• Economia intreprinderii

La nivel macroeconomic , ansamblul activităţilor economico-sociale privite în unitatea şi interdependenţa lor dinamică se desfăşoară în cadrul naţional, statul istoriceşte constituit. În acest cadru apare o formă specifică a diviziunii şi cooperării muncii în interiorul unei ţări, ca urmare a acţiunii conjugate a factorilor interni (naturali, sociali, politici şi economici), dar şi a interacţiunii lor dinamice cu factorii externi rezultaţi din diviziunea şi cooperarea din economia mondială.

La nivel microeconomic apar numeroşi agenţi (indivizi) care acţionează fiecare cu o anumită autonomie, dar în interiorul unui cadru instituţional complex care organizează interdependenţele dintre ei. Activitatea economică a indivizilor este pe de o parte profesională, iar pe de altă parte privată. Activitatea profesională se situează cel mai adesea în cadrul întreprinderilor, având ca obiect producţia de bunuri şi servicii. Activitatea privată are loc ,în general ,în cadrul familiei şi implică consumul de bunuri pentru satisfacerea directă a nevoilor.Agenţii economici sunt indivizi, grupe de indivizi sau organizaţii care constituie

entităţi de bază ce acţionează în economie. Agenţii pot fi producători, denumiţi adesea întreprinderi sau firme, şi consumatori. INTREPRINDEREA:

celulă de bază a economiei de piaţă – sistem care, prin utilizarea factorilor de producţie, realizează bunuri, lucrări sau servicii, destinate vânzării-cumpărării, menite să satisfacă nevoile consumatorilor şi obţinerea unui profit.

întreprinderea de servicii se deosebeşte prin interacţiunea permanentă întreconţinutul endogen al întreprinderii (resursele materiale, financiare şi umane) şi o serie

de elemente exogene care alcătuiesc mediul exterior al acesteia. se adaptează permanent la mediu îşi asigură existenţa şi dezvoltarea prin însuşi procesul de interacţiune cu

mediul, prin structura proprie şi prin aceea că ea devine cea care oferă în condiţii avantajoase ceva necesar pe piaţă, constituind componenta fundamentală a economiei.

Firma – întreprindere este o unitate economică de producţie şi reparaţie; producţia sa este comercială, pentru piaţă şi necesită factori de producţie în acţiune, în virtutea celor patru obiective: PROFITUL, SECURITATEA SAU SUPRAVIEŢUIREA, DEZVOLTAREA ŞI RESPONSABILITĂŢILE SOCIALE.

• Tipuri de productie•• Functiunea de productie reprezinta ansamblul proceselor de muncă din cadrul

întreprinderii prin care se transformă obiectele muncii în produse finite, semifabricate şi servicii şi se creează nemijlocit condiţiile tehnico-materiale, organizatorice şi de deservire necesare desfăşurării fabricaţiei în bune condiţii.

• Tipul de producţie este o stare organizatorică şi funcţională a întreprinderii determinată de nomenclatorul de produse, volumul producţiei şi gradul de specializare al întreprinderii prin verigile sale organizatorice.

• Criteriile de clasificare a tipurilor de producţie:- Volumul producţiei fabricate şi repetitivitatea;

- Relaţiile cu piaţa (clienţii);- Organizarea producţiei;- Tipologia structurii produselor;- Autonomia de concepţie şi decizie.-

I. Tipuri de producţie după volum şi grad de repetabilitate– tipul de producţie individuală este caracteristic proceselor de producţie unde

nomenclatorul de produse este foarte diversificat, iar cererea de produse, de regulă, se reduce la o singură bucată, utilajele sunt universale, personalul este de înaltă calificare;

– tipul de producţie de serie se caracterizează printr-un nomenclator de produse redus executarea produselor făcându-se în loturi mici, utilaje universale cu tendinţă de specializare, personalul are calificare ridicată;

– tipul de producţie de masă este caracteristic proceselor de producţie cu o cerere mare şi un nomenclator redus de produse, utilajele sunt specializate, forţa de muncă este specializată;

– tipul de producţie de proces este caracteristic proceselor de producţie cu o cerere foarte mare şi un nomenclator de produse foarte redus (de regulă un singur produs), utilajele sunt specializate, forţa de muncă este înalt specializată.

II. Tipuri de producţie după raporturile cu piaţa (clienţii):– tipul de producţie pe stoc este caracteristic proceselor de producţie unde

producţia este declanşată prin anticiparea unei cereri potenţiale faţă de un produs cunoscut;

Condiţii: nomenclatura de produse finite să fie restrânsă şi cererea pentru fiecare produs trebuie să fie suficient de importantă şi uşor previzibilă.

– tipul de producţie la cerere este caracteristic proceselor de producţie unde producţia este declanşată în urma unor cereri ferme ale clienţilor;

III Tipuri de producţie după modul de organizare al producţiei:– producţie de tip continuu (flux);– producţie de tip discontinuu;– producţie de tip individual (proiect);

Organizarea producţiei- respectiv a proceselor de producţie– trebuie să se concretizeze în creşterea eficienţei proceselor de producţie adică:

• a produce repede;• a produce ieftin;• a fi foarte flexibil:

Principalele principii care trebuie avute în vedere din punct de vedere al procesului de producţie sunt:

Din punct de vedere al procesului de producţie:• principiul proporţionalităţii - constă în necesitatea existenţei anumitor

raporturi între diferitele subsisteme de producţie (locuri de muncă, ateliere, secţii etc.) ;

• principiul paralelismului – constă în executarea simultană a diferitelor părţi ale unui produs;

• principiul liniei drepte – constă în asigurarea celor mai reduse trasee de deplasare a produselor;

• principiul continuităţii – constă în reducerea timpilor de întreruperi între diferitele faze sau stadii ale procesului de producţie.

Din punct de vedere al operaţiilor:• principiul minimizării numărului de operaţii- realizabil printr-o regrupare şi

analiză a necesităţii tuturor stadiilor: fabricaţie, control, stocare, transport;• principiul dezvoltării şi policalificării forţei de muncă;• principiul reducerii (eliminării) timpilor de pregătire-încheiere.

Alegerea modalităţi de organizare a producţiei: Alegerea organizării de tip individual şi de tip proces sunt impuse de condiţii

obiective. Alegerea economică se va face numai între tipurile cele mai des întâlnite: în flux şi de

tip tehnologic se bazează pe considerente economice (pe baza costului total sau unitar- cheltuieli fixe+cheltuieli variabile).

- O producţie în flux necesită cheltuieli foarte mari în echipamente şi utilaje, în studii de organizare etc., însoţite în acelaşi timp de cheltuieli variabile unitare scăzute. Sunt flexibile, iar volumul de producţie nu poate fi lotizat, gradul de utilizare a utilajelor şi echipamentelor este foarte ridicat (90%), timpii de aşteptare fiind reduşi.

- Producţia de tip tehnologic necesită cheltuieli în utilaje şi echipamente mai reduse, obţinându-se cheltuieli variabile mai mari, gradul de flexibilitate este ridicat, gradul de utilizare al utilajelor şi echipamentelor este mai redus (50-80%).

Metoda îmbinării succesive presupune executarea secvenţială a operaţiilor, operaţia următoare începând numai după ce operaţia curentă s-a executat asupra tuturor produselor care compun lotul de fabricaţie.

– durata ciclului tehnologic în cazul îmbinării succesive este:np= mărimea lotuluit = timp de producţie

P1 P2 P3

OP1

OP2

OP3

OP4

P1 P2 P3

P1 P2 P3

P1 P2 P3

2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30

Îmbinarea paralelă a operaţiilor se bazează pe ipoteza că produsele se lansează în fabricaţie bucată cu bucată (sau pe pachete), trecerea fiecărui produs (pachet) la operaţia următoare efectuându-se imediat ce s-a terminat operaţia anterioară

durata ciclului tehnologic în cazul îmbinării paralele este:

Îmbinarea mixtă urmăreşte asigurarea continuităţii prelucrării pe lot şi operaţie. Produsele trec la operaţia următoare, după terminarea operaţiei curente, fie imediat dacă durata operaţiei următoare este mai mare sau egală cu durata operaţiei curente , fie după un timp de aşteptare în caz contrar

durata ciclului tehnologic în cazul îmbinării mixte este:

unde ultimul termen reprezintă suma decalajelor apărute în procesul tehnologic. Decalajul între două operaţii succesive (j) şi (j+1) este:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18

OP1

OP2

OP3

OP4

P1 P2 P3

P1 P2 P3

P1 P2 P3

P1 P2 P3

Întreprinderea îşi orientează şi desfăşoară activitatea sub impactul condiţiilor concrete ale mediului ambiant.

Mediul ambiant: este alcătuit de totalitatea organizaţiilor, întreprinzătorilor şi factorilor a căror existenţă

şi acţiune condiţionează activitatea întreprinderii de servicii, din afara acesteia; include un ansamblu de factori eterogeni – de natură economică, socială, politică,

ştiinţifico-tehnică, juridică, geografică, demografică, factori naturali etc.- ce acţionează pe plan naţional şi internaţional asupra întreprinderii, influenţând puternic relaţiile cu piaţa şi deciziile acesteia;

reprezintă piaţa internă şi externă în cadrul căreia întreprinderile îşi oferă reciproc produse, servicii, lucrări, informaţii etc., colaborează între ele şi, deseori, se confruntă, intrând în competiţie;

este constituit din ansamblul organizaţiilor, actorilor şi factorilor a căror existenţă este susceptibilă de a influenţa comportamentul şi performanţele întreprinderii;

include toate elementele exogene firmei, de natură economică, tehnică, politică, demografică, culturală, ştiinţifică, organizatorică, juridică, psiho-sociologică, educaţională şi ecologică ce marchează stabilirea obiectivelor acesteia, obţinerea resurselor necesare, adoptarea şi aplicarea deciziilor de realizare a lor.Mediul extern este specific pentru fiecare întreprindere în parte, în funcţie de profilul

şi de mărimea sa, de notorietatea dobândită, de politica promovată.• După modul cum evoluează componentele mediului firmei, după natura

raporturilor dintre ele şi a efectelor declanşate, mediul întreprinderii poate fi:1. stabil – unde schimbările sunt rare, de mică amploare şi uşor previzibile;2. schimbător - unde schimbările sunt frecvente, de o amploare variată şi în general

previzibile;3. turbulent – unde schimbările sunt foarte frecvente, de amploare variată, cu incidente

profunde asupra activităţii întreprinderii şi greu de anticipat.Mediul ambiant este compus din ansamblul constrângerilor (restricţiilor), a forţelor şi

deciziilor externe întreprinderii de servicii, capabile să o influenţeze: constrângerile, cu un caracter de permanenţă şi de o relativă stabilitate, sunt elemente

de natură geografică, economică, juridică, politică etc.; forţele, ca elemente ale mediului ambiant, au interese contrarii întreprinderii

influenţând-o neuniform (întreprinderile concurente, asociaţiile de consumatori, acţiunile sindicatelor etc.);

deciziile externe sunt hotărârile unor forţe externe care pot impune schimbări asupra activităţii întreprinderii (privatizarea, naţionalizarea, recunoaşterea juridică a unor noi drepturi ale salariaţilor, preluarea controlului asupra unei întreprinderi concurente etc.)

prestatorii de servicii – sunt reprezentaţi de firme sau persoane particulare care oferă o gama largă de servicii utile realizării obiectului de activitate al întreprinderii, cu sunt: firme de comerţ, de transport, agenţiile de publicitate, prestatorii de servicii bancare, întâlniţi pe piaţa financiară.

furnizorii forţei de muncă – aceştia cuprind unităţile de învăţământ, oficiile de muncă, persoanele în căutarea unui loc de muncă etc. Capacitatea de a atrage, motiva şi reţine resursele umane necesare producerii de bunuri competitive este o variabilă importantă pentru orice firmă.

clienţii – în această categorie intră consumatorii, utilizatorii industriali, întreprinderile comerciale, agenţiile guvernamentale, care alcătuiesc cercul firmelor, instituţiilor şi al

persoanelor individuale, cărora le sunt oferite pentru consum bunurile şi serviciile produse de întreprindere.

concurenţii – aceştia sunt reprezentaţi de firme sau persoane particulare care îşi dispută aceleaşi categorii de clienţi, iar în situaţii frecvente aceeaşi furnizori sau prestatori de servicii.

organismele publice – reprezentate de asociaţiile profesionale, asociaţiile consumatorilor, mediile de informare în masă, organizaţiile consumatorilor, organele de stat (financiare, vamale, de justiţie etc.) faţă de care întreprinderea are obligaţii legale.

2. Macromediul cuprinde ansamblul factorilor de ordin general, cu acţiune indirectă şi pe termen lung asupra activităţii întreprinderii. Componentele macromediului sunt:

mediul demografic – se poate defini prin indicatori specifici: numărul populaţiei, structura pe vârste şi sex, dimensiunea medie a unei familii, repartizarea teritorială şi pe medii (urban/rural) etc. Analiza acestor indicatori permite o evaluare corectă a dimensiunilor cererii potenţiale a pieţei întreprinderii.

mediul economic – este format din ansamblul elementelor care compun spaţiul economic în care acţionează întreprinderea: structura pe ramuri a economiei, nivelul de dezvoltare pe ansamblu şi pe fiecare ramură economică, gradul de ocupare a forţei de muncă, situaţia financiar-valutară etc.

mediul tehnologic - implica întreprinderea atât ca beneficiar, cât si ca furnizor, în principal prin intermediul pietei si se concretizeaza prin intermediul unor elemente specifice, cum sunt: inventiile si inovatiile, marimea si orientarea fondurilor destinate cercetarii-dezvoltarii, asimilarea de produse noi si modernizarea produselor traditionale, reglementari vizând eliminarea sau restrângerea efectelor poluante ale unor tehnologii etc.

mediul cultural care este format din elemente referitoare la sistemul de valori, obiceiuri, traditii, norme de convietuire etc., care pot influenta comportamentul consumatorilor, segmentarea pietelor, comunicarea întreprinderii cu piata.

mediul politic - este specific fiecarei tari. Acesta influenteaza activitatea întreprinderii prin componente, ca: structura societatii, fortele politice si raporturile

dintre ele, gradul de implicare a statului în economie, gradul de stabilitate a climatului politic intern, zonal, international etc. Mediul politic poate deveni un factor stimulativ sau restrictiv, dupa caz, al unor activitati de piata.

mediul juridic - constituit din ansamblul reglementarilor prin care este vizata, direct sau indirect, activitatea întreprinderii.

mediul natural - (relief, clima etc.) influenteaza, într-o masura diferita, proiectarea, organizarea si conducerea activitatilor economice.

mediul international - poate avea o influenta semnificativa asupra capacitatii firmelor de a conduce business-ul în afara granitelor tarii-mama. De exemplu, fluctuatiile dolarului comparativ cu alte monede straine poate influenta capacitatea unei firme de a concura pe pietele internationale.

Macromediul întreprinderii este spaţiul unde întreprinderea trebuie să identifice ocaziile favorabile şi ameninţările la adresa sa.

Macromediul este climatul general în care funcţionează întreprinderea ca rezultat al manifestării şi interacţiunii la scară naţională a factorilor sus menţionaţi, ce reflectă toate laturile vieţii sociale.

3. Mezomediul cuprinde totalitatea instituţiilor, care prin acţiunile şi deciziile lor influenţează acţiunile şi deciziile întreprinderii. Influenţa aceasta are un caracter general şi este exercitată doar de instituţii care:

dispun de o putere tutelară şi sunt instituţii politice şi administrativ-internaţionale (Bruxelles), naţionale (Parlament, Guvern), regionale şi locale (Consilii regionale);

dispun de o putere instituţională şi ale căror decizii pot influenţa direct întreprinderea (sindicate, agenţii, asociaţii) şi de o putere economică deosebită (marile întreprinderi).

Mediul extern poate determina o multitudine de efecte asupra întreprinderii, cum sunt:

• adoptarea de structuri organizatorice suple, adecvate frecventei si complexitatii schimbarilor;

• multiplicarea „punctelor de contact” între întreprindere si mediul exterior, pentru sesizarea operativa si corecta a schimbarilor;

• diferentierea modului de definire a atributiilor în cadrul activitatilor, în functie de gradul de afectare a acestora de schimbarile mediului;

• sporirea importantei activitatilor de prognoza (de anticipare ) a schimbarilor.Conjunctura economica interna si externa în care actioneaza întreprinderile este

supusa unui proces intens de schimbare.Conjunctura economica defineste starea curenta si concreta a fenomenelor,

proceselor si evenimentelor specifice unei ramuri, unei economii nationale, economiei mondiale, în ansamblu. Influentele complexe ale conjuncturii economice pot fi apreciate si urmarite prin intermediul unor indicatori, ca: volumul, structura si dinamica cererii, resurselor, populatia activa si nivelul somajului, exportul, rata dobânzii, rata inflatiei, balanta de plati, balanta comerciala s.a.

Particularităţile mediului ambiant în raport cu întreprinderea: se manifestă continuu fenomenul de apariţie şi dispariţie a unor firme; organizarea şi managementul sunt simple şi flexibile în cazul firmelor mici şi

cu tendinţe de birocratizare în cazul celor mari; are loc diminuarea separării dintre puterea economică şi cea politică, în cazul

întreprinderilor mari, întreprinderea putând să influenţeze modul de manifestare a mediul ambiant;

are loc creşterea riscului: economic – prin modificarea rapidă a condiţiilor economice, devenind foarte

utilă anticiparea evoluţiei mediului (modificarea cererii, ofertei, preţurilor); tehnologic – rezultând din investiţiile foarte mari în tehnologii şi care nu pot fi

întotdeauna recuperate, evoluţia firmei fiind complet compromisă; politic – (propriu-zise sau de politică economică). creşte competitivitatea în vederea maximizării profitului, fiind impusă de

necesitatea creşterii viabilităţii în timp a firmei, reducerii duratei de viaţă a produselor şi tehnologiilor, a metodelor de management, fiind necesară o cunoaştere profundă şi multilaterală a mediului.

În general, pentru a fi eficienta, cercetarea de piata trebuie sa raspunda la întrebari, cum sunt:

• Ce piete ofera cele mai bune perspective pentru produsul respectiv ?• Ce modificari trebuie aduse produsului pentru a se vinde mai bine ?• Ce pret trebuie fixat pentru produsul respectiv ?

• Ce venituri se obtin prin exportul produsului ?

RELAŢIILE ÎNTREPRINDERII DE SERVICII CU MEDIUL AMBIANT

A. Relaţiile cu furnizorii şi clienţii- în calitate de furnizor şi client, întreprinderea dezvoltă relaţii complexe, permanente, ferme şi echitabile.

Criterii în alegerea furnizorilor:• forma juridică a întreprinderii;• mărimea capitalului social;• cota de piaţă deţinută şi evoluţia probabilă a acesteia;• nivelul costurilor;• tehnologia utilizată şi capacitatea de a realiza produse de calitate;• structura şi calitatea managementului;• posibilităţile de cercetare-dezvoltare ale firmei;• prestigiul şi poziţia firmei în rândul concurenţilor;• cooperările cu alte firme;• cine sunt clienţii firmei;• supleţea în satisfacerea cerinţelor clienţilor

B. Relaţiile cu piaţa financiară• Creditul reprezintă o sursă de finanţare a activităţii din ce în ce mai folosită, deşi

trebuie suportat un cost suplimentar, iar activitatea trebuie să fie controlată pe piaţa financiară.

• Acutizarea nevoilor financiare este determinată şi de accelerarea vitezei de apariţie a produselor noi pe piaţă, de diversificarea ofertei, de creşterea gradului de substituibilitate a serviciilor, precum şi a nevoii reale de investiţii.

C. Relaţiile cu finanţele publice – firma face parte integrantă din fluxurile ascendente şi descendente multiple: dinspre bugetul de stat spre firmă (pentru acţiunile sociale şi subvenţii) şi dinspre firmă spre finanţele statului (prin impozitul pe profit, TVA, accize, impozite pe salarii, impozite pe dividende, taxe pe terenuri, taxe pe mijloace de transport, vamale etc.).D. Relaţiile cu concurenţa

• În economia de piaţă concurenţa apare ca o necesitate obiectivă, face parte din “regulile de joc“ ale pieţei.

• Activitatea de piaţă a întreprinderii este marcată de prezenţa întreprinderilor concurente, care îşi dispută opaortunităţile oferite de aceleaşi pieţe.

• Concurenţa este evidentă mai ales în cazurile de echilibru şi de abundenţă, vizând în mod deosebit pieţele de desfacere.

• Concurenta consta dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifesta în cadrul relatiilor dintre furnizori pentru captarea interesului unei clientele cât mai numeroase. Pentru definirea acestor forme trebuie avute în vedere urmatoarele aspecte:

interesele si aspiratiile clientelei, tinând seama de faptul ca aceasta este eterogena. Clientela, formata din consumatori productivi si neproductivi, cu niveluri diferite de disponibilitati financiare, creeaza segmente de piata diferentiate.

libertatea de a actiona, interesele si aspiratiile producatorilor, în calitate de ofertanti. Firmele actioneaza nu dupa principiul primului impuls, ci pe baza unor scenarii strategice. Ele cauta sa îndeplineasca interesele curente de asigurare a veniturilor cu

cele viitoare de dezvoltare si consolidare a pozitiei lor pe piata, recurgând pentru aceasta la un set diversificat de cai si metode.

existenta în mediul economic a unor reglementari juridice, a unor reguli cutumiare si a unei stari psihosociale care impun sau favorizeaza anumite actiuni sau comportamente din partea agentilor economici.

• Principalele forme neloiale ale competiţiei dintre agenţii economici sunt următoarele: concurenţa parazitară, constând în crearea deliberată a confuziei în rândul

cumpărătorilor, prin folosirea unor însemne, imitarea unor modele, mărci etc.

• Competitivitatea unei firme este determinată, în principal, de trei mărimi caracteristice:

1. calitate: design, fiabilitate, durabilitate2. costuri: se referă la costurile la care se realizezează produsele pentru a le vinde la

preţuri competitive3. servicii: se referă la serviciile oferite suplimentar pentru desfacerea produselor• Întreprinderea care acţionează întru-un mediu competitiv trebuie să recurgă la

următoarele strategii: strategia ofensivă- practicată de firmele puternice, cu poziţii consolidate în cadrul

pieţei, sau de noile venite care dispun de un avantaj competitiv deosebit; strategia defensivă- caracteristică firmelor cu o strategie medie sau redusă şi cu o

poziţie relativ modestă în cadrul pieţei;E. Relaţiile cu statul

• Statul întreţine relaţii permanente şi multiple cu fiecare dintre agenţii economici;• Statul elaborează legi generale comerciale şi legi speciale vizând obiectul de activitate

al firmelor şi specificitatea relaţiilor acestora;• Statul utilizează resursele colectate în transpunerea în realitatea economică a politicii

elaborate de executiv şi aprobate de către legislativ, în viaţa agenţilor economici;• Instituţiile care acordă asistenţă de specialitate firmelor sunt: Oficiul concurenţei;

Camera de Comerţ şi Industrie a României; Oficiul Registrului Comerţului etc.

TIPOLOGIA ÎNTREPRINDERILOR DE SERVICII• Economia de piata se caracterizeaza prin existenta mai multor tipuri si forme de

întreprinderi a caror coexistenta asigura un grad ridicat de diversificare a economiei nationale, valorificarea superioara a resurselor si stimularea initiativelor private.

• Mecanismul economic de piata din România creeaza premisele si conditiile de functionare a unei mari varietati de întreprinderi care se diferentiaza dupa proprietate, conducere, raspunderea actionarilor (asociatilor), domeniul de activitate, conditiile locale, forma juridica, marime etc.

• Tipologia întreprinderilor reprezinta practic o expresie a analizei(cercetarii) întreprinderii prin intermediul a diverse unghiuri de abordare(criterii). Criteriile de clasificare folosite sunt variate, astfel:

1. În funcţie de forma juridică de constituire:a) firma independentă – individuală, asociaţie familială, în care caz predomină

proprietatea particulară;b) firma societară – în cazul în căreia predomină proprietatea privată sau mixtă (a

asociaţilor, acţionarilor); poate fi civilă sau comercială.Principala formă a firmei societare este SOCIETATEA COMERCIALĂ, definită

ca o reuniune de persoane fizice sau juridice, în calitate de asociaţi şi acţionari, care prin părţi

sociale, respectiv acţiuni, participă la constituirea unui capital social în scopul desfăşurării unei activităţi legale şi la împărţirea rezultatelor obţinute.Societatea comercială sub aspectul formei juridice de constituire poate fi:

A. În nume colectiv - cuprinde persoane care s-au acceptat reciproc, recunoscundu-şi anumite calităţi

individuale;- aportul la constituirea capitalului social se face sub forma “părţilor sociale”;- ca formă de organizare este potrivită întreprinderilor, asociaţiilor familiale şi celor de

mici dimensiuni;- obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată a

tuturor asociaţilor.B. Societatea în comandită - se recomandă pentru firmele mici şi mijlocii;- poate fi comandită simplă (când aportul se face sub forma părţilor sociale) şi

comandită pe acţiuni (când aportul se face sub formă de acţiuni);- obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea până la

nivelul eforturilor lor, în cazul comanditei simple, iar în cazul comanditei pe acţiuni răspunderea asociaţilor este nelimitată şi solidară;

- asociaţii (minim 5 persoane) pot fi de două feluri: comanditaţii (care gestionează afacerea şi prestează activităţi comerciale) şi comanditarii (care au ca aport unic

capitalul, cu drept de control asupra gestiunii şi care primesc dividende în raport cu capitalul depus.C. Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.)

- poate fi constituită prin contract din maximum 50 asociaţi, cu un capital social minim stabilit prin lege (din care o anumită parte în bani şi un aport în natură de maximum 60%), dar în acest caz obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale;

- poate fi constituită fără contract de către un singur asociat.D. Societatea pe acţiuni (S.A.)

- constituirea capitalului se face pe baza aportului de capital privat sau prin subscripţie publică;

- obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social;- acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;- prin lege se stabileşte numărul minim al membrilor, care trebuie să fie de 5;- se interzice negocierea acţiunilor depuse ca garanţie de către administratori şi cenzori,

pe durata mandatului;- capitalul nu poate fi mai mic de 25 mil.lei şi este împărţit în acţiuni nominative, sau la

purtător, negociabile etc.E. Holdingul:

- este o societate pe acţiuni rezultată dintr-un şir de asocieri, într-un sistem piramidal;- deţine pachetul majoritar de acţiuni, necesare efectuării controlului întregii activităţi;- îşi poate schimba capitalul de bază pe acţiuni originale ale persoanelor sau le poate

cumpăra etc.F. Superholdingul:

- deşi poate poseda un capital redus, poate controla un imperiu de afaceri;- este o structură piramidală rezultată din gruparea mai multor firme-holding.

G. Grupul:- un ansamblu de societăţi (aparent autonome) reunite sub o conducere economică

centralizată asumată de una sau mai multe societăţi constitutive;

- devine persoană juridică prin participare la capitalul social al mai multor societăţi comerciale reunite, cu o anumită cotă; participaţia poate fi: simplă, reciprocă, piramidală sau în cascade;

- societăţile componente pot fi şi diferite ca profil.H. Consorţiul:

- reuneşte mai multe firme sub o administraţie şi gestiune comune în legătură cu afacerile dintr-un anumit domeniu;

- este o formă de cooperare între firme (inclusiv în domeniul bancar), pe termen lung.

I. Compania:- este o societate pe acţiuni, de mari dimensiuni şi cu o tradiţie îndelungată,

asigurând o calitate deosebită a serviciilor şi bucurându-se de o imagine deosebit de favorabilă (ex. Compania Indiilor Orientale).

J. Societatea naţională şi Compania naţională:- prin capitalul public, statul poate fi participant la constituirea capitalului social al

acestora, în anumite proporţii, alături de persoane fizice sau/juridice din aceeaşi ţară;- devin ipostazele societăţilor pe acţiuni apărute în urma restructurării regiilor

autonome;- concentrează şi specializează capitalurile, în general.

K. Bursa:- se constituie în baza Legii de organizare a societăţilor comerciale şi a Legii de

înfiinţare şi organizare a bursei (de mărfuri, de valori);- membrii fondatori dispun de un anumit număr de agenţi de bursă (brokeri), în funcţie

de mărimea aportului la capitalul social.

L. Corporaţia:- poate fi considerată corporaţie atât conglomeratul de comercializare, cât şi lanţul

corporativ de magazine;- poate fi alcătuită din cel puţin trei acţionari, care sunt posesori legali;- este o formă superioară de organizare în economia americană, având două forme

principale: corporaţia publică şi corporaţia privată;- în cazul corporaţiei private, organizatorii încheie cu guvernul un document denumit

statut de încorporare.M. Societatea multinaţională:

- este alcătuită din mai multe întreprinderi situate în mai multe ţări, având o conducere unică.

N. Societatea de gestiune:- este o firmă de management, specializată în conducerea uneia sau mai multor firme.

O. Societatea cooperatistă pe acţiuni- are la bază contractul de societate şi statutul, aprobate de adunarea generală şi elaborate în consens cu reglementările în vigoare şi cu statutul-cadru adoptat la Congresul cooperaţiei meşteşugăreşti.P. Lanţul de concesiune (franciză):

- promovează concesiunea ca metodă de distribuire a produselor şi serviciilor;- cuprinde în structură atât societăţi pe acţiuni, cât şi societăţi cu răspundere limitată.

Tot în funcţie de forma juridică, întreprinderile de servicii mai pot fi: cu proprietar unic (mai ales în comerţ); societăţi comerciale (în nume colectiv şi în comandită); companii; cooperative.

2. În funcţie de forma de proprietate:private; publice; mixte.A. Intreprinderea privata este o unitate de productie si economica al carei patrimoniu

apartine fie unei singure persoane fizice (individuala), fie mai multora (asociatii, societati).

B. Intreprinderea publica detine resurse ce apartin statului sau unor administratii publice locale. Se mai numesc regii autonome sau regii publice.

C. Intreprinderea mixta este o unitate de productie al carei capital se formeaza pe baza participarii unor proprietari individuali (sau asociati) privati si a diferitelor întreprinderi publice.

A. Firma privată : patrimoniul aparţine unei persoane sau unui grup de persoane. În această categorie putem identifica:

a) Firma individuală:- nu există o separaţie a averii firmei şi averii persoanei- conducerea este autocratică- riscul este limitat, resursele sunt limitate şi dimensiunea afacerii este de asemenea

limitată, ca şi procurarea de noi resurse.b) Firma unipersonală, cu răspundere limitată:- este o variantă a SRL, când există un singur asociat;- are un singur proprietar, deci cu un patrimoniu separat de patrimoniul personal şi are

la bază libera iniţiativă.c) Firma societară:- are, prin statut, capitalul divizat în părţi sociale sau acţiuni;- are o existenţă autonomă;- poate înfiinţa filiale şi sucursale, societatea-mamă deţinând cel puţin 50% din capitalul

social al fiecărei filiale (sucursalele rămânând numai puncte de vânzare a produselor sau serviciilor).

d) Firme- unităţi ale economiei sociale (cooperative, mutualităţi, asociaţii):- îmbină elemente ale proprietăţii private individuale cu cea de grup;- Sunt caracterizate printr-un grad ridicat de responsabilitate, solidaritate, libertate,

democraţie economică şi ajutor reciproc;- Proprietatea cooperatistă se regăseşte în constituţiile multor ţări ca: Franţa, Grecia,

Italia, Brazilia, Columbia, Ecuador, Peru etc.;- În România, proprietatea cooperatistă are la bază Declaraţia Alianţei Cooperatiste

Internaţionale privind identitatea cooperatistă, promulgată în 1995 cu următoarele forme: Cooperaţia de consum; Cooperativa de credit; Cooperaţia meşteşugărească.

B. Firma de stat: patrimoniul aparţine statului şi, în funcţie de anumiţi factori politici şi ideologici, pot fi delimitate două tipuri de întreprinderi:

a) Firma de stat de tip socialist – cu decizii centralizate la nivelul macroeconomic;b) Firma de stat de tip capitalist sau întreprinderea publică- are o autonomie puternică, menită să controleze anumite sectoare majore ale

economiei naţionale şi să influenţeze unele evoluţii pe termen lung;- funcţionează pe arii teritoriale diferite: naţională, interjudeţeană, interregională,

zonală, municipală etc.;- Poate fi regie autonomă, societate naţională, companie naţională etc.

C. Firma mixtă: - cuprinde asocierea mai multor întreprinzători (persoane fizice şi/sau juridice

în calitate de proprietari publici şi/sau privaţi);

- se referă şi la asocierea unor întreprinzători interni cu alţii din afara graniţelor ţării.

3. În funcţie de apartenenţa naţională:A. Întreprinderi naţionale: patrimoniul aparţine unor persoane fizice sau juridice

din statul în care funcţionează întreprindereaB. Întreprinderi multinaţionale: unităţile componente îşi desfăşoară activitatea cel

puţin în două ţări şi sunt proprietatea unui grup economic privat, cu caracter internaţional.

C. Întreprinderi mixte: cuprind persoane fizice şi/sau juridice din cel puţin două ţări, veniturile împărţindu-se în funcţie de contribuţia fiecăruia la capitalul social.

4. În funcţie de criteriul merceologic: are în vedere mai ales unităţile comerciale şi cuprinde următoarele tipuri:

A. Firme strict specializate pentru comercializarea unei grupe de mărfuri, a unui produs sau a unei linii de produse;

- firme specializate (burse, licitaţii etc.).B. În turism:

a. agenţii touroperatoare, creatoare de produse turistice;b. agenţii vânzătoare de produse turistice;c. agenţii touroperatoare şi vânzătoare;d. unităţi prestatoare care-şi comercializează singure serviciile, total sau parţial (ex.

hoteluri, unităţi de alimentaţie publică, unităţi de agrement, unităţi de transport etc.);e. unităţi pentru activităţi integrate, cu următoarele forme:- cazare cu alimentaţie publică, desfacere de mărfuri şi comisionariat (complexe);- transport cu pachete de servicii turistice (cazare, tur de oraş, vizite, vizionări,

participări la congrese etc.);- agrement cu activitate de alimentaţie publică etc.

6. În funcţie de timpul de lucru în cadrul anului calendaristic:A. firme care funcţionează permanent;B. firme care funcţionează sezonier (comerţ cu amănuntul în zone de agrement, turism,

activităţi şi prestaţii de agrement nautic, agrement sportiv, alimentaţie publică, alte servicii).

7. După natura serviciilor prestate:A. Întreprinderi de servicii industriale: pentru întreprinderi industrialeB. Întreprideri de servicii pentru populaţie:a. culturale: instituţii de învăţământ (de toate gradele), muzee, expoziţii, biblioteci,

biserici, temple, unităţi de cercetare, edituri, informare, unităţi media, teatre, cinematografe, studiouri etc.;

b. sanitare: spitale, policlinici, laboratoare, cabinete medicale, staţiuni balneare, salvarea în caz de urgenţă, centre de sănătate, farmacii etc.;

c. sportive: cluburi, stadioane, baze sportive, centre de cultură fizică etc.;d. de apărare: aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne,

prefecturilor etc.;e. administraţie centrală şi locală;f. politico-economice;g. gospodărie comunală: transporturi în comun, apă, canal, energie electrică şi termică,

gaze naturale etc.;h. telecomunicaţie;

i. comerţ: lanţuri de magazine, depozite, centre angro, bazaruri, târguri (permanente), comerţ exterior etc.;

j. turism: prestaţii hoteliere, prestaţii de alimentaţie publică, transport turistic, agrement turistic, rezervări etc.;

k. prestaţii diverse: confecţii la comandă, frizerii, saloane de coafură, reparaţii, închirieri, abonamente, schimb valutar, bănci etc.

8. După mărimea firmelor:A. MariB. MijlociiC. Mici

- criteriile de delimitare sunt: cifra de afaceri, profitul; numărul de salariaţi; valoarea capitalului social, valoarea împrumutului bancar nerambursat, ritmul anual de creştere a eficienţei investiţiilor etc.

ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A ÎNTREPRINDERII1. Conceptul de structura a întreprinderii:• Întreprinderea, ca celula de baza a economiei, tinde sa se organizeze în vederea

atingerii scopului pentru care a fost creata, acesta urmarind supravietuirea si dezvoltarea sa. Pentru a realiza acest scop întreprinderea trebuie sa desfasoare o activitate eficienta, ceea ce impune o continua adaptare, restructurare si definire a locului si rolului tuturor elementelor care o compun în procesul de organizare.

• Organizarea întreprinderii are doua cerinte principale: o cerinta tine de asigurarea desfasurarii diviziunii muncii si alta cerinta tine de coordonarea sarcinilor care trebuie sa fie îndeplinite de catre membrii sai.

• Din punct de vedere static a organiza înseamna a stabili o ordine, o ierarhizare a personalului care compune întreprinderea si ordonarea modului de desfasurare a muncii acestuia.

• Din punct de vedere dinamic a organiza înseamna a studia modul de functionare a întreprinderii, a analiza felul în care sunt puse în miscare mijloacele de care dispune pentru a atinge obiectivele pe care aceasta si le fixeaza.

• Folosirea eficienta a resurselor depinde de cadrul organizational creat în fiecare întreprindere. Problema fundamentala a organizarii consta în mentinerea stabilitatii interne a întreprinderii, printr-o continua adaptare a structurilor acesteia la exigentele pietei concurentiale.

• Acest proces dinamic se realizeaza în doua planuri: în primul plan se stabileste cadrul structural de ansamblu, prin care se proiecteaza structurile organizatorice si de conducere, concomitent cu stabilirea structurii de productie; în planul al doilea se organizeaza diferitele componente ale sistemului tehnico-productiv si economico-social (alocarea resurselor si organizarea folosirii lor eficiente, organizarea sistemului de productie, gestionarea productiei si a vânzarilor, gestiunea financiara etc.)

2. Structura organizatorica - expresie a organizarii întreprinderii• Structura unei organizatii poate fi definita ca o suma totala a mijloacelor utilizate

pentru a repartiza sarcinile diferite si pentru a asigura coordonarea necesara între acestea.

• Structura generala a întreprinderii cuprinde structura organizatorica si structura socio-culturala.

1. Structura organizatorica este definita ca reprezentând ansamblul persoanelor, subdiviziunilor organizatorice si a relatiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii.

Structura organizatorica este formata din structura functionala si structura operationala.

a. Structura functionala (verticala) corespunde coordonarii pe verticala a sarcinilor si cuprinde:

• postul, atribuit unei persoane angajate;• functia, reprezentata de sarcinile angajatului;• compartimentul, care este o subunitate organizatorica aflata sub aceeasi autoritate ierarhica.

- Coordonarea sarcinilor si ierarhizarea diferitelor persoane corespunde structurii verticale a întreprinderii si reprezinta sistemul de comanda al organizarii. Aceasta structura se realizeaza în functie de tipurile de decizii care se iau la diferite niveluri ale piramidei ierarhice.

- Se pot distinge patru niveluri ierarhice, în functie de amploarea deciziei si de orizontul de timp pe care-l implica:

• nivelul strategic , unde se iau deciziile care angajeaza întreprinderea pe termen lung;• nivelul tactic , care defineste drumul de urmat pentru a atinge obiectivele fixate

anterior;• nivelul operational , care defineste pe termen scurt atingerea obiectivelor de mai sus;• nivelul de executie , unde se realizeaza activitatile de productie implicate pentru

realizarea obiectivelor stabilite.b. Structura operationala (orizontala) corespunde diviziunii muncii pe orizontala si cuprinde functiunile întreprinderii. Structura orizontala asigura organizarea întreprinderii în raport de omogenitatea si complexitatea activitatii, pe baza a doua criterii de specializare:

• în cazul când produsele vândute si pietele sunt relativ asemanatoare, activitatile se organizeaza pe marile functiuni ale întreprinderii;

• în cazul în care produsele si pietele sunt foarte eterogene, împartirea activitatilor pe functiuni se face dupa gruparea produselor si a pietelor.2. Structura socio-culturala a întreprinderii

reflecta identitatea întreprinderii, modul în care aceasta este perceputa în mediul sau si pe care-l poate influenta prin actiunile de comunicare si relatiile publice.

imaginea întreprinderii se formeaza prin politicile de relatii publice. La formarea acesteia contribuie întregul sistem de valori al întreprinderii, format din ansamblul regulilor acceptate de catre angajati.

De-a lungul timpului se formeaza “cultura întreprinderii” care se exprima prin ansamblul de cunostinte, de valori si comportamente de care dispun membrii acesteia. Dintre manifestarile “culturii întreprinderii” fac parte: simbolurile (etichetele), stilul arhitectonic, stilul vestimentar, unele elemente ce tin de vocabularul întreprinderii, modalitati speciale de transmitere a unor valori si comportamente catre generatiile viitoare etc.

Cultura întreprinderii are un important rol în procesul de gestiune. O cultura puternica are valori numeroase si acceptate de personalul sau, ceea ce poate

deveni un factor de motivatie profesionala si de buna gestiune.Functionarea întreprinderii ca sistem tehnico-productiv necesita un cadru de reglare a

relatiilor care se stabilesc între diferite subsisteme. Acest cadru se realizeaza prin intermediul structurii organizatorice.

Orice structura organizatorica este o ierarhie, diferentiata dupa mai multe criterii:

1. criteriul (felul) produsului;2. criteriul functional;

3. criteriul geografic;4. criteriul numeric.

Organizarea ca proces operational prin care se precizeaza si se delimiteaza responsabilitatile, atributiile, sarcinile concrete necesare realizarii scopului stabilit, precum si a relatiilor dintre compartimentele si persoanele ce îndeplinesc atributii, vizeaza structura de productie si conceptie si organizarea activitatilor ce tin de functiunile întreprinderii.

• Rezultatul organizarii îl reprezinta functiile, activitatile, atributiile si sarcinile.• Organizarea este mijloc, nu scop, este parte dintr-un întreg.• Organizarea reuneste modalitatile de elaborare, adaptare si introducere de noi concepte

si tehnici cu caracter organizatoric; este un proces de diviziune al muncii, de precizare a atributiilor si sarcinilor ce revin oamenilor atât în munca de executie, cât si în cea de conducere.

• Organizarea creeaza structurile, formele cooperarii între verigile de productie.• Spiritul de organizare se asociaza cu ordinea, observarea legaturilor dintre oameni si

bunuri, stabilirea unor reguli de munca. • Între organizare si dirijare exista o strânsa legatura, organizarea se refera la pregatirea

actiunilor dupa un plan riguros, dirijarea înseamna sa se asigure o concordanta cât mai deplina între scopul urmarit si actiunea reala a obiectului condus.

• Organizarea are un rol catalizator, stabilind masurile organizatorice ce vizeaza eficienta în realizarea obiectivelor.

• Organizarea are ca scop utilizarea rationala a resurselor, permitând o mai buna comunicare si întelegere în munca.

3. Elementele structurii organizatorice:a) Funcţia

- reuneşte sarcinile şi atribuţiile omogene ce revin fiecărui individ în procesul de conducere sau de execuţie;

- funcţia unei persoane cuprinde atribuţiile şi sarcinile de îndeplinit, responsabilităţile, competenţele şi relaţiile pe care aceasta trebuie să le satisfacă;

- generează şi susţine necesitatea unor posturi, maximizează compatibilitatea între cerinţele unui post şi calităţile titularului acestuia.

b) Postul- este o particularizare a funcţiei la nivelul unui loc de muncă şi devine elementul de

bază al unei structuri organizatorice;- analiza postului indică pentru fiecare caz în parte: natura postului, responsabilităţile şi

relaţiile în cadrul firmei şi, în acelaşi timp, cerinţele (fiecărui post) privind: calificarea, experienţa şi calităţile personale (aptitudini, capacitate etc.);

- fiecare post are o fişă, care orientează selectarea, normarea, promovarea şi retribuirea personalului.

c) Compartimentul- este alcătuit dintr-un grup de persoane, cu sarcini bine precizate şi permanente, sub

aceeaşi coordonare ierarhică;- compartimentele pot fi: operaţionale (secţii, depozite, ateliere de service); funcţionale

(cu sarcini în fundamentarea strategiilor şi politicii firmei;- între membrii compartimentului există relaţii de dependenţă, faţă de un manager;

d) Relaţiile organizatorice - reprezintă ansamblul relaţiilor dintre posturi, funcţii şi compartemente instituite prin

reglementări oficiale.- acestea pot fi:

- ierarhice: de autoritate, între manageri şi executanţi;

- funcţionale: servind la transmiterea reglementărilor;- de cooperare: între persoane cu funcţii situate pe aceeaşi treaptă

ierarhică, dar în compartimente diferite;- de reprezentare: stabilite între manageri de nivel superior în

întreprindere şi reprezentanţii organizaţiilor profesionale, sindicale etc.;- de stat major: între componenţii statului major şi celelalte persoane

din compartimente;- de control: ce se nasc între compartimentele specializate şi celelalte

compartimente.e) Ponderea ierarhică - indică numărul de subordonaţi ai unui cadru de conducere, ca normă ce se stabileşte

avându-se în vedere complexitatea activităţii, interdependenţa muncii acestora şi timpul necesar integrării obiectivelor în activităţile subordonaţilor (aria de control).

f) Nivelul ierarhic - este alcătuit din mai multe organisme situate pe aceeaşi linie orizontală, la distanţe

egale de organul de conducere. Aceste niveluri determină formele organigramelor: plate sau înalte.

- organigrame în lambda (λ), când întreaga activitate este organizată pe două regiuni sau produse;

- organigrame repliate, care permit reprezentarea unei structuri detaliate a serviciilor întreprinderii.

Organigrama unei întreprinderi (structura mixta) cu servicii functionale

b) Fişa postului:- postul este elementul de baza al oricarei structuri organizatorice;- postul stabileste obiectivele, sarcinile, competentele si responsabilitatile fiecarui

angajat;- Fişa postului detaliază sarcinile unui salariat şi cupirinde:

- denumirea şi obiectivele fiecărui post în parte;- compartimentul din care face parte;- cerinţele postului (studii, vechime, aptitudini);- competenţele şi responsabilităţile;- legăturile din interiorul compartimentului şi relaţiile cu alte

compartimente.c) Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF):

- Este întocmit de către conducerea executivă, aprobat de către organul colectiv de conducere şi cupreinde:

- partea I: actul de înfiinţare; obiectul de activitate; tipul întreprinderii; forma şi statutul juridic; organizarea firmei (şi structura organizatorică);

- partea a II-a: atribuţiile şi relaţiile fiecărui compartiment;- partea a III-a: atribuţiile conducerii întreprinderii;- partea a IV-a: dispoziţii generale.

5. Tipuri de structuri organizatoriceDintre cele mai cunoscute modele organizaţionale, menţionăm:

A. Cele identificate de profesorul canadian Mintzberg:a) structura simplă - cu un număr mic de eşaloane intermediare între nivelul de execuţie

şi managementul de vârf;b) structura divizională – cu o relativă autonomie de decizie la nivelul unor diviziuni

controlate prin propriile lor performanţe;c) structura mecanicistă – cu o puternică standardizare a activităţilor, care devin

previzibile, au un caracter repetitiv şi un grad de formalizare foarte ridicat;d) birocraţia profesională – diferenţierea activităţilor este conjugată cu coordonarea şi

controlul;e) adhocraţia – în cadrul căreia indivizii sunt regrupaţi în echipe formate din specialişti,

care cooperează între ei.B. Cele trei grupe de producţie identificate de Woodward:a) producţie de serie mică şi produse la comandă;b) producţie de serie mare şi de masă;c) producţie de proces, flux continuu.

C. Cele două ipostaze ale mediului întreprinderii, elaborate de Lawrence şi Lorsch:a) turbulent – complex şi incert necesitând structuri adaptabile;b) stabil – simplu şi previzibil, necesitând structuri de tip mecanicist.

Functiunile întreprinderii

1. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare• Caracteristica esenţială a firmelor moderne o reprezintă amploarea fără precedent a

proceselor consacrate creării şi implementării noului în tehnică, economie şi management.

• În cadrul funcţiunii de cercetare-dezvoltare deosebim trei activităţi principale: previzionare, concepţie tehnică şi organizare.

a. Activitatea de previzionare a funcţionării şi dezvoltării firmei constă în elaborarea proiectelor, strategiilor şi politicilor firmei, concretizate în

prognoze şi planuri, în defalcarea pe perioade şi principalele subdiviziuni organizatorice şi în urmărirea realizării lor.

b. Activitatea de concepţie tehnică în cadrul acestei activităţi se include ansamblul cercetărilor aplicative şi dezvoltărilor

cu caracter tehnic efectuate în cadrul firmei. Cercetările aplicative includ acele cercetări menite să asigure satisfacerea unor

necesităţi ale firmei, care implică un aport ştiinţific original, deci noi cunoştinţe, ce nu modifică însă principiile şi legile consacrate din domeniile respective.

Dezvoltările se rezumă la aplicarea, în condiţii specifice firmei, a unor concepte, metode, cunoştinţe deja însuşite şi utilizate, prin care se asigură realizarea unora dintre obiectivele acestora.

c. Organizarea Principalele atribuţii cu caracter organizatoric ale firmei sunt:- formulează proiectul de politică organizatorică a întreprinderii;

- elaborează şi aplică studii şi măsuri cu caracter organizatoric;- elaborează programul de normare a muncii;- colaborează cu consultanţii în management extern în perfecţionarea organizării firmei.

2. Funcţiunea comercială• încorporează ansamblul proceselor de cunoaştere a cererii şi ofertei pieţei, de

procurare nemijlocită a materiilor prime, materialelor, echipamentelor de producţie etc. necesare desfăţurării producţiei firmei şi de vânzare a produselor, semifabricatelor şi serviciilor acesteia.

• Aprovizionarea tehnico-materială – reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se asigură procurarea materiilor prime, materialelor, combustibilului, echpamentelor de producţie şi a altor factori materiali de producţie necesari realizării obiectivelor societăţii comerciale sau regiei autonome.

b) Vânzarea – reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se asigură nemijlocit trecerea produselor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei.Marketing – activitatea de marketing cuprinde ansamblul atribuţiilor prin care se asigură studierea pieţei interne şi externe, cunoaşterea necesităţilor şi comportamentului consumatorului în vederea stabilirii celor mai adecvate modalităţi de orientare a producţiei şi de creştere a vânzării produselor finite, semifabricatelor şi lucrărilor cu caracter industrial furnizate de societatea comercială sau regia autonomă şi a satisfacerii cerinţelor acestora.

Activitatea de marketing este reprezentată în principal prin următoarele atribuţii:- prospectarea pieţei interne;- prospectarea pieţei externe;- propunerea structurii, volumului şi eşalonării produselor şi serviciilor de realizat în

firmă;3. Funcţiunea financiar-contabilă

• cuprinde ansamblul activităţilor prin care se asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei, precum şi evidenţa valorică a mişcării întregului patrimoniu.

• în cadrul acestei funcţiuni distingem trei activităţi principale: financiară, contabilitatea şi controlul financiar de gestiune.

a) Activitatea financiară – reprezintă ansamblul proceselor prin care se determină şi se obţin resursele financiare necesare atingerii obiectivelor întreprinderii.

Contabilitatea – a doua componentă a funcţiunii analizate, reuneşte ansamblul proceselor prin care se înregistrează şi se evidenţiază valoric resursele materiale şi financiare ale agentului economic.) Controlul financiar de gestiune – în cadrul acestei activităţi se includ ansamblul proceselor prin care se verifică respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, utilizarea şi păstrarea valorilor materiale şi băneşti cu care firma este dotată.4. Funcţiunea de personal:

• Ansamblul proceselor din cadrul societăţii comerciale sau regiei autonome prin care se asigură resursele umane necesare, precum şi utilizarea, dezvoltarea şi motivarea acestora constituie conţinutul funcţiunii de personal.