Prof.univ.dr.ing. Sorin Mihai RADUProf.univ.dr.ing. Grigore BUIA

ECOLOGIE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Programul de studiu: ECTSForma de învăţământ: ZI

PETROŞANI2010

1

CUPRINS

1. INTRODUCERE ............................................................................................. 32. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII ECOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ ...... 63. LEGILE GENERALE ALE ECOLOGIEI .................................................. 74. ECOSISTEMUL ............................................................................................ 10

4.1. Ecosistemul - unitate funcţională a biosferei....................................... 104.2. Biotopul ............................................................................................... 104.3. Biocenoza ............................................................................................ 104.4. Structura ecosistemelor ....................................................................... 114.5. Fluxul de energie ................................................................................. 11

Baza energetică a ecosistemului ..................................................... 11Energiile extratelurice .................................................................... 12Transformarea şi prelucrarea energiei solare ..................................12Energiile telurice ............................................................................ 12Energiile generate de forţele de atracţie ......................................... 13Energia biosului .............................................................................. 13

5. NOŢIUNI LEGATE DE MEDIU ŞI POLUARE ....................................... 155.1. Noţiunea de mediu ............................................................................... 155.2. Alte noţiuni specifice ........................................................................... 15

6. ECOLOGIA POLUĂRII .............................................................................. 216.1. Introducere ........................................................................................... 21

Organism - mediu: schimburile de substanţe, energie, informaţie . 216.2. Noţiunea de poluare; etimologie şi definiţii ........................................ 22

Aspecte generale ale fenomenului de poluare ................................ 226.3. Tipuri de poluare ................................................................................. 23

Agenţi de poluare ........................................................................... 23Poluarea prin agenţi fizici .............................................................. 24Poluarea prin agenţi chimici; fenomenul de amplificare biologică 27Poluarea microbiologică, biologică şi poluarea umană .................. 27

6.4. Situaţia poluării mediului în România ................................................. 296.5. Acumularea de deşeuri ........................................................................ 29

7. ECOLOGIA, IMPACTELE AMBIENTALE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI ....................................................................................................................... 31

7.1. Câteva caracteristici ecologice ale omului şi ale societăţii umane ...... 317.2. Impacte ecologice ................................................................................ 33

8. EVALUAREA IMPACTULUI AMBIENTAL ........................................... 348.1. Caracteristicile EIA ............................................................................. 348.2. Documentul de EIA ............................................................................. 37

EIA de nivel 0 ................................................................................. 37EIA de nivel I ................................................................................. 38EIA de nivel II ................................................................................ 38

8.3. Determinarea importanţei impactului semnificativ ............................. 388.4. Determinarea importanţei impactului printr-o abordare secvenţială a problemei .................................................................................................... 428.5. Evaluarea riscului ................................................................................ 438.6. Studiile de impact ................................................................................ 438.7. Programul de reabilitare ambientală .................................................... 44

TESTE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR .......................................... 45

2

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 49

1. INTRODUCERE

Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Dar, treptat implicaţiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevăzut degradarea lor treptată; după câteva decenii, dezvoltarea societăţilor industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluării, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevată tot de ecologie este şi ea fundamentală: omul nu poate să acţioneze la nesfârşit asupra mediului său fără a pune în discuţie ruperea absolută a echilibrelor ecologice esenţiale. Pe această cale s-a impus o altă noţiune - problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului. Totodată, pe măsura conştientizării mizei ecologice, ştiinţele biologice au făcut apel la ştiinţele umane: etnologia a denunţat decivilizarea promovată de occidentali contra etniilor şi culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu creşterea mondială a populaţiei şi impactului, pe măsură, asupra mediului, sociologia a perceput un război între societate şi natură; cuvinte precum natură, ştiinţă, tehnică, au trezit filozofia care a hrănit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatări.

Aşa cum se întâmplă în lumea modernă, aceste probleme au invadat deopotrivă şi economia şi politica pentru a căuta cauzele crizei ecologice şi a credita soluţii posibile. O ecologie politică a interpelat economia politică şi, ca o consecinţă, la nivelul mişcării sociale s-a impus un nou curent de gândire şi acţiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplă disciplină ştiinţifică la cea de problemă a conştiinţei comune, naţională şi internaţională cu expresii corespunzătoare la nivelul teoriei şi acţiunii militante reprezintă una din marile cuceriri ale secolului XX.

Ecologia constituie o ramură a biologiei cu adânci semnificaţii teoretice şi însemnate aplicaţii practice şi un nou unghi de vedere din care poate fi privită şi interpretată lumea cu realităţile ei. Ecologia polarizează o mulţime de cunoştinţe din variate domenii din care răsar caracteristicile ei interdisciplinare, multidisciplinare şi transdisciplinare. Ecologia se înfăţişează ca o disciplină cu numeroase ramuri pornite din acelaşi trunchi şi, în acelaşi timp, ca o teorie complexă, capabilă să se constituie într-o punte de legătură dintre ştiinţele naturii şi cele sociale.

Termenul de ecologie s-a impus în occident mai ales după 1970 iar în Europa centrală şi de est cu precădere în ultimul deceniu. Evenimente cu un puternic impact social precum mareele negre ori accidentele nucleare, în frunte cu cel de la Cernobîl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publică şi au introdus treptat ecologia în rândul preocupărilor individului şi comunităţilor. Se redescopereau astfel un concept şi un nume vechi de peste un secol.

Nomen certus, pater incertus Parafrazând un dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) şi despre

ecologie se poate spune că dacă numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încă discutată.

Într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansată ipoteza conform căreia inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful şi scriitorul american Henry David Thoreau (1817-1862), contemporan întrucâtva cu Haeckel. Filozof transcendentalist el a fost şi unul dintre cântăreţii vieţii în natură. După

3

cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnată de panteism în care natura este percepută deopotrivă ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă care “transcede”. În societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte neconformişti. Astfel, în cartea sa “Walden sau viaţa în pădure” Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale la Pământ, care a durat puţin peste doi ani. Printre altele, această povesteşte “M-am dus în pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă, să fac faţă numai forţelor esenţiale ale vieţii, să descopăr ceea ce aceasta poate să mă înveţe, sfârşind să constat, la ora morţii mele, că nu am învins-o”.

Această experienţă apropiată multor “expediţii” ecologiste actuale explică, în mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondenţei lui Thoreau. Astfel, aceştia au citit, din greşeală “ecology” (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese “geology” (geologie) într-o scrisoare datată 1 ianuarie 1858 şi adresată verişorului său G. Thatcher.

Această confuzie de termeni, deosebit de seducătoare şi în spiritul senzaţionalului american (cine nu era tentat să considere că primul scriitor şi practician al “întoarcerii la natură” a fost, în acelaşi timp, şi părintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om de ştiinţă?), avea să fie corectată însă de aceiaşi editori entuziaşti în 1975. În acest fel Ernst Haeckel era repus în totalitate în drepturi şi astăzi nimeni nu-i mai contestă paternitatea termenului şi conceptului de ecologie.

Paternitatea definiţiei Ecologia derivă din cuvitele elene “oikos” = casă, interior, prin extrapolare mediu

şi ”logos“ = cuvânt, discurs, lucrare, în accepţiune modernă –ştiinţă. Crearea termenului este atribuită biologului german Ernst Haeckel (1834-1919),

iar data de naştere 1866, pe când acesta funcţiona ca profesor la Universitatea din Sena. O bună definiţie trebuie permită recunoaşterea sigură a obiectului definit. Şi din acest punct de vedere Haeckel rămâne un clasic. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se găseşte într-o notă de la pagina 8 a lucrării “Generalle Morphologie der Organismen” (Berlin, 1866), sub forma: “...sekologie... ştiinţa economiei, modului de viaţă, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc.” Renumitu1 biolog a considerat ecologia drept ştiinţa generală a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor înconjurător. Definiţia sa, cuprinsă în aceeaşi lucrare care a lansat termenul conform căruia “Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate condiţiile de existenţă”, constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei ramuri ale biologiei.

O altă definiţie elaborată de Haeckel în 1869 este următoarea: “Prin ecologie (gr. oikos = casă, habitat, reşedinţă, sediu, adăpost, refugiu, azil)

înţelegem ştiinţa economică a organizării organismelor animale .Ea studiază relaţiile generale ale animalelor atât cu mediul lor anorganic, cât şi cu cel organic, relaţiile lor cu alte animale şi plante cu care ele intră în contact direct sau indirect, toate acele interrelaţii foarte complicate pe care Darwin le-a denumit prin expresia lupta pentru existenţă”.

Ecologia cuprinde mulţimea de interacţiuni ale vieţuitoarelor, în particular a animalelor, cu întregul mediu înconjurător, atât organic, cât şi anorganic. Relaţiile biotice, conform opiniei lui Haeckel, pot fi de tolerare (amicale) sau de excludere (neamicale) ori de câte ori specii diferite ajung în contact direct sau indirect.

În 1868 Haeckel sublinia că ecologia nu este altceva decât o economie a naturii. Ecologia (aikolagikan) semnifică gospodărirea raţională, conform legilor vieţii, a tuturor resurselor prin care sistemele vii de ce1e mai felurite complexităţi pot să-şi perpetueze existenţa în condiţiile planetei noastre.

4

Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană weik, care desemnează o unitate socială imediat superioară casei, şefului de familie. Această rădăcină a dat sanskritul veah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a două cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.

Dacă omul de ştiinţă german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul său de conţinut rămâne, mai degrabă, Charles Darwin, al cărui discipol a fost. Cele două lucrări ale acestuia “Originea speciilor” (1859) şi “Descendenţa omului” (1871), formulau două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenţa mediului asupra speciilor vii şi apartenenţa speciei umane la lumea naturală. Celebrul naturalist englez a relevat dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este astăzi definită, de regulă, ca fiind studiul relaţiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.

Alte definiţii ale ecologiei Cercetători (Odum (1971, 1983) definesc ecologia drept ştiinţa care studiază

relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme în mediu lor vie şi nevoie, iar Whittaker (1975) ca domeniul ştiinţelor biologice dedicat sistemelor vii în context cu mediu lor.

Ricklefs (1976) - ecologia este ştiinţa care se ocupă de studiul plantelor şi animalelor în interacţiunea acestora cu mediul înconjurător, cu factorii fizici, chimici şi biologici ai acestuia.

Pianka (1978) - ecologia este ştiinţa care cercetează raporturile dintre organisme şi toţi factorii fizici şi biologici din mediu, factori care acţionează sinergic asupra unui organism dat ori acesta din urmă se află permanent sub acţiunea lor.

Fedorov şi Ghilmanov (1980) - ecologia studiază precumpănitor mulţimi de organisme (populaţii şi comunităţi) ce interacţionează unele cu altele alcătuind împreună cu mediul lor de trai o entitate sau sistem în interiorul căruia se realizează procesele de transformare a energiei şi substanţei organice.

Obiectul ecologiei îl constituie cunoaşterea şi aplicarea în practică a legilor care determină relaţiile diverselor tipuri de sisteme vii şi chiar ale unor paşi din ele (subsistemelor alcătuitoare) cu toţi factorii din mediu.

Biosistemele reprezintă o categorie de sisteme a căror existenţă diferenţiază Terra de toate celelalte planete ale sistemului nostru solar. Fondatorul teoriei generale a sistemelor, L. von Bertalanffy, a definit biosistemul ca un complex de elemente sau subsisteme care se găsesc într-o. interacţiune mai strânsă între ele decât cu elementele aflate în afara sistemului.

Ansamblul proprietăţilor şi relaţiile dintre ele deosebesc, parţial, biosistemele de sistemele lumii neanimate. Astfel:

a) Biosistemele se pot menţine numai pe calea unui schimb permanent de materie nevoie şi informaţie cu mediul lor specific;

b) Biosistemele au capacitatea de autoreglare;c) Biosistemele au facultatea de a se autoreproduce şi autoregenera.Prin această însuşire biosistemele pot să-şi refacă integralitatea într-o măsură mai

mare sau mai mică în urma oricărei deteriorări ce nu produce daune ireversibile.

5

2. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII ECOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

În primele decenii ale existenţei sale ecologia şi-a datorat în bună parte dezvoltarea botaniştilor. Ea era mai adesea denumită ,”mesologie” (gr. “mesos”= mijloc, medie, media între două extreme, în centru şi “logos”= ştiinţă) cu sensul de ştiinţă a mediului.

Botanistul danez Warming (1841-1924) reintroduce în anul 1895 denumirea de ecologie. Există această privinţă şi o contribuţie românească. Astfel, Enciclopedia Română, apărută în 3 volume la Sibiu între 1898-1904 sub îngrijirea lui Diaconovici, include şi definiţia cuvântului ecologie ca paragraf în cadrul cuvântului biologie. Este prima enciclopedie din lume care semnalează apariţia acestui nou domeniu de cercetare.

În 1905 Clements fundamentează din punct de vedere teoretic şi practic câteva din metodele cantitative de cercetare în ecologia vegetală. Cu ajutorul acestora întreprinde o serie de cercetări care îl ajută să descifreze parţial mecanismele succesiunii ecosistemelor din faza de pionierat până la stadiul de ecosistem matur, denumit şi stadiu de climax climatic (Clements, 1916).

Între anii 1920-1939, Thienemann stabileşte numărul şi natura nivelurilor trofice dintr-o biocenoză. Observaţii similare au fost făcute şi de renumitul zoolog şi speolog român Racoviţă (1868-1947) în perioada când a studiat biocenozele din Antarctica (Racoviţă, 1900).

În anul 1927, ecologul englez Elton descrie în termeni cantitativi piramida trofică sau ecologică a unui ecosistem, denumită apoi şi piramidă eltoniană. Ecosistemul a fost definit de către botanistul englez Tansley ( 1935).

Propagarea ecologiei în România s-a făcut prin intermediul lui Grigore Antipa (1867-1944) care a publicat mai multe lucrări referitoare la biocenozele din cursul inferior al Dunării, o lucrare asupra ecologiei Mării Negre şi o sinteză privind organizarea .generală a vieţii colective a organismelor şi asupra mecanismelor prin care se produce materia organică în biosferă (Antipa, 1929, 1933, 1935).

Studiind viaţa de pe banchiza polară din Antarctica, Racoviţă a intuit existenţa piramidei trofice într-un ecosistem şi şi-a pus problema spatiilor libere din ecosisteme (a nişelor ecologice), precum şi a concurenţei pentru ocuparea aceleaşi nişe.

Dintre zoologi mai amintim pe Borcea (1879-1936) care s-a ocupat de ecologia Mării Negre, pe Popovici-Baznoveanu ( 1876-1969), care a introdus în ecologie conceptul de bioskeni, pe Bacescu care a efectuat studii de ecologie terestră şi marină şi pe Pora, care, în cadrul staţiunii marine de la Agigea a întreprins numeroase cercetări de autecologie a diverse specii de animale marine. Ecologia vegetală s-a dezvoltat în tara noastră în special datorită strădaniilor lui borza (1887-1971).

După cel de al doilea război mondial cercetări de ecologie au fost efectuate de E. Andriescu, P. Bănărescu, C. Bandiu, V. Bercea, N. Boscaiu, N. Botnariuc, Gh. Coldea, I. Coste, V. Decou, N. Doniţă, Al. Filipaşcu, L., Ghinea, I. Giurgiu, S. Godeanu, St. Gyurko, A. Ionescu., D. Iv An., D. Munteanu, L. Muntean, A. Murgoci, M. Olteanu, P. Papacostea, L.St. Peterfi, V.V. Pop, I. Popovici, I. Puia, G. Racoviţă, V. Simionescu: V. Soran, B. Stugren, D. .Şchiopu, M. Ştirban, N. Tomescu.. N. Toniuc, A. V Adineanu şi alţii.

6

3. LEGILE GENERALE ALE ECOLOGIEI

Fitofiziologul şi ecologul american Commoner (1971, 1980) enumeră patru legi fundamentale ale ecologiei.

1) Prima lege a ecologiei: Orice lucru este legat de un alt lucru. Este în fapt legea interacţiunii dintre procesele naturale care se petrec într-un sistem oarecare şi dintre elementele (subsistemele) ce-l alcătuiesc.

2) Legea a doua a ecologiei: Orice lucru trebuie şi conducă undeva. Această lege sugerează ideea că nici o acţiune din interiorul unui sistem al naturii sau din afara lui nu rămâne fără urmări. Consecinţele sau retroacţiunile pot să apară mai curând sau mai târziu. Această rezultantă provine din legea fundamentală a fizicii conform căreia materia este indestructibilă.

3) Legea a treia a ecologiei: Natura ştie cel mai bine. Sistemele naturii s-au constituit prin o serie de mecanisme cibernetice la baza cărora a stat principiul: încercare - eroare - învăţare din eroare-optimizare. Natura îşi întemeiază existenţa sistemelor sale pe o “experienţă uriaşă la scara timpului, tehnologiile pe una foarte restrânsă, imposibil de a fi total compensată prin inteligenţă şi efort creator.

4) Legea a patra a ecologiei: Nu există un astfel de lucru cum ar fi un prânz gratuit. În lumea sistemelor naturii nimic nu se obţine fără ca acţiunea respectivă să nu fie plătită prin consum de substanţă, cheltuieli de energie utilă şi transfer de informaţie.

A IV-a lege a termodinamicii formulată de cunoscutul economist Georgescu-Roegen (1980) arată că substanţa nedisponibilă, adică aceea care nu se găseşte în cantităţi atât de mari încât să fie rentabilă extragerea şi utilizarea ei, nu poate fi reciclată. Legea sau principiul este de primă importanţă pentru desfăşurarea proceselor ecologice legate de circuitul substanţelor şi elementelor chimice în biosferă. Circulaţia substanţelor în natură, între acestea şi îngrăşămintele chimice utilizate în agricultură, se petrece în aşa fel încât totdeauna din circuitul ecologic se pierde din materialele vehiculate o anumită cantitate, mai puţină sau mai multă, în funcţie de condiţiile din mediu sau de gospodărire.

Cele 12 legi fundamentale ale ecologiei, enumerate de Reimers în Teoremele ecologiei (1984).

1) Legea periodicităţii sistemice ca principiu al structurării şi al gospodăririi sistemelor naturale omogene, Reimers (1984). În seria ecosistemelor biosferei organizate ierarhic, o anumită structură fundamentală (factorul unic) se repetă după anumite legităţi în funcţie de interacţiunile factorului unic de sistematizare cu toate condiţiile din ambiantă(de pildă structura trofică piramidală a ecosistemelor).

2) Legea migrării biogene a atomilor, Perelman (1973). Migraţia elementelor chimice în scoarţa terestră şi în biosferă se petrece direct sau indirect sub acţiunea metabolismului sistemelor vii.

3) Legea unităţii fizico-chimice a sistemelor vii, Vernadskii (1966,1967). Toate sistemele vii sunt formate dintr-un număr restrâns de elemente chimice şi din aceleaşi tipuri de substanţe organice. Asupra sistemelor vii acţionează aceleaşi legi fizice ca şi asupra sistemelor nevii ele neputând eluda, de pildă, legile termodinamicii, sau, la nivel molecular de organizare, legile mecanicii cuantice.

4) Legea constantei materiei vii, Vernadskii (1966,1967). Într-o anumită epocă geologică şi într-o anumită constelaţie de factori favorabili şi nefavorabili, substanţa vie existentă pe Terra este constantă. Intrările şi ieşirile din biosferă sunt egale sub raport

7

cantitativ, proporţia de substanţă vie rămânând neschimbată. Producţia din ecosistemele construite de om compensează uneori fosta producţie de biomasă. din ecosistemele naturale desfiinţate. Prin urmare, la nivelul global, există o limită superioară. de producţie a substanţei organice a cărei plafon nu poate fi străpuns fără a provoca grave perturbări ale echilibrelor ecologice.

5) Legea optimalităţii , Reimers (1984)defineşte legea optimalităţii în trei variante:

a) legea optimalităţii exprimă funcţionalitatea cea mai eficientă a unui sistem în anumite limite spatio-temporale; b) legea optimalităţii subliniază ideea că nici un sistem nu se .poate restrânge sau, dimpotrivă, extinde la infinit;c) consecinţa pe plan restrâns a legii optimalităţii este că orice nişă ecologică goală tinde să fie ocupată.

Legea optimalităţii se referă la factori interni şi externi ce condiţionează realizarea celei mai bune structuri şi desfăşurarea cea mai adecvată a proceselor caracteristice unui sistem.

Legea optimalităţii în ecologie semnifică realizarea celei mai favorabile configuraţii structurale şi funcţionale a ecosistemelor şi biosferei.

6) Legea excluderii sau principiului Gause (1934): într-un ecosistem, indiferent de complexitatea lui, două specii nu pot să ocupe în acelaşi timp aceeaşi nişă ecologică, adică să îndeplinească aceeaşi funcţie într-o configuraţie dată.

7) Legea existenţei şi dezvoltării sistemelor naturale numai pe socoteala mediului lor înconjurător, Reimers (1984). Autodezvoltarea necesită folosirea într-un regim optim şi sever controlat a resurselor substanţia1e, energetice şi informaţionale din mediu. Legea conduce la trei consecinţe importante:

a) producţia absolut neîncetată de substanţă organică principial este imposibilă;

b) oricare sistem viu mai bine organizat constituie o ameninţare potenţială pentru sistemele vii cu un nivel de organizare inferior;c) biosfera pământului nu se dezvoltă. numai pe baza resurselor planetei, ci şi a acţiunii sistemelor cosmice, în particular a radiaţiei solare.

8) Legea toleranţei, Shelford ( 1913). Orice proces şi sistem din lumea vie posedă un optim al dezvoltării situat între pragurile minime şi pragurile maxime ale acţiunii diverşilor factori interni şi externi. Nesocotirea pragurilor de toleranţă se soldează totdeauna cu extincţia procesului sau cu deteriorarea şi moartea sistemului. Un exemplu clasic de ilustrare a acţiunii legii tolerantei în agricultură şi în ecologia agricolă îl constituie nivelul cantitativ înregistrat în cazul recoltelor în funcţie de condiţiile climatice, în particular de cantităţile de precipitaţii anuale, de temperatură şi de alţi factori.

9) Legea minimului sau a factorilor limitanţi. Justus von Llebig (1803-1873) 1840: creşterea şi dezvoltarea unui sistem oarecare, indiferent de natura sa, sunt condiţionate de acel element care se află la dispoziţia sistemului în cantitatea cea mai mică Acţiunea continuă şi de lungă durată a legii minimului determină, în final, o sărăcire a sistemelor vii în elemente constructive.

10) Legea creşterii neproporţionale a influenţelor exercitate de către factorii favorabili dezvoltării unui sistem viu, după depăşirea zonei optime de acţiune: niciodată nu este posibil să existe o relaţie liniară între dozele crescânde ale unui factor favorizat şi reacţiile sistemelor vii supuse acţiunii acelui factor. Legea trebuie corelată cu legea minimului a lui Llebig (1840) şi legea toleranţei a lui Shelford (1913).

8

Spre deosebire de sistemele nevii, în cele vii nu apare niciodată o relaţie lineară doza-reacţie. O intensificare uniformă a unui factor nu duce la o reacţie uniformă a organismului. Există însă pretutindeni limite de toleranţă a căror depăşire poate duce instantaneu la efecte letale.

11) Legea limitelor resurselor naturale se întemeiază pe faptul că în condiţiile biosferei terestre, resursele vieţii sunt şi ele limitate. Enunţarea acestei legi a iscat la vremea sa vehemente critici din partea unor economişti şi sociologi care şi-au imaginat că resursele naturale ale planetei sunt nelimitate, iar procesele producţiei şi creşterii economice pot să aibă loc într-un ritm accelerat la infinit.

12) Legea creşterii complexităţii sistemelor vii bazată pe direcţionarea evoluţiei spre o minimă cheltuială de energie şi substanţă şi pe perfecţionarea sistemelor informaţionale Reimers (1984). Legea sugerează ideea că sistemele vii complexe se pot realiza numai în virtutea intervenţiilor benefice a mai multor retroacţiuni negative interne. Rezultanta o constituie tocmai optimizarea structurală şi funcţională a sistemelor vii, în cazul special al ecologiei fiind vorba de optimizarea ecosistemelor naturale, a celor construite de om şi a întregii biosfere.

9

4. ECOSISTEMUL

4.1. Ecosistemul - unitate funcţională a biosferei

Tansley (1935) defineşte noţiunea de ecosistem în urma studierii asociaţiilor vegetale din Anglia. El arată că: „ ecosistemul reprezintă unităţi de bază ale naturii pe suprafaţa pământului. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Ele formează o categorie din mulţimea sistemelor fizice ale universului, de la întregul Univers până la atom”.

Lindeman dă o definiţie mai formală care satisface exigenţele actuale „ecosistemul este o unitate formată prin reunirea proceselor active fizice, chimice şi biologice care se petrec în interiorul unei unităţi spaţiu timp de orice mărime, cuplând prin urmare comunitatea vie cu mediul ei abiotic”.

Odum (1971) „Orice unitate care include toate organismele de pe teritoriu şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică, o diversitate de specii şi un circuit de substanţe din interiorul sistemului”.

În conformitate cu aceste condiţii, ecosistemul natural constituie un sistem complex format dintr-o parte nevie (abiota, cadrul natural cu condiţiile sale fizice, biotopul) şi una vie (populaţiile diferitelor specii alcătuitoare, comunitatea vie, biocenoză, biota).

4.2. Biotopul

Odum (1971) defineşte biotopul ca „locul de trai al unui organism sau al unei comunităţ”i.

Whittaker (1973) defineşte biotopul ca fiind „mediul fizic şi chimic al unei comunităţi”.

Mediul fizic reprezintă spaţiul colonizat de diverşi indivizi sau propice a fi colonizat, la care se adaugă topografia teritoriului şi microclima locală.

Mediul chimic se creează prin interacţiunea dintre substrat şi comunitate; starea lui este reflectată de compoziţia solului sau a bazinelor acvatice.

Biotopul constituie universul în care se desfăşoară existenţa comunităţii vii (biocenoze). Habitatul reprezintă mediul pe care îl întâlneşte fiecare specie într-o comunitate. Habitatul se compune din mediu fizic, mediu chimic şi mediu biologic (populaţiile celorlalte specii care alcătuiesc biocenoza).

4.3. Biocenoza

Biocenoza este definită ca (Mobius, 1877)”compartimentul viu al ecosistemului care se constituie într-un subsistem şi este format din suma populaţiilor aparţinătoare diferitelor specii”. Dajoz (1972) consideră biocenoza „un grup de vieţuitoare reunit în virtutea diverşilor factori de mediu şi nu pe bază de atracţie reciprocă”.

10

Populaţiile constituente ale biocenozelor sunt legate între ele prin relaţii sau interacţiuni reciproce formând o reţea mai mult sau mai puţin densă de interacţiuni. Existenţa reţelei de interacţiuni deosebeşte biocenozele sau comunităţile vii de o mulţime oarecare lipsită de dependenţe reciproce.

4.4. Structura ecosistemelor

Existenţa ecosistemelor se bazează pe integrarea structurală, cibernetică a comunităţii vii (a biocenozei) şi a mediului de trai (al biotopului).

Odum descrie în 1975 un model formal al ecosistemului care este format din patru componente fundamentale:

1. proprietăţile sau stările fundamentale ale ecosistemului. Populaţiile speciilor sunt împărţite în P1 producători primari sau plante fotosintetizatoare, P2 consumatori primari sau erbivore, p3 omnivore;

2. forţe sau resurse de energie care întreţin sistemul, între care E energia solară şi alte forme de energie găsite în cadrul sistemelor construite de om;

3. canale de scurgere a anergiei şi a substanţei care leagă proprietăţile una de alta şi pe acestea de curentul de energie;

4. interacţiunile sau funcţiile de interacţiune care realizează legăturile între curentul de energie, curentul de substanţe şi însuşirile ecosistemului.

Cele trei fluxuri fundamentale care apar ca unităţi de lucru ale naturii sunt: 1. fluxul energetic, provenit din afara sistemului;2. fluxul substanţial, exprimat prin schimbul de substanţe dintre organisme sau

dintre acestea şi mediu;3. fluxul informaţional datorat interacţiunilor dintre diversele componente.

Ecosistemele se pot clasifica în următoarele tipuri de structuri: 1. structură spaţială, având în vedere că ecosistemele naturale se caracterizează

printr-o dispunere spaţială specifică a elementelor constructive. Repartiţia elementelor este dată de modul de producere şi distribuire a substanţei organice;

2. structură trofică, care reflectă la un nivel general raporturile dintre diferite grupe de vieţuitoare dintr-u ecosistem. Structura trofică a ecosistemelor reflectă relaţiile dintre comunitatea vie şi biotop deoarece schimburile cu partea nevie (abiota) se află în tangenţă cu circulaţia substanţei organice;

3. structura biochimică, care investighează substanţe chimice care joacă un rol de semnal în biosferă.

4.5. Fluxul de energie

Baza energetică a ecosistemului Întreaga dinamică a ecosistemului este asigurată prin sursele energetice

extratelurice şi telurice. Ecosistemul se manifestă ca sisteme deschise, cu intrări, prelucrări (consumuri) şi

ieşiri energetice, toate regăsite într-o multitudine de procese şi mecanisme transformatoare, care conduc la autodezvoltare.

11

Sursa acestor procese şi mecanisme este reprezentată de energiile extratelurice, energiile telurice, energiile generate de forţa de atracţie gravitaţională şi energiile generate de bios.

Energiile extratelurice Soarele şi stelele constituie sursa energetică cosmică (cuantică şi calorică)

fundamentală pentru ecosistem. Soarele este alcătuit în partea centrală din hidrogen (50%), heliu (40%) şi un

amestec de elemente grele în stare gazoasă (10%). Pentru partea exterioară au fost stabilite mai multe strate: fotosferă, cromosferă şi coroană. Erupţia solară este produsă prin reacţiile termo - nucleare de transformare a hidrogenului în heliu. Fotosfera are o temperatură de 6000oC. Suprafaţa solară emite şi energie sub formă de radiaţie electromagnetică, ce este produsă de gazele supraîncălzite, radiaţie ce se deplasează sub forma unui spectru de unde de lungimi foarte variate, care au o viteză de 300.000 km/s. Energia se transmite în linii drepte, ce pornesc radial de la Soare. Pământul primeşte doar 2 miliardimi din energia emisă de acesta.

Transformarea şi prelucrarea energiei solare Cantitatea totală de energie solară ajunsă la limita superioară a atmosferei este de

250 kcal/cm2/an, din care: 167 kcal/cm2/an pătrunde în atmosferă; diferenţa de 83 kcal/cm2/an este reflectată de albedoul atmosferei înalte.

Albedoul atmosferei joase şi mijlocii reflectă o cantitate de 41 kcal/cm2/an, astfel încât la suprafaţa Terrei ajunge numai cantitatea de 126 kcal/cm2/an, din care 18 kcal/cm2/an este reflectată de albedoul suprafeţei terestre. Cele 108 kcal/cm2/an ramase sunt utilizate astfel: 60 kcal/cm2/an pentru evaporare, 12 kcal/cm2/an pentru încălzirea atmosferei şi 36 kcal/cm2/an se pierd.

Căldura, fiind o energie degradabilă, se pierde, ecosistemul având nevoie permanentă de a primi energie pentru ca să funcţioneze.

Bilanţul radiaţiei calorice globale este zero, astfel încât funcţionarea ecosistemului este dependentă în totalitate de sursa energetică de la Soare.

Lumina (energia cuantică) primită de la Soare este produsă de radiaţiile cu lungimea de undă de 0,39-0,76 microni şi reprezintă principala sursă de energie pentru viaţa de pe Pământ. Ea reprezintă baza energetică a genezei şi a funcţionalităţii biosului de pe Terra.

Energiile telurice Pământul mai preia o cantitate relativ mare de căldură telurică din două surse:

căldura proprie a interiorului său şi din dezintegrările radioactive. La acestea se adaugă, ca surse secundare: energia provenită din procesele fizico-

chimice (oxidarea sulfurilor şi a stratelor de cărbuni, detenta petrolului şi a gazelor naturale, dizolvarea rocilor halogene) şi sursele energetice rezultate din activităţile biogene.

Temperatura Pământului creşte în medie cu l0C la fiecare 33m adâncime, creştere care se numeşte treaptă geotermică. O parte din căldura eliberată de Pământ este transformată în alte forme de energie, care susţin tectonica plăcilor, metamorfismul, vulcanismul, cutremurele, iar o altă parte se pierde.

Fluxul de energie internă asigură schimbul de substanţă şi energie la nivelul superior al scoarţei terestre, întreţine morfogeneza şi asigură utilităţi pentru societate, cum sunt apele termale.

12

Energiile generate de forţele de atracţie Efectul major al forţei gravitaţionale asupra ecosistemului îl reprezintă ordonarea

piramidală a componentelor neviului funcţie de starea de agregare a substanţei (solidă, lichidă şi gazoasă). Gravitaţia se opune tendinţelor de dezvoltare pe verticală şi impune o orientare cvasiorizontală a fluxurilor de substanţă, energie şi informaţie. Astfel, câmpul gravitaţional asigură energia pentru întreaga dinamică ecosistemică.

La suprafaţa terestră, acceleraţia gravitaţională creşte de la ecuator şi este mai mare pe plăcile oceanice, decât pe cele continentale, datorită lipsei zonei granitice.

Pe continente apar frecvente anomalii gravitaţionale, provocate de prezenţa unor mineralizaţii sau a unor structuri tectonice de faliere, de subsidenţă etc. Energiile generate de forţele de atracţie rezultate din acţiunea unor corpuri cereşti (Soare, Lună) asupra Pământului, determină formarea mareelor, variaţia debitelor de apă subterane, migraţia magmelor etc.

Câmpul magnetic terestru se manifestă prin linii de forţă magnetice asupra unor corpuri din jurul Pământului, linii care converg spre cei doi poli magnetici care nu coincid cu axa polilor geografici.

Furtunile magnetice, ca variaţii ale câmpului magmatic terestru afectează funcţionarea unor ecosisteme şi produc perturbări în orientarea navigaţiei şi în telecomunicaţii.

Toate sursele şi formele de energie constituie baza energetică a ecosistemului. Prin ele este asigurată dinamica ecosistemică: dinamica crustală, morfodinamică, hidrodinamică, aerodinamică, dinamica viului şi dinamica antropică.

Energia biosului o menţiune aparte se face referitor la om care uzează atât propria-i energie - numită energie endosomatică, ce este o energie metabolică realizată prin arderea “zahărului”, dar şi de energiile nemetabolice numite energii exosomatice, în care se regăsesc toate formele de energie de la cea a lemnului de foc, a combustibililor fosili şi a celor nucleari, până la aşa numitele energii neconvenţionale.

Clasificarea ecosistemelor după sursa şi cantitatea de energie utilizate (după Odum, 1975).

Nr. crt.

Tipuri de ecosistemeFluxul de energie în kcal/m2/an

1 Ecosisteme naturale în care unica sursă de energie este cea solară. Ex.: oceane, păduri în zonele muntoase, tundre. Aceste ecosisteme constituie suportul de bază al vieţii pe Pământ

1000-10000, medie 2000

2 Ecosisteme naturale în care pe lângă energia solară este implicată şi o sursă naturală suplimentară de energie. Ex.: estuare, maree, unele păduri tropicale umede. Reprezintă sisteme naturale cu mare productivitate, în care se sintetizează materia organică în exces care poate fi transferată altor ecosisteme sau poate fi înmagazinată

10000-40000, medie 20000

3 Ecosisteme naturale în care pe lângă energia solară este implicată şi o sursă suplimentară de energie adusă de om. Ex.: agricultură, acvacultură. Sunt sisteme în care se produce hrana omenirii şi câteva materii prime: ele sunt suplimentate cu energie antropică (metabolică umană şi animală, energia combustiilor fosili, alte surse de energie).

10000-40000, medie 20000

4 Ecosisteme urbane – industrializate - aprovizionate cu energie 100000-

13

furnizată de combustibili (fosili, nucleari sau da altă natură). Ex.: oraşe, suburbii, zone industriale. Aceste sisteme sunt geratoare ale bunăstării umane dar şi surse de poluare deoarece resursa energetică fundamentală - energia solară - este înlocuită prin combustibili.

300000, medie 200000

Principalele ecosisteme terestre clasificate după gradul de artificializare (după Puia şa. 1999).

A. BioecosistemeCaracterizate prin dominanţa componentelor naturale şi a proceselor biologice

A1 Ecosisteme naturale Nu au influentă umană directă şi sunt capabile de autoreglare

A2 Ecosisteme aproape naturale Sunt influenţate de om, dar şi similare A1 şi sunt capabile de autoreglare

A3 Ecosisteme seminaturale Rezultă din folosirea de către om a tipurilor A 1 şi A2, dar nu sunt create intenţionat. Ele se schimbă semnificativ dacă influenţa umană încetează. Au capacitate limitată de autoreglare, cea ce implică necesitate managementului ecologic

A4 Ecosisteme antropogene (biotice)

Sunt create intenţionat de om, fiind dependente în totalitate de managementul şi controlul uman.

B. Tehnosisteme

Exemple: • aşezări umane • sisteme de trafic • complexe industriale

Sunt sisteme tehnice antropogene care domină structurile (artefactele) şi procesele tehnologice. Sunt create intenţionat de om pentru activităţi industriale, economice şi culturale. Sunt dependente în totalitate de controlul uman şi de bioecosistemele cu care alternează sau de care sunt înconjurate.

14

5. NOŢIUNI LEGATE DE MEDIU ŞI POLUARE

5.1. Noţiunea de mediu

Noţiunea de mediu poate fi enunţată ca “ansamblul de elemente naturale ori artificiale care condiţionează viaţă omului”.

Uniunea Europeană, defineşte “mediul înconjurător” ca “ansamblu de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt resimţite”.

Noţiunea de mediu se referă la ceea ce-l înconjoară pe om, respectiv la mediul artificial şi mediul natural.

Mediul natural se referă la relief, cu peisajele specifice, apele, pădurile, aerul, fauna, flora şi microorganismele.

Mediul artificial cuprinde: mediu unde locuieşte omul; mediul locului de muncă, mediul locului de odihnă, de recreere şi de refacere a capacităţii fizice şi intelectuale etc., unde omul îşi petrece o perioadă a timpului său.

5.2. Alte noţiuni specifice

Noţiuni privind protecţia mediului şi a altor acte normative, conform prevederilor Legii 137/1995:

• acord de mediu - actul tehnico - juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau a unei activităţi din punct de vedere al impactului asupra mediului;

• activitate nucleară - orice practică umană care introduce surse sau căi de expunere suplimentare, extinde expunerea la un număr mai mare de persoane sau modifică reţeaua de căi de expunere, plecând de la sursele existente, mărind astfel expunerea sau probabilitatea expunerii persoanelor sau numărul de persoane expuse;

• acumulare nepermanentă - acumulare realizată prin bararea unui curs de apă sau ca incintă laterală îndiguită, având rol numai pentru atenuarea viiturilor;

• aer ambiental - aer la care sunt expuse persoanele, plantele, animalele şi bunurile materiale, în spaţii deschise din afară perimetrului uzinal;

• aer contaminat - aer care conţine microorganisme şi/sau substanţe radioactive peste concentraţiile maxime admise;

• aer curat - aer în care poluanţii sunt absenţi sau sub pragul de acţiune; • aer poluat - aer care conţine poluanţi peste concentraţiile maxime admisibile

(care afectează sănătatea, generează disconfort şi/sau alterează mediul); • aer viciat - aer cu proprietăţile fizice alterate şi cu compoziţia chimică

modificată, ca urmare a unor procese fiziologice în spaţii închise, aglomerate şi neventilate;

• agregate minerale - material inert granular (nisip, pietriş, bolovăniş etc.) de natură minerală, utilizat ca material de construcţie, existent în albiile şi malurile cursurilor de apă, ale lacurilor, precum şi pe ţărmul mării;

• ape uzate - ape provenind din activităţi casnice, sociale sau economice, conţinând substanţe poluante sau reziduuri care-i alterează caracteristicile fizice, chimice şi bacteriologice iniţiale, precum şi ape de i ploaie ce curg pe terenuri poluate;

15

• arie protejată - o zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat, desemnată sau reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiecte specifice de conservare; cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale, rezervaţii ale biosferei, monumente ale naturii şi altele;

• atmosferă - masă de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul de ozon;

• autopurificarea aerului - proces de restabilire parţială sau totală a compoziţiei naturale a aerului, ca urmare a îndepărtării poluanţilor sub influenţa unor procese naturale;

• autoritate competentă - autoritate de mediu, de ape, sănătate sau altă autoritate, împuternicită, potrivit competenţelor legale să execute controlul reglementarilor în vigoare, privind protecţia aerului, apelor, solului şi ecosistemelor acvatice sau terestre;

• autoritate de mediu competentă - autoritate centrală sau locală de protecţie a mediului, care funcţionează în concordantă cu legislaţia în vigoare ce reglementează protecţia mediului;

• autorizaţie de mediu - actul tehnico - juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului mediu;

• EIA - procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare şi anticipate, care face parte din acţiunea de evaluare a impactului asupra mediului;

• EIA de nivel O - fişă de verificare conţinând elemente caracteristice activităţii şi care permite autorităţii de mediu competente să identifice şi să stabilească necesitatea efectuării unei EIA de nivel I sau nivel II, ori a unei evaluări a riscului, înainte de autorizarea de mediu sau de privatizarea societăţii comerciale;

• EIA de nivel I - studiu de mediu constând din culegere de date şi documentare (fără prelevare de probe şi fără analize de laborator privind factorii de mediu), care include toate elementele analizei tehnice a aspectelor de mediu pentru luarea unei decizii privind dimensionarea impactului de mediu potenţial sau efectiv de pe un amplasament;

• EIA de nivel II - investigaţii asupra unui amplasament, efectuate în cadrul unei EIA, pentru a cuantifica dimensiunea poluării prin prelevări de probe şi analize fizice, chimice sau biologice ale factorilor de mediu;

• biodiversitate - diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre. precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi dintre ecosisteme;

• biomasă - cantitatea de organisme vii aflate în instalaţia de epurare biologică;• biotehnologie - aplicaţie tehnologică în care se utilizează sisteme biologice,

organisme vii, componentele sau derivatele acestora, pentru realizarea sau modificarea de produse sau procedee cu folosinţă specifică;

• calitatea aerului - ansamblul caracteristicilor cantitative şi calitative aţe aerului, referitoare la starea de poluare a atmosferei;

• concentraţie la nivelul solului - concentraţia unui poluant în aer la nivelul de inhalare de către om;

• concentraţie maximă admisibilă - concentraţia cea mai mare a unui poluant. permisă de reglementările în vigoare pentru anumite zone şi intervale de timp şi care nu are efecte negative asupra organismelor şi bunurilor materiale;

• concentraţia pe termen lung - media concentraţiei unui poluant într - un interval de timp lung (exemplu: 24 ore, 30 zile, 1 an);

• concentraţie pe termen scurt - media concentraţiei unui poluant într - un interval de timp scurt (exemplu 30 min.);

16

• controlul poluării - acţiunea de urmărire a concentraţiei poluanţilor din factorii de mediu;

• deşeu - orice substanţă în stare solidă sau lichidă, provenită din procese de producţie sau din activităţi casnice şi sociale, care nu mai poate fi utilizată conform destinaţiei iniţiate şi care, în vederea unei eventuale reutilizări în alte scopuri sau pentru limitarea efectelor poluante, necesită măsuri speciale de depozitare şi păstrare;

• deşeuri periculoase - deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase, corosive, radioactive sau altele, care introduse sau menţinute în mediu, pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului;

• deşeuri radioactive - acele materiale rezultate din activităţile nucleare, pentru care nu s - a prevăzut nici o întrebuinţare, care conţin sau sunt contaminate cu radionuclizi în concentraţii superioare limitelor de exceptare;

• deteriorarea mediului - alterarea caracteristicilor fizico - chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului;

• dezvoltarea durabilă - dezvoltarea care corespunde necesitaţilor prezentului. fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor;

• difuzia unui poluant (sinonim: dispersia unui poluant) împrăştierea unui poluant sub influenţa factorilor meteorologici;

• durata de viaţă a unui poluant - intervalul de timp, măsurat din momentul emiterii în atmosferă a unui poluant până în momentul în care nu mai poate fi pus în evidenţă prin metodele actuale de determinare;

• echilibru ecologic - ansamblul stărilor şi inter - relaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia;

• ecosistem - complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională;

• efecte adverse - schimbări intervenite în mediul înconjurător, fizic sau biotic, inclusiv ale climei;

• efluent - orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză, inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, depozitare, vidanjare sau vaporizare;

• emisie de poluanţi - descărcarea în atmosferă a poluanţilor proveniţi din surse staţionare sau mobile;

• emisii - poluanţi evacuaţi în mediu, inclusiv zgomote, vibraţii, radiaţii electromagnetice şi ionizante, care se manifestă şi se măsoară la locul de plecare din sursă;

• episod de poluare - poluarea pronunţată a aerului determinată de persistenţa unor condiţii meteorologice nefavorabile dispersiei poluanţilor. Episodul de poluare se caracterizează prin menţinerea nivelului de poluare a unei zone mai mult timp (exemplu: câteva zile) peste concentraţiile maxime admisibile şi are drept consecinţă. creşterea semnificativă a indicilor de morbiditate şi/sau de mortalitate ai populaţiei din zonă;

• epurare - reducere la sursă, cu diferite mijloace tehnice, a concentraţiei poluantului;

• evaluarea impactului asupra mediului - cuantificarea efectelor activităţii umane şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii omului, precum şi a bunurilor de orice fel;

• evaluare a riscului - analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor componente ale unui impact de mediu;

17

• folosinţă sensibilă şi mai puţin sensibilă - tipuri de folosinţe ale terenurilor, care implică o anumită calitate a solurilor, caracterizată printr-un nivel maxim acceptat al poluanţilor;

• grad de poluare (sinonim - nivel de poluare) - concentraţia poluanţilor din aer într-un punct sau zonă, stabilită pe baza unor măsuri sistematice şi evaluată în raport cu anumite criterii (poluare de fond, concentraţii maxime admise, risc pentru sănătate şi/sau mediu etc.);

• habitat - locul sau tipul de loc m care un organism sau o populaţie există în mod natural;

• imisie - transferul poluanţilor din aer către un receptor; • impact de mediu - modificarea negativă considerabilă a caracteristicilor fizice,

chimice sau structurale ale componentelor mediului natural; diminuarea diversităţii biologice; modificarea negativă considerabilă a productivităţii ecosistemelor naturale şi antropizate; deteriorarea echilibrului ecologic, reducerea considerabilă a calităţii vieţii sau deteriorarea structurilor antropizate, cauzată în principal de poluarea apelor, a aerului şi a solului; supraexploatarea resurselor naturale, gestionarea, folosirea sau planificarea teritorială necorespunzătoare a acestora;

• impact potenţial de mediu - impact probabil de mediu generat de un amplasament, evidenţiat de o EIA de nivel I;

• impact transfrontalier - orice efect negativ semnificativ asupra mediului, rezultat dintr-o schimbare în condiţiile apelor transfrontaliere;

• inventar al surselor - ansamblu de informaţii referitoare la sursele de poluare (tipul, poziţia în teren, debitul şi alte caracteristici fizice ale surselor) dintr - o zonă dată, obţinut în scopul cunoaşterii emisiilor de poluanţi din zonă considerată;

• limitare preventivă a emisiilor - stabilirea de norme de emisie pentru poluanţii eliminaţi în atmosferă, conform Ord. MAPPM nr. 462/97;

• limitarea complementară a emisiilor - stabilirea de norme de emisie pentru noxe neluate în considerare anterior;

• limitare severă a emisiilor - stabilirea de valori maxime admisibile mai coborâte decât cele fixate prin normele de emisie pentru noxa respectivă;

• norme de emisie - norme privind valorile concentraţiilor maxime admise ale unor substanţe poluante în atmosferă;

• norme de protecţia aerului - ansamblul prevederilor legale şi reglementarilor privind prevenirea şi combaterea poluării aerului;

• noxă - agent chimic. fizic sau biologic cu acţiune dăunătoare în mediu luat în considerare, asupra organismului uman, animal şi vegetal;

• obiectiv - unitate industrială, comercială, socială, economică şi altele cu impact sau risc de impact asupra calităţii factorilor de mediu;

• obiective de mediu minim acceptate - set de obiective stabilite de autoritatea de mediu competentă, în baza unei EIA care se întocmeşte şi în procesul de privatizare. anterior formulării ofertei de vânzare: acestea cuprind obiectivele calitative şi cantitative minime de mediu şi durată maximă admisibilă pentru conformare cu cerinţele de mediu, precum şi cu orice alte cerinţe ce pot fi identificate de autoritatea de mediu competentă;

• obiective de remediere - reducerea concentraţiilor de poluanţi din sol sub nivelul de alertă sau intervenţie a acestora, stabilit de autoritatea competentă de mediu în urma studiilor de evaluare a riscului:

• obiective nucleare - uzine pentru fabricarea combustibilului nuclear reactori nucleari, inclusiv ansamblurile critice şi subcritice, reactori de cercetare. centrale nuclearo - electrice, instalaţii de stocare a combustibilului iradiat unităţi de îmbogăţire sau instalaţii de retragere;

18

• poluant primar - poluant care se regăseşte în aer în forma în care este emis: • poluant secundar –poluant rezultat în urma unor procese fizico - chimice la care

a fost supus un poluant primar în aer: • poluant toxic specific - poluant care determină leziuni specifice la nivelul

anumitor organe sau sisteme; • poluare antropogenă - poluarea factorilor de mediu, rezultată din activităţi

umane;• poluarea apei - orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a

acesteia peste limita admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea;

• potenţial de poluare - nivelul posibil al poluării aerului datorat surselor şi factorilor meteorologici dintr-o zona;

• poluarea atmosferică - introducerea în atmosferă, de către om. direct sau indirect, de substanţe sau energie. care au acţiune nocivă, de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor, să diminueze resursele biologice şi ecosistemele, să deterioreze bunurile materialei să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător;

• poluare de fond a atmosferei - poluarea existentă în zonele în care nu se manifestă direct influenţa surselor de poluare;

• poluare naturală - poluarea factorilor de mediu rezultată din procese naturale; • poluare potenţial semnificativă - concentraţii de poluanţi în mediu ce depăşesc

pragurile de alertă prevăzute în reglementările privind evaluarea poluării mediului. Aceste valori definesc nivelul poluării la care autorităţile competente consideră ca un amplasament poate avea un impact asupra mediului şi stabilesc necesitatea unor studii suplimentare şi a măsurilor de reducere a concentraţiilor de poluanţi în emisii evacuări;

• poluare semnificativă - concentraţii de poluanţi în mediu, ce depăşesc pragurile de intervenţie prevăzute în reglementările privind evaluarea poluării mediului;

• poluarea transfrontalieră - poluarea atmosferei, a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei unui alt stat;

• prag de acţiune - concentraţia minimă a unui poluant la care apar primele efecte decelabile asupra organismelor şi bunurilor materiale;

• prag de alertă - concentraţii de poluanţi în aer, apă, sol sau în emisii/evacuări, care au rolul de a avertiza autorităţile competente asupra unui impact potenţial asupra mediului şi care determină declanşarea unei monitorizări suplimentare pentru eliminarea şi/sau reducerea concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări;

• prag de intervenţie - concentraţii de poluanţi în aer, apă, sol sau în emisii/evacuări, la care autorităţile competente vor dispune executarea studiilor de evaluare a riscului şi reducerea concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări;

• prag de nocivitate - concentraţia minimă a unui poluant la care apar efecte dăunătoare asupra organismelor;

• prejudiciu - efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre;

• probă de referinţă - proba materială produsă de un institut specializat, ce poate fi utilizată pentru a identifica precizia şi acurateţea tehnicilor de analiză chimică a solurilor;

• program pentru conformare - plan de măsuri cuprinzând etape care trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu, de către autoritatea competentă, în scopul respectării reglementarilor privind protecţia mediului;

19

• protecţia aerului - acţiune de prevenire şi/sau de reducere a poluării aerului prin măsuri tehnice şi legislative;

• punct de control al poluării - locul în care se iau probe pentru determinarea gradului de poluare;

• standard - limite de poluare ştiinţific stabilite, care nu sunt agresive pentru mediu;

• substanţe alternative - substanţe care reduc, elimină sau evită efectele adverse asupra atmosferei sau a stratului de ozon;

• substanţe periculoase - orice substanţă sau produs care, folosit în cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu sau bunurile materiale; pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, corosive, iritante, mutagene, radioactive etc.;

• tehnologii şi echipamente alternative - tehnologii şi echipamente a căror utilizare face posibilă reducerea sau eliminarea emisiilor de substanţe care pot provoca efecte adverse asupra atmosferei sau a stratului de ozon;

• utilizare durabilă - folosirea .resurselor regenerabile într-un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare;

• zonă de protecţie - zona adiacentă cursurilor de apă, lucrărilor de gospodărire a apelor, construcţiilor şi instalaţiilor aferente în care se introduc, după caz, interdicţii sau restricţii privind regimul construcţiilor sau exploatarea fondului funciar , pentru a asigura stabilitatea malurilor sau a construcţiilor, respectiv pentru prevenirea poluării resurselor de apă;

• zonă poluată - teritoriu în care se înregistrează concentraţii de . poluanţi peste concentraţia maximă admisibilă;

• zonă umedă - întinderi de bălti, mlaştini. turbării şi alte suprafeţe ocupate permanent sau temporar de ape stătătoare sau curgătoare. dulci, salmastre sau sărate.

Sănătatea ecosistemelor este caracterizată de capacitatea de autoreplicare şi automenţinere a acestora.

Traiectoria unui ecosistem sănătos spre climax (cea mai mare biomasă şi diversitate) trebuie să fie nevătămată, cu configuraţie homeostatică.

20

6. ECOLOGIA POLUĂRII

6.1. Introducere

Organism - mediu: schimburile de substanţe, energie, informaţieExistenţa tuturor vieţuitoarelor, indiferent de poziţia lor în economia naturii, se

bazează pe o exploatare cu diferite intensităţi a resurselor energetice, substanţiale şi informaţionale din mediu. Astfel, existenţa sistemului viu este imposibil a fi concepută în afara unui schimb de substanţe cu mediul, a intrării pe diferite căi a unei cantităţi limitate de energie utilizabilă şi fără de acţiunea reglatoare a informaţiilor din mediu, selectate după un model specific. Una şi aceeaşi informaţie provenită din exteriorul unui sistem poate să aibă semnificaţii diferite în funcţie de specia căreia îi aparţine un organism dat. Sistemele vii fac parte din grupa mare a sistemelor deschise ( Bertalanffy, 1972). În conformitate cu cea de a doua lege a termodinamicii (Rifkin, 1980), exploatarea resurselor din mediu de către organisme este totdeauna însoţită de disiparea energiei în mediu sub diferite forme (căldură, lumină, alte radiaţii, substanţe în general toxice pentru organismele în cauză, cu un cuvânt tot ceea ce numim îndeobşte “deşeuri”). Modul de funcţionare al organismelor implică eliminarea deşeurilor în cantităţi relativ mici, care pot fi uşor şi repede desfiinţate. “Ingeniozitatea” naturii nu s-a oprit aici. În biosferă ordinea firească a lucrurilor impune ca “deşeurile” unui grup de vieţuitoare să reprezinte totdeauna resurse de substanţă, energie şi informaţie pentru un alt grup. Dioxidul de carbon este „deşeul’ procesului respirator al tuturor vieţuitoarelor aerobe dar el este în acelaşi timp una din principalele resurse ale fotosintezei plantelor verzi.

În anul 1874 chimistul german Zeidler a sintetizat câteva substanţe noi printre care şi diclordifenil-tricloretanolul (prescurtat DDT). Formula noului compus şi proprietăţile sale fizico-chimice le-a publicat într-o revistă de specialitate fără a găsi substanţei vreo întrebuinţare. DDT a zăcut în dulapurile câtorva laboratoare de chimie organică din Germania 65 de ani sub caracterizarea de substanţă interesantă teoretic, dar inutilă.

În anul 1943 a izbucnit la Neapole în Italia o puternică epidemie de tifos exantematic provocată de Rickettsia prowazekii prin păduchele de corp sau de veşminte Ecologie şi protecţia mediului

(Pediculus humanus f vestimenti). păduchele de cap (P. humanus f capitis) şi (Phthirus pubis). În ajutorul medicilor italieni au sosit la Neapole entomologi şi chimistul elveţian Muller (1899-1965) care în anul 1939 descoperise că DDT-ul posedă o puternică acţiune insecticidă. Neapole a fost oraşul în care pentru prima dată s-a experimentat în afara laboratorului şi pe scară mare o substanţă organică de sinteză (DDT) şi acţiunea a fost încununată de succes, epidemia fiind rapid stăpânită. Câştigarea “războiului” cu păduchele de corp i-a adus lui Muller în anul 1948 premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină, iar agronomilor izbânda lui Muller le-a inspirat folosirea DDT în lupta cu insectele. După cel de al doilea război mondial DDT a fost utilizat pentru stârpirea ţânţarilor.

Entuziasmul manifestat de industria chimică a pesticidelor şi de fermieri era aproape nestăvilit. Se crease o agricultură nouă - agricultura convenţională cu un randament în continuă creştere. Euforia generală nu a durat mai mult de un deceniu şi jumătate. Un prim semnal de alarmă fusese lansat de concisă lucrare a lui smith et al. (1948). Ei au constatat că în laptele vacilor care fuseseră hrănite zilnic cu lucerna uscată

21

recoltată de pe tarlalele prăfuite cu DDT, DDT -ul şi derivaţii erau acumulaţi într-o concentraţie de minimum 10 ori mai mare decât în lucerna folosită pentru furajare. În jurul anului 1960 se adunaseră în aceste privinţe o mulţime de date mai cu seamă în ţările industrializate din Lumea Noua (SUA, Canada) şi din Europa.

Rachel Carson, în cunoscuta sa carte “Silent Spring “ (“Primăvara tăcută”, adică fără păsărele cântătoare, apărută în anul 1962) scrisă mai întâi pentru publicul larg, dar destinată în egală măsură industriaşilor fabricanţi de agro-chimicale, fermierilor şi inginerilor agronomi, economiştilor, jurnaliştilor, moraliştilor şi nu în ultimul rând politicienilor a denunţat utilizarea abuzivă a agrochimicalelor. Semnalul de alarmă emis de Rachel Carson a fost urmat de nenumărate studii care duc la concluzia că agricultura convenţională ( mecanizată şi chimizată) şi industria constituie în epoca noastră factorii de prim rang ai poluării globale.

Existenţa vieţii tuturor ecosistemelor este definită de cele trei fluxuri, respectiv:• circulaţia substanţelor între partea biotică şi abiotică a ecosferei prin mijlocirea

ciclurilor biogeochimice;• curgerea intermitentă a unui curent de energie prin ecosisteme;• propagarea în timp pe un sens orizontal şi pe altul vertical al fluxului

informaţional ce se manifestă ca informaţie genetică (înfăptuită prin reduplicarea genelor) şi informaţia paragenetică (exprimată prin procese etologice, psihologice şi de altă natură).

Aceste trei fluxuri (triada metodologică în biologie a lui Săhleanu) au mai fost denumite (Soran, Puia, Ardelean şi Maior, sub tipar) şi “ triada existenţială a vieţii”.

Poluarea proceselor care susţin această triadă duce la alterarea proceselor vitale şi la apariţia unor mutanţi periculoşi pentru biosferă şi pentru însăşi viaţa omului. Recent, s-a comunicat (în “New Scientist”, 1997) că în Carolina de Sud (S.U.A.) pe un râu poluat cu dejecţii de la crescătoriile de animale şi apele poluate ale câtorva industrii locale, indivizii unei specii algale din grupa diatomeelor au format o nouă specie metabolică şi ecologică în stare să distrugă o mulţime de vieţuitoare de apă dulce şi marină. Popular noua fiinţă mutantă a primit numele de “celula ucigaşă”.

6.2. Noţiunea de poluare; etimologie şi definiţii

Aspecte generale ale fenomenului de poluare. etimologia noţiunii de poluare “Poluare” corespunde unui proces ecologic de înrăutăţire într-un anumit fel a

mediului înconjurător. În sensul propriu latinul “polluere “ înseamnă: a murdari; a înmuia; a mânji.

Poluarea reprezintă „o modificare nefavorabilă a mediului natural Aceste schimbări pot afecta omul direct sau pe calea aprovizionării lui cu apă ori cu produsele agricole şi alte produse biologice; mai pot de asemenea afecta obiectele sale fizice şi averile sale sau posibilităţile lui de recreere ori de percepere a naturii”.

Poluarea este un complex proces ecologic generat de activităţile umane. Poluarea poate fi stăpânită dacă autorităţile competente mondiale şi naţionale intervin prompt şi pe termen lung cu măsuri de redresare ecologică. Aflat în mediu în cantităţi care depăşesc limita admisă pentru una sau mai multe specii de vieţuitoare, poluantul împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora.

Curăţirea mediului de viaţă este o lege naturală care permite continuarea activităţii, a vieţii însăşi. Poluarea desemnează acţiunile omului de murdărire a propriului său mediu de viaţă.

Poluarea este definită ca “orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe sau energii, cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol

22

sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului”.

(PUIA 1998): “Poluarea este un proces ecologic malefic ce poate apare pe plan local, regional

şi global în interiorul ecosferei (biosferei) datorită produselor secundare ale activităţilor antiecologice umane care afectează profund cele trei fluxuri fundamentale proprii vieţii: circulaţia substanţelor (ciclurile bio-geochimice), realizarea fluxului energetic şi propagarea fluxului informaţional”.

Procesele ecologice din ecosistemele naturale şi cele controlate de om pot fi de trei feluri:

a) procese ecologice cu efecte negative, ca urmare a unor retroacţiuni cibernetice din mediu ce înrăutăţesc starea lui în comparaţie cu cea anterioară;

b) procese ecologice benefice care, de asemenea, pot fi rezultatul unor retroacţiuni cibernetice, dar ele conduc la ameliorarea stării mediului înconjurător împreună cu toate subsistemele sale şi, în fine;

c) procese ecologice neutre, care, cel puţin pe scurtă durată, nu influenţează nici în bine, nici în rău mediul înconjurător cu toate subsistemele sale.

Repercusiunile negative sau pozitive ale unei acţiuni umane se amplifică sau se micşorează în funcţie şi de mărimea suprafeţelor pe care le cuprind. Din această cauză o poluare puternică pe plan local este mai uşor de stăpânit şi de combătut decât una mai slabă, dar răspândită pe arii întinse (la nivel regional). În consecinţă, poluarea redusă, dar permanentă pe plan regional este mai periculoasă decât una mai puternică, dar de scurtă durată pe plan local. Poluarea prin agricultură este lentă, permanentă, persistentă şi pe arii foarte întinse, constituind ceea ce s-ar putea denumi poluare de fond. Poluarea foarte intensă pe plan local poate fi în schimb catastrofală asemenea unei erupţii vulcanice sau unui ciclon (uragan). În timp poluarea regională poate produce o criză ecologică mai dificil de redresat decât o catastrofă ecologică locală.

Când efectele poluării apar pe plan global poate fi generată o criză ecologică generalizată, mult mai dificil de remediat întrucât nu au rămas biotopuri şi ecosisteme neinfluenţate de ea. Astfel, puterea catastrofelor ecologice locale şi a crizelor ecologice regionale sau generalizate la nivel global depind de:

a) aria reală şi potenţială pe care un agent poluant a cuprins-o sau o va cuprinde în viitor (prognoza posibilei poluării);

b) concentraţia substanţelor toxice introduse intenţionat sau fără de voie în mediul înconjurător;

c) durata unei catastrofe ori crize ecologice.

6.3. Tipuri de poluare

Poluarea este naturală şi artificială. Rolul principal îl are poluarea artificială generată de activitatea omului.

Agenţi de poluare Clasificarea tipurilor de poluare a mediului înconjurător s-ar putea face din mai

multe puncte de vedere, dar cel mai apropiat de realitatea ecologică şi strict biologică (adică a proceselor intime de ordin metabolic, fiziologic şi psihologic modificate de poluanţi) este acela care porneşte de la natura factorilor poluanţi. O astfel de clasificare a

23

fost elaborata şi perfecţionata în ultimele doua decenii de agronomul şi agroecologul francez Francois Ramade ( 1974, 1979,1987, 1989,1992).

Ce este un poluant ? Etimologic, în limba latina substantivul “pollutrix” înseamnă ceea ce murdăreşte sau profanează. Poluantul sau poluatorul reprezintă o sursă de poluare al cărei efect este alterarea a mediului de viaţă.

Poluanţii se divid în diverse categorii, conform mai multor criterii: a) după modalitatea apariţiei în procesele de producţie sau transformare naturală:

poluanţi primari şi secundari; b) după originea lor: naturali şi antropogeni; c) poluanţi rapizi, lenţi sau nebiodegradabili.

În concordanţă cu cele analizate mai sus şi după Ramade (1992) astăzi se disting patru mari categorii de procese poluatoare:

1) Poluarea prin agenţi fizici; 2) Poluarea prin agenţi chimici; Ecologie şi protecţia mediului;3) Poluarea datorată prezentei organismelor (poluare biologică şi

microbiologică);4) Poluarea umana deranjanta sub raporturi estetice şi etice, psihică şi

informaţională, şi electromagnetică.

Poluarea prin agenţi fizici Poluarea fizică este sonoră (zgomote şi vibraţii), tehnică, radioactivă şi

electromagnetică. Agenţii fizici implicaţi în poluarea mediului înconjurător sunt: a) radiaţiile şi radionuclizi;b) supraîncălzirea (solului, apei şi aerului) prin aşa numita poluare termică;c) poluarea prin vibraţii, în special a celor din gama sonora şi a infrasunetelor.

Date ample asupra acestor tipuri de poluare se afla în lucrările ecologilor Odum (1971, 1975), Schultz şi Whicker (1982), Miller (1988) şi Kormondy (1996);

d) Radiaţiile (ionizante) şi radionuclizii ca agenţi poluatori.Efectele momentane şi de lungă durată ale bombardamentelor de la Hiroshima (6

august 1945) şi Nagasaki (9 august 1945), apoi experienţele de testare a armelor termonucleare de-a lungul a peste două decenii au demonstrat marea nocivitate pentru lumea vie şi om a radiaţiilor şi radionuclizilor. Radioecologia, ramură a ecologiei, se ocupă de aceste probleme.

Prezenţa în mediu a radionuclizilor, îndeosebi al acelora cu o perioadă lungă de înjumătăţire ( de exemplu: 238 U, 235 U, 232 Pu , 40 K , 14C .90Sr ) şi a radiaţiilor puternice gamma şi beta constituie un adevărat pericol. Prin intermediul lanţurilor trofice din agroecosisteme, radionuclizii se regăsesc în produsele agroalimentare. Răspândirea radionuclizilor pe mari suprafeţe, de la nivelurile local şi regional până la cel global reprezintă un fenomen îngrijorător.

Acţiunea radiaţiilor produse de radionuclizi este un fenomen de lungă durată atât în indivizii în care radionuclizii s-au acumulat, prin producerea unor boli de iradiere (leucemie, unele forme de cancer şi altele), cât şi la urmaşii acestora, prin modificarea temporară sau permanentă a informaţiei genetice (mutaţii ce se exprimă prin caracteristici anatomice, fiziologice şi psihologice nedorite).

Accidentul de la Cernobîl din 26 aprilie 1986 a atras atenţia oamenilor de ştiinţă asupra altui aspect (Dobbs, 1991; Medvedev, 1991). În 26 aprilie 1986 la reactorul atomic din Cernobîl a avut loc un accident în care nucleul centralei s-a încălzit peste limite şi s-a produs o explozie care l-a topit.

24

Cantităţi de material radioactiv au scapăt din centrala nucleară şi, o data cu circulaţia atmosferică, au fost transportate deasupra Scandinaviei şi a Europei de est Fig.1. Raportul oficial arată că au existat 31 de morţi provocate direct de accident. 203 persoane au fost internate pentru arsuri grave provocate de radiaţii; 135000 de oameni au fost evacuaţi. Au fost sugerate diferite soluţii de atenuare a efectului radiaţiilor provocate de materialele radioactive carate de vânt: unii oameni au luat doze mari de iod natural în încercarea de a satura cu iod glanda tiroida care în mod normal absoarbe iodul. Cele mai afectate au fost Rusia, Ucraina şi Bielorusia.

Norul cu pulberi de izotopi radioactivi de la Cernobîl a conţinut 131 I, cu o perioada de înjumătăţire de 8 zile şi emisie de radiaţie beta (6) şi gamma (1) de aproximativ 0,2-1 MeV (megaelectronvolţi), apoi 134 Cs (cu o perioada de înjumătăţire de 33 zile şi emisie de radiaţie beta din ceriu ( cu o perioada de înjumătăţire de 285 zile şi o emisie beta şi gamma sub 0,2 MeV). Tragedia de la Cernobîl s-a datorat împrăştierii prafului cu izotopi care s-a extins în decurs de 2 săptămâni pe o suprafaţa de circa 2/3 din emisfera nordică. a globului. O cantitate însemnată din aceşti radioizotopi s-au depus şi infiltrat în sol pe o suprafaţă de aproximativ 4 milioane ha (aproape cât a Olandei ), în nordul Ucrainei, Belarusiei şi Rusiei, ceea ce a necesitat evacuarea a 200.000 oameni şi gospodarii. Chiar şi în prezent, după 13 ani de la accident, radioactivitatea este ridicată în regiune constituind 0,1-0,003% din cea iniţială care a fost enormă.

Unele din efectele pe termen lung ale accidentului nu vor fi cunoscute alte câteva decenii, parţial deoarece consecinţele se întind pe scară lunga în timp şi parţial deoarece efectele acestora nu se pot distinge întotdeauna de alte efecte.

25

Fig.1 Răspândirea norului radioactiv al izotopului de Iod – 131 în respectiv ziua a doua, a patra şi a şasea de la producerea dezastrului ( 26 aprilie 1986 ora 1:23 GMT )

În afara accidentului de la Cernobîl, ale cărui efecte s-au resimţit şi încă se mai resimt la nivel global, au existat şi altele pe plan local şi regional. Între acestea, defecţiunea de la reactorul ”Three Mile Islands” de lângă Pittsburg din 28 martie 1979, ce a eliberat în atmosfera Xenonul-133 (radioizotop rar şi mai puţin periculos deoarece este inert din punct de vedere biologic ). Un alt accident s-a întâmplat în mijlocul lunii septembrie 1987 în oraşul Goiania din Brazilia (la o distanţă de aproximativ 200 km SSV de capitala Braziliei, cu o populaţie de peste 1 milion locuitori) când un jucător de aşi de la tripou a găsit un cilindru de plumb şi neştiind ce conţine l-a deschis scoţând din el o capsulă cu 137Cs, cu perioada de înjumătăţire de 33-37 ani.

26

e) Supraîncălzirea solului şi a apelor contribuie la schimbarea climei;f) Poluarea prin vibraţii. Asaltul sonor a1 unui tractor în mers, zgomotul

maşinilor şi al mijloacelor de transport poate fi stresant pentru tractorist, muncitor sau citadin. La sunetele asurzitoare mai trebuie să adăugam infrasunetele, cu o frecvenţă mai mică de 16 Hz pe secundă, care nu mai sunt de auzit, dar ele pot produce efecte fiziologice şi psihice de la supărătoare până la vătămătoare (durere de cap, dureri ale organelor interne precum ficatul, rinichiul, oboseală şi stres);

g) Poluarea electromagnetică apare în locurile în care au fost defrişate păduri. În zonele defrişate se înregistrează o stagnare a câmpului electromagnetic al Terrei în absenţa copacilor care joacă un rol de antene pentru acesta.

Poluarea prin agenţi chimici; fenomenul de amplificare biologică Poluarea chimică este consecinţa dezvoltării industriei, agriculturii de tip intensiv,

transporturilor, urbanizării etc. Substanţele chimice naturale sau de sinteză se folosesc din ce în ce mai mult, în toate domeniile activităţii umane.

Substanţele chimice utilizate în agricultură şi în industrie constituie forma cea mai răspândită şi periculoasă de poluare. Acestui fenomen i-au fost dedicate multe lucrări ştiinţifice şi monografii atât în ţara noastră (Ghinea, 1973; Ionescu, 1974; Zamfir, 1974-1975; Marches, 1977, Soran şi Borcea, 1985 şi alţii), cât şi în străinătate (Carson, 1962; Mellanby, 1967; Randers, 1973; Walsh, 1977; Madati şi Kormondy, 1989; Tivy, 1990, Kormondy, 1996).

Substanţele toxice eliminate în mediu prin activităţile umane (metale grele, pesticide, toxine) se acumulează de-a lungul lanţurilor trofice în concentraţii din ce în ce mai mari prin fenomenul de amplificare biologici. Substanţele la care se observă acest fenomen sunt, în general, nebiodegradabile, sau foarte greu degradabile, deci persista timp îndelungat în ecosistem. De regulă, aceste substanţe sunt solubile în grăsimi; pătrunzând în corp ele sunt depozitate în ţesuturile adipoase şi nu sunt eliminate ( sau sunt greu eliminate) prin urina şi fecale.

Fenomenul de amplificare biologică este strâns legat de eficienţa ecologică a transferului de energie de la o veriga a lanţului trofic la alta. Fiindcă o mare parte din energie se pierde în transferul ei de la un nivel trofic la altul (circa 90 %), organismele situate pe un anumit nivel trofic trebuie să consume o mare cantitate de substanţă de la nivelul trofic inferior, prin urmare consumă şi o mare cantitate de toxină acumulată la nivelul respectiv (“acumulare care se realizează prin acelaşi mecanism).

Un exemplu clasic al fenomenului de amplificare biologică îl constituie DDT-ul. În urma studiilor efectuate, utilizarea DDT a fost interzisă în multe ţări, atât în agricultura cât şi în medicină Cazul DDT-ului nu este singular. Multe alte substanţe sunt supuse procesului de amplificare biologică Printre acestea se numără metale grele ( plumbul, cadmiul, mercurul), multe substanţe organice pluriclorurate utilizate în industrie, pesticide utilizate în agricultură, numeroase deşeuri industriale etc.

Poluarea microbiologică, biologică şi poluarea umană Poluarea microbiologică este consecinţa diseminării în mediu a germenilor

patogeni sau condiţionat patogeni, a elementelor infestate de către subiecţii umani sau animali, bolnavi sau purtători. Aceasta are drept consecinţă apariţia şi evoluţia zoonozelor, a bolilor telurice, hidrice, aerogene etc. şi este caracteristică ţărilor în curs de dezvoltare.

Poluarea biologică se produce prin contaminarea bacteriologică a apei şi a alimentelor şi creează probleme acute de igienă publică. Epidemii ca febra tifoidă, dizenterii, enterite şi altele îşi au cauza principala în contaminarea apei. Sursele de contaminare sunt apele menajere şi apele uzate industriale, în special cele provenite din

27

industria alimentară, care sunt deversate în cursurile de ape sau în lacuri fără să fie în prealabil decontaminate. De aceea, o inginerie ecologică a resurselor de apa reprezintă un test foarte serios al nivelului ştiinţific de gospodărire. Organizaţia Naţiunilor Unite consideră ca absolut necesare pentru o viaţă umană decentă, alături de alimente, adăpost, educaţie, loc de muncă, condiţii de igiena şi accesul la o sursă de apa potabila (Tundisi, 1990).

Poluarea biologică a apei şi alimentelor se produce şi pe cale indirectă, prin contaminarea lor cu substanţe organice care fermentează. Contaminarea se produce cu ape de canal, ape reziduale din industria alimentara ( abatoare, fabrici de produse lactate, fabrici de zahăr şi multe altele), din industria hârtiei şi din alte industrii. Poluarea umană include “producerea” de deşeuri rezultate din activităţile industriale, agricole şi gospodăreşti.

Apele reziduale urbane sunt amestecate cu alte ape reziduale. Apele domestice sunt colectate în canalizare, la un loc cu apele industriale, cu cele rezultate din scurgerile de suprafaţă în urma precipitaţiilor. Toate la un loc se regăsesc în sistemul de canalizare urban. Staţiile de epurare a apei sunt în general situate lângă ape curgătoare pentru ca produsul final al tratamentului să fie deversat în acestea. Dacă apa este incomplet tratată, încep problemele legate de poluare.

În afara de potenţialul ei de răspândire a bolilor, materia organică creează şi alt tip de poluare a apei deoarece este descompusă în timp de microorganisme, în special de bacterii. Dacă în apă există cantităţi mari de oxigen, descompunerea are loc în condiţii aerobe (folosind oxigenul), cu ajutorul organismelor aerobe. Ele consumă oxigenul care se află în apă. Este posibil ca oxigenul să fie consumat în asemenea măsură încât descompunerile ulterioare să aibă loc în condiţii anaerobe. Degradarea anaerobă produce multe gaze toxice, inclusiv H2S hidrogen sulfurat, gazul toxic care miroase ca ouăle alterate şi metanul, CH4, care este în mod cert dăunător sănătăţii şi impropriu într-o apă. Mai mult, descompunerea anaerobă arată o pierdere a conţinutului în oxigen. Viaţă animală, inclusiv peştii, are nevoie de oxigen pentru a supravieţui - fără oxigen nu există viaţă acvatică. Când oxigenul dizolvat este terminat, apa poate fi descrisă ca fiind moartă, deşi bacteriile anaerobe şi chiar câteva plante subacvatice supravieţuiesc.

Poluarea psihică şi informaţională (culturală şi spirituală) este înregistrată la om ca o consecinţă a folosirii excesive a mijloacelor mass-media.

Poluarea estetică este consecinţa degradării peisajelor printr-o urbanizare necivilizată, prin sistematizarea conceptuală improprie şi prin amplasarea de obiective industriale în zone virgine sau mai puţin modificate de om. O construcţie implică folosirea unei suprafeţe şi a unui volum corespunzător mult mai mare decât cele aparente. În procesul de construcţie sunt implicaţi factori care includ şi posibilele aspecte negative de ordin estetic sau ambiental în sensul mai larg al cuvântului. În general, înainte de începerea unui anumit proiect se are în vedere şi o evaluare a impactului estetic al dezvoltării respective asupra mediului sugerându-se diferite modalităţi de atenuare a acestuia dacă el comportă aspecte negative

O problemă care se pune este obiectivitatea unui astfel de studiu. Criteriile de evaluare sunt de multe ori parţiale şi subiective, suscitând interese economice, sociale şi chiar politice. O carieră poate părea frumoasă unui miner, care trăieşte de pe urma muncii sale în ea. Întreruperea nenaturală a cursului unei ape curgătoare apare deosebită unui agricultor care are probleme cu furnizarea apei sau a energiei electrice.

28

6.4. Situaţia poluării mediului în România

În lupta împotriva poluării se porneşte de la premisa conform căreia componentele mediului natural nu sunt infinite şi deci nu pot fi supuse unor impacte fără urmări.

Poluarea mediului în România are un nivel mediu pentru Europa. În zonele critice din punct de vedere al poluării mediului (Copşa Mică, Baia

Mare, Zlatna, Ploieşi - Brezoi, Borzeşti - Oneşti, Bacău, Suceava, Piteşti, Târgu - Mureş, Turnu - Măgurele, Tulcea, Işalniţa, Govora) situaţia este în curs de remediere prin diverse metode, cele mai drastice vizând chiar închiderea unor agenţi economici.

Situaţia mediului în România poate fi prezentată după cum urmează: Situaţia solului. Mari suprafeţe de teren agricol sunt degradate prin eroziune,

tasare, acidifiere, alcalinizare, exces de umiditate etc. şi poluate cu îngrăşăminte chimice, pesticide şi prin ploi acide.

Situaţia apelor de suprafaţă şi subterane. În apele de suprafaţă se deversează anual circa 6 milioane tone substanţe poluante: amoniu, amoniac, cloruri, azotaţi, fenoli, fosfor, detergenţi, pesticide etc. Astfel, 3600 km, din cei 20.000 km ape curgătoare sunt “moarte”. solului şi apelor de suprafaţă În judeţele Bacău, Prahova, Timiş, din cauza nivelului ridicat de poluare a aerului au fost afectate şi apele subterane.

Situaţia aerului. Aerul poluat stă la baza formării: smogului (smoke = fum şi fog = ceaţă); a ploilor acide şi efectului de seră.

În aerul atmosferic, sunt expulzate anual circa 138 milioane tone substanţe poluante, reprezentate în principal de: dioxid de carbon (131 milioane tone); dioxid de sulf; oxizi de azot şi carbon; pulberi în suspensie şi sedimentabile etc.

6.5. Acumularea de deşeuri

Depozitarea deşeurilor şi poluarea sunt intim asociate. Nu trebuie să asociem în mod eronat cuvântul “chimic” unui sens neapărat nociv, aşa cum se întâmplă de multe ori. Apa este un compus chimic; rocile sunt asociaţii de compuşi chimici; corpul omenesc este o varietate foarte complexă de compuşi chimici. Un poluant este simplu descris ca având un chimism “anormal” în limitele naturale ale mediului, o substanţă care se găseşte într-un loc cu o astfel de concentraţie încât poate să devină nocivă.

Unele deteriorări chimice ale mediului sunt naturale şi se produc fără aportul activităţii omeneşti. Ivirile naturale de petrol sunt un exemplu. O mare parte a poluării artificiale derivă din depozitarea deşeurilor fără nici o precauţie sau cu precauţii insuficiente. Un principiu de bază care trebuie să se aibă în vedere la depozitarea oricărui deşeu este că “ nimic nu merge nicăieri”. Afară din circuit poate însemna în afară preocupării umane, dar în nici un caz în afară circuitului natural. Pe măsură ce unele aspecte legate de poluare sunt reduse, creşte proporţional problema deşeurilor.

Societăţile tehnologizate cu un consum mărit de bunuri tind să genereze cantităţi tot mai mari de deşeuri. În fiecare zi, preocuparea legată de locul în care ar putea fi depusă cantitatea tot mai mare de deşeuri devine mai presantă. Depozitarea în condiţii de siguranţă a deşeurilor are o importanţa critică pentru siguranţa mediului.

Este iluzorie speranţa că noile tehnologii bazate tot pe consumuri ridicate de energie ar putea elimina poluarea. Controlul poluării nu-şi propune ca scop eliminarea tuturor daunelor provocate mediului de către activităţile umane, ci numai reducerea substanţelor cu toxicitate ridicată, a substanţelor radioactive, a radiaţiilor nocive, precum şi a altor factori dăunători calităţii vieţii. Poluarea, pentru a fi gestionată corespunzător şi

29

eficient, trebuie considerată astăzi un proces normal, care apare în orice loc unde se concentrează populaţie umană şi activităţi antropice.

Concentrarea şi eliberarea, sub forma de “deşeuri”, a “energiei culturale” într-un spaţiu relativ restrâns şi într-o perioada scurtă de timp are drept rezultat depăşirea limitelor sistemelor naturale (sisteme fizice şi ecosisteme ) de a anihila acumulările de “deşeuri”. Unii autori au asimilat perioada actuală cu o noua epocă geologică, denumită, ironic, “Le poubellien superieur” (Ramade, 1992) (“Pubelianul superior”, de la pubelă). Acumularea de deşeuri este caracteristică numai activităţilor umane şi însoţeşte legic în conformitate cu legea creşterii entropiei, orice manipulare de “energie culturală” în cantitate mai mare decât 7.000 –10.000 kcal/zi şi pe cap de locuitor. Cu cât cantitatea de “energie culturală” (energie provenită de la diferite surse) manevrată este mai mare, cu atât şi gradul de poluare este mai mare.

30

7. ECOLOGIA ŞI IMPACTELE AMBIENTALE

7.1. Câteva caracteristici ecologice ale omului şi ale societăţii umane

Creşterea populaţiei globului afectează puternic relaţia ecologie-om. Referitor la aceste probleme, în 1992, la Rio de Janeiro, 170 de state s-au întâlnit ca să discute la Conferinţa Naţiunilor Unite despre Resurse şi Mediu despre schimbarea globală a climei, dezvoltare susţinută şi protecţie ambientală.

Omul este organism integrant al ecosistemului iar cele mai multe perturbări pe care le provoacă în mediu au corespondent în lumea naturală. Perturbările provocate de om au însă consecinţe mult mai serioase din cauza amploarei şi pentru că nu toate intervenţiile sale îşi au un corespondent în natura ci sunt specific umane (Tamm 1975), acest fapt se datorează unor trăsături ecologice specifice omului.

Câteva din aceste trăsături le menţionam în continuare (Jacobs- 1975):a) Dimensiunile populaţiei umane. Biomasa speciei umane este cea mai mare din

întreaga lume animală. Aici îşi au originea problemele ecologice şi cele economice şi sociale ale populaţiei umane.

b) Rata de creştere a populaţiei umane. Populaţia creşte atunci când numărul indivizilor care se nasc depăşeşte pe cel al căror pier. Luând în consideraţie rata de creştere, se menţionează imigraţia şi emigraţia. Îmbunătăţirile în modul de hrană şi sănătate cresc speranţa de viaţă, reduc rata mortalităţii şi, deci, duc la creşterea ratei de înmulţire a populaţiei (media speranţei de viaţă în lume este de 58 ani şi va creşte către 70 în 2025). Controlul natalităţii şi planning-ul familial pot reduce rata natalităţii, afectând serios creşterea populaţiei.

Tabelul 1 arată date recente şi viitoare privind creşterea populaţiei în termenii timpului necesar pentru adăugarea fiecărui miliard.

Tab. 1.Creşterea populaţiei Pământului

Populaţia(miliarde)Anul în care a fost sau va

fi atinsă

Ani necesari pentru adăugarea altui miliard

de oameni1 1830 2.000.0002 1930 1003 1960 304 1975 15*5 1986 11*6 1995 9

După Lester R. Brown, The 29-th day, 1998

Timpul de dublare a populaţiei este alt mod de abordare a problemei. Timpul de dublare D în ani poate fi estimat din rata de creştere G în procente anuale, folosind relaţia:

D = 70/G

31

care derivă din ecuaţia creşterii exponenţiale. Cu cât rata de creştere este mai mare, cu atât scade timpul de dublare a populaţiei. Regiunea cu cel mai rapid ritm de creştere este astăzi Africa (642 milioane în 1990, cu o rată de 3%). Cel mai mare segment de populaţie este în Asia de sud-est şi creşte cu 1,8 % anual, iar din moment ce aici se află 3,1 miliarde din populaţia Pământului, creşterea generată este semnificativă. Cea mai redusă rată de creştere, sub 0,3 % anual este în Europa, dar populaţia reprezintă mai puţin de 10% din populaţia Pământului. De aceea, creşterile rapide au loc în general pentru segmente masive ale populaţiei.

Rata de creştere medie mondială este de aproximativ 1,7 procente anuale pe care unii autori o caracterizează drept “supraexponenţială” (Jacobs, 1975). Poate suna ca o cifră moderată, dar corespunde unui timp de dublare scurt, de 4 ani. Se precizează că în deceniile următoare rata de creştere va scădea, datorită împuţinării resurselor şi controlului naşterilor. Dar scăderea ratei nu înseamnă neapărat şi scăderea populaţiei. Se estimează pentru 2025 o rată de creştere de 1% şi o populaţie de 8,5 miliarde, adică în anul următor se vor adaugă încă 85 milioane de oameni. Dacă rata de creştere ar putea fi redusă către zero către anul 2100, populaţia lumii se va stabiliza la aproximativ 11 miliarde, de două ori mai mult decât populaţia actuală.

Organizarea structurala a populaţiei umane constituie o altă particularitate. Populaţia umana cunoaşte cel mai înalt grad de structurare şi organizare din întreaga lume animală ca urmare a unui îndelungat proces de evoluţie biologică şi culturală. Aceasta se refera atât la structurile intrapopulaţionale (de la familii la naţiuni), cât şi la relaţiile interpopulaţionale. Relaţiile interpopulaţionale, datorită evoluţiilor divergente, amintesc de relaţiile gazdă-parazit sau prădător-pradă din lumea animală. Pe de alta parte, interdependenţa şi schimburile dintre diverse populaţii umane depăşesc cu mult prin amploare şi specificitate pe cele care se realizează în lumea animală. Ele se referă la substanţe (materii prime sau bunuri manufacturate), energie, cunoştinţe şi, nu în ultimul rând, schimburi de populaţie.

c. Utilizarea unor cantităţi impresionante de energie şi resurse. Resursele şi energia au devenit o problemă constantă. Cu cât există mai mulţi

oameni pe Pământ, cu atât se consumă mai mult. Totuşi, nu numai creşterea populaţiei globului este un motiv de preocupare. Dacă rata de creştere a populaţiei este comparată cu rata consumului de resurse, se vede că balanţa înclină net în favoarea celei de-a două creşteri!!! Nu numai că populaţia creşte, dar creşte şi consumul pe cap de om.

Acesta este în general rezultatul creşterii nivelului de viaţă atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare sau nedezvoltate. Multe societăţi si-au creat tehnologii sofisticate şi folosesc tot mai mult echipamente avansate, creşterea nivelului de viaţă a impus folosirea unor bunuri în cantităţi sporite (mobile, îmbrăcăminte, maşini, hrană etc.). Astfel, fiecare om tinde să consume tot mai mult energie şi resurse minerale.

În sens larg, resurse înseamnă toate acele lucruri care sunt necesare sau importante omului şi civilizaţiei umane. Ele au valoare pentru individ şi/sau societate. Implicit, se referă şi la cerinţele legate de viitor. Cererea asupra unei resurse poate varia în dezvoltarea istorică a societăţii şi a indivizilor. Unele materii care astăzi sunt foarte necesare, în trecut nu erau nici cel puţin cunoscute.

Consumul stă la baza diversităţii structurilor actuale ale populaţiilor umane. Omul este diferit de celelalte mamifere în ce priveşte relaţia dintre consumul de energie şi greutatea corporală. În loc de 2.000-3.000 kca1 pe zi şi pe persoană cât ar consuma un animal de aceleaşi dimensiuni cu un om, omul consumă de 20-30 de ori mai multă energie). Aceasta ar corespunde consumului unui animal de 7-8 tone. Consumul, în continuă creştere, este bazat în principal pe arderea combustibililor fosili (şi doar în mică măsură pe energia nucleară), deci pe resurse epuizabile.

32

d) Particularităţile culturale ale omului şi ale societăţilor umane ale căror origini se găsesc în caracteristicile genetice şi ecologice ale omului.

7.2. Impacte ecologice

Acţionând în conformitate cu trăsăturile sale ecologice, omul a obţinut o serie de efecte dorite însoţite însă şi de urmări nedorite. Dintre acestea, unele sunt trecătoare deoarece disfuncţiile produse se înscriu în limitele de acceptare ale ecosistemului, în capacitatea sa de autoreglare. Ele pot fi neplăcute, provocând daune materiale însemnate dar nu conduc la prăbuşirea ecosistemului. Majoritatea impactelor ambientale sunt însă efecte cronice, persistenţa lor duce la depăşirea capacităţilor naturale de autoreglare, la prăbuşirea ecosistemelor, la transformarea biocenozelor în tanatocenoze (în elina tanatos = moarte). Un exemplu de tanatocenoze îl constituie “dealurile de melci” de la Vidra (în Munţii Apuseni).

Modalităţile prin care omul intervine în desfăşurarea fluxurilor fundamentale din ecosisteme sunt multiple:

a) Schimbarea structurii biocenozei (Ovington, 1975), prin schimbarea raporturilor de dominanţă dintre specii. În cazurile agriculturii şi silviculturii industriale este vorba de înlocuirea completa a florei şi faunei locale cu specii alogene. Rezultatul constă în simplificarea structurii ecosistemului şi în concentrarea producţiei la un anumit nivel trofic (de regulă la nivelul producătorilor primari pentru obţinerea produselor vegetale sau la nivelul erbivorelor pentru obţinerea produselor animaliere). În acest mod, ecosistemul este menţinut în mod deliberat într-un grad înalt de nesaturaţie pe baza unui consum foarte ridicat de energie culturală.

b) Schimbarea condiţiilor ecologice (Tamm, 1975) prin o serie de tehnici noi din agricultura industrializată: folosirea agrochimicalelor ca fertilizatori, pesticide, medicamente de uz veterinar, manipularea resurselor de apa (prin irigaţii, desecări, construirea de baraje), modificarea topografiei terenurilor (prin tasări şi nivelări), amenajarea de biotopuri artificiale (sere, diverse crescătorii şi altele). Aici se înscrie şi amenajarea aşezărilor umane, sate şi oraşe, biotopuri care nu mai au nimic în comun cu adăposturile omului preistoric.

Căile prin care omul intervine în ecosistem pentru satisfacerea cerinţelor unei populaţii umane în continuă creştere ridică însă multe semne de întrebare din cauza efectelor nedorite generate. Există oare, în aceste condiţii, un conflict ireconciliabil de interese între ecologie şi economie, între necesitatea şi responsabilitatea conservării ecosistemelor şi necesitatea social-obiectivă de management al ecosistemelor pentru satisfacerea cerinţelor umane ?

33

8. EVALUAREA IMPACTULUI AMBIENTAL

Evaluarea Impactului Ambiental EIA al unui anumit tip de proiect major de dezvoltare reprezintă un proces complex care poate fi definit în mai multe moduri, ţinând cont că actualmente, deşi pentru multe ţări reprezintă o cerinţă stabilită prin lege, încă nu există o definiţie bine pusă la punct.

EIA, alături de evaluările de risc, sunt instrumente folosite în acţiunea de evaluare a impactului asupra mediului. Ele reprezintă procedurile prin care se obţin informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare şi anticipate, asupra mediului.

EIA ar putea fi definit ca (Wathern, 1992): Un proces pentru identificarea consecinţelor posibile asupra mediului biofizic şi asupra sănătăţii oamenilor ca rezultat al desfăşurării unor anumite activităţi , o încercare de a aduna aceste informaţii într-o etapă în care încă mai pot fi afectate deciziile care urmează a fi luate ca urmare a proiectului respectiv.

În România legislaţia mediului prevede necesitatea întocmirii unei EIA pentru proiectele de dezvoltare majoră. În continuare vom încerca să trasam o serie de idei generale despre ceea ce ar trebui să conţină un astfel de proiect.

8.1. Caracteristicile EIA

Finalităţile întocmirii unui EIA urmăresc: - să asigure necesităţile fiecărei generaţii şi să păstreze integritatea mediului

pentru generaţiile următoare; - să se asigure populaţiei un mediu sigur, sănătos, productiv , estetic şi cultural; - să extragă beneficii maxime din folosinţa mediului natural fără a-l degrada

ireversibil sau a produce consecinţe nefavorabile; - să aibă în vedere o balanţă între populaţie şi folosirea resurselor mediului care

să permită un standard de viaţă adecvat; - să pună accent asupra resurselor care pot fi reînnoite sau reciclate;

- să prevină, reducă şi să elimine, pe cat posibil, poluarea ambientală; - să menţină o balanţă ecologică satisfăcătoare şi să asigure protecţia biosferei; - să evite exploatarea iraţională a resurselor minerale, proces care poate afecta

balanţa ecologică; - să desfăşoare activităţile de exploatare în limita unor standarde de calitate, în

special prin îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă; - să asigure o mai bună evaluare a aspectelor ambientale în proiectarea

activităţilor de dezvoltare majoră; - să caute soluţii comune ale problemelor ambientale împărtăşind experienţa

statelor şi organizaţiilor internaţionale cu activitate în domeniu.

Cerinţele Băncii Mondiale la întocmirea unui EIA pentru proiecte majore se referă la următoarele:

1.Sumarul proiectului; 2.Prezentarea cadrului legislativ;

34

3.Descrierea proiectului: - o descriere a caracteristicilor fizice ale întregului proiect şi modul de

folosire a arealului afectat în timpul fazelor de construcţie, operaţională şi de încetare a dezvoltării;

- o descriere a principalelor caracteristici ale procesului de producţie şi a tipului resurselor implicate;

- o estimare cantitativă şi calitativă a reziduurilor şi emisiilor (poluare a aerului, a apei şi a solului, zgomot, vibraţii, radiaţii etc.) rezultând în special din faza operativă a proiectului.

4.Conditiile de mediu de la care se porneşte: descrierea aspectelor mediului care vor fi major afectate de proiectul propus, incluzând în particular efecte asupra populaţiei, florei, faunei, solului, aerului, apei, factorilor climatici, peisagistici, materiali(valori arhitecturale şi arheologice) precum şi relaţiile care există între factorii enumeraţi;

5.Impactele potenţiale asupra mediului: descrierea principalelor impacte care au efect semnificativ ca urmare a dezvoltării proiectului;

6.Alternative la proiect în vederea obţinerii unor impacte reduse: sublinierea principalelor alternative studiate de întreprinzător şi o indicare a principalelor motive care au condus la alegerea unei anumite soluţii, ţinând cont de efectele ambientale. Folosirea resurselor minerale trebuie legată de emisia de poluanţi şi de crearea de deşeuri;

7.Propuneri pentru atenuarea impactelor: descrierea măsurilor menite să prevină, reducă şi unde este posibil să elimine efectele negative semnificative asupra mediului;

8.Monitorizarea mediului după demararea proiectului; 9.Evaluarea impactului cumulativ al diferitelor etape ale proiectului. De asemenea în raportul final se poate adăuga un capitol incluzând aspecte legate

de orice tip de dificultăţi (deficiente tehnice sau lipsa de know-how) întâlnite de întreprinzător în compilarea informaţiilor cerute în EIA.

Standardele EIA prevăd următoarele: 1.Caracteristicile proiectului, care se referă în particular la:

- mărimea proiectului; - cumularea efectelor ambientale cu cele create de alte proiecte de dezvoltare în regiune; - tipul de resurse minerale ce vor fi exploatate; - producerea de deşeuri; - poluarea mediului; - riscul accidentelor ecologice, cu referire în special la tipul de tehnologii

folosite. 2. Locaţia proiectului: Trebuie luate în primul rând în consideraţie sensibilitatea şi răspunsul mediului în

anumite arii geografice în relaţie cu proiectele de dezvoltare. Se fac referiri la:

- tipul de folosinţă a teritoriului, anterior proiectului; - abundenţa şi calitatea resurselor minerale exploatate; - capacitatea de absorbţie ambientală a schimbărilor induse de proiect , în special pentru zonele de coastă, montane şi de pădure, parcuri naturale şi rezervaţii ecologice, zone dens populate, zone cu potenţial istoric, cultural şi arheologic.

3. Caracteristici ale impactelor potenţiale:Impactele potenţiale ale proiectelor trebuie să se refere la:

- extindere (din punct de vedere geografic şi al mărimii populaţiei afectate);

35

- natura lor transfrontalieră; - magnitudine şi complexitate; - probabilitatea de producere a unui anumit tip de impact; - durată, frecvenţă şi reversibilitate.

Cele trei calităţi esenţiale urmărite pentru un EIA sunt: - dezvoltarea susţinută - crearea unui astfel de document să reprezinte un

beneficiu pentru mediu; - integritate - redactarea să se încadreze anumitor standarde; - utilitate - procesul de redactare să asigure un material bine echilibrat şi o

informaţie credibilă pentru factorii de decizie.

Principii călăuzitoare ale unui proiect de impact ambiental: - participare publică la evaluarea sa; - transparenţă; - certitudine referitor la calitatea estimărilor efectuate; - credibilitate; - cost efectiv; - flexibilitate în luarea deciziilor.

Principiile de operare ale EIA: - EIA trebuie aplicat pentru toate activităţile care pot crea efecte negative

semnificative sau care pot adăuga o altă serie de efecte negative asupra mediului celor deja existente;

- EIA reprezintă un instrument primar pentru managementul ambiental astfel încât să se asigure minimizarea sau chiar evitarea efectelor adverse;

- EIA trebuie să fie în acord cu responsabilităţile factorilor cheie implicaţi în proces: întreprinzător, publicul larg, guvernul ţării respective;

- EIA este evaluat: - ca un proces ciclic, începând cat mai de timpuriu posibil, chiar din faza de design al proiectului; - făcându-se referinţe clare la cerinţele de autorizare ale proiectului, incluzând şi managementul impactelor asupra mediului; - în acord cu aplicarea tehnologiilor de vârf în procesul de exploatare şi apoi de atenuare a impactelor negative asupra mediului; - pentru a asigura o participare activă a publicului din cadrul zonelor afectate;

- EIA are în vedere: - toţi factorii asociaţi dezvoltării, inclusiv riscurile generate asupra stării

sociale şi a sănătăţii locuitorilor; - efectele cumulative de mare amploare şi pe termen lung; - alternativele privind amplasarea proiectului şi tehnologiile folosite; - criterii de dezvoltare susţinută, incluzând productivitatea, capacitatea de asimilare a schimbărilor produse a mediului şi diversitatea biologică;

- EIA trebuie să sigure: - o informaţie clară despre natura, magnitudinea şi importanţa efectelor potenţiale asupra mediului, despre riscurile şi consecinţele proiectului propus şi despre alternative; - pregătirea unui studiu de impact sau a unui raport care să prezinte clar informaţiile, într-o formă relevantă pentru autorităţile de decizie;

36

- EIA reprezintă baza pentru: - luarea unei decizii adecvate în privinţa admiterii sau respingerii proiectului, cu justificările necesare; - designul, planificarea şi construcţia unui proiect de dezvoltare care să respecte standardele de mediu şi de management al resurselor luate în consideraţie; - un proces ulterior de monitorizare, management şi evaluare a impactelor bine pus la punct, bazat pe efectele prezise. De asemenea trebuie luată în consideraţie incertitudinea asociată cu aprecierea şi atenuarea impactelor, în vederea unor îmbunătăţiri care pot fi aduse pe parcurs în etapa de design sau de implementare a proiectului.

Practic, se estimează că toate proiectele majore de dezvoltare economică şi industrială trebuie supuse unui proces de analiză pentru evaluarea posibilelor impacte negative asupra mediului. Dacă se estimează că acestea nu se vor produce, analiza se opreşte în acest punct. Estimarea se face conform unor standarde legislative guvernamentale stricte. Dacă, în urma analizei preliminare, se ajunge la concluzia că dezvoltarea respectivă reprezintă o schimbare a termenilor ambientali în sens negativ, un studiu suplimentar de evaluare a impactului ambiental EIA este necesar. Acest studiu reprezintă documentul final pus la dispoziţia autorităţilor şi a publicului larg. .

O apreciere a EIA arată că, în marea majoritate a cazurilor, aceste rapoarte nu împiedică în final dezvoltarea unui proiect. Însăşi termenii în care această evaluare este făcută, de către specialişti plătiţi de întreprinzător, comportă multe discuţii asupra obiectivitătii celor expuse în analiză. Cu toate aceste scăderi, faptul că un asemenea proiect a devenit pentru multe ţări o necesitate obiectivă, stipulată prin lege, faptul că orice EIA trebuie să cuprindă o secţiune care evaluează impactele ambientale negative şi propune o serie de alternative viabile ale proiectului sau masuri de atenuare a efectelor negative, arată că un pas pozitiv a fost făcut în ideea managementului mediului şi că, orice proiect major de dezvoltare implică o abordare conştientă a întreprinzătorului şi a autorităţilor asupra posibilelor efecte negative asupra mediului. Este un început, un prim pas spre educarea societăţii în respectul faţă de mediu, un proces de lungă durată dar care a fost demarat şi începe să îşi arate roadele.

8.2. Documentul de EIA

EIA sunt cerute în procesul de autorizare, la schimbarea proprietarului, destinaţiei sau la încetarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, conform prevederilor Legii protecţiei mediului nr.137/1995 (art.10 şi 14) şi Legii privatizării nr.58/1991 (art.65).

Cele trei tipuri de EIA (nivel 0, I şi II) nu se exclud reciproc şi pot fi efectuate consecutiv sau concomitent, conform ordinului MAPPM, nr.184/1997.

EIA de nivel 0 reprezintă cerinţa minimă prevăzută de lege pentru situaţiile în care se cere, în vederea autorizării, prezentarea la autoritatea de mediu a unei EIA. EIA constă într-o fişă de verificare care descrie elementele caracteristice ale activităţii, starea amplasamentului şi a împrejurărilor acestuia. Titularul activităţii prezintă această fişă autorităţii de mediu care, conform prevederilor art.5 din ordinul MAPPM nr. .184/1997, stabileşte necesitatea efectuării unei EIA de nivel I sau II sau a unei evaluări a riscului înainte de emiterea autorizaţiei de mediu sau de privatizare a societăţii comerciale. EIA de

37

nivel O trebuie să prezinte atât folosirea actuală cât şi folosinţă trecută a terenurilor din zona amplasamentului.

Dacă EIA de nivel 0 este apreciat ca satisfăcător de autoritatea de mediu competentă, atunci nu se continuă evaluarea impactului cu EIA de nivel I sau II sau cu evaluarea riscului.

Dacă EIA de nivel O arată că un amplasament are un impact potenţial de mediu, autoritatea de mediu competentă solicită titularului de amplasament/activitate (persoana fizică sau juridică care propune, deţine şi/sau gospodăreşte o activitate economică sau socială) prezentarea unei EIA de nivel I sau II.

EIA de nivel I Dacă un amplasament are un impact potenţial, autoritatea de mediu competentă

solicită EIA de nivel I. Acesta trebuie să includă o analiză tehnică a impactului de mediu şi sursele de informaţii folosite. În EIA de nivel I se abordează aspecte referitoare la: istoricul zonei utilizarea terenului în zona amplasamentului obiectivului şi în vecinătatea acestuia; posibilitatea poluării solului; evacuarea apelor uzate; emisii atmosferice; impactul zgomotului, depozitarea deşeurilor; condensatori/transformatori electrici; proximitatea cablurilor de tensiune, securitatea zonei; măsuri de pază împotriva incendiilor; protecţia muncii şi igienei locului de muncă;

EIA se înaintează autorităţii de mediu competente, pentru evaluarea tehnică. În funcţie de evaluare, poate fi acceptat sau respins pentru completări. În cazul în care o EIA de nivel I cuprinde dovada unei poluări potenţial semnificative, autoritatea de mediu trebuie să ceară executarea unei EIA de nivel II şi/sau a unei evaluări a riscului.

Când autoritatea de mediu consideră că EIA de nivel I este satisfăcător întocmit şi nu reliefează dovada unei poluări semnificative, nu se mai solicită nimic în vederea emiterii autorizaţiei de mediu.

EIA de nivel II În cazul în care o EIA de nivel I relevă o poluare semnificativă a unui

amplasament sau când se presupune că un amplasament prezintă un risc de poluare potenţial semnificativ, autoritatea de mediu solicită EIA de nivel II. Acesta are menirea de a cuantifica dimensiunea poluării prin prelevări de probe şi analize fizice, chimice sau biologice ale factorilor de mediu.

EIA de nivel II trebuie să se elaboreze şi să facă referiri la oportunitatea unei evaluări a riscului.

Compararea rezultatelor se face cu prevederile actelor normative în vigoare în România, iar în lipsa lor, cu a actelor normative recunoscute pe plan internaţional.

O dată terminat, EIA de nivel II se transmite autorităţii de mediu competente. Dacă EIA de nivel II relevă o poluare semnificativă, autoritatea de mediu

competentă solicită executarea unei evaluări a riscului.

8.3. Determinarea importanţei impactului semnificativ

Determinarea importanţei impactului semnificativ al proiectelor de dezvoltare reprezintă un proces cheie în stabilirea unei evaluări a impactului ambiental EIA. Definiţii ale importanţei impactului sau ale impactului semnificativ nu există.

Problema esenţială care se pune este definirea noţiunii de impact semnificativ. Dacă impactul semnificativ este aşteptat să aibă loc, este necesară alocarea unor resurse monetare şi de timp în vederea evaluării lui. Dacă nu este semnificativ, după cum se poate

38

aprecia în urma unei evaluări obiective, atunci un raport privind acest tip de impact poate fi pregătit, conducând la economii importante de bani şi timp.

O abordare a acestui tip de evaluare ambientală poate fi concepută de exemplu ca o analiză structurată pe trei nivele:

• nivelul 1 reprezintă o listă de excludere categorică a dezvoltărilor care nu prezintă nici un impact negativ asupra mediului

• nivelul 2 se referă la pregătirea unui raport de evaluare şi găsire a impactelor nesemnificative iar

• nivelul 3 se concretizează în raportul final de evaluare ambientală a impactelor semnificative generate de dezvoltarea propriu - zisă.

Evaluarea se face conform legislaţiei în vigoare, în relaţie cu: - convenţiile şi tratatele internaţionale referitoare la mediu; - documente formale stabilind politica agenţiilor de mediu; - planuri formale , cum ar fi documente oficiale pregătite sau aprobate de agenţii

guvernamentale care se ocupă cu folosirea resurselor naţionale; - adoptarea de programe , ca de exemplu acţiuni combinate de implementare a

unei strategii sau plan special de dezvoltare; - decizii ale agenţiilor de mediu elaborate în colaborare cu instituţiile

guvernamentale în vederea implementării unui program statutoriu sau a unei directive executive.

Excluderea necesitaţii evaluării impactului ambiental se referă la o categorie de dezvoltări care, individual sau cumulat, nu au un efect semnificativ asupra mediului. Nu se poate neglija impactul pe care îl exercită asupra mediului determinat de factorii social - economici specifici.

O evaluare Ambientală EIA reprezintă un document public concis. Definirea termenului de semnificativ şi a impactelor semnificative este factorul cheie pentru EIA. în final, această evaluare este prezentată sub forma unui document scris al cărui scop este să oblige la respectarea legislaţiei ţării respective. Raportul trebuie să cuprindă o evaluare completă şi obiectivă a impactelor ambientale semnificative şi să informeze atât întreprinzătorul cat şi publicul asupra alternativelor viabile care ar putea evita sau cel puţin minimiza impactul advers asupra mediului şi ar putea asigura o calitate îmbunătăţită a mediului antropic şi natural. EIA va trebui folosit de agenţiile naţionale de mediu în relaţie cu alte materiale relevante pentru a stabili un plan de acţiune şi a lua deciziile necesare.

Un punct important în procesul elaborării EIA îl reprezintă definirea acţiunilor de dezvoltare majore cu impact ambiental semnificativ. Cea mai simplă cale de a defini o dezvoltare majoră este de a compara impactul prezis cu parametrii standard de calitate a mediului prevăzuţi în legislaţie. Este posibil a se efectua aceasta evaluare pentru multe substanţe aflate în aer sau în apă, de exemplu monooxidul de carbon, suspensii, deşeuri stabile, sulfaţi, clorură de calciu, bicarbonaţi, amoniac, azotaţi în atmosferă şi amoniac, NO2, SO2, praf sedimentat, praf în suspensie în apă. În orice caz, există o multitudine de parametri ambientali pentru care sunt oferite numai standarde descriptive, de exemplu aspectul peisagistic.

Definiţia de impact semnificativ se referă în primul rând la unde şi când se produce impactul.

Câteva posibile criterii de evaluare a importanţei unui impact ambiental: - Importanţa trebuie analizată în diferite contexte sociale ca întreg, pentru zonele

afectate, având în vedere interesele care apar în procesul de dezvoltare. Importanţa variază în funcţie de mărimea dezvoltării propuse. De exemplu, în cazul activităţilor profund

39

poluante pentru mediu, primează aspectul legat de comunitatea locală ca atare şi mai apoi interesele la scară mai largă.

- Intensitatea se referă la severitatea impactului. Responsabilii oficiali trebuie să aibă în vedere că mai multe agenţii pot emite păreri şi hotărâri separate în ceea ce priveşte aspecte parţiale ale unei dezvoltări majore. Pentru evaluarea intensităţii unui impact trebuie avute în vedere următoarele:

1.Influenţa pozitivă sau negativă a impactelor; 2. Gradul în care proiectul poate afecta sănătatea şi siguranţa publică; 3. Caracteristici particulare ale arealului geografic, cum ar fi prezenţa vestigiilor

arheologice, a parcurilor naţionale, a terenurilor agricole, a zonelor cu potenţial silvic şi a celor cu risc ecologic crescut;

4. Gradul în care efectele asupra calităţii mediului uman comportă aspecte controversate;

5. Gradul în care evaluarea posibilelor efecte asupra mediului uman poate fi imprecisă sau implică riscuri de natură încă necunoscută;

6. Gradul în care dezvoltarea poate reprezenta un antecedent pentru acţiuni viitoare având un puternic impact asupra mediului;

7. Dacă acţiunea considerată este legată de alte acţiuni care separat nu prezintă un impact negativ asupra mediului dar cumulat da. Importanţa nu poate fi definită luând în considerare numai o fază a dezvoltării sau delimitând dezvoltarea în etape separate, analizate fiecare în parte;

8. Gradul în care dezvoltarea poate afecta localităţi, locuri de importanţă ecologică, structuri urbane sau valori ale patrimoniului naţional;

9. Gradul în care dezvoltarea pune în pericol specii de flora şi fauna protejate sau pe cale de dispariţie;

10. Dacă dezvoltarea intră în conflict cu normele legislative naţionale referitoare la protecţia Ambientală.

Un proiect de dezvoltare poate avea un efect semnificativ asupra mediului dacă: - intră în conflict cu planurile de conservare a mediului şi cu interesele

comunităţii; - are un puternic efect inestetic asupra peisajului; - depăşeşte standardele publice în ceea ce priveşte deşeurile rezultate în urma

activităţii; - degradează substanţial calitatea apei; - contaminează reţeaua de alimentare publică cu apă; - degradează substanţial resursele de apă subterană; - interferează substanţial cu alimentarea acviferelor subterane; - induce o creştere substanţială a populaţiei şi deci şi a densităţii acesteia în zonă; - provoacă o creştere a traficului care este substanţială în raport cu reţeaua

existentă; - încurajează activităţi care cer o mare cantitate de apă, combustibili sau energie; - folosesc în mod exagerat resursele de apă, combustibil şi energie; - cresc în mod semnificativ nivelul de poluare sonoră; - provoacă un potenţial mărit pentru eroziune, inundaţii; - expun populaţia la anumite fenomene geotehnice negative (alunecări, surpări de

teren); - diminuează semnificativ arealul unor specii de plante şi animale; - provoacă un risc public al sănătăţii locuitorilor;

40

- intră în conflict cu scopurile recreaţionale, educaţionale, religioase sau ştiinţifice în zonă;

- afectează calitatea standard a aerului sau expun contaminării senzorii mai receptivi la poluare;

- transformă terenuri agricole în zone inutilizabile sau le diminuează capacitatea agricolă;

- interferează cu planurile de evacuare forţată în caz de forţă majoră.

O serie de factori suplimentari care pot fi consideraţi pentru caracterizarea impactului unei dezvoltări iau în consideraţie dacă acesta este:

- pozitiv sau negativ; - reversibil sau ireversibil din punct de vedere natural; - reparabil printr-un management adecvat sau ireparabil; - de termen lung sau scurt; - temporar sau continuu; - de aşteptat pentru faza de deschidere a zăcământului sau în faza de exploatare; - local, regional, naţional sau global; - accidental sau planificat; - direct sau indirect, primar sau secundar; - cumulativ sau separat.

În completare, una din măsurile care poate fi luată la un loc cu identificarea impactului negativ este aplicarea de masuri de atenuare a acestuia , în limitele unor constrângeri ambientale şi economice rezonabile.

Atenuarea impactului ar putea fi privită ca: - evitarea acestuia prin opţiunea de acţiune zero sau luarea în consideraţie numai

a fazelor fără impact puternic negativ; - minimizarea impactelor prin limitarea gradului sau magnitudinii dezvoltării şi a

implementării acesteia - rectificarea impactului prin repararea , reabilitarea şi restaurarea mediului

afectat; - reducerea sau eliminarea impactului de-a lungul timpului prin acţiuni de

conservare şi menţinere în timpul acţiunii dezvoltării; - compensarea impactului prin folosirea unor resurse alternative.

Din punct de vedere al atenuării efectelor negative, ar putea fi de asemenea considerate trei nivele:

- impact semnificativ care nu poate fi atenuat; - impact semnificativ şi care poate fi atenuat; - impact nesemnificativ.

Conform principiilor adoptate de Comunitatea Europeană , următoarele tipuri de proiecte legate de resursele minerale utile şi activităţi înrudite fac obiectul unei evaluări a impactului ambiental (industria extractivă):

1. Decaparea solului vegetal;2. Forajele de adâncime (cu excepţia celor care investighează stabilitatea solului)

şi anume: - foraj geotermal;- forajul în vederea depozitarii materialului radioactiv;- forajul pentru exploatarea resurselor de apă.

41

3.Exploatarea altor minerale decât cele metalifere şi producătoare de energie, cum ar fi : materiale de construcţie (roci ornamentale, pietriş, nisip, argilă), sare, fosfaţi;

4. Exploatarea cărbunelui prin exploatări subterane sau la zi;5. Exploatarea de petrol;6 .Exploatarea de gaze naturale;7. Exploatarea zăcămintelor metalifere şi nemetalifere;8. Exploatarea formaţiunilor bituminoase;9.Exploatarea altor zăcăminte cum ar fi: roci utile, roci ornamentale, argilă,

agregate minerale etc.; 10. Instalaţii industriale de suprafaţă pentru prelucrarea cărbunelui, a gazelor

naturale, a minereurilor, substanţelor nemetalifere ca şi a formaţiunilor bituminoase:11. Instalaţii industriale de distilare uscată a cărbunelui;12. Instalaţii pentru prelucrarea cimentului;

8.4. Determinarea importanţei impactului printr-o abordare secvenţială a problemei

O abordare secvenţială sugerează diferite nivele în determinarea importanţei impactului diferitelor proiectelor de dezvoltare. Această abordare secvenţială se poate efectua prin răspunsul la o serie de întrebări cheie:

1. Proiectul propus , planul, programul de dezvoltare provoacă impacte care depăşesc noţiunea de impacte semnificative după cum ea este apreciată prin lege, normative sau ordine executive ?;

2. Limita cantitativă a importanţei este depăşită de proiectul propus , planul, programul de dezvoltare ?;

3. Este proiectul propus , planul, programul de dezvoltare situat într-o zonă de habitat protejat sau cu o destinaţie speciala? Resursa care urmează a fi luată în considerare este una semnificativă în termeni ambientali ?;

4. Proiectul propus , planul, programul de dezvoltare în sine sunt în acord cu legislaţia în vigoare ?;

5. Care este schimbarea procentuală în factorii ambientali pertinenţi în urma dezvoltării proiectului şi se vor încadra schimbările produse în variabilitatea normală a factorilor implicaţi? Care este senzitivitatea mediului la schimbările anticipate? Este mediul adaptabil la schimbările propuse? Va fi depăşită capacitatea de asimilare a mediului în ceea ce priveşte modificările aduse ?;

6. Există receptori umani sau alte fiinţe vii sensibile la stressul ambiental creat de proiectul propus , planul, programul de dezvoltare ?;

7. Pot fi atenuate efectele negative anticipate prin efectuarea de cheltuieli în condiţiile unor costuri rezonabile ?;

8. Care este părerea specialiştilor în ceea ce priveşte calitatea apei, ecologia, planningul urban, aspectul peisagistic, social şi economic în zonă ?;

9. Există temeri publice în privinţa riscurilor implicate de proiectul propus , planul, programul de dezvoltare ?;

10. Există impacte cumulative care ar trebui considerate sau impacte legate de fazele ulterioare ale proiectului ?;

Astfel, în vederea unei aprecieri complete asupra impactului ambiental trebuie avute în vedere următoarele:

- identificarea tipurilor de impacte generate asupra mediului;

42

- posibilităţi de atenuare a acestora;- selectarea variabilelor de mediu care ar trebui monitorizate în vederea obţinerii

unui studiu asupra condiţiilor de bază în regiune, condiţii care urmează a fi modificate de dezvoltarea proiectului;

- o documentare obiectivă şi ştiinţifică asupra tuturor factorilor analizaţi.

8.5. Evaluarea riscului

Evaluarea riscului reprezintă un mijloc important de cunoaştere a probabilităţii şi gravităţii principalelor componente ale unui impact de mediu.

Riscul poate fi evaluat calitativ şi cantitativ. La elaborarea evaluării riscului trebuie să se aibă în vedere: cuantificarea riscului

de impact prin prelevări de probe şi analize ale factorilor de mediu pe amplasamentul supus analizei de risc şi, după caz, din alte zone care ar putea fi afectate.

Evaluările de risc trebuie să cuprindă riscul: chimic, carcinogen, şi epidemiologic, de contaminare nucleară şi de apariţie a fenomenelor naturale primejdioase.

Evaluarea riscului are în vedere identificarea: agenţilor poluanţi sau a pericolelor celor mai importante; resurselor şi receptorilor expuşi riscului; mecanismelor prin care se realizează riscul; riscurilor importante care apar pe amplasament; măsurilor necesare pentru a reduce gradul de risc la un “nivel acceptabil”.

Evaluarea calitativă a riscului ia în considerare următorii factori: pericol - sursă; calea de acţionare şi ţintă - receptor.

Pericol/sursă se referă la poluanţii specifici identificaţi sau presupuşi, nivelul lor de toxicitate şi efectele particulare ale acestora.

Calea de acţionare reprezintă modul prin care noxele ajung să-şi manifeste efectul negativ. Acţiunea poate fi directă, prin ingerare sau contact cu pielea sau mucoasele şi indirectă, prin migrare în lanţurile trofice.

Ţintă/receptor se referă la factorii asupra cărora acţionează efectele dăunătoare ale anumitor substanţe toxice de pe un amplasament (oameni, animale, plante, surse de apă şi alte elemente ale mediului artificial).

Gradul riscului depinde de natura impactului asupra receptorului şi de probabilitatea manifestării acestui impact.

Evaluarea cantitativă a riscului cuprinde cinci etape: descrierea intenţiei, identificarea pericolului; identificarea consecinţelor; estimarea mărimii consecinţelor şi probabilităţii consecinţelor. Studiul privind evaluarea riscului se transmite autorităţii de mediu competente.

Studiul de evaluare a riscului poate fi acceptat sau respins de autoritatea de mediu competentă. În caz de respingere, va fi retransmis titularului pentru refacere, cu motivaţia care a determinat acest fapt. Dacă autoritatea de mediu competenta consideră evaluarea de risc ca satisfăcătoare, identificând corect riscurile impactului de mediu, se va declara satisfăcută cerinţa de mediu.

8.6. Studiile de impact

43

Studiile de impact sunt destinate cunoaşterii stării mediului, a surselor de poluare, a poluanţilor, a impactului asupra mediului şi a posibilităţii de reabilitare ambientală, conform prevederii Legii 137/1995.

Documentele legate de dezbaterea publică a unui proiect sau a unei activităţi formează obiectul unui dosar ce va cuprinde, printre altele, şi calendarul de derulare a acţiunii, care să poată fi oricând consultat dacă apar contestaţii asupra deciziei luate de autoritatea teritorială pentru protecţia mediului.

Acţiunea de mediatizare a dezbaterii publice revine în sarcina organizatorică şi financiară a titularului de proiect sau de activitate , fiind coordonată de autoritatea de mediu.

Studiile de impact se solicită şi pentru emiterea acordului de mediu la planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului.

8.7. Programul de reabilitare ambientală

Programul de reabilitare ambientală este necesar pentru orice obiectiv în funcţiune sau care îşi încetează activitatea şi care aduce prejudicii mediului prin funcţionarea curentă sau anterioară.

Evaluarea prejudiciilor se realizează prin EIA, raportând starea mediului şi măsurile necesare de remediere la standardele şi reglementările în vigoare.

Programul de reabilitare ambientală stabileşte în timp măsurile necesare de reducere a efectelor prezente şi viitoare ale activităţilor analizate asupra mediului şi etapele de realizare ale acestora. Se au în vedere: realizarea lucrărilor, dotărilor pentru încadrarea în standardele şi normele şi alte reglementari privind protecţia mediului; prevenirea poluărilor accidentale datorate avariilor la instalaţiile tehnologice la instalaţiile de depoluare, de transportare; introducerea unor tehnologii nepoluante sau mai puţin poluante şi modernizarea celor existente; îndeplinirea şi a altor măsuri stabilite de autoritatea de protecţie a mediului în scopul diminuării impactului produs de activitate, până la limita de suportabilitate ecologică a zonei; exploatarea durabilă a resurselor naturale; punerea sub protecţie şi ocrotirea monumentelor naturii, parcurilor naţionale şi rezervaţiilor naturale; conservarea biodiversităţii; valorificarea bazei de materii prime secundare prin refolosire materiilor utile, a deşeurilor, ambalajelor şi produselor secundare; respectarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului aprobat; realizarea lucrărilor de reconstrucţie ecologică necesare; aplicarea şi respectarea convenţiilor şi a reglementarilor internaţionale la care România este parte; îndeplinirea prevederilor Strategiei Naţionale de Protecţie a Mediului; aplicarea reglementarilor elaborate de autoritatea centrală de mediu şi de alte organe de specialitate.

Programul de reabilitare ambientală cuprinde: normele de emisii şi termenul final de conformare, etapizarea măsurilor, specificarea surselor de finanţare necesare şi responsabilităţile pentru realizarea fiecărei prevederi stabilite.

Programul de reabilitare ambientală sub formă de proiect şi o notă de fundamentare se întocmesc de către titularul activităţii şi se înaintează la fiecare membru al colectivului de analiză tehnică, pentru a - şi exprimă punctul de vedere.

Durata programului de reabilitare ambientală va avea în vedere perioada minimă necesară realizării măsurilor stabilite, în funcţie de disponibilităţile financiare şi tehnice ale titularului proiectului sau al activităţii.

Un program de reabilitare ambientală nu poate depăşi perioada de valabilitate a autorizaţiei de mediu, cu excepţia măsurilor de remediere a prejudiciilor aduse mediului prin activităţi anterioare.

44

Revizuirea programului de reabilitare ambientală se face la schimbarea titularului activităţii sau în cazul în care titularul activităţii nu respectă termenele negociate şi stipulate în programul de reabilitare ambientală din cauze obiective.

TESTE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Crearea termenului de ecologie este atribuită: 1. biologului german Ernst Haeckel (1834-1919) 2. lui Justus von Llebig 3. filozofului şi scriitorului american Henry David Thoreau

Definiţia ecologiei: 1. totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate condiţiile de existenţă 2. ştiinţa economică a organizării organismelor animale 3. lupta pentru existenţă”4. gospodărirea raţională a resurselor prin care sistemele pot să-şi

perpetueze existenţa 5. ştiinţa habitatului

În primele decenii ale existenţei sale ecologia era adesea denumită: 1. ”mesologie” 2. biotop 3. biologia a vieţii

Numărul şi natura nivelurilor trofice dintr-o biocenoză. au fost stabilite de: 1. Racoviţă (1868-1947) 2. botanistul englez Tansley ( 1935). 3. Thienemann, între anii 1920-1939 4. Grigore Antipa (1867-1944)

Cele 4 legi fundamentale ale ecologiei au fost enumerate de: 1. Reimers (1984)2. Tansley (1935) 3. ecologul american Commoner ( 1971, 1980) 4. Vernadskii (1926,1967)

Prima lege a ecologiei arată că: 1. natura ştie cel mai bine 2. orice lucru este legat de un alt lucru3. substanţa nedisponibilă, adică aceea care nu se găseşte în cantităţi atât de mari încât să fie rentabilă extragerea şi utilizarea ei, nu poate fi reciclată

„Ecosistemul este o unitate formată prin reunirea proceselor active fizice, chimice şi biologice care se petrec în interiorul unei unităţi spaţiu timp de orice mărime, cuplând prin urmare comunitatea vie cu mediul ei abiotic” reprezintă definiţia dată ecosistemului de către:

1. Odum (1971)

45

2. Lindeman 3. Tansley (1935)

Termenul de biota reprezintă: 1. cadrul natural cu condiţiile sale fizice, biotopul 2. anumită structură trofică, o diversitate de specii şi un circuit de substanţe 3. unitate care include toate organismele de pe teritoriu şi care interacţionează cu mediul fizic

Habitatul reprezintă: 1. spaţiul colonizat de diverşi indivizi la care se adaugă topografia teritoriului şi microclima locală 2. mediul pe care îl întâlneşte fiecare specie într-o comunitate3. locul de trai al unui organism sau al unei comunităţi

Cele trei fluxuri fundamentale care apar ca unităţi de lucru ale naturii sunt: 4. fluxul energetic, provenit din afara sistemului 5. fluxul substanţial, exprimat prin schimbul de substanţe dintre organisme sau dintre acestea şi mediu 6. fluxul informaţional datorat interacţiunilor dintre diversele componente

Următoarele surse de energie au origine telurică: 1. căldura proprie a interiorului Pământului 2. forţa gravitaţionale 3. sursele energetice rezultate din activităţile biogene 4. mareele, variaţia debitelor de apă subterane, migraţia magmelor 5. oxidarea sulfurilor şi a stratelor de cărbuni 6. forţele de atracţie

Enumeraţi tipurile de ecosisteme după sursa şi cantitatea de energie utilizate, conform clasificării lui Odum, 1975.

Următoarele definiţii descriu noţiunea de mediu: 1. zonă delimitată geografic, desemnată sau reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiecte specifice de conservare2. ansamblul de elemente naturale ori artificiale care condiţionează viaţă omului”3. ansamblu de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt resimţite”4. complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într - o unitate funcţională.

Diclordifenil-tricloretanolul (prescurtat DDT). a fost sintetizat de: 1. chimistul german Zeidler în anul 1874 2. Muller1948 3. Rachel Carson, 1962

Poluarea reprezintă: 1. „o modificare favorabilă a mediului natural

46

2. un complex proces social şi economic generat de activităţile umane3. proces ecologic de înrăutăţire într-un anumit fel a mediului înconjurător4. orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe sau energii, cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului”

Poluanţii se divid în diverse categorii, conform mai multor criterii: 1. după modalitatea apariţiei în procesele de producţie sau transformare naturală: naturali şi antropogeni2. după originea lor: poluanţi primari şi secundari

Agenţii fizici implicaţi în poluarea mediului înconjurător sunt: 1. substanţele toxice eliminate în mediu prin activităţile umane ( metale

grele, pesticide, toxine) 2. poluarea prin vibraţii3. substanţele chimice naturale sau de sinteză 4. radiaţiile (ionizante) şi radionuclizii 5. supraîncălzirea solului 6. germenii patogeni 7. supraîncălzirea (solului, apei şi aerului)

Explicaţi noţiunea de timp de dublare a populaţiei şi comentaţi ecuaţia care descrie acest fenomen.

Comentaţi, cu exemple ritmurile de creştere a populaţiei în câteva zone cu caracteristici speciale de pe glob.

Comentaţi relaţia dintre consumul de energie şi greutatea corporală a omului în comparaţie cu alte mamifere.

Omul intervine în desfăşurarea fluxurilor fundamentale din ecosisteme printr-o serie de procese, din care:

1. schimbarea mediului de viaţă 2. îmbunătăţirea formelor de comunicare cu mediul abiotic 3. schimbarea condiţiilor ecologice (Tamm, 1975) 4. îmbunătăţirea relaţiilor ambient-om prin management ecologic

Definiţi noţiunea de Evaluare a impactului Ambiental, EIA.

Care sunt finalităţile întocmirii unui EIA?

Care sunt cerinţele Băncii Mondiale la întocmirea unui EIA?

Ce obiective prevăd standardele EIA ?

Care sunt cele trei calităţi esenţiale urmărite pentru un EIA

Enumeraţi principiile călăuzitoare ale unui proiect de impact ambiental.

47

Conform căror prevederi legale este necesară alcătuirea unei EIA în România pentru proiectele de dezvoltare?

Comentaţi caracteristicile unei EIA de nivel I.

Excluderea necesitaţii evaluării impactului ambiental se referă la o categorie de dezvoltări care:

1. au un impact semnificativ asupra mediului 2. individual sau cumulat, nu au un efect semnificativ asupra mediului. 3. exercită exclusiv un impact asupra mediului determinat de factorii social - economici specifici.

În ce mod poate fi abordată atenuarea impactului ambiental ?

Descrieţi caracteristicile evaluării calitative a riscului ambiental generat de un proiect de dezvoltare.

Programul de reabilitare ambientală cuprinde: 1. normele de emisii şi termenul final de conformare 2. listă cu principalii acţionari implicaţi în dezvoltarea proiectului 3. etapizarea măsurilor4. specificarea surselor de finanţare necesare 5. lista de excludere a impactelor ambientale semnificative 6. responsabilităţile pentru realizarea fiecărei prevederi stabilite

48

BIBLIOGRAFIE

1. Buia Gr., Rădulescu M. - Geologie ambientală, Editura Universitas, 19992. Dajoz , R. - Precis decologie, Dunod, Paris, 19723. Duma, S. - Geoecologie, Tratat, Editura Dacia, 20004. Gause, G., F. - Ecologz of population, Quart. Rev. Bilog., t.7, nr.1., pag. 27-46 5. Georgescu- Roengen, N. - The entropz law and the economic process,

Harvard Universitz Press, Cambridge, SUA, 19776. Glasson et al. - Introduction to Environmental Impact Assessment, UCL Press,

1994 7. Iacobs Richard M., - The Green Economy, Pluto Press, 19918. Marcu, Gh., Marcu, T.- Elemente radioactive. Poluarea mediului şi riscurile

iradierii, Editura Tehnică, Bucureşti, 19969. Miller, T.- Living in the environment, fifth edition, Wadsworth Publishung

Co., Belmont, California, 198810. Mogos, V,T. - Sănătatea şi substanţele minerale, Editura Albatros, Bucureşti, 11. Montgomery, C.W. - Environmental Geology, 199512. Odum, E., P. - Fundamentals of ecologz, 3-rd edition W.B. Saunders

Companz, Philadelphia- London-Torornto, 197113. Pearce et al, Blueprint - Measuring sustainable Development, Earthscan

Press, 199314. Puia, I., Soran, V., Ardelean, A., Maior, C., Puia C., I. - Elemente de

ecologie umană, Editura Vasile Goldiş University Press, Arad, 200015. Rădulescu M. - Evaluarea ciclurilor de viaţă, Editura Universitas, 199916. Rădulescu, M., Buia, Gr. - Environmental management of the coal mining

activity in the Jiu valley, Ninth international symposium, mine planning, &equipment selection, Athens, Greece, 2000

17. Săhleanu, V. - Marginall filozofice la ecologie, Ecologia şi protecţia ecosistemelor, Bucureşti, 1984

18. Voicescu, B., Rădulescu, M. - Rehabilitation methodologies for mining dumps in the Jiu Valley, Proceedings of the X-th Latin-American Geology Congress, 1998

19. Haeckel, E. - Generelle morphologie der organismen, Bd. II, Allgemeine Ent- Wicklungs- geschichte der organismen, Reimer, Berlin, 1966

20. Whittaker, R., H. - Communities and ecoszstems, 2-nd ed, Mac Milan Publishing Co. Inc. New Zork and Collier Mac Millan Publishers, London, 1975

49