Drumuri Deschise Nr. 129

Drumuri Deschise, nr. 129 - octombrie/noiembrie 2009 3

În Liturghia de hirotonire preoţească, episcopul încredinţează candidaţilor pâinea şi vinul care vor fi consacrate şi îi îndeamnă să conştientizeze ceea ce vor face şi să imite ceea ce vor celebra (imitamini quod tractatis). Candidaţii la sfânta Preoţie, în drumul lor de formare, se străduiesc să-l imite cât mai mult pe Cristos, preotul veşnic.

Despre formarea la sfânta Preoţie, am stat de vorbă cu pr. Eduard Soare, care, de la 1 octombrie 2009, a fost numit profesor de teologie liturgică, cânt sacru şi formator în Seminarul nostru, şi care a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări. Pr. Eduard se întoarce în ţară după o perioadă de studiila Roma-Italia (2003-2009), unde s-a specializat în Cântul Gregorian la Institutul Pontifical de Muzică Sacră şi în Formare Vocaţională pentru clerul diecezan şi viaţa consacrată la Universitatea Pontificală Saleziană.

Părinte Eduard

Soare, v-aţi întors recent de la studii de specializare de la Roma şi vi s-a încredinţat munca de formare a seminariştilor, alături de ceilalţi formatori din Seminar. Aş vrea să vă întreb cu ce gânduri aţi venit la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif ” din Iaşi?

Am venit la Seminar animat de gândul plăcut

al reîntoarcerii acasă. E un proces normal. După mai mulţi ani în care preocuparea principală este aceea de a acumula cunoştinţele propuse, simţi nevoia la un moment dat să dai şi altora din ceea ce ai adunat. Discutasem de mai multe ori cu superiorii mei despre acest moment şi având în vedere că orice experienţă de studiu se înscrie într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, şi că anul acesta am reuşit cu ajutorul Domnului să-mi închei studiile, am revenit în dieceză pentru a oferi pregătirea şi experienţa mea acolo unde este nevoie.

Aţi adus cu Sfinţia Voastră de la Roma şi un proiect deosebit de formare?

Orice proces de formare este un proces

deschis, care angajează foarte mulţi agenţi. Un proiect formativ este rodul lucrului în echipă, nu este rodul inspiraţiei unei persoane. Viitorul preot are nevoie de o formare echilibrată, care să pună în lumină toate dimensiunile: umană, spirituală, intelectuală şi pastorală. Nu e de dorit ca drumul de formare să fie bazat pe o strategie improvizată sau conturată pe moment în funcţie de situaţiile care se ivesc. A forma înseamnă „a da o formă”, „a modela” pentru a obţine o formă dorită. Acest proces complex tinde să considere persoana umană în dezvoltarea ei completă: psihică, spirituală, profesională. De aceea, la formularea acestui proiect trebuie să participe: responsabilii formării umane, ai formării spirituale, intelectuale şi pastorale pentru ca actul formativ să fie într-adevăr un proces armonic. Caracterul unitar al Proiectului formativ din Seminar are o valoare efectivă nu numai prezentă, ci şi viitoare, pentru că este ca o iniţiere la comuniunea eclezială viitoare. Proiectul formativ trebuie să stabilească obiectivele de atins în fiecare dintre etapele formării, echipa formatorilor şi rolul pe care îl au membrii comunităţii conduse de pr. Rector, care îl reprezintă în Seminar pe Episcopul diecezan, primul responsabil al formării.

Fiind nou în Seminarul nostru, cred că mulţi ar dori

să cunoască mai multe despre Sfinţia Voastră. Vă rog să vă prezentaţi şi să faceţi o scurtă trecere în revistă a modului în care Dumnezeu a intervenit în viaţa Sfinţiei Voastre?

M-am născut în oraşul Focşani, la 24

octombrie 1975. După câţiva ani, împreună cu părinţii şi cei doi fraţi mai mari, ne-am mutat la Bacău, oraş care constituie adevăratul loc al formării mele umane iniţiale. Fiind o familie în care muzica a fost practicată atât ca pasiune, cât şi ca meserie, am fost şi eu îndrumat în această direcţie. Am frecventat cursurile Şcolii de Muzică din Bacău şi apoi pe cele ale Liceului de Artă şi, după bacalaureat, simţind chemarea Domnului, am intrat în Seminar.

IubIre prImItă IubIre dăruItăIn

tervIu

Drumuri Deschise, nr. 129 - octombrie/noiembrie 20094

Consider că la baza vocaţiei mele, şi pentru acest lucru îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi, stă credinţa simplă şi fermă a părinţilor mei, dragostea pentru adevăr pe care am primit-o de la ei, dar şi exemplul multor preoţi vrednici care au slujit în Parohia Bacău, sau care mi-au ieşit în cale din voia Domnului. Spre bucuria mea, mulţi dintre ei sunt aici, printre noi.

Pot spune că am avut o chemare cât se poate de normală, fără fenomene sau manifestări deosebite. În anul 2001 am fost hirotonit preot de episcopul Petru Gherghel, la Roman. Primul loc de slujire a fost în Parohia Mărgineni (jud. Bacău). În acelaşi an, alături de munca de preot vicar, mi-am început munca didactică la Seminarul Teologic „Sf. Iosif ” din Bacău.

În anul 2003 aţi fost trimis să vă continuaţi studiile

de specializare în muzica sacră la Roma. Ce amintiri vă leagă de această perioadă petrecută în Cetatea Eternă?

Da, în anul 2003 am fost trimis la studii,

la Roma (Italia). Aici, în urma examenului de admitere, am fost primit printre studenţii Institutului Pontifical de Muzică Sacră, unde în decurs de 5 ani am obţinut, pe rând, titlurile academice de Bacalaureat, Licenţă şi Master în Cântul Gregorian, specializare care mi-a oferit noi orizonturi de studiu în ceea ce priveşte cultura occidentală creştină în general şi muzica bisericească catolică în particular.

În anul academic 2008-2009, la recomandarea superiorilor, am început alte studii la Universitatea Pontificală Saleziană, cursul de Formare a Formatorilor. Această nouă experienţă a constituit pentru mine o bună ocazie de a-mi revizui şi reînnoi viaţa spirituală, de a cunoaşte şi de a reflecta în profunzime asupra vieţii preoţeşti în Biserică, de a cunoaşte metodele şi strategiile folosite în formare.

În toţi aceşti ani am simţit mâna Providenţei care a vegheat asupra mea, atât în momentele de satisfacţie, cât şi în momentele de încercare. Sunt convins că nimic din ceea ce am primit în viaţa mea nu a fost întâmplător, ci a fost rodul iubirii lui Dumnezeu. Am trăit şase ani în Cetatea Eternă şi Dumnezeu mi-a dat harul de a înţelege şi de a „respira” spiritul cu adevărat

catolic al Bisericii noastre, mi-a dat posibilitatea de a intra în contact cu patrimoniul cultural al latinităţii, cu ştiinţa teologică trăită şi transmisă în mod eminent şi cu reprezentanţii numeroaselor culturi prezente în Urbe. Această perioadă mi-a fost spre îmbogăţire şi pot spune fără teama de a greşi că orizontul meu este cu siguranţă altul după aceşti ani.

Am fost prezent la Roma în zilele care au marcat sfârşitul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea şi începutul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea. Cuvintele sunt prea sărace pentru a putea descrie spiritul acelor zile. Am trăit ca martor ocular toate momentele legate de suferinţa, moartea şi înmormântarea Papei Woityła precum şi zilele pline de speranţă ale Conclavului care avea să-l aleagă ca urmaş al lui Petru pe cardinalul Joseph Ratzinger, decanul Colegiului Cardinalilor. Păstrez vii în inimă aceste evenimente şi le consider ca un dar preţios făcut mie de Providenţă.

Ce v-a determinat, aşadar, să mergeţi pe calea sfintei

Preoţii? De ce am ales calea sfintei Preoţii? Am crezut

întotdeauna că viaţa omenească se înscrie între două coordonate esenţiale: iubirea primită şi iubirea dăruită. Iubirea primită tinde prin natura sa să devină iubire dăruită. Aceasta este direcţia normală a iubirii. Cel mai luminos exemplu de iubire este crucea Mântuitorului. Crucea întrupează acest adevăr, fiind expresia cea mai coerentă a iubirii lui Dumnezeu împletită cu misterul vieţii şi al morţii omului. A fi preot, din voinţa Domnului, mă ajută să-mi trăiesc viaţa ca un dar care în mod progresiv devine… dar.

Întors de la Roma, alături de predarea teologiei

liturgice, vi s-a încredinţat şi misiunea de formator în Seminarul Mare Diecezan. Ce anume vă motivează în această misiune de formator, care aşa cum se ştie, nu este una prea „comodă”?

Pentru a-i putea însoţi pe tinerii care se

pregătesc la sfânta Preoţie, orice formator trebuie să cunoască foarte bine două realităţi: una de ordin teologic şi una de ordin pedagogic.

Inte

rvIu


Orice vocaţie există în Biserică, pentru Biserică şi pentru realizarea misiunii ei în lume. Acest lucru înseamnă că noi, preoţi şi seminarişti, trebuie să conştientizăm faptul că am fost chemaţi „pe nume”. De aceea, fiecare dintre noi trebuie să încerce să-şi plaseze propria existenţă în dinamica comunităţii umane şi ecleziale din care face parte.

Obiectivul principal al unui Seminar Mare este acela de a pregăti viitorii preoţi. Acest obiectiv principal este completat de câteva obiective intermediare: experimentarea vieţii în comun, dobândirea unor deprinderi de rugăciune, de studiu, de relaţie, descoperirea planului lui Dumnezeu cu privire la persoana proprie, dobândirea virtuţilor umane necesare în munca apostolică etc. Ele au rolul de a-l ajuta pe seminarist să ajungă la un nivel suficient de maturitate umană, spirituală şi pastorală care, împreună cu pregătirea intelectuală, să-i permită să împlinească aşa cum se cuvine slujirea preoţească.

Dincolo de a considera „comodă” această slujire – şi nu sunt sigur că putem apropia cei doi termeni – am convingerea că trebuie să ne proiectăm viaţa luând în considerare şi verificându-ne cu „criteriile” lui Dumnezeu şi mai puţin cu ale noastre. Termenul „a proiecta” (lat. proicio) etimologic înseamnă „a se lansa dincolo de sine”, a programa ceva care depăşeşte posibilităţile proprii de realizare. Nu m-am gândit că într-o zi voi fi formator în Seminar, şi de aceea, nu am investit foarte mult în această direcţie. Consider această misiune ca o chemare. Şi aşa cum vocaţia la sfânta Preoţie nu se bazează pe talentele proprii, ci pe harul lui Dumnezeu (cineva răspunde la chemare nu pentru că e în stare, ci pentru că e chemat), tot aşa în munca de formare, Dumnezeu însoţeşte, susţine şi dă consistenţă activităţilor noastre. Identitatea fiecăruia dintre noi provine din ceea ce suntem şi, mai ales, din ceea ce suntem chemaţi să fim, răspunzând prin aceasta la planul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi.

Găsiţi schimbări relevante în modul de formare a

viitorilor preoţi actualmente, în comparaţie cu perioada în care aţi fost format Sfinţia Voastră?

Cei care parcurg drumul de formare la sfânta Preoţie trebuie să fie animaţi de o singură dorinţă: să ajungă să se asemene cu Cristos, preotul veşnic. Acesta este obiectivul principal al formării din toate timpurile. Tuturor, formatori şi seminarişti, ni se potriveşte îndemnul sfântului Paul: „să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5).

Există numeroase modele formative, care în anumite perioade ale istoriei, au caracterizat experienţa educativ-formativă a Seminarului nostru şi şi-au lăsat amprenta în viaţa noastră. Aceste modele sunt încă vii în noi şi ne dispun mai mult sau mai puţin în legătură cu formarea permanentă.

Natura unui model formativ este aceeaşi în toate timpurile. Orice model formativ reprezintă acel ansamblu teoretico-practic, care se inspiră dintr-un ideal antropologic şi vocaţional, dintr-un anumit mod de a înţelege omul şi pe cel chemat. La fel, orice model formativ tinde către un obiectiv final şi către anumite obiective intermediare, strâns legate de ideal. Orice model formativ foloseşte anumite strategii pedagogice cu instrumente specifice, în funcţie de obiectivele care trebuie atinse. În fine, orice model formativ indică acele semne personale şi comportamentale care permit evaluarea unui candidat în atingerea obiectivului propus.

Cu siguranţă există diferenţe în modul actual de formare şi modul în care am fost eu format, şi cred că e normal să fie aşa. E destul să ne gândim cine sunt şi cum sunt tinerii care intră astăzi în Seminar sau la schimbările din ultimii 20 de ani din societatea noastră, la schimbările din Biserică, din viaţa de familie, la schimbările de mentalitate…

Rămâne ca în această muncă de formare să căutăm mereu soluţiile cele mai potrivite pentru a putea oferi tinerilor de astăzi, care vor să se consacre lui Dumnezeu în sfânta Preoţie, unicul model rămas peste veacuri în conştiinţa Bisericii: Isus Cristos, preotul veşnic.

Vă mulţumim pentru amabilitatea cu care ne-aţi

răspuns şi vă dorim har şi binecuvântare de la Domnul în munca de formare a viitorilor preoţi.

Interviu realizat de Amihăesei Daniel

IntervIu


La începutul acestui an academic 2009-2010 avem bucuria de a-l prezenta pe părintele Iulian Fărăoanu care a revenit ca profesor la Institutul Teologic „Sfântul Iosif ”. După o peregrinare în câmpul pastoral relativ scurtă, aţi mers la studii la Roma în anul 2005 pentru a pregăti doctoratul. Pentru a conferi studenţilor o cunoaştere cât mai clară a itinerariului sfinţiei voastre va rugăm sa ne oferiţi o prezentare sumară în care să includeţi aceste aspecte.

Părinte, dacă binevoiţi să ne prezentaţi modul în care Dumnezeu a intervenit în viaţa sfinţiei voastre şi ce anume v-a motivat să îl urmaţi?

Dumnezeu a intervenit în mod continuu în viaţa mea, încă din momentul zămislirii şi al naşterii, undeva într-un sat catolic (Prăjeşti) din Moldova în anul 1973. Intervenţia fundamentală a fost chemarea la sfânta preoţie. Îmi vine greu să descriu cum s-a născut vocaţia la slujirea preoţească, o dificultate ce provine din două motive. În primul rând chemarea, fiind o pătrundere a lui Dumnezeu în existenţa unei persoane, e ceva ce nu se poate nara ori descrie în cuvinte, deoarece aparţine sferei misterului divin. În al doilea rând, nu pot să precizez cu exactitate data şi circumstanţele chemării, aceasta fiind o experienţă mistică, de natură spirituală. Totuşi aş putea spune că dorinţa de a-l urma mai îndeaproape pe Cristos a apărut din copilărie şi s-a cristalizat datorită mărturiei bunicii materne, a părinţilor şi a preoţilor din parohie. În anul 1991, după absolvirea Liceului Pedagogic, eram orientat spre înscrierea la o facultate umanistică. Însă Domnul avea alte planuri cu mine şi mi-a îndreptat paşii către Seminar.

Aţi dori să vă prezentaţi activitatea preoţească exercitată până acum şi, eventual, studiile pe care le-aţi urmat?

Studiile de teologie au fost urmate la Roma, la Universitatea Pontificală Urbaniana. În anul 1999, an ce coincide cu hirotonirea întru preoţie, am obţinut licenţa în Teologie Biblică la aceeaşi universitate. Întors în ţară, am activat ca vicar parohial la parohia “Sf. Tereza a Pruncului Isus” din Iaşi. Din anul 2002 am fost numit paroh la parohia Târgu Frumos, acolo unde am trăit experienţe pastorale deosebite. Printre altele, am avut şi bucuria de a pregăti şi organiza sfinţirea bisericii. În toţi aceşti ani am ţinut cursuri de Sf. Scriptură la Institutul Teologic Romano Catolic din Iaşi şi la Institutul Teologic Franciscan din Roman, îmbinând activitatea pastorală cu cea didactică. În anul 2005 am fost trimis iar la Roma, unde mi-am completat studiile în vederea doctoratului, ocupându-mă în acelaşi timp şi de pastoraţia emigranţilor români din Cetatea eternă. Anii petrecuţi în oraşul unde au fost martirizaţi sfinţii Petru şi Paul mi-au permis să cunosc şi să trăiesc respiraţia Bisericii universale.

Pe de altă parte, cu siguranţă găsiţi schimbări

relevante în Seminar, comparativ cu perioada când aţi mai predat. Aţi putea preciza în ce măsură vedeţi un progres între studenţi?

Perioada în care am fost profesor invitat la Seminar nu e prea îndepărtată în timp şi aş putea afirma că nu există mari schimbări. În ceea ce priveşte formarea din Seminar, ea îşi păstrează o anumită continuitate în cadrul tradiţiei din Biserica locală. Transformările şi noutăţile ce apar trebuie să se raporteze la Cristos, la mântuirea sa şi la viaţa nouă oferită de El. Referitor la progresul între studenţi, acesta trebuie să se înscrie mereu pe linia răspunsului fidel la chemarea Domnului cu spirit de responsabilitate, dăruire şi iubire. O mare provocare e capacitatea de a citi semnele timpului în dialog cu omul contemporan şi de a oferi mesajul mântuirii pentru oamenii acestei epoci în continuă transformare.

IntervIuIn

terv

Iu


Privind într-un mod obiectiv finalitatea studiului Bibliei, găsim ca fiind indispensabilă o cunoaştere cât mai profundă a Cuvântului lui Dumnezeu. Credeţi că există suficient interes printre studenţi pentru a asimila şi a practica Cuvântul din Sf. Scriptură?

Cuvântul lui Dumnezeu este izvorul primar al Revelaţiei, e sursa de bază pentru viaţa Bisericii şi sufletul teologiei. Viitorii preoţi au datoria să cunoască temeinic Biblia, Cuvîntul scris al lui Dumnezeu ce trebuie asimilat, meditat şi practicat. Consider că există interes pentru sfintele Scripturi printre seminarişti, însă este loc totdeauna de mai mult spaţiu, mai multă dăruire şi pasiune pentru Cuvântul divin, în aşa fel încât să devină tot mai mult far călăuzitor şi normă de viaţă pentru fiecare aspirant la preoţie.

La întrebarea ce loc ocupă obiectul de studiu Biblia în programa de formare intelectuală din Seminar, nu ştiu dacă se poate realiza o ierarhie a materiilor de studiu, deoarce toate sunt importante. Însă întreaga viaţă personală, ca şi toată viaţa Bisericii trebuie să fie inspirată şi pătrunsă de Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Vă suntem recunoscători pentru disponibilitatea pe care aţi arătat-o în realizarea acestui interviu.

Interviu preluat de Amihăesei Daniel

La data de 2 noiembrie Biserica Romano-Catolică comemorează toţi credincioşii răposaţi. Şi în dieceza de Iaşi a avut loc o ceremonie specială care s-ar putea împărţi în trei momente: primul este cele de la Institutul Teologic Romano- Catolic dimineaţa celebrându-se o liturghie specială la sfârşitul căreia a fost şi un Requiem în cinstea tuturor episcopilor, preoţilor, profesorilor şi seminariştilor care au activat pe aceste meleaguri. Al doilea moment al acestei sărbători a constat într-o Sfântă Liturghie solemnă prezidată de PS Aurel Percă în catedrala Adormirea Maicii Domnului, liturghie la care au participat numeroşi preoţi din Iaşi, seminariştii care au susţinut cântarea liturgică, precum şi un număr mare de credincioşi. În cadrul omiliei PS Aurel Percă a vorbit despre faptul că viaţa aceasta pământească trebuie sa fie doar o perioadă în care să ne pregătim pentru a gusta din realităţile cereşti; moartea este doar o etapă care trebuie să culmineze cu Învierea. La sfârşitul Sfintei Liturghii a fost şi un Requiem pentru toţi episcopii, preoţii, surorile şi credincioşii răposaţi. Al treilea moment important al acestei zile a avut loc la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, moment care a fost prezidat de PS Petru Gherghel. În cinstea răposaţilor au fost mai multe rugăciuni requiem şi diferite cântări. La aceste ceremonii de pomenire a credincioşilor răposaţi au participat PS Aurel Percă, profesori de la Institutul Teologic din Iaşi, preoţi din Iaşi şi din apropiere, surori de la Institutul „Isus Cristos, Marele Preot” şi seminariştii institutului şi numeroşi credincioşi.

2 noIembrIe2 n

oIe

mbrIe

Amihăesei Daniel


Cu termenul de „bazilici papale” sunt indicate cele patru biserici principale ale Romei (numite „bazilici patriarhiale” până în momentul în care papa Benedict al XVI-lea a renunţat la titlul de patriarh al Occidentului) care, din punct de vedere liturgic, au rangul cel mai înalt şi fac parte din cele şapte Basilicae Maiores.

Toate bazilicile papale se află în Roma. Acestea sunt: Sfântul Ioan din Lateran, Sfântul Petru din Vatican, Sfântul Paul în afara zidurilor şi Sfânta Maria cea Mare. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, patriarhală a fost şi bazilica Sfântul Laurenţiu în afara zidurilor, însă, spre deosebire de celelalte patru, nu a avut niciodată un altar papal şi o poartă sfântă.

Specificul acestor patru bazilici papale este prezenţa unei porţi sfinte şi a unui altar papal. Porţile sfinte sunt deschise printr-un ritual special de către papa sau de un delegat al său pe durata unui an sfânt, având un rol importanta în dobândirea indulgenţei

maiores în afara Romei. Acestea sunt: Sfântul Francisc (din 1756) şi Sfânta Maria a Îngerilor sau Porţiuncula (din 1906) ambele din Assisi. Aceste două bazilici au fost ridicate de către papa la rangul de bazilici papale şi posedă un altar papal.

Bazilica Sfântul Ioan din LateranNumită şi Arhibazilica Laterană sau Lateranense,

Bazilica Sfântul Ioan din Lateran este catedrala Diecezei de Roma şi sediul ecleziastic oficial al papei, în ea aflându-se catedra papală sau Sfântul Scaun. Este prima dintre cele patru bazilici papale şi cea mai veche bazilică din Occident. Numele ei complet este Archibasilica Sanctissimi Salvatoris et Sancti Iohannes Baptista et Evangelista in Laterano omnium urbis et orbis ecclesiarum mater et caput (Arhibazilica Preasfântului Mântuitor şi al sfinţilor Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul din Lateran, mama şi capul tuturor bisericilor din oraş şi lume). A fost reşedinţa papilor, care locuiau într-un palat adiacent, numit „Patriarho” până în anul 1309, când Clement al V-lea a transferat Sfântul Scaun la Avignon. După o serie de incendii care au dus la distrugerea bazilicii, ea a fost reconstruită sub papa Urban al V-lea (1362-

bazIlIcIle papaleIs

torI

eCiobanu Petru

plenare. Pe altarul papal, doar papa sau, în cazuri excepţionale, vicarul său, pot celebra liturghia.

Aceste aşa-numite Basilicae maiores (inclusiv Sfântul Laurenţiu în afara zidurilor) din Roma reprezintă, în mod simbolic, Pentarhia (cele cinci patriarhii ale Bisericii unite, aşa cum erau înainte de schisma din 1054). Atribuirea este următoarea:

- Sfântul Ioan din Lateran – patriarhul Romei;- Sfântul Petru din Vatican – patriarhul de

Constantinopol;- Sfântul Paul în afara zidurilor – patriarhul

Alexandriei Egiptului;- Sfânta Maria cea Mare – patriarhul de

Antiohia;- Sfântul Laurenţiu în afara zidurilor –

patriarhul de Ierusalim.În afară de acestea, mai există încă două Basilicae

Bazilica Sfântul Ioan în Lateran

Bazilica Sfântul Petru din Vatican

Interior din Bazilica Sfântul Ioan în Lateran


1370), edificiul actual datând din secolul al XVII-lea. Sub baldachinul gotic din secolul al XIV-lea doar papa poate celebra Euharistia.

Bazilica Sfântul Petru din VaticanEste cea mai mare dintre bazilicile papale,

considerată a fi chiar cea mai mare biserică din lume. Construcţia ei a început în anul 1506, în timpul pontificatului papei Iuliu al II-lea (1503-1513), fiind finalizată şi sfinţită în anul 1626 sub papa Urban al VIII-lea (1623-1644). Este zidită pe amplasamentul unei biserici creştine construite de către împăratul Constantin cel Mare pe locul, unde conform tradiţiei, a fost înmormântat după răstignire sfântul apostol Petru. Bazilica este unul din cele mai mari edificii din lume, având o lungime de 218 metri şi cu o înălţime până în cheia bolţii de 130 metri, cu o suprafaţă totală de 23.000 m2. Intrarea în bazilică se face prin cinci porţi, Poarta Morţii, Poarta Binelui şi Răului, Poarta Centrală sau Poarta lui Filaret, Poarta Sacramentelor şi Poarta Sfântă. Are 45 de altare şi 11 capele şi adăposteşte unele din cele mai mari capodopere ale umanităţii, printre care şi „Pietà” de Michelangelo.

IstorIe

Sub cupolă se află Baldachinul lui Bernini, sub care se află altarul central, sub care, respectiv, se află mormântul sfântului apostol Petru. La subsolul catedralei (aşa-numitele Grote Vaticane) se află mormintele multor papi.

Bazilica Sfântul Paul în afara zidurilorA doua ca mărime după bazilica Sfântul Petru,

adăposteşte mormântul sfântului apostol Paul, căruia, conform tradiţiei, i s-a tăiat capul pe Via Ostia, în afara zidurilor lui Aurelian (de aici şi denumirea de „în afara zidurilor”). O primă biserică a fost înălţată în timpul domniei lui Constantin cel Mare, reconstruită şi mărită apoi de alţi împăraţi, a fost mult modificată în evul mediu. În noaptea de 15 iulie 1823, o mare parte din bazilică a fost distrusă de un incendiu, reconstrucţia începându-se sub pontificatul lui Leon al XII-lea (1823-1829), fiind consac r a t ă la 10 septembrie 1858 de către papa Pius al IX-lea. Bazilica are o lungime de 131,66 metri, o lăţime de 65 metri şi o înălţime de 29,7 metri.

Bazilica Sfânta Maria cea MareCunoscută şi sub denumirea de Sfânta Maria

a zăpezilor sau Bazilica Liberiană (după numele fondatorului tradiţional, papa Liberiu). Aflată pe colina Esquilin, este singura dintre cele patru bazilici papale care a păstrat structura paleocreştină primară. Legenda spune că în noaptea de 4 spre 5 august, Sfânta Fecioară i-a apărut în vis papei Liberiu. Ea cerea să fie ridicat un sanctuar într-un loc determinat. Dimineaţa, în plină lună august, a nins în locul pe care Sfânta Fecioară i-l indicase în vis. Drept urmare, papa Liberiu a dat poruncă să fie construită Bazilica Libeiană „Sancta Maria ad Nives”.

Bazilica Sfântul Paul în afara zidurilor

Interior din Bazilica Sfântul Petru în Vatican


„Vezi deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric” (Lc 11,35) sunt cuvintele care m-au determinat să dau şi altora ceea ce am primit la rându-mi.

Credinţa pentru a fi trăită trebuie mai întâi înţeleasă, iar când o înţelegi o poţi împărtăşi şi altora.

Despre ce carte este vorba?

Aş vrea să-ţi vorbesc despre Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic a cardinalului Joseph Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea). ea a apărut cu ceva ani în urmă (traducerea, ea fiind editată pentru prima oară in 1968) şi are o recenzie, dar nu aceasta vreau să-ţi prezint. Importanţa acestei cărţi stă în faptul că tratează fiecare articol din Crezul niceno-constantinopolitan pe înţelesul tuturor; un fel de teologie aplicată. De la întrebarea asupra existenţei lui Dumnezeu, credinţa în Dumnezeu astăzi, cine este Isus Cristos, rolul Duhului Sfânt în Biserică, sfinţenia Bisericii,până la învierea morţilor, autorul atinge multe alte probleme: ce însemnă a crede în Dumnezeu? Dumnezeul creştinilor sau Dumnezeul filosofilor? Isus sau Cristos? Ce este moartea? Are ea ultimul cuvânt?

Ce însemnă a fi creştin? Ce înseamnă astăzi a crede? Autorul îşi artă claritatea şi originalitatea gândirii expunând pe scurt structurile fundamentale ale creştinismului. Acesta este punctul în care cartea m-a

impresionat şi m-a determinat să dau şi altora lumina ce am primit-o. Altfel riscăm să rămânem în întuneric. Credinţa matură este cea care este împărtăşită, iar cardinalul Ratzinger articula răspunsul în şase puncte, principii fundamentale ale creştinismului.

A fi creştin înseamnă a trăi ţinând cont de:

1. Individul singular şi întregul.În creştinism, totul ţine de un singur

individ: omul Isus din Nazaret. El ne-a mântuit pe fiecare în parte. Dar pentru a se mântui, omul are nevoie să se recunoască parte a unei comunităţi; omul se (nu se) mântuieşte împreună cu (fără) ceilalţi. Nimeni nu se mântuieşte singur şi nimeni nu se condamnă singur, ne spune Papa Benedict al XVI-lea în Spe salvi.

Apropo, tu îi cunoşti pe colegii tăi? Ştii când e ziua lor de naştere sau ştii că doar trebuie „să facă cinste”?

2. Principiul „pentru”.„Dacă bobul de grâu, care cade în

pământ, nu moare,rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult ”(In 12,24). Viaţa se naşte din moarte, deoarece adevărata viaţă’ este a fi pentru ceilalţi, nu pentru sine. Isus,

Herciu AurelianCa

rte

a d

e l

ân

gă

tin

eCartea de lângă tIne


Cuvântul, vine de la tatăl pentru ceilalţi, pentru oameni. De aceea, „pentru” este legea fundamentală a existenţei creştine.

Tu de câte ori te-ai rugat pentru colegul tău fără ca el să o ştie şi fără a i-o spune după aceea?

Ai încercat vreodată să-i spui „bravo!” celui de lângă tine pentru o mică reuşită, din toată inima?

I-ai spus vreunui seminarist pe nume, doar pentru simplul fapt că ţi-e coleg?

3. Legea incognito-ului.Dumnezeu este cel cu totul altul; nu-l

putem niciodată cunoaşte pe deplin. Nimicul, ceea ce e lipsit de importanţă (crucea, ieslea, Nazaretul) şi creaţia sunt locurile prezenţei sale. Dar, la Dumnezeu, nimicul este tot pentru că El „există pentru”. Iubirea Lui până la capăt oferă importanţă la ceea ce e nesemnificativ.

Te-ai împiedicat vreodată de Dumnezeu în drumul tău? Te-ai aplecat să-l ajuţi? Sau ai considerat că nu merită osteneala ta?

4. Legea prisosinţei.„… eu, însă, vă spun” (Mt 5,20). Creştinul

trăieşte din ceea ce primeşte. Iar Dumnezeu nu pune nicio măsură a darurilor sale. De aceea, trebuie să-i întrecem pe cărturari şi pe farisei în dreptate. „Niciodată de ajuns” este măsura dăruirii noastre. Nu poţi spune vreodată că ai terminat în faţa lui Dumnezeu.

Ce ai putea să-i dăruieşti celui care ţi-a dăruit totul?

5. Starea definitivă şi speranţa.În Isus s-a înfăptuit mântuirea omului.

Speranţa creştină e că mântuirea va cuprinde toată omenirea. Speranţa creştină e întotdeauna speranţă şi pentru ceilalţi.

Tu te rogi des pentru colegul ce cade în păcat? Sau consideri că nu te priveşte? Te-ai gândit că ceea ce eşti se datorează şi rugăciunilor lui?

Ca

rtea d

e lân

gă tin

e

6. Primatul primirii şi pozitivitatea creştină.

Omul nu poate ajunge la sine însuşi cu adevărat prin ceea ce face, ci prin ceea ce primeşte. Mântuirea este în primul rând dar. „Totul este dar”, spunea Georges Bernanos. Pentru a fi om deplin ai nevoie să fii iubit, să te laşi iubit. Harului de sus omul trebuie să-i ofere propria colaborare, deschiderea sa. Creştinismul este conştient că forţa sa de distrugere este mai mică decât puterea lui Dumnezeu de creare.

Iar dacă principiile sunt multe şi nu ştii care deţine primatul, autorul îţi oferă, în rezumat, esenţa creştinismului: „acum rămân acestea trei :credinţa, speranţa şi iubirea, dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea”(1Cor 13,13).

Acum îmi înţeleg altfel credinţa şi o pot prezenta şi altora, dar cel mai bun cuvânt este fapta.

Dacă somnul raţiunii naşte monştri, atunci, somnul credinţei ce naşte? Alegerea îţi aparţine, dar şi consecinţele.

În întunericul lumii de astăzi, „există o mântuire a lumii. Iată încrederea care-i susţinea pe creştini şi pentru care mai merită încă şi astăzi să fii creştin”(Joseph Ratzinger).


Pentru că am trăit duminică această frumoasă sărbătoare în care i-am comemorat pe toţi sfinţii aş dori să scriu despre acel lucru care i-a făcut mai deosebiţi decât alţii şi anume sfinţenia. Tot ceea ce am să vă spun e doar o opinie personală, fiind lipsit de studii teologice deci poate să nu fie luată în considerare.

Simt o mare problemă în ceea ce priveşte sfinţenia şi anume: mai nimeni nu aspiră către ea. Poate că o consideră o ţintă prea înaltă sau pur şi simplu o ignoră, dar pentru multă lumea e un capitol de mult închis. Cred că acele persoane şi-au format o părere greşită despre ea.

Sfinţenia nu este rodul unei activităţi, nu poţi spune că dacă ai împlinit toate legile ai devenit sfânt. Sfinţenia nu o putem procura, ea este un dar de la Dumnezeu, El fiind sfinţenia însăşi, aş spune că au devenit sfinţi cei care au trăit pe deplin prezenţa lui Dumnezeu în vieţile lor.

Ca să devii sfânt nu trebuie să-ţi propui să devii aşa zicând: dacă respect toate poruncile voi deveni sfânt, căci sfinţenia apare ca o consecinţă. Ea vine de la sine în momentul în care în inimă simţi şi trăieşti pe deplin iubirea.

Iubirea şi sfinţenia vieţuiesc împreună, parcă formează aceeaşi substanţă. Deci, ca să devii sfânt nu trebuie să aspiri către sfinţenie ci trebuie doar să împlineşti legile iubirii, legi ce au fost descrise cel mai frumos de Sfântul apostol Paul: „Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, nu se laudă, nu se mândreşte, ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură”.

Concluzia la care vreau să ajung e aceea că iubirea te sfinţeşte, căci ea te vindecă de toate rănile şi te spală de toate mizeriile. Nu poţi spune despre o persoană că l-a iubit mult pe Dumnezeu şi nu a fost sfântă, căci dacă iubeşti din toată inima, acesta este semnul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa ta, prezenţă care ulterior te va sfinţi. Menirea oricărui creştin este aceea de a iubi şi deci de a deveni sfânt.

Sfinţenia nu este numai rodul unei vieţi ascetice, ci izvorăşte din iubire în inima celui care iubeşte, indiferent de felul în care slujeşti, că e preot, călugăr sau laic. Condiţia e una şi aceeaşi pentru toţi: să cauţi în toate să iubeşti.

Eu cred că sfinţenia e cea mai înaltă trăire şi numai în ea îţi poţi găsi pacea şi fericirea. E greu de ajuns acolo, căci cere multe sacrificii, dar pentru că singura condiţie e să iubeşti din toată inima, ori ce om poate să ajungă acolo. Omul a fost creat din iubire, prin urmare menirea lui este să iubească, să fie sfânt. Să-i lumineze Dumnezeu pe toţi cei ce se mândresc cu numele de creştin pentru a ajunge la sfinţenie. Amin.

darul IubIrII Iancu FelicianD

aru

l Iu

bIrI

I


Pentru europeni, Kenya este o cu totul altă lume. O vedem câteodată în documentarele de pe Discovery sau de pe Animal Planet, însă de fiecare dată ne sunt prezentate parcuri naţionale sau oferte de turism. Majoritatea dintre noi au auzit cel puţin de masai, de samburu, Mombasa, sau Masai-Mara sau de ce nu de Barack Obama. Însă experienţa cunoaşterii sale profunde o trăiesc puţini din lumea noastră „civilizată”: Nimeni nu prezintă Nordul Kenyei ca pe un loc în care trăiesc oameni; la televizor sau în reviste acestă zonă apare doar în rubricile despre raliuri în zone extreme sau despre mijloace de supravieţuire în condiţii foarte grele. E adevărat că Nordul Kenyei nu prezintă la fel de multe atracţii ca şi zona central-sudică, mult mai bogată şi mai dezvoltată, însă şi aici trăiesc oameni şi încă oameni fericiţi. Un sentiment aparte l-am simţit când am avut primul contact cu oraşul Marsabit, cel mai mare din partea de Nord a Kenyei şi mai ales în piaţa oraşului. Aici negustorii stau în spatele unor dughene mici din scânduri sau pe jos şi încearcă să-şi vândă grămăjoarele de roşii, ceapă, morcovi sau banane. Viaţa aici este pestriţă şi în ciuda mulţimii de oameni, oraşul nu lasă impresia unei agitaţii ca într-unul european. Aşa-zisele străzi sunt o catastrofă, fiind posibil să mergi din groapă în groapă, de aceea 95% dintre maşini sunt maşini de teren.

Deja de aici se văd diferenţele dintre triburi, majoritatea fiind gabra şi borana, însă pot fi întâlniţi turkana samburu, rendile sau mai nou somalezi, indieni, arabi, etc. Membrii triburilor păstorite de misionarii români au avut şi o parte

din ei încă mai au o credinţă animistă. Au o vagă idee despre Dumnezeu şi multe lucruri în comun cu ceea ce găsim în Vechiul Testament, cum ar fi ritualul căsătoriei care este foarte bogat, ca pe vremea patriarhilor. Au trei mari sărbători anuale numite Sorio, prin care aduc mulţumiri lui Dumnezeu pentru copii, pentru animale şi pentru pace (acestea pot fi celebrate doar dacă primul născut este acasă).

Misiunea, pe lângă activitatea pastorală desfăşoară proiecte şi în sfera educaţională, dar şi în cea medicală. De aceea, să fii misionar nu înseamnă doar să celebrezi sau să participi la Sfânta Liturghie, ci implică activităţi dintre cele mai diverse, de la celebrările liturgice până la construcţia de grădiniţe, şcoli sau biserici şi vaccinarea copiilor împotriva diferitelor boli.

Eram emoţionat să văd cum în fiecare dimineaţă copii de la 2 la 6 ani vin la grădiniţă cu un frăţior mai mic de mână sau purtându-l în spate, aducând fiecare câte un bidonaş cu lapte sau ceai, un vas de plastic pentru a primi câte ceva de mâncare din partea misiunii şi o bucată de lemn pentru a fi preparată această mâncare. Iar când vedeam bucuria copiilor de a se juca şi învăţa împreună la grădiniţă sau şcoală îmi dădeam seama că nimic din ceea ce făceam nu era în zadar.

Kenya e o ţară extraordinară datorită formelor de relief, dar mai ales datorită oamenilor, care pot cuceri pe oricine cu buna dispoziţie şi cu calmul lor. Cred că e de asemenea ţara cu cel mai frumos cer, acolo am văzut cele mai multe stele, pe care le admiram seară de seară ore în şir, fără să mă plictisesc.

amIntIrI dIn KenyaA

mIn

tIrI dIn K

enyA

Conţu Alin-Benone


Acestea au fost cuvintele unui lepros din Galileea, care i-a cerut lui Isus să-l vindece de una dintre cele mai dăunătoare boli din acele vremuri. Bineînţeles lui Isus i s-a făcut milă de suferinţa bolnavului şi l-a vindecat spunându-i: „Vreau, curăţă-te” (Mt 8,23). Aflându-se în casa lui Levi, Isus a răspuns acuzaţiilor cărturarilor şi fariseilor cu privire la prezenţa sa în mijlocul vameşilor şi păcătoşilor: „Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci cei bolnavi. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mc 2,17).

i-a provocat milă. Totodată, săvârşirea acestor fapte erau semne necesare predicii lui Isus, în faţa unui popor ce aştepta venirea unui Mesia care să elibereze poporul de sub dominaţia străină, şi nicidecum venirea unui Mesia care să elibereze poporul de o mentalitate ce era rodul unei tradiţii evreieşti puternice.

Înainte de a se înălţa la cer Isus a promis că nu ne va părăsi, ci va rămâne alături de noi pentru totdeauna (cf. Mt 28,20). Isus s-a ţinut de cuvânt căci de-a lungul timpului, până astăzi, Isus a continuat să intervină în viaţa omului şi să-l vindece atât trupeşte cât şi sufleteşte, lucru confirmat de atâtea evenimente miraculoase, unele chiar mărturisite de cei care le-au experimentat.

Dar Isus nu s-a oprit în a vindeca, El continuă şi astăzi să facă minuni în viaţa noastră – atât interioară cât şi exterioară – iar o privire mai atentă în exteriorul nostru , sau chiar în interiorul nostru, ne poate convinge de aceasta. Gândeşte-te puţin la viaţa ta: oare tu n-ai auzit sau experimentat în viaţa ta cum Isus a vindecat ceva din tine?

Cu toate acestea, mulţi oameni şi chiar noi, uneori, avem o inimă împietrită, suntem surzi în faţa invitaţiei lui Isus de a ne vindeca, mai ales sufleteşte. Părintele Corneliu Berea explica, într-una din meditaţiile sale, că o cauză ar fi chiar obişnuinţa de a trata mult prea superficial lucrurile din viaţa noastră. Atunci, de ce îi acuzăm pe necreştini că au o inimă împietrită, atunci când refuză să îmbrăţişeze creştinismul? Oare noi nu avem o inimă împietrită la glasul lui Dumnezeu, care ni se adresează prin atâtea căi (Sfânta Scriptură, o carte, o revistă religioasă, un eveniment din viaţa noastră, un prieten, etc.) cerându-ne să alegem binele?

Isus nu se descurajează în faţa refuzului nostru, dar continuă, cu blândeţe şi răbdare, să ne adreseze, asemenea contemporanilor săi, acelaşi îndemn: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea uşoară” (Mt 11,28-30). Să nu ne mai împotrivim îndemnurilor lui Isus, să-l lăsăm să ne vindece şi vom fi martorii unei schimbări în viaţa noastră.

„doamne, daCă vreI, poţI să mă vIndeCI” (mt 8,2) Blaj Mariand

oam

ne, d

aCă

vre

i, po

ţi să

mă

vin

de

Ci

Citind cu atenţie cele 4 evanghelii, observăm că Isus a transpus în fapte acest răspuns dat fariseilor şi cărturarilor, El fiind un medic al omului în totalitatea sa, căci l-a vindecat atât trupeşte cât şi sufleteşte. A fost un medic al trupurilor atunci când a vindecat: leproşi (Lc 17,11-9; Mc 1,40-45), paralizaţi (Mt9,1-8; In 5,1-9), orbi (In 9,1-7; Lc 18,35-43), muţi (Mc 7,31-37), posedaţi de diavol (Mt 12,22), precum şi bolnavi de hidropizie (acumulare patologică a apei într-un ţesut sau într-o cavitate naturală a corpului; Lc 14,14) sau hemoragie internă (Mt 9,20-22). Isus a fost un medic al sufletelor: atunci când unii au fost vindecaţi trupeşte s-au hotărât să-l urmeze pe Isus (Lc 8,1-3), când alţii care au văzut faptele sale minunate s-au decis să rămână în compania sa (Lc18,28-30) sau chiar când au văzut bunătatea şi blândeţea sa şi s-au lăsat cuceriţi, asemenea lui Zaheu (Lc 19,1-10).

Isus nu a făcut discriminare faţă de nimeni ci a contracarat concepţia iudaică, care susţinea că Israelul este poporul predilect al lui Dumnezeu; de aceea, Isus a vindecat fiica unei femei păgâne (Mc 7,24-30) sau slujitorul unui centurion roman (Lc 7,1-10). Toate acestea, deoarece Isus a văzut că oamenii erau neajutoraţi asemenea unei turme fără păstor (cf. Mc 6,34), lucru care


De pe lemn cu-a ta privire mă priveşti pătrunzătorŞi aud cum printre lacrimi îmi şopteşti „Acuma mor

Ca să îţi ofer iubirea ce-ai pierdut-o prin păcatCând m-ai părăsit pe mine şi, pe urmă, m-ai uitat.

Mor ca în durerea care până-n oase te-a lovitSă-ţi aduc tămăduire să fii iarăşi fericit,

Să te ung cu alifia ce alină, alungândOrice urmă de durere ce te culcă la pământ.

Mor să îţi alung tristeţea de pe chipul tău crispat,De pe faţa-ţi urâţită de ispită şi păcat,

Căci aş vrea să văd un zâmbet, un surâs copilărescPe-al tău chip, deşi pe cruce sufăr şi mă chinuiesc.

Mor să nu mai ştii de frică, nici de spaimă, nici de chin,Mor ca orice suferinţă prin durerea-mi să-ţi alin,

Să te fac să uiţi în viaţă de-orice greu, de-orice necazŞi pe calea către Tatăl să te-ndrepţi plin de curaj.

Mor ca moartea mea pe cruce, chinul meu de pe Calvar,Să-ţi aducă nemurirea, să îţi dau belşug de har.

Mor ca moartea-mi să-ţi arate drumul înspre Paradis,Căci prin moartea mea pe cruce poarta largă i-am deschis.

Mor în chin şi suferinţă, dar te rog, trist să nu fii,Căci după trei zile negre din mormânt am să învii.

Am să calc cu moartea-mi moartea şi-al ei suflu am să-l sting,Iar pe tine cu lumină şi iubire-am să te-ncing.

Treci acum pe calea-ngustă, asta-i tot ce mai voiesc,Căci mergând pe-această cale pot ca să te mântuiesc.

Şi te rog, pradă uitării să nu mă mai laşi nicicând,Ci în tine fă-mi un templu, amândoi să fim oricând”.

Mor ca să...m

or Ca să...

Ciobanu Petru


Dacă vom încerca să aprofundăm cunoştinţele asupra realităţii în care ne mişcăm şi suntem aici şi acum, vom constata o puternică confruntare sau mai bine zis separare între sacru şi profan, religie şi istorie, credinţă şi raţiune. Vom putea constata răsturnarea principiilor care fondau adineauri temelia morală a societăţii şi, deci, comportamentului uman în general. Vom observa totala dominare a principiului „a avea” asupra celui de „a fi”, iar cel care nu vrea să se comporte ca şi majoritatea indivizilor este considerat drept nebun. Iar pe cei care nu vor pur şi simplu să plutească pe apele existenţei, îi chinuie întrebarea: Din ce cauză s-a iscat această bruscă răsturnare? Cred că această răsturnare în mare parte se datorează schimbării de paradigmă în modul de a gândi, de a trăi şi de a acţiona; am în vedere trecerea de la mentalitatea „a fi” slujitorul şi interpretul Dumnezeului iudeo-creştin, la „a avea” pe dumnezeu raţiunea şi progresul. Mai departe vom aprofunda consecinţa cea mai periculoasă a acestei schimbări pe care o trăim în societatea contemporană, luându-ne ca exemplu pe teolog şi liberul cercetător.

Teologul, oricât de învăţat şi erudit ar fi, nu pune părerea sa personală asupra autorităţii Bisericii şi Tradiţiei; ca şi creştin, el nu are voie să uite predispoziţia naturii umane de a produce erori. Cu toate acestea el are totuşi o Consolare, adică înaintarea lui în cunoaşterea divină nu presupune epuizarea subiectului, ci dimpotrivă, duce la perceperea inepuizabilei sale bogăţii, mereu şi mereu noi, mai presus de orice gândire. Cunoştinţa şi conştiinţa lui se urcă până acolo, unde se constată cunoaşterea ca necunoaştere a „Întunericului luminos”. Liberul cercetător sau intelectualul nihilist de astăzi, lipsit de obligaţia de a recunoaşte altă autoritate în afara propriei raţiuni şi a propriei conştiinţe, poate şi chiar merge până acolo, unde devine el însuşi fondatorul religiei. Aceasta nouă religie în zilele noastre poartă numele de „monopolul cuvântului”. Folosindu-se de cuvânt, intelectualul nostru depăşeşte condiţia de simplu cercetător şi interpret al lumii, devenind un creator. Concepând lumea

„aşa cum este ea” (adică aşa cum o vede el), fără nici o raportare la Ceea ce este dincolo de ea, el face din acest minunat ambient îmbibat de prezenţa divină un simplu material de lucru. De aici putem vedea diferenţa între trăirea liberă şi aducătoare de pace a celor care slujesc Cuvântul în religia creştină şi cea mai subtilă şi periculoasă sclavie a celor care sunt supuşi cuvântului Stăpânitor dominat la rândul său de cei care deţin puterea profană. Din păcate constatăm că sunt foarte mulţi adepţi ai acestei noi religii sau mai bine zis noi sclavii, şi aceasta se datorează pierderii capacităţii de a face un discernământ, pentru că cel care deţine şi manipulează cuvântul (ex: Silvio Berlusconi) îşi poate spori prestigiul până la a deveni chiar şi un idol infailibil în ochii „adepţilor săi”. Credem că oamenii de bunăvoinţă, mai ales creştinii zilelor noastre simt această apăsare tot mai evidentă a societăţii şi culturii moderne asupra identităţii şi conştiinţei lor. Iar oare noi, cei prezenţi în seminar o simţim? Ce trebuie să facem ca să o învingem? Cauza cui vom apăra în faţa lumii, Cuvântului slujitor sau cuvântului Stăpânitor?

(Cf. Bogdan Ivaşcu, Opţiunea lucidităţii, Idei în dialog, anul V 10 (61) octombrie 2009).

slujItorul CuvântuluI şI Cuvântul stăpânItorsl

uji

toru

l Cu

vâ

ntu

lui ş

i Cu

vâ

ntu

l st

ăpâ

nit

or

Cohanovschi Vasili


Încep abrupt această expunere şi îndrăznesc să cred că fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, am simţit pe pielea noastră ce este violenţa. Agresivitate, brutalitate, duritate, nestăpânire, forţă, vehemenţă, răutate sunt realităţi ce intră în sfera violenţei, ea fiind prezentă în orice formă de dominaţie, de constrângere, de oprimare, de intimidare, de ameninţare, de exploatare, de şantaj (fie că sunt forme evidente/declarate, fie că sunt ascunse). Nu se poate da o definiţie universal valabilă a violenţei. Totuşi, atunci când eşti atins de violenţă simţi durerea, mă doare. Semnalez trei caracteristici esenţiale: (I) folosirea forţei în relaţia cu cei din jurul nostru, (II) lipsa libertăţii - cel care are de suferit de pe urma acestui fenomen este lipsit de facultatea de a alege liber şi (III) consecinţele - aici este o problemă delicată, pentru că în urma violenţei fizice uneori apar urme,vânătăi pe corpul celui care a suferit, dar în urma violenţei la nivel mental pot apărea depresii, stări de nervozitate accentuată, lipsă de personalitate sau, acest ultim tip de violenţă poate conduce chiar la pierderea unor bunuri materiale sau chiar a vieţii persoanei (de ex. o bătrânică este constrânsă să semneze nişte acte prin care renunţă la casa ei). Aşadar, un raport uman bun, corect nu se întemeiază pe violenţă, pentru că ea este o negare a iubirii şi a carităţii. Chiar şi binele care s-ar urmări, recurgându-se la violenţă, nu se poate compara cu preţul care se plăteşte pentru atingerea lui. Dar, de unde vine violenţa? Există o multitudine de răspunsuri: din dorinţa de a domina, de a „câştiga” ceva, de a avea, etc. In fond, se poate observa tendinţa de a stăpâni. Zilele trecute mă gândeam tocmai la acest fenomen care se manifestă astăzi mai mult ca niciodată(violenţa) şi, încercând să-mi găsesc un posibil răspuns mai profund (care să nu coincidă cu cele enumerate mai sus), mi-a venit în minte că violenţa este o cale, un mod de a exprima ceva ce noi nu suntem. Adică, violenţa arată o lipsă adâncă în noi înşine. Continuând reflecţia am găsit un răspuns pe care aş dori să vi-l împărtăşesc. Nu am pretenţia de a fi unanim acceptat, dar este o cale de a gândi problema. Violenţa poate arăta faptul că noi nu suntem disponibili. Disponibilitatea, alături de respect este o bază şi o cale de realizare a iubirii între

oameni. Concret, ea se traduce prin capacitatea de dăruire de sine şi de primire a altuia, înseamnă a fi cu şi pentru alţii. Prezenţa aproapelui este în acest caz un factor determinant. Aproapele nu este un rival (lupus), ci este unul cu care eu merg împreună spre „momentul Dumnezeu”, fie că eu vreau, fie că nu vreau, fie că recunosc aceasta, fie că nu o recunosc. Cum se traduce în viaţa de fiecare zi disponibilitatea? Prin înţelegere (a merge în întâmpinarea celuilalt şi a-1 accepta aşa cum este, nu aşa cum îl fac eu să fie), prin preocupare (atenţie plină de grijă faţă de nevoile lui), prin bunătate, prin politeţe şi civilizaţie (care nu trebuie să fie ceva formal, ci trebuie să pornească din suflet), prin non-violenţă şi blândeţe, prin gratuitate şi generozitate, căci mai mare bucurie este a da decât a primi. Disponibilitatea nu înseamnă servilism, linguşire, ci mod autentic de a fi om. în momentul în care EŞTI disponibil, când faci loc în inima ta dăruindu-te, acceptându-l şi primindu-l pe celălalt, nu ca pe o povară, ci ca pe un frate, stilul violenţei nu mai are loc în viaţa ta!!! Probabil vă veţi spune că acest mod de viaţă este pentru cei sfinţi, că viaţa este dură, că nu rezolvi nimic prin această atitudine de disponibilitate care trece de multe ori nevăzute. Încercaţi şi vedeţi!!! Gabriel Liiceanu spunea că aceste fapte nevăzute se consumă integral în culise (Scrisori către fiul meu). Adică, construiesc posibilul de a trăi al celorlalţi...poate al copiilor dumneavoastră....

vIolenţa - expresIa de a nu fIv

iole

nţa - e

xpre

sia de a n

u fiRoman Ştefan


Prezumtii:1.Există cinci case fiecare de altă culoare.2.În fiecare casă locuieşte o singură persoană, fiecare de altă naţionalitate3.Fiecărui locatar îi place o anumită băutură, fumează o anumită marcă de ţigări şi deţine un anumit animal de casă.4.Nici una din cele cinci persoane nu bea aceeaşi bautură, nu fumează aceeaşi marcă de ţigari, şi nu deţine acelaşi animal de casă.

Se dau urmatoarele:

a. Britanicul locuieşte în casă roşie.b. Suedezul are un câine.c. Danezul bea cu placere ceai.d. Casa verde se află în stânga casei albe.e . L o c a t a r u l casei verzi bea cafea.f. Persoana care fumează Pall Mall are o pasare.g. Locatarul casei din mijloc bea lapte.h. Locatarul casei galbene fumează Dunhill.i. Norvegianul locuieşte în prima casă.j. Fumatorul de Marlboro locuieste lânga cel care are o pisică.k. Locatarul care are un cal, locuieşte lângă cel care fumează Dunhill.l. Fumătorul de Winfield bea bere.m. Norvegianul locuieste lângă casa albastră.n. Germanul fumează Rothmans.o. Fumătorul de Marlboro are un vecin care bea apă.

Cine are acvariul cu peşti?Albert Einstein a conceput acest test în secolul trecut . El susţinea că 98% din populaţia globului nu este în stare să rezolve acest test. Tu ţii cu majoritatea, sau…?

Răspunsul în numărul viitor.

testul de IntelIgenta al luI eInsteInte

stu

l D

e In

telI

ge

nta

al

luI e

Inst

eIn

• Arheologii englezi sapă vreo zece metri şi găsesc fire de cupru. Trag concluzia: Anglosaxonii comunicau prin telefon încă de acum 500 de ani.Sapă şi nemţii la ei şi găsesc nişte firişoare de fibra, la vreo 50 de metri adâncime. Trag concluzia: Germanicii comunicau prin fibră optică încă de acum 1000 de ani. Sapă şi românii. Nu găsesc nimic nici la zece metri, nici la 100 metri, nici la 1000 metri, nici la 10000 metri… Trag concluzia: Dacii au comunicat wireless dintotdeauna.

• Pe vremea lui nea Nicu, pe străzi apăruseră o mulţime de anunţuri de genul: Se interzice deschiderea ferestrelor de la parterul blocurilor pentru a nu răci trecătorii.

• Un misionar mergea apostoleşte prin junglă, când, deodată zăreşte un leu fioros care alerga spre el. Înmărmurit de frică, el cade în genunchi şi începe să se roage cu evlavie. Spre marea lui uimire, observă că şi leul face acelaşi lucru.- Cum, şi dvs. sunteţi creştin ca şi mine? Întreabă misionarul.- Nu, dar trebuie să-ţi faci rugăciunea înaintea mesei.

Vorbe de duh...

• „Toata lumea se plânge ca nu are memorie, dar nimeni nu se vaită ca nu are logică.” - La Rochefoucault

• „Să trăieşti pe pământ poate fi scump, dar include o călătorie gratuită în jurul soarelui în fiecare an.” Ashleigh Brilliant

• „Trăim într-o eră în care pizza ajunge la noi acasă mai repede decât poliţia.” Jeff Marder

• „Într-o ţară subdezvoltată să nu beţi apa. Într-o ţară superdezvoltată să nu respiraţi aerul.” Jonathan Raban

• „Doctorul mi-a dat şase luni de trăit, dar când n-am putut plăti factura mi-a mai dat şase.” Walter Matthau

• „Succesul înseamnă să mergi din eşec în eşec fără să-ţi pierzi din entuziasm.” Winston Churchill

Nu lua viaţa în serios. Nu o să ieşi din ea viu.” Elbert Hubbard

• „Singurul mod de a face calculatoarele să meargă mai repede este să le aruncaţi pe fereastră.” Robert Paul

• „Să nu faci nimic e tare greu. Nu ştii când ai terminat.” Leslie Nielson

Cimpoeşu Cosmin

Drumuri Deschise Nr. 129

Documents

Transcript of Drumuri Deschise Nr. 129