Dunarea de jos 168 februarie

Revista Dunãrea de Jos - nr.168

Semne ale clipei - Sergiu Dumitrescu

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

http://www.pdffactory.com

Eugen Ungureanu

Rectangle

3

Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda, iarjudecăţile Tale, Doamne, îmi vor ajuta mie, celuicuprins de durere sufletească, împreună cu toţi ceiapropiaţi din familia trupească, din familia comunitară,de aici, din sfânt locaşul acesta şi din parohia aceasta,din oraşul şi judeţul Galaţi, din „casa” spirituală şiculturală ca o „catedrală” a Centrului Cultural„Dunărea de Jos”, dar şidin inimile confraţilor debreaslă de la UniuneaArtiştilor Plastici – de peplan local, de pe plannaţional şi, prin opera samult extinsă, pe planinternaţional, până pesteOcean!

Aceasta este foarterezumativ, privind în chipexistenţial, familia desuflet a celui pe care îlprohodim astăzi, dupăparcurgerea a şasedecenii de existenţă decătre un domn, la propriuşi la figurat, în faţa luiDumnezeu şi a oamenilor! Un domn! Omul moare,dar domnul nu moare niciodată! El este „întronizat”în demnitatea de domn printre oameni pentru că afăcut vizibilă domnia sa peste gândurile şi cugetelesale, pe care le-a temperat totdeauna, într-un exerci ţiuunic de voinţă unită cu darurile înmulţite, cu talanţii luiprimii de la Dumnezeu, prin gândul exprimat în operecum rar se întâlnesc, care ne arată lupta sa pentruperfecţiune în gând, în cuvânt, în lucrare, în operă şi,mai ales, în dorinţa sa de a construi punţi vizibile, legăturitrainice şi prietenii statornice. Toate acestea aşezateîntr-un exerciţiu unic al altruismului!

Sergiu Dumitrescu s-a impus de timpuriu printr-ostatură impunătoare, cu o exprimare gravă, cu oatitudine foarte tranşantă, fără menajamente, mai alespentru el însuşi, dar şi prin raporturile lui cu semenii,prin experienţa contemplaţiei pe malurile Dunării, cuochii aţintiţi spre soarele care răsărea şi de la care apreluat puritatea, statornicia şi înrădăcinarea în valorilenepieritoare ale locului. Exigent cu el însuşi, l-a convinspe maestrul său, Mihai Mihai, să exerseze de foarte

UN ARTIST – APOSTOL ŞI MĂRTURISITOR AL VALORILORCREDINŢEI ŞI CULTURII – SERGIU DUMITRESCU

timpuriu o asceză brâncuşiană, de dezrobire amateriei de greutatea ei şi de scoatere la lumină a luiPrometeu înlănţuit în piatră, în lemn şi în fier. Vedeaimediat în materie armonia şi frumuseţea! Stăruia oreîn şir la atelier, mai mult decât un călugăr benedictin!Aşa a izbutit şi în vremuri grele, şi în vremuri bune! Adat examen la Institutul de Arte Plastice „N.

Grigorescu” dinBucureşti pe care l-aabsolvit cu distincţie.S-a format la şcoalaunor maeştri mari,trecând de la artamodernă spre ouşoară viziune iconică,pe şevalet, căutând săarate aspiraţia, prinartă, către Dumnezeu.A început cu opereca: Mâinile spreb i n e c u v â n t a r e ,Ochiul ş.a., cum larândul său a făcut altartist de breaslă, foartemare, de la Bucureşti

– acad. Sorin Dumitrescu.Pe plan local, Sergiu Dumitrescu a devenit şi a

rămas un reper prin cele trei decenii de muncă asiduăpe trei planuri. Mai întâi, ca instructor al artiştilor laCasa de Cultură – un instructor adevărat, sobru, foartecompetent şi foarte drept – pentru că l-a interesat săîndrepte omul spre lucruri durabile şi nepieritoare. Apoi,o perioadă de timp, a exersat munca didactică deprofesor de artă. A venit şi momentul de dezrobire dinanii ’90, care l-a aflat în prima linie, a reaşezării întregiiconcepţii artistice pe temeiul credinţei profunde înDumnezeu, ca sursă şi lumină, ca forţă interioară, princare s-a îndreptat ca un artist-apostol spreintelectualitate, fiind un gen de „Prodromos”, căutândsă aducă credinţa în mijlocul colegilor de breslă. Peunii a căutat să-i aducă la credinţă prin credinţa samărturisitoare! A fost printre primii care a pus bazeleDirecţiei pentru Cultură din Galaţi. A fost un promotorneîntrecut al culturii şi al valorilor ei nepieritoare, iarcultura a îndreptat-o pe o axă existenţială. Aşa a luatfiinţă şi gruparea artiştilor gălăţeni: „Axa”. O axă pe

+ Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos



Eugen Ungureanu

Rectangle

4

verticală şi nu pe orizontală! Printre operele lui senumără: Veşmânt, din piatră sau din lemn, Pastorală,Veghea, Ieşirea la lumină şi altele. Prin aceste opereiese la iveală omul, omul adevărat, artistul care amodelat materia inertă şi a scos din ea spiritul, aîmbrăcat-o cu frumuseţe, cu expresie şi cu mesaj.

În fine, Dumnezeu l-a ajutat, cu toată agonisita saartistică şi morală, ca om drept şi echilibrat, săavanseze şi să creeze, practic, o instituţie nouă, caren-are nevoie decât de a fi „icoana”, „amprenta” şiviaţa pe mai departe a lui Sergiu Dumitrescu: CentrulCultural al Dunării de Jos, adică centralitateaDunării de Jos pe cultura care are axul istoricpermanent îndreptat către valorile tradiţionale, cătrecredinţa în Dumnezeu. A dorit să pună în evidenţă, săfacă tot mai cunoscută Dunărea de Jos istorică,culturală, multiculturală, multietnică, multiconfesională!Aceasta este Dunărea de Jos pe care el o arăta, caîntr-un concept academic, în opere, într-un plandesăvârşit de activităţi care urmăresc sondarea înprofunzime a valorilor patrimoniale ale sufletului, alegândirii şi ale tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeştide inspiraţie mai mult creştină, dar nu numai, laDunărea de Jos.

A ctitorit şi o revistă - Dunărea de Jos, a fostiniţiatorul şi gazda multor întâlniri culturale care stau

la baza unor programe foarte pragmatice, dar şistrălucite ca idei. Aceasta înseamnă Centrul Cultural„Dunărea de Jos” la cârma căruia a fost atâţia ani şipentru care s-a sacrificat: forum de idei, comunicarepe orizontală în şi cu toată lumea bună, dar şi peverticală, întotdeauna cu Dumnezeu! El a îndreptattoate acestea spre eternitate!

Vor rămâne neşterse la Dunărea de Jos prima samare ctitorie: acest Centru cultural, iar în interiorulCentrului cultural, readucerea timpului şi a valoriiomului aşezat spiritual, a omului capabil să ridice mereuaceastă zonă acolo unde a fost ea odinioară. Iar înformă văzută este, poate, misiunea sa apostolică pecare a realizat-o cu atâta talent şi abnegaţie, dereaducere în actualitate a portului tradiţional potrivitprincipiului: Ori te poartă cum ţi-e vorba, orivorbeşte cum ţi-e portul!. Este ctitor, împreună cunoi, a celor două centre de creaţie creştină popularăşi artistică de la mănăstirea Adam, pentru costumeletradiţionale din comunele şi aşezările noastre – studiateştiinţific mai întâi cu maestrul Eugen Holban – şi,respectiv, de la mănăstirea Cudalbi: proiectul de ţeserea pânzei tradiţionale, derulate cu fonduri europene, prinCentrul Cultural.

Datorită lui Sergiu Dumitrescu, Galaţiul, din punctde vedere tradiţional, folcloric şi etnografic, are acum

Ithaca - Sergiu Dumitrescu



Eugen Ungureanu

Rectangle

culoare! Şi mai are ceva!Are loc la Muzeul Satuluidin Bucureşti, printr-ocasă de 200 de ani, dinzona Rădeşti, din parteade nord a judeţului Galaţi,care a fost de curânddusă la Muzeul Satului.Apoi nu trebuie uitatăctitorirea MuzeuluiSatului şi a MuzeuluiZonei Pescăreşti dela Gârboavele, prinne-odihna acestui mare„apostol” al credinţei, alculturii, al spiritualităţii, algândirii, al viitoruluiacestui centru.

Evident, a fostprincipalul artizan alAnului ştefanian, la 500de ani de la trecerea înveşnicie a SfântuluiVoievod, prin reconsti-tuirea Pânzarului lui Ştefan cel Mare. Şi ne-a maiarătat nouă, gălăţenilor, cum era atmosfera domneascăde acum 100 de ani, cu caleştile de pe stradaDomnească, pe care venea, tot ca un autentic domn,mereu, la slujbele de la Catedrală.

La Eparhie, de asemenea, se simţea ca acasă!Vreme de 25 de ani acest creştin ne-a arătat cât erade ataşat de credinţa şi Biserica sa. Ne-a arătat cumpoate comunica un artist credincios cu cetatea, învremuri grele şi în vremuri bune, când are uncomunicator precum Sergiu Dumitrescu! În momente

5

dificile, Sergiu era tot timpulla datorie!

Iată, iubite Sergiu,nimeni cu crede că ai murit!Te-ai consumat, ai ars preamult, ziua şi noaptea! Nute-ai uitat la suferinţele tale!Ai avut prea multe, preagrele şi nemeritatesuferinţe! Ai fost singur defoarte multe ori, dar aireuşit să creezi prietenie câtsă nu-i uiţi nici pe cei aflaţiîn singurătate. Cum seexplică faptul că, iubiteSergiu, cu două ceasuri şijumătate înainte de a trecela cele veşnice, fiind alăturide tine fraţii tăi de sângeTomiţă şi Cezar, amcomunicat foarte bineîmpreună?!! Ne-am pus deacord cu multe proiecte! Lavreme de Vecernie, când în

biserici încă se cânta Acum slobozeşte pe robul Tău,Stăpâne, cuvântul Tău în pace, căci văzură ochiimei mântuirea Ta, atunci ai închis ochii! Am înţelescă ai vrea să te odihneşti şi tu un pic! La boala pecare ai purtat-o, chipul tău viu este foarte senin, ca săne arăţi că ai sfidat şi moartea! Şi ca să ne arăţi căchipul care a bucurat atâtea chipuri, omul care a făcutatât de mult bine nu are cum să moară! Ai plecat să teodihneşti puţin! Când veneai spre casă, a doua zi, lapraznicul Întâmpinării Domnului, slujeam în Capelaunde pentru prima dată, la Muzeul de Artă, am intratîmpreună! De acolo am anunţat ÎntâmpinareaDomnului, care a coincis cu întâmpinarea ta, tot deDomnul, de pe pământ la cer. Întâmpinarea Domnuluia fost întâmpinarea ta! Noi am văzut aceasta cu câţivaprieteni care au venit acolo, iar gândul Nostru s-a unitcu gândurile altora, încât spaţiul modern, Sala deexpoziţii temporare a Muzeului eparhial îţi poartăde astăzi numele – Sergiu Dumitrescu.

Invită-i pe toţi cei care te-au iubit să-ţi facă oexpoziţie la 40 de zile la sala ta de la Muzeul Istoriei,Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos!Astfel, pomenirea ta va rămâne şi prin aceste mărturiiartistice din neam în neam!

Domnul Sergiu Dumitrescu va continua să neînsoţească în toate proiectele folositoare celor mul ţi!El va lucra cu noi! El va trăi prin bunele noastre amintirişi prin rugăciuni! Şi va mângâia şi familia, şi pedoamna, şi copilul, şi fraţii, şi nepoţica, şi prietenii, şipe noi toţi! Amin.



Eugen Ungureanu

Rectangle


Arta plastică şi cultura gălăţeană sunt din nou îndoliu. După stingerea într-un timp atât de scurt a luiAurel Manole, preşedintele Filialei locale a U. A. P.R., a pictorului Gheorghe Suciu şi a sculptorului SilviuCatargiu, iată că şi sculptorul Sergiu Dumirescu,directorul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, aîncetat din viaţă la 1 februarie 2016. Vestea este cumnu se poate mai cumplită şi a căzut ca un trăsnet. Doarpe 20 ianuarie îmi făcuse un laudaţio cu prilejulacordării de către Revista „Dunărea de Jos” a Premiului„Nicolae Spirescu” pentru contribuţii la promovareaartelor vizuale şi iată că eu, acum, trebuie să mă referla el deja la timpul trecut. Înainte de începerea festivităţiiam observat că este mai slăbit şi palid la faţă. L-amîntrebat dacă nu se simte bine sau dacă este bolnav.Nu mi-a confirmat, a ţinut să ascundă suferinţa. Acumam înţeles, era prea demn şi vertical în tot ceea cefăcea. Nu voia să dea impresia că vreo boală îi macinăcorpul.

Sergiu Dumitrescu s-a născut la 23 decembrie 1954în familia Minerva şi Paul Dumitrescu. Tatăl, medicveterinar, s-a afirmat şi a rămas în cultura gălăţeană ca

un reputat scriitor satiric şi compozitor. Încă dinperioada când era elev la Liceul „Vasile Alecsandri”, afrecventat atelierul sculptorului Mihai Mihai, ca maiapoi, în 1977, să fie admis la Institutul de Arte Plastice„Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde a studiat cuprofesorii Vladimir Predescu şi Marin Iliescu. Dupăabsolvire (1981), a revenit la Galaţi, unde a lucrat cametodist la Casa de Cultură a Studenţilor, profesor înmai multe unităţi de învăţământ preuniversitar, iar după1990 a ocupat funcţiile de consilier la Direcţia Judeţeanăpentru Cultură şi Patrimoniu Naţional şi manager alCentrului Cultural „Dunărea de Jos”, instituţie pe carea condus-o până la data decesului. A fost membru alU. A. P. R. din 1991, secţia sculptură. Din 1979 aînceput să expună în cadrul manifestărilor colectiveale Filialei Galaţi a U. A. P. R. În toţi aceşti ani şi-aorganizat mai multe expoziţii personale la Galaţi (1986,1987, 1989, 1993, 1995, 1998, 2001, 2015), Cuneo,Cissone, Italia (1995) şi a participat la numeroasemanifestări de profil cu caracter naţional şi internaţional:Galeria „Orizont” Bucureşti (1984, 1989, 1997),Museo dell’Automobile, Torino, Italia (1992), Galeria„Arx”, Cissone, Italia (1995), Galeria „Piemonte”,Torino, Bienala de sculptură mică, Ravena, Italia(1996), Centrul Cultural Român din Paris, Franţa(1997), Galeria Căminul Artei, Bucureşti (2015),Galeria Five Plus, Viena, Austria (2015). S-a număratprintre artiştii care în 1995 au pus bazele Grupului„Axa”, fiind prezent cu lucrări în expoziţiile acestuiaintitulate „Corpul uman”, „Natura moartă altfel”, „Gest,

Veşmânt

6



Eugen Ungureanu

Rectangle

7

idee, sacrificiu”, „Oglinda”, „Fără titlu”, „Imposibilaîntoarcere”, „246”, „Agora act”, „Echilibru” etc. Aparticipat la Tabăra de sculptură în piatră de la PiatraNeamţ (1983), Tabăra de sculptură în lemn de laMuzeul de Artă Vizuală din Galaţi (1996) şi la ediţiiledin 1991, 1995, 1997 ale Taberei de sculptură în metalde la Galaţi, pe care le-a şi coordonat. Pentru Galaţi arealizat proiectul după care s-a construit în parcul dinfaţa Casei de Cultură a Sindicatelor „Troiţa Sf. Sofia”,ridicată în anul 2000 în amintirea Bisericii „SfântaSofia”, demolată de autorităţile comuniste în 1963, caşi lucrările de artă monumentală „Veşmânt” (1991,Strada Brăilei, în faţa blocului R-2), „Veghea” (1995)

şi „Ieşirea în lumină” (1997), ambele aflate în Parcul„Cloşca” (Valea Ţiglinei I). A fost onorat cu distincţiiprecum: Premiul III la expoziţia concurs de la Cissone,Italia (1995); Premiul pentru talent şi ofensivă în artaplastică gălăţeană, acordat de ziarul „Viaţa liberă”(1995), Premiul Municipiului Galaţi (2012), PremiulDirecţiei Judeţene pentru Cultură şi PatrimoniuNaţional Galaţi (2015) etc. Lucrări ale sale se află încolecţii de stat şi particulare din România, Anglia,Franţa, Italia, Germania, Grecia, Belgia, S.U.A.,Australia.

Înclinat spre expresionism, tendinţă vizibilă în uneledin lucrările sale („Îmblânzitorul de păcate”,„Incertitudinea existenţei”, „Gulag”, „Trauma Ianus”),ca şi în cele realizate din metal, Sergiu Dumitrescu aoptat mai mult pentru cultivarea formelor pure, în carematerialul sculptural (lemn, marmură, bronz) esteşlefuit sau polisat până la desăvârşire. Motive cusemnificaţii biblice sau inspirate din mitologia greco-

romană şi egipteană stau la baza unor lucrări pe careartistul le-a denumit „Supliciu”, „În ălţare”,„Arhanghel”, „Geneză”, „Prometeu”, „Icar”, „Sibilă”,„Iris”, „Nimfă”, „Centaur”, „Orion”, „Danaidă”,„Medeea”, „Dioscurii” ş.a. Ele sunt admirabile metaforeplastice ale existenţei umane, simboluri ale unor idei şiadevăruri etern umane. Se disting prin elegan ţaritmurilor, armonia proporţiilor şi tehnica execuţiei. Caşi alţi confraţi, Sergiu Dumitrescu preferă formele şivolumele sintetice, esenţializate, rigoarea geometrică,un joc subtil al luminilor şi umbrelor, al plinurilor şigolurilor. Linia sculpturilor sale este fluidă, imaginilesunt materializate printr-un superior dialog cu spa ţiul,într-o ordonare armonioasă a suprafeţelor. Deşi

Veghe

Ieşirea în lumină

Efeb



Eugen Ungureanu

Rectangle


8

destinate interioarelor, lucrărilor sale nu le lipseştemonumentalitatea, putând fi transpuse la maridimensiuni şi amplasate în spaţii de for public. Deapreciat la acest sculptor este şi ingeniozitatea cu carefoloseşte în aceeaşi lucrare combinaţii de materialediferite, unele neconvenţionale, îmbinându-le armonios,făcându-le purtătoarele unor mesaje profund umane.Seria lucrărilor inspirate de muzică şi de instrumentelemuzicale, unele foarte vechi, reţine de asemenea atenţiaprin ineditul formelor, prin delicateţea curbelor, dar maiales prin felul în care Sergiu Dumitrescu ştie să sugerezechiar ritmurile şi vibraţia muzicii. Totodată, sculpturiledin metal, destinate spaţiului public, vorbesc despreun creator inventiv, care găseşte soluţii adecvatearmonizării şi convieţuirii lucrărilor sale cu arhitecturaşi ambianţa mediului în care au fost amplasate. Cubul„Veşmânt”, o construcţie masivă, de culoare albastră,care pare a creşte din inima pământului, are în parteasuperioară o splendidă decoraţie, o adevărată dantelăriemetalică argintie. „Veghea” şi „Trecerea în lumină”(Parcul „Cloşca”) sunt deosebite ca factură. Ambelepornesc de la forme ce sugerează corpul uman. Dar întimp ce prima are o ţesătură metalică complexă, deesenţă baroc-expresionistă, parcă evocând personajedin filme S.F., în care hazardul pare să deţină locul

primordial în îmbinarea elementelor componente, adoua este o alcătuire simplă. Barele metalice din parteade sus, ce străpung sau numai ating stâlpul vertical deforma unei siluete umane, articulate cu altele în formăde semicerc, evocă siluete ale unor ambarcaţiuni saurămăşiţe ale unor nave naufragiate.

Părăsind această lume atât de timpuriu, la numai61 de ani, când se afla în plenitudinea forţelor creatoare,Sergiu Dumitrescu lasă un mare gol în cultura şi artagălăţeană. Rămâne să ne încălzească în continuareinimile opera sa şi amintirea unui Om prietenos, sociabil,cu zâmbet cald, care a ars pentru cultura şi artamunicipiului şi judeţului Galaţi, domenii cărorale-a dedicat cei mai frumoşi ani ai săi. Dumnezeusă-i ocrotească sufletul şi să-l odihnească în pace!

Corneliu STOICA

Spirit

Cariatidă



Eugen Ungureanu

Rectangle

9

Portretul Magdei Mirearealizat de Alex Ivanov

Arhanghel



Eugen Ungureanu

Rectangle


10

Anton Cehov are o nuvelă unde o doamnă, soţie dedoctor, pasionată să colecţioneze relaţii cu oamenicelebri şi însemnaţi, află la moartea soţului, prin reacţiilecelor din jur, că cel pe lângă care trăia şi care i se păreaşters şi neînsemnat era exact ceea ce căuta în plină zicu lumânarea aprinsă.

Valoarea şi normalitatea se înscriu organic în realitateşi se dizolvă, derobându-se ochiului prin lipsa destridenţă.

Numai golul brusc lăsat de dispariţie le devoalează.Cioran ne avertiza că „de la geneză la apocalipsă

domneşte impostura”.În hora nechemaţilor şi autoproţăpiţilor, valoarea

este Cenuşăreasa instinctiv evitată şi ignorată.Sergiu Dumitrescu la Galaţi era un gestionar al

moralei şi al frumosului.La români, popor creştin de două mii de ani, morala

este ortodoxia.Sergiu era un om profund credincios, implicat în

viaţa Bisericii, pătruns de firul roşu al credinţeineamului, valori pe care toate avatarurile omenesculuinestatornic şi păcătos nu le-au putut compromite.

Vorbim despre lamura spirituală a neamuluireprezentată nu doar de Arsenie Boca, ci de mulţi alţii,poate nespectaculoşi, dar neclintiţi în valorile lor.

Blândeţea şi forţa morală a lui Sergiu veneau dinrelaţia sa cu Dumnezeu.

Sigur că darul credinţei este un har, dar cei dăruiţiluminează şi încălzesc în jur, deci împart.

Sergiu Dumitrescu a fost un artist dăruit şi un talentatorganizator de evenimente şi fapte culturale. Dar marelesău dar, venit tot prin tăria credinţei, fapt detranscendeţă morală, a fost charisma omenescului.

La despărţirea de partea sa trupească, la aflareadureroasei ştiri a Trecerii sale, am postat pe modulmeu de comunicare cu Ceilalţi, facebook-ul, o lucrarea lui Sergiu, în lemn, Inorogul trist.

Inorogul, fiinţă rară, subtilă, uşor misterioasă aEvului Mediu, a fost un alter ego spiritual al lui Sergiu.

Sergiu nu era expansiv, era gânditor, mai exactgânduros, sceptic, având optimismul subtil al faptuluiconcret, înfăptuit pentru alţii, indiferent de greutăţi.

Domnul i-a dat destule încercări pe care le-a înfruntat cu demnitate şi forţă morală.Stingerea sa din viaţa fizică ne face să ne dăm seama cât de rare sunt luminiţele aprinse în noaptea existenţei,

în spaţiul din jurul nostru, la care venim să luăm lumină fără a fi conştienţi de ceea ce facem şi de ce anumebeneficiem.

Cu moartea lui Sergiu a secat încă o fântână de pe tărâmul setei.Nicolae BACALBAŞA

Edirne - Turcia, mai 2015



Eugen Ungureanu

Rectangle

11

„Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nupoate fi văzut cu ochii.”

(Antoine de Saint-Exupery, „Micul prinţ”)

Am câteva lucrări semnatede Sergiu Dumitrescu. Dacă măgândesc bine, în mai toatelocurile pe unde am trecut m-aînsoţit câte o lucrare a lui. Opânză uriaşă, un desen, o statuetătrofeu…

Dar acum, când scriu, şi înfiecare zi când mă aşez la birou,mi se lipeşte privirea de un Cristcenuşiu, cu ochii închi şi,care-şi trăieşte durerea pedinăuntru. Nu are nimic dinsuferinţa sângeroasă a unorreprezentări de album, nici dinmartirajul declarativ al unoricoane, nu e sfâşietor de trist şinici demonstrativ încătuşat decoroana de spini. Este doar unCrist puţin obosit, somnolent, cuplete şi barbă plângătoare, cutrăsături prelungi, ascetice, făcutparcă din cretă şi funingine. Şitotuşi, sub pleoapele lui lăsate, în linia elegantă a umerilorşi în arcuirea sprâncenelor de pe fruntea uria şă se simte oblândeţe nesfârşită. Niciodată nu mi-a întors privirea, suntflori care cresc la umbra lui şi apropierea tabloului îmi dăo stare de pace. De jur împrejurul acestui Crist este untext, perfect rotund în intenţie, şi plastică, şi poetică: „Tatăleste nenăscut şi Fiul este născut - Fiul este icoana naturalăa Tatălui, dar diferă de El care Tatăl este nenăscut…“

Am citit de nenumărate ori, ca într-o capcană,învârtindu-mă la nesfârşit pe cercul cuvintelor, zicerea asta,încercând să înţeleg. Încercând să mă obişnuiesc cu faptulcă autorul, plasticianul Sergiu Dumitrescu, nu mai este.Şi n-am reuşit altceva decât să prind, ca într-uncaleidoscop, nenumărate imagini colorate, sonore, cuSergiu apărând şi dispărând din viaţa mea, la intervaleneregulate de timp, trasând urme ca un buldozer spintecândo stradă, dar mereu acolo, mereu prezent.

Eu cu Gina ieşind din Şcoala 29 şi un mustăcios cumânecile suflecate la cămaşă, negru tuci, îndesat înpropriul zâmbet mucalit, aşteptându-ne la ieşireaprofesorilor. O surpriză pentru soţie, un student venit peneaşteptate acasă.

Sergiu în atelier, masiv şi blând, mânuind nişte uneltede tortură, ascuţite, grele, minuscule, tăioase, un arsenalcu care dădea viaţă unor bucăţi de lemn sau cu care

îmblânzea metalul.Sergiu cu pietrele de malachit pe care mi le-a adus mie

unchiul meu din Zair, cântărind variantele de a producecele mai frumoase inele de argintcu piatră verde pentru fete. Eu şiGina purtând în cancelarie ineleverzi ca iarba, bătute la ciocan deSergiu.

Eu şi Dan ascultând cuminţiindica ţii preţioase privindgrinzile false, sub care îţi poţiatârna perdeaua din sufrageriefără să mai ai nevoie de corniză.Locuiam cu to ţii la bloc.Treceam din mână în mânăpaharul cu votcă, ţigările BT,eram inteligenţi şi nesupuşi,nemulţumiţi şi fermecători,eram tineri for ever.

O lucrare albastră, cu dantelămetalică în colţuri, un cub carenu este cub, crescând incredibildin iarbă în faţa BR-urilor, pecare copii urcă în fiecareprimăvară ca plantele agăţătoare,râzând strălucitor când ajung sus,sub privirile înspăimântate ale

părinţilor. Nepoatele mele escaladând colosul metalic,fotografiate sus, în vârf.

Sergiu la Paris, la Centrul Cultural, înspăimântat deoraşul luminilor, supărat pe lume şi pe noi, revoltat şimereu contra, atârnând din tavan până la podelele sălii deexpoziţie siluete întunecate cu mădulare vizibil atârnateîn partea de jos.

Sergiu în secretariatul de la ziar, crescut ca o măseaîntr-o gingie pe canapeaua Larisei, ocupând întreg aerulmicuţei încăperi, cotropindu-l cu prezen ţa şi vocea lui.

Şi curtea din spate a atelierului, şi masa, şi nepoataîncurcându-se printre picioarele bunicului, şi statueteleinsolit de delicate ale expoziţiei de sculptură mică, şitrofeele pentru o gală sau alta şi mâna lui când mi-a întinsun premiu al Centrului Cultural şi pofta cu care mânca unsandviş dimineaţa, la hotel, la Viena…

Imaginile vin şi pleacă, se înmulţesc, se suprapun, sealeargă una pe cealaltă, în timp ce caleidoscopul minţiiînregistrează nuanţe şi forme, sunete şi tăceri.

Timpul se comprimă, se îngustează şi Cristul care îmiveghează biroul parcă ar clipi deasupra mea, încercând olacrimă imaginară. Cercul de cuvinte îl strânge, însă numai este strânsoarea unui lanţ, ci îmbrăţişarea unui rămasbun. Rămas bun, Sergiu!

Katia NANU



Eugen Ungureanu

Rectangle


12

5 februarie 2016.Linişte în Centrul Cultural.Îţi auzi respiraţia şi paşii.Nu exersează nicio clasă de canto. Nu se-aud acorduri de pian. Fanfara tace. Afişele cu evenimente de la

intrarea în instituţie au dispărut. E tăcere în locul lor. E o apăsare. A pereţilor şi a tăcerilor.Suntem obişnuiţi să credem că toată viaţa sufletului uman este un spectacol în penumbră. Agitaţie şi grabă.

O trecere de neoprit.Trăim într-un clarobscur al conştiinţei, niciodată siguri de ceea ce suntem sau presupunem că suntem.

Şi ce înseamnă toate acestea, la ce bun?Sunt semne ale clipei care ne ating sau pe care le ignorăm, prea ocupaţi fiind ca să trăim?

În perioada 2000-2004, în primul său mandat de director al Centrului Cultural, Sergiu Dumitrescu a avutproiecte îndrăzneţe şi aproape imposibile. Le-a realizat pe toate, pas cu pas. A format oameni, i-a pozi ţionatstrategic şi le-a devenit cel mai de temut „prieten”. Aşa a luat fiinţă Revista „Dunărea de Jos”, la 1 martie2002, cu o echipă timidă, dar foarte hotărâtă.

Astfel, astăzi, în 2016, Revista „Dunărea de Jos” a ajuns la numărul 168, traversând timp de 14 ani unexerciţiu permanent de supravieţuire şi evoluţie. Ne-a coordonat mereu, cu mici pauze de mandat, în toateproiectele Editurii.

Mucalit şi veşnic nemulţumit, ne-a împins către limitele creativităţii noastre. Ne-a cerut mult, cu încăpăţânare.Şi aproape nimeni nu a înţeles că aşa am crescut, că aşa am creat şi am evoluat în noi înşine.

Într-o ultimă călătorie, la Viena, în iulie 2015 reuşisem să vorbim despre sculpturile lui şi despre oamenii dinjur. Am făcut împreună maraton de muzee având în Sergiu Dumitrescu un ghid profesionist şi haios. La plecarea primit invitaţia de a expune la Five Plus Art Gallery timp de o lună în 2016. Începuse deja să-şi facă planuri şisă-şi gândească expoziţia.

Acum privim spre un gol nemărginit pe care nu ştim să-l gestionăm.Şi nu vom şti, probabil, vreodată.

Florina ZAHARIA

1 august 2015, Festivalul de film Viena, iulie 2015



Eugen Ungureanu

Rectangle

13

E cumplit să vorbeşti latrecut despre un om careîntruchipa stabilitatea, echilibrul.Aşa cum spunea un prietencomun, Sergiu părea făcut dinpiatră. Poate de aceea nu ne-atrecut prin cap faptul că etrecător prin această viaţă, aşacum suntem cu toţii, dar nuconştientizăm.

O afirmaţie a sa de la ultimulvernisaj, în ianuarie 2015, ar fitrebuit să ne dea de gândit.Spunea atunci SergiuDumitrescu, justificând titlulexpoziţiei sale personale,„Semne ale clipei”, deschisă lapuţin timp după ce a împlinit 60de ani: „Mi-am dat seama,încă de mic copil, de când amspus pentru prima oară Tatălnostru, că mai mult timppetrecem în afara pământuluidecât pe acest pământ”...

Pentru mine, Sergiu varămâne Prietenul de nădejde, cel care mi-a fost sprijinla greu, cel care a dat acceptul pentru publicareaminivolumului meu „Sahare şi fântâni”, numărul 5 înseria cArtEsenţe, editată de Centrul Cultural „Dunăreade Jos”, omul care, de fiecare dată când îl sunam,pentru orice problemă, îmi răspundea cu o vorbă bună.

El a fost antrenorul Echipei Mondiale a Poeziei în2012 şi 2013 – un proiect formidabil, ce a adus scriitoriiGalaţiului mai aproape de elevi.

Privind la multitudinea de fotografii pe care le avemîmpreună realizez la câte evenimente culturale decalitate, iniţiate de echipa Centrului Cultural „Dunăreade Jos”, am fost părtaşă. Poate că, la final, asta luămcu noi: amintirea atâtor clipe binecuvântate, trăitealături de oameni frumoşi, cu care sufletul nostrurezonează.

Sergiu avea un mare vis, pe care nu a mai apucatsă îl vadă împlinit: un concert André Rieu pe Dunăre.„Dacă vrem să se vorbească altfel decât până acumdespre oraşul nostru, aşa ceva trebuie să facem. Euîntotdeauna mi-am fixat ţinte mai sus decât înălţimeaochilor, astfel mă autoprovoc. Ideea o am de câţiva

Ar trebui să îl aducem pe André Rieu la Galaţi…

ani, un mare susţinător îmi esteîn acest proiect Dan LilionGogoncea. Dacă adunam de laRevoluţie încoace banii cares-au dat numai pentru artificii latoate manifestările, îl aduceamde două ori pe André Rieu laGalaţi...”, mi-a spus cândva,într-un interviu. Oare chiar nu arfi posibil să împlinim acest lucru,în amintirea lui Sergiu?

Recunoştea, cu sinceritate,că nu era un şef uşor desuportat. „Eu ridic ştacheta câtpot de mult. Trag cam mult deoameni, recunosc, dar aşa seface performanţa. Muncescalături de ei, cum e normal. Ţintotul din scurt şi nu las problemenerezolvate”, mărturisea totîntr-un interviu. Voia ca despreCentrul Cultural să nu aibănimeni decât cuvinte frumoase.

Alte două vise pe care nu atrăit să le vadă materializate sunt

finalizarea sălii de spectacole, de 200 de locuri, dinspatele Centrului Cultural, unde Ansamblul „DoinaCovurluiului”, Fanfara „Valurile Dunării” şi elevii dela Şcoala de Arte să poată susţine spectacole în cadrulunei stagiuni permanente. Şi mai voia să organizezeun festival anual de poezie şi muzică de jazz. Cred căavem datoria morală ca, în memoria lui SergiuDumitrescu, să facem un astfel de festival, care să îipoarte numele.

A fost un om cum puţini mai sunt. Golul pe carel-a lăsat prin plecarea lui nu poate fi acoperit cu nimic.Când ne va fi tare de dor de el, îi vom privi lucărilemonumentale realizate în metal: „Veghea”, „Trecereaîn lumină” şi „Veşmânt” - semne veşnice alevremelnicei sale treceri printre noi.

Mulţumim, Sergiu Dumitrescu, pentru tot cene-ai dăruit!

Dumnezeu să fie cu tine, să te ierte şi să îţiocrotească sufletul ales.

Angela RIBINCIUC

În memoria lui Sergiu Dumitrescu



Eugen Ungureanu

Rectangle


14

Îmi este incredibil de greu să scriu despre Sergiu latrecut. Se presupune că acum este acel moment încare developăm clipele plăcute, memorabile, petrecuteîmpreună. Va trebui însă să accept şi acest lucru, maiales că de mult timp suntbântuit de cugetarea unuimare filozof român carespunea, reproducaproximativ, că se moarede mii de ani şi omul încănu a învăţat asta. Oricâtîncerc acum să îmiinstruiesc mintea să selase convinsă de acestexerciţiu spiritual, deexegeză creştină, încă îmieste greu să acceptmomentul când cinevadrag îmi moare, ce să maispun de implacabila clipăcând acest lucru vadeveni chiar o chestiunepersonală.

Sergiu merită, fărădoar şi poate, unpanegiric, dar el va fiscurt. Va fi scurt nupentru că nu este loc demulte lucruri bune depovestit despre fiinţa luişi despre ce a lăsat înurmă, ci pentru că luinu-i plăcea vorbăriagoală şi interminabilă. Era un om al ideilor scurte, isteţe,al cuvintelor tăioase şi la obiect. Mi-o tăia din scurt defiecare dată când încercam să-l conving de un proiectsau de o problemă ce ar trebui abordată. Înţelegeamereu totul din primele vorbe şi nu am realizat decâtfoarte târziu că orice argument în plus adus cauzei pecare o susţineam îi sfida inteligenţa. Aşa cum spuneam,avea capacitatea să înţeleagă totul de la prima frază.Mai târziu, am aflat că acest lucru era o mare calitate amanagerului. Ei bine, da, Sergiu a fost un bun manager,unul care cu resurse puţine şi într-un context mai puţinofertant din punct de vedere cultural a reuşit să facă

lucruri importante. Acum, să fim sinceri, există cinevadin Galaţi să nu fi auzit de el?

Cât timp am lucrat, nu la Centrul Cultural „Dunăreade Jos”, ci pentru el, managerul Centrului Cultural

Dunărea de Jos, acolounde eu, anonimulnecopt, m-am trezitşeful unui departamentstrategic al instituţiei,amândoi am avut orelaţie cu adevăratspecială. Să o spunfranc, eram ca soarele şiluna. Rar se întâmplasă avem viziuniasemănătoare, darîntr-un mod miraculosam găsit întotdeaunaconsensul. Nu eraîmpăcat cu el când îmifăcea un compromis, dareu am câştigat astfel unmentor. Pentru mine,profesional vorbind, totula pornit şi s-a ridicat deaici. Exact din acelemomente.

Acum, în final, aşdori să mă adresez şioamenilor care l-audetestat pe Sergiu. Estenormal să fie aşa. Nupoţi mulţumi pe toată

lumea. Revin. Un lucru trebuie să ştiţi şi anume faptulcă, şi atunci când acţiunile lui nu erau dintre cele maifericite, proiectele lui nu erau neapărat interesante, chiarşi atunci ele aveau ceva în plus faţă de tot ceea ceînseamnă acte ratate, proiecte eşuate, evenimente deuitat repede. Sergiu dădea o anumită greutate şilucrurilor banale.

Prietene, să ai grijă de tine acolo unde te duci, înlumea celor drepţi, pentru că tu ai crezut mereu în ea,aici jos, cât te-ai aflat, mereu cu mătăniile în mână şicu sufletul deschis pentru Dumnezeu. Eu cred că, avândaceastă credinţă fantastică, tu ai ştiut să mori.

Dragoş NEAMU



Eugen Ungureanu

Rectangle

15

În liceu i se spunea Menelaos.Nu avea nicio legătură porecla cu povestea lui

Homer.Pur şi simplu era o forţă a naturii, avea capacitatea

de a muta munţii din loc.Într-o joacă teribilistă am

vrut să blocăm maşina unuiprofesor, de altfel drag nouă.

Era un profesor deengleză care avea unTrabant. În cinci minute,maşina a fost mutată în aşafel încât să nu mai poată facenicio mişcare.

În anul 1996 organizam…reorganizarea Casei CuzaVoda. Aveam o problema custela Rundacio. Chestia astacântărea în jur de 300 dekilograme. Sergiu a venitîntâmplător în zonă. A văzutcă nu am soluţii şi, în câtevaminute, a mutat colosul dinpiatră acolo unde am vrut eu.

Prima consolă necon-venţională pentru a atârna operdea din casa mea a fostproiectată de Sergiu.

Nu mai ştiu câte licoris-au scurs în apartamentul din Mazepa, cu Sergiu celmic dormind sub masă.

Ne-am distrat când au povestit el şi Gina cum şi-auredecorat apartamentul, aruncând găleţi cu vopselepe pereţi.

Au mai fost şi altele...Ele vor rămâne îngropate în memoria mea.Sergiu a făcut parte din viaţa mea.Asta este.Dacă despre Sergiu-omul se pot spune multe, despre

Sergiu-plasticianul nu se poate spune decât că a fost(din păcate, spunem acum… a fost) o forţă supertalentată.

Tot ce atingea se transforma într-un gestîndumnezeit artistic. Fără nicio exagerare, întreaga sacreaţie se află sub semnul logicii reprezentării plastice.

Indiferent că este vorba de sculptura monumentală

de sorginte abstractă, de plastică mică, de parietal, deembleme ocazionale, totul se află sub semnul logiciiplastice şi a grijii pentru aspectul final. Nu ai să vezi laSergiu, mai ales în perioada sculpturii mici, o neluare

în seama a finisajului..A lăsat în urmă o operă

semnificativă. A lucrat multîn formule de expresiediverse.

Toate au însă un numitorcomun. Seriozitateaabordării plastice. Dupăpărerea mea, putea să-şidedice mai mult timpcreaţiei. EL efectiv avea cesă transmită din acest punctde vedere.

Într-o formulare simplă:mustea de talent.

A fost un Menelaos, nuîn sensul poveştii homerice,ci în sensul forţei olimpienede a muta munţii. Ne camplace să ne găsim elementede identificare cu simbolurileclasice.

În afară de experimentelede tipul prapurilor albaştrisau a lucrărilor de grafică,

mai ales lucrările de sculptură mică din ultima perioadăvor rămâne ca semnificative pentru orice colec ţiemuzeală, galerie de artă, colecţie particulară. Evident,nu putem să nu luăm în seamă creaţia plasticăambiental-citadină care, prin seriozitatea abordării, seconstituie ca o parte emblematică a oraşului.

Am crezut că Sergiu, alias Menelaos, ne va conducepe noi pe ultimul drum.

Am crezut că va trăi 1000 de ani.Rânduiala căreia nu i te poţi opune a făcut ca el să

trăiască mult mai mult prin viziunea sa plastică.În final, am găsit o lucrare care poate fi definitorie

pentru Sergiu.Mult mai definitorie decât tărâmurile olimpiene.Copacul, Sergiu!

Dan Basarab NANU



Eugen Ungureanu

Rectangle


16

Mii de oameni au venit la fiecare din festivalurilenaţionale, euroregionale, internaţionale organizate deCentrul Cultural „Dunărea de Jos” în cele douămandate, cu pauză între ele, ale sculptorului şi mereumă gândeam că reuşita lor, la care participase o echipămică şi dăruită, îl ţinea departe de atelier pe sculptor,care continua să realizeze mici bijuterii în lemn deesenţă rară, precum mahonul sau părul african, la carese adăuga paltinul, polisat până la strălucire, acoperitcu foiţă de aur sau de catifea. Apropo de mahon,îmi amintesc despre artizanatul regretatuluimedic-epigramist şi poet Paul Dumitrescu, tatălartistului dispărut acum: primea de la celălalt fiu,navigatorul, statui autentice aduse chiar din Africa şi,înainte de Revoluţie, exersa, realizând copii perfecteîn lemn autohton… Poate de acolo să vină şi miturileîn lemn create de fiul său, Sergiu Dumitrescu. Pentrumine însă, importante sunt lucrările de for public lăsateîn urmă. Căci da, plasticianul Sergiu Dumitrescu aapucat să lase ceva oraşului său, destul de sărac înstatui. Am văzut destule lucrări „moderniste” carereuşesc să nu spună nimic, în afara ciudăţenieiexprimării. Ei bine, lucrările lui Sergiu Dumitrescu aufirescul fiinţelor vii create funcţional pe pământ deDumnezeu-artistul, au echilibru, nu le lipseşte nimic.Unele au zbor, altele, stabilitate, sunt fluide ori masive.Concret, aripile din metalul oraşului până nu de multde oţel, monumentul din Parcul „Coposu”, fost„Cloşca”, denumit „Veghe”, aripi îngereşti, parcăfiligranate în metal, este realizat în 1995 de cel care atrăit printre plasticienii metalului din ţară şi dinstrăinătate, fiind şi coordonatorul a trei ediţii ale Tabereinaţionale de sculptură în metal: cele din 1991, 1995 şi1997. În acelaşi parc, „Trecerea în lumină”, din ´97,evoca scheletul unei carene de corabie ori poate debarcă, într-un limbaj mai simplu. Preferata mea estecubul albastru, o planetă Pământ a unei noi ere cubanchize din metal alb traforat – lucrarea „Veşmânt”,aşezată în 1991 pe strada Brăilei, escaladată mereude copii, care îşi aduc contribuţii… artistice cu cretă

colorată pe spaţiul albastru generos. O lucrare carese remarcă! La fel ca şi simbolica amintire a uneibiserici distruse în comunism, Sfânta Sofia, cu arcedin inox simbolizând o clopotniţă din care coboară,precum un clopot, o candelă voievodală… Iată căartistul Sergiu Dumitrescu, care juca adesea rolul unuiIon Creangă obişnuit cu limbajul direct şi molcom, nerămâne pe pământ într-o limbă a metalelor fărămoarte…

Victor CILINCĂ

Câteva semne de dupã Sergiu Dumitrescu…

Icara



Eugen Ungureanu

Rectangle

17

Plasate, potrivit intenţiei de a comunica mai bine cu publicul, în centrul Galaţiului, Galeriile de artă cunosc înaceste zile o afluenţă deosebit de mare de vizitatori. Interesul este justificat de calitatea neîndoielnic ă a lucrărilorexpuse de pictorul Simion Mărculescu şi sculptorul Sergiu Dumitrescu, primul în plină maturitate artistică,reconfirmând autenticitatea unui talent exploziv, capabil să se reînnoiască continuu, cel de al doilea - aflat laînceputul drumului, ghicindu-i-se nu numai harul, dar şi curajul de a propune un stil de avangardă.

Sculptura şi grafica lui Sergiu Dumitrescu descoperă una şi aceeaşi tendinţă de a pătrunde în miezul lucrurilor,de a fora până la găsirea sensurilor primare ale existen ţei. Până la un punct el este gânditorul care vrea să

descopere în structura ascunsă a pietreitrăinicia, starea comprimată a timpului,oglindită în formele de relief cele maiobişnuite. „Mama şi fiul” subliniază ideeacomplexă a existenţei unei semin ţe„princeps”, a repetabilităţii şi, totodată, acontinuităţii. „Pădurea” (în sculptură ca şi îngrafică) este percepută ca un tot, fiecarearbore aparţinând întregului ca fiecare fibrăa unui ţesut viu. În „Metamorfoză”, „Dâmb”,„Vârste” etc. artistul caută şi găseşte nuineditul, ci numitorul comun al evoluţiei şi alperenităţii, dalta procedând pur şi simplu lasecţiune în metaforă, devenind instrumentulunui arheolog care visează să recompunăistoria plantei de la geneză şi până la plafonulaparent finit al prezentului. Sergiu Dumitrescueste un glas nou în concertul plasticii gălăţene,deloc timid, gata să-şi asume riscurile unorexperinţe care s-ar putea să-i aducă în viitornotorietate.

Radu Macovei, 1984

Moto: „Deosebirea dintre natură şi artă este exact deosebirea dintre auzul fin al unui iepure şiurechea surdă a lui Beethoven.” (R. Stanca)

La intrarea în povestea expoziţiei se află o bucată de marmură, ca o propunere pregătitoare pentru iniţiere înuniversul artei sculpturale, în descendenţa unei idei sublime a lui Michelangelo. Un fel de dic ţionar al limbiiînaintea operei unui scriitor. Sau un fel de portativ cu toate gamele muzicale înaintea muzicii unui compozitor.Ori materialele de construcţie înaintea edificiului. Miracolul poate începe: în consisten ţa brută a substanţei seodihnesc formele ideale, pe care arta le eliberează până la dimensiunile viziunii în care atingerea zidurilor de aerdevine mângâiere şi dragoste, emoţie şi închinare. De la hotarele unde mâinile artistului au petrecut ultima dat ăgândul său, continuă biruitoare credinţa în Dumnezeu cel Atotputernic, ce va să învie în privitori fulgerareainspirată pe care a trăit-o cu toată fiinţa Sergiu Dumitrescu, robul Său văzător în piatră, în lemn, în bronz.

Universul mitico-religios îşi iese din limite. Dinamica semnificaţiilor arată asimilare culturală superioară şicapacitate de exprimare imprevizibilă, originală. Clasicismul reperului din legendă intră în splendoarea metaforeiîn care se făureşte abstract, prin fiecare decizie în înfruntarea cu detaliul materiei, cu gra ţia spaţiului, celui ce„stă mereu cu fruntea în ţărâna de aur a insomniei sale”.

Theodor Parapiru, 1995



Eugen Ungureanu

Rectangle


18

Miercuri, 20 ianuarie 2016, în sala Rondă a Centrului Cultural, a avut loc festivitatea de decernare aPremiilor Revistei „Dunărea de Jos”, eveniment ajuns la a XI-a ediţie şi care răsplăteşte colaboratorii revisteisau partenerii culturali ce au contribuit major la ac ţiunile sau manifestările culturale pe parcursul anului 2015.Vă prezentăm palmaresul acestei ediţii: 1. Secţiunea Cronică şi Eseu: Dumitru Anghel - Premiul Revistei„Dunărea de Jos” pentru cronică literară; 2. Secţiunea Poezie: Octavian Dănilă, Silvia Caloianu (Chişinău)- Premiul Revistei „Dunărea de Jos” pentru Poezie; 3. Secţiunea Interviu: Valentin Uţă - Premiul Revistei„Dunărea de Jos” pentru Interviu; 4. Secţiunea Proiecte şi parteneriate culturale: F.L.A.G. – Corina Sofrone,Iulia Costescu - Premiul Revistei „Dunărea de Jos”, Ioan Holban - Premiul pentru implicarea în viaţaculturală a Moldovei; 5. Secţiunea Arte vizuale: Coneliu Stoica - Premiul Nicolae Spirescu pentru contribuţiila promovarea artelor vizuale; 6. Secţiunea Premii de Excelenţă: Alexandru Mihalcea, Florin ConstantinPavlovici.

Decernarea premiilor a fost urmată de un concert susţinut de invitaţii noştri de la Bucureşti, Jezebel, aliasIzabela Barbu, acompaniată la pian de Alexandru Burcă.



Eugen Ungureanu

Rectangle

Peisa

j cu

chip

aroş

i - S

ergi

u D

umitr

escu



Eugen Ungureanu

Rectangle


Florina Zaharia: Domnule Alexandru Mihalcea,ce semnificaţii are TRECUTUL în viaţa dvs? Şi cumîl raportaţi la prezent şi viitor?

Alexandru Mihalcea: Pentru mine, TRECUTULeste esenţial.

Într-un fel, exist în prezentpentru acel trecut care mi-afracturat viaţa schimbându-mi-ocomplet.

Noţiunea de trecut o percepîn sens restrictiv: mă refer laperioada cuprinsă între 1953 şi1963. Mă voi explica imediat.

Fireşte că trecut înseamnă şianii copilăriei şi ai liceului(1936-1953), şi perioada(1963-2000) când am fostpensionat.

Însă faptele, evenimentele şitrăirile care au cursul vieţii mele- ce părea liniar şi previzibil,s-au înscris în acel deceniu.

În 1953 am fost admis larecent înfiinţata Facultate deZiaristică a UniversităţiiBucureşti.

N-a trecut mult şi mi-am datseama că toate materiile erau politizate în exces,ajungând, pur şi simplu, la ingratul statut de caricaturăa ceea ce ar fi trebuit să fie curs universitar.

Un noroc tot am avut: ne-a fost profesor deliteratură universală Tudor Vianu. Pe lângă acestadevărat magistru, au fost şi alţi profesori valoroşi:Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Vera Călin, Lucia Wald,Henri Wald...

Obiectele cu caracter politic, în sensul propagandeicomuniste, erau preponderente, însă, şi produceau,metaforic vorbind, „sunetul de fond” pe care sedesfăşura programa analitică.

Materia de bază: marxism-leninismul, predat deLeonte Tismăneanu (a căruiasistentă avea să fie somată, deMinisterul Învăţământului, să-şitermine studiile primare!).

Diferenţa dintre propagandacomunistă, sufocantă şigăunoasă, şi realitatea vieţii eraizbitoare. Făcusem liceul înCapitală, dar eram băiat de laţară.

Părinţii erau învăţători încomuna vlăşceană Mihai Bravu(Dadilov).

Ţăranii, inclusiv buniciimaterni, erau supuşi unorpresiuni greu de suportat ca săse înscrie la „colectivă”.

Lumea satelor o ducea greu,cu cote iraţionale; nici părinţiimei, salariaţi la stat şi încărcaţicu fel de fel de „sarciniobşteşti”, nu trăiau pe roze.

Mi s-a făcut scârbă de cursul de marxism (de faptde stalinism) şi am plecat din facultate.

Un frate al mamei părăsise, cu zeci de ani înainte,Facultatea de Drept şi devenise ofiţer-vânător demunte, trupă de elită.

Am părăsit şi eu, fără regrete, facultatea - caremi-ar fi asigurat negreşit statutul de propagandist alregimului (căci facultatea noastră, aparţinând pe hârtie

20

Născut la 13 august 1936 în Bucureşti, Alexandru Mihalcea absolvă Liceul „Ion Neculce” din capitală, iar la 17ani se înscrie la Facultatea de Ziaristică a Universităţii „Dr. C. I. Parhon”. În anul al II-lea renun ţă la facultate dincauza influenţelor comuniste pe care le regăsea în cursurile profesorului Leon Tismăneanu.

Timp de doi ani urmează regimul Şcolii Militare de Ofiţeri de Infanterie „Nicolae Bălcescu”, după care revine pebăncile ziaristicii, devenită între timp secţie a Facultăţii de Filozofie. La 25 martie este arestat, fiind acuzat că auneltit împotriva regimului şi că a fost simpatizant al revoluţiei din Ungaria. În următoarele trei luni este anchetatconform metodelor clasice ale Securităţii: tortură, demoralizare, izolare. A fost închis la Jilava în sec ţia secretă,unde se aflau doar cei care nu erau împu şcaţi în urma reeducării, alături de încă şase colegi şi prieteni. Distrugereapsihologică a anchetatului a constat în bătăi şi batjocură din simplul motiv că nu a dorit să îşi trădeze colegii. Erauînchişi într-o cameră de 70 de metri aproximativ 300 de persoane, unde doar b ătrânii aveau voie să stea lângă uşadin grilaj metalic pentru a lua o gură curată de aer.

Este autorul volumelor: …Şi m-au împins în întuneric, Editura Menora, Constanţa, 2012; Salcia, un lagăr almorţii, Ed. Ex Ponto, Constanţa; Călău şi Victimă, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2015.



Eugen Ungureanu

Rectangle

21

Universităţii, era în realitate o pepinieră de trâmbiţaşiai comunismului, atent supravegheată de ciracii luiLeonte Răutu).

Am dat examen la Şcoala Militară de Ofiţeri Activide Infanterie.

În scurtă vreme am constatat cât de adevărat eproverbul cu „scăpat de dracu’ şi dat peste tat’so”:aici nu numai că îndoctrinareaera la mare cinste, ci şi maigrosolan făcută şi, colac pestepupăză, în 1954, când amintrat în armată, aceastapărea a aparţine nu uneiRomânii independente, ciUniunii Sovietice!

De altfel, ministru eraBodnăraş, spion sovietic, iarşeful contrainforma ţiilor,generalul Grigore „Grişa”Naum (dacă acesta îi va fifost numele adevărat, totspion sovietic, paraşutat înluna mai 1944 în zonaPredealului).

Aici am comis o greşealăenormă, pe care aveam s-oplătesc scump: într-unmoment de frică şi de laşitate,am semnat un angajament deinformator al contrainformaţiilor militare.

Răvăşit de scârbă de mine însumi, am făcut publicfaptul, după 24 de ore, stârnind furia demenţială aceiştilor şcolii militare.

Din acel moment, n-am avut alt gând decât cumsă părăsesc şcoala (unde eram foarte bine cotat caelev).

Am reuşit, pe motive medicale. M-am întors laZiaristică, fără probleme - dar în anul II, din careplecasem.

Nu ştiam că sunt pus sub lupă.A venit revoluţia maghiară,

mi-am exprimat în public speranţacă vom scăpa de comunism.

În ianuarie 1957 a fost arestat„lotul Mihai Derdena”, studenţi dela Ziaristică. În chiar salaTribunalului Militar mi-ammanifestat solidaritatea cu ei.

În martie 1959 am fost arestatşi eu, în al doilea lot de la Ziaristică,devenită secţie a Filozofiei.

Motivul real al arestării l-amaflat chiar la prima anchetă, cândlocotenentul-major VoicuConstantin mi-a spus cu subînţeles:„N-ai vrut să ne ajuţi, Mihalcea!”

Abia după 54 de ani de laarestare - eram, cândm-au ridicat, în anul IV - am aflatcă fusesem deja declarat „duşmanal poporului” de Biroul UTM: amintrat în posesia „Notei

informative”, chiar aşa intitulată, semnate de studenţiiI. Mihiţ, M. Constantin şi A. Banc.

Nu ştiu ce au ajuns acele gunoaie, nici nu măinteresează. Duşman al poporului însemna, cu

INTERVIU



Eugen Ungureanu

Rectangle


22

certitudine, exmatriculare şi, la fel de sigur, arestare.La mârşăvie a colaborat o „profesoară”, secretara

de partid a facultăţii, o anume Tamara Dobrin,supranumită Vipera stalinistă. Desigur, mână-n mânăcu Securitatea. Au urmat patru ani grei (i-am descrisîn „Jurnal de ocnă”, „Uranus-Gherla, via Salcia”, „Şim-au împins în întuneric”).

Mi-a luat ceva timp să mă „reconstruiesc”. Cumavusesem noroc (sună paradoxal!) să mă îmbolnăvescde febră tifoidă în lagărul Grădina, după ce cunoscusemororile lagărului de exterminare Salcia din Insula Marea Brăilei, izolarea la Stoieneşti,apoi transferul la Gherla, deunde m-am eliberat în 1963, aufost mană cerească: am învăţat,cu oameni de cultură de taliaunor Ion Omescu, TheodorRiga, strănepotul lui RigasVeleştinul, poetul aromân alEteriei, şi Constantin Cesianu,care avea să scrie, la Paris,„Sauvé de l’Enfer”, carte deexcepţie tradusă şi în română,limba franceză.

Am dat examen la filologie,profitând de climatul politic maiblând (era epoca uşoareiindependenţe faţă de Kremlinpromovată de Gheorghiu-Dej înfaza finală a domniei lui) şi amdevenit profesor de limbafranceză.

Destul de repede dupăstabilirea la Constanţa am fostangajat ca redactor la revista„Tomis”.

Imediat după revoluţie am devenit corespondentul„României libere”.

În toată această volbură de evenimente, episodulcentral, la care se raportează, într-un fel sau altul,celelalte, este puşcăria.

M-a marcat atât de profund, s-a insinuat atât deputernic în gândurile şi în fiinţa mea, încât vreo zeceani nu a fost noapte să nu o fi visat!

Peisaje, oameni, întâmplări, tortură, munca de robihrăniţi cu ciorbă de murături, uzi, îngheţaţi, fără niciolegătură cu familia, lăsaţi la cheremul unor bruteanalfabete, sanguinare, alcoolizate, pe scurt, regim deexterminare calculat, prevăzut, programat.

Este ceea ce a constatat şi colegul meu de lot şi defacultate Florin Pavlovici, unul dintre studenţii străluciţiai Universităţii bucureştene, condamnat la 5 ani,autorul formidabilei cărţi Tortura pe înţelesul tuturor.

Sper că am arătat ce înseamnă trecutulpentru mine.

De altfel, tot de trecut mă ocup şi în cărţile intitulateCălău şi victimă (apărută recent) şi Femei în temniţacomunistă (în curs de apariţie).

Tot la trecut m-am referit şi în Salcia, un lagăr almorţii.

F.Z.: Ce remediu (medicament) recomandaţipentru boala mortală a indiferenţei faţă de propriasoartă care bântuie societatea, segmentul tânăr înspecial?

A.M.: Şcoală serioasă, instrucţie – cu atenţiesporită acordată istoriei recente, educaţie. Deziderate

pioase câtă vreme alocaţia dinPIB dirijată spre domeniul închestiune rămâne derizorie.

F.Z.: V-ar fi plăcut, înmomentele de detenţie, să fiţicălău şi nu victimă?

A.M.: Am preferat şi prefersă fiu victimă.

F.Z.: Cât din lipsa deumanitate, setea de răzbunareşi ură aţi păstrat în memoriaşi fiinţa dvs? Cruzimea fărălimită a acelor oameni aţiîncercat vreodată să oînţelegeţi, poate chiar să oiertaţi? Spuneţi la un momentdat: „De câte ori îmi aducaminte îmi apare în faţă cevace nu are nicio asemănare cuceea ce a creat Dumnezeu înaceastă lume… Se părea că

trăim într-o lume în care stăpânea groaza şiputerea întunericului”.

A.M.: Ce au făcut comuniştii din România şi dinromâni este greu de uitat şi de iertat. Ni se va spunemereu că au industrializat ţara, că le-au dat oamenilorde lucru… În realitate, au atentat la natură, au distrusţărănimea, au construit o industrie energofagă a căreidependenţă de materii prime din străinatate deveniseun soi de „călcâi al lui Ahile”.

Amintiţi-vă de situaţia Combinatului MetalurgicGalaţi după eşuarea „accidentală” a navei „Rostock”şi pericolul prin care a trecut activitatea economică aoraşelor de pe Dunărea de Jos. Sub Gheorghiu-Dej afost aplicată orbeşte „învaţătura” lui Stalin: „industriagrea e pivotul dezvoltării economice”. Când au ajunsîn impas, guvernanţii comunişti au recurs la furtul detehnologie de la huliţii occidentali.

Nu mai vorbesc de distrugerea ţărănimii faţă decare comuniştii, în special Lenin şi mai abitir Stalin, aunutrit sentimente de dispreţ şi de duşmănie.



Eugen Ungureanu

Rectangle

23

Amintiţi-vă că „Geniul Carpaţilor” n-a ezitat săordone împuşcarea unor ţărani din Vrancea (la VaduRoşca, unde lumea s-a răsculat ca şi la Suraia,Răstoaca – dar şi în Vlaşca şi în alte părţi, reeditând –în plină operă de construcţie a socialismului! – răscoaladin 1907).

Dar cum poate fi uitată şi iertată sălbăticia cu carecomuniştii de teapa unor Mihai Patriciu (nume realWeiss), Kovacs Mihai, Nicolae Briceag şi alţi criminaliau ucis sute de ţărani pentru că refuzau să-şi deapământul la colectiv? Cum poate fi uitat şi iertat războiuldus de un regim ilegitim şi criminal împotriva poporuluiromân ?

Dacă am uita, ar dispăreaIstoria.

F.Z.: Există o indiferenţă, otendinţă de a închide gura?Este naţionalul sacrificat înnumele snobismului sau înnumele unui program ocult?

A.M.: Nu cred în programe„oculte”, ci doar secrete, cândexistă, care sfârşesc prin a ficunoscute. De exemplu,Directivele secrete ale NKVDcare, spre deosebire de falsulistoric al ProtocoalelorÎnţelepţilor Sionului, au fost câtse poate de reale, urmărileaplicării lor fiind vizibile şi astăzi,la un sfert de secol de la„prăbuşirea comunismului”(sintagma trebuie pusă întreghilimele).

F.Z.: Cei care au înfruntat securitatea s-ausacrificat în numele unei himere, au murit pentrunimic ţinând cont de testamentul MareşaluluiAntonescu şi de ceea ce spunea Petre Ţuţea: amstat 13 ani în închisoare pentru un popor deidioţi…

A.M.: Nimeni nu moare pentru „nimic”. Ţuţeaiubea paradoxul.

Dar mi-aduc aminte că un mare scriitor, subînrâurirea căruia m-am format ca gazetar, Geo Bogza,a scris, în plin comunism, cu adresă precisă, înContemporanul, că ursul nu joacă de voie…

F.Z.: Credeţi că rezistenţa în faţa comunismuluia fost un act de demnitate sau doar un mod de aextermina plus variantele naţionale pentru a creao masă amorfă care să permită unora utilizareabogăţiilor României în afara şi în defavoareapoporului român?

A.M.: Popoarele, organisme vii, conţin, ca oriceorganism viu, o celulă potenţial canceroasă, aflată înstare latentă: laşii, oportuniştii, potenţialii criminalipolitici, demagogii.

Depinde de condiţiile sociopolitice, dar şi de zestreagenetică a fiecărui popor, activarea şi proliferarea„celulei canceroase”.

Cred că atenţia specială dată României şi românilorde Comintern şi de ocupantul sovietic, altfel spuspresiunile uriaşe exercitate asupra românilor, încomplicitate, desigur, cu agenţii Moscovei racolaţi, încădinainte de 1921 de spionajul sovietic, au dat rezultate,

vizibile şi astăzi.În concluzie, cred că

rezisten ţa a fost un act dedemnitate. Să nu uităm cărezistenţa din munţi este exclusivromânească, singulară în„lagărul” socialist.

F.Z.: Credeţi cănepedepsirea criminalilorutilizaţi de ceea ce s-a numitcomunism în România a creato stimulare a moralităţii şiimoralităţii în această ţară?

A.M.: Nepedepsireacriminalilor ca Vişinescu,Crăciun, Ficior, Ciolpan, Patriciu,Enoiu (au fost câteva sute dintrecare unii nu doar au ordonatasasinate, ci au ucis cu mâna loroameni necondamna ţi saucondamnaţi la închisoare, nu lamoarte) a fost şi este politică

de stat.Nu mă aşteptam ca Iliescu, el însuşi comunist,

„revoluţionar şi fiu de revoluţionar” să facă dreptate.Nu poţi să chemi minerii (pe fondul invadării

Capitalei s-au produs asasinate) să-i zdrobească peintelectuali şi pe opozanţi.

Nu mă aşteptam la acest lucru nici din parteademagogului Băsescu.

Dar Emil Constantinescu?Cel care, desigur dus de nas căci altfel ar fi extrem

de grav, l-a decorat pe Ciolpan, criminalul de la Sighet!

F.Z.: Există o literatură a mării la Constanţa?A.M.: Fără îndoială. Aşa cum există pictori ai mării,

nu neapărat toţi constănţeni, există o poezie a mării, oproză legată de mare. Există o literatură a mării maicuprinzătoare decât se crede. Nu dau nume, nefiindistoric al literaturii risc să omit pe careva şi se ştie câtde sensibilă e breasla...

Interviu realizat de Florina ZAHARIA



Eugen Ungureanu

Rectangle

Dum

itru

AN

GH

EL

*

Volumul de versuri Canoane, Editura„Fundaţia Culturală Antares”, Galaţi, 2015, 188de pagini, întregeşte patrimoniul de creaţie alscriitorului Vasile Tudorie, peste 16 cărţi deliteratură lirică cele mai multe, de la debutuleditorial din 1996, cu ritmicitate aproape anuală;o poezie de introspecţie, între emoţie abia stăpânităşi o largă deschidere spre unpermanent conflict cu lumea dinjur, în componentele saleesenţ iale, sociale, politice,religioase şi culturale, pe care oculpabilizează pe... canonul, maimult metaforic decât filosofic, oridin perspectiva unei conştiinţecivice, din motive de nondialogsau de rigoarea unei analizepsihologice empiric-idealiste.

Peste 170 de poeme, fărănicio direcţionare tematică pecapitole sau structuri ideatice,într-o avalanşă de posibilevariaţiuni lirice, care nu prearespectă... canonul normelorartistice obligatorii ale acesteicompoziţii polifonice, aşa încâtdoar sinceritatea şi patosuldemersului poetic abia dacă maipot face ordine în gândurile şi sentimentele poetuluineliniştit de la mal de Dunăre.

Un univers liric, ca o criză de conştiinţădrapată în falduri somptuoase de lirism în clocotde o tulburătoare autenticitate, uşor agresivă; opoezie cu ecouri venite dinspre exalt ăriexistenţiale şi livresc exacerbat, preluate curespect şi pioşenie de la mentorul său spiritual,poetul Simon Ajarescu, cu versuri epatante, cutrimiteri docte şi... risipă de cultură literară şi nunumai, care nu-l împiedică pe domnul VasileTudorie să aibă propria l inie melodicăliterar-artistică şi propriul... canon de exprimarelirică.

De pildă, primul poem, Canonul elementar,pare direcţionat spre o Ars poetica şi spre odeclaraţie de credinţă... canonică şi ea!... de poetmilitant: Să zăboveşti lângă focul! lutul! apa!din Eu!/ Zidirea cere jertfire – netrădată -/Starea alfabetizată nu e destul pentru dodii!/Rupe cu năduf secrete de miezonoptici! (Op.cit., pag. 5), în registrul polifonic al unui Preludiupreclasic, sau ca o risipă de reflecţii docte spreun lexic epatant, cu semantică îmbogăţită,

frecvent procedeu în mai toate poemele, prin literămajusculă: Mă arde Cometa, foindu-şi Coadaprin Duh/ Mi-aminteşte că prea Străină e astăziCalea Lactee” (Aliniament în Destin, pag. 12).

Şi sub aspectul formei, al prozodiei lirice,versificaţia se păstrează tot cam în zona incertă aderutantei... fără nicio regulă!, ca şi în latura

tematic ideatică , pentru căpoemele au titluri, deşi nu tocmaicumin ţ i prin şoc şi surprizăsemantică; au şi strofe clasice, deregulă catren, deş i tot cuvariaţiuni; păstrează ritualicamuzicală a rimei, chiar din ariacelei mai elaborate, rimaîmbrăţişată (1-4; 2-3): Zăbovescîn durare cum viaţa ne cere/Monştrii Sacri toacă neuroni deŢară/ Tribunarzii recitesc cărţipe dinafară/ Poeţii de marcă auchinuri de ere! (Murire ,pag. 41).

Totuşi, chiar şi în aceastăderutantă impresie de.. .dezordine studiată!, controlată şiuşor cosmetizată, poezia domnuluiVasile Tudorie atacă în pianoforte o problematică filosofică,

existenţială, cu note de pravoslavnic creştin cuminteşi o ritualică între profan şi sacru: Trebuie să vinăşi Vremea promisă;/ De Cer, de Lumină şi deArhanghelii Faptei, cu o mistică uşor voalată prinaparente erezii atee: La moarte ne gândim, să-ivenim de hac,/ Să nu ne mai sperie pentrutotdeauna plus o secundă! (Lamura faptei, pag.58).

Sau o... risipă (!) de terminologie de efect, cuecouri reverberante de elită socială, politică şiartistică: Te amăgeşti singur cu Logosul pus lajug/ O fata Morgana bigamă îşi face de cap înpustiu cu / beduinii frumoşi -/.../ Transparenţane condamnă la cultul Opacităţii/ ... / Sublimulgol-goluţ se acoperă cu Derizoriul plin-plinu ţ(Stâlp pe rug de esenţă-tei..., pag. 63), dar şi de...banalul ridicat la fapt de viaţă major, pe un discursîn care nuanţele se stabilesc între iluzoriu, artificialşi echivoc stereotip: E plină Istoria de mentalităţişi mintea se împarte la/ pămpălăi,/ ... / Vai-ul şiOf-ul se lasă amânate pentru un azur prăfuit,/Versul se îndepărtează (de Poezie) cu grabacelei din urmă chindii! (Vestigii actuale, pag. 65).

Ş i , cam în aceeaş i notă , o încrâncenată24



Eugen Ungureanu

Rectangle

RECENZIEdirecţionare spre documentare şi bibliografie, cutrimiteri uşor pedante de atmosferă de Bibliotecă,albume ilustrative şi Larousse de ultimă ediţie:Pentru crestele lucioase şi ascuţite la atelierelelui Hefaistos. . . / Răspunsurile la-ntrebăricoboară cu greu spre Pământ.../ ... / Oameniitrag concluzii la Patimile lui Hristos! (Genezasub asediu..., pag. 69); şi o orgolioasă paralelă decultură generală filosofică: Câinii învaţă să latrecuviincios, invidioşi aruncă cu pietre în boltalui Kant (Rugăciuni îmbunătăţite, pag. 71), sauliterară: Corolele lui Blaga trec în derivă prinversuri pribege de mai mulţi ani! (Poem fast, pag.71); ori S-ascul ţi ciocârlia lui Saint-SimónAjarescu/ Facă din Linia Înălţimii Altare înspreZenit (Tăcerea şi Înţelepciunea, pag. 76).

O încrâncenată răzmeriţă există între poetulVasile Tudorie şi lumea din jurul său, pe care osituează între extremele malefic şi benefic, fărăvreo şansă de conciliere, într-o permanentă starede... arţag social, înnobilând semantica oarecarecu scrierea majusculă a substantivelor comune, averbelor, adjectivelor şi a cuvintelor compuse,manieră sti listică omniprezentă în volumulCanoane: Cu Binele şi Răul nu-i de glumit înOraş!/ Încrâncenarea lor te ridică pe un tonputrezit/ Tratate uşurel te scarpină la desagi,/Râsetul-Plânsetul nu aduc bogăţii la apel...(Benefic-Malefic , pag. 80), un poem de patrustrofe cu peste 15 cuvinte scrise cu litere mari...

Iar pentru echilibru, un existen ţialism, întrefilosofie primară şi fapt de viaţă înnobilat prinrepetare până la nivel de certitudine; ori oreligiozitate, între credin ţă şi tăgadă, accentueazăşi imprimă judecăţii logice un fel de nedumerire maimult veselă decât dubitativă: Îmi vine să mă mutla margini de infinit/ Sau poate mai departe, cuNimicul în saci!/ ... / Spovedaniile prea deseînmul ţesc păcatele grafomanilor! (Stihuri ,pag. 82).

Imprevizibil, ca să nu se dezmintă, poetul VasileTudorie scrie şi o poezie intelectualizată în exces,cu abstractizări... forjate, aparent de dragul şoculuilexical şi al unei semantici deviată într-o...metaforită de efect (care mă trimite cu gândul lacronica plastică a regretatului Dan Hăulică şicomentariul său elitist după vernisaje de profil...):Mânia mireană zace în noi ca nişte Pietre deŢări/ Zăbovire în mănăstiri şi biblioteci astrale/Cu limba-nsetată mângâiem ploaia din unghi/Că lcăm uimi ţi drumuri de Iad cu Cerbericlănţăi... (Pietre de Ţări, pag. 84).

O poezie încărcată de mituri, legende şi eresuri,acordată cu melodica preclasică de orgă până ladinamica Valchiriilor wagneriene, marcheazădilemele existenţiale ale poetului modern, carenu-şi găseşte pulsul implicărilor sale sentimentale,care mai mult îl sperie decât să-l linişteascăsufleteşte: Te plângem şi-ţi jurăm pe ce ne e maidrag/ Pe Golgota şi Cerul Gurii, cu focul din

dreapta Părintelui -/ Pocalele Mondiale aupaharul cu plusu-n diez (O, tu, burgule, burgule,ULTRA MARKET!, pag. 100).

Există şi un conflict, deschis, acut şi în prag deexplozie endemică, între poetul obişnuit cu o lumemai cuminte, chiar nedreaptă şi imorală, şi orizontulsocial-politic de secol XXI, pe care poetul şi-l explicădoar prin spaţii oculte: Cărăm zilele aşezate«altminteri» la temelie uimesc/ Masoneriacare-a zidit Kremlinul ş i Vaticanul. . . / . . . /. . .Cineva-a t inge -cu-baghe ta- ş i -d i spare . . .(Cărţi... şi... incunabile, pag. 102).

Şi, din nou, o poezie religioasă, atipică prinritualica uşor modificată, direcţionată spre laicitateşi nu spre sacralitatea tradi ţională şi pravoslavnică,cu o altfel de Rugăciune, în care implorarea, deşiadresată Divinităţii, aşteaptă răspunsul din zonaautorităţilor civile şi laice pământene: Doamne, prinaceastă rugăminte/ ... / Nu ne mai descurcăm,Doamne, în Creste de Vreme Bună...!/ Şi nici deCreste de Vreme Rea... (Rugăminte în Creste deVreme Bună!, pag. 108).

Pe aceeaşi strană, dar pe strune de patriotismşi mândrie naţională, un trecut istoric-glorios: Depe Columna lui Traian şi Monumentul de laAdamclisi/ Ne vorbesc veacurile trecute ş isperanţele scârţâitoare (Inimă de neam, pag. 110),şi doar un prezent cosmetizat orgolios, fărăstrălucire, fără speranţe şi fără viitor: Minunile lumiisculptate în spirale;/ ... / Ne jurăm pe aripi căvrem Magistrale!/ Că ne tot jertfim pentru ozidire cu cruci Verticale?! (Însemne Verticale,pag. 111).

De fapt, o întreagă tevatură existenţial-filosofică,cu destine istorice în derivă şi cu împotriviri eroicede tot felul, care parcă nu duc la nimic, din cauzaunor inexplicabile şi nefericite eşecuri, încât toatăpovara trece pe umerii poeţilor şi ai Poeziei, artaperenă sortită să reprezinte Idealurile strigate îngura mare şi în van: Poeţii sunt gata să sejertfească până la ultimul poem/ Şi să strige cutoată fiinţa lor/ «Vivat şi Hopa»?! („Orizonturiîmpovărate”, pag. 152).

Un jemanfiş dezolant şi fără speranţe şi unstrigăt disperat pentru a găsi un răspuns la atâteadileme existenţiale, pentru că: Nu stăpânim preabine legile viitorului nostru sub podul descânduri/ Energiile noi... şi ale infinitului totalne pun pe gânduri?! (Sub razele soarelui rău,pag. 158), deşi poetul Vasile Tudorie încă mai credeîn şansele regeneratoare ale neamului său, pentrucă: Românii au patimi pe «sprânceană»/Urmăresc păsările-n zbor până obosesc/ Intră-n Universul mare şi nici nu cârtesc (Eulîmpovărat, pag. 165), într-o carte de poezie ca unadagio sentimental şi vehement, cu o melancolieînvăluitoare şi sacră.

* Canoane, Vasile Tudorie, Editura „FundaţiaCulturală Antares”, Galaţi, 2015.

25



Eugen Ungureanu

Rectangle


26

Oct

avia

n M

IHA

LCE

A Proza lui Iulian Moreanu, din volumul Iarnaperfectă (Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2015),etalează o ideatică plasată în diferite peisaje complexe,primordialitatea „atmosferei” fiind imediat detectabilă.Fie că este vorba despre foarte elocvente detalieri aleunui modus vivendi integratfilonului obscurităţii existenţialesau despre abordări oniricerevelatorii, se distingeincontestabila voca ţie apovestirii, stăpânind secreteleîntru persuadarea lectorului.Element constant, irumpereafantasticului repune în discuţietoată ordinea aşa-zisului firesc.Nu de puţine ori, sintezahimericului cu desfăşurărileaparent obişnuite evidenţiazăstări purtând peceteaenigmaticului covârşitor. Motivulfemeii misterioase conferă unplus de abisalitate cărţii lui IulianMoreanu. Povestirea DoamnaNina prezintă glisantecorespondenţe cu StraniaDomnişoară Ruth a luiLaurenţiu Fulga. Efectelecvasihipnotice conturează untablou supus forţei implacabile airecognoscibilului: „Apoi doamnaNina începu să vorbească. Curios însă, dar nu se auzeace spunea. Ori Petru surzise subit, ori doamna Ninadoar deschidea gura sub forma unor cuvinte şi frazecărora le lipseau însă sunetele. Ele aveau însă unînţeles, pentru că doamna Nina părea mulţumită detot ce turuia şi din când în când se oprea şi părea a-lîntreba pe Petru: aţi înţeles? Da, sigur că da, răspundeaPetru dând din cap, a înţeles perfect, şi doamna Ninase avânta în continuare, gesticula, făcea volte cumâinile, le împreuna, îşi răşchira degetele, le strângeascurt în pumni ce se desfăceau rapid, indica un punct

anume, suspendat în aer, şi iar făcea o pauză, aţiînţeles?, da, dădea Petru din cap, şi senzaţia că vedeaun film mut era tot mai puternic ă.” Prezenţaparadigmei feminine poate determina fisuri la nivelontologic, câteodată cu iz terminal, ca în proza ce dă

şi titlul volumului, Iarna perfectă.Printre altele, aici întâlnim şi o„reţetă” a fiinţării la limită:necontenite trataţii cu alcool dreptrăsplată din partea comesenilorpentru favoarea pătrunderii prinnebănuite spaţii ale iluziei. PovestireaAccidentul aduce în prim-planelementul neprevăzut care neproiectează spre universuri eclecticeavând un violent ton al înfricoşării:„La un moment dat, unul dintre bărbaţilovi cu cotul, puternic, în geamuldinspre partea mea – acesta se făcuzob - şi îmi izbi un pumn în bărbie.Intuisem intenţia sa, dar nu am avutpur şi simplu timp să mă feresc.Acelaşi individ, sau poate un altul, numai aveam de unde şti, băgă apoimâna pe fereastră şi acţionăminuscula clapetă de deschidere aportierei. M-am trezit după aceeaextras cu brutalitate din habitaclu şitrântit pe asfalt. Apoi am simţit niştelovituri de picioare în coaste. Multe

şi bine îndesate. Respiraţia mi-a fost pur şi simplutăiată. Încercam să trag o gură de aer, însă intenţiaajungea doar până la jumătate, nu intra şi nu ieşea niciun fir de aer, iar senzaţia de sufocare era tot maiputernică. Izbăvirea mi-a fost adusă, culmea, tot de olovitură. În cap. După ea nu am mai simţit absolutnimic.” Finalul fiecărei povestiri, deloc aşteptat,constituie, deasemenea, o trăsătură definitorie pentruvolumul Iarna perfectă, rezultanta unui foarteinteresant sincretism al iluzoriului cu anumitedesfăşurări pregnant dionisiace.



Eugen Ungureanu

Rectangle

27

Dor

u Cãs

tãia

n În general, cea mai sigură cale pentru a rata literaturaeste să o consumi citind-o exclusiv prin filtrul ideatic,prin ochelarii conceptuali. În cazul poeziei, lucrurile suntîncă şi mai grave şi, în general, poeţii care au încercatsă aducă filosofarea brută în poezie au eşuat cel puţintot atât de des ca aceia care au adus poezia brut ă înfilosofare. Din fericire, poetului sucevean AlexandruOvidiu Vintilă îi reuşeşte admirabil mariajul discursurilor,pe care le vizitează nonşalant şi dibace, diluându-leîntr-o sinteză intensă, de calitate.Sugestiv intitulat Obiecte psihice,volumul adună, în rama fiecăruipoem, entităţi improbabile care nu potajunge să populeze împreună decâtspaţiul minţii sau, mai restrâns, alvisului. Chiar şi fără referinţeleexplicite la Radu Naum, GherasimLuca, Dali sau Chirico, suprarealismuleste mai mult decât o simplă tuşăstilistică, este o ontologie asumată, unspaţiu emoţional şi o cheie estetică.La capătul celălalt al spectrului psihic,claritatea (aproape) suprarealistă alucrului în sine kantian, marcând uninterval al intensităţilor, iluminărilor,(extra) percepţiei, raţionamentelor şia celorlalte obiecte psihice. Citirea şicitarea sunt semne fondatoare alepoeziei lui A.O.V., la limita ironiei,pentru că totul este luat în serios şinimic nu e serios. Poezia lui Vintilă,concisă, onirică, subiectivă în cel mai înalt grad, parerezultatul unei distilări complexe, al decantării unei culturisubstanţiale şi bine însuşite, a unei perplexităţiredobândite a percepţiei lumii. Tensiunea fiecărui poemvine tocmai din miezul idiosincratic, puternic personal,al fiecărui poem, o subiectivitate care poate oricândsucomba, ca într-o rupere spontană de simetrie în faţacorpului străin, textului inserat, alterităţii radicale ascrisului altuia. Profund personale şi simultan anonimeîn cel mai înalt grad, ca nişte organisme textuale delicate,dar fără sistem imunitar, mici vârtejuri fără referinţăcentrală, poemele înmul ţesc specular trimiterileconceptuale: Immanuel Kant ne este prezentat prin ochiilui Gherasim Luca: Şi iată-ne/ în camera lui ImmanuelKant/ în această cameră, orbii lui brueghel/ poartătricouri galbene îşi pedalează/ în voie bicicletele şizâmbesc/unui public îngălbenit de spaimă./ Urmeazăploaia. Urmează stepa. Urmează idiosincrasia.(Cameralui Immanuel Kant) Iar, în spatele zvonurilor policromeale obiectelor psihice, în spatele vibraţiei bine temperate,pândeşte un miez de linişte, vizat fără tragism şi patosgratuit: alteori ieşea din casă/ şi pornea pe străzi/ mergea

la biserică/ îşi spunea că liniştea/ este un obiect psihic/o maşinărie ciudată. (obiecte psihice) Asemeneacărtărescianului leu care înghite leul ce pe leu l-a înghi ţit,ochiul care vede ochiul ce pe ochi l-a văzut închidepercepţiile în percepţie, întorcând feţele până devinsuprafeţe, ca la Gellu Naum, într-o metanoia careparafrazează (ironic, cum altfel?) platonica introspec ţie:ceilalţi ochi ai mei/ o priveau/ pentru că toţi aveau câteceva să-i spună. (mâinile ei albe) Imaginile reuşite uneori

de poetul sucevean sunt somptuoase,geografii perfect plauzibile şi totuşiprofund spectrale, un real places, catărâmul lui Eliot sau ca muzica celorde la Ten Years After: privesc în golpe o stradă din/ Cernăuţi aburi de ceainegru/parfum de cafea o umezeală/care parcă îţi ia minţile imaginea/arhitecturii habsburgice/ o trăsurăimperială/ şi sus Dumnezeu. Expresiaeste în general concisă şi subiectivă,alunecând uneori într-un minimalismde bun gust, perfect controlat: plouăîn fiece zi/într-o capelă franciscană/rata morţii pe stradă/ o să creascătreptat/ ritmul respiraţiei tale. (Încamera mea). Erotismul, fără a fimarcat, este esenţial, colorând discretapele poemelor: trecusem şi peste acelcovor de pietre/ bătusem oraşul de laun capăt la altul/ lăsasem în urmămunţii înalţi/ îmbrăţişaţi strâns unul

în altul/ mereu în pragul trecerii/ mâinile tale/ şi tu,fricoasă/ strigătul tău sărat precum sângele/ sufletul meu/inima ta/aleluia. (Într-o bună zi). Respirăm aşadar depeste tot aerul unei poezii bune, cu zi de nostalgie, dealcools, cu o urmă bine diluată de anxietate.

Volumul lui Alexandru Ovidiu Vintilă descrie universulunui poet matur, stăpân pe mijloacele sale, al unui chefamestecând cu pricepere, după nişte reţete aproape uitate,condimentele unor delicatese literare. Fără a ne izbi deexasperarea douămiistă, în versurile sale simţim maidegrabă ecourile unei vechi arte de a trăi şi a simţi, ocolulnecesar pe care trebuie să-l facă arta pentru a devenicredibilă. Dar, mă văd nevoit s-o spun, A.O.V. dă uneorisenzaţia că cere prea puţin de la talentul său (cristalizatadesea în versuri puternice), substan ţa poeziei salebazându-se poate pu ţin prea mult pe temeinicia culturiiliterare şi filosofice. Dacă va reuşi să facă din toatemijloacele livreşti de care dispune atelajele uneispontaneităţi care se lasă mai mult ghicită, cred că vomavea în Alexandru Ovidiu Vintilă un poet important algeneraţiei sale.



Eugen Ungureanu

Rectangle


28

„poeta faber” inepuizabil

Scriitura lui Miron Manega este a unuiinconformist, aşa cum, din plecare, i-a fost viaţa:personaj al propriului său roman liric, avândtentaţia nativă a primejdiei - experiment artistical unor aspiraţii umanefără remuneraţiianume.

Scriitura sa e oconversaţie cu sineînsuşi, în care esteprezent dialogul intimcu alter-ego-ul său =pseudonimul. De aici,mecanica literaturii sale(în proză, poezie,dramaturgie), oziaristică a unui universperegrin ori, cu altecuvinte, o expediţie cao naraţiune presăratăde consideraţiicvasifilosofice (laprima vedere)căutătoare de luminisolare, vitaliste, deesenţă withmaniană,psalmodiind serafic, înmistere creatoare de trubadur post-modern,vorbind disimulat mulţimilor (de cititori), fără acultiva lozinci vide, ci ca un efeb într-o serenadătranslucidă şi, totuşi, ermetică.

Nu, nu e un versificator imperceptibil saucorect şi personal, căci respiraţia sa lirică estebogată şi fără preţiozităţi, de adversar vehemental gravităţii filistine. Şi asta, din cauză că s-aluat întotdeauna în serios, datorită inteligenţeiautoironiei. În spatele vorbăriei, are veleităţiumoristice cu exaltări baroce, explorândmeridianele visului ca pe o călătorie în neant.

Ce este cartea titrată „De ce urâm femeile?”(Editura Ştefan, 2011), altceva decât o explorarede roman foileton în... cinci capitole şi oAddenda, un poem în proză de o tristeţeinexplicabilă şi savantă: Frumuseţea, zicea

Aristotel, e un dar al zeilor. Socrate o considera odomnie de scurtă durată, Platon o superioritate dela natură, Theofrast - o înşelăciune mută,Theocritos - o pedeapsă de fildeş (ce frumos!), iar

Carneade - o domnie fărăpaznici.

Cartea aceasta nu-iantonimul celei datorate luiMircea Cărtărescu, „De ceiubim femeile” (Humanitas,2004). Este o compozi ţielivrescă, exterioară şi în niciuncaz banală, ci într-o viziunepitorească: o călătorieaventuroasă în universul umande turnură cinematograficăamabilă. Nici prefaţa („lapătrat”) a dlui Pavel Şuşară,nici moto-ul autorului, dar nicialte „scuze” invocate în„Cuvântul autorului” nu intră înlipsa de încredere în criticaromână. E un manifest dincare nu lipseşte vigoarea,dimpotrivă, pentru că nu-i lipsităde unitate epică, e ointerminabilă ţesătură de

întâmplări şi ziceri care ne desfată spiritual; meditaţiasa epicuriană se impune ca o reversiune la puritateamiturilor străvechi - motiv fundamental sau implacabilal trecerii timpului... în prezent continuu:Femeia,„eterna poveste”, nu are nici început, nicisfârşit. Şi este imposibil să separi în ea sublimul deabject, tandreţea de sălbăticie, iubirea de ură. Iardacă am dori cu tot dinadinsul să împărţim femeilepe categorii, cea mai complexă şi mai subtilăformulă ar fi aceea că femeile sunt de două feluri:femei şi... FEMEI. Concluzia devine paradox sau oabsurditate sublimă, cum singur se explică autorul la oasemenea apreciere.

Aşa îi putem înţelege poezia din volumul cu dublulsens, titrat politiceşte „Salonul refuzaţilor” (EdituraJunimea, 2008, cu o prefaţă semnată de LaurianStănchescu), dar şi din plachetele recente, „Inscripţii

Mir

cea

CO

LOS

EN

CO

,



Eugen Ungureanu

Rectangle

29

pe poarta Infernului” (PIM, 2015) şi „7 rostiri” (PIM,2015), trecute prin labirintul publicisticii sale sau, cualte cuvinte, prin „paradigma unui optzecist întârziat”,autorul avangardist din umbra operei de artă - creatorde artă autentică, nu numai evaluator al produsului însine făcut de alţii, pentru a-i depista contrafacerile,genetica.

Dar nu numai atât. Întreaga viaţă zbuciumată (rurală,citadină, militară, reportericească, bisericească ş.a.m.d.)i-a dat câştig de cauză celei literar-artistice, ucenicindpe lângă consacraţii în ale artei cuvântului, respectivTudor George, alias Ahoe, şi Cezar Ivănescu, temerarul(explicaţii plauzibile se pot găsi în monografia MarianeiCristescu „Miron Manega, rebelul dogmatic”, EdituraNICO, 2013, cu o dedicaţie olografă De la DonQuijote de Romanaţi, cu drag, pentru Stela Covaci,în numele aceleiaşi inocenţe 17.03.2013).

În amfiteatrul liricii române contemporane, poeticalui Miron Manega are ca temă principală misterelecreatoare teist-ateiste, accentuat creştine, serafice,disimulat adresate mulţimii ca poezie cu substrat socialpe ton discursiv, cu ingenuităţi fabricate ingenuu... Esterecursul său la trăirile intense, parcurse sub raportartistic, adevărate treceri - credem noi - suprarealiste.

În seria de „Erezii în formă fixă”, cum estesubintitulat volumul „Inscripţii pe poarta Infernului”(PIM, Iaşi, 2015), întâlnim, în chiar limitele formulelorconsacrate (haiku-uri, sonete, rondeluri, gazeluri, glossă,pantum), invocaţii poematice rarefiate de imn, elegie,cantilene - cu rezonanţe adânci:

Sunt scribul ciung ce-ncearcă transcriereapoverii

Din sufletu-i becisnic şi scund, de arlechinCu mâna stângă numai - duhnind a mirt şi vinCăci dreapta-i prăbuşită spre stelele puzderii.(Sonet cu mâna stângă)Astfel, sugestiile plastice în viziuni de gra ţii

prerafaelite pot atinge grave acorduri elegiace înrondeluri:

Mă-ndepărtez de toate câte-un pic,Imagini triumfale sunt ruine,Amurg efeminat de trestii, zicŞi trestiile se dezic de mine.(Rondel cu trestii)sau în haiku-uri:şi lacrimile/ care n-au mai fost frunze/ n-au mai

fost frunze (La moartea tatălui), ţi-e rugul monarc/Ioană d’Arc/ Ioana mea d’Arc/ ce a-sfinţire (Amurg).

În cea de-a doua plachetă - „7 rostiri” (PIM, Iaşi,2015) - , îi găsim poezia într-o tonalitate de predicţie:astupă-ţi urechile cu ceară/ moartea începe în zori/

odată cu plecarea primului tren (A cincea rostire),care are ca punct de declanşare a inspiraţiei rostireacristică „Mi-e sete” din textul Evangheliei după Ioan,nefiind reprodus integral aici: După aceea, Iisus, careştia că acum totul s-a sfârşit, ca să împlineascăScriptura a zis: „Mi-e sete”. (19, 28), respectiv dincapitolul Răstignirea, precedent versetului menţionatca final: Şi-a dat duhul.

Titrat ezoteric, „7 rostiri” - întregul volum estededicat vieţii Mântuitorului, învăţăturilor Lui: eu suntlumina lumii!/ a strigat/ şi tăcu/ Întunericul (Ultimarostire - „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez duhul”),îndemnului de a-L urma.

Deosebit de interesantă este şi o altă carte ainepuizabilului Miron Manega, „Aceşti netrebnici carene conduc - Interviu cu Mihai Eminescu”, piesă deteatru într-un act şi 4 scene (NICO, Tg. Mureş, 2014).

Pentru explicitare, chiar la începutul celor „Câtevalămuriri necesare” ce prefaţează creaţia dramaturgică,autorul declară: Sensul acestui interviu este acelade a releva halucinanta actualitate a gândirii luiEminescu şi vastitatea preocupărilor sale.

Piesa a fost pusă în scenă la Teatrul Elisabeta dinBucureşti, la 15 ianuarie 2015 (premiera), şi la TeatrulOdeon, la 15 iunie 2015. Ambele reprezentaţii au fostun succes artistic şi de public.



Eugen Ungureanu

Rectangle


30

Ghi

tã N

AZ

AR

E,

Medicul gălăţean Vasile Popa este, la un micjubileu editorial, la cea de-a cincea carte, dupăJurnalul unui medic de ţară, Crâmpeie deviaţă, Spitalul Judeţean şi alte întâmplări şiOameni de ieri, de azi şi dintotdeauna .Emigranţii se constituie într-o frescă dură arealităţii româneşti posdecembriste, zugrăveştefalii ale marasmului în care a plonjat România, cusau fără voia ei, după 1989. Emigrarea românilor„în lumea largă” are loc pentru a scăpa de sărăcie,după ce „milioane de oameniau fost azvârliţi în stradă” prin„indiferenţa, incompetenţa şihoţia” celor care au acaparatputerea. Industria, după mintearevoluţionarului devenitprim-ministru „un morman defiare vechi”, agricultura,comerţul, învăţământul,sănătatea, tradiţiile româneştise ruinează sub privirileneputincioase ale celor rămaşiacasă. Ne asaltează drogurile,jocurile de noroc, prostituţiaetc.

Medicul Vasile Popa sesubstituie unui profesor deistorie, Andrei Jitaru, personajulprincipal al cărţii, pentru cademersul său memorialistic de un realismzguduitor să fie mai credibil. Tânărul profesor esteîngrijorat şi intrigat de faptul că „sistemul deînvăţământ se prăbuşeşte”, „că cei mai dotaţi copiiai ţării pleacă să înveţe în străinătate” şi că „deregulă, nu se mai întorc”, „sistemul de sănătateeste falimentar”, rela ţiile dintre oameni sedeteriorează de la o zi la alta, „oamenii se certaupe motive politice: părinţii cu copiii, fraţii între ei,prietenii, colegii… Intrase duhul dihoniei înoameni”, că mulţimi manipulate strigau în pieţepublice „moarte intelectualilor” şi „nu nevindem ţara”.

Şeful de promoţie Andrei Jitaru ajunge profesorsuplinitor la o şcoală din judeţ, la care făcea navetape „linia nouă” Galaţi-Bârlad cinci zile pesăptămână, pe timpul toamnei. Pe timpul ierniişi-a găsit o gazdă surprinzător de ieftină. Din

păcate, „iarna sosise cu vânturile ei reci dinspre stepacalmucă, iar posibilităţile şcolii de a încălzi sălile declasă erau aproape nule”, „elevii rămâneau în timpulorelor cu hainele de acasă, cu căciuli, fetele cubroboade” şi, în semn de protest, „lipseau de la ore, nuînvăţau, cei din clasele mari fumau aproape fără jenă,nu se mai ascundeau prin grupurile sanitare”. Autorulintuieşte lipsa de motivaţie a tinerilor pentru învăţătură:„De ce să înveţe atât când, uite, viaţa dovedeşte căşcoliţii rămân nişte lefegii pârliţi, iar şmecherii dau

tunuri, se îmbogăţesc, îşi fac vile, îşicumpără maşini bengoase. Şiuite-aşa şmecherii ajung modele”.Nici profesorii nu-şi mai băteaucapul. Începea să se generalizezedeviza comunistă: „Noi ne facem cămuncim, ei se fac că ne plătesc”.Realitatea postdecembristă a afectatşi universităţile, care „s-au înfiinţatpeste tot în ţară, iar politicienisemidocţi au devenit profesoriuniversitari”. Totul se motiva prinfaptul că „era doar revoluţie, nu?”.Ca atare, cei mai mulţi oameni semanifestau în numele revolu ţiei,adesea anarhic. Salariul mic,neîndestulător nici pentru un burlac,îl determină pe profesorul Jitaru sămeargă în timpul concediului de vară

la cules căpşuni în Spania sau în Anglia.Autorul încearcă să caute contraargumente stării

de fapt postdecembriste în istorie, făcând uz decunoştinţele sale în domeniu, îşi impune evocarea unorîntâmplări din antichitatea greacă sau romană, dinvremea dacilor, din anii în care Moldova era condusăde Ştefan cel Mare sau România de Carol I şiFerdinand. De fapt, de-a lungul întregului text, VasilePopa dovedeşte o bogata cultură din domeniile istoriei,literaturii, artei, religiei, filosofiei, biologiei etc.

Vasile Popa este intransigent, critic vehement alevenimentelor din 1989, nu pentru că ar fi fost de acordcu vechiul regim, ci pentru că schimbarea aceluiaînsemna „Aceeaşi Mărie sub altă pălărie”. Ba chiarmai mult, mai rău. Andrei Jitaru împărtăşeşte pe deplinspusele bunicului: „Andrei, eu nu cred în povestea curevoluţia. De asemenea, nici în Iliescu şi acoliţii lui.Cât timp din ordinul lor au fost ucişi în această ţară

*



Eugen Ungureanu

Rectangle

31

oameni absolut nevinovaţi şi au învrăjbit oamenii uniiîmpotriva altora, cum să-i cred? Aceste mineriade undes-au mai pomenit? Au apelat la metodele folosite denazişti şi de bolşevici”. După revoluţie, „Peste ţarădomnea anarhia. Noua clasă politică era preocupatăde jecmăneală”. Semnificativă este şi situaţia dincolosul nostru siderurgic, unde tabla, în special, „a intratpe mâna căpuşarilor”, care la şedinţele de sindicat eraucei mai vocali: „Noi producem tabla, noi s-o vindem”.Se generalizează furtul din întreprinderi, comerţul cuproduse extrase prin înşelarea vigilenţei paznicilor sauprin complicitatea acestora se extinde. Bazarurileturceşti sunt pline de mărfuri româneşti, rulmenţii deBârlad având prioritate, iar blugii orientali inundă pieţeleromâneşti. Totul se desfăşoară la întâmplare: „Haosulcreat de celebra noastră revoluţie a omorât relaţiilecu pieţele din ţările străine”, concluzioneazăsentenţios autorul.

O altă falie a marasmului românesc este dramaemigrantului. Emigraţia explodează după intrarea ţăriiîn Uniunea Europeană, cu vrerea noastră, dar mai multcu interesul Occidentului, care avea nevoie de for ţăde muncă ieftină şi de o piaţă de desfacere flămândă.Mare parte din forţa activă a ţării pleacă, peste treimilioane de români merg la cules căpşuni, la îngrijitbătrâni şi bolnavi, în fermele agricole sau în construcţii.Vasile Popa îşi manifestă deschis revolta că, din păcate,românii admit „cu capul plecat” destinul, „în loc săieşim cu milioanele în stradă, să-i spulberăm, săcurăţăm ţara de lichele, de paraziţi, de hoţi, de alogeniicare vin aici nu să ne ajute, ci să ne fure, să ne aducădroguri, să ne smintească fetele de la morala noastrăveche, creştină”. Autorul asistă neputincios, constatădoar că „Mase mari de şomeri proveniţi din marileuzine şi combinate dispărute au început să emigreze”şi că „Satele s-au golit de bărbaţi tineri apţi pentrumuncă. Micile proprietăţi rurale au rămas pârloagă”.

Cel de-al doilea concediu petrecut la cules căpşuniîn Anglia îi deschid profesorului Andrei Jitaru speranţenebănuite, o rază de lumină, valorificându-şi temeinicilesale cunoştinţe din domeniul artei. Vizitează mai multeinstituţii de artă, locuri şi monumente istorice, care îi„cresc randamentul în muncă”, motivaţia. Andrei pareîndrăgostit de propria cultură generală. Are şansa săfie încadrat la o Casă de licitaţie a obiectelor de artă,unde face o impresie excelentă, făcându-l pe buniculsău să exclame: „Ca să vezi, un pui de ţăran dinRăcoasa (Vrancea, n.n.) a ajuns să lucreze la Londra”.

După câteva femei pasagere în viaţa sa, AndreiJitaru o cunoaşte pe Maria, emigrantă româncă,vânzătoare la barul Trafalgar din Londra, de care seîndrăgosteşte „lulea”. Astfel, cunoaşte o altă latură adecăderii morale apărute în România după 1990,prostituţia. Maria îşi începuse viaţa de familie la Iaşi,

cu un bărbat pe care l-a iubit, dar care între timp devinedependent de băutură şi de jocul de poker. Într-unadin nopţi, după ce-şi adoarme copilul, soţul Mariei vinedin camera alăturată, unde juca poker, spunându-i cădupă ce şi-a pierdut toţi banii la joc a pierdut-o şi peea, cerându-i violent să facă o partidă de sex cucâştigătorul. Sub imperiul forţei, femeia îşi trăieştedrama. Drama Mariei continuă: după ce divorţează îşipierde şi serviciul (şomajul!) şi rămâne să trăiascăalături de părinţi, disponibilizaţi şi ei. Viaţa este grea,lipsurile sunt tot mai mari, iar lovitura puternică vinechiar din partea mamei: „Fată, fă ceva! Du-te laprodus!” Îndemnul se asociază cu invitaţia pe care i-oface o colegă de şcoală de a merge la Londra şi de apractica prostituţia. Cu durere în suflet îşi părăseştecopilul şi merge la „noul loc de muncă”, la Londra.Consolarea venea doar din faptul că „mii de fete de-ale noastre fac treaba asta în Occident”. Din păcate,copilul nu rezistă dorului de mamă şi moare, Mariamai având doar „şansa” de a-l mai vedea în sicriu.După multe reţineri de ambele părţi, mirajul dragosteidintre Andrei şi Maria devine fapt împlinit. Roduldragostei lor, un copil, aşteptat şi iubit, le aduce bucuriacea mare a vieţii. „M-ai făcut fericit, îi spune emoţionatAndrei soţiei sale, Maria. E primul meu copil. Ah,Doamne cât speram să se întâmple aşa ceva!”

Sfârşitul cărţii este pe măsura conştiinţei şimentalităţii autorului, românismul ardent. Soţii Andreişi Maria, împreună cu copilul lor, hotărăsc să se întoarcă„în cerdacul casei de la Răcoasa, în livada cu meri,înconjurat de flori, de păsări, de aer curat, de cerul dedeasupra, de dragostea bunicilor”. Prin acest sfârşitapoteotic, Vasile Popa se întâlneşte cu marele nostruprozator Apostol Gurău, care-şi intitulează una dintreultimele sale povestiri Întoarcerea fiilor, o caldăpledoarie în favoarea românilor care au început să seîntoarcă acasă.

Cartea medicului Vasile V. Popa, Emigranţii, esteun demers de restituire a memoriei evenimentelor trăitede români în ultimii 25 de ani celor care le-au trăit şicelor care vor veni. Şi cei 25 de ani ai Românieipostdecembriste reprezintă o confirmare a faptului căde sute de ani nu s-a schimbat nimic în relaţia dintrecentrali şi marginali într-un imperiu, că centralii deţinputerea şi dictează, iar marginalii se supun şi acceptădestinul, bunăvoinţa şi umilinţa celor dintâi. Cartea,consemnează în prefaţă scriitoarea Katia Nanu,„trebuie citită nu stricto sensu, ci în termenii în careCicero înţelegea maxima sa Honos alit artes(Onoarea hrăneşte artele)”. Spor la lectură!

*Vasile V. Popa, Emigranţii, Fundaţia CulturalăAntares, Galaţi, 2015.



Eugen Ungureanu

Rectangle


32

POEZIE

Vând fluturi

Nesocotită e arderea stăruinţelorpe lângă mâna trândavăce atârnă senină-nspre pământ.O iei în palmele tale, o netezeşti uşorîn liniile ce-nşeală cu putere văzul.Vraja mecanică te sileştes-o încălzeşti uşorcrezând că amăgirea-i leacul,şi toţi fluturii se fac ghemîn punga tubului digestivbezmetici şi fricoşi.Am să-i vând pe toţi duminică-n talciocpe-un sfanţde m-o târî trupul însuşipână acolo.Dar lipsită de curajlepăd pătimitor belşugul cărniişi braţul cade inert.

Suflet desfrunzit

Străjerul meu de înger se ridică să plece,mă uit cum îşi bagă scoabele-n traista uzatăşi mă lasă.Stai !Ce vântăraie s-a stârnit peste mine,şi singurul drum spre casătrece prin mijlocul câmpurilor,mă înfricoşează lăbărţata de soartăaşa că, mai stai,n-o să mă mai cari de acumo să dau ascultare!Culeg frunze căzute din mine şi le-mpreunez strânsîntr-un fel opintit,se rostogolesc crăci descompuseîntr-o civilă războialăcând reuşesc să mă adun biruitoare-n mine,şi-l văd cum ridică sprânceanaşi-mi face semn: înainte!

Ce mă desparte de lume

În mii de culori îmi vopsesc incertitudinileşi mă răspândesc în cercuri impulsivedar sunt hrănace şi mă coc în soare,

ca un gândac,când repejor îmi fac loc la concertul, cu intrarealiberă,de la parter.Am invitaţie specială de la vizitiul lui Tvoreţ.

Stare

Sunt un fluture, zbor ,sunt paşii tăi pe nisip, înaintez,sunt flacăra vie a ardorii din tine,şi plutesc în aer, simt.Mă cheamă lumina, deasupra norilor dârji,urc, dansez,umplu calea cu parfumul fiinţei tale.E aproape de mine limpezimea,şi clipa din nou se-nmoaie, înaripată şi grea,de-mi zdruncină sănătos genunchii.Am fost liberă şi uimită.

Uliţa târgului cu prăvălii

Fruntaşii târgului cu prăvăliise-ngrămădesc în zori pe uliţa mare,cu treburi importanteîn haine ilustre de-oraş.Înfriguraţi, în mişcareies fericiţi, cu negoţul de grâne încheiatde la birouri modeste,ca apoi să se-nchidă până-n noapte târziuîn cafenele turceşti aburinde.Pe lângă ei, pe uliţa largăse vântură alţii, codaşi,nerodiţi prin buzunaredar cu rânduieli grele, pe la prăvălii,cu capetele între umeri a nevoie.Şi apoi bragagii se-ntrecsă ostoiască setea norodului muncit,lângă zalhanale şi cojocării,în hărmălaie şi mirosuri.Se vânzoleşte poporulîn pântecul uliţei viicu mercurialul pe uşişi geamuri cu prelate.Şi asta până când soarelese pune la odihnă,pe-o parte în malurişi cealaltă în cer.



Eugen Ungureanu

Rectangle

33

13. [Liniştea]Liniştea e un animal prea sălbaticpentru a fi închis în cuşcă.E o pasăre care va refuza totdeauna colivia.Ea pândeşte în mantia ta strălucitoaredupă fiecare cusăturăprin care sfoara trececa un vierme visându-se fluture.Pândeşte orice trădare.Sorbi din cafeaşi începi să zbori prin faţa privirii tale interioareun albatros cu o rană imaginarăplutind spre sudul imaginaradormind lângă respiraţia ta amânată o clipă.Sorbi din cafeaşi liniştea te îmbracă fără întârziereca o blană de samurplină de aromele pădurilor siberiei.Sorbi din cafea respiraţie după respiraţienimeni nu le numărănimeni nu le opreştelichidul alunecă între papilele gustativeca un delfin mic între valurica o aripă de şoimla şapte sute de metri deasupra muntelui ararat.Singurul zgomot este absenţa ei sfâşietoareo rană care se deschide dis de dimineaţăîn clarul cerului murdar pe marginide sângele unui soare bătrân.Singurul zgomot care-ţi alungă somnulşi te apropie cu delicateţede ibricul mormăind pe aragaz.Singurul zgomot care o domesticeştecare te dezmeticeşte.

14. [Din drumul]Din drumul nesfârşit al nopţiise opreşte mama într-o gară.E rod al luminii şi lumina o va găzdui aici o vreme.Trec trenuri din care coboarărânduri-rânduri de stele şi de flăcări.Vine şi tataîl recunosc după începutul de chelie.Mă strecor tiptil în sala de aşteptare.E plină ochila răstimpuri multe lumini se sting iremediabil.Aici dorm cerşetorii şi fetele părăsitedorm copii fugiţi de-acasădorm pe desagi ţăranii care schimbă trenul.Aici toată lumea visează porţile deschise ale raiuluişi aripi de înger crescând lin din omoplaţi.De faptdrumul nostru începe de la marginea prăpastieide acolo se străvede adânculplin de chemări şi de umbre subţiri.Acolo mamă mai zăresc cărări ce duc la moarăcărări ce caută pădurea

cărări de umbră în care tu şi elmă veţi gândişi mă veţi rostui.Am luat-o înainteaţi rămas în urmăviitorul în trecut tot scurmădupă rădăcinişi după roade ale subpământuluiiscoade ale nimicului ne sorb pe toţişi pe voişi pe noi.E un corb cu ciocul de fier pe un drum de fierpe care trenuri de fier se duc şi nu se mai întorc.Undeva e o altă gară.Pustie.

16. [Aseară]Aseară ai ţipatai ţipat tareîţi plantase universul un şoricel mic în pieptun şoricel desigur speriatuniversul desigur acela din marile poemeale lumii antice şi ale evului mediu uitatuniversul acela de la magazinul universalcare se năruie sub ploile subţirisubit pornite peste cerşetorii încremeniţiîncă de la revolta din decembrie.Cerşetorii.Florăresele.Valutiştii.Hoţii de buzunare şi hoţii de inimi.Aseară ai ţipat.Erai speriată că nu mă mai întorc

de la schimbul doi.Terorizată ai ţipat.Un ţipăt viuun semn că şoricelul încă se zbateîn pieptul tău tresăltând de spaimăde singurătatede pustiul care aşteaptăla fiecare fereastră deschisă întâmplătoraşteaptă să-şi reverse nisipul peste privirile noastre

sticloasepeste gurile noastre încleştatepeste amintirile noastre

devenite riduri de expresie.Ai ţipat aseară.Erai pătrunsăde importanţa absenţei melede importanţa butonului de panicăpe care l-ai fi inventatdacă nu ar fi venitun şoricel mic în pieptul tău generosun şoricel mic şi atât de vioiîncât m-ar fi putut înlocui cu succesla treburile casnice.Aseară ai ţipatşi ţipătul tău încă se mai audeca un ecou al unei vieţi pe cale de a fi trăitădeplin.

Alte elegii de pe strada mea

POEZIE



Eugen Ungureanu

Rectangle


34

Cri

stin

a G

RIG

OR

OV Prima ei întâlnire cu marea s-a petrecut când

a împlinit optsprezece ani. Notele de laexamenul de Bacalaureat fuseseră afişate şi nuavea nicio grijă în privinţa admiterii la facultateape care şi-o alesese în urmă cu doar câtevazile. Îşi petrecuse ultima lună imobilizată la pat,îngropată în manuale şi culegeri de teste, ca unbolnav în carantină care acum a primit în sfârşitavizul medicilor pentru a pleca acasă. Vara erapentru ea singurul anotimp în care îşi simţeatrupul şi mintea cu adevărat acasă. În celelalteluni ale anului era ca un copil abandonat larudele părinţilor, totdeauna afişând o bunăvoinţăforţată de simţul datoriei, dar niciodatăbucuroase să o aibă în sânul lor.

Pe L. îl cunoscuse pe mirc, pe vremea cândyahoo messenger era încă străin micului oraşde la periferia judeţului unde locuia. La sfârşitulorelor obişnuia să meargă cu colega ei de bancăla un internet cafe din apropierea liceului şiînchiriau pentru o oră câte un calculator pe carepraful nu se distingea niciodată din cauza culoriide un gri murdar pe care o avea monitorul cutub. Tastatura la care scria încă mai păstracăldura degetelor celui care a folosit-o înainteaei. Era un sentiment bizar să îşi verse gândurileîn acea memorie colectivă, fictivă, o senzaţiesubliminală de teamă şi greaţă provocată defascinaţia pe care o exercita asupra ei ecranulalbastru pe care se înşiruiau zecile de nume falsecare, asemenea ei, îşi construiau propriaidentitate, la fel de reală ca cea din afară, chiardacă nu solidă, din carne şi oase. Dintre toatepersonajele abstracte cu care a vorbit în ziuarespectivă, L. a fost singurul care nu a încercatsă o agaţe sau să îşi creeze o mască de machoman. Tot ceea ce a spus despre el îl încadra înrândul tinerilor obişnuiţi, fără intenţii perverseascunse.

În timpul orelor în care s-au întâlnit virtuala reuşit să adune suficiente informaţii despreL. cât să îi facă un portret-robot al personalităţii.Ştia despre el că a terminat liceul de arte, secţiade pictură, şi că locuia doar cu mama lui pecare o ajuta cu cheltuielile casei muncind caagent de distribuţie. Ştia că îşi iubea foarte multbunicii şi câinele care creştea în curtea acestora,

că nu avea mulţi prieteni şi că şi-ar fi dorit o iubită.Când părinţii i-au făcut cadou primul telefon mobil,

a fost în culmea fericirii cu toate că nu prea ştia ce săfacă cu el. Singurele ei prietene erau câteva colege deliceu cu care vorbea în fiecare zi. Dar telefonulşi-a dovedit repede utilitatea atunci când L. i-a cerutnumărul şi a sunat-o. Vorbeau aproape zilnic. Laînceput nu a înţeles cum poţi să îi povesteşti atât demulte lucruri unui străin, dar pe măsură ce minutele,orele, zilele se scurgeau, L. devenea parte din viaţa ei,nu cea reală, dar cea intimă. Tânărul acesta, pe carenu îl văzuse niciodată, dar căruia i-ar fi recunoscutvocea în orice împrejurare, era dovada existenţei unuidublu care o însoţea pretutindeni, respira, se mişca, sehrănea cu trupul ei, dar avea propria minte şipropriile sentimente.

Atunci când şi-au promis să corespondeze, a fostîn culmea fericirii. Era convinsă că nimic nu poate fimai sincer decât cuvintele scrise de mână pe o coalăde hârtie. Prima scrisoare a sosit chiar de Paşti. În plicmai era o jucărie, un pui în miniatură, galben ca ungălbenuş, şi două fotografii. În prima, L. era aşezatîntre mama şi unchiul lui, de o parte şi bunica, decealaltă. La picioarele lor stătea ghemuit un pechinezde culoarea castanelor coapte, iar în spatele grupuluise vedeau câteva rânduri de pepeni. O rază de soare apoposit pe fruntea lui L. atunci când s-a auzit cliculaparatului de fotografiat. Probabil din cauza acelui firde lumină era încredinţată că figura lui, fără a fifrumoasă, emana o căldură pe care o simţi numai înpreajma persoanelor bune, sensibile, sincere. A douapoză reprezenta o pictură, era lucrarea cu care L.şi-a finalizat studiile la liceul de artă, din care nu apriceput mare lucru fiind o compoziţie abstractă. Aprivit-o încruntată câteva clipe, dar nu a reuşit sădescifreze mai mult decât un corp dezmembrat, cumembrele desenate ca într-un cub de oglinzi într-unamestec de nuanţe de mov, albastru şi roşu, ca unvitraliu care a fost spart şi apoi lipit în grabă, fără a semai respecta modelul.

Răspunsul ei a înghiţit în câteva pagini toată istoriacelor optsprezece ani încă neîmpliniţi. Nu i-a fost niciteamă, nici ruşine să îi scrie lui L. despre toate viseleei copilăreşti, despre aspiraţiile ei nesăbuite, despreiubirile ei neîmplinite până atunci. Spre deosebire desentimentul de falsificare pe care îl avea de fiecaredată când vorbeau la calculator sau la telefon, scrisoarea



Eugen Ungureanu

Rectangle

35

îi dădea certitudinea că adevărul despre un om nu poatefi aflat decât prin intermediul scrisului. L. i-a confirmatcă are dreptate. A fost atât de impresionat de sinceritateaei, încât s-a simţit extrem de ruşinat de faptul că aplagiat câţiva scriitori în încercarea de a părea maiînţelept şi mai cultivat. I-a mărturisit asta la telefon,şi-a cerut scuze şi au convenit să nu îşi mai scrie.A trecut cu greu peste acest şoc, dar a înţeles în celedin urmă că o greşeală recunoscută merită iertată şiapoi, nu tot omul s-anăscut poet. L. nu a min-ţit-o intenţionat, şi-a doritsă îi trimită o scrisoarefrumoasă nu pentru a ocuceri, ci pentru a nu oplictisi. Ştia cât de multiubea ea să citească şi i-afost ruşine cu slabele luiaptitudini scriitoriceşti.

Până la depunereadosarului de înscriere lafacultate mai erau douăsăptămâni, timp suficientpentru o scurtă vacanţă lamare. Au plănuit cu mareatenţie fiecare detaliu alcălătoriei pentru că, deşinu recunoşteau faţă dealţii, erau puţin speriate deideea de a pleca la maresingure, un grup de cinci fete abia ieşite de pe băncileliceului. Din fericire, una dintre ele făcuse arte marţiale,iar cazarea fusese aranjată în Eforie Nord, la cunoştinţaunui unchi. Şi apoi, era cea mai bună ocazie să seîntâlnească cu L. şi prima ei întâlnire cu marea.Stabiliseră la telefon ora şi locul unde se vor întâlni adoua zi după ce vor ajunge în staţiune.

Nu a mers niciodată în vacanţe cu părinţii, pentrucă părinţii ei nu au avut niciodată vacanţă. Munceaudoisprezece luni pe an, mai puţin în zilele de sărbătoare,pentru a o creşte pe ea şi nu era deloc uşor. Dar înciuda problemelor financiare, părinţii au reuşit de fiecaredată să o trimită în excursiile şi taberele şcolare. Niciuna dintre ele nu s-a petrecut însă la mare.

Sub soarele de iulie, marea strălucea ca solzii uneisirene. Şi-a dat jos papucii de plajă şi a păşit pe nisipulclocotitor ca pe o fâşie de sticlă aurie mărunţită fin decopitele unei turme de cai sălbatici. Nu îi venea săcreadă că, oricât ar privi în zare, nu se vede malulopus şi, pentru o clipă, a simţit că marea şi cerul suntdouă imensităţi îngemănate. Zarva din jur a trezit-orepede din reverie. Plaja era sufocată de prosoapemulticolore pe care stăteau înşiruite zeci de trupuri dediferite texturi şi nuanţe după care ghiceai vârsta şisexul posesorului. Au căutat un loc mai liber undeşi-au întins şi ele prosoapele şi loţiunile de protecţiesolară şi, după ce au rămas îmbrăcate doar în costumelede baie, au plonjat în ceea ce s-a dovedit un proces

extrem de îndelungat, obositor şi plictisitor, bronzatul.Simţea pe spate şi pe picioare atingerea unei palme

aspre şi dogoritoare, ca o frunză învelită în ţepiotrăvitori. Oare cât era ceasul de ardea aşa rău soarele?Şi-a ridicat cu greu capul ameţit dintre braţele strânseîmprejurul lui ca un scut pentru a vedea ce fac fetele,dar nu era nimeni lângă ea. Marea era agitată de valuriscurte, înspumate, care se spărgeau de stâncile de lamal şi de ţipetele vesele ale copiilor care se jucau cu

mingi şi bărcuţe gonflabile. S-a întors înspre falezăsperând să le vadă pe fete la terasă şi atunci l-a zăritpe L. Nu părea surprins să o vadă. Chiar avea de gândsă stea acolo până la două fix? S-a ridicat în picioareînsă, uşor ameţită din cauza căldurii, şi şi-a fluturatmâinile ca un pescăruş vorace deasupra prăzii. În clipaîn care a observat-o, o rază de soare a alunecatpe fruntea lui L. şi faţa i-a fost transfigurată într-unzâmbet.

- Hei, trezeşte-te! o să faci insolaţie dacă nu teridici de aici. Şi vezi că ţi-a clipocit telefonul, cred căai un mesaj.

- Mmmmm, sunt trează, îl aştept pe L., uite-l,coboară de pe faleză.

- Aham, sigur! Ai făcut insolaţie, hai, te ajut să teîmbraci, mergem acasă.

- Mergem, mergem, mai lasă-mă două minute săajungă şi L.!

- Pfui, mai bine citeşte mesajul acela!Când au ajuns la gazdă, durerea de cap se mai

ameliorase. Citise mesajul şi nu a fost prea dezamăgită.Ea nu îşi pusese speranţele în această întâlnire, numaidublul ei avea de suferit de pe urma acestei promisiunineîmplinite. Ghinionul lui, ea a avut întâlnirea pecare a visat-o.

Marea este un iubit desăvârşit pentru o primăîntâlnire.

Foto

: Iul

ia K

elt

PROZÃ



Eugen Ungureanu

Rectangle


36

Ioan

Gh.

TO

FAN

(fragment din romanul Pe malul de lut al fluviului)

Pe artera largă a Forului Imperial, la capătulcăreia se vedea Colosseum-ul, se opriră, la sugestiaghidei, în faţa unei intrări boltite, înghesuită între douăclădiri etajate vechi, cea din stânga cu patinavechimii imprimată în zidurile din cărămizi netencuite,de culoarea ruginii de fier, iar cea din dreapta părânda fi fost restaurată de curând – amândouă avândînsă aceleaşi ferestre dreptunghiulare. Nimeni nu arfi bănuit că pe acolo s-ar afla şi un lăcaş sfânt dacădeasupra intrării, încadrată de marmură albă, nu arfi fost reliefate câteva litere: BASILICA S. COSMAE DAMIANO. Era vorba de biserica Sfinţilor Cosmaşi Damian, fraţi gemeni şi doctori fără de arginţi,martiri din secolul al III-lea. Ionel, al cărui spirit deobservaţie îi făcea uneori feste, nereuşind să aibăîntotdeauna atenţia distributivă, căsca nedumerit ochiila ramele maronii ale geamurilor opace careînchideau ferestrele celor două imobile. Nu-i plăceace vedea. Era o grosolănie inadmisibilă. Cum să puitermopane unor construcţii atât de vechi, oricâtte-ai fi străduit ca ramele să imite lemnul? Un pumnîn spate îl trezi la realitate:

- Căpitane, lasă benoclatul pe ziduri! Vrei să rămâiiar de căruţă? Nu ţi-a ajuns perdaful primitdimineaţă? Hai să vedem ce alţi draci, laci stau pitiţişi prin biserica asta.

Destul de nedumeriţi de intrarea aceea mascatăîntr-un fel de pridvor lung care ducea spre bisericapropriu-zisă, poziţionată în spatele celor două clădirisumbre, excursioniştii nu mai dădură peste niciostatuie cu corniţe în incintă. În absida centralăadmirară mozaicul care-l înfăţişa pe Isus călcând penişte nori roşietici. Celelalte personaje ale mozaicului,care stăteau cu picioarele în apa Iordanului, li seexplică, erau Sfântul Petru, Sfinţii Cosma şi Damian,cu coroanele de martiri în mâini, Sfântul Theodor şiPapa Felix al IV-lea (526-530), cel care în 527 apreluat o hală rectangulară a Forului Roman (ce setermina la un capăt cu o absidă în arc de cerc),transformând-o în biserică. Mai jos de râul Iordanputea fi zărit, în mozaic, Mielul lui Dumnezeu, suit

pe un deluşor de sub care izvorau patru râuri, înconjuratde douăsprezece oi. Nu era prea greu pentru un creştinsă priceapă că blândele dobitoace erau personificareacelor doisprezece apostoli. Li se mai zise că din anul1512 biserica a fost predată călugărilor franciscani careşi în prezent se ocupau de ea. În 1632, prin grija PapeiUrban al VII-lea, podeaua a fost ridicată cu şapte metridin cauza infiltraţiilor de apă. Acum erau două biserici,aşezate una peste alta. În cea de jos se amenajasecripta unde odihneau moaştele Sfinţilor Cosma şiDamian. Sfântul lăcaş se afla în imediata vecinătate atemplului roman închinat lui Jupiter Stator, templu ceputea fi văzut chiar din biserică printr-un perete desticlă. Te înfiori pur şi simplu când te gândeşti decâţi ani există această biserică. E cea mai vechedin Forul Roman, îşi încheiase explica ţiilemadam Panait.

Urmă o cursă contra cronometru pentru vizitareasau măcar admirarea pe dinafară a altor obiectiveturistice, toate atât de valoroase. Nu mai reuşeau săse oprească la toate statuile din bronz coclit alediferiţilor împăraţi romani sau ale altor bărbaţiimportanţi ai antichităţii pe care le întâlneau la tot pasul.Ionel apucă să remarce că una dintre ele, înfăţişândun bărbat matur, îmbrăcat cu obişnuita fustanelăromană, în picioare purtând clasicele sandale, nu maiavea toga pe mâna stângă ca celelalte statui, întâlnitemai înainte, ci lăsată pe spate. Acest amănunt îl făcusă se oprească câteva clipe. Mâna dreaptă apersonajului atârna pe lângă corp în timp ce stângaera ridicată la nivelul pieptului de parcă ar fi explicatceva unei mulţimi cu degetele pe care le avearăşchirate. Jos, pe soclu, săpate în piatră, litereledezvăluiau numele bărbatului de bronz: C. IVLIOCAESARI. Obiceiul de a gesticula al marelui consulCaius Iulius Cezar avea să perpetueze, de-a lungulveacurilor, până în zile noastre. Urmaşii Romei, guraliviiitalieni din zilele noastre, au ajuns neîntrecu ţi în artagesticulării. Felul în care îşi folosesc mâinile, când selansează în explicaţii, a devenit marcă înregistrată, greude imitat de un străin.



Eugen Ungureanu

Rectangle

37

PROZÃ

(va urma)

Trecură apoi pe lângă o clădire înveşmântatăîntr-o uriaşă husă de plastic alb care masca activitateade restaurare. În apropiere, pe un soclu de marmurăalbă, trona statuia Lupoaicei. Urmărindu-le privirile,ghida se grăbi să le spună că originalul, o operă etruscădin bronz datând din secolul V î. Hr., s-ar aflaîntr-unul din cele două muzee capitoline. Le mai zisecă cei doi gemeni, Romulus şi Remus, care sugeau cupoftă din ţâţele Lupoaicei, au fost adăugaţi statuii însecolul XV de sculptorul toscan Pallaiolo, probabilacelaşi Pallaiolo care este înmormântat în basilicaSan Pietro in Vincoli, le mai zise doamna, nu preasigură pe vorbele sale.

În Piaţa Capitoliului, Campidoglio, cum îi spunitalienii, proiectată de Michelangelo, înconjurată de treipalate, cel Senatorial în centru (unde-i sediul primăriei),al Conservatorilor în dreapta şi Palatul Nou în stânga(locaţii ale muzeelor capitoline), se lăsă fotografiat decătre constănţean în faţa statuii ecvestre din bronz, dedata asta necoclit, a lui Marc Aureliu (161-180),imperatorul roman. Atotştiutoarea Elena Panait ledezvălui că statuia, ca şi în cazul Lupoaicei, era o copie,originalul fiind adăpostit de muzee. Sublinie în stilu-icaracteristic, adică emfatic, că împăratul a fost şi unfoarte apreciat filozof stoic. Pe când se străduia să sehlizească fotogenic în obiectivul aparatului, lui Corbani se păru că blonda care-şi declanşase mai devremepropriul aparat foto, în direcţia lui sau poate a ilustruluiîmpărat filozof, dispare în gloata agitat ă aexcursioniştilor. Ceafa netedă şi albă, cu părul retezatla spate, aidoma celebrei Mirelle Mathieu, nu putea fidecât a Marianei. Urmărind turiştii români carepărăseau piaţa, îndreptându-se spre statuile celor doidioscuri (Castor şi Polux) care flancau capătul de susal scării capitoline, operă tot a lui Michelangelo, apucăsă mai observe, coborând celebrele trepte, picioareleblondinei strânse în blugii albaştri care-i reliefau feselepline, perfect rotunde. Simţi imediat că se mişca cevape undeva. Se înroşi, trăgându-şi în faţă geanta de peumăr. Ehei, poate că nu era chiar aşa de bătrân! Făcuochii roată, cercetându-i pe cei din apropiere. Nicivorbă să-l fi luat cineva în colimator. Cu doar o zi maiînainte femeia îi refuzase vehement avansurilecocoşeşti după ce, iniţial, la Bologna, i le încurajase.Poate că nu era totul pierdut, se gândi, cu pulsul bruscaccelerat. Îşi propuse să mai încerce o ultimăabordare.

Se repezi să-şi ajungă din urmă colegii care coborauprecipitat Cordonata, aşa cum era numită istoricascară. Se opri un moment lângă unul din dioscuri şifotografie monumentala scară, călcată zilnic de atâtaamar de vreme. Pentru o clipită hainele şi încălţămintea

unor oameni fără chip, bărbaţi şi femei din trecut, îidefilară prin faţa ochilor: pantofi cu catarame metalice,unele din argint sau aur, ciorapi întinşi pe picior, ca ceiai balerinilor, pantaloni scurţi caraghioşi, exagerat debufanţi, dar şi trei sferturi sau până în călcâie, cizmeînalte din piele moale, cu marginile răsfrânte mai susde genunchi, sau altele, cele ale cavaleriştilor, maiscurte şi cu pinteni, spade şi stilete încinse la brâu saubastoane cu măciulii din metal preţios, căciuli, tichiisau scufii din catifea, dar şi din stofe grosolane, negremai ales, apoi costume englezeşti cadrilate, uniformecu fireturi şi decoraţii, tricornuri, bicornuri, jobene,meloane, gambete, pălării Borsalino sau Panama, şepcimilitare, dar şi muncitoreşti, căşti de plută, berete saubăşti etc. La femei predominau rochiile lungi şi largi,aidoma crinolinelor, unele chiar exagerat de gonflateca ale femeilor nobile, mai mult sau mai pu ţin tinere,din pânzele lui Velasquez, dar şi rochii lăsate să curgăfiresc pe trup. Apoi corsete care striveau sânii gata săse reverse, bonete cu marginile încreţite sau pălării cupene, flori sau păsări artificiale aşezate pe borurile largietc. Toate acestea viu colorate ca într-un carnaval,iar între atâtea siluete, distingându-se clar bluza prăzulieşi blugii azurii ai blondei cu părul tăiat la spate exactatât cât să-i fie observată puţin ceafa albă, acoperitătotuşi, acum remarca, de un puf auriu. Clătină uşordin cap, alungând plăsmuirile. Coborând treptele late,pavate cu dale mari, dreptunghiulare, tocite şi pealocuri crăpate, observă la poalele scării un grup detineri japonezi, cu aparatele foto şi camerele lorperformante lăsate în repaus. Se uitau cu interes minim,sau mai curând cu plictis, în susul scărilor, aşteptândceva sau pe cineva. Unul dintre ei, cu părul ţepos caal unui arici, se căţărase pe balustradă şi-şi urmăreapicioarele atârnate care i se bălăbăneau în ritmulmelodiei auzite numai de el în minicasca băgată înurechea stângă. Ceea ce frapa era faptul că stăteauprea îngrămădiţi, unul lângă altul, ca oile în saivan.Spiritul de turmă le era mai dezvoltat, probabil din cauzaspaţiilor mici în care trăiau şi lucrau, îi trecu prin minte.

Aproape gonind după coloana turiştilor români, pecare reuşi să-i ajungă din urmă, trecu pe lângă un felde groapă în pavaj, protejată de o bară înconjurătoare,săpată însă pe o latură a străzii pietonale unde, însubteran, se vedeau zidurile interioare, măcinate detimp, ale interiorului unei biserici din vremeacreştinismului timpuriu, presupuse. Într-o firidă se maipăstrau urmele unei fresce pe care abia de se maiîntrezăreau chipurile aureolate ale unor sfin ţi.Fotografie grota din mers, propunându-şi ca acasă săidentifice atât situl arheologic, cât şi personajele dinfrescă.



Eugen Ungureanu

Rectangle


38

Vio

leta

IO

NE

SC

U În anii ’30 ai secolului trecut, înurbea noastră, după iulie nu veneaaugust, cum se ştia din moşi strămoşi,ci „Luna Galaţilor” – o binecuvântatălună dedicată sărbătorii, în care toţiochii României Mari erau aţintiţi spreceea ce fusese altădată „cel maiimportant port la Dunăre”. Anii dedupă porto-franco şi mai ales anii decriză au slăbit mult această faimă, deaceea oameni cu inima largă s-au datpeste cap şi au readus în atenţiapublică acest oraş aflat în agonie, carenu trebuia să moară. Şi au reuşit,fiindcă măcar o lună pe an, gara, portulşi aeroportul erau asaltate de vizitatori din toatecolţurile patriei, veniţi să vadă ce nu vedeau deobicei în localităţile lor de baştină: spectacole deteatru şi muzicale, cu artişti din ţară şi străinătate,expoziţii de mărfuri, la care se încheiau pe loccontracte de afaceri, evenimente culturale şisportive şi, mai ales, distrac ţii. Tot felulde distracţii!

Aşadar, pe lângă sărbătorile religioase şinaţionale, cu ţinere ori fără ţinere, locuitoriiGalaţiului aşteptau serbările „lor”, ca pe sfintelemoaşte. Iar de organizare se ocupa, cum era şide aşteptat, iniţiatorul lor, domnul GeorgeMihăilescu, directorul ziarului „Acţiunea”, pe caretot dumnealui o punea şi în operă. Împreună cuechipa pe care şi-o formase, ziarişti tot unul şiunul, şi cu ajutorul, dar mai ales fără ajutorulautorităţilor, să aducă în oraş personalităţi, artiştişi trupe de primă mână, atrăgând atenţia asuprafaptului că aici existau oameni de valoare care artrebui să fie recunoscuţi ca atare şi, de cenu, ajutaţi.

În vara anului 1933, când pregătirile desărbătoare erau gata, cucoanele şi domnişoareleîşi procuraseră toaletele, copiii flaşnetele şi domnii

gambetele, o căldură tropicală invadase, încă din lunalui cuptor, ţinutul Dunării de jos. Temperaturile zileicreşteau uneori la orele prânzului şi până la 39-40 degrade Celsius. Apa fierbea singură în pahare, gheaţase topea în gheţare (un frigider, în SUA, costa maimult decât un automobil Ford...), limonagii şi bragagiiinu mai făceau faţă, iar temerea organizatorilor era cănu vor mai putea aduna lumea la ora când toţi seascundeau sub umbrare ori pe unde apucau, din cauzasuliţelor ucigaşe ale soarelui.

Cu toţii parcă erau amorţiţi de somnolenţă,moleşeală, aţipeală, şi torpoare, când, într-o dimineaţă,un strigăt trezi oraşul la viaţă:

- Circul! A venit Circul!...- Trece Circul pe Domnească! Hai şi noi!Venind dinspre Piaţa Regală, un alai de care vopsite

în culori vii, trase de cai împodobi ţi cu canafi şipompoane, se desfăşura de-a lungul străzii principale,proaspăt măturată şi stropită, prin faţa prăvăliilor abiaatunci deschise, cu jongleuri şi acrobaţi îmbrăcaţinumai pe jumătate, cu clovni mergând pe picioarelelor ori pe picioroange, acompaniaţi de alămuri şi urlândprin portavoce:

- Circul românesc SIDOLI a sosit în oraşuldumneavoastră! Veniţi să vedeţi numere de circ cum



Eugen Ungureanu

Rectangle

39

n-aţi mai văzut! Vi-l prezentăm pe patronul nostru,Cezar Sidoli, maestrul echitaţiei, cu dresură de cai derasă pur sânge!... Şi pe frumoasa lui fiică, Alma Sidoli,călărind şi trecând prin cercuri de foc şi de mătase!...Avem fenomenale numere de iluzionism ale celebruluimagician Don Pedro de Madragura, care îţi taie efectivrespiraţia!... Dresură de şerpi din Insula şerpilor!Acrobaţii la trapez, dans pe sârmă şi pe bicicletă...Veniţi să-i vedeţi pe fraţii „Patru Dumitrescu“, trapeziştiiStroici, pe George Mateescu – primul nostru dresorde elefanţi, pe clovnii Ciacanica, Tonino Milea şi ToniMărculescu! Vă aşteptăm la Circ, cu mic, cu mare, înPiaţa Veche, în fiecare seară de la orele 8, la unspectacol absolut fulminant!... Vizitaţi în cursul zilei şimenajeria noastră, unde veţi întâlni crocodili din DeltaNilului, girafe şi elefanţi din savana africană, lei, tigrişi leoparzi din jungla subsahariană!...

Strada Domnească în sine devenise un spectacol!Lumea era fascinată. Toţi comercianţii ieşiseră în uşăsă privească parada. De la balcoane li se aruncau flori,bomboane... Nebunie mare, ce mai.

- Ei, hai, Ghiţă, intră odată înăuntru, că te-ai holbatdestul la comèdii!, strigă domnul Marinescu, patronul

frizeriei de pe colţul Hotelului Metropol, de vis-à-visde parc, la calfa lui, care, cu pămătuful într-o mână şilighenaşul în cealaltă, îşi lăsase clientul pe scaun,bărbierit pe jumătate, şi căsca gura la acrobate.

Ghiţă, săracul, uitase pe ce lume se află. Intră spăşit,se înclină în faţa clientului abandonat, îşi ceru scuzeşi-l rase în grabă şi pe celălalt obraz.

Între timp, în frizerie intrase un domn înalt, brunet,cu o pălărie de pai pe cap şi cu faţa acoperită de obarbă stufoasă. Se oprise în prag şi aştepta.

- Poftiţi, domnule, vă rog să intraţi, luaţi loc, îl primigentil, cu plecăciuni, aşa cu îi era obiceiul, domnulMarinescu. Ce doriţi?

- Un... un pahar cu sifon rece..., zise bărbosul,clătinându-se pe picioare.

- Vai de mine, vă este rău? Căldura asta faceravagii... Sifon nu avem aici, dar, dacă doriţi, vă aduceGhiţă de la hotel... Ghiţă, dă o fugă şi adă un sifon ladomnu’. Da’ rece să fie!

Ghiţă tocmai terminase cu clientul său, care ieşeape uşă, şi se năpusti afară, să aducă sifonul.

Între timp, bărbosul se aşeză pe scaun şi comandă:- Un tuns, da’ repede, că n-am timp!- V-a trecut? Nu vă mai este rău?Şi, până să se dezmeticească Marinescu, bărbosul

luă briciul de pe masă şi îşi tăie gâtul. Un val de sângeţâşni pe podea, ca la tăierea porcului...

Marinescu, înnebunit, ieşi repede afară, ţipând câtîl ţinea gura:

- Ajutor, ajutor! Veniţi, repede, s-a tăiat, şi-a tăiat...Lumea de pe stradă se strânse în jurul lui, să

înţeleagă ce se întâmplase. Au intrat după el în frizerie,dar, spre surprinderea tuturor, acolo nu mai era nimeni.De pe scaunul „sinucigaşului”, Marinescu ridică,tremurând, o carte de vizită pe care scria: „CirculSIDOLI, Don Pedro de Magdragura - iluzionist”... şio invitaţie la spectacolul din seara aceea!Circul Sidoli

MISTERELE GALATILOR,



Eugen Ungureanu

Rectangle


40

Con

stan

tin

TÃ

NA

SE

(V)

„Băiatul ăsta...”, gândea Moşul (se înţelegecă îl avea în vedere pe inspectorul Căruntu),„...nu are nimic imprevizibil. Şi cel mainepriceput în ale investigaţiilor judiciare ar ficăutat o altă cale decât cea sugerată de madamAida Filipescu. El însă, nu. A luat-o aşa, pieptişdupă sugestiile băbătiei...” Moşul elaboraestimări de acest gen după ce toată lumea dindepartamentul în care îşi consumase fără vreoremuşcare aproape întreaga viaţă şi chiar dela serviciul special a înţeles că lecturile luimatinale, având ca obiect rapoartele echipelordin teren, nu aveau nicio utilitate, cel puţin înplan imediat. Aşa s-a explicat faptul că, şi nimicnu se mai putea schimba în această privinţă,n-a sesizat paragraful cu pricina din finalulexpunerii partenerului său. Şi, cum s-a maispus, incidentul a rămas fără vreo altăinterpretare până la sfârşit.

Numai că unuia ca Moşul, uitat deDumnezeu pe pământ, trecut de mult în tagmacelor neluaţi în seamă, aşa cum este lesne depresupus, nu i-a convenit nicicum postura destupid, nesocotit, indolent şi alte caracterizărice s-ar fi asociat persoanei sale prin strădaniaoamenilor bine intenţionaţi, prezenţi de fiecaredată în asemenea împrejurări. Însă, mai durerosi se părea faptul că la numărul anilor pe care îipurta în spate, erau puţine speranţe în a mai fiîn stare de ceva. De aceea a găsit de cuviinţăcă salvarea lui (cuvânt prea mare în aceleîmprejurări derizorii) se găsea doar în preajmapartenerului său aflat acum în marea primejdiea rătăcirii.

Madam Aida Filipescu era o persoanăversatilă, folosindu-şi talentele necontestate

numai şi numai în propriul interes, de aici necesitatea(opina Moşul) de a se ameliora tot ce-i va servi tânăruluiinspector. Iar inspectorul a răspuns pozitiv la oasemenea cerinţă. Povestea aventurii amoroase aSpălătorului de vase, culeasă de la madam Aida şifasonată de Moş, începea cu un an înaintea morţiiCalistei sau mai exact din ziua sosirii ei la spălătorie.Era însoţită de responsabilul vaselor murdare, care aprezentat-o celor de faţă ca fiind noua lor colegă demuncă şi i-a plasat-o în grijă Spălătorului de vase.„Arată-i doamnei cum stă treaba pe aici, că nu ştie.Dumneaei a fost învăţătoare,” a spus responsabilulacompaniat de rânjetele celor din jur. Spălătorul de vasea încuviinţat în stilul lui, adică făcând un gest că da, aînţeles şi, după ce totul s-a liniştit, i-a arătat Calistei, caîntr-o călătorie temerară, spălătoria, dotările, a pus-ola curent cu tehnologia şi cu pretenţiile managerului.

Amândoi erau taciturni, dar în zilele, săptămânile şilunile care au urmat s-a văzut că se înţelegeau deminune. Spălătorul de vase şi Calista s-au depăşit peei înşişi. Clientela, ospătarii, responsabilul şi managerulşi în general toţi cei care aveau tangenţă cu vesela şitacâmurile au remarcat îmbunătăţirea considerabilă acalităţii întreţinerii acestora. Şi au mai remarcat că întrecei doi se înfiripase ceea ce în mod firesc se iveşteîntre un bărbat şi o femeie aflaţi în floarea vârstei, cândli se pare că nimic nu le poate întuneca orizontul şiobstacula calea spre fericire. Spălătorul de vase aprezentat-o pe Calista unicei lui cunoştinţe de suflet,madam Aida Filipescu, destăinuindu-i decizia lor de ase căsători peste un an, termen până la care voreconomisi suficient pentru a sus ţine financiarevenimentul. Numai că un destin potrivnic,insinuându-se în rânduiala din acea parte a lumii, a făcutca moartea să i-o răpească pe Calista. Toţi au zis atuncică Spălătorul de vase va claca într-un fel şi aşteptau



Eugen Ungureanu

Rectangle

41

PROZÃca de la o zi la alta să-l lovească damblaua, săînnebunească, ori să-şi pună capăt zilelor. Cum nimicdin cele anticipate nu s-a întâmplat, concluzia unanimăa fost că „Na! A trecut aşa... ca un vânt de primăvară,ce mai atâta zarvă...”

Singura părere diferită a exprimat-o (cum s-ar fiputut altfel?) madam Aida. Din punctul ei de vedere,Spălătorul de vase nu avea să mai fie om întreg laminte niciodată. „După un an de zile de la moarteanefericitei,” îi povestea dumneaei inspectorului înambianţa enigmatică a living-ului şi la aceeaşi măsuţăde sorginte fanariotă, „a venit la mine şi am stat aşacum stăm noi acum. Mi s-a părut cât se poate delimpede şi coerent până când, dintr-o dată, a zis că înnoaptea precedentă l-a vizitat Calista. M-au trecut fiorireci din creştet până-n tălpi. Căutătura îi deveniseanapoda, rătăcită, dându-i o înfăţişare încrâncenată.Trecusem prin multe la viaţa mea, dar singură cu unsmintit în aceeaşi încăpere nu mai fusesem. Abia măputeam stăpâni să nu tremur ca varga. Şi ce mai faceCalista, am întrebat silindu-mă din răsputeri să îmi ţinfirea şi să găsesc o ieşire. M-a privit cu un soi detristeţe şi a răspuns: Dar, doamnă Aida, n-a fostdecât o vedenie, o nălucă, doar nu credeţi că...Nicidecum, fiul meu, înţeleg perfect..., cum să-ţispun eu să nu greşesc? În momente din astea eposibil orice... poţi vedea pe oricine... se potîntâmpla multe... Da, da..., nimic nu va mai fi...,însă Calista... şi iar i-a revenit acea expresie deînverşunare care te băga în sperieţi.”

Prelucrând varianta Aidei, reţinută de inspector înforma livrată de sursă, fără nici cea mai mică inserţieori amputare, Moşul a fost de părere că se puteauformula două ipoteze: „Ca şi în alte ocazii din viaţa ei,dacă nu cumva totdeauna, Aida a augmentat povesteapostumă a Calistei.” Apariţia (evident - sub forma unuispectru) şi dezvăluirile către Spălătorul de vase, pelângă dimensiunea fantastică, erau ticluite cu scopulde a conduce spre cea de a doua supoziţie, anume căse urmărea crearea unei piste false (o tehnică prăfuită)care să-l vizeze, nici mai mult nici mai puţin decât pefostul iubit al femeii.

Şi, pentru ca lucrurile să se încurce şi mai mult,Moşul se lupta cu întrebarea de ce Spălătorul de vasen-a fost interogat, la vremea respectivă, în legătură cumoartea Calistei. Chestiunea, minoră în aparenţă,devenea un fel de piatră unghiulară de neocolit. „Pentru

că era prea îndurerat,” i-a răspuns Căruntuargumentând cu vreo două exemple mărunte, extrasedin propria-i experienţă, neinvocată până atunci.

Cu toate astea, neexperimentatul inspectorCăruntu, ignorând primejdia rătăcirii, s-a lăsat sedusde fabula apariţiei Calistei şi de confesiunile ei. Aşadar,într-o noapte asemenea celorlalte, pe când abia aţipise,Spălătorul de vase a sesizat o prezenţă în cameră.Doamna Aida Filipescu a dat toate asigurările posibileinspectorului că l-a chestionat pe individ cum n-ar fifăcut-o nici cel mai abil anchetator şi putea garantacă Spălătorul de vase a comunicat în acea noapte cuiubita lui. Primul aspect de remarcat este faptul căsufletul femeii este neliniştit. Din motive încănerelevate, el (spiritul) n-a ajuns la destina ţia stabilităşi hoinăreşte încă prin lume. Şi asta pentru că înmomentul desprinderii de trupul efemer, care s-apetrecut într-un mod violent, cugetul făpturii aflate înpragul trecerii spre dincolo a reflectat la răzbunare.„Domnule inspector...,” s-a interesat în context Aida,„...dumneavoastră l-aţi citit pe Lucian Blaga?” „Da,doamnă, la liceu...” „Vă amintiţi, desigur versurilemarelui poet: Se spune, că strămoşi, cari au muritfără de vreme,/ cu sânge tânăr încă-n vine,/ cupatimi mari în sânge,/ cu soare viu în patimi,/ vin,/vin să-şi trăiască mai departe/ în noi/ via ţanetrăită.” „Da, doamnă. În piept/ mi s-a trezit unglas străin/ şi-un cântec cântă-n mine-un dor, cenu-i al meu. Sunt versuri din poezia Linişte. A trebuitsă le memorez ca să nu rămân corigent.” „Aha!Vasăzică înţelegeţi despre ce este vorba.” „Nu,doamnă.” Atunci Aida, fără a bănui vreo clipă că tânărulinspector, în prag de corigenţă la liceu, i-ar putea întindeo cursă, şi-a dus până la capăt expozeul.

„Spiritul Calistei este însetat de răzbunare, domnuleinspector,” continua ea şoptind, ca şi cum i-ar fidezvăluit un mare secret. „ Nu-şi va găsi liniştea pânăce nu se va răzbuna. Şi cum un spirit e imaterial, pentruceea ce intenţionează să întreprindă se va servi de unom în viaţă.” „Şi care va fi, ori deja este acel om înviaţă?” s-a interesat inspectorul. A urmat o tăcereca un fel de armistiţiu în timpul căreia Aida şi-a zis căoricum ar fi fost, s-ar fi lăsat atrasă în acea cursăcare îi trezea fascinaţii nemaiîncercate de mult.

(va urma)



Eugen Ungureanu

Rectangle


42

Ca mai toate disciplinele tinere, arheologiaîşi va fi urmat şi ea propriile căutări, pe drumulanevoios de la diletantism la profesionalism.Debutul secolului XX, marcat între altele şi dedezvoltarea pe care o cunoştea scrisul istoricîntr-o perioadă relativ scurtă, animată de ideearecuperării tradiţiei şi de (re)cunoaştere a istorieinaţionale, reflectă şi un veritabil entuziasmarheologic ce cuprinsese apusul încă de lajumătatea veacului anterior. Asistăm astfel lanumeroase „exploraţiuni” – mai toate afectândiremediabil siturile, dar şi la încercări dereglementări legislative şi, mai ales, la închegareaunora dintre cele mai spectaculoase colecţii –Ghica şi Mavros – ce vor sta la baza MuzeuluiNaţional de Antichităţi, a cărui înfiinţare a fostconfirmată prin decret domnesc de AlexandruIoan Cuza, la 25 noiembrie 1861.

În ceea ce priveşte modalităţile empirice princare erau întreprinse aceste cercetări ori cumerau recuperate materialele identificate fortuit,să nu uităm că avea să mai treacă un timp pânăla activitatea depusă de Al. Odobescu, ce punecapăt unei perioade distincte din fazele incipienteale arheologiei româneşti, numită a diletanţilorsau a anticarilor. Debutul luărilor sale de poziţieîmpotriva acestora îl înregistrează de acumcelebra recenzie intitulată „Fumuri archeologicescornite din lulele preistorice de un om carenu fumează” în care, dincolo de umorul său fin,ironic (de exemplu „nici Traian n-ar fi păţit atâteanevoi spre a înfrânge pe daci, dacă i-ar fi găsitscărpinându-se în cap, cu luleaua în gură sautrăgând cu tabiet din narghilea”), se regăsescadânci reflecţii ştiinţifice.

Redăm în continuare câteva exempleconcrete, elocvente pentru felul în care eraurecuperate vestigiile din teritoriu de cătrereprezentanţii „puterilor centrale”. Desigur căarhivele abundă în astfel de relatări, noi le-amales pe cele mai sugestive, toate edite.

Pentru buna înţelegere a acestor „întâmplări”trebuie spus că lanţul informaţional urmează deregulă următorul traseu: isprăvniciile suntînştiinţate despre existenţa unor „comori” de

către proprietarii moşiilor, ori de către locuitori caresolicită autorizaţii pentru săpături, dar mai ales prindulcele... denunţ. La rândul lor, isprăvniciile raporteazăVistieriei, direct interesată de stabilirea valoriidescoperirilor, drept pentru care şi recomanda, în variisituaţii, ca „cercetările să se facă cu pătrundere şiscumpătate, de nu cumva s-ar fi mai găsit mai mulţidin acei bani de către oricine la acel loc, căcidescoperindu-se în urmă că s-ar fi găsit mai mulţibani, apoi Isprăvnicia va fi în răspundere” (DJIAN,tr. 938, op. 1079, dos. 87, f. 38).

Sigur că depoziţiile martorilor nu concordă de celemai multe ori, evidente fiind tentativele de a ascundevaloarea/cuantumul real al descoperirilor, aşa cum aveasă constate ispravnicul ţinutului Tecuci în raportuladresat Departamentului Trebilor Dinlăuntru, în urmaanchetei de la Grădeşti: „din toate acestea rămâneîndestul prepus că ar fi fost ceva mai mult, şi că einumai cu o singură blândă cercetare nu vor a arătaadevărul” (DJIAN, Colecţia litere, K-995, f. 10,17). În acelaşi spirit, căpitanul de slujitori al ţinutuluiRoman raporta Isprăvniciei că un oarecare GrigoreAbabei din satul Săcăleni mărturisise descoperirea a30 de ruble, dar „apucându-l cu strâmtorire [...]mi-au arătat că au găsit numai două sute” (DJIAN,tr. 996, op. 1143, dos. 793, f. 1).

Concuzia autorităţilor era clară, fiind formulată maimult decât elocvent de către revizorul Vistieriei înjurnalul din 1853 deschis în urma anchetei de la TârguOcna: „dacă [...] nu se vor cerceta prin tortură saujudecătoreşte în timp mai prelungit, adevărul nu vafi limpezit” (DJIAN, tr. 1768, op. 2017, dos. 1377, f.18). Şi Isprăvnicia ţinutului Tutova raporta că pe ceiimplicaţi în găsirea unei comori „i-au cercetat îndestulşi i-au sfătuit şi cu binele şi cu groaza spre a arătaadevărul [...], ei au mai fost odată cercetaţi şibătuţi şi de către Pârcălăbia de Galaţi în anultrecut” (DJIAN, tr. 760, op. I - 853, dos. 563, f. 87).Până şi protosinghelul mănăstirii Bogdana comunicaIsprăvniciei ţinutului Bacău metodologia de lucru larecuperarea unor monede: „eu toate chipurile amfăcut, cu îngroziri şi baciuri de s-au strâns de pe laacei ce i-au găsit prin moluz” (DJIAN, tr. 928, op. II- 1069, dos. 66, f. 6-7).

Blestemul comorii sigur l-a ajuns şi pe Neculai

Cos

tin

CR

OIT

OR

U

Descoperiri arheologice scornite din...bătăi istorice!



Eugen Ungureanu

Rectangle

43

Toader Darie din Epureni, care în 1834 declaracă „şi bătaie a suferit, ca 150 lovituri [...]care s-au cunoscut vânătăile şi astăzi, vremede atunci două săptămâni, şi de atunci pânăastăzi tot zace” (DJIAN, tr. 1352, op. 1535,dos. 240, f. 14). Acelaşi personaj a mai trecutprintr-o anchetă efectuată de către vorniculIordache Costache, care „închizându-măîntr-o odaie, am şezut păn a doua zi, când adoua zi, scoţându-mă, m-au pus în ferăţinându-mă patru zile; scoţându-mă, m-aupus la bătaie, bătându-mă păn când amrămas mai mort” (DJIAN, tr. 360, op. 391, dos.443, f. 19).

Şi totuşi se pare că metoda mai dădea şi greş,cum se întâmplă în cazul anchetei de la Epureni,în ţinutul Fălciu, unde „însuşi dumnealui Balşs-a lămurit că a fost ceva, dar nu a pututdescoperi adevărul din pricină că dumnealuiCostachi n-a luat măsuri potrivite, păşind cătreoarecare cruzimi, pricină ce a dus împietrireşi frică pomenitului logofăt a arăta adevărul”(DJIAN, tr. 485, op. II - 526, dos. 30, f. 29).Dovadă a bunelor practici alternative,Departamentul Trebilor Dinlăuntru porunceşteIsprăvniciei din ţinutul Bacău „să cerceteze dupăcele mai chibzuite şi liniştite măsuri, fără ase întrebuinţa către cineva îngroziri sau bătăi”(DJIAN, tr. 928, op. II - 1069, dos. 66, f. 12).

Bibliografie selectivă:Gheorghe Balica, Informaţii arheologice

în materialele documentare din arhivelestatului. Iaşi, în Revista Arhivelor, VI, nr. 2,1963, pp. 133-156 (pentru toate fondurileDJIAN menţionate în text).

Costin Croitoru, Galaţi. Repertoriuldescoperirilor arheologice şi numismatice,Galaţi, 2013.

Ionel Cândea, Costin Croitoru, Documenteprivind istoria Brăilei. Răspunsurile laChestionarele Odobescu şi Haşdeu, Brăila,2015.

Costin Croitoru, Gabriela Apostu, Iniţiativearheologice reflectate în presa de la mijloculsecolului al XIX-lea. Colecţiile Ghica şiMavros, în Danubius, XXIV, 2006, pp. 87-98.

Idem, Iniţiative de încurajare aistoriografiei româneşti reflectate în presa dela mijlocul secolului al XIX-lea, în Danubius,XXIII, 2005, pp. 81-93. Aşteptare - Sergiu Dumitrescu



Eugen Ungureanu

Rectangle


44

Cor

neliu

STO

ICA

106RUBIN (ZELICOVICI), Reuven – pictor

(n. 13 noiembrie 1893, Galaţi – m. 13 octombrie1974, Tel Aviv, Israel). Pe numele său de botezRivn Zelicovici, era al optulea copil din cei 13 aifamiliei Feigai şi Joel Zelicovici. Şi-a petrecut oparte din anii copilăriei şi adolescenţei la Fălticeni,de unde în 1912 a plecat în Israel. Aici, s-a înscrisla Şcoala de Artă şi Design Bezalel din Ierusalim.Îşi schimbă numele din Zelicovici în Rubin. Venindîn contradicţie cu principiile academice aleprofesorilor acestei şcoli, după numai un an opărăseşte, continuându-şi studiile la Paris, laŞcoala Naţională Superioară de Arte Frumoase şila Academia Colarossi (1913-1914). IzbucnireaPrimului Război Mondial îl determină ca în 1915să revină la Fălticeni, iar în 1919-1920 a studiatla Cernăuţi, unde a împărţit acelaşi atelier cuprietenul său Arthur Kolnik. În 1920, împreunăcu acesta, se află la New York, unde lucrărilesale atrag atenţia lui Alfred Stieglitz, celebrufotograf şi proprietar de galerie de artă. Datorităacestuia, îşi deschide prima expoziţie personalăla Galeria Anderson. În 1922 se stabileşte în ŢaraSfântă. Îşi deschide un studio şi începe să expunăfrecvent atât în Tel Aviv, cât şi în Ierusalim. Esteales în 1924 preşedintele Asociaţiei pictorilor şisculptorilor din Palestina. În 1928, în timp ce seîntorcea din New York, la bordul unei nave depasageri pentru Palestina a cunoscut-o pe Esther,o evreică din Bronx (unul din cele cinci maricartiere ale oraşului New York, singurul aflat peteritoriul continental al S.U.A.), care-i va devenisoţie. Expoziţia personală din 1932 a marcatfondarea şi deschiderea Muzeului de Artă dinTel Aviv. A realizat mai multe decoruri pentruTeatrul Naţional Habimah din Israel. Se numărăprintre primii artişti din această ţară care s-au

bucurat de recunoaştere internaţională. În 1948 a fostnumit ambasador al statului Israel în România, func ţieîn care va rămâne până în 1950, îndeplinindu-şionorabil misiunea diplomatică. În 1969 a publicatlucrarea autobiografică „Viaţa mea, arta mea”. A avuto expoziţie personală în cadrul Bienalei de la Veneţia(1952), o retrospectivă la New York (1962), precumşi-n alte oraşe. A fost distins în 1964 cu PremiulDizengoff pentru pictură, iar în 1973 cu PremiulNaţional al Statului Israel pentru opera sa. A încetatdin viaţă la 13 octombrie 1974, la Caesarea, la vârstade 81 de ani. În 1983, în casa din Tel Aviv, în care alocuit din 1946 până în 1974 (14 Bialik Street, 63324),donată Primăriei oraşului, a fost deschis muzeul ce-ipoară numele (Rubin Museum) şi al cărui director şicurator este fiica sa, Carmela Rubin.

În pictură şi grafică, Reuven Rubin s-a impus prinstilul şi temele profund evreieşti, cultivând peisajul,natura statică, portretul, compoziţia cu aspecte din viaţacotidiană a muncitorilor, ţăranilor şi pescarilor arabisau evrei, dar şi scene cu motive biblice şi folclorice.A fost înrâurit în demersul său de pictura naivă a luiPeisaj din Galileea



Eugen Ungureanu

Rectangle

45

Henri Rousseau, îmbinând stilul acestuia cu influenţaorientală, dar şi cu arta bizantină a mănăstirilor dinBucovina. Aşa cum subliniază criticul de artă GheorgheSzékely, la începuturile carierei sale a fost „tributarpicturii exterioare din Bucovina, prin maniera de tratarea feţelor amintind de icoane cu ochii larg deschişi, prinperspectivă inversă, figurile plate, prelungi ş.a. Cutimpul, contururile nete se atenuează, culorile devinmai nuanţate, iar figurile par să fie absorbite de fundalulpeisagistic, tratat pictural (Rugăciune tăcută, 1942;Rodii pe pervazul ferestrei mele, 1960; Autoportretsub măslin, 1971/1972)”. Tablourile reprezentândpeisaje surprind aspecte panoramice ale Ierusalimului,imagini din Galileea, crânguri de măslini, secvenţeportuare etc. Sunt pictate cu o pastă consistentă, îndesfăşurări spaţiale ample. Cromatica este

exuberantă. De asemenea, Reuven Rubin a pictat lucrăricare sunt o îmbinare de natură statică-peisaj, a cultivatcompoziţia cu mai multe personaje, precum şi motivulfloral. Artistul a practicat şi xilogravura (albumulCăutătorii lui Dumnezeu, 1923), litografia (Istoriaregelui David; Viziuni biblice , 1970 etc.), ca şimonotipul.

Foarte apreciate şi căutate în Israel, ca şi în alteţări ale lumii, tablourile lui Reuven Rubin s-au vândutîn ultimii ani la casele de licitaţie la cote foarte ridicate,atingând recorduri ale vânzărilor (preţuri ce s-au situatîntre 90.492 de euro şi 137.502 euro), fapt cedemonstrează valoarea operei acestuia, preţuirea decare se bucură în rândul colecţionarilor şi iubitorilorde frumos. Pe noi, gălăţenii, astfel de veşti nu pot decâtsă ne bucure, fiindcă oraşul de pe malul stâng al Dunăriia constituit locul care i-a mângâiat primii ani ai copilărieişi de unde a pornit pe drumul dătător de mari bucuriial artei.

Bibl.: Amelia Pavel, Pictori evrei din România,Editura Hasefer, Bucureşti, 2003; Vasile Florea şiGheorghe Székely, Mică enciclopedie de artăuniversală, Editura Litera Interna ţional, 2005;Corneliu Stoica, Dicţionar al artiştilor plasticigălăţeni, Editura Terra, Focşani, 2007; Valentin Ciucă,Un secol de arte frumoase în Moldova, Editura ArtXXI, Iaşi, 2009; Valentin Ciucă, Dicţionarul ilustratal artelor frumoase din Moldova 1800-2010 ,Editura Art XXI, Iaşi, 2011.

Autoportret

Natură statică-peisaj Barbat cu borcan cu pesti



Eugen Ungureanu

Rectangle


46

S-a stins din viaţă, în searazilei de 11/ 12 ianuarie, pictorulşi graficianul Gheorghe Suciu,artist care timp de peste 40 deani a slujit învăţământulpreuniversitar din Galaţi şi i-aîncântat pe iubitorii de frumosprin lucrările sale prezentate înexpoziţiile personale, ca şi încadrul manifestărilor colectiveale profesorilor de desen şi aleFilialei locale a U.A.P.R.

S-a născut la 18 aprilie1943, în localitatea Subcetate,judeţul Hunedoara. A absolvitFacultatea de Arte Plastice dinTimişoara, clasa profesoruluiIon Mihăiescu (1967) şiUniversitatea Alexandru IoanCuza din Iaşi, Facultatea deFilologie (1979). În 1967, înurma repartiţiei guvernamentale în învăţământulpreuniversitar, s-a stabilit la Galaţi, oraş care l-a adoptatca fiu şi pe care nu l-a mai părăsit. Aici a funcţionatpână la pensionare ca profesor de Educaţie plastică lamai multe şcoli gimnaziale (nr. 1, 2, 17, 29, 30, 34) şi înparalel cu activitatea didactică a participat la viaţaartistică a Filialei locale a U.A.P.R. A început să expunădin 1971 la manifestările colective ale acesteia,organizate la Galaţi ca şi în alte localităţi din ţară,deschizându-şi în acelaşi timp şi un număr de peste 20de expoziţii personale la Galaţi (Galeriile de Artă„Nicolae Mantu”, 1989, 1993, 1995, 1996, 1997, 1998,1999, 2001, 2002, 2003, 2005, 2007, 2008, 2009, 2010,2012, 2013, 2015) şi Tecuci (Galeria de Artă „Gh.Petraşcu”, 2005). În 2010 a publicat volumele deversuri „Surâs amar” şi „Jurnalul unui berbecînsingurat”, iar în 2015, volumul de prozămemorialistică „Cantonul cu duzi”. A realizat şiilustraţie de carte la volumele „Sertarul cu gânduri”de Cristina Miron (2003) şi „Exerciţii stilistice” (2003),„Ghid de stilistică” (2003) şi „Limba şi literaturaromână. Auxiliar didactic” (2004), toate trei semnatede prof. dr. Gabriela Ciubotaru. Numele lui, însoţit decomentarii suculente şi ilustraţii, este întâlnit înmonumentalele volume ale criticului de artă ieşeanValentin Ciucă „Un secol de arte frumoase înMoldova” şi „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoasedin Moldova 1800-2010”, ambele apărute la Editura

Art XXI din Iaşi în 2009 şi, respectiv,2011, ca şi în „Dicţionarul artiştilorplastici gălăţeni”, aparţinândautorului acestor rânduri (ediţia I,Editura „Terra”, Focşani, 2007;ediţia a II-a, Editura „Axix Libri”,Galaţi, 2013).

În decursul celor peste 40 de anidedicaţi şevaletului, Gheorghe Suciua creat mult şi divers. Ca genuri, aabordat cu aceeaşi pasiune naturastatică, peisajul, compozi ţia,portretul, nudul. A pictat în tehnicauleiului pe pânză şi pe carton, apracticat grafica realizată în pastel,acuarelă, tempera, cărbune, creion,tuş, în tehnici mixte. Deşi porneştemai întotdeauna în întreprinderilesale de la datele realului, artistul letransfigurează, le interpretează, ştiesă-şi investească tablourile cu o

bogată încărcătură ideatică şi emoţională, să le facăpurtătoarele unor sensuri adânc umane.

Îndrăgostit până la obsesie de peisaj, el a cultivatacest gen al artei cu o constan ţă de-a dreptulimpresionantă, reţinând în tablourile sale secvenţe aleunei naturi exuberante, în faţa căreia a trăit sentimentede bucurie şi încântare, momente de adevărată înălţaresufletească. Cele mai multe peisaje provin din mediulacvatic, cu vegetaţie abundentă, ce exultă în luminasoarelui de vară, dar şi din zonele colinare şi montane,unde verdele atinge intensităţi maxime. Există în acestetablouri o natură debordantă, vitalismul pare a fi stareafirească a artistului, a discursului său plastic. Staumărturie gamele coloristice puternice, tuşele mărunte,aglomerate, dinamice, vădit impresioniste,perspectivele spaţiale obţinute printr-o pluralitate demijloace („Tărâm de vrajă”, „Drum fără pulbere”,„Bărci pe mal”, „Lacul cu lotuşi”, „Ochiul bălţii”,„Bărci la mal”, „Căpiţe în soare”, „Refugiul macilor”,„Moara cu noroc”, „Ciutăria”, „Cascadă I şi II”). Cândpictează imagini ale peisajului surprins în anotimpurilede toamnă şi de iarnă, paleta cromatică este maipotolită, griurile invadează acum spaţiile pictate („Iarnăgălăţeană”, „O dimineaţă austeră”, „Bacoviană”,„Cătun”). Multe din peisajele din tablourile luiGheorghe Suciu create în anii din urmă beneficiazăîntr-o măsură mai mare de prezenţa figurii umane.Fie că se odihneşte pe malul unui pârâu, fie că

S-a stins din viaţă pictorul Gheorghe Suciu



Eugen Ungureanu

Rectangle

47

pescuieşte, fie că se bucură de răcoarea apei, omulreprezintă un câştig în pictura artistului, în sensul căfiorul vieţii se face mai bine simţit, iar sub raport plastictablourile câştigă în dinamism.

O serie de tablouri din creaţia sa conţin imagini alepeisajului citadin al Galaţiului, mai ales din zona oraşuluivechi: strada Sindicatelor, felinarele din preajma scăriimonumentale ce face legătura dintre străzile AlexandruIoan Cuza şi Gării, case de pe străzile Domnească şiGării, pontoane şi ambarcaţiuni în spaţiul vecin cuPalatul Navigaţiei. O poezie cu iz nostalgic răzbatedin aceste lucrări, concepute într-o gamă de albastruşi griuri colorate, pe care pictorul le-a intitulat „Căruţăpe vadul Sindicatelor”, „Poezie în gamă minoră”, „Dupăploaie”, „Aproape singur”, „Palatul Navigaţiei”,„Toamnă în Parcul Rizer”. Gheorghe Suciu şi-aîndreptat privirea şi spre paradisul pierdut al copilăriei.A făcut-o nu cu tristeţe, ci cu un optimism robust,plăsmuind imagini în culori vibrante, de mare efectstenic („Uliţa copilăriei”, „Grădina bunicilor”). Şi parcăpentru a exprima toată lumina care i-a invadat sufletul,toată bucuria ce i-a pus în mişcare cele mai intimeresorturi ale fiinţei, el şi-a intitulat două tablouri „Aînnebunit grădina”. Este în ele o explozie cromaticăfascinantă, formele devin aproape de nerecunoscutsub impetuozitatea dezlănţuirii sevelor, materia picturalăpare ieşită de sub pensula unui temperament tumultuos,năvalnic, greu de temperat.

De-a lungul anilor, artistul a creat şi lucrări subimpulsul unor întâmplări dramatice din viaţa sa (ciclurile„Răni”, „Împăcarea cu divinitatea”, „Irevocabiladespărţire”, „Tristeţi nedesluşite”). Ele sunt proiecţiiale unui suflet chinuit de obsesia unor gânduri ciudate,expresii ale unor sentimente contradictorii, ale unorstări conflictuale tensionate. Acum accenteexpresioniste pătrund în pictura sa, materia picturalăse învolburează, linia desenului este sinuoasă. Cândreuşeşte să se elibereze de acele trăiri întunecate,anxioase, regăsindu-şi liniştea sufletească, pictorul sedăruieşte din nou culorii, cultivându-i cu dărnicievirtuţile optimiste, făcând ca lumina să se reverse iarăşicu dărnicie din tablourile sale. Peisajul Deltei estefascinant, luciul apei capătă reflexe metalice, albatroşiistrăbat văzduhul în zboruri maiestuoase, florile râd însoare, căpiţele de fân parcă dialoghează între ele, noriiiau uneori forme umane, sălciile îşi tremură dantelăriaîn oglinda fluviului (ciclurile „Revigor ări”,„Mirifica Deltă”).

Personalitate importantă a învăţământului gălăţeanşi a artei create în arealul de la Dunărea de Jos, dascălal multor generaţii de elevi, Gheorghe Suciu lasă înurma sa amintirea unui profesor de elită şi o creaţiebogată, în care dragostea sa pentru frumosul naturalşi uman a fost exprimată cu sinceritate şi deplinprofesionalism.

Corneliu STOICA

Sărbătorirea Zilei Culturii Naţionale în 15 ianuarie2016 a prilejuit ocazia de a declara 2016 Anul CulturalMartha Bibescu 130 şi de a lansa proiectul la CasaFilipescu Cesianu, Calea Victoriei nr. 151, de laora 18:30.

Proiectul cultural este finanţat de Ministerul Culturiiîn cadrul programului dedicat Zilei Culturii Naţionale– 2016.

Evenimentele, organizate de Asociaţia „IstoriaArtei” împreună cu partenerii (Arhivele Naţionale aleRomâniei, Centrul Cultural „Palatele BrâncoveneştiMogoşoaia”, Biblioteca Naţională a României, MuzeulMunicipiului Bucureşti, Centrul Cultural „CarmenSylva”- Sinaia) de ziua de naştere a prinţesei MarthaBibescu (28 ianuarie 1886, Bucureşti - 28 noiembrie1973, Paris), s-au desfăşurat în perioada 15-31 ianuarie2016 la Bucureşti, Sinaia şi Mogoşoaia, au fostcoordonate de echipa de proiect formată din: dr. OanaMarinache, dr. Mădălina Mirea, dr. Ioana Beldiman,dr. Doina Mândru, dr. Ruxandra Nemţeanu, CristianGache, Alina Havreliuc, Gabriela Ristea, LuciaMorandini şi au avut următorul program:

- Marţi, 19 ianuarie, evocare Martha Bibescu înambianţa Castelului de la Posada cu ocazia uneiconferinţe la Centrul Cultural „Carmen Sylva”, Sinaia,ora 17:00.

- Duminică, 31 ianuarie, ora 17:00, la Mogoşoaia,lansarea volumului Oanei Marinache Familia Bibescu- Basarab Brâncoveanu: de la Craiova la Paris şivernisajul expoziţiei Martha Bibescu 130, lansareacatalogului expoziţional şi proiecţia cu fotografiileprinţesei. În perioada 15-31 ianuarie au avut loc şiateliere pentru elevii din şcolile şi liceele bucureştene.

Martha Bibescu 130



Eugen Ungureanu

Rectangle


48

După Aurel Manole şi GheorgheSuciu, iată că un nou artist gălăţeana părăsit această lume la 17 ianuarie2017, la numai câteva zile după ceîmplinise 77 de ani: sculptorul SilviuCatargiu, unul dintre cei mai valoroşiplasticieni ai Galaţiului, dascăl ilustruşi un Om admirabil.

S-a născut la 8 ianuarie 1939, laCapul Codrului – Suceava. A absolvitInstitutul de Arte Plastice „IonAndreescu” din Cluj-Napoca, clasaprofesorului Romulus Ladea. În1965 s-a stabilit la Galaţi, oraş undeşi-a întemeiat o familie şi unde timpde peste 30 de ani a activat caprofesor la Liceul de Artă „DimitrieCuclin” şi la Şcoala Generală nr. 29 „Sfânta Ana”. Operioadă de câţiva ani a fost şi inspector la Comitetulde Cultură şi Artă al Judeţului Galaţi. A participat latoate expoziţiile Filialei Gala ţi a U.A.P. R., lamanifestările interjudeţene şi la cele cu caracternaţional, precum şi la Taberele naţionale de sculpturăde la Măgura Buzăului (1972) şi Galaţi (1976, 1977,1991). A fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici dinRomânia din 1968, iar în perioada 1974 - 1990 a condusFiliala Galaţi a U.A.P.R. în calitate de preşedinte alacesteia, funcţie în care şi-a adus din plin contribuţiala organizarea şi dezvoltarea mişcării plastice dinarealul de la Dunărea de Jos. Lucrări ale sale de artămonumentală înnobilează astăzi spaţiul din Tabăra decreaţie de la Măgura Buzăului („Aurora”), de peFaleza Inferioară a Dunării gălăţene („Pasăreaapelor”, „Chemarea zborului”), de pe strada Brăilei(„In memoriam”), de la Muzeul de Artă Vizuală(„Icar”), din centrul civic al comunei Cuca („Bustuldomnitorului Petru Rareş”), din parcul satului VasileAlecsandri, comuna Braniştea („Bustul poetului VasileAlecsandri”), din Luncaviţa-Tulcea („Reculegere”),din Brăila („Rugăciune”) sau din Focşani („Bachus”).Alte atâtea sculpturi concepute pentru interior (ronde-bosse-uri, basoreliefuri şi reliefuri, lucrări de metalo-plastie) se află în numeroase colecţii de stat şi privatedin ţară (Galaţi, Brăila, Buzău, Tecuci, Focşani, Iaşi,Cluj-Napoca, Bucureşti) şi din străinătate (Polonia,Grecia, Franţa, Germania, Belgia, canada, S. U. A.).A fost distins în 1991 cu premiul „Hiperion” pentruproiectul de monument „In memoriam”, în 2004 cu

Meritul Cultural, clasa I, CategoriaC – „Artele plastice”, iar în 2007 cuPremiul revistei „Porto-Franco”.

Format la şcoala marelui sculptorRomulus Ladea şi atent la înnoirilemoderne aduse în sculptură deGeorge Apostu, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Constantin Popovici,Ovidiu Maitec ş.a., Silviu Catargius-a remarcat încă de la începutulcarierei sale printr-un discurs plasticbazat pe pătrunderea sensurilormajore ale existen ţei umane,transpunând în materiale definitive(lemn, marmură, piatră, metal) uneleteme eterneale artei („zborul”, „geneza”,

„devenirea”, „gernâminaţia”), dar şi altele ce ţin derealitatea istorică şi socială a României.. A cultivatîntotdeauna formele sintetice, pure, eliminând detaliilenesemnificative şi adecvând tehnica materialuluisculptural şi calităţile acestuia la conţinutul pe care l-a dorit să-l comunice. Majoritatea lucrărilor sale suntmetafore plastice, simboluri ale unor proiecţii mentalede natură să semnifice originea şi rostul nostru peaceste meleaguri, destinul omului în univers, aspira ţiaspre apollinic, desprinderea de teluric, celebrareaperenităţii frumosului. Lucrări de interior precum„Ascensiune”, „Izvorul” „Vârsta Dunării”, „Bucovina”,„Unire”, „Orgă şi fluviu”, „Prometeu”, „Chemareazborului, „Troiţă”, care ar fi putut fi preluate oricândla dimensiuni monumentale, sau cele deja menţionate,aflate în spaţii publice, întotdeauna vor încânta pe ceicare le vor privi şi admira, vorbind despre un artistlucid, stăpân pe mijloacele sculpturii clasice şi moderne,al cărui demers a fost în consonanţă cu evoluţiasculpturii noastre contemporane. „Planurile bineritmate”, notează criticul de artă ieşean Valentin Ciucă,„asigură circulaţia aerului şi a luminii pe suprafeţelelucioase sau mate, astfel încât opera este un fel derezonator al spiritului locului unde este amplasată.Sculptura i-a permis lui Catargiu să edifice morfologiilemoderne de exprimare ale timpului-spaţiu”.

Prin plecarea la Domnul a sculptorului SilviuCatargiu, arta gălăţeană suferă o mare pierdere. Îivom păstra întotdeuna o neştearsă amintire. Dumnezeusă-l ierte şi să-i dea liniştea necesară în Împărăţia Sa!

Corneliu STOICA

Sculptorul Silviu Catargiu a părăsit această lume



Eugen Ungureanu

Rectangle

49

Veritabil recviem al luptei partizaniloranticomunişti din Bucovina în perioada anilor1944-1958, cele 16 interviuri realizate deistoricul Daniel Popa pentru Arhiva de IstorieOrală a Centrului Internaţional de Studii asupraComunismului şi publicate de FundaţiaAcademia Civică, aducinformaţii pentru stabilireaadevărului despreînceputurile regimuluistalinist în România.

Sunt evidenţiate luptelede partizani din România,colectivizarea for ţată,sistemul inchiziţional dinRomânia acelor ani.

Rezistenţa anticomunistădin România rămâne o temăde interes din istoriacontemporană a României,stârnind în continuare patimişi polemici materializate înlucrări memorialistice sauchiar creaţii cinematografice.

Familia Motrescu, careface obiectul acesteicercetări, a fost o familie de gospodari din satulVicovu de Jos din Bucovina, harnici şi buniadministratori.

De altfel, Pintilie Motrescu, tatăl familiei, afost primarul satului între anii 1935-1936, şi separe că a condus satul foarte bine.

Acesta a avut patru băieţi: Vasile, Gheorghe,Ion şi Costea.

Cel mai mare, Vasile este cel care a fostimplicat activ în rezisten ţa anticomunistă,luptând cu arma în mână împotriva autorităţilorvremii până în ziua de 14 ianuarie 1958 când afost capturat de organele Securităţii, fiind ulteriorexecutat la 28 iulie acelaşi an în poligonulpenitenciarului Botoşani.

Rămâne celebru pentru salvarea partizanilordin Grupul Carpatin Făgărăşean în 1950, grupcondus de voievodul rezistenţei anticomuniste

din România - Ion Gavrilă Ogoranu, când i-a avertizatpe aceştia de capcana pregătită de ofiţerii de Securitate.

În fapt, „Moşu”, Ion Gavrilă Ogoranu, îi şicreionează un portret impresionant de frumos:

„Era un om deosebit. Cunoştea istoria Moldoveimai bine ca noi şi pentru el istoria era ceva viu. Se

însufleţea povestind. (…)Era de o inteligenţă

sclipitoare, folosea o limbăaleasă, avea un bagaj decunoştinţe bogat în toatedomeniile.(…)

Noi, după ce a plecat, în serilelungi de iarnă în jurul focului,ne aminteam de un tânăr înaltca un brad, cu ochii mari şicăutătură ca a lui Eminescu, carea trecut câteva zile prin viaţanoastră salvându-ne de lamoarte cu preţul propriei luivieţi.” 1

Lucrarea, structurată în douămari părţi, conţine interviurilerealizate cu rudele lui VasileMotrescu: fraţii Gheorghe, Ion şiCostea, verii şi colaboratorii

acestuia, interviuri ce devin o severă condamnare aregimului criminal comunist, fiind relatate în amănuntchinurile îndurate: arestări, bătăi şi schingiuiri, perioadelungi de detenţie şi domiciliu forţat.

În urma lecturii acestora, se remarcă faptul căintervievaţii nu povestesc uşor despre întâmplărileîngrozitoare care le-au marcat viaţa, dar relatările lor,spuse cu sinceritate absolută, ne transpun în planulacestei confruntări istorice.

Deşi înfruntarea este inegală din punct de vedere alforţelor implicate, la finalul acestui conflict, care a durat14 ani, se impune impresia că adevăraţii învingători, înmod paradoxal, sunt ei, cei intervievaţi, care în ciudasuferinţelor şi ameninţările cu moartea îndurate penedrept, şi-au salvat sufletul şi dragostea pentru ţară!

„O ţară avem şi nu ne-au luat-o!”- spune Arcadie

*E

duar

d M

IHA

LCE

A

(continuare în pagina 51)



Eugen Ungureanu

Rectangle


50

Ione

l N

EC

ULA

L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă într-osecvenţă fugitivă de ceremonial metafizic ocazionalşi nu i-am uitat logica impecabilă, abilităţile pentruo meditaţie adâncită şi nici surprinzătoarele saleexplorări metafizice. L-am creditat de la începutca pe un intelectual rafinat,informat şi serios, carestăpâneşte bine logicauniversalului şi procesualitateaunui demers epistemologic înaflarea esenţei. Şi a adevărului.

Aflu însă din recenta sa carteAnamteme, (Editura Eikon,Cluj, 2015) că între timp autorula cumulat o bibliografieconsistentă, diversificată, caredă, în mare parte, măsuraaptitudinilor sale exegetice şi-lprofilează ca pe un eseist vigurosşi bine aşezat în problemeleculturii româneşti contemporane.Dac-am descifrat bine sensultitlului, Anamtemele lui VasileGogea scot din uitare şi restituiespiritului public şi teme, şi ideiarhetipale, aparent cunoscute conform doctrinei luiPlaton, dar cărora nu le-am acordat totdeaunaatenţia cuvenită, deşi ele au o anumită înrâurire înactivele conştiinţei noastre metafizice.

Şi dacă Platon folosea ca imagine pentruînţelegerea anamnezei şi a cunoaşterii - ca amintireaunei lumi trascendente prin care spiritul nostru ahălăduit înainte de a se întrupa într-un corp material- mitul peşterii, Vasile Gogea ia ca pretext explicativimaginea lumânării aprinse, care se reflectă într-ooglindă. Desigur, imaginea reflectată a lumânăriinu mai transmite căldura flăcării, poate nicidurerea sau bucuria care au fost motivul

aprinderii ei. Dar păstrează lumina. Luminamemoriei, într-o lume tot mai înnoptată în amnezie.Aceasta este, într-o formulare poetică, dar cât sepoate de exactă, condiţia acestei cărţi. Cumărturisirea smerită că autorul ei este în câteva

pagini şi oglindă şi lumânare.Cine nu înţelege că o carte,

care se motivează dintr-o astfelde mărturie, nu poate fi decâtinteresantă şi folositoare cititorilor!

Ce evenimente şi personalităţievocă autorul, salvându-le dinuitare şi indiferenţă? Evocă,bunăoară, în câteva texte,memoria marelui bărbat de stat,Iuliu Maniu, serveşte de Ciceronelui Corneliu Coposu, când a vizitatînchisoarea Sighetului, înainte dea se amenaja ca Muzeu, ni-lreaminteşte pe MirceaVulcănescu, aşa cum rezultă dincercetarea dosarului întocmit defosta securitate pe numele său,publicat în întregime de EdituraEikon, de regretatul Luca Piţu –

cel ce figura ca un cariu al limbii de lemn, o apreciazăpe Magda Ursache pentru exactitatea cu caretratează anomaliile regimului comunist, pe OctavianPaler pentru luciditatea sa debordantă, pe PetruUrsache – omul bun al Culturii Româneşti, peGheorghe Crăciun, pe Petre Ţuţea şi dorinţa lui de a fifolositor ţării sale, chiar şi după ce-a trecut princalvarul lagărelor comuniste, pe Adrian Marino, peMihai Şora şi pe mulţi alţi intelectuali de referinţă aiculturii româneşti.

Unele texte sunt preluate direct din blogul săupersonal, unde au fost încrustate cu prilejul diferitelorevenimente, altele sunt mai elaborate şi mai analitice,



Eugen Ungureanu

Rectangle

51

FAMILIA MOTRESCU

(urmare din pagina 49)dar pline de miez, de substanţă şi de conţinut mai puţincunoscut. Unul dintre acestea este cel consacratziaristului Constantin Hogea. Cine a auzit de el? Şitotuşi, este autorul a două lucrări de mare importanţăpentru reconstituirea istoriei Ardealului şi a Românieidintr-o perioadă mai zbuciumată şi de tristă amintire.Este vorba de volumul Pagini de istorie trăită. De laDiktatul de la Viena la războiul din Răsărit şi devolumul de Publicistică (1936-1944) amândouăpublicate la Editura Eikon.

A fost unul dintre marii gazetari ai vremii, care aînţeles cel mai bine misiunea gazetarului într-o vremede zbucium şi de surpare a fruntariilor, o conştiinţăpatriotică nefisurată de interese meschine, un apropiatal lui Iuliu Maniu şi un reporter de război care ştia săpicure speranţă, înţelegere şi curăţenie sufletească,credinţă şi mândrie în sufletul cititorilor şi a plătitpentru asta. Regimul comunist l-a condamnat la 25 deani de muncă silnică şi supus unui feroce regim deexterminare. Asemenea altor conştiinţe patriotice,şi-a lăsat şi el oasele în Penitenciarul de la Rm. Sărat.

O altă diviziune a cărţii se referă la cele două listepuse în circulaţie publică de Partidul Naţional Liberal– una cu componenţa nominală a organelor deconducere în teritoriu şi în structurile centrale alepartidului (în anii premergători instalării regimuluicomunist) şi alta cu evidenţa tuturor membrilor liberaliîn trei regiuni administrative (Cluj, Someş şi Turda)totalizând 3057 de membri, în condiţiile când partidulcomunist la nivel de ţară nu trecea de o mie de membri,dintre care jumătate, ştim asta din alte surse, erauinfiltrări ale Siguranţei Statului pentru a-i urmăridemersurile din interior. Nu este singura anomalie aistoriei, dar este una dintre cele mai ubuieşti.

Cartea se închide cu un fel de postfaţă semnatăde Andrei Zanca, un publicist de la Alternanţe(Munchen), care constată pe bună dreptate că Gogeaeste un reper, un far în vacarmul din jur, deşi înultima vreme tot mai discret ca apariţie, aflat parcăîntr-un soi de retragere fertilă şi demnă, ca un melcîn cochilia lui.

Aş fi vrut să sesizez eu, înaintea lui Zanca, acesteaspecte, dar, de vreme ce n-am avut această şansă, lerepet cu reverenţă şi, la fel, îl recomand pe scriitorulclujean ca pe o conştiinţă in nuce, tuturor cititorilordornici de fineţuri şi de subtilităţi ale gândului.

Cazacu, unul dintre cei intervievaţi.Referitor la subiectul Rezisten ţei Armate

Anticomuniste din România, ne simţim datori săprecizăm că în panteonul eroilor acestei mişcărinaţionale se găsesc şi doi gălăţeni la loc de frunte.

Este vorba despre maiorul Nicolae Dabija şiavocatul Spiru Blănaru.

Maiorul Nicolae Dabija s-a născut la 18 aprilie1907 în oraşul Galaţi, a fost decorat prin decretregal cu Ordinul Mihai Viteazul pentru vitejiadovedită pe Frontul de Est şi a condus organizaţiaanticomunistă Frontul Apărării Naţionale - Corpulde Haiduci ce activa în zona munţilor Apuseni.

Trădat, va fi prins şi executat de Securitatea dinSibiu în ziua de 28 octombrie 1949, la ora 5.

În faţa gloanţelor plutonului de execuţie, raportulîntocmit de „Direcţia Generală a SecurităţiiPoporului” consemnează că a spus: „TrăiascăRomânia!”

Este reînhumat în ziua de 11 septembrie 1994 încimitirul central din Sibiu, unde AFDPR- filiala Sibiui-a înălţat un monument de marmură neagră.

Avocatul Spiru Blănaru s-a născut la 23 iunie1919 în satul Crăieşti, lângă Tecuci, şi a condusGrupul de la Teregova , mişcare armatăanticomunistă din munţii Banatului.

Trădat, va fi capturat în seara zilei de 9 martie1949.

Este executat în ziua de 16 iulie 1949,la ora 03.30, în Poligonul de tragere din PădureaVerde - Timişoara.

Pe acest loc, AFDPR - filiala Timişoara ainaugurat, în data de 2 august 2014, MonumentulRezistenţei Anticomuniste din Banat.

Historia magistra vitae…

Note:1. Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar

nu se îndoiesc, Vol. I, Editura Marineasa,Timişoara, p.193-213.

* Daniel Popa, Povestea familiei Motrescu dinVicovu de Jos, Fundaţia Academia Civică, CentrulInternaţional de Studii asupra Comunismului,Bucureşti, 2015.



Eugen Ungureanu

Rectangle

Revista Dunãrea de Jos - nr.168Revista Dunărea de Jos

EDITOR:CONSILIUL JUDEŢULUI

GALAŢICENTRUL CULTURAL„DUNĂREA DE JOS”

Str. Domnească, nr. 61,Galaţi, cod. 800008tel.: 0236 418400,

fax: 415590e-mail: [email protected]

ISSN: 1583 - 0225

Redactor-şef: Florina [email protected]

DTP: Ina Diana PANAMARCIUCEugen [email protected]

Culegere şi corectură:Laura DUMITRACHE,Ina Diana PANAMARCIUC

Din sumar:

Responsabilitatea pentru grafie,conţinutul opiniilor, argumentelorsau părerilor apar ţine, înexclusivitate, autorilor.Materialele primite, publicate saunepublicate, nu se înapoiază.Redacţia revistei nu împărtăşeşteîntotdeauna ideile con ţinute întextele publicate.Alte detalii despre activitateaCentrului Cultural „Dunărea deJos” Galaţi pot fi aflate pe site-ulinstituţiei (www.ccdj.ro/) sau pepagina de facebook ccdj Galati .Arhiva parţială a revistei se găseştepe site-ul instituţiei.

Tematici:

Revista Dunărea de Jos este membrăAPLER (Asociaţia PublicaţiilorLiterare şi a Editurilor dinRomânia)

Numărul 169, MartieNarativ şi intertextualitate

Numărul 170, ApriliePoezia interbelică

Un artist..., + Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos - p.3La despărţirea de sculptorul S. Dumitrescu, C. Stoica-p.6Inorogul trist al normalităţii gălăţene,N. Bacalbaşa-p.10Caleidoscop, Katia Nanu - p. 11Semne ale clipei, Florina Zaharia - p. 12Ar trebui să îl aducem pe..., Angela Ribinciuc - p.13Remember Sergiu Dumitrescu, Dragoş Neamu - p. 14Copacul, SERGIU, Dan Basarab Nanu - p. 15Ceea ce fac mâinile cu sufletul..., Victor Cilincă - p. 16Repere în timp, R. Macovei, Th. Parapiru - p. 17Premiile Revistei „Dunărea de Jos” - p. 18Alexandru Mihalcea, interviu realizat de F. Zaharia -p.20Canoane, Dumitru Anghel - p.24Povestiri glisante, Octavian Mihalcea - p. 26Obiectele psihice ale visului, Doru Căstăian - p. 27Miron Manega, Mircea Coloşenco - p. 28Emigranţii, Ghiţă Nazare - p. 30Poezie: Alina Marieta Ion - p. 32Poezie: Florin Dochia - p. 33Proză: Prima întâlnire, Cristina Grigorov - p. 34Proză: Sfântul Petru în lanţuri, Ioan Gh. Tofan - p. 36Misterele Galaţilor: Hai la circ!, Violeta Ionescu - p.38Proză: Îngerul gri, Constantin Tănase - p. 40Descoperiri arheologice..., Costin Croitoru - p. 42Dicţionar Artişti Plastici Gălăţeni 106, C. Stoica - p. 44In memoriam: Gheorghe Suciu, C. Stoica - p. 46Martha Bibescu 130 - p. 47In memoriam: Silviu Catargiu, C. Stoica - p.48Familia Motrescu, Eduard Mihalcea - p. 49Vasile Gogea şi anamtemele sale, Ionel Necula - p.50


mailto:[email protected]



http://www.ccdj.ro/)


Eugen Ungureanu

Rectangle

Dunarea de jos 168 februarie

Documents

Transcript of Dunarea de jos 168 februarie