Capitolul 1

ECONOMIA MEDIULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE ŞI AMBIENTALE

1.1. Conţinutul şi importanţa Economiei mediului Chiar dacă diversitatea formulărilor conceptuale de bază cu privire la acelaşi segment al realităţii este legată mai ales de etapa de început a unui nou domeniu al ştiinţei,în cazul de fată acest fenomen se amplifică mult ca urmare a importanţei spaţiului şi timpului. A opera cu delimitări spaţiale sau temporale în cercetarea mediului reprezintă fie un demers didactic sau experimental, fie reflexul limitelor cunoaşterii umane. Argumentul cel mai evident în favoarea unei astfel de aprecieri este faptul că problemele mediului sunt tot mai frecvent recunoscute ca probleme globale ale omenirii, definită în timp şi spaţiu . Abordarea mediului din punct de vedere economic ocazionează precizarea sferei de cercetare prin formulări diverse : - Economia mediului înconjurător ; - Economia ambientală ; - Economia mediului natural ; - Economia protecţiei mediului natural . Capacitatea oamenilor de a comunica între ei depinde, printre altele, de respectarea convenţionalismului dintre limbaj şi realitate, recunoscând însă şi o anumită dinamică a acestui convenţionalism. În acest context, în Micul Dicţionar Enciclopedic, ediţia 1986, mediul este definit drept “complex teritorial în care se imbină elementele de relief, structură geologică şi resursele de subsol,apele şi condiţiile de climă, solul, vegetaţia şi fauna şi care constituie cadrul natural de desfăsurare a vieţii materiale a societăţii omeneşti “. Prin urmare, deşi obiectul analizei este mediul, sunt utilizate concepte diferite : “mediu înconjurator” , “mediu ambiental” , “mediu natural”.Or, atât “mediu înconjurător” cât şi mediu ambiental” cuprind nu numai avuţia naturală ci, cel puţin, şi aceea creată de om. În acelaşi timp, “mediul natural” reprezintă o formulare pleonastică, singura menită să asigure concordanţa cu conţinutul cercetării fiind aceea de “mediu”. De asemenea, se poate aprecia ca “Economia protecţiei mediului “ nu răspunde în totalitate preocupărilor reconcilierii dintre om şi natura, asa cum o poate face “Economia mediului“; în timp ce prima ia în calcul capacitatea de autoportantă a sistemului natural doar în forma implicită , oferind spaţiu de manifestare a “ ecolo - gismului abuziv” , a doua o poate face şi în forma explicită, promovând un demers ştiinţific echidistant fată de economist şi ecolog. Mai mult, în primul caz, putem considera că se face referire doar la un element component al Economiei mediului, acela al evaluării impactului măsurilor tehnico – economice asupra mediului ca factor economic, comparativ cu efortul presupus de acestea. Desigur, analiza cost-beneficiu reprezintă o metodă decizională importanta având ca suport evaluarea avantajelor ambientale, dar “Economia mediului” trebuie să abordeze deja şi problemele reconstrucţiei ecologice, cu toată prioritatea acordată acţiunilor preventive. Contradicţia dintre mediu şi activitatea economică se manifestă prin tot mai multe şi ample dezastre ecologice ale caror urmări nu pot fi stopate decât prin costisitoare acţiuni de restabilire a integrităţii avuţiei naturale.

Se apreciază că emergenţa “Economiei Mediului” este marcată de ceea ce s-a numit “starea de bunăstare” din timpul epocii victoriene1 la începutul căreia a fost semnat “Actul reformei”, cuprinzând un ansamblu de măsuri menite să contracareze consecinţele Revoluţiei industriale. După 1865 (pâna în 1900) “starea de bună stare” s-a definit mai mulţi în raport cu unele realizări pe plan social, de unde şi denumirea de “colectivism victorian” şi aceasta sub influenţa reformismului lui Gladstone sau a statului tradiţionalist a lui Disraeli. În perioada 1900 – 1914, ambiţiosul obiectiv al “stării de bună stare” s-a limitat la intenţia de a atinge un “minimum naţional” al bunăstării, pentru că până la sfarşitul celui de-al doilea razboi mondial să apară primele preocupări pentru conservarea mediului, alături de cele mai vechi legate de educaţie, sănătate şi asigurarea locurilor de muncă. Perioada de reconstrucţie de după al doilea război mondial, puternicul impact al teoriei lui Keynes, nivelul înalt al ratei creşterii economice, precum şi stabilitatea preţurilor, au favorizat scăderea preocupărilor sociale de ordin “calitativ” în favoarea acelora de ordin “cantitativ” . Ultimii ani ai celui de–al saselea deceniu se apreciază că o fază de răspuns constând amplificarea convulsiilor sociale reprezintă perioada finală a “miracolelor economice”, cărora le-a urmat o fază de răspuns constând amplificarea convulsiilor sociale şi extinderea preocupărilor pentru analiza limitelor modelului economic promovat de ţările occidentale ; în acest context au apărut lucrări despre costurile creşterii economice, care au evidenţiat enormul cost social ce contrabalansează creşterea economică accelerată. Fapte ulterioare, cum ar fi rapoartele Clubului de la Roma din anii 1972 şi 1974 şi lunga şi profunda criză derivată din creşterile succesive ale preţului petrolului (1974, 1978, 1980) au modificat în mod substanţial tabloul realităţilor în favoarea unei reconsiderări a indicatorilor bunăstării sociale, a relansării teoriei în domeniul Economiei bunăstării. Într-o primă aproximare, se poate afirma că Economia bunăstării recurge la conceptele de “minim” sau “maxim” în scopul aplicării principiului abordării sistemice în studiul politicii economice. “Scopul economiei bunăstării este de a influenţa consensul social făcând mai clare direcţiile şi obiectivele diferitelor politici, demonstrând consistenţa sau inconsistenţa unor anumite relaţii dintre scopurile finale”2. Economia bunăstării ar încerca deci să definească un criteriu sau obiectiv globalizant pentru politica economică, un indicator social pentru care se aprecizează o funcţie de optim, astfel încât obiectivele strategiei să poată fi formulate cu mai multă claritate, inclusiv prin intermediul modelării matematice. Problema fundamentală a economiei bunăstării este reprezentată de atingerea unei situaţii optime, înţeleasă ca un ansamblu de opţiuni considerate mai bune decât oricare altele posibile. Calea de atingere a unei astfel de situaţii optime (a consecinţelor sale) a fost abordată din puncte de vedere diferite, care evidenţiază distincţia dintre economia bunăstării “clasice” şi “noua”economie a bunăstării. Pentru Pigou, economia bunăstării presupune fixarea unui obiectiv economic considerat ca “dorit” din punct de vedere social; acest obiectiv implică, la rândul sau, maximizarea bunăstării economice care, în principiu, nu se identifică cu bunăstarea generală (bunăstarea economică fiind doar un element al bunăstării generale). Când vorbeşte de bunăstare, Pigou se limitează deci la aspectele economice, susceptibile a fi exprimate în termeni monetari. Pe de altă parte, el consideră ca avuţia naţională este un indicator aproximativ al bunastării economice, mai precis, bază materială a acesteia.

1 Epoca victoriană se plasează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când Marea Britanie sub regina Victoria(1837-

1901) atinge, datorită politicii expansioniste, apogeul puterii maritime. 2 Mark Blauf, Teoria economică în retrospectivă, EDP, 1992, pg. 626

Relaţia dintre bunăstarea economică şi avuţia naţională generează, conform aprecierilor lui Pigou, două tipuri de efecte : - efecte volumetrice; - efecte de distribuţie. Primul tip de efecte ne arată că atunci când nu se înregistrează o scădere a accesibilităţii la elementele avuţiei pentru cei mai săraci şi când nu intervin cauze exterioare procesului (de tip normativ, prin intermediul statului), orice creştere în volumul total al avuţiei (efectul volumetric) se traduce, în general, printr-o creştere a bunastării economice.

Efectele de distribuţie ne arată ca orice cauză care limitează accesul la elementele avuţiei pentru cei mai săraci, dar care nu implică niciodată o scădere în volum a avuţiei naţionale(ca urmare a alocării optime a resurselor, n.n) va presupune o creştere, în linii generale, a bunăstării economice. În concluzie, se poate afirma că Pigou atribuie politicii economice două sarcini fundamentale : - transferarea de avuţie de la cei care au mai mult la cei care au mai puţin; - imbunătăţirea performanţelor sistemului productiv. Conform concepţiei lui Pareto, economia bunăstării trebuie să promoveze soluţii privind comparaţiile interpersonale ale utilităţilor de care dispun indivizii în scopul atingerii unui maxim definit în raport cu colectivitatea în ansamblul sau (facând distincţie între maximul unei colectivităţi – oricare ar fi ea şi maximul pentru o colectivitate anume). Prin urmare, Pareto, respinge ideea utilităţilor cardinale precum şi pe aceea a utilităţilor aditive (bunăstarea unei colectivităţi este suma bunăstărilor individuale) şi, făcând abstracţie de dificultăţile comparaţiilor interpersonale privind utilităţile, sugerează necesitatea unui optim social. “Noua” economie a bunăstării, fondată în jurul anilor ’30, gravitează în jurul a 2 principii fundamentale :

- principiul bunăstării sociale ; - principiul compensării.

Importanţa mai mare sau mai mică acordată fiecaruia dintre aceste principii a condus la curente diferite de abordare a problemei şi chiar la polemici. În cadrul unuia din curente se susţine că beneficiul obţinut de comunitate în ansamblul său poate fi considerat acceptabil în comparaţie cu pierderile înregistrate de unele grupuri din cadrul acesteia numai atunci când grupurile respective vor fi tratate pe baza unui postulat de egalitate între diverşi indivizi (prin aplicarea principiului compensării). Un alt curent de gândire respinge acest raţionament, negând presupusele “capacităţi egale de satisfacere “ în numele deosebirii dintre economia liberă şi cea normativă (aceasta din urma manifestând o tendinţă spre un egalitarism subiectiv şi neeficient). Într-un astfel de context s-a sugerat soluţia compensării pierderilor suferite de unii membri ai colectivităţii cu caştigurile altora, pe baza unui criteriu obiectiv, de eficientă economică şi regularizarea distribuţiei venitului prin intermediul unei acţiuni guvernamentale de compensare a pierderilor. Pentru aceasta se impune însă distincţia între situaţiile de caştig pentru unii membri ai societăţii în dauna altora, de situaţiile favorizante care permit obţinerea de beneficii pentru unii fără ca aceasta să presupună o pierdere pentru alţii. În primul caz nu se poate afirma ca are loc o creştere a bunăstării Generale (în ansamblul), chiar dacă există posibilitatea utilizării unei unităţi de masură pentru compararea interpersonală a utilităţilor(nivelul avuţiei înregistrând modificări nesemnificative). Dimpotriva, în al doi-lea caz are loc o imbunătăţire a bunăstării colectivităţii, a eficienţei în sistemul economic, ca mecanism de satisfacere a necesităţilor. Dezvoltările ulterioare ale problematicii economiei bunăstării sau centrat pe eficienţa distribuţiei venitului, a trecerii de la funcţia bunăstării individuale la funcţia bunăstării sociale. Acestă scurtă incursiune, în planul cercetării economice, de la “starea de bunăstare” la “bunăstarea economică” este menită să pună în evidenţă faptul ca pe măsura extinderii accesului omului la resursele de producţie, graţie, în principal, progresului tehnic şi tehnologic,

interdependenţa dintre participanţii la activitatea economico-sociala s-a transformat dintr-o stare de spirit, într-o stare de fapt ; multiplicarea zonelor de contact dintre agenţii economici a erodat permanent rolul individului în obţinerea propriului succes,dezvoltând în acelaşi timp sentimentul apartenenţei la o societate productivă, faţă de care raportul dintre drepturi şi obligaţii capătă încet,încet, un nou conţinut.”Adevărata funcţie a economiei bunăstării este de a pune stăpânire pe disciplina eticii aplicate mai mult decât a o evita”, concluziona Mark Blauf în lucrarea deja amintită.O asemenea modificare comportamentală s-a accentuat brusc odatăcu declanşarea crizei mediului, mai ales în formele ei globale, criză ce a scos la iveală un adevăr uitat sau neglijat de mult timp; deteriorarea raportului dintre avuţia naturală şi activitatea umană reduce sansele supravietuirii civiliză ţiei pe planeta Pământ .

Intensificarea contradicţiei dintre om şi natură a reliefat faptul că bunăstarea economică este doar o latură a bunăstării sociale, alături de ea impunându-se prezenţa unui mediu sănătos, apt sa ofere nu numai resurse ci şi servicii la nivelul necesită ţilor raţionale. Într-un asemenea context, dezvoltarea ştiinţelor despre natură a început sa beneficieze de apariţia unei noi ştiinte, ce işi propune o abordare economică a aceluiaşi domeniu al realităţii înconjuratoare. Economia mediului, ca ştiintă şi disciplina economică, işi propune să opereze în continuare cu conceptul de eficienţă economică, dar fără să-l mai opună în vreun fel conceptului de echitate. Cei care resping această simbioză, “confundând” echitatea cu egalitarismul, o fac de pe poziţii partizane. După o indelungată vreme de dezvoltare economică în dispreţ faţă de legile naturii este greu de acceptat scadenţă reprezentând costurile pentru protecţia mediului, atât pentru economiile centralizate cât şi pentru cele libere; această scadentă este cu atât mai apăsătoare pentru economiile ţărilor dezvoltate, în principal SUA şi CEE, cărora le revine peste o treime din aceste costuri. Pentru a pătrunde pe terenul Economiei mediului este necesară reconsiderarea raportului dintre sistemul economic şi mediu, în sensul acceptării faptului ca primul aparţine celui de al doilea şi deci este subiect al legilor naturale şi energetice. Sistemul economic este inserat în ecosistemul global şi din acest motiv nu poate să se dezvolte în afara legilor care guvernează orice ecosistem, respectiv cele referitoare la circulaţia materiei (sau reciclarea permanentă) şi fluxul unidirecţional al energiei (fara posibilitatea de reciclare, ci numai de trecere dintr-o forma potenţială în una liberă). Conceptul tradiţional de proces economic legat de imaginea unei maşini de producţie-consum este, esenţialmente, eronată, pentru că suprimă etapa posterioară pretinsului act final al consumului, adică faza legată de tratamentul reziduurilor, principalele generatoare de externalităţi ambientale. La aceasta se adaugă faza de extracţie a resurselor din mediu care, de asemenea, nu este percepută corect în ştiinta economică (de exemplu, pretul lemnului din pădure trebuie să reflecte şi diminuarea serviciilor pe care le oferă un astfel de ecosistem). Pentru funcţionarea sistemului economic sunt absolut necesare cantităţi tot mai mari de energie care se transformă , în mod iremediabil, în căldură – energie nerecuperabilă (energie înaltă). În mod decisiv, activitatea umană a contribuit la actuala situaţie, periculoasă, a degradarii biosferei, care prezintă o capacitate limitată de asimilare şi adaptare naturală pentru a trata deşeurile produse de societatea industrială şi care până la urma se întorc în mediu. De asemenea, ştiinta economică nu s-a preocupat de bunurile “libere” sub pretextul că valoarea lor de schimb este nulă, fiind furnizate gratuit de către natură, în ciuda faptului ca sunt indispensabile desfăşurării activităţii productive, menţinerii şi dezvoltării vieţii. Economia convenţională, legată de administrarea resurselor limitate nu a avut în vedere ca ecosfera este ea însăşi limitată. Bunurile şi serviciile pe care natura le oferă umanităţii sunt supuse aceluiaşi tratament ca cel al oricărei mărfi care este pe piaţă, deşi nivelul lor calitativ este de o factură specială, şi aceasta ca urmare a întâietătii acordate obţinerii de profituri individuale. Rezultă că ignorarea dependenţei omului de natură este inerentă mecanismului economic, atât într-o economie liberă cât şi într-o economie centralizată, acesteia din urma fiindu-i specific modul de utilizare a

parghiilor economice şi nu parghiile economice în sine. Criza mediului dobândeşte dimensiuni mondiale şi complexele sale cauze nu pot fi legate exclusiv de un tip sau altul de economie; planificarea centralizată nu poate elimina radical caracterul neraţional al gestiunii resurselor naturale şi a mediului în ansamblu, proprie abuzului “mâinii invizibile” a mecanismului pieţei. Rădăcinile problemelor mediului trebuie căutate în eroarea de a diminua rolul acestuia în relaţia sa structurală şi dialectică cu omul şi societatea în ansamblul, în raportul dintre procesele vitale şi cele economice. Efectiv, nici sistemul capitalist şi nici cel socialist nu au ţinut cont de capitalul biologic al ecosistemului şi în consecintă nu au armonizat nicicum acţiunile economice cu imperativele mediului. Ambele sisteme şi-au manifestat predilecţia pentru dezvoltarea cantitativă, abordând problemele mediului în mod asemănător, ceea ce va face ca, pe termen scurt pericolele cu care se vor confrunta să fie diferite pentru ca, pe termen lung, acestea să fie surprinzător de similare; prin urmare, criza mediului accentuează nu convergenţa celor două modele, ci mai degrabă problemele pe care le vor avea de soluţionat, probleme ce decurg din complexul tehnico-ştiinţific şi industrial – baza comună a succeselor şi înfrângerilor Est-ului şi Vest-ului. Evoluţia, controlul şi dirijarea acestui complex plaseaza modelul socialist, pe termen scurt, într- o poziţie aparent mai avantajoasa, dar viitorul îndepărtat (dimensiunea temporală specifică problemelor mediului) rezervă acelaşi impact asupra capitalului natural atât din partea socialismului industrial cât şi din partea capitalismului; atât unul cât şi altul au o capacitate limitată de a răspunde provocărilor mediului, privite din perspectiva unei perioade mai îndelungate asociată cu capacitatea finită a planetei precum şi cu limitele propriei condiţii umane. Fenomenul degradării mediului este efectul unui ansamblu de procese aflate în continuă interacţiune : creşterea demografică, creşterea economică, progresul tehnico-ştiinţific, industrializarea, urbanizarea, apariţia marilor aglomerari, etc. Cu toate acestea, când se intenţionează stabilirea responsabilităţilor pentru actuala criză a mediului, atenţia se centrează imediat, de o manieră nediscriminatorie, pe economie, fără a discerne însă între activitatea şi teoria economică. În ciuda evidenţei căactivitatea economică are repercursiuni asupra mediului, teoria economică, cu toată larga experientă, nu a tratat, într-o formă corespunzătoare, această realitate. Chiar dacă nu poate fi dat un răspuns general la criza mediului, economia mediului tinde să-şi asume un rol fundamental în depăşirea sa: gestionarea raţională a resurselor, daune şi costuri legate de mediu, instrumente economice ale politicii de mediu, repercusiuni micro şi macro-economice ale mijloacelor de protecţie a mediului etc. sunt unele din problemele principale circumscrise acestei ştiinte şi discipline economice. Dat fiind că această disciplină, dintr-un punct de vedere convenţional, se ocupă cu precădere de studierea în plan economic a fenomenelor degradării mediului(doar parţial reflectate în sistemul de piaţă), se poate recurge la un model al fluxurilor materiale pentru a putea pune în evidentă importanţa abordării economice a mediului. Într-un astfel de model se încearcă a se urmări fluxul circular al materiei, începând cu condiţia sa de resursă primară prelevată din mediu şi până la descărcărea sa în acesta, sub forma de reziduu trecând prin fazele de producţie şi consum. Conform modelului lui Karl – Göran Möler(fig.1.1), se pot considera cinci sectoare de bază: - producţia; - acumularea de capital; - consumul; - gestiunea mediului; - mediul. Modelul include deci un sector “Gestiunea mediului”, pentru a cărui funcţionare se consumă fortă de muncă Le şi alte resurse Ve provenite din sectorul “Producţie”; aceste consumuri se concretizează prin acţiunile de protejare a mediului e. Resursele primare extrase din mediu S sunt folosite direct de către sectorul productiv, iar inputul de muncă necesară este reprezentat de Lp. La rândul său, sectorul “Acumulare de capital” se referă la

stocul de capital din economie, care oferă servicii productive, utilizabile ca factor de producţie, K. Sectorul “Consum” se identifică cu consumul de bunuri şi servicii, C, provenind direct din sectorul “Producţie”. Forta de muncă, Lp Resurse primare, S Reziduuri, Zp Bunuri şi servicii, C

Reziduuri, Zt

Protejarea mediului, e Fortă de munca, L e Reziduuri, Zh Servicii, Y

Fig.1.1.Fluxul material(după Karl-Göran Mäler:Environmental Economics Univ.Press, Londra, 1974).

În afara reziduurilor descărcate direct în mediul înconjurător Zh sunt luate în considerare şi reziduurile reciclate (tratate) din sectorul de consum Zt.

Stocul de capital creşte ca urmare a investiţiei brute G, iar consumul (degradarea) stocului de capital are două semnificaţii :

- diminuarea capitalului; - flux de deseuri care se pot folosi parţial (în urma dezmembrarii), ca materie primă reciclată, în

sectorul productiv. Sectorul productiv generează, de asemenea, propriile reziduuri care, impreună cu celelalte ( Zt şi D’ ) sunt supuse unui proces de reciclare internă. În mod obiectiv, ca urmare a nivelului de perfomanţă a tehnologiilor, reciclarea nu poate fi totală, astfel încât o parte a rezidurilor, Zp se întorce în mediu. Se observă ca mediul este şi furnizor de servicii către comsumatori, Y, în principal de tip reactiv, a căror volum scade, în general, odată cu creşterea cantităţii de reziduuri deversate.

productie

Acumulare de capital

Gestiunea mediului

Exprimând fluxurile materiale în unităţi de masă şi stabilind ecuaţiile de echilibru între fluxurile de intrare şi ieşire din sectoarele considerate, rezultă : 1.pentru sectorul “Producţie” : S + Zt + D = C + G + Ve + Zp ; 2.pentru sectorul “Consum” : C = Zt + Zh ; 3.pentru sectorul “Gestiunea mediului” : Ve = e, de unde : S + D = G + Zp + Zh + e => S – (Zp + Zh + e) = G – D = N Acest bilanţ al materiei confirmă căre sursele primare, producţia de bunuri, acumularea de capital şi reziduurile fac parte dintr–un anumit echilibru. Se constată că fluxul net de materie din mediu este egal cu acumularea netă N de capital. Aparent simplă, acestă concluzie este semnificativă în măsura în care evidenţiază clar că partea din resursele primare ce nu se acumulează în stocul de capital se întoarce definitiv în mediu. O altă concluzie este aceea că, dată fiind acumularea netă de capital, în condiţiile în care nu există stimulente pentru a reduce volumul deversărilor poluante în mediu, prelevarea naturală se va face de o manieră excesivă. Prin urmare, dacă în plan politic este “desconsiderată” calitatea mediului, economia va avea de suferit nu numai ca urmare a degradării mediului ci şi datorită exploatării abuzive (supraexploatării) resurselor naturale ; cu alte cuvinte, dacă nu se va menţine sub control deversarea rezidurilor în mediu, iar aceasta va determina o creştere într-o masură tot mai mare a prelevărilor din stocul de capital natural, nu va fi posibilă menţinerea ritmului de acumulare netă a capitalului. Descrierea de până acum confirmă necesitatea regularizării schimburilor dintre procesele naturale şi cele economice. În acest sens, Economia mediului are ca scop asigurarea fundamentării deciziilor privind capitalul productiv şi social în concordantă cu caracteristicile capitalului natural, inclusiv pe baza unei contabilizări ecologice, economice şi sociale atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Chiar dacă scopul Economiei mediului include şi obiective mai ample, cum ar fi imbunătătirea calitătii vietii, unul din obiectivele principale rămâne administrarea eficientă a resurselor naturale, tot mai mult supuse aproprierii şi tot mai rare. De altfel, modelul lui Karl-Göran Moler sugerează o reconceptualizare a mecanismului economic în scopul identificării unor mijloace, instrumente de alocare a resurselor între utilizări alternative. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..…… Atât preocupările mai vechi cât şi cele noi pot reprezenta un suport pentru a defini Economia mediului ca fiind acea ştiinţă economică ce studiază mediul ca bun public şi sistem bazat pe autoreproducţie, aflat în strânsă interdependentă cu mediul economic. Caracterul de bun public nu neagă posibilitatea aproprierii unor elemente ale capitalului natural, ci se referă la mediu în ansamblu, ţinând însă cont de faptul ca problemele acestuia nu pot fi separate de cele ale conponentelor sale. Prin mediu economic se desemnează, dintr-o perspectivă comună, un sistem bazat pe reproducţie şi dominat de legi economice(în timp ce mediul este dominat de legi biologice). Elementele care traversează frontiera analitică a mediului, sau inputurile sunt reprezentate, în ultima instanţă, de transferuri de energie convenţională din mediul antropic, precum şi de energie solară. Mediul tratează transferurile de energie convenţională cel mult ca pe nişte recuperări, acestea reprezentând, adesea transferuri forţate. Spre deosebire de mediu, pentru mediul artificial inputurile reprezintă însăşi condiţia de a exista şi de a se dezvolta.

Faptul că omenirea a devenit tot mai dependentă de mediul artificial, atât prin mutaţiile biologice cât şi prin cele sociale, subliniază tocmai importanţa mediului în asigurarea unor transferuri eficiente de resurse către mediul artificial. Economia mediului işi propune deci să evalueze capacitatea sistemului natural de a participa la transferurile către sistemul artificial atât în regim staţionar (pe termen scurt), cât şi în regim dinamic (pe termen lung). Dinamica mediului, respectiv capacitatea sa de autoreproducţie, cuprinde însă atât o dinamică proprie sistemului cât şi o dinamică indusă, mai ales de către transferurile forţate. Accentuarea caracterului “fortat” al transferurilor de energie preponderent convenţională creează însă o contradicţie între dinamica proprie şi dinamica indusă, ceea ce poate plasa acest sistem în tot mai vizibile şi frecvente stări de echilibru instabil, care pot degenera, cel puţin pentru anumite segmente, în situaţii de dezechilibru şi de prăbuşire. Economia mediului trebuie să contribuie deci la fundamentarea unor decizii eficiente de gestionare a mediului de către om, respectiv de situare a acestuia pe poziţia de partener al naturii, (care doreşte să -şi desfăşoare activitatea în concordanţă cu legile naturii) şi nu pe poziţia de “stapân” al naturii. Aflate în strânsă legătură cu capacitatea de autoreproducţie, măsurile de prevenire a degradării acestei capacităţi sau de reconstrucţie, fac parte, de asemenea, din obiectul Economiei mediului din perspectiva eficienţei pe care o prezintă, respectiv a raportului dintre efectul şi efortul pe care le presupun. Pentru atingerea obiectivelor sale, se propun patru direcţii de dezvoltare a Economiei mediului : - elaborarea metodelor şi tehnicilor de evaluare în termeni monetari a fenomenelor legate de

evoluţia mediului şi utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional; - conceperea şi aplicarea politicii de mediu; - evaluarea dimensiunii internaţionale a fenomenelor şi politicilor legate de mediu; - fundamentarea trecerii de la modelul staţionar de dezvoltare, propus de Clubul de la Roma, la

modelul dezvoltării durabile.

1.2 Caracterul interdisciplinar şi integrator al Economiei mediului

Unitatea în diversitate pe care o manifestă realitatea înconjurătoare reprezintă un adevăr ce

işi gaseşte o tot mai largă susţinere prin însăşi procesul de dezvoltare al ştiinţei. Apare tot mai clar că preocupările ştiinţifice pe domenii înguste sunt doar o etapă necesară a procesului de integrare al formaţiei în concepte, legităţi, paradigme care să explice evoluţia unui sistem, asigurându-şi prin aceasta perenitatea ştiinţifică.

Capitalul natural, ca obiect al Economiei mediului, reprezintă un sistem de o mare complexitate pentru a carui înţelegere, percepere corectă în plan economic, sunt necesare informaţii din domeniul ştiinţelor naturii, a ştiinţelor exacte, a ştiinţelor sociale etc. Utilizarea conceptelor, a pârghiilor şi instrumentelor economice într-un domeniu cum este cel al mediului, nu-şi poate gasi o finalitate eficientă în afara cunoştinţelor despre acesta oferite de alte ştiinte, ceea ce pune în evidentă caracterul interdisciplinar al Economiei mediului.

Ştiinţele naturii oferă abordării economice a mediului cunoştinţele necesare identificării punctelor comune dintre legile biologice, ecologice şi legile economice, înţelegerii relaţiei de cauzalitate dintre structura şi dinamica sistemelor naturale, evaluării productivităţii naturale şi stabilirii dimensiunii spaţio-temporale a utilizării rezultatelor acestei productivităţi.

Este cunoscut faptul că, cu cât sfera investigaţiei este mai largă şi mai complexă, posibilităţile de a dezvolta raţionamente în termeni cantitativi se reduc, pentru a lăsa locul abordărilor calitative, dar care sunt mai puţin exacte. Această legitate este valabilă cu atât mai mult în cazul mediului, o entitate ce poate fi definită în raport cu colectivitatea, cu societatea şi mai puţin

în raport cu individul. În astfel de condiţii, implementarea şi evaluarea impactului unor mecanisme economice, a unor politici economice în domeniul mediului nu pot fi realizate eficient în afara cunoştinţelor de sociologie organizaţională, politologie, filozofie. De altfel, numeroase metode de evaluare a impactului de mediu fie că se bazează direct pe sistemul comportamental al individului, colectivităţii sau societăţii în ansablu, fie că trebuie validate de un astfel de sistem.

Amplificarea volumului informaţiilor vehiculate în procesul de explicare pe baze economice a raportului dintre mediu şi dezvoltarea socio-economică impune tot mai mult recurgerea la modele matematice, susţinute de modelele oferite de fizica, chimie în explicarea sistemelor naturale. De asemenea, cu toate dificultăţile existente, ca urmare a caracterului calitativ al sistemului natural şi în cazul economiei mediului este valabilă aprecierea ca o ştiintă nu este suficient de dezvoltată dacă nu recurge la instrumentarul matematicii.

În raport cu natura interdisciplinară, natura integratoare a economiei mediului relevă faptul că această disciplină, impunând utilizarea cunoştinţelor din diverse domenii, îşi creează propriile concepte, îşi formulează propriile legi şi îşi identificăpropriile instumente, absolut necesare demersurilor în plan ştiinţific.

Noţiunile de externalitate, avantaj, patrimoniu, valoare economicăetc, capătă un conţinut specific în cadrul acestei discipline.

Dezvoltarea durabilă, poluarea transfrontieră şi repartizarea costurilor şi beneficiilor de mediu, ecoconversia datoriilor externe, economia ecologică a resurselor naturale etc., reprezintătot atâtea contribuţii ale Economiei mediului la diversificarea limbajului ştiinţific, cu scopul definirii noilor probleme cu care se confruntă omenirea şi care fac obiectul ei de studiu.

1.3 Limitele Economiei mediului

Incompatibilitatea dintre optimul economic şi optimul ecologic(definit în raport cu autoportanta sistemului natural) a impus Economiei mediului tratarea unei soluţii de compromis, aceea a poluării optime(fig.1.2).

Incompatibilitatea mai sus enunţată îşi are originea, printre altele, în : - caracterul poluant al tehnologiilor sistemului productiv; - structura şi dinamica consumului; - politica economică internă şi internaţională. Faptul ca chiar şi în condiţiile creşterii economice zero, caracterul cumulativ al procesului

de poluare afectează, în timp, capacitatea de “autoepurare” a ecosistemelor, a accentuat cotradicţia dintre mediul economic şi natură, conducând la proiectarea unei game largi de măsuri, de la cele care răspund unor poziţii maximaliste, fondate pe criterii ecologice, la cele minimaliste fondate pe criterii economice.

Dacă utilizarea mediului ca debuseu nu implică suportarea unor cheltuieli suplimentare de către poluator, acesta va stabili nivelul optim al producţie – Q* în funcţie de nivelul preţului – P şi cel al costului marginal privat – C.M.P.(fig.1.2.a.).

Orice majorare a costurilor marginale private cu costurile marginale externe – C.M.E. va determina o translatare a nivelului optim al producţiei către stânga, ca de exemplu în punctul Q*So (fig.1.2.c).

C,P P a Q * Q b Q * Q A D

B C c Q*s0 Q * Q

d Q*s1 Q * Q

Fig. 1.2. Nivelul optim al poluării

Acest proces de internalizare a pagubelor produse mediului ca urmare a poluării, exprimate prin costurile marginale externe, conduce, în contextul teoriei marginaliste, la delimitarea a patru zone :

A,B,C,D (fig.1.2.c), cu următoarele semnificaţii: A – este nivelul optim al beneficiului social respectiv al beneficiului rămas după

internalizarea unei părţi a pagubelor produse mediului prin poluarea de către sursele antropice; A + B – nivelul optim al beneficiului privat, în condiţiile acceptării soluţiei reprezentată

de nivelul optim al poluării; dacă ar fi internalizate (incluse în costuri) toate pagubele produse mediului ( B+C+D), profitul optim privat ar corespunde cu cel social – A;

B – nivelul optim al poluării (reducerea poluării sub acest nivel s-ar realiza cu costuri ce depăsesc avantajele generale);

C – beneficiul privat anulat prin internalizarea pagubelor de mediu; C + D – nivelul non – optimal al poluarii. Prin intermediul instrumentelor directe (administrative) sau indirecte (de natură economică)

de protecţie a mediului trebuie să se realizeze deci o reducere a poluării provocate de sursele antropice cu un volum de C+D; lipsa unor asemea măsuri poate să conducă la anularea profitului social ( D = A ) sau chiar la înregistrarea de pierderi de către societate ( D > A ).

Rezultă că soluţia “nivelului optim al poluării” nu mai garantează întregul beneficiu privat, dar nici nu conduce la internalizarea tuturor pagubelor ( externalitaţilor ) provocate mediului.

Ideea că soluţia s-ar putea identifica între aceste extreme este respinsă de unii autori, ei subliniind totodată ca strategiile de mediu adecvate necesită o nouă formă de gândire a interdependenţelor dintre diferite sisteme şi cel natural, care să conducă la formularea unei noi paradigme. Altfel spus, se sugerează concluzia că realizarea echilibrului ecologic şi a altor obiective fundamentale ale politicii de mediu nu sunt date şi nici nu sunt inerente economiei de piaţă, fiind necesare definirea şi inserarea lor în mecanismul economic de pe o poziţie exterioară, aceea reprezentată de societate.

În acelaşi timp, piaţa işi are limitele sale în exercitarea funcţiei de alocare eficientă a resurselor naturale şi în evaluarea costurilor ecologice şi sociale, ceea ce subliniază insuficienţele adoptării deciziilor numai în termeni economici tradiţionali şi necesitatea unei evaluări socio-politice cu o largă susţinere din partea colectivităţilor.

Recurgerea la teoria marginalistă pentru formularea căilor de menţinere sub control a calităţii mediului prezintă, de asemenea,anumite limite, în masura în care nu se ia în calcul capacitatea de “autoapărare” a sistemului natural, precum şi o serie de costuri sociale şi sistemul de distribuire a puterii economice. (v.fig.1.2,d).

Optimul paretian presupune existenţa atomicităţii puterii economice, a caracterului ei echitabil; dar, realitatea dezvăluie existenţa intreprinderilor gigant, a concentrării puterii economice, a neuniformităţii în timp şi spaţiu a revoluţiei manageriale, influenţele tehnostructurii şi mai ales ale puterii politice şi sindicale.

Analizarea acestor factori şi a consecinţelor lor într-un cadru global permite sublinierea faptului că formarea preturilor, alocarea resurselor, modificarea necesităţilor şi înclinaţiilor consumatorilor etc; nu se desfasoară în concordantă cu modelele teoretice ale economiei bunăstării, dovedind, prin aceasta, limitele sale în a indica situaţiile de optimalitate socială.

Dimensiunea şi complexitatea fenomenelor arată, de asemenea că, deşi gestionarea mediului necesită un suport economic care să facă posibilă o soluţie eficientă pentru alocarea şi utilizarea resurselor rare, teoria economică convenţională prezintă numeroase limite legate de exprimarea lor în termeni monetari, ca şi de simularea unei piete în acest scop. Sistemul de preturi relevă dificultatea măsurării aspectelor calitative ale bunăstării, iar mecanismul pieţei nu poate surprinde, cu adevărat, preferinţele pentru bunurile publice, componente ale sistemului natural.

Desigur, problematica legată de abordarea economică a mediului nu este generată numai de posibiltăţile evaluarii monetare, insuficienţele fiind vizibile şi în cazul exprimării în unităţi energetice sau în orice alte unităţi de măsură.

Cu toate acestea, promovarea unui mecanism centrat pe conceptul de “nivel optim al poluării”, pe teoria externalităţilor,pe posibilităţile utilizării unor instrumente economice pentru protecţia mediului işi dovedeşte operaţionalitatea şi oferă o notă optimistă în efortul general de depăşire a eco-crizei. Un astfel de mecanism, dincolo de simplificările ce caracterizează suportul său teoretic (legate de sistemul informaţional, de comportamentul agenţilor economici etc.) porneşte de la a considera contaminarea mediului ca un rau necesar care poate fi ţinut prin control prin reajustarea conceptului de optim economic, fără a pune însă în discuţie modul de producţie. Teoria neoclasică a internalizării externalităţilor se reduce, prin urmare, la integrarea în sistemul pieţei, a

producţiei şi schimbului de bunuri cu impact asupra mediului, atât producţia cât şi schimbul fiind dimensionate pe baza comparării costurilor contaminării (pagubelor de mediu) cu beneficiile decontaminării. O asemenea delimitare teoretică unidimensionează însă realitatea studiată, reducând-o la sfera comercială. În fapt, internalizarea externalităţilor trebuie apreciată, pe baza rezultatelor studiului asupra intereselor grupurilor sociale,a criteriilor de valoare cu care operează cei care beneficiază sau pierd prin aplicarea unei astfel de soluţii; pentru cei care beneficiază ea apare ca oportună, în timp ce pentru cei care pierd riscă sa devină o ideologie.

Convenţiile pe care se sprijină teoria economică privitoare la mediu sugerează, mai degrabă, ideea unor reforme şi nu a unor transformări structurale radicale, menite să asigure diminuarea şi/sau eliminarea cauzelor de bază ale eco-crizei actuale; dovada cea mai evidentă a recunoaşterii incapacităţii economiei de piaţă de a include în echilibrul general şi echilibrul ecologic(mediul fiind un factor economic incontestabil) este intensitatea cu care se face simţită intervenţia statului într-un astfel de domeniu.

Mai mult, soluţionarea problemelor economice legate de mediu nu poate fi proiectată în afara celor de natură socială – repartizarea bogăţiilor naturale, beneficiarii principali ai protecţiei mediului, acoperirea costurilor politicilor de mediu – a căror complexitate creşte ca urmare a asocierii la dimensiunea ei naţională a dimensiunii internaţionale; patrimoniul natural aparţine intregii umanităţi şi de aceea întrebările referitoare la formele de “împarţire” a unui astfel de patrimoniu, la necesitatea unei noi forme de solidaritate internaţională sunt pe deplin justificate.

Efectele distributive ale politicilor de mediu reprezintă o problemă importantă, dar puţin elucidată, atât din motive subiective cât şi obiective; pe de-o parte este vorba de a limita preocupările pentru un mediu sănătos, productiv doar la nivelul categoriilor sociale înstărite(dornice de un cadru de viaţă agreagil), de perceperea eronată a legăturii dintre creşterea economică şi acţiunile de protecţie a mediului, de deturnarea realităţilor legate de mediu în scopul obţinerii de capital politic, iar pe de altă parte de dificultăţile evaluării acestor efecte distributive.

Analizând această problemă, Baumol şi Oates1 au pornit de la ipoteza că cererea faţă de calitatea mediului este o funcţie crescătoare în raport cu venitul. În figura 1.3 este reprezentată relaţia dintre cantităţile şi preţurile a două categorii de bunuri: mediul(sau calitatea mediului) şi “alte bunuri”. Alte bunuri R yi P A yd Id B Ii

Calitatea mediului Ed E* EI P’ R’

Fig.1.3. Corelaţia dintre cantităţile şi preturile aferente mediului şi altor bunuri.

1 William J.Baumol, Wallace E. Oates, The Theory of Environmental Policy, ed.a 2-a, Cambridge University

Press,1988.

Curbele Ii şi Id reprezintă curbele de indiferentă1 definite în raport cu două categorii sociale bine delimitate ; una “înstărită ” şi una “defavorizată”. Dar curbele de indiferentă reflectă ceea ce individul “vrea” şi nu ceea ce “poate” cumpăra ; prin urmare este necesar să luăm în considerare posibilitaţile financiare, respectiv bugetele indivizilor, reprezentate în fig.1.3., prin dreptele RR’(dreapta aferentă bugetului categoriei înstărite) şi PP’(dreapta aferentă bugetului categoriei defavorizate). Faptul ca dreapta RR’ se situează deasupra dreptei PP’ reflectă diferenţa de venituri dintre cele două categorii, iar dispunerea lor paralelă este impusă de identitatea

Preţurilor pe care le suportă fiecare categorie. (Panta celor două drepte măsoară deci preţurile relative a celor două categorii de bunuri).

Prin urmare, singura combinaţie posibilă între cele două bunuri şi care aparţine aceleiaşi curbe de indiferentă pentru fiecare din cele doua categorii este reprezentată de coordonatele punctelor de tangentă A şi B. Rezultă că cererea faţă de calitatea mediului departajează, de asemenea, cele două grupuri sociale (Ei > Ed). Baumol şi Oates au remarcat însă că “mediul” este un bun public oferit în cantităţi egale pentru toţi, de care oricine poate beneficia în mod egal ( de exemplu, aerul pur este oferit tuturor în aceeaşi cantitate, iar consumul de aer de către un individ nu afectează în nici un fel consumul celorlalţi). În aceste condiţii, situaţia de echilibru (punctele de tangentă) nu este atinsă de nici - una dintre cele două categorii sociale, aceeaşi calitate a mediului fiind oferită fiecareia dintre ele. Luând în calcul un nivel intermediar al calităţii mediului E* se poate constata că cei înstăriţi beneficiază de un nivel inferior al calităţii mediului (Ed < E*), în timp ce categoria defavorizată beneficiază de un nivel superior celui cerut (E* > Ei ).

În mod intuitiv, se poate concluziona că cei bogaţi atribuie mediului o valoare superioară preţului corespunzător nivelului de calitate E*. Prin urmare, orice creştere a calităţii mediului, respectiv orice translatare a punctului E* către dreapta, va asigura o utilitate sporită pentru cei înstăriţi în raport cu cei defavorizaţi.

Analiza de mai sus ne arată că pentru indivizii care dispun de o abundenţă de bunuri, restrângerea consumului din categoria “alte bunuri “ nu reprezintă un sacrificiu prea mare dacă aceasta se repercutează într-o creştere a calităţii serviciilor oferite de mediu, în timp ce indivizii defavorizaţi nu sunt dispuşi la un astfel de sacrificiu ; prin aceasta s- ar sublinia ipoteza “elitismului” politicilor de mediu.

O evaluare corectă a situaţiei impune însă o privire nuanţată în legătură cu repartiţia spaţială a calităţii mediului. În situaţia când calitatea mediului (sau nivelul poluării) este uniform repartizată pe teritoriu, concluziile de mai sus işi pastrează valabilitatea deoarece nimeni nu poate să dispună în mod real de o calitate a mediului dorită, cerută. Dimpotrivă (şi aceasta este realitatea), dacă asistăm la o repartiţie neuniformă a calităţii mediului (în spaţiu), ca urmare a existenţei unei zone mai poluate decât altele, efectele distributive sunt mai puţin clare, putându-se distinge următoarele trei cazuri:

-reducerea uniformă, cu acelaşi procent a emisiilor poluante, ca urmare a unei decizii normative, caz în care zonele cele mai favorizate vor fi acelea cu un nivel ridicat al poluării, în care trăiesc, de obicei, categoriile sociale defavorizate;

-acţiunile de protecţie a mediului sunt direcţionate, prioritar, către zonele unde locuiesc categoriile sociale cele mai defavorizate : igienizarea zonelor peisagistice, reducerea zgomotului de- a lungul autostrazilor sau în jurul aeroportului etc.;

-acţiunile de protecţie a mediului sunt direcţionate, prioritar, către zonele unde locuiesc categoriile sociale înstărite.

Totuşi, chiar dacă pot fi identificate politici de mediu în favoarea “defavorizaţilor”, în termeni “fizici” (de exemplu : reducerea emisiei de SO2) este posibil că aceştia să – şi exprime consimţământul de a plăti, pentru un mediu mai sănătos, la un nivel inferior celui manifestat de

1 Curbele de indiferenţă reprezintă locul geometric al utilităţilor de acelaşi nivel, ceea ce înseamnă că fiecărui punct de

pe cele două curbe ii corespund anumite cantităţi din cele două categorii de bunuri consumate, dar care asigură acelaşi nivel al utilităţii.

indivizii înstăriţi, ceea ce induce o indeterminare în planul efectelor distributive ; faptul că un grup social beneficiază mai mult de ameliorarea mediului nu înseamnă, în mod obligatoriu, că acesta atribuie mediului o valoare mai mare decât alt grup. Or, unele metode promovate de Economia mediului în scopul atribuirii de preţuri pentru elementele componente ale mediului se sprijină mult pe conceptul “consimtământului de a plăti”.

În acelaşi timp, existenţa zonelor mai poluate poate determina mişcări de populaţie în scopul stabilirii în zonele care asigură un nivel al calităţii mediului corespunzător cu consimtământul lor de a plăti. Astfel, în cazul unei piete imobiliare fluide şi “perfecte”, fiecare va fi liber să se stabilească în zona dorită (ţinând, desigur, cont de bugetul de care dispune); categoriile defavorizate ar rămâne în zonele poluate (chimic şi sonor etc.), unde preţurile locuinţelor ar corespunde nivelului consimtământului lor de a plăţi, ceea ce ar face ca inegalitatea ratelor marginale de substituire ( dintre cele doua categorii sociale, calculate pentru cele doua categorii de bunuri) şi inadecvarea lor la preţurile relative să dispară. (Aceasta presupune, desigur, existenţa unei pieţe a mediului şi o mobilitate perfectă).

Baumol şi Oates consideră că, în principiu, mediul nu ar fi nici un bun public uniform repartizat, nici un bun public localizat, cu posibilitatea de adaptare perfectă la o asemenea locaţie, aceste atribute trebuind a fi analizate în mod nuanţat. Demersul celor doi autori identifică deci problema efectelor distributive ale politicilor de mediu şi oferă un cadru conceptual, dar nu şi o soluţie, ceea ce reprezintă o limită. De asemenea, ipoteza esenţială privind inegalitatea ratelor marginale de substituire, corespunde unei anumite logici dar nu este probată şi poate varia în funcţie de circumstante sau de bunurile de mediu (apă, aer etc.) supuse analizei.

comercial, chiar dacă nu există o piaţă directă prin care să se realizeze diminuarea sau stoparea acestora; este cazul pagubelor produse de poluarea atmosferică produselor vegetale, manifestate, într-o anumită măsură, pe piaţă, sub forma unei calităţi inferioare a acestor produse.

Există 3 metode fundamentale pentru exprimarea avantajelor în termeni monetari atunci când nu există o piaţă: identificarea unei pieţe de substituţie, sondarea colectivităţii pe bază de chestionar şi combaterea informaţiilor privind relaţia ”cauză -efect” cu cele de pe piaţă directă sau piaţă de substituţie.

O piaţă de substituţie este o piaţă a unui alt ”bun” sau alt “serviciu” influenţat de ”bunul” sau “serviciul” de mediu necomercializabil. În acest sens, piaţa imobiliară este un exemplu: locuitorii vînd şi cumpără locuinţe pe piaţă, iar printre parametrii luaţi în calcul la luarea deciziei figurează şi poluarea atmosferică, poluarea sonoră, perspectiva modificării peisajului etc. Apare astfel posibiliatatea determinării valorii serviciilor de mediu, analizănd piaţa locuinţelor. De asemenea, disponibilitatea indivizilor de a alege anumite trasee către zone de recreere, cărora li se asociază un anumit consum de timp şi alte resurse, facilitează aprecierea importanţei unei zone sau alta.

Sondarea colectivităţii pe baza de chestionar presupune a adresa oamenilor întrebări directe în legătură cu opţiunea de a plăti sau a accepta o modificare a mediului. Asigurînd o marjă de eroare acceptabilă, această metodă oferă imporante informaţii în legătură cu nivelul valorilor în cazul în care ar exista realmente o piaţă .

Evaluarea pagubelor provocate sănătăţii poate face obiectul celei de-a 3 metode, prin stabilirea unei relaţii între situaţia epidemiologică existentă şi nivelul poluării, exprimată prin morbiditate şi mortalitate; urmează ca acestor mărimi săli se atribuie o valoare, ca de exemplu valoarea vieţii în expresie bănească stabilită pe baza studiilor privind comportamentul indivizilor faţă de riscurile profesionale ce provoacă mortalitatea.

Determinarea relaţiei “doză-efect” dintre poluarea atmosferică şi erodarea suprafeţelor exterioare ale imobilelor constitue, de asemenea, un alt exemplu legat de cea de a 3 metodă; în funcţie de costurile pentru reparaţii sau pentru înlocuire prematură a construcţiilor, care sunt, în esentă, expresii valorice ale pieţei, se vor putea evalua, cu o anumită aproximaţie, pagubele suportate.

2.5. Externalităţi de mediu 2.5.1. Delimitări preliminare Pentru a măsura aportul schimbărilor de pe o piaţă de la creşterea bunăstării (aceasta fiind

dependentă de mecanismul distribuţiei, deci de calitatea schimburilor), teoria economică pleacă de la ipoteza că între costurile private şi cele sociale, precum şi între avantajele private şi cele sociale nu există divergenţe. Prin urmare, conform acestei ipoteze, avantajele nete de care beneficiază consumatorii, fiecare în parte, sunt identificate cu avantajele nete pentru întreaga colectivitate şi, de asemenea, profitul întreprinderilor este considerat ca profit al colectivităţii.

Rezultă că, în aceste condiţii, creşterea bună stării societăţii în ansamblu, generată de mecanismul de funcţionare a unei pieţe (de exemplu, piaţă produselor agricole) nu este altceva decat suma avantajelor nete de care se bucură unul sau altul şi evaluate expresie bănească sub forma surplusului consumatorilor şi producătorilor.

Un astfel de raţionament işi are originea de fapt, în ipoteza că preţurile măsoară corect “valorile sociale” ale bunurilor, respectiv creşterea sau diminuarea bunastării potenţiale pentru o colectivitate provocată de producerea sau utilizarea acestor bunuri, Sistemul de preţuri apare, deci, ca un numitor comun al ansamblului interacţiunilor dintre agenţi, care permite evaluarea bunăstării colectivitate; dacă deciziile agenţilor se fundamentează pe un astfel de sistem de preţuri şi le aplică

respectând regulile unei economii concurenţiale, echilibrul general la care se ajunge este un echilibru de tip “pareta”, care exprimă situaţia în care nu este posibilă ameliorarea satisfacţiei unui agent fără a o diminua pe a altuia.

Concluzia care rezultă este aceea că, în condiţii de concurenţă perfectă, sisteme de preţuri favorizează decizii care să conducă la o utilizare eficientă a resurselor disponibile.

Analiza realităţii relevă însă existenţa a numeroase cazuri când sistemul de preţuri nu-şi îndeplineşte funcţiile pe care i le atribuie teoria concurenţei perfecte, costurile şi avantajele private deosebindu-se de costurile şi avantejele sociale. Acestea sunt situaţiile în care decizia de consum sau de producţie a unui agent influentează nivelul satisfacţiei sau profitului altor agenţi, fără ca prin mecanismul pieţei să fie evaluate aceste influenţe şi să se realizeze o remunerare sau o “sancţionare” (prin costuri suplimentare de exemplu) – în funcţie de natura influenţei: pozitivă, negativă –a agentului emitent. Este vorba, prin urmare, de apariţia unor efecte externe sau a externalităţilor.

Existenţa externalităţilor face ca sistemul de preţuri să nu mai ghideze agenţii către decizii socialmente optimale generîndu-se deci diverse forme ale ineficienţei în organizarea activităţii de producţie şi consum.

2.5.2. Noţiunea de externalitate

Reformulând problema, externalităţile apar atunci când activitatea unui agent nu depinde

in exclusivitate de variabilele a căror control îl deţine, ci şi de o serie de variabilele ce nu intră în sfera activităţii sale decizionale.

Rezultatul poate fi măsurat în termeni reali(cantităţi fizice), în termeni monetari (printr-o funcţie de utilitate).

Cauza externalităţii este deci imposibilitatea aproprierii tuturor variabilelor din funcţia de producţie (consum) de către producatorul (consumatorul) respectiv; variabila (sau variabilele) care generează externalităţi poate face obiectul unei apropieri private (individuale) sau publice (colective). ( Există analogie între utilizarea de către un agent I= 2 a unei resurse “libere” care afectează activitatea unui agent I=1, pe de o parte, şi utilizarea unui bun colectiv de către acelaşi agent (I=2) care face să se reducă posibilitatea de utilizare a bunului colectiv respectiv de către altul; de asemenea, există analogie între utilizarea unei resurse libere de către un agent I=1 , a carei valoare a crescut ca urmare a activităţii agentului I=2 şi utilizării unui bun colectiv de către I=1 la un nivel care este “oferit” de altul).

Efectul externalitatea este dependent însă de comportamentul specific, adoptat de agentul receptor; de asemenea, manifestarea externalităţii presupune un mediu de transmitere, respectiv un suport (fizic sau nu) al externalităţii. Funcţia activităţii agentului receptor I=1 include deci, printre variabile şi o variabilă care aparţine funcţiei activităţii agentului I=2, adică :

U=F1(x11, x12, x13 … x1n, x21, x22 … x2n, … xn1, xn2 … xnn), respectiv: U=F1(x1I,xij), i≠1,I , j [1…n], în care: U este nivelul, cuantumul unităţii (producţie, servicii etc.); F-funcţia de utilitate; xij-variabila j din funcţia de utilitate a agentului.

Dacă vom considera că variabila x21 (variabila 1 din funcţia de utilitate a agentului 2) este cauza unei externalităţi, se poate preciza influenţa sa asupra funcţiei de utilitate a agentului 1.

δU Daca U21= ─── ≠0, efectul este marginal, δX21 Iar dacă ∫ 0 X21 U1

21dx021≠0, efectul este inframarginal.

Într-un interval de variaţie dat al variabilei x21, pot fi definite anumite praguri, ca de

exemplu: - pentru x0

21, efectul inframarginal este nul, iar efectul marginal este pozitiv (sau negativ);

- pentru x121, efectul inframarginal este pozitiv (sau negativ), iar efectul marginal este

nul (disponibilului din resursa x21 i se poate asocia o funcţie; cantitatea de poluant deversată în sursa de apă ce alimentează o fermă piscicolă este în funcţie, printre altele de nivelul producţiei ce ocazionează poluarea).

Variabilitatea efectului poate fi apreciată, de asemenea, când x21 variază în sens invers: dacă efectul este reversibil, valoarea sa marginală este diferită de zero, iar dacă efectul este ireversibil, valoarea sa marginală este 0, iar valoarea inframarginală este diferită de zero.

Pe de altă parte, efectul poate avea un caracter inseparabil/ sau indivizibil, ca urmare a proprietaţilor mediului de transmitere, marcate şi ele (proprietăţile) de anumite discontinuităţi; efectul apei poluate asupra producţiei de peşte se manifesta în plan cantitativ dar şi calitativ, în acest ultim caz el fiind mai greu de separat, iar anumite forme de poluare a apei nu pot fi localizate, şi deci nici efectele nu pot fi atribuite pe surse. La aceasta se adaugă dinamica mediului de transmisie, apa, care nu are un rol pasiv faţă de substanţele poluante deversate în ea.

Variabila care se află la originea externalităţii poate intra separat într-o funcţie de utilitate:

U1(x11,x21)= U1

1(x11)+U12(x21).

Separabilitatea semnifică faptul că o modificare la nivelul variabilei x21 “deplasează”

funcţia U1 dar nu-I schimba forma; dimpotrivă, dacă funcţia de utilitate nu este separabilă, efectul general de x21 va modifică forma funcţiei, fiind necesară studierea interacţiunii dintre argumentele funcţiei sau, ceea ce este acelaşi lucru stabilirea funcţiei de transformare.

2.5.3. Tipuri şi forme de externalităţi Identificarea interdependeţelor între producători, între consumatori, între unii şi alţii

trebuie să se facă ţinând cont de condiţiile de exprimare, de manifestare a comportamentului ce stă la originea externalităţii: tehnici şi tehnologii de producţie, “tehnica” de consum, relaţii de preferinţă. În al doilea rând, este necesar să distingem printre aceste interdependenţe pe acelea care generează efecte de preţ prin intermediul uneia sau mai multor pieţe.

Pot fi evidenţiate, astfel, externalităţi de tip pecuniar şi externalităţi de tip nepecuniar. Primele exprimă, mai ales, economii sau deseconomii pecuniare între întreprinderile din aceeaşi ramură industrială sau, la fel de bine, între lucrătorii ce reprezintă acelaşi segment al pieţei muncii

(fără să lipsească însă cazurile de externalităţi pecuniare între agenţi aparţinând unor ramuri diferite). Cele de tip pecuniar rezultă din interacţiuni ce nu se transmit prin intermediul pieţei şi care nu sunt, deci, relevate de sistemul preţurilor în timpul tranzacţiilor de pe piaţă. Ele pot avea o natură “tehnologică ” în sensul că afectează funcţiile tehnice de transformare asociate unui producător sau unui consumator, dar şi una “psihologică ”, atunci când afectează direct funcţiile de preferintă ale consumatorului.

Din punct de vedere al declinării, externalităţile pot fi de tip personal şi de tip impersonal. Dacă fiecare individ este afectat de consumul altuia în funcţie de identitatea sa (externalitatea sa declină în raport cu individul), externalitatea este personală, iar dacă individul este afectat numai de cantitatea consumată (externalitatea se declină în raport cu cantitatea consumată), independent de identitatea consumatorului, externalitatea este impersonală. În sfarsit, dacăefectul depinde de nivelul global al variabilei ( de ex.:

Σ xil fără ca beneficiarul să perceapă originea acesteia (a sursei de poluare, de = exemplu ) externalitatea este pură . În funcţie de impactul economic, externalităţile se pot manifestă în următoarele forme:

- economii externe de producţie ; - economii externe de producţie ; - deseconomii externe de producţie ; - deseconomii externe de consum .

Economiile externe de producţie apar atunci când acţiunile unui agent aduc beneficii şi

altora, fără ca aceştia să suporte beneficii şi altora, fără ca aceştia să suporte vreun cost. Exemplul relaţiei dintre apicultor şi pomicultor este clasic : Pomicultorul asigură baza floricolă pentru recoltarea polenului, contribuind astfel la producţia de miere, fără ca apicultorul să fie pus în situaţia de a suporta contravaloarea acestui serviciu. De subliniat că, în acest exemplu, externalitatea este reciprocă, deoarece şi albinele contribuie la fecundarea florilor, deci la obţinerea de fructe, fără ca pomicultorul să pătească ceva. Economii externe de producţie sunt susceptibile să apară când o întreprindere executălucrări de drenaj sau desecare a unei zone din perimetrul său. Cultivatorii din apropiere pot beneficia de o îmbunătăţire a condiţiilor de exploatare a terenurilor lor fără să plătească ceva pentru aceasta; profitul întreprinderii care executa lucrările este evident mai mic decat avantajele colectivităţii (din care face parte).

Economiile externe de consum apar atunci când de deciziile unui consumator, aplicate în practică, profită şi alţi agenţi făra ca aceştia să suporte contravaloarea unei compensaţii pentru cel care a luat deciziile. De exemplu, repararea faţa de unei case, întreţinerea unei gradini sau a unei jardiniere, reprezintă decizii care pot aduce acelaşi tip de satisfacţie şi vecinilor, fără ca aceştia să contribuie la asigurarea suportului material al acţiunii de înfrumuseţare.

Deseconomiile externe de producţie apar ca urmare a deciziilor anumitor agenţi care provoacă pagube altor agenţi, fără ca cei din urmă să fie compensaţi financiar. În cazul deseconomilor externe de producţie “sursa” este o întreprindere.

Poluarea industrială constituie cazul cel mai caracteristic al deseconomiilor de producţie; când un petrolier işi goleşte compartimentele în mare sau ocean, când fumul toxic degradează calitatea aerului dintr-o aglomeraţie, întreprinderile responsabile de poluare afectează activitatea pescarilor sau viaţa locuitorilor, fără ca piaţa să intervină spontan pentru stabilirea preţurilor acestor pagube: nu există piaţă pentru apa limpede a oceanului sau aerul curat al orasului.

Prezenţa deseconomiilor externe de consum se datorează comportamentului consumatorului: fumatul, muzica zgomotoasă se pot afla la originea deseconomiilor pentru nefumători sau pentru cei care iubesc linistea. De asemenea, consumul se află la originea poluării

sau degradării mediului, prin cele mai diverse forme, acestea generând desigur deseconomii (de exemplu, poluarea cu gaz de eşapament crează un disconfort pentru pietoni).

Dar deseconomii de consum pot apare şi atunci când accesibilitatea la unităţile unui bun (public) depinde de numărul confumatorilor; într-un parc natural sau zonă turistică deja aglomerată, sosirea altor vizitatori provoacă deseconomii (reduce posibilitatea de relaxare şi refacere fizică, intelectuală etc.), celor deja existenţi.

2.6. Indicatori de mediu Interesul manifestat pentru o dezvoltare durabilă, ca alternativă la procesul evident de deteriorare a mediului, impune tot mai multor ţări reexaminarea posibilităţilor de evaluare şi supraveghere a stării ecosistemelor naturale, de depistare a cauzelor şi tendinţelor de schimbare a funcţionalităţii acestora. Or, indicatorii de mediu sunt consideraţi ca fiind un instrument necesar în proiectarea strategiei pentru o dezvoltare durabilă. În principiu, nu se poate vorbi de un sistem de indicatori universal valabili, acesta trebuind să corespundă cadrului conceptual şi scopurilor specifice, promovate în timp şi spaţiu. Dincolo de deosebirile de nuanţă sau de conţinut, conform studiilor elaborate sub egida OECD, un asemenea sistem de indicatori trebuie să contribuie la: - evaluarea stării mediului în concordanţă cu intensitatea schimbărilor ce au loc în legătură cu

calitatea acestuia, cu obiectivele definite prin politica naţională şi acordurile internaţionale. Relevanta indicatorilor de mediu prezintă o mare importanţă pentru respectarea “dreptului de a şti al publicului” despre tendinţele în evoluţia calitaţii apei şi aerului, a altor aspecte ale mediului ce au implicaţii asupra sănătăţii şi bunăstării populaţiei ;

- integrarea intereselor de mediu în politicile sectoriale. Aceasta se face prin extinderea sistemului indicatorilor de sector care arată progresul realizat în protecţia mediului, precum şi prin legăturile dintre politica economică şi tendinţele din sectoarele cheie (agricultura, energie, transport etc.), pe de o parte şi mediu pe de altă parte;

- integrarea intereselor de mediu în politicile economice mai generale, prin bilanţuri de mediu, în special la nivelul macro.

Indicatorii de mediu pot fi grupaţi în doua mari categorii: - indicatori ai călitaţii mediului ; - indicatori ai sursei (emisiei).

Indicatori ai calităţii mediului

Caracteristicile Mediului

Indicatori

1 2 1. Mediul fizic 1.1. Mediul inert • Atmosfera - calitatea aerului - confortul climateric

- capacitate de dispersie - încărcătura cu substante contaminate - mirosuri nedorite - indicii bunăstării climaterice - indicii climaterici favorabili turismului

Capitolul 3

RELAŢIA MEDIU-ECONOMIE

3.1. Caracterul biunivoc al relatiei mediu-economie Orice proces economic evoluează între doi poli – producţie şi consum - aflaţi în relaţia de interdependenţă, deci de recunoaştere a rolului activ al fiecăruia dintre ei. Producţia presupune un input de materii prime, materiale, etc. şi un sistem de tehnologii care să transforme cu un anumit randament aceste inputuri în bunuri de consum, în cadrul unor filiere specifice, strict necesare, dar şi a unor filiere adiacente. Relaţia “mediu – economie” (fig. 3.1) prezintă două componente :

- forma materiilor prime, spaţiului de producţie, energiei, biodiversităţii care se constituie într-o “supapă” pentru mediu. Această “supapă” se defineşte în raport cu disponibilul potenţial faţă de un stoc necesar, ceea ce semnifică faptul că mediul asigură suportul inputurilor economice în anumite limite ;

- stocurile de mediu, implicate în menţinerea echilibrului ecologic, a căror structură se poate modifica odată cu mutaţiile calitative în plan tehnologic.

Relaţia “economie - mediu” prezintă, de asemenea, două componente : - un “mesaj” material către mediu, reprezentat de emisii, deşeuri, degradări fizice etc. rezultat

în urma activităţii de producţie şi consum, a cărui dimensiune depinde de performanţele celor doi poli;

- ansamblul efectelor induse de “mesajul” material al economiei către mediu, dependente de fazele succesionale ale acestuia : dacă “mesajul” se adresează unor zone fragile, efectele sunt mai mari, iar dacă se adresează unor zone cu funcţionalităţi stabile, efectele sunt mai mici . Desigur, intensitatea efectelor depinde, în egală măsură şi de nivelul “mesajului” : atunci când acesta depăşeşte capacitatea de reciclare de care dispune mediul ( funcţia de reciclare nefiind totuşi o funcţie specifică mediului, ci una de adaptare, care presupune consumuri suplimentare de energie, exercitând presiuni auspra fluxului energetic al unui ecosistem), apare fenomenul de poluare reală, care afectează funcţiile specifice mediului.

Energia Solară

ES2

Mediul, Gestiunea resurselor şi reziduurilor, absorbţia substanţelor contaminate, servicii recreative, etc.

Extracţia şi procesarea resurselor energetice

Resurse energetice

Societate (cerere finală)

Materiale, servicii, informaţie

ES3

E Interacţiune

Cerere de energie primară

ES1

Energie directă

EC BEN

Cerere de energie procesată

Energie netă

Flux energetic

Flux monetar

Fig. 3.4. Relaţia dintre fluxul energetic şi fluxul monetar.

Fig. 6.3. Arborele durabilită

3.2. Dimensiunea economică a mediului.

3.2.1. Trăsăturile mediului.

Deşi unele din elementele constitutive ale mediului pot fi apropriate, aceasta reprezintă mai degrabă o încălcare a statutului de bun public, ce se atribuie mediului ca sistem, decât o aplicare a legităţilor coexistenţei economico-sociale şi a resurselor naturale, ca suport permanent al celei dintâi. O asemenea afirmaţie poate fi susţinută recurgând la analiza trăsăturilor generale, dar mai ales a celor specifice, ale mediului ca sistem. Trăsăturile generale ale mediului sunt următoarele:

- mediul este un sistem viu şi deschis, dominat deci de legi biologice şi întreţinând un schimb permanent de resurse cu mediul economico-social;

R

elaţ

ia “

Econ

omie

- M

ediu

”

Relaţia

“M

ediu

– E

cono

mie

”

ECONOMIE

INPUTURI +

PRELUCRARE

CONSUM

INPUTURI +

PRELUCRARECONSUM

ECON

Filiere adiacente

Filiere specifice

Economie

- materii prime - emisii - spaţiu - deşeuri - energie - degradări - biodiversitate

Supape

STOCURI EFECTEMediu

Fig. 3.2. Schema simplificată a circuitului resurselor

(după J.P. Barde : Economie et politique de l’environnement, Presses Universitaires de France, Paris 1992).

- funcţiile mediului nu reprezintă o însumare a funcţiilor elementelor sale componente, ci o formă de exprimare a unui întreg care înseamnă mai mult decât o sumă ; - între elementele mediului există o puternică interdependenţă, motiv pentru care el nu poate fi descompus în elementele sale componente pentru realizarea cuplării cu activitatea economico-socială, decât cu preţul unor dezechilibre ecologice ; - datorită energiei interne şi prelucrării informaţionale, mediu este un sistem organizaţional ce dispune de o mare independenţă funcţională; autoreglarea sistemului se realizează în limite destul de largi, care au făcut posibilă dezvoltarea unei civilizaţii bazată pe tehnologii lineare, mari consumatoare de energie directă şi indirectă1. - conceptele de bază cu care se poate opera în analizarea mediului ca sistem sunt entropia şi cantitatea de informaţie ; - dinamica mediului este dată de schimbul de materie, energie şi informaţie, realizat atât între elementele sale componente cât şi cu mediul economico-social ; - mediul este un sistem continuu şi neanticipativ : valorile ieşirilor din sistem, la un moment dat nu depind de valorile intrărilor la momente consecutive.

Trăsăturile specifice ale mediului sunt : - mediul se structurează pe principiul specializării. Principalele grupuri de populaţii din biocenoză îndeplinesc roluri diferite : plantele verzi îndeplinesc rolul de producători primari, animalele îndeplinesc rolul de consumatori, iar bacteriile şi ciupercile pe cel de detritivori, implicate fiind în reciclarea substanţelor. “Prestaţia fiziologică” a acestor populaţii ( biochimică şi ecofiziologică ) asigură menţinerea continuă, la un nivel optim, a vieţii biocenozei, respectiv ecosistemului. Prin urmare, viaţa ecosistemului nu ar fi posibilă în afara specializărilor amintite, deci a “diviziunii muncii” între elementele alcătuitoar. Specializarea elementelor unui ecosistem, spre folosul existenţei acestuia, trebuie să considerăm ca pe una dintre cele mai mari performanţe bioeconomice ale naturii, care sporeşte, sub multiple aspecte, eficienţa tuturor sistemelor vii2;

- între elementele mediului, ca sistem, există legături cvasistocastice. Fiind format dintr-o mulţime “complexă şi eterogenă” de sisteme supraindividuale, evoluţia

mediului este rezultatul relaţiilor dintre acestea, relaţii ce se dezvoltă conform unor legi de probabilitate ;

- în condiţiile existenţei unui proces de specializare bine definit, în cazul mediului nu funcţionează principiul substituibilităţii între elementele sale componente. Posibilitatea apariţiei unei astfel de substituiri este cu atât mai mică cu cât se afirmă tot mai mult caracterul complex şi evoluat al mediului ca sistem ;

- o altă consecinţă a specializării este că, într-un sistem viu, complex şi evoluat, cum este mediul, nici unul dintre sistemele alcătuitoare nu posedă o specializare universal valabilă, altfel spus o nespecializare. Desigur tranziţia către elemente specializate presupune existenţa elementelor nespecializate, dar menţinerea acestora dincolo de anumite limite temporale înseamnă stagnare, căreia i se asociează o eficienţă bioeconomică scăzută. În esenţă, specializarea reprezintă o condiţie esenţială a supravieţuirii şi progresului sistemelor vii, pe măsură ce acestea înregistrează o creştere a complexităţii lor interne ;

- “fiinţarea sistemelor vii se datorează întrunirii, într-o singură unitate spaţiotemporală, a trei ipostaze fundamentale ale materiei : substanţa, energia şi informaţia”1. Substanţa constituie suportul structurii sistemelor vii, condiţionând vehicularea energiei şi mijlocind transferul, recepţionarea şi acumularea informaţiei la nivelul acestora ;

1 Viorel Soran, Mihai Şerban, Bioeconomia-o nouă ştiinţă de graniţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998,

pg. 16 – 20. 2 Viorel Soran, Mihai Şerban, op. citate.

- organismele şi sistemele vii supraindividuale au evoluat, astfel încât asigură conversia

inputurilor energetice într-un regim optimal, consumurile suplimentare lipsind, iar pierderile fiind minime.

“Forţarea sistemelor vii de a lucra dincolo de limitele optime, deşi conduce la o argumentare a producţiei lor, pe termen lung sau în diverse împrejurări nu este atât de benefică pe cât ne-am aştepta... ori de câte ori se încearcă, printr-o cheltuire suplimentară de timp şi energie, să se mărească eficienţa unui sistem viu oarecare, aceasta, în cele din urmă se obţine, dar totdeauna se plăteşte prin creşterea vulnerabilităţii acelui sistem faţă de cei mai diverşi factori, mai ales în conjuncturile nefavorabile. Altfel spus, ori de câte ori se încearcă depăşirea limitelor optime de creştere, dezvoltare, organizare şi funcţionare a unui sistem viu, natura sancţionează încălcarea principiului optimalităţii, prin creşterea expunerii periculoase la intervenţiile unor factori dăunători sau nocivi”1.

3.2.2. Mediul – factor de producţie vital.

Este un fapt bine cunoscut că bunurile şi serviciile oferite de mediu societăţii au fost dintotdeauna desconsiderate, sau subvalorificate din punct de vedere economic. Ele au rămas în afara mecanismului pieţei, a sistemului de preţuri sau au fost racordate conjunctural la sistemul pârghiilor economice, de pe poziţiile dominante ale politicii economice, chiar dacă şi-au manifestat continuu şi oriunde caracterul vital. Mediul este un factor economic de cea mai mare importanţă, considerat, în mod tradiţional, de analiza economică, drept factor de producţie, alături de capital şi muncă. În linii generale, mediul (fizic) pe lângă faptul că este un factor productiv generator de inputuri primare dobândite de procesul productiv este, de asemenea, “recipientul”produselor reziduale al proceselor de producţie şi consum, care vor putea fi sau nu absorbite în funcţie de capacitatea de asimilare a mediului considerat (fig. 3.2). Pe de altă parte, o funcţie actuală a mediului este aceea de furnizor de servicii cu character recreativ sau altele legate de conceptul de calitate a vieţii, a căror cerere este determinată de nivelul de dezvoltare al societăţii. Mediul nu poate fi limitat însă numai la funcţia de “furnizor” de resurse şi de servicii recreative, el “administrând”cel mai mare serviciu pentru umanitate : menţinerea vieţii pe pământ – bază a întregii activităţi economice – graţie procesului de fotosinteză, a ciclurilor biogeochimice, care sunt profund implicate în homeostaza ecosistemelor, în menţinerea funcţionalităţii circuitelor informaţionale genetice, etc. Dimensiunea economică a mediului nu trebuie introdusă în analiza economică în “regim de urgenţă”, ca o nouă variabilă; este necesară modificarea metodei de analiză economică, pe o bază interdisciplinară şi sistemică, altfel, oricât de riguroasă ar fi modelarea teoretică a lor, aceasta va eşua în faţa acţiunii practice, a realităţii.

1 V. Soran, M. Şerban, op. citate

3.3. Economia – sistem deschis

Evaluarea corectă a dimensiunilor şi complexităţii dinamice ce caracterizează economia a reclamat şi reclamă abandonarea metodei analitice, fragmentare – promovată de pe poziţiile unei concepţii mecaniciste privind lumea înconjurătoare – şi utilizarea metodei sistemico-structurale, aptă să furnizeze informaţii adecvate despre interacţiunea dinamică a elementelor unui ansamblu organizat, în raport cu diferite finalităţi. A vorbi însă în termeni sistemici, înseamnă a defini, pe scurt, conceptul de sistem, lucru deosebit de dificil dacă avem în vedere diversitatea accepţiunilor ştiinţifice ale acestuia. Teoria Generală a Sistemelor constituie un răspuns la necesitatea înţelegerii profunde a fenomenelor complexe, atât biologice cât şi socio-economice, operând pentru aceasta, cu conceptul de “sistem” - considerat o nouă paradigmă sau o nouă filozofie a naturii care face loc unei reorientări a gândirii şi viziunii asupra lumii, în contrast cu paradigma analitică, mecanicistă pe care se bazează ştiinţa clasică. Când este vorba de descrierea unui sistem se obişnuieşte să se evidenţieze două trăsături caracteristice : structura şi funcţionalitatea sistemului, prima delimitându-l în spaţiu, iar a doua delimitându-l în timp. Cele două caracteristici nu trebuie confundate cu natura structurală sau funcţională a relaţiilor dintre componentele sistemului; când variaţia unei componente produce modificări semnificative unui alt element constitutiv avem de-a face cu o relaţie funcţională, iar când modificarea generală este nesemnificativă, relaţia este de tip structural.

D

eşeu

ri re

cicl

ate

Deş

euri

Deş

euri

re

cicl

ate

Deş

euri

ALTE RESURSE

CONSUMURI INTERMEDIA-

RE

CONSUM FINAL

TRATAREA DEŞEURILOR EPURARE, RECICLARE

Muncă

ProducţieBunuri şi servicii

Deşeuri netratate

RESURMEDIU

Aer

Apă

Spaţiu

Alte resurse naturale

Deşeuri tratate

Deşeuri netratate

Fig. 3.2. Schema simplificată a circuitului resurselor

(după J.P. Barde : Economie et politique de l’environnement, Presses Universitaires de France, Paris 1992).