Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Sfânta Treime Sfânta Treime este prăznuită a doua zi după Duminica

Pogorârii Sfântului Duh, adică în Lunea Rusaliilor. De Sfânta Treime Biserica ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, precum indică Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizecimii: "Întru această zi, prăznuim pe însuși Preasfântul și de viață făcătorul și întru tot puternicul Duh, Care este unul din Treime Dumnezeu. Dumnezeu este unul după ființa Lui.

Descoperirea dumnezeiască ne învață, însă, că acest Dumnezeu, unul după ființă, este în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiești alcătuiesc Sf. Treime, taină de nepătruns de mintea omenească și împărtășită nouă prin Descoperirea dumnezeiască. Cuvântul "Tatăl" din Simbolul Credinței, ne arată prima persoană a Sf. Treimi. El arată însă și legătura filială pe care noi, credincioșii, o avem cu El, căci El este "Tatăl nostru", așa cum spunem la începutul Rugăciunii Domnești. Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veşnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile şi să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina şi căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sf. Liturghie, luni, 5 iunie, h 9:00 (Sfânta Treime, a doua zi de Rusalii). SF. MASLU, la care sunt invitați toți preoții din protopopiatul nostru, vineri, 16 iunie 2017, h 18:30.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Săptămâna întâi după Rusalii: Duminică: FA 2, 1-11; In 7, 37-53; 8, 12 - Sf. Mc. Zotic, Atal, Camasie, Filip. Luni: Ef 5, 8-19; In 14, 6-7, 11-21, 26 - Sf. Sf. Mc. Dorotei al Tirului.

Marţi: Rm 1, 1-7, 13-17; Mt 4, 23-25; 5, 1-13 - Sf. Cuv. Mărt. Ilarion cel Nou. Miercuri: Rm 1, 18-27; Mt 5, 20-26 - Sf. Sf. Mc. Teodot, episcopul Ancirei. Joi: Rm 1, 28-32; 2, 1-9; Mt 5, 27-32 - Sf. Mc. Nicandru și Marcian. Vineri: Rm 2, 14-29; Mt 5, 33-41 - Sf. Ier. Chiril, arhiepiscopul Alexandriei. Sâmbătă: Rm 1, 7-12; Mt 5, 42-48 - Sf. Mc. Alexandru și Antonina.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 19 (4 iunie 2017)

n ziua cea de pe urmă - ziua cea mare a praznicului – a şezut Iisus între ei şi a grăit cu glas mare, zicând: cui îi este sete, să vină la Mine şi să bea. Celui ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis despre Duhul pe Care aveau

să-l primească cei ce cred într-Însul. Pentru că până atunci Duhul nu fusese dat, căci Iisus încă nu se preamărise. Deci mulţimi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: cu adevărat Acesta este Proorocul. Alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: oare, din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos are să vină din neamul lui David şi din oraşul Betleem, de unde a fost David? Şi astfel s-a făcut dezbinare în popor pentru El; iar unii dintr-înşii voiau să-L prindă,

dar nimeni n-a pus mâina pe Dânsul. Deci servitorii templului au venit la căpeteniile preoţilor şi la farisei. Aceştia i-au întrebat: de ce nu L-aţi adus? Dar servitorii au răspuns: niciodată nu a grăit vreun om, ca Omul Acesta. Atunci fariseii le-au zis: nu cumva şi voi aţi fost amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar gloata aceasta, care nu ştie legea, este blestemată! Atunci Nicodim, cel care venise noaptea la Iisus şi care era unul dintre ei, le-a zis: oare legea noastră osândeşte pe om fără să-l asculte mai întâi şi fără să ştie ce a făcut? Dar ei au răspuns şi i-au zis: nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că prooroc din Galileea nu s-a ridicat. Şi s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăşi le-a vorbit lor Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel care-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii.

Duminica a VIII-a a Paștilor (a Pogorârii Sfântului Duh) Ioan 7, 37-53; 8, 12

Apostol: Fapte 2, 1-11

În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a

tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu.

Sărbătoarea Cincizecimii reprezintă înnoirea Legământului pe care Dumnezeul Cel Viu îl încheie cu Noul Israel, cu Biserica Sa. Aceasta din urmă extinde Trupul lui Hristos din foișorul Cinei tainice la neamuri, prin darul limbilor de foc ale Duhului Sfânt revărsat peste Apostoli și ucenici, deveniți vase alese ale harului, martori ai adevărului și propovăduitori fervenți ai faptelor mărețe ale Domnului.

Cincizecimea îi inițiază și îi permanentizează pe credincioși în starea pascală și împărătească a Domnului de pe tronul slavei. Hristos, Pedagogul desăvârșit, a arvunit ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt înainte de Patima Sa în mod tainic, apoi, după Învierea Sa, prin suflare ca pe o pârgă, iar la Cincizecime, în mod deplin ca pe o putere cerească sfințitoare, capabilă să insufle dinamica convertirii universale.

Paremiile sărbătorii ne ajută să înțelegem că Biserica este o comunitate profetică (Num 11, 16-17, 24-29), bogată în harisme și vizionară (Ioil 2, 23-32; 3, 1-5), poporul lui Dumnezeu, purificat de orice întinare și idolatrie și călăuzit după legi și rânduieli duhovnicești (Iez 36, 24-28). Duhul Sfânt i-a cercetat din nor luminos pe cei 70 de bătrâni ai poporului din vremea lui Moise, adunați la Cortul Mărturiei, dar și pe cei doi bărbați, Eldad și Medad, rămași în tabără, despre care Moise a zis lui Iosua Navi: „O, de ar fi toți proroci în poporul Domnului și de ar trimite Domnul Duhul Său peste ei!” (Num 11, 29). Acest mod profetic de cugetare răzbate într-un cuvânt minunat al părintelui Sofronie Saharov de la Essex (1896-1993), ucenicul și moștenitorul spiritual al Cuviosului Siluan Athonitul (1866-1938), exprimând un adevăr central al poeticii duhovnicești, având în vedere recuperarea unei creativități eliberate de sterilitatea formalismului: „O, cât aș dori ca voi toți să deveniți poeți! Fără o insuflare creatoare este greu să-ți petreci o singură zi așa cum s-ar cuveni creștinului” (Cuvântări duhovniceşti).

Cateheza imnografică a sărbătorii nu contenește să glorifice minunea revărsării Duhului ca pe un moment de cumpănă al istoriei umanității, foișorul Bisericii, al iubirii treimice, versus turnul Babel al civilizației faustice:

„Odinioară limbile au fost amestecate, pentru îndrăzneala zidirii turnului; iar acum limbile au fost înțelepțite pentru slava cunoștinței de Dumnezeu. Atunci a pedepsit Dumnezeu pe cei nelegiuiți pentru greșeală; acum Hristos a luminat pe pescari cu Duhul. Atunci s-a lucrat felurimea limbilor spre pedepsire; acum se reînnoiește înțelegerea spre mântuirea sufletelor noastre” (Stihire idiomelă de la Stihoavnă).

Venirea năvalnică a Duhului Sfânt peste oameni ai Vechiului Testament deveniți purtători de Duh, precum regele David după ungerea sa de către Samuel, ori asupra lui Iisus Navi, urmașul peste care Moise și-a pus mâinile, apare mereu ca o revărsare de sus, ca o inundare a ființei acestora, ca o beție sfântă și sobră. Pogorârea Duhului Sfânt, Mistagogul credinței și al rânduielii Bisericii, are mereu loc fără descoperirea Persoanei Sale, în chipuri învăluite, simbolice, fluide, subtile, delicate: suflare de vânt, foc arzător, porumbel, rug aprins, apă vie, lumină lină, rouă răcoritoare, mireasmă pătrunzătoare, vin îmbătător. Chipul său deplin ar putea fi contemplat în frumusețea iconică a tuturor sfinților și resimțit ca bucurie mai dinainte de veci a Tatălui și a Fiului, rourând inimile sfinților. Această bucurie cerească revărsată peste oameni îi face pe aceștia să trăiască cu adevărat și în ardoarea ei să se simtă acasă, să se regăsească în starea plenară de înfiere duhovnicească: „Baia cea dumnezeiască a nașterii celei din nou, amestecând-o prin cuvânt, cu firea mea cea alcătuită, îmi reverși din belșug izvor din nestricăcioasa Ta coastă, cea împunsă, o, Cuvinte al lui Dumnezeu, pecetluind-o cu căldura Duhului” (Irmos de la Utrenie).

Cea mai importantă dovadă că Noul Testament nu este anularea, ci împlinirea Celui Vechi o constituie sărbătorile liturgice: marile sărbători iudaice, Paștele și Cincizecimea, au fost perpetuate în creștinism, primind, în mod evident, un conținut nou. Există însă o a treia sărbătoare iudaică, sărbătoarea Corturilor, care avea loc din 15 până în 22 septembrie, și care nu a cunoscut prelungire directă în anul liturgic creștin, dar care a fost înțeleasă de Părinții Bisericii ca un tip sau figură a realităților creștine. Originea arhaică

a acestei sărbători iudaice se află în ciclul sărbătorilor sezoniere, fiind practic sărbătoarea recoltei (Lev 23, 39), căreia i s-au adăugat câteva rituri specifice: locuirea în colibe din ramuri timp de șapte zile, libații cu apă pentru ploaie, procesiuni în jurul altarului cu un buchet de ramuri din salcie, mirt și palmier, purtând un fruct de lămâi. În cartea Leviticului, sărbătoarea Corturilor era destinată să le amintească iudeilor de șederea lor în cort în vremea peregrinării lor prin deșert după exod (Lev 23, 43). În epoca profeților, evenimentele Exodului devin figuri sau tipuri ale realităților eshatologice: viața drepților în împărăția mesianică este reprezentată ca o locuire în corturi, figurate prin corturile șederii în deșert (Ieș. 32, 18). Sărbătoarea Corturilor devenea nu doar o comemorare a unui eveniment istoric trecut, ci și o figură a viitorului. Astfel, ritul iudaic al locuirii în colibe a primit semnificația eshatologică de prefigurare a corturilor în care drepții vor locui în veacul viitor.

Podoaba acestor locașuri ale petrecerii în veșnicie a fost pusă în legătură cu faptele săvârșite de către cei drepți în viața pământească. În primul rând, ca ultimă sărbătoare a ciclului agricol al anului, însemna desăvârșire și coacere. În al doilea rând, există un temei mai vechi și mai adânc în sărbătoarea anuală a instituirii regale, preluată din religiile siriace arhaice, aflată și ea în parte la originea sărbătorii Corturilor, luând de timpuriu un caracter mesianic: adorația regelui actual va fi preschimbată în așteptarea regelui mesianic. Această sărbătoare a devenit în iudaismul post-exilic una a prefigurării timpurilor mesianice: „toate neamurile vor urca în Ierusalim pentru a serba acolo sărbătoarea Corturilor (Zah. 14, 16).

Părinții Bisericii s-au străduit să demonstreze că figurile sau tipurile vechi-testamentare pascale și cincizecimice s-au împlinit în Hristos și continuă să se împlinească în ciclul liturgic al Bisericii. Sărbătoarea Corturilor nu are un echivalent direct în ciclul liturgic creștin, dar ea a fost considerată o figură a anului liturgic în ansamblul său. Ea este o prefigurare a ansamblului de duminici, a perioadei post-cincizecimice, în general, și a vieții Bisericii între Botez și cer.

Cincizecimea împlinește profeția lui Ioil referitoare la turnarea Duhului în vasele alese ale Trupului lui Hristos și la starea de libertate și exuberanță harismatică a fiilor și fiicelor Bisericii: „Alții, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must” (FA 2, 13). Ei spuneau adevărul, dar în bătaie de joc. Într-adevăr, harul Noului Testament era vinul cel nou, stors din via duhovnicească. Ea a rodit de mai multe ori în profeți, odrăslind însă desăvârșit în Noul Testament. Căci, după cum în natură vița de vie rămâne întotdeauna aceeași, dar din timp în timp dă roade noi, tot astfel același Duh, rămânând ce este, a lucrat deseori în profeți, arătând acum un rod nou și minunat. Harul a fost și pe timpul părinților din Vechiul Testament, însă în timpul Apostolilor el

s-a revărsat în chip covârșitor. Pe atunci participau numai la Duhul Sfânt; acum au fost botezați cu El în întregime.

„Pentru cel care avea Duh Sfânt și își cunoștea darul, zice: «Bărbați israeliteni, care predicați despre Ioil, dar nu știți ce citiți, ei nu sunt beți după

cum vi se pare» (FA 2, 14-15). Sunt beți, dar nu cum vi se pare vouă, ci după cum este scris: «Se vor îmbăta din belșugul casei Tale și din izvoarele desfătării Tale îi vei adăpa pe ei» (Ps 35, 8). Sunt beți de o beție care trezește, care omoară păcatele, face vii inimile, beție potrivnică beției trupești. Beția cea trupească face să se uite și cele cunoscute, pe când beția aceasta dă cunoștință și de cele necunoscute. Sunt beți pentru că au băut vinul viței celei spirituale, care spune: «Eu sunt vița, voi mlădițele» (In 15, 5). Dacă nu mă credeți pe mine, înțelegeți ce-am spus din cele ce se petrec în timpul de acum. Căci este ceasul al treilea din zi (FA 2, 15). Cel Care a fost răstignit în ceasul al treilea din zi, după cum spune Marcu (15, 25), acum, în ceasul al treilea, a trimis harul. Căci nu este altul harul lui Hristos și altul harul Duhului; dimpotrivă, Cel Care a fost răstignit atunci și a făgăduit Şi-a împlinit făgăduința. De multe ori am spus în cele de mai înainte că Duhul Sfânt subzistă și trăiește, grăiește și profețește. Pavel o scrie deslușit: «Nu vă îmbătați cu vin întru care este desfrânare, ci umpleți-vă de Duhul și vorbiți între voi în psalmi, în imne și în cântări duhovnicești» (Ef 5, 18-19)” (fragment, preluat din Ziarul Lumina)