CAPITOLUL 1

CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ

Încheierea celui de-al doilea rǎzboi mondial şi finalizarea amplului proces al

decolonizǎrii au pus ştiinţa economicǎ în faţa unor realitǎţi dramatice: pe o mare parte a

planetei, pentru populaţiile ţǎrilor recent devenite independente, nu erau asigurate nici cele

mai elementare condiţii de existenţă demne de secolul XX. Dezechilibrele care se dezvăluiau

erau de o cu totul altǎ factura decât cele întâlnite în economiile occidentale avansate. Era

vorba de o rǎmânere în urmǎ pe toate planurile, de o subdezvoltare ale cǎrei consecinţe se

concretizau într-o mizerie umanǎ insuportabilǎ.

Cu toate eforturile depuse de fiecare stat în parte şi de comunitatea internaţionalǎ în

ansamblu, prin intermediul instituţiilor O.N.U., astǎzi din cei peste şase miliarde de locuitori

ai Terrei, circa un miliard de oameni (15% din populaţia lumii) trăiesc cu mai puţin de un

dolar pe zi , iar 2,5 miliarde trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Peste 600 milioane sunt

afectaţi de "sǎrǎcia extremǎ”, cu un venit mediu anual mai mic de 275 $. 15% din populaţia

lumii trǎieşte, deci, cu mai puţin de 1 $/zi – standard pe care Europa de Vest şi SUA îl

atinseserǎ cu douǎ secole în urmǎ. Aceştia sunt “sǎracii absoluţi”, cum îi denumea Robert Mc.

Namara, fost preşedinte al Bǎncii Mondiale, adicǎ fiinţe umane care suferǎ de o condiţie de

viaţǎ atât de degradatǎ, de boalǎ, analfabetism, malnutriţie şi mizerie încât, neasigurându-li-se

satisfacerea necesitǎţilor umane de bazǎ, viaţa lor este la marginea existenţei fizice.

Potrivit estimǎrilor aceleiaşi Bǎnci Mondiale, la începutul anilor 1990, 11 milioane de

copii sub cinci ani mureau în fiecare an în ţǎrile slab dezvoltate din cauza unor boli ce pot fi

prevenite. La mijlocul anilor 1990, acest numǎr crescuse la 13 milioane, ceea ce înseamnǎ

mai mult de 14.000 morţi pe orǎ1.

Conştientizarea acestor probleme a generat, dupǎ al doilea rǎzboi mondial, o bogatǎ

literaturǎ economicǎ, axatǎ pe explicarea posibilitǎţilor, a cǎilor şi mecanismelor dezvoltǎrii

economice. Studiile din acest domeniu au cunoscut o creştere exponenţialǎ, astfel încât, încǎ

în 1963, într-o prefaţǎ la traducerea în limba francezǎ a lucrǎrii lui Arthur Lewis, laureat al

premiului Nobel pentru economie, “Teoria creşterii economice”, economistul Gaston Leduc

le aprecia a fi de ordinul a zecilor de mii2. De atunci, numǎrul lucrǎrilor (cǎrţi, studii, articole,

1 James M.Cypher and James L. Dietz, The Process of Economic Development, Routledge, London and New

York, 1997, p.4. 2 Arthur Lewis, La théorie de la croissance économique, Payote, Paris, 1963, p.5.

1

comunicǎri, rapoarte) a continuat sǎ creascǎ, cercetǎrile efectuate constituindu-se într-o

disciplinǎ economicǎ de sine stǎtǎtoare – Economia dezvoltǎrii.

1.1. Delimitǎri conceptuale. Mǎsurarea dezvoltǎrii economice

1.1.1. Delimitǎri conceptuale

Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, dezvoltarea este, din punct de vedere

filozofic, o “categorie desemnând o mişcare complexǎ, orientatǎ, cu caracter ireversibil,

desfǎşuratǎ în ansamblu şi în final pe o linie ascendentǎ, de la inferior la superior, de la

vechi la nou. Ea se realizeazǎ cu o succesiune nesfârşitǎ a schimbǎrilor, acumulǎrilor

cantitative şi a transformǎrilor, salturilor calitative, a evoluţiei şi revoluţiei, a progresului şi

regresului, care alcǎtuiesc laturi, aspecte inseparabile ale dezvoltǎrii, aflându-se într-o

unitate indisolubilǎ”3.

Numeroşi economişti utilizeazǎ conceptul de “dezvoltare” pentru a desemna procesul

creşterii economice în venit pe locuitor şi schimbǎrile fundamentale în structura economicǎ,

prin care este generatǎ creşterea. Alţi economişti identificǎ dezvoltarea şi creşterea

economicǎ, denumind prin aceste concepte un proces de sporire a venitului naţional, pe total

sau pe locuitor, eventual însoţit de transformări structurale, ca o tendinţă fermă şi de durată4.

Există şi puncte de vedere conform cărora creşterea şi dezvoltarea economică echivalează cu

sporirea capacităţilor de producţie, a volumului producţiei sau a potenţialului economic5.

O definiţie mai integratoare a dezvoltării este cea oferită de François Perroux:

“dezvoltarea este combinaţia schimbărilor mentale şi sociale ale unei populaţii care o fac

aptă să-şi asigure creşterea, cumulativă şi durabilă, a produsului său real global”6.

În manuale universitare mai recente, se face o distincţie clară între cele două concepte.

Astfel, “creşterea economică poate fi definită ca o majorare a capacităţii de producţie a unei

ţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în decursul mai multor ani”7.

Sau, “creşterea economică reprezintă expansiunea producţiei sau a PIB potenţial al unei ţări”8.

Exemplele de astfel de definiţii pot continua. În opinia noastră, prin creştere economică

se înţelege sporirea produsului naţional real global şi pe locuitor al unei ţări, realizată pe

termen lung. Dezvoltarea reprezintă procesul complex al creşterii producţiei naţionale pe

3 Mic dic¡ionar enciclopedic, Edi¡ia a II-a, Editura Ştiin¡ificĂ ¿i EnciclopedicĂ, Bucure¿ti, 1978, p.296.4 Maillet, Pierre, La croissance économique, PUF, 1976, p.18; Raymond Aron, Dix-huit leçons sur la société

industrielle, Galimard, 1962, p.163 etc.5 Jacques Leçaillon, La croissance économique. Analyse globale, Edition Cujas, 1972, p.10 etc.6  François Perroux, L’Economie du XX-ème siècle, PUF, Paris, 1969, p.191.7 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politicĂ modernĂ, Editura POLIROM,

Ia¿i, 2002, p.546.8 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politicĂ, Editura TEORA, Bucure¿ti, 2000, p.632.

2

locuitor, în condiţiile unor schimbări structurale majore vizând producţia, infrastructura,

realocarea resurselor între sectoare, cât şi domeniul instituţional, cultural, mental.

Dezvoltarea presupune, deci, un ansamblu de transformări care modifică

comportamentele, integrează progresele cunoaşterii, ameliorările aduse calificării forţei de

muncă, cunoştinţele industriale, influenţând anticipările şi stimulând acumularea. Ea este un

proces complex, în care aspectele economice se îmbină cu cele sociologice, psihologice şi

politice ale vieţii omului şi societăţii. Dezvoltarea depăşeşte cu mult simpla performanţă

economică, neconfundându-se cu creşterea economică definitǎ doar ca o sporire cantitativǎ a

venitului global sau pe locuitor. Fiind un proces de acumulare ireversibil şi secular,

dezvoltarea include nu numai fazele de creştere economicǎ, ci şi cele de crizǎ.

În literatura economicǎ, alǎturi de conceptele de creştere şi dezvoltare economicǎ se

întâlnesc şi alţi termeni, cum ar fi: expansiunea economicǎ, progresul economic, progresul

sau dezvoltarea socialǎ. Astfel, de exemplu, Colin Clark foloseşte termenul de progres

economic în sensul în care alţi economişti occidentali utilizeazǎ conceptul de creştere sau

dezvoltare. De aceea, cartea sa clasicǎ “Condiţiile progresului economic” ar putea fi

intitulatǎ “Condiţiile creşterii economice”.

În concepţia lui Fr. Perroux, termenul de progres economic reprezintǎ mai mult decât o

simplǎ sporire a produsului naţional real pe locuitor, incluzând şi o îmbunǎtǎţire a repartiţiei;

în plus, economistul francez considerǎ cǎ progresul economic mǎreşte şansele creşterii

bunǎstǎrii fiinţelor umane, favorizând şi progresul social, prin care fiecǎruia i se asigurǎ

condiţii mai bune de existenţǎ.

Delimitarea între conceptele de creştere economicǎ şi expansiune economicǎ apare tot la

François Perroux, care desemneazǎ, prin cel de-al doilea concept, un fenomen pe termen

scurt.

Între creştere şi dezvoltare economicǎ existǎ o strânsǎ interdependenţa, ca de la parte la

întreg. Astfel, dezvoltarea economicǎ presupune şi înglobeazǎ creşterea economicǎ; în plus,

primul concept include şi modificǎrile structurilor economice, politice şi sociale,

transformarea modului de viaţǎ, a calitǎţii acesteia, a conştiinţei şi mentalitǎţii umane, a

mediului înconjurǎtor etc.

1.1.2. Mǎsurarea creşterii şi dezvoltǎrii economice

Creşterea economicǎ, proces preponderent cantitativ, poate fi mǎsuratǎ folosind

indicatorii macroeconomici studiaţi la tema introductivǎ în macroeconomie: PIB, PIN, PNB,

3

PNN sau venit naţional. Prin aceştia se exprimǎ mǎrimi absolute ale nivelului la care se

situeazǎ diferite economii naţionale. Pentru a permite comparaţii internaţionale, creşterea

economicǎ este pusǎ în evidenţǎ prin indicatori ce exprimǎ mǎrimi relative, cum ar fi

producţia sau venitul naţional pe cap de locuitor. Dinamica acestui proces este redatǎ folosind

ritmul creşterii economice, calculat sub forma creşterii medii anuale a producţiei pe cap de

locuitor, pe o perioadǎ mai îndelungatǎ, de zece pânǎ la douǎ zeci de ani.

Mǎsurând producţia naţionalǎ şi determinând ritmul creşterii sale, obţinem o imagine a

potenţialului de care dispune o ţarǎ pentru satisfacerea nevoilor populaţiei ei, potenţial ce

poate fi comparat cu rezultatele obţinute pe acest plan de alte naţiuni. Bunǎstarea fiinţei

umane nu poate fi redusǎ însǎ la acest determinism economic. Cum sǎ mǎsori celelalte laturi,

care ţin de accesul fiinţei umane la educaţie, la asistenţa medicalǎ, la adoptarea deciziilor

privind viaţa comunitǎţii, sau care se referǎ la dimensiunea timpului liber şi modul de

petrecere a acestuia etc.?. Oricât de cantitativǎ ar fi ştiinţa economicǎ, oricât de mult ar spori

posibilitǎţile de cuantificare ale diferitelor aspecte ale vieţii economico – sociale, este greu de

presupus cǎ s-ar putea ajunge la o mǎsurare satisfǎcǎtoare a gradului de dezvoltare atins de o

societate la un moment dat. Mai ales cǎ intervine aici sistemul de nevoi propriu fiecǎrei

societǎţi care, dincolo de nevoile fundamentale ale omului – alimentaţia, locuinţa, educaţia,

asistenţa medicalǎ – diferǎ atât de mult în funcţie de considerente care ţin de tradiţii, de

culturǎ, de religie, de aşezare geograficǎ etc.

Cu toate aceste dificultǎţi, ştiinţa economicǎ şi-a dotat arsenalul sǎu de cercetare cu

indicatori de cuantificare, care s-au perfecţionat de-a lungul timpului, sporindu-şi capacitatea

de reflectare mai adecvatǎ a realitǎţilor omenirii la acest început de mileniu. S-au implicat în

acest proces cognitiv, în primul rând, organismele internaţionale din sistemul O.N.U., Banca

Mondialǎ şi F.M.I., cu vocaţiile lor mondialiste, care au stimulat armonizarea sistemelor

naţionale de statisticǎ, apoi o serie de organisme neguvernamentale, cu vocaţie regionalǎ sau

chiar planetarǎ, dintre care, în anii '70 şi '80 ai secolului trecut, s-a evidenţiat Clubul de la

Roma.

1.1.2.1. Luarea în considerare a creşterii economice drept criteriu al dezvoltǎrii

Dintre indicatorii folosiţi pentru punerea în evidenţǎ a rezultatelor creşterii economice, se

considerǎ cǎ PNB, ca medie pe locuitor, oferǎ o imagine de mai mare claritate asupra

veniturilor care rǎmân rezidenţilor unei ţǎri pentru consumul prezent şi viitor, asupra

potenţialului uman şi al bunǎstǎrii9.

9 James M.Cypher and James L.Diedz, op.cit., p.40.

4

În acest caz, ritmul de creştere al PNB pe locuitor poate fi descompus matematic în doi

factori: ritmul de creştere al PNB - ului, cu efect pozitiv, şi ritmul de creştere al populaţiei,

cu efect negativ. De aici nu trebuie sǎ concluzionǎm cǎ, în orice situaţie, creşterea populaţiei

ar avea un efect negativ asupra creşterii economice şi, implicit, asupra dezvoltǎrii. Nu existǎ o

relaţie de cauzalitate între creşterea demograficǎ şi creşterea economicǎ pe care s-o putem

considera universalǎ. Mai mult, nu existǎ un optim al populaţiei care ar permite atingerea unei

creşteri economice maximale. Creşterea populaţiei este, în acelaşi timp, cauzǎ şi consecinţǎ a

progresului economic, cu atât mai mult cu cât aceste douǎ fenomene pot fi influenţate de

aceleaşi variabile (schimbarea mentalitǎţilor, transformarea tehnicilor de producţie etc.).

Privitǎ mai ales sub aspect calitativ, ca structurǎ (pe niveluri de pregǎtire profesionalǎ, pe

vârste, pe profesii, pe sectoare ale activitǎţii economice etc.), populaţia poate constitui un

principal factor al creşterii economice, aşa cum au demonstrat-o exemplele de succes ale

ţǎrilor din Asia de Sud – Est (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malayesia) sau Japonia.

Pentru compararea nivelului lor în timp, este necesarǎ "curǎţarea” acestor indicatori de

influenţa creşterii preţurilor, ceea ce se realizeazǎ prin determinarea PIB-ului şi PNB –ului

real prin folosirea preţurilor dintr-o anumită perioadă de referinţă.

O lacunǎ importantǎ a acestor indicatori oferiţi de contabilitatea naţionalǎ constǎ în faptul

cǎ un volum considerabil de activitǎţi, ale cǎror rezultate nu constituie obiect al pieţii, rǎmân

neînregistrate. Este vorba, în special de activitatea femeilor casnice, ale cǎror servicii erau

apreciate de cǎtre John Kenneth Galbraith la aproximativ o pǎtrime din PNB. "Dacǎ nu ar

exista aceastǎ funcţie (aceea de cripto-servitoare - cum denumeşte autorul mai sus menţionat

activitatea casnicǎ a femeii), toate formele de consum în gospodǎrie ar fi limitate din cauza

timpului necesar cu administrarea acestui consum - respectiv selectarea, transportul,

prepararea, repararea, întreţinerea, curǎţirea, service-ul, depozitarea, precum şi alte activitǎţi

corelate cu consumul bunurilor”10. Estimǎri mai recente indicǎ faptul cǎ, la nivelul anului

1993, aceste activitǎţi “invizibile”, neplǎtite ale femeii, se ridicǎ la valoare de 11 trilioane

dolari, ceea ce, faţǎ de output-ul total global, apreciat la 23 trilioane dolari anual, ar însemna

aproape 50 procente11.

Altǎ criticǎ severǎ adusǎ indicatorilor macroeconomici din sistemul conturilor naţionale

este legatǎ de faptul cǎ nu toatǎ producţia contabilizatǎ serveşte dezvoltǎrii, bunǎstǎrii

societǎţii. Astfel, producţia bunurilor militare, procesele productive poluante, care aduc grave

atingeri mediului înconjurǎtor, sǎnǎtǎţii, sub forma aşa numitelor externalitǎţi negative, şi

10 John Kenneth Galbraith Ştiinta economicĂ ¿i interesul public. Ed. PoliticĂ, Bucure¿ti, 1982, p.49.11 James M.Cypher and James L.Dietz, op. cit., p.36.

5

presupun apoi mari cheltuieli pentru remediere, sunt incluse în aceşti indicatori, cu toate cǎ

afecteazǎ negativ nivelul dezvoltǎrii societǎţii.

1.1.2.2. Creşterea economicǎ şi distribuirea venitului

O altǎ completare adusǎ acestor indicatori de naturǎ preponderent cantitativǎ vizeazǎ

modul de repartizare a roadelor creşterii economice. Venitul pe locuitor este doar o medie

care poate masca mari discrepanţe în nivelul absolut al venitului obţinut de diferite categorii

ale populaţiei, 1% din populaţia SUA, reprezentânt cele mai înstǎrite familii americane,

deţineau în 1989 aproape 40% din averea naţionalǎ, iar primii 20% - mai mult de 80%12. La

nivel planetar, 358 de milioane deţineau, conform Raportului Dezvoltǎrii Umane pe 1996, tot

atâta bogǎţie cât 2,5 miliarde de oameni, aproape jumatate din populaţia lumii13.Conform

Raportului Dezvoltării Umane întocmit pentru anii 2007-2008, populaţia celor mai puţin

dezvoltate state ale lumii, de 722 milioane oameni, ceea ce reprezintă 11,38% din populaţia

mondială, realizează un PIB de 306,2 miliarde $, ceea ce reprezintă doar 0,69% din PIB-ul

mondial (http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.28o)

De regulǎ, aceste discrepanţe sunt cu atât mai mari cu cât nivelul de dezvoltare al unei

ţǎri este mai redus. De aceea, pentru a lua în considerare şi realizǎrile obţinute pe planul

diminuǎrii disparitǎţilor de venit, este folositǎ diagrama “curbei lui Lorenz” din figura de mai

jos, pe baza cǎreia se poate calcula coeficientul Gini.

Populaţia este structuralǎ pe cinci "quintile", de la cea mai bogatǎ a 5-a parte la cea mai

sǎracǎ, de la originea axelor spre extremitatea superioarǎ a ordonatei. Şi venitul naţional este

exprimat în procente. Cu cât discrepanţele de venit între quintila mai sǎracǎ şi cea mai bogatǎ

sunt mai mari, cu atât "curba lui Lorenz" va fi mai accentuatǎ şi suprafaţa A va fi mai mare.

Cu cât repartiţia venitului naţional este mai egalitarǎ, cu atât curba se apropie mai mult de

diagonala OLK, iar suprafaţa A tinde spre zero.

Coeficientul Gini = Suprafaţa A/Suprafaţa totalǎ a triunghiului OLK.

Cu cât valoarea coeficientului Gini este mai apropiatǎ de zero, cu atât repartiţia venitului

este mai egalitarǎ.

1.1.2.3. Exprimarea nivelului creşterii economice pe baza paritǎţii puterii de

cumpǎrare (PPC)

Comparaţiile între ţǎri privind nivelul creşterii economice sunt denaturate de modul de

transformare a venitului naţional, exprimat în monedǎ indigenǎ, în mǎrime comparabilǎ,

12  John Kenneth Galbraith, Societatea perfectĂ. La oridinea zileibinele omului, Eurosong & Book, Bucure¿ti,

1997, p.59.13  Hans Peter Martin, Harald Schuman, Capcana globalizĂrii, Editura EconomicĂ, Bucure¿ti, 1999, p.45.

6

exprimatǎ în dolari. Cursul de schimb oficial nu reflectǎ întotdeauna raportul real între

puterile de cumpǎrare ale celor douǎ monede. De aceea, pentru comparaţiile internaţionale ale

venitului, se folosesc indicatorii PIB sau PNB recalculaţi pe baza PPC. În tabelul de mai jos

sunt prezentate, selectiv, câteva state cu aceşti indicatori exprimaţi în mărimi absolute şi

relative, după Raportul asupra dezvoltării umane întocmit de Programul Naţiunilor Unite

pentru Dezvoltare pe anii 2007/2008, pentru a face unele comentarii

(http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.277-281)

Dacǎ am compara PNB pe locuitor, exprimat pe baza cursului oficial de schimb în

dolari, cu PNB pe locuitor recalculat pe baza PPC, am constata cǎ, în timp ce pentru ţǎrile cu

un venit pe locuitor foarte scǎzut acest indicator este mai mare de douǎ pânǎ la şase ori, în

cazul ţǎrilor cu un venit pe locuitor foarte ridicat, indicatorul exprimat pe baza PPC este mai

mic, ajungând pânǎ la 64,80 % din cel calclat pe baza cursului de schimb oficial al dolarului

(în Norvegia). În felul acesta, discrepanţele de venit între sǎracii şi bogaţii lumii se mai

atenueazǎ. Pornind de la prezumţia cǎ indicatorii exprimaţi pe baza PPC sunt mai realişti, se

apreciazǎ cǎ în viitor ei vor fi utilizaţi într-o mai mare mǎsurǎ, îmbunǎtǎţind astfel calitatea

comparaţiilor efective dintre ţǎri pe planul creşterii şi dezvoltǎrii economice.

Oricum am mǎsura-o, istoria faptelor economice oferǎ numeroase exemple de cazuri în

care creşterea economicǎ nu a fost urmatǎ de progrese similare în dezvoltarea umanǎ. Uneori

creşterea a fost realizatǎ cu costul unei mari inechitǎţi, al unui şomaj ridicat, al slǎbirii

democraţiei, pierderii identitǎţii culturale, supraconsumǎrii resurselor necesare generaţiilor

viitoare.

1.1.2.4. De la exprimare cantitativǎ la determinǎri calitative

Pentru a aprecia însǎ realizǎrile obţinute pe planul dezvoltǎrii economice, având în

vedere situarea omului în inima acestui proces, instituţii internaţionale ca Banca Mondialǎ sau

Organizaţia Internaţionalǎ a Muncii, au început sǎ ia în considerare, încǎ din anii '60 ai

secolului trecut, nevoile umane fundamentale, indicele calitǎţii fizice a vieţii (Physical

Quality of Life Index – PQLI) sau alţi indicatori compoziţi.

Şi aceştia au fost însǎ criticaţi pentru inconsistenţa bazei teoretice şi metodologice de

determinare a lor, astfel încât, începând cu anii 1990, s-a ajuns la un indicator compozit mai

cuprinzǎtor şi mai bine definit, numit indicele dezvoltǎrii umane (IDU), calculat şi publicat

anual de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în "raportul dezvoltǎrii umane”.

Acest indicator - IDU - este calculat pe baza unor mǎrimi considerate reprezentative

pentru dezvoltare, cum sunt:

7

speranţa de viaţǎ la naştere,

rata alfabetizǎrii,

rata încadrǎrii şcolare a populaţiei,

cât şi nivelul ajustat al venitului.

Astfel calculat, el aratǎ pentru fiecare ţarǎ, distanţa care o separǎ de atingerea aspiraţiilor

întregii populaţii spre bunǎstare. Valoarea lui se situeazǎ pe intervalul 0 - 1, zero indicând

distanţa cea mai mare pânǎ la maximum-ul ce poate fi obţinut.

Cu cât IDU este mai apropiat de 1, cu atât populaţia respectivǎ a atins un nivel mai

ridicat al dezvoltǎrii umane. Dacǎ am compara locul pe care se situeazǎ diferitele ţǎri, din

punctul de vedere al PIB-ului pe locuitor, recalculat pe baza PPC, cu locul deţinut în funcţie

de nivelul IDU , am constata diferenţe destul de mari, conform tabelului nr. 1.1.

Din cele 177 de state şi teritorii pentru care a fost calculat IDU în anul 2008, 70 au un

IDU ridicat, egal sau mai mare decât 0,800 , 85 au un nivel mediu – între 0,502 şi 0,798 – şi

22 au un nivel scǎzut, mai mic de 0,500. După cum se poate constata din tabelul de mai sus,

Islanda, Norvegia, Australia, Canada, Irlanda, Suedia, Japonia şi S.U.A. sunt primele state în

clasamentul dupǎ IDU, în timp ce Mozambic,Mali, Niger, Guinea-Bisau, Burkina Faso şi

Sierra Leone ocupǎ ultimele locuri ale listei. Islanda şi Norvegia au un IDU egal cu 0,968 ,

de 2,88 ori mai mare decât IDU din Sierra Leone (0,336). Raportul Mondial asupra

Dezvoltǎrii Umane pentru anul 2008 pune în evidenţǎ disparitǎţi substanţiale între regiuni, cât

şi în interiorul regiunilor. De exemplu, în Asia de Sud -Est şi Pacific, în timp ce în Myanmar

IDU este egal cu 0,583, în Singapore este 0,922 (locul 25).

Ediţia din 1997 a Raportului mai sus menţionat a lansat şi conceptul de "sǎrǎcie umanǎ”,

mǎsuratǎ prin indicele sǎrǎciei umane (ISU). Acesta mǎsoarǎ deficite la nivelul a patru mari

aspecte ale vieţii umane:

capacitatea de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ;

cunoştinţele dobândite;

mijloacele economice;

participarea la viaţa socialǎ.

ISU se calculeazǎ în douǎ variante: ISU - 1 pentru ţǎrile în curs de dezvoltare, şi ISU - 2

pentru ţǎrile dezvoltate. ISU - 1 are în vedere urmǎtoarele:

deficitul capacitǎţii de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul

persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 40 de ani;

deficitul cunoştinţelor dobândite este apreciat prin rata analfabetismului;

8

deficitul mijloacelor economice şi cel al participǎrii la viaţa socialǎ sunt mǎsurate

prin procentul persoanelor lipsite de accesul la serviciile de sǎnǎtate şi apǎ potabilǎ,

precum şi prin procentul copiilor cu vârsta sub cinci ani care suferǎ de insuficienţǎ

ponderalǎ moderatǎ sau acutǎ.

Cu cât ISU - 1 are o valoare mai redusǎ, cu atât nivelul de dezvoltare este mai ridicat. În

anul 2000, sǎrǎcia umanǎ în ţǎrile în curs de dezvoltare se înscria între 3,9 % în Uruguay şi

64,7% în Nigeria. Nouǎ ţǎri aveau un ISU-1 inferior nivelului de 10%: Bahrein, Chile, Costa

Rica, Cuba, Fidji, Iordania, Panama, Trinidad Tobago, Uruguay. Putem spune cǎ ele au

depǎşit stadiul de sǎrǎcie profundǎ. La capǎtul opus, unde ISU-1 depǎşeşte 50%, se aflau:

Burkina Faso, Etiopia, Guineea Bissau, Mali, Mozambic, Nepal, Nigeria, Republica

Centrafricanǎ.

Pentru ţǎrile industrializate, ISU - 2 are în vedere:

deficitul capacitǎţii de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul

persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 60 ani;

deficitul cunoştinţelor dobândite, prin analfabetism;

deficitul mijloacelor economice, prin sǎrǎcia monetarǎ;

deficitul participǎrii la viaţa socialǎ, prin şomajul de lungǎ duratǎ.

Din cele 18 ţǎri dezvoltate pentru care s-a calculat ISU-2 pentru anul 2000, Norvegia, cu

7,3% din populaţie, este ţara în care sǎrǎcia umanǎ este cel mai puţin rǎspânditǎ. Urmeazǎ

Suedia cu 7,6%, Olanda cu 8,2%, iar pe ultimele locuri se situeazǎ Regatul Unit al Marii

Britanii (14,6 %), Irlanda (15 %) şi S.U.A (15,8 %).

În Irlanda, Anglia şi S.U.A., mai mult de un adult din cinci este analfabet. Mai mult de

17 % din populaţia S.U.A. şi 10 % din Australia, Canada, Italia, Japonia sau Anglia suferǎ de

sǎrǎcie monetarǎ. Aceasta este atinsǎ la jumǎtate din venitul mediu individual disponibil.

"Nimic nu neagǎ atât de clar libertǎţile individuale precum lipsa acutǎ de bani" - afirmǎ John

Kenneth Galbraith14. Iatǎ cǎ o valoare ridicatǎ a IDU nu garanteazǎ obligatoriu un grad scǎzut

al sǎrǎciei umane15.

Sistemul de indicatori ai dezvoltǎrii umane a fost completat şi prin aşa numitul “indice al

dezvoltǎrii pe sexe” (Gender Related Development Index – GDI). Acesta ia în considerare

diferenţele în nivelul atins de femei şi bǎrbaţi în valoarea componentelor IDU. El este mai

14  John Kenneth Galbraith, Societatea perfectĂ, la ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, 1997, p.13.15 Cristina Barna, Decalajele economice în contextul globalizĂrii, în Tribuna economicĂ nr.1 din 03.01.2002,

p.68-70.

9

scǎzut sau mai ridicat decât IDU, în funcţie de importanţa acordatǎ problematicii femeii în

procesul dezvoltǎrii.

IDU mai poate fi ajustat şi prin luarea în considerare a repartiţiei venitului, astfel încât

disparitǎţile de venit pot coborî unele ţǎri pe scara aranjatǎ în funcţie de IDU. Între timp,

indicatorul compozit al dezvoltǎrii umane, calculat şi în ţara noastrǎ, a devenit mai complex,

la determinarea lui luându-se în considerare şi alte componente, cum ar fi: accesul populaţiei

la serviciile de sǎnǎtate, numǎrul caloriilor asigurate în medie populaţiei, accesul la presǎ şi

televiziune etc16.

1.2. Factori determinanţi ai creşterii

şi dezvoltǎrii economice

Istoria faptelor economice demonstreazǎ cǎ, deşi cǎile de creştere şi dezvoltare

economicǎ pot fi diferite, toate ţǎrile situate astǎzi la niveluri ridicate ale dezvoltǎrii

economice au o serie de caracteristici comune. Aşa cum afirma Paul Samuelson, "acelaşi

proces fundamental de creştere şi dezvoltare economicǎ înregistrat în Marea Britanie şi

Japonia se întâlneşte astǎzi în ţǎrile în curs de dezvoltare precum China sau India”17.

Autorul binecunoscutului Economics sublinia cǎ analiştii procesului dezvoltǎrii

economice au constatat cǎ locomotiva progresului economic se sprijinǎ pe aceleaşi patru roţi,

indiferent cât de bogatǎ sau sǎracǎ este o ţarǎ. Cele patru roti, de fapt factorii determinanţi ai

creşterii şi dezvoltǎrii economice, sunt:

resursele umane (oferta de forţǎ de muncǎ, educaţia, disciplina, motivaţia);

resursele naturale (pǎmântul, mineralele, combustibilii, calitatea mediului);

formarea capitalului (utilaje, fabrici, cǎi de comunicaţie);

tehnologia sau progresul tehnic (ştiinţa, ingineria, managementul, spiritul

întreprinzǎtor).

1.2.1. Resursele umane

Creşterea calitativǎ şi cantitativǎ a forţei de muncǎ permite societǎţii sǎ obţinǎ o

producţie mai mare de bunuri şi servicii, astfel încât frontiera posibilitǎţilor de producţie se

deplaseazǎ spre exterior. La rândul lui, acest factor al dezvoltǎrii economice, resursele umane,

depinde de o serie de determinanţi cantitativi şi calitativi:

a). sporul natural demografic, care reprezintǎ diferenţa dintre rata natalitǎţii şi rata

mortalitǎţii. Aceşti doi termeni sunt influenţaţi la rândul lor de o multitudine de alţi factori

16 Ni¡Ă DobrotĂ, Economie politicĂ, Editura EconomicĂ, Bucure¿ti, 1997, p.517.17 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p.633.

10

economici, sociali, culturali complecşi, cum ar fi: tradiţiile, religia, mentalitatea cu privire la

cǎsǎtorie şi numǎrul de copii, calitatea serviciilor medicale, asistenţa prenatalǎ, inclusiv de

consiliere contraceptivǎ, existenţa condiţiilor de viaţǎ instituţionalizatǎ pentru persoanele de

vârsta a treia etc. Ritmul creşterii demografice influenţeazǎ structura populaţiei pe vârste, cu

impact important asupra dezvoltǎrii economice şi sociale. Structura populaţiei pe vârste şi

sexe poate fi vizualizatǎ prin "piramida vârstelor”.

O creştere demograficǎ rapidǎ, exprimatǎ grafic printr-o bazǎ mai largǎ a piramidei

vârstelor, va avea drept consecinţǎ o creştere a ponderii tinerilor în totalul forţei de muncǎ,

ceea ce prezintǎ avantaje evidente privind potenţialul mai ridicat de mobilitate geograficǎ şi

profesionalǎ. Dimpotrivǎ, o încetinire a creşterii demografice, care poate ajunge pânǎ la spor

natural negativ, se prezintǎ grafic printr-o îngustare a bazei piramidei vârstelor şi o lǎrgire a

vârfului ei, având, de regulǎ, consecinţe negative pe planul dezvoltǎrii economice şi sociale:

se reduc potenţialul productiv al forţei de muncǎ, dinamismul ei geografic şi profesional;

creşte rata de dependenţǎ a persoanelor în vârstǎ (raportul între numǎrul persoanelor în vârstǎ

întreţinute sau pensionate şi populaţia activǎ a ţǎrii); apar probleme privind asigurarea

condiţiilor normale de existenţǎ pentru unele categorii de persoane de vârsta a treia etc.

Pentru a mǎri producţia naţionalǎ sau venitul naţional pe locuitor, este necesar ca rata

creşterii economice datorate sporului populaţiei sǎ depǎşeascǎ rata de creştere demograficǎ.

Relaţia funcţionalǎ între creşterea economicǎ şi creşterea demograficǎ este cunoscutǎ în teorie

sub denumirea de corelaţia demo – economicǎ.

b). migraţia internaţionalǎ a populaţiei, reprezintǎ fluxurile de persoane ce se

deplaseazǎ dintr-o ţarǎ în alta, în cǎutarea unor condiţii de muncǎ şi viaţǎ mai bune.

Emigrarea înseamnǎ plecarea forţei de muncǎ dintr-o ţarǎ, în timp ce imigrarea înseamnǎ

intrarea în ţarǎ a forţei de muncǎ strǎine, desigur, cu schimbarea reşedinţei. Când emigrarea

este mai mare decât imigrarea, avem de-a face cu o emigraţie netǎ; dacǎ situaţia este inversǎ,

adicǎ imigrarea este mai mare decât emigrarea, avem de-a face cu o imigraţie netǎ. În prima

situaţie, resursele umane ale ţǎrii se reduc, iar în a doua, acestea cresc.

Migraţia internaţionalǎ se prezintǎ, de regulǎ, sub forma unor fluxuri de persoane, care se

deplaseazǎ dinspre ţǎrile slab dezvoltate spre cele dezvoltate din punct de vedere economic,

având drept obiectiv îmbunǎtǎţirea condiţiilor de viaţǎ. Atunci când forţa de muncǎ

migratoare este cu un înalt nivel de pregǎtire profesionalǎ, se vorbeşte despre aşa numitul

"exod al creierelor”, care aduce beneficii substanţiale ţǎrii gazdǎ.

11

Având în vedere dimensiunile alarmante ale acestor procese migraţioniste, în ultima

perioadǎ, în ţǎrile destinatare s-au adoptat reglementǎri mai severe privind imigrarea. În plus,

mobilitatea internaţionalǎ a forţei de muncǎ mai este afectatǎ şi de diferenţe lingvistice,

obiceiuri, oportunitǎţile de locuri de muncǎ, atitudinea potenţialilor angajatori faţǎ de

imigranţi etc.

c). rata de ocupare a populaţiei se calculeazǎ ca raport procentual între populaţia activǎ

economic şi populaţia totalǎ a ţǎrii. Desigur, cu cât rata de ocupare este mai mare, cu atât va

creşte mai mult volumul forţei de muncǎ. Şi rata de ocupare este determinatǎ de o serie de

factori cum ar fi: structura pe vârste şi sexe a populaţiei, obiceiurile, religia, reglementǎrile

sindicale, legislaţia privind politica veniturilor, durata şcolarizǎrii, limita de vârstǎ la

pensionare etc.

d). capitalul uman reprezintǎ valoarea potenţialului de a crea venit, pe care îl deţin

oamenii, constând în capacitǎţile native, talentul ca şi educaţia şi îndemânarea, dobândite pe

parcursul vietii. Explicaţia esenţialǎ a faptului cǎ muncitorul obişnuit din ţǎrile dezvoltate este

mult mai productiv decât cel din ţǎrile în curs de dezvoltare constǎ în faptul cǎ primul este

mult mai bine pregǎtit şi educat. Un capital uman superior este rezultatul educaţiei formale,

pregǎtirii profesionale ca şi experienţei dobândite în procesul muncii. Cu cât o ţarǎ este mai

dezvoltatǎ, cu atât şi posibilitǎţile de formare a capitalului uman sunt mai mari. De aceea,

putem spune cǎ acest factor este un determinant, dar şi o consecinţǎ a dezvoltǎrii economice.

Problema deficitului de capital uman este şi ea o componentǎ a “cercului vicios al sǎrǎciei”,

cu care se confruntǎ ţǎrile slab dezvoltate şi care va fi analizat ulterior, în subcapitolul dedicat

subdezvoltǎrii.

1.2.2. Resursele naturale

Natura, în special pǎmântul, dar şi zǎcǎmintele de petrol, gaze naturale, minereuri feroase

şi neferoase, pǎdurile, apa constituie cel de-al doilea factor tradiţional de producţie, alǎturi de

muncǎ şi capital. Deşi sunt deosebit de importante, resursele naturale nu reprezintǎ pentru

toate ţǎrile lumii factorul determinant indispensabil al creşterii şi dezvoltǎrii economice.

Astfel, existǎ state care, dispunând de resurse cum ar fi petrolul, au reuşit sǎ obţinǎ venituri

foarte mari, aproape exclusiv din exploatarea lui, asigurând un standard ridicat al nivelului de

trai pentru populaţiile lor. Este cazul Arabiei Saudite şi altor câteva ţǎri producǎtoare şi

exportatoare de petrol.

Pentru multe alte state însǎ, deţinerea unor imense resurse naturale nu a determinat în

mod automat un nivel ridicat de dezvoltare economicǎ. Notabil este exemplul Federaţiei Ruse

12

care, deşi dispune de un potenţial imens de resurse naturale, exploatarea lor insuficientǎ şi

neeficientǎ nu a determinat performanţe economice comparabile cu statele avansate pe calea

dezvoltǎrii.

În schimb, alte state, lipsite de resurse naturale, au cunoscut o evoluţie rapidǎ, ajungând

în topul ţǎrilor dezvoltate. Exemplul cel mai ilustrativ în acest sens îl reprezintǎ Japonia care,

deşi importǎ peste 85% din întreg necesarul sǎu de consum, valorificând la cote ridicate de

eficienţǎ unica sa resursǎ abundentǎ – potenţialul uman – a devenit pe parcursul unei perioade

relativ scurte a doua putere economicǎ a lumii. Un alt exemplu semnificativ îl constituie, aşa

cum evidenţiazǎ Paul Samuelson, micul Hong Kong care, cu o suprafaţǎ de un milion de ori

mai micǎ decât cea a Rusiei, înregistreazǎ un volum al comerţului internaţional mai mare

decât al acesteia din urmǎ.

1.2.3. Formarea capitalului

Aşa cum s-a arǎtat la tema dedicatǎ determinǎrii venitului naţional de echilibru şi

utilizǎrii sale, formarea capitalului constituie rezultatul procesului investiţional, realizat în

esenţǎ pe seama economisirii. Este evident cǎ fǎrǎ maşini, instalaţii, utilaje complexe, fabrici

etc. o ţarǎ nu-şi poate asigura producţia de bunuri şi servicii destinatǎ satisfacerii nevoilor

locuitorilor sǎi. Cu cât forţa de muncǎ dispune de o dotare tehnicǎ mai corespunzǎtoare, adicǎ

de un volum mai mare de capital, cu atât productivitatea sa este mai ridicatǎ, iar resursele

naturale pot fi utilizate mai complet şi mai eficient.

Istoria faptelor economice la scarǎ planetarǎ demonstreazǎ cǎ ţǎrile care alocǎ formǎrii

capitalului o parte mai mare din venitul lor se dezvoltǎ mai rapid, reuşind sǎ investeascǎ mai

mult în producţia de noi bunuri de capital şi, în final, în cea de bunuri şi servicii de consum.

La formarea capitalului contribuie în primul rând sectorul privat, a cǎrui evoluţie

depinde, de altfel, într-o mare mǎsurǎ de efortul investiţional. Nici o firmǎ care nu investeşte

nu are şanse de supravieţuire în lupta de concurenţǎ din economiile de piaţǎ funcţionale.

Numeroase investiţii se realizeazǎ însǎ şi de cǎtre stat. Este vorba, în primul rând, de

efortul investiţional al statului în realizarea unei infrastructuri corespunzǎtoare desfǎşurǎrii

normale a activitǎţii economice (construcţia de şosele, canale de irigaţii, cǎi navigabile,

edificii publice etc.), care contribuie la crearea unui cadru mai favorabil pentru dezvoltarea

sectorului privat. În plus, investiţiile realizate pe seama bugetului statului au şi importante

efecte de antrenare în restul economiei, constituind o principalǎ cale de intervenţie a statului

în economie.

13

Având în vedere importanţa formǎrii capitalului ca factor determinant al dezvoltǎrii,

specialiştii recomandǎ ţǎrilor în curs de dezvoltare sǎ amplifice efortul de acumulare,

economisirea naţionalǎ, pentru a realiza ritmuri de creştere economice mai ridicate, în

vederea diminuǎrii decalajelor ce le despart de ţǎrile avansate.

1.2.4. Tehnologia sau progresul tehnic

Ne mai amintim de la tema dedicatǎ teoriei producţiei, din partea de microeconomie, cǎ

introducerea progresului tehnic, schimbarea tehnologiei, generând randamente de substituţie,

menţineau firma în faza unor randamente marginale crescǎtoare şi, implicit, a unor costuri

reduse şi rezultate superioare. Prin agregare, aceleaşi efecte se înregistreazǎ şi la scara

economiei naţionale pe seama introducerii progresului tehnic, a noilor tehnologii.

De la Adam Smith şi Jean Baptiste Say îşi are sorgintea teoria trinitarǎ a factorilor de

producţie: munca, natura şi capitalul. Fǎrǎ existenţa celui de-al patrulea factor determinant al

dezvoltǎrii economice, evoluţia activitǎţii s-ar fi realizat doar prin adǎugare, repetitiv, ceea ce

ar fi avut ca rezultat final atingerea într-o perioadǎ relativ scurtǎ de timp a limitelor

superioare ale creşterii economice.

Tehnologia a potenţat pe fiecare din cei trei factori tradiţionali, favorizând o dezvoltare

spectaculoasǎ a producţiei şi , în ultimǎ instanţǎ, o îmbunǎtǎţire considerabilǎ a nivelului de

trai al populaţiilor din ţǎrile în care a fost promovatǎ.

Progresul tehnic constǎ în schimbǎrile provocate în procesele de producţie sau în

introducerea unor produse noi, astfel încât, cu acelaşi consum de resurse, se poate obţine o

producţie superioarǎ din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La baza progresului tehnic

stǎ cercetarea ştiinţificǎ ale cǎrei roade se concretizeazǎ în invenţii sau inovaţii. O serie de

descoperiri ştiinţifice au schimbat profilul societǎţii umane: cǎile ferate (1800), fotografia

(1826), telegraful electric (1837), motorul cu combustie internǎ şi telefonul (1876),

fonograful (1877), radioul (1895), avionul (1903), materialele plastice (1909), televiziunea

(1926), tranzistorii (1947). Ele au contribuit decisiv la creşterea productivitǎţii muncii şi la

progresele înregistrate în ţǎrile avansate în toate domeniile vieţii economico - sociale.

Exemplul cel mai semnificativ îl constituie realizǎrile din domeniul calculatoarelor şi

informaticii, unde introducerea progresului tehnic şi implementarea într-un ritm

nemaicunoscut în alte domenii a noilor tehnologii au determinat creşterea exponenţialǎ a

performanţelor produselor acestui sector , generând schimbǎri fundamentale în toate

domeniile activitǎţii economice şi sociale. Dacǎ s-ar încerca o comparaţie între acest sector de

activitate şi cel al fabricǎrii autoturismelor, de exemplu, o scǎdere a costurilor pe efect util în

14

al doilea sector, de aceeaşi amploare ca în primul, ar fi dus la situaţia ca astǎzi un autoturism

sǎ coste doar câţiva dolari.

Descoperirile continuǎ în domeniile calculatoarelor, telecomunicaţiilor, biotehnologiilor

etc. Ele au un impact important asupra întregii umanitǎţi. Comunicarea globalǎ prin

intermediul televiziunii, de exemplu, prin care populaţii din oricare parte a globului primesc

imagini instantanee în timp real, a avut deja o influenţǎ majorǎ asupra valorilor şi

mentalitǎţilor umane. Imaginile transmise prin acest sistem nu sunt neutre. Ele transmit

valori, credinţe şi modele de comportament create în numeroase cazuri la standarde mondiale.

Noile tehnologii de comunicaţii pot fi folosite pentru educarea cetǎţenilor, dar şi pentru

transmiterea ştirilor, pentru divertisment în petrecerea timpului liber sau pentru consiliere.

Alǎturi de aceşti patru determinanţi fundamentali ai dezvoltǎrii economice, se înscriu şi o

multitudine de alţi factori, psihologici, instituţionali, culturali, politici etc. Legat de aceştia,

în literatura economicǎ a ultimelor decenii s-a abordat, de exemplu, rolul statului în procesul

dezvoltǎrii, o problemǎ deosebit de controversatǎ. Dincolo de toate punctele de vedere

exprimate de pe diferite poziţii doctrinare, este evident din însǎşi evoluţia societǎţii moderne

cǎ statul este un factor important în procesul creşterii şi dezvoltǎrii economice, el putând

stimula sau, dimpotrivǎ, frâna aceste procese dinamice. Astfel, în societǎţile occidentale, prin

implicarea sa selectivǎ, fǎrǎ a deranja libera iniţiativǎ, statul a favorizat dinamismul

economiei, în timp ce peste tot unde comunismul a impus economia de comandǎ, statul a

constituit un factor inhibant al dezvoltǎrii.

Un alt factor deosebit de important, luat tot mai mult în seamǎ în literatura economicǎ

din ultimul timp, este aşa-numitul capital social, definit ca maniera în care oamenii

interacţioneazǎ, coopereazǎ, îşi rezolvǎ conflictele. El se referǎ la organizaţii şi asociaţii

(publice, private, nonprofit) ca şi la normele ce guverneazǎ relaţiile dintre ele (legi, tradiţii

etc.) şi asigurǎ coeziunea socialǎ. Abundenţa de capital social diminueazǎ conflictele şi

sporeşte productivitatea prin promovarea coordonǎrii şi cooperǎrii la toate nivelurile. Prin

contrast, lipsa capitalului social conduce la conflicte şi ineficienţǎ18.

Obiceiurile, tradiţiile, religia genereazǎ un anumit comportament al oamenilor, o anumitǎ

atitudine faţǎ de muncǎ şi, implicit, o anumitǎ evoluţie a activitǎţilor economice. Este

ilustrativǎ, în acest sens, lucrarea lui Max Weber despre influenţa protestantismului asupra

spiritului întreprinzǎtor şi evoluţiei lumii occidentale capitaliste.

18  The World Bank Group, Beyond Economic Growth, Meeting the Challenges of Global Development,

http://www.worldbank.org./depweb/beyond/global/chapter 17. html, p.1.

15

Dintre factorii creşterii şi dezvoltǎrii economice nu-i putem omite nici pe cei externi, mai

ales când ne referim la ţǎrile slab dezvoltate. Aceştia se referǎ la comerţul internaţional,

investiţiile private strǎine şi asistenţa externǎ pentru dezvoltare, pe care îi vom prezenta în

capitolul dedicat subdezvoltǎrii.

1.2.5. Tipurile creşterii economice

Creşterea economicǎ poate fi obţinutǎ atât prin sporirea cantitǎţii factorilor implicaţi,

cuantificabili, cât şi printr-o folosire mai eficientǎ a lor, adicǎ o accentuare a laturii calitative

a activitǎţii economice.

În funcţie de preponderenţa aspectelor cantitative sau a celor calitative în utilizarea

factorilor creşterii economice pot fi identificate trei tipuri de creştere economicǎ:

1. Creşterea economicǎ extensivǎ, realizatǎ atunci când sporirea venitului naţional se

face preponderant prin creşterea cantitǎţii factorilor atraşi, ceea ce denotǎ o capacitate scǎzutǎ

de valorificare superioarǎ a resurselor naţionale, fiind caracteristicǎ ţǎrilor slab dezvoltate.

2. Creştere economicǎ intensivǎ, realizatǎ atunci când venitul naţional sporeşte prin

creşterea eficienţei utilizǎrii factorilor atraşi. Ea este specificǎ ţǎrilor dezvoltate din punct de

vedere economic, unde nivelul avansat al tehnologiilor, structura diversificatǎ a economiei,

un management performant al gestionǎrii resurselor permit o asimilare rapidǎ a cuceririlor

tehnico-ştiinţifice şi o valorificare superioarǎ a tuturor resurselor.

3. Creştere economicǎ de tip intermediar, când dimensiunea cantitativǎ a folosirii

factorilor este apropiatǎ de cea extensivǎ.

Determinarea contribuţiei factorilor extensivi şi intensivi la realizarea creşterii

economice, deşi ridicǎ anumite dificultǎţi metodologice, poate fi realizatǎ folosind expresia

randamentelor unifactoriale la scarǎ naţionalǎ:

PN = W L (1.1.)

unde: PN este produsul naţional, W este productivitatea medie naţionalǎ a muncii, L este

cantitatea de muncǎ

sau

PN = E K (1.2.)

unde: E este productivitatea medie a capitalului, iar K este cantitatea de capital atras în

procesul creşterii economice.

Din aceste douǎ expresii putem descompune modificarea absolutǎ a produsului naţional:

(1.3.)

sau

16

(1.4.)

Rezultǎ din cele douǎ relaţii de mai sus cǎ sporul de produs naţional, , este datorat

atât factorilor cantitativi, extensivi ( şi ), cât şi celor calitativi, intensivi ( şi ),

cât şi modificǎrii lor simultane ( şi ).

1.2.6. Determinarea contribuţiei relative la creşterea economicǎ a factorilor

muncǎ, capital şi tehnologie.

Analiza acestor aspecte cantitative ale procesului de creştere economicǎ se poate realiza

cu ajutorul metodei denumite contabilitatea creşterii, conceputǎ de economiştii Robert

Solow, John Kendrick şi Edward Denison.

Într-un model simplificat, creşterea produsului naţional (PN) poate fi descompusǎ pe trei

factori distincţi: creşterea factorului muncǎ (L), creşterea factorului capital (K) şi tehnologia

sau progresul tehnic (PT). Dacǎ facem abstracţie de progresul tehnic şi presupunem cǎ existǎ

randamente de scarǎ constante, ne punem întrebarea cu cât va creşte PN dacǎ ştim creşterea

relativǎ a lui L cât şi creşterea relativǎ a lui K. De exemplu, dacǎ L creşte cu 3 %, iar K

creşte cu 5 %, cum determinǎm creşterea procentualǎ a lui PN? Pentru aceasta mai trebuie sǎ

cunoaştem ponderile celor doi factori în realizarea lui PN. Dacǎ ponderile lor sunt egale, PN

va creşte cu media creşterilor celor doi factori. În exemplul nostru, cu 4%. Dacǎ însǎ cei doi

factori nu contribuie în mod egal la realizarea lui PN, atunci creşterea lui PN nu va mai fi

media creşterilor celor doi factori, ci va putea fi determinatǎ cu ajutorul relaţiei: % creştere a

lui PN = PL (% de creştere a lui L) + PK (% de creştere a lui K) , unde PL reprezintǎ

ponderea lui L în crearea produsului naţional, iar PK reprezintǎ ponderea lui K în crearea

produsului naţional.

Dacǎ integrǎm în analizǎ progresul tehnic, contribuţia lui o putem determina ca pe un

element care rǎmâne dupǎ ce au fost calculate contribuţiile factorilor muncǎ şi capital. Relaţia

de mai sus devine: % creştere a lui PN = PL (% de creştere a lui L) + PK (% de creştere

a lui K) +PT de unde rezultǎ cǎ: PT = % de creştere a lui PN - PL (% de creştere a lui L)

- PK (% de creştere a lui K)

Cu ajutorul acestei metode s-a putut determina contribuţia diferitelor elemente la

creşterea PIB-ului real al S.U.A. pe perioada 1948 – 1990. Astfel din creşterea cu 3,2 % pe an

a PIB – ului real s-a determinat cǎ muncii i-a revenit 0,6 %, capitalului 1,2 %, iar restul de

1,4 % factorului rezidual numit “creşterea productivitǎţii totale a factorilor”, din care 0,4 %

educaţiei şi 1,0 % progreselor în domeniul cunoaşterii şi altor surse. Se observǎ cǎ factorului

17

rezidual îi revine o contribuţie la creşterea economicǎ ce depǎşeşte pe cea a factorului

capital19.

1.3. Avantajele şi costurile creşterii şi dezvoltǎrii economice

Ca orice proces, creşterea şi dezvoltarea economicǎ presupune costuri şi avantaje.

Creşterea şi dezvoltarea economicǎ reprezintǎ o prioritate în programele de guvernare din

majoritatea ţǎrilor lumii, datoritǎ avantajelor pe care le asigurǎ:

conduce la un standard de viaţǎ şi civilizaţie ridicat, deoarece are ca rezultat sporirea

venitului real pe locuitor, ceea ce permite asigurarea unei cantitǎţi mai mari de

bunuri şi servicii de calitate superioarǎ la dispoziţia consumatorilor;

creeazǎ posibilitǎţi pentru eliminarea sau diminuarea sǎrǎciei absolute;

permite redistribuirea venitului în favoarea anumitor categorii ale populaţiei, fǎrǎ a

înrǎutǎţi situaţia altora. Aceasta creeazǎ premisele asigurǎrii unei repartiţii mai

echitabile a venitului, fǎrǎ a diminua în termeni absoluţi bunǎstarea categoriilor

favorizate;

determinǎ importante modificǎri structurale în economie în favoarea activitǎţilor cu

randamente mai ridicate, ceea ce înseamnǎ creşterea potenţialului productiv al

societǎţilor respective;

permite o mai eficientǎ integrare în circuitul economic mondial, ceea ce va avea drept

consecinţǎ o creştere a capacitǎţii acelor economii de a crea putere de cumpǎrare

necesarǎ importurilor de noi tehnologii, utilaje şi materiale, în vederea creşterii

viitoare;

induce mutaţii stabile pe plan instituţional, cultural, al tradiţiilor şi mentalitǎţilor

oamenilor creînd astfel un climat propice dezvoltǎrii viitoare;

creşte prestigiul şi credibilitatea ţǎrii respective pe piaţa financiarǎ internaţionalǎ şi în

relaţiile internaţionale în general;

se creeazǎ resurse suplimentare ce pot fi destinate programelor de îmbunǎtǎţire a

sistemului de protecţie a mediului înconjurǎtor.

Creşterea şi dezvoltarea economicǎ nu pot asigura aceste avantaje decât cu costuri ale

cǎror dimensiuni diferǎ de la o ţarǎ la alta în funcţie de capacitatea fiecǎrui guvern de a aplica

în mod corespunzǎtor cele mai adecvate politici în acest domeniu. Aceste costuri se referǎ la:

costul de oportunitate al creşterii economice, când aceasta se realizeazǎ prin investiţii

în bunuri de capital, reprezentând partea din consumul curent sacrificat pentru

19 Paul A.Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p.645-646.

18

investiţii. În acest caz, costul de oportunitate este o mǎrime pe termen scurt întrucât,

pe termen lung, consumul curent sacrificat va contribui la creşterea consumului

viitor.

efectele negative pentru o parte a membrilor societǎţii care, datoritǎ introducerii

progresului tegnologic, îşi pot pierde locurile de muncǎ, readaptarea lor prin

recalificare sau prin migrarea într-o altǎ zonǎ geograficǎ în vederea gǎsirii altor locuri

de muncǎ presupunând efort, stres, cheltuieli suplimentare, înrǎutǎţirea condiţiilor de

viaţǎ. Pe aceastǎ temǎ existǎ voci care atrag atenţia asupra unor perspective foarte

sumbre privind ocuparea: societea unei singure cincimi - 20% versus 80% -

anticipatǎ de Jeremy Rifkin, autorul cǎrţii "Sfârşitul muncii", în care se afirmǎ cǎ

20% din populaţia aptǎ de muncǎ ar fi suficientǎ în secolul urmǎtor pentru a asigura

avântul economiei mondiale. Ei vor putea participa activ la viaţǎ, la câstig şi la

consum, indiferent în ce ţarǎ, în timp ce "restul" de 80% se vor zbate în dificultǎţi

uriaşe. Problema viitorului va deveni "to have lunch or be lunch", a avea de mâncare

sau a fi mâncat20

tendinţa de epuizare a resurselor planetei datoritǎ faptului cǎ acestea sunt limitate şi,

în cea mai mare parte, neregenerabile. Logic, cu cât rata creşterii economice este mai

mare, cu atât rata de epuizare a resurselor este şi ea mai ridicatǎ. Asupra acestui fapt,

pe baza analizei tendinţelor înregistrate pe parcursul unui secol, folosind computerul

şi un program cu sute de mii de ecuaţii, autorii primului raport cǎtre Clubul de la

Roma intitulat Limitele creşterii au atras atenţia încǎ acum trei decenii. Analizând

cinci variabile ale creşterii economice – populaţia şi dinamica ei, producţia agricolǎ

mondialǎ şi alimentaţia, consumul de resurse neregenerabile, investiţiile de capital şi

dezvoltarea industrialǎ la scarǎ planetarǎ, poluarea mediului înconjurǎtor – aceşti

cercetǎtori de la Massachusetts Institut of Technology (M.I.T.) ajung la concluzia cǎ

dacǎ tendinţele înregistrate în primele şapte decenii ale secolului XX vor continua

neschimbate, “limitele creşterii pe acestǎ planetǎ vor fi atinse în decursul urmǎtorilor

o sutǎ de ani”21.

aşa numitele externalitǎţi negative care se referǎ la poluarea solului, subsolului şi

atmosferei, creşterea aglomerǎrilor urbane peste posibilitǎţile de asigurare a sporirii

utilitǎţilor necesare unui trai civilizat.

20  Hans-Peter Martin, Harald Schumann, op.cit., p.13.21  Donella H. Meadows, Dennis L.Meadows, Jorgen Randers, William W.Behrens, The limits to growth,

Universe books, New York, 1972, p.23.

19

Multe dintre aceste costuri şi avantaje se repercuteazǎ şi asupra generaţiilor viitoare. De

aceea în strategiile privind creşterea şi dezvoltarea economicǎ este necesarǎ o foarte atentǎ

comparare a costurilor şi avantajelor creşterii pentru a evita ca primele sǎ le depǎşeascǎ pe

termen lung pe cele din urmǎ. Pentru a rezolva acestǎ problemǎ, în teoria şi practica

economicǎ s-a impus în ultima perioadǎ conceptual de dezvoltare durabilǎ, al cǎrei conţinut

va fi analizat în continuare.

1.4. Dezvoltarea durabilǎ

1.4.1. Ce este dezvoltarea durabilǎ?

Vocabularul uzual al teoriei dezvoltǎrii durabile ţine de începutul anilor'80 deşi

preocupǎrile de a gǎsi o alternativǎ viabilǎ tipului de creştere economicǎ postbelicǎ

prefaţeazǎ, cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoreticǎ. Termenul, în concepţia

actualǎ, a fost lansat odatǎ cu publicarea Raportului Brundtland al Comisiei Mondiale Asupra

Mediului din 1987 intitulat sugestiv "Viitorul nostru comun". Conform acestui document de

referinţǎ, dezvoltarea durabila (viabilǎ sau sustenabilǎ) este privitǎ ca fiind acel tip de

dezvoltare care rǎspunde nevoilor prezentului fǎrǎ a compromite capacitatea generaţiilor

viitoare de a şi le satisface pe ale lor proprii. Definiţia pleacǎ de la premisa implicitǎ cǎ

generaţiile prezente îşi acoperǎ în mod corespunzǎtor nevoile.

Definiţia dezvoltǎrii durabile formulatǎ prin Raportul Brundland este socotitǎ oficiala,

servind ca bazǎ de raportare dar şi de dispute teoretice cu privire la obiective, dimensiuni,

cerinţe faptice ale realizǎrii ei etc. Din analizele controversate pe subiect rezultǎ, sintetic

vorbind, cǎ dezvoltarea durabilǎ este un concept multidimensional în mǎsura în care:

a) Are o puternicǎ încǎrcǎturǎ moralǎ. Se pleacǎ, aici, de la premisa realistǎ ca, pe

zestrea pe care o moşteneşte, fiecare generaţie îşi construieşte viitorul. Or, este de datoria

generaţiei actuale de a oferi noile şi viitorilor veniţi cel puţin aceleaşi şanse pe care ea le-a

moştenit.

b) Se impune ca un concept mondo în mǎsura în care se recunoaşte cǎ nu existǎ graniţe

economice sau ideologice pentru poluare, sǎrǎcie, risipǎ şi degradare umana.

c) Deşi intratǎ în vocabularul curent al globalizǎrii, presupune un tratament diferit în

funcţie de timp dar mai ales spaţiu. Iar pentru spaţiu, departajarea cu semnificaţie este cea

între bogaţi şi sǎraci. Astfel, dacǎ pentru ţǎrile bogate problema depoluǎrii, a îmbunǎtǎţirii

calitǎţii vieţii etc. este una de transformare, adaptare şi modernizare, pentru ţǎrile slab

dezvoltate chestiunea nu este una de calitate a vieţii ci chiar a vieţii, a supravieţuirii. Relaţia

dintre bogaţi şi saraci are ceva de comunicat şi pe linia "contribuţiei" la poluare ca si a

20

respectului faţǎ de naturǎ. Din punctul acesta de vedere statisticile dovedesc cǎ ţǎrile sǎrace

exercitǎ cea mai slabǎ presiune asupra planetei dupǎ cum ţǎrile dezvoltate dovedesc cel mai

mare respect faţǎ de mediu şi cheltuiesc, în aceastǎ direcţie, foarte mult.

d) Etimologic vorbind, noţiunea de durabil trimite la duratǎ la un interval de timp

indelungat. În esenţǎ însǎ, conceptul vizeazǎ ascensiunea calitǎţii în defavoarea creşterii

economice cantitative. Cu alte cuvinte, procesul dezvoltǎrii durabile se vrea a fi o dezvoltare

umanǎ durabila, orientatǎ prioritar spre calitatea vieţii şi a mediului.

e) Abordarea şi tematizarea fenomenului se fac de pe poziţii predominant economice.

Explicaţia ţine de împrejurarea cǎ vinovatǎ de degradarea ecologicǎ şi de mutaţiile, unele cu

consecinţe negative, asupra socialului, moralului, politicului etc. este filosofia economicǎ

dupǎ care s-a fasonat tipul de creştere şi modul de consum postbelic cǎrora dezvoltarea

durabilǎ îşi propune sǎ le serveascǎ drept replicǎ.

f) În economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilǎ, mediul şi politica de mediu

ocupǎ un loc privilegiat. Cadenţa şi gradul degradǎrii ecosferei oferǎ explicaţii în aceastǎ

direcţie.

d) Deşi s-ar dori sǎ nu fie aşa, tratarea teoreticǎ a fenomenului dezvoltǎrii durabile a avut

şi are tot mai mult o incǎrcǎturǎ politicǎ. Ar trebui sǎ nu fie aşa pentru cǎ, indubitabil,

puritatea aerului sau a apei înseamnǎ acelaşi lucru în Cuba lui Fidel Castro şi în Franţa lui

Jacques Chirac. Dar este aşa pentru cǎ implicarea politicǎ în viaţa economicǎ şi în cea sociala

a fost şi a rǎmas un fapt cert.

1.4.2. De ce dezvoltare durabila?

În linii generale, dezvoltarea durabila se vrea a fi o alternativǎ la tipul de creştere

economicǎ postbelicǎ care, cu tot progresul economic şi social generat, şi-a atins limitele şi a

produs şi efecte negative. Din acest punct de vedere, argumentele susţinǎtoare ale dezvoltǎrii

durabile sunt, de fapt, critici aduse punctelor slabe ale tipului cunoscut de creştere economicǎ.

În acest sens se aratǎ cǎ tipul de creştere economicǎ postbelicǎ:

a poluat mediul şi a afectat sǎnǎtatea oamenilor;

a antrenat şi încurajat risipa, epuizând rezervele cunoscute;

a frustrat lumea a treia, adâncindu-i decalajele faţa de cea a bogatilor;

a creat iluzia bunǎstǎrii printr-o statisticǎ mincinoasǎ;

a pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singurǎ dimensiune: homo

oeconomicus.

21

Toate aceste minusuri, puse în evidenţǎ de literatura pe tema dezvoltǎrii durabile, aratǎ cǎ

modelul creşterii economice postbelice nu s-a dovedit a fi un panaceu universal şi pentru

totdeauna şi cǎ filosofia omului dominator care stǎpâneşte natura şi face ce vrea cu ea trebuie

schimbatǎ.

1.4.3. Marile provocǎri ale dezvoltǎrii durabile

Ca orice proiect de anvergurǎ, dezvoltarea durabila presupune o evoluţie procesuala

realizabilǎ prin rezolvarea unor probleme. Dintre acestea, mai importante se dovedesc a fi:

a) Constrângerea demograficǎ. Dezvoltarea durabila se vrea a fi, prin definiţie, o

dezvoltare umanǎ. Dacǎ aşa stau lucrurile, nimic nu poate fi gândit aici dincolo de ceea ce

înseamnǎ populaţie. Iar din punctul de vedere al dezvoltǎrii durabile populaţia intereseazǎ ca

numǎr, structurǎ şi sǎnǎtate.

Din perspectiva numǎrului, teoria dezvoltǎrii durabile trebuie sǎ ofere rǎspuns la

urmǎtoarea întrebare: Ce numǎr de populaţie poate suporta planeta Pǎmânt? Sau, cu alte

cuvinte, care sunt capacitatea bioticǎ şi putinţa de a hrǎni o populaţie în continuǎ creştere

a planetei noastre? Şi, de fapt, ca sǎ rǎmânem în termenii definitiei dezvoltǎrii durabile, ce

şanse sunt ca aceastǎ populaţie tot mai numeroasǎ sǎ trǎiascǎ într-un mediu perfect

conservat şi sǎ se hrǎneascǎ tot mai bine?

Din punctul de vedere al structurii, numǎrul de întrebǎri nu este mai mic.

Întâi, luând în considerare structura socio-profesionalǎ, gradul de instrucţie şi calitatea

populatiei, dezvoltarea durabilǎ este confruntatǎ cu o problema care se pune în termenii

urmǎtori: exact acolo unde creşterea economicǎ trebuie sǎ câştige, atât cantitativ cât şi

calitativ, adicǎ în ţǎrile lumii a treia, exact acolo nivelul de educaţie al populaţiei suferǎ.

Tocmai acolo, o lume în creştere numericǎ, analfabeticǎ sau semianalfabeticǎ, trebuie hrǎnitǎ

în condiţiile în care produce puţin sau foarte puţin.

În al doilea rând, prezintǎ importanţǎ şi repartiţia populatiei în creştere pe cele doua

mari zone: urban şi rural. Şi, de aici, întrebǎrile care-şi aşteaptǎ rǎspuns:

migrarea populatiei dinspre sat spre oraş poate continua? Dacǎ da, pâna când şi în ce

condiţi?

care sunt factorii implicati ce influenţeazǎ raportul optim populaţie urbanǎ - populaţie

ruralǎ şi unde se situeazǎ pragul critic al acestei proporţii?

În al treilea rând, logica dezvoltǎrii durabile nu mai permite ca sǎnǎtatea populatiei sǎ

fie sacrificatǎ intereselor de profit.

22

b) Constrângerea tehnicǎ. Întrebarea cheie la care dezvoltarea durabila trebuie sǎ

rǎspundǎ aici este urmǎtoarea: Care este nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate

realiza, în condiţiile date ale progresului tehnic, fǎrǎ a afecta echilibrul mediului?

c) Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii.

Definiţia dezvoltǎrii durabile induce ideea cǎ realizarea ei devine fezabilǎ doar în

condiţiile in care între generaţii şi în interiorul aceleiaşi generaţii se manifestǎ un spirit

asociativ, de toleranţǎ, solidaritate şi grijǎ reciprocǎ; unul în virtutea cǎruia binele şi

bunǎstarea unuia nu trebuie, în nici un fel, sǎ afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte,

proiectul dezvoltǎrii durabile duce la optimul lui Pareto. Mai mult, prin extensie, la judecata

lui pareto se face apel pentru a se vedea ce rǎmâne din echitate atunci când cererea în creştere

a populatiei este raportatǎ la o ofertǎ de capital: mediu relativ fixǎ?

d) Eficienţa. Filosofia dezvoltǎrii durabile nu este şi nu poate fi potrivnicǎ eficienţei. Ea

nu-şi propune sǎ înlǎture profitul din ecuaţia dinamicii economiei şi societǎţii. Ea îşi propune,

numai, sǎ demonstreze cǎ profitul nu este totul şi, în plus, cǎ acesta nu poate fi gândit prin el

insuşi. Şi, de aici, marea problemǎ sau marea confruntare pe care o incearcǎ dezvoltarea

durabilǎ este de a gǎsi compatibilitǎţile necesare între mecanismele economice propulsate de

mobilul profitului şi finalitatea socio-umanǎ a dezvoltǎrii.

e) Economia mediului. Economia mediului reprezintǎ o provocare pentru teoria

dezvoltǎrii durabile în mǎsura în care ea încearcǎ, printre altele, şi tentativa de a umaniza şi

ecologiza economia. Şi, dacǎ îşi fixeazǎ atari ţinte, atunci ea se confruntǎ cu o problemǎ: cea

a integrǎrii mediului şi problemelor sale în structura şi filosofia teoriei economice neoclasice.

Spunem aceasta pentru cǎ demersul neoclasic pe terenul economiei a fost şi a rǎmas, în pofida

tuturor criticilor, dominant. Iar adaptarea sa la cerinţele dezvoltǎrii durabile nu este o

chestiune facilǎ. Dac dificilǎ sarcina atât inerţiile puternice ale unui sistem teoretic doct,

academic, superformalizat şi, prin aceasta, epatant dar în multe puncte desprins de realitate,

cât si limitele impuse teoriei de concreteţea fenomenologiei mediului ca atare.

1.4.4. Politicile dezvoltǎrii durabile

Dezvoltarea durabila nu este o purǎ filosofie. Ea a inspirat şi inspirǎ politica economicǎ

şi socialǎ pe multiple direcţii. Programe de dezvoltare ale UE şi altor state dezvoltate cuprind

în analitic mǎsuri ce se desprind din teoria dezvoltǎrii durabile.

La nivel de principii, politica dezvoltǎrii durabile înseamnǎ:

23

Creşterea preocupǎrii pentru economia valorii (a valorii entropice) ceea ce impoune,

direct, reducerea consumurilor specifice de materii prime si energie, cu pǎstrarea calitǎţii

bunurilor;

 Promovarea unui nou mod tehnic de producţie, bazat pe:

"întreprinderea trivalentǎ" - firma obişnuitǎ "sǎ trǎiascǎ în reţea", dupǎ

exemplul naturii, preluând din amonte şi furnizând în aval, închizând cercul şi

creând bunuri fǎra poluare şi somaj;

"Producţii curate" cu cât mai putini poluanţi şi cu cât mai puţine deşeuri;

agriculturǎ biologicǎ.

Promovarea unui nou mod de consum, aceasta însemnând:

reconsidererea noţiunii de trebuinţǎ;

filosofia raţionamentului în locul logicii profitului;

scoaterea consumului de sub influenţa efectului fetişizant al publicitǎţii.

Soluţia pieţei, prin:

instituirea mecanismelor concurenţiale în alocarea tuturor resurselor;

aplicarea principiului poluatorul plǎteşte, prin:

definirea clarǎ şi respectarea strictǎ a drepturilor de proprietate;

negocierea directǎ între agenţii economici;

internalizarea pe calea taxelor;

permise de poluare sau exploatare;

sisteme de garanţie - colectare (colectare - refinanţare);

 Soluţia etaticǎ, cu forme concrete în:

aplicarea de standarde şi alte mǎsuri de reglementare şi control;

implicarea directǎ a statului în politica economicǎ şi socialǎ pentru a stabili

regulile jocului si a reglementa consumul de resurse (N.G.Roegen).

 Participarea mai insistentǎ a lumii a treia la procesul dezvoltǎrii şi la roadele acestuia;

 Promovarea unui nou tip de creştere economicǎ caracterizat prin:

o campanie severǎ impotriva risipei;

un cult pentru durabilitatea produsului;

reconsiderarea importanţei reciclǎrii;

educaţie şi grijǎ faţǎ de roadele creşterii în locul lǎcomiei umane;

cǎutarea permanentǎ de substituienţi şi tehnologii alternative;

efort consistent de economisire;

24

colaborare între generaţii;

distribuţie a rezultatelor aducǎtoare de progres social.

1.5. Ciclicitatea activitǎţii economice

1.5.1. Ciclicitatea - trǎsǎturǎ a dinamicii economice

Creşterea economica nu ar cunoaşte discontinutǎţi, unele cu grave consecinţe, dacǎ

factorii care acţioneazǎ asupra celor douǎ momente importante, cu rol de mijloc şi scop,

respectiv, producţia şi consumul, le-ar situa în permanentǎ şi deplinǎ armonie. Dar acest lucru

nu se realizeazǎ şi, practic, nu se poate realiza într-o economie a cǎrei dinamicǎ se produce nu

numai sub impulsul elementelor conştiente şi reglabile, ci şi al automatismelor intrinseci

economiei de piaţǎ. Iar rezultatul final al acţiunii acestor factori, endogeni şi exogeni

economiei, rezultat vizibil si inregistrat statistic, este cǎ economia a evoluat şi evolueazǎ în

"valuri". cu suişuri şi coborâşuri. Cu alte cuvinte, dinamica economiei nu este una liniarǎ,

uniformǎ ci una fluctuantǎ.

Ne intereseazǎ, aici, nu atât fluctuaţiile sezoniere sau întâmplǎtoare datorate unor

factori aleatori, naturali, sociali, politici etc. ci cu deosebire acele fluctuaţii în a cǎror

traiectorie se regǎsesc elemente şi trǎsǎturi ce se repetǎ cu o anumitǎ regularitate, fǎrǎ a fi

încadrabile într-un tipar exact, riguros. Ne atrag, deci, atenţia fluctuaţiile ciclice.

Ceea ce reţine teoria economicǎ relativ la acest subiect este o sintezǎ a dinamicii

economiei înregistratǎ statistic, o reflectare a unei realitǎţi în mişcarea sa ciclicǎ. Pe acest

temei, ar trebui sǎ beneficiem de o unitate de vederi şi abordǎri teoretice. Contrar însǎ acestui

lucru multitudinea opiniilor cu privire la evoluţia ciclica a economiei este impresionant[, la

fel cum impresionant este şi numǎrul unor mari economişti care s-au aplecat asupra

subiectului. La confluenţa tuturor acestora, şi ca o sintezǎ a sintezelor, considerǎm a fi demne

de reţinut urmǎtoarele:

În primul rǎnd, observabila încǎ din timpurile descrise în Vechiul Testament, evoluţia

prin ciclu a economiei pare a se înscrie în ceea ce se numeşte firesc şi natural. Din punctul

acesta de vedere politicile anticiclice nu-şi au raţiune şi nici finalitate. Explicabile şi motivate

sunt doar politicile anti-crizǎ, adicǎ acelea care îşi propun sǎ previnǎ, sǎ evite sau sǎ

"indulceascǎ" momentul de rupturǎ, "falia" generatoare de probleme economice, sociale şi

politice numitǎ crizǎ.

În al doilea rând s-a pus în evidenţǎ, în baza unor lungi şi temeinice observaţii şi analize,

o tipologie a ciclurilor. În cadrul acesteia, reţin atenţia, în mod deosebit, ciclurile lungi,

"seculare" sau Kondrate, dupǎ numele economistuilui rus N.D. Kondratiev care le-a studiat în

25

premierǎ, ciclurile decenale, sau "de afaceri" sau cicluri Juglar, dupǎ numele economistului

C. Juglar care le-a analizat în mod deosebit şi ciclurile scurte care vizeazǎ fie fluctuaţiile

unui factor de producţie fie pe cea a stocurilor sau a proceselor inflaţioniste.

Ciclul lung suprprinde mişcarea economiei pe o perioadǎ de 40-60 ani. Evenimente şi

imprejurǎri precum rǎzboaiele, evoluţia producţiei agricole, a stocului de aur, dar cu

deosebire evoluţia ciclicǎ a marilor descoperiri ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice explicǎ

desfǎsurarea sub forma unor unde lungi a vieţii economice. Sub incidenţa acestui din urmǎ

factor capǎtǎ contur şi fizionomie modul tehnic de producţie. Pentru o anumitǎ poerioadǎ de

timp, de cca 20-30 ani, tehnica de producţie aleasǎ în funcţie de resursele existente,

cunoscute şi atrase în circuitul economic, precum şi de tehnologiile concepute a exploata

aceste resurse, dǎ roade; rǎspunde aşteptǎrilor de performanţǎ tehnicǎ şi economicǎ. Aceasta

corespunde unei faze ascendente a ciclului care se soldeazǎ cu rezultate pozitive în planul

creşterii şi dezvoltǎrii economice. Dupǎ aceastǎ perioadǎ apar semnele de epuizare ale

modului tehnic de producţie cunoscut. Sub raportul eficienţei economice, a raţionalitǎţii, a

utilizǎrii noilor resurse descoperite dar şi a cererii de consum modificatǎ între timp, acesta nu

mai corespunde. Începe o fazǎ de tranziţie în care inerţia vechiului mod de producţie se

suprapune cu apariţia şi manifestarea unor elemente aparţinând unei noi tehnici de producţie.

Pe acest fundal, au loc restructurǎri ample ale economiei. Noi resurse, noi tehnologii, un nou

management etc. se pregatesc sǎ rezolve problemele create de vechiul mod tehnic de

producţie şi sǎ rǎspundǎ noii cereri de consum. Perioada de tranziţie poate cǎpǎta forma unei

crize structurale iar durata ei depinde atât de forţa inerţialǎ a vechiului sistem tehnic şi

organizatoric cât şi de radicalitatea cu care se impune inovaţia tehnologicǎ chematǎ sǎ ofere

un nou "produs" consumatorilor. Implementarea de elemente, noi şi vechi, in tehnicǎ,

tehnologie şi organizare corespunde unei faze descendente când ritmurile de creştere, gradul

de ocupare, învestiţiile etc,. suferǎ. Atunci când filosofia noului mod tehnic de producţie s-a

impus, se trece la o nouǎ fazǎ ascendentǎ iar persistenţa unor fenomene pozitive (investiţii,

credit ieftin, ocupare cât mai deplina, inflaţie redusǎ, creşterea nivelului de trai) se

accentueazǎ.

Ultimul ciclu lung cunoscut ar fi, dupǎ opinia specialiştilor, perioada cuprinsǎ între

bornele anilor 1949-2000. Celor "treizeci de ani glorioşi" de dupǎ rǎzboi, caracterizaţi

printr-o creştere economicǎ de excepţie, le-a urmat, începând cu anii '70, o perioadǎ de

recesiune, cu ritmuri mai reduse de creştere a PIB, cu o stagflaţie care a erodat performanţele

26

economice dar, în acelaşi timp, acompaniatǎ de o revoluţie în domeniul tehnic şi

informaţional fǎrǎ echivalent în istorie.

Ciclul decenal a captat, de la economia politicǎ clasicǎ şi pânǎ în prezent, atenţia unui

mare numǎr de cercetǎtori. Este ciclul prin care viaţa economicǎ şi afacerile "pulseazǎ" la

intervale de 10-12 ani.

Privit prin prisma principalelor sale secvenţe, ciclul decenal cuprinde patru mari faze:

criza, depresiunea, inviorarea si avântul. În literatura pe aceastǎ temǎ denumirea celor patru

faze nu este aceeaşi. P.A. Samuelson, de exemplu, analizeazǎ fenomenul în termenii:

restrângere, înviorare, expansiune şi apogeu. Grand Larousse Encyclopedique, se opreşte la:

crizǎ, depresiune, palierul de refacere incoompletǎ, expansiune. Şi exemplele ar putea

continua. Ceea ce meritǎ a fi reţinut este tendinţa de a înlǎtura din terminologia ciclului

decenal cuvântul crizǎ. Aceasta pentru cǎ momentul crizei ca atare se suprapune în timp cu

punctul maxim atins în evoluţia vieţii economice aşa cum, criza mamei se suprapune cu

naşterea unei noi vieţi. Ca o consecinţǎ a acestui fapt, este cunoscutǎ şi încercarea de a

comprima cele patru faze în douǎ, respectiv faza de ascensiune (boom economic) şi faza de

regres.

Pentru analizǎ, se preteazǎ mai bine ciclul cu patru faze. Din punctul acesta de vedere

este şi definit ca fiind perioada care ţine de la începutul unei crize pâna la începutul

urmǎtoarei crize. În mod ideal, un ciclu economic ar putea fi reprezentat astfel:

Luând pe cele douǎ axe un indicator important al creşterii economice (PIB) şi timpul,

cele patru faze ale ciclului economic, aşa cum ne aratǎ fig. 18.2 are urmǎtoarea semnificatie:

Faza de avânt economic (intervalele de timp A - B şi D - E) se caracterizeazǎ prin

creşteri ale producţiei, investiţiilor, gradului de ocupare, credit ieftin, volum mare al

vânzǎrilor, profituri considerabile şi climat de încredere.

Criza (punctele B şi E din grafic) este o fazǎ în care expansiunea se opreşte şi apar

fenomene negative precum: scǎderea producţiei, a cursului acţiunilor la bursǎ, a volumului de

credit oferit de bǎnci, a investiţiilor, creşterea stocurilor de marfuri nevândute, a falimentelor.

Se produce o cotiturǎ serioasǎ, de involuţie a economiei şi climatul afacerilor pǎleşte

considerabil.

Depresiunea (intervalul B - C) este o fazǎ în care se resimt din plin consecinţele crizei:

stagnarea economicǎ, somajul masiv, falimente în lanţ, cursuri scǎzute la bursǎ, reducerea

ratei profitului, reducerea cererii efective, a standardului de viaţǎ etc. dar, în acelaşi timp, o

27

fazǎ de cǎutǎri de noi tehnologii, de înlocuire sau modernizare a managementului şi a

sistemului informaţional.

Înviorarea (intervalul C - D) marcheazǎ depǎşirea punctului cel mai de jos al ciclului

economic şi se caracterizeazǎ printr-o reluare treptatǎ a procesului de creştere a cererii

efective, a investiţiilor productive şi a reducerii şomajului. Creşterea gradului de ocupare

incurajeazǎ consumul iar inviorarea se transformǎ într-un nou avânt (intervalul D - E).

1.5.2. Sursele fluctuaţiilor economice

Forma schematizatǎ a ciclului prezentat este una idealǎ. Ciclul real se poate suprapune

sau nu pe acest cadru. În acelaşi timp, de-a lungul istoriei, ciclurile economice nu s-au

dovedit a fi identice. Ele variazǎ de la o perioada la alta şi chiar de la o ţarǎ la alta. Factori şi

cauze diferite, fie ca amplitudine, fie ca numǎr, explicǎ acest lucru. Dar, cu toatǎ variaţia lor

temporalǎ şi spaţialǎ, literatura de specialitate reţine un numǎr de factori cu acţiune cunoscutǎ

a fi comunǎ. Dintre aceştea amintim:

a) Comportamentul în actul de consum. Consumul este, alǎturi de investiţii, o

componenta de bazǎ a cererii globale. În acelaşi timp, el are întotdeauna aceeaşi sursǎ:

producţia; suprapunerea sa cu producţia care i se adreseazǎ nu este însǎ perfectǎ. El este,

într-adevǎr, o functie de venit (venit care se creazǎ tot prin intermediul producţiei) dar nu

numai. Factori subiectivi care, fie cǎ stimuleazǎ apetitul pentru consum, fie cǎ îl frâneazǎ,

imprimǎ consumului o anumitǎ autonomie. Politica creditului de consum poate, de asemenea,

contribui la autonomizarea faţǎ de producţie. Mânuind politica preţului si a fiscului statul

poate influenţa, la rându-i, dinamica si structura consumului.

Corelaţia, în mod necesar strânsǎ, dintre producţie şi consum a oferit de multa vreme o

cauza a fluctuaţiilor economice. Astfel, pentru J.B. Say, "Legea debuşeelor" prin care în

oferta creatǎ de producţie cererea este implicitǎ, vânzarea tuturor bunurilor şi serviciilor

create era o chestiune realizabilǎ prin legitǎţile obiective ale pieţei libere. Subminând "legea

debuşeelor", Th. R. Malthus a explicat crizele şi evoluţia fluctuantǎ a economiei prin

rǎmânerea în urma a consumului. Teoria insufucienţei consumului a fost sustinut şi de

Sismondi. Pe lângǎ neincrederea cǎ oferta de bunuri nu creazǎ, prin ea însǎsi, o cerere

corespunzǎtoare, el a pus rǎmânerea in urmǎ a consumului si pe seama unei inechitabile

repartiţii a venitului naţional. Marx şi ulterior Keynes, au vǎzut în rǎmânerea în urmǎ a

consumului o cauzǎ demnǎ de luat în seamǎ in ce priveşte originea evoluţiei ciclice a vieţii

economice. Numai cǎ ei eu realizat o analizǎ integratoare, in cadrul cǎreia subconsumul

reprezintǎ doar un element, printre altele, cauzator al derulǎrii ciclului.

28

b) Comportamentul în actul investiţional. Investiţia, cea de-a doua componenta a cererii

globale, poate schimba, prin propria-i variaţie, ecuatia producţie - consum.

Distingem, mai întâi, investiţia privatǎ. Volumul acesteia este în funcţie de venit, politica

de credit, costuri şi stabilitatea climatului politic. E necesar şǎ mai avem în vedere şi faptul ca

o firmǎ poate realiza o investiţie pe calea autofinanţǎrii, a imprumutului sau a cumpǎrǎrii de

acţiuni. Analiza factorilor de influenţǎ trebuie, de aceea, vǎzutǎ prin prisma modului concret

şi a surselor de finanţare a investiţiei.

Cât priveşte variaţia dimensiunii ca atare a investiţiei şi, deci, comportamentul

intreprinzǎtorului în actul investiţional, acestea depind, în concepţia keynesianǎ, dar nu

numai, de raportul dintre rata dobânzii si rata speratǎ a profitului: nimeni nu va investi decât

atunci când cota speratǎ a profitului va depǎşi nivelul dobânzii. Pe acest temei, politica de

credit, la care se adauga cea bugetarǎ şi financiarǎ, pot stimula sau frâna investiuţiile private.

La rândul sǎu, investiţia publicǎ, efectuatǎ fie de intreprinderi publice (regii autonome)

fie de administratia de stat, poate constitui atât un factor ce influenţeazǎ, prin propria-i

dinamica, echilibrul producţie - consum cât şi un instrument al politicii anti-crizǎ cu scop

stabilizator: de satisfacere a unor nevoi colective, de resorbţie a şomajului, de reducere a

inflaţiei.

Influenţa investiţiei ca fenomen provocator de fluctuaţii economice este pusǎ în evidenţǎ

prin principiul acceleratorului, multiplicatorului (sau cumulat) şi cel al supracapitalizǎrii

sau suprainvestiţiilor.

Reamintimn cǎ multiplicatorul semnificǎ o creştere de "n" ori a venitului faţǎ de o

creştere iniţialǎ a investitiei, iar acceleratorul indicǎ o creştere mai mult decât proporţionalǎ a

productiei de mijloace de producţie faţa de cea a bunurilor de consum. Separat sau cumulat,

cele douǎ principii ofera baza explicativǎ pentru o evoluţie prin dezechilibru a economiei. Iatǎ

un exemplu: pe mǎsurǎ ce procesul de inviorare îşi face simţitǎ prezenţa, gradul de ocupare

creşte şi, odatǎ cu el, veniturile noilor angajaţi. Veniturile mǎrite pot susţine o creştere a

cererii de consum. Creşterea consumului determinǎ sporirea corespunzǎtoare a producţiei.

Sporul de producţie creazǎ noi locuri de munca, noi venituri şi o noua cerere de consum.

Ş.a.m.d. În faza de involuţie a unui ciclu, în depresiune, şomajul dintr-o ramurǎ poate

conduce la scǎderea cererii pentru produsele altor sectoare şi, de aici, o inversare a succesiunii

fazelor din perioada de avânt.

Fenomenil supracapitalizǎrii sau suprainvestiţiilor, ca moment generator al rupturii şi

reinceperii unui nou ciclu, şi-a gǎsit o variantǎ elaboratǎ de tratare în lucrǎrile lui Friedrich

29

Hayek. Acesta atribuie, de fapt, originea ciclului, politicii de credit şi, indirect, celei a

investiţiilor. Potriovit opiniei sale, o poltica de expansiune a creditului declanşeazǎ urmǎtorul

mecanism: rata dobânzii curentǎ (a pieţei) se reduce sub cea naturalǎ (care corespunde

echilibnrului dintre cererea şi oferta la capitalul de imprumut); la o ratǎ micǎ a dobânzii

întreprinzǎtorii se vor imprumuta masiv şi vor investi în ramurile de activitate care asigurǎ

productivitatea maximǎ, respectiv în sectorul mijloacelor de producţie; in paralel, se reduc

investiţiile pentru sectorul bunurilor de consum; la limitǎ, se ajunge la un exces de mijloace

de producţie relativ la scopul pentru care sunt concepute - crearea de bunuri de consum - şi,

pe cale de consecinţǎ, la o penurie a acestora din urmǎ. Ieşirea din impas se face printr-o

politica de decapitalizare sau "dezinvestiţii"; se renunţǎ la investiţii în sectorul producǎtor de

mijloace de producţie, proces însoţit de creşterea şomajului; bǎncile ridicǎ nivelul dobânzii

pentru a-şi asigura nivelul minim de eficacitate, ceea ce va antrena şi un proces de deflaţie.

În urma acestei politici de "decapitalizare" se ajunge la situaţia unei mai bune utilizǎri a

resurselor între cele douǎ sectoare. Va fi suficient ca o nouǎ politica de credit ieftin sǎ fie

lansatǎ pentru ca ciclul sa reinceapǎ.

d) Inovaţia a fost gǎsitǎ de J. Schumpeter drept factorul fundamental care explicǎ

evoluţia vieţii economice30. El distinge cinci categorii de inovaţie: aparitia unui bun nou,

identificarea unei metode de producţie mai eficace în cazul unui bun deja existent,

descoperirea unei noi metode de organizare, a unor noi surse de materii prime, descoperirea şi

cucerirea unei noi pieţe. Toate aceste componente şi faţete ale ideii noi dau continut unui

anumit mod tehnic de producţie. O idee noua, prin inserţia sa în economie, aduce un spor de

eficacitate şi progres, are, ca urmare, o creştere economicǎ. Curba acesteia atinge punctul

maxim când progresul tehnic, organizatoric etc. se difuzeazǎ în masǎ. Este punctul in care

modul tehnic de producţie conceput în baza unor inovaţii trecute şi-a epuizat capacitatea de a

produce progres. Momentul de tensiune, care se întinde şi constituie faza descendentǎ a unui

ciclu este depǎşit, îndeobşte, prin noi descoperiri. Printr-un proces de "distrugere creatoare",

vechile structuri de producţie sunt înlǎturate şi înlocuite cu altele, calitativ superioare, tehnic

şi economic. În felul acesta, inovaţia se constituie atât în mijloc, cale de depǎsire a fazei

descendente a ciclului, cât si în bazǎ a acestuia. Momentul de crizǎ impune identificarea a noi

posibilitǎţi tehnice, economice şi organizatorice. Ideile noi, odatǎ apǎrute sub forma

invenţiilor, sunt valorificate prin inovaţii (aplicarea comercialǎ a invenţiilor). Acest proces,

cu o mare cadenţǎ în perioada de crizǎ, suferǎ o simţitoare încetinire în fazele de boom.

30  J.A. Schumpeter, Théorie de l'évolution économique, Daloz, Paris, 1935.

30

Ciclicitatea dezvoltǎrii economice predeterminǎ ciclul procesului inovational dupǎ cum,

apariţia şi evoluţia în "valuri" a ideilor noi are drept consecinţǎ variaţia nivelului dezvoltǎrii

economice.

Inovaţia în procesul inovational explicǎ, cu deosebire originea şi evoluţia ciclului lung.

Dar poate foarte bine influenţa şi pe cel scurt. Inovaţia înseamnǎ progres tehnic iar acesta,

ştim bine, induce uzura moralǎ a mijloacelor tehnice aflate deja în funcţiune. De acest lucru

s-a ocupat, în mod deosebit, K. Marx. El a observat cǎ datoritǎ uzurii morale, la anumite

intervale de timp (8 - 12 ani) are loc înlocuirea şi lǎrgirea capitalului fix productiv. Procesul

este de naturǎ sa declanşeze un nou ciclu decenal şi sǎ se constituie, alǎturi de cheltuielile

populatiei pentru bunuri de folosinţǎ îndelungatǎ şi construcţii de locuinţe, în elementul forte

al osaturii cadrului material al evoluţiei ciclice.

e. Moneda a fost şi a rǎmas un important factor al conjuncturii economice. O creştere a

emisiunii monetare, în mǎsura în care nu este inflationistǎ, ieftineşte creditul şi deschide calea

relansǎrii economice. Inflaţia poate modifica sau chiar perverti acest mecanism. De reţinut, în

context, şi faptul cǎ stabilitatea monetarǎ, încrederea populaţiei în monedǎ, fondatǎ pe

suportul real al unei economii prospere, reprezintǎ o garanţie solidǎ pentru o creştere

sustinutǎ şi continuǎ.

Fixându-şi şi drept ţintǎ moneda şi legitǎţile ei, teoriile monetare fac din excedentul sau

insufiucienţǎ acesteia şi a creditului, principala cauzǎ a fluctuaţiilor ciclice. În acest cadru

teoretic, monetariştii sunt cei mai convinşi cǎ la originea alternanţei fazelor de prosperitate şi

depresiune stǎ modificarea masei monetare aflatǎ în circulaţie. Primul care a susţinut acest

lucru a fost W. Sombart. El a nutrit convingerea ca la originea crizelor de supraproducţie stǎ

o emisiune excesivǎ de monedǎ metalicǎ; aceasta determinǎ o creştere a preţurilor care la

rându-i incurajeazǎ producţia; creşterea producţiei devanseazǎ la un moment dat stocul de

moneda ceea ce conduce la crizǎ. Mai târziu, C. Juglar, mergând pe o judecatǎ asemǎnǎtoare,

a vǎzut în abuzul de credit originea perturbaţiilor economice. R.L. Hawtrey, dezvoltând teoria

lui Juglar, a ajuns la concluzia cǎ lipsa de flexibilitate a creditului reprezintǎ factorul esenţial

cauzator al crizelor.

Forma cea mai elaborata a monetarismului o gǎsim însǎ în lucrǎrile economistului

american M. Friedman. Interpretarea monetarǎ a emisiunii ciclice, în concepţia friedmanianǎ,

se sprijinǎ pe ideea ca moneda este o variabilǎ independentǎ, autonomǎ, a mecanismului

economic, în sensul cǎ mişcarea sa nu este indusǎ prin ciclul afacerilor. Dimpotrivǎ,

Friedman considerǎ cǎ variaţia stocului monetar anticipeazǎ variaţia veniturilor şi, prin

31

aceasta, pe cea a ciclului economic. O accelerare a emisiunii monetare ar fi urmatǎ de o fazǎ

de expansiune dupǎ cum o reducere considerabilǎ a stocului de monedǎ s-ar solda cu scǎderea

ritmului activitǎţii economice.

Stabilind originea mişcǎrii economice ciclice în fluctuaţiile masei monetare, doctrina

monetaristǎ a adoptat, ca reregulǎ cu efect stabilizator, principiul dupǎ care rata emisiunii

monetare trebuie sǎ fie egalǎ cu cea a creşterii PIB-ului. Aceasta ar fi de naturǎ sǎ tempereze

amplitudinea fluctuaţiilor ciclice şi sǎ menţinǎ un ritm relativ constant de creştere economicǎ.

f) Factorul demografic influenţeazǎ evoluţia ciclicǎ din multiple unghiuri şi direcţii: ca

sursǎ de munca, ca potenţial intelectual, ca subiect al cererii de consum etc. O creştere

demograficǎ produce în timp urmǎtoarele efecte: iniţial, o creştere a populaţiei inactive şi a

sarcinilor sociale ale statului; ulterior, o majorare a resurselor de munca, a potenţialului

productiv şi a celui de consum, cu efecte benefice pentru dezvoltarea economicǎ. O reducere

a natalitǎţii este urmatǎ de o succesiune inversǎ a efectelor. Nu este mai puţin adevarat cǎ

evoluţia sinuoasǎ a populaţiei se realizeazǎ pe fondul şi ca urmare a evoluţiei ciclice a

economiei.

g) Mecanismul de funcţionare a economiei. Un anumit model macroeconomic de

funcţionare a economiei, odatǎ conceput, declanşeazǎ obişnuinţe, automatisme. Dacǎ intre

concepţia modelului şi evoluţia fapticǎ a fenomenelor nu existǎ contradicţie, automatismele

create asigurǎ cadenţa doritǎ în derularea vieţii economice. Modelul "birocraţiei productive"

germane este un exemplu, în acest sens. Dacǎ însǎ automatismele sufocǎ viaţa, fie prin

repetiţii care ajunge la un moment dat la un anumit prag limitǎ, fie prin contradicţie cu

miscarea datelor empirice, ele trebuie înlǎturate. Dacǎ, de exemplu, o reducere a ratei

dobânzii face un proiect profitabil dar, conform "procedurilor", intocmirea şi aprobarea

proiectului dureazǎ şase luni, aprobarea finanţǎrii încǎ trei luni şi demararea lucrǎrilor încǎ

douǎ luni, un asemenea mecanism trebuie înlǎturat. Depǎsirea se face prin schimbare.

Periodic, deci, dupǎ ce un anumit mecanism a stimulat dezvoltarea economiei şi şi-a atins

propriile-i limite, se creazǎ necesitatea perfecţionǎrii sau schimbǎrii lui. Iar acest lucru

inseamnǎ şi un impuls pentru o nouǎ evoluţie economicǎ.

h) Factorul politic. Economistul polonez Michael Kalecki atrǎgea atenţia cǎ existǎ o

strǎnsǎ legǎturǎ între politica pre şi post - electoralǎ a unui guvern şi evoluţia ciclicǎ a

economiei. De obicei, programele electorale ţintesc, în ideea de a câstiga voturi, binele

individual si cel colectiv, prin promosiuni de creştere a veniturilor, a investiţiilor şi a gradului

de ocupare. Creşterea veniturilor poate induce un soc expansionist al ocupǎrii şi al producţiei.

32

E posibil însǎ ca dupǎ ce a câştigat alegerile, guvernul sǎ constate cǎ inflaţia rezultatǎ prin

creşterea veniturilor erodeazǎ plusul de creştere şi cǎ, în consecinţǎ se impun mǎsuri de

asanare, impopulare dar necesare.

i) Factori naturali explicǎ, în principal, ciclurile agricole şi, de aici, implicit, ale acelor

ramuri cu care agricultura se aflǎ in legǎturǎ.

Pe lǎnga aceşti factori cu acţiune constantǎ şi consistentǎ, cu greutate specificǎ

apreciabila în ansamblul cauzelor evoluţiei ciclice existǎ şi factori şoc, aleatori care pot

imprima conjuncturii economice scǎderi de ritm sau, dimpotrivǎ, expansiune. Cu titlu

emunerativ, menţionǎm printre aceştia: preţul unor materii prime de bazǎ şi al energiei (a se

vedea efectele şocurilor inregistrate în preţul petrolului), fluctuaţii bruşte ale cursurilor unor

valute cu rol cheie în sistemul monetar internaţional, fluctuaţii ample şi bruşte ale cursului

acţiunilor la marile burse de valori din lume, modul cum se deruleazǎ şi rezultatele alegerilor,

mişcǎri sociale de amploare (revoluţii, rǎzboaie etc.), politica înarmǎrilor etc.

Fiecare din aceşti factori, de primǎ sau secundarǎ importanţǎ, se interactioneazǎ şi

genereazǎ tendinţe în derularea ciclului economic. În anumite perioade, unul sau doi factori

pot da nota dominantǎ, ca pondere şi influenţǎ. Toţi concurǎ insǎ la fixarea traiectoriei

ciclului. Toţi explicǎ amplitudinea buclelor din evoluţia sinuoasǎ a economiei şi modul în

care fazele ciclului decenal se interfereazǎ cu cele ale ciclului secular. De aceea, surprinderea

şi fixarea lor intr-un sistem, în baza unei temeinice cunoaşteri, este de maximǎ importanbţa

pentru conturarea unei politici economice cu sorţi de izbândǎ.

33

34