Dru

muri

Desc

hise,

nr.

131

- ian

uarie

- fe

brua

rie

3

Ed

itoria

l

ToaTe drumurile duc la roma

...şi într-un final am ajuns şi eu, însă nu mergând pe jos, ci cu autocarul. Deşi mass-media ne-a obişnuit cu ştiri despre acte nu tocmai cinstite ale românilor din Italia sau cu un răspuns nu tocmai plăcut din partea italienilor la aceste acte, odată ajuns acolo am putut vedea personal că multe din aceste ştiri sunt doar pentru un rating mai mare; oamenii obişnuiţi şi corecţi nu au nici o problemă.

Revenind la pelerinajul meu la Roma, obiectivul central l-a reprezentat cetatea Vaticanului. Cu o dimensiune redusă şi cu atributul de a fi printre cele mai vizitate oraşe din lume, Vaticanul este cea mai preţioasă colecţie de artă întâlnită la un loc. Să mergi prin aceleaşi locuri prin care s-a perindat Michelangelo te va face să simţi vibraţia ce se transmite pe aripile timpului. Reşedinţa papilor, Capela Sixtină, superbele exemple de artă barocă, Basilica Sfântul Petru şi multe alte piese din puzzle-ul istoriei artei se regăsesc în interiorul acestor ziduri.

Referindu-mă direct la Basilica San Pietro, în momentul în care ai păşit în interior, simţi cum măreţia ei te apasă; statuete de marmură, picturi, monumente funerare, altarul papal care se află deasupra mormântului sfântului Petru, capele pline de oameni care se roagă, „La Pieta”, dar şi cupola lui Michelangelo, toate actualizează credinţa oamenilor din trecut şi cred că această credinţă e cea care ne „apasă” cel mai mult.

Pot spune că Roma a fost un oraş frumos şi impresionant, iar Vaticanul un vis împlinit, un loc în care arta izvorăşte din credinţă, un loc care merită vizitat.

redactor,Conţu Alin

Cuprins

• Audienţa generală la Sfântul Părinte Redacţia ...4

• Pelerinajul vocaţiei şi al întăririi în credinţăIancu Felician ...5

• Dorinţa de unitateCohanivschi Vasili ...6

• Decalogul zilnic al papei Ioan al XXIII-lea Blaj Marian... ...7

• Eu scriu, tu nu scriiConţu Alin ....8

• Pe drumul crucii Petru Ciobanu ...9

• Convertirea la iubireDămoc Sergiu ...10

• Metamorfoză Toma Remus-Alin ...11

“De ce”-ul morţii lui Isus: O perspectivă paulinăConţu Alin ...12

• RinichiiPavel Beşleagă ...14

Drumuri D

eschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

4

AUDIENŢA GENERALĂ LA SFÂNTUL PĂRINTEA

UD

IEN

ŢA G

EN

ERA

LĂ L

A S

FÂN

TUL

PĂRI

NTE

pe dragostea lui Dumnezeu, care asigură cunoaşterea spirituală şi transformă vieţile noastre. Într-un timp de mare creştere economică, Anton a recomandat cultivarea bogăţiilor interioare şi a sensi-bilităţii faţă de nevoile săracilor. Tipic pentru tradiţia franciscană este şi accentul pe contemplarea lui Cristos în umanitatea sa, mai ales în misterele naşterii şi cruci-ficării. Papa Benedict al XVI-lea şi-a încheiat cateheza sa cu reco-mandarea ca în acest An al Sfintei Preoţii, să îi cerem sfântului An-ton să se roage ca toţi predicato-rii să poată comunica o dragoste arzătoare faţă de Cristos, o sete pentru apropierea de Domnul în rugăciune şi o mai mare apreciere a adevărului şi frumuseţii Cuvân-tului lui Dumnezeu.

La un moment dat, în limba ro-mână, ni s-a adresat în mod special nouă, seminariştilor, spunând:

“Salut cu afecţiune studenţii teologi de la Seminarul Mare din Iaşi, însoţiţi de educatorii lor. Iubiţi prieteni, redescoperiţi darul urmării lui Cristos, aderând me-reu, cu ajutorul său, la voinţa Tatălui şi pregătiţi-vă sub aspect spiritual, teologic şi pastoral să îndepliniţi în mod temeinic viitorul vostru minister în contextul socie-tăţii de astăzi, în mare parte seculariza-tă. Vă însoţesc cu rugăciunea mea şi vă binecuvântez din inimă”.

Ca răspuns, noi, seminariştii, i-am cântat Sfântului Părinte în lim-ba latină şi în limba română „Vivat - La mulţi ani”. „Acesta a fost mo-mentul care a paralizat aula Paul al VI-lea, începând cu Sfântul Părinte, care era vădit emoţionat, şi termi-nând cu tot auditoriul prezent, care s-a cufundat într-o linişte aproape desăvârşită”, dacă ar fi să folosim cuvintele părintelui Felician Tiba. Nu mai intraseră probabil de mult sau poate niciodată, în aula Paul al VI-lea, 120 de seminarişti, de la acelaşi seminar, dintr-o dieceză cu aproape 250.000 de credincioşi.

După audienţă pr. Wilhelm Dancă şi pr. Ştefan Lupu, pre-zenţi alături de noi, la audienţa din aula „Paul al VI-lea”, l-au sa-lutat personal pe Sfântul Părin-te din partea întregului grup de seminarişti.

E puţin spus că peleri-najul seminariştilor şi al superiorilor de la Institutul Teolo-

gic Romano-Catolic „Sfântul Io-sif ” din Iaşi la Roma a fost o idee extraordinară. Mai degrabă s-ar putea spune că a fost un mare har; un har deosebit pentru se-minarişti şi pentru papa Benedict al XVI-lea care s-a bucurat să ne vadă şi să ne audă. Acest lucru s-a întâmplat miercuri, 10 februarie 2010, la audienţa din aula „Paul al VI-lea”. La ora 10.37, Sfântul Pă-rinte şi-a făcut intrarea în aulă în aclamaţiile tuturor celor prezenţi.

Continuând catehezele despre cultura creştină medievală, Sfântul Părinte şi-a îndreptat atenţia spre sfântul Anton de Padova, un con-temporan al sfântului Francisc, care a ajutat la punerea bazelor tradiţiei teologice şi spirituale fran-ciscane. Născut la Lisabona, An-ton a devenit canonic augustinian şi apoi frate franciscan. Elocinţa şi inteligenţa sa au făcut din el unul dintre marii predicatori ai timpu-lui său. Predicile sale, pătrunse de tradiţionala exigenţă spirituală a Scripturilor oferă un ghid pentru creşterea în viaţa creştină şi ac-centuează importanţa rugăciunii, văzută ca o conversaţie plină de dragoste şi bucurie cu Domnul. Aici vedem una din principalele caracteristici ale teologiei fran-ciscane: accentul pe care îl pune

Dru

muri

Desc

hise,

nr.

131

- ian

uarie

- fe

brua

rie

5

Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbră-caţi-vă cu dragos-

te, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi răbda-re” (Col 3,12).

În acest spirit de comuniune, pe care sfântul Paul îl propune colosenilor, toţi seminariştii şi preoţii care am luat parte la acest pelerinaj, am trăit mo-mente de înălţare sufletească. Împletind audienţa la Sfântul Părinte cu vizita la morminte-le Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul şi a celorlalte locuri sfinte pe care le-am vizitat în drumul nostru, pot spune că am avut parte cu toţii de un pelerinaj al bucuriei şi al iubirii. O iubire pe care Cristos a lăsat-o în semne vizibile pentru ca lumea să crea-dă şi să iubească la rândul ei.

În ceea ce mă priveşte, mă bucur să afirm că pentru mine a fost o experienţă nouă, în care am încercat, parcurgând acest drum, să înţeleg adevă-rata semnificaţie şi misiune a Sfintei Preoţii, întărindu-mi credinţa şi înaintând puţin câte puţin în descoperirea vocaţiei mele.

Am întâlnit modele de viaţă şi de sfinţenie, martiri care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor. Dar acum, în viaţa cotidiană trăim într-o lume secularizată, în care, pe zi ce trece, tot mai mulţi oameni îşi pierd credinţa în vocaţiile la Sfânta Preoţie, al căror număr scade din ce în ce mai mult. Revenind la iubi-re, sfântul Ioan Maria Vianney spunea despre Sfânta Preoţie: „Preoţia este iubirea inimii lui Isus. Pe cruce se desăvârşeşte iubirea lui Cristos. Din inima lui străpunsă au ieşit sânge şi

PELERINAjUL vocAŢIEI şI AL îNTĂRIRII îN cREDINŢĂ

PE

LER

INA

jUL vo

cA

ŢIE

I

apă. Această inimă frântă de iu-bire este izvorul sacramentului Preoţiei”. Într-adevăr, Preoţia izvorăşte din iubire şi pentru iubire. Dacă nu există iubire nu poate exista nici slujire, deci nu poate exista preotul, slujitorul lui Cristos şi al Bisericii.

Punctul culminant al peleri-najului a fost pentru mine în-tâlnirea cu Sfântul Părinte. Un moment emoţionant în care ne-a încurajat în drumul nos-tru spre Sfânta Preoţie, dar şi în misiunea care va urma.

Îi mulţumim bunului Dum-nezeu pentru aceste zile mi-nunate de trăire spirituală, in-vitându-vă asemenea sfântului Paul să puneţi în viaţa voastră câte puţin din bunătatea, dra-gostea, blândeţea, umilinţa şi răbdarea de care au dat dovadă marii sfinţi şi martiri ai Bisericii Universale.

Iancu Tiberiu, anul I

Drumuri D

eschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

6

Deja aproape de o mie de ani pe toţi cei care se simt creştini îi chinuie

întrebarea: de ce noi suntem divizaţi chiar dacă testamen-tul evanghelic al Mântuitorului „ca toţi să fie una” (In 17,21), fără îndoială sună ca ceva cate-goric? Putem constata că soci-etatea noastră este marcată de o tendinţă care iese la suprafa-ţă mai ales în zilele noastre, am în vedere aspiraţiile la unitate. Această aspiraţie la unitate, la solidaritate umană capătă chiar şi proporţii mondiale. Au apă-rut o mulţime de organisme internaţionale ca UE; ONU; FAO şi altele, care au ca scop principal unirea oamenilor sub pretextul anumitor scopuri, cum ar fi bunăstarea materia-lă, asigurarea păcii mondiale, a hotarelor şi populaţiei…etc. Dar oare numai către acestea trebuie să se îndrepte omul sau mai este ceva mai important? Oare această imensă masă a indivizilor poartă doar nume de omenire sau mai are şi altul (cum ar fi poporul lui Dumne-zeu)?

Conciliul al II-lea din Vati-can, în constituţia dogmatică Lumen Gentium, a subliniat fap-tul că noi oamenii suntem po-porul lui Dumnezeu, suntem Biserica care este „sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam ome-nesc” (LG 1). Astfel, Biserica, poporul lui Dumnezeu, adânc înrădăcinată în viaţa Preasfin-tei Treimi, este chemată să fie

model pentru întreaga familie umană, şi are menirea de a fi cea dintâi, care aduce în lume unitate. „Dumnezeu vrea să sfinţească şi să mântuiască pe oameni nu în mod individual şi fără nici o legătură între ei, ci vrea să facă din ei un popor, care să-l recunoască în adevăr şi să-i servească în fidelitate” (LG 9). Urgenţa acestei misi-uni a devenit mai limpede mai ales la începutul noului mile-niu, care prin focul seculariză-rii, individualizării, consumis-mului, hedonismului încearcă să usuce trunchiul viu al Bi-sericii. Datoria noastră este să facem în Biserică, prin Biserică şi din Biserică casa şi şcoala co-muniunii şi unităţii, ca să fim într-adevăr fideli planului lui Dumnezeu şi să răspundem aşteptărilor profunde.

Putem observa că şi în in-teriorul Bisericii, ca popor al lui Dumnezeu s-a născut o do-rinţă sinceră de a face podul asupra abisului divizării. S-a regăsit calea la refacerea unită-ţii – calea carităţii şi a remuş-

cărilor în păcatele împotriva unităţii, calea rugăciunii, calea dialogului ecumenic. Calea di-alogului ecumenic este foarte importantă pentru că cere în primul rând reconsiderarea po-ziţiilor proprii pe plan istoric şi dogmatic în înţelegerea inter-locutorului. O cheie deosebită în lectura acestei probleme ne poate da gândul lui Ioan Paul al II-lea. Acest virtuos al pro-movării unităţii trupului vizibil al Bisericii se întreba „poate că aceste diviziuni – sunt calea pe care trebuie să o parcurgă Bi-serica pentru ca să redeschidă nespusa bogăţie a Evangheliei lui Cristos şi a Răscumpărării sale? (Ioan Paul al II-lea, Să tre-cem pragul speranţei, Adevărul şi viaţa, Moscova 1995, 193).

Cred totuşi că papa punea această întrebare retorică pen-tru a sublinia faptul că reface-rea unităţii creştinilor este calea Bisericii şi datoria fiecărui om de bunăvoinţă în parte. Sunteţi gata de muncă?

Cohanovschi Vasili, anul V

DoRINŢA DE UNITATED

oRI

NŢA

DE U

NIT

ATE

Decalogul zilnic al papei ioan al XXiii-lea

Dec

alog

ul ziln

ic al papei ioan al XXiii-lea

1. Doar astăzi voi încerca să trăiesc ziua, fără a vrea să rezolv problema vieţii mele dintr-o dată.2. Doar astăzi voi avea un maxim respect pentru as-pectul meu, mă voi îmbrăca cu seriozitate, nu voi ridica tonul, voi fi politicos în comportament, nu voi critica pe nimeni, nu voi avea pretenţia să corectez sau să fiu mai bun decât nimeni în afară de mine.3. Doar astăzi voi fi fericit, având certitudinea că sunt creat să fiu fericit nu numai în lumea de dincolo, ci şi în aceasta.4. Doar astăzi mă voi adapta tuturor împrejurărilor fără să pretind ca acestea să se adapteze dorinţelor mele.5. Doar astăzi voi dedica 10 minute din timpul meu li-ber unei lecturi bune, amintindu-mi că aşa cum hrana este necesară pentru viaţa trupului, aşa şi lectura spiri-tuală este bună pentru viaţa sufletului.6. Doar astăzi voi face o faptă bună şi nu o să spun ni-mănui.7. Doar astăzi voi face un lucru pe care nu doresc să îl fac, şi dacă mă voi simţi atins în sentimentele mele, voi face în aşa fel încât nimeni să nu îşi dea seama.8. Doar astăzi îmi voi organiza un program, poate nu îl voi respecta punct cu punct, dar îl voi face ferindu-mă de două pericole: graba şi nesiguranţa.9. Doar astăzi voi crede cu tărie, în ciuda aparenţelor contrare, că Divina Providenţă se ocupă de mine ca de nimeni altul.10. Doar astăzi nu voi avea temeri, în mod particular nu-mi va fi teamă să mă bucur de tot ce e frumos şi să cred în bunătate.

Pot face bine pentru 12 ore, dar m-aş înspăimânta dacă m-aş gândi că ar trebui să fac asta toată viaţa!

Blaj Marian, anul IV

Dru

muri

Desc

hise,

nr.

131

- ian

uarie

- fe

brua

rie

7

Drumuri D

eschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

8

EU ScRIU, TU NU ScRII…E

U Sc

RIU

, TU

NU

ScRI

I…

...şi dintre noi doi cu siguran-ţă eu sunt mai câştigat ca tine. Şi de ce spun asta? Pentru că scrisul este un mod de a face cunoscut ceea ce gândeşti, de a te face cunoscut, de a-mi şi a-ţi învinge timiditatea. Scriu, deci, după cum spune Marquez ca să nu fiu nevoit să vorbesc.

Scriu pentru că probabil mi-e frică de moarte. Nu atât de moartea mea sau a ta, ci de moartea ideilor noastre, care ar putea ajuta pe cineva sau ar putea să dea un răspuns funda-mental cuiva, şi care nu au nici o vină că sălăşluiesc într-un vas pieritor. Scriu deci, şi ar trebui să scrii şi tu după cum spune Borges, pentru mine, pentru prieteni, pentru a mai îndulci mersul lucrurilor.

E adevărat apoi că nu o să fiu niciodată Shakespeare, nici Llosa, pentru că eu scriu doar un articol într-o revistă aproape necunoscută şi atunci o să mă întrebi ce sens are?

Scriu pentru că poate nu vreau să dispară revista „noas-tră”, a studenţilor în timpul „mandatului” meu ca să zic aşa. Pentru ca să nu fiu nevoit să trăiesc cu sentimentul vinovăţi-ei că din cauza mea s-a pierdut un drept câştigat de alţii înain-tea mea.

Revenind la Shakespeare, este probabil cel mai tradus şi răspândit scriitor al lumii. Exis-tă totuşi în zilele noastre cineva mai citit decât el, şi acela este Google. Această confuzie din-tre informaţie şi cultură este specifică vremurilor în care trăim. Informaţia te ajută să cu-noşti, dar cultura e cea care te ajută să ai o viziune asupra lumii

sau asupra unui lucru; însă nici un om nu poate schimba singur ceva. Izbânda omului asupra lumii sau asupra unei situaţii concrete este atunci când poate avea o viziune despre ea. Poate că Ulysse a lui James Joyce nu aduce prea multă informaţie, te ajută însă, să înţelegi că şi viaţa ta, aşa măruntă cum pare, este în felul ei o odisee, are măreţia şi miturile sale.

Ca să scrii deci un articol pentru revista „ta” nu trebuie să fi posesorul unor informaţii sau motivaţii extraordinare, ci trebuie doar să-ţi prezinţi pro-pria viziune cu privire la ceva despre care au vorbit mulţi alţii înaintea ta.

La urma urmei, nici litera-tura şi nici scrierea unui articol nu se bazează pe teoreme sau pe calcule şi tocmai de aceea mai sunt multe lucruri de aflat. Scriu deci şi pentru mine însumi nu doar pentru tine, pentru că eu sunt primul cititor a ceea ce scriu; pentru faptul că dacă nu îmi place mie nu o să-ţi placă nici ţie. Atât eu cât şi tu suntem fiinţe relaţionale şi avem nevoie după cum spune Martin Buber, de cineva la care să ne rapor-tăm; avem nevoie de un tu, fie el scris cu „t” mic sau cu „t” mare. Scriu deci pentru că dacă nu aş face-o, n-ar şti nimeni că mai sunt şi eu prin zonă şi aş fi ca o barcă cu o singură vâslă

care, cu cât se străduieşte mai mult, cu atât se învârte mai tare în cerc.

Totuşi, de ce nu scrii şi tu? Poate pentru că nu ţi se mai întâmplă lucruri care să te fră-mânte atât de mult în interior şi pe care să le împarţi cu noi. Pen-tru că viaţa ta este prea liniştită pentru a putea fi povestită.

Nu scrii pentru că 80% din timp ţi-l petreci în acelaşi loc cu aceeaşi oameni şi dacă ar fi să scrii ai scrie despre asta. Nu scrii pentru că spre deosebire de mine, tu te cunoşti foarte bine şi te cunosc şi ceilalţi în acelaşi mod.

Sau cine ştie, preferi poate să nu scrii pentru că eşti atât de fericit încât nu ai cuvinte de aş-ternut aici.

Cred totuşi că ar trebui să scrii şi tu, oricât de ocupat ai fi cu alte îndatoriri, căci dacă nu ai avea acea funcţie cu siguran-ţă va avea-o altcineva în locul tău; însă dacă nu vei scrie ceea ce gândeşti cu siguranţă ace-le lucruri nu le va scrie nimeni niciodată. Dintre toate îndelet-nicirile umane, arta, literatura, scrisul poartă cel mai pregnant semnul unicităţii fiinţei umane, identitatea sa. Scrisul este codul numeric personal al sufletului tău.

Conţu Alin, Anul V

Dru

muri

Desc

hise,

nr.

131

- ian

uarie

- fe

brua

rie

9

PE DRUmUL cRUcIIP

E DRU

mU

L cRUcII

El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său. (1Pt 2,24)

Al morţii loc ce ţi-a fost dat pare atât de-ndepărtat,Nu ai puteri nici să clipeşti şi iar sub lemn te prăbuşeşti.Călăii crunt te biciuiesc, te bat, te-njură, huiduiesc.Tu te ridici, căci ţi-a rămas până la moarte doar un pas.

Umil ca mielul care-i tuns la locul morţii ai ajuns.Călăii scot cămaşa ta şi sorţi aruncă pentru ea.Stai gol în văzul tuturor, iar rănile cumplit te dor,Nu ţi-a rămas nimic lumesc, doar trupul ce ţi-l răstignesc.

Stă crucea-ntinsă la pământ. Pe ea-ţi aşează trupul sfânt.Se-aleg trei cuie ce străbat prin trupul tău însângerat.Şi iată, tu atârni smerit, pe lemnul crucii răstignit,Şi-ţi curge sângele izvor pentru salvarea tuturor.

Brusc întuneric s-a făcut, trei ore bezna a ţinut.Tu-l rogi pe Tatăl: „Fă-mi pe plac şi iartă-i, căci nu ştiu ce fac”.Şi strigi cu glas îndurerat: „De ce, Părinte, m-ai lăsat?”Apoi zicând: „S-a împlinit”, pe cruce, Doamne, ai murit.

Iosif, dreptcredincios bărbat, merge în grabă la PilatŞi-l roagă trupu-ţi să i-l dea. Pilat i-aprobă ruga sa.El îţi coboară trupul sfânt pentru a-l pune în mormânt,Dar Maica ta la piept te ia şi-amar deplânge moartea ta.

Trupul tău sfânt e miruit şi într-un giulgiu învelit.Apoi într-un cavou curat dreptul Iosif l-a aşezat.Şi la intrarea în mormânt o piatră mare răsturnândA sigilat cavoul tău, Isuse – om şi Dumnezeu.

Dar moartea neagră nu te-a-nvins. Murind, sclipirea ei ai stins.Nu a putut al tău mormânt să te reţină în pământ.În lături piatra ai mişcat, viu din mormânt te-ai înălţatŞi pentru oameni ai deschis cărarea înspre Paradis.

Cristoase, eu sunt vinovat c-aşa de mult ai îndurat;În faţa ta mă plec smerit, c-aşa de mult ai pătimit.Măicuţei tale mă închin, c-a fost părtaşă l-al tău chin;Şi rog, îmi iartă vina mea şi-acordă-mi îndurarea ta.

Petru Ciobanu, anul III

Călăii tăi te duc legat, ca să te judece Pilat.Ei te acuză c-ai hulit, Cristos fiindcă te-ai numit.Şi-n ura care i-a cuprins pe cruce cer să fii întins.Pilat i-ascultă aprobând, pe-al tău grumaz crucea punând.

Fiind la moarte condamnat, pe umeri crucea ai luat,Ca să o porţi ca un tâlhar spre locul morţii, pe Calvar.De sânge plin, scuipat, lovit, tu îţi porţi crucea umilitŞi nu regreţi, căci doar astfel îl mântuieşti pe Israel.

Dar crucea-i grea, nerezistând, tu cazi, Isuse, la pământ.Se prăbuşeşte lemnul greu, lovind puternic trupul tău.Dar tu nu te opreşti aici. Găsind puteri să te ridici,Continui drumul spre Calvar, uitând de greu şi de amar.

Dureri imense te cuprind pe-a ta Măicuţă întâlnind.Tu-i auzi glasul tânguit ce-şi plânge Fiul osândit.Şi creşte-n ea al ei necaz văzându-ţi crucea pe grumaz;Ea plânge, plângi şi tu cu ea Si te urmează-n calea ta.

Călăii tăi crucea o iau şi unui trecător o dau,E Simon, care-a ascultat de ordinul ce i s-a dat.El poată crucea-n chip smerit până puteri ţi-au revenit;Şi-aflând că tu eşti Dumnezeu, devine ucenicul tău.

Ţi-e chipul sfânt însângerat şi în sudoare e scăldat.Nu ai nimic ca să ţi-l ştergi. Te resemnezi şi-n chinuri mergi,Dar Veronica face-un dar – îţi şterge faţa c-un ştergar.Tu vrând cumva să-i mulţumeşti, pe el chipu-ţi întipăreşti.

Soldaţii râd şi te lovesc. Puterile te părăsescŞi ţi se pare, Domnul meu, că drumul este tot mai greu.E calea lungă spre Calvar; sub lemnul crucii tu cazi iar.Dar ştii ca nu-i sfârşitu-acum. Tu te ridici şi-ţi vezi de drum.

Femei cu prunci din urmă vin plângându-te, Păstor divin,Cu pumnul pieptul lor îl bat, ştiindu-te nevinovat.Tu te întorci, blând le priveşti şi milostiv le sfătuieşti:„Pe voi vă plângeţi, tânguiţi. Pe fiii voştri îi jeliţi!”.

Drumuri D

eschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

10

coNvERTIREA LA IUbIREc

on

vert

irea

la iu

bire

Discutând într-o zi cu un preot, l-am întrebat de ce a dorit să devină

preot. La această întrebare mi-a dat următorul răspuns:

„Mi-am dorit să devin pre-ot, pentru că am înţeles că viaţa devine o adevărată bucurie când nu o mai trăieşti pentru tine, dar pentru cel de lângă tine”. Acest răspuns defineşte foarte bine ce înseamnă de fapt convertirea la iubire. Şi ce înseamnă conver-tirea la iubire, dacă nu trans-formarea inimii care se rupe de egoism şi se umple de iubirea adevărată ce se dăruieşte, şi care la rândul ei transformă persoa-na egoistă într-o persoană care nu mai trăieşte pentru sine dar pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.

Pentru a ajunge la trăirea vieţii la o asemenea intensita-te în care inima are puterea să umple de iubire toate faptele şi cuvintele, este necesar un gest tranşant şi definitiv pe care îl putem numi drept tonul pentru o viaţă nouă şi având o impor-tanţă deosebită, asemenea to-nului diapazonului înaintea or-chestrei ce stă să interpreteze o partitură. Persoana care trăieşte schimbarea vieţii sale prin acest gest tranşant care-i schimbă în primul rând inima prin faptul că o converteşte la iubire, arată de fapt prin noua viaţă reversul vieţii egoiste trăite anterior.

Persoana care se converteşte la o iubire nu mai poate avea trăiri şi tendinţe egoiste, pentru că începe să iubească şi să acţi-

oneze cu inima. Iar atunci când se iubeşte şi se acţionează cu ini-ma, toate faptele vin din inimă şi sunt fapte ale iubirii adevărate pe care raţiunea nu le-ar putea realiza vreodată, pentru că în-totdeauna inima plină de iubire are raţiunile ei pe care raţiunea nu le poate înţelege.

Observând transformările pe care le trăieşte omul care se converteşte la iubire, prin fap-tul că îl face să-şi pună viaţa în slujba iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, ne dăm seama că prin această convertire la iubire trebuie să treacă mai ales cei care se consacră slujirii preoţeşti. De fapt convertirea la iubire este întotdeauna o victorie pentru Dumnezeu, pentru aproapele, dar şi pentru persoana în cauză deoarece face din ea imitatoarea celei mai mari iubiri, iubirea lui Isus Cristos care deşi nu mai era dator cu ceva faţă de om, a fost „învins” de iubire lăsând slava şi mărirea cerească făcându-se om pentru ca omul să primească to-tul, răscumpărarea.

Mulţi oameni din zilele noastre se află într-o criză de iu-bire şi deşi vorbesc mult despre iubire, inima lor se află departe de iubirea adevărată pentru că este ocupată de egoism. Poate că niciodată nu s-a vorbit des-pre iubire atât de mult ca astăzi şi totuşi cât de mult lipseşte ea dintre oameni. Cuvântul „iubi-re” a fost golit de sens iar purita-tea sentimentului a fost stigma-tizată de ferocitatea egoismului, pentru că întotdeauna egoismul face ca presentimentul multor

oameni care văd drumul spre iubirea adevărată faţă de aproa-pele ca fiind foarte scurt, să de-vină eşec prin însăşi neputinţa străbaterii acestui drum.

Această situaţie de lipsă a iubirii adevărate din viaţa mul-tor oameni, care, au uitat să-l iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele, cere parcă din ce în ce mai mulţi oameni convertiţi la iubire, care să fie o mărturie prin viaţa lor şi care să-i ajute să cunoască iubirea adevărată faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi pe acei oameni care sunt încă departe de a o cunoaşte.

Timpul Postului Mare în care ne aflăm acum ne îndeam-nă şi mai mult să ne convertim la iubire. Însuşi Isus Cristos ne cheamă să ne transformăm în mesageri ai iubirii sale, pentru ca oamenii să cunoască cât de mare este iubirea sa care s-a dă-ruit cu totul pentru a ne putea avea alături de el, pentru o aven-tură veşnică de iubire.

Dămoc Sergiu, anul V

Dru

muri

Desc

hise,

nr.

131

- ian

uarie

- fe

brua

rie

11

Vreau să trăiesc cum n-am ştiut,din propria-mi cenuşă să renasc,

smulgând al morţii ghimpe,înveşmântat în suflet nou, în trup nou.

...se reaprinde în mine Lumina.Prea chinuitor, ochilor nu li se deschideau porţile Luminii.

Acum îmi văd ţelul.Trăiesc în adevăr, în vise împlinite,

întâlnesc pe cale soli ai iubirii Cerului.Creşte viaţa-n mine ca un boboc dezvelit în floare.

Pâlpâie...luminează.

Toma Remus-Alin, anul III

mETAmoRFozĂm

ETA

mo

RFozĂ

Drumuri D

eschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

12

Moartea lui Cristos pe cruce este singu-rul eveniment care

zi de zi atrage tot mai multă atenţie şi admiraţie decât orice alt eveniment din istoria lumii. Un număr incalculabil de ochi sunt focalizaţi zilnic asupra crucii şi îşi mărturisesc credin-ţa în Bunul Păstor, care şi-a dat viaţa pentru ca oiţele sale să aibă viaţă, o viaţă în abun-denţă. Pentru un necredincios care citeşte viaţa lui Isus ca pe o povestire obişnuită este greu să descopere ceva dincolo de ostilitatea evreilor şi caracterul nestatornic al guvernatoru-lui roman faţă de moartea lui Isus. O reflecţie atentă asupra patimii, crucificării şi morţii lui

Isus ne dezvăluie cu claritate un plan calculat într-un mod meticulos de către autorităţile religioase ale acelor timpuri. Ei voiau să pună capăt învăţăturii sale o dată pentru totdeauna, de vreme ce învăţătura lui Cristos se opunea practicilor lor religi-oase. Ei credeau că uciderea lui prin crucificare, un semn de dispreţ şi de blestem, va fi în cele din urmă sfârşitul Gali-leanului. Pe drumul spre Calvar, Isus s-a confruntat cu cele mai amare momente ale vieţii sale într-un mod de ascultare extre-mă şi a îmbrăţişat moartea pe cruce în mod voluntar. Ultima parte a vieţii lui Cristos a fost plină de momente umilitoare, inimaginabile pentru un om.

Apostolii, care au fost alături de Cristos pentru trei ani, dis-cipolii care îl urmau atraşi de învăţătura sa, oamenii care au fost hrăniţi, vindecaţi, iertaţi de către el, oamenii care au fost martori ai minunilor sale, se întrebau pe ei înşişi cu dis-perare: de ce a trebuit Cristos cel drept, să moară? El era spe-ranţa lor, şi ei au crezut că îi va elibera dându-le o viaţă nouă. Speranţa lor în Mesia era astfel năruită după crucificarea învă-ţătorului lor. Pentru autorităţi-le religioase, moartea lui Isus în cel mai înjositor mod a fost eşecul complet al unui influent lider religios al timpului.

În încercarea noastră de a găsi o explicaţie teologică pen-tru tragicul şi crudul sfârşit al vieţii lui Isus, ne vom confrun-ta imediat cu modul paulin de înţelegere a morţii lui Isus. Asemenea unui lider religios fi-del, el, Paul, a căutat un înţeles profund al destinului brutal al lui Isus. Moartea pe cruce era pedeapsa rezervată pentru cei mai cruzi criminali. Moartea în afara porţilor oraşului semni-fica o moarte fără Dumnezeu. În cazul lui Isus, el a fost cru-cificat în afara porţilor oraşu-lui. Astfel, moartea sa sugera moartea unui păcătos, un pă-cătos aflat departe de harul lui Dumnezeu. Oricum, Paul vede ceva mai mult decât cruzimea romană în moartea Mântuito-rului, dincolo de suliţa şi cuie-le romane. El priveşte dincolo

„DE cE-UL” moRŢII LUI ISUS: o PERSPEcTIvĂ PAULINĂ„D

E c

E-U

L” m

oRŢ

II L

UI I

SUS

Dru

muri

Desc

hise,

nr.

131

- ian

uarie

- fe

brua

rie

13

de răutatea evreilor, la izvorul de apă sfântă de unde el bea şi îşi stăpâneşte setea. Pentru el, valoarea salvifică a morţii lui Cristos îşi găseşte expresia pe cruce. Nu există cristologie fără cruce. Sfântul Paul în Scri-soarea întâi către Corinteni afirmă că Isus a murit pentru păcatele noastre. Era pe aceeaşi lungi-me de undă cu interpretarea iudeo-creştină timpurie în ceea ce priveşte moartea Răs-cumpărătorului lor, ca Isus să împărtăşească soarta slujitoru-lui lui Iahve, despre care Isaia vorbea în cele patru imnuri ale sale (42,1-4; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12).

Educaţia sa religioasă a ju-cat un rol central în formula-rea gândirii sale teologice cu privire la patima şi moartea lui Cristos. În tradiţia iudaică, ori-ce evreu pios căuta să găseas-că un răspuns biblic pentru tot ceea ce părea a fi dincolo de înţelegerea omenească. Cu această formare intelectuală şi religioasă, specifică deci orică-rui evreu, şi Paul a considerat că există un motiv pentru sufe-rinţă. Paul a dezvoltat o teolo-gie a răscumpărării centrată pe viziunea cu Isus cel înviat, avu-tă pe drumul Damascului, care l-a schimbat pe Saul în Paul. Pentru el, Cristos a murit pen-tru a şterge păcatele omenirii. Isus a acceptat crucea de bună-voie pentru a deschide tuturor oamenilor mântuirea procla-mată de el în timpul activităţii

sale publice. Rolul de răscum-părare al morţii lui Cristos este o foarte importantă contribu-ţie din partea lui Paul pentru cei care îl urmau pe Cristos şi care îşi pierduseră speranţa în promisiunea şi rolul lui Isus în salvarea lumii.

Pe lângă asta, sfântul Paul vede în cruce divinitatea lui Isus, care transcende natura umană. Moartea lui Isus pe cruce este uşa care îl conduce pe cel păcătos în drumul spre sfinţire. Aşa-numita nebunie a crucii este puterea lui Isus şi nu slăbiciunea sa. Umilinţa lui Isus pe cruce a exaltat slă-biciunea umanităţii păcătoase, transformând-o într-o umani-tate glorificată. Cu alte cuvinte, Isus a murit pe cruce pentru a-l face pe cel slab puternic, pen-tru a-i face pe păcătoşi sfinţi şi pentru a ne înălţa la demnita-tea de copii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, Isus pe cruce este cea mai sublimă expresie a eli-berării, a milostivirii şi a iubirii divine a Tatălui orientate spre mântuirea întregii omeniri.

Răspunsul lui Luca la „de ce-ul” morţii şi suferinţei lui Isus este complementar înţele-gerii pauline cu privire la valoa-rea salvifică a suferinţei şi mor-ţii lui Cristos. Luca, la rândul său, explică moartea lui Cristos într-un mod mult mai emoţio-nant şi acceptabil, unei comu-nităţi non-evreieşti, care nu ar fi putut înţelege concepţia unei morţi răscumpărătoare de la

un om care nu a fost martor al evenimentului. Pentru Luca, moartea lui Isus este manifes-tarea divină a voinţei milostive a Tatălui, care doreşte să-i sal-veze pe toţi din ghearele păca-tului şi ale morţii. Prin Cristos, Tatăl a oferit o viaţă nouă tu-turor. Este o ofertă deschisă pentru oricine. În acest proces de dăruire a iubirii fără margini a Tatălui tuturor copiilor săi, care trăiesc în întuneric şi duş-mănie, în păcat şi invidie, Isus iese victorios în ciuda suferin-ţelor teribile şi umilitoare dato-rate morţii pe cruce, învingând toate forţele răului şi intrând în istoria umanităţii căreia îi oferă un nou înţeles şi o nouă spe-ranţă. De la moartea lui Isus pe cruce a luat naştere o nouă viaţă. Din acest eveniment s-a născut noul popor pascal.

Tradus şi prelucrat de Conţu Alin, anul V

de pe http://www.catholic.org/

„DE cE-U

L” moRŢII LU

I ISUS: o PERSPEcTIv

Ă PAU

LINĂ

Drumuri D

eschise, nr. 131 - ianuarie - februarie

14

Rinichii sunt orga-ne esenţiale pen-tru supravieţuire, la fel ca inima sau

plămânii. În mod normal în cor-pul uman se găsesc doi rinichi, situaţi în spatele cavităţii abdo-minale. La fiecare două minute, toată cantitatea de sânge din corpul uman trece prin rinichi, pentru a se elimina toxinele. Acestea rezultă din degradarea proteinelor din alimente cât şi din diferite procese interne, fiind eliminate prin urină.

Un organism sănătos produ-ce zilnic între unul şi doi litri de urină. Producerea urinei – for-mată din sânge şi apă aflată în exces în organism – este doar unul din rolurile pe care le au rinichii în menţinerea sănătăţii noastre.

Alte patru procese impor-tante se bazează pe funcţiona-rea rinichilor:- reglarea tensiunii arteriale;- menţinerea unui nivel optim al unor substanţe din organism (ex. potasiu, sodiu);- formarea globulelor roşii din sânge;- menţinerea sănătăţii oaselor.

Atunci când rinichii nu mai funcţionează în mod cores-punzător, apare o insuficienţă a întregului organism, care se numeşte „insuficienţă renală”. Insuficienţa renală poate fi acu-tă sau cronică.

Insuficienţa renală acută este de obicei o boală temporară care se instalează brusc. Rinichii funcţionează doar într-o mică măsură sau deloc. Cu ajutorul temporar al dializei, rinichii re-încep să funcţioneze normal.

Insuficienţa renală cronică se instalează progresiv. Ea poate fi rezultatul unor boli generale severe (diabet, hipertensiune arterială), sau al unor boli care afectează mai întâi rinichii (ex. glomerulonefritele, pielonefrita cronică), rareori poate fi conse-cinţa unor boli moştenite (ex. rinichiul polichistic).

Dacă rinichiul nu mai func-ţionează, medicul o să vă re-comande o modalitate de tra-tament care să le înlocuiască funcţiile. Există următoarele modalităţi de înlocuire a funcţi-ilor renale: hemodializa, dializa peritoneală, transplant renal.

Hemodializa este o metodă de tratament care se realizează în centrul de dializă, de către personalul medical specializat. Şedinţa de dializă durează în medie 4-5 ore şi se efectuează într-un ritm de 3 ori pe săptă-

Rinichiiri

nic

hii

mână şi cu ajutorul unui aparat de hemodializă. Pe parcursul efectuării tratamentului, sânge-le trece printr-un sistem special care elimină apa în exces şi to-xinele, astfel încât la finalul tra-tamentului acesta este curăţat aproape complet.

Dializa peritoneală este o altă metodă de tratament pe care pacientul o poate realiza la domiciliu, după ce învaţă în spi-tal cum să efectueze tehnica.

Transplantul renal constă în introducerea în corpul pacien-tului, printr-o intervenţie chi-rurgicală, a unui rinichi normal, prelevat de la o altă persoană care înlocuieşte activitatea rini-chilor bolnavi.

Câteva semne pentru a recu-noaşte:- o stare generală de rău;- oboseala la eforturi bine tole-rate altădată;

- senzaţie de lip-să de aer;- valori ale ten-siunii arteriale mai mari decât de obicei şi în-soţite de dureri de cap;- necesitatea de a urina mai des şi mai mult în special în tim-pul nopţii;- picioare um-flate.

Beşleagă Pavel,anul V