- ADOPŢIA -

CAPITOLUL I - Consideraţii generale privind raportul de familie în

dreptul roman

1. Familia în dreptul roman………………………………………………..p. 4

2. Puterea părintească……………………………………………………...p. 8

3. Principalele izvoare ale puterii părinteşti în dreptul roman………….p.12

3.1. Căsătoria………………………………………………………....p.12

3.2. Adopţia………………………………………………………….p.17

3.3. Legitimarea……………………………………………………..p.20

CAPITOLUL II – Consideraţii privind adopţia în dreptul roman

1. Adrogaţiunea – instituţia artificială de creare a puterii părinteşti........p.22

2. Adopţiunea………………………………………………………………..p.25

2.1. Etapele realizării adopţiei……………………………………………...p.26

2.2. Efectele juridice ale adopţiei…………………………………………...p.29

1

CAPITOLUL III – Adopţia în dreptul românesc actual

Secţiunea I – Reglementare legală………………………………………………..p.32

1. Noţiunea de adopţie………………………………………………………..p.32

2. Evoluţia reglementării adopţiei în România……………………………..p.34

Secţiunea II – Condiţiile de fond ale adopţiei …………………………………..p.40

3. Consimţământul la adopţie………………………………………………p.40

4. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei sau familiei care adoptă..p.42

5. Diferenţa de vârstă între persoana care adoptă şi cel adoptat………….p.43

6. Condiţia ca cel care urmează a fi adoptat să nu fi dobândit capacitate

deplină de exerciţiu………………………………………………………..p.43

7. Adopţia să se realizeze în interesul superior al celui ce urmează a fi

adoptat……………………………………………………………………...p.45

8. Atestarea adoptatorului sau familiei adoptatoare……………………….p.46

CAPITOLUL IV – Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei

Secţiunea I – Desfiinţarea adopţiei ………………………………………………p.49

1. Desfiinţarea prin lovirea de nulitate a adopţiei …………………………..p.49

1.1. Clasificarea nulităţilor în cazul adopţiei…………………………….…p.50

2. Efectele nulităţii adopţiei…………………………………………………...p.56

Secţiunea a II –a Desfacerea adopţiei …………………………………………...p.57

3. Desfacerea adopţiei………………………………………………………....p.57

4. Cauzele desfacerii adopţiei…………………………………………….….p.57

5. Efectele desfacerii adopţiei………………………………………………....p.59

6. Procedura de judecată privind nulitatea şi desfacerea adopţiei……….....p.60

2

CAPITOLUL V - Analiză comparată între instituţia adopţiei în dreptul

roman şi dreptul românesc actual

1. Comparaţie între modalităţile şi etapele de realizare a adopţiei în dreptul

roman şi dreptul românesc actual…………………………………………………….p.62

2. Comparaţie între efectele juridice ale adopţiei în dreptul roman şi dreptul

românesc actual………………………………………………………………………..p.66

CONCLUZII…………………………………………………………………………....p.81

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….p.84

3

CAPITOLUL I

Consideraţii generale privind raportul de familie în dreptul

roman

1. Familia în dreptul roman

Familia romană avea, faţă de sensul actual al termenului, un conţinut mult mai

complex. Organizată pe baze patriarhale, familia se axa în jurul unei puteri, a puterii

şefului de familie (pater familias), a cărui autoritate unică şi nelimitată se extindea asupra

tuturor membrilor de familie; membri de familie erau socotiţi în concepţia primitivă

romană nu numai soţia, copiii, nepoţii etc., ci şi sclavii şi toate persoanele a căror existenţă

era asigurată în cadrul său prin intermediul colectivităţii familiale. Expresia de familie,

scria Engels, ,,a fost născocită de romani, pentru a desemna un nou organism social, al

cărui şef era stăpân pe soţie, pe copii şi pe un număr oarecare de sclavi, având drept de

viaţă şi de moarte asupra tuturor acestora în virtutea autorităţii paterne romane"1.

Bărbatul fiind şeful familiei şi singurul conducător în casă, soţia devine un membru

inferior al grupului familial şi, după cum precizează Engels, o roabă a plăcerilor bărbatului

şi o simplă maşină de procreat copii. Triumful proprietăţii private asupra celei obşteşti a

impus familiei patriarhale un caracter monogamic, fapt care a consolidat şi mai mult

dominaţia bărbatului, asigurându-i descendenţi ,,destinaţi să devină moştenitorii averii

sale". Puterea pe care şeful de familie2 o avea asupra femeii, copiilor şi sclavilor se exercita

1 Asupra etimologiei termenului familia Iordănescu, Dictionar V familia (de la famulus);cf. Wilms, Fest. Koschaker I 407 urm. care o deriva de la fari (a proroci) si fas (drept divin). Cu privire la instituţie v. Corni1, Ancien droit remain (1930) 31 urm.; idem, RHD (1937) 555 urm.; Bonfante, Corso I 1 urm.; Arangio Ruiz, Scr. Jovene, (1954) 109 urm.; Paribeni, La famiglia romana (1929); Sachers, PW 18, 2121 urm. V° pater families; Maunier, Sociologie et droit romain (1930); Westrup Introduction I şi III passim; Huvelin, Cours I 229 urm.2 U1pian, D. 50, 16, 195, 1 şi 3 (text fundamental); cf. 2: iure proprio familiam dicimus plures personas quae sunt sub unius potestate aut natura iure subiectae; Cod. 6, 38, 5:... respondentes decernimus familiae nomen talem habere vigorem:parentes et liberos omnesque propinquos et substantiam, libertos etiam et patronos nec non servos per hanc appellationem significari. Uneori pentru termenul de familie se foloseşte cel de domus: Fr. Vat. 190 (tria autem onera in domo esse sufficit) si D. 22, 5, 17.

4

asupra întregului patrimoniu familial căci, după cum afirmă jurisconsultul Ulpian,

,,termenul de familie se refera şi la lucruri şi la persoane" (familiae appellatio ... et in res et

in personas deducitur). Puterea şefului de familie1, pe care acesta o exercita asupra

persoanelor şi lucrurilor, se numea la început manus (mâna), simbol al forţei fizice. Şeful

sau capul familiei este numit pater familias, noţiune care evocă ideea de putere şi nu de

descendenţă şi de procreare, pentru care romanii foloseau termenul de genitor. De altfel,

acelaşi jurisconsult afirmă: ,,Şeful familiei se numeşte acela care are puterea în casă"

(Pater autem familias appellatur qui in domo dominium habet)2. Capul familiei este

proprietarul întregului patrimoniu familial, singurul judecător al celor de sub puterea sa şi

unicul preot al cultului familial strămoşesc. El este singur ,,de-sine-stătător" (sui iuris),

independent în familie, pe când soţia şi copiii de sub puterea sa sunt ,,dependenţi" (alieni

iuris)3, iar sclavii simple lucruri, obiecte de proprietate (res).

Cu timpul, odată cu dezvoltarea istorică a familiei romane, în locul termenului unic

de manus4 apar mai multe denumiri menite să precizeze fiecare prerogativă a şefului de

familie. Manus continuă să desemneze puterea acestuia asupra soţiei; ,,puterea părintească"

patria potestas este utilizată pentru a denumi autoritatea asupra copiilor, ,,puterea

stăpânului" dominica potestat este folosită pentru a determina puterea asupra sclavilor, iar

dominium (stăpânirea), dreptul de proprietate asupra celorlalte bunuri. Prerogativele şefului

de familie mergeau până la exercitarea dreptului de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque)

asupra persoanelor de sub puterea sa; acestea sunt obligate să muncească pentru capul

familiei, să-i mărească patrimoniul, dar în nici un caz să-1 oblige prin actele lor şi să-i

micşoreze patrimoniul.

Puterea nelimitată a şefului familiei îşi are o explicaţie firească, datorită condiţiilor

materiale ale societăţii romane primitive. Solul sărac al primelor aşezări romane necesita o

muncă continuă şi susţinută pentru a produce bunurile necesare traiului. Întreaga familie

era obligată să muncească cu hărnicie pentru a-şi putea întreţine viaţa.

1 Ihering, L'esprit du droit II psssim; Bofante, Corso I 70 urm.; Sachers, PW 22, 1054 urm. V° patria potestas; K a s e r, ZSS 58 (1938) 63 urm.2 La început cuvântul pater ca şi parens a exprimat ideea de procreare, dar treptat acest sens a revenit cuvântului genitor, termenul de pater fiind utilizat numai în sensul de ,,sef de familie"; cf. ibidem: plures personae... sub unius potestate, Dargun, Mutterrecht und Vaterrecht I (1892) 100 urm.; Corni1, NRH (1897) 415 urm.3 Acestea sunt în potestate, in manu, in mancipio; Valerius Probus, h.v. 28; G a i u s, 1, 49 si Lex Salpensana 22.4 Expresiile sub care se întâlneşte sunt: în manu esse, în manum convenire, în manum recipere, în manu.

5

Prerogativele întinse acordate prin tradiţie şefului de familie urmăreau să-i asigure

o autoritate deplină prin intermediul căreia să poată impune celor de sub puterea sa

îndeplinirea tuturor obligaţiilor de care depinde existenţa familiei1.

Rezultă din cele de mai sus că vechea familie romană era fundamentată pe legătura

de putere dintre şeful de familie şi cei aflati sub autoritatea sa. Această legătură juridică,

cunoscută sub numele de agnatio, alcătuieşte aşa-zisa rudenie agnatică sau civilă, iar

familia astfel organizată se numeşte familie agnatică sau civilă. Cu alte cuvinte, în Roma

veche noţiunea de rudenie era deosebită de termenul de rudenie din zilele noastre. Vechea

rudenie romană (agnatio) se baza aşadar pe putere şi erau socotite rude toate persoanele ce

se aflau sub puterea capului de familie, indiferent dacă erau sau nu rude de sânge. De pildă,

un copil adoptat deşi nu era rudă de sânge cu membrii familiei în care a fost adoptat,

devine rudă agnatică, civilă, cu aceştia, deoarece prin adopţiune a intrat sub puterea

aceluiaşi şef de familie, iar un copil emancipat, adică îndepărtat din familia sa, de care era

legat prin legături de sânge, îşi pierde calitatea de rudă agnatică, civilă, deoarece nu se mai

găseşte sub autoritatea aceluiaşi cap de familie.

Rudenia agnatică era o rudenie exclusiv prin bărbaţi — în linii foarte generale

agnatio s-ar putea traduce cu ,,rudenie prin şeful familiei"2 —, deoarece puterea, ce

constituia esenţa unei asemenea rudenii, nu putea fi exercitată decât de bărbaţi (şefi, capi

de familie, patres familias) şi nici nu putea fi transmisă decât prin bărbaţi, căci la moartea

şefului de familie (pater familias) numai descendenţii săi masculini de prim grad vor

deveni capi de familie (patres familias). Fiecare din aceştia întemeiau o nouă familie

(singuli singulas familias incipiunt habere). Descendenţii mai depărtaţi ai capului de

familie defunct (de pildă nepoţi, nepoate) treceau acum în noile lor familii, schimbându-şi

doar puterea sub care se aflau. Aşa, de pildă, de unde înainte se găseau în puterea

bunicului, ei se aflau acum în puterea tatalui lor, devenit cap de familie (pater familias).

Dacă A murea şi lăsa 2 descendenţi (B şi C), aceştia deveneau la rândul lor capi de familie,

iar descendenţii lui B (D şi E) şi cei ai lui C (F şi G) treceau din puterea bunicului decedat

(A) în aceea a tatalui lor (B şi C). Reamintim că prin descendent înţelegem nu numai

1 Legătura dintre proprietate şi autoritatea şefului de familie pusă în lumina de Westrup, Family property and patria potestas (1936) 12 urm.; St. Albertoni I 145 urm.; F r e z z a, St. Doc. (1938) 404 urm.; W i e a c k e r, Fest. Siber; (1941) 6 urm. cu referire la comunitatea casnică romana din epoca arhaică. Cu referire la puterile şefului de familie cf. R i v i e r, Precis du droit de familie remain (1891), iar pentru raporturile patrimoniale din comunitatea familială primitivă M a n d r y, Das Gemeine Familiengilterrecht I (1871) II (1876).2 Sunt autem ognati per virilis sexus personas cognatione iuncti, quasi a patre cognati (Gaius 1, 156). Cf. Ulpian, Reg. 4: agnati sunt a patre cognati virilis sexus per virilem sexum descendentes eiusdem familiae, veluti patrui,frates, filii fratris, patrueles. Familia agnatică este constituită în primul rând din cei ce sunt sub puterea părintească sau in manu a şefului de familie; agnaţiunea există atât între aceste persoane, cât şi între ele şi şeful familiei.

6

urmaşi de sânge, ci şi persoanele care, fără a fi rude de sânge, intraseră în familia

respectivă, de pildă, printr-o adopţiune. Deşi prin moartea şefului, familia se fărâmiţa într-o

serie de alte familii, legătura de putere care unise pe toţi membrii ei, agnaţiunea, nu se

rupea, ci continua să unească mai departe pe toţi cei care se aflaseră sub aceeaşi putere1.

Aşadar, agnaţiunea era legătura de familie ce unea pe toţi cei care se aflau sub puterea

aceluiaşi cap de familie sau care s-ar fi găsit sub această putere, dacă şeful de familie

(pater familias) n-ar fi încetat din viaţă. Toate persoanele unite prin această legătura se

numeau, unele faţă de celelalte, agnaţi (agnati); ele puteau chiar să dovedească în mod

direct descendenţa lor din acelaşi cap de familie.

Dar rudenia agnatică, civilă, nu se oprea aici; persoanele care nu puteau dovedi

direct descendenţa dintr-un stramoş comun, dar care puteau invoca unele prezumţii pentru

a dovedi o astfel de descendenţă (ca, de pildă, acelaşi nume de familie, comunitatea de cult

familial etc.), erau socotite rude agnatice (civile) îndepărtate şi purtau numele de gentili

gentiles ca membri ai unei mari comunităţi familiale ce amintea de ginţile gentes din epoca

veche. Rudenia civilă îndepărtată nu era lipsită de unele efecte juridice în materie de

moşteniri, în domeniul familiei etc.

Agnaţiunea a constituit multă vreme singura formă de rudenie de care s-a ţinut

seama în organizarea familială romană, dar pe măsura dezvoltării societăţii sclavagiste

puterea capului de familie sufera tot mai multe limitări. Trâind în mare măsură din

exploatarea provinciilor şi a sclavilor, Roma nu mai este nevoită să folosească munca

propriilor ei cetăţeni; autoritatea şefului de familie se micşorează, legăturile familiale

slăbesc, iar membrii de familie dobândesc o independenţă şi libertate din ce în ce mai

mare. Odată cu slăbirea continuă a puterii capului de familie, sistemul de rudenie agnatică

decade, în locul lui impunându-se rudenia de sânge (cognatio). Cognaţii (cognati) sunt

rude de sânge, indiferent dacă aparţin sau nu aceleiaşi puteri, iar cognatio (rudenie de

sânge), există nu numai în linie masculină, dar şi în linia feminină, deoarece îşi are baza în

ideea de concepţi şi de naştere. Cercetând raportul în care aceste două sisteme stau unul

faţă de altul, observăm că uneori se suprapun, iar alteori există separat. Cu. alte cuvinte

uneori două persoane sunt unite între ele atât prin agnaţiune, cât şi prin cognaţiune, iar

alteori numai printr-una din aceste legături. Sunt agnate şi cognate toate persoanele care se

găsesc sub aceeaşi putere prin faptul naşterii. Acesta este cazul obişnuit. Sunt numai agnate

persoanele care se află sub aceeaşi putere prin efectul unui act civil: de pildă, un copil 1 Cu alte cuvinte, agnaţi sunt şi cei care au fost sub puterea şefului de familie şi care s-ar găsi încă sub ea, daca pater familias ar fi rămas în viaţă. Tot agnaţi sunt şi acele persoane care nu s-au aflat sub puterea şefului de familie, dar care s-ar fi găsit dacă acesta ar fi continuat să trăiască.

7

adoptat este agnat cu capul familiei în care a intrat şi cu toţi agnaţii acestuia. În fine sunt

numai cognate persoanele în vinele cărora curge acelaşi sânge, dar care nu se află sub

aceeaşi putere. De pilda, un copil emancipat încetează de a mai fi sub puterea capului de

familie şi prin aceasta rupe legăturile de rudenie agnatică cu şeful de familie şi agnaţii

acestuia, dar nu şi pe cele de rudenie de sânge care continuă să-l lege de persoanele din

care s-a născut şi de cognaţii acestora1.

Gradul de rudenie agnatică şi cognatică se calculează în acelaşi fel. După dreptul

roman, urmat de dreptul actual, pentru a se stabili gradul de rudenie între două persoane se

numără generaţiile care despart pe una din persoane de autorul comun, apoi generatiile care

despart pe autorul comun de cealaltă persoană şi la urmă se face suma celor două numere.

Fiecare generaţie reprezintă un grad; cu alte cuvinte sunt atâtea grade câte generaţii (tot

gradus quot generationes). Astfel fraţii sunt între ei rude de gradul doi, deoarece de la frate

până la autorul comun (părintele) este un grad şi un altul de la acesta până la cel de-al

doilea frate. Verii sint rude de gradul patru, deoarece de la fiecare din ei până la autorul

comun (bunicul) sunt câte două grade; în total patru grade. Unchiul şi nepotul sunt rude de

gradul trei, deoarece un grad desparte pe unchi de autorul comun şi pe acesta două grade

faţă de nepot.

Deşi rudenia de sânge a avut unele efecte morale din epoca cea mai veche2, totusi o

recunoaştere juridică mai largă n-a primit-o decât spre finele Republicii; în timpul

Imperiului recunoaşterea cognaţiunii se desăvârşeşte, iar Iustinian îi asigură triumful

definitiv.

2. Puterea părintească (patra potestas)

Puterea părintească (patra potestas) este puterea pe care capul familiei o are asupra

posterităţii sale, copii, nepoţi etc., desemnaţi cu toţii prin expresia filii familias (,fii de

familie"), indiferent dacă sunt băieţi sau fete, dacă sunt născuţi în familie (natura) sau dacă

au devenit membri ai familiei printr-un act juridic civil, ca, de pildă, o adopţiune, o

căsătorie etc. În epoca veche această putere era nelimitată: şeful de familie putea să-i

1 Ca sistem de rudenie cognatio, spre deosebire de agnatio, exista şi în linie feminină (Ulpian, D. 38, 8, Paul, D. 38, 10, 10, 1—6 Modestin, D. 38, 10, 4, 1, 2).2 Ca în cazul interdicţiei căsătoriei dintre rudele apropiate. S-a observat însă că şi cognaţiunea are unele trăsături artificiale; aşa, de pilă, cât durează agnaţiunea toţi agnaţii sunt cognaţi. Referitor la cognatio cf. Bonfante, Corso I 277 urm; Perozzi, Instituzioni di diritto romano I (1928) 314; Girard, manuel, 1960.

8

alunge din casa familială, să-i vândă, să-i abandoneze ca pe nişte lucruri nefolositoare, să-i

căsătorească fără a le cere asentimentul şi chiar să-i omoare1, după ce în prealabil se

consultase cu rudele mai apropiate, dar al căror aviz nu era pentru el obligatoriu. Dacă

şeful familiei işi vindea descendenţii la Roma sau pe teritoriul latin, aceştia cădeau într-o

stare vecină cu sclavia (in causa mancipi), iar dacă-i vindea dincolo de Tibru (trans

Tiberim), adică în străinătate, deveneau sclavi. El putea, de asemenea, să-i reclame de la

oricine i-ar reţine pe nedrept sau i-ar ascunde, folosind acţiunea care compete

proprietarului, adica acţiunea în revendicare, ceea ce denotă asemănarea între poziţia

juridică a descendenţilor şi aceea a lucrurilor care se aflau în patrimoniul şefului de

familie. Puterea părintească era perpetuă. Oricare ar fi fost vârsta descendentului şi orice

poziţie politică ar fi ocupat în stat (consul, pretor etc.), el rămânea în puterea părintească a

şefului de familie. Descendenţii nu posedau un patrimoniu propriu; ei nu puteau dobândi

nimic pentru ei şi nici nu puteau să înrăutăţească situaţia materială a şefului de familie,

făcându-l, de pildă, debitor sau obligându-l într-un chip oarecare, ci numai să i-o

îmbunătăţească, făcându-1 creditor, proprietar etc. Aşadar, poziţia descendenţilor nu se

deosebea în această privinţă de aceea a sclavilor2.

Condiţii obiective, materiale, cereau ca şeful de familie să dispună de o asemenea

omnipotenţă. Roma, aşa cum am văzut, dispunea la origini de un teritoriu agricol puţin

fertil. Agonisirea celor necesare traiului necesita o muncă susţinută şi anevoioasă nu numai

din partea sclavilor, dar şi din partea tuturor membrilor familiei. De aceea şeful familiei

avea nevoie de o putere, care să includă largi posibilităţi de constrângere. Această

autoritate pe care dreptul cutumiar o încredinţase capului de familie era o adevarată

autoritate jurisdicţională privată (imperim domesticum)3, pe care o exercita în calitatea sa

de suprem judecator în familia sa (domesticus magistrates)4.

După războaiele punice situaţia economică s-a schimbat foarte mult. Războaiele

victorioase purtate de romani au întins hotarele statului; teritoriile cotropite, dintre care

unele foarte roditoare, sunt anexate Romei. Economia agrară primitivă face loc unei 1 Legenda atribuie această dispoziţie legendarului Romulus (D i o n. Hal. 2, 26, 4); cf. Collatio 4, 8, 1: cum patri lex regia dederit in filium vitae necisque potestatem. 2 Câtă vreme pater familias este în viaţă, persoanele de sub puterea sa n-au nici un drept asupra averii familiale; numai la moartea şefului familiei vor căpăta dreptul de a-şi împărţi moştenirea în calitate de heredes sui (Gaius, 1, 157 şi Paul, D. 28, 2, 11). Nefiind proprietari persoanele alieni iuris nu se puteau, în consecinţă, nici obliga potrivit regulilor dreptului pozitiv. 3 Este aşa-zisul iudicium domesticum; cf. Düll, ZSS 63 (1943) 54 urm.; Brogini, ibidem 76 (1959) 127 urm.4 Asupra puterii lui pater familias în vechea societate romană cf. V i s s c h e r, La notion de puissance dans l'organisation de I'ancien droit (Nouvelles etudes de droit romain - 1949); Kaser în diversele sale lucrări şi în special în La famiglia romana arca'ica (Universita di Trieste - Storia del diritto - 1950) explică tot mecanismul funcţional al familiei romane prin caracterul ei rural, combătând teoria politică a lui Bonfante. Pentru tribunalul domestic cf. şi scepticismul lui Volterra, Riv.Ital.Sc.Giur. 2(1948) 103 urm.

9

economii comerciale întemeiată pe o vie circulaţie de mărfuri. În epoca imperială, bogăţii

uriaşe, provenite din prăzile de război sau din jaful la care au fost supuse ţările cotropite, se

revarsă în Roma, iar numărul uriaş al sclavilor luaţi în războaie asigura toată mâna de lucru

de care avea nevoie societatea. Acest fapt a avut două consecinţe asupra familiei romane:

poziţia sclavilor s-a înrăutăţit în mod considerabil şi din membri inferiori ai grupului

familial devin simple unelte de muncă; în schimb condiţia membrilor liberi ai familiei,

liberaţi acum de obligaţia de a munci, se îmbunătăţeşte în mod corespunzător. Caracterul

despotic al puterii părinteşti cedează în faţa noilor realităţi economico-sociale. Deşi

neîngrădită în mod expres de dreptul cetăţii, puterea părintească este exercitată cu tot mai

puţină rigoare. Mărturiile epocii citează exemple de blam public adresate unor şefi de

familie care au abuzat de puterea lor părintească. Aceste atitudini se înscriu pe o linie de

atitudine etică, nu ca urmare a unor dispoziţii legale. Uneori împăraţii intervin pentru a

sancţiona pe şefii de familie, dar numai atunci când actele acestora, depăşind cadrul puterii

părinteşti, au căzut sub prevederile legilor penale. Astfel împăratul Traian a obligat pe un

părinte, care şi-a maltratat copilul, să-1 emancipeze, iar Hadrian a dispus deportarea

părintelui care şi-a ucis copilul dintr-o pornire nefirească de răzbunare. Interesant ca în

motivarea condamnării se spune că parintele a fost deportat pentru că şi-a ucis fiul ,,mai

degrabă după apucăturile tâlharilor, decât după dreptul părinţilor" (latronis potius more,

qum iure patris).

Dreptul capului de familie de a-şi pedepsi descendenţii începe a fi restrâns în

limite înguste. Vânzarea descendenţilor este declarată în dreptul clasic ilicită, aceştia

având dreptul să-şi reclame libertatea; de asemenea, era nulă darea copilului în gaj. Dreptul

de viaţă şi de moarte, a cărui existenţă ca drept în vigoare este încă afirmată în timpul

împaratului Constantin1, cade ulterior în desuetudine. În dreptul postclasic este oprită

părăsirea noilor născuţi, precum şi căsătoria copiilor împotriva voinţei lor, de către părinţi.

În fine s-a admis că puterea părintească nu mai constituie o putere unilaterală, ci implică şi

îndatoriri, cum ar fi obligaţia de alimente faţă de membrii familiei, de înzestrare a fiicelor.

Criza economică care a bântuit lumea romană în secolul III si IV a îngăduit vânzarea ca

sclavi a copiilor nou-născuţi. Acest fapt nu trebuie însă interpretat ca o reînviere a

despotismului puterii paterne din epoca primitivă, ci ca o situaţie impusă de mizeria

cumplită a timpului. De subliniat ca în general asemenea vânzări erau prevăzute cu

1 Rezultă însă că tatăl care-şi omoară copilul se face vinovat de paricid. La rândul sau U1pian, D, 48, 8, 2 afirma că în cazul în care fiul de familie merită să fie omorât, tatăl trebuie să se adreseze magistratului; se pare însă că finalul sed accusare eum apud praefectum praesidemve provinciae debet este interpolat. La fel Cod. 8, 46, 3. a. 227?

10

posibilitatea de răscumpărare din partea părinţilor a copiilor înstrăinaţi. În dreptul lui

Iustinian puterea părintească este o putere domestică îngrădită în anumite limite, iar dacă

copilul va săvârşi fapte grave, părintele are dreptul să se adreseze magistratului care va

pronunţa, după ce se va consulta cu acesta, pedeapsa cuvenită. Cât priveşte vânzarea nou-

născuţilor, ea rămâne permisă numai dacă şeful familiei a recurs la ea constrâns de o

extremă mizerie. În schimb posibilităţile de răscumpărare a unor asemenea copii sunt mai

mari ca în perioada anterioară. Curba transformărilor suferite de puterea părintească

(patria potestas) n-a rămas fără consecinţe asupra capacităţii patrimoniale a persoanelor

aflate sub putere. Încă de la începutul epocii imperiale fiii de familie sunt socotiţi că au o

personalitate juridică distinctă de cea a capului de familie şi în consecinţă sunt capabili de

a se obliga prin contractul lor, de a fi proprietari etc. Pornind de la aceste considerente şi

mânaţi de dorinţa de a menţine o oaste puternică împăraţii romani, începând cu Caesar şi

Augustus, au îngăduit fiilor de familie să devină proprietari ai bunurilor dobândite cu

ocazia serviciului militar şi să poată dispune de ele fie prin acte între vii, fie prin testament.

Asemenea bunuri sunt cunoscute sub numele de "peculiu ostăşeşc" (peculium castrense),

prin analogie cu averea concedată sclavilor de către stăpânii acestora şi care purta

denumirea tot de "peculiu" (peculium). Dacă fiii de familie mureau înaintea şefului de

familie şi nu dispuseseră de aceste bunuri nici prin acte între vii şi nici prin testament, ele

reveneau şefului de familie, dar nu în temeiul unui drept de moştenire, ci în virtutea

regulilor ce guvernau regimul peculiilor în general (iure peculii). Mai târziu, în epoca

împăratului Constantin, bunurile pe care funcţionarii le dobândeau în exerciţiul slujbelor

publice sau bisericeşti au fost asimilate cu cele dobândite cu ocazia serviciului militar;

astfel a apărut "peliculiul cvasiostăşesc" (peliculium quasicastrense), căruia i s-au aplicat

aceleiaşi reguli ca şi celui ostăşeşc.

Sub acelaşi împărat, Constantin, fiul de familie capătă dreptul de a avea o altă masă

de bunuri: cele pe care le dobândise prin moştenire de la mama sa şi care sunt cunoscute

sub denumirea de "bunuri materne" (bona materna), la care au fost adăugate, de către

împăraţii posteriori, bunurile dobândite de la rudele din partea mamei (bona materni

generis) şi apoi cele dobândite din alte surse. Toate aceste bunuri au primit denumirea de

bona advebticia ("bunuri dobândite") ; ele constituiau proprietatea fiului de familie, asupra

lor capul familiei păstra, în timpul vieţii sale, un drept de administrare şi folosinţă.

În timpul lui Iustinian capacitatea patrimonială a fiului de familie devine completă ;

împăratul stabileşte că tot ceea ce dobândeşte copilul, dobândeşte – în regulă generală –

11

pentru el. Puterea părintească (patria potestas) lua naştere prin căsătorie, prin adopţiune şi

prin legitimare.

3. Principalele izvoare ale puterii părinteşti în dreptul roman

3.1. Căsătoria

Dupa jurisoonsultul roman Modestinus căsătoria este ,,unirea bărbatului cu femeia,

o comunitate pentru întreaga viaţă, împărtăşirea dreptului divin şi uman" (Nuptiae sunt

coniunctio maris et feminae et consortium omnium vitae, divini et humani iuris

communicatio), iar după definiţia pe care Iustinian o dă în Instituţiile sale este ,,unirea

bărbatului cu femeia, care constă dintr-o comunitate de viaţă, de nedespărţit". Aceste

definiţii privesc căsătoria în mod idealist, deoarece în fapt, cu toate progresele realizate de

dreptul roman, femeia n-a fost, nici din punct de vedere juridic şi nici social, egală în

drepturi cu bărbatul. Supusă în epoca veche unei autorităţi maritale, care mergea pâna la

dreptul de viaţă şi de moarte asupra ei, femeia n-a reuşit să devină posterior, nici chiar în

aşa-zisa căsătorie liberă (sine manu), egală cu soţul în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce

le reveneau în familie şi societate.

Căsătoria romană era precedată de o logodnă (sponsalia), care se încheia la început

printr-o convenţie verbală (sponsio) între capul de familie (pater familias) al tinerei fete şi

capul de familie al logodnicului, iar mai târziu de viitorii soţi, cu consimţământul însă al

celor în a căror putere se aflau. Multă vreme logodna n-a produs decât efecte morale, dar,

începând din epoca împăratului Constantin, a devenit un raport de drept cu consecinţe

juridice. Ruptura nejustificată a logodnei obliga pe acela care era vinovat de acest fapt la

daune materiale faţă de cealaltă parte.

Pentru încheierea unei căsătorii se cereau anumite condiţii de fond care, cu toate

modificările suferite în cursul timpului, au rămas în esenţă aceleaşi.

1. Consimţământul. În epoca cea mai veche a dreptului roman căsătoria, ca şi

logodna persoanelor aflate sub putere se încheiau de către şefii de familie respectivi, care

puteau dispune de ele, aşa cum dispuneau de sclavi sau de lucruri. Mai târziu alături de

consimţământul capilor de familie s-a cerut şi acela al viitorilor soţi. Treptat, odată cu

limita-rea prerogativelor şefului de familie şi paralel cu decăderea rigorismului dreptului

roman, consimţământul părţilor interesate se impune în dauna voinţei şefilor de familie.

12

Astfel dacă pater familias tace sau nu se opune se prezumă că acesta şi-a dat

consimţământul, iar dacă se împotriveşte fără motive la căsătorie, legea Iulia edictată în

vremea împăratului August îngăduia fetelor să se adreseze magistratului pentru ca acesta să

constrângă pe şeful familiei să-şi dea consimţământul. Împăratul Iustinian a acordat acelaşi

drept şi băieţilor. În cazul în care capul familiei, fiind absent, nebun etc., nu putea să-şi dea

consimţământul, s-a îngăduit, în epoca lui Iustinian, ca persoanele aflate în putere să se

căsătorească şi fără consimţământ.

2. Vârsta. În momentul încheierii căsătoriei fata trebuia să aibă minimum 12 ani,

adică să fie — după cum spuneau textele — nubilă (aptă pentru căsătorie). În privinţa

vârstei băieţilor (aşa-zisa pubertate) a existat o controversă între cele două şcoli de

jurisconsulţi romani: sabinienii o fixau de la caz la caz, după o cercetare corporală, adică în

raport cu dezvoltarea fizică a tânărului, pe când proculienii o fixau la 14 ani. Opinia

acestora din urmă a prevalat în dreptul lui Iustinian1.

3. Dreptul de a se căsători (Ius conubii). Soţul trebuia să aibă, în conformitate cu

legile romane, dreptul de a încheia o căsătorie cu o femeie romană. Numai cetăţenii romani

şi locuitorii din vechea Confederaţie latină, aşa-zişii latini vechi (prisci Latini), aveau acest

drept; pentru ca un cetăţean roman să poata lua în căsătorie o femeie având calitatea de

latină coloniară sau peregrină, se cerea autorizaţie specială din partea autorităţilor. În

primele două secole ale Imperiului această favoare a fost acordată în mod individual sau în

mod colectiv, în acest din urma caz fie unor comunităţi, fie ostaşilor după lăsarea la vatră.

Existenţa dreptului de a încheia o căsătorie după legea romană presupunea

îndeplinirea anumitor condiţii:

a. Viitorii soţi să nu fie rude între ei, nici în linie directă şi nici colaterală; în linie

directă la infinit, iar în linie colaterală până la gradul şase în epoca veche şi până la gradul

patru spre finele Republicii. În epoca imperială căsătoriile între colaterali erau interzise

numai când una din părţi se găsea la un grad de autorul comun. Această regulă, care a

suferit unele derogări temporare, se menţine şi în epoca lui Iustinian.

b. Viitorii soţi să nu fie afini între ei. Afinitatea (adfinitas) este legătura de rudenie

care uneşte pe un soţ cu rudele celuilalt soţ şi constituie, în linie directă, o piedică la

căsătorie la infinit, iar în linie colaterală între cumnaţi şi cumnate2.

c. Nici unul dintre viitorii soţi să nu fie căsătorit, căci bigamia era prohibită de lege.

1 Cod. 5, 60, 3a. 529; I. 1, 22 pr; căsătoria tinerilor înainte de pubertate devine valabilă odată cu ajungerea la pubertate.2 Prima prohibiţie datează din epoca Principatului (Gaius, 1, 6, 3), iar a doua din vremea Dominatului (CTh. 3, 12, 2).

13

d. Văduva nu se putea recăsători în epoca veche timp de 10 luni (posterior 1 an) de

la moartea soţului ei. Acest termen, numit de viduitate, motivat teoretic prin considerente

morale (doliul datorat bărbatului), îşi găseşte raţiunea în necesitatea de a se evita

incertitudinea asupra paternităţii copilului care s-ar naşte în acest interval (turbatio

sanguinis).

e. Condiţia socială constituia o altă piedică la căsătorie. Astfel, pâna la legea

Canuleia, căsătoria dintre plebei şi patricieni a fost oprită, iar pâna la August aceea dintre

cetăţenii născuţi liberi (ingenui) şi dezrobiţi1.

f. În fine, unele acte normative opreau, pe considerente politice, căsătoria

guvernatorilor din provincii cu o femeie originară sau domiciliată în acea provincie, şi, pe

considerente morale, căsătoria şoţului adulter cu complicele său şi a tutorelui sau a fiului

lui cu pupila sa2.

Cea mai veche formă de căsătorie romană era aşa-zisa căsătorie cum manu. Femeia

astfel căsătorită rupea orice legătură cu familia ei de origine şi intrând în familia

soţului cădea sub puterea (manus) şefului de familie. Dacă bărbatul cu care se căsătorea era

sui iuris, adică nesupus altei puteri, femeia intra în puterea bărbatului, dar dacă bărbatul la

rândul său se afla în puterea unui şef de familie, femeia intra sub autoritatea acestuia.

Singura compatibilă cu puterea nelimitată pe care dreptul pozitiv o acorda şefului de

familie (pater families), căsătoria cum manu asigura acestuia prerogative întinse asupra

femeii. Soţia intra într-o adevărată supuşenie faţă de capul familiei, având poziţia juridică

a descendenţilor aflaţi sub puterea părintească. La origini ideea de putere (manus) se

identifica cu instituţia căsătoriei, încât încheierea căsătoriei avea loc odată (uno ictu) cu

dobândirea puterii asupra femeii. De aceea formalităţile necesare pentru încheierea

căsătoriei erau identice cu cele pentru dobândirea puterii (manus). Acestea erau:

a. O ceremonie religioasă care avea loc în faţa a 10 martori şi a preotului lui Jupiter

(flamen Dialis). De o străveche origine italică, această ceremonie3 consta în anumite

ritualuri cu reminiscenţe agrare, deoarece cu această ocazie se oferea zeului Jupiter Farreus

o pâine făcută din făină (far) de grâu; de aici şi numele de confarreatio dată acestei

ceremonii. Această formă de căsătorie era rezervată exclusiv patricienilor4.

1 Rămâne însă prohibită căsătoria dezrobitelor sau a femeilor imorale cu persoanele din ordinul senatorial.2 Câtă vreme soldaţii erau sub arme nu se puteau căsători. După cât se pare Claudius a circumscris prohibiţia, iar Severius a înlăturat-o. 3 Unii o cred etruscă: Köstler, ZSS 65 (1947) 45 urm., iar alţii sabină (Brink, Ius fasque – 1968, 236 urm). Ceremonia serveşte şi pentru încheierea căsătoriei şi pentru convetio in manum (contra Volterra, cit. 14 urm.).4 Pentru existenţa acestei forme de căsătorie până târziu în sec. II cf. T a c i t, Ann. IV, 16; Gaius, 1, 112; Ulpian, Reg. 9, 1 s.i CIL 10, 6662 (sacerdos confarreationum et ditfarreationum).

14

b. Cumpărarea (coemptio) fetei de către viitorul soţ de la şeful familiei. Acesta era

recompensat, pentru pierderea a două braţe de muncă ce treceau într-o altă familie, prin

preţul pe care-1 primea la căsătoria fetei. Procedeul folosit era cel al mancipaţiunii care,

era un mod formalist şi solemn de transferare a proprietăţii. Acelaşi procedeu era folosit

pentru vânzarea sclavilor sau a bunurilor mobile şi imobile; numai cuvintele ce se

pronunţau cu această ocazie erau diferite. Cu timpul însă, odată cu dezvoltarea societăţii

romane şi a slăbirii autorităţii capului de familie, coemptio devine o cumpărare simbolică,

iar actul mancipaţiunii o pură formalitate fără consecinţe riguroase de odinioară.

c. Prin convieţuirea femeii cu bărbatul vreme de un an de zile. Este procedeul aşa –

zis usus (deprindere, obişnuinţă). După un trai comun şi neîntrerupt cu soţul timp de un an

de zile, femeia intra în puterea bărbatului. Procedeul era foarte asemănător cu modul de

dobândire a proprietăţii numit uzucapiune (usucapio), conform căruia cel care stăpâneşte

un bun mobil vreme de un an devine proprietarul acestui bun. Toate acestea reliefează în

mod pregnant poziţia juridică inferioară a femeii, pe care vechiul drept roman o situa pe

acelaşi plan cu obiectele de proprietate.

După războaiele punice însă, situaţia socială se schimbă profund în Roma antică.

Cuceririle militare, dezvoltarea comerţului, creşterea numărului sclavilor în producţie etc.,

asigurând bunăstarea statului roman, au scutit pe membrii familiei de munca dificilă pe

care trebuiau s-o presteze anterior. Clasa stăpânitoare se îmbogăţeşte rapid datorită

exploatării provinciilor cucerite şi a maselor de sclavi care abundă pretutindeni pe pieţele

romane. Raporturile familiale îşi pierd din rigiditate; femeile devin tot mai ,,moderne",

iubesc fastul, luxul, petrecerile zgomotoase şi pretind să aibă o viaţă cât mai independentă.

Totodată se face puternic simţită influenţa Greciei, care creează o atmosferă de ingăduinţă

în raporturile familiale; toate acestea vor contribui la dispariţia severităţii şi austerităţii

(gravitas) ce caracterizau relaţiile materiale în epoca veche. Consecinţele nu întârzie să se

arate; alături de căsătoria cum manu apare aşa-zisa căsătorie liberă (sine manu). Femeia nu

intra în puterea (in manu) şefului de familie a soţului ei, ci îşi păstra statutul juridic

anterior. În consecinţă dacă în familia ei de origine era sui iuris, adică ,,de-sine-stătătoare",

ea rămânea mai departe independentă faţă de capul familiei soţului ei. Pentru încheierea

unei asemenea căsătorii nu se cerea a fi îndeplinite nici o formalitate, nici civilă, nici

religioasă. Pentru existenţa căsătoriei libere se cereau să fie întrunite două elemente:

intenţia reciprocă a viitorilor soţi de a întemeia o viaţă comună (afecţio maritalis) şi

15

convieţuirea lor materială (honor matrimonii)1. Aceste două elemente erau atât de intim

legate între ele, încât prezenţa elementului material, adică convieţuirea a două persoane de

sex diferit, care îndeplineau condiţiile de fond pentru a fi soţ şi soţie, prezuma voinţa

acestora de a fi uniţi prin căsătorie. De aceea s-a spus ca honor matrimonii şi affecţio

maritalis alcătuiau o hendiadă; prin hendiadă se înţelege o figură retorică, care prin

mijlocirea a doi termeni (în cazul nostru honor şi affecţio) dau expresie verbală unei

realitaţi instituţional unice (în speţă căsătoria). Cercetări mai noi au subliniat perfecta

asemănare între căsătoria sine manu şi instituţia posesiunii. Posesiunea exista dacă se

întrunesc două elemente: un element volitiv, intenţia de a poseda (animus) şi un element

material, stăpânirea materială a lucrului (corpus). Înlocuind intenţia de a poseda cu

intenţia de a întemeia o viaţă comună (affecţio) şi stăpânirea materială a lucrului cu

convieţuirea soţilor (honor matrimonii), constatăm o structură identică a celor două

instituţii. De aceea s-a afirmat că o căsătorie sine manu are o structură posesorie.

Deşi o căsătorie sine manu nu necesita îndeplinirea nici unei formalităţi pentru a

exista, totuşi era nevoie adesea să se stabilească momentul când ea a început, pentru a se

putea preciza, de pildă, filiaţiunea copiilor faţă de tată, problemele privind raporturile

matrimoniale dintre soţi etc. Această dovadă se putea face cu ajutorul unor elemente de

fapt cu o anumită rezonanţă socială: aducerea femeii în casa bărbatului (deductio in

domum mariti), petrecerea organizată cu ocazia sărbătoririi căsătoriei (festivitas

nuptiarum), întocmirea unor acte dotale (instrumentum dotale) etc.

Un text din ,,Regulile" jurisconsultului Modestin, păstrat în Digeste, afirma că

simplul fapt al convieţuirii unui om liber cu o femeie onestă şi născută liberă constituie o

prezumţie absolută a existenţei căsătoriei sine manu. Merită a fi subliniată superioritatea

morală a unei astfel de concepţii care asigura consecinţe juridice unei stări de fapt nu în

temeiul unor solemnităţi şi forme rigide, ci pe baza unor îndatoriri impuse de interesele

sociale.

Începând de la finele Republicii căsătoria sine manu se afirmă tot mai mult în

dauna căsătoriei cum manu, ca o consecinţă a unei dezvoltări sociale ascendente. În epoca

imperială, căsătoria cum manu devine o raritate.

1 Levy, Hergang der röm. Ehescheidung (1925) 68 urm. dă o prioritate elementului material (,,räumliche Vereinigung"); punctul de vedere al lui Levy este admis şi de Albertario, Studi I 197 urm. care în multe privinţe exagerează tezele lui Levy. Pentru Orestano, BIDR I (1940) 156 elementul hotărâtor este affectio maritalis a carei valoare se obiectivează însă prin elementul material. Despre importanţa lui affectio maritalis cf. L o n g o in BIDR (1939) 119 urm. Textele în discutie sunt: Scaevala, D. 24, 1, 66 pr.; Fr. Vat. 96; cf. L u c a n, Pharsala II 370 urm.etc.; v. analiza exegetică şi istorică a lor la H a n g a, Căsătoria ,,sine manu" 34 urm.

16

3.2. Adopţia

Adopţia ca formă mai nouă a adrogaţiunii1 dar spre deosebire de aceasta, persoana

care intră în puterea noului cap de familie era „dependentă” (alieni iuris).

Cu alte cuvinte, persoana adoptată trecea din puterea unui şef de familie în aceea a

altui şef de familie (pater familias). De aceea actul adopţiunii nu interesa în acelaşi grad

cetatea ca şi adrogaţiunea. Prin adrogaţiune un şef de familie (pater familias) intra în

puterea altui şef de familie; faptul atrăgea după sine dispariţia familiei şi cultului familial al

persoanei adrogate prin contopirea cu familia adrogantului. De aici nevoia să-şi dea avizul

cu privire la adrogaţiuni şi poporul să le voteze în adunările curiate.

Adrogaţiunea nu avea aceleiaşi consecinţe, căci trecerea unei persoane

„dependente” (alieni iuris) dintr-o familie în alta nu însemna nici dispariţia unei familii şi

nici a cultului său familial. De aceea adopţiunea nu necesita avizul colegiului pontifical şi

nici votul adunărilor curiate. Spre deosebire de adrogaţiune, prin adopţie puteau intra în

noua familie persoane de ambele sexe; sub Iustinian se cerea totodată ca între părintele

adoptiv şi copilul adoptat să fie o diferenţă de minimum 18 ani.

Adoptiunea se realiza prin mijlocirea unui procedeu tehnic, ce se desfăşura în două

etape:

a. În prima etapa fiul sau fiica erau scoşi de sub puterea sefului de familie. Pentru

aceasta se folosea o veche dispoziţie a legii celor XII table, care prevedea: ,,dacă şeful de

familie îşi vinde fiul de trei ori, fiul să iasă de sub puterea acestuia" (Si pater filium ter

venum duit, filius a patre liber esto). Iniţial, această dispoziţie a servit pentru scoaterea

copilului, cu titlu de pedeapsă, de sub puterea părintească. Copilul care nu se supunea

autorităţii şefului de familie, care nu-şi îndeplinea partea ce-i revenea din strădaniile

colective, ale familiei, care se făcuse vinovat de acte de silnicie sau se dovedise a fi

primejdios pentru cei din jur, era izgonit din familie. Dar puterea părintească era trainică şi

nu putea fi ruptă printr-o simplă declaraţie de voinţă. De aici necesitatea unui ritual

complicat: capul de familie trebuia să-şi vândă copilul de trei ori prin procedeul solemn al

mancipaţiunii.

1 Adopţiunea a apărut posterior legii celor XII table; instituţia este constatată de numeroase popoare şi urmăreşte în general aceleaşi finalităţi.

17

Jurisprudenţa romană a folosit această veche dispoziţie a legii celor XII table pentru

realizarea adopţiunii, utilizând-o ca un procedeu tehnic în alt scop decât cel pentru care a

fost creată.

In vederea realizării adopţiunii capul familiei se înţelegea cu un terţ şi în mod

formal îi vindea fiul, prin procedeul mancipaţiunii, de trei ori. După a treia vânzare puterea

părintească se rupea şi fiul ieşea de sub puterea capului de familie, dar rămânea în

stăpânirea (in mancipio) terţului.

b. A doua etapă are loc înaintea magistratului. Aici intervine adoptatorul care,

revendicând pe copil de la terţ, afirma că acest copil este al său (vindicatio filii). Terţa

persoană cu care atât adoptatorul, cât şi tatăl natural s-au înţeles în prealabil, nu se opune şi

recunoaşte pretenţia adoptatorului. Magistratul ia act de declaraţia terţului şi atribuie

adoptatorului pe copil (datio in adoptionem). În acest chip copilul adoptat ieşea din familia

sa de origine şi intra în familia tatălui său adoptiv. În vremea împăratului Iustinian

procedura adopţiunii se simplifică ; solemnităţile vânzării sunt înlocuite cu o declaraţie

făcută înaintea autorităţii de către şeful familiei (pater familias) care adoptă şi şeful

familiei în a cărui putere se afla copilul ce urma să fie adoptat.

Prin adopţiune persoana adoptată îşi pierdea drepturile sale agnatice în vechea

familie şi în consecinţă şi dreptul de moştenire; în schimb dobândea drepturi succesorale în

familia tatălui adoptiv. După reformele dreptului pretorian însă, care au stabilit drept

criteriu de devoluţie succesorală rudenia de sânge (cognatică), copilul adoptat, rămânând

rudă cognatică cu membrii familiei sale de origine, îşi păstrează în această calitate unele

drepturi succesorale şi în vechea sa familie. Cu toate acestea adopţiunea continua să

prezinte, în privinţa dreptului la moştenire, unele inconveniente pentru persoana adoptată.

Astfel tatăl adoptiv putea să-şi emancipeze copilul adoptat, în care caz acesta din urmă

pierdea dreptul de a veni la succesiunea celui dintâi; situaţia era şi mai gravă dacă tatăl

natural al persoanei adoptate murise înainte de emancipare, deoarece într-o astfel de

situaţie cel adoptat pierdea drepturile succesorale şi în familia sa de origine. Pentru a

remedia asemenea inconveniente, Justinian a creat două feluri de adopţiuni: una cu efecte

depline (adoptio plena) şi alta cu efecte reduse (adoptio minus plena). Prima păstrează

efectele adopţiunii clasice: ea operează o schimbare radicală de familie, rupând orice

legătură a adoptatului cu familia sa de origine. Acest fel de adopţiune era îngăduit numai

când nu exista primejdia ca cel adoptat să fie ameninţat în drepturile sale succesorale; în

fapt nu era posibilă decât dacă adoptatorul era un ascendent, cum este cazul bunicului care,

după ce-şi emancipează fiul şi nepotul, îl adoptă pe acesta din urmă. În asemenea situaţie

18

copilul adoptat nu poate pierde drepturile succesorale, deoarece, chiar emancipat, el

păstrează dreptul de moştenire la averea bunicului adoptator în calitate de cognat, adică de

rudă de sânge. Adopţiunea cu efecte reduse nu rupea legăturile familiale ale celui adoptat

cu familia sa de origine si-i menţine drepturile succesorale în această familie. De aceea, în

cazul unei eventuale emancipări, cel adoptat îşi pierdea vocaţia sa succesorală în familia

părintelui adoptator, dar ş-o păstra în familia în care se născuse. Cu alte cuvinte acest gen

de adopţiune crea pentru cel adoptat un drept de moştenire asupra patrimoniului tatălui

adoptiv, păstrându-i totodată neatinse drepturile succesorale în familia sa de origine. În

epoca lui Iustinian adopţiunea cu efecte reduse devine forma obisnuită de adopţiune. Pe

lângă adopţiunea propriu-zisă, dreptul roman recunoştea aşa-zisa adopţiune testamentară o

adopţiune cuprinsă într-un testament1. Natura ei juridică este discutată, dar după toate

probabilităţile era vorba de o simplă instituţie de moştenitor făcută cu condiţia ca cel

adoptat să ia numele testatorului.

Adopţiunea ca şi adrogaţiunea au avut o largă sferă de aplicare, deoarece, pe lângă

faptul că asigurau o posteritate legitimă celui lipsit de descendenţi, erau folosite şi în alte

scopuri. Aşa, prin adopţiune sau adrogaţiune tatăl natural putea să-şi recunoască copiii

născuţi din afara căsătoriei, cu alte cuvinte să-i legitimeze. De asemenea, serveau

ascendenţilor să dobândească puterea părintească (patra potestas) asupra unor descendenţi

rămaşi în afara acestei puteri, ca de pildă, asupra urmaşilor prin femei, cum ar fi copii

fiicelor căsătorite cum manu.

Adopţiunea şi adrogaţiunea serveau şi unor scopuri politice: latinii adoptaţi sau

adrogaţi de cetăţenii romani dobândeau cetăţenia romană ; plebeii adoptaţi sau adrogaţi de

patricieni deveneau patricieni şi în consecinţă se puteau căsători cu femei patriciene,

deoarece înainte de legea Canuleia din 445 î.e.n. căsătoriile plebeilor cu patricienii erau

interzise; patricienii adoptaţi sau adrogaţi de plebei deveneau plebei şi în consecinţă puteau

exercita demnitatea de tribun al plebei, funcţie destinată exclusiv plebeilor ; în fine prin

adopţiune şi adrogaţiune împăraţii obişnuiau uneori să desemneze moştenitorul prezumtiv

al tronului.

1 Instituţia este amintită începând cu finele Republicii, dar nu în textele juriştilor; cf. Cicero, Brut. 58, 212. Cel mai cunoscut exemplu este acela al lui Octavius (mai târziu) adoptat de Caesar.

19

3.3. Legitimarea

În cel mai vechi drept roman, când singura rudenie cunoscută era cea agnatică

(civilă), copilul născut în afara căsătoriei avea o situaţie foarte precară. El nu era socotit

rudă nici cu tatăl său natural şi nici cu mama sa naturală: tatăl nefiind căsătorit cu mama

copilului nu putea fi rudă civilă cu acesta din urmă, iar între mamă şi copil nu puteau exista

asemenea legături de rudenie, deoarece rudenia agnatică (civilă) se transmitea numai prin

bărbaţi, şi nu prin femei. În adevăr, precum se ştie, numai bărbaţii în calitatea lor de şefi de

familie (pater familias) puteau avea şi exercita puterea de comandă în familie, iar temeiul

rudeniei agnatice îl forma tocmai acest gen de putere1.

Odată cu recunoaşterea anumitor efecte juridice rudeniei de sânge (cognaţiunii),

situaţia s-a schimbat în privinţa legăturii dintre mamă şi copil; acesta din urmă este socotit

acum rudă cu mama sa. Se cerea doar să se facă dovada maternităţii, adică a faptului

naşterii, ceea ce era foarte simplu, deoarece aşa cum spunea juristul Paul, ,,mama este

întotdeauna sigură, chiar dacă a născut dintr-o legătura ocazională" (mater semper certa

est, etiam si vulgo conceperit). Situaţia nu s-a schimbat cu nimic însă faţă de tată, deoarece

la Roma numai o căsătorie putea genera un raport de rudenie cognatică între tată şi copil.

Cu alte cuvinte, în societatea romană nu puteau exista decât taţi legitimi, iar tată legitim

putea fi numai soţul mamei conform adagiului ,,tată este acela pe care îl arată căsătoria"

(pater is est querm iustae nuptiae demonstrant)2.

Deşi dreptul pozitiv nu punea la îndemâna taţilor un mijloc propriu de legitimare a

copiilor naturali, totuşi ei obişnuiau să folosească, drept procedeu de recunoaştere a acestor

copii, adopţiunea şi adrogaţiunea. Pe această cale copiii naturali intrau în familia şi implicit

în puterea tatălui lor natural. În general dreptul roman s-a arătat ostil copiilor naturali; cu

toate acestea s-au recunoscut unele drepturi copiilor naturali rezultaţi din concubinat care,

aşa cum am văzut, era privit cu îngăduinţă, deoarece multe persoane neputând să se

căsătorească, datorită numeroaselor impedimente la căsătorie, convieţuiau ca şi concubini.

Mai mult chiar, împăratul Constantin a dat posibilitate celor care trăiau în concubinat să-şi

legitimeze copiii, cu condiţia ca soţii să se căsătorească într-un interval de timp determinat

şi să nu aibă alţi copii legitimi. Măsura a avut un caracter temporar, dar împăratul

Anastasie a transformat-o în una cu caracter stabil. La rândul său Iustinian, îi da o

1 Referitor la precedentele indirecte ale legitimării consacrate în epoca Dominatului cf. Modes tin, D. 23, 2, 57 a. s,i Gaius, 1, 93 urm. Dupa Girard, Manuel 202 n.i. sunt cazuri explicabile prin raţiuni diverse decât acelea ale unei adevărate legitimări.

20

reglementare definitivă, îngăduind-o cu următoarele condiţii: a) căsătoria să fi fost posibilă

şi în momentul concepţiei copiilor, ceea ce exclude, de pildă, legitimarea copiilor

adulterini; b) să se redacteze un contract de căsătorie prin care să se constituie o dotă

(instrumentum dotale) şi c) copilul să consimtă sau să nu se opună la legitimare.

Această formă de legitimare a copiilor naturali se numeşte ,,prin căsătorie

subsecventă" (per subsequens matrimonium), deoarece o căsătorie posterioară

(subsecventă) transformă o stare de fapt într-una de drept, cu consecinţe juridice

corespunzătoare. Uneori acest gen de legi nu putea fi utilizat când, de pildă, concubina

murise sau când îşi dedicase viaţa ascetismului religios etc. În asemean cazuri Iustinian a

îngăduit ca legitimarea să se facă prin decizie imperială (per rescriptum principis).

O ultimă formă de legitimare, creată din motive fiscale în anul 442 e.n. de către

împăraţii Teodosiu al II-lea şi Valentinian al III –lea, este aşa zisa legitimare, “prin

oblaţiune făcută curiei” (per oblaţionem curiae).

Spre finele imperiului statul avea mari greutăţi în strângerea impozitelor de la

contribuabili; răspunzători pentru adunarea lor erau membrii curiilor municipale, numiţi

decurioni, al căror număr deveanea tot mai redus, deoarece nu putea face faţă sarcinilor ce

le revenea în acest domeniu. În vederea asigurării recrutării unor asemenea funcţionari,

împăraţii sus-menţionaţi au îngăduit legitimarea copiilor născuţi din concubinat dacă tatăl

înscria pe fiul său născut într-o astfel de uniune pe lista decurionilor municipali ai

domiciliilor sau statului pentru cazul în care impozitele n-ar fi fost strânse la termen. Dacă

era vorba de o fică, tatăl care dorea s-o legitimeze trebuia s-o înzestreze şi s-o căsătorească

după un decurion.

21

CAPITOLUL II

Consideraţii privind adopţia în dreptul roman

1. Adrogaţiunea – instituţia artificială de creare a puterii părinteşti

Adrogaţiunea constituia un caz special de adopţie prin care un pater familias intra

sub puterea unui alt pater familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele şi

bunurile sale. Veche instituţie a dreptului roman, era menită să creeze în mod artificial

puterea părintească prin introducerea într-o familie, lipsită de urmaşi, a unei persoane

„independente” (sui iuris) ce aparţinea altui grup familial.

Această schimbare de stare civilă avea importante consecinţe patrimoniale deoarece

bunurile celui adrogat treceau de plin drept în patrimoniul adrogantului1 adică al noului cap

de familie (pater familias). Totodată datoriile adrogantului se stingeau2 deoarece vechea sa

personalitate juridică, în temeiul căreia a contractat respectivele datorii, dispăruseră, fiind

înlocuită cu o alta nouă.3

Or, în această nouă calitate, n-a contractat nimic şi în consecinţă nu datora nimic.

Ţinând seama însă de interesele creditorilor, pretorul a intervenit pentru a-i ajuta; de aceea

le-a acordat o acţiune împotriva celui adrogat cu ficţiunea că „adrogaţiunea nu a avut

loc” – ac şi capitae minutus non eset. Cu această acţiune creditorii puteau să urmărească

pentru restituirea datoriilor pe debitorul adrogat ca şi cum acesta n-ar fi suferit nici o

schimbare de stare civilă. În acest chip interesele creditorilor erau salvgardate.

Existentă la mai toate popoarele antice, o asemenea instituţie urma în fapt să

asigure şefului de familie o descendenţă legitimă, stabilind între aceasta şi cel introdus în

1 Gaius, 1, 107, 3, 83, Ulpian, Reg. 8, 8; idem D. 1, 7, 15. 2 Gaius, 1, 84, 4, 38.3 Capitis deminutio suferită de adrogant decurge din dispoziţiile edictului ait proetor „qui quaeve posteaquam quid cum his actum contractum ve sit, capitae dminuti deminutaeque ese dicentur, in eas easque peninde, quasi id factum non sit, idicium dabo”, Pretorul dădea creditorilor o restitutio in integrum şi o acţiune utilis ca şi cum nu ar fi avut loc; cf. Gaius.

22

familie raporturi similare cu cele pe care căsătoria le producea între părinte şi fiul de

familie.

Adrogaţia era de două feluri:

A. Adrogatio puberum

B. Adrogatio impuberum.

A. Adrogatio puberum

Pentru ca această adrogaţie să fie valabilă se cerea întrunirea următoarelor

elemente:

a. Adrogantul trebuie să fie bărbat, să aibă de regulă cel puţin 60 de ani. Să fie de

cel puţin cu 18 ani mai mare decât adrogatul (deoarece adrogaţia imitează natura).

Să nu fie castrat, ci cel mult spado, şi să nu aibă, de regulă, copii nici dintr-o

căsătorie anterioară şi nici dintr-o adopţie anterioară.

b. Adrogantul trebuie să fie bărbat şi puber (femeile nu puteau fi adrogate). Să fie

cel puţin cu 18 ani mai mic decât adrogatorul. Să fie sui juris. Şi de la Justin şi

Justinian, să nu fie copil nelegitim al adrogatorului.

c. Adrogaţia trebuie să nu fie cu termen. Să fie folositoare, ori cel puţin să nu fie

vătămătoare pentru adrogat. De aceea, un tutore nu poate adroga pe fostul său

copil (pupil), decât după ce i-a dat socotelile.

d. Un sărac nu putea de regulă adroga pe un bogat. Trebuie să fie precedată de o

anchetă făcută de pontifici, sau de magistraţi, ca să se constate, dacă nu cumva e

vătămătoare pentru adrogat.

e. Consimţământul părţilor. Adrogatul trebuie să participe personal la adrogaţie şi

să consimtă expres la ea. De aceea infantes nu puteau fi adrogaţi. Dacă adrogatul

are curator, trebuie să consimtă şi acesta. Dacă cineva este adrogat ca nepos ex

filio certo, trebuie să consimtă şi acest fiu. De asemenea adrogatorul trebuie să

consimtă şi el.

f. Anumite formalităţi. La început trebuie un decret al poporului (populi

auctoritate) votat de comitia calata. De aceea pe atunci, impuberii şi femeile,

neputându-se înfăţişa înaintea comiţiilor, nu puteau fi adrogaţi). Mai târziu,

comitia calata au fost reprezentate de 30 de lictori prezidaţi de pontilex maximus.

Adrogatul trebuie să facă faţă de comiţii, ori faţă de reprezentanţii acestora,

detestatio sacrorum (adică să se libereze de vechile sale sacra familiae).

23

Aceste formalităţi nu se puteau face decât la Roma. Deci adrogaţia la început nu se

putea face decât în Roma de bărbaţii şi pentru bărbaţi.

Dar, dacă nu de pe vremea lui Cajus, cel puţin de la Diocleţian, adrogaţia se putea

face printr-un rescript împărătesc (imperatoria auctoritate) atât în Roma, cât şi în

provincii. De atunci dispar restricţiunile privitoare la adrogarea femeilor şi adrogaţia se

poate face şi afară din Roma.

Adrogaţia puberilor produce efecte atât în ce priveşte îndrituirile personale, cât şi

îndrituirile patrimoniale ale adrogatului şi ale adrogantului.

1. În ce priveşte îndrituirile personale. Adrogatul iese din familia sa firească,

pierde legăturile de adgnaţie, pe care le are acolo şi intră în familia adrogatorului, ajunge

adgnat în această familie şi cade sub puterea părintească a adrogatorului împreună cu copiii

care i are. Fiindcă din sui juris ajunge alieni juris, el suferă o capitis deminutio minima.

Adrogatorul dobândeşte puterea părintească asupra adrogatului şi a copiilor lui,

dacă aceasta are copii, dar îl poate emancipa când va voi el.

2. În ce priveşte îndrituirile patrimoniale. Adrogatul dobândeşte toate îndrituirile

patrimoniale izvorând din însuşirea sa de adgnat al familiei adrogatorului. De pildă; poate

moşteni în această familie etc.

Adrogatorul, la început, succedează per universitatem pe adrogat, dobândind toată

averea acestuia, şi, fiindcă nu poate fi obligat de cei de sub puterea sa, nu este ţinut de

datoriile adrogatului. Fiindcă adrogatorul dobândeşte toată averea adrogatului, de aceea se

cere, după cum am văzut, ca adrogaţia să fie folositoare pentru acesta, ori cel puţin să nu

fie vătămătoare. Fiindcă adrogatorul nu-i ţinut de datoriile adrogatului, creditorii acestuia

pot reclama contra adrogatorului printr-o acţiune fictivă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat

adrogaţia.

De la Justinian adrogatorul nu mai dobândeşte toată averea adrogatului, ci numai

uzufructul asupra acestei averi.

Pe la sfârşitul Republicii şi începutul împărăţiei se vorbeşte de o adrogaţie făcută

prin testament. Acest act este un fel de numire de moştenitor (heredis institutio) cu sarcina

de a lua numele adrogatorului.

B. Adrogaţia impuberum

Această adrogaţie a fost admisă de către Antonin Piul. Ea cere două elemente mai

mult decât adrogatio puberum; ancheta de care s-a vorbit mai sus trebuie făcută cu o

severitate deosebită şi cu asistenţa tutorelui şi a rudelor apropiate ale impuberului.

24

Adrogatorul trebuie, ca, faţă de un rob public, să-şi ia obligaţia, că, în cazul în care

va supravieţui adrogatului, să înapoieze toată averea acestuia acelor persoane, care l-ar fi

moştenit, dacă n-ar fi fost adrogat.

Adrogaţia impuberilor produce şi patru efecte mai mult decât acea a puberilor:

Adrogatorul nu poate emancipa pe impuber, decât după ce va obţine autorizarea

magistratului, care nu o poate acorda decât în urma unei anchete. Şi, dacă se face

emanciparea, adrogatorul trebuie să înapoieze adrogatului toată averea acestuia.

Dacă adrogatorul emancipează pe impuber fără de cauză legitimă, adrogatul e

îndrituit să ceară trei lucruri:

• să i se înapoieze toată averea sa.

• apoi, să i se dea tot ceea ce câştigase pentru adrogator.

• şi în sfârşit, să i se dea şi o pătrime din averea adrogatorului, pătrime, care se

numeşte quarta Divi Pii sau quarta Antonina.

Dacă legăturile puterii părinteşti nu fuseseră rupte, adrogatorul trebuie, ca prin

testament să se lase adrogatului quarta Divii Pii.

Adrogatul ajuns puber poate să se adreseze la autoritate, pentru ca acesta să silească

pe adrogator să-l emancipeze.

Astfel dacă impuberul adrogat îşi dădea seama, după ajungerea la pubertate, adică

la 14 ani, că adrogantul urmărise să-şi realizeze propriile sale interese, se putea adresa

magistratului, solicitându-i desfacerea adrogaţiunii şi restituirea bunurilor care trecuseră în

patrimoniul adrogantului. Se prevedeau însă anumite măsuri menite să-i ocrotească.

De asemenea, dreptul imperial prevedea dispoziţii de ocrotire a impuberului

adrogat şi pentru cazul în care ar fi fost emancipat sau dezmoştenit de către adrogant, în

toate asemenea situaţii, se urmărea să se împiedice speculaţiile pe care un adrogant

necinstit le putea încerca asupra averii impuberului.

2. Adopţiunea

Adopţia (adopţio) era operaţiunea juridică prin care se realiza trecerea unui fiu de

familie (persoană alieni juris) de sub puterea părintească (patria potestas) a unui cap de

familie (pater familias) sub puterea unui alt pater familias 1. Puteau forma obiectul acestui

transfer de putere, atât bărbaţi, cât şi femei, toţi aflaţi sub autoritatea unui pater familias. 1 Gaius, 1.98; XII. T. 4.2.

25

Ea a fost creată de către jurisconsulţi prin interpretarea dispoziţiilor din legea celor

XII Table privitoare la vânzarea fiului de familie.

Punând mare preţ pe continuarea cultului familial şi considerând ca demnă de plâns

soarta aceluia ce murea fără moştenitori care să ducă mai departe „sacra privata”, era

natural ca romanii, după exemplul celorlalte popoare indo-europene, să dea cetăţeanului,

chiar căsătorit, dar fără copii, putinţa de a-şi asigura urmaşi prin mijlocul adopţiei.

Adopţia răspundea prin urmare unei trebuinţe imperioase, pe care testamentul din

cauza caracterului său primitiv, nu o putea întotdeauna satisface.

Afară de aceasta, adopţia permitea încă îndreptarea oricăror consecinţe prea

riguroase provenite din aplicarea regulilor de drept civil în materie de filiaţie, ca de

exemplu stabilirea raporturilor de agnaţiune între bunic şi nepotes ex filio emacipato,

nepotes ex filia etc.

Mulţumită adopţiei se puteau atinge anumite rezultate de ordin politic, fie prin

adoptarea unui plebeu de către un patrician, fie prin aceea a unui patrician de către un

plebeu, ipoteză care a dat loc la discuţia asupra existenţei unei „transitio ad plebem” cum

s-a întâmplat în anul 695, când Claudius s-a dat în adrogaţiune lui Fonteius, fie prin

obiceiul luat de împăraţi de a adopta pe succesorii lor, procedeu de care au uzat ulterior şi

Augustus pentru Tiberiu, Claudiu pentru Nerone tec.

2.1. Etapele realizării adopţiei

Adopţia se producea în două etape desemnate în mod generic prin termenii

mancipatio şi cessio in iure.

În prima etapă fiul sau fiica erau scoşi de sub puterea şefului de familie. Pentru

aceasta se folosea o veche dispoziţie a legii celor XII table, care prevedea: „dacă şeful de

familie îşi vinde fiul de trei ori, fiul putea să iasă de sub puterea acestuia” (si pater filium

ter venum duit, filius a patre liber esto).

Iniţial, această dispoziţie a servit pentru scoaterea copilului, cu titlu de pedeapsă, de

sub autoritatea părintească. Copilul care nu se supunea autorităţii şefului de familie, care

nu îşi îndeplinea partea ce-i revenea din strădaniile colective, ale familiei, care se făcuse

vinovat de acte de silnicie sau se dovedise a fi primejdios pentru cei din jur, era izgonit din

familie. Dar puterea părintească era trainică şi nu putea fi ruptă printr-o simplă declaraţie

26

de voinţă. De aici necesitatea unui ritual complicat; capul de familie trebuia să-şi vândă

copilul de trei ori prin procedeul solemn al mancipaţiunii.

Jurisprudenţa romană a folosit această veche dispoziţie a legii celor XII table pentru

realizarea adopţiunii, utilizând-o ca un procedeu tehnic în alt scop decât cel pentru care a

fost creată.

În vederea realizării adopţiei capul familiei se înţelegea cu un terţ şi în mod formal

îi vindea1 fiul, prin procedeul mancipaţiunii, de trei ori. După a treia vânzare2 puterea

părintească se rupea3 şi fiul ieşea de sub puterea capului de familie, dar rămânea în

stăpânirea (in mancipio) terţului.

A doua etapă are loc înaintea magistratului.4 Aici intervine adoptatorul care,

revendicând pe copil de la terţ, afirmă că acest copil este al său (vindicatio filii). Terţul,

care avea înţelegeri prealabile, atât cu adevăratul părinte, cât şi cu adoptatorul, nu se

opunea, ci recunoştea pretenţiile reclamantului (adoptatorului). Magistratul lua act de

declaraţia terţului şi atribuia copilul adoptatorului (datio adoptionem), pronunţând formula

addico. În acest chip copilul adoptat ieşea din familia sa de origine şi intra în familia tatălui

său adoptiv. În vremea împăratului Iustinian procedura adopţiei se simplifică; solemnităţile

vânzării sunt înlocuite cu o declaraţie făcută înaintea autorităţii de către şeful familiei

(pater familias) care adopta şi şeful familiei în a cărui putere se afla copilul ce urma să fie

adoptat.

Prin adopţie persoana adoptată îşi pierdea drepturile sale agnatice în vechea familie

şi în consecinţă şi dreptul de moştenire; în schimb dobândea drepturi succesorale în familia

tatălui adoptiv. După reformele dreptului pretorian însă, care au stabilit drept criteriu de

devoluţie sucesorală rudenia de sânge (cognatică), copilul adoptat, rămânând rudă

cognatică5 cu membrii familiei sale de origine, îşi păstrează în această calitate unele

drepturi succesorale şi în vechea sa familie. Cu toate acestea adopţia continua să prezinte,

în privinţa dreptului de moştenire, unele inconveniente pentru persoana adoptată. Astfel

tatăl adoptiv putea să-şi emancipeze copilul adoptat, în care caz acesta din urmă pierdea

dreptul de a veni la succesiunea celui dintâi; situaţia era şi mai gravă dacă tatăl natural al

1 Vânzarea se făcea în mod fiduciar; cf Erbe, Fiduzia (1940) 170 urm. 2 Pentru fiice şi nepoţi era suficientă o singură vânzare. 3 Cicero, de fin. 1, 7, 24; Gaius 1, 134; et in filio quidem, si in adoptionem datur, tres mancipationes et duae intercedentes manumissiones proinde fiunt, ac fieri solent, cum ita eum pater de potestae dimittit, ut sui iuris efficiatur. 4 Pe calea unei in iure cessio. În general se admite că e vorba de un proces fictiv; cf. Petit, Traitè 113; Bonfante, Corso I, 17 urm; contra Lèvy – Bruhl, RHD (1932) 217 urm, deoarece adopţia are loc înaintea magistratului apud quem legisactio ets. 5 Modestin, D. 38, 10, 4, 10; quascumque cognationes adfinitatesque habuit retinet, adgnationes iura perdidit.

27

persoanei adoptate murise înainte de emancipare, deoarece într-o astfel de situaţie cel

adoptat pierdea drepturile succesorale şi în familia sa de origine. Pentru a remedia

asemenea inconveniente, Iustinian a creat două feluri de adopţii: una cu efecte depline

(adoptio plena) şi alta cu efecte reduse (adoptio minus plena). Prima păstrează efectele

adopţiunii clasice: ea operează o schimbare radicală de familie, rupând orice legătură a

adoptatului cu familia sa de origine. Acest fel de adopţie era îngăduită numai când nu

exista primejdia ca cel adoptat să fie ameninţat în drepturile sale succesorale; în fapt nu era

posibilă decât dacă adoptatorul era un ascendent, cum este cazul bunicului care, după ce îşi

emancipează fiul şi nepotul, îl adoptă pe acesta din urmă. În asemenea situaţie copilul

adoptat nu poate pierde drepturile succesorale, deoarece, chiar emancipat, el păstrează

dreptul la moştenire la averea bunicului adoptator în calitate de cognat, adică de rudă de

sânge. Adopţia cu efecte reduse nu rupea legăturile familiale ale celui adoptat cu familia sa

de origine şi-i menţine drepturile succesorale în această familie. De aceea, în cazul unei

eventuale emancipări, cel adoptat îşi pierde vocaţia sa succesorală în familia părintelui

adoptator, dar şi-o păstra în familia în care se născuse. Cu alte cuvinte acest gen de adopţie

crea pentru cel adoptat un drept de moştenire asupra patrimoniului tatălui adoptiv,

păstrându-i totodată neatinse drepturile succesorale în familia sa de origine. În epoca lui

Iustinian adopţia cu efecte reduse devine forma obişnuită de adopţie. Pe lângă adopţia

propriu-zisă, dreptul roman recunoştea aşa-zisa adopţie testamentară – o adopţie cuprinsă

într-un testament.1 Natura ei juridică este discutată, dar după toate probabilităţile era vorba

de o simplă instituţie de moştenitor făcută cu condiţia ca cel adoptat să ia numele

testatorului.

Adopţia ca şi adrogaţiunea au avut o largă sferă de aplicare, deoarece, pe lângă

faptul că asigurau o posteritate legitimă celui lipsit de descendenţi, erau folosite şi în alte

scopuri. Aşa, prin adopţie sau adrogaţiune tatăl natural putea să-şi recunoască copiii

născuţi din afara căsătoriei, cu alte cuvinte să-i legitimeze. De asemenea, serveau

ascendenţilor să dobândească puterea părintească (patria potestas) asupra unor descendenţi

rămaşi în afara acestei puteri, ca, de pildă, asupra urmaşilor prin femei, cum ar fi copiii

fiicelor căsătorite cum manu.

Adopţiunea şi adrogaţiunea serveau şi unor scopuri politice. Latinii adoptaţi sau

adrogaţi de cetăţenii romani deveneau patricieni şi în consecinţă se puteau căsători cu

femei patriciene, deoarece înainte de legea Canuleia din 445 î.e.n., căsătoriile plebeilor cu

1 Instituţia este amintită începând cu finele Republicii, dar nu în textele juriştilor; cf. Cicero, Brut, 58, 212. cel mai cunoscut exemplu

28

patricienii erau interzise; patricienii adoptaţi sau adrogaţi de plebei deveneau plebei şi în

consecinţă puteau exercita demnitatea de tribun al plebei, funcţie destinată exclusiv

plebeilor; în fine prin adopţie şi adrogaţie împăraţii obişnuiau uneori să desemneze

moştenitorul prezumtiv al tronului.

2.2. Efectele juridice ale adopţiei

Efectele adopţiei se împart în: efecte comune şi efecte speciale.

Efectele comune presupuneau: Adoptatul ca şi adrogatul:

a. Iese din familia sa originară şi trece în familia adoptantului

b. Cade sub puterea părintească a adoptantului

c. Ia numele şi prenumele adoptantului

d. Devine gentilul şi agnatul gentililor şi agnaţilor acestuia.

e. Devine cognatul agnaţilor adoptantului, dar nu şi al cognaţilor (care nu sunt

agnaţi) ai acestuia.

f. Legăturile agnatice cu vechea familie se rup.

g. Cognaţiunea se menţine.

Efectele speciale:

a. Copii adoptatului – anteriori adopţiei – rămân în familia sa originară, copii

adrogatului trec sub puterea părintească a adrogantului

b. Bunurile adrogatului devin proprietatea adrogantului

c. Adoptatul nu are bunuri.

Efectele comune ale adopţiei romane.

Adoptatul iese din familia agnatică din care făcea parte şi intră în cea a

adoptantului. Aşadar adoptatul îşi părăseşte cultul domestic, rupe legăturile agnatice cu ai

săi, se liberează de sub puterea lui pater familias, pierde drepturile sale succesorale, îşi

modifică numele1. Nu toate numele sfârşind cu anus sau ianus denotă însă adopţiunea.

Rudenia de sânge persistă; el rămâne cognat cu agnaţii şi cognaţii săi. În schimb adoptatul

dobândeşte sacra privata ale adoptantului, cade sub patria potestas a acestuia, în vechiul

drept se spunea că are vocaţie la moştenirea lui, îi împrumută numele. Rudenia de sânge

neputându-se înlocui, el devine agnat cu părintele adoptiv şi cu agnaţii săi, gentil faţă de

gentili, şi totodată cognatul tuturor acestora (căci agnaţiunea fără o cognaţiune subînţeleasă

1 El ia numele tatălui adoptiv şi adaugă la acesta numele său cu terminarea anus.

29

nu era cu putinţă) dar nu devine cognat cu cognaţii noii sale familii – faţă de aceştia este un

străin.

Iustinian modifică efectele adopţiei propriu-zise distingând – din acest punct de

vedere – două feluri ale adopţiei: adoptio plena (completă), adică vechea adopţie, nu mai

este admisă decât în două cazuri1 şi adoptio minus plena (mai puţin completă), adică

adopţia obişnuită, acorda un drept de succesiune adoptatului fără a-l pierde pe cel din

familia sa de origine. Putem spune în concluzie că adopţiunea cuprindea şi adrogaţiunea.

Efectele specifice se ridică în materie de adopţie doar din punct de vedere

succesoral.

În principiu, adoptatul pierde dreptul de a veni la moştenirea tatălui său şi

dobândeşte dreptul de a moşteni pe părintele adoptiv. Adoptatul rămâne însă cognat cu

tatăl cel adevărat. Din momentul în care pretorul cheamă şi pe cognaţi la succesiune, nu era

îndrituit să vină la moştenire în calitate de cognat. Nu, pentru că i se dau drepturi

succesorale în noua sa familie. Dacă tatăl adoptiv l-ar fi emancipat însă înaintea decesului

tatălui natural, pentru a nu fi frustrat de ambele moşteniri, adoptatul avea o bonorum

possesio unde liberi faţă de succesiunea tatălui natural, după cum ar avea-o un fiu

emancipat direct de acesta. Însă sistemul prezintă o lacună; când adoptatul era emancipat

nu înainte, ci după moartea tatălui natural, nu mai moştenea nici unul, nici pe altul.

Senatusconsultul Afinian, abrogat de Justinian, a hotărât ca copilul adoptat ex

tribus maribus, adică dat în adopţie de un părinte care avea trei copii, să aibă drept, în caz

de emancipaţiune de către tatăl adoptiv, la un sfert din averea acestuia. Se poate ca această

pătrime să-i fi fost recunoscută şi în caz de dezmoştenire fără motiv sau de instituire pentru

o cotă prea mică.

Efectele adrogaţiei care, în parte, sunt aceleaşi ca şi la adopţie, se înfăţişează sub un

aspect propriu întrucât se referă la un sui juris care intră sub puterea altuia, iar nu la un

alieni juris ca în prima ipostază. Soarta copiilor de exemplu va fi diferită, după cum copii

pe care fiul i-a avut înainte de a fi adoptat rămân sub autoritatea lui pater familias, copii

adrogatului trec dimpotrivă în patria potestae a noului părinte. Averea adrogatului trece de

asemenea în mâinile adrogantului şi pentru că această achiziţie poate fi sugerată de

anumite intenţii reprobabile. Rescriptul lui Antonin Piul obligă pe adrogant să promită, că

va restitui succesorilor adrogatului impuber toate bunurile dobândite prin adrogaţiune, dacă

acesta ar muri ante pubertatem; aceeaşi dispoziţie se aplică şi atunci când ea intervenea

înainte de pubertate emanciparea persoanei luate în adopţie sau moartea adoptantului.

1 Monier, „RHD” 1927, 596 şi S.A1. I, 235; Lavaggi, „SDHI”, 1949, 501 cu privire la Liviu 41.8.

30

Rescriptul mai hotărî că, în aceste ultime două cazuri, dacă adrogantul emancipase fără

motiv sau dezmoştenise pe tânăr ante pubertatem, adoptatul avea un drept la un sfert din

bunurile adoptantului.

31

CAPITOLUL III

Adopţia în dreptul românesc actual

Secţiunea I – Reglementare legală

1. Noţiunea de adopţie

Adopţia reprezintă neîndoielnic unul dintre cele mai actuale şi mai controversate

fenomene ale dreptului contemporan.

Instituţie modernă, rar utilizată în societăţile tradiţionale, adopţia cunoaşte, în

special după cel de-al doilea război mondial, o concesiune spectaculoasă, în majoritatea

statelor lumii.

Fenomen complex, sociologic şi juridic, adopţia este un mijloc pentru soluţionarea

problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de probleme familiale, dacă

drepturile celor implicaţi în adopţie şi, mai ales, drepturile fundamentale şi interesul

copilului nu sunt respectate.

Adopţia ca instituţie juridică a dreptului familiei, poate fi definită ca operaţiunea

juridică prin care se creează raporturi de filiaţie şi rudenie civilă, în condiţiile legii, între

persoanele prevăzute de lege.

Impunând în viaţa socială figura juridică a adopţiei, dreptul a escamotat practic

legătura de sânge, care stă la baza rudeniei, creând, „printr-un fenomen logic de

înţelegere”, legături de rudenie civilă, care se substituie rudeniei fireşti, naturale.

Nucleul acestor legături de rudenie civilă este dat de legăturile de filiaţie care se

nasc, prin adopţie, între copilul adoptat şi adoptator sau, după caz, soţii adoptatori. În

virtutea acestor raporturi de filiaţie, drepturile şi îndatoririle părinţeşti revin părinţilor

adoptatori. Prin operaţiunea juridică a adopţiei, dreptul imită astfel natura, deoarece

legătura de filiaţie, în acest caz, nu se mai întemeiază pe faptul biologic al naşterii şi al

32

concepţiunii copilului de către mama şi, respectiv, tatăl său ci îşi are fundamentul în voinţa

celor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de filiaţie civilă, sociologică.1

Legislaţiile naţionale reflectă atitudini diferite faţă de adopţie, în raport cu tradiţiile

familiale, concepţiile religioase, moravurile şi chiar istoria statelor. S-a arătat, adeseori, că,

pentru a cunoaşte legile, trebuie să le aşezi în propriul lor context social-cultural. Normele

juridice sunt „amprentele” acestor realităţi social-culturale iar adopţia este un fenomen

socio-juridic. Cu atât mai mult, adopţia internaţională presupune confruntarea cu această

diversitate legislativă.

În primul rând, se pot remarca două tipuri de sisteme de drept, şi anume legislaţii

care ignoră sau chiar interzic adopţia şi legislaţii care reglementează şi încurajează această

instituţie.

În prima categorie se înscriu legislaţiile din Vietnam şi unele ţări din America de

Sud,1 care nu reglementează adopţia, precum şi dreptul din ţările musulmane, care, prin

Coran, interzice adopţia, cu excepţia Tunisiei.2

Remarcabil este faptul că, în prezent, majoritatea sistemelor de drept reglementează

adopţia ca instituţie care permite stabilirea legăturilor de rudenie între adoptat şi adoptator

şi consacră principiul potrivit căruia adopţia se realizează în interesul superior al copilului,

ca o măsură de protecţie a copilului.

În al doilea rând, în cadrul sistemelor de drept care reglementează adopţia, se pot

identifica trei tipuri de soluţii legislative, în ceea ce priveşte felurile adopţiei, în raport cu

întinderea efectelor pe care le produce, şi anume:

• există legislaţii care reglementează numai o adopţie cu efecte restrânse, ceea

ce înseamnă că, alături de legăturile de rudenie create prin adopţie, se menţin şi

legăturile de rudenie ale copilului cu familia firească (biologică). Prin adopţie

1 Rudenia firească este legătura de sânge dintre două sau mai multe persoane care fie descind unele din altele (rudenie în linie dreaptă), fie au un autor comun (rudenia în linie colaterală). Rudenia civilă rezultă din adopţie. I.P. Filipescu „Tratat de dreptul familiei”, Editura All Back, 2000, p. 268 – 273. 1 M. Verwilghen, J –Y. Carlier, C. Debroux, J de Burlet, „L'adoption internationale en driot belge”, Bruxelles, 1991, p.18. 2 A. Aronovitz, O. Dubais, A. Greber, R. Lentz, M. Sychold „Le droit musulman de la familie et des succesions à l'èpreuve des ordies juridiques accidentaux”, Legea tunisiană din 1958 a fost adoptată în urma unor evenimente tragice petrecute în această ţară în iarna anilor 1955 – 1956, când numeroşi copii abandonaţi se aflau în situaţia de a muri de foame pe străzi, fără a li se putea găsi adăpost. Sub influenţa organizaţiei caritabile „Terre des Hommes”, prin legea din 4 martie 1958 s-a reglementat adopţia ca măsură de protecţie a copiilor. Existenţa acestei reglementări este însă contestată de autorităţile religioase tunisiene, fiind considerată, în continuare contrară dreptului musulman. Trebuie însă precizat faptul că în dreptul musulman există unele instituţii care se apropie de adopţie, precum „kafalah” prin care un bărbat ia în îngrijire un copil şi „tranzil” prin care copilul este adoptat pentru a veni la moştenire în calitate de descendent, fără însă a se crea legături de rudenie, ceea ce apropie această instituţie mai mult de cea a legatului, decât de adopţia propriu-zisă.

33

se stabilesc legături de rudenie numai între adoptat şi adoptator sau soţii

adoptatori;

• legislaţii care reglementează numai o adopţie cu efecte depline, ceea ce

înseamnă că, prin crearea legăturilor de rudenie civilă, încetează raporturile de

rudenie ale copilului cu familia firească. Prin adopţie, se creează legături de

rudenie între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi adoptator şi

rudele acestuia pe de altă parte. Este soluţia oferită, în prezent, şi de legislaţia

română;

• există legislaţii care reglementează ambele feluri de adopţie, atât cea cu

efectele restrânse, cât şi cea cu efecte depline.

În sfârşit, legislaţiile naţionale reglementează în mod diferit aspectele referitoare la

condiţiile de fond şi de formă ale adopţiei, precum şi efectele adopţiei, ceea ce complică

mecanismul soluţionării conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii în cazul adopţiei

internaţionale.

2. Evoluţia reglementării adopţiei în România

Din punct de vedere istoric, adopţia este o instituţie ale cărei rădăcini se regăsesc

încă în dreptul roman, prin care se crea „patria potestas”. Scopul principal al adopţiei era

acela de a permite persoanei fără descendenţi legitimi de a primi în familia sa copii care

dobândeau astfel numele adoptatorului, continuau cultul strămoşilor şi veneau la

succesiune ca şi un copil din căsătorie.1

Cea mai importantă transformare a instituţiei s-a realizat atunci când scopul

adopţiei s-a deplasat de la interesul predominant al adoptatorului spre interesul copilului

lipsit de îngrijirea părintească. Ideea de „a da un copil familiei care nu are copii” s-a

transformat în aceea de „a da o familie copilului lipsit de un mediu familial.”

Astfel, legislaţiile statelor au evoluat consacrând principiul potrivit căruia adopţia

trebuie să se realizeze în interesul copilului, ca măsură de protecţie a acestuia.

La o privire comparativă a instituţiei, se consacră că, pe continentul american, încă

din 1851, în statul Massachusetts apare prima lege modernă privind adopţia, care consacră

principiul interesului copilului şi regula potrivit căreia drepturile şi îndatoririle părinteşti

1 P. F. Girard „Manuel èlèmentaire de droit romain, Paris, 1924, p. 179.

34

revin adoptatorului, iar raporturile de rudenie firească ale copilului cu părinţii săi biologici

încetează.

În schimb, pe continentul european, Codul civil francez (1804) a menţinut încă o

perioadă îndelungată de timp concepţia tradiţionalistă asupra adopţiei. Astfel, aceasta a fost

mult timp considerată ca fiind un contract între adoptat şi adoptator, încheiat în scopul de a

oferi consolare familiilor care nu aveau copii şi care producea efecte în ceea ce priveşte

numele, obligaţia de întreţinere şi moştenire, fără însă ca adoptatul să iasă din familia sa de

origine.

În România adopţia este o instituţie tradiţională, fiind reglementată chiar din în

vechile legiuiri.

Astfel, Codul Callimah (art. 236 şi urm) o numea „înfială” iar Codul Caragea

(art. I, partea IV, Cap. 5) prevedea că „Facerea de fii de suflet este dar spre mântuirea celor

ce nu au copii”.

Codul civil din 1864 reglementa adopţia ca un contract solemn, supus „ratificării

justiţiei”, care se încheia între adoptator şi adoptat.

Adoptatorul putea fi bărbat sau femeie şi trebuia să îndeplinească două condiţii.

Astfel, în perioada adopţiei, el nu trebuia să aibă copii, nici descendenţi legitimi, deoarece

se considera că adopţia avea drept scop să creeze adoptatorului o descendenţă artificială, a

cărei raţiune nu ar mai exista dacă adoptatorul ar avea copii sau descendenţi legitimi. Era

suficient ca copilul să fie conceput, pentru ca adopţia să nu mai fie posibilă. Chiar prezenţa

unui nepot sau strănepot împiedica înfăptuirea adopţiei. În al doilea rând, adoptatorul

trebuia să aibă cel puţin 18 ani, mai mult decât adoptatul fără însă a exista vreo condiţie de

vârstă. Se subînţelegea faptul că adoptatorul trebuia să fie major. În sfârşit, se cerea ca

adoptatorul să se bucure de o bună reputaţie şi, dacă era căsătorit nu putea adopta fără ca

şotul să consimtă la adopţie.

Deşi Codul civil nu reglementa expres adopţia internaţională, s-a considerat că

adoptatorul putea fi şi străin, dat fiind că, în România, străinii se bucurau de toate

drepturile civile, iar adopţia era considerată un act de drept civil. Aşadar, străinul a cărui

lege naţională îi permitea să adopte sau să fie adoptat, putea să fie parte în contractul de

adopţie.

În ceea ce privea pe adoptat, Codul civil a prevăzut că nimeni nu putea fi adoptat de

mai multe persoane, afară numai de doi soţi. Cel adoptat putea fi major sau minor. În acest

ultim caz, nu se cererea consimţământul său la adopţie.

35

Din punctul de vedere al condiţiilor de formă, adopţia era un contract solemn,

deoarece consimţământul se exprima în formă autentică, după care adopţia trebuia

încuviinţată de către instanţa judecătorească. Aceasta verifica dacă erau îndeplinite

condiţiile prevăzute de lege şi, mai ales, controla dacă adoptatorul se bucura de o bună

reputaţie (art. 319). S-a arătat că aprecierea acestui element în persoana adoptatorului crea

o mare garanţie pentru adoptat, mai ales când acesta era minor.

Instanţa putea să refuze încuviinţarea adopţiei, dacă aprecia că adoptatorul nu se

bucură de o moralitate suficientă sau că, purtarea sa nu inspiră încredere pentru a i se

încredinţa sarcina creşterii unui copil. Hotărârea prin care instanţa se pronunţa asupra

cererii de adopţie nu se motiva şi nu era supusă nici, unei căi de atac, deoarece intervenţia

justiţiei, în această materie, avea un caracter exclusiv graţios, necontencios. Hotărârea

judecătorească de încuviinţare a adopţiei se înscria în registrele de stare civilă, ca o măsură

de publicitate destinată să aducă adopţia la cunoştinţa terţilor.

Deşi, în principiu, adopţia era irevocabilă, art. 311 alin. 3 C. Civ., prevedea că

atunci când o persoană a fost adoptată în timpul minorităţii, ea putea cere „desfiinţarea

(revocarea) adopţiei în termen de un an de la ajungerea la majorat”, fără a fi necesară

motivarea cererii de revocare adresată instanţei judecătoreşti.

De asemenea, adopţia putea fi anulată, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute

de lege, potrivit dreptului comun.

Atât revocarea, cât şi anularea produceau efecte retroactive.

În ceea cea priveşte efectele adopţiei se remarcă faptul că efectele acesteia erau mai

reduse decât efectele unei filiaţii legitime. Astfel, adopţia nu rupea legăturile de rudenie

dintre adoptat şi familia sa de origine, iar legăturile de rudenie civilă se stabileau numai

între adoptat şi adoptator. În aceste limite, adopţia producea efecte cu privire la numele

adoptatorului, obligaţia de întreţinere şi moştenire.1

Codul familiei din 1954 care a abrogat dispoziţiile din Codul civil referitoare la

adopţie, dezvoltă instituţia adopţiei (pe care o denumeşte „înfiere” ), fiind apreciat la data

adoptării sale drept una dintre cele mai moderne legislaţii în această materie. El are meritul

incontestabil de a fi consacrat principiul potrivit căruia adopţia se încheie numai în

interesul celui adoptat (art.66). De asemenea, fiind concepută ca un mijloc de ocrotire al

copilului, s-a prevăzut că, în principiu, numai minorii pot fi adoptaţi. În mod excepţional,

putea fi adoptată şi persoana majoră, care în timpul minorităţii a fost crescută de cel care

1 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de drept civil, vol.I, Ediţie îngrijită de D. Rădescu, Ed. All, 1996, p. 317 – 333.

36

voieşte s-o adopte. Condiţiile de fond şi impedimentele la adopţie sunt mult mai bine

precizate, renunţându-se la unele interdicţii din Codul civil, fiind însă prevăzute altele.

Astfel, în ceea ce priveşte descendenţii legitimi s-a prevăzut însă ca adopţia între fraţi era

oprită şi s-a menţinut impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară. În ceea ce priveşte

consimţământul la adopţie, este remarcabil faptul că pentru încheierea adopţiei s-a prevăzut

consimţământul celui adoptat, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, alături de consimţământul

părinţilor copilului ce urma să fie adoptat.

Din punct de vedere al efectelor, Codul familiei de la 1954 a reglementat două

feluri de adopţie: adopţia cu efecte depline, prin care adoptatul devenea rudă cu

adoptatorul şi rudele acestuia, în condiţiile în care încetau legăturile de rudenie ale

copilului cu familia biologică, şi adopţia cu efecte restrânse, prin care se menţineau aceste

raporturi de rudenie cu familia firească paralel cu relaţiile de rudenie care se creau între

adoptat şi adoptator.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă ale adopţiei, s-a menţinut caracterul solemn

al acesteia, în sensul că „ad validitatem” consimţământul trebuia exprimat în formă

autentică, dar încuviinţarea adopţiei a fost dată în competenţa autorităţii tutelare, ca

autoritate administrativă cu atribuţii în ceea ce priveşte ocrotirea minorilor.

Adopţia internaţională era permisă, dar numai cu autorizaţia Preşedintelui ţării, în

cazul în care se punea problema înfierii unui cetăţean român de către un străin sau a unui

străin de către un cetăţean român.1

De remarcat este faptul că, practic, până în 1990, cazurile de adopţie internaţionale

erau foarte rare. Nu existau norme conflictuale clare pentru soluţionarea conflictelor de

legi şi a conflictelor de jurisdicţie în această materie, soluţiile fiind create pe calea

doctrinei pornind de la regula aplicării legii naţionale, consacrată de art. 2 din Codul civil.

Începând cu anul 1990, adopţia, şi în special adopţia internaţională, captează în

mod deosebit interesul legiuitorului român, preocupat pentru a asigura un nou cadru

legislativ şi instituţional. Practic, legislaţia română a cunoscut o dinamică remarcabilă în

această materie, pe de o parte, prin modificările succesive aduse reglementărilor interne,

iar, pe de altă parte, prin preocuparea de a ratifica sau de adera la convenţiile internaţionale

în materie, de unde şi necesitatea de a adopta periodic cadru legislativ intern celui

internaţional.

1 Decretul nr, 137/1956. Atribuţia de încuviinţare a înfierii revenea Preşedintelui republicii în considerarea faptului că înfierea putea produce drept consecinţă şi dobândirea cetăţeniei române. În acest sens, I. Deleanu, „Cetăţenia Română” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 104. Potrivit art. 5 din Decretul-Lege nr. 2/1989, această atribuţie a revenit Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

37

În acest sens prin Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, republicată în

Monitorul Oficial nr. 159/1991, încuviinţarea adopţiei trece din competenţa autorităţii

tutelare în competenţa instanţelor judecătoreşti. Decretul nr. 137/1956, care condiţiona

adopţia internaţională de autorizaţia preşedintelui ţării este abrogat.

Se deschide, astfel, câmp liber adopţiei internaţionale şi se creează cadrul legislativ

minim necesar pentru realizarea acesteia. Astfel a fost înfiinţat Comitetul Român pentru

Adopţii, ulterior transformat în Oficiul Român pentru Adopţii având drept scop să

contribuie la ocrotirea minorilor prin adopţie şi să realizeze cooperarea internaţională în

materia adopţiilor. Astfel a fost definită adopţia internaţională a copilului care are

domiciliul în România şi care poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau

unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul

copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne (art. 39 din

Legea nr. 273/2004).

De asemenea, au fost prevăzute reguli pentru soluţionarea conflictelor de jurisdicţii,

precum şi norme privind soluţionarea conflictelor de legi. Astfel, dacă adoptatorul sau cel

care urma să fie adoptat era străin, fiecare era supus, în ceea ce priveşte condiţiile de fond

pentru încheierea adopţiei, legii sale naţionale, dacă legea străină nu încălca ordinea

publică de drept internaţional privat român. Au fost incriminate faptele prin care se

obţineau foloase materiale în scopul realizării adopţiei.

De asemenea prin Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de

drept internaţional privat s-a dezvoltat sistemul de norme conflictuale şi de competenţă

jurisdicţională în materia adopţiei internaţionale.

Pe de altă parte, România a ratificat şi a aderat la unele convenţii internaţionale

care reglementau materia adopţiei. Astfel prin Legea nr. 18/1990 a fost ratificată

„Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului”. De asemenea, prin Legea nr. 15/1993,

România a aderat la „Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii, iar prin Legea

nr. 84/1994 a ratificat „Convenţia privind protecţia copiilor şi cooperării în materia

adopţiei internaţională” încheiată la Haga, la 29 mai 1993, Oficiul Român pentru Adopţii

fiind desemnat ca autoritate centrală însărcinată cu aducerea la îndeplinire a prevederilor

acestor convenţii, în sfârşit, prin O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al

adopţiei, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 87/1998, şi abrogată prin Legea nr.

273/20041.1 Legea nr. 273/2004 publicată în M.O. nr. 557/23.06.2004 cu aplicare de la 1.01.2005 cu excepţia prevederilor art. 43 alin. (3),art. 67 alin. (3), art. 69 alin. (4) si art. 77, care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării prezentei legi

38

Scopul acestei noi reglementări a fost acela de a crea un cadru juridic unitar, în

concordanţă cu actele internaţionale la care România este parte. Astfel, potrivit art. 1,

adopţia, inclusiv adopţia internaţională, reprezintă o măsură de protecţie a copilului, prin

care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi

rudele adoptatorului. O dată cu stabilirea filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi părinţii

săi naturali încetează. S-a consacrat, astfel, numai adopţia cu efecte depline, ca cea mai

eficientă măsură de protecţie a copilului, renunţându-se la adopţia cu efecte restrânse, care

era, oricum, rar întâlnită în practică. Noua reglementare a adopţiei a valorificat tradiţia

legislativă în această materie, dar în acelaşi timp – a urmărit să înlăture omisiunile

reglementărilor anterioare.

39

Secţiunea II – Condiţiile de fond ale adopţiei

3. Consimţământul la adopţie

Încheierea adopţiei necesită, în primul rând, manifestarea de voinţă a anumitor

persoane (art. 11 – art. 18 din Legea nr. 273/2004 publicată în M.O. nr. 557/23.06.2004).

Persoanele care trebuie să consimtă la adopţie sunt următoarele:

a) părinţii fireşti sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt

decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile

legii;

b) copilul care a împlinit vârsta de 10 ani;

c) adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare.

a. Consimţământul părinţilor fireşti

Amândoi părinţi fireşti trebuie să consimtă la adopţia copilului, care nu a dobândit

vârsta majoratului civil. Consimţământul la adopţie trebuie să fie dat de către părinţii fireşti

ai copilului. În cazul adopţiei copilului şi de către soţul adoptatorului, consimţământul

trebuie exprimat de către soţul care este deja părinte adoptator al copilului.

Părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat

pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia

copilului. Consimţământul reprezentantului legal este obligatoriu.

Consimţământul părinţilor fireşti ai celui ce urmează a fi adoptat nu este necesar în

următoarele situaţii:

a. dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat, în

condiţiile legii, mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice

împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte

este îndestulător, art.12 alin. 3.

b. sau în cazul în care adoptatorul sau familia adoptatoare la crescut în

timpul minorităţii sale, art. 5 alin. (3).

În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor

fireşti sau, după caz, al tutorelui, de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin

orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie

şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de

40

opinia acestuia dată în condiţiile art.11 lit. b., cu motivarea expresă a hotărârii în această

privinţă, art. 13.

Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la

adopţie în mod liber, necondiţionat, şi numai după ce au fost informaţi în mod

corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de

rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei raza teritorială locuiesc părinţii fireşti sau, după

caz, tutorele este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora înaintea exprimării

de către aceştia a consimţământului la adopţie şi să întocmească un raport în acest sens.

Consimţământul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui se dă în faţa instanţei

judecătoreşti o dată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei.

În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său, consimţământul părintelui

firesc se dă în formă autentică prin act notarial.

Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti ai copilului său, după caz, al tutorelui

poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului

înscrisă în certificatul de naştere. Părintele firesc sau, după caz, tutorele poate revoca

consimţământul în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condiţiile legii.

b. Consimţământul copilului care urmează a fi adoptat

Dacă cel ce urmează a fi adoptat a împlinit vârsta de 10 ani se cere, pentru adopţie

şi consimţământul său (art. 17 alin. 1 şi alin. 2).

Potrivit acestui text, consimţământul copilului se cere de instanţa de judecată.

Nimic nu s-ar opune ca acest consimţământ să fie exprimat printr-un înscris autentic

anterior sesizării instanţei de judecată.

41

4. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei sau familiei care

adoptă

Această condiţie rezultă, pe de o parte, din prevederea care cere un consimţământ

ce se exprimă de cel cu capacitatea deplină de exerciţiu, pentru a fi valabil şi, pe de altă

parte, din prevederea potrivit căreia la desfacerea adopţiei, părinţii fireşti ai copilului

redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, care s-au exercitat de persoana sau familia

adoptatoare, ceea ce presupune existenţa capacităţii depline de exerciţiu, deci că drepturile

şi îndatoririle părinteşti au trecut de la părintele firesc la părintele adoptator.

Persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate adopta fără deosebire de sex,

naţionalitate, rasă sau religie.

În principal sexul viitorului adoptator indiferent de cazul în care copilul e adoptat

de o singură persoană, se consideră că instanţa va trebui să analizeze cu seriozitate

motivele care determină o astfel de adopţie.

Unele ţări precum Anglia, interzice adopţia între persoane de ambele sexe după

cum chiar adopţia între persoane de acelaşi sex este considerată destul de riscantă –

circumspectă.

În ceea ce priveşte vârsta, legea română nu conţine nici o dispoziţie specială privind

limita de vârsta a adoptatorului.

Convenţia europeană în materia adopţiei din 1967 prevede că un copil nu poate fi

adoptat decât dacă adoptatorul a atins vârsta minimă prevăzută de legea aceasta neputând

să fie mai mică de 21 de ani şi nici mai mare de 35 de ani, însă aceste dispoziţii nu se

aplică în dreptul român pentru că statul român când a ratificat convenţia a făcut referiri cu

privire la aceste dispoziţii din convenţie.

Vârsta deosebit de înaintată a adoptatorului nu poate duce la refuzul încuviinţării

adopţiei decât în condiţiile dovedite din care să rezulte că acestea nu constituie o piedică în

îndeplinirea scopului adopţiei.

Într-o altă speţă, s-a desfiinţat adopţia în condiţiile în care adoptatorul era în vârstă

de 84 de ani.

Fiind bolnav, lipsit de posibilităţi materiale care de altfel a şi decedat la 2 lunii de la

încuviinţarea adopţiei nu putea asigura în bune condiţii, creşterea-educarea minorei în

vârstă de numai 6 anii.

42

S-a considerat că mobilul adopţiei a fost acela de a-i crea vocaţie succesorală

minorei.

Împrejurarea că aceasta are un copil nu constituie un impediment pentru încheierea

adopţiei. Persoana poate adopta fie că este căsătorită, fie că este necăsătorită. Vârsta

maximă a adoptatorului este nelimitată şi nu poate conduce la refuzul încuviinţării adopţiei

decât în condiţii excepţionale, când nu se poate realiza scopul adopţiei.

5. Diferenţa de vârstă între persoana care adoptă şi cel adoptat

Se impune ca diferenţa între persoana care adoptă şi cel ce urmează a fi adoptat să

fie de cel puţin 18 ani (art. 9 alin. 1). Această condiţie se justifică prin faptul că între

adoptator şi adoptat trebuie să existe o diferenţă de vârstă asemănătoare cu aceea, care, de

obicei, există între părintele firesc şi copilul său.

Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia chiar

dacă diferenţa de vârstă între adoptator şi adoptat va fi mai mică de 18 ani (art. 9, alin.2).

S-ar putea încuviinţa adopţia, de exemplu, în cazul în care cel ce vrea să adopte a

crescut pe cel ce urmează a fi adoptat, iar diferenţa de vârstă între ei este mai mică de 18

ani, sau în cazul în care o femeie căsătorită cu vârsta sub 18 ani ar vrea să adopte cu soţul

ei un copil.

6. Condiţia ca cel ce urmează să fie adoptat să nu fi dobândit

capacitate deplină de exerciţi

De regulă, această capacitate se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, când

persoana devine majoră. Până la împlinirea vârstei, de 18 ani, persoana este minoră. Vârsta

minimă pentru căsătorie este de 18 ani împliniţi pentru bărbat şi de 16 ani împliniţi pentru

femeie. Cu dispensă, femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 15 ani.

Minora care se căsătoreşte dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Această

capacitate de exerciţiu se menţine chiar dacă se desface căsătoria prin divorţ ori căsătoria

încetează prin decesul soţului.

În consecinţă, bărbatul care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi femeia necăsătorită

până la împlinirea vârstei de 18 ani, precum şi minora până la data încheierii căsătoriei nu

43

are capacitate deplină de exerciţiu, şi, ca atare, pot fi adoptaţi, dacă îndeplinesc şi celelalte

condiţii pentru adopţie.

Condiţia lipsei capacităţii depline de exerciţiu se justifică prin finalitatea adopţiei.

De la această regulă există însă o excepţie, în sensul că, persoana care a dobândit

capacitate deplină de exerciţiu poate fi adoptată numai de către o persoană sau familia care

a crescut-o (art. 5 alin. 3).

Nu trebuie să se confunde creşterea unei persoane cu întreţinerea acesteia.

Creşterea unei persoane presupune o preocupare permanentă pentru ocrotirea intereselor

acesteia. Asemenea preocupare a dus la stabilirea unor legături afective între cel ce a fost

crescut şi cel ce l-a crescut, care creează premizele necesare pentru a putea păşi la adopţie.

Prin urmare, a creşte o persoană înseamnă mai mult decât a acorda întreţinere

acesteia.

Noţiunea „a creşte” copilul trebuie înţeleasă în sensul art. 101 din Codul familiei,

care este complexă, incluzând întreţinerea, dar fiind mult mai mult decât aceasta. În acest

sens, s-a arătat că prin noţiunea de „creştere”, în materia adopţiei, trebuie să se înţeleagă nu

numai acordarea întreţinerii în timpul minorităţii, ci şi existenţa unor raporturi între

adoptator şi adoptat asemănătoare acelora existente între părinte şi copil.1

Noţiunea de creştere este identică cu aceea de „creştere” de la ocrotirea părintească

care implică şi întreţinerea acordată copilului, dar depăşeşte sfera acestuia. În sensul că

noţiunea de creştere a minorului nu ar implica în mod necesar şi întreţinerea acestuia.

Creşterea în timpul minorităţii de către cel ce vrea să adopte trebuie să fie pe o

durată de timp suficient de lungă şi cu caracter de continuitate, care să excludă ideea unei

îngrijiri ocazionale.2

S-a decis3 că persoana majoră poate fi adoptată cu condiţia să fie crescută pe timpul

minorităţii de către adoptator; iar durata de timp din perioada minorităţii să fie suficient de

lungă şi cu caracter de continuitate, ca să excludă urmărirea unui alt scop decât cel al

adopţiei.

1 T.S. dec. civ. nr. 364/10.02.1975, în R.R.D. nr. 9/1975, p. 72. Au fost considerate creştere, raporturile create între adoptatorul căsătorit cu mama adoptatei, care a fost crescută de la vârsta de 11 ani până la 51 de ani în familia sa. La data adopţiei; adoptatorul avea 71 de ani şi adoptata 31 de ani (T.S. dec. civ. nr. 529/25.03.1976, în CD, 1977, p. 174). În privinţa noţiunii de „creştere” vz. şi T.S., dec. civ. nr. 69/15.01.1971 şi dec.civ. nr. 531/15.04.1970. Prin creşterea în timpul minorităţii se înţelege existenţa unor relaţii de durată şi cu caracter de continuitate, asemănătoare celor de familie, dintre părinţi şi copii. 2 T.S. dec. civ. nr. 117 din 19 ian 1973, în CD 1974, p. 264; TS, dec. civ. nr. 1011 din 22 iulie 1970, în CD 1970, p. 202. 3 T.S., dec. civ. nr. 1011 din 22 iulie 1970, în CD, p. 202. În sensul că perioada de timp în care copilul major a fost crescut, în timpul minorităţii, trebuie să fie destul de lungă şi să aibă caracter de continuitate, condiţie asupra căreia instanţa urmează să aprecieze dacă este ori nu îndeplinită.

44

În această situaţie se poate afla:

a. copiii luaţi spre creştere, fără întocmirea formelor cerute pentru adopţie, (art.

88 C. fam);

b. copiii încredinţaţi unor rude sau altor persoane, de către instanţa

judecătorească, în cazul divorţului, ori de către Registrul Român de Adopţii în

condiţiile art. 7 – art. 14 din O.U.G. nr. 26/9.06.1997 privind protecţia

copilului aflat în dificultate sau plasamentul copilului la o persoană sau

familie în condiţiile art. 14 din aceeaşi ordonanţă.

c. copiii crescuţi de către tutore.

Într-o situaţie asemănătoare se găseşte copilul soţiei adoptatorului ori al soţului

adoptatoarei, crescut vreme îndelungată, apoi adoptat, după decesul mamei sau al tatălui

său, care devine astfel, după caz, adoptator sau adoptatoare.

7. Adopţia să se realizeze în interesul superior al celui ce urmează a fi adoptat

Instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia numai dacă este în interesul

superior al adoptatului. În acest scop, se va verifica îndeplinirea tuturor cerinţelor legale

pentru încheierea adopţiei, inclusiv a termenelor şi procedurilor prevăzute de lege, şi se va

recurge la ancheta socială pentru a verifica pe teren scopurile reale care se urmăresc prin

adopţia ce se solicită a fi încuviinţată.

Potrivit art. 31 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 273/2004 publicată în M.O. nr.

557/23.06.2004 Direcţia de la domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare urmăreşte

evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi persoana sau familia căreia i-a fost

încredinţat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare.

La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, Direcţia întocmeşte un

raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl comunică

instanţei competente în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a adopţiei.

Acesta se prezintă instanţei de judecată de către, Direcţia de la domiciliul

adoptatorului sau familiei adoptatoare care a avizat favorabil adopţia copilului şi cuprinde

date privind personalitatea, starea fizică şi mentală a copilului, antecedentele acestuia,

condiţiile în care a fost crescut şi a trăit, orice alte date referitoare la creşterea şi educarea

copilului, precum şi opinia copilului cu privire la adopţia propusă, ceea ce presupune o

45

anumită vârstă a copilului. Într-adevăr părinţii adoptivi au obligaţia de a informa copilul că

este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit. Serviciile

publice specializate pentru protecţia copilului sunt obligate să acorde părinţilor adoptivi

sprijinul necesar pentru îndeplinirea corespunzătoare a acestei obligaţii. Pe de altă parte,

copilul care a îndeplinit vârsta de 10 ani consimte la adopţie.

S-a decis1 că instanţa să verifice dacă adopţia se face în interesul adoptatului. În

toate cazurile, interesul superior al adoptatului trebuie înţeles în sensul că adoptatorul

trebuie să prezinte condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare asigurării dezvoltării

armonioase a copilului. Trebuie, deci, avute în vedere satisfacerea intereselor personale

nepatrimoniale ale adoptatului, cât şi cele patrimoniale ale acestuia.

Adoptatul trebuie să găsească în familia adoptatorului o atmosferă de familie

prielnică dezvoltării sale fizice şi morale. Interesul adoptatului trebuie să existe în

momentul încheierii adopţiei, în timpul existenţei acesteia şi la data desfacerii adopţiei.2

8. Atestarea adoptatorului sau familiei adoptatoare

Evaluarea garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale ale adoptatorului sau familiei

adoptatoare se face, pe baza solicitării lor, de către Direcţia de la domiciliul acestora şi

trebuie să aibă în vedere:

a) personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau familiei

adoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;

b) motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;

c) motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să

adopte un copil, celălalt soţ nu se asociază la cerere;

d) impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.

Pe baza rezultatelor evaluării prevăzute la art. 19 alin.1, Direcţia în a cărei rază

teritorială se află domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare decide în termen de 60

de zile de la data depunerii cererii de evaluare de către adoptator sau familia adoptatoare 1 C.S.J., dec. civ. nr. 595 din 1991 D. nr. 1/1992, p. 103. În cazul adopţiei de către străini se va avea în vedere ca minorul să beneficieze de garanţiile şi normele echivalente asigurate pe plan naţional de statul care acceptă astfel de adopţii. 2 Adopţia poate fi deturnată de la scopurile sale, de exemplu; un soţ decedează, iar cel supravieţuitor se recăsătoreşte, soţul acestuia din urmă doreşte a adopta copilul celuilalt cu scopul de a îndepărta pe copil de la legăturile acestuia cu bunicii săi. Tot astfel ar fi cazul dacă adopţia s-ar face cu scopul de a folosi pe adoptat la muncile în gospodăria adoptatorului, dar nu ca mijloc de formare şi educare, ci pentru alte scopuri potrivnice legii şi regulilor de convieţuire socială.

46

dacă acesta sau aceştia sunt sau nu apţi să adopte. În cazul unui rezultat favorabil al

evaluării, Direcţia va elibera atestatul de persoană sau familie aptă să adopte.

Atestatul eliberat de Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau

familia adoptatoare este valabil pentru o perioadă de un an. Valabilitatea acestui atestat

poate fi prelungită anual cu condiţia respectării aceloraşi condiţii prevăzute la art. 19 alin.1

şi în urma unei solicitări de reînnoire din partea adoptatorului sau familiei adoptatoare.

În cazul unui rezultat nefavorabil al evaluării, adoptatorul sau familia adoptatoare

au dreptul să solicite Direcţiei, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului,

reevaluarea. Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 de zile de

la data comunicării, la instanţa competentă în materia adopţiei de la domiciliul

adoptatorului.

Obţinerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:

a) în cazul adopţiei realizate de către adoptatorul sau familia adoptatoare

care adoptă copilul ce la crescut în timpul minorităţii sale la art.5 alin.(3);

b) pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.

Pe parcursul procesului de evaluare, Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază

adoptatorul sau familia adoptatoare este obligată să asigure acestora serviciile de

pregătire/consiliere necesare pentru a-şi asuma în cunoştinţă de cauză şi în mod

corespunzător rolul de părinte.

În cazul adopţiei internaţionale atestarea se va efectua de către Oficiul Naţional al

Adopţiilor prin luare în evidenţă a cererii sau familiei adoptatoare luată în evidenţă de

Oficiu numai dacă autoritatea centrală competentă din statul primitor sau organizaţiile sale

acreditate şi autorizate în condiţiile legii atestă că:

a) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru

adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor;

b) adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în

vederea adopţiei în statul primitor;

c) este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel

puţin doi ani;

d) sunt asigurate servicii post-adopţie pentru copil şi familie în statul primitor.

Cererile transmise Oficiului trebuie însoţite de următoarele documente:

a) un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând

informaţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi

aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi medicală, mediul

47

social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi cu privire la

copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie; concluziile raportului vor fi susţinute

prin documentele eliberate de autorităţile competente din statul primitor;

b) certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care

doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba

română;

c) cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;

d) raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;

e) actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi

să locuiască permanent în statul primitor.

Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de

traducerea legalizată în limba română.

48

CAPITOLUL IV

Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei

Secţiunea I – Desfiinţarea adopţiei

1. Desfiinţarea prin lovirea de nulitate a adopţiei

Codul familiei nu a conţinut reglementări speciale privind nulitatea adopţiei. Mai

mult prin derogare de la dreptul comun, lipsa consimţământului părinţilor fireşti ai

copilului la adopţie nu se sancţiona cu nulitatea adopţiei, ci reprezenta doar un caz de

desfacere a adopţiei. Cu toate acestea, chiar sub imperiul Codului familiei, în literatura

juridică dar şi în practica judecătorească s-a decis că adopţia este supusă nulităţilor,

potrivit dreptului comun, dacă nu se prevede astfel prin dispoziţii speciale.

Potrivit, art. 54 din Legea nr. 273/2004, adopţia este supusă, potrivit legii, nulităţii

sau desfacerii.

Prin aceasta se consacră expres principiul potrivit căruia adopţia poate fi desfiinţată

dacă există o cauză de nulitate, precum şi, în lipsa oricărei alte reglementări speciale, faptul

că această materie este supusă dreptului comun în ceea ce priveşte nulităţile.

De asemenea, potrivit art. 2 pct. 1, lit. h din C. civ. proc., cererile privind nulitatea

adopţiei se judecă în primă instanţă de către tribunale.

Faptul că adopţia poate fi supusă nulităţii, rezultă şi din prevederile Convenţiei

europene în materia adopţiei de copii, precum art. 6 pct. 2 lit. c şi art. 13 pct. 2 lit. a.

În sfârşit, considerăm că, deşi se poate face distincţie între nulitatea adopţiei, ca

operaţiune juridică încuviinţată prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi nulitatea actelor

juridice care intră în structura adopţiei ca operaţiune juridică, în principiu, se poate

constata existenţa unei legături „de la parte la întreg”, în sensul că nulitatea unui act din

conţinutul adopţiei afectează valabilitatea operaţiunii juridice în întregul său.

O asemenea distincţie poate însă să prezinte interes dacă avem în vedere momentul

la care se invocă nulitatea. Astfel, dacă adopţia nu a fost însă încuviinţată prin hotărâre

49

judecătorească irevocabilă în cadrul procedurii adopţiei poate fi invocată nulitatea oricăruia

dintre actele care compun adopţia, fie în cursul judecăţii în primă instanţă, fie chiar în căile

de atac, ceea ce va face imposibilă încuviinţarea adopţiei sau după caz, va conduce la

casarea hotărârii prin care aceasta a fost încuviinţată.

În schimb, după încuviinţarea adopţiei, invocarea nulităţii unuia dintre actele care

intră în structura adopţiei presupune însăşi invocarea nulităţii adopţiei ca operaţiune

juridică. Faptul că aceasta a fost perfectată printr-o hotărâre judecătorească, în cadrul unei

proceduri necontencioase, nu constituie în nici un fel un impediment pentru a pronunţa

ulterior nulitatea adopţiei.

Se poate aprecia că, „de lege ferenda”, s-ar putea discuta să se renunţe la

posibilitatea ca adopţia să fie desfiinţată printr-o acţiune distinctă în nulitate absolută sau

relativă. Dat fiind că însăşi procedura adopţiei a devenit destul de complexă, ce permite

verificarea condiţiilor de fond şi de formă pentru încuviinţarea adopţiei, se consideră că, în

eventualitatea în care s-ar reintroduce şi calea de atac a apelului, ar fi suficiente garanţi că

adopţia s-a încheiat cu respectarea legii. Aceasta ar asigura mai multă stabilitate adopţiei,

atâta timp cât este în interesul copilului.

1.1. Clasificarea nulităţilor în cazul adopţiei

În dreptul nostru nu există o definiţie legală a nulităţii actului juridic, doctrina fiind

aceea care a încercat elaborarea unor definiţii cât mai complete, care să fie şi concise, în

acelaşi timp.1

Dintre aceste definiţii o reţinem pe cea conform căreia nulitatea este aceea

sancţiune de drept, care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice

edictate pentru încheierea sa valabilă.

Cu alte cuvinte, sancţiunea nulităţii actului juridic este atrasă de nerespectarea

dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de valabilitate, cu prilejul încheierii sale.

În materia dreptului familiei clasificarea nulităţilor se va face respectându-se

următoarele criterii:

a. după natura interesului ocrotit:

1 Pentru prezentarea celor mai cunoscute definiţii elaborate de cunoscuţi autori a se vedea Gh. Beleiu, Dreptul civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil, Ediţia a V –a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 208 – 209 şi G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.234.

50

- nulitate absolută

- nulitate relativă

De regulă încălcarea dispoziţiilor legale din materia adopţiei se sancţionează cu

nulitatea absolută.

b. după întinderea efectelor sale:

- nulitate totală

- nulitate parţială

c. după modul în care rezultă din textul legal:

- nulitate expresă

- nulitate virtuală

d. după condiţiile de valabilitate neîndeplinite:

- nulitate de fond

- nulitate de formă.

Însă din punct de vedere practic, cea mai importantă clasificare este reprezentată

de: nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Nulitatea absolută

Având în vedere faptul că nulitatea absolută a adopţiei intervine în cazul în care

este încălcată o normă care ocroteşte un interes public personal identificăm următoarele

cazuri de nulitate absolută:

• adopţia de către un adoptator care nu îndeplineşte condiţiile legale

• lipsa consimţământului persoanelor chemate de lege să consimtă la adopţie:

- lipsa consimţământului celui care doreşte să adopte

- lipsa consimţământului copilului care a împlinit vârsta de 10 ani

- lipsa consimţământului părinţiilor fireşti ai copilului.

În practica judecătorească s-a decis că deşi adoptatorul nu şi-a exprimat

consimţământul la adopţie prin act autentic notarial, întrucât în comportarea sa ulterioară a

putut suplini această deficienţă formală nu mai poate să invoce cât timp din probele

administrate rezultă că a fost de acord cu adopţia.

51

De asemenea s-a decis că lipsa consimţământului minorului atrage nulitatea

absolută a adopţiei care nu poate fi acoperită prin darea ulterioară a consimţământului.

• adopţia încheiată fără existenţa diferenţei minime de vârstă prevăzută de lege

(art. 9 alin. 2);

• adopţia încheiată în condiţiile în care există un impediment la adopţie:

a) adopţia între fraţi (art. 8 alin.1);

b) adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau

familie adoptatoare (art. 8 alin. 2);

c) adopţia de persoanele cu boli psihice şi handicap mintal (ar. 8 alin. 3).

• adopţia care nu s-a realizat în interesul superior al copilului;

• adopţia fictivă încheiată în alt scop decât cel al protecţiei copilului prin abaterea

de la scopul său social.

• adopţia unui copil care nu se află în evidenţa Registrului Naţional pentru

Adopţii;

• adopţia naţională a unui copil care nu a fost încredinţat în vederea adopţiei

persoanei sau familiei care doreşte să-l adopte afară de cazurile exceptate de

lege;

• adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de

către cel care o adoptă;

• nerespectarea formei autentice a declaraţiei de consimţământ.

În ceea ce priveşte regimul acestei nulităţi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului

comun în sensul că poate fi invocată oricând şi de către orice persoană care justifică un

interes legitim.

Nulitatea relativă

Nulitatea relativă intervine în următoarele cazuri:

a. vicii de consimţământ

b. lipsa consimţământului soţului care adoptă.

Potrivit dreptului comun sunt considerate vicii de consimţământ:

a. eroarea

b. dolul

c. violenţa

52

În materia adopţiei, leziunea nu poate fi considerată viciu de consimţământ, ea

întâlnindu-se numai în actele patrimoniale.

În ceea ce priveşte eroarea întrucât legea nu distinge, se apreciază că este viciu de

consimţământ, eroarea asupra identităţii fizice a adoptatoru lui dar şi eroarea asupra unor

însuşiri esenţiale.

În ceea ce priveşte dolul constituie viciu de consimţământ ori de câte ori se referă

la un element principal fără de care consimţământul la adopţie nu s-ar fi dat.

Deşi violenţa ca viciu de consimţământ este posibilă atât sub formă fizică cât şi

psihică în practică nu s-au întâlnit situaţii în care să se invoce ca viciu de consimţământ la

adopţie.

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui consimţământ a fost viciat

şi poate fi acoperită potrivit dreptului comun.

Acţiunea în anularea adopţiei se poate prescrie în termen de 3 anii. Cu privire la

lipsa consimţământului soţului celui care adoptă s-a decis că aceasta se sancţionează cu

nulitatea relativă care poate fi invocată numai de către el şi care poate fi acoperită prin

renunţare tacită la exercitarea acţiunii în nulitate.

Adopţia fictivă

Adopţia fictivă este o creaţie a doctrinei şi a jurisprudenţei. La prima vedere, s-ar

părea că adopţia fictivă este o formă a simulaţiei prin care se creează numai aparent

raporturi juridice de rudenie, când, în realitate, nu se doreşte realizarea efectelor care

decurg din esenţa adopţiei, ci doar obţinerea unor efecte secundare.

Se poate considera că, dată fiind procedura adopţiei reglementată de Legea nr.

273/2004 posibilitatea încuviinţării unor adopţii fictive a fost mult redusă în cazul copiilor

care se află în evidenţa Oficiului Naţional pentru Adopţii.

În schimb, acest risc există atunci când se adoptă copii în condiţiile în care

adoptatorul este rudă până la gradul al IV-lea cu unul dintre părinţii copilului.

Este discutabil dacă adopţia fictivă poate fi calificată ca o simulaţie dat fiind că

există o serie de aspecte esenţiale care deosebesc această logică juridică de cea a

simulaţiei.1

În primul rând, simulaţia presupune, de regulă, acte juridice patrimoniale

susceptibile de a fi modificate sau desfiinţate prin voinţa părţilor. Adopţia se încadrează

1 Tot astfel se poate pune problema şi în cazul căsătoriei fictive. A se vedea cu privire la adopţia fictivă, I.P. Filipescu, Adopţia în dreptul român, p. 181 – 185.

53

însă în categoria actelor juridice condiţie, nepatrimoniale al căror statut legal este imperativ

prevăzut de lege. De exemplu, nu poate fi posibil ca părinţii fireşti ai copilului şi viitorii

părinţi adoptivi să deroge de la acest statut legal şi să convină că drepturile şi îndatoririle

părinteşti vor fi partajate între părinţii fireşti şi cei adoptivi. Or, lipsind această libertate de

a deroga de la prescripţiile legale, practic ideea însăşi de simulaţie este compromisă.

În acest sens, s-a arătat că „regimul juridic al simulaţiei nu este aplicabil tocmai

pentru că părţile nu au responsabilitatea legală ca prin acordul lui simulatoriu secret, să

nimincească efectele actului public. Starea civilă a persoanei respectiv căsătoria şi adopţia

au putut face obiectul convenţiei, ostensibile sau oculte, încheiate între părinţi.

În al doilea rând, în structura simulaţiei regăsim, ca un element esenţial „acordul

simulatoriu” care presupune intenţia părinţilor de a crea o neconcordanţă între voinţa

declarată şi voinţa reală, în scopul amăgirii terţilor. Chiar dacă, astfel cum s-a arătat,

adopţia presupune un concurs, un fascicul de acte unilaterale ca manifestări de voinţă

săvârşite în scopul încheierii adopţiei, practic un asemenea „acord simulatoriu” s-ar putea

realiza, de exemplu, între părinţii fireşti ai copilului şi viitorii adoptatori care urmăresc prin

adopţie să creeze copilului vocaţie succesorală.

În al treilea rând, din punct de vedere al scopului, urmărit de părţi, există o

deosebire esenţială între simulaţia sub forma fictivităţii şi adopţia fictivă.

Astfel, în cazul actului fictiv, în realitate părţile nu doresc să se producă nici unul

din efectele actului public, aparent, nici principale, nici secundare, pe când în cazul,

adopţiei, părţile urmăresc producerea anumitor efecte, numai că acestea sunt indirecte. De

exemplu, copilul nu va putea veni la moştenirea adoptatorului, decât în virtutea faptului că

se recunoaşte acest efect al adopţiei, dar, pe de altă parte, s-a urmărit să se înlăture celelalte

efecte, principale ale adopţiei, respectiv exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti de

către adoptator.

În al patrulea rând, sancţiunea simulaţiei şi efectul acesteia în raporturile cu terţii

nu sunt de conceput în cazul adopţiei.

Astfel, sancţiunea simulaţiei nu este nulitatea, ci inopozabilitatea faţă de terţi a

actului secret (art. 1175 C. Civ). Dacă însă actul secret nu poate fi opus terţilor de bună

credinţă, „per a contrario” aceştia au un drept de opţiune între actul public şi cel secret, în

funcţie de interesele lor. Or, un asemenea efect nu este de acceptat în cazul adopţiei,

deoarece starea civilă a persoanei este indivizibilă şi, deci, o persoană nu poate fi

considerată în raport cu unele persoane ca fiind adoptată, iar în raport cu altele ca nefiind

adoptată.

54

Prin urmare, chiar dacă într-un anumit sens, mai degrabă ca o „licenţă juridică” s-ar

putea vorbi de o adopţie fictivă, din cele arătate rezultă că aceasta nu este supusă regimului

juridic al simulaţiei. Dimpotrivă, în practica judecătorească, s-a admis nulitatea absolută a

adopţiei fictive, fie pe temeiul că lipseşte scopul principal, cauza imediată a adopţiei –

creşterea copilului de către viitori părinţi adoptivi – fie în considerarea faptului că s-a

dovedit o fraudă la lege.

În acest sens, în practica judecătorească s-a decis că este fictivă şi, deci, lovită de

nulitate absolută adopţia încheiată numai în scopul de a crea adoptatului vocaţie

succesorală la moştenirea adoptatorului;1 în ipoteza în care din probele administrate ar

rezulta împrejurări care să releve că drepturile şi îndatoririle părinteşti nu au trecut efectiv

asupra celui care a adoptat şi că adopţia este pur formală, fiind concepută deci ca o cale

frauduloasă pentru a obţine reducerea pensiei de întreţinere datorată propriului copil,

instanţa în baza rolului ei activ, trebuie să pună în discuţia părţilor mijloacele legale de

desfiinţare a adopţiei respective încheiată în scopul fraudării legii;2 în condiţiile în care

tatăl firesc al minorei a recunoscut la interogator că, prin adopţie, a urmărit stabilirea

domiciliului minorei în Bucureşti, adopţia este lovită de nulitate. Tot astfel, s-a decis că

adopţia este lovită de nulitate absolută pentru frauda la lege cu privire la scopul urmărit,

deoarece atât reclamantul, cât şi pârâtul au avut în vedere alte scopuri decât cele specifice

adopţiei, şi anume ca reclamantul să fie ajutat în întreţinerea sa de către pârât, iar acesta din

urmă să-şi stabilească domiciliul în Bucureşti şi să beneficieze de imobilul ce urma să fie

cumpărat de către reclamant.3

În schimb, s-a decis că nu este lovită de nulitate, adopţia prin care se urmăreşte

îngrijirea fiicei handicapate a adoptatorului de către minor şi, respectiv, asigurarea vocaţiei

acestuia la succesiunea adoptatorului deoarece sarcina de a îngriji fiica handicapată

revenea de la lege minorului adoptat, în calitate de frate, astfel încât asumarea unei

asemenea obligaţii, corelativ cu interesul urmărit constând în dobândirea vocaţiei la

succesiunea adoptatorului nu pot fi considerate ca fiind contrare spiritului legii, care să

ducă la anularea adopţiei.4

1 Tribunalul Suprem, S. Civ nr. 2186/1986 în R.R.D. nr. 7/1985, p. 71. 2 Trib. Superior, s. Civ., dec. nr. 71/1989, în R.R.D. nr. 9 – 12/1989, p.133. 3 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV –a civilă, decizia nr. 7/1998. 4 C.S.J., s.civ., dec. nr. 1514/1994 în Dreptul nr. 3/1996, p. 80.

55

2. Efectele nulităţii adopţiei

În ceea ce priveşte rudenia prin adopţie se consideră că nu au existat niciodată

raporturi de rudenie civilă între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi adoptator şi

familia acestuia pe de altă parte.

De asemenea se consideră că minorul nu a ieşit niciodată din familia sa de origine.

În privinţa drepturilor şi îndatoririlor părinteşti acestea sunt redobândite de familia

firească iar dacă minorul, se află în dificultate şi protecţia lui nu se poate realiza prin

părinţi se va putea dispune o măsură de protecţie a sa.

Toate actele prin care s-au exercitat drepturile şi îndatoririle părinteşti de către

adoptator rămân valabile.

Numele adoptatului

Copilul adoptat revine la numele de familie avut anterior încheierii adopţiei.

În ceea ce priveşte obligaţia de întreţinere, efectul retroactiv al nulităţii nu se

întinde şi asupra prestaţiilor dat fiind caracterului succesiv al acestora cât timp obligaţia a

fost executată benevol.

În privinţa cetăţeniei adoptatului se disting două situaţii:

a) copilul străin adoptat de un cetăţean român dacă nu a împlinit vârsta de 18

anii este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român dacă domiciliază

în străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

b) copilul cetăţean român adoptat de un cetăţean străin dacă nu a împlinit

vârsta de 18 anii este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

56

Secţiunea a II –a Desfacerea adopţiei

3. Desfacerea adopţiei

Precizări prealabile

Interesul superior al copilului trebuie asigurat nu numai la momentul încuviinţări

adopţiei de către instanţa judecătorească, ci şi ulterior, când adopţia îşi produce efecte.

Acest principiu este constant în legislaţia noastră. Codul familie (art. 80) a reglementat

desfacerea adopţiei ca o măsură prin care încetau, pentru viitor efectele adopţiei, atunci

când adopţia încheiată fără consimţământul părinţilor fireşti al adoptatului, precum şi ori

de câte ori desfacerea adopţiei era în interesul celui adoptat.

Desfacerea adopţiei corespunde „revocării adopţiei” în sensul Convenţiei Europene

în materia adopţiei de copii. Astfel, potrivit art.7, alin. 3 atâta vreme cât adoptatul nu este

major, adopţia nu poate fi revocată decât prin decizia unei autorităţi judiciare sau

administrative pentru motive grave şi numai dacă revocarea pentru asemenea motive este

admisă.

Legea nr. 273/2004 a menţinut, cu unele modificări, instituţia desfacerii adopţiei pe

care o reglementează în art. 55.

4. Cauzele desfacerii adopţiei

Cauzele de desfacere ale adopţiei sunt prevăzute expres de art. 7, alin. 3 ca fiind:

• ca urmare a intervenirii decesului adoptatorului sau soţiilor adoptatori;

• în situaţia încetării din orice alt motiv.

În acest sens se poate avea în vedere situaţia în care la cererea copilului care a

împlinit vârsta majoratului civil poate cere desfacerea adopţiei pe motiv că părintele

adoptator, nu se mai ocupă de creşterea şi educarea copilului, nu mai există afecţiunea şi

ataşamentul firesc dintre ei, astfel încât instanţa poate să dispună desfacerea adopţiei faţă

de acest părinte, dacă este în interesul copilului, adopţia va rămâne totuşi în fiinţă faţă de

părintele adoptator decedat.

57

Astfel s-a decis în situaţia în care adoptatorii au divorţat şi, ca atare, nu se mai

înţeleg sau comportarea necorespunzătoare a adoptatorului şi, în general, raporturile oricât

de degradante ar fi fost între foşti soţi nu justifică, în sine desfacerea adopţiei.1

Din conţinutul textului menţionat, rezultă că atâta timp cât adoptatul este copil,

desfacerea adopţiei nu se poate realiza decât dacă se face dovada, cu orice mijloc de probă,

că aceasta este în interesul superior al copilului.

Per a contrario, rezultă că, în situaţia în care adoptatul este major, desfacerea

adopţiei nu mai este condiţionată de interesul superior al celui adoptat.

Aceasta nu înseamnă că adoptatul poate denunţa unilateral legăturile juridice create

prin adopţie. Dimpotrivă, şi în acest caz, instanţa va aprecia dacă cererea adoptatului major

este întemeiată.

În acest sens, cererea adoptatului major, ca orice cerere de chemare în judecată va

trebui să îndeplinească condiţia existenţei unui interes legitim, personal şi actual.2

În acest sens, s-a decis că atunci când adoptatul este major, interesul său în

desfacerea adopţiei nu mai poate fi privit unilateral, în sensul de interes superior, ci trebuie

circumscris şi interesului adoptatorului. Procedând altfel, ar însemna că instituţia adopţiei

să fie deturnată de la scopul său – crearea unor raporturi de rudenie fireşti – atunci când

adoptatorul, care s-a îngrijit în bune condiţii de creştere şi educare a adoptatului cât timp

acesta a fost minor, ar putea fi lăsat la discreţia interesului celui devenit major.

În speţă, adoptatul major a invocat drept interes pentru desfacerea adopţiei faptul că

simpla prezenţă a adoptatorilor pârâţi care îi impun un stil de viaţă cu care acesta nu este

de acord, îi creează o stare de iritare atât de mare, încât a fost nevoit să ceară desfacerea

adopţiei formulată de adoptatul devenit major, întrucât s-a dovedit că cererea acestuia este

profund imorală, în condiţiile în care el era cel care genera conflicte între părţi şi lua sume

de bani din casă fără acordul părinţilor.3

Într-o altă speţă, instanţa a admis cererea de desfacere a adopţiei formulată de

adoptatul major împotriva tatălui adoptator, constatând că, după încuviinţarea adopţiei,

datorită lipsei de îngrijire din partea părinţilor adoptatori a fost încredinţat unei case de

copii, iar după divorţul părinţilor adoptivi, tatăl adoptiv nu s-a mai preocupat de creşterea

copilului adoptat, s-a recăsătorit şi a plecat cu familia în străinătate.4

1 C.S.J., secţia civilă, dec. civ. nr. 830/1996, în Dreptul nr. 6/1997, p. 105. 2 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de proc. civ, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1999, p. 270 – 272. 3 Tribunalul Bucureşti, secţia a III –a civilă, decizia nr. 384/1998, p. 108 – 109. 4 Tribunalul Neamţ, Sent civ. nr. 65 C din 21.09.1998 (nepublicată).

58

5. Efectele desfacerii adopţiei

Spre deosebire de nulitate, care în principiu produce efecte retroactive, desfacerea

adopţiei are efecte numai pentru viitor „ex nunc”, de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii judecătoreşti.

Principalele efecte:

• filiaţia şi rudenia rezultate din adopţie încetează şi reapar raporturile de

filiaţie şi rudenie firească;

• dacă cel adoptat este încă minor, ca urmare a desfacerii adopţiei încetează

drepturile şi îndatoririle părinteşti ale adoptatorilor faţă de copilul în cauză,

iar părinţii fireşti redobândesc drepturile şi obligaţiile părinteşti, dacă

instanţa nu decide o altă măsură de protecţie a copilului în condiţiile legii;

• adoptatul pierde numele de familie al adoptatorului şi redobândeşte numele

avut înainte de încuviinţarea adopţiei;

• obligaţia de întreţinere dintre adoptat şi adoptator încetează;

• în ceea ce priveşte cetăţenia adoptatului, potrivit art. 7 alin. 2 din Legea

cetăţeniei nr. 21/1991, republicată, în cazul desfacerii adopţiei se aplică

dispoziţiile de la nulitate. Ar rezulta că si copilul cetăţean român adoptat de

un cetăţean străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, redobândeşte

cetăţenia română pe data când adopţia a fost desfăcută dacă domiciliază în

ţară sau dacă se reîntoarce pentru a domicilia în ţară.

59

6. Procedura de judecată privind nulitatea şi desfacerea adopţiei

Cererile privind nulitatea şi desfacerea adopţiei se judecă după aceleaşi reguli ca şi

cele privind încuviinţarea adopţiei.

Se judecă în primă instanţă de Tribunale în a căror circumscripţie se află domiciliul

copilului adoptat iar dacă nu se poate determina instanţa, competenţa de judecată revine

Tribunalului Bucureşti (art. 61 alin. 3).

Judecarea cererii

Compunerea completului în lipsa unei precizări legale în privinţa cererilor privind

nulitatea şi desfacerea se soluţionează în complet alcătuit din judecător unic. Participarea

procurorului este obligatorie.

Persoanele citate

Dacă adoptatul este încă minor în tăcerea legii se apreciază că trebuie citată

Direcţia de la domiciliul acestuia şi dacă este cazul la soluţionarea cererii pentru desfacerea

adopţiei urmează să fie citaţi şi părinţii fireşti.

În privinţa probelor instanţa de judecată va soluţiona cererea cu administrarea

oricăror probe admise de lege art. 64 alin. 1.

Căile de atac

Potrivit Legii nr. 273/2004 hotărârile prin care se soluţionează cererile prevăzute de

prezenta lege nu sunt supuse apelului.

Singura cale de atac admisă este recursul care şi suspendă executarea (art. 61

alin. 5).

Aspecte privind nulitatea şi desfacerea adopţiei internaţionale

Legea aplicabilă este Legea nr. 105/1992 care arată că nulitatea adopţiei este

supusă pentru condiţiile de fond legilor aplicabile acestor condiţii iar pentru condiţiile de

formă legii statului pe teritoriul căruia se încheie adopţia.

De asemenea potrivit Legii nr. 105/1992, legea care cârmuieşte efectele adopţiei şi

raporturile dintre adoptator şi adoptat este aplicabilă şi desfacerilor adopţiilor rezultă că

60

desfacerea adopţiilor este supusă legii naţionale a adoptatorului lor în cazul când adoptatori

sunt doi soţi este supusă legii care reglementează efectele căsătoriei lor.

În materia desfacerii şi nulităţii adopţiei intervenite după intrarea în vigoare a Legii

nr. 105/1992 sunt aplicabile normele internaţionale de asistenţă juridică la care România

este parte.

Competenţa jurisdicţională

Într-o primă ipoteză dacă cel adoptat nu a pierdut cetăţenia română prin adopţie

instanţele competente sunt cele din România.

În ipoteza în care copilul a pierdut cetăţenia română instanţa română sesizată cu o

cerere de nulitate sau desfacere a adopţiei va respinge cererea declinându-şi competenţa în

favoarea instanţei străine.

61

CAPITOLUL V

Analiză comparată între instituţia adopţiei în dreptul roman şi

dreptul românesc actual

1. Comparaţie între modalităţile şi etapele de realizare a adopţiei în

dreptul roman şi dreptul românesc actual

Familia romană diferită atât prin scop cât şi prin componenţă de cea din zilele

noastre, a reprezentat chiar dacă într-o manieră diferită temelia uniunii între două persoane

( o femeie şi un bărbat) aşa cum este reglementat în prezent în dreptul românesc actual.

În dreptul roman familia reprezenta o comunitate organizată pe baze patriarhale,

axată în jurul unei puteri, a puterii şefului de familie (pater familias), a cărui autoritate

unică şi nelimitată se extindea asupra tuturor membrilor de familie. Membri de familie

erau socotiţi în concepţia primitivă romană nu numai soţia, copiii, nepoţii etc., ci şi sclavii

şi toate persoanele a căror existenţă era asigurată în cadrul său prin intermediul

colectivităţii familiale.

Bărbatul fiind şeful familiei şi singurul conducător în casă, soţia devine un membru

inferior al grupului familial şi, o roabă a plăcerilor bărbatului şi o simplă maşină de

procreat copii.

Rezultă din cele de mai sus că vechea familie romană era fundamentată pe legătura

de putere dintre şeful de familie şi cei aflati sub autoritatea sa. Această legătură juridică,

cunoscută sub numele de agnatio, alcătuieşte aşa-zisa rudenie agnatică sau civilă, iar

familia astfel organizată se numeşte familie agnatică sau civilă. Cu alte cuvinte, în Roma

veche noţiunea de rudenie era deosebită de termenul de rudenie din zilele noastre. Vechea

rudenie romană (agnatio) se baza aşadar pe putere şi erau socotite rude toate persoanele ce

se aflau sub puterea capului de familie, indiferent dacă erau sau nu rude de sânge. De pildă,

un copil adoptat deşi nu era rudă de sânge cu membrii familiei în care a fost adoptat,

62

devine rudă agnatică, civilă, cu aceştia, deoarece prin adopţiune a intrat sub puterea

aceluiaşi şef de familie, iar un copil emancipat, adică îndepărtat din familia sa, de care era

legat prin legături de sânge, îşi pierde calitatea de rudă agnatică, civilă, deoarece nu se mai

găseşte sub autoritatea aceluiaşi cap de familie.

Abordând noţiunea de adopţie trebuie menţionat că sensul adopţiei aşa cum este

prevăzut în dreptul românesc actual şi cel care exista iniţial în dreptul roman se realiza

pentru scopuri diferite.

În dreptul roman adopţia şi-a făcut apariţia sub forma unui mod coercitiv, luând

forma unei pedepse de izgonire a copilului care nu se supunea autorităţii şefului de familie

sau nu îşi îndeplinea sarcinile ce-i reveneau din strădaniile colective, ale familiei,

dovedindu-se a fi primejdios pentru cei din jur, trebuind astfel să fie izgonit din familie.

Astfel jurisprudenţa a folosit o dispoziţie a legii celor XII table pentru a realiza

adopţia ca pe un procedeu tehnic în alt scop decât cel care se va contura ulterior aşa cum

este cunoscută în societatea zilelor noastre.

Copilul izgonit era ulterior preluat de un terţ care prin înţelegere cu adoptatorul sau

tatăl lui natural recunoştea în faţa magistratului că doreşte să-l încredinţeze spre adopţie.

Astfel acesta ieşea din familia sa naturală şi intra în familia adoptatorului. Copilul adoptat

îşi pierdea drepturile sale agnatice în vechea familie şi în consecinţă dreptul la moştenire,

în schimb dobândea drepturi succesorale în familia tatălui adoptiv.

Sub acest aspect putem spune că adopţia romană se apropie de cea din dreptul

nostru actual care reglementează adopţia cu efecte depline prin care adoptatul devine rudă

cu adoptatorul şi rudele acestuia, în condiţiile în care încetau legăturile de rudenie ale

copilului cu familia biologică.

Trebuie menţionat că au existat situaţii în practica dreptul românesc (Codul familiei

din 1954) care recunoştea adopţia cu efecte restrânse, prin care se menţineau raporturile de

rudenie cu familia firească paralel cu relaţiile de rudenie care se creau între adoptat şi

adoptator.

Dreptul roman recunoştea adopţia cu efecte restrânse pentru a stabili ca drept

criteriu de devoluţie succesorală rudenia de sânge (cognatică). Astfel copilul adoptat,

rămânea rudă cognatică cu membrii familiei sale ariginale, păstrându-se în această calitate

drepturile succesorale în vechea sa familie, însă prezenta anumite inconveniente pentru

adoptat, întrucât acesta dacă era emancipat de către adoptator îşi pierdea dreptul de

moştenire în familia sa de origine.

63

Situaţia se complica şi mai mult dacă tatăl natural al persoanei adoptate murea

înainte de emancipare, deoarece într-o astfel de situaţie cel adoptat pierdea drepturile

succesorale în familia sa de origine. Pentru a remedia aceste inconveniente, Iustinian a

creat două tipuri de adopţii: una cu efecte de pline (adopţio plena) şi alta cu efecte reduse

(adopţia minus plena). Prima - adopţio plena păstrează efectele adopţiei clasice, ea

operează o schimbare radicală de familie, rupând orice legătură a adoptatului cu familia sa

de origine. Această formă de adopţie era îngăduită numai când nu exista primejdia ca cel

adoptat să fie ameninţat în drepturile sale succesorale; în fapt nu era posibilă decât dacă

adoptatorul era un ascendent, cum este cazul bunicului, care după ce îşi emancipează

nepotul îl adoptă.

Într-o asemenea situaţie copilul adoptat nu mai putea pierde drepturile succesorale

deoarece, chiar emancipat, el păstrează dreptul la moştenire la averea bunicului adoptatului

în calitate de cognat, adică de rudă de sânge.

Realizarea adopţiei a impus odată cu trecerea timpului anumite condiţii de fond şi

formă pentru realizarea acesteia în sensul aşa cum se va formula pentru prima dată în

societatea modernă, în scopul realizării interesului copilului (anul 1851 în SUA – statul

Masschusetts) apare prima lege modernă privind adopţia care consacră interesul copilului

şi regula potrivit căreia drepturile şi îndatoririle părinteşti revin adoptatorului, iar

raporturile de rudenie firească ale copilului cu părinţii săi biologici încetează.

În legislaţia românească, Codul familiei din 1954 are meritul incontestabil de a fi

consacrat principiul potrivit căruia adopţia se încheie numai în interesul celui adoptat

( art. 66).

Cea mai importantă transformare a instituţiei s-a realizat atunci când scopul

adopţiei s-a deplasat de la interesul predominant al adoptatorului spre interesul copilului

lipsit de îngrijirea părintească. Ideea de „a da un copil familiei care nu are copii” s-a

transformat în aceea de „a da o familie copilului lipsit de un mediu familial.”

Astfel, legislaţiile statelor au evoluat consacrând principiul potrivit căruia adopţia

trebuie să se realizeze în interesul copilului, ca măsură de protecţie a acestuia.

În prezent în România pot fi adoptaţi numai copii care se află în evidenţa

Registrului Român de Adopţii, prin excepţie poate fi adoptată şi persoana care a fost

crescută pe timpul minorităţii (art. 5 alin. 3 din Legea nr. 273/2004).

Nu trebuie să se confunde creşterea unei persoane cu întreţinerea acesteia.

Creşterea unei persoane presupune o preocupare permanentă pentru ocrotirea intereselor

64

acesteia. Asemenea preocupare a dus la stabilirea unor legături afective între cel ce a fost

crescut şi cel ce l-a crescut, care creează premizele necesare pentru a putea păşi la adopţie.

Prin urmare, a creşte o persoană înseamnă mai mult decât a acorda întreţinere

acesteia.

Noţiunea „a creşte” copilul trebuie înţeleasă în sensul art. 101 din Codul familiei,

care este complexă, incluzând întreţinerea, dar fiind mult mai mult decât aceasta. În acest

sens, s-a arătat că prin noţiunea de „creştere”, în materia adopţiei, trebuie să se înţeleagă nu

numai acordarea întreţinerii în timpul minorităţii, ci şi existenţa unor raporturi între

adoptator şi adoptat asemănătoare acelora existente între părinte şi copil.

Noţiunea de creştere este identică cu aceea de „creştere” de la ocrotirea părintească

care implică şi întreţinerea acordată copilului, dar depăşeşte sfera acestuia. În sensul că

noţiunea de creştere a minorului nu ar implica în mod necesar şi întreţinerea acestuia.

Creşterea în timpul minorităţii de către cel ce vrea să adopte trebuie să fie pe o

durată de timp suficient de lungă şi cu caracter de continuitate, care să excludă ideea unei

îngrijiri ocazionale.

S-a decis că persoana majoră poate fi adoptată cu condiţia să fie crescută pe timpul

minorităţii de către adoptator; iar durata de timp din perioada minorităţii să fie suficient de

lungă şi cu caracter de continuitate, ca să excludă urmărirea unui alt scop decât cel al

adopţiei.

În această situaţie se poate afla:

a. copiii luaţi spre creştere, fără întocmirea formelor cerute pentru adopţie, (art. 88

C. fam);

b. copiii încredinţaţi unor rude sau altor persoane, de către instanţa judecătorească,

în cazul divorţului, ori de către Registrul Român de Adopţii în condiţiile art. 7 – art. 14 din

O.U.G. nr. 26/9.06.1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate sau plasamentul

copilului la o persoană sau familie în condiţiile art. 14 din aceeaşi ordonanţă.

c. copiii crescuţi de către tutore.

Într-o situaţie asemănătoare se găseşte copilul soţiei adoptatorului ori al soţului

adoptatoarei, crescut vreme îndelungată, apoi adoptat, după decesul mamei sau al tatălui

său, care devine astfel, după caz, adoptator sau adoptatoare.

65

2. Comparaţie între efectele juridice ale adopţiei în dreptul roman şi

dreptul românesc actual

Aşa cum am văzut în dreptul roman s-au conturat cu timpul două forme de adopţii,

una cu efecte depline (adopţio plena) şi alta cu efecte restrânse (adopţio minus plena) de

unde şi efecte diferite.

Prima adopţio plena rupe orice legătură a adoptatului cu familia sa de origine.

Adoptatul iese din familia agnatică din care făcea parte şi intră în cea a adoptantului.

Aşadar adoptatul îşi părăseşte familia de origine, rupe legăturile agnatice cu ai săi, se

liberează de sub puterea lui pater familias, pierde drepturile sale succesorale, şi îşi

modifică numele.

Ce-a de-a doua adopţio minus plena nu rupe legăturile familiale ale celui adoptat cu

familia sa de origine şi îi menţine drepturile succesorale în această familie.

Rudenia de sânge persistă; el rămâne cognat cu agnaţii şi cognaţii săi. În schimb

adoptatul dobândeşte sacra privata ale adoptantului, cade sub patria potestas a acestuia, în

vechiul drept se spunea că are vocaţie la moştenirea lui, îi împrumută numele. Rudenia de

sânge neputându-se înlocui, el devine agnat cu părintele adoptiv şi cu agnaţii săi, gentil faţă

de gentili, şi totodată cognatul tuturor acestora (căci agnaţiunea fără o cognaţiune

subînţeleasă nu era cu putinţă) dar nu devine cognat cu cognaţii noii sale familii – faţă de

aceştia este un străin.

În prezent în dreptul românesc1, legislaţia noastră internă reglementează doar o

adopţie cu efecte depline.

Astfel prin actul de adopţie se rupe legăturile de rudenie dintre adoptat şi familia sa

de origine. Copilul adoptat încetează a mai avea vreun raport juridic cu vechea sa familie.

Însă în prezent există sisteme de drept care identifică trei tipuri de soluţii

legislative, în ceea ce priveşte felurile adopţiei, în raport cu întinderea efectelor pe care le

produce:

a) legislaţii care reglementează numai o adopţie cu efecte depline, ceea ce înseamnă

că, prin crearea legăturilor de rudenie civilă, încetează raporturile de rudenie ale copilului

cu familia firească. Prin adopţie, se creează legături de rudenie între adoptat şi descendenţii

1 Legea nr. 273/2004 publicată în M.O. nr. 557/23.06.2004.

66

acestuia, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia pe de altă parte. Este soluţia oferită,

în prezent, şi de legislaţia română;

b) există legislaţii care reglementează ambele feluri de adopţie, atât cea cu efectele

restrânse, cât şi cea cu efecte depline.

Adopţia produce efecte numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.

Astfel prin adopţie se stabileşte filiaţia între adoptat şi cel care adoptă, precum şi

legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. În momentul stabilirii filiaţiei prin

adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi

fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia adopţiei prevăzute la art.20

lit. b), din lege caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu

părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

Principalele efecte produse sunt.

a. adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc

faţă de copilul său. În cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului,

drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit

cu acesta.

b. adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle de orice natură pe care le

are o persoană faţă de părinţii săi fireşti.

c. dobândeşte prin adopţie numele adoptatorului. Dacă adopţia se face de către doi

soţi ori de către soţul care adoptă pe copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun,

adoptatul va purta acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt

obligaţi să declare instanţei judecătoreşti care încuviinţează adopţia, numele pe care

adoptatul urmează să-l poarte. Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la

cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a

împlinit 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.

După adopţie, raporturile de rudenie se vor configura astfel:

A) Faţă de adoptator şi familia acestuia. Între copil şi adoptator, precum şi rudele

acestuia se stabilesc raporturi de rudenie civilă, astfel încât copilul adoptat intră în familia

adoptatorului, ca şi un copil firesc al acestuia. Deşi legea nu prevede expres, se consideră,

în mod întemeiat, că şi descendenţii adoptatului devin rude cu adoptatorul şi cu rudele

acestuia, deoarece numai astfel se poale vorbi de rudenie civilă asimilată rudeniei fireşti.

Se poate afirma ca acesta este ,,efectul constitutiv" al adopţiei.

67

B) Faţă de părinţii fireşti şi rudele acestora. Intrucât copilul adoptat intră în familia

adoptatorului, raporturile de rudenie firească între copil şi părinţii săi şi rudele acestuia

trebuie să înceteze. Copilul iese din familia sa de origine. Se poate considera că acesta este

un ,,efect extinctiv" al adopţiei. Şi în acest caz, chiar dacă legea nu prevede expres,

încetarea raporturilor de rudenie priveşte şi pe descendenţii adoptatului, în raporturile lor

cu părinţii fireşti ai adoptatului şi cu rudele acestora.

C) O situaţie deosebită există atunci când un soţ adoptă copilul firesc sau adoptat

al celuilalt soţ. Spre deosebire de Codul familiei care, în art. 76, arată expres că atunci

când cel care adoptă este soţul părintelui firesc al adoptatului minor, drepturile şi

îndatoririle părinteşti aparţin celui care adoptă şi părintelui firesc căsătorit cu acesta.

Rezultă că, în ipoteza adopţiei de către un soţ a copilului celuilalt soţ, prin excepţie

de la regula potrivit căreia orice raporturi de rudenie preexistente încetează, având în

vedere principiile Convenţei europene în materia adopţiei de copii, relaţiile dintre soţi şi

interesul superior al copilului, efectele adopţiei vor fi următoarele:

a) în raport cu adoptatorul, adoptatul şi descendenţii săi, devin rude cu soţul

părintelui celui adoptat, precum şi cu rudele acestui soţ;

b) în raport cu părinţii săi fireşti, efectul extinctiv al raporturilor de rudenie este

numai parţial, şi anume încetează aceste raporturi numai între adoptat şi descendenţii săi,

pe de o parte, şi părintele firesc care nu este soţul adoptatorului, pe de altă parte. In

consecinţă se menţin raporturile de rudenie între cel adoptat şi descendenţii săi, pe de o

parte, şi părintele firesc, care este soţul adoptatorului, şi rudele acestuia, pe de altă parte.

În mod corespunzător, drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită în comun de

către adoptator şi soţul acestuia care este şi părintele firesc al copilului adoptat.

În ipoteza în care un soţ adoptă copilul adoptat - fie înainte de căsătorie, fie în

timpul căsătoriei - al celuilalt soţ, adopţia va produce numai un efect constitutiv, respectiv

se vor crea raporturi de rudenie civilă între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi

soţul adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte, fără însă să înceteze raporturile de

rudenie civilă deja create între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi celălalt soţ şi

rudele acestuia, pe de altă parte. De asemenea, nu se pune problema de a înceta raporturile

de rudenie firească, deoarece acest efect s-a produs o dată cu adopţia anterioară. În mod

corespunzător, drepturile si îndatoririle părinteşti revin, în comun, celor doi soţi care au

adoptat succesiv.

Rezultă, că, în principiu, adopţia produce un efect constitutiv de rudenie civilă şi un

efect extinctiv în ce priveşte rudenia firească.

68

Excepţiile de la această regulă sunt, practic, excepţii de la efectul extinctiv al

adopţiei, şi presupun fie un efect extinctiv parţial, numai în raport cu unul dintre părinţii

fireşti, în cazul în care un soţ adoptă copilul firesc al celuilalt soţ fie absenţa unui asemenea

efect extinctiv, atunci când un soţ adoptă copilul adoptat al celuilalt soţ.

În ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle părinteşti, potrivit art. 10 pct. 1 din

Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, adopţia conferă adoptatorului, cu privire

la copilul adoptat, drepturile si îndatoririle de orice natură care sunt cele ale unui tată sau

ale unei mame cu privire la copilul său legitim. Adopţia conferă adoptatului, faţă de

adoptator, drepturile şi îndatoririle de orice natură ale unui copil legitim faţă de tatal şi

mama sa.

Din textele menţionate rezultă că, practic, drepturile şi îndatoririle părinteşti revin

adoptatorului sau soţilor adoptatori. Astfel, aceştia vor avea faţă de copii atât drepturile şi

îndatoririle cu privire la persoana copilului, cât şi cele cu privire la bunurile copilului.

Modalităţile de exercitare a acestor drepturi sunt aceleaşi ca şi în cazul parinţilor

fireşti.

Menţionăm că legislaţia română nu cunoaşte distincţia între copil legitim şi copii

nelegitim, ci operează cu noţiunile de copii din căsătorie şi copii din afara căsătoriei.

Deşi copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, există

situaţii în care această distincţie prezintă interes practic.

În ceea ce priveşte numele adoptatului dacă adopţia se face de către doi soţi care nu

au un nume de familie comun, aceştia sunt obligaţi să declare instanţei numele pe care

copilul urmează să-1 poarte după adopţie. În acest sens, vor fi aplicabile, prin asemănare

soluţile oferite de art. 62 alin. (2) din C. fam., potrivit căruia copilul va lua numele de

familie al unuia dintre părinţi ori numele lor reunite. Considerăm că, în cazurile extrem de

rare în practică, când soţii adoptatori nu se înţeleg, va decide instanţa judecătorească

competentă să încuviinţeze adopţia.

S-a pus problema de a stabili ce nume va purta persoana majoră adoptată în timpul

căsătoriei şi care poartă un nume comun cu celălalt soţ. Se consideră că, în cazul în care

soţul celui adoptat consimte, soţul adoptat poate dobândi prin adopţie numele de familie al

adoptatorului. Dacă însă soţul adoptat rămâne cu numele comun, iar căsătoria se desface

prin divorţ, acel soţ nu revine la numele avut înainte de căsătorie, ci va lua numele de

familie al adoptatorului, deoarece trebuie să dispară toate efectele filiaţiei fireşti. Soţul

supravieţuitor adoptat rămâne cu numele comun, neluând numele adoptatorului.1 Faţă de

1 P. Filipescu, op. cit., p. 406

69

cele arătate, considerăm că este incorectă motivarea instanţei, în sensul că, întrucât nici

adoptatul, nici adoptatorul nu s-au referit la numele ce-l va purta în viitor adoptatul major,

căsătorit, ,,această problemă va fi rezolvată ulterior, pe calea unei acţiuni de încuviinţare de

nume, urmând a fi rezolvată şi problema numelui soţiei adoptatorului."1 Or, legea nu

prevede posibilitatea unei asemenea acţiuni de schimbare a numelui şi, cu atât mai puţin se

poate pune problema schimbării numelui de familie al soţiei, din moment ce aceasta este

terţ faţă de operaţiunea adopţiei.

Ulterior încuviinţării adopţiei, schimbarea numelui copilului adoptat nu s-ar putea

face decât pe cale administrativă, în condiţiile legii.

Efectele adopţiei cu privire la domiciliul adoptatului

În ceea ce priveşte domiciliul şi locuinţa adoptatului sunt pe deplin aplicabile, prin

analogie, prevederile referitoare la domiciliul şi locuinţa copilului.

Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 100 şi ale art. 102 din C. fam., precum şi

prevederile art. 14 din Decretul nr. 31/1954 şi cele ale Legii nr. 105/1996 republicată

privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, rezultă că:

- domiciliul minorului este la parinţii săi sau la acela dintre părinte la care el

locuieşte statornic. Evident, ca efect al adopţiei, domiciliul copilului va fi la parinţii săi

adoptivi;

- locuinţa copilului este la părinţii săi, respectiv la părinţii săi adoptivi. Dacă

părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui

copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea

tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide, ţinând seama

de interesele copilului. De asemenea, autoritatea tutelară poate da încuviinţare copilului, la

cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să aibă locuinţa pe care o cere în

vederea desăvârşii învăţăturii sau pregătirii profesionale.

Domiciliul sau locuinţa adoptatului, astfel cum se stabilesc, ca efect al adopţiei, pot

suferi modificări, în condiţiile legii.

1 Tribunalul Bacău, sentinţa civilă nr. 8 din 15 ianuarie 1999

70

Obligaţia de întreţinere ca efect al adopţiei

Obligaţia de întreţinere a copilului există între adoptat şi adoptator ca şi între copil

şi părintele său firesc. În acelaşi timp, încetează obligaţia de întreţinere între copilul

adoptat şi părinţii săi fireşti.

În mod corespunzător, obligaţia de întreţinere între bunici şi nepot, străbunici şi

strănepoţi, fraţi şi surori, prevăzută de art. 86 alin. (1) din C. fam., acoperă şi raporturile de

rudenie civilă care se creează prin adopţie.

Ordinea în care se datorează întreţinerea este aceeaşi ca şi în cazul rudeniei de

sânge.

Efectele adopţiei în privinţa dreptului la moştenire

Din punctul de vedere al dreptului succesoral, copilul adoptat se bucură de acelaşi

statut ca şi copilul firesc. Astfel, el are vocaţia de a veni, în condiţiile legii, atât la

moştenirea adoptatorului, cât şi la cea a rudelor adoptatorului.

S-a arătat că, în sensul art. 939 C. civ.1, privind cotitatea disponibilă specială a

soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, prin

,,copii dintr-un alt maritagiu", trebuie să înţelegem nu numai copiii dintr-o căsătorie

anterioară a defunctului, dar şi pe cei adoptaţi de către defunct, dacă data actului de

încuviinţare a adopţiei este anterioară ultimei căsătorii a defunctului.2

Efectele adopţiei cu privire la divorţul prin acordul soţilor

Potrivit art. 38 C. fam., divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat dacă sunt

îndeplinite cumulativ două condiţii:

a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;

b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.

Cu privire la cea de a doua condiţie se pune problema dacă aceasta este îndeplinită

în cazul în care este vorba de un copil adoptat de către doi soţi.

S-a considerat că textul trebuie interpretat restrictiv, în sensul că este vorba doar de

copiii fireşti ai soţilor, deoarece numai aceştia ar fi ,,rezultaţi din căsătorie". Se mai arată

că adoptatul este asimilat unui copil firesc, afară de unele aspecte, iar aceasta ar fi o

materie în care această asimilare nu se realizează.

1 Potrivit art. 939 din C. civ., bărbatul sau femeia care, având copii dintr-un alt maritagiu se recăsătoreşte, nu poate să gratifice pe soţul din ultima căsătorie decât în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea copilului care a luat mai puţin şi fără ca, în nici un caz să treacă peste un sfert din moştenire.2 Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 857-358.

71

Dincolo însă de această interpretare literală a textului, se poate pune problema în ce

măsură o asemenea soluţie nu instituie o discriminare între copiii fireşti şi copiii adoptaţi.

Intr-adevăr, dacă scopul legii a fost acela de a nu îngădui divorţul prin acord, atunci când

exista copii minori, pentru a da mai multă stabilitate căsătoriei şi a permite instanţei să

aprecieze cu privire la încredinţarea copiilor minori, inclusiv să ţină seama de interesele

acestora la soluţionarea cererilor accesorii divorţului, atunci, pentru identitate de raţiune ar

trebui ca prin ,,copii rezultaţi din căsătorie" să se înţeleagă şi copiii adoptaţi de soţi şi chiar

copiii soţilor născuţi înaintea căsătoriei lor.

Unele efecte ale adopţiei în domeniul protecţiei sociale

Indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav. Potrivit

Legii nr. 120/1997 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la 2

ani, beneficiază de un asemenea concediu şi femeile asigurate care au adoptat (art. 5). De

asemenea, de prevederile acestei legi poate beneficia, opţional, oricare dintre părinţii

copilului. Principiile Legii nr. 120/1997 au fost preluate în Legea pensiilor nr. 19/2000.

Astfel, Capitolul V, Secţiunea a 4-a, reglementează ,,indemnizaţia pentru creşterea

copilului sau îngrijirea copilului bolnav.

Asiguraţii au dreptul la:

a) indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani şi, în

cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani. Aceasta se acorda la cerere,

pe baza livretului de familie, iar în cazul copilului cu handicap şi pe baza certificatului de

persoana cu handicap, emise in condiţile legii;

b) indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în

cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18

ani. Aceasta se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de

familie şi a certificatului pentru persoanele cu handicap emis, în condiţiile legii, după caz.

Durata de acordare a indemnizaţiei este de 14 zile calendaristice pe an, pentru un

copil, cu excepţia situaţiilor în care copilul contracteaza boli contagioase, este imobilizat în

aparat gipsat sau este supus unor intervenţii chirurgicale; durata concediului medical în

aceste cazuri va fi stabilită de medicul de familie. Beneficiază, la cerere, de aceste drepturi,

opţional unul dintre părinţi, dacă solicitantul a îndeplinit condiţiile de stagiu de cotizare

prevăzute de lege.

72

Concediul paternal. Potrivit Legii nr. 210/1999, concediul paternal se acordă, în

condiţiile prevăzute de lege, în scopul de a asigura participarea efectivă a tatălui la

îngrijirea noului-născut. Beneficiarul acestui drept este tatal copilului nou-născut.

Concediul se acordă în primele 8 săptămâni de la naşterea copilului, pe baza

certificatului de naştere al copilului, pentru o perioada de 5 zile lucrătoare. Dacă tatăl

copilului a obţinut atestatul de absolvire a cursului de puericultură, durata concediului

paternal se majorează cu 10 zile lucrătoare.

Indemnizaţia pentru concediul paternal se plăteşte din fondul de salarii al unităţi

respective şi este egală cu salariul corespunzător perioadei respective.

Anumite dispoziţii speciale privesc situaţia tatălui care satisface serviciul militar

obligatoriu şi cazul în care mama copilului a decedat în timpul naşterii sau în perioada

concediului de lăuzie.

Semnificativ este faptul că, prin Normele metodologice de aplicare a Legii

concediului paternal, aprobate prin H.G. nr. 244/2000, se prevede ca titularul dreptului la

concediu paternal, cu durata de 5 zile lucrătoare, este tatăl copilului nou-născut, care

participa efectiv la îngrijirea acestuia, indiferent dacă copilul este născut din căsătorie, din

afara căsătoriei sau adoptat de titularul dreptului.

Din pacate, textul nu dezvolta condiţile în care tatal copilului adoptat poate

beneficia de concediul paternal.

73

CONCLUZII

Adopţia, mijlocul juridic prin care se crea în mod artificial raporturi juridice de

familie, existentă la mai toate popoarele antice, o asemenea instituţie urma în fapt să

asigure şefului de familie o descendenţă legitimă, stabilind între aceasta şi cel introdus în

familie raporturi similare cu cele pe care căsătoria le producea între părinte şi fiul de

familie.

Creată de către jurisconsulţi romani, prin interpretarea dispoziţiilor din Legea celor

XII Table privitoare la vânzarea fiului de familie, punând mare preţ pe continuarea

cultului familial şi considerând ca demnă de plâns soarta aceluia ce murea fără moştenitori

care să ducă mai departe „sacra privata”, era natural ca romanii, după exemplul celorlalte

popoare indo-europene, să dea cetăţeanului, chiar căsătorit, dar fără copii, putinţa de a-şi

asigura urmaşi prin mijlocul adopţiei. Ea reprezenta operaţiunea juridică prin care se

realiza trecerea unui fiu de familie (persoană alieni juris) de sub puterea părintească

(patria potestas) a unui cap de familie (pater familias) sub puterea unui alt pater familias.

Puteau forma obiectul acestui transfer de putere, atât bărbaţi, cât şi femei, toţi aflaţi sub

autoritatea unui pater familias.

Cunoscută şi sub denumirea de adrogaţiune, o formă de adopţie cu efecte mai

ample, constituia un caz special de adopţie prin care un pater familias intra sub puterea

unui alt pater familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele şi bunurile sale.

Veche instituţie a dreptului roman, era menită să creeze în mod artificial puterea

părintească prin introducerea într-o familie, lipsită de urmaşi, a unei persoane

„independente” (sui iuris) ce aparţinea altui grup familial.

Această schimbare de stare civilă avea importante consecinţe patrimoniale deoarece

bunurile celui adrogat treceau de plin drept în patrimoniul adrogantului, adică al noului cap

de familie (pater familias). Totodată datoriile adrogantului se stingeau deoarece vechea sa

personalitate juridică, în temeiul căreia a contractat respectivele datorii, dispăruseră, fiind

înlocuită cu o alta nouă. Or, în această nouă calitate, n-a contractat nimic şi în consecinţă

nu datora nimic.

74

Ulterior, ţinând seama de interesele creditorilor, pretorii romani au intervenit pentru

a-i ajuta; de aceea le-a acordat o acţiune împotriva celui adrogat cu ficţiunea că

„adrogaţiunea nu a avut loc” – ac şi capitae minutus non eset. Cu această acţiune creditorii

puteau să urmărească pentru restituirea datoriilor pe debitorul adrogat ca şi cum acesta n-ar

fi suferit nici o schimbare de stare civilă. În acest chip interesele creditorilor erau

salvgardate.

Astfel prin adopţie persoana adoptată îşi pierdea drepturile sale agnatice în vechea

familie şi în consecinţă şi dreptul de moştenire; în schimb dobândea drepturi succesorale în

familia tatălui adoptiv. După reformele dreptului pretorian însă, care au stabilit drept

criteriu de devoluţie sucesorală rudenia de sânge (cognatică), copilul adoptat, rămânând

rudă cognatică cu membrii familiei sale de origine, îşi păstrează în această calitate unele

drepturi succesorale şi în vechea sa familie.

Însă cea mai importantă transformare a instituţiei s-a realizat atunci când scopul

adopţiei s-a deplasat de la interesul predominant al adoptatorului spre interesul copilului

lipsit de îngrijirea părintească. Ideea de „a da un copil familiei care nu are copii” s-a

transformat în aceea de „a da o familie copilului lipsit de un mediu familial.”

Începând cu anul 1990, adopţia, şi în special adopţia internaţională, captează în

mod deosebit interesul legiuitorului român, preocupat pentru a asigura un nou cadru

legislativ şi instituţional. Practic, legislaţia română a cunoscut o dinamică remarcabilă în

această materie, pe de o parte, prin modificările succesive aduse reglementărilor interne,

iar, pe de altă parte, prin preocuparea de a ratifica sau de adera la convenţiile internaţionale

în materie, de unde şi necesitatea de a adopta periodic cadru legislativ intern celui

internaţional.

Se deschide, astfel, câmp liber adopţiei internaţionale şi se creează cadrul legislativ

minim necesar pentru realizarea acesteia. Astfel a fost înfiinţat Comitetul Român pentru

Adopţii, ulterior transformat în Oficiul Român pentru Adopţii având drept scop să

contribuie la ocrotirea minorilor prin adopţie şi să realizeze cooperarea internaţională în

materia adopţiilor. Astfel a fost definită adopţia internaţională a copilului care are

domiciliul în România şi care poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau

unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul

copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne (art. 39 din

Legea nr. 273/2004).

De asemenea, au fost prevăzute reguli pentru soluţionarea conflictelor de jurisdicţii,

precum şi norme privind soluţionarea conflictelor de legi. Astfel, dacă adoptatorul sau cel

75

care urma să fie adoptat era străin, fiecare era supus, în ceea ce priveşte condiţiile de fond

pentru încheierea adopţiei, legii sale naţionale, dacă legea străină nu încălca ordinea

publică de drept internaţional privat român. Au fost incriminate faptele prin care se

obţineau foloase materiale în scopul realizării adopţiei.

De asemenea prin Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de

drept internaţional privat s-a dezvoltat sistemul de norme conflictuale şi de competenţă

jurisdicţională în materia adopţiei internaţionale.

Pe de altă parte, România a ratificat şi a aderat la unele convenţii internaţionale

care reglementau materia adopţiei. Astfel prin Legea nr. 18/1990 a fost ratificată

„Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului”. De asemenea, prin Legea nr. 15/1993,

România a aderat la „Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii, iar prin Legea

nr. 84/1994 a ratificat „Convenţia privind protecţia copiilor şi cooperării în materia

adopţiei internaţională” încheiată la Haga, la 29 mai 1993, Oficiul Român pentru Adopţii

fiind desemnat ca autoritate centrală însărcinată cu aducerea la îndeplinire a prevederilor

acestor convenţii. În sfârşit, prin O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al

adopţiei, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 87/1998, şi abrogată prin Legea nr.

273/2004 publicată în M.O. nr. 557/23.06.2004.

Scopul acestei noi reglementări a fost acela de a crea un cadru juridic unitar, în

concordanţă cu actele internaţionale la care România este parte. Astfel, adopţia, inclusiv

adopţia internaţională, reprezintă o măsură de protecţie a copilului, prin care se stabileşte

filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului.

O dată cu stabilirea filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi părinţii săi naturali

încetează. S-a consacrat, astfel, numai adopţia cu efecte depline, ca cea mai eficientă

măsură de protecţie a copilului, renunţându-se la adopţia cu efecte restrânse, care era,

oricum, rar întâlnită în practică. Noua reglementare a adopţiei a valorificat tradiţia

legislativă în această materie, dar în acelaşi timp – a urmărit să înlăture omisiunile

reglementărilor anterioare.

76

BIBLIOGRAFIE

1. Avram Marieta „Filiaţia - Adopţia naţională şi

internaţională.” Bucuresti All Beck, 2001.

2. Alexandru Bacaci „Dreptul familiei”, Editura Lumina Lex,

2004.

3. Dumitru Burghelea „Legislaţia familiei comentată şi adnotată,

Ioan Burghelea Editura Moldova, vol. I, 2003.

4. Emese Florian „Dreptul familiei”, Editura Lumina Lex,

2002.

5. Emil Molcuţ „Drept roman”, Editura Press Mihaela

S.R.L., Bucureşti, 1999.

6. Floriniţa Ciorăscu „Drept privat roman”, Editura

Cristian Gălăţanu Universităţii din Piteşti, 2004.

7. Ghidro R „Drept roman”, Editura Universitatea

Mihuţiu Oana, Bogdan Vodă Maramureş, 1999.

77

8. Hanga V „Drept privat roman”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1978.

9. Mommsen T., „Istoria romană”, vol. I-II-III, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1987.

10. Ion P. Filipescu „Adopţia şi protecţia copilului aflat în

dificultate”, Editura All Beck, 2001.

11. Jakota M.V., „Drept roman”, Editura Chemarea, Iaşi,

1993.

12. Ştefan Cocoş „Drept roman”, Editura ALL Beck,

Bucureşti, 2000.

13. S. G. Longinescu „Elemente de drept roman”, Bucureşti,

1929.

14. ST. Tomulescu „Drept privat roman”, Bucureşti, 1973.

78

* * * Legea nr. 18/1990 de ratificare a „Convenţiei

ONU cu privire la drepturile copilului.”

* * * Legea nr. 15/1993, prin care România a aderat la

„Convenţia Europeană în materia adopţiei de

copii.”

* * * Legea nr. 84/1994 de ratificare a „Convenţiei

privind protecţia copiilor şi cooperării în materia

adopţiei internaţională” încheiată la Haga, la 29

mai 1993.

* * * Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al

adopţiei publicată în M.O. nr. 557/23.06.2004.

79

80