ ridicat al elasticităţii cererii pentru alimente din partea populaţiei sărace;

143

• promovarea creşterii mai accentuate a exportului agricol va contribui la creşterea veniturilor agricole şi a disponibilităţilor de devize;

• creşterea veniturilor nete băneşti ale populaţiei rurale va avea efect stimulator asupra dezvoltării producţiei industriale.

8.2. CARACTERIZAREA PERIOADEI DE TRANZIŢIE A AGRICULTURII ROMÂNIEI DIN ANII ’90

România şi Albania au fost acele ţări, zise socialiste, în care intervenţia statului în reglementarea vieţii economice a fost cea mai cuprinzătoare. Astfel, intervenţia administrativă a statului a afectat toate sectoarele agriculturii, nu numai sectorul de stat, ci şi pe cel cooperatist, şi pe cel privat.

După decembrie 1989, s-au produs modificări esenţiale în viaţa politică, socială şi economică a ţării, astfel şi în privinţa politicii agricole. Procesul tranziţiei de la economia centralizată la economia de piaţă a accentuat, respectiv a creat situaţii critice în agricultură. În perioada 1990-1999 se poate vorbi de:

• criza relaţiilor de proprietate; • criza structurilor de exploataţii şi a identităţii manageriale; • criza eficienţei economice; • criza funcţionării pieţelor. Situaţiile critice structurale moştenite sau nou create se suprapun celor conjuncturale de tranziţie.

8.2.1. Criza relaţiilor de proprietate. Principalele acte legislative care au generat schimbări majore în relaţiile de proprietate din agricultură au fost

elaborate în anul 1991 şi au fost completate şi amendate ulterior. Legea fondului funciar nr.18/1991 a prevăzut desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie şi reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor, până la limita de 10 ha, foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora. Decizia a fost luată după criterii politice şi sociale, respectiv conform considerentelor de echitate juridică, şi nu pe bază de raţionalitate economică.

Legea nr. 36/1991, privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, a creat cadrul legal creării şi funcţionării formelor asociative de exploatare şi valorificare a capitalului agricol privat.

Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale a asigurat cadrul legal pentru restructurarea şi începerea privatizării unităţilor agricole de stat. În cazul acestor unităţi, clarificarea prealabilă a relaţiilor de proprietate asupra pământului a fost o necesitate.

Noul cadru legislativ a generat transformări structurale esenţiale: • a fost realizată rapid decolectivizarea; • s-a creat sectorul gospodăriilor individuale, care deţine ponderea principală în agricultura românească; • au apărut forme noi de asociere de producţie agricolă pentru gestionarea fondului funciar; • s-a format grupul acţionarilor societăţilor comerciale agricole, din cei care au deţinut terenuri în perimetrul

societăţilor comerciale agricole de stat. Criza relaţiilor de proprietate, caracteristică mai ales anilor ’90, s-a concretizat în situaţia confuză asupra

drepturilor de proprietate şi se manifestă într-o anumită măsură şi azi: * Procesul de eliberare a titlurilor de proprietate funciare nu s-a încheiat încă. Până la sfărşitul anului 2000, a fost

pusă efectiv în posesie o suprafaţă reprezentând 87,3% din suprafaţa care face obiectul constituirii şi reconstituirii dreptului de proprietate. Titlurile de proprietate s-au acordat în proporţie de 79,8% celor al căror drept a fost reconstituit şi care nu se află în litigiu.

Prelungirea procesului clarificării drepturilor de proprietate asupra pământurilor limitează posibilitatea funcţionării normale a pieţei funciare, deci apare ca un obstacol în calea procesului concentrării capitalului agricol.

* În cadrul diferitelor forme de asociere, ce au apărut în urma decolectivizării (asociaţii familiale, societăţi agricole), se menţine, de regulă, proprietatea privată asupra pământului şi doar lucrarea acestuia se realizează comasat. În unele cazuri, se constituie proprietăţi comune asupra capitalului de exploatare, care devine o relaţie de proprietate confuză, în condiţiile fluxului de membri ai asociaţiei, respectiv ale desfiinţării acesteia. Asociaţia este caracterizată de o structură difuză de drepturi de proprietate şi de relaţii atât între membrii asociaţiei, cât şi între aceştia din urmă şi asociaţia agricolă, ca entitate economică (M. Negriţoiu, I. Davidovici, 1996).

* Aplicarea Legii nr.18/1991 a condus la unele cazuri speciale, (proprietari ai terenurilor din fermele de stat, cei expropriaţi prin Decretul nr.83/1949 etc.). Relaţiile de proprietate ale acestora au fost clarificate prin noile reglementări (Legea nr.169/1997, 1/2000).

* Procesul restructurării agriculturii s-a limitat, la început, la decolectivizarea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţelor din fostele cooperative agricole de producţie şi nu s-a extins asupra capitalului

144

productiv din unităţile de mecanizare a agriculturii. În anul 1991, când 72% din suprafaţa agricolă a ţării a devenit proprietate privată, 80% din utilajele agricole au rămas în proprietate de stat. Chiar şi la sfârşitul anului 1995, când a posedat 83,6% din suprafeţele arabile, sectorul privat a avut în proprietate doar 55,2% din tractoare. În 1999 deja 88% a tractoarelor şi combinelor era în sector privat. Necorelarea în timp a privatizării principalilor factori de producţie, adică a pământului şi a mijloacelor mecanice, a îngreunat tranziţia, mărind costul social al acestui proces.

Tărăgănarea procesului privatizării în verigile din amonte şi din aval a agriculturii creează, chiar şi în prezent, stări de instabilitate, de incertitudine şi confuzie în privinţa exercitării dreptului de proprietate.

Aspectele menţionate ilustrează dificultăţile restructurării relaţiilor de proprietate din diferitele sectoare ale agriculturii, mai ales a verigilor sistemului agroalimentar. Starea critică a relaţiilor de proprietate asupra principalelor resurse de producţie este tranzitorie.

8.2.2. Criza structurilor de exploataţii şi a identităţii manageriale La mijlocul anului 2001, în producţia agricolă românească au funcţionat următoarele tipuri principale de exploataţii

agricole: • gospodăriile individuale; • asociaţiile familiale; • societăţile agricole cu personalitate juridică (private); • societăţile agricole comerciale pe acţiuni (fostele IAS). Criza acestor forme de exploataţii agricole se manifestă în două aspecte comune: • dominarea intereselor pe termen scurt, fără orientare strategică pe viitor; • lipsa comportamentului de competiţie pe piaţă. Cele cca 4,2 milioane de gospodării individuale constituite în urma decolectivizării, cu dimensiunea medie de cca

2,5 ha teren agricol, se caracterizează printr-o lipsă acută de capital de exploatare (mijloace tehnice, şeptel, construcţii gospodăreşti, spaţii de depozitare, fond de rulment etc.). Analiza datelor (din 1994) din bugetele familiilor ţărăneşti evidenţiază că rata de economisire a fost de cca 4% în raport cu venitul total al familiei. O astfel de capacitate de economisire oferă acoperire pentru achiziţionarea unui tractor cu putere medie de 45 CP în peste 30 de ani sau a unei vaci de lapte de o rasă mai performantă în 8-10 ani (M. Negriţoiu, I. Davidovici, 1996). Lipsa orientării strategice în majoritatea gospodăriilor ţărăneşti are şi un alt motiv: noii proprietari de terenuri din mediul rural se încadrează în grupa de vârstă de 60 de ani şi peste aceasta cu o pondere de cca 70%. Lipsa posibilităţii de capitalizare, în condiţiile de rentabilitate redusă a producţiei agricole, şi vârstă înaintată a majorităţii agenţilor economici din gospodăriile ţărăneşti explică practicarea de către ei a strategiei de supravieţuire, fără preocupări majore pentru dezvoltarea exploataţiei pe viitor. Un factor subiectiv de menţionat este şi aversiunea producătorilor agricoli individuali faţă de risc.

În condiţiile în care ponderea însemnată a gospodăriilor ţărăneşti este de subzistenţă sau de timp parţial, orientarea spre piaţă este redusă. Gospodăria ţărănească individuală se prezintă azi ca un agent economic pasiv, orientat cu precădere spre satisfacerea nevoilor proprii de consum (M. Negriţoiu, I. Davidovici, 1996). Conform datelor din bugetele de familie, în anul 1994, contravaloarea cheltuielilor de consum acoperite din resursele proprii a reprezentat cca 81% din totalul veniturilor obţinute de familiile de ţărani din munca în agricultură. Există precizări şi asupra faptului că, din producţia agricolă totală, numai o mică parte se comercializează, aproximativ 35% din producţia agricolă reprezintă autoconsumul direct şi cca 50% autoconsumul total, cuprinzând acele consumuri care se realizează prin schimburile celor de la sat cu cei care au rude la oraş (D. Gavrilescu, 1997).

Lipsa comportamentului de competiţie pe piaţă este ilustrată şi de datele statistice privind evoluţia preţurilor pe piaţa ţărănească a unor produse agricole în 91 de localităţi din România. Sunt situaţii când preţurile medii din aceeaşi lună diferă în măsură semnificativă în două localităţi care se află la distanţă redusă.

Asociaţiile agricole se caracterizează, de asemenea, într-o mare măsură, prin cele două elemente critice: lipsa orientării strategice şi relativ slaba orientare pe piaţă. Asociaţiile agricole s-au format în condiţiile conjuncturale ale desfiinţării cooperativelor agricole de producţie, de regulă, din iniţiativa unor persoane care în trecut ocupau funcţii de conducere în fostele CAP-uri şi care, prin constituirea asociaţiei, şi-au asigurat un loc de muncă pentru ei şi uneori şi pentru membrii lor de familie. Asociaţia reprezintă, în esenţă, o formă tranzitorie de gestiune, până la eliberarea titlurilor de proprietate şi formarea pieţei funciare, o formă specifică de valorificare a capitalului funciar, ce se substituie unor relaţii normale de arendare a pământului, o formă de gestiune a fondului funciar, determinată de starea de pauperizare a posesorilor de teren (M. Negriţoiu, I. Davidovici, 1996).

La mijlocul anului 2001, în agricultura României, asociaţiile ocupau o pondere relativ însemnată dar descrescătoare; asociaţiile familiale, în număr de cca 6,5 mii, au lucrat în total 790 de mii ha de suprafaţă agricolă, iar cele 4376 de societăţi agricole cu personalitate juridică au lucrat 1,68 milioane ha. Cele cca 2,5 milioane ha reprezintă cca. 19,4% din terenurile private şi cca 17% din suprafaţa agricolă a ţării. Principalele avantaje pe care le generează asociaţiile constau în comasarea terenurilor şi aplicarea unei tehnologii de producţie mai performante.

Viabilitatea redusă a asociaţiilor se concretizează, în principal, în următoarele:

145

– instabilitatea dimensiunii şi chiar a existenţei acestora; dacă în iunie 1993 numărul asociaţiilor a fost de 22.375, cu 3.793 mii ha (I. Bold, A. Crăciun, 1995), în 1996, numărul acestora era numai de 15.107, respectiv 1440 mii ha; iar în iunie 2001 numărul lor (inclusiv alte societăţi agricole cu personalitate juridică) s-a redus numeric la 10870 cu 2475 mii hectare;

– în viziunea membrilor, obiectivul asociaţiei este acela de a favoriza realizarea intereselor individuale pe termen scurt, deci surplusul economic se distribuie pentru consum, ceea ce susţine subcapitalizarea şi necesitatea solicitării de credite, ducând la reducerea competitivităţii acestor exploataţii;

– lipsa orientării strategice este ilustrată şi prin slaba preocupare pentru diversificarea, respectiv extinderea activităţii agricole la prelucrare şi valorificare, adică lipsa preocupării pentru întărirea poziţiei unităţilor pe piaţă;

– exploataţiile de tip asociativ, în condiţiile în care membrii au intrat în asociaţie cu suprafeţe mici, nu pot asigura ocuparea acestora, deci nu elimină, ci accentuează şomajul latent în mediul rural.

Asociaţiile agricole din România nu pot fi asemuite cu cooperativele din ţările Europei de Vest, unde cooperativa are natură dublă, de grup social, dar şi de unitate economică. Practic, la noi lipsesc principiile de autoadministrare, autoajutorare şi, mai ales, de autoresponsabilitate din funcţionarea asociaţiei. Asociaţiile sunt susţinute doar de nevoia tranzitorie de exploatare în comun a terenului; ele nu pot supravieţui în mediul concurenţial, fără reorientări spre aplicarea principiilor reale ale mişcării cooperatiste.

Actualmente, o caracteristică dominantă a sătenilor este individualismul, lipsa cooperării (Vincze M., 1996). Conform Legii nr.15/1990, fostele întreprinderi agricole de stat s-au transformat în societăţi comerciale cu sferă

decizională largă. În schimb, responsabilitatea a fost diluată, ceea ce a favorizat dezvoltarea unui comportament economic deformat al multora din societăţile comerciale agricole cu capital de stat (M. Negriţoiu, I. Davidovici, 1996). Starea difuză a drepturilor de proprietate, incertitudinea viitoarelor transformări au generat mentalitatea susţinerii activităţii pe termen scurt şi lipsa preocupării deosebite pentru creşterea competitivităţii exploataţiei. Din cele 471 de societăţi comerciale de stat, care in 1996 au dispus de 1,7 milioane ha suprafaţă agricolă în exploataţie, peste 70% au înregistrat pierderi considerabile, chiar şi în condiţiile în care au beneficiat de subvenţii substanţiale, în cadrul unor programe de susţinere organizatorică şi financiară în anii anteriori (Gh. Lăcătuşu, 1997). În percepţia lui Kornai J., aceste unităţi de stat funcţionau şi în continuare în condiţiile de restricţii financiare moi, neapărând restricţiile de cerere, decât la carne, în urma pauperizării populaţiei şi datorită pierderii pieţei fostei URSS. Mulţi dintre managerii acestor exploataţii uriaşe nu dispun de cunoştinţe manageriale, financiare şi de marketing, adecvate cerinţelor economice de piaţă. În condiţiile de incertitudine privind transformările viitoare, în preajma privatizării, ei nici nu au avut un interes de a depune un efort deosebit pentru remedierea situaţiei critice. Legea nr.268/2001 conţine prevederi privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului, şi practic cu aceasta se va încheia procesul de privatizare în agricultură (M.Popescu, 2001).

Ceea ce este o deficienţă comună la cele trei tipuri de exploataţii agricole este acordarea priorităţii funcţiei de producţie şi nu funcţiei comerciale. Fără schimbarea radicală în acest sens a mentalităţii agenţilor economici, nu se poate realiza acomodarea la cerinţele economiei de piaţă deschisă.

8.2.3. Criza eficienţei în agricultura românească În agricultura românească se poate vorbi de o situaţie critică atât în contextul eficienţei parţiale a utilizării

resurselor de producţie, cât şi privind eficienţa globală. Factorii principali care generează criza actuală a eficienţei utilizării pământului sunt: • fărâmiţarea excesivă a proprietăţii funciare în cadrul gospodăriilor ţărăneşti şi, în plus, dispersia acestora în

teritoriu în parcele mici; • cca 55% din suprafaţa de teren căzută sub incidenţa Legii fondului funciar (nr. 18./1991) revine unor

proprietari care nu domiciliază în mediul rural sau sunt la o vârstă înaintată, deci proprietatea şi exploatarea pământului se decuplează, ceea ce duce la implicaţii economice negative;

• în condiţiile în care gospodăriile ţărăneşti de subzistenţă realizează o diversitate mare de produse pentru consumul propriu, nu se respectă criteriile de zonare a culturilor;

• utilizarea incompletă, de către unii proprietari, chiar şi a unor suprafeţe agricole fertile, fiindcă nu dispun de resursele necesare pentru exploatarea terenului şi nu există cerere pentru arendare;

• lipsa generală a îmbinării principalilor factori de producţie în cadrul aceleiaşi exploataţii, adică a pământului, a capitalului, a forţei de muncă şi a priceperii manageriale, ceea ce afectează negativ eficienţa exploatării pământului;

• condiţia de instabilitate macroeconomică (inflaţia şi şomajul) oferă pământului un caracter de obiect de tezaurizare, respectiv de sursă de subzistenţă sau de completare a veniturilor, limitând posibilitatea circulaţiei capitalului funciar. Pe de altă parte cererea pentru pământ este redusă, datorită slabei rentabilităţii a producţiei agricole;

146

• lipsa unui cadru legislativ adecvat, respectiv neaplicarea în practică a legilor existente, care să reglementeze utilizarea raţională a pământului, indiferent de natura proprietarului (privat, mixt, de stat), pornind de la considerentul că pământul este o avuţie naţională de bază, deci este un interes public ca această resursă să fie folosită după principiile agriculturii durabile.

Unele din aceste elemente, care susţin în prezent o slabă eficienţă a utilizării pământului, pot fi de natură tranzitorie, adică pot fi eliminate odată cu revigorarea pieţei pământului, dar acest proces necesită timp şi solidaritate socială.

Problema-cheie a dezvoltării agriculturii este creşterea productivităţii muncii. România este singura fostă ţară „socialistă”, în care ocuparea forţei de muncă în agricultură a crescut după 1989, în valoare atât absolută, cât şi relativă, iar productivitatea muncii s-a redus substanţial. Şomajul din oraşe a fost menţinut la un nivel relativ redus, pe seama creşterii şomajului latent din mediul rural. Gospodăriile ţărăneşti de subzistenţă, constituite în urma reprivatizării pământurilor, apar în statistica naţională fără precizarea faptului că aceste gospodării oferă în cea mai mare măsură doar ocupare parţială.

Structura pe vârste şi în funcţie de şcolarizare a populaţiei din mediul rural, conform datelor de recensământ din 1992, se prezintă în felul următor:

Vârsta Populaţie rurală (%) sub 34 de ani 29,8 35-59 de ani 39,4 60 de ani şi peste 30,8 Nivel de şcolarizare Populaţie rurală (%) 8 clase elementare sau sub 64,0 şcoală profesională 18,8 şcoală medie 15,5 pregătire superioară 1,7

Chiar şi din aceste date sintetice, se poate trage concluzia că o mare parte din forţa de muncă din mediul rural nu poate fi competitivă pe piaţa forţei de muncă în economia de piaţă, deschisă.

Din unghiul de vedere al ocupării forţei de muncă rurale, în perioada de tranziţie, existenţa micilor gospodării ţărăneşti poate fi privită ca o necesitate. Pe termen scurt, dualitatea agriculturii, în sensul existenţei simultane a gospodăriilor ţărăneşti de subzistenţă şi a fermelor agricole viabile cu productivitate mai ridicată, este o realitate. Strategia de dezvoltare a mediului rural trebuie orientată, pe de o parte, spre fermele de timp parţial, unde doar o mică parte din veniturile gospodăriei provin din agricultură, dar acestea să fie realizate cu productivitate ridicată, iar, pe de altă parte, spre ferme medii şi mari, în care productivitatea muncii să fie mai ridicată.

Utilizarea mai eficientă a forţei de muncă rurale nu este doar o problemă de ramură agricolă, ci depinde de starea macroeconomică a ţării, de strategia de dezvoltare locală şi regională nonagricolă şi de politica socială, pentru susţinerea celor care nu au şanse de a găsi un loc permanent de muncă.

Situaţia este critică şi în privinţa utilizării mijloacelor tehnice; ea se manifestă, în primul rând, în următoarele: – subutilizarea tractoarelor şi a multor maşini agricole (exceptând combinele); – consumul ridicat de carburanţi şi costurile ridicate de întreţinere, datorită vechimii parcului de maşini şi

tractoare. În condiţiile în care s-au constituit peste 4 milioane de gospodării ţărăneşti mici, sistemul vechi al staţiunilor de

maşini agricole de stat, înzestrate cu utilaje destinate solelor mari şi cu administraţie supradimensionată, nu mai corespunde cerinţelor.

Un semn pozitiv privind viabilitatea gospodăriilor ţărăneşti şi a asociaţiilor este că s-a constituit un parc privat de tractoare într-o perioadă relativ scurtă. În anul 1999, sectorul privat deţinea o pondere de 87,8% la tractoare, şi 87,9% la combine etc. Aceasta se explică, parţial, printr-o restructurare în privinţa relaţiilor de proprietate, adică o parte din maşinile agricole vechi din Agromec-uri au ajuns în proprietate privată, dar deja în 1997 ponderea utilajelor cu o vechime de sub 8 ani a reprezentat cca 75% în sectorul privat.

La nivelul anului 2000, pe un tractor fizic au revenit, în medie, 57 ha de teren arabil, respectiv pe o combină 79 ha cultivate cu cereale păioase, ceea ce ar fi o situaţie normală. În realitate, apar situaţii critice în teritoriu, atât în privinţa lipsei, cât şi a subutilizării cronice a parcului de maşini şi tractoare. În cercetarea întreprinsă în 1996 (ACE-PHARE), într-una din comunele studiate, la primărie erau înregistrate 116 tractoare, dar numai 12 ţărani dispuneau de carnet de conducere pentru tractor, iar suprafaţa arabilă totală a fost de cca 600 de hectare. Unii au cumpărat tractor pentru a-şi investi banii în condiţiile inflaţiei. Într-o gospodărie de 1-10 ha, un tractor poate fi folosit doar parţial, faţă de timpul mediu de 1.800-2.000 ore/an, iar cooperările sub formă de schimb de lucru mecanic contra muncă manuală sunt încă sporadice.

147

Tarifele relativ mari la lucrări mecanice, dar mai ales lipsa capitalului bănesc îi obligă pe ţărani să efectueze lucrările solului şi transporturile cu cai şi boi de muncă. Astfel, de exemplu, numărul cailor în sectorul privat a crescut de la 599 mii de capete în 1989 la 846 mii de capete în 2000. În prima parte a anilor ’90, utilizarea creditelor a fost, de asemenea, ineficientă. Creditele subvenţionate au fost dirijate, în cea mai mare parte, pentru nevoile curente ale producţiei agricole şi în scopul încercării de revigorare a unor unităţi economice care deţineau o parte însemnată din producţia unor sectoare zootehnice (complexe de creştere industrială a porcilor şi a păsărilor) ( M.Negriţoiu, I.Davidovici, 1996).

Creditele direcţionate spre agricultură, care, în perioada 1994-1996, se cifrau la 3-4 % din PIB, au fost înghiţite, în mare parte, de structurile intermediare aflate în proprietate de stat (Agromec, Romcereal etc.) şi n-au prea ajuns la producătorii agricoli.

În condiţiile unui individualism agresiv, care influenţează negativ eficienţa globală a activităţii din agricultură, continuă şi chiar se accentuează poluarea mediului şi risipa unor resurse naturale. Criza actuală a eficienţei este o consecinţă a structurilor din trecut, precum şi o formă de manifestare a tranziţiei, în primul rând a necorelării măsurilor de transformare în timp şi în teritoriu.

În ciuda celor prezentate, eficienţa agriculturii, măsurată ca şi raport între indicele creşterii producţiei agricole şi indicele consumului de input-uri a crescut. Noul echilibru: consum redus de input-uri şi producţii medii reduse arată creşterea eficienţei utilizării inputurilor dar această stare susţine sărăcia.

8.2.4. Aspecte critice în privinţa funcţionării pieţelor produselor agroalimentare Funcţionarea oricărei pieţe − a pământului, a forţei de muncă, a capitalului, a produselor agricole şi alimentare −

este condiţionată de situaţia economiei mondiale, de cea macroeconomică, precum şi de sistemul legal şi instituţional naţional existent.

În prima jumătate a anilor ’90, în România, aspectele caracteristice ale pieţei produselor agroalimentare au fost următoarele:

- existenţa simultană a două canale distincte de valorificare a produselor agricole: cea de stat şi cea privată, ţărănească;

- măsurile politicii agricole (preţuri garantate, credite subvenţionate etc.) au favorizat marketingul de stat, în detrimentul unităţilor private de aprovizionare şi valorificare;

- nu s-a constituit piaţa unitară a produselor agricole pe ţară, ci s-au format pieţe locale, cu diferenţe relativ mari de preţuri;

- gospodăriile ţărăneşti au o slabă orientare spre piaţă, majoritatea lor producând numai pentru consumul familiei.

8.3. OBIECTIVE ŞI INSTRUMENTE ALE POLITICII AGRICOLE ROMÂNEŞTI ÎN ANII DE TRANZIŢIE

8.3.1. Mediul economic general După decembrie 1989, cele mai radicale transformări au avut loc în agricultură. Reconstituirea parţială a stării

relaţiilor de proprietate din 1949, a condus la sistemul micilor exploataţii ţărăneşti şi la diferite forme de arendare a terenurilor.

Principalele obstacole în calea dezvoltării agriculturii, care limitează creşterea productivităţii muncii şi a eficienţei de ansamblu, sunt, de fapt, factori exteriori ramurii:

* lipsa posibilităţii ocupării forţei de muncă în afara agriculturii şi chiar transferarea şomajului spre mediul rural, spre ocuparea în agricultură a celor disponibilizaţi din industrii, construcţii etc.; la dimensiunea actuală, gospodăria ţărănească medie poate asigura ocuparea forţei de muncă existente în cadrul familiei numai într-o proporţie de cca 30% (M. Negriţoiu, I. Davidovici, 1996);

* ineficienţa ramurilor industriale, de servicii, din amonte şi din aval, ceea ce afectează negativ rentabilitatea exploataţiilor agricole, limitează posibilitatea creditării agriculturii şi creează disfuncţionalităţi între verigile sistemului agroalimentar;

* nivelul redus al cererii interne, datorită pauperizării populaţiei; ponderea cheltuielilor pentru produse alimentare în totalul cheltuielilor de consum în perioada iulie 1996 − iunie 1997 a fost de 57,8% în cazul familiilor de salariaţi, 58,4 % pentru familiile de ţărani, 59,2% în familiile de pensionari, ceea ce depăşeşte de 1,5 – 3 ori nivelurile din alte ţări europene (Aspecte privind calitatea vieţii populaţiei în perioada iulie 1996 − iunie 1997); astfel, măsurile susţinerii preţurilor nu pot fi aplicate fără periclitarea diminuării şi mai accentuate a cererii pentru produsele agricole;

* slaba dezvoltare a sistemului instituţional şi a infrastructurii pieţei.

148

8.3.2. Perioadele restructurării şi strategii de dezvoltare a agriculturii în anii 90 Perioada 1990-2000 se poate împărţi cel puţin în trei etape, cu obiective şi instrumente ale politicii economice

diferite: I. În perioada 1990-1992, mai mult sub presiunea politică şi socială, se desfăşura procesul decolectivizării şi a

început procesul reconstituirii dreptului de proprietate asupra pământurilor. II. Anii 1993-1996 se caracterizau prin fundamentalism agrar, printr-o politică agricolă mai mult populistă decât

protecţionistă şi prin stagnarea întregului proces de reformă. Obiectivele declarate şi măsurile propuse au fost următoarele: • asigurarea creşterii gradului de autoasigurare cu alimente şi realizarea surplusurilor destinate exportului; • favorizarea susţinerii lanţului de marketing de stat, pe lângă piaţa ţărănească liberalizată; • consensul politic privind necesitatea subvenţionării agriculturii prin acordarea unor credite cu dobânzi

avantajoase, subvenţionarea input-urilor, premii de preţ pentru grâu şi lapte, în cea mai mare parte din buget, dar şi din emisiuni monetare ale Băncii Naţionale, procese generatoare de inflaţie;

• protejarea agriculturii prin taxe de importuri ridicate şi acordarea subvenţiilor de export. III. În perioada 1997-2000, politica agricolă concepută s-a caracterizat prin fixarea ca obiectiv general a dezvoltării

unui sector agricol competitiv, în condiţiile unei economii deschise, preponderent prin intermediul forţelor şi mecanismelor pieţei. Atingerea acestui obiectiv principal presupunea fixarea subobiectivelor, mecanismelor şi instrumentelor de realizare a politicii agricole, atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung.

Subobiectivele formulate au fost următoarele: * creşterea şi consolidarea sectorului privat, prin concentrarea capitalului funciar şi de exploatare în unităţi

agricole competitive; intensificarea procesului de restructurare şi privatizare; facilitarea dezvoltării fermelor familiale viabile; • formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale – mai ales piaţa cerealelor, piaţa funciară, piaţa input-urilor; • crearea unui sistem de stabilizare a pieţelor şi de stimulente reale pentru producătorii agricoli; • utilizarea mai raţională a resurselor bugetare alocate susţinerii financiare a producătorilor agricoli; • dezvoltarea sistemului de extensie şi formare profesională a producătorilor agricoli; • dezvoltarea integrată a comunităţilor rurale; • asigurarea condiţiilor pentru integrarea în UE. Atingerea acestor obiective pe termen scurt şi mediu ar fi putut garanta realizarea obiectivului strategic de creare a

unei agriculturi competitive. Făcând abstracţie de programul guvernamental oficial anunţat şi analizând problema prin prisma ştiinţei de politică

agricolă, România trebuie să aibă ca obiectiv strategic creşterea semnificativă a competitivităţii, fiindcă în această ramură există resurse disponibile pentru atingerea avantajului comparativ relativ.

Ca obiective derivate, au fost fixate: - asigurarea securităţii alimentare prin performanţele sectorului agroalimentar, creşterea şi diversificarea

exporturilor; - creşterea veniturilor agricultorilor; - crearea premiselor pentru o integrare reciproc avantajoasă în Uniunea Europeană.

În viziunea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei în perioada 1998-2000, pentru atingerea obiectivelor sus-menţionate, ar fi fost necesare următoarele măsuri (Raportul anual 1997 al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, p.155-158):

* accelerarea procesului de eliberare a titlurilor de proprietate, mai ales în actualele asociaţii; * proiecte de investiţii fezabile, care să conducă la crearea de exploataţii viabile; * înfiinţarea unei agenţii a domeniului privat al statului; * reglementarea legală şi instituţională a sistemului de garanţii mobiliare şi imobiliare; * atragerea investitorilor străini, prin acordarea de garanţii guvernamentale; * privatizarea şi lichidarea unităţilor de stat din agricultură, din sfera serviciilor, de comercializare şi de

prelucrare a produselor agricole; * privatizarea unor activităţi din domeniul sanitar-veterinar; * dezvoltarea cooperaţiei rurale în aprovizionare, desfacere, prelucrarea produselor; * facilitarea creării unor asociaţii profesionale şi interprofesionale ale producătorilor agricoli pe produse/grupe

de produse; * dezvoltarea sistemului informaţional de piaţă; * cointeresări fiscale pentru noii agenţi economici ai pieţei agricole; * stimularea procesului integrării verticale pe filiera cărnii de porc; * stimularea investiţiilor pentru dezvoltarea reţelei de achiziţie a laptelui; * preţ indicativ la grâu şi porumb şi aplicarea plăţilor compensatorii; * plăţi directe acordate producătorilor agricoli, prin cupoane, ca subvenţii de input-uri;

149

* formarea şi dezvoltarea creditului mutual agricol; * crearea sistemului de asigurări mutuale agricole; * crearea unor scheme de prefinanţare a recoltelor; * dezvoltarea relaţiilor de leasing; * crearea sistemului naţional de extensie; * restructurarea cercetării agricole româneşti; * constituirea unui fond de dezvoltare rurală şi înfiinţarea unor centre de dezvoltare rurală în zona montană,

colinară şi de câmpie; * armonizarea standardelor, instituţiilor şi a sistemului legislativ la nivelul celor europene; * preluarea practicilor de control utilizate în ţările din UE pentru produsele agroalimentare, seminţe şi material

săditor, material seminal etc.; * acceptarea şi respectarea normelor internaţionale privind comerţul cu produsele alimentare. Măsurile enumerate pot fi concentrate în patru grupe de orientare: 1. crearea unui autentic mediu concurenţial; 2. promovarea unui profund proces de ajustare sistematică şi structurală; 3. creşterea semnificativă a eficienţei fondurilor bugetare alocate susţinerii financiare a producătorilor agricoli; 4. sporirea eficienţei în agricultură. Rezultatele scontate pe termen scurt, conform programului guvernamental, au fost următoarele : • Reducerea presiunilor inflaţioniste, ca urmare a dimensionării stricte a întregii susţineri financiare a

producătorilor agricoli, în raport cu posibilităţile reale ale economiei; asanarea mediului economic de întreprinderi de stat bugetare neviabile; utilizarea mai raţională a banului public prevăzut pentru sprijinirea producătorilor agricoli; reducerea costurilor fiscale şi economice ale stocării rezervei de grâu pentru cazuri de urgenţă, cu menţinerea, în acelaşi timp, a securităţii alimentare;

• Eliminarea distorsiunilor induse de preţurile controlate şi de creditele subvenţionate, de care au beneficiat în cea mai mare măsură unităţile de stat ineficiente;

• Dezvoltarea şi consolidarea sectorului privat, susţinută prin: acordarea de stimulente reale, asigurate prin mecanismele pieţei, deblocarea pieţei funciare, formarea unei pieţe concurenţiale a cerealelor, intensificarea procesului de privatizare a tuturor categoriilor de întreprinderi de stat;

• Perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional, ca suport al reformei; • Ca efect negativ, se prevede: sporirea costurilor sociale şi economice ale perioadei de tranziţie: creşterea

preţurilor alimentelor, ca efect al liberalizării preţurilor (consecinţă resorbită deja); sporirea şomajului; diminuarea probabilă a producţiei în unele sectoare, eventual numai pentru scurte perioade de timp.

Rezultatele scontate pe termen mediu şi lung: • Formarea unui autentic mediu concurenţial în cadrul ramurii şi, pe această bază, creşterea iniţiativei private şi a

producţiei agricole; integrarea gospodăriilor ţărăneşti în fluxurile pieţei; alocarea resurselor în funcţie de semnalele pieţelor; restructurarea producţiei în raport cu cererea solvabilă de pe piaţa internă şi cu posibilităţile de export;

• Creşterea eficienţei şi, implicit, a competitivităţii producătorilor şi produselor româneşti pe piaţa internă şi pe pieţele externe − formarea unei mase preponderente de exploataţii viabile, renaşterea ţăranului român, intensificarea semnificativă a expansiunii pe pieţele externe;

• Debugetizarea agriculturii − dezvoltarea preponderent pe baza resurselor proprii şi a capitalului privat atras din ţară şi din străinătate;

• Asigurarea securităţii alimentare a ţării, prin performanţele sectorului agroalimentar; • Crearea premiselor necesare integrării în Uniunea Europeană, fără costuri economice şi sociale majore. Problema-cheie a reprezentat elaborarea cadrului juridic şi instituţional care să asigure implementarea practică a

măsurilor preconizate.

8.3.3. Obiectivele politicii agricole pe perioada 2001-2004 În 28 decembrie 2000 noul guvern a adoptat „Programul de guvernare pe perioada 2001-2004” în care a fost

formulat, şi obiectivul fundamental în domeniul agricol: „stoparea declinului, redresarea treptată şi asigurarea condiţiilor pentru relansarea agriculturii, în concordanţă cu potenţialul natural, economic şi uman de care dispune România, în scopul asigurării securităţii alimentaţiei populaţiei şi pentru crearea de disponibilităţi destinate schimburilor economice internaţionale.”

Realizarea obiectivului fundamental impune realizarea unor obiective derivate: − accelerarea reformei funciare; − continuarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat (fostele I.A.S.) din

agricultură, concomitent cu verificarea legalităţii privatizărilor anterioare;

150

− creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole vegetale şi animale, prin valorificarea potenţialului productiv naţional şi prin promovarea unor sisteme de agricultură ecologică, stimulându-se creşterea performanţelor producătorilor agricoli şi a competitivităţii produselor agroalimentare româneşti pe piaţa internă şi internaţională;

− atingerea parametrilor minimali de performanţă în domeniul agroalimentar, la nivelul exigenţelor şi cerinţelor integrării în Uniunea Europeană;

− consolidarea şi dezvoltarea sectorului privat, prin promovarea unor programe de investiţii specifice, eficiente şi avantajoase pentru producătorii agricoli;

− dotarea tehnică a agriculturii, în primul rând prin sprijinirea producătorilor agricoli în cumpărarea de tractoare, maşini agricole, utilaje, echipamente, instalaţii, îngrăşăminte chimice, pesticide şi produse petroliere, inclusiv cu plata în produse agricole destinate industrializării şi exportului;

− dezvoltarea unei pieţe concurenţiale, reale şi stabile, care să asigure venituri corespunzătoare producătorilor agricoli, inclusiv prin politici fiscale direcţionate prioritar pe produse cum sunt: grâul, sfecla de zahăr, floarea-soarelui, soia, laptele de vacă, carnea de pasăre, carnea de porc etc.;

− promovarea unui amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele ţării: montane, colinare şi de câmpie, în cadrul unui concept de dezvoltare rurală privind integrarea economică şi socială a satului românesc;

− crearea şi modernizarea structurilor agrare, în mod deosebit a factorilor de producţie, a instituţiilor publice şi a organizaţiilor parteneriale, precum şi a pieţei comerciale şi financiare;

− asigurarea unui mediu favorabil pentru atragerea în condiţii avantajoase a capitalului străin, în vederea susţinerii programelor investiţionale şi de dezvoltare a producţiei agricole din România; o atenţie deosebită va fi acordată implementării proiectelor Programului SAPARD şi a altor programe cu finanţare externă.

Pentru atingerea obiectivelor preconizate se propun următoarele măsuri: - sprijinirea producătorilor agricoli, cu prioritate a celor ce realizează producţie destinată pieţei, prin:

• susţinerea de către stat a campaniei de primăvară în anul 2001; • susţinerea tuturor formelor de exploataţie agricolă, indiferent de proprietatea agricolă; • sprijinirea organizării de exploataţii agricole performante, inclusiv prin creşterea dimensiunii acestora,

prin asociere, arendare, concesiuni, vânzare – cumărare; − acordarea a câte 0,5 ha teren arabil pentru familiile, cu precădere cele tinere, care nu deţin teren agricol şi

locuiesc în mediul rural; − asigurarea unui sprijin special pentru tineretul din mediul rural, în vederea achiziţionării de tractoare, maşini

agricole şi utilaje de prelucrare a produselor agroalimentare, precum şi pentru organizarea şi dezvoltarea exploataţiilor agricole;

− stimularea organizării şi consolidării asociaţiilor profesionale ale cultivatorilor de cereale şi plante tehnice, ale crescătorilor de bovine, ovine, porcine şi păsări, a uniunilor profesionale pe filiere de produs (ulei, zahăr, lapte şi produse lactate, carne şi produse din carne etc.), a fermelor cooperatiste de procesare şi valorificare a produselor agricole etc., prin: • stabilirea politicilor, strategiilor şi programelor pe filiere de produs; • menţinerea unui echilibru de piaţă, urmărind constanţa ofertei, cu reflectarea directă în nivelul preţurilor; • dezvoltarea şi perfecţionarea reţelei pieţelor de gros, pentru valorificarea produselor agroalimentare;

− crearea cadrului favorabil cercetării ştiinţifice pentru dezvoltarea durabilă a agriculturii, industriei alimentare şi silviculturii şi promovarea în practică a rezultatelor acesteia, în vederea valorificării raţionale a resurselor naturale, a protecţiei mediului şi a obţinerii unor producţii sporite şi competitive prin calitate şi costuri;

− aplicarea programelor pentru îmbunătăţirea stării de sănătate a animalelor şi asigurarea salubrităţii produselor animaliere prin: • măsuri în vederea asanării teritoriului de unele boli majore ale animalelor, inclusiv a celor transmisibile la

om; • acţiuni de supraveghere sanitară veterinară permanentă a efectivelor de animale şi a produselor de origine

animală; • măsuri pentru prevenirea pătrunderii în ţara noastră a unor boli majore şi menţinerea protecţiei teritoriului

faţă de acestea; − în vederea irigării în anul 2002 a unei suprafeţe de 1 milion hectare şi în perioada 2003 – 2004 a unei suprafeţe

de circa 2 milioane hectare se vor lua următoarele măsuri: • reabilitarea sistemelor de irigaţii; • stabilirea unui preţ unitar unic; • efectuarea de servicii complete privind aplicarea udărilor şi achiziţionarea de echipamente de irigat pentru

circa 1 milion hectare;

151

− reabilitarea lucrărilor de desecare (anual pe circa 200.000 ha), a lucrărilor de combatere a eroziunii solului (anual pe circa 400.000 ha), precum şi a digurilor de la Dunăre şi pe râurile interioare (anual pe circa 550 km);

− promovarea de urgenţă a legislaţiei necesare pentru reducerea efectelor economice a factorilor de risc natural asupra culturilor agricole şi efectivelor de animale, precum şi înfiinţarea sistemelor de luptă antigrindină;

− redefinirea rolului şi atribuţiilor Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Silviculturii, precum şi ale instituţiilor publice, centrale şi teritoriale pe care la coordonează, urmărindu-se realizarea următoarelor deziderate: • crearea unor structuri competitive cu cele din Uniunea Europeană, în măsură să implemenze programele

agrare, susţinute şi din bugetul public, cum sunt: programele SAPARD, PHARE, SPP etc., paralel cu restrângerea rolului de agent economic al statului;

• creşterea eficienţei serviciilor publice în cadrul unui proces de privatizare, concesionare şi mandatare a unora dintre acestea, cum sunt: asistenţa sanitar-veterinară, controlul produselor de origine animală, controlul calităţii seminţelor, acţiune ce se va încheia în anul 2001;

• redefinirea rolului specialistului agricol în asigurarea consultanţei pentru producătorii agricoli, coordonarea programelor agricole şi respectarea legislaţiei în domeniu.

Simultan cu obiectivul relansării agriculturii apare şi obiectivul fundamental de modernizare a industriei alimentare. În vederea prelucrării produselor agricole, asigurării alimentelor pentru hrana populaţiei şi realizării de produse pentru export, în Programul de guvernare sunt avute în vedere următoarele obiective principale:

− accelerarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, susţinerea retehnologizării şi modernizării capacităţilor private şi sprijinirea realizării de noi capacităţi de către întreprinzătorii privaţi din ţară şi, în mod deosebit, atragerea investitorilor străini care să asigure realizarea de produse alimentare competitive;

− realizarea concordanţei dintre capacităţile industriei alimentare şi oferta producţiei vegetale şi animale; − integrarea activităţilor pe filiere de produs, pentru pâine, zahăr, ulei, lapte, carne de porc, carne de pasăre etc.; − susţinerea investiţiilor în scopul creşterii performanţelor tehnologice pentru sectoarele care stimulează

producţia internă de materii prime, cu avantaj comparativ faţă de cele similare importate, prin acordarea de credite în condiţii avantajoase;

− intensificarea şi eficientizarea controlului calităţii şi salubrităţii produselor alimentare, în concordanţă cu cerinţele consumatorilor, cu deosebire a produselor de panificaţie, a celor lactate, a preparatelor din carne şi din peşte, a conservelor de legume şi fructe.

În anii de după 1989 au fost elaborate mai multe strategii pentru tranziţia în agricultura românească, elaborate de specialişti din ţară şi din străinătate. Ne-am limitat la prezentarea doar a două strategii de guvernare în domeniul agricol. Există în literatura de specialitate (D. Gavrilescu, D.Giurcă, coord., 2000) o prezentare mult mai amplă a acestor strategii, şi analiza comparativă ale acestora ar constitui o îndeletnicire intelectuală interesantă.

S-ar putea spune că guvernele ştiu ce trebuie făcut în agricultura ţării, ce obiective trebuie urmărite, dar problema dificilă constă în găsirea instrumentelor adecvate pentru atingerea scopurilor fixate, în condiţiile economice, sociale, politice ale ţării şi ale agriculturii.

Dificultatea majoră constă în aceea că aplicarea instrumentelor clasice ale politicii agricole, practicate în ţările dezvoltate pentru protejarea producătorilor agricoli se realizează pe seama restructurării veniturilor de la consumatori şi de la contribuabili, ceea ce este greu de realizat în condiţiile sărăciei generale ale populaţiei din România.

Trebuie ţinut cont şi de posibilitatea apariţiei unor riscuri şi incertitudini în atingerea obiectivelor politicii agricole. Un factor de risc şi chiar de incertitudine îl constituie capacitatea de toleranţă socială a populaţiei, care va trebui să suporte nu numai costul tranziţiei, dar şi al întârzierii luării măsurilor de reformă.

Este incertă, de asemenea, strategia fermelor familiale din satele româneşti. Variante de modele de strategii, care se conturează, sunt următoarele:

* modelul fermelor cu potenţial de producţie ridicat, care se poate atinge fie sub formă de asociaţie, fie ca fermă familială cu pământ luat în arendă;

* modelul de supravieţuire, în care ferma se adaptează permanent, prin diversificarea activităţii, prin pluriactivitate, la condiţiile economice concrete;

* modelul fermei familiale de subzistenţă, cu mentalităţi tradiţionale în producţie şi în stilul de viaţă rurală. Apar incertitudini şi în privinţa evoluţiei sociale a mediului rural, şi anume privind: * modul de integrare a intereselor de grup şi a celor individuale; * solidaritatea locală şi regională; * protecţia şi dezvoltarea bunurilor publice; • identitatea şi responsabilitatea locuitorilor satelor. Este cert însă că transformarea agriculturii româneşti se orientează spre continuarea şi extinderea proceselor de

reformă în direcţia economiei de piaţă . Reforma sistemului de stimulente economice, prin:

152

- liberalizarea preţurilor; - formarea şi dezvoltarea pieţelor concurenţiale; - stabilizarea pieţelor; - liberalizarea politicii comerciale. Reforma politicii de susţinere financiară, care să fie: - o susţinere transparentă; - neinflaţionistă; - să ajungă direct la producător. Politica activă de ajustare sistemică şi structurală, prin: - asanarea mediului economic de agenţi necompetitivi; - privatizare, restructurare, lichidare; - sprijinirea procesului de formare şi dezvoltare a fermelor familiale competitive. Redefinirea rolului statului, respectiv reorientarea funcţiilor MAAP spre: - furnizarea de bunuri publice; - dezvoltarea şi aplicarea politicilor agricole; - problematica dezvoltării rurale. Realizarea concretă al programului este, în mare măsură, condiţionată de stabilitatea politică şi economică a ţării,

precum şi de ajutorul real de care va beneficia România din partea ţărilor dezvoltate, pentru modernizarea economică.

8.4. SCENARII DE DEZVOLTARE ÎN FAZA DE PRE-ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

8.4.1. Direcţii de dezvoltare a agriculturii europene Perspectiva integrării României în Uniunea Europeană necesită regândirea locului şi rolului agriculturii din

România. Scenariile viitoare ale dezvoltării agriculturii şi ale mediului rural românesc trebuie gândite, pe de o parte, în raport cu noile oportunităţi de pe piaţa globală, în care asigurarea unei mai bune protecţii a consumatorilor şi a mediului înconjurător sunt principii de bază, iar pe de altă parte, ţinând cont de realităţile existente privind potenţialul material, financiar şi uman la nivelul ramurii, al mediului rural, respectiv al economiei naţionale.

Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României, în faza pre-aderării, trebuie raportată la evoluţia viitoare, prognozată, a politicii agricole a Uniunii Europene din care ţara noastră va face parte. Direcţia în care Politica Agricolă Comună (PAC) va tinde, depinde de trei factori majori: (1) restricţiile bugetare comunitare, mai ales în contextul lărgirii UE cu ţările din centrul şi estul Europei; (2) presiunea crescândă a protecţiei mediului şi a consumatorilor asupra politicii agricole; (3) negocierile viitoare din cadrul OMC (WTO) privind liberalizarea comerţului mondial cu produse agroalimentare.

Schimbările principale care au avut loc în deceniul 90 în PAC au vizat: • creşterea competitivităţii produselor agroalimentare, prin alinierea succesivă a preţurilor interne la cele

mondiale, înlocuind măsura susţinerii preţurilor cu măsuri de compensare directă a veniturilor la producătorii agricoli pentru pierderi în urma micşorării preţurilor comunitare;

• extinderea ponderii cheltuielilor structurale, pentru dezvoltarea rurală de ansamblu şi reducerea relativă a ponderii pentru susţinerea pieţelor agricole.

Orientarea ţărilor din CEE în faza pre-aderării în direcţiile creşterii competitivităţii produselor agricole, precum şi pentru orientarea spre dezvoltare rurală complexă, în loc de a se concentra doar asupra agriculturii, poate fi observată şi din reglementările SAPARD (1268/1999 EC), program de sprijinire pentru agricultură şi dezvoltare rurală durabilă a ţărilor în faza de preaderare.

Al doilea element de bază în fundamentarea strategiei de dezvoltare a agriculturii şi a mediului rural din România trebuie să constituie cunoaşterea situaţiei reale a ramurii, precum şi a posibilităţilor efective ale economiei naţionale pentru susţinerea dezvoltării ramurii.

În condiţiile României în formularea politicii agricole trebuie să se ţină cont de existenţa în număr preponderent a gospodăriilor ţărăneşti. Tranziţia acestora la forma de fermă familială este un proces lung, chiar dacă toate măsurile intervenţiilor de stat converg în direcţia respectivă. În aceste condiţii nu se poate concentra efortul public doar pe ferme comerciale strâns legate de piaţă, ci trebuie orientate şi gospodăriile ţărăneşti spre o mai completă antrenare în mecanismele pieţei. Ideea decuplării criteriilor economice de cele sociale ar fi de dorit, dar în faza actuală de dezvoltare a economiei naţionale şi la ponderea ridicată a gospodăriilor ţărăneşti acest considerent ar fi greu de realizat. Măsurile orientate spre dezvoltarea rurală în mod complex, şi nu numai spre agricultură, nu micşorează, ci chiar măreşte responsabilitatea decidenţilor de politici agricole.

153

8.4.2. Abordarea globală a dezvoltării rurale Experienţa Uniunii Europene a dovedit, că subvenţionarea agriculturii, oricât de ridicată să fie ea, nu poate rezolva

problemele complexe ale spaţiilor rurale. A devenit necesară abordarea teritorială cuprinzătoare a ansamblului de aspecte legate de mediul rural.

Dezvoltarea rurală cuprinde toate acţiunile îndreptate spre îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei care trăieşte în spaţiul rural, spre păstrarea peisajului natural şi cultural şi care asigură dezvoltarea durabilă a spaţiilor rurale.

Uniunea Europeană a iniţiat în 1999, pentru dezvoltarea agriculturii şi a mediului rural din ţările în faza de preaderare, programul numit SAPARD.

Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR) – denumit Planul SAPARD – are ca obiectiv general crearea condiţiilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Asistenţa financiară acordată de Comunitate este menită să faciliteze implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolă Comună (PAC) şi politicile asociate, precum şi rezolvarea problemelor specifice pentru adaptarea durabilă a sectorului agricol şi a spaţiilor rurale din România.

Problema actuală legată de SAPARD este, în ce măsură suntem pregătiţi să ne acomodăm la sistemul de reglare UE, la preluarea modelelor sale de dezvoltare şi la folosirea eficientă a resurselor financiare oferite. Nu putem face abstracţie de faptul că reglementarea nouă din UE este un element străin în sistemul politic, juridic şi în mentalitatea oamenilor din România.

În ce măsură dezvoltarea rurală va fi reuşită în România în perioada următoare, depinde de factori interni şi externi. Dintre elementele de incertitudine amintim câteva:

� Ce schimbări survin în UE în privinţa dezvoltării rurale, se va întări poziţia acesteia faţă de subvenţiile pe pieţele agricole?

� Ce fel de strategie de dezvoltare rurală va aplica România, respectiv ce fel de rezultate va obţine în această privinţă în cursul tratativelor de aderare?

� În ce măsură va fi capabilă ţara să-şi mobilizeze resursele în perioada de pregătire? etc. Dezvoltarea relaţiilor economico-sociale ale spaţiilor rurale rămase în urmă, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă

ale locuitorilor din mediul rural românesc este o sarcină care depinde de mulţi factori interdependenţi: • Spre deosebire de ţările membre ale UE creşterea producţiei agricole în unele ramuri, asigurarea aprovizionării

cu alimente în România este încă o problemă actuală, deci modernizarea structurilor agricole o să aibă prioritate în programele de dezvoltare rurală.

• Problema dezvoltării meşteşugăritului şi a întreprinderilor mici de servicii este la ordinea zilei, dar condiţia rezolvării ei este dezvoltarea infrastructurii şi a resurselor umane şi mai ales creşterii puterii de cumpărare a populaţiei.

• Reuşita dezvoltării rurale este strîns legată şi de dezvoltarea comunităţilor rurale. Aceste comunităţi au fost dezorganizate de munca „colectivă” timp de aproape jumătate de secol, precum şi de reglementările funciare din ultimul deceniu.

• Judecând problema din punctul de vedere al echităţii, putem fi siguri că cei care câştigă nu vor fi comunele cele mai rămase în urmă. Reorganizarea structurii instituţionale, a mecanismelor decizionale şi a sistemului de finanţare nu este încă o garanţie că acele spaţii care au mai mare nevoie vor obţine ajutorul mai substanţial. Chiar dacă se realizează descentralizarea sistemului decizional, ceea ce poate facilita formarea parteneriatului, principalii beneficiari ai programului, vor fi comunităţile mai tari, mai dezvoltate, mai puternice.

• SAPARD serveşte în primul rând interesele marilor întreprinzători agricoli, dar şi a populaţiei din acele spaţii rurale în care vor fi investiţii infrastructurale. Interesele lobby-urilor economice şi politice pot influenţa în mare măsură, cine vor fi principalii beneficiari.

Dilemele, care apar în contextul aplicării Planului SAPARD, sunt multiple, astfel, de exemplu: � Planul SAPARD a fost conceput la nivel central, după principii venite de sus în jos, ceea ce constituie un

element de incertitudine în realizarea planului. Vom avea, într-adevăr destule proiecte bine elaborate, viabile? Va fi oare funcţional sistemul instituţional strict reglementat şi controlat?

� Din punctul de vedere al ocupării forţei de muncă din spaţiul rural, va fi oare benefică, cel puţin pe termen scurt, orientarea structurii agricole spre exploataţii mai mari, investiţiile pentru mecanizare, formarea unor mecanisme moderne de piaţă? etc.

Programul SAPARD nu rezolvă marile probleme ale spaţiului rural din România, dar are unele avantaje incontestabile:

acest ajutor Comunitar nerambursabil, are destinaţie directă pentru dezvoltarea agriculturii şi a spaţiului rural; suma de cca 153 milioane de Euro anual, respectiv 1,07 miliarde de Euro pe perioada 2000–2006, oferită ca şi

„cadou” va mobiliza alte sume, aproape de aceeaşi ordine de mărime, din surse private şi publice din România; ne „obligă” la crearea instituţiilor şi la învăţarea metodologiei de a elabora proiecte, deci ne pregăteşte pentru

aderarea la UE, la folosirea Fondurilor Structurale.

154

GLOSAR • ACORDUL GENERAL PENTRU TARIFE ŞI COMERŢ (General Agreement on Tariffs and Trade -GATT): tratat

multilateral interguvernamental prin care ţările membre se obligă să respecte principiile tratamentului egal, reducerea treptată a tarifelor vamale şi eliminarea restricţiilor cantitative la importuri. În cadrul Rundei Uruguay, a fost semnat Acordul privind înfiinţarea Organizaţiei Mondiale de Comerţ (OMC) (World Trade Organization -WTO), care, din 1 ianuarie 1995, şi-a început activitatea ca o organizaţie independentă, cu sediul la Geneva.

• ACORD DE LIBER SCHIMB AL ŢĂRILOR DIN CENTRUL EUROPEI (CENTRAL EUROPEAN FREE TRADE AGREEMENT-CEFTA): acord semnat iniţial de ţările Visegrad ( Polonia, Republica Cehă, Republica Slovacă, Ungaria) la data de 21 decembrie 1992 şi intrat în vigoare din 1 martie 1993. S-au alăturat Slovenia (1996), România (1997) şi şi-au anunţat intenţiile de aderare Bulgaria şi Lituania. Se crează treptat zonă de liber schimb pentru produsele industriale şi se reduc barierele comerciale pentru produse agroalimentare.

• ACQUIS (PATRIMONIUL) COMUNITAR (ACQUIS COMMUNAUTAIRE): totalitatea acelor drepturi şi obligaţii comunitare care aduce laolaltă statele membre ale UE. Se referă în special la piaţa unică, la libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a capitalului şi a serviciilor. Cuprinde politicile comune pentru agricultură, comerţ, concurenţă, transport şi altele. Prevede măsuri de sprijinire a zonelor şi a grupelor de populaţie defavorizate.

• ACRU (ACRE): 1 acru = 0,40469 ha. • ACTIVE (ASSETS): totalitatea bunurilor mobile şi imobile, a creanţelor şi disponibilităţilor băneşti, goodwill etc.,

înscrise în bilanţul contabil, pe care le posedă o întreprindere. • ACTIVE CIRCULANTE (CURRENT ASSETS): parte a patrimoniului unei întreprinderi, care se consumă într-o

perioadă relativ scurtă; cuprinde stocurile de produse finite, cele neterminate şi stocurile de materii şi materiale, creanţele, titlurile de plasament şi disponibilităţile băneşti.

• ACTIVE NETE (EQUITY): avuţia netă a firmei, adică valoarea netă a activelor, după reducerea datoriilor; capital propriu.

• ADMINISTRAŢIA (AGENŢIA) DE CREDITARE PE PRODUS (COMMODITY CREDIT CORPORATION – CCC): instituţie a Departamentului Agricol al Statelor Unite (USDA) înfiinţată în 1933, cu scopul stabilizării, susţinerii veniturilor fermierilor şi a preţurilor, prin creditări, cumpărări intervenţioniste, plăţi şi alte operaţii. Toate tranzacţiile financiare ale politicii agricole a SUA se realizează prin intermediul CCC.

• AFACERE (BUSINESS): activitate comercială, industrială, agricolă, financiară etc. cu scopul obţinerii profitului. • AGENDA 2000 PENTRU O EUROPĂ MAI PUTERNICĂ ŞI MAI VASTĂ (AGENDA 2000. FOR A

STRONGER AND WIDER UNION): propuneri formulate şi adoptate de Comisia Europeană în iulie 1997 pentru reforma politicilor comune, astfel şi a Politicii Agricole Comune. Tratează acele probleme cu care se confruntă UE la începutul secolului 21.

• AGRICULTURĂ DE SUBZISTENŢĂ (SUBSISTENCE AGRICULTURE): activitate agricolă unde output-ul este consumat în mare parte în interiorul familiei, deci nu este destinat cu prioritate comercializării.

• AGRICULTURA DURABILĂ (SUSTAINABLE AGRICULTURE): producţia agricolă economic viabilă, care nu degradează mediul înconjurător fizic (sol, apă, plante, animale) şi social (nivelul de trai) pe termen lung.

• ALOCARE EFICIENTĂ A RESURSELOR (EFFICIENT ALLOCATION OF RESOURCES): o astfel de alocare a resurselor limitate ale economiei, între producerea diferitelor produse şi servicii, care maximizează satisfacerea trebuinţelor. Criteriul alocării eficiente a resurselor este egalitatea costului marginal cu preţul produselor, respectiv al serviciilor.

• ALTE SUBVENŢII (OTHER SUPPORT): valoarea transferurilor incluse în calcularea PSE. Cuprinde subvenţiile de input-uri, concesii de dobânzi, transferuri guvernamentale pentru cercetări agricole, pentru servicii de consultanţă, concesii de impozite etc.

• ANALIZĂ COST-PROFIT (COST-BENEFIT ANALYSIS): metodă de analiză a rentabilităţii economice în funcţie de ponderea diferitelor categorii de cheltuieli.

• ANTREPRENOR (ENTREPRENEUR): individul care introduce schimbări în combinarea resurselor de producţie, în organizare şi conducere, cu scopul însuşirii profitului.

• AVUŢIE (WEALTH): stocul de resurse (materiale şi umane) ale unei ţări utilizat pentru producerea bunurilor şi serviciilor. Tot ce are valoare de piaţă şi poate fi schimbat pe bani sau pe mărfuri reprezintă avuţie. Caracteristica principală a avuţiei este aceea că produce venituri.

• BALANŢĂ COMERCIALĂ (BALANCE OF TRADE): diferenţa dintre încasările din exportul de mărfuri şi plăţile efectuate de o ţară pentru importul de mărfuri.

• BANCĂ IPOTECARĂ (MORTGAGE BANK): banca care acordă împrumuturi condiţionate de garanţii imobiliare, terenuri etc.

155

• BILANŢ (BALANCE SHEET): documentul contabil de sinteză prin care se prezintă patrimoniul întreprinderii la un moment dat, exprimat valoric, defalcat în active-resurse şi pasive-surse, inclusiv rezultatul realizat la încheierea exerciţiului financiar.

• BUNĂSTARE (WELFARE): se referă la nivelul de satisfacţie (utilitate), la ceea ce o persoană sau un grup de persoane simt în urma consumului de bunuri şi servicii.

• BUNURI (GOODS): produse sau servicii cu ajutorul cărora se acoperă trebuinţe umane. • BUNURI COMPLEMENTARE (COMPLEMENTARY GOODS): bunuri şi servicii între care există relaţie inversă

între evoluţia preţului unuia şi cererea pentru celălalt; când preţul unuia se reduce (creşte), cererea pentru celălalt creşte (descreşte).

• BUNURI PUBLICE (PUBLIC GOODS): produse şi servicii asigurate de guvern la care nu se aplică principiul de excludere.

• CAP (COMMON AGRICULTURAL POLICY): politica agricolă a Uniunii Europene. • CAPACITATE ANTREPRENORIALĂ (ENTREPRENEURIAL ABILITY): resursa umană, care combină

celelalte resurse de producţie (pământ, forţa de muncă, capital), în vederea producerii unor produse, luând decizii, făcând inovaţii, suportând riscurile activităţii de producţie.

• CAPITAL (CAPITAL): acele bunuri produse, care nu sunt destinate consumului curent, ci asigură realizarea bunurilor de consum şi de capital în viitor.

• CAPITAL FIX (FIXED CAPITAL): capitalul sub formă de clădiri, maşini, utilaje etc., care are o durată de utilizare de peste un an şi al cărui preţ este recuperat treptat, prin amortizare.

• CAPITAL PROPRIU (EQUITY CAPITAL): totalitatea mijloacelor investite într-o întreprindere, care aparţin proprietarului acesteia.

• CAPITAL SOCIAL (CAPITAL STOCK; SHARE CAPITAL): totalitatea aportului în bani şi în natură al proprietarilor sau asociaţilor, pus la dispoziţia firmei şi trecut în pasivul bilanţului.

• CAPITAL UMAN (HUMAN CAPITAL): ansamblul aptitudinilor, cunoştinţelor acumulate prin pregătire şi activităţi practice, starea de sănătate, gradul de mobilitate profesională şi geografică a forţei de muncă.

• CAPITALISM (CAPITALISM): sistem economic în care cea mai mare parte a resurselor de producţie sunt în proprietate şi sub management privat.

• CAPITALISM MIXT (MIXED CAPITALISM): sistem economic în care alocarea resurselor se realizează pe bază de decizii guvernamentale şi private.

• CARTE VERZI (GREEN PAPER): publicat pentru a lansa un proces de consultare la nivel european (de ex. cartea verde a comerţului, – a dezvoltării rurale etc.)

• CERERE ELASTICĂ (ELASTIC DEMAND): când variaţia procentuală a cererii solvabile este mai mare decât variaţia procentuală a preţului. Cererea este perfect elastică când curba de cerere este orizontală, iar coeficientul de elasticitate este infinit.

• CERERE INDIVIDUALĂ (INDIVIDUAL DEMAND): cantitatea dintr-un produs pe care o doreşte şi o poate cumpăra un individ într-o perioadă dată.

• CERERE INELASTICĂ (INELASTIC DEMAND): când creşterea procentuală a cantităţii cerute este mai mică decât variaţia procentuală a preţului. Se vorbeşte de cerere perfect inelastică când cererea este aceeaşi la orice preţ, adică curba de cerere este verticală şi coeficientul de elasticitate este zero.

• CURBĂ DE CERERE (DEMAND CURVE): arată relaţia între cantitatea de cerere şi preţul unui produs. • CURBĂ DE OFERTĂ (SUPPLY CURVE): arată relaţia între preţul şi cantitatea de produs pe care producătorii vor

şi o pot vinde la acel preţ. • CERERE DE PIAŢĂ (MARKET DEMAND): agregarea cererilor de consumatori individuali pe o piaţă. • COEFICIENT DE ELASTICITATE (ELASTICITY COEFFICIENT): număr rezultat prin compararea creşterii

relative, procentuale a unei variabile cu creşterea procentuală a alteia. În particular, se calculează variaţia procentuală a cererii sau a ofertei în raport cu variaţia procentuală a preţului produsului respectiv, sau al unui alt produs, sau în raport cu venitul.

• COEFICIENT DE ASISTENŢĂ NOMINALĂ (NOMINAL ASSISTANCE COEFFICIENT – NAC): preţ la graniţă plus PSE unitar raportat la preţul la graniţă (la producător), respectiv raportul între preţul la graniţă plus CSE unitar şi preţul la graniţă (la consumatori).

• COMERŢ LIBER (FREE TRADE): lipsa unor bariere artificiale impuse de guvern în calea comerţului între indivizi şi firme din diferite state.

• COMPETITIVITATE (COMPETITIVENESS): capacitatea unui agent economic de a face faţă concurenţei pe baza nivelului preţului, a calităţii produselor, precum şi a serviciilor post-vânzare, prin adaptări la schimbările de pe piaţă şi în dezvoltarea tehnică.

156

• COMUNISM (COMMUNISM): sistem economic bazat pe proprietatea publică asupra principalelor resurse de producţie, se caracterizează prin planificarea centralizată a alocării resurselor şi fixarea de către guvern a nivelului preţurilor şi producţiei.

• CONCURENŢĂ DE MONOPOL (MONOPOLISTIC COMPETITION): pe piaţă există firme care pot influenţa individual preţul diferitelor produse.

• CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ (IMPERFECT COMPETITION): toate structurile de piaţă aflate în afara concurenţei perfecte. La vânzători se includ monopolurile, oligopolurile şi concurenţa monopolistică; la cumpărători se includ monopsoniile, oligopsoniile şi competiţia monopsonistică.

• CONCURENŢĂ PERFECTĂ (PERFECT COMPETITION): o structură de piaţă teoretică cu un număr mare de vânzători şi cumpărători fără puteri individuale de a influenţa preţul de piaţă.

• CONTROLUL OFERTEI (SUPPLY CONTROL): măsuri destinate influenţării nivelului producţiei, fie prin restricţii directe (de ex. cota de lapte), fie prin limitarea utilizării resurselor de producţie (de ex. set-aside).

• CONSUM (CONSUMPTION): cheltuielile totale ale gospodăriilor pentru bunuri şi servicii, în scopul satisfacerii trebuinţelor în perioada curentă. În cazul în care bunurile şi serviciile sunt destinate utilizării în procesul de producţie, se vorbeşte despre consum intermediar.

• CONT DE REZULTATE (PROFIT AND LOSS ACCOUNT): document contabil care cuprinde: cifra de afaceri, cheltuielile de producţie şi rezultatul exerciţiului financiar.

• COST ALTERNATIV (OPPORTUNITY COST): reprezintă valoarea la care trebuie să se renunţe când se decide asupra unei anumite variante de acţiune. Este costul implicit al utilizării resursei pentru realizarea unui produs egal cu plata ce s-ar fi obţinut dacă resursa s-ar fi folosit la realizarea unui alt produs. De exemplu, costul alternativ al forţei de muncă ar fi salariul la care s-a renunţat la un alt loc de muncă; costul alternativ al capitalului investit într-o afacere este randamentul capitalului ce s-ar fi obţinut dacă se folosea capitalul altundeva, de exemplu ca depuneri la bancă etc. Este o noţiune economică de bază, care se aplică în analiza economică a realizării unui proiect, cost care nu figurează însă în evidenţa contabilă.

• COST, ASIGURARE, FRAHT (COST, INSURANCE, FREIGHT − CIF): în preţul produsului se includ toate cheltuielile de transport şi de asigurare, ocazionate de încărcarea mărfii la bordul navei şi de transportul ei până la destinaţie. În general, valoarea importului se exprimă in CIF.

• COST FIX MEDIU (AVERAGE FIXED COST − AFC): costul fix ce revine, în medie, pe o unitate de output. • COST MARGINAL (MARGINAL COST − MC): variaţia costului total în urma variaţiei cu o unitate a nivelului de

output. • COST TOTAL (TOTAL COSTS − TC): suma costurilor fixe şi variabile. • COST TOTAL MEDIU (AVERAGE TOTAL COST − ATC): costul total ce revine, în medie, pe o unitate de

output. • COST VARIABIL MEDIU (AVERAGE VARIABLE COST − AVC): costul variabil ce revine, în medie, pe o

unitate de output. • COSTURI FIXE (FIXED COSTS − FC): costuri care nu variază în raport cu un anumit interval de variaţie a

nivelului de output. • COSTURI VARIABILE (VARIABLE COSTS − VC): costuri care variază în raport cu nivelul de output. • CREDIT IPOTECAR (COLLATERAL LOAN): formă de credit care constă în împrumut garantat printr-un gaj

(mărfuri) sau printr-o ipotecă asupra patrimoniului celui care ridică creditul. • CREŞTERE ECONOMICĂ (ECONOMIC GROWTH): creşterea capacităţii productive a ţării, exprimată prin

creşterea produsului intern brut real în cursul unui an; creşterea posibilităţilor de producţie în urma creşterii ofertei de resurse sau a dezvoltării tehnologiei; creşterea reală a Produsului Intern Brut sau a output-ului real pe locuitor.

• CURBĂ DE INDIFERENŢĂ (INDIFFERENCE CURVE): curba care uneşte acele combinaţii din cantităţile a două produse, care generează aceeaşi utilitate pentru consumator.

• CURS VALUTAR (RATE OF EXCHANGE): preţul unei valute externe, exprimat în valută naţională. • CUTIA ALBASTRĂ (BLUE BOX): cuprinde acele forme de subvenţii care se acordă simultan cu programe de

limitare a producţiei. În această cutie se includ, de exemplu, plăţile de compensaţii acordate fermierilor din Uniunea Europeană. Se consideră că nu are efect de cointeresare pentru creşterea producţiei şi nu distorsionează comerţul mondial. Acordul Rundei Uruguay nu a prevăzut obligativităţi de reducere pentru această formă de suport.

• CUTIA GALBENĂ (AMBER sau YELLOW BOX): cuprinde acele forme de suport care influenţează producţia şi au efect de distorsionare asupra comerţului mondial. Acordul Rundei Uruguay a prevăzut reducerea acestor forme de suport în măsură şi ritm stabilit. Se deosebesc două grupe de suport: cele legate direct de produse şi cele care sunt indirecte (subvenţii pe hectar sau număr de animale, suport pentru: finanţare agricolă, cumpărări de utilaje, investiţii în vederea procesării produselor agricole, plantaţii, producţie de seminţe etc.).

157

• CUTIA VERDE (GREEN BOX): cuprinde acele forme de subvenţionări care nu sunt supuse obligativităţii de reducere în Acordul Rundei Uruguay. Categoriile WTO, care aparţin cutiei verzi sunt: cercetare, inspecţie sanitară, servicii de instruire, consultanţă, servicii de marketing, protecţia mediului, suport în caz de calamităţi, ajutor alimentar intern, ajustări structurale, programe regionale etc. Criteriul acceptării este ca subvenţia să nu se lege de preţ, de producţie şi să nu necesite redistribuirea directă de venit de la consumatori.

• DEFLATOR PIB (GDP DEFLATOR): indicele preţurilor tuturor produselor şi serviciilor, cu care se ajustează PIB-ul nominal pentru obţinerea valorii reale a PIB-ului.

• DEFLAŢIE (DEFLATION): scăderea preţurilor bunurilor de consum. • DEZECHILIBRUL PIEŢEI (MARKET DISEQUILIBRIUM): apare când preţul şi cantitatea unui produs nu

satisfac aşteptările, fie ale consumatorilor, fie ale producătorilor. • DEZVOLTARE DURABILĂ (SUSTAINABLE DEVELOPMENT): modalitate a creşterii economice şi de

dezvoltare care nu afectează negativ potenţialul de creştere în viitor. • DEZVOLTARE ECONOMICĂ (ECONOMIC DEVELOPMENT): proces în care are loc creşterea producţiei reale

pe locuitor şi, totodată, au loc schimbări structurale majore, cum ar fi dezvoltarea infrastructurii şi realocarea resurselor de la sectorul agricol la cel industrial şi de servicii.

• DEZVOLTARE RURALĂ (RURAL DEVELOPMENT): are ca obiective de bază modernizarea fermelor, sprijinirea fermierilor tineri, promovarea infrastructurilor pentru turism şi alte activităţi non-agricole locale, dezvoltarea reţelei de comunicaţii, aprovizionarea cu apă şi energie electrică, stoparea depopulării zonelor rurale prin ajutoare pentru mici meseriaşi şi întreprinzători etc.

• DUMPING (DUMPING): vânzarea produselor într-o ţară străină sub valoarea costului. • ECHILIBRUL PIEŢEI (MARKET EQUILIBRIUM): se realizează când preţul şi cantitatea unui produs satisfac

aşteptările, atât ale consumatorilor, cât şi ale producătorilor; în acest caz, cantităţile de cerere şi ofertă coincid. • ECHITATE (EQUITY): se referă la echitatea de abordare a indivizilor sau grupurilor în societate. • ECHIVALENTUL DE SUBSIDII PENTRU PRODUCĂTOR; SUPORTUL ESTIMAT PENTRU PRODUCĂTOR

(PRODUCER SUBSIDY EQUIVALENT; PRODUCER SUPPORT ESTIMATE – PSE): un indicator pentru măsurarea transferurilor monetare, valorice către agricultură, conform politicii agricole dintr-un an. Include transferurile la producătorii agricoli de către consumatori (prin suport de preţ de piaţă) şi de către contribuabili (prin cheltuieli bugetare). Se poate exprima valoric, total sau raportat pe unitate de produs sau în procente.

• ECHIVALENTUL DE SUBSIDII PENTRU CONSUMATOR; SUPORTUL ESTIMAT PENTRU CONSUMATOR (CONSUMER SUBSIDY EQUIVALENT; CONSUMER SUPPORT ESTIMATE – CSE): un indicator pentru măsurarea transferurilor monetare, valorice către consumatori, conform politicii agricole dintr-un an. Se poate exprima valoric total, raportat pe unitate de produs sau în procente.

• ECONOMIE (ECONOMICS): ştiinţă socială care se ocupă cu alocarea resurselor limitat disponibile, în vederea satisfacerii maxime a trebuinţelor nelimitate ale societăţii, în prezent şi pe viitor.

• ECONOMIE DE BUNĂSTARE (WELFARE ECONOMICS): studiul impactului unui mod de alocare a resurselor asupra bunăstării societăţii. Are caracter normativ, se bazează pe judecăţi de valori.

• ECONOMIE DE COMANDĂ (COMMAND ECONOMY): sistem economic în care majoritatea resurselor de producţie sunt în proprietate publică şi alocarea acestora se face de către autorităţile de stat prin planificare centralizată.

• ECONOMIE DE DIMENSIUNE (ECONOMIES OF SCALE): reducerea costului mediu pe orizont lung în urma creşterii dimensiunii producţiei sau a mărimii output-ului.

• ECONOMIE DE PIAŢĂ (MARKET ECONOMY): economie în care resursele sunt alocate prin mecanismul preţurilor.

• ECONOMIE DESCHISĂ (OPEN ECONOMY): economie în care are loc exportul şi importul produselor. • ECONOMIE ÎNCHISĂ (CLOSED ECONOMY): economie fără export şi import de produse şi servicii. • ECONOMIE NORMATIVĂ (NORMATIVE ECONOMICS): se referă la afirmaţii care se bazează pe judecăţi şi

pe opinii. Exprimă formulări şi prescripţii asupra a ceea ce ar trebui să fie, formulează obiective şi propune instrumente de politică economică.

• ECONOMIE POZITIVĂ (POSITIVE ECONOMICS): se referă la afirmaţii de tipul: ce este, ce a fost sau ce va fi, care pot fi testate prin referinţe empirice. Pe baza analizei faptelor şi datelor, se formulează afirmaţii generale despre comportamentul economic.

• ECONOMIE TRADIŢIONALĂ (TRADITIONAL ECONOMY): sistem economic în care tradiţiile, obiceiurile determină utilizarea resurselor limitat disponibile.

• ECONOMII (SAVINGS): partea veniturilor disponibile care nu este cheltuită în perioada curentă. • EFICIENŢĂ ECONOMICĂ (ECONOMIC EFFICIENCY): relaţie dintre input-urile de resurse limitat disponibile

şi output-ul rezultat de bunuri şi servicii; producerea valorii maxime de bunuri şi servicii cu resursele disponibile

158

ale naţiunii. La nivelul firmei, atingerea producţiei maxime cu resursele existente sau atingerea unui nivel prestabilit al producţiei cu cost minim.

• EFICIENŢĂ PARETO (PARETO EFFICIENCY): situaţie în care nu se poate face ceva mai bine fără a face altceva mai rău.

• EFICIENŢĂ TEHNOLOGICĂ (TEHNOLOGICAL EFFICIENCY): o metodă de producţie este tehnologic eficientă dacă, la un nivel dat al input-urilor, este imposibil de a obţine un nivel superior de output cu tehnologia respectivă.

• ELASTICITATEA DE PREŢ A CERERII (PRICE ELASTICITY OF DEMAND): măsura modificării relative a cantităţii de cerere în urma schimbării preţului cu un procent.

• EXTRA PROFIT (ABOVE-NORMAL PROFIT): profitul în exces faţă de cel normal. • FACTORI DE PRODUCŢIE (FACTORS OF PRODUCTION): resurse economice care sunt utilizate pentru

producerea unor bunuri şi servicii. Sunt resurse naturale, capital şi capital uman. Principalele resurse sunt pământul, forţa de muncă, capitalul şi întreprinzătorul.

• FERMĂ (FARM): în sens general, este unitatea în care se realizează producţia agricolă. Criteriile definirii variază de la ţară la ţară; astfel, în SUA, din 1978, sunt numite ferme acele unităţi cu profil agricol în care se realizează cel puţin 1.000 USD venit brut pe an din valorificarea produselor realizate în fermă.

• FEZABILITATE (FEASIBILITY): posibilitatea de a realiza un proiect de investiţii (o afacere) rentabil(ă), prin compararea tuturor cheltuielilor cu veniturile viitoare.

• FIRMĂ DIN SECTORUL DE STAT (PUBLIC SECTOR FIRM, PUBLIC CORPORATION): o firmă care este în proprietatea şi sub controlul statului.

• FIRMĂ MULTINAŢIONALĂ (MULTINATIONAL COMPANY): organizaţie de afaceri ale cărei activităţi de producţie sunt localizate în mai multe ţări.

• FmHA − FARMERS HOME ADMINISTRATION: agenţie a USDA care asigură credite pentru fermieri şi altor locuitori rurali din SUA care nu pot obţine credite din alte surse. Agenţia oferă garanţii pentru credite de la bănci comerciale pentru fermieri şi pentru comunităţi rurale.

• FONDURILE STRUCTURALE ALE UE (STRUCTURAL FUNDS IN EU): fondurile destinate pentru ajustări structurale pe sectoare şi/sau regiuni ale UE. Aceste fonduri sunt: Fondul de Dezvoltare Regională Europeană (European Regional Development Fund – ERDF), Fondul Social European (European Social Fund – ESF), Secţia de Orientare din FEOGA, Instrumentul Financiar de Orientare pentru Pescuit ( Financial Instrument for Fisheries Guidance – FIFG). Asistenţa se concentrează pe obiective prioritare. Autorităţile din ţările membre ale UE propun şi implementează programe.

• FORŢĂ DE MUNCĂ (LABOUR): totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale umane utilizate în producţie. • FOND DE GARANTARE ŞI ORIENTARE A AGRICULTURII EUROPENE (EUROPEAN AGRICULTURAL

GUIDANCE AND GUARANTEE FUND-FEOGA (în franceză)): fondul bugetar al Uniunii Europene pentru finanţarea Politicii Agricole Comune şi parţial al programelor structurale. Reprezintă cel mai mare capitol al Bugetului Comunităţii (de ex. în 1995 aproximativ 48%). Secţiunea de Garantare (circa 90% din FEOGA) finanţează cheltuielile Comunităţii în cadrul politicii de preţuri sau de piaţă, incluzând şi plăţile compensatorii ale reformei PAC şi măsurile care le însoţesc. Secţiunea de Orientare finanţează politicile structurale, cum sunt modernizarea exploataţiilor, plasarea şi instalarea tinerilor fermieri, asistenţă pentru diversificare etc., precum şi acţiunile de dezvoltare rurală pe baza co-finanţării.

• FRANCO LA BORD (FREE ON BOARD − FOB): preţul produsului cuprinde costul producţiei fără cheltuielile de transport până la consumator. În general, valoarea exportului se exprimă în FOB; clauză a contractului de export, conform căreia vânzătorul plăteşte cheltuielile de transport şi asigurare ale mărfii numai până la locul de îmbarcare.

• FUNCŢIE DE PRODUCŢIE (PRODUCTION FUNCTION): relaţia care descrie dependenţa producţiei (output) de factorii de producţie (input-uri).

• GATT−GENERAL AGREEMENT ON TARIFFS AND TRADE: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. • GOSPODĂRIE (HOUSEHOLD): unitate economică, de una sau mai multe persoane, care dispune de resurse de

producţie; ceea ce vinde pentru întreprinderi sau altor gospodării; şi cumpără bunuri şi servicii pentru consum final de la întreprinderi, de la alte gospodării şi de la guvern.

• GRUPURI NECOMPETITIVE (NON COMPETITING GROUPS): categorii distincte de lucrători care nu pot intra în mod efectiv în competiţie între ele pentru locuri de muncă necesitând anumite pregătiri şi abilităţi.

• IMOBILITATE GEOGRAFICĂ (GEOGRAPHICAL IMMOBILITY): dificultate a lucrătorilor de a se muta dintr-o zonă în alta.

• IMOBILITATE OCUPAŢIONALĂ (OCCUPATIONAL IMMOBILITY): dificultate a lucrătorilor de a se muta de la o ocupaţie la alta.

• INDICE AL PREŢULUI (PRICE INDEX): raportul dintre mărimea preţului din perioada curentă şi mărimea preţului din perioada de bază.

159

• INDICELE PREŢURILOR DE CONSUM (RETAIL PRICE INDEX): indice care măsoară modificarea preţului mediu al unui coş de bunuri şi servicii destinate consumului gospodăriilor (coeficienţii de ponderare: mărfuri alimentare 0,4705; mărfuri nealimentare 0,4091; servicii 0,1204).

• INFLAŢIE (INFLATION): dezechilibru de ansamblu al economiei, perceput prin creşterea generală a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.

• INFLAŢIE DE CERERE (DEMAND PULL INFLATION): inflaţie cauzată de excesul de cereri agregate, când economia este închisă sau la o utilizare completă a forţei de muncă.

• INFLAŢIE DE COST (COST PUSH INFLATION): inflaţia cauzată de creşterea costurilor de producţie. • INFRASTRUCTURĂ (INFRASTRUCTURE): acele elemente structurale ale economiei care facilitează fluxul

bunurilor şi serviciilor între vânzători şi cumpărători (drumuri, căi ferate, poduri, aeroporturi, sistem de telecomunicaţii etc.). Sistemul de canalizare, de prelucrare a gunoaielor, sistemul energetic, clădirile, învăţământul, cercetarea, sistemul financiar etc. sunt, de asemenea, bunuri de infrastructură. Aceste elemente sunt costisitoare, astfel că, de regulă, sunt în gestiunea statului sau a administraţiei locale şi constituie premise pentru dezvoltarea economiei naţionale.

• INFRASTRUCTURĂ INSTITUŢIONALĂ (INSTITUTIONAL INFRA-STRUCTURE): se compune din sistemul drepturilor de proprietate, sistemul juridic, reglementările pieţei, standardele de produse şi alte elemente care fac posibilă funcţionarea sistemului economic.

• INPUT: mijloace de producţie utilizate în producerea unor produse şi servicii: seminţe, îngrăşăminte chimice, furaje, maşini, utilaje, combustibil, pământ, forţă de muncă etc.

• INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE (INSTITUTIONS OF EU): Comisia Europeană este organul comunitar de execuţie, pregăteşte propuneri, iniţiază noi reglementări, reprezintă interesele comunitare, asigură, respectarea tratatelor comunitare. Comisia se compune din 20 de comisari europeni, numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, pe timp de patru ani şi este condus de un preşedinte, ales pe doi ani. Consiliul ministerial este organul decizional al Uniunii, alcătuit din miniştrii de externe ai ţărilor membre sau din miniştri de resort, în funcţie de natura problemei în cauză. În cadrul Consiliul ministerial sunt reprezentate şi apărate interesele naţionale ale statelor membre şi se realizează armonizarea acestor interese cu cele comunitare. Răspunde în faţa parlamentelor naţionale, nu în faţa organismelor comunitare. Parlamentul European, constituit din 626 deputaţi aleşi, are atribuţii consultative, exprimă opinie referitor la măsuri legislative, aprobă bugetul Uniunii şi are dreptul de control. Aprobarea Parlamentului este necesară în cazul tratatelor şi pentru extinderea Comunităţii. Curtea de conturi supraveghează folosirea bugetului. Curtea de justiţie impune respectarea legislaţiei comunitare. Comitetul Economic şi Social al UE şi Comitetul Regiunilor UE au rol de îndrumare, de pregătire a opţiunilor.

• INSTRUMENTELE LEGISLATIVE ALE UE ( LEGAL INSTRUMENTS IN EU): Regulamentele reprezintă forma legislativă cea mai puternică, având aplicabilitate generală. Directiva este instrumentul legal prin care Consiliul sau Comisia solicită statele membre să amendeze sau să adopte legislaţia naţională până la un termen limită, conform obiectivelor din directivă. Deciziile sunt referitoare la cazuri specifice şi se adresează unor state, firme sau indivizi, cu efect direct asupra legilor. Recomandările, opiniile şi rezoluţiile Consiliului nu sunt restrictive.

• INTEGRARE (INTEGRATION): combinarea diferitelor faze ale producţiei şi a marketingului unui produs sub managementul sau controlul unei firme.

• INTEGRARE ORIZONTALĂ (ORIZONTAL INTEGRATION): fuziune între două sau mai multe firme în cadrul cărora se realizează aceeaşi fază a procesului de producţie.

• INTEGRARE VERTICALĂ (VERTICAL INTEGRATION): fuziune între două sau mai multe firme în care se realizează diferite faze ale procesului de producţie a produsului final.

• INVESTIŢIE (INVESTMENT): producere de bunuri şi servicii care nu sunt destinate consumului curent. • INVESTIŢIE STRĂINĂ (FOREIGN INVESTMENT): cheltuielile guvernamentale, ale firmelor sau indivizilor

pentru cumpărarea unor active în alte ţări. • IZOCOST (ISOCOST LINE): ilustrează toate acele combinaţii de input-uri (de exemplu, capital şi forţă de muncă)

ce pot fi procurate dintr-o sumă disponibilă de bani. Punctul de tangenţă al unei drepte de izocost cu o izocvantă indică acea combinaţie de input-uri care realizează volumul de produs prevăzut cu costuri minime.

• IZOCVANTĂ (ISOQUANT): curba care indică combinaţiile de niveluri a doi factori de producţie (input-uri) care realizează acelaşi nivel al producţiei (output).

• ÎNCLINAŢIE MARGINALĂ DE CONSUM (MARGINAL PROPENSITY TO CONSUME): variaţia consumului în urma variaţiei unitare a veniturilor disponibile.

• ÎNCLINAŢIE MARGINALĂ DE ECONOMISIRE (MARGINAL PROPENSITY TO SAVE): variaţia sumei economisite la nivelul gospodăriei în urma variaţiei unitare a veniturilor disponibile.

• ÎNTREPRINDERE (FIRM, BUSINESS ENTERPRISE): unitate de producţie unde se iau decizii privind transformarea resurselor în bunuri şi servicii care, în final, vor fi cumpărate de consumator, de guvern sau de alte întreprinderi.

160

• ÎNTREPRINZĂTOR (THE ENTREPRENEUR): persoană care organizează producţia de bunuri şi servicii. Este purtător de risc, fiindcă nu există garanţie că afacerea va avea succes, adică va realiza un profit.

• LEGEA CERERII (THE LAW OF DEMAND): o creştere în preţul unui produs conduce la o descreştere în volumul cererii, o reducere a preţului unui produs conduce la creşterea volumului cererii.

• LEGEA LUI ENGEL (ENGEL’S LAW): o dată cu creşterea veniturilor, se reduce ponderea cheltuielilor pentru alimente.

• LEGEA VENITURILOR DESCRESCÂNDE (THE LAW OF DIMINISHING RETURNS): exprimă faptul că variaţia cu o unitate a factorului de input, de la o anumită cantitate în sus a factorului utilizat, în cadrul unei tehnologii date, conduce la descreşterea producţiei marginale.

• MACROECONOMIE (MACROECONOMICS): acea parte a ştiinţei economice care se ocupă cu economia naţională în ansamblu sau cu agregate de firme, de gospodării, de sector public.

• MAXIMIZARE DE PROFIT (PROFIT MAXIMIZATION): situaţie în care producătorul realizează nivelul maxim de profit. Se realizează la acel nivel de output la care costul marginal este egal cu venitul marginal.

• MECANISM DE TRANSMISIE (TRANSMISSION MECHANISM): în care modificarea unei variabile economice afectează alte variabile economice.

• MICROECONOMIE (MICROECONOMICS): acea parte a ştiinţei economice care se ocupă cu unităţile individuale, cu firme şi cu gospodării, precum şi cu anumite pieţe, preţuri, bunuri şi servicii specifice.

• MONOPOL (MONOPOLY): se referă la cazul când o singură firmă domină piaţa în întregime. • MONOPSON (MONOPSONY): tip de piaţă cu concurenţă imperfectă caracterizată prin existenţa unui cumpărător

care poate să influenţeze sau chiar să impună nivelul preţului de cumpărare. • NIVEL DE ECHILIBRU AL VENITURILOR (EQUILIBRIUM LEVEL OF INCOME): acel nivel la care cererea

agregată este egală cu valoarea totală a producţiei. • OFERTĂ DE PIAŢĂ (MARKET SUPPLY): suma cantităţilor de produse pe care producătorul poate şi doreşte să

le ofere spre vânzare într-o perioadă dată. • OFERTĂ INELASTICĂ (INELASTIC SUPPLY): cantitatea oferită variază mai puţin decât proporţional în urma

variaţiei date a preţului. Oferta este perfect inelastică, dacă oferta rămâne aceeaşi la orice preţ. • OFERTĂ ELASTICĂ (ELASTIC SUPPLY): cantitatea oferită variază mai mult decât proporţional în urma

variaţiei preţului. Oferta este perfect elastică când schimbarea în cantitatea cerută nu necesită schimbări în preţul produsului.

• OLIGOPOL (OLIGOPOLY): piaţa este dominată de un număr redus de firme ofertante, de regulă interdependente; intrarea pe piaţă este dificilă, iar preţul pieţei depinde de înţelegerile între aceste firme.

• OLIGOPSON (OLIGOPSONY): piaţă în care există un număr redus de cumpărători. • ORGANIZAŢIA DE COOPERARE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ (ORGANISATION FOR ECONOMIC

CO-OPERATION AND DEVELOPMENT − OECD): organizaţia celor 29 de ţări dezvoltate în 1997, care urmăreşte cooperarea în vederea dezvoltării economice.

• ORIZONT LUNG (THE LONG−RUN): perioadă de timp în care nivelul tuturor factorilor de producţie (input-uri) poate fi modificat.

• ORIZONT SCURT (THE SHORT−RUN): perioadă de timp în care cel puţin un factor de producţie (input) rămâne la nivel neschimbat.

• PASIV (TOTAL EQUITY AND LIABILITIES): sursa bunurilor care se află în activul bilanţului. Cuprinde: capitalurile proprii; primele legate de capital şi diferenţele din reevaluare; rezervele; rezultatul reportat nerepartizat; rezultatul exerciţiului financiar; fondurile proprii; subvenţiile; provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli; datoriile faţă de furnizori, salariaţi, bugetul statului, creditori, asigurările sociale etc.

• PATRIMONIU (ASSETS): totalitatea bunurilor pe care le deţine o persoană, o întreprindere sau o naţiune la un moment dat.

• PĂMÂNT (LAND): resursa naturală de bază folosită în producţia agricolă. În sens larg, ansamblul resurselor naturale folosite în producţie.

• PIAŢĂ (MARKET): ansamblul formelor în care vânzătorii şi cumpărătorii intră în contact în vederea schimbării de produse.

• PIAŢA PRODUSELOR (PRODUCT MARKET): piaţă în care gospodăriile cumpără şi firmele vând produsul realizat.

• PIK − PAYMENT IN KIND: program aplicat în SUA, care a constat în plata fermierilor cu produse, dacă au redus terenurile cultivate. Sunt şi alte programe (de ex. EEP) în care se practică plata fermierilor cu produse agricole.

• PLATĂ DE COMPENSARE (DEFICIENCY PAYMENT): plata directă din bugetul SUA pentru fermieri care au participat înainte de 1996 la programe de grâu, cereale furajere, orez sau bumbac. Rata de plată a fost egală cu valoarea minimă a diferenţelor între preţul-ţintă şi rata de credit, respectiv preţul-ţintă şi preţul pieţei. Plata totală a

161

fost egală cu produsul între rata de plată, suprafaţa inclusă în program şi randamentul stabilit la nivelul fermei. Jumătatea plăţii proiectate putea fi ridicată la semănat şi restul plăţii reale la recoltat.

• PLĂŢI DIRECTE (DIRECT PAYMENTS): plăţi bugetare pentru producători. În această categorie se includ plăţile de compensare, plăţi după suprafaţă şi capete de animale, plăţi de asigurări, şi în caz de catastrofă, pentru pensionare înainte de timp etc.

• POLITICĂ COMERCIALĂ (TRADE POLICY): ansamblul legilor, regulilor care influenţează comerţul internaţional sau reglementează importul şi exportul anumitor produse. Obiectivele şi măsurile politicii comerciale sunt subiecte de negocieri între naţiuni sau organizaţii internaţionale.

• POLITICĂ DE PREŢURI ŞI VENITURI (PRICES AND INCOMES POLICY): o politică prin care se influenţează variaţia preţurilor şi salariilor prin restricţii voluntare sau prin impuneri controlate de stat.

• POLITICĂ DE STAT NEGATIVĂ (NEGATIVE PUBLIC POLICY): acele măsuri introduse de un guvern care urmăresc prevenirea abuzului puterii pieţei.

• POLITICĂ DE STAT POZITIVĂ (POSITIVE PUBLIC POLICY): acele măsuri introduse de un guvern care generează modificarea în mod voluntar a deciziilor de investiţii şi de producţie ale firmelor.

• POLITICĂ FISCALĂ (FISCAL POLICY): reglementarea cheltuielii şi colectării impozitelor cu scopul atingerii ocupării cât mai complete a forţei de muncă şi a producţiei neinflaţioniste.

• POLITICĂ MONETARĂ (MONETARY POLICY): deciziile guvernamentale privind controlul ofertei de bani şi influenţarea ratei dobânzii, precum şi a cursului de schimb valutar.

• POLITICĂ REGIONALĂ (REGIONAL POLICY): politica destinată ajutorării celor mai slab dezvoltate regiuni ale unei ţări.

• PRAG DE RENTABILITATE (BREAK-EVEN-POINT): acel volum de producţie sau de vânzări la care este asigurată recuperarea cheltuielilor, adică la care profitul este zero.

• PREŢ (PRICE): cantitatea de bani (sau de alte bunuri şi servicii) plătită şi obţinută pentru o unitate de produs sau servicii.

• PREŢURI ADMINISTRATIVE (ADMINISTERED PRICES): preţuri fixate de politicieni (preţ -minim garantat, -ţintă, -orientativ, -prag etc.) cu scopul de a determina direct sau indirect preţul la producători.

• PREŢ AL PIEŢEI (MARKET PRICE): preţul rezultat pe piaţă în urma fluctuaţiei cererii şi ofertei. • PREŢ DE ECHILIBRU DE PIAŢĂ (EQUILIBRIUM MARKET PRICE): preţul la care cantitatea de cerere este

egală cu cantitatea de ofertă. Preţul într-o piaţă de competiţie la care cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită. Preţul la care nu este nici lipsă, nici surplus şi la care nu apare tendinţa de creştere sau de reducere.

• PREŢ DE INTERVENŢIE (INTERVENTION PRICE): preţul la care agenţiile naţionale de intervenţii din UE au obligaţia de a cumpăra produsele (de standardele calitative precizate) oferite de producători. Serveşte ca un preţ minimal. Cumpărările intervenţioniste reprezintă un mecanism de bază al reglementării pieţii cerealelor, untului, laptelui de praf, cărnii de bovine în Uniunea Europeană. Preţul de intervenţie este stabilit de Consiliul de Miniştri la propunerea Comisiei.

• PREŢ DE PARITATE (PARITY PRICE): acel preţ pe produs care asigură aceeaşi putere de cumpărare avută într-o perioadă anterioară.

• PREŢ DE PRODUCŢIE LA POARTA FERMEI (PRODUCER PRICE AT THE FARMGATE): preţ mediu obţinut de fermier pentru un produs agricol, realizat în decurs de 12 luni. Nu cuprinde cheltuieli de transport şi de prelucrare.

• PREŢUL LA GRANIŢĂ, -DE REFERINŢĂ (REFERENCE, BORDER PRICE): preţul de import (c.i.f.) sau preţul de export (f.o.b.) al unui produs.

• PREŢ MINIMAL (PRICE FLOOR): preţ minim sub care produsele şi serviciile nu se vând. În agricultura SUA este numit loan rate acel preţ la care CCC oferă credit garantat prin producţie, adică fermierul poate valorifica producţia la CCC cu acest preţ minimal pentru acoperirea datoriei. Dacă preţul pieţii este mai ridicat se vinde produsul şi astfel se rambursează creditul.

• PREŢ MONDIAL (WORLD PRICE): preţul la care produsele sunt vândute şi cumpărate în pieţele la care circulă produsele între naţiuni; suma costului producţiei, asigurării şi a transportului unui produs importat la un port de debarcare.

• PREŢ-PLAFON (PRICE CEILING): preţ maxim sub care se pot vinde bunurile şi serviciile. • PREŢ-ŢINTĂ (TARGET PRICE): preţ stabilit în mod administrativ pentru anumite produse la care se raportează

preţul de piaţă şi la care se stabileşte plata de compensare. • PREŢ-UMBRĂ (SHADOW PRICE): un preţ estimat, o evaluare obiectivă a resurselor, utilizat în analiza de cost-

venit. Reflectă costul social real al unei resurse în contextul modelului. • PRINCIPII ECONOMICE (ECONOMIC PRINCIPLE): generalizarea comportamentului economic al indiviziilor

şi instituţiilor.

162

• PROBLEMA ECONOMICĂ (THE ECONOMY PROBLEM): apare datorită faptului că indivizii vor satisfacerea nelimitată a dorinţelor, deşi resursele sunt numai limitat disponibile.

• PROBLEMA FERMELOR (FARM PROBLEM): venituri mai reduse decât în alte sectoare şi oscilaţia anuală a veniturilor.

• PRINCIPIILE RAŢIONALITĂŢII ECONOMICE (EFFICIENCY RULE): criteriile de optim în fundamentarea deciziilor de producţie: 1. maximizarea producţiei în condiţiile date de resurse disponibile; 2. minimizarea consumurilor de resurse pentru realizarea unui anumit nivel de producţie; 3. maximizarea profitului.

• PRODUCŢIE (PRODUCTIVITATE) MARGINALĂ (MARGINAL PRODUCT − MP): variaţia producţiei (output) în urma variaţiei cu o unitate a factorului de input.

• PRODUCŢIE (PRODUCTIVITATE) MEDIE (AVERAGE PRODUCT − AP): producţia (output) ce revine în medie pe unitate de input.

• PRODUS GIFFEN (GIFFEN GOOD): un produs accentuat inferior. • PRODUS INFERIOR (INFERIOR GOOD): acel produs la care cererea se reduce în urma creşterii venitului

consumatorului. • PRODUS INTERN BRUT − PIB (GROSS DOMESTIC PRODUCT − GDP): expresia valorică a totalităţii

bunurilor şi serviciilor finale realizate în ţară într-un an. • PRODUSUL NAŢIONAL BRUT – PNB (GROSS NATIONAL PRODUCT – GNP): expresia valorică a totalităţii

bunurilor şi serviciilor finale realizate într-un an de cetăţenii unei ţări, acasă sau peste hotare. • PRODUS NORMAL SAU SUPERIOR (NORMAL – SUPERIOR GOOD): acel produs la care cererea creşte în

urma creşterii venitului consumatorului. • PRODUSE COMPLEMENTARE (COMPLEMENTARY GOODS): produse care se utilizează împreună pentru

satisfacerea unei cerinţe. • PRODUSE LEGATE (JOINTLY SUPPLIED GOODS): produse (de ex. carne de vită şi piele de bovine) care

rezultă din aceeaşi activitate de producţie. • PRODUSE SUBSTITUIBILE (SUBSTITUTES): produse asemănătoare (de ex. unt şi margarină) care satisfac

aceeaşi cerinţă. • PROFIT NORMAL (NORMAL PROFIT): acel nivel al profitului care este necesar pentru a asigura menţinerea

utilizării actuale a factorilor de producţie în domeniile respective; nivelul la care se acoperă costurile alternative ale factorilor de producţie.

• PROPRIETATE (OWNERSHIP): dreptul de a dispune de un anumit bun material, intelectual etc. Dreptul de proprietate cuprinde dreptul de a dispune, de a utiliza şi de a primi uzufructul bunului.

• PROTECŢIONISM (PROTECTIONISM): ansamblul de măsuri de politică economică în vederea evitării concurenţei produselor străine. Se manifestă prin susţinerea unor preţuri interne mai ridicate la producători, respectiv mai reduse la consumatori.

• PUTERE DE CUMPĂRARE (PURCHASING POWER): coşul de bunuri şi servicii care poate fi cumpărat cu o sumă dată de bani.

• RAPORT DE SCHIMB (TERMS OF TRADE): rata la care o unitate de produs se poate schimba pentru unitatea altui produs; indicele preţurilor de export raportat la indicele preţurilor de import.

• RATA DOBÂNZII (RATE OF INTEREST): raportul procentual dintre dobândă şi suma împrumutată. • RATĂ DE CREDIT PE PRODUS (COMMODITY LOAN RATES): preţ garantat pe unitate de produs, ce acordă

CCC ca şi credit, pentru a-i cointeresa pe fermieri de a amâna vânzarea produsului. În cazul în care preţul pe piaţă coboară sub nivelul preţului garantat, creditul poate fi acoperit prin produsul depozitat. Producătorii de lapte şi de zahăr beneficiază de credite rambursabile.

• RATĂ DE PARTICIPARE (PARTICIPATION RATE): proporţia forţei de muncă potenţiale care lucrează sau caută în mod activ un loc de muncă.

• RATĂ MARGINALĂ DE TRANSFORMARE (MARGINAL RATE OF TRANSFORMATION − MRT): rata la care un produs A poate fi transformat într-un alt produs B prin realocarea resurselor; ea măsoară cu cât se va reduce producţia de A pentru realizarea unei unităţi în plus din B.

• RATĂ NOMINALĂ A DOBÂNZII (NOMINAL INTEREST RATE): rata dobânzii ce se observă pe piaţă. • RATĂ REALĂ A DOBÂNZII (REAL INTEREST RATE): rata nominală a dobânzii ajustate în raport cu

modificarea nivelului preţurilor. O estimare oferă diferenţa între dobânda nominală şi rata inflaţiei. • RENTABILITATE (PROFITABILITY): capacitatea agenţilor economici de a realiza profit. • RENTĂ (LEASE): predare pe bază de contract a dreptului de utilizare şi fructificare a unui bun contra unei sume

de bani. • RESTITUIRI DE EXPORT (EXPORT RESTITUTIONS IN EU): denumirea subvenţiei de export variabil dat

comercianţilor pentru acoperirea diferenţei între preţul intern mai ridicat din EU şi preţul mondial al produsului.

163

• RESURSE (RESOURCE): capitalul, forţa de muncă, resursa de pământ utilizată în activităţi productive. Resursa de capital include clădiri şi echipamente, resursa de forţă de muncă include manageri şi muncitori, iar pământul include resurse naturale regenerabile şi neregenerabile.

• RESURSE NEREGENERABILE (NONRENEWABLE RESOURCES): resurse, ca de exemplu minerale, ţiţei, cărbune etc., care sunt disponibile într-o cantitate dată.

• RIGIDITATE STRUCTURALĂ (STRUCTURAL RIGIDITIES): consecinţa unor factori, cum ar fi lipsa de pregătire profesională şi lipsa infrastructurii moderne, care limitează procesul de dezvoltare economică.

• RISC (RISK): acel grad mai redus de incertitudine, când se cunosc distribuţiile probabilistice ale valorilor aleatoare ale indicatorilor. Principalele categorii de mărimi de risc sunt riscul de producţie şi riscul de marketing.

• RUNDA URUGUAY (RU): negocieri multilaterale de comerţ începute în 1986 la Punta del Este (Uruguay), sub auspiciile GATT, pentru liberalizarea mai accentuată a pieţei agricole mondiale, care s-au încheiat prin semnarea Actului final, la Marrakesh, în 1994. Acordul RU referitor la agricultură priveşte patru domenii: subvenţiile de export, accesul pe piaţă, susţinerea internă, regulile sanitare şi fitosanitare.

• SALARIU (WAGE): preţul plătit pentru forţă de muncă pe unitate de timp. • SALARIU REAL (REAL WAGE): salariu ajustat în raport cu modificările în nivelul preţurilor. • SECTOR PRIMAR (PRIMARY SECTOR): acea parte a economiei în care activităţile sunt direct legate de

resursele naturale (agricultură, pescuit etc.) • SECTOR PRIVAT (PRIVATE SECTOR): gospodăriile şi firmele private din economie. • SECTOR SECUNDAR (SECONDARY SECTOR): acea parte a economiei care cuprinde activităţile de construcţii,

de producere de energie, procesele de prelucrare a produselor din sectorul primar, precum şi cele de manufacturare. • SECTOR TERŢIAR (TERTIARY SECTOR): acea parte a economiei care cuprinde activităţile de servicii (de ex.

bănci, asigurări, turism etc.). • SET-ASIDE: un program voluntar de limitare a producţiei prin reducerea suprafeţei cultivate. Deseori este un

criteriu al participării la programe de subvenţionare. • SISTEM ECONOMIC (ECONOMIC SYSTEM): ansamblu coerent de instituţii şi mecanisme ale producţiei,

consumului şi repartiţiei, ca un stil de viaţă, respectiv ca o interpretare generală concretizată în acte ale vieţii sociale corespunzătoare unei ierarhii determinate a valorilor (F. Perroux).

• SISTEMUL DE PREFERINŢE GENERALIZATE (GENERALISED SYSTEM OF PREFERENCES-GSP): politica unei ţări de scutire parţială sau totală de taxe vamale la importul de produse provenite din ţările beneficiare de preferinţe, de regulă ţări în curs de dezvoltare.

• STAGFLAŢIE (STAGFLATION): inflaţie simultan cu stagnare în creşterea economică şi rată ridicată de şomaj; creşte atât inflaţia cât şi rata şomajului.

• STRUCTURA PIEŢEI (MARKET STRUCTURES): se referă la natura şi gradul de competiţie în cadrul unei pieţe. • SUBVENŢII (SUBSIDY): sprijin financiar nerambursabil acordat, în general, din bugetul de stat pentru

producători. • SUBVENŢII DE EXPORT (EXPORT SUBSIDIES): plăţi din bugetul de stat pe produsul exportat, ceea ce permite

oferta la un preţ mai redus pentru ţările importatoare. În UE sunt numite restituiri de export. • ŞOMAJ (UNEMPLOYMENT): situaţia acelor oameni care doresc şi sunt capabili să lucreze, dar nu găsesc un loc

de muncă. • ŞOMAJ DATORAT REDUCERII CERERII (DEMAND − DEFICIENT UNEMPLOYMENT): şomaj cauzat de

deficienţa generală privind cererea agregată. • ŞOMAJ DE CĂUTARE (SEARCH UNEMPLOYMENT): se referă la oamenii care se află temporar între două

locuri de muncă. Persistă datorită imperfecţiunii informaţionale pe piaţa forţei de muncă. • ŞOMAJ INVOLUNTAR (INVOLUNTARY UNEMPLOYMENT): situaţie în care un lucrător nu poate găsi un loc

de muncă la nivelul existent de salariu. • ŞOMAJ NATURAL (NATURAL UNEMPLOYMENT): acel nivel al şomajului la care piaţa forţei de muncă se

află în echilibru pe orizont lung. • ŞOMAJ STRUCTURAL (STRUCTURAL UNEMPLOYMENT): se referă la oamenii care şi-au pierdut locul de

muncă datorită modificărilor în structura de cerere pentru forţa de muncă sau în urma dezvoltării tehnologiei, cum ar fi automatizarea.

• ŞOMAJ TEHNOLOGIC (TECHNOLOGICAL UNEMPLOYMENT): pierderea locurilor de muncă, provocată de schimbări tehnologice.

• ŞOMAJ TEMPORAL (SEASONAL UNEMPLOYMENT): se referă la oamenii care-şi pierd locurile de muncă datorită reducerii cererii în anumite perioade ale anului.

• ŞOMAJ VOLUNTAR (VOLUNTARY UNEMPLOYMENT): situaţie în care lucrătorii refuză să accepte diminuarea salariilor reale; astfel, salariul real este mai ridicat decât nivelul care ar asigura echilibrul pieţei.

164

• SUBVENŢII DE EXPORT (EXPORT SUBSIDIES): plăţi guvernamentale prin care se reduce preţul produsului la cumpărători străini.

• SUPORT DE PREŢ DE PIAŢĂ (MARKET PRICE SUPPORT – MPS): transferuri către agricultură, datorită aplicării unor măsuri care asigură creşterea preţurilor peste nivelul preţului mondial (de ex. taxe- şi cote de import).

• SUPRAFAŢA DE BAZĂ (BASE AREA IN EU): se defineşte la nivel naţional ca suprafaţa medie cultivată cu cereale, plante oleaginoase şi proteice din perioada 1989 – 1991. Suma suprafeţelor individuale, după care se acordă plăţi directe, nu poate depăşi suprafaţa de bază naţională. Dacă totuşi este depăşită se reduc compensaţiile pe hectar şi se extinde set-aside pentru anul următor.

• TARIF DE IMPORT (IMPORT TARIFF): taxă de import. Poate fi ad valorem, adică un procent din preţul de import, sau specific, o valoare fixă raportată la preţul de import.

• TARIFICARE (TARIFFICATION): conversia barierelor ne-tarifare în tarife, conform prevederilor Rundei Uruguay.

• TEHNOLOGIE (TECHNOLOGY): ansamblu de cunoştinţe folosite în producerea bunurilor şi serviciilor din resursele de producţie.

• TRANSFER DE TEHNOLOGIE (TRANSFER OF TECHNOLOGY): transferul cunoştinţelor tehnice, al echipamentelor dezvoltate şi al cunoştinţelor profesionale de la o ţară la alta.

• ŢARĂ MICĂ (SMALL-COUNTRY ASSUMPTION): ţară care nu poate avea efect asupra preţului mondial. • ŢĂRI DEZVOLTATE (DEVELOPED COUNTRIES): ţări cu venitul naţional pe locuitor şi standard de viaţă

relativ ridicate. • ŢĂRI MAI PUŢIN DEZVOLTATE (LESS DEVELOPED COUNTRIES): ţări cu venit naţional real pe cap de

locuitor redus, caracterizate prin sector agricol extins, rată ridicată de creştere a populaţiei, rată redusă de capital/forţă de muncă şi infrastructură slabă.

• UNITATE MONETARĂ EUROPEANĂ (EUROPEAN CURRENCY UNIT − ECU): unitate monetară convenţională a Uniunii Europene, calculată pe baza coşului monedelor naţionale ale ţărilor membre. A fost utilizată înainte de 1999.

• USDA − UNITED STATES DEPARTMENT OF AGRICULTURE: Ministerul Agriculturii Statelor Unite. • UTILITATE (BENEFIT): capacitatea unui bun de a satisface o nevoie a consumatorului. • UTILITATE (UTILITY): satisfacţia generată de consumul unui produs. • VALOARE ADĂUGATĂ (VALUE ADDED): diferenţă, pentru un producător, între valoarea producţiei evaluate

la preţurile pieţei şi cea a consumului său intermediar. Elementele sale componente sunt salariile, dobânzile, profiturile şi prelevările către stat (impozite şi taxe). Se calculează şi la nivel macroeconomic, ca diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor produse şi valoarea consumurilor intermediare.

• VALOARE ADĂUGATĂ BRUTĂ (GROSS VALUE-ADDED): diferenţa dintre valoarea de output şi costurile de input-uri care au fost utilizate pentru realizarea producţiei, fără să se ia în considerare valoarea amortismentului.

• VALOAREA PRODUCŢIEI MARGINALE (VALUE OF THE MARGINAL PRODUCT): valoarea de piaţă a producţiei marginale fizice a unui factor.

• VENIT (INCOME): remunerarea factorilor de producţie utilizaţi în activităţile economice, în funcţie de contribuţia lor la obţinerea rezultatului. Principalele forme de venit sunt salariul, profitul, dobânda, renta, chiria, alocaţiile etc.

• VENIT MARGINAL (MARGINAL REVENUE − MR): modificarea venitului total în urma schimbării cu o unitate a volumului producţiei, respectiv a nivelului vânzărilor.

• VENIT MEDIU (AVERAGE REVENUE − AR): venitul total împărţit cu volumul producţiei. • VENIT TOTAL (TOTAL REVENUE – TR): valoarea producţiei totale.

165

BIBLIOGRAFIE 1. Chircă C., Teşliuc E. D. (coord.) (1998): De la sărăcie la dezvoltare rurală, Banca Mondială, CNS 126 p. 2. Ellis F. (1992): Agricultural Policies in Developing Countries, Cambridge Univ. Press 357 p. 3. Ellis F. (1993): Peasant Economics. Farm Households and Agrarian Development, Second ed., Cambridge Univ.

Press, 309 p. 4. Fertő I. (1999): Az agrárpolitika modelljei. Osiris kiadó, Budapest, 200 p. 5. Gardner, B. L. (1989): Economic Theory and Farm Politics, American Journal of Agricultural Economics, vol. 71,

pp. 1165–1171. 6. Gavrilescu D. Rusu M. (coord.) (1997): Economii rurale locale. Dimensiuni şi perspective, Ed. Agris, Bucureşti,

203 p. 7. Gavrilescu D., Sima El. (1996): Restructurarea agriculturii şi tranziţia rurală în România, Ed. Agris, Bucureşti,

156 p. 8. Gavrilescu D.(coord.)(1999): Restructurarea fermelor în România: cauze, eficienţă şi implicaţii politice,

manuscris, PHARE-ACE P 96-6090-R 9. Gavrilescu D., Giurcă Daniela (coord.) (2000): Economie agroalimentară, Ed. Expert, Ed. Bioterra, Bucureşti, 648

p. 10. Gavrilescu D., Davidovici I., Giurcă Daniela (coord.) (2001): Lecţii ale tranziţiei. Spaţiul rural şi sectorul

agroalimentar românesc, Ed. Expert, Bucureşti, 261 p. 11. Ghatak S., Ingersent K. (1984): Agricultural and Economic Development, Johns Hopkins Univ. Press, Baltimore,

380 p. 12. Gorton M., Deaconescu D. (1998): Domestic Resource Costs and the International Competitiveness of Romanian

Agriculture, EU PHARE Project RO 9595-04-01/04 13. Henrichsmeyer W., Witzke H.P. (1991, 1994): Agrarpolitik. Band 1: Agrarökonomische Grundlagen, Band 2:

Bewertung und Willensbildung, Eugen Ulmer GmbH&Co., Stuttgart 14. Kűrthy Gy., Popp J., Potori N.: Az OECD tagországok mezőgazdaságának támogatottsága az új metodika alapján

– különös tekintettel Magyarországra AKII – Agrárgazdasági tanulmányok 2001/6, Budapest 15. Johnston B.F., Mellor J.W. (1961): The Role of Agriculture in Economic Development, American Economic

Review, vol. LI, nr.4 566-593 p. 16. Josling, T. (1974): Agricultural Policies in Developed Countries. A Rewiew, American Journal of Agricultural

Economics, vol. 25, p. 220 – 264. 17. Kuznets S. (1964): Economic Growth and the Contribution of Agriculture, Eicher C. K. and Witt L.W. (eds):

Agriculture in Economic Development, McGraw-Hill, New York 18. Marinescu Gh. (1996): Tipologia exploataţiilor agricole – criteriu de bază al caracterizării structurii agriculturii,

Revista română de statistică, nr.12 p.25-37 19. Negriţoiu M., Davidovici I. (1996): Coordonate ale politicii agricole pe termen mediu şi lung, Oeconomica, IRLI,

Bucureşti, no.4 p.27-52 20. Norton G.W., Alwang J. (1993): Introduction to Economics of Agricultural Development, McGraw-Hill, Inc. New

York 21. Otiman P.I. (1999): Economie rurală, Ed. Agroprint, Timişoara, 688 p. 22. Pasour E.C. Jr. (1988): Agriculture and the State. Market Processes and Bureaucracy, The Independent Institute,

New-York. 249 p. 23. Pollak R. (1985): A Transaction Cost Approach to Families and Households, Journal of Economic Literature

vol.XXIII, June, 581-608 p. 24. Popescu M. (2001): Lecţii ale tranziţiei, Ed. Expert, Bucureşti, 2 p. 25. Rizov M., D.Gavrilescu, H.Gow, E. Mathijs, J.F.M. Swinnen (1999): Transition and Enterprise Restructuring: the

Development of Individual Farming in Romania, EU Phare ACE and the World Bank/ECSSD/DECRG Working Paper no. 3 December

26. Seitz W.D., Nelson G.C., Halcrow H.G. (1993): Economics of Resources, Agriculture and Food, McGraw-Hill, New York, 477 p.

27. Swain N., Vincze M. (2001): Agricultural Restructuring in Transylvania in the Post-Communist Period, Post-Communist Romania. Coming to Terms with Transition (D.Light and D. Phinnemore eds.) , Palgrave Publishers Ltd., New York, 175-190 p.

28. Tomek W. G., Robinson K. L.(1990): Agricultural Product Prices (third ed.), Cornell University Press, Ithaca and London, 361 p.

29. Tracy M. (1993): Food and Agriculture in a Market Economy, APS, Genappe, Belgium

166

30. Udovecz G. (şi colaboratorii)(1995): Költség és jövedelemarányok az átalakuló agrárgazdaság főbb termékpályáin. A harmonikus fejlődés esélyei, AKII, Budapest

31. Varian H.R. (1992): Microeconomnic Analysis, Norton, New York 32. Vincze M. (1991): Cuantificarea influenţei foarfecelui preţurilor asupra rentabilităţii influenţei agricole, Revista

română de statistică, nr 4-5, Bucureşti 33. Vincze M. (1991): Economia agriculturii mondiale, Lito Univ. Babeş-Bolyai, Cluj 34. Vincze M. (1998): The Rural Employment as a Factor of the Rural Development in Romania, Surd V.(coord.):

Rural Space and Rural Development, Cluj-Napoca, Ed. Studia 189-196 p. 35. Vincze M. (1999): Politici agricole în lume. Teorii şi realităţi, Presa Universitară Clujeană 367 p. 36. Vincze M. (2000): Dezvoltarea regională şi rurală. Idei şi practici, Presa Universitară Clujeană, 185 p. 37. Zahiu L., Dachin A. (2001): Politici agroalimentare comparate, Ed. Economică, Bucureşti, 399 p. 38. *** European Commission DG VI (1998): Agricultural Situation and Prospects in the Central and Eastern

European Countries. Romania, Working Documents 39. *** Dezvoltarea rurală în România. Carta Verde, 1998, Bucureşti 40. *** Agriculture Policies in Emerging and Transition Economies, 1999. Vol. II OECD 79-83 p. 41. *** Evaluarea politicilor agricole. România, OECD, 2000, 299 p. 42. *** Agricultural Policies in OECD Countries. Measurement of Support and Background Information, OECD,

1998, Paris Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar. M. Of. nr. 37/20 febr. 1991 Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale. M. Of. nr. 169/16 aug. 1991 Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991. M. Of. nr. 299/4 nov. 1997 Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi al celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997. M. Of. nr. 8/12 ian. 2000 Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă. M. Of. nr. 103 / 6 feb. 2002 Alte surse bibliografice: Tribuna economică, Adevărul economic, Agricultura României, Monitorul Oficial Partea I. etc.

167

LISTA SCHEMELOR, FIGURILOR ŞI TABELELOR Schema 1.1. Fundamentarea deciziilor la nivelul exploataţiei comerciale ……………………………………………… 9 Schema 1.2. Alternativele decizionale ale fermierilor ……………………………………………………………….… 10 Schema 5.1. Punctele cheie ale dezvoltării cooperării ………………………………………………….……………. 103 Schema 7.1. Interdependenţele sistemului agro-alimentar ......................................................................……………... 123 Schema 7. 2. Interdependenţa dintre diferitele elemente ale politicii economice …………………………………….. 128 Figura 1.1. Relaţii de interdependenţă între Y, AP, MP şi x …………………………………………………………… 12 Figura 1.2. Combinaţia optimă de resurse ……………………………………………………………………………… 14 Figura 1.3. Combinaţia optimă a produselor …………………………………………………………………………… 15 Figura 1.4. Alura funcţiilor de costuri totale, medii şi marginale …………………………………………………….… 17 Figura 1.5. Pragul de rentabilitate şi de funcţionare ……………………………………………………………………. 18 Figura 1.6. Evoluţia costurilor pe orizont lung .………………………………………………………………………… 18 Figura 1.7. Reprezentarea dinamică a investiţiei şi a realizării veniturilor nete ………………………………………... 23 Figura 1.8. Interdependenţa dintre venitul net actualizat şi rata de actualizare ………………………………………… 25 Figura 1.9. Schema cash-in şi cash-out ………………………………………………………………………………… 27 Figura 1.10. Modelul DuPont al legăturilor dintre indicatorii economici ……………………………………………… 28 Figura 1.11. Schema pragului de rentabilitate ………………………………………………………………………….. 30 Figura 1.12. Interdependenţa profit – total venit ……………………………………………………………………….. 31 Figura 2.1. Modelarea efectului stabilizării preţurilor ………………………………………………………………….. 36 Figura 4.1. Tipologia fermelor familiale ……………………………………………………………………………….. 90 Figura 6.1. Integrarea verticală în ramura cărnii de pasăre ....................................................................……………… 116 Figura 7.1. Efectul programului de susţinere a preţurilor ……………………………………………………………... 133 Figura 7.2. Efectul programului de preţ subvenţionat pentru producători ……………………………………………. 135 Figura 7.3. Efectul introducerii taxei de import ………………………………………………………………………. 136 Tabelul 1.3.1. Formule de calcul a dobânzii …………………………………………………………………………… 23 Tabelul 2.1. Sinteza instrumentelor politicii pieţei agricole …………………………………………………………… 34 Tabelul 2.2. Programe şi rezultate scontate privind stabilizarea preţurilor ……………………………………………. 40 Tabelul 2.3. Corelarea măsurilor de acomodare ale preţurilor interne la cele internaţionale cu obiectivele stabilite …………………………………………………………………………………………………………………. 42 Tabelul 2.4. Ipoteze privind presiunile politice asupra protecţionismului agricol …………………………………….. 47 Tabelul 2.5. Aspectele pozitive şi negative ale aplicării legii nr. 83/1993 privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli .…………………………………………………………………………………………………………………. 54 Tabelul 3.1.2. Situaţia fondului funciar la 31 decembrie 1994, pe categorii de folosinţe şi pe grupe de posesori …..………………………………………………………………………………………………………………67 Tabelul 3.1.2. Modul de folosinţă a terenului agricol din 2001 în România ...…………………………………………. 67 Tabelul 3.1.3. Evaluarea fondului funciar agricol din 1995 în România ..…………………………………………….. 68 Tabelul 3.1.4. Valoarea de piaţă şi renta suprafeţelor agricole în ţările UE …………………………………………… 68 Tabelul 3.2.2. Distribuţia populaţiei, după participarea la activitatea economică şi pe grupe de vârstă, la nivel naţional şi în mediul rural (1996, 2000) .…………………………………………………………………………………………… 69 Tabelul 3.2.2. Distribuţia populaţiei, după statutul profesional pe ramuri, pe total, în mediul rural (1996, 2000) ………………..………………………………………………………………………………………….. 70 Tabelul 3.2.3. Distribuţia populaţiei ocupate în mediul rural, după forma de proprietate a locului de muncă .………………………………………………………………………………………………………………….. 71 Tabelul 3.2.4. Distribuţia populaţiei active rurale în funcţie de ocupaţie .……………………………………………... 72 Tabelul 3.2.5. Situaţia ocupării forţei de muncă, după tipul regiunii ………………………………………………….. 73 Tabelul 3.2.6. Structura populaţiei neangajate, fără statut de şomer, după tipul regiunii ……………………………… 73 Tabelul 3.2.7. Distribuţia gospodăriilor cu disponibil de pământ, după tipul regiunii ………………………………… 73 Tabelul 3.2.8. Numărul şi ponderea gospodăriilor, după mărimea pământului în folosinţă şi după tipul regiunii .…………………………………………………………………………………………………………………. 74 Tabelul 3.2.9. Mărimea terenului cumpărat pe piaţa liberă (după 1989), după tipul regiunii .………………………... 74 Tabelul 3.2.10. Modul de cultivare a pământului, după tipul regiunii .……………………………………………….. 74 Tabelul 3.2.11. Înzestrarea gospodăriilor agricole cu maşini, după tipul regiunii ……………………………………. 75 Tabelul 3.2.12. Dimensiunea gospodăriei şi înzestrarea ei cu maşini ………………………………………………… 75 Tabelul 3.2.13. Structura producţiei vegetale în gospodăriile agricole, după tipul regiunii .…………………………... 75 Tabelul 3.2.14. Structura producţiei animale în gospodăriile agricole ………………………………………………... 76 Tabelul 3.2.15. Orientarea spre piaţă a gospodăriilor în ultimii 10 ani, după tipul regiunii ………………………... 76

168

Tabelul 3.2.16. Valorificarea produselor agricole destinate pieţei în 1995 (numai în gospodăriile care au produs şi pentru piaţă) …………………………………………………………………………………………………………….. 76 Tabelul 3.2.17. Numărul actualilor şi foştilor angajaţi (fără pensionari) ……………………………………………… 77 Tabelul 3.2.18. Locul unde sunt (au fost) angajaţi .……………………………………………………………………. 77 Tabelul 3.2.19. Numărul angajaţilor în unitatea respectivă .…………………………………………………………… 77 Tabelul 3.2.20. Caracterul întreprinderii .……………………………………………………………………………… 77 Tabelul 3.2.21. Ramura economică în care este unitatea .…………………………………………….……………….. 78 Tabelul 3.2.22. Durata şomajului ……………………………………………………………………………………… 78 Tabelul 3.2.23. Ce ar face dacă şi-ar pierde serviciul? .………………………………………………………………... 78 Tabelul 3.2.24. Ce ar face în condiţii de şomaj? ………………………………………………………………………. 79 Tabelul 3.2.25. Ce ar face dacă ar obţine un credit? …………………………………………………………………... 79 Tabelul 3.2.26. Numărul şi ponderea întreprinzătorilor din familie …………………………………………………... 79 Tabelul 3.2.27. Ocupaţia anterioară a actualului întreprinzător ..……………………………………………………… 80 Tabelul 3.2.28. Localizarea afacerii …………………………………………………………………………………… 80 Tabelul 3.2.29. Ramurile de activitate ale afacerilor ………………………………………………………………….. 80 Tabelul 3.2.30. Persoanele ocupate în afacere …………………………………………………………………………. 81 Tabelul 3.2.31. Câte noi locuri de muncă are în vedere să înfiinţeze în următoarele 12 luni? …………………………. 81 Tabelul 3.2.32. Modul de utilizare a celei mai mari părţi a profitului din afacere …………………………………….. 81 Tabelul 3.2.33. Părerea persoanei întrebate despre oamenii de afaceri în general .……………………………………. 82 Tabelul 3.2.34. Opinii despre măsurile care ar duce la dezvoltarea rurală a regiunii ……….………..………………... 82 Tabelul 3.2.35. Pe ce se va baza dezvoltarea satelor din jur .………………………………………………………….. 82 Tabelul 3.2.36. Apartenenţa la organizaţii, partide .…………………………………………………………………… 83 Tabelul 3.2.37. Opinii despre nivelul de trai ………………………………………………………….……………….. 83 Tabelul 4.1. Caracteristicile de bază ale tipurilor de exploataţii agricole din ţările membre ale Uniunii Europene ……………………………………………………………………………………………….……………….. 84 Tabelul 4.2. Evoluţia modului de organizare a exploataţiilor agricole private, 1993-2001 ……………………………. 86 Tabelul 4.3. Diferenţe privind raportul faţă de piaţă la fermele familiale comerciale şi la gospodăriile ţărăneşti .…………………………………………………………………………………………….…………………... 87 Tabelul 4.4. Distribuţia fermelor comerciale din UE după dimensiunea şi mărimea producţiei (1995/1996) …………. 99 Tabelul 4.5. Distribuţia fermelor individuale după dimensiune în România (decembrie 1996) ……………………….. 99 Tabelul 4.6. Ponderea diferitelor surse de venituri în venitul total annual al gospodăriei (decembrie 1996) …………. 99 Tabelul 5.1. Diferenţe şi asemănări între înreprinderea cooperatistă şi alte întreprinderi …………………………….. 100 Tabelul 5.2. – Analiza SWOT ………………………………………………………………………………………… 109 Tabelul 5.3. Ponderea produselor agricole valorificate prin intermediul cooperativelor în UE (1996) ………………. 110 Tabelul 7.1. Indicii PIB pe total şi pe categorii de resurse ……………………………………………………………. 117 Tabelul 7.2. Modificarea preţurilor mărfurilor alimentare şi a ratei inflaţiei …………………………………………. 118 Tabelul 7.3. Evoluţia soldului comerţului exterior total şi agroalimentar al României ………………………………. 121

169

ABREVIERI ŞI ACRONIME ACE – ACTION FOR COOPERATION IN THE FIELD OF ECONOMICS AFC – AVERAGE FIXED COST AMS – AGGREGATE MEASURE OF SUPPORT AP – AVERAGE PRODUCT AR – AVERAGE REVENUE ATC – AVERAGE TOTAL COST AVC – AVERAGE VARIABLE COST AWU – AVERAGE WORK UNIT CAEN – CLASIFICAREA ACTIVITĂŢILOR DIN ECONOMIA NAŢIONALĂ CAP – COMMON AGRICULTURAL POLICY CEE – CENTRAL AND EASTERN EUROPE CEFTA – CENTRAL EUROPEAN FREE TRADE AGREEMENT CIF – COST, INSURANCE, FREIGHT CP – CAPACITATEA DE PRODUCŢIE CSE – CONSUMER SUBSIDY EQUIVALENT CUMA – COOPERATIVÉ D’UTILISATION DU MATERIEL AGRICOLE EN COMMUN DOL – DEGREE OF OPERATING LEVERAGE DRC – DOMESTIC RESOURCE COST EAGGF – EUROPEAN AGRICULTURAL GUIDANCE AND GUARANTEE FUND (FEOGA) EARL – EXPLOATATION AGRICOLE À RESPONSABILITÉ LIMITÉE EBE – EXCEDENT BRUT DIN EXPLOATARE EBIT – EARNINGS BEFORE INTEREST AND TAXES ECU – EUROPEAN CURRENCY UNIT EPR – EFFECTIVE PROTECTION RATE ERDF – EUROPEAN REGIONAL DEVELOPMENT FUND ESC – ECHIVALENT DE SUBVENŢII PENTRU CONSUMATOR ESF – EUROPEAN SOCIAL FUND ESP – ECHIVALENT DE SUBVENŢII PENTRU PRODUCĂTOR ESU – EUROPEAN SIZE UNIT FADN-FARM ACCOUNTANCY DATA NETWORK FAO – FOOD AND AGRICULTURE ORGANIZATION FC – FIXED COSTS FIFG – FINANCIAL INSTRUMENT FOR FISHERIES GUIDANCE FOB – FREE ON BOARD FV – FUTURE VALUE GAEC – GROUPEMENT AGRICOLE D’EXPLOATATION EN COMMUN GAF – GROUPEMENT AGRICOLE FONCIER GATT – GENERAL AGREEMENT ON TARIFFS AND TRADE GDP – GROSS DOMESTIC PRODUCT GFA – GROUPEMENT FONCIER AGRICOLE GNP – GROSS NATIONAL PRODUCT GSSE – GENERAL SERVICES SUPPORT ESTIMATE IRI – INDICELE DE RENTABILITATE A INVESTIŢIEI MAA – MINISTERUL AGRICULTURII ŞI ALIMENTAŢIEI MAAP – MINISTERUL AGRICULTURII, ALIMENTAŢIEI ŞI PĂDURILOR MC – MARGINAL COST MP – MARGINAL PRODUCT MPS – MARKET PRICE SUPPORT MPS – MARKET PRICE SUPPORT MR – MARGINAL REVENUE MRS – MARGINAL RATE OF SUBSTITUTION MRT – MARGINAL RATE OF TRANSFORMATION NAC – NOMINAL ASSISTANCE COEFFICIENT NPC – NOMINAL PROTECTION COEFFICIENT NPR – NOMINAL PROTECTION RATE OECD – ORGANISATION FOR ECONOMIC CO-OPERATION AND DEVELOPMENT OMC – ORGANIZAŢIEI MONDIALE DE COMERŢ PAC – POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

170

PFI – PAYMENTS BASED ON OVERALL FARMING INCOME PH – PAYMENTS BASED ON HISTORICAL ENTITELMENTS PHARE – POLAND AND HUNGARY ASSISTANCE FOR RESTRUCTURING THE ECONOMY PIB – PRODUS INTERN BRUT PIC – PAYMENTS BASED ON INPUT CONSTRAINTS PIK − PAYMENT IN KIND PIU – PAYMENTS BASED ON INPUT USE PM – MISCELLANEOUS PAYMENTS PN – PAYMENTS BASED ON AREA PLANTED / ANIMALS’ NUMBER PNADR – PLANUL NAŢIONAL PENTRU AGRICULTURĂ ŞI DEZVOLTARE RURALĂ PO – PAYMENTS BASED ON OUTPUT PSE – PRODUCER SUPPORT ESTIMATE PV – PRESENT VALUE RIR – RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE ROA – RETURN ON TOTAL ASSETS ROE – RETURN ON EQUITY ROI – RETURN ON INVESTMENT RU – RUNDA URUGUAY S.W.O.T. – STRENGTHENS, WEAKNESSES, OPPORTUNITIES AND THREATS SAPARD – SPECIAL ACCESSION PROGRAMME FOR AGRICULTURE AND RURAL DEVELOPMENT SCF – SISTEMUL DE CREDIT AL FERMIERILOR SMD – STANDARD MAN DAY STC – SURPLUS TRANSFORMATION CURVE TC – TOTAL COSTS TR – TOTAL REVENUE TSE – TOTAL SUPPORT ESTIMATE TTC – TOTAL TRANSFER FOR CONSUMER TVA – TAXĂ PE VALOARE ADĂUGATĂ UE – UNIUNEA EUROPEANĂ USDA – UNITED STATES DEPARTMENT OF AGRICULTURE UVM – UNITATE VITA MARE VC – VARIABLE COSTS VCMP – STRUCTURA DE VENIT – CHELTUIELI – MARJĂ DE PROFIT – PROFIT VNA – VALOAREA NETĂ ACTUALIZATĂ VR – VALOARE RĂMASĂ WTO – WORLD TRADE ORGANIZATION

171

INDEX

Acomodarea preţurilor interne la cele internaţionale, 41- 43, 47 caracteristicile preţurilor, 43 obiective urmărite, 42 dificultăţi, 42

Activ, 23, 26 - 30, 104, 154 circulant, 26 - 29, 104, 154 circulant net, 27 net, 27, 29, 154

Agribusiness, 109, 111, 115 verigi, 86, 111, 113-114, 122

Ajutor alimentar, 157 Analiza funcţiei, 17

de producţie, 13 de cost, 16

Analiza cost-volum-profit, 30 Analiza SWOT a sistemului de cooperare, 109

din UE, 107 din România, 109-110

Arendă, 56 - 58, 60, 68, 86, 88, 92, 94, 98, 105 - 106, 108, 119, 132, 144 factori de influenţă, 60

Asociaţii familiale, 86, 88, 96, 106, 108 - 109, 143 - 144, 151 Avantaj comparativ, 21, 41, 43, 97, 130, 137, 148, 151 Avantajele dimensiunii mari, 19

interne, 19 externe, 19

Bilanţ, 25 - 27, 154 - 155, 160

activ, 26 - 30, 154 - 155, 160 pasiv, 26 - 27, 155, 160

Capital,

ca factor de producţie, 20 - 26, 29, 46, 52, 56, 66 - 67, 88, 93 - 96, 100 - 101, 104, 106, 112, 114, 117 - 120, 124, 141, 143 - 145, 147, 150 - 151, 154 - 156, 158 - 160, 163

fix, 20 - 21, 155 bănesc, 26 - 27, 33 - 34, 56 - 57, 65, 87, 90 - 91, 108, 147 permanent, 27 propriu, 26 - 30, 154 - 155, 160 cash-flow-fluxul de numerar, 25, 27 - 28

Cauzele stagnării tehnologice, 66 Cifra de afaceri, 21, 26, 28 - 31, 156 Cheltuieli, 9 - 10, 12 - 16, 21 - 22, 25 - 27, 30 - 31, 34 - 37, 39 - 40, 42 - 44, 46 - 49, 52 - 53, 56 - 57, 59, 94 - 95, 98, 105, 113, 118, 131, 133 - 134, 137, 139, 147, 152, 154, 156, 158 - 161

fixe, 9, 16, 26, 30 - 32, 124, 129 totale, 9, 12 - 16, 19, 26, 30, 139, 152 variabile, 9, 11, 16, 26, 30 - 32 directe, 26 indirecte, 26

Cheltuieli medii anuale, 21, 35 minime, 21 - 22 pe unitate de produs, 21 - 22 fixe de exploatare, 26, 29, 31 - 32

Coeficientul de asistenţă nominală (NAC), 51, 155 Coeficientul de protecţie,

efectivă (EPC), 43, 51 - 53 nominală (NPC), 51

Coeficientul de subvenţionare efectivă (ESC), 52 Coeficientul de transformare, 44

172

Combinaţia optimă, a produselor, 9, 15 a resurselor, 9 - 10, 13 - 14

Concentrare, 35, 90, 95, 104 - 106, 114, 127, 132, 148 Concurenţă perfectă, 9 - 10, 18, 58, 156 Contribuţia agriculturii 117

de devize, 120 de factori, 119 de piaţă, 118 de produs, 117

Contul de profit şi pierdere (-de rezultate), 25 - 26, 156 Cooperare, 100 - 105, 107 - 109, 113

principiile, 101, 109 - 110 Cooperative, 84, 100 - 111, 115

clasificare, 102 - 103 agricole, 103 - 104, 106, 108 de achiziţionare, 102, 104 - 105 de aprovizionare, 104 - 105, 108, 113 de asigurare, 103 - 105 de consum, 102 - 105 de credit, 102 - 106, 108, 113 de desfacere, 104 - 105, 107 - 108 de mecanizare, 105 de muncă, 105 de prelucrare a producţiei, 104 de prestări de servicii, 103 - 105 de producţie, 103 - 105, 108 Raiffeisen, 104 de risc, 106 de sănătate, 105 de valorificare, 102, 104 - 105, 108, 113

Costul, alternativ, 11, 21, 35, 41, 90, 93 - 94, 118, 156 fix, 11, 156 marginal, 9, 12, 16 - 19, 58, 138, 156, 160 mediu, 18, 56, 156

fix, 16, 156 total, 16 - 17, 156 variabil, 16 - 18, 156

total, 16 - 17, 113, 156 variabil, 16 - 17, 30, 156

Costul resurselor interne (DRC), 52 Criteriul optimului economic (profit maxim), 12, 15, 19, 160 Criterii de optim,

în analiza funcţiei de producţie, 11 în combinarea resurselor, 9, 11, 15 în combinarea produselor, 9, 11, 15

Criteriile de determinare a preţurilor, 42 CSE, 48, 50, 155, 157

total, 49 pe unitate, 49 procentual, 50

Curba, de cerere, 37, 115, 155 de ofertă, 18, 37 de izocvantă (izoprodus), 13, 159 costului mediu pe orizont lung, 18

173

Datorii, 29 - 30 curente, 26 - 27, 29 faţă de bugetul de stat, 27 pe termen scurt, 27 pe termen lung, 26 - 27, 29

Dezavantajele dimensiunii mari, 19 interne, 19 externe, 19

Dezvoltare, 65 biologică, 65 mecanică, 65

Dezvoltare rurală, 153 Diferenţierile preţurilor,

regionale, 35 temporale, 35

Dimensiunea exploataţiei agricole, 86, 90, 93 - 95, 99 optimă, 94

Direcţii de orientare ale politicilor agricole, 126 - 127 Disparitatea preţurilor, 45 - 46 Distorsiune, 47 - 48, 50, 53, 126, 137, 139, 149 Dreapta,

de izovenit, 15 de izocost, 13 - 14, 66, 159

Durata de rotaţie, clienţi, 29 furnizori, 29

Durata de funcţionare a investiţiei, 24 Economii dimensionale, 18 - 19, 91, 97 Efectele măsurilor de intervenţie ale statului, 132

efectele politicii de preţ, 38 - 39, 129 Efectele decalajelor dintre preţurile interne şi cele internaţionale, 41

asupra bugetului de stat, 41 asupra producţiei şi consumului, 41 asupra comerţului mondial, 41

Eficienţă economică, 66, 90 Eficienţa de alocare, 66 - 67, 154 Eficienţă tehnică, 66 Elasticitate,

de cerere, 35, 37, 115, 124, 131, 137 - 138, 142, 155 de ofertă, 35, 37, 137 - 138 de venit, 124, 138 de preţ al cererii/ofertei, 114, 124, 131, 138, 154

Elasticitatea producţiei în raport cu resursa folosită, 11 Evaluarea pământului agricol, 57

naturală, 57 economică, 57

Excedentul brut din exploatare, 26 Exploataţie (fermă) agricolă 85 - 88, 91 - 93, 98, 106, 108, 112

clasificare, 84 comercială, 89 - 90, 108 de subzistenţă, 84, 87

Factori de producţie-resurse de producţie, 11, 47, 59, 65 - 66, 87 - 88, 104, 144 - 145, 155, 158 - 159

capital, 19 - 30, 46, 52, 56, 87 - 88, 90 - 91, 93, 95 - 96, 104, 106, 108 - 110, 114, 117 - 120, 122, 124, 127, 141, 143 - 145, 155, 158

forţa de muncă, 11, 18 - 19, 34 - 35, 44, 46, 52, 65 - 67, 73, 84 - 85, 87 - 90, 92 - 94, 117 - 119, 124, 141, 145, 155, 158

din mediul rural, 15 - 16, 19, 39, 60 - 66, 85, 90, 94, 120, 122, 126, 142, 146 - 147

174

pământ, 19, 35, 46, 52 - 53, 56 - 63, 67 - 69, 74 - 75, 86 - 89, 97 - 99, 109, 117 - 118, 120, 133, 142, 144 - 147, 155, 158 - 161, 164 Ferma familială, 84 - 85, 88 - 90, 93 - 99, 105, 109, 115

avantajele şi dezavantajele, 93 clasificare, 89 - 93 de subzistenţă, 89 - 90, 96 factorii evoluţiei viitoare, 94

Fermele familiale în România, 96, 98 Fermieri de timp parţial, 46, 64 - 65, 90 - 91, 95, 97 - 98 Fertilitatea pământului, 56, 58

economică, 56 naturală, 56 potenţată, 56

Foarfeca preţurilor, 43 - 45, 60, 98, 114, 122 efecte ale deschiderii, 45

Fond de rulment, 27 - 28 nevoia de fond de rulment, 27 - 28

Forţa de muncă familială, 84 - 85, 87 - 88 Funcţia,

de cost, 9, 16 - 17 de producţie, 9 - 10, 12 - 13 de transformare (posibilităţilor de producţie), 15

Funcţiile generale ale preţurilor, 33 Funcţiile sistemului de arendă, 56 - 57 Fundamentalismul agrar, 130 - 131 Gospodărie, 84, 86

ţărănească, 86 - 90, 94, 97, 109 caracteristica definitorie, 87 - 88 măsuri intervenţioniste, 87

individuală, 86, 88, 91 Gradul de levier de exploatare, 32 Implicaţiile asupra agriculturii,

a inflaţiei, 40 a supraevaluării valutei naţionale, 39 - 40 a subvenţionării preţurilor alimentare, 39, 48, 133 a instabilităţii preţurilor agricole, 39 - 40

Incertitudine, 20, 60, 89, 146, 152, 154, 164 Indicatori, 28 - 30, 38 - 39

ai dinamicii preţurilor, 44 ai subvenţionării, 8, 49, 50 - 54, 158

Indice de rentabilitate a investiţiei (IRI), 25 Input, 9, 12 - 13, 18, 20, 32, 35, 42, 44 - 46, 48, 50, 52 - 53, 56, 61, 67, 85, 88 - 90, 96, 99, 110, 116, 119 - 120, 123, 133, 136, 139, 142, 148 - 149, 160, 165 Instrumentele politicii, 142, 149

de preţuri, 33 pieţei agricole, 129 - 130, 132 - 134, 138 - 139, 147 - 148

Integrare agroalimentară, 102, 104, 106, 111 - 112, 115 avantaje şi dezavantaje, 112 orizontală, 106, 111 - 112 verticală, 106, 111 - 113, 116

Intervenţia guvernului în agricultură, 48, 54, 56, 98, 116, 119, 134 - 138, 140 - 142, 149, 152 Izocost, 13 - 14, 67, 160 Izovenit, 15 Investiţii, 9, 20 - 21, 23 - 25, 27 - 28, 47, 67, 85, 95 - 98, 115, 119 - 120, 123, 125, 133, 142 - 143, 149, 151, 154, 160 Lanţ vertical agroalimentar, 33, 112, 114 - 115 Legea Engel, 119, 161 Legea randamentelor descrescânde, 11, 13

175

Levierul, 28, 30, 32 Limite bugetare,

“tari”, 54 “moi”, 146

Marja,

brută de producţie, 26, 32, 100 de profit, 26, 30 - 32

de preţ, 34 - 35 de siguranţă, 30

Mărimea producţiei, 19, 100 Măsura agregată a susţinerii (AMS), 49 Maximizarea profitului, 9, 11 - 15, 89 - 90, 101, 110, 163 Metode de estimare a preţului pământului, 59 Metoda duratei de recuperare, 22 Mobilitate,

teritorială, 64, 156 profesională, 156

Modele de echilibru parţial, 133 programele de susţinere a preţurilor, 133 - 134 subvenţionarea preţului, 134 - 135 taxa de import, 136 - 137

Modele de economie de bunăstare, 133 - 139 Modelul “guvernelor de casă de cliring”, 139 Modelul “guvernului încăpăţânat”, 139 - 140 Modificări în sistemul instituţional agricol, 47, 68 Monopol, 55, 57, 96 - 97, 107, 114 - 116, 120, 132 - 133, 157, 161 Multiplicator,

de levier financiar, 28, 30 Obiective,

ale politicii agricole, 43, 130 - 131, 138 - 139, 150 ale politicii de dezvoltare rurală, 65, 151, 154

Ocuparea forţei de muncă, 34, 61, 95 în mediul rural, 61, 64 - 65, 91, 95, 118, 127, 143, 147 - 148

Oligopol, 116, 157, 161 Orizont (termen),

foarte lung, 11 lung, 11, 16, 18 - 19, 60, 132, 161 scurt, 11, 16 - 19, 132, 161

Output, 20, 30, 45, 48, 50, 85, 88 - 90, 96, 110, 124, 128, 142, 157, 159, 161, 163 Parteneriat, 154 Proprietate,

privată, 58, 62, 72, 87 - 88, 92, 97, 116, 144 - 145, 147 mixtă, 72, 92 publică, 92, 146, 157 - 158

Piaţă, de pământ, funciară, 57 - 58, 87 - 88, 98 de forţă de muncă, 89, 123 de produse agricole, 86, 89, 120, 145 de input (factorilor de producţie), 9, 16, 49, 87 - 90, 94, 115 - 116, 123 - 124, 133, 140, 149 de output (bunurilor de consum), 9, 88 - 90, 94, 124, 140

Politica agricolă, 49, 95 - 96, 98, 127 - 132, 142, 149 definiţii, 128 - 129 instrumente, 132 - 133 Politica Agricolă Comună, 56, 108, 153 - 154, 156

Politica structurală, 112, 130, 158 Politica,

de preţ, 33 - 35, 128

176

de marketing, 33 - 35 Populaţie,

activă, 60 - 61, 69, 71 - 72, 119, 131, 141 ocupată, 60, 120 rurală, 33, 60 - 62, 64 - 65, 107, 146

Pragul, de rentabilitate, 18, 30 - 32, 161 de funcţionare (de închidere, de producţie), 18 venitului total, 31 de preţ, 30

Preţ, de echilibru, 33, 133 - 134, 137, 161 la poarta fermei, 88 de referinţă, 47 - 48, 51, 161 de pământ, 58, 60, 68, 87, 98 umbră, 52, 161

Principii ale economicităţii, 9 Problema alimentară, 129 Problema fermierilor, 129

pe orizont scurt, 131 pe orizont lung, 131

Probleme specifice ale agriculturii, 126 - 127 Produs,

competitiv, 14 - 15, 52, 65, 125, 150 - 152, 155 complementar, 14, 38, 139, 162 suplimentar, 14

Produs Intern Brut, 39, 47, 53 - 54, 117, 141 - 142, 147, 156 - 157, 162 Producţia,

totală, 11 medie, 20, 56, 58, 65, 67, 147

Productivitatea, medie, 11, 13, 17, 136 marginală, 11 - 15, 17, 58, 120

Profit, brut, 26, 44, 95 din exploatare, 26, 29, 31 - 32 impozabil, 26 maxim, 12 - 13, 15, 19, 90, 160 net, 26, 28, 43

Programul guvernamental pentru agricultură, 1991-1996, 148 1997-2000, 148 2001-2004, 149 - 152

Program SAPARD, 109 - 110, 152 - 153 Progresul tehnic în agricultură, 65 - 66, 120

caracteristici, 66 protecţionismul agricol, 47 factorii de influenţă, 127

PSE, 48, 50 - 51, 53, 157 descompunere pe factori, 48 - 50 la nivel naţional, 49 total, 48

brut, 48 net, 48

procentual, 49, 52 unitar, 49 - 50

Putere de cumpărare, 98 punctul de inflexiune al funcţiei de producţie, 12, 17

Randamentul pământului, terenului, 58

177

Rata de activitate, 60, 69 Rata de actualizare, 22, 24 - 25, 57, 59 Rata de revenire, 28

a activelor, 28 a investiţiei, 28

Rata de exploatare, 29 Rata de lichiditate, 29

rapidă de lichiditate, 29 Rata de îndatorare, 28 - 29 Rata internă de rentabilitate (RIR), 21 - 22, 24 - 25 Rata marginală de substituire, 13 - 16, 65 Rata nominală a protecţiei (NPR), 51 Rata de ocupare, 69 Rata rentabilităţii, 22, 95 Rata rentabilităţii financiare, 28 Rata de rentabilitate a vânzărilor, 28 Rata de profit de exploatare, 29 Rata de schimb, 118 - 119 Rata de solvabilitate, 29 Rata şomajului, 60 - 61, 63, 69, 163 Rentă, 56

diferenţială I, 56 diferenţială II, 56 funciară, 56, 58, 60

capitalizată, 57 Resurse,

complementare, 14, 38 substituibile, 13 - 14, 38, 58

Rezultatul, curent, 26 excepţional, 26 din exploatare, 26 financiar, 26 net al exerciţiului, 26

Risc, 20, 28, 37 - 39, 60, 65 - 66, 84 - 85, 88, 90, 95, 100, 142, 151, 163 de producţie, 20, 66, 163 de marketing, 20, 163 de preţ, 20 aversiune, 20, 38, 63, 88, 97, 125

Scara producţiei, 19 Schema DuPont, 28 Schema pragului de rentabilitate, 30 Şcoli de politici de preţ, 35 Set-aside, 40, 132, 134, 136, 163 - 164 Sistem,

economic, 88, 94, 115, 122, 125, 151, 156 - 157, 163 politic, 103, 153

Sistemul agroalimentar, 114, 122 - 126 Societăţi agricole (cu personalitate juridică), 84, 86, 88, 91, 108, 111 Specializarea, 95, 112 Speranţa matematică, 20 Stabilizare,

de preţ, 33, 36 - 40, 138 de venit, 33, 36

Stabilitatea veniturilor, 39, 96 - 97, 130 Stoc, 26 - 27, 29, 37 - 38, 40, 49 - 50, 122, 132, 134, 154 - 155 Structura,

de producţie, 40, 137 exploataţiilor, 90 - 91

178

contului de rezultate, 31 - 32 lanţurilor verticale, 111

Structura populaţiei rurale, 60, 70 - 83 active, 60 - 61, 69 - 70 ocupate 60 - 61, 70 - 72

Subvenţionarea, 33 - 34, 39, 41, 45 - 55, 60, 64, 82, 94 - 98, 106, 113 – 114, 125 - 127, 129, 132, 135 - 138, 148, 154, 157, 163 Subvenţii pe,

unitate de suprafaţă/pe cap de animal, 53 pe lucrător agricol, 41, 48, 53, 119

Subvenţia estimată pentru, producători (PSE), 48 - 53, 157 consumatori (CSE), 48 - 50, 157

Suport estimat pentru servicii generale (GSSE), 50 - 51 Suportul total estimat (TSE), 50 - 51 Surplus de producţie, 38, 41 Tarif, 10, 38, 58, 60, 132, 136 - 137, 147, 154, 158, 164 Taxă, 20, 26, 33 - 34, 49 - 50, 52, 55, 119, 124 - 125, 132, 136 - 137, 139, 148, 163 - 164 Tehnologie, 66 - 67, 94, 112, 129, 156, 163 - 164 Tehnici de analiză a economicităţii investiţiei, 21

statice, 21 dinamice, 21

Tehnică de producţie, 65 Teoria ofertei, 10 Teoria producţiei, 20 Teren,

agricol, 56, 66, 87, 89, 144, 150 arabil, 57, 141, 146, 150 valoarea estimată, 57 - 59

Timp de lucru, 89 parţial, 89 - 90, 94, 97 total, 89 - 90, 94

Tipologia exploataţiilor agricole, 91 Transferuri totale pentru consumatori (TTC), 51 Tranziţia agriculturii româneşti, 141

criza relaţiilor de proprietate, 143 criza structurilor de exploataţii, 144 criza eficienţei, 145 obiectivele declarate, 148

Unitatea de zi de lucru standard (SMD), 89 Unitate europeană de mărime (ESU), 99 Unitate de muncă anuală (AWU), 99 Uniuni cooperatiste, 106 Valoarea adăugată, 19, 26, 51 - 52, 85, 99, 117, 141 Valoarea netă actualizată, 21, 24 - 25 Valoarea prezentă (PV), 23 - 25, 58 - 59 Valoarea rămasă, 21, 23 - 24 Valoarea terenului, 58 Valoarea viitoare (FV), 23 - 24, 58 - 59 Varianţa variabilei, 20 Venit net, 58 Veniturile,

din exploatare, 26 financiare, 26 excepţionale, 26 gospodăriilor rurale, 61 globale familiale, 97

179

Viteza de rotaţie, a activelor, 28 - 29 a fondului de rulment, 29 a imobilizărilor nete, 29 a stocurilor, 29

economie agroalimentara

Documents

Transcript of economie agroalimentara