Cursul 1

Dunarea Dunarea este cel mai important fluviu al Europei nu prin lungime, fiind intrecuta de Volga si nici prin intensitatea traficului, depasind-o Rinul, ci datorita cursului sau care strabate continentul de la vest la est, prin regiuni de mare diversitate ce apartin a 10 tari: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croatia, Iugoslavia, Romania, Bulgaria, Moldova (deschidere de 2 km), Ucraina.. Dunarea trece prin 4 capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad. Prin lungimea sa de 2857 km, prin suprafata bazinului hidrografic de peste 817.000 kmp, prin debitul mediu multianual de cca. 6300 mc/s, Dunarea este dupa Volga, ca marime, al doilea fluviu in Europa , ocupind locul 24 in lume. Bazinul hidrografic al Dunarii, cu o suprafata de 817.000 kmp, se desfasoara pe 8 grade latitudine, intre paralele 42 latitudine nordica(izvoarele Moravei sirbesti) si 50gr. latitudine sudica (izvoarele Moravei sirbesti) avind o latime de cca. 600 km . In longitudine, bazinul hidrografic al Dunarii, se desfasoara pe 22 grade longitudine, intre 8 grade longitudine vestica (la izvoare) si 30 grade longitudine estica (la varsare), lungimea cursului pe talveg este de 2857 km, panta medie fiind de 25 cm/km. Bazinele fluviale vecine sunt: Rinul in vest. Weserul, Elba, Oderul, Vistula in nord, Nistrul in est, Ronul in sud-vest, Padul, Adigele, Vardarul, Marita in sud. Bazinul hidrografic al Dunarii este repartizat in proportii diferite in principal in urmatoarele 13 tari: -toata Ungaria (100%) -aproape toata> Romania (99%), Austria (96%), Slovacia (90%), Slovenia (86%), Iugoslavia (87%); - o parte semnificativa din: Bosnia-Hertegovina (73%), Bulgaria (41%), Croatia (61%), Cehia (27%), Moldova (36%); -o mica parte din: Germania (16%), Ucraina (5%). Importanta economica deosebita a acestui fluviu deriva din urmatoarele caracteristici:

• principala cale de navigatie a Europei, mai ales prin realizarea canalului Rhin-Mein-Dunare si a canalului Dunare-Marea Neagra, care au realizat legatura dintre Marea Nordului si Marea Neagra. Pe Dunare circula un numar de peste 4700 de nave propulsate, din care cca. 880 remorchere, un numar de cca. 3500 slepuri si barje, precum si cca. 320 motonave diverse, cu un deplasament total de cca.3.900.000 tone, si o putere instalata de cca. 670.000 kw (C. Bondar - 1996- Caracteristici ale starii mediului hidric al Dunarii, Deltei Dunarii si litoralului romanesc al Marii Negre, Simpozion Braila).

• sursa de producere a energiei electrice. In scopuri energetice si de navigatie s-au construit un numar de 12 centrale hidroelectice, din care 9 pe cursul superior, 2 pe sectorul mijlociu si una pe sectorul inferior, in afara de numeroasele centrale ce sa gasesc pe albiile afluentilor.

• sursa de apa pentru populatie. Volumul total de apa preluat din sistemul hidrogarafic al Dunarii este estimat la cca. 12,7 bilioane mc/an, care este utilizat astfel: 62% in industrie, 24% in agricultura, 14% in aprovizionarea populatiei *( DPRP)

• sursa de apa pentru irigatii. Capacitatea de pompare a apei pentru irigatii depaseste debitul de 1940 mc/s,debit care este distribuit astfel in bazinul mijlociu cca. 370mc/s, iar in bazinul inferior cca. 1570 mc/s (* C. Bondar)

• sursa de apa pentru industrie. • sursa de peste. Izvoarele Dunarii se gasesc in masivul muntos Muntii Padurea Neagra si sunt constituite din doua piraie numite Brege (48km) si Brigach (43km) ce se unesc in localitatea Donaueschingen, la cota 679 m, unde este considerat punctul de plecare al Dunarii. Dunarea intersecteaza de doua ori lantul Alpino-Carpatio-Balcanic, odata in dreptul localitatii Devin (Cehia), iar a doua oara intre Bazias si Drobeta-Turnu-Severin, unde formeaza pe o lungime de 44 km defileul Portile de Fier. Datorita rediunilor geografice foarte diferite prin care trece precum si datorita caracteristicilor hidrobiologice diferite pe care le capata de-a lungul cursului sau, Dunarea este impartita in trei sectoare:

• Dunarea superioara sau sectorul alpin: de la izvoare pina la Bratislava ( care se gaseste la 12 km aval de Poarta Devin) are o lungime de 1021 km, o retea hidrografica densa si un regim de curgere influentat nu atit de cantitatea de precipitatii cat mai ales de variatia temperaturii, care antreneaza topirea ghetarilor, ce alimenteaza o parte din afluentii alpini. Panta medie este de 1 m/ km, debitele cele mai mari se inregistreaza vara datorita topirii zapezilor din Alpi. Apa este limpede, albastra-verzuie, cu aspectul unui riu de munte. La Bratislava Dunarea se prezinta astfel: debitul de 2000 mc/s, adincimi mai mari de 2 m, latimea albiei de cca. 500 m, viteza apei de 2,5 m/s. Elementele de relief traversate sunt: Masivul M.tii Padurea Neagra, Platoul Jurei, Masivul Boemiei si Bazinul Vienei. Principalii afluenti sunt: Iler care are confluenta cu Dunarea la Ulm; Inn cel mai important afluent se uneste cu Dun[rea la Passau (debit 781 mc/s, lung. 510 km); Morava ( debit 105 mc/s, lung. 350km). Principalele localitati riverane: Ulm, Regensburg, Linz, Viena, Bratislav.

• Dunarea mijlocie sau sectorul panonic se desfasoara intre Bratislava si Bazias si are o lungime de 764 km, o retea hidrografica mai putin densa, traversind intinse portiuni de cimpie.. In acest sector Dunarea isi schimba de trei ori directia, isi mareste de trei ori bazinul hidrografic, isi mareste de cca. trei ori debitul, de la 2000 la 4500 mc/s. Dintr-un riu alpin cu apele repezi si curate Dunarea devine un fluviu de cimpie cu apele tulburi galbui. La Bazias, Dunarea are un debit de 4500 mc/s, o latime de peste 800 m, adincimi peste 2m si o viteza de 2 m/s. Elementele de relief traversate sunt: bazinul Bratislavei si bazinul Panonic. Principalii afluenti din baz. Bratislavei sunt: Vah, Raba, Hron, Ipel, iar din bazinul Panonic sunt: Drava (622 mc/s), Tisa (920 mc/s), Sava (180 mc/s), Morava (206 mc/s) de pe partea ungureasca, iar de pe partea romaneasca: Timis, Caras, Nera. Principalele asezari riverane sunt: Budapesta, Belgrad, Novisad, Baja.

• Dunarea inferioara sau sectorul carpato-balcanic este considerat in lucrarile mai vechi ca fiind cuprins intre Bazias si Marea Neagra, adica chiar portiunea de Dunare romaneasca, avind 1075 km lungime. Dupa terminarea in 1970 a barajului de la Portile de Fier I (km 943), care a indus o serie de modificari in hidrologia acestui sector prin creerea celui mai mare lac de baraj de pe cursul Dunarii (cca. 100 km), in lucrari mai recente Dunarea inferioara este considerata ca fiind cuprinsa intre barajul Portile de Fier I si Marea Neagra, avind deci o lungime de 943 km.. Acest sector se caracterizeza prin afluenti cu debite relativ mici, care vin in

special de pe partea stinga, din carpati, si mai putin din Balcani. Regimul scurgerii se remarca prin salturi mari de debit, in special primavara.

Dunarea romaneasca are o lungime de 1075 km, ceea ce reprezinta 38% din lungimea totala, intra in tara noastra in dreptul localitatii Bazias (km 1075) si "isi pierde apele si numele" in Marea Neagra in localitatea Sulina (km 0). De-a lungul celor 1075 km, ce starbat tara noastra, latimea albiei minore a Dunarii variaza intre 600 si 1000 m. Relieful bazinului inferior se caracterizeaza prin prezenta unei largi depresiuni, Depresiunea Cimpiei Romane, inchisa spre vest de arcul Carpatilor Occidentali (pe care Dunarea ii strabate prin defileul ddintre Bazias si Drobeta Turnu Severin), spre nord de carpatii Meridionali, iar spre sud de Balcanii Nordici. Spre est depresiunea este larg deschisa catre bazinul Marii Negre, numai Horstul hercinic din nordul Dobrogei, obstruind aceasta deschidere. Relieful bazinului inferior coboara in trepte, de pe ramele muntoase, situate la exterior, spre Lunca Dunarii, care formeaza treapta cea mai joasa. Dunarea romaneasca este impartita in urmatoarele sectoare: a) Defileul carpatic intre Bazias (km 1075) si Drobeta Tr.-Sevebin (km 931) are o lung. de 144 km. si se caracterizeaza prin prezenta celui mai mare lac de baraj (peste 100 km) datorita construirii complexului energetic si de navigatie Portile de Fier I (km 943, construit in 1970). Portile de Fier I reprezinta cea mai concentrata sursa de energie hidraulica din tara noastra, Dunarea colectind pina aici apele celor mai multi afluenti, reusind astfel sa-si creeze un debit mediu de peste 5800mc/s, care pune in miscare turbinele celor doua hidrocentrale, romaneasca si sirbeasca, exploatate independent, dar unite prin barajul comun de beton , lung de 441 m si inalt de 60 m. Lacul de baraj format, lung de peste 100 km, cu adincimi de 45-50 m, a inaltat nivelul apei cu 30 m. b) Sector amonte Calafat (km 795) ce se caracterizeaza prin prezenta complexului energetic si de navigatie Portile de Fier II ( km 862, construit in 1984). c) Sectorul dintre Calafat (km 795) si Calarasi (km 370) se caracterizeaza prin aparitia luncii inundabile, care este mai dezvoltata pe partea romaneasca a Dunarii. In trecut, lunca inundabila romaneasca (intre Calafat si Ceatalul Ismail) avea o suprafata de cca.463000 ha, din care mai mult de 85% a fost sustrasa ritmului anual al inundatiilor datorita campaniei masive de indiguire si desecare desfasurata in perioada 1960 -1975, devenind terenuri agricole.

d) sectorul dintre Calarasi (km 370) si Braila (km 170)) se caracterizeza prin faptul ca apele Dunarii isi bifurca de doua ori cursul: prima oara in aval de Calarasi, formind intre bratele sale, Bratul Borcea (la vest, km 103- km 0)) si Dunare (la est, km 371 - km 253) o insula numita Balta Ialomitei, iar a doua oara se bifurca in aval de Giurgeni ,Vadul-Oii formind intre bratele sale, Bratul Macin (la est) si Dunare (la vest, km 235 - km 170) o insula numita Balta Brailei. e) sectorul dintre Braila (km 170) si Ceatalul Ismail era caracterizat prin prezenta de lunci inundabile pe ambele maluri, din cele de pe partea romaneasca mentinindu-se astazi complexul de balti dintre Isaccea si Tulcea numit Somova - Parches. Principalii afluenti sunt: Pek si Cerna in defileu; 7 afluenti balcanici dintre care Timoc, Lom si Iskar cei mai importanti; 7 afluenti de pe partea romaneasca: Jiul (94 mc/s, 331 km), Oltul ( 190 mc/s, 670km), Vedea ( 13,6 mc/s, 215 km), Arges ( 73 mc/s, 327 km), Ialomita ( 45 mc/s, 390 km), Siret ( 280 mc/s, 686 km), Prut ( 110 mc/s, 953 km). Principalele localitati riverane: a) romanesti: Moldova Noua (Caras-Severin); Orsova, Drobeta Turnu-Severin (Mehedinti); Calafat (Dolj); Corabia(Olt); Turnu-Magurele, Zimnicea (Teleorman); Giurgiu (Giurgiu); Oltenita, Calarasi (Calarasi); Fetesti (Ialomita); Cernavoda, Hirsova (Constanta);, Braila, Galati, Macin, Isaccea, Tulcea, Sulina (Tulcea) ; b) bulgaresti: Vidin (Calafat), Svistov (Zimnicea), Ruse (Giurgiu), Tutrakan (Oltenita), Silistra (Calarasi),. c) ucrainiene : Ismail, Reni. Din totalul suprafetei bazinului hidrografic de 817.000 kmp, Romania cu suparafata 237.000 kmp detine 29% din suprafata intrgului bazin hidrografic al Dunarii, si este in proportie de 99%, tara dunareana, exceptie facind citeva ape mici, din podisul Dobrogei, care se varsa direct in Marea Neagra. Principalele sub-bazine hidrografice ce se gasesc pe teritoriul Romaniei sunt: bazinul hidrografic Tisa; bazinul hidrografic Siret; bazinul hidrografic Olt; bazinul hidrografic Jiu; bazinul hidrografic Arges; bazinul hidrografic Ialomita; bazinul hidrografic Vedea; bazinul hidrografic Mostistea; bazinul hidrografic Calmatui; bazinul hidrografic Prut; bazinul hidrografic Chineja; bazinul hidrografic Timis.

Cursul 2

Zona inundabila romaneasca a Dunarii Zona inundabila, definita ca "o arie care este periodic inundata prin intrarile laterale ale riurilor sau lacurilor si/sau direct din precipitatii sau ape de adincime" (Junk W.J.-1989), face parte din categoria mai vasta a zonelor umede, zone supranumite destul de plastic "rinichii planetei". Datorita proceselor de filtrare a apei din riuri si fluvii, din lacuri si oceane, aceste zone contribuie la mentinerea unei calitati corespunzatoare a apelor. De fiecare data cind o zona umeda dispare, eficacitatea "rinichilor" se diminueaza, iar apele se intoxica. Sub denumirea de zona inundabila a Dunarii se intelege totalitatea suprafetelor de teren cuprinse intre malurile albiei minore si curba de inundatie extraordinara, adica toate acele terenuri care, in starea lor naturala si in momentul inundatiilor fluviale de nivel maxim, extraordinar, sunt acoperite de apele de inundatie. Zona inundabila a Dunarii romanesti are in componenta doua mari unitati geografice: Lunca Dunarii, ce se desfasoara intre localitatea Gura Vaii si Ceatalul Ismail si Delta Dunarii, ce se desfasoara intre Ceatalul Ismail si Marea Neagra. Zona inundabila romaneasca avea in trecut o suprafata de cca.900.000 ha, din care Lunca Dunarii reprezenta 480.000 ha, iar Delta Dunarii restul de 420.000 ha. Aceste regiuni inundabile au fost supuse, in special in perioada anilor 1965 - 1978, unei campanii de indiguire masiva care a afectat mai mult de 80% din lunca inundabila (scotind in jur de 360.000 ha din regimul de inundabilitate) si aproape un sfert din Delta Dunarii. Lunca inundabila avea in componenta urmatoarele categorii de ecosisteme avatice si ecosisteme accesorii: balti pescuibile permanente, stufarii, brate si canale interioare, pasuni sub 5 Hgr, pasuni intre 5-7 Hgr, pasuni peste 7 Hgr. Cele cca. 900.000 ha ale zonei inundabile romanesti erau repartizate astfel: balti pescuibile permanente: cca. 200.000 ha; stufarii (balti invadate de stuf, papura, rogoz, etc): cca. 300.000 ha; zone inundabile in fiecare an sau cel putin o data la 3 ani: 200.000 ha; zone inundabile la mai mult de 3 ani cca. 200.000 ha.

Baltile permanente din zona inundabila a luncii, reprezentau unitati acvatice de sine statatoare, care impreuna cu celelalte ecosisteme, formau asa numitele complexe fluviale. Dupa modul de amplasare fata de talveg (albia minaora) existau doua tipuri de complexe fluviale: -complexe fluviale cu amplasare laterala, situate intre albia minora si terasa continentala (sint fie pe parte stinga, fie pe partea dreapta a fluviului); -complexe fluviale cu amplasare centrala, situate intre doua brate ale fluviului (se numesc insule sau ostroave). Zona inundabila a Dunarii romanesti incepea indreptul lucalitatii Gruiu si se intindea pe malul sting al fluviului, pina la gura bratului Borcea, din dreptul orasului Calarasi.; pe ambele maluri si prin complexe centrale intre gura bratului Borcea si gura Prutului; pe malul drept de la gura Prutului pina la Ceatalul Ismail, si in fine intreaga Delta a Dunarii. Latimea luncii inundabile romanesti era diferita variind astfel in diferitele sectoare: - 3-8 km intre Calafat si Calarasi ; - 4-30 km intre Calarasi si gura Prut; - 3-8 km intre gura Prut si ceatalul Ismail; - 10-70 km in Delta Dunarii. Marile complexe fluviatile, care au pierdut legatura cu apele de viitura ale fluviului Dunarea in urma actiunilor de indiguire sunt:

1. complexul Bistret-Cirna-Nedeia, situat intre km 724 si km 698, amonte de riul Jiu, cu o suprafata totala de cca. 20.000 ha, din care mai mult de 50% se gaseau sub 5 Hgr (cota de inundare normala), in care baltile si stufariile cu caracter permanent insumau ele singura cca. 8.000 ha;

2. complexul Sarata - Dabuleni - Potelu - Orlea - Celei, situat intre riul Jiu si orasul Corabia, cu o suprafata de cca. 17.000 ha, din care 50% terenuri sub 5Hgr, ce avea cca. 7.000ha balti si stufarii permenente;

3. balta Suhaia, situata intre comuna Vinatori si orasul Zimnicea, cu o suprafata inundabila de cca. 8.500 ha, din care 3.5000 ha aveau caracter permanent;

4. balta Maharu, situate amonte de orasul Giurgiu, cu o suprafata de cca. 5.000 ha;

5. complexul Gostin - Pietrele - Puieni - Greaca, situat intre km 473 si km 432, amaonte de riul Arges, cu o suprafata de cca. 26.000 ha, din care mai mult de 50% erau terenuri sub 5Hgr;

6. complexul Boianu - Sticleanu -Iezerul Calarasi, incluzind si baltile Mostistea si (cca. 3.000 ha) si Galatuiul (cca. 1.000 ha), situat amonte

de orasul Calarasi, cu o suprafata de cca. 27.000 ha, din care mai mult de 60% erau terenuri sub 5 Hgr;

7. baltile Bugeac (2.500 ha), Garlita (1.300 ha), Oltina (3.000 ha), Marleanu (1.000 ha), Vedoasa (600 ha), Baciul (300 ha), Cocchirleni (200 ha), Hazarlicghiol, Cerna ghiol, etc, situate pe malul drept al Dunarii, in podisul Dobrogei, intre localitatile Ostrov si Cernavoda;

8. complexul central Baltile Ialomitei, situat intre Dunarea navigabila la est si bratul Borcea la vest, cu o suprafata de cca. 50.000 ha;

9. complexul central Baltile Brailei, situat intre Dunarea navigabila le vest si bratul Macin la est, cu o suprafata de cca. 96.000 ha;

10. complexul Crapina - Jijila, situat intre localitatile Macin si Isaccea, cu o suprafata de cca. 30.000 ha, din care mai mult de 50% erau sub 5 Hgr;

11. balta Bratesul de Jos, situat linga orasul Galati, la confluenta Prutului cu Dunarea, era cuprinsa intre calea ferata Galati - Reni si linia Sivita Prut, avea o suprafata de 12.000 ha, din care terenurile joase insumau aproape 75%.

Din vechea Lunca a Dunarii a mai ramas astazi in regim liber de inundatie o suprafata restrinsa, cele mai importante doua zone ramase neindigute sunt:

1. ostrovul Insula Mica a Brailei, situat aval de localitatea Giurgeni (km 235) pina in dreptul localitatii Gropeni (km 196), cu o suprafata de cca.15.000 ha. Acest ostrov impreuna cu alte sapte ostroave mai mici situate pe Dunarea navigabila dintre Giurgeni si Braila, formeaza "Baltile Mici" ale Braile cu o suprafata de cca. 23.000 ha;

2. complexul Somova - Parches, situat intre localitatile Isaccea si Tulcea, cu o suprafata de cca. 12.500 ha.

Aria totala a baltilor si lacurilor permanente ramase izolate in lunca Dunarii este in prezent estimata la 4.000 ha. (Bacalbasa) Dunarea cu lunca sa inundabila formau o unitate biologica, care in conditii naturale asigurau bioproductii mari, ca rezultat al vietii animale si vegetale din apa si de pe terenurile acesorii. Productivitatea naturala in peste a Dunarii inferioare era dependenta de colaborarea tuturor ecosistemelor acvatice si ecosistemelor accesorii, care se aflau imprastiate pe intreaga suprafata a zonei inundabile. In mare masura diversitatea si stabilitatea ihtiofaunei depinde de legatura dintre cele doua componente foarte diferite ale sistemului fluvial: senalul fluviului si zona sa inundabila.

Dunarea si zona sa inundabila sunt doua sisteme interdependente, care se influenteaza reciproc cu efecte benefice pentru ambele parti. Astfel, zona inundabila reprezinta pentru Dunare un regulator al nivelului apei si al vitezei de curgere, un regulator al chimismului, un filtru al suspensiilor. In plus zonele inundabile aprovizioneaza apele Dunarii cu plancton si asigura speciilor semimigratoare din Dunare loc de reproducere, de crestere si chiar de iernare. De cealalta parte, apele Dunarii constituie pentru zonele inundabile, sursa de elemente minerale, biogene, care duc la renasterea vegetala si animala. Cu cit apele Dunarii sunt mai mari si sunt retinute mai mult timp pe suprafete cit mai intinse pe suprafata zonelor inundabile, cu atit mai mult genereaza o bioproductie mai mare si mai variata. Zona inundabila prezinta importanta atat printr-o serie de:

Bunuri Servicii

BUNURI SERVICII Peste Controlul hidrologic al

apelor Dunării prin: reglarea nivelul apei din Dunare în timpul viiturilor

Lemn Imbunatatirea caliăţii apei Dunarii prin:

filtrarea suspensiilor şi nutrientii din apa Dunarii

Stuf, Papura Modeleaza clima locală prin:

reducerea amplitudinilor termice între vară şi iarnă

Pasuni Populează şenalul cu: peşte si de elemente trofice pentru Dunare

Grădini generarea de mari bioproductii vegetale

Fond cinegetic asigurarea locurilor de reproducere şi creştere a puietului de pesti semimigratoari si stagnofili

Potenţial turistic

Sustine o mare mare biodiversitate prin:

adapostirea si asigurarea condiţiilor de reproducere şi hrana a unei avifaune bogate

Valoare estetică

Intre caracteristicile inundatiei si nivelul productiei piscicole exista o legatura directa ce a fost sesizata si explicata pentru prima data de ilustrul hidrobiolog roman Grigore Antipa. Astfel, caracteristicile inundatiei de care depinde nivelul productiei piscicole sunt:

1. nivelul inundatiei: cu cit nivelul este mai mare cu atit creste si suprafata inundata, in care se desfasoara viata acvatica, care are drept rezultat obtinerea unei anumite de biomase de organisme acvatice.;

2. durata inundatiei: cu cit timpul de mentinere a apelor in zonele inundabile este mai mare, cu ati creste posibilitatea producerii de biomase mai mari de organisme acvatice ( in special posibilitate unei cresterii cit mai bune a puietului rezultat in urma reproducerii in zinele inundabile).

3. perioada producerii inundatiilor intereseaza in sensul suprapunerii cu perioada de reproducere a speciilor semimigratoare, care reclama prezenta terenurilor proaspat inundate, a zonelor linistite, cu adincimi mici, insorite. Oportunitatea unor inundatii mai timpurii sau mai tirzii este corelata si cu valorile temperaturii din aceste perioade.

Una din problemele cele mai discutate legate de biomul Dunarii este legata de ameliorarea productivitatii luncii inundabile. Problema are un caracter foarte complex deoarece lunca si apele Dunarii sunt legate de diverse folosinte precum: navigatia, captarile de apa pentru nevoi urbane, industriale si agricole, protejarea localitatilor riverane, pescaria, exploatarile silvice, irigatiile si desecarile, sistemele hidroenergetice, protectia mediului, etc, care prezinta diferite cerinte care nu sunt intotdeauna aceleasi. In cele mai multe cazuri, aceasta problema a fost privita in mod unilateral si nu in ansamblul ei, recurgindu-se in tara noastra, ca de altfel si in celelalte tari dunarene, la o solutie extrema de indiguire totala a luncii si redarea terenurilor inundabile agriculturii, solutie care s-a dovedit a avea o serie de neajunsuri precum: - saracirea rapida a terenurilor aluvionare, complet izolate de apele de inundatie; - saraturarea terenurilor desecate datorita fluctuatiilor nivelului pinzei freatice din sol; -modificari ale caracteristicilor scurgerii apei: cresterea nivelurilor in albia incorsetata de diguri, cresterea volumelor de apa scurse, cresterea duratei

scurgerii, modificarea proceselor morfologice de pe albia Dunarii, din Delta si de la litoralul Marii Negre (eroziuni ale albiei si ale plajelor litorale); - modificari ale calitatii apelor: incarcarea mai mare a apelor cu suspensii, nefiltrarea nutrientilor a dus la cresterea exponentiala a mineralizarii apei Dunrii (de la cca. 130 mg/l in secolul trecut la 420 mg/l in anul 1993) - reducerea capturilor de peste din Dunare, Delta si Marea Neagra datorita reducerii suprafetelor habitatelor si a modificarilor factorilor mediali - modificarea echilibrului ecologic din Marea Neagra prin intensificarea procesului de eutrofizare datorita cantitatilor din ce in ce mai mari de nutrienti adusi, si prin accentuarea proceselor de erodare a tarmului datorita bararii scurgerii de aluviuni prin construirea de baraje transversale ( rata anuala a descresterii debitului de aluviuni este de 7,8 kg/s) *(C. Bondar) Indiguirea si desecarea zonelor inundabile a constituit un proces ce s-a desfasurat in ultimul secol, in mod intensiv de-a lungul intregului fluviu Dunarea. Diminuarea zonelor inundabile dunarene s-a produs in special in ultimii 100 de ani, aceasta perioada fiind denumita perioada antropoecologica (Gh. Brezeanu), in acest interval impactul antropic a evoluat astfel: impact antropic neagresiv impact antropic agresiv degradator renaturare ecologica reabilitare ecologica reconstrucţie ecologica Renaturare ecologica reprezinta acel proces de instalare in conditii naturale, fara interventia omului, a ecosistemelor capabile sa sustina prin structura si functiile lor resursele si serviciile specifice ecosistemelor initiale. Reabilitare ecologica reprezinta acel proces de aducere la capacitatea functionala si de productie, la indicatorii initiali ai capitalului natural. Este un proces mai putin complex , care inseamna ca in ecosistemul respectiv nu au disparut speciile conducatoare, de baza, ci numai cele insotitoare Reconstrucţia ecologică reprezintă acel proces de refacere a unui ecosistem care a fost deteriorat, degradat sau distrus. Este un proces complex, care se ralizează într-o fază avansata de deteriorare a unui ecosistem, specialistii care executa reconstructia trebuie sa detina cunostinte solide, practice si teoretice, de ecologie.

Uneori acesti termeni nu sunt bine folosiţi pentru a indica aceasta interventie gradată a omului pentru a reface un ecosistem detriorat. Prin gama larga de masuri de interventie, omul nu isi propune nici pe departe sa readuca aceste zone modificate la aspectul initial, ci sa-i redea unele din functionalitatile esentiale, sau sa inlature unii factori perturbatori. Indiferent de termenul folosit in occident, dar si la noi in tara, acest curent ecologic a capatat o mare amploare si s-a concretizat in cateva actiuni practice al caror coordonator este WWF-Auen,Germania (Institutul luncilor si zonelor inundabile ) La noi in tara, actiuni de refacere a luncilor inundabile s-au efectuat pe teritoriul rezervatiei biosferei Delta Dunarii. Astfel, in 1993-1994 au fost inundate 2 ostroave de pe Bratul Chilia:

Ostrovul Babina cu suprafata de 2237 ha Ostrovul Cernovea cu peste 1000 ha

Aceste suprafeţe reprezinta cea mai mare suprafaţă inundabila din Europa ce a fost supusa procesului de renaturare. In vederea imbunatatirii capacitatii naturale de autoepurare a fluviului WWF a lansat in cadrul programului de "REDUCERE A POLUARII PE DUNARE", actiunea numita "CORIDORUL VERDE AL DUNARII". În data de 5 iunie 2000, Ministerele Mediului din România, Bulgaria, Moldova şi Ucraina au semnat Declaraţia „Coridorul Verde al Dunării Inferioare“ recunoscând necesitatea şi responsabilitatea de a conserva şi administra în mod durabil una dintre regiunile cu cea mai mare biodiversitate din lume. Aceasta actiune vizeaza identificarea de-a lungul Dunarii a unor foste zone inundabile care au un potential ecologic ridicat si din punct de vedere economic, urbanistic sunt pretabile inundarii. S-au identificat astfel de-a lungul întregii Dunări 17 umede, iar pentru Romania, sunt propuse 6 zone ce prezinta potential ecologic si economic adecvat, anume:

Balta Potelu (intre Bechet si Corabia); Balta Suhaia (intre Turnu Magurele si Zimnicea); Balta Greaca(intre Oltenita si Giurgiu); Lunca Prutului inferior Balta Călăraşi Polderul Pardina

Primele trei zone zone au corespondenta pe malul bulgaresc, zona Prutului inferior are corespondentă pe malul moldovenesc iar ultimele două zone sunt numai pe teritoriul romanesc. Zona Suprafata (ha) totală propusa

restaurare

reducere de N (t/an)

reducere deP (t/an)

valoarea reducerii nutrienti milioane (usd/an)

1.B.Potelu +malul bulgaresc

27.000 14.625 1463 146 3,656

2.B.Greaca +malul bulgaresc

54.000 33.750 3375 338 8,937

3.B.Suhaia +malul bulgaresc

27.000 15.000 1500 150 3,750

4.B.Calarasi 10.000 7.500 750 75 1,875 5.Prutul inf. 15.500 1550 155 3,875 +malul moldovenesc

51.000 23.250 2325 233 5,812

6.Polderul Pardina

30.000 22.500 2250 125 5,625

In calculul potentialului ecologic si economic al zonelor inundabile,WWF a utilizat valori rezultate din cercetari si experimentari in zonele umede:

potentialul de reducere a azotului este estimat la 100 km / ha / an; potentialul zonei inundabile de reducere a P este de 10 kg /ha / an; valoarea reducerii nutrientilor:250 usd/ha/an.

Cursul 3

Delta Dunarii Reprezinta o componenta importanta a zonei indabile a Dunarii fiind din punct de vedere genetic cea mai tanara regiune a teritoriului tarii noastre. Pozitionare: Delta Dunarii este situata la intersectia paralelei de 45 de grade latitudine nordica cu meridianul E Grinwich fiind incadrata de urmatoarele elemente geografice: - la N - platforma continentala a Buceacului - la S - podisiul Dobrogei - la E - de Marea Neagra - la V - de Campia Romana. Suprafată: Delta Dunarii se intinde in cea mai mare parte pe teritoriul Romaniei avand o suprafata de 434.000 hectare si pe teritoriul Ucrainian cu o suprafata de 86.000 hectare. Suprafata romaneasca a Deltei Dunarii este formata din urmatoarele unitati:

a) Delta Dunarii propriu - zisa (dintre cele trei brate) care are 251.000 hectare b) Compexul Dranov cu 87.000 hectare. c) Complexul Razel - Sinoe cu 88.000 hectare

Nivelul terenului Deltei Dunarii raportat la nivelul zero al Marii Negre este cuprins intre -3m si +6,5 m, nivelul mediu fiind considerat de 31 cm deasupra Marii Negre. Peste 51% din suprafata Deltei se gaseste sub nivelul Marii Negre si numai 19 % se gseste la un nivel mai ridicat de 3 kg (cota mrmala de inundare). Delta Dunarii se prezinta inclinat dinspre V spre E si dinspre N spre S. Evolutia Deltei Dunarii: In zona actuala a Deltei Dunarii exista acum 7-8 milioane de ani un golf al Marii Negre. Acest golf predentaic s-a colmatat intr-un interval de circa 5.000 ani, rezultă deci ca Delta Dunarii are o vârsta de aproximativ 2.500 ani. Factorii care au contribuit la evolutia morfogenetica a Deltei Dunarii sunt:

1) - regresiunile (retragerile apelor din perioadele glaciare) 2) - transgresiunile actualei mări (marirea nivelului apelor in perioadele interglaciare), 3)- aluviunile transportate de fluviul Dunarea care au constituit fundamentul (materialul) de umplere al golfului . 4) - vegetatia dura care a constituit armatura de consolidare a formelor de relief. 5) - factorii climatici : vantul, inghetul etc.

Componentele Deltei Dunarii: a)Teritoriul cuprins intre cele trei brate se impart in mod natural in doua mari regiuni naturale:

1)- insula Chilia - Letea (cuprinsa intre bratul Chilia si bratul Sulina) 2)- insula Sf. Gheorghe (cuprinsa intre bratele Sulina si Sf. Gheorghe)

In plus, la sud de Sf. Gheorghe exista: 3)- insula Dranov cuprinsa intre bratele Sf. Gheorghe si Complexul Rezel

- Sinoe. b) Din punct de vedere al genezei Delta Dunarii se imparte in doua mari regiuni:

1) - Delta fluviala (formata in principal prin actiunile fluviului sit. la vest de Grindurile: Letea, Caraorman, Crasnicol , ocupa 60% din suprafata totala

a Deltei Dunarii 2) - Dela fluviala maritima (formata prin actiunea cumulata a fluviului si

marii in partea de E, incluzand incluzand si grindurile anterioare). c) După formele de relief prezente Delta Dunarii se imparte in doua mari categorii :

1) –Delta cu forme de relief pozitive (situate deasupra nivelului zero al Marii Negre ) 2) - Delta cu forme de relief negative (sub nivelul zero al Marii Negre)

1) Forme de relief pozitive sunt:

1.1) - Grindurile fluviale: - sunt cele care insotesc bratele sau garlele principale avand o latime cuprinsa intre 60 - 200m si un nivel ce nu depaseste 8 hg. - se numesc si "Grinduri de mal" - au luat nastere din aluviunile depuse in timpul inundatiilor. - în unele zone, exista asociatii de grinduri fluviale simple, formand grinduri fluviale asociate, sau campuri aluviale. - suprafata totala = 20.000 ha in Delata Dunarii 1.2) - Grindurile fluvio - maritime: - se gasesc in partea de Est a Deltei Dunarii - sunt aproximativ perpendiculare pe cursul bratelor principale si paralele cu tarmul.

- sunt formate prin activitatea de transport aluvionar al Dunarii si prin activitatea valurilor si oscilatiilor de nivel a Marii Negre.

- grindurile fluvio - maritime sunt de 2 feluri: I.2.a) - simple (cordoane litorale / perisipuri) I.2.b) - asociate (campuri fluvio - maritime)

- datorita mobilitatii nisipurilor pe acete grinduri un fenomen frecvent, este prezenta dunelor de nisip. - suprafata totala a grindurilor fluviale este de: 39.000 ha 1.3) - Grinduri continentale: - resturi ai continentului predentaic ramase deasupra nivelului apei dupa inundarea deltei de catre mare si sunt reprezentate de: Grindul Chilia si Grindul Stipoc. Grindul Chilia este zona cu inaltimile cele mai mari din Delta Dunarii. - are o latime de 5 km max si o suprafata de 6.600 ha. Grindul Stipoc are inaltimi de pana la 3 m latimi de 2,5 km max si o

suprafata de circa 2.250 ha.

2) Forme de relief negative sunt:

1.1) Reţeaua hidrografică: - principală, formată din cele 4 braţe:

o braţul Chilia, cu 117 km o braţul Tulcea, cu 19 km o braţul Sulina, cu 63 km o braţul Sf. Gheorghe, cu 109 km

- secundară formată din gîrle, (canale), sahale, periboine

1.2.) Mlaştini (stufării), zone acoperite permenent sau aproape permenant cu apă şi invadate cu vegetaţie dură: stuf, papură, pipirig, rogoz. Ocupă cca. 71% din suprafaţa Deltei Dunarii. Sunt mai frecvente în zona Dranov, Sf. Gheorghe, Letea.

1.3.) Japşele, forme intermediare între mlaştini şi baltă. Sunt acoperite numai temporar cu apă, au un relief plan şi o zonă de scurgere concavă. 1.4.) Bălţile, numite şi ghioluri sau lacuri, se caracterizează prin faptul ca nu au un mal evident, fiind marginite de stufării. Au toată suprafaţa fundului acoperită cu vegetaţie emersă, submersă, având o productivitate foarte ridicată. În funcţiede modul de formare, de lagătura cu apele curgătoare există foarte mari diferenţe între balţile din Delta Dunării în ceea ce priveşte adâncimea lor, viteza de scurgere a apei, timpul de retenţie a apei, gradul de impotmolire, conţinutul în săruri, etc. Suprafaţa totală ocupată de balţile din Delta Dunării este de cca. 26.000 ha (fără complexul lagunar Razim – Sinoe), ocupând cca. 6,7% din suprafaţa totală a Deltei Dunării. 1.5.) Limanele fluviatile s-au format în anumite sectoare din zona fluviatilă şi sunt reprezentate în special de limanele din partea de N a Braţului Chilia, de pe teritoriul Ucrainei, anume lacurile: Ialpug, Catalpug, Cuhurlui, Chiteni. 1.6.) Limanele fluvio-maritime s-au format prin bararea unor vechi văi fluviatile, cel mai mare liman fluvio-maritim fiind lacul Babadag.

1.7.) Lagune maritime s-au format prin bararea cu cordoane litorale a unor gechi golfuleţe, toate lacurile din complexul lagunar Razelm-Sinoe fac parte din această categorie (lacurile Golgoviţa, Zmeica, Tusla, etc.)

Cursul 4

DELTA DUNARII

Date hidrologice ale Deltei Dunarii La 60 km aval de Galati, fluviul Dunarea se ramifica in doua brate, in dreptul ceatalului Ismail, punct de unde incepe unitatea geografica numita Delta Dunarii. La inceput Dunarea se ramifică in doua brate, Chilia la nord si Tulcea la sud, iar la 19 km mai aval, bratul Tulcea se desparte in doua brate: Sulina si Sfintul Gheorghe. Intre bratele Chilia si Sfintul Gheorghe se desfasoara delta propiu-zisa. Suprafata totala a Deltei este de cca. 4178 kmp, si se afla in cea mai mare parte pe teritoriul Romaniei, in jur de 82%, adica 3446 kmp, restul de cca 732 kmp se gasesc in partea stinga a bratului Chilia, apartind Ucrainei. Din punct de vedere hidrologic teritoriul Deltei Dunarii cuprinde urmatoarele regiuni: a) Regiuni permanent inundate 76,9%,cuprinzand apele permanente aflate sub

nivelul marii. b) Regiuni inundate periodic : c.c.a.19,9%,au altit . de 0-3 hg. c) Regiuni neinundate : c.c.a. 3,2%,cu cota peste 10hg , sunt reprezentate de 5

grinduri de origine fluvio-maritima : Letea , Caraorman , Saraturile , Lupilor , Chituc si 2 grinduri de origine continentala:Chilia si Stipoc.

Fenomenele hidrologice au fost urmarite incepand cu anul 1830. In prezent se abserva urmatoarele tendinte hidrologice :

Cresterea nivelului apelor Dunarii datorita: cresterii debitului Dunarii si nivelului (din cauza indiguirilor). colmatarii fundului albiilor. ridicarii nivelului Marii Negre.

In Delta Dunarii nivelul apei nu urmareste indeaproape, uniform si proportional nivelul cresterilor si descresterilor de pe bratele Dunarii ci depinde de o serie de factori precum :

Legaturile pe care complexele de lacuri le au cu bratele Dunarii. Obstacolele pe care terenul le opune inundatiilor. Grosimea lamei de apa devarsata peste maluri, etc.

In faza de crestere a apelor pe bratele principale, in momentul atingerii a 3 hg apele incep sa patrunda si in interiorul Deltei Dunarii :

Cand nivelul Dunarii la Tulcea este de 3 hg . apa incepe sa curga prin garlele din amonte spre interiorul deltei.

Cand nivelul apei la Tulcea atinge 7 hg apa trece peste grindurile bratelor

principale si secundare in portiunile mai joase. Cand nivelul apei la Tulcea este de 8-8,5 hg inundatia este aproape totala,

malurile fiind depasite in totalitate. In aceasta faza incintele inferioare au nivelele superioare bratelor principale.

In faza de culminatie si stationare, nivelul apelor continua sa creasca in interiorul deltei, propagandu-se spre aval. Circulatia apei la nivele ridicate este influentata de bratul Sulina care fiind intretinut pt. navigatie face din el un colector al apelor din delta mult mai eficient decat celelalte 2 brate care au numeroase strangulari si praguri. Viteza de scurgere a apei in Delta Dunarii este conditionata de panta, debit si nivel, precum si de faza de scurgere, crestere sau descrestere a apelor. Vitezele cele mai mici corespund apelor celor mai scazute , fiind de 0,3m/s. Vitezele cele mai mari corespund (apelor) nivelurilor celor mai ridicate si ating peste 2m/s. Aceste viteze sunt masurate pe bratele principale. Debitul lichid al Dunarii la Ceatalul Chiliei prezinta variatii anuale, minimul inregistrat in acest punct a fost de 1416 m3/s , maximul atins in acest punct a fost de 35.000m3/s (1897),iar debitul mediu multianual = 6.000m3/s. Alte caracteristici hidrologice ale apei Dunarii cu implicatii ecologice foarte importante sunt :

Debitul solid (cantitati de aluviuni in suspensie) ; - a inregistrat o crestere in ultimile decenii datorita lipsei sistemului de filtrare a suspensiilor , asigurat de lunca inundabila (cu efecte negative asupra fitoplanctonului).

Debitul de aluviuni tarate – a inregistrat in ultimile decenii o scadere datorita bararilor cursurilor de apa din bazinul hidrografic.

Date climatice ale Deltei Dunarii Specificul climatic al Deltei Dunarii este determinat de vecinatatea M. Negre pe de-o parte, de relief, de apele si vegetatia din interiorul deltei. Vara, din cauza suprafetelor mari de apa aerul are miscari descendente, care determina destramarea norilor si micsoraera cantitatii de precipitatii. Delta Dunarii nu este cuprinsa in climatul continental arid caracteristic ecosistemelor danubiene ale Dunarii de Jos. Caracteristicile climatice ale deltei Dunarii sunt : 1) Temperetura: are o valoare medie anuala in jur de 11 grade C, partea centrala fiind ceva mai rece fata de regiunile amonte si aval. Amplitudinea termica medie anuala : 22 grade C . Iarna este mai blanda : 0-5 grade C; Vara este mai putin fierbinte: 22 grade C fata de cea a sistemelor danubiene din Campia Romana.

Iarna se instaleaza treptat de la Tulcea spre Sulina , inghetul incepe de asemenea de la Tulcea la Sulina , asprimea vremii crescand in interiorul deltei , inspre mare inregistrandu-se o indulcire a climatului. 2) Vanturile: cele dominante in Delta Dunarii sunt cele din sectorul nordic care

predomina iarna si cele din sectorul sudic care predomina vara. Anotimpul cel mai vantos : primavara Anotimpul cel mai linistit :vara (mai ales in august). Frecventa si intensitatea vantului creste de la Tulcea spre Sulina. Regiunea litoralului are un calm eolian de numai 8%. Regiunea Tulcea are un calm eolian de 34%. 3) Umiditatea atmosferica : nebulozitatea atinge in delta max. in decembrie iar min. in august. Umiditatea creste in spre mare datorita suprafetelor acvatice de pe care se realizeaza evaporatia. Umiditatea variaza in acelasi sens cu nebulozitatea fiind minima vara si maxima iarna , fiind invers proportionala cu temperatura. 4) Precipitatiile : sunt slabe in Delta Dunarii, c.c.a. 400 mm anual, aceasta caracteristica fiind accentuata spre mare . Cele mai putine precipitatii cad in interiorul uscatului, unde lipseste padurea si mediul acvatic. Luna cea mai ploioasa este iunie, lunile cele mai putin ploioase sunt cele din iarna. Precipitatiile au un aspect torential, frecventa si lungimea perioadelor secetoase este mare Cantitatea de zapada este scazuta in restul tarii si in crestere dinspre mare inspre interiorul deltei. Date pedologice (solurile) ale Deltei Dunarii

Geneza suprafetei Deltei Dunarii este legata de geneza deltei, fiind influentata de aceiasi factori :

Apele fluviului Apele marii Vanturi Vegetatia

Din punct de vedere pedologic Delta Dunarii se caracterizeaza printr-o instabilitate si o transformare destul de frecventa a solurilor. Datorita inundatiilor repetate, suprafetele intinse din delta sunt acoperite de un sol aluvionar. In procesul de formare a solurilor se trece treptat de la stadiul de sol de mlastina spre stradiul de sol de stepa. Tipurile de soluri :

Cernoziomul –castaniu, format pe grindurile continentale Solurile aluviale –intelenite, formate pe marile grinduri de mal din delta

superioara Solurile nisipoase –marine, formate pe grindurile marine

Solurile depresionare –formate in regiunile mlastinoase, care treptat se transformă spre soluri aluviare intelenite

O caracteristica pedologica specifica Deltei Dunarii este formarea plaurului. Plaurul este un strat vegetal, plutitor, constituit dintr-o retea de plante, radacini, tulpini(vii&moarte), peste care s-au depus aluviunile aduse de Dunare, resturi de animale si pulberi din atmosfera. Grosimea acestui strat vegetal este intre 75-200cm.

Exista 3 tipuri de plaur :

1) Plaur plutitor – asemanator cu o insula vegetala ce pluteste permanent pe suprafata lacului

2) Plaur semiplutitor – pluteste numai in cazul cand nivelul apei din lac creste peste anumite limite. Acesta se desprinde de fund si pluteste la suprafata

3) Plaur fixat – nu se desprinde niciodata de fundul baltii, fiind inundat. Date hidrobiologice ale Deltei Dunarii Datorita marii diversitati de forme de relief acvatice si terestre, datorita marii varietati de biotopi concentraţi intr-un teritoriu restrans, toate aceste elemente constituindu-se intr-o mare diversitate de ecosiosteme care fac ca în Delta Dunarii să existe o mare varietate de forme vegetale si animale. Delta Dunarii este un biom alcatuit din 30 de categorii de ecosisteme. (biom = teritoriu restrans care concentraza in numar foarte mare de ecositseme de o mare diversitate). Din punct de vedere al conditiilor de viata, in Delta Dunarii exista 5 mari categorii de biotopi : I. Ape permanente, curgatoare si statatoare II. Terenurile inundabile III. Stufariile si plaurul IV. Grindurile interioare V. Litoralul cu grindurile litorale

I.1 Apele curgatoare: Chilia, Sulina, Sfantu Gheorghe – prezinta unele caract. fizico-chimice si biologice ce le deosebesc de apele Dunarii din amonte, precum:

Cresterea considerabila a sarurilor minerale (mai ales fosfati si nitrati, peste 20 de ori si a Ca pana la 3-4 ori) in timpul inundatiilor de primavara, fata de perioada de vara-toamna

Continutul de saruri minerale ramane ridicat la ape mari si scade simtitor la ape mici (toamna si in special iarna)

Apele garlelor si canalelor au la nivele mari caracteristicile apei Dunarii si la nivele mici caracteristicile apei baltilor

La ape mari, in fluviu (brate) domina formele fluviale, iar la ape mici sunt

prezente forme fluviale + forme de apa stagnanta Fitoplanctonul este dominat de diatomee filamentoase, urmate de

cloroficee si cianoficee Maximul de fitoplancton se inregistreraza in iunie si octombrie iar minimul

in aprilie, mai si iulie Zooplanctonul (rotifere,copepode,cladocere), prezinta un max.in iulie,

august, octombrie si un minim in ianuarie –martie Bentosul (chironomide, oligochete, polichete, gamaride, larve de insecte,

scoici, melci) variaza in functie de natura faciesului I.2. Apele statatoare (lacuri sau balti, japse) au suprafete diferite şi se grupeaza in 3 mari categorii dupa modul de comunicare cu apele curgatoare: a) Lacuri bine alimentate cu apa tot timpul anului, au garlele de alimentare si

evacuare permanent in stare de functionare, sunt lacurile cu productivitate biologica cea mai mare (ex. : lacurile din estul Grindului Caraorman, cele din Insula Dranov, partea indulcita din Razelm)

b) Lacuri insuficient alimentate cu apa proaspata, partial impotmolite si invadate cu vegetatie (ex. : Somova , Parches , Merheiu Mic)

c) Lacuri care nu comunica cu Dunarea decat la ape mari, au productivitate biologica slaba (ex.: Rotundul, Belciug, Bogda-Proste)

Apele lacurilor sunt dependente din punct de vedere hidro-chimic si biologic de apele Dunarii care le imbogatesc in saruri biogene, in forme acvatice, le primenesc imbunatatind oxigenarea apei si accelerand procesul de descompunere a substanţei organice. Cu cat inundatiile au nivelul si durata mai mari, cu atat mai mult creste productivitatea biologica a lacurilor din interiorul deltei. Apele stagnante dulci din Delta Dunarii sunt din punct de vedere hidro-biologic niste balti, avand adancimi mici si care adapostesc o flora palustra, emersa si submersa bogata. Fitoplanctonul este alcatuit din forme stagnante ce apartin urmatoarelor grupe: flagelata , diatomeea , cloroficeae , cianoficeae. Zooplanctonul prezinta forme stagnante din grupele : protozoa , rotatoria , cladocera , copepoda , ostrapoda , izopoda . Bentosul este reprezentat de cantitati mari de larve de insecte : diptere , efemeroptere , odonate , plecoptere , tricoptere , heleoptere , si heteroptere. In plus se gasesc si alte grupe sistematice: crustacei , viermi , gasteropode (moluste) etc. I.3 Apele salmastre sunt reprezentate de complexul Razelm-Sinoe. Au regimul chimic si biologic conditionat de legaturile cu Dunarea si M.Neagra In aceste ape se gasesc atat elemente marine, care au migrat din M.Neagra, cat si forme dulcicole care suporta variatii mari ale salinitatii mediului.

II Terenurile inundabile sunt reprezentate de 1. Mlastinile permanente 2. Mlastinile temporare 3. Terenuri inundabile propriu-zise, mai inalte decat precedentele

Aceste terenuri inundabile constituie in perioada inundarii locurile de reproducere si hranire a speciilor semimigratoare de pesti. Cand apele se retrag aceste terenuri prezinta o productivitate vegetala mare datorita aluviunilor incarcate cu substante nutritive. Alternanta fazei acvatice cu faza terestra este benefica pentru ambele situatii. III. Stufariile si plaurul Stufariile sunt cele mai intinse ecosisteme ale Deltei Dunarii care, la nivelul intregului glob detin zona cu cea mai compacta si intinsa prezenţă a stufului. Stufariile s-au format pe toate terenurile, unde apa nu depaseste in timpul cresterii stufului 2m adancime. Sunt prezente mai ales pe terenurile cu funduri mai joase, colmatate. Eexista 3 mari categorii de stufarii :

1. Balti stuficole. 2. Mlastini stuficole 3. Grinduri stuficole

In timpul apelor mici la inundatii toate stufariile sunt inundate, primele 2 categorii prezinta un nivel mai mic sau mai mare de apă, cea de-a 3-a ramane pe uscat. Aspectele fizico-chimice si biologice din zona stufariilor sunt mult diferite de cele din apele statatoare, astfel:

apa stufariior este totdeauna cu 2-3grade mai rece. cantitatea de oxigen este vara mai mare decat in ghiolurile si

baltile in care se instaleaza stagnatia de vara. Din aceasta cauza, in timpul verilor calduroase pestii se retrag in stufarii unde regimul oxigenului si al temperaturii este mai favorabil.

biomasa planctonului din apa stufariilor intrece de regula pe cea a lacurilor si chiar cea a terenurilor inundabile, fiind dezvoltat mai ales zooplanctonul. Primavara domina zooplanctonul, vara fitoplanctonul si zooplanctonul, iar toamna zooplanctonul. Biomasa planctonica inregistreaza un max. primavara si toamna si o scadere in lunile de vara din cauza hranirii mai intense a puietului de peste.

Plaurul are drept component principal stuful la care se adaugă diferite asociatii de plante: sageata apei, feriga, papura, pipirigul, rogozul, etc. Solul plaurului este bogat in animale mici si microscopice. In desisurile stufariilor si plaurului se gasesc o multime de pasari precum: rata salbatica, gasca mare, cormoranul, egrete, starci; precum si o serie de mamifere precum: vidra, nurca, porcul

mistret, bizamu , cainele enot, etc. IV. Grindurile interioare Sunt grinduri de natura aluvionara formate de apele Dunarii de o parte si de alta a bratelor principale si secundare. Pe aceste grinduri se dezvolta paduri de salcii alaturi de care creste plopul alb, catina, tufe de mure. Pe grindurile fluviatile inalte s-au construit sate, fiind locurile cele mai protejate de inundatii si se practica o agricultura cu rezultate modeste. Grindurile fluviatile sunt de regula inundate la ape mai mari de 8hg care de obicei nu au durata mare de mentinere. Grindurile continentale sunt formate din depuneri de loess sau din soluri nisipoase si sunt acoperite de mari suprafete de soluri saraturate cu o vegetatie caracteristica de stepa. Sunt inundate doar la ape foarte mari si atunci doar in zonele marginale. Grindurile fluvio-maritime prezinta dune de nisip si sunt lipsite de vegetatie, exista si grinduri acoperite de o vegetatie ierboasa de stepa. Exista si grinduri fluvio-maritime, precum Letea si Caraormanul care prezinta o dezvoltare luxurianta a vegetatiei reprezentata de zavoaie si paduri in care cresc specii lemnoase: aninul, frasinul, stejarul, ulmul, plopul si care au un aspect exotic datorita abundentei plantelor agatatoare: curpeni, liane, vita salbatica etc. Cea mai bine dezvoltata padure se gaseste pe Grindul Letea, in timp ce padurea de pe Grindul Caraorman este inlocuita treptat cu zone nisipoase. V. Litoralul cu grindurile litorale Cuprinde grinduri eoliene nisipoase formate din nisipuri marine mai bine inchegate. Inundarea acestor grinduri, atat de apele dulci cat si de apele sarate determina prezenta unor specii de plante eurihaline. In dreptul complexului Razelm-Sinoe litoralul prezinta un caracter mai saraturat si o vegetatie foarte saraca. Concluzii :

In biomul Deltei Dunarii precumpanitoare sunt flora si fauna acvatica. Aceasta caracteristica este rezultanta regimului hidrologic al Deltei Dunarii situata in cea mai mare parte sub nivelul marii si afectate periodic de inundatiile apelor Dunarii;

Interdependenta ecosistemelor Deltei Dunarii , ce se manifesta atat in structura cat si in functionarea ecosistemelor;

Productivitatea biologica ridicata a ecosistemelor Deltai Dunarii se datoreaza in mare parte asa numitului efect de liziera sau ecoton , care consta in zonele de intrepatrundere a 2 ecosisteme. Exista o concentrare mai mare de organisme care provin din ambele ecosisteme.

In Delta Dunarii datorita diversitatii ecosistemelor si distributiei mozaicate , aceste zone de ecoton sunt foarte raspandite.

O zona de ecoton specifica este zona Zatoanelor , in care se intrepatrund 3 ecosisteme diferite : dulcicol , marin si terestru ; acest fapt ducand la o productivitate iesita din comun a acestor zone.

Factorul hotarator pentru viata si productivitatea din ecosistemele acvatice si terestre este reprezentat de apele Dunarii.

Prin caracteristicele lor hidrologice (nivelul viiturilor , durata viiturilor si perioada viiturilor).

Cursul 5

Rezervatia Biosferei Delta Dunării (RBDD)

Prin diversitatea impresionantă a habitatelor şi formelor de viaţă pe care le

găzduieşte într-un spaţiu relativ restrâns, Delta Dunării, constituie un adevărat

muzeu de biodiversităţii, pe teritoriul RDD au fost inventariate până în prezent:

2.500 plante şi animale din care:

955 specii plante superioare

2420 specii insecte

310 specii păsări, din care202 specii strict protejate

70 specii scoici şi melci

60 specii peşti din care 40 specii apă dulce

16 specii reptile

Datorită activităţii de supraexploatare şi de poluare a resurselor naturale, acest

biom a fost pus în pericol de către om, în acest scop a fost necesară crearea

unui cadru de protecţie a unor ecosisteme reprezentative.

Forma actuală de protejare a acestui biom o constituie Rezervaţia Biosferei Delta

Dunării. Înfiinţată în anul 1990 de către Guvernul României şi confirmată apoi de

Parlamentul României prin legea nr. 82/1993.

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (RBDD) îndeplineşte principalele caracteristici

ale unei rezervaţii a biosferei:

a) conservă ecosisteme caracteristice şi conţine zone strict protejate, zone

de utilizare tradiţională a rezervelor şi zone tampon.

b) este un teritoriu cu o zonă costieră marină, în care oamenii reprezintă o

componentă integrală şi care este administrată mergând de la protecţia

completă până la protecţia intensivă, clar, durabilă.

c) este un centru regional pentru monitoring, cercetare, educare şi instruire

asupra ecosistemelor naturale şi administrative.

d) Este un loc unde factorii de decizie guvernamentali, ştiinţifici, sociali,

cooperează pentru rezolvarea problemelor ecologice şi umane, pentru

conservarea proceselor naturale şi a resurselor biologice.

e) Constituie un element al colaborării şi cooperării interacţionale.

Delimitare: are o suprafaţa de 5800 Km2 (580.000 ha) şi este străbătută de

paralela 45, care marchează jumătatea distanţei dintre ecuator şi Polul Nord,

având ca puncte extreme:

la E Cotul Pisicii

la V Sulina

la N Braţul chilia

la S Capul Midia

.

Unităţi componente: 1. Delta dunării propriu-zisă

2. Complexul lagunar Razim-Sinoe

3. Litoralul Mării Negre până la izobata de 20m (adâncime).

4. Sărăturile Murighiol-Plopu

5. Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii cu zona inundabilă Isaccea-Tulcea.

1. Delta Dunării propriu-zisă

- este cea mai mare componentă a rezervaţiei cu o suprafaţă totală de cca. 4178

Km2 din care cca. 82% se găseşte pe teritoriul României (3446 Km2), restul fiind

situat pe partea stângă a Braţului Chilia, inclusiv Delta secundară a acestuia ce

aparţine Ucrainei.

2. Complexul lagunar Razim-Sinoe

- situat în S deltei

- are o suprafaţă totală = 1015 Km2 din care suprafaţa laturilor este de 863 Km2

- în ultimele decenii, complexul a suferit transformări foarte mari datorită

acţiunii umane. După lucrările hidrotehnice realizate după 1970, complexul

lagunar a fost transformat în două unităţi:

• Unitatea Razim - formată din lacurile:

- Razim

- Babadag

- Golgoviţa

- Zmeica (+) 2 laturi Tăuc şi Toprachioiului

care a fost izolată de influenţa mării şi transformată în rezervor de apă dulce

pentru alimentarea sistemelor de irigaţii, amenajate în jurul acestui complex.

• Unitatea Sinoe – formată din lacurile:

- Sinoe

- Nuntaşi

- Tuzla

îşi păstrează legătura cu Marea Neagră printr-un stăvilar, păstrându-şi caracterul

uşor salmastru

• zonele din vestul lacurilor Razem şi Golvoriţa au fost îndiguite şi

amenajate în bazine piscicole în perioada 1960-1978.

3. Dunărea maritimă

• limită: V – Cotul Pisicii aflat la mila 74

E – Ceatalul Ismail aflat la mila 43, reprezintă un tronson

al Dunării maritime ce se întinde între gura Braţul Sulina şi Brăila.

• zona inundabilă Isaccea-Tulcea, situată între municipiul Tulcea şi

oraşul Isaccea, este delimitată înspre platoul continental de dealurile Tulcei.

• zona are aspectul unei depresiuni

• suprafaţa totală = 92 Km2

• are o formă alungită, cu o lăţime între 2-5,8 Km şi o lungime de cca.22 Km

• această zonă constituie un al doilea sector important rămas în regim liber

de inundaţie din faţa luncă inundabilă a Dunării.

• pe teritoriul acestei zone se găsesc 16 lacuri şi o reţea de gârle, canale,

japşe, care realizează legătura între lacuri, terenuri inundabile şi Dunăre.

4. Zona Sărături-Murighiol

• situată în partea S-V a rezervaţiei între localităţile Murighiol şi Plopul

• element principal: Lacul Sărături, situat pe treapta dobrogeană, lac cu

ape puternic salinizate de tip clorosulfatic în care sunt prezente o mare

bogăţie de fitoplacton şi zooplacton şi o avifaună foarte bogată.

5. Zona Litoralul Mării Negre până la izobata de 20m

• Lăţime: 5-20Km de la ţărm

• La N gura Braţul Sfântul Gheorghe prin Br. Musura

• La S localitatea Capul Midia

Zone funcţionale ale RBDD

Conform statutului RBDD, rezervaţia este: în 3 categorii de zone

funcţionale:

1. zone cu regim de protecţie integrală

2. zone tampon

3. zone economice

1. zone cu regim de protecţie integrală

a. ocupă cca. 8,7% din suprafaţa rezervaţiei şi sunt reprezentate de 18

zone ce reprezintă eşantionare reprezentative pentru ecosistem

naturale, acvatice şi terestre din rezervaţie.

b. În structura acestor zone, ponderea cea mai mare o au terenurile

permanent sau temporar acvatice, pădurile cu valoare ecologică sau

ştiinţifică ridicată, terenuri emerse care constituie habitatul unor specii

de floră şi faună ce trebuie protejate

c. În aceste zone este interzis:

Păşunatul animalelor libere, accesul uman de orice fel, excepţie făcând

cercetătorii care trebuie să obţină o autorizaţie specială ce le va limita durata şi

zona de acces.

Pătrunderea în aceste zone este interzisă prin marcarea de: semnalizatoare,

bariere şi este aspru sancţionată.

• Cele 18 zone de regim cu restricţie sunt:

Roşca Buhaiova 96Km2 cea mai mare colonie de pelicani comuni din Europa.

Letea 8,25 Km2, păduri tip haşmac, păduri de stejar şi alte foioase ce se întind

sub formă de făşii între dune de nisip.

Răducu 25 Km2, lac izolat din delta maritimă care adăposteşte bogate populaţii

de peşti, păsări şi manifere.

Nebunu 1,15 Km2, lac izolat din delta fluvială, adăposteşte bogate populaţii de

peşti, păsări, manifere.

Vătafu-Lunculeţ 16,25 Km2, zonă din delta maritimă cu colonii de stânci,

cormorani mici.

Caraorman 22,5 Km2, pădure de foioase cu caracter mediteranean, dune de

nisip, cu floră şi faună caracteristică.

Sărături-Murighiol 0,87 Km2 complex de lacuri sărate, ce adăposteşte

numeroase specii de păsări protejate.

Erenciuc 0,5 Km2, pădure de arini negri unică în deltă, adăposteşte vulturul

coral.

Popira 0,98 Km2, insulă stâncoasă în lacul Razim, loc de cuibărire şi popas a

păsărilor migratoare, adăposteşte mari populaţii de şarpe de apă şi este prezent

paianjenul: văduva neagră.

Sahalin-Zătoanele 214,1 Km2, cuprinde insulele litorale Saholin mare şi mic, ce

adăposteşte pentru hrănire şi popas peste 200 specii de păsări.

Zătoanele, zonă de grinduri marine cu vegetaţie de nisipuri sărăturate şi faună

caracteristică.

Periteaşca-Bisericuţa, Portiţa 41,25 Km2, cuprinde lacurile: coşnei, Periteaşca,

Leapova, ce adăposteşte numeroase păsări acvatice, Bisericuţa, insulă

stâncoasă în lacul Razem cu vegetaţie şi faună caracteristică.

Capul Doroşman 1,25 Km2, loc de cuibărire pentru unele specii ocrotite de

păsări, Lălturul mare, Pietrarul negru, sunt prezente populaţii de vidră şi dihor

pătat.

Grindul lupilor 20,75 Km2, loc de popas şi hrănire pentru foarte multe specii de

păsări migratoare.

Istria Sinoe 4 Km2, zonă importantă pentru cuibăritul şi hrănirea nuroaselor

specii de păsări acvatice.

Grindul Chituc 23 Km2, grind litoral, loc de popas şi hrănire pentru foarte multe

specii de păsări migratoare.

Rotundu 2,28 Km2, loc de luncă din zona inundabilă Somova-Parcheş.

Potcoava 6,25 Km2, loc din zona deltei fluviatile, în apropierea localităţii Gorgova

Belciug 1,1 Km2, situat în sudul Braţului Sfântu Gheorghe, în insula Dranov.

2. zone tampon

Deţin cca. 38,5% din suprafaţa rezervaţiei şi au fost stabilite în jurul zonelor cu

regim de protecţie integrală, la mare în faţa gurilor Dunării şi în complexul

Razem-Sinoe pentru a asigura atenuarea impactului antropic asupra zonelor

protejate, fiind delimitate astfel 13 zone. În aceste zone sunt permise activităţi

tradiţionale.

3. zone economice

Reprezintă 52,85 , deţin suprafaţa cea mai mare şi cea mai diversă cuprinzând

atât terenuri aflate în regim liber de inundaţie 70%, cât şi terenuri îndiguite pentru

folosinţă agricolă, piscicolă şi silvică, 25,5%, cât şi terenuri pe care sunt

amplasate aşezări umane (sate, oraşe).

Pe teritoriul rezervaţiei există 27 de localităţi rurale şi 1 oraş Sulina, cu o

populaţie totală=14.800 locuitori.

În plus, această zonă mai cuprinde şi terenuri amenajate care au suferit

fenomene de degradare şi care au fost declarate abandonate. Aceste terenuri

(3,8%) din totalul zonelor economice au fost propuse pentru reconstrucţie şi

Polderete Babina şi Cernovca renaturate.

Resursele RBDD sunt:

1 Stuful şi papura,

2. Pescuitul şi piscicultura,

3. Agricultură si creşterea animalelor,

4. Silvicultura,

5. Vânătoarea,

6. Turismul.

1. terenuri stufo-piscicole-reprezintă cea mai mare întindere, suprafaţă din

rezervaţie (57,6%) în exclusivitate in regim liber de inundaţie sunt utilizate

pentru valorificarea resurselor naturale (peşte, stuf, papură). RBDD are

cea mai compactă zonă de stuf de pe glob.

2. Terenurile piscicole amenajate – destinate pisciculturii detin 6-8% din

RBDD, sunt administrate de societăţi comerciale, care pe lângă

piscicultură desfăşoară şi activitate de pescuit, recoltare stuf.

3. terenuri agricole detin 11,6% din RBDD din care 58,3% sunt terenuri

arabile iar 41,7% pajişti naturale, restul fiind ocupate de vii si livezi.

Caracteristica terenului agricol din RBDD este ca ele se găsesc în

proporţie de 64% în incinte îndiguite şi desecate. Peste 36% din terenurile

agricole sunt folosite pentru creşterea animalelor care este o activitate

tradiţională a locuitorilor.

4. fondul forestier este una din componentele cele mai complexe şi mai

stabile ale RBDD, ocupă o suprafaţă de 226,9 Km2 din RBDD din care

efectiv păduri: 87,3 Km2. Din aceste păduri 73% au fost de protecţie

5. fondul cinegetic sub aspect economic nu prezintă o importanţă deosebită

resursele cinegetice sunt relativ mari, valorificarea lor este strict

reglementată şi urmărită de RBDD

6. turismul ocupă un loc aparte în activitatea economică, totuşi în ultimii ani

nr. turiştilor a cunoscut o r egresie serioasă de la 140000 în 1980 la 50000

în 1991 şi la 23000 în 1993.

Administraţia RBDD (ARBDD) Legea nr. 82/1993 privind constituirea RBDD, stabileşte şi modul de

administrare a acestei rezervaţii prin înfiinţarea unei instituţii care are funcţia de

administrator a acestui domeniu public de interes internaţional. Această instituţie

este numită ARBDD, cu sediul în Tulcea, are un statut de organizare şi

funcţionare este condusă de un consiliu ştiinţific şi are în frunte un guvernator.

Activitatea ARBDD se desfăşoară pe baza unui cadru legal format din: legi,

hotărâri ale guvernului, decrete lege, ordine ale Ministerului Apelor Pădurilor şi

Protecţia Mediului şi alte acte normative elaborate atât înainte cât şi după 1989.

Principalele atribuţii ale ARBDD sunt:

a. evaluarea stării naturale a patrimoniului natural

b. organizarea cercetărilor ştiinţifice

c. asigurarea măsurilor necesare conservării şi protecţiei genofondului şi

biodiversităţii

d. identificarea delimitarea şi declararea zonelor

e. stabilirea şi aplicarea măsurilor de reconstruire ecologică a ecosistemului

deltaice

f. evaluarea stării resurselor naturale şi a nivelului de valorificare a acestora

în raport cu capacitatea de suport a ecosistemului.

g. exercită atribuţiunile de autoritate de mediu în perimetrul rezervaţiei

h. sprijină şi protejează activitatea economică tradiţionale ale populaţiei

locale

i. avizează planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism de pe

teritoriul rezervaţiei

j. colaborare cu administraţia publică pentru protejarea intereselor

localnicilor şi pentru creşterea calităţii vieţii si a standardului de civilizaţie

k. organizarea acţiunii de informare şi educare ecologică

l. controlează gestionarea deşeurilor, depozitarea, tratarea, îndepărtarea lor

din perimetrul rezervaţiei (a navelor şi utilajelor abandonate)

m. stabileşte împreună cu Ministerul Transporturilor regulile de circulaţie si

acces pe braţele dunării pentru bărci, şalupe, nave fluviale şi maritime.

Obiectivele ARBDD

Principalele obiective urmărite de ARBDD sunt grupate în obiectivele generale

privind conservarea şi protecţia patrimoniului natural există si promovarea

utilizării durabile a resurselor generate de ecosisteme naturale ale rezervaţiei.

Pentru atingerea acestor obiective fundamentale a fost nevoie mai întâi de o

bună înţelegere a fenomenelor care au loc atât pe teritoriul rezervaţiei cât şi în

afara lui de aceea au fost elaborate câteva studii sectoriale:

managementul zonelor costiere şi marine ale RBDD

biodiversitate

resurse piscicole

calitatea apelor

hidrologice, morfologice costieră şi calitatea apei în RBDD

biodiversitatea în RBDD

turismul în zonele tampon, terestre şi fluviale şi în zonele de

dezvoltare durabilă din RBDD

fondul pentru agricultură şi silvicultură în RBDD

managementul stufăriilor din perimetrul RBDD

managementul resurselor pescăreşti din RBDD

Aceste studii sectoriale au fost elaborate de specialişti de la I.C.P. Delta Dunării,

IRCM, I.H. Bucureşti, I.B. Bucureşti.

Pe baza acestor studii sectoriale, s-a elaborat un nr. total de 35 obiective de

management care să fie puse î practică prin derularea a 87 de proiecte. Aceste

obiective de management au fost grupate în 4 categorii principale:

1. obiective cu caracter general

2. obiective pentru zonele de utilizare economică durabilă

3. obiective pentru zonele tampon

4. obiective pentru zonele cu regim de protecţie integrală

Cursul 6

1.EVOLUŢIA GEOLOGICĂ A MĂRII NEGRE

Trecutul geologic al regiunii ponto-caspice a preocupat de-a lungul timpului un mare număr de cercetători, care au căutat în istoria sa originea particularităţilor deosebite pe care le au aceste ţinuturi. Astfel, în 1918 Andrusov (citat de Muller,1995), referindu-se la cele două bazine, preciza că istoria neogenă a regiunii ponto-caspice poartă amprenta izolării ei continue, cu tendinţa accentuării faţă de ocean, ceea ce a determinat diminuarea salinităţii acestor bazine interioare, deşi au existat perioade trecătoare cu salinitate ridicată. Acelaşi autor, spune că datorită schimbărilor salinităţii survenite sub influenţa izolării, fauna marină ce popula aceste bazine în decursul miocenului mijlociu, a suferit o serie de modificări: pe de o parte dispariţia treptată a formelor stenohaline, pe de altă parte supravieţuirea formelor eurihaline, care, prin procesele de adaptare legate de apariţia unei variabilităţi accentuate, au dat naştere la specii şi chiar la genuri noi (Andrusov citat de Muller, 1995).

Bazinele Mării Negre, Caspică şi Aral s-au format din fragmentele aceluiaşi sinclinal, care a mărginit dinspre sud vechea platformă rusă. Acest fapt explică multe din trăsăturile lor comune.

Fig.1 Cele patru stadii majore în evoluţia geologică a Mării Negre (după Grasshof,1975) A. Bazinul Sarmatic în miocenul superior B. Bazinul Maeotic la sfârşitul miocenului C. Bazinul Pontic la începutul pliocenului D. Separarea bazinului Pontic de cel Caspic în cursul pliocenului

2.SITUAŢIA GEOGRAFICĂ

Marea Neagră se prezintă ca un bazin periferic secundar, legat de ocean prin intermediul Mării Marmara şi a Mării Mediterane, aflându-se la o distanţă de aproximativ 3000 km de Oceanul Atlantic.

Limitele bazinului actual al Mării Negre sunt cuprinse între 40055,5' şi 46032,5' latitudine nordică şi 27027' şi 41042' latitudine estică. Marea Neagră este o mare intercontinentală, ce separă Europa sud-estică de Asia Mică şi ţărmurile Caucazului, fiind legată cu apele Mării Marmara prin sud-vest unde strâmtoarea Bosfor abia măsoară 750 m în unele porţiuni şi are o adâncime minimă de 46 m. Spre nord-vest comunică cu Marea Azov prin strâmtoarea Kerci, a cărei adâncime de circa 12 m este întreţinută artificial.

1

Fig.2 Marea Neagră – situare generală

Are o formă eliptică, alungită pe direcţia vest-est, uşor îngustată la mijloc, măsurând între Burgas şi Batumi aproape 1200 km, în timp ce pe axa nord-sud, între peninsula Crimeea şi litoralul nordic al Turciei nu sunt decât 280 km.

Suprafaţa Mării Negre este de 413 488 km2, adâncimea medie de 1271 m, adâncimea maximă – 2245 m ( în partea central-sudică), iar volumul apelor ei – 537 000 km3. Bazinul pontic este o depresiune intermontană, mărginită de două centuri de cute alpine : la sud, Munţii Pontici, cu altitudinea maximă de 3917 m, la est, Munţii Caucaz, cu o altitudine maximă de 4040 m. Ţinuturile marginale nordice şi vestice reprezintă terenuri joase, cea mai accentuată formă de relief fiind peninsula Crimea, cu o altitudine de 400 m.

Marea Neagră are un număr mic de golfuri, este aproape complet lipsită de insule şi are ţărmuri foarte abrupte, cu excepţia părţii de nord-vest, unde platforma continentală este foarte întinsă – 144 000 km2.

Configuraţia reliefului marin se compune din patru elemente fiziografice: platforma continentală 29,9%, panta continentală 27,3%, soclul continental 30,6% şi platforma abisală 12,2%.

2

Fig.3 Marea Neagră – batimetria generală şi bazinul hidrografic

3. BILANŢUL HIDRIC ŞI CIRCULAŢIA MASELOR DE APĂ

3.1 Bilanţul hidric Bazinul hidrografic al Mării Negre cuprinde o suprafaţă de 2 400 734 km2, acesta fiind de 6 ori

mai mare decât suprafaţa proprie a mării, ceea ce reflectă în cea mai mare măsură, gradul ei de continentalism şi explică, datorită aportului fluvial ridicat, particularităţile regimului de variaţie a principalilor parametrii fizico-chimici ai apelor sale.

Între intrările şi ieşirile apelor din bazinul Mării Negre există un echilibru datorită căruia nivelul mării se menţine constant (tabel nr.1).

Tabel nr.1

Valorile principalelor cantităţi de apă ce intră în alcătuirea bazinului Mării Negre

(km3) (după Muller,1995)

Intrări Ieşiri Autor Aport fluvial

Aport Bosfor

Aport Azov

Aport precipitaţii

Evaporaţie Pierdere Bosfor

Pierdere Azov

Serpoianu,1973 336 123 53 120 340 260 32 Pora, 1977 294 229 38 254 301 485 29 Muller,1995 320 229 230 350 400

3

Pentru explicarea bilanţului hidric al Mării Negre s-au elaborat numeroase modele, dintre care cel al lui Fonselius este considerat mai credibil (citat de Muller, 1995), datorită faptului că acest autor a urmărit controlul echilibrului de masă al unor compuşi chimici dizolvaţi. Modelul utilizat se compune din două boxe : boxa apelor superficiale, care iau parte activă la procesele de amestec şi de scurgere şi boxa apelor profunde, de sub haloclină, cu o dinamică lentă.

Fig.4 Modelul bilanţului hidric al Mării Negre (după Fonselius, 1973, citat de Muller, 1995)

Vr= aportul afluenţilor continentali Vp= aportul de apă provenită din precipitaţii Ve= pierderi anuale de apă prin evaporaţie Vo= aportul net de apă dulce în bazin V1= volumul de apă care se scurge prin Bosfor în Marmara, prin curentul bosforic superficial V2= volumul de apă mediteraneană care intră în Marea Neagră prin contracurentul bosforic de adâncime X= volumul de apă care difuzează în stratul superficial Y= volumul de apă care difuzează în stratul profund

4

5

.2 Circulaţia maselor de apă

entru înţelegerea fenomenelor biologice care se desfăşoară în acest bazin semiînchis, este foarte i

Mării Negre pe verticală în 5 straturi

Fig.5 Diagrama schematică a stratificării coloanei de apă din Marea Neagră

În aceste zone s-ar petrece următoarele fenomene:

ră din modelul de bilanţ al lui Fonselius – în care

e ale apelor. În formarea acestui strat, un rol

) Stratul intermediar de ape profundale „C” începe de la 300 m adâncime şi are un orizont inferior de

) În stratul „D”, situat la adâncimi ce depăşesc 1000 m, condiţiile de temperatură şi salinitate se stabilizează în limite foarte înguste de variaţie: T= 90C şi S ‰ =22,31-22,36 g/l. Acest strat reprezintă

3 Pmportantă cunoaşterea circulaţiei apelor în bazinul Mării Negre. Vodianitzky (citată de Muller, 1995) propune împărţirea apelor , două principale şi trei intermediare.

(după Muller,1995)

a) în stratul superficial „A” – analog cu boxa superioa autorul presupune că masele de apă din centru se ridică la suprafaţă, aici existând o mişcare

orizontală a apelor de la periferie spre centru. Acest strat, cu o adâncime medie de circa 150-200 m, recepţionează întregul aport de apă dulce, din care pierde prin evaporaţie 350 km3/an, dar şi efluentul mediteranean care intră în Bosfor, cu o salinitate apropiată de cea oceanică. În acest strat se desfăşoară toate procesele biologice şi microaerofile. Orizonturile sale inferioare sunt aproape sau total aerobe, rezervele lor de oxigen fiind epuizate atât prin procesele proprii de mineralizare cât şi prin difuzarea hidrogenului sulfurat (H2S) din orizonturile subadiacente. În zona pragurilor prebosforice ale Mării Negre există, pe platforma continentală, o enclavă cu condiţii de temperatură şi salinitate mediteranoide, la nivelul etajului circalitoral. b) În stratul izolator „B” se produc mişcări turbulentimportant îl are efluentul mediteranean, din masa acestuia 50% difuzând în stratul”A”, fie pe orizontală, fie în sens ascendent, iar 50% participă la formarea stratului „B”. Stratul „B” rezultă din amestecul, în proporţie de 1/4 a apelor mediteraneene cu cele pontice, fapt care generează o combinaţie temperatură-salinitate stabilă şi omogenă : S‰ = 21,2 – 21,6 g/l combinată cu o temperatură de 8,20C. Limitele de adâncime inferioare acestui strat sunt cuprinse între 150-250 m, oxigenul lipseşte, iar concentraţia de H2S variază între 0,4-1,0 ml/l. Determinările radiometrice efectuate au demonstrat stabilitatea remarcabilă a acestui strat, ritmul de înnoire al apelor fiind de 600-700 de ani. cla 900-1000 m. Aici, masele de apă au o mişcare orizontală de la centru spre periferie şi o mişcare descendentă la periferie. Determinările radiometrice indică o vârstă medie de 1100 de ani a apelor acestui strat, reînnoirea lor fiind deci mai lentă. d

haloclina (picnoclina) profundă de izolare, iar măsurătorile radiometrice indică o vârstă medie de 1880 de ani. e) Stratu

6

l „E” reprezintă masa de ape batiale propriu-zise ale Mării Negre. Masele de apă omogene flate la orizonturile de adâncime 1200-2200 m acumulează concentraţii de H2S de până la 12 mg/l,

.3 Curenţii În Marea Neagră există un curent ciclonal general care se deplasează de-a lungul coastelor

n, în sens contrar acelor de ceasornic. În partea cea mai îngustă a Mării Negre – între

cupolă.

Fig.6 Schema de desfăşurare a sistemului de curenţi superficiali din Marea Neagră în decursul

sezonului cald (după Grasshof,1975, citat de Muller,1995)

H2S din adânc se ridică mult spre suprafaţă (chiar până la 100 m adâncime). Curenţii nu sunt onstanţi, prezentând discontinuităţi ale direcţiei în zona superficială (0-60 m). Dominanţa vânturilor şi

configu

de către curentul ciclonal de-a lungul coastelor Anatoliei, restul căzând la fundul

at la condiţiile salmastre ale Mării

aceea ce concordă cu vârsta acestor ape, care se ridică la 1890-2230 de ani. Se poate concluziona că, această masă de apă abisală s-a reînnoit în decursul evoluţiei halogene a Mării Negre de cel mult 3,5 ori. 3 întregului bazipeninsula Crimeea şi coasta Anatoliei – o parte a apelor se deplasează dinspre sud spre nord, astfel încât bazinul pontic este împărţit în două zone, fiecare cu mişcarea sa circulară proprie. Între cei doi curenţi ciclonali, separaţi în dreptul peninsulei Crimeea există o zonă halistatică. În fiecare din cele două zone se creează o zonă halistică proprie. De-a lungul curentului toate izohalinele coboară în adâncime, în timp ce în zonele halistice urcă, sub formă de

craţia ţărmului au un rol în direcţionarea curenţilor, a căror intensitate scade de la 20 m

adâncime. Viteza curenţilor este mică (0,3 m/s) iar vitezele mai mari ajung până la cel mult 1m/s. Temporar iau naştere curenţi locali, care prezintă variaţii sezoniere mari, ca direcţie şi viteză (Poro,Oros, 1974). Datorită curentului ciclonal, în Marea Neagră se disting două zone de adaptare foarte importante pentru viaţa de aici:1. O zonă hipersalină, unde apele sărate din Marmara, care pătrund prin Bosfor, sunt antrenate în cea mai mare parte bazinului datorită densităţii mari (salinitatea lor fiind de circa 34g/l). Aici se întâlnesc aproximativ 250de specii de metazoare stenohaline de origine mediteraneană care nu există în nici o parte a Mării Negre şi care se pot adapta treptNegre. În ultimii 40 de ani aici s-au semnalat peste 100 de specii noi pentru Marea Neagră, între care şi câteva echinoderme şi câţiva peşti necunoscuţi în bazinul pontic.

7

are se varsă în partea de nord a

4.Tipuri de roci şi sedimente

Topografia fundului Mării Negre i apelor. În zona nordică sunt preponderente nisipoase, pietrişul nisipos şi pietriş l mâlos. De-a lungul coastelor vestice ale penins

oarea conţinutului de carbonat

ticile structurii geologice şi mineralogice, de relief şi procesele de denudaţie, de

panta continentală şi în

e, din imediata apropiere a ţărmului, care conţin blocuri de piatră, bolovani, până la adâncimi de 4-50 m;

lus phaseolinus (65-200 m).

5.PARAMETRII FIZICO-CHIMI I AI APELOR MĂRII NEGRE

5.1 Temper

n rol determinant în dinamica maselor de apă, a proceselor de edimentare, a fenomenelor de îngheţ, a proceselor biologice şi biochimice din mediul marin.

măsură ăldura

e de regimul termic al atmosferei, precum şi de valuri

şi curenţi, care produc amestecul apei. Deoarece regimul termic al atmosferei este relativ constant, deo

în general, până la adâncimea de 100-150 m, foarte rar până la 200 m. Masele de apă

larea accentuată a maselor de apă aflate sub 150-200 m adâncime: constanţa temperaturii şi salinităţii din profundal.

2. O zonă hiposalină ce se găseşte în lungul coastelor româneşti şi bulgăreşti ale Mării Negre, unde se manifestă curentul ciclonal, care aduce apele dulci ale fluviilor cMării Negre. Apele de aici ajung uneori la salinităţi de 5-10 g/l. Această zonă reprezintă un loc de adaptare a unor specii dulcicole la apele saline ale Mării Negre. În ambele zone se produc mari variaţii de salinitate şi în ele pot trăi forme de organisme euribionte.

reflectă şi caracterul circulaţieu

ulei Crimeea se întinde o zona mlăştinoasă, în care se află izolate stâncile de dimensiuni mari. Coastele sudice, sunt de cele mai multe ori pietroase sau stâncoase. Un aspect caracteristic întâlnit în Marea Neagră este creşterea conţinutului de carbonat odată cu adâncimea. Strahov a pus în evidenţă faptul remarcabil că valorganic, în sedimentele din zona cu H2S până la cele mai mici adâncimi, este apropiată de cea a bazinelor „normale”. Ţinând cont de de condiţiile naturale în care se află Marea Neagră şi bazinul hidrografic aferent, de caracterisstratificarea salină, termică şi gazoasă, precum şi de circulaţia orizontală şi verticală a maselor de apă, sedimentele care acoperă fundul marin se împart în două mari grupe:

- sedimente de adâncimi mici (până la 180-200 m) situate deasupra platformei continentale; - sedimente de adâncimi mari (de peste 200 m) ce se găsesc pe

câmpia abisală; La rândul lor, sedimentele mici cuprind:

- sedimente litoralpietrişuri şi nisipuri, care se întind

- sedimente mâloase, din zonele mai adânci ale platformei continentale, care în funcţie de fauna conţinută sunt maluri cu midii (30-65 m) şi maluri cu Modio

C

atura

Temperatura apei are us Cele mai importante surse de încălzire a apei marine sunt : radiaţiile solare cosmice, căldura scoarţei terestre, energia cinetică a apei care se transformă în căldură, şi, în mai mică c provenită din procesele exoterme ce se desfăşoară în mediu marin. Aceşti factori contribuie inegal la încălzirea apei mării, cea mai mare importanţă având-o radiaţiile solare.

Distribuţia pe verticală a temperaturii

Distribuţia pe verticală a temperaturii depind

sebindu-se puţin de la un an la altul, singurii factori determinanţi în încălzirea pe verticală a maselor de apă sunt curenţii şi valurile. Datorită acestui fapt, pătura superficială a Mării Negre este supusă variaţiilor termice până la adâncimea la care se manifestă amestecul vertical realizat de curenţi şi valuri.

Datorită modului special în care acţionează curenţii verticali, în Marea Neagră amestecul intens al apei se produce,

intermediare şi cele de la mare adâncime, care reprezintă circa 88% din volumul total de apă, deşi sunt într-o stare de schimb continuu şi lent cu păturile superioare, sunt supuse unor variaţii termice foarte mici, aproape neglijabile.

În contextul bilanţului hidric propus de Fonselius, se precizează că sunt doi factori care întreţin persistenţa haloclinei, şi ca urmare, izo

8

a apelor Mării Negre (după Muller,1995)

Zona haşurată reprezintă limitele va mperaturii în stratul superficial de apă

uller,1995). alorile temperaturii şi salinităţii au fost prezentate de către Vodianitzky (citat de Muller, 1995) în

schl superficial „A”, în care se desfăşoară toate procesele biologice aerobe (până la 150-

oastre, cât

onstantă, în jur de 8,7 C-9 C.

atura apei variază mult, având amplitudini cuprinse

-2 C.

ere ale temperaturii Odessa şi 160C

lângă Batumi. ale Mării Negre se înregistrează temperaturi scăzute,

unenor ărsare ale râurilor sunt acoperite de gheaţă. Când iernile sunt foarte

la suprafaţă

semnalat fenomenul de gheţ.

ălzeşte până la 27 C

enomenul de îngheţ, caracteristic apelor oceanice subpolare, deşi apare şi în Marea Neagră,

a coastelor îndulcite de vărsare a afluenţilor din partea nord-vestică a mării, mai ales în prima decadă a lunii decembrie. În funcţie de fenomenele atmosferice, formarea gheţurilor

Fig.7 Modelul distribuţiei verticale a temperaturii (b) şi salinităţii medii (a)

riaţiilor anuale ale te(M

Vema sa privind stratificarea maselor de apă din Marea Neagră, care arată următoarele: - în stratu

200 m adâncime), temperatura oscilează în limite largi. Pe ţărmul românesc, minumu-ul înregistrat este de -1,40C, când marea îngheaţă, fenomen semnalat atât în zilele nşi în trecutul îndepărtat. Maximul de temperatura se înregistrează în luna august, când noaptea la ţărm se încălzeşte până la 270C.

- în stratul „B”, care este cuprins între 150 (200)-300 m, temperatura apei este relativ constantă (8,20C, variaţiile fiind foarte mici:±0,150C)

- în straturile următoare, temperatura rămâne c 0 0

În zona platformei continentale se observă existenţa a două pături de apă: - una între 0-70 m adâncime, în care temper

între 20C şi 200C; 0- a doua în orizontul 100-200 m, în care variaţiile termice sunt mici, 1

Variaţiile sezoni

Temperatura medie anuală a apelor litorale ale Mării Negre variază între 110C la

În perioadele reci ale anului, în regiunile nordice ori sub 00C, în timp ce în sud se înregistrează 8-90C, uneori chiar mai mult. Frecvent, în regiunile dice, golfurile şi gurile de v

geroase, chiar şi zonele deschise din regiunile nordice ale Mării Negre sunt acoperite cu gheaţă, fenomen observat şi în partea nord-vestică , însă nu cu aceeaşi intensitate şi extindere. În perioadele calde ale anului, în zonele litorale temperatura apei poate atinge 27-280C. În sezonul cald, diferenţele de temperatură sunt mai mici de 3-40C. În zona litoralului românesc, variaţiile sezoniere ale temperaturii sunt caracterizateprintr-o temperatură medie anuală de 12,60C la mal, şi de 130C în largul mării. Temperatura minimă înregistrată a fost de -1,40C, temperatură la care s-a în Temperatura maximă se înregistrează în luna august, când apa la ţărm se înc 0

(Poro, Oros, 1974). Fnu este un fenomen comun pentru zona costieră românească (Nae, Smocov,1984, Smocov,1985). Gheaţa apare în zon

9

Datorită variaţiilor diurne ale temperaturii aerului se produc fluctuaţii de mică amploare şi în gimul termic al apei.

e este de la 0,60C în luna decembrie, la 1,9 C în iulie şi august. Temperatura minimă a apei se înregistrează dimineaţa, la ora 5, iar cea maxim

Lumina reprezintă o condiţie indispensabilă pentru realizarea proceselor biologice şi pentru călzirea straturilor de apă din adâncime.

ste un proces complex, având o mare însemnătate entru viaţa din mări şi oceane.

va biologică cât şi din punct de vedere fizic: influenţa

ului de exticţie a luminii albe de suprafaţă şi adâncime.

pensii aduse de Dunăre;

t aduse sub formă de aluviuni prin cele trei braţe ale Dunării, totalizând în medie o ne de particule solide.

suprafaţa mării: nării (0-500 m), cea mai bogată în aluviuni în suspensie .

ncipale până la distanţa 500-1000 m de

ă, între 0-20 g/m ;

poate întârzia până la sfârşitul lui decembrie, dar poate să şi lipsească. În iernile aspre, marea îngheaţă spre larg, pe distanţe ce variază între 1 km în nord (gurile Dunării) şi 100 m în sud (Mangalia). Durata medie a îngheţului: 20 de zile în nord şi 10 zile în sud.

Variaţiile circadiene ale temperaturii apei mării

reVariaţia medie a temperaturii apei în cursul unei zil

0

ă între orele 15-17. Cea mai intensă încălzire a apei are loc dimineaţa, între orele 7-10.

5.2 Proprietăţile optice ale apei Mării Negre în Pătrunderea luminii în mediul marin ep În Marea Neagră s-au realizat studii privind proprietăţile optice ale apei, abordarea problemelor făcându-se atât în perspectiturbidităţii şi granulometriei particulelor în suspensie asupra transparenţei şi luminozităţii maselor de apă, precum şi asupra coeficient Transparenţa apelor Mării Negre este relativ mare, având valori de 25-28 m, în zonele estice, 16-22 m în partea vestică şi 18-24 m în partea centrală. În apropierea ţărmurilor, transparenţa este mult mai mică: 6-8 m, iar în nord-vest, în zona de influenţă a aluviunilor aduse de către afluenţi, chiar sub 5 m adâncime. Transparenţa apelor de suprafaţă creşte de la nord spre sud şi de la ţărm spre larg. În dreptul coastelor româneşti, transparenţa Mării Negre este puternic influenţată de regimul apelor Dunării, în imediata vecinătate a gurilor Dunării aceasta fiind de 0,03-5 m, crescând apoi treptat, până la 15-23 m în largul mării. Distribuţia transparenţei este influenţată de vânturi; cele care suflă dinspre mal împing spre larg (la 15-20 km) apele tulburi aduse de Dunăre; vânturile dinspre larg comprimă lângă mal apele fluviale, făcând ca fâşia de ape costiere cu transparenţă mică să se îngusteze şi să fie evident mai îndulcită. Transparenţa apei este în strânsă corelaţie cu turbiditatea acesteia. Turbiditatea mării este determinată de conţinutul în substanţe în suspensie. Există 3 tipuri de substanţe în suspensie, având origini diferite:

a) susb) suspensii ridicate de pe fundul mării de către valuri şi curenţi; c) suspensii produse de fitoplancton;

majoritatea suncantitate anuală de 67 milioane de to În faţa gurilor Dunării există o distribuţie spaţială diferenţiată pe

- zona din imediata vecinătate a DuAici turbiditatea variază între 50-1500 g/m3;

- zona intermediară, cuprinsă între gurile braţelor priţărm, unde turbiditatea are valori cuprinse între 20-300 g/m3;

- zona de larg, unde lipsesc curenţii fluviali şi apele tulburi sunt aduse datorită curenţilor provocaţi de vânturi. Aici turbiditatea este mic 3

Spre sud, concentraţiile de suspensii sunt foarte mici, sub 5 g/m3. Culoarea apei mării este o consecinţă a absorbţiei şi reflectării diferenţiate a radiaţiei spectrului luminii în masa apei marine.

10

portului de apă al fluviilor, culoarea mării are o nuanţă albastră-verzuie. părţi

, iar înspre larg, unde

.3 Salinitatea

l geologic, salinitatea apei mării a variat în limite foarte largi. După fauna care -a păstrat în Marea Caspică şi în unele limanuri adiacente, vechiul bazin al Mării Negre, dinaintea gătur

apă dulce din fluvii, apa din precipitaţii şi din

Distribuţia pe verticală a salinităţii

tual de concentraţie, a avut o durată de circa 6000 de ni. Echilibrul bugetului mineral al Mării Negre a fost atins cu aproximativ 1000 de ani în urmă,

incl

le valori:

alinitatea are valori 17,5-18‰. Acesta recepţionează întregul aport de apă dulce, din care pierde prin evaporaţie 350 km3/an.

la valori cuprinse între 21,2-22,6‰;

;

i ca în stratul „D”.

or între aceste două straturi este practic neg

tăţii din pătura superficială. Diferenţa de salinitate este atât de mare încât oricât ar scădea temperatura apelor de suprafaţă, densitatea lor rămâne crescută faţă de apele profunde. O

Culoarea apei variază în funcţie de conţinutul în substanţe din ea, oscilând în limite largi. În partea nord-vestică, datorită aÎn le centrale, estice şi sudice, culoarea apei virează către verde-albastru. La litoralul românesc, culoarea apei variază după cum urmează: în apropierea gurilor Dunării, în condiţiile unei transparenţe relativ mici, Marea Neagră are tentă galben-verzuietransparenţa este mare, culoarea se schimbă în verde-albastru. În larg, transparenţa depăşeşte 13 m, culoarea apei trece de la albastru deschis la albastru-verzuie. 5 În trecutusle ii cu Marea Marmara, a avut o salinitate relativ scăzută. Ultima legătură care s-a realizat între Marea Neagră şi Oceanul Planetar a stabilit schimbul de ape prin Bosfor, astfel încât, în prezent, Marea Neagră, se află într-o stare de relativă stabilitate salină. Legătura stabilită între bazinul pontic şi Oceanul Planetar a influenţat compoziţia apei acestuia, precum şi caracteristicile distribuţiei pe verticală şi orizontală a salinităţii. În prezent, sursa principală de salinizare a Mării Negre, o reprezintă aportul de apă sărată, ce pătrunde din Marea Marmara prin strâmtoarea Bosfor. Marea Neagră se constituie ca cel mai mare bazin salmastru de pe glob, caracterizat printr-un aport scăzut de săruri, datorat aportului considerabil deMarea Azov, precum şi comunicării reduse cu Marea Marmara. Salinitatea apelor superficiale este de 17-18‰, fiind de două ori mai scăzută decât cea a Oceanului Planetar.

Procesul de salinizare, până la nivelul ac

ausiv stratificarea pe verticală a concentraţiei sale saline. Utilizând schema propusă de Vodianitzky, pe care am utilizat-o şi la explicarea stratificării

temperaturii, în cele cinci straturi se înregistrează următoare - în stratul superficial „A” (până la 150-200 m adâncime), s

De asemenea, el recepţionează şi o parte din efluentul mediteraneean, care intră prin Bosfor, cu o salinitate de concentraţie oceanica. Desfăşurarea acestei pene de apă sărată pe pragurile peribosforice ale Mării Negre întreţine şi formează la nivelul etajului circalitoral o enclavă cu condiţii de temperatură şi salinitate mediteraneene, în care sunt adăpostite un număr de circa 25 specii de metazoare stenohaline. Sub adâncimea de 150-200 m efectul penei de apă sărată dispare treptat sub influenţa diluţiei, în urma amestecului rapid cu apele pontice;

- stratul izolator „B” (până la 300 m adâncime) se caracterizează printr-o constanţă relativă a salinităţii,

- în stratul „C”, masa intermediară de ape profunde (până la 900-1000 m), valorile salinităţii sunt cuprinse între 21,5-22,3‰;

- în stratul „D”, care reprezintă picnoclina profundă de izolare, salinitatea este constantă, cu valori cuprinse 22,31-23,36‰

- în stratul „E”, masa de ape abisale, ce se întinde până la fundul bazinului, valorile sunt de asemenea constante şi aceleaş

Gradientul de densitate dintre stratul superficial de apă de 100-150 m şi stratul de adâncime este atât de mare, încât procesul de amestecare al apel

lijabilă. Diferenţa între densitatea apei din stratul superficial şi apele profunde este menţinută permanent

datorită salini

11

con

iind o mare interioară, este normal ca salinitatea straturilor superficiale să prezinte numeroase

imatice. La suprafaţă, salinitatea creşte de la nord-vest spre sud-est, astfel că dacă la Sulina salinitatea

măinităţii. Marea Neagră atrage atenţia prin

înd

ea medie multianuală a salinităţii apelor marine cos

et.al., 1985,1994-1995).

Salinitatea (‰) Mării Negre în funcţie de zonă şi anotimp (după Popa, 1974)

Marea Neagră Bosfor

secinţă a acestei situaţii este existenţa unei circulaţii pe verticală insuficientă pentru a realiza amestecul apelor din aceste două straturi.

Datorită acestei particularităţi, M.Egunov, 1900 (citat de Muller,1995), a numit Marea Neagră „ mare bioanisotropică” iar Knipowich, 1933 „cel mai atipic bazin de apă”.

Variaţia salinităţii apelor de suprafaţă

Ffluctuaţii, ce depind în mare măsură de condiţiile cl

soară 0,5‰, în dreptul Mangaliei ea ajunge la 15‰. De asemenea, se produc şi variaţii sezoniere ale salulcirea deosebită a zonelor nord-vestice, unde, în cursul verii, salinitatea coboară la suprafaţă,

până la valori de 14-16‰ în larg şi 5-10‰ la ţărm. În regiunea Bosforului, salinitatea creşte de la suprafaţă spre fund, astfel că la adâncimea de 60

m, salinitatea este de 37,12‰. În zona sudică a litoralului românesc, valoartiere este cu aproximativ 3‰ mai scăzută decât salinitatea medie a apelor de suprafaţă din zona

centrală a mării (18,5‰) (Popa De regulă, cele mai scăzute valori ale salinităţii se înregistrează primăvara, iar cele mai mari

toamna şi iarna, ele fiind determinate de variaţiile sezoniere ale debitului Dunării.

Tab.nr2

neritic larg

dâncimea (m) vara iarna

Adâncimea (m) Salinitatea Aiarna vara

1 18,6 18,0 0 17,79 17,4 16,7 25 18,5 17,5 19,0 8,2 1 10 17,88 50 20 18,12 17,7 17,7 19,5 18,5

100 20,5 20,1 21,0 20,5 30 19,79 500 22,0 22,0 22,1 22,1 40 28,87 900 22,3 22,3 22,3 22,3 50 36,42

2000 - - 22,5 22,5 60 37,12

Tab nr.3

Valorile medii, multianuale ale salinităţii apelor marine litorale din zona Constanţa, în perioada 1959-2000 (Popa et al., 1994-1995; Popa, 2000)

Perioada Salinitatea (‰)

1959-1969 15,18 1970-1979 15,21 1980-1993 15,07 1994-2000 15,08

Fig.8 Rel ia dintre salinitatea apei şi volumul de apă descărcat de Dunăre la Ceatalul Ismail (medii multianuale, în perioada 1959-1993 – după Pora et al.,1994-1995)

Salinitatea redusă a stratului superficial al apelor Mării Negre reprezintă unul din factorii

e eurihaline. Problema adaptării organismelor la ariaţiile de salinitate a fost explicată de pe poziţii noi. Urmărindu-se concentraţiile diferiţilor ioni în

apele

ultă din alterarea structurii ionice a apelor Mării Negre, datorită comp

ată de bazinul Mării Negre nu are doar un efect de diluare a apelor acestuia ci şi de modi

aţii, carbonaţii, etc.

cmai raportul ionic diferit şi nu salinitatea globală diferit

rea Neagră (după Pora,1974)

Raportul ionic

Mediterană Ne

raporturilor de ioni din M.Neagră în ţă de

aţ

Compoziţia ionică a apelor Mării Negre

principali de selecţie în calea imigrării speciilor marinv

Mării Mediterane şi în apele Mării Negre s-a putut observa că, sub raport ionic, Marea Neagră prezintă o stare care îi este proprie.

În tabelul nr... sunt prezentate comparativ concentraţiile diferiţilor ioni din Marea Mediterană şi Marea Neagră.

Diferenţele de concentraţie rezoziţiei ionice diferite a apelor fluviale recepţionate de către acest bazin. Cantitatea mare de apă

fluvială recepţionficare a echilibrului ionic. În compoziţia apelor bazinului domină clorurile, în special cele de sodiu, magneziu şi potasiu,

care reprezintă 89%, apoi sulfaţii de calciu şi magneziu 10% restul fiind reprezentat de alte componente, cum ar fi bicarbon

Examinând raportul în care se află diferiţi ioni în compoziţia Mării Negre faţă de Marea Mediterană, E.Pora ajunge la concluzia că „ principalul factor în calea răspândirii unor organisme din Marea Mediterană în Marea Neagră îl constituie to

ă”. Aici se poate vorbi deci, de o barieră ionică şi nu de o barieră de salinitate. La această concluzie s-a ajuns şi în urma observaţiei privind unele organisme eurioice, care au reuşit să pătrundă în ape cu salinitate mică, dar nu au reuşit să pătrundă în Marea Neagră. Această particularitate deosebită a bazinului pontic a fost denumită de E.Pora, factor rhopic (de la cuvântul grecesc rhopie, care înseamnă echilibru) şi prezintă raportul între diferiţi ioni cu acţiune antagonistă. Valoarea sa este menţinută în limite normale de mecanismele homeorhopice. Organismele care nu posedă astfel de mecanisme nu pot pătrunde în Marea Neagră (Pora, 1974).

Tab.nr.4

Raporturile dintre diferiţi ioni, în Marea Mediterană şi Ma

12

Marea Marea agră

Diferenţe (%)

Diferenţa procentuală a

adânc farafasup ţă

Na+/K+ 2 8,07 3 0,50 +8,6 -16 Mg++/Ca++ 3,11 2,85 - 8,3 +17 Mg++/K+ 3,39 3,85 -12,9 +26 K+/Ca++ 0,91 0,75 -18,6 +61

Cl-/SO4- 7,15 3,95 -44,70

Na+ ++ K+/Ca+++Mg 6,47 6,09 -8 +40

13

5.4 Nutrienţii

În compoziţia chimică a apei de mare nutrienţii ocupă un loc aparte datorită rolului lor în

realizarea producţiei primare din mări şi oceane. Termenul de nutrienţi cuprinde sărurile de azot şi fosfor, precum şi siliciul mineral, la care se

adaugă: sărurile de potasiu, magneziu, sodiu şi unele metale esenţiale. Implicarea funcţională a nutrienţilor în organismele vii reprezintă procesul dominant care

controlează distribuţia şi concentraţia lor în apa de mare. În afară de procesele biologice, un rol important în stabilirea nivelului de concentraţie şi a variaţiilor lor în ecosistemul marin îl au procesele geochimice şi geofizice, care controlează fie adiţia nutrienţilor din surse externe, fie pierderea lor temporară sau permanentă.

Compuşii cu azot Spre deosebire de apele oceanice şi marine bine oxigenate, unde procesul de nitrificare este

relativ activ la toate adâncimile, în Marea Neagră acest proces este limitat la stratul de apă de până la 150-200 m. Datorită acestui lucru, modelul de distribuţie al compuşilor cu azot este complet diferit de cel caracteristic mărilor şi oceanelor, ceea ce constituie o altă particularitate a bazinului pontic.

Forma de azot dominantă în Marea Neagră este azotul amoniacal, prezent în întreaga masă a apei de la 2 la 2000 m.

Spre deosebire de Marea Neagră, în Oceanul Planetar, apa conţine azot amoniacal în stratul de până la 200 m adâncime, dar în concentraţii mai mici decât în bazinul pontic.

În funcţie de concentraţia de azot organic, în bazinul Mării Negre există două pături distincte de apă: pătura superficială, situată deasupra haloclinei permanente, în care se găsesc forme minerale ale azotului: N-NH4-, N-NO3-, N-NO2- şi pătura de adânc, sub haloclina permanentă, lipsită de nitraţi şi nitriţi.

Prezenţa unor concentraţii mari de azot amoniacal în păturile profunde ale bazinului Mării Negre este determinată de căderea în masa apei a resturilor organice şi descompunerea lor anaerobă sub acţiunea bacteriilor.

În zona litoralului românesc, azotaţii şi azotul amoniacal se găsesc în cantităţi însemnate, concentraţiile medii anuale din apele de mică adâncime depăşind frecvent valoarea de 5μM.

14

Fig.9 Evoluţia concentraţiilor de nitriţi, nitraţi şi grupul de amoniu,

în apele litorale din zona Constanţa (după Popa et.al 1994-1995, Popa

2000)

Datele înregistrate pe parcursul anilor în zona Constanţa (perioadă considerată de referinţă la

litoralul românesc), arată că formele minerale de azot au cunoscut în timp variaţii anuale însemnate, azotaţii reprezentând forma dominantă de azot până la nivelul anilor 1988-1989. Acest lucru este legat de practicarea intensivă a agriculturii în toate ţările riverane Dunării în perioada 1980-1988, Dunărea antrenând mari cantităţi de săruri minerale pe bază de fosfor şi azot, cantităţile de azot estimându-se, în medie, la 600-700 mii tone/an (Popa, 2000). După 1989, odată cu reducerea utilizării fertilizatorilor chimici în agricultură, în fostele ţări comuniste, a avut loc o scădere drastică a nivelului azotaţilor din Dunăre, azotul amoniacal devenind forma dominantă de azot în apele de mică adâncime de la litoralul românesc, concentraţiile medii anuale depăşind semnificativ nivelul azotaţilor.

Compuşii cu fosfor

Distribuţia pe verticală a fosfaţilor din Marea Neagră nu prezintă deosebiri esenţiale faţă de

celelalte mări şi oceane. În ceea ce priveşte nivelul concentraţiei de fosfaţi, bazinul Mării Negre cuprinde două mase

distincte de apă: - masa de apă aflată deasupra haloclinei, cu un conţinut scăzut de fosfaţi, sub 5μM

P-PO43-;

- şi masa de sub haloclină, unde fosfaţii au concentraţii crescute şi unde se observă o tendinţă de acumulare;

Creşterea cu adâncimea a conţinutului de fosfaţi se produce destul de rapid în primii 200-300 m, după care aeasta continuă lent până la aproape 750 m. Sub această adâncime, creşterea lor este semnificativă. În straturile profunde, concentraţia fosfaţilor din diferite părţi ale Mării Negre prezintă variaţii neglijabile, dar în straturile superficiale ale apei, concentraţia variază mult, ea depinzând de dinamica maselor de apă, de mărimea şi calitatea aportului continental, precum şi de stadiu de dezvoltare al

comunităţilor planctonice. Toate acestea vor produce diferenţe marcante între diferitele sectoare ale bazinului. Fosfaţii prezintă variaţii sezoniere marcante. Vara, concentraţia apei în fosfaţi se reduce la minimum. Spre toamnă, apele de suprafaţă se îmbogăţesc în fosfaţi, probabil datorită reducerii consumatorilor, eliberării lor mai intense din ţesuturile organismelor moarte, precum şi a răscolirii apelor de fund de către valuri, în special deasupra platformei continentale. În ultimele decenii, nivelul fosfaţilor minerali a suferit modificări importante, ca urmare a unei presiuni antropice permanente exercitate asupra mediului marin (Cociasu et al., 1997). Fiind aproape de surse bogate în fosfaţi, zona Constanţa este un exemplu edificator în ceea ce priveşte încărcarea apelor marine cu fosfat anorganic. De la concentraţii mai mici de 5μM înainte de 1970, conţinutul mediu anual de fosfaţi a crescut considerabil după 1971, concentraţiile înregistrate în perioada 1971-1991depăşind frecvent 4-5μM (Popa et al., 1994-1995). În anii 1975 şi 1987 au fost înregistrate concentraţii de aproximativ 15-26 ori mai mari decât ele dinainte de 1970. Acestea au fost precedate şi succedate de perioade cu valori ridicate ale fosfaţilor, ceea ce arată derularea unui proces activ de eutrofizare în intervalul menţionat În ultimii ani s-au observat o scădere accentuată a stocului de fosfor mineral, la valori de 1 μM în 1999 şi 2000, fapt datorat pe de o parte reducerii aportului fluvial de fosfor de la 33,5 mii tone în 1987 şi 31,5 mii tone în 1991, la mai puţin de 10 mii tone în ultimii ani, iar pe de altă parte modernizării staţiilor de epurare şi controlului mai strict al calităţii apelor deversate. Chiar dacă se află în declin, nivelul fosfaţilor rămâne destul de ridicat, fiind de 5-6 ori mai mare decât în perioada de dinaintea declanşării procesului de eutrofizare (Popa et al., 1994-1995) (tab.nr..).

Tab.nr.5 Medii multianuale ale concentraţiei fosfaţilor în apele marine din zona Constanţa (Popa et al.,

1994-1995,Popa 2000)

Perioada Fosfaţi (μM) 1959-1969 0,27 1970-1979 5,58 1980-1993 5,28 1994-2000 1,33

Fig.10 Evoluţia concentraţiilor de fosfat în apele litorale din zona Constanţa –

valori medii anuale

15

Silicaţii

În Marea Neagră, spre deosebire de apele oceanice şi marine bine oxigenate, se înregistrează

un nivel ridicat al concentraţiei siliciului. Cantitatea mare de siliciu se datorează, în mare parte, aportului continental şi se poate corela

cu valoarea mare a raportului dintre lungimea ţărmurilor şi suprafaţa mării precum şi natura rocilor care îl alcătuiesc.

Concentraţia lor creşte odată cu adâncimea, aspect prin care bazinul pontic se deosebeşte de modelul caracteristic al altor arii oceanice, unde apar concentraţii ale siliciului şi la adâncimi intermediare.

Urmărind evoluţia silicaţilor la ţărmul românesc, s-a constatat că după anul 1971, nivelul mediu al silicaţilor a crescut semnificativ de la valori sub 45 μM în perioada 1959-1970, la valori de peste 60 μM în anii 1971-1975. După această perioadă, concentraţia silicaţilor a scăzut constant, procesul de declin accentuându-se considerabil după 1980.

Deficitul de silicaţi, semnalat în întreaga regiune nord-vestică a Mării Negre, în care este inclus şi litoralul românesc, a fost pusă pe seama diminuării aportului continental, dar şi al consumului excesiv de siliciu din timpul înfloririi masive al diatomeelor (Bodeanu et al., 1998).

Pentru zona de referinţă de la litoralul românesc, datele pe termen lung arată că nivelul silicaţilor a crescut în anii 1970-1979 de 1,4 ori faţă de cel caracteristic perioadei 1959-1969 şi a scăzut semnificativ după 1980 iar din anii '90, există o uşoară tendinţă de refacere a stocului de siliciu mineral.

Tab.nr.6 Mediile multianuale ale concentraţiei silicaţilor din apele marine din zona Constanţa (Popa et

al., 1994-1995; Popa,2000)

Perioada Silicaţi (μM) 1959-1969 35,0 1970-1979 48,6 1980-1993 12,4 1994-2000 14

Fig.11 Evoluţia silicaţilor în apele litorale din zona Constanţa – valori medii anuale

16

17

5.5 Gazele dizolvate

Oxigenul

Dintre gazele dizolvate prezente în apa mării, oxigenul dizolvat este cel mai important, fiind direct implicat în procesele vitale ce se desfăşoară în mare. Concentraţia depinde de o serie de factori cu acţiune antagonică, din cadrul proceselor fizice, chimice şi biochimice din mediul marin. În straturile superficiale de apă, la creşterea concentraţiei de oxigen contribuie vânturile şi curenţii dar şi procesele de fotosinteză ale vegetaţiei marine. La diminuarea cantităţii de oxigen contribuie: respiraţia plantelor, procesele de oxidare, procesele enzimatice, acţiunea bacteriană, ş.a. Aceşti factori sunt mai numeroşi decât cei implicaţi în creşterea concentraţiei de oxigen, fiind repartizaţi în toată coloana apei, însă inegal.

În Marea Neagră, distribuţia pe verticală a oxigenului prezintă unele caracteristici legate de stratificarea specifică apei, care limitează circulaţia pe verticală.

Stratul superficial de apă se află în echilibru relativ cu presiunea oxigenului atmosferic, conţinutul de oxigen variind între 8-11 mg/l. În mod excepţional, aici pot exista concentraţii mari ale oxigenului sub valoarea limită, fie datorită unor curenţi de adâncime, care antrenează mase de apă sărace în oxigen, fie datorită unui consum local intens de oxigen. Spre adâncime, concentraţia oxigenului dizolvat în apa mării descreşte până la dispariţia totală (la circa 200 m), fenomen explicabil prin stabilitatea verticală remarcabilă a maselor de apă ale Mării Negre, datorită stratificării saline. Stratificarea salină limitează circulaţia verticală, ceea ce împiedică oxigenarea păturilor profundale. Măsurătorile au arătat că la adâncimea de 175 m, cantitatea de oxigen dizolvat este de 0,75-1,5 mg/l, pentru ca la 200 m să fie 0. De aici reiese faptul evident că lipsa oxigenului la adâncimi mari limitează dezvoltarea vieţii aerobe animale în adâncul Mării Negre. Datorită lipsei totale a oxigenului, 89-90% din volumul mării este lipsit de viaţă aerobă, singurele organisme capabile să supravieţuiască în acest mediu anoxic fiind bacteriile sulfato-reducătoare. Conform datelor publicate până în 1993, în apele litorale, oxigenul dizolvat a atins nivele maxime ce au depăşit valoarea de 15 cm3/l (în special în perioadele cu dezvoltări masive ale organismelor fitoplanctonice), iar uneori au coborât sub limita de supravieţuire a organismelor marine (2 cm3/l), fenomenul de hipoxie manifestându-se mai pregnant în apele de mică adâncime de 0-15 m (Popa et al., 1994-1995). Exceptând abaterile de la norma de regim, în zona litoralului românesc oxigenul dizolvat variază între 5-7 cm3/l în sezonul cald şi 8-9 cm3/l în sezonul rece. Este evident faptul că valorile oxigenului dizolvat sunt controlate în special de regimul termic al apei, ele fiind invers proporţionale cu valorile de temperatură.

Tab.nr. 7

Concentraţiile medii ale oxigenului dizolvat în apele marine din zona Constanţa, în perioada 1959-2000 (Popa et al., 1994-1995; Popa, 2000)

Perioada Oxigen dizolvat (cm3/l)

1959-1969 7,51 1970-1979 7,48 1980-1993 7,43 1994-2000 6,82

Fig.12 Relaţia dintre temperatura apei şi oxigenul dizolvat în apele marine din zona Constanţa

în perioada 1959-1993 (după Popa et al., 1994-1995)

Dioxidul de carbon şi reacţia mediului

În apele Mării Negre, ca şi apele altor mări, dioxidul de carbon împreună cu acidul carbonic nedisociat şi ionii de carbonat şi bicarbonat, formează sistemul gaz carbonic. Cele 4 componente ale sistemului gaz carbonic se află permanent în echilibru, în următoarea relaţie reversibilă:

CO2 ↔ (HCO3)- ↔ CO3

- ↕ H2CO3

Echilibrul acestor reacţii este controlat de pH.

Apele Mării Negre sunt slab alcaline, pH-ul apelor de suprafaţă, similar apelor tipic oceanice, oscilează între 8-8,3. Tendinţa de creştere a pH-ului se manifestă de la mal spre larg şi de la nord la sud.

În ceea ce priveşte alcalinitatea sau rezerva alcalină a Mării Negre, ea este foarte ridicată atât în apele de suprafaţă cât şi în cele profundale. Alcalinitatea apelor de suprafaţă este de aproximativ 3,4 mEq/l, fiind cu aproape 2 mEq/l mai mare decât a apelor oceanice, datorită aportului mare de apă dulce, bogat în carbonaţi şi bicarbonaţi, pe care îl primeşte Marea Neagră.

Un alt aspect important care deosebeşte Marea Neagră de alte mări şi oceane ale globului este acela că valorile rezervei alcaline nu scad odată cu creşterea salinităţii

Dacă în stratul de apă de 0-50 m adâncime, reacţia este alcalină, oscilând în limitele menţionate anterior, începând cu adâncimea de 100 m, pH-ul începe să scadă, ca urmare a difuziei de hidrogen sulfurat din adâncime spre suprafaţă, astfel că la 200 m, pH-ul ajunge la 7,8. Odată cu creşterea adâncimii pH-ul devine tot mai acid,concomitent cu creşterea concentraţiei de hidrogen sulfurat (Pora,1974).

Hidrogenul sulfurat Există două surse de producere a hidrogenului sulfurat: - descompunerea substanţelor organice; - reducerea sulfaţilor; Ambele procese se produc sub acţiunea bacteriilor. În diferite mări şi oceane, cu excepţia Mării Baltice, cantitatea de hidrogen sulfurat este redusă. 18

19

Una din cele mai importante caracteristici ale Mării Negre este prezenţa unei mari cantitaţi de hidrogen sulfurat în apele sale profundale. Descoperirea faptului că în întreaga sa masă de apă, de la 200 m în jos, este prezent hidrogenul sulfurat, face din Marea Neagră cel mai mare rezervor anoxic în care predomină procesele reducătoare, ceea ce reprezintă un unicat pe plan mondial, un adevărat „ unicum hidrobiologicum”. Formarea hidrogenului sulfurat

Conform cercetărilor întreprinse de o serie de cercetători, printre care: Brusilovsky (1893), Isatchenko (1924), Kirigin, Danilchenco (1926), 99,4% din hidrogenul sulfurat prezent în Marea Neagră apare ca urmare a reducerii sulfaţilor de către bacteriile sulfo-reducătoare din genurile Microspira, Thiobacillus, Desulfovibrio.

Acest proces se produce în două etape: a) în prima etapă are loc reducerea sulfatului de calciu la sulfură, cu eliberarea dioxidului de carbon:

CaSO4 +2C ↔ CaS +CO2

b) în a doua etapă, sulfura formată este descompusă în prezenţa CO2 în bicarbonat, cu eliberarea

hidrogenului sulfurat:

CaS + 2CO2 → Ca(HCO3)2 + H2S Ca(HCO3)2 ↔ CaCO3 + H2O

Carbonatul de calciu format în prezenţa hidrogenului sulfurat, poate fi solubilizat din nou şi reintrodus în circuit sub formă de sulfat de calciu, astfel încât reacţiile au loc permanent. În desfăşurarea reacţiei de mai sus, sursa principală de hidrogen sulfurat este ionul sulfat anorganic prezent în apa mării. Dacă în alte bazine acvatice, au loc procese reducătoare şi acumulări de hidrogen sulfurat, care se realizează pe baza atomilor de sulf care se găsesc în structura substanţelor organice, cea mai mare parte a hidrogenului sulfurat format în Marea Neagră este de origine anorganică, ceea ce reprezintă o particularitate majoră a bazinului pontic. A doua sursă de hidrogen sulfurat o constituie activitatea fermentativă a bacteriilor anaerobe asupra substanţelor organice care conţin sulf, şi anume bacterii din genul Clostridium. Relaţia hidrogen sulfurat – oxigen La baza stratului aerob, la adâncimea de circa 150-200 m, pot apărea urme de hidrogen sulfurat, deoarece oxigenul şi hidrogenul sulfurat sunt gaze antagoniste care se anulează reciproc. Cercetările ultimilor ani arată că interfaţa oxic-anoxic se ridică lent spre suprafaţă, având formă de clopot. Acum 50 de ani, în partea nord-vestică a Mării Negre, interfaţa se situa la 210-220 m adâncime, în dreptul platformei continentale româneşti la 170-180 m, iar în zona centrală, la 90-110 m adâncime. În prezent, interfaţa s-a ridicat în partea estică la 160-170 m, în partea vestică la 120-150 m, iar în zona centrală la 80-55 m. Acumularea de hidrogen sulfurat în adânc este favorizată de dinamica redusă a apei, ceea ce duce la o oxigenare insuficientă a straturilor profunde de apă. Datorită faptului că fluxul de oxigen are doar o singură sursă – efluentul mediteranean (circulaţia pe verticală fiind practic inexistentă) procesul de ridicare a masei de apă cu caracter reducător este natural, dar în acelaşi timp influenţat de poluare. 5.6 Substanţa organică Determinarea cantităţii de materie organică conţinută de apa Mării Negre are o mare importanţă pentru cunoaşterea desfăşurării proceselor vitale care au loc în mare, dar şi în ceea ce priveşte productivitatea biologică. În mod obişnuit, cantitatea de materie organică este un indicator important pentru aprecierea gradului de poluare, mai ales în zonele cu adâncime mică. În perioada 1970-1980, s-au evidenţiat trei etape distincte de maxim al cantităţii de materie organică costieră, în zona Constanţa (Cociasu et al.,1981).

Fig.13 Dinamica anuală a materiei organice şi a saturaţiei acesteia în apele costiere din zona Constanţa, în perioada 1970-1980 (după Cociasu et al.,1981)

Substanţele organice dizolvate în apa mării se acumulează intens în timpul iernii, ca urmare a creşterii numărului de organisme moarte; substanţa organică este adusă la suprafaţă datorită hidrodinamismului crescut din această perioadă. Ca urmare a acestei situaţii are loc o intensificare a activităţii fitoplanctonice, deci o creştere a materiei organice particulare la sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Vara (iunie-iulie) se produce o a doua perioadă de creştere a cantităţii de materie organică dizolvată în apa mării, iar n octombrie, cea de a treia perioadă, aceasta datorită faptului că în septembrie se produce creşterea cantităţii de nutrienţi, care determină dezvoltarea speciilor fitoplanctonice care au fost inactivate în sezonul cald. Cercetările întreprinse asupra tuturor factorilor ecologici confirmă modificările ecosistemului marin de la litoralul românesc al Mării Negre, punând în evidenţă corelaţiile care există între verigile lanţului materiei organică-nutrienţi-fitoplancton (Cociasu et al.,1981; Cociasu et al.,1998).

20

1

Cursul 7

6. CARACTERISTICILE BIOLOGICE ALE MĂRII NEGRE

În evoluţia sa geologică, bazinul pontic a parcurs numeroase stadii, cu dimensiuni şi structuri diferite, a avut sau nu legături cu Oceanul Planetar, alimentându-se nu numai cu apă sărată provenită din acesta dar şi cu mari cantităţi de apă dulce aduse de afluenţi sau provenite din precipitaţii. În diferite faze ale existenţei sale, Marea Neagră a fost populată cu forme provenite din mările boreale, din cele ecuatoriale şi din cele occidentale, dar şi cu specii de apă dulce aduse de fluvii de pe continent, astfel că originea florei şi faunei sale este eterogenă. 6.1 Originea florei şi faunei actuale Ca urmare a proceselor şi transformărilor suferite de bazinul pontic de-a lungul existenţei sale, au rezultat o floră şi o faună specifică, formate din cinci tipuri de elemente: relicte pontocaspice, imigranţi mediteraneeni, specii de origine dulcicolă, imigranţi exotici.

Relicte pontocaspice Sunt speciile care au trăit odinioară în bazinele care au precedat bazinul pontic actual şi sunt cei mai vechi locuitori ai Mării Negre; în prezent pot fi găsite în zonele mării unde salinitate salinitatea este scăzută. Dintre algele macrofite, în această categorie întră: Ceramium fastigiatum, Laurencia caspica, Ectocarpus caspius (Celan, Bavaru, 1972; Skolka,1977; Bavaru,1977,1980). Printre nevertebrate găsim de asemenea multe relicte pontocaspice: bivalve – Dreissena polymorpha, Hypanis pontica, Hypanis colorata; polichete – Hypania invalida, Hypaniola kowalewskii; crustacee – Heterocope caspia, Pontogammarus maeoticus, Stenogammarus. Un număr mare de forme relicte de tip pontocaspic se găsesc printre miside, una din cele mai caracteristice grupe de crustacei din fauna Mării Negre: Diamysis pengoi, Pseudoparamysis pontica, Paramysis agigensis, Paramysis intermedia, Hemimysis serrata (Băcescu, Muller, Gomoiu,1971; Zaitsev, Ozturk,2001). Dintre peşti amintim: Clupeonella cultriventris, Caspialosa kessleri pontica, Neogobius melanostomus, Neogobius fluviatilis, sturionii Huso-huso, Acipenser stellatus, Acipenser guldenstaedti, Acipenser nudiventris (Motas,1977; Zaitsev, Ozturk,2001).

Imigranţii nord-atlantici Un alt grup din Marea Neagră sunt speciile de ape reci-sărate, originare din mările nord-europene.

Acestea sunt denumite prin mai mulţi termeni: complexul de ape reci, relicte boreo-atlantice, relicte celtice şi relicte de ape reci.

Acest grup de specii reprezintă relicte glaciare, considerate fosile vii (de exemplu lamelibranhiatul Modiolus phaseolinus, cetaceul Phacaena communis) (Motas,1977). Orcare ar fi fost calea prin care au pătruns în Marea Neagră, ele constituie cel de al doilea element al componentei biologice a bazinului ponti actual (Zaitsev, Ozturk,2001).

Dintre algele macrofite, imigranţi nordici sunt: Phyllophora brodiaei, Desmotrichum undulatum, Urospora elongatus (Copepoda), Blackfordia virginica, Coryne tubulosa, Cerianthus vestitus (Coelenterate), Prostomatella arenicola, Prostomatella obscura, Carinomella (Nemertini), Goniada (Goniadella) bobretzskyi (Polychaeta).

Dintre peştii de apă rece fac parte : câinele de mare (Squalus acanthias), şprotul (Sprattus sprattus phalericus), cambula (Platichthys flesus luscus), bacaliarul (Merlangus merlangus euxinus), păstrăvul de mare (Salmo trutta labrax).

În sezonul estival relictele nord-atlantice trăiesc sub termoclină unde temperatura apei nu depăşeşte 8-100C. Ele se înmulţesc iarna sau primăvara, la suprafaţă (Platichthys) sau vara în orizonturile mai adânci (Sprattus, Merlangus).

2

Imigranţi mediteraneeni

După ce Bosforul a stabilit legătura Mării Negre cu Marea Mediterană şi Oceanul Planetar, salinitatea Mării Negre a început să crească, ajungând la un nivel suficient de mare pentru a putea fi suportată de unele specii mediteraneene. Imigranţii mediteraneeni constituie al treilea şi cel mai numeros element din componenta biologică a Mării Negre, unele grupe taxonomice având până la 80% specii de această origine. Majoritatea preferă apele calde şi sărate şi trăiesc predominant în orizonturile superficiale care nu sunt direct influenţate de aportul fluvial. Pătrunderea apelor saline şi a imigranţilor mediteraneeni în Marea Neagră a exercitat o presiune asupra relictelor pontice, multe din ele retrăgându-se în zone cu ape salmastre, limanuri şi delte.

Dintre algele macrofite, fac parte: Ulothrix, Enteromorpha, Cladophora, Polyphonia, Ceramium (Skolka,1977; Bavaru,1977,1980).

Din punct de vedere morfologic, o parte din imigranţii mediteraneeni sunt identici cu formele ancestrale: Acipenser sturio, Mugil cephalus, Scomber scombrus, Gobius ophiocephalus. O altă parte a suferit modificări morfologice, rezultând varietăţi proprii Mării Negre. Engraulis encrasicholus, Atherina mochon pontica, pentru a exemplifica doar fauna piscicolă (Motas,1977).

O pondere foarte mare o au nevertebratele: Pontella mediterranea, Acartia clausi, Paracalanus parvus (Copepoda), Evadne spinifera, Penilia avirostris (Cladocera), Haliclona ascidia, Petrosia dura (Spongi), Hydractinia carnea (Coelenterate), Micrura aurantica (Nemertini), Spurorbis mediterraneus (Annelida), marea majoritate a moluştelor (Nassarius reticulatus, Chione gallina, Divaricella divaricata, Pholas candidus), Palaemon elegans, Palaemon adspersus, Callianassa pontica, Macropipus arcuatus, Eriphia verrucosa (Decapoda) (Băcescu, Muller, Gomoiu, 1971; Zaitsev, Ozturk, 2001).

Specii de origine dulcicolă

Al patrulea element al componentei biotice a Mării Negre sunt speciile de origine dulcicolă. Ele pătrund permanent în mare prin afluenţii fluviali şi se găsesc de obicei în apele marine mai diluate.

Speciile de origine dulcicolă sunt reprezentate de diferite alge-verzi (Microcystis aeruginosa, Aphanizomenon flos-aquae), cladocere (Daphnia longispina, Bosmina longirostris, Leptodora kindtii), copepode (Calanipeda aquae dulcis), rotifere şi alte nevertebrate, precum şi o serie de specii de peşti printre care: crapul, bibanul, etc (Zaitsev, Ozturk, 2001).

Specii exotice

Ultimul şi cel mai nou element al componentei biologice a Mării Negre este reprezentat de speciile

exotice. Zaitsev şi Ozturk (2001) au descris 30 de specii exotice cu origini diferite, dintre care 6 specii de alge macrofite şi microfite, 20 specii de nevertebrate şi 4 specii de peşti.

Alge microfite şi macrofite - Desmarestia viridis, Alexandrium monilatum, Gimnodinium uberrium, Mantoniella squamata, Phaeocystis pouchetii, Rhizosolenia calcar-avis.

Dintre nevertebrate cele mai cunoscute sunt: Scapharca inaequivalvis, Mya arenaria, Crassostrea gigas, Doridella obscura (Molusca), Balanus improvisus, Balanus eburneus, Callinectes sapidus, Eriocheir sinensis (Crustacea), Hesionides arenarius, Marcierella enigmatica (Polychaeta), Beroe, Mnemiopsis leidyi (Ctenophora).

Cele 4 specii de peşti descrise de Zaitsev şi Ozturk (2001) sunt: Gambusia affinis halbrooki, Hypophthalmichthys molitrix, Lepomis gibbosus, Mugil soiuy.

Patru dintre speciile pătrunse cel mai recent în Marea Neagră şi anume gasteropodul nudibranhiat Doridella obscura, decapodele Callinectes sapidus şi Eriocheir sinensis şi ctenoforul Beroe au fost descrise de asemenea de Gomoiu şi Skolka (1998).

În afară de speciile descrise mai sus, în Marea Neagră mai apar o serie de specii cu caracter provizoriu.

6.2 Biotopuri şi biocenoze din Marea Neagră Indiferent de tipul şi dimensiunile lor, bazinele acvatice, fie ele marine sau dulcicole, cuprind două biotopuri: pelagial – care reprezintă masa de apă şi bental – care reprezintă substratul. Şi pentru că fiecărui biotop îi corespunde o biocenoză, în pelagial întâlnim pelagosul iar în bental – bentosul.

Asociaţiile de organisme din pelagial

3

Pelagialul este populat de bioceneze cu o structură mai mult sau mai puţin complexă, a căror existenţă nu este dependentă de substratul bental.

Comunitaţile de hidrobionţi pelagici din Marea Neagră sunt: - planctonul – constituit din fitoplancton şi zooplancton; - nectonul – constituit din peşti şi mamifere, complet adaptate la viaţa acvatică;

Planctonul – este o biocenoză pelagică, ce evoluează în orizonturile luminate, trofogene, fiind formată

din producători primari (fitoplancton), consumatori (zooplancton), şi descompunători (bacterioplancton). Acestea trăiesc în masa apei fără a veni în contact cu substratul, cu excepţia unei perioade din ciclul biologic la anumite specii.

Repartiţia planctonului şi a nectonului din Marea Neagră se face până la adâncimea de 175 m (Pora, Oros,1974; Muller,1995). Planctonul neritic este mai bogat în specii şi indivizi decât planctonul de larg.

Tab. nr.8

Numărul speciilor de metazoare citate în Marea Neagră – după Gomoiu,Skolka, 1998

Nr.crt Grupul taxonomic R0 M.N 1 Porifera 17 55 Coelenterata 52 82 2 Hydrozoa 40 61 3 Scyphozoa 4 4 4 Anthoza 6 13 5 Ctenophora 3 4 6 Plathelminthes 95 281 7 Nematoda 103 214 8 Acanthocephala 8 13 9 Kinorhyncha 10 10 10 Gastrotricha 32 36 11 Rotatoria 84 135 12 Nemertini 43 51 Annelida 181 258 13 Polychaeta 139 191 14 Archiannelida 4 6 15 Oligochaeta 30 44 16 Hirudinea 8 17 17 Crustacea

Phyllopoda 4 5

18 Cladocera 48 69 Copepoda 192 335 19 Calanoida 13 24 20 Cyclopida 28 52 21 Harpacticoida 151 259 22 Cirripedia 7 14 23 Ostracoda 32 150 24 Mysidacea 19 21 25 Cumacea 19 25 26 Isopoda 23 45 27 Tenaidacea 5 6 28 Amphipoda 96 144 29 Decapoda 32 49 30 Acarina 14 58 31 Pantapoda 1 8 32 Insecta 435 ? Mollusca 180 319 33 Polycophora 2 3 34 Gastropoda 106 216

4

35 Bivalvia 69 99 36 Scaphopoda 1 1 37 Sipunculida 3 3 38 Phoronida 3 4 39 Bryozoa 28 39 40 Entoprocta 2 2 41 Tardigrada 10 15 42 Echinodermata 3 19 43 Chaetognata 2 4 44 Ascidiacea 5 12 45 Appendicularia 1 1 46 Cephalocordata 1 1 47 Pisces 108 170 48 Amphibia 13 16 49 Reptilia 13 16 50 Aves 150 51 Mammalia 8 9 Total nevertebrate 2070 2487 Total vertebrate 136 202 Total metazoare 2206 2684

Fitoplanctonul – este dominat de diatomee şi peridinee, fiind mai bogat ca număr de specii şi indivizi în sectorul nord-vestic al Mării Negre, deoarece aici apa are o concentraţie mai mare în elemente biogene, datorită aportului fluvial. Densităţile şi biomasele cele mai mari ale fitoplanctonului se înregistrează între 0-25 m adâncime, variind funcţie de anotimp. Speciile de Rhizosolenia calcar avis, Ntzichia seriata, produc adesea fenomenul de înflorire (Bodeanu,1987; Bodeanu et al., 1998). În ceea ce priveşte producţia de fitoplancton, calculele efectuate în sectorul românesc evidenţiază o producţie anuală de circa 38 mil. tone, putând satisface nevoile alimentare ale speciilor planctonofage (Pora, Oros, 1974). Zooplanctonul – este mai sărac în unităţi sistematice decât fitoplanctonul. El cuprinde atât forme euplanctonice, care trăiesc permanent în masa apei, cât şi forme meroplanctonice, cu existenţă temporară în masa apei. Meroplanctonul este bine reprezentat, mai ales în sectorul platoului continental. S-au identificat specii de protozoare (Noctiluca miliaris), copepode (Acartia clausi, Calanus helgolandicus, Paracalanus parvus, Pseudocalanus elongatus, etc), cladocere (Penilia avirostris, Evadne, Podon, Pseudovadne), rotifere, chetognate (Sagitta setosa), ctenofore (Pluerobranchia pileus, Mnemiopsis leidyi, Beroe), larve de moluşte, icre şi pui de peşte. De asemenea, există un macroplancton reprezentat de meduze: Pilema (Rhizostoma) pulmo, Aurelia aurita (Petran,1977). În Marea Neagră cel mai abundent zooplancton se întâlneşte iarna, iar cel mai sărac, vara. Înainte de pătrunderea ctenoforului răpitor Mnemiopsis leidyi, semnalat începând din 1987, era o corelaţie directă între nivelul pescuitului şi masa zooplanctonică. Scăderea masei zooplanctonice primăvara era pusă pe seama utilizării mai intense a acestuia de către peştii planctonofagi (Pora, Oros,1974). După apariţia sa în Marea Neagră, Mnemiopsis leidyi a produs pagube enorme atât la nivelul zooplanctonului dar şi la nivelul nectonului, producţia de peşte scăzând drastic ca urmare a consumului icrelor şi larvelor planctonice de către acest ctenofor (Petran, Moldoveanu, 1994; Gomoiu,1997).

Nectonul – cuprinde categoriile de animale care trăiesc în pelagial, şi care, posedând organe de înot bine dezvoltate, se pot deplasa pe zone întinse şi se opun activ curenţilor de apă. După cum s-a menţionat, nectonul din Marea Neagră este format din peşti şi mamifere, complet adaptate la viaţa acvatică: 3 specii de delfini şi foca de Caliacra.

Peştii pelagici stau mai mult în largul mării fiind buni înotători; majoritatea sun răpitori. Tot carnivori sunt şi câţiva peşti care-şi caută hrana pe fund sau în imediata lui apropiere (sturionii).

Cele mai frecvent întâlnite şi mai importante specii de peşti sunt: Sprattus sprattus (şprotul), Scomber scombrus (scrumbia albastră), Sarda sarda (pălămida), Trachurus mediterraneus (stavridul), Engraulis encrasicholus (hamsia), Alosa pontica (scrumbia de Dunăre), Mugil cephalus (chefalul), sturionii, clupeidele, etc. În Marea Neagră trăieşte un singur rechin: Squalus acanthias (câinele de mare) (Pora, Oros, 1974).

Peştii din Marea Neagră au origine triplă:

5

a) autohtoni : provenind din vechiul lac pontic. Din această categorie fac parte sturionii - cu 4 specii marine, clupeidele – care sunt planctonofage şi migrează pentru reproducere în apele dulci, şi gobiidele – care sunt forme sedentare.

b) de origine mediteraneeană : mugilidele – peşti migratori şi planctonofagi, pleuronectidele – peşti bentali, Engraulis encrasicholus, Sprattus sprattus, Trachurus mediterraneus, selacienii – Squalus acanthias, Raja clavata (vulpea de mare), Dasyatis pastinaca (pisica de mare).

c) peşti care migrează din Marea Mediterană : sunt peşti pelagici şi planctonofagi, iar majoritatea se reproduc în largul mării sau migrează pentru reproducere în Marea Marmara. Dintre aceştia fac parte: scrumbia albastră (Scomber scombrus), pălămida (Sarda sarda), barbunul, aterina, căluţul de mare (Hyppocampus guttulatus)

Până la sfârşitul anilor '60, Marea Neagră a fost considerată ca o zonă marină productivă. Numărul speciilor

de peşti cu importanţă economică era 26. În anii '80 numărul lor a scăzut la 5 (Zaitsev,1992, citat de Zaitsev, Oros, 2001). Naturalizarea cu succes a chefalului cenuşiu din Marea Japoniei (Mugil soiuy), a ridicat numărul acestora în anii '90.

Capturile realizate în ţările riverane Mării Negre au crescut până la circa 700 000 tone; începând din 1996 a urmat un declin drastic, capturile ajungând numai până la 80 000 tone de peşte (Zaitsev, Ozturk,2001).

Explicaţia acestui fenomen fără precedent este dezvoltarea explozivă a ctenoforului exotic Mnemiopsis leidyi, consumator de zooplancton, ouă şi larve de peşte. La sfârşitul anilor '90 au fost introduse accidental în Marea Neagră ctenoforele antagoniste Beroe cucumis şi Beroe ovata (Gomoiu, Skolka,1998; Zaitsev,1998, citat de Zaitsev,Ozturk,2001).

Asociaţiile de organisme bentale din sectorul românesc al Mării Negre

Bentosul cuprinde speciile care populează substratul (bentalul), fiind extins numai până la adâncimea de

aproximativ 200 m. Sub această adâncime, bentosul este reprezentat, în general, numai de bacterii care intervin în formarea hidrogenului sulfurat. Unele specii bentale se pot ridica în anumite faze ale ciclului biologic în pelagialul sau epipelagialul; ele se numesc specii bentopelagice (polichete, crustacee, peşti). Larvele unor specii formează pentru un anumit timp, meroplanctonul.

Bentosul cuprinde fitobentosul - format din alge macrofite şi zoobentosul – format în general din nevertebrate. Suprafaţa totală a zonei bentale din dreptul litoralului românesc este de 23 000 km2.

Speciile bentale pot fi:

a) Sesile: adică fixate pe substrat. Din această categorie fac parte producătorii (algele) şi o serie de consumatori (spongieri, celenterate, briozoare, ciripede, bivalve, polichete);

b) Sedentare: ce populează substratul dur pe care pot realiza deplasări de mică anvergură. În această categorie intră gasteropodele, unii peşti bentali (pleuronectide, gobiide).

c) Vagile (erante): ce se pot deplasa pe mari distanţe mari, ca de exemplu crustacee, decapode, peşti bentonectonici. Unele dintre aceste specii au mijloace proprii de deplasare, altele se lasă antrenate de curenţi.

Toate cele trei categorii de specii enumerate mai sus sunt specii epibentale, adică trăiesc pe suprafaţa substratului. Endobentosul cuprinde animale ce-şi desfăşoară ciclul vital în interiorul substratului şi cuprinde:

a) specii săpătoare: are pătrund în substrat parţial sau total prin dislocare activă şi cuprind: polichete şi oligochete. De exemplu, Arenicola marina trăieşte în galerii consolidate cu secreţii.

b) Specii forante: care fac galerii în substrat stâncos sau în lemn. Din acest grup fac parte polichetele, spongierii, isopodele, amfipodele, care fac galerii în substrat în cochiliile moluştelor sau în lemn.

O comunitate aparte o constituie perifitonul sau epibioza, cu o structură trofică completă, localizată pe substraturile dure sau pe organismele vii. Acest tip de comunitate este localizat în etajele superioare ale bentosului litoral, în jurul construcţiilor acvatice, pe coca navelor, provocând coroziunea lor, şi este format din crustacee, ciripide, bivalve, etc. Rolul bentosului în cadrul ecosistemului marin este foarte important şi se poate rezuma astfel:

- valorifică o bună parte a producţiei primare realizată de plancton (datorită dominaţiei consumatorilor primari, reprezentaţi în principal de moluşte);

- reprezintă direct sau indirect, o bază trofică importantă pentru peşti; - generează o mare cantitate de larve care îşi duc viaţa în masa apei, organismele bentale contribuind la

îmbogăţirea bazei trofice zooplanctice cu elemente nutritive de valoare ridicată;

6

- prin modul lor de viaţă, majoritatea speciilor macrobentale, mai ale bivalvele (dominante în bentos), realizează funcţia de biofiltru natural, una din particularităţile biologice de bază ale Mării Negre;

- datorită speciilor cu cochilii calcaroase, contribuie substanţial în sedimentogeneză; - speciile de animale bentale concentrează şi acumulează o serie de substanţe paleoecologice şi geologice

ale mării (Gomoiu,1978). În funcţie de etajele bentale, care reprezintă limitele de adâncime (în cadrul cărora condiţiile ecologice prezintă fie parametrii constanţi, fie variaţii regulate) şi de natura substratului, vom prezenta succint principalele bioceneze şi asociaţii de organisme bentale de la litoralul românesc.

Asociaţiile de organisme bentale din etajul supralitoral

Pe o fâşie îngustă, stropită de valurile ce se sparg în limita superioară a nivelului mării, în contact cu ţărmul, zona de uscat propriu-zisă, care suferă imersiuni de scurtă durată şi neregulate, în condiţiile excepţionale create de furtunile puternice şi de hula care le urmează, se situează etajul supralitoral, domeniul de viaţă al acelor organisme capabile să suporte o emersiune de lungă durată. În acest etaj nu există biocenoze stabile în spaţiu şi în timp, ci doar nişte comunităţi care cuprind atât elemente marine cât şi elemente dulcicole şi terestre.

Asociaţiile nisipurilor curate – dominate de crustaceele amfipode din genul Talorchestia şi de insecte. Asociaţiile substratului dur – caracterizate de prezenţa isopodelor Ligia şi Tylos şi de gasteropodul

Littorina (rarităţi la litoralul nostru, dar abundente în alte zone ale Mării Negre), căsuţe de Balanus, diptere halofile adulte.

Asociaţia supralitoralului acoperit de depozite de alge – dominată de amfipodul Orchestia, viermi oligocheţi

şi nematozi şi numeroase insecte, în special larve de diptere. În toate asociaţiile, pe lângă formele caracteristice există o bogată faună microscopică, reprezentată de

protozoare, viermi, crustacee, etc. O serie de specii (amphipodul Talistrus, crabul Eriphia, melcii Alexia, Tricolia), atât de caracteristice altădată etajului supralitoral au dispărut sau sunt extrem de rare astăzi (Gomoiu,1978).

Rolul organismelor din asociaţiile supralitorale este foarte important în salubrizarea fâşiei de trecere de la uscat la mare.

Biocenozele etajului mediolitoral

Pentru Marea Neagră, lipsită practic de o maree cu amplitudine evidentă, etajul mediolitoral reprezintă fâşia

îngustă din zona de spargere a valurilor în condiţii hidrometeorologice normale. În această zonă, în funcţie de tipul de substrat, organismele marine formează biocenoze bine individualizate (Gomoiu,1978).

Biocenoza nisipurilor fine – caracterizată de amphipodul Pontogammarus maeoticus, se află cantonată pe

o bandă continuă între Mamaia şi Sulina. Alături de forma conducătoare (Pontogammarus), care formează populaţii foarte numeroase (50 000 ex/m2), în această biocenoză mai există forme meiobentale (turbelariatul Otoplana, nematode, harpacticoide, isopode, cumacee, miside, etc). În nisipurile uşor saprobe se dezvoltă o faună abundentă de protozoare ciliate.

Biocenoza nisipurilor de granulaţie medie şi grosieră –se întâlnea pe plajele de la sud de Constanţa şi este caracterizată de bivalva Donacilla şi polichetul Ophelia. Acestea trăiau în asociere cu diverse specii micro- şi meiobentale, formând subcenoze, ca de exemplu: subcenoza cu cu polichetele Saccocirrus şi Pregaria sau cea cu copepodul Ectinosoma şi turbelariatul Leptoplana (Gomoiu, 1978). În prezent, prin dispariţia formelor macrobentale conducătoare ale acestei biocenoze, aceasta şi-a pierdut identitatea ca unitate biocenotică. Din această cauză este greu să se facă o npuă definire, cu atât mai mult cu cât cocenoţii importanţi şi-au rărit şi ei populaţiile (Petran, 1997).

În etajul mediolitoral apare şi substratul dur (stânci, pietre, diguri), mai ales în zonele situate la sud de Constanţa, însă aici nu există o biocenoză propriu-zisă, ci o asociaţie formată din specii care trăiesc şi în alte

7

bentale, care preferă apele bine oxigenate şi bogate în substanţă organică particulată din mediolitoral. Dintre aceste specii fac parte : bivalva Mytilaster lineatus, crustaceul calcifer Balanus improvisus, alge macrofite şi microfite, etc. Numeroase specii care se găsesc aici sunt vizitatori ce trăiesc de regulă în apele de mică adâncime din vecinătatea mediolitoralului (Gomoiu, 1978).

Cercetările din ultimul deceniu au pus în evidenţă o sărăcire accentuată în specii a acestei asociaţii de organisme, altădată dominată de bivalva Mytilaster lineatus, care în asociere cu crustaceul calcifer Balanus improvisus şi bivalva Mytilus galloprovincialis formau o subcenoză aparte a biocenozei midiilor de piatră şi anume subcenoza mediolitorală Mytilaster-Mytilus-Balanus (Băcescu, Muller, Gomoiu,1971). În prezent Mytilaster şi Mytilus apar rar în mediolitoral, iar o serie de specii caracteristice acestei zone litorale, cum ar fi crustaceul Chtamalus stellatus sau bivalvele endolitice Petricola lithophaga şi Irus irus au dispărut complet (Mulle,1993,citat de Petran,1997).

Biocenozele şi asociaţiile etajului infralitoral

Etajul infralitoral se întinde de la mal până la limita inferioară a algelor fotofile (între aproximativ 1-12 m,

chiar până la 30-40 m) (Gomoiu, 1978). Biocenoza nisipurilor fine – caracterizată de micuţa bivalvă Corbula mediterranea; se întâlneşte pe o

fâşie îngustă între Mamaia şi Sulina. Cuprinde peste 100 de specii de nevertebrate, majoritatea meiobentale, care trăiesc între granulele de nisip fin. În prezent, suprafaţa acestei biocenoze s-a redus foarte mult, ea fiind ocupată de bivalva Mya arenaria, specie pătrunsă în Marea Neagră acum circa 40 de ani şi care a găsit în această biocenoză condiţii ideale de dezvoltare (Gomoiu, Porumb,1968; Gomoiu,Petran,1973, Petran,1997).

Biocenoza nisipurilor medii – caracterizată de bivalva Donax şi de câteva specii meiobentale; ocupă suprafeţe mici, zone insulare la sud de Constanţa, fiind situată în centura superioară a infralitoralului (2-3 m adâncime) (Gomoiu,1978).

Biocenoza substratului dur (pietre, stânci cu strat fital – alga brună Cystoseira în principal) este dominată de populaţia midiilor de piatră. Este o biocenoză vastă, autoheterotrofă, cu o mare diversitate de organisme (alge, nevertebrate, peşti), caracteristică zonelor cu funduri pietroase din sudul litoralului românesc. Alături de Mytilus şi de numeroase alge macrofite, în asociaţie apar o serie de elemente macrobentale foarte caracteristice: Actinia, Balanus, bivalve perforante (Petricola, Irus), polichete calcifere (Pomatocerus, Spirorbis) şi perforante (Polydora), spongieri (Dysidea), crabi (majoritatea formelor de la litoralul românesc). În schimb, melcul răpitor Rapana thomasiana a devenit o specie comună, şi reprezintă un pericol pentru midii şi alte bivalve (Gomoiu, 1978). În prezent, deşi Mytilus a rămas specia conducătoare a acestei biocenoze, s-a constatat reducerea populaţiilor unor specii caracteristice infralitoralului cu substrat dur (crustaceele Crangon, Palaemon, Hyppolyte, Clibanarius, Pisidia), precum şi dispariţia completă a altora (crustaceele Lysmata, Pontophilus, Processa), iar speciile oportuniste, cum ar fi polichetele Neanthes succinea şi Polydora limicola au devenit o prezenţă obişnuită în acest habitat (Ţigănuş, 1997). Biocenoza fundurilor de argile marnoase – cu bivalva sfredelitoare Pholas candidus; ocupă suprafeţe mici, insulare, la adâncimi de 3-12 m. Diversitatea faunei este redusă în această biocenoză. Asociaţia nisipurilor mâloase cu iarba de mare – Zostera – formează enclave în cadrul biocenozelor din infralitoralul pietros sau nisipos. Este o asociaţie mixtă, compusă din elemente sedimentofile şi fitofile (hidroide, Balanus,briozoare, gasteropodele Hydrobia,Rissoa, isopodul Idotea,creveta Palaemon, moluştele, Mya, Cardium, Abra ovata, provenite din biocenozele învecinate. Odinioară, Zostera forma pajişti întinse, care treptat s-au redus la insule izolate (Gomoiu, 1978). Biocenoza fundurilor mâloase cu bivalva Spisula – se întinde ca o fâşie relativ îngustă de-a lungul litoralului românesc, făcând legătura între nisipurile cu Corbula şi malurile cu Mytilus. În prezent, biocenoza cu Spisula a fost invadată de Mya arenaria, care a devenit o specie dominantă alături de gasteropodul Nassarius, bivalvele Paphira, Abra şi viermii tubicoli Melinna şi Pectinaria. În afara biocenozelor şi asociaţiilor amintite, în etajul infralitoral mai pot fi menţionate o serie de comunităţi, însă ele sunt reduse ca întindere, iar structura acestor enclave este dominată de prezenţa bivalvei Mya, care a ocupat toate fundurile sedimentare până la 30-40 m adâncime, de la litoralul românesc al Mării Negre.

Biocenozele etajului circalitoral

8

Etajul bental circalitoral ocupă o zonă sedimentară situată între limita maximă de pătrundere în adâncime a fanerogamelor marine şi a algelor fotofile (până la adâncimea de 20-30 m şi în mod excepţional mai jos) şi izobata de 100-120 m. în acest etaj bental se află cantonate două asociaţii majore de organisme caracteristice bentosului Mării Negre şi anume: biocenoza midiilor de adânc şi biocenoza mâlirilor cu faseoline.

Biocenoza midiilor de adânc se află în partea superioară a etajului circalitoral (20-45 m, 48-70 m).

substratul ocupat de această biocenoză, atât de specifică Mării Negre, se caracterizează prin dominaţia mâlurilor cenuşii, cu un procent variabil de scrădiş. Forma cea mai caracteristică – Mytilus galloprovincialis – are o repartiţie neuniformă; midiile se concentrează în mici aglomerări, dispuse neregulat. Pe midii se fixează o serie de animale epibionte: celenteratul Actinothoe, crustaceul Balanus, ascidiile Ascidiella şi Cione. În maluri există un număr mare de polichete tubicole (Terebellides, Mellina). Tot aici trăiesc moluştele Abra, Syndesmia, Paphia, Cardium (C.Paucicostatum, C.Simile), Nassarius, Calyptrea, crabul Macripipus arcuatus, etc.

În cadrul vastei biocenozei a midiilor de adânc, care de regulă se prezintă în forma sa tipică, mai ales la adâncimea de 50-65 m, organismele bentale pot forma asociaţii cu rang inferior, subcenoze sau enclave, mai importante fiind:

a) Subcenozele de tranzit între infralitoral şi circalitotal, în care domină moluştele bivalve (Spisula – Abra milaschievichi – Cardium paucicostatum, caracteristică bentosului de larg de la gurile Dunării; Spisula – Mytilus şi Spisula – Paphia, în sectorul influenţat direct de Dunăre).

b) Subcenoza Mytilus – Lithothamnion – Phyllophora, care ocupă spaţiul situat în zona gurilor Dunării până la 45-48 m adâncime;

c) Subcenoza Mytilus – Modiolus phaseolinus, care face tranziţia spre adânc, între biocenoza malurilor cu midii şi cea a malurilor cu faseoline.

Începând din anii ’70 s-a înregistrat declinul efectivelor de midii, paralel cu extinderea populaţiilor polichetului tubicol Mellia (Gomoiu,1978,1985). În a doua jumătate a anilor ’90 s-a constatat, în urma reducerii industrializării din ţările ex-comuniste din bazinul hidrografic al Mării Negre, o îmbunătăţire a condiţiilor de mediu, şi ca urmare, o creştere a efectivelor midiilor din adânc (Abaza, 1996-1997).

Biocenoza malurilor cu faseoline Împrumutând numele de la mica scoică păroasă, cât un bob de fasole – Modiolus phaseolinus, care este cea mai caracteristică formă ce populează fundurile începând cu 55-60 m adâncime, până la 120-130 m, vasta biocenoză a malurilor cu faseoline este în exclusivitate o asociaţie proprie Mării Negre. La litoralul românesc ea ocupă o suprafaţă de aproximativ 10 000 km2, ceea ce reprezintă 40% din suprafaţa platoului continental, având cel mai tipic aspect al (sau) adâncimilor de 50-90 m. în sectoarele unde cenoza atinge dezvoltarea sa maximă (Sulina –Sf.Gheorghe şi Tuzla - Mangalia), densităţile şi biomasele organismelor depăşesc valorile de 7000ex/m2 şi 250g/m2. Alături de forma conducătoare a cenozei – Modiolus – în asociaţie apare o serie de specii macrobentale şi meiobentale, printre care amintim: echinodermele Amphiura, Leptosynapta, spongieri calcaroşi (Sycon), celenteratul Cerianthus, moluşte (Abra), melcul carnivor Trophon, tunicate (Ascidiella, Cione, Eugyra), polichete Terebellides, Exogone, etc (Gomoiu,1978). Biocenoza etajului periazoic

Noţiunea de periazoic a fost introdusă în bionomia pontică de către M.Băcescu (1963) pentru a desemna un etaj bental tipic Mării Negre, etaj ce ocupă partea superioară a sectorului de adânc, lipsită de viaţă, o fâşie de graniţă a vieţii animale între biocenoza faseolinelor şi batialul azoic. Etajul periazoic, situat pe partea externă a platformei continentale (120-200 m, urcă uneori la 90 m sau coboară până la 260 m), ocupă la litoralul românesc o suprafaţă de 700 km2; substratul este alcătuit, în general, din mâluri semifluide, calcaroase, alburii, ce înlocuiesc treptat mâlurile negre cu faseoline (după centura cu concreţiuni feromanganoase, formată pe scrădiş subfosil de Modiolus).

Din punct de vedere bionomic, etajul periazoic se caracterizează în orizontul său superior prin prezenţa unei asociaţii atipice cu Modiolus phaseolinus – formată din exemplare rare şi numai juvenile, alături de care apar: Terebellides, Apseudes, Cerianthus, Callipallene, etc. în orizontul inferior, biocenoza este săracă sub aspect trofic, heterotrofă, practic fără endofaună, fără epibioză, fără alge, cu un mare excendent de substanţă organică.. aici domină micul mocropolip alb-transparent Bougainvillia ramosa, specie caracteristică a mâlurilor albe de adânc. Cele mai importante specii însoţitoare sunt cele meiobionte (foraminifere, nematode). Speciile macrobentale sunt foarte rare şi reduse ca număr (Abra alba, Ctenicella, larve de Clunio), având aici o existenţă

9

efemeră. Flora bacteriană este bine dezvoltată în această biocenoză, datorită bogatelor depozite de substanţă organică care se găseşte aici.

Chiar dacă ultimii 30 de ani compoziţia şi structura multor comunităţi bentale au avut de suferit ca urmare a unor surse cronice de poluare şi eutrofizare generale a domeniului neritic, criteriile de delimitare a etajelor şi a diferitelor comunităţi şi asociaţii, prezentate anterior, rămân încă valabile:

Restructurarea vieţii bentale şi a celei planctonice din partea vestică a Mării negre, datorită influenţei antropice a fost determinată de doi factori principali:

1. selectarea speciilor rezistente la noile condiţii de viaţă, inclusiv primirea şi asimilarea în asociaţii a noilor imigranţi oportunişti (Mya, Scapharca, Rapana, Mnemiopsis), cu un deosebit impact trofic;

2. schimbarea condiţiilor de substrat, prin extinderea structurilor sedimentare pelitice noi, cu textură fină în dauna celor nisipoase, mai grosiere şi mai bine oxidate. La nivelul metazoarelor din planctonul neritic şi la nivelul reprezentanţilor asociaţilor macrobentale din sistemul litoral, faţă de inventarul de specii de la litoralul românesc, de la sfârşitul anilor ’60, în prezent au mai rămas circa 40%, ceea ce implică restructurări fundamentale şi în circuitul trofic şi în căile de conversie a biomasei (Muller, 1995).

Principalele elemente de conversie ale producţiei primare au rămas tot moluştele filtratoare, deşi comparativ cu situaţia din trecut, randamentul lor filtrator, în raport cu substanţa organică particulară disponibilă, s-a diminuat simţitor. Dezechilibrul dintre producţia primară în exces şi capacitatea de conversie a consumatorilor , împreună cu deficitul creat de procesele de descompunere microbiologică modelează desfăşurarea proceselor ecologice şi instalarea stabilităţii în anumite secvenţe ale sistemului litoral.