CUPRINSINTRODUCERE..........................................................................................................................2

CAPITOLUL I:. SCURT ISTORIC AL PARLAMENTULUI EUROPEAN – CADRUL

ORGANIZATORIC ŞI DE FUNCŢIONARE..........................................................................3

1.1. Parlamentul European – rolul lui în marea familie europeană........................................3

1.2. Funcţiile Parlamentului European......................................................................................5

1.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European.....................................................7

1.4. Organizarea internă a Parlamentului European.............................................................10

1.4.1. Preşedintele şi vicepreşedinţii Parlamentului European.......................................10

1.4.2. Structurile administrative ale Parlamentului European.......................................12

1.4.3.Comisiile parlamentare.............................................................................................14

1.4.4. Grupurile politice......................................................................................................20

CAPITOLUL II: ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI PROCEDURA DE ADOPTARE A ACTELOR NORMATIVE EUROPENE..............................................27

2.1. Competenţele Parlamentului European............................................................................27

2.2. Procedura de adoptare a actelor normative europene.....................................................31

CAPITOLUL III: RELAŢIILE PARLAMENTULUI CU INSTITUŢIILE COMUNITARE...........................................................................................................................44

3.1.Relaţiile Parlamentului European cu Comisia Europeană...............................................44

3.2. Relaţiile Parlamentului European cu Consiliul European...............................................46

3.3.Relaţiile Parlamentului European cu Banca Centralǎ Europeanǎ...................................47

3.4. Relaţiile Parlamentului European cu alte instituţii comunitare.....................................47

CAPITOLUL IV: PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI RELAŢIILE ACESTUIA CU INSTITUTIILE REGIONALE ALE STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

4.1.Identitatea naţională în contextul european........................................................................50

4.2.Politica regională - sprijin important pentru afirmarea potenţialului economic

european.......................................................................................................................................54

CONCLUZII................................................................................................................................60

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................62

1

INTRODUCERE

Pornind de la cadrul conceptual oferit de teoriile privind raportul dintre individ şi

comunitatea politică europeană, această temă abordează legătura dintre valorile europene din

perspectiva modului de cristalizare a identităţii europene la nivelul cetăţenilor diferitelor state

membre.

Este analizat în particular, modul de receptare al valorilor europene la nivelul instituţiilor

comunitare şi reflectarea acestora în atitudinea cetăţenilor diferitelor state membre participante la

construcţia europeană prin procesul de legiferare al Parlamentului European.

Cercetarea subliniază necesitatea responsabilizării cetăţenilor în sensul creşterii gradului

de coparticipare la procesul de integrare a statelor lor, în marea familie a Uniunii Europene.

Problematica raportului dintre valorile europene şi cele ale altor naţionalităţi este

abordată în contextul mai general al raportului dintre identitatea naţională şi o posibilă identitate

supranaţională.

În acest context, integrarea europeană trebuie să ia în calcul, necesitatea armonizării

normelor şi politicilor din domeniile de cooperare dintre statele membre şi autorităţile

supranaţionale, uneori regionale aşa cum s-a arătat în ultimul capitol luându-se în calcul

atitudinea pe care o manifestă cetăţenii viitoarelor state membre faţă de acest proces. După cum

se ştie, decizia de a deveni stat membru al Uniunii Europene este o hotărâtoare, extrem de

importantă pentru un stat în special din perspectiva transferului de competenţe pe care acest

proces îl presupune. Iar analiza raportului dintre valorile naţionale ale diferitelor state naţionale

care se regăsesc în Parlamentul European nu are doar o utilitate teoretică, cât şi o valoare de

identificare a punctelor de întrepătrundere şi de îndepărtare dintre modele culturale.

Aceasta va permite autorităţilor naţionale şi europene competente, să evalueze măsura în

care cetăţenii statelor membre îşi conturează o identitate europeană şi posibilele consecinţe ale

acesteia în planul participării lor la viaţa politică, economică, socială şi culturală a Uniunii

Europene.

2

CAPITOLUL I. SCURT ISTORIC AL PARLAMENTULUI EUROPEAN

CADRUL ORGANIZATORIC ŞI DE FUNCŢIONARE ÎN CADRUL ACESTUIA

1.1. Parlamentul European – rolul lui în marea familie europeană

Parlamentul European îşi are istoria lui de cultură şi putere ce funcţionează în cadrul

unui mediu politic mai larg şi care funcţiona iniţial ca un forum compus până în anul 1979 din

delegaţii ale parlamentelor naţionale şi era consultat doar cu privire la o serie restrânsă de

propuneri legislative înainte de adoptarea acestora de către Consiliu care avea şi dreptul să

dizolve Comisia printr-un vot de cenzură, cu o majoritate de două treimi.

Aceste competenţe au fost considerate prea limitative, în special de către cei chemaţi să

lucreze în Parlamentul European, care pretindeau că un sistem care permitea doar miniştrilor să

adopte legislaţia, suferea de un „deficit democratic”. Parlamentul a trebuit să lupte pentru

dobândirea competenţelor sale şi a avut în acest sens un succes considerabil.

Pe parcursul celor patru decenii care au urmat, Parlamentul a trecut de la statutul de

adunare consultativă la cel de colegislator autentic într-o Uniune Europeană care, ea însăşi, a

evoluat considerabil dincolo de Comunităţile europene, iniţial, atât în privinţa sferei de acţiune,

cât şi a competenţelor.

În prezent, Parlamentul şi Consiliul alcătuiesc legislatorul bicameral al Uniunii

Europene, iar acest lucru va deveni şi mai vizibil în momentul în care noua Constituţie a Uniunii

Europene va fi ratificată.

Puterea de a demite Comisia, atât de savurată de Parlamentul anterior a devenit la finele

anilor '90 (1999) doar o teorie, când a fost exemplificată în mod spectaculos prin demisia

Comisiei Santer. Ca urmare a unei investigaţii avută în cadrul Comisiei, efectuată de un comitet

de experţi independenţi stabilit de Parlament, s-a constat că au fost acordate suficiente voturi de

neîncredere în Parlament, iar în două ore, anticipând aceasta, Comisia a demisionat.

În prezent Parlamentul European se evidenţiază prin următoarele caracteristici cum ar

fi:1

1 Richard Cobbett, Francis Jacobs, Michael Shackleton „Parlamentul European” , Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007, p.2.

3

În primul rând, Parlamentul European reprezintă „experimentul social” care a avut cea

mai mare influenţă în lume în ceea ce priveşte democraţia transnaţională, diplomaţia

internaţională fiind înlocuită sau completată cu democraţia transnaţională.

În al doilea rând, Parlamentul European face parte dintr-un sistem instituţional unic şi

fără precedent din punct de vedere istoric, Uniunea Europeană fiind un conglomerat de puteri

supranaţionale pentru cooperare interguvernamentală.

În al treilea rând, Parlamentul European ca existanţă este controversată, politicienii din

unele state membre au fost chiar împotriva creării şi dezvoltării sale ulterioare.

În al patrulea rând, Parlamentul European a cunoscut o dezvoltare rapidă. Deşi pare un

parlament tânăr fiind ales pentru prima dată în anul 1979 şi până în prezent şi-a consolidat rolul

şi puterea în mod considerabil.

În al cincelea rând, caracterul său multilinvistic este fără precedent în Europa şi poate fi

comparat doar cu cel al parlamentului indian sau sud –african, toate întrunirile şi documentele

sale fiind traduse prin mijloace specifice.

În al şaselea rând, Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles (Belgia),

Luxemburg şi Strasbourg (Franţa). Birourile administrative („Secretariatul General”) se află la

Luxemburg.

În al şaptelea rând, asemenea Congresului Statelor Unite, însă cu deosebirea de

parlamentele naţionale ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, în urma votului său

majoritar direct nu ia naştere niciun guvern, rezultatul acestor alegeri nepresupunând păstrarea

sau schimbarea puterii executive.

În al optelea rând, Parlamentul European s-a aflat într-o continuă extindere de la 410

membrii din cele 9 ţări care au stat la baza constituirii acestuia la 750 de membrii în prezent.

Din aceste motive, Parlamentul European nu poate fi înţeles fără trimitere la Uniunea

Europeană ca un întreg şi la caracteristicile unice care îl diferenţiază faţă de orice altă organizaţie

din lume. Dincolo de procesul integrării europene se află şi o forţă pragmatică, crescândă a

ţărilor europene. Crearea unei pieţe europene unice, cu o liberă circulaţie a mărfurilor şi a

serviciilor, a consolidat acest proces de independenţă, care a făcut necesară şi apariţia unei

politici comune în acest sens. O piaţă comună presupune reguli comune, dar şi respectarea

acestora de către toţi, un teren stabil şi de armonizare a modului de a acţiona al autorităţilor

publice. Tot ea exercită o anumită presiune în ceea ce priveşte regulile la nivel european în

domenii precum: protecţia consumatorilor, standardele de mediu, comerţul exterior, sprijinul

acordat regiunilor mai puţin prospere, politica concurenţială, standardele pentru locurile de

muncă, iar, privitor la politicile comune, aceasta se manifestă în domenii în care se implică toate

guvernele, cu precădere în transport şi agricultură.

4

Există o cooperare crescută nu numai în sectoarele apărute prin piaţa unică, dar şi în

domeniile de combatere a criminalităţii transfrontaliere şi de politică externă sau în cele în care

statele membre pot câştiga prin schimbul de experienţă, cum ar fi în cazul programelor de

cercetare.

1.2. Funcţiile Parlamentului European

Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam au întărit rolurile Parlamentului European,

conferindui puteri de codecizie în domenii specifice ca: libertatea de deplasare a lucrătorilor,

piaţa unică, educaţie, cercetare, protecţia mediului înconjurător, reţele trans – europene, sănătate,

cultură, protecţia consumatorului, statistică etc. Plarlamentul poate acum să blocheze procesul

legislativ prin votul majorităţii absolute a membrilor săi, impunând aplicarea procedurii de

reconciliere.

Conform prevederilor Actului Unic, Parlamentul trebuie să aprobe toate acordurile

internaţionale de cooperare sau de asociere, precum şi noile tratate de aderare.

Parlamentul European are trei funcţii esenţiale1:

consultare legislativă, dezbaterea şi adoptarea legislaţiei UE, împreună cu

Consiliul;

monitorizează alte instituţii europene, în special Comisia, pentru a se asigura că

acestea funcţionează în mod democratic;

dezbate şi adoptă bugetul UE, alături de Consiliu.

În privinţa funcţiei de consultare legislativă şi de reglementare în cadrul acestuia, în

momentul ratificării tratatelor fundamentale, parlamentele naţionale conferă putere legislativă

Uniunii Europene într-un număr redus de domenii, dar importante. Iniţial, aceste competenţe

erau conferite Consiliului, format din miniştri reprezentând guvernele naţionale, care acţionau la

propunerea Comisiei, o conducere colegială prin rotaţie, desemnată de guvernele naţionale, dar

care trebuia să acţioneze în interesul întregii Comunităţi Europene. Consiliul avea dreptul de a

aproba propunerile Comisiei, în aproape toate chestiunile, prin „majoritate calificată” de

aproximativ 71% din voturi, fiecare stat membru având alocat un număr de voturi în funcţie de

mărimea sa (în prezent, 30 de voturi pentru fiecare din cele mai mari patru state, comparativ cu 3

voturi pentru ţările mici ca Luxemburg s.a.), în schimb, pentru a modifica propunerile Comisiei

era nevoie de unanimitate, necesară de altfel şi pentru a adopta o propunere, pe subiecte speciale.

Aplicarea legislaţiei europene revenea statelor membre, însă era monitorizată de către

Comisie, care avea dreptul, dacă era cazul, să aducă un stat membru în faţa Curţii de Justiţie,

1 Dan Vătăman Organizaţii europene şi euroatlantice. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 207. 5

alcătuită din judecători numiţi de guvernele naţionale care să hotărască asupra disputelor privind

interpretarea tratatelor şi a legislaţiei europene.

În prezent, situaţiile prezentate evidenţiază în mod clar cât de diferită a devenit Uniunea

Europeană faţă de o organizaţie intergurvernamentală tradiţională. Într-adevăr în prezent nu se

poate imaginea Uniunea Europeană fără paralament, însă trebuie debirocratizat cu dimplomaţi

specializaţi în politică externă şi o competenţă tehnică pe varii domenii.

În domeniul său de competenţă, legea europeană prevalează asupra celei naţionale. Iar

regula pentru adoptarea legislaţiei în domeniul instituirii politicii comune este votul cu

majoritatea calificată, în locul acordurilor interguvernamentale consensuale, aceasta din urmă

regulă fiind vizată şi propusă din partea României, în timpul guvernării lui Adrian Năstase.

În privinţa funcţiei de a monitoriza alte instituţii europene , realizează acest rol ca urmare

a atenuării conflictelor naţionale. Chiar dacă Consiliul poate lăsa adesea impresia că ia decizii

prin lupte crâncene între reprezentanţii diverselor „interese naţionale”. Însă realitatea a

demonstrat că Parlamentul European este organizat pe grupuri politice şi nu pe delegaţii

naţionale. Se cere totuşi analiza oportunităţii demonstrării dacă linia de demarcaţie cu privire la

problemele concrete nu se află între naţiuni, ci între diferitele opinii politice sau interese

sectoriale pentru a opta spre componenţa delegaţiilor naţionale în adjudecarea şi reglementarea

situaţiilor sociale intervenite până la nivelul transnaţional.

Comunitatea Europeană are o putere executivă, şi anume Comisia, care, odată numită,

este independentă de guvernele naţionale, care deţine monopulul în iniţierea de propuneri pentru

o nouă legislaţie şi are responsabilitatea de a dirija politicile existente şi de a verifica aplicarea

legislaţiei comunitare.

Funcţia bugetară a Parlamentului European arată că bugetul european reprezintă doar

2% din cheltuielile publice iar restul de 98% rămân cheltuieli naţionale sau regionale. Legislaţia

bugetară europeană poate fi adoptată doar în domeniile precizate în tratate care, la rândul lor, pot

fi modificate numai cu acordul unanim al fiecărui parlament naţional. Chiar şi în domeniul

finanţelor publice, legislaţia nu poate fi adoptată fără acordul Consiliului, în componenţa căruia

intră miniştrii naţionali, membrii ai guvernelor naţionale răspunzătoare în faţa parlamentelor

naţionale. Neînţelegerile sunt soluţionate de o Curte de Justiţie ai cărei membri sunt numiţi de

guvernele naţionale, şi nu de Comisia Europeană.

În prezent, deşi s-a indicat termenul de „federalizare” termen propus ca o guvernanţă pe

mai multe niveluri, cât mai descentralizată posibil, dar centralizată, atunci când este cazul, prin

exercitarea de puteri limitate prin intermediul instituţiilor comune. Chiar se poate exemplifica că,

Comunitatea Europeană, a avut dintotdeauna un număr de caracteristici federale. Dar în loc să se

contrazică pe tema cultului federalismului, majoritatea guvernanţilor şi membrilor Parlamentului

European evită să folosească acest termen, îndreptându-şi atenţia mai mult spre aspectele sale 6

practice: cum ar fi domeniile în care sunt solicitate politici comune? Care ar trebui să fie

conţinutul acestor politici comune? În domeniile respective, cum putem să organizăm un sistem

instituţional european care să fie şi eficient şi democratic? De ce legislaţie este nevoie şi ce

trebuie să stabilească aceasta? Acestea sunt în prezent subiectele care alcătuiesc discuţiile şi

dezbaterile din Parlamentul European.

1.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European

Încǎ de la început, organizarea prevǎzutǎ a se realiza între cele 6 state membre a avut în

vedere aspectul reprezentǎrii lor într-o formǎ reunitǎ la nivelul Comunitǎţilor europene (art.20 al

Tratatului C.E.C.A. şi art. 137 al Tratatului C.E.E.).

Parlamentul European a fost prevǎzut (deşi sub alte denumiri) în toate cele trei tratate

iniţiale :

- Adunarea Comunǎ , în cadrul CECO ;

- Adunarea, în cadrul CEE şi CEEA .

Ulterior, prin rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în

„Adunarea Parlamentarǎ Europeanǎ”, care, prin rezoluţia din 30 martie 1962 devine

„ Parlamentul European ”.

Prin Actul Unic European (art.3 par.1) este consacratǎ din punct de vedere juridic

denumirea de Parlament European, denumire menţinutǎ şi de tratatele ulterioare (Tratatul de la

Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam).10 Conform tratatelor constitutive, Parlamentul

European se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în comunitǎţi (art. 20 –

Tratatul CECO, art. 137 Tratatul CE).11

În zilele noastre Parlamentul European prezintă următoarele aspecte:

Componenţa Parlamentului European,

Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii

Europene,

Numărul parlamentarilor nu poate depăşi şapte sute cincizeci (750), plus

preşedintele.

Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un

prag minim de şase (6) membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie

mai mult de nouăzeci şi şase (96) de locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la

10 A Fuerea, Augustin; Filipescu, Ion P. - Drept instituţional comunitar european, ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), a V-a (2000), Ed. ACTAMI, Bucureşti, pag. 115.11 Diaconu, Nicoleta, - Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 97.

7

iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componentei

Parlamentului European, cu respectarea principiilor acestuia.

Membrii Parlamentului European,

sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret,

pentru un mandat de cinci (5) ani.;

Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.

Alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct se face în

conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principiile

comune tuturor statelor membre.

În prezent, Parlamentul European are 732 membri1, aleşi prin vot direct pentru o

perioadă de cinci ani. Pînă în anul 2004, când au aderat zece noi membri, numărul deputaţilor era

de 626.

Diviziunea pe fracţiuni în cadrul PE se face conform grupurilor politice2:

PPE/DE: grupul Partidului Popular European (Creştin-Democraţii) şi al

Democraţilor Europeni;

PSE: grupul Partidului Socialiştilor Europeni;

LDER: grupul Liberal Democraţilor Europeni şi al Partidului Reformelor;

Verzii / ALE: grupul verzilor şi al Alianţei Libere Europene;

GSUE / VNS: grupul Confederal al Stângii Unite Europene şi Verzilor Nordici de

Stânga;

UEN: grupul Uniunii pentru o Europă a Naţiunilor;

EDD: grupul pentru o Europă Democratică şi Diversă;

IND: independenţii

Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente de comun acord, stabilesc

statutul partidelor politice la nivel european, în special regulile de finanţare ale acestora.

În acest context, parlamentele naţionale trebuie să se adapteze la capacitatea de a

reprezenta cu adevărat şi în întreaga sa complexitate corpul cetăţenesc, naţiunea suverană.

Desigur, consolidarea reprezentativităţii parlamentului depinde mult de sistemul electoral

practicat, care la rândul său este o parte a arhitecturii constituţionale a fiecărui stat. În acest sens,

se încearcă conturarea a două filosofii distincte.

Filosofia că reprezentativitatea parlamentului depinde de legătura dintre parlamentari şi

electoratul din circumscripţia teritorială în care au candidat şi au fost aleşi, potrivit unei

asemenea linii de gândire, soluţia cea mai bună ar fi alegerea directă în fiecare circumscripţie a

1 în conformitate cu Protocolul cu privire la extinderea UE anexat la Tratatul de la Nice2 Richard Cobbett, Francis Jacobs, Michael Shackleton Op.cit, Bucureşti, 2007, p. 77.

8

unui parlamentar, fie în sistem majoritar simplu1, fie în sistemul cu două tururi de scrutin2.

Observaţia care s-ar putea aduce unui asemenea sistem este aceea că largi segmente ale

societăţii, ale căror opinii nu sunt majoritare la nivelul unor comunităţi compacte, dar care sunt

semnificative la nivelul de ansamblu al societăţii, rămân nereprezentate, iar mulţi cetăţeni ajung

să considere că votul lor nu mai are efect politic real, ceea ce subminează tocmai legitimitatea de

ansamblu a parlamentului european.

O altă linie de gândire organizatorică a parlamentului european este aceea potrivit căreia

parlamentul trebuie să reprezinte cât mai multe dintre curentele de idei din cadrul societăţii, şi că

pentru a se asigura această reprezentativitate sunt mai utile sistemele proporţionale de repartizare

a mandatelor. Obiecţia majoră care se aduce unor asemenea sisteme este aceea că diluează

legătura parlamentarilor cu alegătorii. De aceea, în unele sisteme politice, cum este cel al

alegerilor pentru Bundestag –ul Germaniei, s-a instituit un sistem mixt, în care o jumătate dintre

deputaţi sunt aleşi prin scrutin majoritar în circumscripţii directe, iar în cealaltă jumătate primesc

mandate pe baza unor liste de partid, astfel încât structura parlamentului să reflecte fidel

ponderea voturilor primite de partidele care au câştigat cel puţin 5% din voturi. Mai concret spus,

dacă există două camere care sunt alese în acelaşi mod, atunci bicameralismul nu are efecte

benefice,ci doar complică funcţionarea parlamentului.

Dacă deosebirile dintre constituirea şi reprezentativitatea celor două camere sunt mai

mari, atunci cresc şansele ca parlamentul în ansamblul să ia în considerare mai fin toată

complexitatea intereselor societăţii, iar eficienţa de ansamblu a activităţii sale să fie superioară.

Desigur, s-ar putea invoca faptul că asemenea sisteme mai complexe de reprezentare pot

încetini procesul de legiferare şi pot îngreuna misiunea guvernului atunci când acesta caută să-şi

asigure susţinerea legislativului pentru aplicarea politicilor sale. Observaţia este parţial

întemeiată. Întrucât într-un parlament cu o reprezentare proporţională a unei diversităţi relativ

mari de interese şi forţe politice, asigurarea unei majorităţi parlamentare nu se mai soluţionează

printr-un simplu „caz” al şefului partidului majoritar care adesea este şi sef al executivului,ci

presupune frecvent negocieri între mai multe forţe politice şi/sau între factorii politici care au

reprezentativităţi şi percepţii diferite. Pe de altă parte, prin natura sa, parlamentul aspiră să fie

locul în care să fie dezbătute şi armonizate diversele puncte de vedere din cadrul societăţii şi de

aceea reprezentarea diversităţii unei societăţi democratice ţine de esenţa instituţiilor

parlamentare3.

1 Exemplu Statelor Unite ale Americii sau în Marea Britanie. 2 Exemplu, Franţa. 3 Revista Dreptul nr. 11/2011 Studiu privind funcţionarea instituţiilor parlamentare în Europa secolului XXI.

9

1.4. Organizarea internă a Parlamentului European

La început, dar şi la jumătatea fiecărui mandat (adică la fiecare doi ani şi jumătate),

Parlamentul European îşi alege funcţionarii oficiali: preşedintele, 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori.

În acelaşi timp, anumite grupuri politice profită de ocazie pentru a-şi reînnoi personalul de

conducere care, deşi ales dintre membrii grupului şi nu de către Parlament ca întreg, joacă un rol

important în structurile de conducere ale acestuia din urmă. Şi preşedinţii de comisii pot fi

realeşi.

Principalele două organisme decizionale în cadrul Parlamentului (altele decât plenarele la

care participă toţi membrii săi) sunt Conferinţa preşedinţilor (care include preşedintele

Parlamentului şi pe cei ai grupurilor politice) şi Biroul (format din preşedinte şi cei 14

vicepreşedinţi). În plus, cei cinci chestori joacă un rol important în gestionarea unor chestiuni

care vizează direct interesele membrilor.

În această secţiune sunt analizate, în primul rând, rolul preşedintelui, al vicepreşedinţilor

şi al chestorilor, şi modul în care aceştia sunt aleşi. Apoi examinează diferitele responsabilităţi

ale Coferinţei preşedinţilor, ale Biroului şi ale chestorilor, metodele lor de lucru şi relaţiile dintre

ei, dar oferă şi informaţii sumare despre Conferinţa preşedinţilor de comisii şi Conferinţa

preşedinţilor de delegaţii.

1.4.1. Preşedintele şi vicepreşedinţii Parlamentului European

De la înfiinţarea Adunării Comune, în anul 1952, la conducerea Parlamentului European

s-au succedat 25 de preşedinţi diferiţi. Aceştia au provenit din şapte ţări şi patru grupuri politice,

de obicei din partea socialiştilor şi creştin-democraţilor.

Îndatoririle oficiale ale preşedintelui, în conformitate cu Articolul 19 din Regulamentul

de procedură, sunt: „să dirijeze toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale „, „să

deschidă, să suspende şi să închidă şedinţele Parlamentului...., să asigure respectarea

regulamentului, să păstreze ordinea, să permită vorbitorilor să ia cuvântul, să închidă dezbateri,

să supună la vot diferite chestiuni, şi să comunice comisiilor chestiunile care le privesc”, să

reprezinte Parlamentul „în relaţiile internaţionale, la diferite ceremonii şi în chestiuni

administrative, legale sau financiare.”

Aceste sarcini îl implică pe preşedinte în foarte multe activităţi diferite, în cadrul, dar şi

în afara Parlamentului, dintre care unele pot fi delegate. În practică, de exemplu, preşedintele nu

10

prezidează toate şedinţele. El sau ea prezidează doar şedinţa de deschidere a fiecărei perioade de

sesiuni, şedinţele oficiale (în cadrul cărora şefi de stat sau lideri politici se adresează

Parlamentului) şi dezbateri sau voturi importante. În cazul celorlalte activităţi parlamentare,

vicepreşedinţii sunt invitaţi să prezide. În mod similar, preşedintele poate invita un

vicepreşedinte să reprezinte instituţia peste hotare, dar toţi preşedinţii au un program obligatoriu

de vizite în state din cadrul, dar şi din afara Uniunii, îmbinând o dimensiune protocolară

(audienţe cu şeful statului respectiv, participarea la ceremonii) şi una funcţională (reuniuni cu

şefii guvernelor, cu miniştrii de externe ai comerţului etc.) precum şi posibilitatea de a face

Parlamentul European mai cunoscut publicului larg, prin intermediul mass – mediei.

În acelaşi timp, atribuţiile preşedintelui sunt mai largi decât este prevăzut, el fiind autorul

unui proiect de lege privind bugetul şi coautor, în colaborare cu preşedintele în exerciţiu al

Consiliului, al oricărei legi adoptate prin procedura de codecizie. El prezidează şedinţele

Conferinţei preşedinţilor şi ale Biroului, cu excepţia circumstanţelor excepţionale, şi are votul

decisiv în Birou. De asemenea, el sau ea se bucură de dreptul de a prezida delegaţiile

parlamentare în cadrul reuniunilor de conciliere cu Consiliul, cu toate că această sarcină a fost

delegată unuia dintre vicepreşedinţii responsabili cu această conciliere.

La sfârşitul anilor 80 i s-a conferit şi dreptul de a participa şi de a lua cuvântul în

deschiderea tuturor reuniunilor Consiliului European. De asemenea, lucrând cu Secretarul

General al parlamentului, preşedintele are rol intern important în cadrul Parlamentului, în

supravegherea zilnică a activităţii şi structurilor administrative.

Preşedintele (ca şi membrii Comisiei) este asistat de către un birou personal de asistenţi

(„cabinet”), care include un şef de cabinet şi un adjunct al acestuia, precum şi alţi şase sau şapte

administratori, de diferite naţionalităţi şi vorbind limbi diferite, şi îndeplinind diferite atribuţii

specifice, precum menţinerea relaţiilor cu presa sau pregătirea discursurilor. Aceşti membrii ai

cabinetului sunt aleşi dintre angajaţii grupului politic, dintre funcţionarii Parlamentului sunt

dintre angajaţii altor instituţii, precum Comisia sau diverse servicii publice naţionale: majoritatea

cabinetelor includ funcţionari care provin din toate cele trei ramuri amintite. Preşedintele, de

exemplu, se poate simţi mai bine în compania unor conaţionali sau colegi de grup, dar poate

simţi şi nevoia de a se consulta cu cineva cu o experienţă mai bogată în ceea ce priveşte

metodele de lucru şi tradiţia Parlamentului, persoane care se găsesc mai uşor în rândul

angajaţilor Parlamentului. Astfel, dintre şefii de cabinet ai ultimilor şapte preşedinţi, cinci aveau

o bogată experienţă în cadrul Secretariatului parlamentului şi/sau au ocupat funcţia de secretar

general pentru un grup politic, în timp ce doi proveneau de la alte instituţii: unul de la Comisie,

iar celălat fusese membru al corpului diplomatic al statului de provenienţă al preşedintelui.

Fiecare preşedinte îşi îndeplineşte funcţiile într-un mod propriu. Unii adoptă un stil direct

de conducere, alţii unul mai consensual. Preşedinţii se deosebesc şi prin importanţa pe care o 11

acordă diferitelor funcţii sau îndatoriri menţionate anterior. Unii acordă o importanţă deosebită

unor funcţii externe, precum relaţiile cu celelalte instituţii ale Uniunii, sau activităţile lor din

sfera internaţională: alţii acordă mai mult interes administraţiei interne a Parlamentului, iar alţii

au dedicat multă energie îmbunătăţirii imaginii instituţiei în presă.

Parlamentul European are 14 vicepreşedinţi, a căror ierahie se stabileşte în funcţie de

numărul de voturi pe care le primesc în momentul primei lor alegeri.

Principalul rol formal al acestora include trei dimensiuni: să prezideze plenarele în locul

preşedintelui, să ţină locul preşedintelui în a reprezenta Parlamentul în plan extern şi să ia parte

la activităţiile Biroului. Cu toate că ei se bucură de o anumită ierarhie, determinată de numărul

de voturi pe care le primesc cu ocazia alegerii lor, aceasta are o semnificaţie limitată în ceea ce

priveşte stabilirea importanţei lor, aceasta are o semnificaţie limitată în ceea ce priveşte stabilirea

importanţei lor în cadrul structurii de conducere a Parlamentului. Rolul lor depinde mai degrabă

de alţi factori, precum apartenenţa la un grup politic mare, sau cât de reprezentativi sunt pentru

naţionalitatea lor (de exemplu, un vicepreşedinte poate să fie singurul eurodeputat olandez în

cadrul structurilor de conducere ale Parlamentului). Dar înainte de orice, un vicepreşedinte cu o

personalitate puternică şi cu determinare poate deveni foarte influent în procesul luării multor

decizii de către Birou. Aceştia sunt specializaţi, fiecăruia fiindu-i încredinţate sarcini specifice

sau generale, după cum este indicat uneori împreună cu alţi vicepreşedinţi, alteori cu alte

instituţii, de exemplu apartenenţa la grupurile de lucru interinstituţionale privind politica de

informare. Alţii pot avea aptitudini speciale care sunt cerute. Anumiţi vicepreşedinţi, de

exemplu, sunt cunoscuţi pentru viteza cu care se descurcă în cazul voturilor în plenară.

1.4.2. Structurile administrative ale Parlamentului European

În anul 1993, Parlamentul Europen a reorganizat structurile sale administrative în 3

organisme separate, fiecare cu o serie de sarcini precise:

Conferinţa preşedinţilor, formată din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii

grupurilor politice,

Biroul, compus din Preşedinte şi vicepreşedinţii;

Colegiul Chestorilor.

Conferinţa preşedinţilor este responsabilă pentru direcţia politică generală a

Parlamentului, atât în plan intern cât şi extern. În plan intern, ea propune componenţa şi

competenţa comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, hotărăşte în cazul unor dispute între comisii

privind competenţa, autorizează întocmirea de rapoarte şi elaborează schema ordinii de zi a

perioadei de sesiuni. În plan extern, decide cu privire la relaţiile interinstituţionale şi relaţiile cu

12

statele non-membre şi cu instituţiile şi organizaţiile care nu aparţin Uniunii şi decide cu privire la

trimiterea delegaţiilor în ţări terţe.

Biroul se ocupă de chestiuni de politică internă financiară, organizatorice şi

administrative, precum şi de politica privind personalul şi organizarea şedinţelor. În ceea ce

priveşte responsabilitatea financiară, el întocmeşte versiunea preliminară a bugetului instituţiei şi

decide cu privire la dimensiunea planului de constituire a Secretariatului, stabilind astfel numărul

de noi angajaţi care pot fi recrutaţi. În termeni organizaţionali şi administrativi, ia decizii privind

dirijarea plenarelor, autorizează reuniunile comisiilor în alte locuri decât cele obişnuite, precum

şi audierile şi deplasările de studiu şi constatări ale raportorilor. De asemenea, el numeşte

Secretarul general şi stabileşte grupuri de lucru mai mici care să pregătească decizii în chestiuni

delicate, precum cele din 2004 privind asistenţii membrilor şi comunicarea şi informaţiile.

Chestorii, după cum s-a menţionat mai sus, sunt responsabili de chestiunile

administrative şi financiare care îi privesc pe europarlamentari în mod individual (de exemplu,

echipamentul de birou, alocaţiile, folosirea automobilelor etc.) De asemenea, ei se ocupă şi de

problemele cotidiene care vizează securitatea, permisele de liberă trecere, alocarea birourilor şi

folosirea clădirilor, inclusiv autorizarea diferitelor expoziţii care sunt organizate în clădirile

Parlamentului, în timpul, dar şi în afara sesiunilor.

Conferinţa preşedinţilor se reuneşte de cel puţin două ori, şi chiar de trei sau patru ori pe

lună. Reuniunile sale sunt pregătite de întruniri ale şefului de cabinet al Preşedintelui, ale

Secretarului General al parlamentului şi ale Secretarilor generali ai grupurilor politice. Biroul şi

chestorii se reunesc de obicei o dată pe lună, în timpul perioadei de sesiuni la Strasbourg, şi în

Bruxelles, cu ocazia unor reuniuni suplimentare ocazionale.

Reuniunile celor trei organisme se ţin cu uşile închise. Reuniunile Biroului tind să fie

chestiuni formale, vicepreşedinţii participă activ la diferite dezbateri pe ordinea de zi. Reuniunile

Conferinţei preşedinţilor, pe de altă parte, tind să fie mai alerte, intervenţiile limitându-se la cele

necesare pentru formalizarea acordurilor şi la stabilirea de acorduri între grupuri, în ceea ce

priveşte chestiunile Parlamentului. Reuniunile chestorilor sunt mai dinamice, adesea

reprezentând o sinteză a nemulţumirilor membrilor cu privire la mediul în care îşi desfăşoară

activitatea.

Doar membrii direcţi pot participa la reuniunile tuturor celor trei organisme, cu toate că

şi membrii neafiliaţi pot delega doi membri fără drept de vot la Conferinţa preşedinţilor. Atunci

când se discută proiectul ordinii de zi a Parlamentului, Conferinţa preşedinţilor invită un

reprezentant din partea Comisiei şi unul din partea Consiliului, precum şi pe preşedintele

Conferinţei preşedinţilor de comisii din cadrul Parlamentului.

În ceea ce priveşte angajaţii, participarea la Conferinţă şi la lucrările Biroului este

limitată în mod normal la Secretariatul General, Secretariatul Conferinţei şi al Biroului (patru sau 13

cinci funcţionari ai Parlamentului) Directorii Generali, preşedintele Serviciului Juridic, precum şi

unul sau doi membri ai personalului fiecărui grup politic. Durata şedinţelor este stabilită de către

Secretariat şi, spre deosebire de cazul comisiilor sau ale plenarelor, acestea sunt revizuite şi

aprobate înainte de difuzare, având în vedere caracterul delicat al unora dintre deciziile luate,

precum şi nevoia de a preveni interpretări conflictuale.

1.4.3. Comisiile parlamentare

Încă de la începăut, comisiile au avut un rol important în ceea ce priveşte activitatea

Parlamentului. După alegerile din anul 1979, au fost constituite 16 comisii permanente. Treptat,

până în anul 1999, numărul acestora a crescut la 20. Până la aceea dată, impresia din ce în ce mai

puternică era că numărul comisiilor şi subcomisiilor trebuia revizuit, scopul principal fiind de a

împărţi în mod egal noile responsabilităţi legislative prevăzute de Tratatul de la Amsterdam. Prin

urmare, numărul comisiilor a scăzut de la 20 la 17.

În anul 2004, ca urmare a extinderii Uniunii Europene a dus la o nouă revizuire a

structurii comisiilor, iar numărul acestora a crescut din nou la 20. Comisiile pentru Dezvoltare

Regională şi Transporturile au fost din nou separate (aşa cum fuseseră în perioada anilor 1979 –

1999), funcţia legată de comerţul exterior a fost preluată de la Comisia pentru Industrie pentru a

crea Comisia pentru Comerţ Internaţional (recreând astfel, efectiv, Comisia pentru Relaţii

Economice Externe, care a existat până în anul 1999) şi s-a înfiinţat o nouă Comisie pentru Piaţa

Internă şi Protecţia Consumatorului, comisie care prelua responsabilitatea măsurilor generale

privind piaţa internă de la Comisia pentru Afaceri Juridice, precum şi responsabilitatea privind

protecţia consumatorului de la Comisia pentru Mediu, şi într-o mai mică măsură, de la cea pentru

Afaceri Juridice.

Dimensiunea şi responsabilităţile comisiilor au fost în toată perioada o sursă continuă de

dezbateri, din diferite motive. Întrucât este foarte dificil de stabilit delimitări clare între sferele

diferitelor politici. De exemplu, este politica privind media o chestiune culturală, economică,

industrială sau juridică? Chestiunile legate de gen sunt mai bine gestionate în cadrul unei comisii

separate sau ar trebui să reprezinte o prioritate a activităţii tuturor comisiilor? Poate fi comerţul

disociat de politica externă, de politica industrială sau de dezvoltare? Evoluţia politicii Uniunii şi

importanţa acordată diferitelor aspecte legate de politică se vor reflecta, în mod sigur, în cereri de

modificare a modului de organizare a comisiilor.

În plus, comisiile nu sunt egale ca putere şi prestigiu. Comisia pentru Afaceri Externe

acoperă domenii în care Parlamentul are atribuţii oficiale limitate, cu toate că a inclus

întotdeauna mare parte dintre membrii săi mai cunoscuţi şi mai influenţi. De aici rezultă, parţial,

14

succesul în garantarea faptului că cele două subcomisii îi raportează ei şi că nu au fost create

separat.

Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze comisii

parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în intervalul sesiunilor,

asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.

Comisiile prevǎzute în art. 135 şi urm. din Regulamentul interior sunt de mai multe

tipuri. În prezent, există 17 astfel de comisii1:

Comisia pentru Afaceri Externe, Drepturile Omului, Securitatea Comunǎ şi Politica

de Apǎrare ;

Comisia pentru Bugete ;

Comisia pentru Control Bugetar ;

Comisia pentru Drepturile şi Libertǎţile Cetǎţeanului, Justiţie şi Familie ;

Comisia pentru Afaceri Economice şi Monetare ;

Comisia pentru Legislaţie şi Piaţa Internǎ ;

Comisia pentru Industrie, Comerţ Exterior, Cercetare şi Energie ;

Comisia pentru Forţa de Muncǎ şi Probleme Sociale ;

Comisia pentru Mediu, Sǎnǎtate Publicǎ şi Politica Consumatorului ;

Comisia pentru Agriculturǎ si Dezvoltarea Ruralǎ ;

Comisia pentru Pescǎrii ;

Comisia pentru Politica Regionalǎ, Transport şi Turism ;

Comisia pentru Culturǎ, Tineret, Educaţie, Media şi Sport ;

Comisia pentru Dezvoltare şi Cooperare ;

Comisia pentru Probleme Constituţonale ;

Comisia pentru Drepturile Femeii şi Egalitatea Sexelor ;

Comisia pentru Petiţii.

Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa VI din Regulamentul

interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleşi în prima perioadă a sesiunii Parlamentului

nou ales şi apoi, după o perioadă de doi ani şi jumătate.

Parlamentul European poate să constituie şi comisii temporare al căror mandat este de

regulă de maxim 12 luni. Componenţa, mandatul şi atribuţiile acestor comisii sunt stabilite prin

deciziile pe baza cărora sunt instituite.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (art. G 41- modificând art. 138 –Tratatul CE ), se

arată că la cererea unor pătrimi din membrii săi, Parlamentul European poate constitui o comisie

Temporară de anchetă, pentru a examina acuzaţiile privind săvârşirea de infracţiuni sau de rea

1 O. Ţinca, Drept comunitar general, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004 , p. 56. 15

administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia cazurilor când faptele sunt cercetate de

alte organe jurisdicţionale.

Reuniunile obişnuite ale comisiilor sunt organizate în timpul celor două aşa – numite

„săptămâni rezervate lucrărilor comisiilor”, care urmează imediat după şedinţa plenară şi preced

săptămâna rezervată reuniunilor grupurilor. Reuniunile regulate ale comisiilor încep, de obicei,

după prânz (pentru ca membrii să poată sosi şi în dimineaţa respectivă, dacă este cazul) şi se

sfârşesc înainte de preânz în ziua următoare, cu toate că s-au încercat, în anumite comisii, şi alte

scheme, cu şedinţe care încep dimineaţa. Orele obişnuite de lucru sunt 15:00-18:30 şi 09:00-

12:30. Principala excepţie o reprezintă reuniunile Comisiei pentru Buget în perioada de adoptare

a bugetului, când acestea se pot prelungi până noaptea târziu.

Comisiile mai ocupate se reunesc, în prezent, de două ori pe lună, timp de două, trei sau

patru jumătăţi de zi cu fiecare ocazie. Alte comisii se pot întruniri o dată pe lună, cu toate că,

adesea, aceste reuniuni durează patru jumătăţi de zi. Majoritatea acestor reuniuni se desfăşoară în

clădirile Parlamentului, Bruxelles.

Comisiile se pot reuni şi în alte locuri de desfăşurare a activităţii Parlamentului, în special

la Strasbourg, unde astfel de reuniuni suplimentare scurte sunt frecvente în perioada plenarelor.

Comisiile sunt descurajate de faptul că îşi dispută spaţiile insuficiente şi interpreţii puţin

numeroşi, precum şi de prezenţa tot mai slabă la plenare, dar noile competenţe legislative ale

Parlamentului au făcut aceste lucruri greu de evitat.

La toate reuniunile, preşedintele stă pe o estradă înaltă, cu vicepreşedinţii la stânga sa şi

membrii secretariatului la dreapta sa. Membrii ocupă rândurile centrale, cu faţa spre preşedinte,

nu spre ceilalţi. Socialiştii ocupă partea stângă a rândurilor din faţă, iar PPE, partea dreaptă, în

timp ce grupurile mai mici stau în spatele lor. Membrii secretariatelor grupurilor politice,

asistenţii membrilor şi stafful ocupă locurile de pe o laterală a sălii, iar reprezentanţii Comisiei

sau ai Consiliului, cealaltă laterală1.

Înainte de alegerile prin vot universal direct, reuniunile comisiilor se desfăşurau cu uşile

închise, dar în prezent sunt, practic, întotdeauna deschise pentru public. În ceea ce priveşte

folosirea limbilor, aceste reuniuni sunt mai informale decât şedinţele plenare, membrii

răspunzând, de obicei, punctelor de pe ordinea de zi ridicate de alţi membri în limba acestora,

mai degrabă decât în limba lor. În cazul reuniunilor coordonatorilor, uneori nu se recurge la

interpretare, fiind folosită doar în franceză sau engleză.

Comisiile îşi aleg raportori şi raportori pentru aviz prin folosirea unui sistem care, în linii

mari, este unul obişnuit, dar ale cărui detalii variază considerabil de la o comisie la alta. Fiecare

grup politic primeşte o cotă de puncte, în funcţie de mărimea lui rapoartele şi avizele care

1 Octavian Manolache, Drept comunitar, Ediţia a III-a revăzută, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.67.

16

urmează să fie distribuite sunt ulterior discutate de către coordonatorii comisiei, care decid cu

privire la numărul de puncte de care îl merită fiecare subiect, apoi licitează în numele grupului

lor, cererile lor bazându-se, în teorie (dar nu întotdeauna în practică), pe relaţia dintre numărul de

puncte deja folosit dintre un grup şi cota lor iniţială. O chestiune controversată poate fi subiectul

unor licitaţii concurenţiale. Grupurile pot apoi să ridice oferta la un nivel maxim, care variază

între trei şi cinci puncte. Dacă două sau mai multe grupuri sunt în continuare în competiţie,

raportul trebuie să meargă la grupul care a folosit cel mai puţin punctele alocate, dar adesea

grupurile respective ajung la un acord, sub forma unei înţelegeri prin care un grup primeşte un

raport, iar celuilalt i se promite următorul raport.

Odată numiţi în funcţie, raportorii îşi desfăşoară activitatea în diferite moduri. Primul

element care trebuie analizat este cel al sincronizării. Anumite rapoarte legislative trebuie

prezentate repede, în special când Preşedintele Comisiei sau al Consiliului precizează că

respectivul subiect este Preşedintele Comisiei sau al Consiliului şi precizează că respectivul

subiect este de prioritate imediată (sau chiar cere oficial o analiză urgentă în şedinţele plenare)

sau când parlamentul însuşi şi-a asumat răspunderea de acţiona într-un anumit interval.

Raportorul trebuie să decidă şi ce asistenţă îi este necesară. Unii dintre ei se bazează

foarte mult pe staful comisiei, căruia i se cere adesea să redacteze texte în temeiul unor linii

directoare mai mult sau mai puţin precise. Alţi raportori (o minoritate) preferă să redacteze ei

înşişi rapoartele sau caută ajutor la redactare printre asistenţii lor cu statutul de cercetător, printre

angajaţii grupului, printre membrii propriului partid sau în alte instituţii (precum institutele de

cercetare). Raportorii culeg de obicei informaţii de fond dintr-o multitudine de surse, care includ

nu numau stafful comisiilor şi departamentele politice din cadrul comisiilor, ci şi guvernele

naţionale, angajatori, sindicate, asociaţii, grupuri de interes public şi, nu în ultimul rând,

Comisia. De asemenea, este foarte probabil să folosească şi informaţii furnizate de diferite

grupuri de interese. Acestea joacă un rol important în această privinţă, cu toate că întotdeauna

pot să apară discuţii cu privire la imaginea nepărtinitoare pe care un raportor o primeşte sau nu.

Pe parcursul cercetărilor întreprinse în calitate de raportor, acesta poate decide să

consulte persoane din afara Bruxelles-ului, din alte state membre ale Uniunii sau chiar din ţări

terţe.

Structura textului unui raportor depinde de obicei de tipul de text: legislativ sau nu. Un

text fără caracter legislativ include de obicei un proiect de propunere de rezoluţie şi o expunere

de motive. Propunerea de rezoluţie cuprinde, în primul rând, o serie de referiri procedurale (de

exemplu, orice propunere de rezoluţie sau memorandum al Comisiei, Consiliu sau alte

organisme, inclusiv către parlamentele naţionale.

Proiectul de propunere de rezoluţie a unui raport poate fi însoţit de o expunere de motive,

prin care sunt oferite informaţii de fond cu privire la problemă, subliniind de ce au fost făcute 17

anumite recomandări. Spre deosebire de proiectul de propunere, acesta nu este supusă la vot în

comisie ci este întocmită de către un raportor pe propria răspundere; încă se presupune că

reflectă avizul comisiei.

Prin contrast, o rezoluţie legislativă este doar de natură procedurală, indicând dacă

Parlamentul adoptă propunerea cu sau fără modificări, sau dacă o respinge. Chestiuni în fond

sunt abordate prin amendamente la propunerea Comisiei sau, în a doua lectură, la poziţia comună

plasată în partea stângă, iar proiectele de amendamente ale Parlamentului sunt plasate în partea

dreaptă. Amendamentele pot fi însoţite de justificări succinte.

Avizele unei comisii pentru o altă comisie presupun, în prezent, amendamentele propuse

la proiectele de lege (pentru rapoartele legislative) sau proiecte de paragraf (pentru textele fără

caracter legislativ). Odată adoptate, acestea sunt trimise comisiei principale, căreia i se cere (cu

excepţia cazului în care se aplică articolul 47, după cum s-a descris mai sus) să supună la vot

amendamentele sau paragrafele propuse.

În prezent există restricţii stricte privind lungimea textelor, indiferent dacă au sau nu

caracter legislativ, restricţii impuse din cauza numărului lor crescând, dar şi ca urmare a creşterii

excesive a numărului de limbi de lucru folosite.

Cea mai evidentă constrângere la care este supus un raportor este aceea că raportorul

trebuie să fie acceptat de majoritatea membrilor comisiei. Oficial vorbind, raportorii servesc

comisia respectivă, nu grupul lor. Preferinţele personale ale raportorului pot fi exprimate într-un

mod mai explicit în expunerea de motive, cu toate că, şi aici, declaraţiile prea părtinitoare ar

putea fi contestate în cadrul comisiei.

Procesul prin care trece un raport în cadrul unei comisii variază, dar există o serie de

stadii comune în majoritatea cazurilor. Cu excepţia cazurilor de urgenţă sau în perioadele foarte

aglomerate de la sfârşitul legislaturii, când aceste stadii diferite sunt condensate în una sau două

reuniuni (uneori raportul fiind adoptat într-o reuniune specială în cadrul şedinţei plenare), există

în mod normal o perioadă destinată discuţiilor între membrii unei comisii, înainte de elaborarea

unui proiect de text. De obicei, raportul prezintă subiectul şi sugerează direcţia iniţială pe care o

adoptă, după care membrii îşi pot prezenta propriile opinii. Un reprezentant (sau mai mulţi) al

Comisiei este prezent pentru a face odeclaraţie sau a răspunde unor întrebări legate de

propunerile sau poziţia Comisiei. Acest reprezentant poate fi specialistul care a redactat

propunerea sau cineva care ocupă o funcţie mai înaltă în ierarhia Comisiei1.

De asemenea, de obicei asistă şi un membru al secretariatului Consiliului şi, uneori,unu

sau mai mulţi reprezentanţi din partea ministerului sau un reprezentant permanent al

Preşedintelui Consiliului. În cazul chestiunilor legislative importante, şi alţi membri ai grupului

1 Augustin Fuerea, Drept Comunitar European. Partea Generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 45.

18

de lucru competent al Consiliului pot asista la dezbaterea din cadrul comisiei. Spre deosebire de

oficialii Comisiei, cei ai Consiliului sau ai Preşedenţiei sunt de obicei mai reticenţi în a lua

cuvântul în comisie, cu excepţia chestiunilor procedurale, precum stabilirea agendei de lucru sau

comentarea statutului exact al unui text care provine, se pare, de la Consiliu.

Comisia continuă cu votarea, în şedinţa următoare, mai întâi a amendamentelor şi apoi a

propunerii, per ansamblu. Regulamentul prevede ca, pentru rapoartele legislative, după votarea

amendamentelor, dar înainte de a vota propunerea în ansamblul ei, Comisiei să i se ceară să îşi

exprime poziţia cu privire la amendamente, iar Consiliului să emită comentarii. În cazul în care

Comisia nu este în poziţia de a face asemenea declaraţii sau declară că nu este pregătită să

accepte toate amendamentele, comisia poate amâna votul final pentru a face presiuni asupra

Comisiei. În practică, rareori Comisia face comentarii în această fază iar Consiliul niciodată.

Comisiile mai pot folosi proceduri simplificate (articolul 43), prin care un preşedinte

poate propune comisiei adoptarea unei propuneri legislative ca atare, caz în care, dacă nu există

obiecţii din partea a cel puţin o zecime dintre membrii, aceasta este trimisă în plenară în

conformitate cu procedura fără amendament sau dezbatere. Ca alternativă, în cazurile în care

există un larg consens cu privire la anumite amendamente, preşedintelui sau raportorului i se cere

să redacteze un proiect de amendament, care se consideră trimis membrilor comisiei şi care este

aprobat dacă nu există cel puţin 21 de zile. În cazul în care există obiecţii, proiectele de

amendament sunt supuse la vot în cursul următoarei reuniuni a comisiei.

În concluzie, comisiile Parlamentului European sunt diferite faţă de comsiile din cadrul

multora dintre parlamentele naţionale din Europa. În anumite privinţe, acestea seamănă mai

degrabă cu Congresul American, prin asumarea unui rol central în stabilirea poziţiei instituţiei

într-o serie întreagă de chestiuni, legislative sau nu, cu care se confruntă. Lipsa unei majorităţi

guvernamentale presupune că rezultatul dezbaterilor din comisii nu este determinat de executiv,

ci este rezultatul interacţiunii dintre poziţiile diferitelor grupuri politice.

Relaţiile dintre grupuri în cadrul comisiilor sunt marcate de un subtil amestec de conflict

şi cooperare. Dezacordurile pot fi profunde şi pot fi exprimate în mod convingător, dar, de

asemenea, se resimte adesea un puternic spirit de echipă, care le permite membrilor să ajungă la

un anume consens, în special când dispoziţiile tratatului cer o majoritate absolută în plenare,

majoritate pe care niciun grup nu o poate întruni singur.

În astfel de circumstanţe, membrii simpli joacă un rol important în influenţa direcţiei pe

care o iau discuţiile. Acestea se pot caracteriza printr-o anumită informalitate şi deschidere, care

faciliteată dezvoltarea unor relaţii de încredere care duc la depăşirea diferenţelor politice,

membrii aparţinând unor tabere adverse ajungând să se cunoască şi chiar să se placă, dar şi să

descopere că interesele lor sunt mai apropiate decât cele ale colegilor din alte comisii, care au

priorităţi diferite. 19

Importanţa deosebită pe care o au comisiile în stabilirea direcţiei pozitive Parlamentului

European joacă un rol considerabil în atragerea autsiderilor, care să vină şi să le urmărească

dezbaterile. Adesea nu există spaţiu pentru a-i primi pe toţi cei care vor să asiste la obţinerea

majorităţii în diferite chestiuni. Şi totuşi, caracterul deschis al reuniunilor comisiilor a devenit o

marcă a instituţiei şi joacă un rol important în diferenţierea acesteia atât faţă de majoritatea

parlamentelor naţionale, cât şi faţă de alte instituţii ale Uniunii Europene.

1.4.4. Grupurile politice

Evoluţia grupurilor politice implică un amestec de continuitate şi de schimbare.

Grupurile politice au fost create oficial în anul 1953 , de către Adunarea Comună a Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), potrivit căreia numărul minim de membri pentru a

putea înfiinţa un grup care era de nouă (din anul 1978). Aceasta a fost prima adunare

internaţională ai cărei membri se reuneau în funcţie de apartenenţa politică.

Primele trei grupuri care au fost create, toate în iunie 1953, au fost: socialiştii, liberalii şi

creştin – democraţii. Acestea trei au rămas singurele grupuri politice din perioada 1953 – 1965

care, până în prezent, au avut o existenţă continuă.

La baza consituirii în grupuri politice stă articolul 29 din regulamentul de procedură al

Parlamentului prevede că membrii „să se poată organiza în grupuri în funcţie de afinităţile lor

politice”. Numărul minim de membri necesar pentru a putea forma un astfel de grup este, la

ora actuală, de 19, dar aceştia trebuie să fie aleşi din cel puţin 1/5 dintre statele membre, adică

cinci, ţinând cont de numărul actual de state membre. În trecut, a existat un alt articol, mai

complex, care făcea posibilă, dar mai dificilă, formarea unui grup politic, în cazul în care

membrii erau aleşi dintr-un număr mai mic de state membre. Înainte de anul 1999, era posibilă

chiar organizarea unui grup cu 29 de membri ce aparţineau unei singure ţări.

În ciuda recentei schimbări, pragurile actuale impuse pentru a putea crea un grup politic

în cadrul Parlamentului sunt relativ scăzute în raport cu standardele parlamentelor naţionale, dar

încercările de a ridica aceste praguri întâmpină o puternică opoziţie din partea grupurilor mai

mici.

Articolul 29 mai prevede ca preşedintele să fie informat cu privire la înfiinţarea unui

grup printr-o declaraţie. Aceasta trebuie să includă numele grupului, membrii şi liderii săi, sau

membrii Biroului.

Grupurile politice au o importanţă aparte în ceea ce priveşte activitatea Parlamentului,

deoarece joacă un rol decisiv în alegerea preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a preşedinţilor de

comisii. Membrii grupurilor sunt cei care stabilesc ordinea de zi, numesc raportori şi decid

asupra alocării timpului de luare a cuvântului. Ei au angajaţi proprii, primesc fonduri 20

considerabile din partea Parlamentului şi adesea influenţează alegerea oficialilor de seamă ai

Parlamentului. Puterea pe care o deţin grupurile este, de asemenea, scoasă în evdienţă şi de lipsa

de putere a membrilor independenţi, în cazul acestora fiind puţin probabil să ocupe vredodată

poziţii – cheie în cadrul Parlamentului sau să devină raportori importanţi.

Membrii Parlamentului pot adera la un grup politic sau pot deveni membri neafiliaţi. Cu

toate că această practică se întâlneşte cel mai adesea decât în cadrul parlamentelor naţionale, ea

rămâne totuşi una neobişnuită.

În cazul în care un membru îşi schimbă grupul, el poate ocupa funcţii parlamentare

precum preşedintele de comisie,vicepreşedinte sau chestor în care a fost numit, ca membru al

grupului din care făcuse parte la momentul numirii sale. Aceasta se datorează faptului că

alegerea ocupanţilor acestor funcţii se face în mod oficial prin votul membrilor şi doar în mod

informal printr-o împărţire a funcţiilor între grupuri în momentul alegerilor. Regulamentul a fost

interpretat astfel încât să prevadă că „dacă faptul că un membru alege să părăsească un grup

politic în favoarea altuia afectează reprezentarea echitabilă a orientărilor politice în cadrul unei

comisii, Conferinţa preşedinţilor poate să facă noi propuneri cu privire la componenţa

respectivei comisii”, aceasta nu a dus la apariţia unor probleme prea mari.

Bugetul Parlamentului alocă direct anumite sume grupurilor politice (45,9 milioane de

euro în anul 2005). Suma primită de către fiecare grup (precum şi cea primită de către membrii

neafiliaţi) se calculează după o formulă complexă: 12,5% în câturi fixe (1 punct pentru fiecare 40

de membri ai unui grup, total împărţit la 2, la care se adună apoi 1), 45,5% proporţional cu

numărul de membri ai fiecărui grup, la care se adaugă 5% pentru fiecare limbă de lucru a

grupului, şi 42% proporţional cu numărul de membri ai fiecărui grup, fără alte modificări

suplimentare.

Prin urmare, regulamentul a fost modificat astfel încât să includă doar cheltuielile cu

activităţile de informare şi să nu mai includă cheltuielile cu campaniile electorale sau cu

activităţile de informare desfăşurate cu 30 de zile înainte de alegerile europene. Astfel, acestea

sunt incluse la ora actuală la rubrica 3701.

De asemenea, Parlamentul a acordat sprijin grupurilor politice în ceea ce priveşte

drepturile personalului, spaţiile pentru birouri, sălile de reuniuni şi alte echipamente tehnice. În

total, putem spune că cheltuielile grupurilor politice se ridică la 15% din bugetul Parlamentului.

Au fost adoptate norme clare cu privire la numărul de angajaţi la care au dreptul

grupurile politice. Cel mai important criteriu îl reprezintă numărul de membri al fiecărui grup,

dar şi numărul limbilor de lucru ale respectivului grup are un rol important.

Fiecare grup are dreptul la un număr fix de trei posturi de administratori de clasa „A”, la

care se poate adăuga încă un asemenea post, în cazul în care un grup are minimum 30 de

membri, două, dacă grupul are minim 45 de membri, trei pentru minimum 60 s.a.m.d. la fiecare 21

15 membri. Grupurile au dreptul la încă un post în cazul în care acestea folosesc patru sau cinci

limbi de lucru, două dacă numărul limbilor este de şase sau şapte ş.a.m.d. până la un maxim de

şapte posturi (pentru minimum 16 limbi de lucru). La acestea se adaugă un procent proporţional,

în funcţie de numărul membrilor grupului, dintr-un total de 193 de posturi rămase. Numărul total

de posturi de clasa „A” la care are dreptul un grup se înmulţeşte cu 1,4 pentru a calcula totalul

asistenţilor (secretariat şi asistenţă tehnică) la care are dreptul fiecare grup. Numărul total al

acestor posturi per grup politic nu poate depăşi numărul membrilor din respectivul grup.

Din acest calcul rezultă un procent de membri pentru fiecare grup care variază între 27,

pentru cel mai mic grup politic (UEN) şi 258, pentru cel mai mare grup politic (PPE-DE)

(potrivit cifrelor din 2005),deşi numărul personalului contabil şi IT alocat fiecărui grup, pe lângă

procentul stabilit, este foarte redus (şapte pentru grupurile mai mici, 15 pentru cele două grupuri

mai numeroase).

Recrutarea personalului în cadrul unui grup politic se bazează uneori pe relaţiile politice

sau personale şi pe grade de rudenie dar, în prezent, în cadrul grupurilor mari, sunt folosite

metode mult mai obiective, care presupun examene scrise şi orale, precum şi teste de limbă, cu

toate că, în mod evident, candidaţii trebuie să aibă afinităţi politice cu grupul respectiv, luându-se

în calcul şi experienţa politică.

Responsabilităţile personalului grupurilor sunt atât generale cât şi sectoriale, ca de

exemplu: sarcini administrative şi relaţii cu presa sau responsabilitatea pentru dezbateri de

urgenţă în cadrul plenarelor. Unii angajaţi îl asistă direct pe preşedintele grupului, în timp ce în

alte cazuri, îndatoririle acestora vizează anumite domenii politice specializate. Grupurile mari

pot avea până la trei funcţionari pentru fiecare comisie, în timp ce, în alte cazuri, îndatoririle

acestora vizează anumite domenii politice specializate. Grupurile mari pot avea până la trei

funcţionari pentru comisie, în timp ce, în cazul grupurilor mai mici, un funcţionar trebuie să

urmărească lucrările a trei comisii simultan. Ei trebuie să pregătească discuţiile pentru întrunirile

propriului grup şi îşi ajută membrii să formuleze o poziţie a grupului în anumite chestiuni,

înainte de plenare. De asemenea, ei pot obţine informaţiile de fond necesare grupului şi ajută la

stabilirea agendei de lucru a comisiilor şi a plenarelor. Uneori, aceşti funcţionari trebuie să

recunoască membri ai grupului şi ajută la stabilirea agendei de lucru a comisiilor şi a plenarelor.

Uneori, aceşti funcţionari trebuie să reunească membri ai grupului din alte comisii în cazul în

care rezultatele alegerilor în cadrul comisiilor lor sunt foarte restrânse. Ei ajută la păstrarea

contactului cu partidele naţionale, cu guvernele naţionale în statele în care partidul lor este la

putere, cu Comisarii din acelaşi grup sau cu alte organizaţii şi trebuie să ia în calcul diferitele

considerente de ordin naţional, sectorial sau care ţin de circumscripţii, considerente importante

pentru membrii individuali. Uneori personalul grupurilor politice îşi continuă carierele politice

pe cont propriu. 22

Fiecare grup politic are propria organizare internă, mai exact, un Birou alcătuit dintr-un

preşedinte,vicepreşedinţi, un casier şi alţii. Birourile diferă considerabil în ceea ce priveşte

mărimea şi responsabilităţile, având, în mod evident, o mai mare importanţă în cadrul grupurilor

mari unde joacă un rol evident, o mai mare importanţă în cadrul grupurilor mari unde joacă un

rol important în pregătirea discuţiilor şi poziţiilor politice ale grupului ca entitate unică. De

asemenea, iau decizii cu privire la administrarea şi conducerea grupului şi a secretariatului său.

Preşedinţii de grup asigură preşedenţia politică a grupurilor lor. Ei sunt purtătorii de

cuvânt ai grupului în cadrul dezbaterilor importante, dar şi în raport cu publicul. Ei sunt

reprezentanţii grupului în cadrul partidului lor, în cadrul Conferinţelor preşedinţilor şi la

negocierile cu celelalte grupuri, în special în cadrul reuniunilor informale ale preşedinţilor de

grupuri unde se ajunge la multe acorduri.

Aceştia sunt aleşi de către grupul lor şi, în majoritatea cazurilor, rămân în funcţie mai

mulţi ani. Grupurile se reunesc de obicei în „săptămâna rezervată activităţii grupurilor politice”

la Bruxelles (şi ocazional în alte locaţii, de obicei la invitaţia unuia dintre partidele membre ale

grupului). Reuniunile durează 2 – 3 zile şi sunt rezervate în principal analizei agendei plenarei

care urmează la interval de o săptămână. De asemenea, se discută activităţile grupului (campanii,

conferinţe, publicaţii etc) şi se primesc delegaţii, lideri ai parlamentelor naţionale sau alte

personalităţi (comisari, miniştri sau personalităţi din ţări terţe). Aceste reuniuni sunt precedate şi

urmate de lucrările diverselor grupuri de lucru ale respectivului grup politic carea vizează atât

aspecte politice, cât şi tehnice, precum şi reuniuni cu delegaţiile partidelor politice.

Grupurile se reunesc şi la Strasbourg de patru ori în perioada săptămânii rezervate

sesiunii plenare: lunea, înainte de deschiderea plenarei şi joia dimineaţa (când plenara începe la

ora 10:00 dimineaţa), dar şi în serile de marţi şi miercuri, timp de maximum 2 ore în intervalul

18:30 – 20:30. Fiecare grup dispune de propria sală de reuniuni şi are propriul regulament şi

practici cu privire la confidenţialitatea reuniunilor sale.

De obicei, grupurile nu se reunesc în săptămâna rezervată lucrărilor comisiilor, cu

excepţia cazurilor când se desfăşoară la Bruxelles şedinţe plenare în aceeaşi spătămână, dar

membrii unui grup care fac parte dintr-o comisie (în special membrii celor mai numeroase două

grupuri politice, socialiştii şi PPE – DE) se reunesc înainte de începerea lucrărilor comisiei

pentru a discuta poziţia pe care urmează să o adopte. Aceste întruniri sunt de obicei conduse de

către un coordonator al grupului, care este ales de către membrii grupului care fac parte din

comisia respectivă. Grupurile mari aleg adesea un raportor al opoziţiei când funcţia de raportor

este atribuită unui membru al unui alt grup.

Coordonatorii grupului sunt liderii de grup în cadrul fiecărei comisii, au statut de

purtător de cuvânt în ceea ce priveşte chestiunile abordate şi joacă un rol esenţial în elaborarea

politicilor grupului. 23

Pe lângă activităţile politice care au legătură directă cu Parlamentul, grupurile desfăşoară

activităţi politice proprii. Aceştia formează un important canal de comunicare între partidele

corespunzătoare în diferite state, dar şi între Uniunea Europeană şi politica naţională. Prin

această activitate, ele completează rolul Parlamentului ca forum şi canal de comunicare.

Grupurile sunt vizate constant de către delegaţii din partea partidelor naţionale, printre

care se numără şi miniştri, dar şi purtători de cuvânt cu mandat, care fac parte din parlamentele

naţionale. De asemenea, ei trimit delegaţii partidelor naţionale, iar preşedinţii de grup sau

vicepreşedinţii se adresează adesea congresului sau conferinţelor partidelor naţionale în cadrul

grupului. Grupurile publică bruşuri, studii şi scrisori adresate parţial partidelor naţionale. Ele

organizează seminarii şi conferinţe pe teme europene, împreună cu partidele naţionale.

Grupul poate face un efort deosebit în numele partidelor sale naţionale, în cazul în care

respectivul stat membru deţine preşedenţia Consiliului, în special dacă respectivul partid este la

putere. Unele grupuri organizează reuniuni speciale şi briefinguri pentru respectivii miniştri sau

miniştri ai opoziţiei, acestea având rolul de a furniza informaţii preţioase funcţionarilor publici la

nivel naţional. Prin urmare, ele sunt foarte utile partidelor din statele membre mai mici.

Socialiştii, creştin – democraţii şi liberalii organizează „reuniuni la vârf” la care

participă preşedintele grupului, liderii partidelor naţionale, prim – miniştrii statelor în care

aceştia sunt la putere şi membri ai Comisiei, care precedă reuniunile Consiliului European.

Aceasta se realizează prin intermediul federaţiilor partidelor lor.

Grupurile politice stabilesc instrucţiuni de votare pentru membrii lor, atât din punctul de

vedere al modului de votare a fiecărui amendament şi text, precum şi din punctul de vedere al

stabilirii importanţei voturilor (potrivit căruia o serie de grupuri au preluat tradiţia britanică a

stabilirii statutului voturilor în anumite chestiuni). Majoritatea membrilor respectă, de cele mai

multe ori, recomandările grupului din care fac parte, cu privire la modul de vot. Datorită faptului

că poziţia unui grup nu se defineşte prin instrucţiuni venite „de sus”, ci printr-un proces de

discuţie şi negociere în interiorul grupului care implică coordonatorul grupului din comisia

relevantă, liderul şi adesea liderii delegaţiilor partidelor naţionale componente, aceasta este

adesea acceptată de către majoritatea membrilor.

Sistemele de „stabilire a importanţei şi statutului voturilor” sunt, cu toate acestea, mai

puţin stricte decât în majoritatea parlamentelor naţionale, din mai multe motive. În primul rând,

nu este în joc niciun guvern din faptul că parlamentul cere sprijin sistematic din partea majorităţii

sale. În al doilea rând, diversitatea partidelor regionale şi naţionale şi a intereselor sectoriale în

cadrul unui grup fac dificilă obţinerea unui acord în ceea ce priveşte o linie comună a întregului

grup în anumite chestiuni. Majoritatea grupurilor acceptă ca, în practică, membrii individuali sau

partidele naţionale componente să nu adopte poziţia grupului cu ocazia anumitor voturi sau să se

abţină, ori să nu ia parte la vot sau să voteze altfel. În al treilea rând, grupurile dispun de mai 24

puţine sancţiuni aplicabile împotriva membrilor dezidenţi decât în cazul celor care pot fi folosite

în parlamentele naţionale. Ei pot acorda unui membru o alocare de fonduri pentru comisie sau

delegaţie, redusă, dar abia după o perioadă de 2 ani şi jumătate, timp în care alocaţia nu se

modifică. Li se poate refuza ocuparea postului de raportor în viitor, dar nu li se pot anula

funcţiile pe care le ocupă deja. Li se poate refuza alocarea de timp de intervenţie în cadrul

plenarelor, dar nu li se poate interzice să ridice probleme pe ordinea de zi, să pună întrebări sau

să explice modul de votare. Sancţiunea supremă, de a nu mai propune încă o dată un membru

pentru alegeri, este o prerogativă a partidului naţional sau local, nu a grupului.

Delegaţia partidului naţional ocupă o poziţie mai puternică în a-i „disciplina” pe

membrii individuali, chiar şi în chestiuni precum alocaţiile comisiilor, datorită faptului că grupul

face nominalizări de obicei pe baza propunerilor delegaţiilor sale naţionale. Este mai probabil ca

o delegaţie naţională să ceară unui partid naţional să îşi disciplineze un membru (de exemplu, să

îl suspende din funcţia de membru) şi în cazul unor diferenţe de opinii între o delegaţie a unui

partid naţional şi restul grupului, presiunea exercitată de către delegaţia naţională asupra unui

membru este mai mare în anumite situaţii cruciale (relativ puţine). Cu toate acestea, în practică,

chiar şi în această disciplinare este mai redusă decât în majoritatea parlamentelor naţionale şi

doar membrii care votează contrar direcţiei partidului în chestiuni extrem de importante pot avea

neplăceri.

Organizatorii grupurilor asigură uneori unitatea şi prin faptul că membrii individuali nu

au timpul sau experienţa necesară pentru a-şi exprima poziţia în cazul fiecărui amendament şi, de

obicei, urmează direcţia grupului în ceea ce priveşte lista electorală realizată de către

coordonatorul grupului, acceptând sau refuzând candidaţii. Astfel, majoritatea grupurilor pot

conta pe sprijinul a mai mult de 80% dintre membrii lor, chiar şi în cazul voturilor electronice,

ceea ce înseamnă, în schimb, că poziţia adoptată de către grup este decisivă de obicei în luarea

unei decizii de către Parlament.

După fiecare val de alegeri europene, atenţia tuturor se concentrează asupra majorităţii

parlamentare, dacă a fost de centru – dreapta sau de centru – stânga. Acest aspect beneficiază de

o importanţă crescândă, discutabilă, dar este mai puţin semnificativ decât în cazul majorităţii

parlamentelor naţionale.

Parlamentul European, în cadrul căruia peste 240 de partide naţionale sunt reprezentate,

este eterogen, caracterizat printr-o gamă largă de interese naţionale, regionale sau sectoriale, ceea

ce înseamnă că schemele de vot sunt uneori mai degrabă legate de aceşti factori, decât de

diferenţe ideologice. Dezacordul între federalişti şi eurosceptici este uneori mai evdient decât

diferenţele din partid. Mulţi membri provin din ţări care au o tradiţie politică mai consensuală

decât, de exemplu, Marea Britanie sau Franţa. Şi anumite situaţii politice contribuie la înmulţirea

încercărilor de a ajunge la un consens, precum nevoia ca un front comun să apere prerogativele 25

instituţionale ale Parlamentului, sau nevoia de majoritate absolută în voturile care implică

proceduri bugetare sau legislative. O mare parte a activităţii Parlamentului European este extrem

de tehnică, ceea ce face mai puţin relevante argumentele aripii de stânga. Sistemul bazat pe

„raportori” care stă la baza activităţii parlamentare, este orientat către ajungerea la un consens.

Pe lângă acestea, părerile politice în cadrul unui singur grup sunt, după cum s-a văzut , adesea

foarte variate.

Un factor crucial îl reprezintă natura echilibrului de forţe în cadrul Parlamentului. Tipul

de majoritate necesară în conformitate cu anumite proceduri legislative şi bugetare este greu de

atins pe o bază redusă, exclusiv de stânga sau de dreapta. În mod normal, socialiştii şi PPE

negociază pentru a ajunge la un compromis, dacă parlamentul trebuie să amendreze poziţia

Consiliului. Acestea sunt singurele două grupuri care se pot alia pentru a obţine astfel majoritatea

absolută şi au avut acest statut dinainte de alegerile prin vot universal direct. Împreună, ele au

reprezentat întodeauna peste 54% dintre membrii Parlamentului, şi orice acord între aceste

grupuri permitea obţinerea majorităţii necesare, spre deosebire de coaliţiile fragile de stânga sau

de dreapta.

Reprezentanţi ai celor două grupuri se reunesc pentru a ajunge la acorduri în privinţa

unor chestiuni legate de politică sau de patronaj, fără ca grupurile mai mici, de stânga sau de

dreapta, să fie consultate. Astfel, acestea trebuie să se conformeze, pe baza principiului „da sau

nu”.

Pot fi observate anumite norme privind modul de operare. În cazurile în care consensul

sau obţinerea unui anumit tip de majoritate nu sunt de importanţă majoră, Grupul Socialist

apelează mai întâi la grupurile de stânga, iar PPE la grupurile de dreapta, în sensul de a încheia

înţelegeri (deşi aceasta permite adesea liberalilor să ocupe o poziţie centrală). Cu toate acestea,

când consensul este important sau când este nevoie de anumite majorităţi, socialiştii şi PPE

încearcă să ajungă la un compromis, adesea cooptându-i pe liberali, sau chiar alte grupuri.

26

CAPITOLUL II ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI PROCEDURA

DE ADOPTARE A ACTELOR NORMATIVE

2.1. Competenţele Parlamentului European

Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituţie cu

monopol legislativ, deoarece Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ principal în

Uniunea Europeană, fapt ce atrage după sine existenţa unui aşa zis deficit democratic la nivelul

Parlamentului European.

În condiţiile regulamentelor europene, Parlamentul European îndeplineşte următoarele

categorii de atribuţii1:

Atribuţii legislative

În pofida acestui deficit democratic, Parlamentul European are în primul rând competenţe

normative, care se exercită cu respectarea următoarelor reguli:

- Parlamentul European nu are drept la iniţiativă directă, dar în mod indirect poate

solicita Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu;

- acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii

acestei formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ;

- acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate

internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale;

- adoptă bugetul împreună cu Consiliul UE, şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor

neobligatorii;

- participă la procedura cooperării, având atribuţia de a interveni în procesul legislativ

desfăşurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu unanimitate

de către Consiliu;

- procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile,

votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză.

Atribuţii de numire

Parlamentul European are importante atribuţii în numirea Comisiei, Ombudsmanului,

organului însărcinat cu protecţia datelor personale, membrilor Comitetului Director al Băncii

Centrale Europene şi membrilor Curţii de Conturi.

1 Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.34. 27

Cea mai importantă atribuţie de numire vizează desemnarea membrilor Comisiei,

procedura concretă derulându-se după cum urmează:

- după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării Preşedintelui

Comisiei, Preşedintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declaraţie şi să-şi

prezinte orientările politice în faţa Parlamentului;

- această declaraţie este urmată de o dezbatere la care este invitat şi Consiliul;

- parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în

secret;

- în cazul în care candidatul este ales, Preşedintele informează Consiliul cu privire la

aceasta, invitându-l să propună, de comun acord cu preşedintele ales, candidaţii pentru diferitele

posturi de comisari;

- în cazul în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, preşedintele invită Consiliul

să desemneze un nou candidat;

- Preşedintele, după consultarea Preşedintelui ales al Comisiei, invită candidaţii aleşi

pentru diferitele posturi de comisari să se prezinte în faţa diferitelor comisii parlamentare, în

funcţie de domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, care sunt publice;

- Preşedintele ales prezintă colegiului comisarilor şi programul acestuia în cadrul unei

şedinţe a Parlamentului la care sunt invitaţi toţi membrii Consiliului. Această declaraţie este

urmată de o dezbatere;

- la încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi

poate depune o propunere de rezoluţie;

- după votarea propunerii de rezoluţie, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu

majoritatea voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal;

- Preşedintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei.

Competenţe de control

Atribuţiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moţiunii de cenzură

împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare şi de anchetă. Totodată, Parlamentul are

dreptul la acţiune în faţa Curtii de Justiţie a Comunităţii Europene în cazul în care consideră că

anumite state membre sau organe comunitare au încalcat dreptul comunitar1.

Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecimie dintre membrii care

compun Parlamentul, la preşedintele acestuia, după care aceasta este transmisă Comisiei.

Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore după anunţarea deputaţilor cu privire la

depunerea unei moţiuni de cenzură. Votarea ei se face prin apel nominal, la cel puţin 48 de ore

după începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune

1 Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p.45. 28

care urmează depunerii moţiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de două treimi din totalul

voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul.

În termenele stabilite de tratate şi de statutul Curţii de Justitie pentru acţiunile introduse

de instituţii ale Uniunii Europene sau de persoane fizice sau juridice, Parlamentul examinează

legislaţia comunitară şi măsurile de executare pentru a se asigura că tratatele, în special în ceea

ce priveşte prerogativele Parlamentului European au fost respectate în totalitate. Comisia

competentă prezintă un raport Parlamentului, dacă este necesar oral, în cazul în care presupune

existenţa unei încălcări a dreptului comunitar.

Preşedintele introduce o acţiune în anulare la Curtea de Justiţie, în numele Parlamentului

European, în conformitate cu recomandarea comisiei competente.

Competenţe în materie de politică externă

Conform art. 113 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE), acordurile având

caracter comercial nu reclamă aprobarea Parlamentului European, însă conform art. 228 TCE,

acordurile cu ţările terţe sau cu organizaţiile internaţionale trebuie să aibă un aviz din partea

Parlamentului European(mai puţin cele care fac obiectul art. 113). Acest aviz al Parlamentului

European vizează acele cooperări care implică bugetul comunitar sau modificarea unui act

normativ, conform art.189 BTCE.

Parlamentul European este consultat de către Consiliu cu privire la aspectele principale şi

orientările fundamentale ale Politicii Externe şi de Securitate Comună. În acest sens Parlamentul

European coordonează politicile externe ale statelor membre UE în felul următor:

Parlamentul este informat cu regularitate de către Consiliu cu privire la evoluţia

politicii externe şi de securitate şi poate adresa acestuia întrebări şi recomandări;

Prin intermediul Comisiei pentru afaceri externe, Parlamentul European se află

permanent în contact cu Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC, precum şi cu comisarul

european pentru relaţii externe;

Parlamentul European îşi dă avizul conform pentru aderarea unor noi state la

Uniunea Europeană şi este consultat cu privire la acordurile internaţionale, cum ar fi acordurile

de asociere sau de cooperare comercială încheiate între UE şi ţările terţe;

Parlamentul European participă activ la dezbaterile privind globalizarea;

urmăreşte îndeaproape lucrările Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), în cadrul căreia

ţările semnatare definesc regulile privind comerţului internaţional;

Parlamentul European subliniază necesitatea de a progresa spre o globalizare a

drepturilor cetăţenilor care să garanteze o justiţie socială şi o democraţie mondială;

Parlamentul European îşi poate pune în valoare opiniile privind regulile de

funcţionare a economiei mondiale.

29

Competenţe în domeniul apărării drepturilor omului

Protecţia drepturilor omului în lume reprezintă o prioritate absolută a Parlamentului

European. Comisia pentru afaceri externe a Parlamentului, cu sprijinul subcomisiei pentru

drepturile omului, se ocupă în mod direct de problema apărării drepturilor omului în afara

Uniunii Europene. În fiecare an, Parlamentul European prezintă un raport privind situaţia

drepturilor omului în ţările terţe şi un raport privind respectarea drepturilor fundamentale ale

omului în afara Uniunii.

De asemenea, Consiliul informează Parlamentul European cu privire la orice decizie de a

suspenda un acord cu o anumită ţară din motive legate de drepturile omului. Parlamentul poate

astfel să exercite presiuni asupra ţării respective pentru ca aceasta să elibereze prizonierii politici

sau să adere la acorduri internaţionale de protecţie a drepturilor omului.

În fiecare perioadă de sesiune, adică o dată pe lună, Parlamentul European dezbate cazuri

de încălcare a drepturilor omului, a democraţiei şi a statului de drept. Parlamentul a adoptat o

serie de rezoluţii prin care condamnă guvernele responsabile de încălcarea drepturilor omului.

Hemiciclul este, aşadar, un forum internaţional în care se poate interveni pentru a atrage atenţia

deputaţilor şi cetăţenilor cu privire la încălcarea drepturilor omului în anumite ţări.

Preşedintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la

începutul următoarei perioade de sesiune. În cazul în care Adunarea plenară se pronunţă cu

majoritatea voturilor exprimate împotriva acţiunii, preşedintele retrage acţiunea. În cazul în care

preşedintele introduce o acţiune împotriva recomandării comisiei competente, aceasta sesizează

Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade

de sesiune.

Parlamentul European poate introduce o acţiune în constatarea abţinerii nejustificate, în

cazul abţinerii de a acţiona a Consiliului după aprobarea poziţiei comune în cadrul procedurii de

cooperare.

În cazul în care în termen de trei luni sau, cu acordul Consiliului, de cel mult patru luni de

la comunicarea poziţiei comune în conformitate cu art. 252 din Tratatul CE, Parlamentul nu a

respins sau modificat poziţia comună a Consiliului, iar acesta nu adoptă legislaţia propusă în

conformitate cu poziţia comună, preşedintele, acţionând în numele Parlamentului, după

consultarea comisiei competente pentru chestiunile juridice, poate introduce o acţiune împotriva

Consiliului, în temeiul art. 232 din Tratatul CE .

Pe lângă aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul European

deţine atribuţii de control parlamentar clasice, constând din interpelări care necesită răspunsuri

scrise sau orale. Parlamentul European mai dispune şi de o competenţă de control în domeniul

economic şi monetar. Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii 30

Centrale Europene trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de

către Consiliu. Preşedintele BCE prezintă raportul anual în faţa Parlamentului European, reunit

în şedinţă plenară.

Competenţe în materie de relaţii externe

La cererea unui sfert dintre membrii săi, Parlamentul poate să constituie o comisie

temporară de anchetă pentru a examina afirmaţiile de infracţiune sau de rea-administrare în

aplicarea dreptului comunitar, acesta făcându-se sub rezerva atribuţiilor conferite prin Tratat

altor instituţii sau organisme. Conform art. 138C din TCE1, modalităţile de exercitare a dreptului

de anchetă sunt stabilite de comun acord de către Parlamentul European, Consiliu şi Comisie. În

altă ordine de idei, este asigurat şi un drept de petiţionare, potrivit art. 138D din TCE2 pentru

orice cetăţean al Uniunii, precum şi pentru orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau având

sediul său statutar într-un stat membru.

2.2. Procedura de adoptare a actelor normative europene

Actului unic european permite Parlamentului European să influenţeze direct modalităţile

de luare a deciziilor prin Consiliu, fără a repune în cauză dreptul ultimului cuvânt al acestuia şi

nici rolul de motor al Comisiei.21

Parlamentul European intervine în procedura de adoptare a actelor normative comunitare

prin mai multe modalitǎţi:

declanşarea iniţiativei;

consultarea;

procedura de concertare;

procedura cooperării (art. 189A C.E.):

procedura codeciziei (art. 189B C.E.)

avizul conform.

Declanşarea iniţiativei

Declanşarea iniţiativei se realizează în baza art. 138B alin. 2 C.E., introdus prin tratatul

de la Maastricht, care prevede că Parlamentul poate să hotărască, cu majoritatea voturilor

membrilor săi, să solicite Comisiei să-i prezinte propuneri referitoare la problemele pe care le

consideră necesare pentru elaborarea unui act comunitar care urmăreşte punerea în aplicare a

1 Devenit art. 193 în urma renumerării adoptate de Tratatul de la Amsterdam. 2 Devenit art. 194 in urma Tam. 21 Fuerea, Augustin; Filipescu, Ion P. - Drept instituţional comunitar european, ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), a V-a (2000), Ed. ACTAMI, Bucureşti, pag. 120-121.

31

tratatului. Parlamentul ia hotărârea pe baza unui raport de iniţiativă întocmit de comisia de

specialitate, în care se indică şi motivaţia juridică şi se fac recomandări privitoare la conţinutul

propunerii. Dacă Parlamentul primeşte de la Comisie propunerea respectivă, aceasta îşi va urma

cursul normal de adoptare Dar Comisia nu este obligată să dea curs solicitării Parlamentului, în

această situaţie Parlamentul nu are altă cale de acţiune decât sesizarea Curţii de Justiţie cu un

recurs în carenţă, care nu va putea fi admis decât dacă, prin tratat, Comisia era ţinută să facă o

asemenea propunere.

Consultarea

Consultarea Parlamentului European are loc atunci când tratatele prevăd că adoptarea

unui act de drept comunitar derivat trebuie precedată de o asemenea operaţie. În felul acesta,

Parlamentul participă la elaborarea textelor legislative, într-o formă minimală. Consultarea

Parlamentului poate fi obligatorie sau facultativă. Chiar când este obligatorie, avizul

Parlamentului nu leagă decizia Consiliului. Atâta doar că actul comunitar nu poate fi adoptat de

Consiliu, dacă Parlamentul nu a fost consultat, cu condiţia ca tratatul să impună acest lucru.

Nerespectarea acestei proceduri, duce la anularea actului pentru viciu de formă, dacă el a fost

adoptat de Consiliu.22

Consultarea obligatorie a Parlamentului în unele domenii prevăzute de tratat asigură

echilibrul instituţional, răspunzând într-o oarecare măsură la cerinţele principiilor democraţiei.

Insistând pe necesitatea respectării procedurii consultării Parlamentului, Curtea de Justiţie a

statuat că aceasta implică exprimarea efectivă a unei opinii de către Parlament, nefiind suficientă

doar o simplă solicitare de aviz din partea acestuia. Dacă Parlamentul nu elaborează un aviz,

Consiliul poate adopta actul, cu condiţia ca el să fi depus eforturile necesare pentru a-l obţine.

Aşa a statuat Curtea într-o hotărâre din 10 mai 1995 (cauza C- 417, Parlament/ Consiliu), când a

respins recursul în anulare al Parlamentului fondat pe lipsa consultării, constatând că Parlamentul

nu şi-a indeplinit obligaţia de cooperare loială cu Consiliul.

Pe de altă parte, Consiliul poate consulta Parlamentul chiar şi atunci cand textul tratatului

nu impune această obligaţie. Curtea a admis că Consiliul poate examina propunerea Comisiei,

chiar înaintea primirii avizului Parlamentului, dar hotărârea definitivă o ia doar după ce această

procedură a avut loc.

Reconsultarea Parlamentului de către Consiliu are loc când propunerea iniţială a fost

modificată de Comisie sau când Consiliul a adus modificări importante acestei propuneri. Curtea

de Justiţie a admis că această reconsultare nu este necesară când modificările vizează probleme

tehnice şi nu de fond, dar ea a anulat un regulament adoptat de Consiliu, deoarece Parlamentul

22 Bibere, O., - Uniunea Europeanǎ între real şi virtual, Bucureşti, Ed. All, 1999;-Documente de baza ale comuntǎţii şi Uniunii Europene, Iaşi, Ed. Polirom, 1999; - Tratatul Uniunii Europene.Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucuresti, Ed. Lucretius, 1997, pag. 118

32

nu a fost consultat din nou când propunerea iniţială a fost modificată de Comisie de o manieră

substanţială.

Din aceste considerente, Curtea de Justiţie a anulat, constatând lipsa reconsultării

Parlamentului, un regulament adoptat de Consiliu, pe baza dispoziţiilor art. 100 C.E., referitor la

stabilirea ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să obţină viză pentru trecerea frontierelor

exterioare, menţinându-i totuşi efectele până la adoptarea unui nou regulament.

Problema reconsultării a făcut obiectul mai multor declaraţii ale Consiliului, comunicări

ale Comisiei şi rezoluţii ale Parlamentului. Astfel, în 1973, Consiliul a făcut cunoscut Comisiei

că în situaţia când, în urma primei consultări a Parlamentului, Comisia prezintă o propunere

modificată, o nouă consultare va avea loc, dacă modificările depăşesc materia tratată prin

propunerea iniţială. De asemenea, o nouă consultare este oportună, arată Consiliul, în cazuri

speciale, ţinând cont îndeosebi de timpul de care dispune Consiliul înaintea adoptării dispoziţiei

în cauză şi de importanţa modificării propuse. Desigur că reconsultarea nu mai este necesară

când chiar Parlamentul stabileşte modificări la propunerea iniţială a Comisiei. Totuşi, mai multe

rezoluţii ale Parlamentului subliniază că în acest domeniu se manifestă controverse. Potrivit

regulamentului de funcţionare a Parlamentului, Preşedintele acestuia invită Consiliul la o nouă

consultare dacă:

a) Comisia îşi retrage propunerea iniţială, după ce Parlamentul şi-a dat avizul, pentru a o

înlocui cu o alta;

b) Comisia sau Consiliul modifică sau intenţionează să-şi modifice propunerea iniţială

asupra căreia Parlamentul a emis un aviz;

Datorită timpului scurs sau în urma unor modificări ale circumstanţelor, natura problemei

care face obiectul propunerii Comisiei a fost sensibil modificată.

În urma unui acord încheiat în 1990 între Parlament şi Comisie referitor la principiile de

cooperare între cele două instituţii comunitare, Comisia s-a angajat să informeze cu regularitate

comisiile competente ale Parlamentului cu privire la problemele principale care rezultă din

dezbaterile Consiliului, îndeosebi când acestea se depărtează de propunerile iniţiale. Totodată,

Comisia s-a angajat să atace cu recurs în faţa Curţii de Justiţie actele Consiliului care nu respectă

obligaţia de reconsultare a Parlamentului. În cadrul cooperării între Parlament şi Comisie,

aceasta din urmă s-a mai angajat ca propunerile pe care le supune Consiliul să le trimeată şi la

Parlament spre informare, făcându-i cunoscute şi modificările preconizate sau retragerea

propunerii. Când Comisia nu răspunde la cererea Parlamentului de modificare sau retragere a

propunerii, ea este obligată totuşi să-i comunice motivele sale. În practică, se constată că de cele

mai multe ori în cazurile în care Parlamentul se opune categoric, Comisia îşi retrage propunerea.

Regulamentul intern al Parlamentului reglementează procedura avizului în capitolul VII

(procedurile legislative) şi în art. 53 la 63, care reglementează prima lectură. Potrivit acestor 33

prevederi, preşedintele Parlamentului trimite propunerea Comisiei spre examinare la comisia

competentă, care urmăreşte stabilirea validităţii şi pertinenţa temeiului juridic. Dacă acestea sunt

contestate, sesizează Parlamentul printr-un raport oral sau scris. Dacă propunerea intră în

procesul legislativ, comisia întocmeşte un raport, în care poate prezenta amendamente,

elaborează o propunere de rezoluţie şi o expunere de motive.

În continuare, Parlamentul European examinează propunerea Comisiei ţinând cont de

raportul comisiei de specialitate proprii, votând în primul rând amendamentele, apoi

amendamentele la propunerea de rezoluţie şi în final ansamblul proiectul de rezoluţie legislativă,

care conţine o declaraţie de aprobare, de respingere sau de aprobare cu amendamente a

propunerii Comisiei.

Parlamentul este obligat să examineze dacă s-au respectat principiul subsidiarităţii,

drepturile fundamentale şi să verifice, dacă este cazul, resursele financiare prevăzute (art. 54 din

regulament). Potrivit art. 53 paragraful 2 din regulament, adoptarea proiectului duce la

închiderea procedurii de consultare, preşedintele Parlamentului având obligaţia de a transmite

Consiliului şi Comisiei propunerea în versiunea adoptată de Parlament şi rezoluţia aferentă.

Regulamentul Parlamentului mai prevede că avizul poate fi dat fără dezbateri (art. 99) sau, în

anumite condiţii, de către comisie (art. 52).

În cazul în care propunerea Comisiei este respinsă, preşedintele Parlamentului o invită să-

şi retragă propunerea înainte ca Parlamentul să adopte prin vot proiectul rezoluţiei legislative, iar

dacă Comisia se conformează, preşedintele constată că procedura de consultare a Parlamentului a

rămas fără obiect şi informează despre aceasta Consiliul. În ipoteza in care Comisia nu-şi retrage

propunerea, comisia competentă a Parlamentului va întocmi un raport, într-o perioadă de cel

mult două luni, după care Parlamentul votează proiectul de rezoluţie.

Când are loc modificarea propunerii Comisiei de către Parlament, este cerută poziţia

Comisiei, după care Parlamentul decide prin vot asupra proiectului de rezoluţie.

Din punct de vedere al forţei juridice, avizul Parlamentului nu leagă nici Consiliul şi nici

Comisia, el având mai mult o semnificaţie politică. Prin rezoluţia din 9 iulie 1981, Parlamentul a

solicitat Consiliului să-i comunice motivele pentru care nu acceptă amendamentele propuse,

Consiliul angajându-se să facă acest lucru în cadrul „procedurii Scheel”. Prin regulamentul

Parlamentului se mai stabileşte că după adoptarea avizului de către Parlament, Consiliul, în

perioada până la adoptarea actului normativ, cel puţin o dată la trei luni, transmite comisiei

competente a Parlamentului toate informaţiile necesare (art. 61 pct. 2)

Procedura de concertare34

Procedura de concertare a fost adoptată prin declaraţia comună a Parlamentului,

Consiliului şi Comisiei din 4 martie 1975 şi se aplică în domeniul actelor financiare importante,

urmărind realizarea unui acord între Parlament şi Consiliu..

Procedura poate fi declanşată de Parlamentul European, cu concursul Comisiei, când

Consiliul se depărtează de avizul dat de Parlament referitor la acte comunitare cu efect general

având implicaţii financiare notabile. Când prezintă iniţiativa, Comisia indică dacă aceasta este

susceptibilă de a urma procedura de concertare, iar Parlamentul, când îşi dă avizul, sau Consiliul

pot cere deschiderea acesteia. Totuşi când consideră că nu au fost îndeplinite condiţiile cerute,

Consiliul poate bloca cererea Parlamentului.

Dacă poziţia Consiliului este diferită de cea din avizul Parlamentului, se constituie un

comitet paritar, compus din Consiliu şi reprezentanţi ai Parlamentului (care trebuie să reflecte

grupurile politice şi să fie compusă inclusiv din preşedintele Parlamentului, preşedintele şi

raportorul comisiei de specialitate). Durata de activitate a comitetului nu poate fi mai mare de

trei luni, iar dacă în acest timp poziţiile s-au apropiat, Parlamentul emite un aviz nou, după care

Consiliul ia hotărârea definitivă.

În practică, procedura concertării a fost puţin folosită, atât din cauza inconvenientelor pe

care le prezintă, cât şi ca urmare a noilor prevederi introduse prin Actul Unic şi tratatul de la

Maastricht.

Procedura cooperării

Procedura cooperării a fost introdusă în tratatul C.E. prin Actul Unic (art. 149 paragraful

2 C.E.E.), iar tratatul din 1992 asupra Uniunii Europene a inserat art. 189C în tratatul privind

Comunitatea Europeană. Potrivit acestei proceduri, Parlamentul, fără a deţine o veritabilă putere

de legiferare, care ramâne în continuare a Consiliului, poate influenţa decizia acestuia.

Caracteristicile principale ale procedurii cooperării sunt:

a) decizia finală, adoptarea actului de drept comunitar derivat aparţine în continuare

Consiliului;

b) Parlamentul intervine în procesul de adoptare a normelor în cadrul primei şi celei de a

doua lecturi;

c) Comisia apare în rolul de arbitru între poziţiile Parlamentului şi a Consiliului;

d) cele trei instituţii comunitare sunt obligate să acţioneze în cadrul unor termene;

e) ea se aplică în ipotezele în care Consiliul adoptă textele cu votul majorităţii;

f) calificate, iar când Consiliul îşi impune punctul de vedere, textul trebuie adoptat cu vot

unanim.

Procedura cooperării a fost stabilită, prin dispoziţiile tratatului de la Maastricht, în

următoarele domenii: transport- art. 75 paragraful 1; politica economică – art. 104A paragraful 2

şi art. 104B paragraful 2; politica socială – art. 118A paragraful 2, art. 125; pregătirea 35

profesională –art. 127; mediul înconjurător – art. 130S paragraful 1; cooperarea în domeniul

dezvoltării – art. 130W paragraful 1; acordul social aplicabil statelor membre (cu excepţia

Angliei şi Danemarcei)- art. 2 paragraful 2.

Procedura cooperării este declanşată în mod asemănător cu declanşarea procedurii

ordinare, pe baza propunerii Comisiei. După prima lectură a proiectului, Parlamentul poate emite

un aviz care să determine Comisia să-şi modifice propunerea.25 La rândul lui, Consiliul

examinează propunerea Comisiei (care poate fi modificată sau nu) şi adoptă o „poziţie comună”

(art. 189C lit. a C.E.), Ţinând seama de avizul Parlamentului. Noţiunea de „poziţie comună”

nefiind definită, ambiguitatea ei a făcut ca în literatura de specialitate să fie considerată ca un

text bine definit, nelimitându-se doar la stabilirea liniilor principale ale acestuia.

Poziţia comună se adoptă cu majoritatea calificată a voturilor sau cu votul unanim, când

se aduc modificări propunerii Comisiei. Consiliul transmite poziţia comună Parlamentului, cu

prezentarea argumentelor care l-au determinat s-o adopte. La rândul ei, Comisia informează

Parlamentul în legătură cu poziţia Consiliului. Urmează ca Parlamentul să se pronunţe asupra

poziţiei comune a Consiliului în termen de trei luni de la comunicare (aceasta are loc îm

momentul în care preşedintele Parlamentului face cunoscută în plen poziţia comună), care poate

fi prelungit cu o lună printr-un acord între Consiliu şi Parlament. Comisia competentă din cadrul

Parlamentului examinează poziţia comună şi prezintă recomandări pentru hotărârea pe care

Parlamentul s-o ia la a doua lectură. Aşadar, pot avea loc patru situaţii:

a) Parlamentul adoptă poziţia comună printr-o rezoluţie adoptată cu majoritatea

sufragiilor exprimate;

b) Parlamentul nu-şi exprimă avizul în termenul de trei luni de la comunicarea poziţiei

comune, după care preşedintele acestuia va declara adoptarea poziţiei comune fără vot ;

c) Parlamentul adoptă amendamentele propuse de una din comisiile proprii, de unul din

grupurile politice sau de cel puţin 23 reprezentanţi, cu votul majoritaţii absolute a membrilor săi;

Parlamentul respinge poziţia comună cu votul majorităţii absolute.

În cazul în care poziţia comună a fost aprobată de Parlament sau acesta nu s-a pronunţat

în termenul de trei luni; Consiliul adoptă îm mod definitiv actul respectiv, al cărui conţinut

corespunde poziţiei comune:

a) cu majoritatea calificată dacă poziţia comună este identică cu propunerea iniţială a

Comisiei sau cu votul unanim al membrilor săi, dacă poziţia comună diferă de propunerea

iniţială a Comisiei.

25 Manolache, Octavian - Drept comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1996; - Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1998; Drept comunitar, vol. I (Instituţii comunitare), vol. II (Cele 4 libertǎţi fundamentale; Politici comunitare), vol. III (Justiţia comunitarǎ), Ed. All Bucureşti, p.125.

36

Dacă Parlamentul aoptă amendamente, Comisia trebuie să-şi reexamineze în termen de o

lună propunerea iniţială pe baza căreia Consiliul şi-a stabilit poziţia comună, adoptând una din

următoarele soluţii:

a) îşi menţine propunerea iniţială;

b) ţine cont, total sau parţial, de amendamentele Parlamentului sau de modificările făcute

de Consiliu când a adoptat poziţia comună;

c) îşi modifică poziţia, însă nu în mod esenţial, pentru alte motive decât cele reyultate din

amendamentele Parlamentului sau poziţia comună a Consiliului;

d) îşi retrage propunerea, ceea ce are ca efect împiedicarea Consiliului de a adopta actul

normativ.

Consiliul poate adopta actul respectiv la trei luni după respingerea de către Parlament a

poziţiei comune, dacă a expirat termenul de o lună acordat Comisiei pentru a-şi stabili poziţia. 26

Într-o asemenea ipoteză, decizia Consiliului se ia cu unanimitate de voturi, iar dacă după

termenul de trei luni, care poate fi prelungit cu o lună printr-un acord al Consiliului cu

Parlamentul, Consiliul nu decide, propunerea se consideră neadoptată. Consiliul, care trebuie să-

şi revadă poziţia comună pe baza propunerii reexaminate a Comisiei, are următoarele posibilităţi:

a) să adopte în unanimitate amendamentele Parlamentului care nu au fost luate în

considerare de Comisie;

b) să adopte cu majoritatea calificată propunerea reexaminată a Comisiei;

c) să modifice cu votul unanim al membrilor săi propunerea reexaminată a Comisiei;

d) să respingă propunerea Comisiei. Dacă în termen de trei luni, Consiliul nu adoptă o

hotărâre, propunerea Comisiei nu este adoptată.

În urma introducerii prin Actul Unic a procedurii de cooperare, până în 1993 au fost

adoptate astfel 332 de acte normative; din totalul amendamentelor adoptate de Parlament la

prima lectură, 54,5% au fost însuşite de Comisie şi 43% de Consiliu, iar din amendamentele

adoptate de Parlament cu ocazia celei de a doua lecturi, 44,2% au fost preluate de Comisie şi

23,5% de Consiliu.

Procedura codeciziei

Procedura codeciziei a fost introdusă prin art. 189B C.E., inserat prin tratatul de la

Maastricht, care nu îi dă un nume. În esenţă, Procedura codeciziei constă în aceea că actele 26 Mazilu, Dumitru - Integrarea europeanǎ. Drept comunitar şi instituţii europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 109.

37

normative comunitare pot fi adoptate, în anumite domenii, numai prin acordul Consiliului şi al

Parlamentului sau,în absenţa opoziţiei Parlamentului, acestea sunt adoptate de Consiliu. Prin art.

189B C.E., Parlamentul a primit o competenţă legislativă veritabilă, dar încă limitată la

domeniile în care tratatul prevede expres folosirea acestei proceduri; libera circulaţie a

muncitorilor-art. 49, art.54 paragraful 2, art.56 paragraful 2, art. 57 paragrafele 1 şi 2; prestarea

liberă a serviciilor - art.66; armonizarea legislaţiilor statelor membre - art 100A paragraful 1;

educaţie - art. 126 paragraful 4; cultură - art. 128 paragraful 4; sănătate publică- art. 129A

paragraful 2; reţeaua transporturilor transeuropene - art. 130 I; mediul înconjurător - art. 130S

paragraful 3.

Procedura codeciziei este complexă şi se deosebeşte de procedura cooperării prin:

a) constituirea unui comitet de conciliere, când apar contradicţii între Parlament şi

Consiliu;

b) Parlamentul poate împiedica adoptarea textului aflat în dezbatere (De altfel, textele

adoptate sunt ”acte ale Consiliului şi Parlamentului”, fiind semnate de preşedinţii celor două

instituţii);

c) în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice (art. 130I) şi culturii (art. 128) pentru

adoptarea actului comunitar este necesar votul unanim, pe când în procedura cooperării regula

este votul majoritar calificat.

Procedura codeciziei începe tot cu propunerea înaintată de Comisie Parlamentului, care o

examinează la prima lectură după reguli asemănătoare procedurii cooperării.27 Consiliul îşi

stabileşte poziţia comună prin votul majoritar calificat (în domeniul culturii şi al cercetării cu vot

unanim), după primirea avizului Parlamentului care îi este transmis împreună cu motivarea

poziţiei sale. La cea de a doua lectură, Parlamentul examinează poziţia comună a Consiliului,

fiind obligat ca în termen de trei luni să ia una din următoarele decizii:

a) să aprobe poziţia comună, după care Consiliul adoptă actul cu votul majorităţii

calificate (în cazul art. 128 şi art.130 I C.E., cu unanimitatea voturilor);

b) nu se pronunţă, caz în care Consiliul adoptă actul conform pozitiei comune;

c) indică intenţia sa, cu votul majorităţii absolute a membrilor săi, de a respinge poziţia

comună. Fiind informat, Consiliul convoacă comitetul de conciliere, situaţie în care Parlamentul

fie confirmă cu majoritatea absolută respingerea poziţiei comune, când actul în cauză este

considerat respins, fie propune amendamente;

d) propune amendamente, cu votul majorităţii absolute, la poziţia comună a Consiliului,

textul fiind comunicat Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz. Dacă în termen de trei luni de

la primirea amendamentelor Parlamentului, Consiliul le aprobă pe toate cu majoritatea calificată,

înseamnă că el îşi modifică poziţia comună şi adoptă actul respectiv. Dacă unele amendamente

38

sunt însoţite de avizul negativ al Comisiei, adoptarea lor se face prin votul unanim al membrilor

Consiliului.

În ipoteza în care Consiliul nu adoptă actul, având acordul preşedintelui Parlamentului,

convoacă într-un timp cât mai scurt comitetul paritar de conciliere, compus din membri ai

Consiliului sau din reprezentanţi ai acestora şi din reprezentanţi ai Parlamentului. Comitetul

poate adopta un proiect de acord numai cu votul majorităţii calificate a membrilor din Consiliu

sau a reprezentanţilor acestora şi cu votul majorităţii reprezentanţilor Parlamentului. La lucrările

Comitetului participă în mod activ Comisia. Comitetul de conciliere trebuie să adopte un proiect

comun în termen de şase săptămâni, care poate fi prelungit la opt săptămâni, după care

Parlamentul şi Consiliul, în termen de şase săptămâni, aprobă conform proiectului comun.

Parlamentul are nevoie pentru aprobare de majoritatea sufragiilor exprimate, pe baza raportului

reprezentanţilor săi din Comitetul de conciliere, iar Consiliul de majoritatea calificată. (Este o

excepţie de la regula stabilită de art.189A, conform căreia pentru a modifica o propunere a

Comisiei, Consiliul trebuie să statueze cu votul unanim al membrilor săi).

Când Consiliul ori Parlamentul nu aprobă proiectul comun. Dacă însă Consiliul, în

termen de şase săptămâni după examinarea termenului acordat comitetului de conciliere,

confirmă, cu votul majoritar calificat, poziţia comună asupra căreia şi-a dat acordul înaintea

concilierii (putând chiar accepta unele amendamente propuse de Parlament), actul se consideră

adoptat. Această soluţie a Consiliului nu operează decât dacă Parlamentul, în termen de şase

săptămâni de la data confirmării de către Consiliu, nu respinge textul cu votul majorităţii

absolute a membrilor săi, în caz contrar propunerea se consideră că nu a fost adoptată.

La 23 octombrie 1993, Consiliul, Parlamentul şi Comisia au adoptat un acord

interinstituţional referitor la comitetul de conciliere, stabilind modalităţile de lucru ale acestuia.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au introdus dispoziţii de simplificare a procedurii de

codecizie, adoptarea actului putându-se face de către Consiliu, dacă Parlamentul nu prezintă

amendamente sau dacă este de acord cu toate amendamentele aduse de Parlament.

Dacă nu este de acord cu toate aceste amendamente sau doreşte chiar el să modifice

propunerea Comisiei, Consiliul adoptă o poziţie comună, care este transmisă Parlamentului.

Dacă Parlamentul aprobă în mod expres poziţia comună sau în termen de trei luni nu se

pronunţă, se consideră că textul a fost adoptat, fără să mai fie nevoie să revină la Consiliu. În

ipoteza în care Parlamentul respinge, cu majoritatea absolută, poziţia comună se consideră că

textul nu a fost adoptat. Dacă propune amendamente, tot cu votul majorităţii absolute, acestea

sunt prezentate Consiliului şi Comisiei.

De data aceasta Consiliul hotărăşte cu votul majorităţii absolute asupra fiecărui

amendament şi cu votul unanim asupra celor cu privire la care Comisia a dat aviz negativ. Dacă

aprobă toate amendamentele se consideră că actul a fost adoptat pe baza poziţiei comune 39

amendate. În cazul în care a aprobat numai o parte din amendamente, este convocat comitetul de

conciliere, în termen de şase săptămâni.

În acelaşi termen, comitetul adoptă un proiect comun pe care îl prezintă Parlamentului şi

Consiliului. Atât Parlamentul, cât şi Consiliul, în termen de şase săptămâni pot adopta actul

conform proiectului comun cu votul majorităţii sufragiilor exprimate, respectiv cu majoritatea

calificată. Dacă nu se poate adopta un proiect comun de către comitetul de conciliere sau când,

deşi s-a adoptat un asemenea proiect, el nu este aprobat de Consiliu şi de Parlament sau numai de

unul din acestea, propunerea este respinsă definitiv.

Se poate constata că, potrivit tratatului de la Amsterdam, este eliminată cea de a treia

lectură în care Consiliul, când comitetul de conciliere nu a adoptat un proiect comun, poate să

reia dialogul cu Parlamentul. Simplificarea procedurii a dus la posibilitatea adoptării actului de

către Consiliu de la prima lectură a Parlamentului dacă acesta nu formulează nici un

amendament sau Dacă, în caz de amendamente, Consiliul le acceptă pe toate. În ce priveşte a

doua lectură, Parlamentul poate respinge direct poziţia comună a Consiliului fără să fie nevoie de

o ameninţare cu respingerea care este susceptibilă de a provocă întrunirea comitetului de

conciliere.

S-a arătat că extinderea, chiar dacă nu generalizarea, procedurii codeciziei (art. 189B

C.E.) permite să se identifice mai bine în dreptul comunitar în domeniul legislativ prin natura sa,

rezultând o netă ameliorare a sistemului ierarhizării normelor, deoarece actele adoptate prin

codecizie beneficiază de o dublă legitimitate, putând fi calificate legi.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au realizat trei ameliorări notabile în privinţa

Parlamentului: a) simplificarea procedurii legislative; b) extensia procedurii codeciziei, care în

mod progresiv devine principala procedură legislativă comunitară; şi c) simplificarea relativă a

acesteia. Tratatul face să se reducă rolul procedurii de cooperare, ea rămând să fie aplicată numai

în cadrul Uniunii economice şi monetare. Această reducere a ariei procedurii cooperării

constituie un progres, deoarece domeniile în care s-a aplicat trec la procedura codeciziei

(transporturi, coeziune economică şi socială), iar pe de altă parte, în domenii noi de competenţă

comunitară se aplică procedura prevăzută la art.189B C.E. (politica locurilor de muncă, politica

socială, sănătatea publică, în privinţa măsurilor sanitare şi fitosanitare, lupta împotriva fraudelor

la bugetul comunitar).

Avizul conform

Avizul conform, introdus prin Actul Unic, reprezintă acordul Parlamentului cu privire la

proiectul unui act, care i s-a prezentat. În privinţa efectelor pe care le produce, avizul conform al

40

Parlamentului European dă posibilitatea Consiliului să adopte actul comunitar. Dacă Parlamentul

nu emite avizul conform sau îşi manifestă prin vot opoziţia fată de propunerea prezentată,

Consiliul nu poate adopta actul. Astfel, potrivit tratatului C.E. avizul conform al Parlamentului

este necesar în şase domenii:

1. art. 8A C.E. prevede avizul conform pentru adoptarea de către Consiliu a actelor

comunitare în domeniul liberei concurenţe şi a dreptului de şedere al cetăţenilor europeni pe

teritoriul statelor membre;

2. în situaţia în care Consiliul acordă Bancii Centrale Europene unele misiuni specifice

(art. 105 paragraful 6 ) precum şi în vederea modificării de către Consiliu a statutelor Sistemului

european al Bancilor Centrale şi Bancii Centrale Europene;

3. în domeniul reformei fondurilor structurale, Consiliul poate stabili măsuri privind

misiunile, obiectivele prioritare şi organizarea lor, pe baza propunerii Comisiei şi a avizului

conform al Parlamentului, după consultarea Comitetului economic şi social;

4. art. 138 C.E. stabileşte că este nevoie de avizul conform pentru stabilirea unui proiect

referitor la alegerile, pe baza unei proceduri uniforme, pentru Parlamentul European;

5. pentru încheierea de către Consiliu a acordurilor internaţionale, a acordurilor care au

implicaţii bugetare importante, precum şi a acelora care implică modificarea unui act adoptat

potrivit procedurii stabilite de art.189B C.E.;

6. încheierea acordurilor de aderare şi de asociere la Uniunea Europeană (art. OU.E.).

În vederea emiterii avizului conform, Parlamentul se pronunţă pe baza unui raport

întocmit de comisia competentă, prin care se propune Parlamentului să adopte sau să respingă

proiectul rezoluţiei. Nu se admit amendamente din partea Parlamentului. Potrivit art. 80 din

regulamentul Parlamentului, comisia competentă poate decide, în vederea favorizării unui

rezultat pozitiv al procedurii, să prezinte Parlamentului un raport interimar cu propunere de

adoptare a unei rezoluţii care să cuprindă recomandări privind modificarea sau punerea în

aplicare a propunerii respective. Dacă Parlamentul adoptă o recomandare cu aceeaşi majoritate

ca cea necesară pentru avizul conform, preşedintele cere deschiderea procedurii de concertare cu

Consiliul . Apoi, comisia competentă elaborează, pe baza rezultatelor concertării cu Consiliul,

recomandarea finală referitoare la avizul conform al Parlamentului.

Parlamentul poate, pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, să adopte

recomandări de care să se ţină seama înainte de încheierea tratatului de aderare a unui stat

candidat la Uniunea Europeană. Recomandările pot fi adoptate cu aceeaşi majoritate ca şi avizul

conform, adică majoritatea absolută a parlamentarilor europeni.După emitere, avizul conform

este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

Curtea de Justiţie a stabilit, prin jurisprudenţa sa, trei modalităţi prin care Parlamentul

poate acţiona cu o cerere pentru a solicita respectarea procedurii avizului conform:41

1. calea diligenţei pentru altul, în speţă pentru Comisie care, potrivit tratatului, veghind la

respectarea prerogativelor Parlamentului este îndreptăţită să introducă un recurs în anulare, sau

pentru orice persoană fizică sau morală (hotărârea din 27 septembrie 1998, în cauza 302/87

Parlament /Consiliu);

2. calea intervenţiei indirecte, alături de un alt recurent sau în baza art. 175

C.E.E., când Consiliul se abţine în mod ilegal de a solicita avizul Parlamentului, deşi,

avea această obligaţie;

3. calea acţiunii în anulare în scopul aparării prerogativelor sale (hotărârea din 22 mai

1990 în cauza 70/80, Parlament / Consiliu).

În stadiul actual al dreptului comunitar, aplicarea avizului conform este limitată de

prevederile Actului Unic şi tratatului asupra Uniunii Europene la câteva domenii stabilite.

Existenţa mai multor forme de intervenţie a Parlamentului în activitatea legislativă, poate

determina uneori Consiliul să aleagă o procedură în care rolul Parlamentului este mai redus,

pentru a nu întâmpina dificultăţi la adoptarea unui anumit act. De pildă, în hotărârea din 11 iunie

1991 (din cauza 300/89 Comisia /Consiliu) în legătură cu directiva „Seveso” din domeniul

protecţiei mediului înconjurător, Curtea de Justiţie a stabilit că aceasta ar fi trebuit să fi fost

adoptată în temeiul art.100A, care prevede doar procedura consultării.

Concluzionând, se poate susţine că rolul Parlamentului European în procesul legislativ a

crescut, dar el încă nu se manifestă în mod uniform. Astfel:

1. Sunt domenii importante din competenţa comunitară în care Parlamentul European nu

intervine în nici un fel: - securitatea socială a muncitorilor imigranţi (art.51C.E.), libera circulaţie

a capitalurilor (art. 69, 70 şi 73C C.E.), regulile interne legate de materia comercială, comună

(art.112, 113 C.E.);

2. Consultarea ocupă un loc destul de întins: - regulile în domeniul politicii agricole

comune (art.43 C.E.), dreptul de stabilire a activităţilor nesalariate (art 57 paragraful 2 C.E.9,

regulile generale în materia prestărilor de servicii (art. 63 C.E.), regulile generale în materia

concurenţei, inclusiv ajutoarele în acest domeniu (art.87, 94 C.E.), armonizarea regulilor fiscale

8art. 99 C.E.), politica de vize (art. 100C C.E.), reforma fondurilor structurale (art. 130D ), etc.

3. Procedura cooperării este folosită în domenii diferite, tratatul de la Maastricht

lărgindu-le: transporturi (art. 75), politica socială (art.118A), formarea profesională (art.127A),

etc (în perspectiva ratificării tratatului de la Amsterdam, se va aplica doar în domeniul Uniunii

economice şi monetare)

4. Procedura codeciziei are încă un câmp limitat de aplicare, (armonizarea prevederilor

privind piaţa internă- art.100A, regulile privind circulaţia muncitorilor - art.49 C.E., regulile

42

privind dreptul de stabilire - art 54, 56 paragraful 2, etc), dar va deveni principala procedură

legislativă, o dată cu intrarea în vigoare a tratatului de la Amsterdam; 30

5. Avizul conform se aplică la cele şase domenii prevăzute de Actul Unic şi tratatul de la

Maastricht.

În decursul celor peste cincizeci de ani de existenţǎ, Parlamentul European şi-a

demonstrat marea sa flexibilitate şi adaptabilitate la dezvoltările din Europa şi în mod deosebit la

schimbările istorice care au avut loc în ultimii ani. Nici un alt forum parlamentar internaţional nu

a fost atât de bine dotat ca Parlamentul European pentru a integra noile democraţii ale Europei

Centrale şi de Est în familia celorlalte democraţii europene. Avantajul considerabil al membrilor

săi, care sunt şi membrii parlamentelor lor naţionale, iar unii dintre ei sunt şi membri ai UEO

(organizaţia de apărare europeanǎ) oferă Parlamentului European posibilitatea sǎ menţină un

contact strâns cu politicile naţionale. Ea contribuie la pregătirea ţǎrilor candidate la adeziune şi

sprijină evoluţia democraticǎ în statele membre.

30 Savu, Dana Victoria - Integrarea europeanǎ: dimensiuni şi perspective, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 74.43

CAPITOLUL III RELAŢIILE PARLAMENTULUI CU INSTITUŢIILE COMUNITARE ŞI

EXTRACOMUNITARE

3.1. Relaţiile Parlamentului cu Comisia Europeană

Potrivit Articolului 158 din Tratatul C.E. (modificat prin tratatul de la Maastricht) face

trimitere la Parlamentul European pentru îndeplinirea procedurii de numire a Preşedintelui şi a

celorlalţi membrii ai Comisiei. Conform acestor reglementǎri, Parlamentul European trebuie sǎ

fie consultat de către guvernele statelor membre, înainte ca acestea sǎ desemneze de comun

acord preşedintele Comisiei.

Tratatul de la Amsterdam întăreşte şi mai mult rolul Parlamentului European în

procedura de numire a preşedintelui Comisiei, în sensul cǎ nu este suficientǎ simpla consultare a

Parlamentului pentru desemnarea acestuia, ci se impune condiţia aprobării acestei desemnări de

către Parlament.

După desemnarea lor, Preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei sunt supuşi, împreunǎ,

unui vot de aprobare al Parlamentului European. Numai după aprobarea Parlamentului European,

preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei sunt numiţi de guvernele statelor membre.

Articolul 144 – Tratatul C.E. prevede posibilitatea Parlamentului European de a decide

demisia Consiliului în bloc, prin adoptarea unei moţiuni de cenzurǎ.

Dacǎ moţiunea de cenzurǎ este adoptatǎ cu o majoritate de doua treimi din voturile

exprimate care reprezintă majoritatea membrilor Parlamentului European, membrii Comisiei

trebuie sǎ demisioneze în bloc. Ei continuǎ sǎ gestioneze afacerile curente pânǎ în momentul

înlocuirii lor.38

Moţiunea de cenzurǎ este o sancţiune grava care se poate aplica Comisiei, la iniţiativa

unui grup politic parlamentar sau a unui grup format dintr-o zecime din membrii Parlamentului.

Pentru adoptarea moţiunii sunt necesare două treimi din voturile exprimate din

majoritatea simplǎ a membrilor Parlamentului.

Posibilitatea introducerii moţiunii de cenzurǎ de către Parlamentul European relevǎ

responsabilitatea politicǎ a Comisiei faţă de acest organ cu largă reprezentativitate democraticǎ.

Pânǎ acum Parlamentul European nu a adoptat nici o moţiune de cenzurǎ. Adoptarea unei

moţiuni de cenzurǎ ar necesita susţinerea unei majorităţi absolute a membrilor, precum şi votul a

două treimi dintre ei.

38 Lefter, Cornelia, Dreptul comunitar instituţional, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2001, pag. 138.44

Parlamentul îşi exercitǎ puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare număr de

rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeanǎ este obligatǎ sǎ le prezinte (spre exemplu,

raportul anual general şi rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului).

În plus, membrii Parlamentului European pot adresa întrebări Comisiei Europene, oral

sau în scris. În timpul sedinţelor în plen, „secţiunea de întrebări ” devine un forum pe chestiuni

specifice între membrii Parlamentului şi membrii Comisiei. Membrii independenţi ai

Parlamentului şi grupările politice adresează anual peste 5000 de întrebări Comisiei. Dacă un

membru este înlocuit în timpul mandatului, cel care îl va înlocui o va face numai pe perioada

rămasă din mandat. În conformitate cu procedura investiturii prevăzută în TUE, prin care

guvernele statelor membre trebuie să ceară acceptul Parlamentului în privinţa oricărei persoane

care este vizată pentru a fi numită în funcţia de Preşedinte al Comisiei (art. 214, par. 2din TCE).

În acord cu preşedintele desemnat, sunt numiţi apoi ceilalţi membri ai Comisiei. Odată ce

Parlamentul şi-a dat acceptul, ei sunt numiţi de către guvernele statelor membre.

Parlamentul poate să-şi manifeste neîncrederea în Comisie, cu o majoritate de două treimi

şi în prezenţa majorităţii membrilor săi, membrii Comisiei trebuind să-şi abandoneze în mod

colectiv funcţiile, ei continuând să rezolve chestiunile curente până la înlocuirea lor. În acest caz,

mandatul membrilor Comisiei numiţi pentru ai înlocui expiră la data la care ar fi trebuit să expire

mandatul membrilor Comisiei obligaţi să-şi abandoneze funcţiile în mod colectiv1.

În plus, Comisia este instituţia europeană însărcinată să reprezinte UE la conferinţele

internaţionale. În această calitate, ea se angajează să faciliteze includerea delegaţiilor alcătuite

din eurodeputaţi pentru a însoţi delegaţiile Uniunii cu ocazia anumitor conferinţe. Cu toate

acestea, delegaţiile alcătuite din eurodeputaţi au numai un statut de observator şi, prin urmare, nu

pot să participe la eventuale negocieri.

Acordul-cadru prevede cooperarea Comisiei şi a Parlamentului în anumite domenii

specifice cum ar fi:

aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;

colaborarea cu parlamentele naţionale;

apelarea la experţi naţionali pentru a lucra cu Comisia.

Acordul-cadru defineşte organizarea activităţilor între Parlament şi Comisie, pentru

punerea în aplicare a procedurilor legislative.

Mai întâi, Comisia trebuie să prezinte Parlamentului programul său anual de lucru. În

cursul procedurii de adoptare a actelor, acordul-cadru garantează apoi mai multe angajamente

din partea celor două instituţii. Aceste angajamente vizează, de pildă, termenele în care

Parlamentul prezintă amendamente şi examinarea cu atenţie a acestora de către Comisie.

1 Articolul 144 TCE, devenit art. 201 în urma TAm. 45

În plus, cu ocazia examinării parlamentare a propunerilor legislative, euro-deputaţii pot

adresa întrebări membrilor Comisiei. Aceste întrebări pot fi adresate în cursul şedinţelor plenare

ale Parlamentului sau în cadrul comisiilor parlamentare. De asemenea, membrii Comisiei pot fi

audiaţi în faţa Parlamentului, la cererea lor.

3.2. Relaţiile Parlamentului cu Consiliul European

Lărgirea puterilor atribuite Parlamentului European în domeniul bugetar şi legislativ a

crescut influenţa sa asupra Consiliului. Procedura de codecizie, în particular, a contribuit la

echilibrarea puterilor legislative între Consiliul şi Parlamentul European .

Raporturile între cele două instituţii s-au dezvoltat pe bazǎ pragmaticǎ.

La începutul mandatului, preşedintele în exerciţiu al Consiliului expune propriul program

în faţa Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare de seamă a rezultatelor atinse.

Miniştrii asistǎ la sesiunile plenare şi iau parte la dezbaterile importante şi la „ora de

interpelări ”. Pe de altǎ parte, deputaţii le pot adresa acestora întrebări scrise sau orale.

O precizare se impune însǎ şi anume cǎ controlul efectuat prin întrebări şi pe cale

moţiunii de cenzurǎ vizează în special Comisia Europeană şi mai puţin Consiliul Miniştrilor.

Este un paradox faptul cǎ cea mai importantă instituţie comunitară – Consiliul Miniştrilor

– este cea mai puţin controlatǎ de către Parlament. Acest paradox este motivat în literatura de

specialitate prin aceea cǎ aceastǎ instituţie comunitarǎ neavând structura şi fizionomia Comisiei

Europene, nu poate fi supusǎ aceluiaşi gen de control ca şi respectiva Comisie.

Consiliul European se reuneşte, cel puţin de două ori pe an, şefii de state sau de guverne

ale Statelor membre, cât şi pe Preşedintele Comisiei.

La deschiderea fiecărei reuniuni, Preşedintele Parlamentului expune poziţiile

Parlamentului asupra principalelor teme care urmează a fi tratate.

Discursul sǎu da adesea tonul discuţiilor importante ale zilei.

Aceastǎ întâlnire la cel mai înalt nivel permite abordarea într-o manierǎ privilegiatǎ a

celor mai importante dosare şi orientarea strategiei construcţiei europene.

După reuniunea Consiliului European, Preşedintele acestuia face un raport Parlamentului.

Pe de altă parte, acestuia din urmǎ îi este supus spre dezbatere şi un raport anual asupra

proceselor realizate.

3.3.Relaţiile Parlamentului European cu Banca Centralǎ Europeanǎ

46

Parlamentul European a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrala Europeanǎ

(BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare şi Economice).39Cu sediul la Frankfurt, Banca

Centralǎ Europeanǎ răspunde de politica monetară a Zonei euro, formatǎ din cele 11 state

membre care au optat pentru folosirea unei monede unice.

Biroul executiv al băncii este format din şase membrii. Consiliul de Guvernare cuprinde

cei 11 guvernatori ai băncilor centrale ale Zonei euro şi membrii Biroului Executiv.

Banca se bucurǎ de independenţǎ totalǎ în deciziile de politicǎ monetarǎ. Ea are autoritate

unicǎ în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în folosirea instrumentelor monetare

necesare pentru menţinerea stabilităţii monedei euro.

Cu toate acestea, independenţa operaţionalǎ a Băncii Centrale Europene este

contrabalansatǎ de răspunderea pe care aceasta o are în faţa Parlamentului European. Regulile

procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta îl are în numirea Preşedintelui,

Vicepreşedintelui, şi a altor membrii ai Biroului Executiv al Băncii. După audierile Comisiei,

nominalizaţii trebuie să fie aprobaţi de Parlament înainte de a putea fi numiţi de Consiliu.

Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie sǎ prezinte un raport anual în şedinta

plenarǎ a Parlamentului. În plus, Preşedintele Băncii Centrale şi alţi membrii ai Biroului

Executiv se prezintă în faţa Comisiei pe problemele monetare ale Parlamentului European la

intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia din pǎrti. Cel puţin patru

asemenea întâlniri trebuie ţinute în fiecare an.

3.4. Relaţiile Parlamentului European cu alte instituţii comunitare

Dat fiind ca Parlamentul European era compus din membrii parlamentelor naţionale,

exista un fel de legăturǎ „ psihologicǎ ” între instituţia europeanǎ şi instituţiile naţionale, care

s-au rupt în bunǎ parte o datǎ cu dispariţia dublului mandat în noua Adunare. Or, este de cea mai

mare importanţǎ că între Parlamentul European şi parlamentele naţionale sǎ nu se instaureze nici

o neînţelegere. Cu atât mai mult cu cât acestea din urma trebuie sǎ ratifice actele comunitare

fundamentale (revizuirea tratatelor, creare de noi comunităţi etc.).

În practicǎ totuşi, conflictele au fost rare pânǎ acum, dintr-un motiv fundamental : datǎ

fiind structura instituţionalǎ specificǎ a Comunitǎţii, sporirea puterilor Parlamentului European

s-a făcut nu în detrimentul parlamentelor naţionale, ci în detrimentul Consiliului de Miniştrii,

altfel spus al guvernelor naţionale. Din nefericire, unele parlamente naţionale şi în special

Parlamentul francez au crezut cǎ transferurile de putere de la statele membre către Comunitate se

făceau în profitul Parlamentului European şi unele tensiuni s-au instaurat între Parlamentul

39 Marcu, Viorel - Drept instituţional comunitar, Ed. Nova, Bucureşti, 1994, pag. 187

47

European şi cel francez. Pânǎ la urmǎ aceastǎ neînţelegere s-a risipit, Parlamentul francez

conştientizând treptat cǎ slăbirea lui nu venea de la construcţia europeanǎ în sine, ci pur şi simplu

de la rolul minim care i-a fost atribuit în echilibrul constituţional francez sub a V-a Republicǎ.

Astfel, Europa servind oarecum ca revelator, asistǎm de un număr de ani la o

reechilibrare a puterilor Parlamentului francez în raport cu guvernul, la un fel de aducere a

acestuia la nivel european (revizuirea constituţională din iunie 1992, lungirea duratei sesiunii,

introducerea votului personal).

Parlamentele naţionale din statele membre cele mai neîncrezătoare faţa de

supranaţionalitate (Regatul Unit, Danemarca) sunt cele care au creat în cadrul lor adevărate

comisii de supraveghere a legislaţiei comunitare. S-a supus, pe bună dreptate, cǎ guvernul are

mâinile legate prin aceastǎ comisie din Folketing. În celelalte state membre, aproape toate

adunările, superioare şi inferioare, au instaurat unele după altele astfel de comisii, farǎ a le da

însǎ puteri atât de mari. Adesea chiar, acestea serveau doar ca reţele de informare.

În Franţa, numai după alegerile directe cele douǎ camere au creat în cadrul lor o

„ delegaţie ”, a cărei sarcinǎ era dublă : sǎ informeze prin rapoarte semestriale ansamblul

Adunării despre activitatea şi viaţa instituţiilor comunitare, sǎ atragă în mod special atenţia

comisiilor asupra proiectelor de acte comunitare susceptibile de a avea incidente asupra

legislaţiei naţionale. Îngrijorat de transferurile sporite de putere decizionalǎ înspre Bruxelles şi

Strasbourg cu prilejul creării marii pieţe interne pentru anul 1993, Parlamentul francez a întărit

printr-o lege din aprilie 1990 şi numărul membrilor delegaţiilor care ajung de la 18 la 36, şi rolul

acestor delegaţii care au de acum posibilitatea de a audia miniştrii, comisari europeni etc. Cu

toate acestea, şi în pofida dorinţei exprimate în propunerea de lege originală depusǎ de Charles

Josselin, rolul delegaţiilor rămânea fatalmente un rol de informare, întrucât Constituţia celei de a

V-a Republici nu recunoaşte în fiecare adunare decât sase comisiei permanente.

Abia odată cu revizuirea constituţională prealabilǎ Tratatului de la Maastricht,

Parlamentul francez reunit la Versailles se va dota în sfârşit cu mijloacele de a controla Guvernul

în elaborarea şi adoptarea legislaţiei comunitare. Noul articol 88 alineat 4 din Constituţie

întăreşte considerabil rolul delegaţiei pentru afacerile externe din fiecare adunare. Mai mult, el

acorda fiecărei adunări posibilitatea de a adopta rezoluţii asupra actelor comunitare vizând să

dicteze Executivului direcţia de urmat. Astfel, Parlamentul francez se aliniază la ora daneza sau

britanica, reluând tehnica rezervei parlamentare (scrutiny reserve) draga adunărilor anglo-

saxone. La 26 martie 1996, Adunarea Naţionalǎ a adoptat nu mai puţin de 54 de rezoluţii la

adresa Guvernului, constrângându-l pe acesta din urma sǎ cearǎ suspendări de şedinţa în cadrul

Consiliului, după exemplul Guvernului danez, în mai multe rânduri.

48

Contrar Adunării Consiliului Europei, Parlamentul European a refuzat pânǎ acum sǎ

creeze o comisie permanentă însărcinată cu relaţiile cu parlamentele naţionale. În schimb, a luat

următoarele iniţiative :

reuniuni anuale, când ale preşedinţilor de adunări parlamentare ale statelor

membre ale Consiliului Europei şi ansamblul UEO („ mare conferinţǎ ”), când reuniuni ale celor

Cincisprezece cu Parlamentul European („ conferinţa mica ”), pregătite si precedate de reuniuni

ale secretarilor generali;

multiplicare întâlnirilor între comisii parlamentare corespondente. Fireşte, acest gen

de întâlniri nu e facilitat de diferentele de structuri dintre parlamentele naţionale şi cel European

(număr variabil de comisii, competente şi roluri divergente). Totuşi, din 1981, au avut loc mai

mult de o suta de asemenea întâlniri de lucru, adesea sub forma simplificata a unor mici delegaţii

ale unei comisii parlamentare naţionale şi a Parlamentului European ;

crearea, în 1977, în cadrul „ marii conferinţe ”, de către parlamentele naţionale şi

Parlamentul European a unui „ Centru european de cercetare şi documentare parlamentara ” cu

scopul de a promova schimburi de informaţii între parlamente, inclusiv accesul la băncile de date

ale Comunitǎţii şi la cele ale statelor membre ;

în fine, după 1989, crearea Conferinţei organelor specializate în afaceri comunitare

(COSAC), care se reuneşte de doua ori pe an în tara care asigurǎ preşedinţia Consiliului, pentru a

dezbate chestiuni de interes comun pentru parlamentele naţionale şi Parlamentul European.

Această conferinţǎ, reunită la Paris în februarie 1995, este cea care a respins ideea

avansatǎ de Franţa, şi anume de Adunarea Naţionala francezǎ, de a se crea o a doua cameră la

nivelul Uniunii, însărcinatǎ în mod cu totul special sǎ se pronunţe asupra aplicării principiului

subsidiarităţii. Aceasta propunere a fost repusǎ pe tapet de către delegaţia francezǎ la CIG

deschisǎ la Torino, în 29 martie 1996, fara mari speranţe de a ralia în chip mai substanţial

celelalte guverne, care susţin cǎ noua adunare ar face „double emploi” cu actualul Parlament şi ca

exista de altminteri un organ care se pronunţǎ de multa vreme asupra subsidiarităţii prin

jurisprudenţa sa, şi anume Curtea Europeanǎ de Justiţie.

În prezent Parlamentul European, acoperă tot mai mult întreaga Europǎ geograficǎ, şi

rămâne cel mai bun instrument pentru cooperarea europeanǎ la scara cea mai largǎ cu putinţǎ,

corespunzătoare criteriilor fundamentale ale democraţiei pluraliste, supremaţiei legii şi

respectării drepturilor omului.

49

CAPITOLUL IV PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI RELAŢIILE ACESTUIA CU

INSTITUTIILE REGIONALE ALE STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

4.1. Identitatea naţională în contextul european

Statul a fost, este şi va rămâne, mult timp în viitorul previzibil, cel mai important subiect

de drept, atât din punct de vedere al dreptului intern, cât şi al dreptului internaţional, atât pentru

dreptul public, cât şi pentru dreptul privat.1

S-a pus problema în ce măsură suveranitatea statelor membre va fi atinsă sau diminuată

odată cu integrarea lor în Uniunea Europeană?

Răspunsul oferit în acest sens de doctrina de specialitate este că statul2 va trebui să delege

o serie din atribuţii ce-i aparţin în mod obişnuit unor autorităţi supranaţionale şi regionale în

acelaşi timp.

Acest lucru presupune transferarea de competenţe din partea statelor către autorităţile

supranaţionale.

În doctrină s-a făcut o distincţie clară între transferul de competenţe, pe de o parte şi

delegarea exerciţiului lor.

În prima situaţie, competenţele respective revin de drept, ex nunc, unui nou titular –

Uniunea, opţiune considerată inadmisibilă de partizanii teoriei suveranităţii indivizibile.

În a doua situaţie, deşi uniunea exercită competenţele respective, titularul acestora

rămâne statul membru suveran căruia i-a aparţinut iniţial.

O astfel de delegare este, în teorie, revocabilă, printr-un act de suveranitate similar celui

de acordare (principiului echipolenţei).

Un set de concluzii relativ similare a fost inclus recent într-un raport redactat de Comisia

pentru Afaceri Constituţionale a Parlamentului European, în care se propune separarea puterilor

Uniunii Europene în următoarele categorii:

puteri exclusive ale Uniunii Europene – în domenii ca: politica monetară, vamală,

de comerţ exterior, externă şi de buget;

puteri combinate între Uniunea Europeană şi statele membre - Uniunea Europeană

stabileşte direcţiile generale, în timp ce statele membre sunt responsabile de transpunerea lor în

legislaţia internă în domenii ca: piaţa comună, agricultură, mediu, cercetare, energie, politică

regională şi socială, apărare, justiţie şi afaceri interne.

1 G. Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. I, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, p. 43. 2 Jean Gicquel, - Droit constitutionel et institutions, editia a XIV –a, Paris, 1995, p. 50.

50

puteri suplimentare – unde intervenţia Uniunii Europene o completează pe cea a

statelor membre: educaţie, tineret, protecţie civilă, cultură, sport, turism, contracte civile şi

comerciale.

puteri politice – exercitate de instituţiile Uniunii Europene prin stabilirea

coordonatelor de politică generală în domeniul politicilor fiscale şi al forţei de muncă, dar într-un

mod diferit faţă de procedurile actuale, în care sunt implicate şi parlamentele naţionale.1

În concluzie putem considera că integrarea europeană reprezintă un creuzet al articulării

şi testării unor modele de suveranitate, observaţie care poate fi cel mai bine pusă în evidenţă prin

examinarea comparativă a conceptelor de suveranitate oferite de principalele modele teoretice de

integrare.2 Concluziile rezultate din analiza comparativă a trei teorii principale de integrare

europeană sunt: federalism, neofuncţionalism şi interguvernamentalism (liberal).

Modelul federal de integrare europeană este, de altfel şi singura dintre teoriile

menţionate care se regăseşte politic în ideologia unor partide europene. Federalismul a cunoscut

o primă perioadă de glorie imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când

mişcarea europeană înfiinţată la Congresul de la Haga din 1948 l-a promovat ca alternativă

pacifistă la statul naţiune.

Modelul federalist european se bazează pe un angajament constituţional oferit în jurul

unui stat supranaţional european dotat cu majoritatea caracteristicilor moderne de statalitate:

Guvern European, Parlament European, eventual bicameral, armată europeană, monedă unică

etc.

Din punct de vedere normativ, lipsa de transparenţă şi răspundere politică, precum şi

disoluţia identităţilor naţionale sunt principalele contra-argumente folosite de cei care opun

sistemul federal.

Neofuncţionalismul şi interguvernamentalismul acordă clar mai multă atenţie modului în

care politicile guvernamentale sunt influenţate intern de grupurile de interes economice şi

politice, dar susţin că guvernele naţionale reprezintă platforma cea mai importantă prin care

aceste interese sunt anihilate.

Ca urmare, întreaga discuţie despre forma de organizare politică a Uniunii Europene se

desfăşoară, fără prea mult succes, în jurul clivajului federal – interguvernamental privind modul

de alocare a competenţelor şi atribuţiilor de suveranitate politică la nivel european sau naţional.

Deoarece abordarea tehnocrată şi depolitizată propusă de neofuncţionalism s-a dovedit însă

fragilă în practică, din punct de vedere politic, rezultatele integrării au fost extrem de modeste, în

special în perioada premergătoare Tratatului de la Maastricht, fapt care a favorizat ascensiunea

1 Victor Duculescu - Drept constituţional român, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1993, p. 73. 2 Anton Niculescu – Suveranitatea naţională şi integrarea europeană, Ed. Polirom, 2002, p. 89.

51

modelului interguvernamental şi, ulterior, a celui interguvernamental – liberal, ambele

reprezentate tradiţional din punct de vedere politic de guvernul britanic şi de cel francez.

Un alt fenomen de abordare a modului de construcţie europeană, de amploare egală ca

importanţă ca şi cele de mai sus, constă în transferul de autoritate politică la nivel subnaţional şi

regional.

Descentralizarea administrativă şi afirmarea identităţilor locale şi regionale constituie doi

factori politici extrem de activi în statele membre UE şi care se aşteaptă să devină influenţi în

viitorul apropiat şi în actualele ţări candidate.1

Platformele şi agendele politice focalizate pe extinderea autonomiei culturale, sociale,

politice sau teritoriale nu mai constituie de mult tabuuri politice, în timp ce procedurile de

reprezentare regională şi de consultare politică devin un fapt obişnuit în raporturile de guvernare

din spaţiul european.2

Comparativ cu nivelul european, dispersia de suveranitate la nivel subnaţional sau

regional este mai scăzută în intensitate, dar tendinţa către regionalizare este foarte dinamică.

Având în vedere presiunea crescândă exercitată de actorii regionali3 amendarea de către Uniune a

actualei „metode comunitare” de guvernare4 este inevitabilă. Această modificare va presupune

abandonarea monopolului decizional deţinut în prezent de guvernele naţionale şi instituţiile

supranaţionale ale Uniunii şi includerea mai activă a reprezentanţilor regionali şi subnaţionali în

procesul de decizie unională.5

În ce priveşte atitudinea oficialilor români6 în raport cu binomul suveranitate – integrare

europeană este una predominant interguvernamentală la nivelul declaraţiilor politice. În

consecinţă, modelul federal centralizat este ferm respins în favoarea unei formule în care statul

naţional îşi păstrează statutul privilegiat de principal garant şi executor al suveranităţii, precum şi

pe acela de reper de identificare politică.

Prin urmare, în ce priveşte structura politică a Uniunii Europene, Guvernul Român de la

aceea dată (Guvernul Năstase) a optat pentru o federaţie de state naţiune, bazată pe un pilon

comunitar consolidat şi pe unul interguvernamental restructurat.

1 Legea nr. 151/1998 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 268/2000 – privind dezvoltarea regională în România. 2 Pentru o prezentare detaliată a prevederilor legale şi a reţelei instituţionale ce reglementează rolul regiunilor în spaţiul politic al Uniunii şi al statelor membre, a se vedea Hooghe şi Marks. 3 Committee of the Regions, 2002a, 2002b; Kirk, 2002. 4 „Metoda comunitară” are la bază un mecanism instituţional tridimensional de luare a deciziilor, format din Comisie (puterea executivă), Consiliul de Miniştri şi Parlamentul Europei (puterea legislativă) şi Curtea Europeană de Justiţie (puterea judecătorească). 5 O propunere timidă privind întărirea rolului structurilor regionale şi subnaţionale în procesul decizional comunitar a fost avansată recent în Comisia Europeană. O direcţie de reformă mai curajoasă ar fi transformarea Comitetului Regiunilor, înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, dar inactiv politic, într-o a doua Cameră a Parlamentului European. 6 Este vorba de atitudinea adoptată de fostul guvern condus de primul-ministru Adrian Năstase în anul 2001 – punct de vedere evidenţiat de Anton Niculescu – Suveranitatea naţională şi integrarea europeană, Ed. Polirom, 2002, p. 78.

52

Această poziţie este completată de o matrice orizontală de putere între instituţiile

comunitare şi una cât mai uniformală între statele membre, caracterizată de următoarele

elemente:

întărirea rolului şi legitimităţii politice a Comisiei pentru alegerea în comun a

preşedintelui acesteia de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştrii;

crearea unui Comitet al Parlamentelor Naţionale după Comitetul Economic şi

Social şi al Comitetului Regiunilor;

generalizarea procedurii de codecizie la nivelul Parlamentului European şi a

votului cu majoritate calificată la nivelul Consiliului de Miniştrii;

definirea unui catalog al competenţelor la nivelul Uniunii corelat cu principiul

subsidiarităţii.

Realizãrile Uniunii Europene în ceea ce priveşte identitatea europeană, în ultimele

decade sunt remarcabile si reflectã faptul cã Uniunea Europeanã tinde sã nu mai poatã fi

încadratã în tiparele tradiţionale folosite pentru descrierea organizaţiilor internaţionale. Natura

supranaţionalã a Uniunii Europene devine un instrument ajutãtor în întelegerea şi explicarea

relaţiilor instituţionale dintre Uniune si membrii sãi.

Astfel, UE a devenit un actor cu grad crescut de complexitate pe mãsurã ce impactul în

creştere al politicilor sale a atras tot mai mulţi participanţi guvernamentali şi non-guvernamentali

în procesul de formulare a politicilor, s-a extins pe mai multe niveluri, pe mãsurã ce nivelul sub-

naţional a câştigat în importanţã, iar paternurile interacţiunilor supranaţional – naţional au fost

diversificate.

Totodată, UE a devenit un proces cu mai multe faţete pe măsură ce au fost stabilite un

număr în creştere de responsabilităţi, acest portofoliu extins fiind imposibil de realizat fără

proceduri de luare a deciziilor în toţi pilonii si fără statuarea unui principiu al flexibilităţii.

4.2. Politica regională - sprijin important pentru afirmarea potenţialului economic european

53

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi cele mai

complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a

disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acţionează asupra

unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul

Întreprinderilor Mici şi Mijloci (IMM), transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia

mediului, ocuparea şi formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc.

Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează în

principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar

realizat prin contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere.

Această discrepanţă există nu numai între regiunile din Europa de Sud – Est proaspăt admise în

Uniunea Europeană şi între regiunile din Europa Occidentală, ci chiar şi în sânul regiunilor din

Europa Occidentală1. Discrepanţe există între nordul şi sudul Italiei, între Corsica şi Franţa

continentală, între regiunea flamandă şi cea valonă în Belgia, între regiunile din Grecia dar şi

regiunile din Spania etc. Cauzele dezvoltării inegale sunt nu numai de ordin istoric, ci şi de ordin

natural. Cum este spre exemplu, anumite zone din nordul Suediei dar şi din cea a Finlandei

puternic defavorizate de clima rece în cea mai mare parte a anului, a dus la depopularea acestor

zone şi deci la efecte negative asupra socialului şi economicului.

În plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene,

prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru reconstrucţia

economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi

SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces ţările în curs de aderare şi prin

care este sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de organizare ale UE. Caracterul

complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în care acesta integrează

trei dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi socială, extinderea aplicării

principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă.

Astfel, coeziunea economică şi socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor

fondurilor structurale, dar importanţa sa este reflectată prin crearea unui fond omonim (Fondul

de coeziune) ce sprijină grăbirea procesului de convergenţă şi atingere a nivelelor medii de

dezvoltare ale UE, a patru State Membre mai puţin dezvoltate: Spania, Portugalia, Grecia şi

Irlanda, în prezent aceste fonduri vizează şi ţările slab dezvoltate din Europa de Est care au intrat

recent în Uniunea Europeană.

Principiul subsidiarităţii - care reprezintă gradul crescut de implicare a Statelor Membre

în dezvoltarea şi implementarea politicilor comunitare - este prezent şi la nivelul altor politici. În

contextul de faţă, acest principiu are aplicabilitate în negocierea finanţării din fondurile de

1 Sterian Dumitrescu, Ion Niţă, Iuliana Ciochină, Guvernanţa U.E., Ed. Independenţa Economică, 2008, p. 112. 54

solidaritate de către fiecare stat în parte (în funcţie de priorităţile naţionale şi regionale) precum

şi în responsabilitatea ce revine acestora din urmă în implementarea, monitorizarea şi evaluarea

programelor stabilite de comun acord.

Strategia dezvoltării durabile1 este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate

europeană, în special prin accentul pus pe protecţia mediului şi pe dezvoltarea de măsuri în

această direcţie.Însă această strategie nu este numai europeană, ci există ca strategie globală

promovată în toată lumea prin variate acorduri internaţionale, ceea ce subliniază o dată în plus

caracterul complex al politicii de dezvoltare regională şi coerenţa internă a obiectivelor

comunitare.Deci se poate pretinde că prin felul de abordare a diverselor probleme la care se

referă, politica regională priveşte mai multe domenii de activitate, ceea ce face ca un număr mare

de actori instituţionali să fie implicaţi în elaborarea şi implementarea ei.

Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării

politicii de dezvoltare regională a UE. Rolul său este de a iniţia si definitiva noi acte legislative

în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.

Direcţia Generală (DG) pentru Politică Regională este principalul departament

responsabil pentru măsurile de asistenţă în vederea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor

la nivel European, în baza articolelor 158 şi 160 ale Tratatului UE. DG Politica Regională este

sprijinită în activitatea sa de alte direcţii generale implicate în implementarea politicii regionale,

acestea fiind DG Agricultură, DG Pescuit, DG Educaţie şi Cultură, DG Mediu şi DG pentru

Forţa Muncă şi Probleme Sociale. În prezent DG pentru Politică Regională gestionează 3

fonduri: FEDR, Fondul de Coeziune şi ISPA.

Parlamentul European este implicat în dezvoltarea politicii regionale comunitare la

nivelul luării deciziei, prin Comitetul pentru Politică regională, Transport şi Turism. De

asemenea, acest comitet exercită şi activitate de control asupra instrumentelor instituite pentru

realizarea obiectivului coeziunii economice şi sociale, şi implicit asupra politicilor economice

naţionale, a politicilor şi acţiunilor comunitare în vederea realizării Pieţei Interne, precum şi

asupra Fondurilor structurale, Fondului de coeziune şi Băncii Europene de Investiţii.

Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel european

şi se reuneşte de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor economice ale SM.

Comitetul Regiunilor (CR) este un organ cu putere consultativă pe probleme de coeziune

economică şi socială, reţele de infrastructură trans-europeană, sănătate, educaţie, cultură,

ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională şi

transport, fiind şi cea mai nouă instituţie europeană (creat în 1991, prin Tratatul de la Maastricht

funcţional odată cu intrarea în vigoare a Tratatului, în 1993). CR este compus din reprezentanţi ai

1 Dezvoltare durabilă în sensul promovării dezvoltării economice ţine cont de impactul acesteia asupra mediului şi asupra conservării resurselor naturale, ca responsabilitate faţă de generaţiile viitoare .

55

autorităţilor regionale şi locale, şi reflectă echilibrul politic, geografic şi regional/local din

fiecare S.M.

Banca Europeană de Investiţii (BEI) este instituţia de finanţare a politicilor UE şi are

dublu rol la acest nivel, fiind percepută atât ca actor instituţional al politicii de dezvoltare

regională, cât şi ca instrument de finanţare (şi, implicit, implementare a acesteia). Banca acordă

împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru finanţarea de proiecte

din toate sectoarele economiei, susţinând prin acţiunile sale politica de dezvoltare regională la

nivel comunitar, obiectivele Fondurilor Structurale şi a celorlalte instrumente financiare ale UE.

Însă pentru realizarea obiectivelor politicii regionale, se impun instrumente de acţiune şi

de finanţare a obiectivelor vizate, cel mai important instrument financiar de susţinere a politicii

regionale fiind în acest moment Fondurile Structurale.

Există patru fonduri structurale, fiecare fond putând finanţa mai multe obiective şi fiecare

obiectiv putând fi finanţat din mai multe fonduri, după cum urmează :

1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) – contribuie la finanţarea

obiectivelor 1 şi 2;

2. Fondul Social European (FSE) - contribuie la finanţarea obiectivelor 1, 2 şi 3;

3. Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA): contribuie

la finanţarea obiectivului 1 (secţiunea de orientare a fondului);

4. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP): contribuie la

finanţarea obiectivului 1;

Finanţarea se face, în cea mai mare parte, sub forma unui ajutor nerambursabil (şi mai

puţin ca ajutor rambursabil, ex: subvenţionarea ratelor dobânzilor, garanţii etc.) şi respectând

anumite plafoane, după cum reiese din Tabelul 4.1.

Corelaţia financiară dintre fondurile structurale şi obiectivele priori Tabelul 4.1.

56

Sursa: www. infoeuropa.ro.

1) Fondul European de Dezvoltare Regională a fost înfiinţat în 1975 şi are cea mai mare

pondere în cadrul fondurilor structurale. FEDR are drept scop reducerea disparităţilor dintre

regiunile UE şi are ca direcţii de intervenţie următoarele (conf. reglementării Parlamentului

European şi Consiliului nr. 1783 /1999):

investiţii productive pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile;

investiţii în infrastructură – contribuie astfel la revitalizarea, diversificarea şi

îmbunătăţirea accesului pentru zonele economice şi industriale aflate în declin economic, zonele

urbane inactive, zonele rurale şi zonele dependente de pescuit;

iniţiative de dezvoltare locală şi activităţi de afaceri ale întreprinderilor mici şi

mijlocii (IMM) – au drept scop dezvoltarea de servicii pentru întreprinderi, transferul tehnologic,

dezvoltarea de instrumente financiare, oferirea de sprijin direct pentru investiţii, asigurarea

infrastructurii locale şi sprijinirea structurilor ce furnizează servicii în vecinătate;

investiţii în educaţie şi sănătate (numai în ariile cuprinse în Obiectivul 1).

Domeniile sprijinite prin aceste măsuri sunt: dezvoltarea unui mediu de afaceri

stimulator, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, dezvoltarea societăţii informaţionale, protecţia

mediului, egalitatea de gen în domeniul ocupării forţei de muncă şi cooperarea trans-frontalieră

şi interregională.

2) Fondul Social European (FSE) a fost creat în 1958 şi a constituit, încă de la început,

principalul instrument al politicii sociale comunitare. FSE pune accent pe îmbunătăţirea modului

în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea şomerilor pe piaţa muncii,

prin finanţarea a trei tipuri de acţiuni: formarea profesională, reconversia profesională şi măsuri

ce duc la crearea de locuri de muncă. Tipurile de măsuri astfel finanţate au în vedere (conf.

reglementării Parlamentului European şi Consiliului nr. 1784 /1999): reintegrarea profesională a

şomerilor pe termen lung;

integrarea profesională a şomerilor tineri;

integrarea profesională a persoanelor excluse de pe piaţa muncii;

57

promovarea egalităţii de şanse în accesul la piaţa muncii;

acţiuni specifice de îmbunătăţire a accesului femeilor la piaţa muncii;

îmbunătăţirea sistemelor de educaţie şi formare;

concentrarea de potenţial uman în domeniile cercetării şi dezvoltării.

În acelaşi timp şi prin toate aceste măsuri, FSE acoperă şi trei aspecte orizontale ale

politicilor UE:

promovarea iniţiativelor locale de ocupare a forţei de muncă,

dimensiunea socială şi ocuparea profesională în societatea informaţională,

crearea de oportunităţi egale între femei şi bărbaţi.

Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură a fost stabilit în 1962

pentru finanţarea politicii agricole comune a UE şi consumă cea mai mare parte a bugetului

comunitar.

FEOGA sprijină dezvoltarea regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole, fiind

structurat în două secţiuni:

Secţiunea de orientare: finanţează scheme de raţionalizare, modernizare şi ajustare

structurală a sectorului agricol din zonele rurale.

Secţiunea de garantare: finanţează măsuri de organizare comună a pieţelor şi de susţinere

a preţurilor produselor agricole;

Secţiunea de orientare acţionează ca fond structural propriu-zis şi are următoarele

domenii de intervenţie:1

investiţii în asociaţiile agricole (în vederea modernizării, reducerii costurilor de

producţie, asigurarea calităţii produselor, protejării mediului, etc.);

sprijinirea tinerilor agricultori şi a formării profesionale în domeniu;

sprijinirea pensionării înainte de vârsta limită;

sprijinirea zonelor mai puţin favorizate;

măsuri de protecţie a mediului în interacţiunea cu agricultura (inclusiv de

conservare a peisajului rural);

procesarea şi promovarea pe piaţă a produselor agricole,

dezvoltarea şi utilizarea optimă a pădurilor,

dezvoltarea zonelor rurale prin furnizarea de servicii, sprijinirea economiilor locale,

încurajarea agro-turismului şi a activităţilor meşteşugăreşti, etc.

4) Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului a fost creat în 1994, prin

gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul. Ca şi celelalte fonduri, IFOP a

trecut printr-un proces de reformă în 1999, însă noul regulament adoptat atunci pentru perioada

de programare 2000-2006 a suferit modificări.Schimbările au apărut din dorinţa Comisiei de a se

1Council Regulation (EC) No 1258/1999 of 17 May 1999 on the financing of the common agricultural policy.58

asigura că fondurile publice nu vor fi folosite pentru creşterea capacităţii de pescuit, dat fiind că

un număr considerabil de stocuri comerciale sunt încă exploatate în exces.

Cu toate acestea, obiectivele IFOP au rămas neschimbate şi au în vedere1:

contribuţia la realizarea unui echilibru de durată între resursele piscicole şi

exploatarea lor;

întărirea competitivităţii şi dezvoltarea unor activităţi de afaceri viabile în industria

pescuitului;

îmbunătăţirea ofertei de piaţă şi a valorii adăugate a produselor piscicole şi de

acvacultură;

sprijinirea revitalizării zonelor dependente de pescuit şi acvacultură.

Schimbările aduse de noul regulament constau în introducerea unor prevederi ce au în

vedere favorizarea pescuitului la scară mică (şi a pescuitului independent) şi sprijinirea tinerilor

pescari în achiziţionarea primului lor vas de pescuit. Un element de noutate este accentul crescut

care s-a pus pe aspectele de mediu, acordându-se prioritate proiectelor colective dezvoltate în

cadrul industriei piscicole. Alte modificări se referă la regulile de reînnoire a flotelor de pescuit

şi introducerea de condiţii privind crearea de întreprinderi mixte, cu scopul de a preveni pescuitul

în exces. Alături de noile prevederi, au fost reînnoite măsurile privind investiţiile în industria de

prelucrare şi piscicultură, precum: construcţia, lărgirea şi modernizarea fabricilor pentru

prelucrarea peştelui şi a fermelor de peşte.Aşadar, se poate spune că fondurile prezentate mai sus

sunt menite a răspunde unor nevoi diverse din diferite domenii socio – economice.

Astfel, Prin Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) sunt finanţate acţiuni

inovatoare ce experimentează 3 teme strategice:

a) economii regionale bazate pe cunoaştere şi inovare tehnologică;

b) e-EuropeRegio: societatea informaţională în serviciul dezvoltării regionale;

c) identitatea regională şi dezvoltarea durabilă.

Iar în cadrul Fondului Social European(FSE) sunt planificate acţiuni inovatoare ce au în

vedere formarea şi ocuparea profesională, iar IFOP are în vedere finanţarea de acţiuni ce se

adresează sectorului piscicol. Sunt finanţate de asemenea studii, proiecte pilot şi schimburile de

experienţă. Bugetul alocat acestor acţiuni este de 1 mld. Euro şi reprezintă 0,5% din bugetul

Fondurilor Structurale.

CONCLUZII1 Council Regulation (EC) No 1263/1999 of 21 June 1999 on the Financial Instrument for Fisheries Guidance

59

Alături de America de Nord şi Japonia, Uniunea Europeană este una dintre cele mai

prospere zone ale lumii.

Solidaritatea şi distribuţia echitabilă a beneficiilor dezvoltării economice ţine în acelaşi

timp şi de distribuirea echilibrată a rolurilor instituţiilor reprezentative ale Uniunii: Parlament,

Comisie, Consiliu deciziile acestora reflectându-se considerabil până la nivelul standardului de

viaţă al regiunilor statelor membre sau regiunile slab dezvoltate ale Uniunii Europene în acest

din urmă cazuri urmărindu-se dispariţia celor mai multe dezavantaje cu care acestea se

confruntă. Ţinând cont că la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra

împreună, pe baza unor interese comune.

Instituţiile europene prin membrii acestora au convingerea că în unele domenii se poate

obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la

întreprinderea de politici comune cuprinzând interese ale statelor membre, elaborate şi adoptate

de Parlamentul European cu aplicabilitate pe întreg teritoriu european.

Misiunea Parlamentului European cât şi al altor instituţii care aplică legislaţia Uniunii

Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între regiunile acestora, într-o

manieră coerentă, având drept suport principiul solidarităţii.

Fiind fondată pe un pact încheiat între naţiuni suverane care au decis să împartă un

destin comun şi să exercite împreună o parte a suveranităţii lor. În Parlamentul European sunt

abordate aspecte care au o deosebită importanţă pentru cetăţenii europeni: pace, bunăstare

economică, securitate, democraţie participativă, justiţie şi solidaritate.

Acest pact este consolidat continu şi confirmat pe întreg continent european: o jumătate

de miliard de persoane au ales să trăiască în statul de drept, în armonie cu valorile seculare în

centrul cărora se situează omul şi demnitatea sa.

Actuala revoluţie tehnologică transformă radical viaţa în lumea industrializată, inclusiv

în Parlamentul European care trebuie să se regăsească în termenii comunicaţionali ai

tehnologiei moderne în primul rând pentru depăşirea costurilor cu funcţionarea instituţională,

înţelegându-se că aceste noi provocări tehnologice şi comunicaţionale au dimensiuni ce

depăşesc frontierele tradiţionale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul

economic, solidaritatea socială şi răspunsurile etice ce trebuie aduse progresului înregistrat de

ştiinţele vieţii nu pot fi tratate mai eficient la nivel naţional decât prin tehnologie capabilă să

proceseze informaţii variate ce privesc aspectele sociale, economice şi financiare ale diverselor

state membre, regăsindu-se într-o manieră acceptabilă când acestea ar urma să fie digerate de

procesul decizional instituţional şi legiferare de la nivelul Uniunii Europene.

Instituţiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a

putea face faţă creşterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu creşterea 60

numărului de state membre, cresc şi forţele centrifugale ce ameninţă o implozie a sistemului

birocratic din lăuntrul acesteia.

Astfel, orice reformă decisivă a sistemului comunitar actual inclusiv de la nivelul

Parlamentul European trebuie să garanteze pluralitatea şi respectul diferenţelor ce constituie

bogăţia naţiunilor Europei. Reformele trebuie, de asemenea, să se concentreze pe procesul

decizional. Numai un sistem politic şi juridic echilibrat şi fondat pe principiul votului cu

majoritate calificată va putea funcţiona.

Modificările necesare pentru adaptarea structurii Uniunii, iniţial proiectată pentru şase

membri, la numărul actual de 27 de state membre, au fost încorporate în Tratatul de la

Lisabona. Tratatul a fost adoptat în 2007, însă nu va intra în vigoare decât după ce toate statele

membre îl vor ratifica. Acesta va aduce mai multă democraţie şi transparenţă, va introduce

metode de lucru şi reguli de votare simplificate, ne va garanta drepturile noastre fundamentale

prin consacrarea acestora într-o cartă şi va permite UE să se exprime cu o singură voce în

privinţa problematicilor internaţionale.

BIBLIOGRAFIE 61

1. Diaconu, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

2. Delumeanu, Ştefan Geneza Europei comunitare, Bucureşti, 1999

3. Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polinom, Iaşi,

2001

4. Fuerea, Augustin; Manualul Uniunii Europene, Ed. ACTAMI,

Bucureşti, 2001

5. Jinga, Ion ; Popescu, Andrei Integrarea Europeanǎ - Dicţionar de termeni comunitari,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

6. Lefter, Cornelia, Dreptul comunitar instituţional, Ed. Economicǎ,

Bucureşti, 2001

7. Mazilu, Dumitru Integrarea europeanǎ. Drept comunitar şi instituţii

europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

8. Popescu, Andrei; Jinga, Ion Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001

9. Popescu, Andrei Integrarea Europeanǎ, Dicţionar de termeni comunitari,

lucrare publicatǎ sub egida Consiliului Legislativ, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2000

10. Profiroiu, G.; Marius, Alina Introducere în realitǎţile europene, Ed.

Economicǎ, Bucureşti, 2000

62

II. Reviste de specialitate:

11.**** Instituţiile Uniunii Europene, broşura editatǎ de Delegaţia

Comisiei europene la Bucureşti

12. **** Revista Dreptul, Ed. Juridicǎ, Bucureşti, 2011, numerele 1

- 10.

III. Legislaţie :

13. **** Tratatul de la Paris, instituind CECA - 1951 (intrat în

vigoare în 1952)

14. **** Tratatele de la Roma, instituind CEE si EURATOM 1957

(intrate în vigoare în 1958 )

15. **** Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles, privind sporirea

puterii bugetare a Parlamentului European - 1970, respectiv

1975 (intrate în vigoare, primul în 1971, al doilea în 1976 )

16. **** Actul unic european - 1986 ( intrat în vigoare în 1987 )

17. **** Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeana –

1992 ( intrat în vigoare în 1993 )

18. **** Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeana –

1997 ( intrat în vigoare în 1999 )

19. **** Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001

20. **** Tratatul de la Lisabona – Tratatul privind funcţionarea

Uniunii Europene 2010 /C 83 / 01

63

IV. Alte surse :

Site-uri :

21. **** Parlamentul european : www.europarl.eu.

22. **** Consiliul Uniunii Europene : http://ue.eu.

23. **** Comisia europeanǎ : www.europa.eu.

24. **** Banca centralǎ europeanǎ: www.ecb.int.

25. **** EURO http://europa.eu.int

26. **** http://europa.eu.int/euro/quest/

27. **** Anul 2000 şi EURO www.ispo.eee.be/y2keuro/

28. **** Tratatele Uniuni europene www.europa.eu.

29. **** Tratatul asupra Uniunii europene www.europa.eu.

30. **** Tratatul de instituire a Comunitǎţii europene www.europa.eu.

31. **** Legislaţie comunitarǎ www.europa.eu.

32. **** Legislaţie comunitarǎ în vigoare : www.europa.eu.

33. **** Legislaţie în pregǎtire www.europa.eu.

34. **** Jurisprudenţǎ www.europa.eu.

35. **** Documente de interes public www.europa.eu.

36. **** Site-ul oficial al UE www.europa.eu.

37. **** Pagina web a Centrului de informare a Comisiei europene la Bucureşti

www.infoeuropa.ro

38. **** Ministerul Integrǎrii Europene: www.mie.ro

64