înţe   In volumul I "Cavalerii florii de cires",autorul povesteste despre sapte copii curajosi:Tic,Maria,Lucia,Dan,Victor,Ionel si Teodoru Teodor(Ursu).Paznicul scolii,mosul Timofte Pastravanu,le spunea celor sapte copii"Ciresarii",deoarece ei locuiau pe strada Ciresului.

      Cei sapte tineri curajosi planificasera o expeditie in Pestera Neagra,la inceputul vacantei de vara.Aceasta expeditie era planificata de mult,iar ciresarii se pregatisera din timp.Aveau aparat T.F.F,trei lanterne vanatoresti,o trusa de prim-ajutor,franghii,cuie.Plecarea era joi,5 iulie,ora5 a.m.

      Pana a ajunge la pestera,cei sapte temerari au trecut prin multe peripetii si primejdii.Ciresarii s-au impartit in doua grupe:o grupa explora in pestera,iar cealalta afara,pe munte.

      Primejdiile se aflau atat in pestera,cat si afara pe munte.Cei patru copii care explorau in pestera trebuiau sa tina piept primejdiilor impuse de vanatorul Petrachescu,zis si "Expresul negru",cel care mintise ca nu mai are barca si refuzase sa le-o imprumute ciresarilor pentru exoeditia lor,chiar daca ei erau dispusi sa o inchirieze.

      Se pusese o furtuna puternica afara pe munte,iar tinta acesteia erau cei trei copii si cortul lor.Totusi au reusit sa se adposteasca intr-o coliba parasita,aflata departe de locul unde se aflau.

      Vanatorul Petrachescu era hotarat sa-i impuste pe cei sapte copii,dar prima lui victima a fost barbatul cu barba lunga(barbosul),care era cu acesta.Dar vanatorul avea un plan sinistru,acela de a-l face vinovat pe barbos de moartea celor sapte copii,iar de frica sa nu se duca la inchisoare,barbosul se sinucisese.

      Insa planul vanatorului nu putea fi realizat dintr-un motiv:gloantele erau false.Tic,micul nostru erou,inversase cartusele pentru pusca vanatorului,cand ii furase barca de cauciuc,pentru ca el si prietenii sai din pestera sa-si poata continua expeditia.

      Pericolul a fost indepartat,dar cu greu au putut sa scape ciresarii di pestera,insa numai cu ajutorul lui Ursu,a Luciei si alui Dan.

      Cu ajutorul lui Ursu,calaretii au putut sa-l prinda pe vanatorul Petrachescu,care isi va gasi linistea in inchisoare.

      Apoi toti erau bucurosi si linistiti la cabana lui neaVasile si a sotiei acestuia. Cand se trezise,mos Timofte il vedea pe Tic,cu privirile pline de argint si cu mainile la nas,fluturandu-le siret spre nevasta inspaimantata a cabanierului.Volumul al II-lea intitulat "Castelul fetei in alb" infatiseaza eforturile Ciresarilor de a o salva pe Laura,fata in ald devenita prizoniera in "Castelul celor doua cruci".

      Era vara si cald.In oras se asternuse linistea zilelor de vara.Era vacanta,era monotonie,lene,amorteala,adica tot ceea ce nu se potriveste tineretii.Toata lumea era plictisita.

      Intr-o zi ,Tic descopera o fata noua,imbracata intr-o rochie alba in curtea scolii pe care o spioneaza.Suparatdin cauza jignirilor adresate de fata in alb,si anume ca "Ce prosti sunt spionii in orasul asta !" ii intinde o capcana-ii scrie o scrisoare impreuna cu Dan si se deghizeaza in cersetor pentru a afla unde locuieste- care rezulta ca acest plan da gres deoarece Laura,fata in alb nu se prezinta la intalnire in parc.

      Intre timp,Ursu se pregatea pentru concursul de box.El isi invinge rivalul datorita lui Tic care ii scrie 

un mesaj,si anume "Trebuie sa invingi,Lucia",pe care I-l trimite in pauza dintre reprise trgandu-l cu prastia luand o bomboana de la Lucia.Victor si Ionel erau plecati din oras, iar Dan,Maria si Lucia se cam plictiseau.

      Pentru a o cunoaste pe Laura,Maria se duce la ea acasa fara nici un rezultat.Intr-o zi,Laura pleaca din oras deoarece nu mai putea suporta rautatea bunicii ei.Tic afla despre asta ducandu-se acasa la Laura,iar bunica ei ii arata scrisoarea Laurei de adio.

      Dupa ce a plecat de acasa,Laura ajunge pe muntele "Galeata" de unde este rapita de trei indivizi care o inchid in "Castelul celor doua cruci",intr-o camera cu un pisoi pe nume Phillipe.Dupa cateva zile ,Laura le scrie Ciresari;or spunandu-le despre "Castelul visurilor ei" chemandu-I in ajutor,dar uita sa le spuna unde se afla acest castel.Din maini in maini,scrisoarea ajunge la destinatie,iar dupa ce Ciresarii il citesc pornesc in cautarea "prizonierei in alb".

      Tic porneste in cautarea primului mesager care rezulta a avea succes,pe cand Dan si Ursu pornesc in cercetarea ruinelor de la "Vulturesti".Dupa multe cercetari,Dan si Ursu gasesc un document scris de logofatul de divan Cristache Zogreanu.Intre timp,Laura gaseste in camera ei un document care dovedeste existenta celor doua castele.

      Cu ajutorul lui Victor care abia sosise in oras,Lucia,Maria, Dan si Ursu dezleaga misterul documentului si pornesc la Soimeni in cautarea intrarii "Castelului celor doua cruci" unde il gasesc si pe Tic.Dupa multe cercetariin apropiere de Soimeni,intr-o stanca Ursu da peste o gaura in forma de romb care este intrarea in castel.Dupa multe peripetii in aceasta gaura ajung sa intre in castel.Dupa multe peripetii si cercetariin castelul misterios,ajung sa o salveze pe Laura intrand in celalalt castel prin coloanele din camere.In final cei trei indivizi ce o rapisera pe Laura se descopera ca sunt tatal Laurei,un renumit profesor de arheologie din universitate si asistentii sai.

review referat Ciresarii - volumul II

El s-a hotărât s-o privească de mai aproape,dar fata l-a observat aşa că Tic a renunţat la planul său.Copilul a poreclit-o „fata în alb”.Tic a aflat că pe fata în alb o cheamă Laura şi că ea se află în vacanţă la bunica ei care este foarte severă.

Ursu se pregătea pentru un meci foarte important de box.El se antrena foarte mult.Din fericire Ursu a câştigat meciul dar foarte greu.La meci,Tic a văzut-o pe Laura pentru ultima dată fiindcă ea a dispărut imediat după meci.Cireşarii au aflat că fata în alb a fost răpită de trei oameni şi a fost dusă în Castelul Vulturilor.Acolo ea a fost închisă într-o încăpere.

Cireşarii nu ştiau unde se află castelul.Ei credeau că acest castel se află la nişte ruine din apropierea oraşului,aşa că au început căutările.Ei n-au găsit castelul la ruine,în schimb au găsit un document.vechi de mai bine de trei sute de ani.Ei au descifrat documentul care era scris în alfabetul chirilic.Cu ajutorul lui Victor care s-a întors din Austria,cireşarii au aflat că drumul spre castel le va fi arătat de un pom strâmb de pe o colină din oraşul Şoimeni.

Ziua următoare ei au pornit spre Şoimeni.Ajunşi acolo ei au găsit în locul pomului o biserică

construită exact după forma pomului.Ei s-au luat după umbra lăsată de biserică.Cireşarii au căutat gaura unde putea fi ascunsă intrarea în castel şi au găsit-o într-un munte.Ei au intrat în gaură şi au descoperit un tunel care ducea spre castel.

Însă tunelul avea o grămadă de capcane,dar cireşarii au scăpat cu bine. Ajunşi la capătul tunelului cireşarii au descoperit Castelul Vulturilor.După ce le-au trecut emoţiile ei au intrat în castel unde au descoperit o încăpere care avea pe pereţi tot felul de arme decorate cu pietre preţioase.După mai multe căutări ei au găsit două tunele diferite care duceau spre inima castelului.Tic a intrat în primul iar Victor a intrat în al doilea.

La capătul tunelului în care a intrat Victor a găsit încăperea în care se afla fata în alb.El a scos-o din încăpere şi a vrut s-o ducă la ceilalţi cireşari dar Victor şi Laura au căzut într-o capcană.Când Tic a ajuns la capătul tunelului în care a intrat a descoperit încăperea în care se aflau cei trei oameni.Aceştia l-au prins pe Tic şi l-au ţinut legat crezând că este un hoţ.

Victor şi Laura au fost salvaţi de Ursu.Cei trei oameni au aflat de la Tic că mai sunt şi alţi copii cu el.Întâlnindu-se cu ei,cireşarii le-au arătat celor trei oameni unde se află comoara.Tic a fost eliberat de căutătorii de comori aşa că toţi s-au întors fericiţi acasă.

VOL III

Preview referat Ciresarii - volumul III

Este din nou vacanţa de vară.Toţi copiii sunt fericiţi fiindcă vacanţa mare a sosit.Fiecare cireşar este la casa lui.Verişoara lui Dan,Ioana i-a invitat pe cireşari să-şi petreacă vacanţa la bunica ei.Singurul bucuros de acestă propunere era Tic.Ceilalţi cireşari nici nu voiau să audă de această propunere.

Maria trebuie să vină şi ea la bunica Ioanei deoarece nu poate să-l lase singur pe frăţiorul ei,Tic,într-un oraş străin fiindcă băiatul se poate pierde sau i se poate întâmpla ceva.

Cei trei cireşari împreună cu verişoara lui Dan,Ioana au plecat spre oraşul „D” care era foarte renumit pentru bâlciul său care se ţine o dată pe an. Acolo,cireşarii au întâlnit-o pe bunica Ioanei care era foarte severă,ca o profesoară.Copiii trebuie să fie prezenţi la ora fixă la masă.Dacă nu vor fi prezenţi ei vor fi certaţi de bunica Ioanei.

Prima zi,cireşarii au plecat împreună cu Ioana la renumitul bâlci.Acolo ei au văzut tot felul de culori şi de lumini.Tic s-a ataşat foarte mult de un joc numit „Roata norocului” unde trebuie împinsă o şipcă.La orice număr la care se opreşte şipca este un premiu.Tic a tras de foarte multe ori dar nu a câştigat decât lulele negăurite şi iepuraşi din gips.El şi-a dat seama că proprietarul „Roţii norocului” trişează.

A doua zi,bunica Ioanei i-a dus pe copii la muzeul din oraş.Tic s-a despărţit de ceilalţi şi s-a dus într-o încăpere unde a văzut nişte statui foarte valoroase numite „tanagrale”.Bunica Ioanei,Ioana şi cireşarii nu au mai putut vedea tanagralele deoarece acestea au fost furate.Cei trei cireşari se confruntau din nou cu o aventură.Ei i-au chemat şi pe ceilalţi cireşari: Victor,Ionel,Lucia şi Ursu.

Tic le-a arătat tuturor cireşarilor bâlciul din oraş.Unii dintre copii au şi jucat la „Roata norocului” dar n-au câştigat nimic deosebit.Tic vrea cu orice preţ statuia lui Fradaburidi.Copilul şi-a făcut un plan ca să fure statuia dar n-a spus nimănui.

În timp ce se plimba prin parc,Tic a văzut într-o grădină ceva strălucitor,dar nu erau decât nişte cărămizi şi o păpuşă.Într-o zi,cireşarii s-au dus la circ unde au cunoscut un tânăr atlet.Un echilibrist pe nume Torenzo l-a provocat pe Ursu la luptă.Ursu a acceptat provocarea şi l-a învins cu greu pe Torenzo.

CIREŞARIIARIPI DE ZĂPADĂ

DE CONSTANTIN CHIRIŢĂ

Iarna a sosit.Cireşarii sunt în vacanţă.Ei îşi petrec vacanţa la munte,într-o cabană împreună cu alţi copii.În locul în care se află cireşarii se organizează tot felul de concursuri cu premii.Se fac concursuri de viteză cu schiurile,se construiesc oameni de zăpadă şi copii se bat cu bulgări de zăpadă.              Mulţi copii sunt deghizaţi în mari campioni la schi,iar alţii sunt deghizaţi în cireşari.Toţi cireşarii arată la fel.Nu se pot deosebi cireşarii adevăraţi.Dacă cineva spune că este un cireşar adevărat poate fi bătut de ceilalţi copii.De aceea cireşarii adevăraţi nu se prea arată în public.

                         La un concurs de schi,Maria a ieşit pe primul loc.Victor ar fi trebuit să câştige   concursul,dar   a   fost   lovit   cu   un   bulgăr   de   un   copil   şi   şi-a   pierdut echilibrul.Într-o zi,Dan a fost prins şi a fost ţinut de către nişte copii deoarece a spus că este un cireşar adevărat.După câteva ore,Dan a fost salvat de către Ursu.

             Fiindcă era foarte periculos,cireşarii s-au hotărât să plece într-un oraş pe nume Mitiş.Ei l-au întrebat pe un cabanier pe unde trebuie să meargă ca să ajungă 

în  oraş.Acesta  le-a arătat  pe o hartă drumul pe unde trebuie să o  ia.Pentru a ajunge în oraş ei trebuie să trecă într-un loc foarte periculos numit Şaua Mare. Cireşarii au plecat spre Mitiş.

                           Când ajung într-o vale,pe cireşari îi prinde un viscol foarte puternic determinându-i pe cireşari să se adăpostească în zona unei stâne părăsite. Ei erau urmăriţi  de o haită de lupi.Toţi din cei şapte copii erau foarte speriaţi.La uşă a rămas de pândă Ursu.Ceilalţi cireşari s-au culcat fiindcă erau foarte obosiţi.

               Dimineaţa,Victor la văzut pe Ursu mort de oboseală deoarece s-a luptat cu   lupii.El   i-a   tăiat   piciorul   unuia   din   lupi.Cireşarii   s-au   hotărât   să   plece   din adăpostul bântuit de lupi.Dar înainte de a pleca ei i-au omorât pe lupi.Cireşarii nu mai puteau ajunge la Mitiş din cauza viscolului,aşa că s-au hotărât să ajungă la cabana „Izvoarele”.

               Mergând pe o potecă,Victor a descoperit un tunel prin care cireşarii au ajuns la o cabană numită „Coştila”.Ei au găsit acolo locuri în care să doarmă şi saltele cu care au aprins un foc.Cercetând cabana,Victor  a descoperit   în vârful unui  munte cabana mult  căutată:  „Izvoarele”.Ursu şi  Victor  s-au hotărât  să se ducă la cabană să dea un telefon pentru a chema ajutoare.

                În cabană se aflau trei oameni: cabanierul numit Paul Bălan,Liviu Iordan şi  Ion Petric.Aceştia s-au purtat foarte urât cu cei doi cireşari.Ursu a văzut că firul telefonului   este   tăiat   aşa   că   nu   a   mai   insistat   să   ceară   ajutoare. Victor şi Ursu s-au ales doar cu patru saltele pentru foc.

                                 Tic s-a hotărât să se ducă la cealaltă cabană şi să fure ceva mâncare deoarece cireşarii  nu mai aveau ce să mănânce.Ajuns la cabană,Tic nu a intrat înăuntru,ci   a   intrat   în  magazie.Acolo  a  găsit   foarte  multă  mâncare   şi  băuturi. Copilul   a   furat   împreună  cu  Ţombi   tot   ce  au  găsit.Cireşarii  de   la   cabană  s-au bucurat foarte mult fiindcă aveau ce să mănânce,dar ştiau că cei trei oameni se vor întoarce şi se vor răzbuna.

               Oamenii de la cabană s-au hotărât să se răzbune pe cireşari.Liviu Iordache avea un pistol cu care putea să omoare pe oricine.Cireşarii s-au pregătit pentru atac foarte mult.În timpul atacului cei trei oameni au luat ostatic pe Tic, dar Ursu 

l-a   salvat   pe   copil.Oamenii   au   fost   bătuţi   foarte   tare   de   Ursu   până   au   sosit ajutoarele.

                Cireşarii şi-au petrecut restul vacanţei cu nişte copii pe nume Tiberiu şi Atena.

Preview referat Ciresarii IV - Constantin Chirita

La un concurs de schi,Maria a ieşit pe primul loc.Victor ar fi trebuit să câştige concursul,dar a fost lovit cu un bulgăr de un copil şi şi-a pierdut echilibrul.Într-o zi,Dan a fost prins şi a fost ţinut de către nişte copii deoarece a spus că este un cireşar adevărat.După câteva ore,Dan a fost salvat de către Ursu.

Fiindcă era foarte periculos,cireşarii s-au hotărât să plece într-un oraş pe nume Mitiş.Ei l-au întrebat pe un cabanier pe unde trebuie să meargă ca să ajungă în oraş.Acesta le-a arătat pe o hartă drumul pe unde trebuie să o ia.Pentru a ajunge în oraş ei trebuie să trecă într-un loc foarte periculos numit Şaua Mare. Cireşarii au plecat spre Mitiş.

Când ajung într-o vale,pe cireşari îi prinde un viscol foarte puternic determinându-i pe cireşari să se adăpostească în zona unei stâne părăsite. Ei erau urmăriţi de o haită de lupi.Toţi din cei şapte copii erau foarte speriaţi.La uşă a rămas de pândă Ursu.Ceilalţi cireşari s-au culcat fiindcă erau foarte obosiţi.

Dimineaţa,Victor la văzut pe Ursu mort de oboseală deoarece s-a luptat cu lupii.El i-a tăiat piciorul unuia din lupi.Cireşarii s-au hotărât să plece din adăpostul bântuit de lupi.Dar înainte de a pleca ei i-au omorât pe lupi.Cireşarii nu mai puteau ajunge la Mitiş din cauza viscolului,aşa că s-au hotărât să ajungă la cabana „Izvoarele”.

Mergând pe o potecă,Victor a descoperit un tunel prin care cireşarii au ajuns la o cabană numită „Coştila”.Ei au găsit acolo locuri în care să doarmă şi saltele cu care au aprins un foc.Cercetând cabana,Victor a descoperit în vârful unui munte cabana mult căutată: „Izvoarele”.Ursu şi Victor s-au hotărât să se ducă la cabană să dea un telefon pentru a chema ajutoare.

În cabană se aflau trei oameni: cabanierul numit Paul Bălan,Liviu Iordan şi Ion Petric.Aceştia s-au purtat foarte urât cu cei doi cireşari.Ursu a văzut că firul telefonului este tăiat aşa că nu a mai insistat să ceară ajutoare. Victor şi Ursu s-au ales doar cu patru saltele pentru foc.

Tic s-a hotărât să se ducă la cealaltă cabană şi să fure ceva mâncare deoarece cireşarii nu mai aveau ce să mănânce.Ajuns la cabană,Tic nu a intrat înăuntru,ci a intrat în magazie.Acolo a găsit foarte multă mâncare şi băuturi. Copilul a furat împreună cu Ţombi tot ce au găsit.Cireşarii de la cabană s-au bucurat foarte mult fiindcă aveau ce să mănânce,dar ştiau că cei trei oameni se vor întoarce şi se vor răzbuna.

Oamenii de la cabană s-au hotărât să se răzbune pe cireşari.Liviu Iordache avea un pistol cu care putea să omoare pe oricine.Cireşarii s-au pregătit pentru atac foarte mult.În timpul atacului cei trei oameni au luat ostatic pe Tic, dar Ursu l-a salvat pe copil.Oamenii au fost bătuţi foarte tare de Ursu până au sosit ajutoarele.

Preview referat Ciresarii - volumul V

CIRESARII

DRUM BUN,CIRESARI!

DE CONSTANTIN CHIRITA

Vacanta de vara este pe sfârsite.În afara de Ionel,toti ciresarii seafla în orasul lor natal.Ionel îsi petrece sfârsitul de vacantaîmpreuna cu parintii lui la Marea Neagra.Acolo el a întâlnit un ombatrân pe nume mos Eftimie care i-a istorisit multe întâmplari desprepescari.

Cel mai mult l-a fascinat pe Ionel întâmplarea despre niste pescari pecare i-a prins o vijelie în mijlocul marii si care au naufragiatîntr-un banc de nisip în apropierea malului.Baiatul a mai aflat ca unsupravietuitor al acelei tragedii traieste si acum în Delta Dunarii.

Ionel a fost lasat de parinti sa plece în Delta Dunarii pentru a-lgasi pe supravietuitorul naufragiului.Ajuns în delta,baiatul l-a gasitpe pescar cu care a discutat ore în sir.Pescarul l-a invitat pe Ionelsa faca o plimbare cu barca în delta.Acolo,baiatul a vazut douacoloane de marmura extraordinar de frumoase.

Ionel a presupus ca în acea zona se afla un palat.Cu ocazia acesteidescoperiri,baiatul le-a trimis o telegrama celorlalti ciresari pentrua veni pe litoral.Toti ciresarii si-au facut bagajele pentru a plecape litoral în afara de Tic care credea ca este o farsa.Din aceastacauza,Tic a ramas acasa iar ceilalti ciresari au plecat la MareaNeagra.

Ajunsi acolo,ciresarii nu l-au gasit pe Ionel asa ca si-au instalatcorturile într-un loc numit "La ochiuri".Ionel le-a mai trimis otelegrama foarte importanta ciresarilor dar acestia se aflau deja pelioral.Însa,Tic a gasit telegrama la Victor acasa asa ca s-a hotarâtsa mearga si el pe litoral.

Ionel i-a gasit în cele din urma pe ciresari.Acesta le-a povestitdescoperirea pe care a facut-o.Dupa ce Ionel le-a istorisitîntâmplarea,ciresarii credeau ca exista un palat pe care l-au numit"Palatul de clestar".Dimineata urmatoare a sosit si Tic "Laochiuri".Ciresarii s-au împartit în trei grupe pentru a descoperipalatul: Ursu si Tic se duc la Valurele pentru a-l gasi pe un pescarpe nume mos Albu,iar Victor si Ionel se duc la Dunarel pentru a-l gasipe mos Eftimie,iar Dan,Maria si Lucia ramân la corturi.

Ajunsi la Valurele,Ursu si Tic afla ca mos Albu se afla la Dunarel.Totla Valurele Ursu l-a salvat pe Tic dintr-un vârtej din Dunare.Victorsi Ionel afla ca mos Eftimie se afla la Valurele.Ursu si Tic seîntâlnesc în cele din urma cu Victor si Ionel.Cei patru ciresaripleaca împreuna si discuta cu mos Albu si cu mos Eftimie.Ei afla canaufragiul a avut loc într-o zona numita "Gorganul".

Cei patru ciresari se întâlnesc cu ceilalti ciresari si pleaca spreGorgan. Ajunsi acolo ei îsi monteaza corturile pe o duna de nisip.Ticobserva ca în cealata parte a dunei de nisip se afla un cort strain.Încort nu locuia decât un om. Ciresarii se împart din nou în grupe si sepregatesc sa faca niste scufundari pentru a gasi corabianaufragiata.Ciresarii pun în fiecare loc cercetat niste geamanduripentru a nu cerceta de mai multe ori acel loc.

Ziua urmatoare apare si Laura împreuna cu un prichindel.Împreuna cunoii veniti,ciresarii descopera corabia si niste pietre pe care erascris un nume grec "Sofocles".Victor si Laura se duc la un muzeu dinHistria si afla ca pietrele arata viata unui zeu grec pe nume"Agathocles".Victor si Laura se întorc la corturi fara nici unrezultat.

Ursu face o gaura în corabie si intra sa cerceteze corabia dar nugaseste decât o placa de marmura pe care erau inscriptionate nistelitere.El nu apuca sa le copieze pe o foaie deoarece a început ovijelie si marea era foarte agitata. Deoarece vijelia nu s-aoprit,într-o seara Ursu s-a enervat si a intrat în apa pentru a copialiterele de pe placa de marmura.

Ursu s-a întors la corturi cu placa de marmura pe care scria: "PONASO".Citind o carte,Victor si-a dat seama ca în mare nu se afla unpalat ci mormântul marelui scriitor din Sulmona numit "Publius OvidiusNaso".

Astfel,ciresarii au facut o descoperire istorica.

Volumul al V-lea

leaptă superioritate, răspunse cu o voce fără nici o intonaţie, ca şi cum ar fi rostit formula

algebrică a ecuaţiilor de gradul doi cu două necunoscute:― Ai dreptate, dar nu mai era nevoie s-o spui.― Da, da, da! acceptă Dan cu nestrămutată convingere. Să ştii însă că numai din cauza

ta. Sau... uite, îţi jur că-mi retrag cuvintele, dacă, dacă-mi faci o surpriză... O idee, o speranţă neaşteptată trecu ca un fulger prin mintea celorlalţi cireşari. Se uitau toţi la Tic şi privirile lor deveniseră dintr-o dată rugătoare.

Tic îşi scoase mîinile din buzunare, şi le propti în şold şi, înainte de a spune ceva, îşi apropie încet, încet pleoapele, pînă i se împreunară. Privirile lui, străbătînd greu prin mica deschizătură a genelor, se aţintiseră asupra lui Dan. Vorbi leneş, ca un om ghiftuit:

― De ce să-ţi retragi cuvintele? Atît de rar te cuprinde dorul de autocritică...

― Nu-i adevărat, se răzvrăti Dan. Eu, eu recunosc întotdeauna orice, fără să mă obligenimeni. Dacă-i vorba pe-aşa, atunci tu eşti cel care, cel care... brrr... stai... adică... Adică tu faciexperienţe cu mine! Asta-i! Vrei să-mi întuneci gîndurile, să mi le întortochezi, şi-n loc sărăspunzi tu la întrebarea pe care ţi-am pus-o, mă faci pe mine să vorbesc despre altceva...

― E foarte adevărat, recunoscu Tic, fără să-i piară plictiseala din glas. Cu tine, aşa cum te-ai calificat mai înainte, se poate prinde orice. Îţi spun asta ca să vezi cît de prieten îmi este şimie adevărul. Şi eu sînt capabil să recunosc orice. Aminteşte-ţi numai...

― Nu, nu te mai las să ne duci cu vorba. Zău, Tic, nu-i aşa că ne pregăteşti o surpriză?Ceilalţi cireşari urmăreau schimbul de cuvinte dintre Dan şi Tic, şi în larma gării, lucrulacesta nu era prea uşor. Mai mult ghiceau vorbele după mişcările buzelor decît le auzeau.

― Hai, Ticuşorule, aproape se rugă Ursu. Nu ne mai ţine aşa. Toţi am fi bucuroşi... Tic se înduioşă pentru o clipă. De aceea îşi strînse şi mai tare pleoapele. Dar, ca

întotdeauna, găsi imediat o idee în stare să-i menţină măcar pentru puţină vreme vajnica lui încăpăţînare. Ştia că-i va întrista, ştia mai ales că-l va nedreptăţi pe Ursu, dar se gîndise prea mult timp să-şi demonstreze bărbăţia. Avu chiar impresia că e în faţa celui mai greu examen.

― Amintiţi-vă! Atunci cînd aţi plecat la Peştera Neagră voi nu m-aţi vrut...

― Şi abia acum te-ai hotărît să ne dai replica?! i se împotrivi pe neaşteptate Lucia. Nu temai preface. Ştiu eu de ce cochetezi cu noi. Ştiu eu pe unde-ţi umblă gîndurile cele adevărate.Lucia rosti ultimele vorbe cu voce tremurată. Zărise privirile aproape poruncitoare ale luiVictor, înţelese că face o mare greşeală, dar inerţia îi condusese fără voia ei destăinuirea pînă

la capăt.

Tic simţi încă o dată gustul amar al unei grele înfrîngeri. Se întoarse brusc, cu intenţia să- şi părăsească fără nici un cuvînt prietenii, dar, într-o fracţiune de secundă, îşi schimbă gîndul. La urma urmei, hotărîrea lui nu era rezultatul unui capriciu, ci... în clipa aceea nici el nu ştia cum să-şi justifice hotărîrea. Ştia numai că trebuie să-şi treacă ultimul şi cel mai greu examen. Se întoarse alene şi se uită la Maria înainte de a răspunde:

― Mai sînt cinci minute pînă la plecarea trenului, dacă orologiul gării nu merge înainte...Să vă spun drept, sînt foarte plictisit, şi am atîta de învăţat... O să vă fac o surpriză, da! Osurpriză extraordinară, însă atunci cînd o să vă întoarceţi... adică după ce o să descoperiţi farsalui Ionel.

Tic era mulţumit în sinea lui. Nici nu putea să găsească scuze mai bune pentru purtarea sa. Neîncrederea în chemarea lui Ionel şi... izvorîtă din această neîncredere, dorinţa de a le face celorlalţi o "surpriză extraordinară". "Grozav!" se felicită el în gînd.

― Vrei să repeţi aventura de acum doi ani? Vrei să te duci iarăşi la Castel? întrebă cu naivitate Dan.

Tic simţi cum i se scurge sîngele din obraji. Aflase întîmplător, şi era singurul care aflase, că arheologii au revenit la Cetatea Vulturilor. Şi mai era cineva cu ei... Oare de aceea luase el hotărîrea eroică? Oare de aceea rezistase ispitei necunoscutului?

― Du-te Tic! îl îndemnă Maria cu voce pierdută. Du-te spre visuri, spre... Oare ce s-ar fi întîmplat cu cireşarii dacă în acel moment nu ar fi răsunat acele cuvinte

menite să destrame mulţimea de pe peron?― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog!Parcă se împletea şi se despletea ceva acolo, pe peron. Cîteva clipe de tăcere, de uimire,

apoi revărsarea unei mări agitate. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. Şi strigăte, voci, plînsete,

oftaturi: cine oare le mai auzea?― Fii cuminte! Să nu ieşi în larg! Promite-mi, spune-mi... Şi să-mi scrii, să-mi scrii...― Aoleu! Puişorul mamei! Am uitat să-ţi pun pieptenul în valiză.― Faceţi loc! Faceţi loc! Mesageria... Mesageria...― Să te mai sărut o dată, numai o dată...― Cel puţin şapte sute de lei. Cu mandat telegrafic.

― Şi în fiecare zi, măcar o oră de exerciţii la latină.― Telefonează-mi mîine din Bucureşti. La nouă seara. La opt şi jumătate.― Va să zică dulceaţa... merele, lanterna, roşiile, untul, farfurioara... încoş. Şi sarea, şi

sarea...― Să vii negru ca o... ca un... Ptiu, Doamne, numai năzdrăvănii îmi vin în minte.― Şi n-ar strica o jumătate de oră la algebră. Îţi găseşti tu tovarăşi.― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog!...― Florile, florile! Uite că ţi-au scăpat... of... Să nu cumva să faci aşa şi în apă.― Să-mi trimiţi bani. Îţi telegrafiez eu adresa. O mie...

― Dac-ar pleca mai repede trenul...

― Puişor, puişor scump... Micuţul mamei. Odoraşule... Vezi să nu te tai cu briciul...― Nu ţi-ar strica nici o oră de fizică, şi mi se pare că nici la chimie.

― Să nu cheltuieşti toţi banii pe dulciuri... şi să nu te bagi în apă...― Iubitule! Nu-i aşa c-am să-ţi lipsesc mult trei săptămîni? Să fii cuminte!

― Eu? !

― Pune-ţi jacheta! Nu vezi ce frig e?... Doamne! Ce-o să fac eu dacă răceşti acolo?!...― Mai ştii anul în care a căzut Constantinopolul... Hm... Vezi, istoria...― Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog!Trenul totuşi porni. Tic îşi salută cu mîna prietenii, le ură "drum bun" şi, ca să-şi

dovedească lipsa oricărei emoţii, reflectă cîtva timp la vorbele conductorului. Descoperise în ele o inadvertenţă gramaticală, sau poate o doză de personalitate. 2De mult se mistuise trenul în întuneric şi-n depărtare, de mult nu i se mai auzeau ecourile;

peronul devenea tot mai sărac în oameni, lacrimi şi şoapte. O singură fiinţă rămăsese undevala capătul peronului, o siluetă nemişcată, integrîndu-se parcă în decorul semiîntunecat al gării.Era Tic, dar semăna atît de puţin cu băiatul vesel gata oricînd să facă o şotie, o năzdrăvănie!Gînduri, frînturi de gînduri necontrolate, neterminate i se încolăceau în minte. "Oare ce-o fi cumine?" reuşi să se întrebe după un timp. Dar n-avu curajul să-şi dea răspunsul sau îşi închipuică nu găseşte răspuns la întrebarea pe care şi-o puseseîn şoaptă. "La urma urmei, mi s-anăzărit o întrebare neroadă. Gata! Au plecat, eu am rămas. Mîine sau chiar astă-seară..."Parcă-l apuca din nou tremuriciul. Şi, ca să se stăpînească sau măcar să încerce să sestăpînească, îşi găsi o preocupare în a privi nişte fluturi de noapte care se roteau în jurul unuibec. Privi cîteva minute intens jocul fluturilor, dădu de cîteva ori din umeri, pentru că nudescoperea nici un sens în el, pînă ce i se strecură în cap o ideea insinuantă, absurdă,obsedantă: i se părea că din hora aceea care se înfiripase în jurul becului lipseşte un fluture.De ce-i venise acest gînd? De unde ştia el că lipseşte un fluture? De ce-l obseda gîndul? Totulera atît de absurd! Erau zeci de fluturi, de musculiţe, de gîndaci. Zeci şi zeci de gîngănii. Deunde putea şti el că lipseşte din roiul acela o gînganie?... "Brrr! Oare ce-o fi cu mine?" sepomeni repetînd prima întrebare. Şi, ca să nu mai cadă din nou în aiureli, luă o hotărîre bruscă.Îşi înfundă mîinile în buzunare, îşi verifică umezeala şi elasticitatea buzelor şi, cu un fluieratvesel, părăsi peronul moleşit, obosit şi trist (dar acest sentiment nu voia să şi-l recunoască).Ştia că va fi gratulat cu mişcări ale capului de către cei cîţiva funcţionari care populaucoridoarele gării, ştia că va părea un caraghios, dar mai ştia că pornise la drum, că făcuse unînceput. Evadase din starea aceea de paralizie care-l fixase ca un stîlp pe peron.

Dar, cînd păşi pragul gării afară, Tic deveni din nou ceea ce fusese pe peron. Se simţi dinnou paralizat, incapabil să facă vreo mişcare. Zărise ceva, departe, în faţa lui. Mai degrabăsimţise decît văzuse. O siluetă albă despica iute, delirant întunericul străzii. Se apropia repedeşi în ochii lui Tic silueta căpătă proporţiile unei arătări gigantice, din altă lume. Era într-adevărLaura, fata în alb. Ca întotdeauna (ca întotdeauna mai ales în închipuirea lui Tic), era şi de dataasta ― după doi ani de zile ― fata în alb, prizoniera, zîna, superba stăpînă a castelului dinMunţii Afurisiţi.

Cu părul răvăşit, cu faţa desfigurată, cu lacrimi de deznădejde în ochi, Laura se opri în faţalui Tic. Abia îşi mai trăgea răsuflarea. Tic, dintr-o dată duios, bun, cu o blîndeţe de catifea înpriviri, vorbea, îi venea în ajutor:

― Odihneşte-te... Nu mai este nevoie să întrebi. Au plecat. Au plecat de mult. Au plecat departe... Fata în alb îşi duse mîinile la piept, parcă pentru a-şi stăpîni bătăile inimii. Respiră de cîteva ori îndelung şi-i mulţumi lui Tic din ochi. Apoi începu să vorbească încet, cu vocea tristă a unei fiinţe învinse:

― Din vina mea... M-am grăbit în loc să iau trenul, am preferat o maşină... un camion... Credeam că voi ajunge mai repede. ― Un camion? se pomeni că întreabă Tic, simţind cum îl gîdilă ceva pe dinăuntru. Un camion cu un şofer năsos care... care pomenea mereu de pămătuf?

Amintirea schimbă brusc starea tînărului. Faţa i se destinse şi hohote de rîs erau gata denăvală. Şi, fără să-şi dea seama de situaţia caraghioasă în care se afla, începu să rîdă, abiareuşind să îngîne cîte ceva printre sughiţuri.

― Ha, ha, ha... ha... întîi a explodat cauciucul... ha, ha... Pe urmă i-a sărit acumulatorul... ha, ha, ha... Pe urmă... ha, ha... Pe urmă cauciucul din spate, amîndouă, odată...

Cireşarul avea lacrimi în ochi. Şi Laura avea lacrimi în ochi. Dar văzînd, simţind aceasta, lui Tic nu-i trebui decît o fracţiune de secundă pentru a-şi schimba cauza lacrimilor. Se pomeni dintr-o dată trist, profund, aşa cum fusese înainte:

― De fapt sînt trist, recunoscu el într-un suprem gest de remuşcare. Mi-a venit în minte o întîmplare... o întîmplare stupid de veselă, dar sînt trist, zău... foarte trist. ― Înţeleg, şopti Laura cu o intonaţie ciudată în glas. Înţeleg mai mult decît îţi închipui. Ştiu ce-i cu tine... îţi spun imediat. ― Nu! se rugă Tic aprins de ruşine. Mai bine să vorbim despre altceva. Nu vrei să ne plimbăm prin parc? Sau prin... sau prin...

Tînărul îşi dădea seama că e la capătul puterilor. Descoperise pe neaşteptate că, pentruaceastă întîlnire, nu-şi urmase prietenii. Voise să provoace el întîlnirea, să se ducă la Castel, săapară brusc în faţa zînei în alb, să rîdă, să plîngă, să privească sau să nu facă nimic, nimic. Săse arunce pentru cîteva clipe cu ochii închişi în necunoscut, cu senzaţia unui salt orb în gol. Nu-l preocupase viitorul, ceea ce va fi, ceea ce se va întîmpla, ci numai acele cîteva clipe denecunoscut care i se dăruiau acum. Nu le furase el, ci i se dăruiau.

Laura tresări şi se pomeni vorbind, întrebînd şi răspunzîndu-şi totodată: ― Au plecat... au plecat toţi? Da... de bună seamă. Au plecat toţi, toţi. De fapt se gîndea la unul singur dintre cei care plecaseră. Prin toţi îl înţelegea pe el.

― Voi veni şi eu! aproape se răsti fata în alb, de parcă ar fi vrut s-o oprească cineva. Voiveni acolo, departe şi voi răscoli mările, pentru că şi mările sînt frumoase... Şi sînt atît dealbastre!

Tic se uită în jurul său. Parcă-i era frică să nu audă cineva acele vorbe. Sau poate ar fi vrut să le ştie auzite numai de el. Întinse încet mîna, rugător, spre fata în alb: ― Haide! Alungă-ţi tristeţea... Eu... dar vocea lui suna atît de trist. Într-un gest impulsiv de bunătate, de solidaritate, fata în alb întinse şi ea mîna spre Tic. Dar nici n-o atinse pe-a acestuia. Palma ei înainta blînd în părul ciufulit al tînărului. Mîngîierea dură doar cîteva clipe, dar Tic îşi oferi capul cu gestul docil al unui căţeluş.

― Eşti un copil, Ticuşorule... rosti Laura. Eşti un copil bun, duios şi... foarte, foarte copil. Zău, Ticuşorule, tu n-ai dreptul să fii trist. Eu... eu... Dar nici eu n-am dreptul! Nu! se răzvrăti Laura. De ce? De ce? Niciodată nu e prea tîrziu. La revedere, la revedere tuturor, tuturor celor

care au plecat, care vor pleca.

Fata în alb se întoarse brusc şi porni în goană undeva prin întuneric. Tic rămase cu gîtul întins ca o fiinţă nedreptăţită căreia i s-au furat mîngîierile. Îşi apropie încet mîna de păr, dar, în loc să simtă arsură sau răcoare pe palmă, simţi deodată un gust amar în gură, vederea i se întunecă şi picioarele i se înmuiară.

Arătarea de scurtă durată se topise în noapte. Poate fusese un vis, un vis straniu, trăit cuochii deschişi. Ştia însă că totul se întîmplase aievea. Dacă ar fi putut transforma acea adiereîn ceva material, în ceva care să poată fi păstrat... Pentru că adierile mîinii în părul săuexistaseră cîndva, fuseseră clipe prezente. De ce e nedreaptă lumea? De ce să se piardăasemenea simţiri? Orice, o haină, o carte, o foaie de hîrtie, un cui, o bucată de sfoară, o piatră,o aşchie, orice poate fi păstrat, încuiat, păzit, ferit de timpuri, de necunoscut. Dar acele clipe,dar clipele fericite ale tuturor oamenilor de ce nu pot fi păstrate şi păzite?

Lui Tic îi era teamă de timp şi de necunoscut. Simţea parcă o şovăială într-însul. Fusese bolnav de vise şi de închipuiri, întîlnirea materială cu visul acţiona asupra lui ca un leac.

"Poate că sînt încă un copil, îşi spuse el cu un zîmbet încă amar în colţul buzelor. Sau,poate, cine ştie? Ca să nu regret mai tîrziu, vreau să mai trag puţin de copilărie, s-o mai îmbracca pe o haină care nu este a mea, dar care mi se potriveşte. Dar se poate face, oare, lucidlucrul acesta? Nu cred, nu cred..."

Oare erau gîndurile lui Tic acolo, în noapte?

Deodată răsună de undeva un bubuit de tobe şi o fanfară începu să ţipe, cu multe acorduri false, un cîntec vesel. Parcă se repeta în imagini mai mari scena ieşirii lui Tic din gară. Cireşarul porni la drum, potrivindu-şi pasul după bubuitul tobei, cu direcţia spre cîntec. Se înseninase

Explore Community

Search Books, Presentations, Business, Academics...

Login

taniatulhina o My Home o View Public Profile o My Documents o My Collections o Messages o Settings o Help o Log Out

  /  133

Reading should be social! Post a message on your social networks to let others know what you're reading. Select the sites below and start sharing.

Link account

Link account

edit preferences

http://w w w .scrib http://w w w .scrib

Search ¶comin

Constantin Chiriţă Cireşarii IV Aripi de zăpadă CAPITOLUL I 1Uriaşa cabană, cocoţată temerar deasupra vechiului burg, cu toate camerele, cu

toate paturile, cu restaurantul, bucătăria, holurile şi sălile de distracţie, dar mai ales cuspaţiile albe şi cu pîrtiile de schi dimprejur, fusese reţinută pentru elevi, ca în fiecare anla începutul primei vacanţe şi înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult şi mai ningeauneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blînd întunericului; soarele se dăruialimpede şi fără părtinire fiecărei zile, din depărtări prietene; razele lui nu topeau, darnici nu înfrigurau prea tare; vînturile întîrziau mai întotdeauna prin alte hăuri, doar spredimineaţă se burzuluiau cîtva timp, înecîndu-se în vîrtejuri albe, pufoase, dar sepotoleau repede pentru a nu înspăimînta tinereţea.

"Era vreme frumoasă!" spuneau toţi cei care voiau să dea a înţelege că apucaserăpe-acolo, altădată, răscoale şi vijelii cumplite. "Nici nu se putea vreme mai bună pentruconcursurile de schi!" spuneau alţii care voiau să dea a înţelege, plimbîndu-şitriumfători tuleiele, că erau veterani ai concursurilor şcolare de iarnă. "Era grozav!"spuneau toţi, fără excepţie. Şi într-adevăr era grozav.

Se adunaseră elevi din toate liceele ţării. La fiecare minut se făceau noicunoştinţe, se legau şi se dezlegau prietenii, se formau grupuri şi scăpărau rivalităţi, seorganizau antrenamente şi demonstraţii de virtuozitate terminate, nu rareori, curostogoliri şi aterizări involuntare, de un comic irepetabil, se încăierau, mai alesprofanii, în pronosticuri vehemente şi... nestatornice, iar seara, înainte de culcare,întreaga cabană intra în zodia farselor. Aici, fantezia nu mai avea margini. Chiar în

1 4gen http://w w w .sc

(auto) 300 1

Scroll

<a title=

prima seară, toţi elevii se adunaseră în sala de cinema pentru a se întîlni cu celebrulToni Sailer, în carne şi oase, invitat în ţară la premiera unui film în care juca rolulprincipal. Imediat după terminarea filmului apăru şi Toni Sailer pe scenă, urmat de uncortegiu întreg de admiratori şi admiratoare. Parcă sărise chiar de pe ecran, pentru căera îmbrăcat în costumul ultimei scene, întrebări şi răspunsuri, mai ales emoţii şiautografe, pînă ce faimosul campion olimpic şi mai puţin faimosul actor de cinemaîncepu să bată din palme pentru a cere linişte. Cînd se topi şi ultima şoaptă, serecomandă: Hans Bürger, elev în ultimul an la o şcoală de artă. Fusese prima farsă caredeclanşase rafala. Cîte nu se făceau! De la poştele lui Oşlobanu pînă la şedinţe deiluzionism care transformau puştii în părinţi, părinţii în ciomege, ciomegele în tărgi,tărgile în sicrie, iar din sicrie săreau pisici, căţei şi mingi de fotbal. Cu două zile înainteaconcursului, cineva lipise un afiş care anunţa că după cină vor sosi la cabană, pentru ooră de încălzire morală, campioana şi campionul naţional la combinata alpină. Exact laora promisă năvăliseră în sala de recepţie vreo treizeci de perechi de campioninaţionali: unii pe uşi, alţii pe ferestre, alţi de sub scaune, alţii din cabina suflerului, alţiicoborînd de pe nişte coloane. Dar şi spectatorii erau pregătiţi să întîmpine farsa.Aduseseră multe cu ei: pungi cu faină, cu zăpadă, cu funingine, cu praf de scărpinat,funii, sfori, bandaje, sîrmă. Odată imobilizaţi şi machiaţi, campionii fuseseră luaţi pesus şi duşi cu nemaipomenit alai pe terasa uriaşă de la etajul întîi, iar de acolo aruncaţifără teamă în movilele de zăpadă anume pregătite. Probabil că nu din întîmplare, ci cao reacţie la nesupunerea ei violentă, una din perechi fusese frecată, muştruluită şităvălită prin zăpadă mai rău decît toate celelalte, de fapt mai bine decît toate celelalteperechi. Pentru că se zbătea şi striga cel mai tare: "Noi sîntem adevăraţii campioni! Noisîntem adevăraţii campioni!" Şi, bineînţeles, erau... Numai tinereţea veritabililorcampioni şi spaima galbenă care paralizase brusc spectatorii îndreptaseră pînă la urmălucrurile.

Nu se putea ca în acel noian de farse, care-l transformase pe directorul cabanei încel mai mare jocheu englez, iar pe o ziaristă timidă şi speriată în soţia lui, să nu-i vinăcuiva ideea celei mai năucitoare farse: în cabană, chiar printre concurenţi se aflau,incognito,cir eşarii! Fusese o farsă de dimineaţă, lansată în restaurant, chiar cîndconcurenţii îşi terminau micul dejun. Din clipa aceea, toate denumirile şi chemările seschimbaseră ca prin farmec. Orice elev mai micuţ şi mai blond şi, obligatoriu, cu nasulcîrn sau împins cu degetul în sus, se numea Tic. Orice vlăjgan cu umeri laţi şi cu mersde atlet se numea Ursu. Brunetele îşi făcuseră la repezeală codiţe, unele mai scurtedecît degetul, pentru a se transforma în Maria, blondele îşi îndesau părul sub căciulită,lăsîndu-şi numai cîteva şuviţe pe frunte, pentru a se confunda cu Lucia, rotofeii timizi şicu ochii întrebători îşi retrăgeau capul între umeri şi se strigau Dan... Cei care-şispuneau Ionel îşi duceau mîna la ceafă şi loveau cu cotul braţul vreunei negricioase.Alţii, cufundaţi în meditaţie, priveau ca din depărtări agitaţia terestră din jur saucăutau, cu licăre de spaime în priviri, chipurile unor fete îmbrăcate în alb... În totrestaurantul nu se auzea altceva decît: Victor, Maria, Dan, Tic, Ionel, Lucia, Ursu...Denumiri însoţite de rugăminţi, de destăinuiri, de provocări, de ameninţări. Mănuşi nu

se aruncau, pentru că era cam frig afară.― Ascultă, bă Terchea! N-o mai fă pe Victor, că-i spun lui Ursu cum l-ai înjurat...― Mamă dragă! Crezi că aş deveni şi eu mai interesant dacă m-aş uita toată ziua,

ca tine, într-o oglindă albastră?― Nesuferitule! Răule! Nu puteai şi tu...― Formidabilă prăjitură! se întîmpla să se bucure vreun întîrziat oarecare.― Depinde... Tot proteine, glucide, grăsimi şi vitamine. Ba chiar predomină

vitaminele liposolubile...― Degeaba! Mă imiţi foarte prost. Mai citeşte o dată cărţile. Şi încă o dată.― Le-am citit de douăsprezece ori pentru că sufeream de narcisism... Înainte de

peşteră. Brrrr!!― Cine mi-a furat vorba? Asta o spun numai eu!― Zău, Ticuşorule? Hai mai bine să facem o gigantică!

Erau atîţia cireşari acolo, şi foloseau cu atîta fidelitate fraze din primele cărţi, şi sepriveau unii pe alţii cu atîta complicitate: Tic pe Maria, Lucia pe Ursu, Victor pe Ionel,Dan pe toţi, speriat, aşteptînd trăsnete în creştetul capului, încît s-ar fi pierdut înhărmălaie şi mulţime, fără să fie recunoscuţi, şi mai ales fără să fie luaţi în serios chiarveritabilii cireşari. Şi, bineînţeles, cireşarii erau! Da, cireşarii cei adevăraţi, cei caretrecuseră prin Peştera Neagră, cei care descoperiseră Castelul celor două cruci, ceicare salvaseră tanagralele erau acolo! Dar nimeni nu-i recunoscuse, pentru că nu voiausă fie recunoscuţi. Iar după farsa de dimineaţă, puteau să strige ei sus şi tare cine sînt,că nu i-ar fi crezut nimeni. Alţi elevi, prin aplomb şi imitaţie, păreau mai veritabili decîtei.

Aşa se face că la antrenamentul de dimineaţă porniră spre pîrtiile de coborîre...vreo două sute de cireşari. Şi asta după ce unii se retrăseseră din farsă pentru căaveau o înfăţişare prea anticireşărească. Oare unde erau adevăraţii şapte?

2Tinerii urcau spre capul celor două pîrtii de antrenament, în grupuri care se

formaseră încă înainte de sosirea la cabană. Erau grupurile care urmau să reprezinteliceele şi şcolile din diferite oraşe la concursuri. Dar oricît de mare ar fi fost încîlcealacelor care urcau, oricît s-ar fi amestecat unii cu alţii, două grupuri se distingeau net şise recunoşteau de la prima aruncătură de ochi. Mai întîi din cauza treningurilor, însutele de siluete albastre, un albastru închis, aproape de negru, culoare obligatorie,apăreau cîteva pete ciudate care chemau privirile mai mult spre a le însenina. Eraupete galbene, un galben palid, încărcat totuşi de oglinzi şi reflexe, şi pete de azur, darun azur neobişnuit, acel albastru de baltica, spălăcit şi strălucitor în acelaşi timp. Apoi,după felul cum purtau schiurile cînd nu le aveau în picioare. Galbenul palid duceaschiurile pe umărul drept, dar nu cap la cap, ci cap la coadă; albastrul de baltica duceaschiurile de asemenea cap la coadă, dar nu pe umărul drept, ci pe umărul stîng. Apoi,după felul cum îi priveau ceilalţi pe concurenţi îmbrăcaţi în banalele şi sîcîitoareleuniforme albastre: cu milă, cu dispreţ, sau, în cel mai fericit caz, cu indiferenţă. Şi, însfîrşit, după felul cum se înţelegeau cu schiurile atunci cînd le aveau în picioare:alunecau cu o siguranţă, cu o îndemînare şi cu o eleganţă care scoteau exclamaţii deuimire de pe multe buze şi obligau multe priviri să se minuneze. Treningurile galbenereprezentau liceul din Suşteni, care cucerise campionatul şcolar cu doi ani în urmă.Treningurile de azur reprezentau liceul din Binaia, cîştigătorul ultimului concurs şcolar,cel de anul trecut. Uniformele elegante şi ispititoare, împreună cu bocancii austrieci şischiurile iugoslave, le fuseseră înmînate o dată cu medaliile de campioni şcolari.

Cele două grupuri erau în conflict deschis, declarat, cunoscut şi ireconciliabil. Unconflict mut, dar cu nimic mai feroce, un conflict în care privirile culeg şi revarsă atîtaputere ascuţită, încît sînt în stare să sfîşie şi să strivească. Şi galbenul palid şi albastrulde baltica vedeau roşu. Cu cinci zile în urmă, adică în dimineaţa sosirii la cabană, laprimele ciocniri participaseră cu prioritate vocile: glume, negaţii, insulte, injurii,ameninţări. Dar pentru că vocile riscau să se scurgă în braţe, iar braţele să se

prelungească în mişcări, iar mişcările să caute anumite ţinte: urechi, obraji, păr, iartoate aceste ţinte să fie purtate de alţii, conducătorii celor două grupuri, într-un mo-ment de inspiraţie salvatoare, hotărîseră să amuţească total în raporturile reciprocepînă în clipa în care se va termina decernarea titlurilor. Costin, conducătorul celor cincitreninguri galbene, şi Alexandru, conducătorul celor cinci treninguri azurii, consfinţiserăimediat înţelegerea nu întinzîndu-şi mîinile, ci azvîrlindu-şi priviri nimicitoare, parcă s-arfi confundat cu pulberea zăpezii, fiecare.

Cele douăsprezece treninguri distinse şi distincte, şi galbenul şi azuriul fiindpurtate de cîte trei fete şi trei băieţi, se urmăriseră cu atîta ardoare şi încăpăţînaremută în primele două zile, încît nu mâi descoperiseră nici un alt adversar capabil să leameninţe titlul la care aspirau. Erau sigure că marea bătălie se va da între ele. Nici unalt grup, îmbrăcat în albastru închis, nu li se părea demn de cea mai mică atenţie. În atreia zi însă, Alexandru zărise un concurent absolut necunoscut lansîndu-se cu o vitezăameţitoare şi trecînd printre obstacole fără să le atingă, parcă i-ar fi purtat nişte şopîrlenevăzute schiurile. Din nefericire, îl pierduse în masa de uniforme albastre din vale.Imediat, cele cinci treninguri azurii primiseră misiunea să coboare şi să afle cine esteconcurentul insolent. Şi porniseră toate cinci, după Alexandru, într-o superbă trombă dezăpadă.

Scăpate de supravegherea de gheaţă a rivalelor şi de obligaţia de a răspunde cu osupraveghere de foc, treningurile galbene răsuflaseră uşurate, cîteva minute, pînă ceconducătorul lor, Costin, zărise o siluetă care dansa cu atîta graţie printre obstacole şise prăbuşea cu o asemenea viteză în vale încît se uitase imediat la Elena, pentru căstilul de dans al alunecării albastre se asemăna cu stilul Elenei şi pentru că maiapucase să vadă două codiţe împungînd umerii uniformei comune care erau şi eleaidoma cu ale Elenei. Conducătorul fantomelor palide dăduse imediat semnalul dealarmă, indicînd cu degetul o siluetă albastră care tocmai zbura peste o rîpă şi pornisecu cortegiul fantomatic pe urmele ei. După primul cot o pierduseră însă din ochi, iardupă al doilea, cînd pîrtia de coborîre reapăruse în faţa privirilor, nu mai zăriseră nici osăgeată albastră, ci o uriaşă adunătură de gîndaci negri foind prin zăpada lovită desoare de la capătul pîrtiei.

Tot restul celei de a treia zi şi ziua a patra, în întregime, ambele grupuri decampioni căutaseră cu înverşunare, fără să-şi destăinuie o iotă din misterele lor. Azuriicăutau un băiat îmbrăcat în albastru, iute ca săgeata. Galbenii căutau o fată cu cozi, lafel de iute. Unii căutau un băiat, alţii o fată. Fiecare culoare căuta pe pîrtia pe care şi-oalesese din prima zi. Azurii pe pîrtia A, galbenii pe pîrtia B. Se instalaseră în capulpîrtiei şi urmăreau cu schimbul, azurii fiecare schior care li se părea mai îndemînatic,galbenii fiecare fată cu cozi şi cu graţie în alunecare. Căutare zadarnică în ambeletabere. Căutare înverşunată, nervoasă, mai ales spre sfîrşitul zilei a patra. Mai rămîneao zi pînă la concurs, ziua a cincea, şi încă nu izbutiseră să-şi descopere rivalii cei maipericuloşi. Poate chiar în aceeaşi clipă le trecuse prin minte celor doi conducătoriacelaşi gînd: dacă "ăilalţi" s-au deghizat în concurenţi obişnuiţi pentru a ne induce îneroare şi a ne enerva, pentru a ne distruge moralul înaintea concursului? Răspunsul eramult mai simplu, foarte simplu: misterioşii schiori îmbrăcaţi în uniforme albastreschimbaseră între ei pîrtiile de antrenament. Fata trecuse pe pîrtia A, iar băiatul trecusepe pîrtia B, nu din proprie iniţiativă, ci pentru că aşa îi sfătuise un drăcuşor cu părblond, încîlcit, şi cu nasul cîrn din naştere, care nici în republica de zăpadă nu putea săse dezbare de obiceiul lui de iscoadă.

Marii rivali în costume distinse nu se gîndiseră însă la această soluţie simplă şi nicinu puteau să se gîndească pentru că nu-şi destăinuiseră nimic unii altora. Azurii căutaupe pîrtia A un fenomen albastru, masculin, iar galbenii căutau pe pîrtia B un miracolalbastru, feminin. Campionii abia ajunseseră la o întrebare oarecare, transformatăbrusc în presupunere: probabil că erau traşi pe sfoară de "ăilalţi", pentru a li se învrăjbinervii înaintea concursului.

În noaptea celei de a patra zile, fiecare grup luase o hotărîre de ultimă oră: a doua

zi dimineaţa, înaintea primului antrenament, unul din membrii grupului îşi va căuta unpost foarte discret de observaţie în zona inamică, pentru a vedea ce se petrece acolo,dar mai ales pentru a-şi da seama dacă sînt sau nu traşi pe sfoară. Şi azurii şi galbeniiluaseră exact aceeaşi hotărîre, fără să ştie nimic unii de alţii. Şi pentru a nu fi re-cunoscuţi în rolul lor de spioni iscusiţ i, detectivul voluntar al fiecărui grup primiseindicaţia, sau poate descoperise singur, că ar fi bine să se îmbrace în trening albastruobişnuit. Şi pentru a nu bate întru nimic la ochi, azurii se înţeleseseră să trimită îniscoadă o fată, pe campioana lor, Atena, iar galbenii un băiat, pe vicecampionul lor,

Tiberiu. Noaptea trecuse în emoţii cumplite, cu somn şi vise rele. Iată cum începuse cea de a cincea şi ultima zi de antrenament. 3O groază de tineri transformaţi în cireşari urcau pe coasta muntelui spre capul

celor două pîrtii paralele. De departe, păreau şiruri de furnici albastre-negre căţărîndu-se pe trunchiul unui mesteacăn. Cele cîteva pete galbene şi azurii nu mai erau ca înalte zile în frunte, rămăseseră în grosul şirurilor, ba începeau să se împotmolească pela coadă. Dacă s-ar fi găsit cineva să le numere de undeva, de sus, ar fi descoperit cuuimire numai cîte cinci gîngănii de fiecare culoare: cinci azurii şi cinci galbene. Şi nu le-ar mai fi văzut strînse laolaltă, ca altădată, ci disparate printre siluetele albastre, daralcătuind cu artă nişte puncte deosebite, clare, senine, la egală depărtare unele dealtele, pe o linie întunecată, mobilă. De aceea nu puteau fi numărate precis decît deundeva de sus. Şi undeva sus, la capătul celor două pîrtii, chiar la mijloc, între cei doiuriaşi oameni de zăpadă, unul cu tichie roşie şi altul cu tichie verde, care distingeauîntr-un fel teritoriile A şi B de pe platoul de lansare, se afla cineva, o mogîldeaţăalbastră care ştia să numere, care voia să numere şi care chiar putea să interpretezerezultatul numărătorilor. "Cînd şi cum ajunsese acolo mogîldeaţă albastră?" era oîntrebare la care n-ar fi putut răspunde decît ea şi care nu preocupa în clipa aceea decîtdoi concurenţi, cei care-o zăriseră, fruntaşii şirurilor angajate pe cele două pîrtii. Pentrucă erau doialbaştri care lăsaseră în urmă şirurile, strecurîndu-se într-un urcuş discret şiîndărătnic cu o ţintă foarte precisă: omul de zăpadă. Omul, la singular, pentru căfiecare siluetă era atrasă de un singur om, dar nu de acelaşi. Atena se furişa pe pîrtiaB, spre omul cu tichie verde, Tiberiu pe pîrtia A, spre omul cu tichie roşie. Amîndoi ştiaucă pe băncile înalte din faţa oamenilor de zăpadă se ţinea în fiecare dimineaţă sfatulazurilor, lîngă omul cu tichie roşie, şi sfatul galbenilor, lîngă omul cu tichie verde.

Platoul care era străjuit la extremităţile lui de cei doi giganţi albi cu tichii colorate, fiecare în capul unei pîrtii, avea forma unui pătrat cu latura de vreo două sute de metri

şi era tăiat drept la mijloc de o prăpastie adîncă şi abruptă, cu ambele maluri acoperitede brazi. Prăpastia continua pînă în vale, despărţind în două şi coasta cu pîrtiile decoborîre, şi ducînd pînă jos perdeaua dublă şi impenetrabilă de brazi, la adăpostulcăreia urcau, nevăzuţi unul de altul, cei doi detectivi în albastru. Trecerea dintr-o zonăîn alta se făcea pe la marginea de nord a platoului unde prăpastia se îmblînzea. Pînă

acolo însă, zonele erau perfect separate şi apărate cu străşnicie de priviri indiscrete şide pericolul fofilării vreunui nechemat. Bineînţeles, în condiţiile în care deveneau zonerivale.

Iată de ce Atena şi Tiberiu preferaseră să gîfîie dis-de-dimineaţă şi să tragă dinrăsputeri la urcuş, fiecare încredinţat că va ajunge primul sus pe platou, iată de ce îiintrigase pe amîndoi apariţia acelei mogîldeţe albastre în cel mai îndepărtat punct alplatoului, chiar pe locul de unire al celor două zone, acolo unde se îmblînzeaprăpastia... pe cînd ei se aflau abia la jumătatea urcuşului. Fără să ştie unul de altul,fără să se vadă, ambii detectivi în albastru îşi grăbiră suişul.

Dar cînd ajunseră sus, pe platou, fiecare la omul de zăpadă rival, nu 'găsiră niciurmă din mogîldeaţa albastră, adică nu găsiră urmă vie, pentru că, în zăpadă, erauurme destule, însă atît de încîlcite, de parcă se împleticiseră în fiecare zonă vreodouăzeci de beţivi. Hărmălaia celor care urcau se apropia primejdios, aşa că iscoadeleîn albastru nu mai avură răgaz să descifreze enigma urmelor din zăpadă. Fiecare segrăbi, în zona ei, să-şi găsească un loc sigur de observaţie, şi fiecare îl găsi laadăpostul unor tufe de jnepeni, cam la vreo douăzeci de metri de statuile de zăpadă.

Repede, repede, platourile de lăsară cucerite şi cotropite de siluete şi bucurii

albastre şi de cîteva spaime şi nelinişti galbene şi azurii. Deşi aproape toţi erauîndrăzneţi, guralivi şi în căutare de glorie, schiorii în costume întunecate priveau înfiecare dimineaţă cu admiraţie şi chiar cu un fior de teamă spre băncile din faţapaznicilor de zăpadă unde se adunau şi se sfătuiau campionii. Nimeni nu îndrăznea sătulbure consiliul de obicei vesel şi arogant al zeişorilor zăpezii. Îl ocoleau în tăcere,rareori cîte un cutezător saluta în direcţia băncii, aşteptînd cu înfrigurare un răspuns,oricît de fugitiv şi de indiferent, pentru a se lăuda apoi toată ziua. Îl ocoleau mereu, darîn fiecare zi cercul admiratorilor părea că se apropie de centrul olimpului de zăpadă,fără să stîrnească mînia perceptibilă a vreunei zeităţi. Cea de a cincea dimineaţăfusese proclamată în taină de către siluetele întunecate dimineaţa decisivă; cercultrebuia să se contopească pe nesimţite cu centrul. Dar... mutrele zeilor de pe băncierau atît de încruntate şi gesturile lor atît de neliniştite, încît se petrecu exact mişcareacontrară: cercul se îndepărtă tot mai mult de centrul său, atingînd un diametru care, defapt, îl dizolva.

Aşa că sfatul tainic, vegheat de paznicii cu mături în loc de arme, se bucura şi într-o zonă şi într-alta de linişte desăvîrşită... de care însă nu putea să profite nici unul dindetectivii ascunşi printre jepi, pentru că zeii vorbeau numai în şoaptă. Se discutauamănuntele cheie ale concursului de a doua zi, adică se punea la cale însăşi victoria şinici o ureche străină n-avea voie să audă un singur cuvînt. Dar urechile omului dezăpadă?

În zona A, sub oblăduirea gigantului cu tichie roşie, Alexandru, campionul cu părul

aproape alb şi cu faţa îngustă şi lunguiaţă pe care nu se vedeau sprîncenele, dar cuochii vii şi strălucitori ca două vîrfuri de cărbune, de statură mijlocie, subţire şi suplu cao zvîrlugă, dezvăluia marea taină:

― Nimeni n-are voie să sufle un cuvînt! începu el. Secret absolut, sub jurămînt!...Aşa! Urechile la mine! Coborîrea se va da pe pîrtia specială, mîine la prînz. Azi după-masă şi mîine dimineaţă se vor face recunoaşteri şi antrenamente de acomodare...

cunosc pîrtia cum îmi cunosc palma. Nici după cinci sute de antrenamente nu-i prinzipunctul nevralgic. Aşa! Urechile la mine! La cota 1150 e o groapă acoperită în carecoborîrea se împotmoleşte pe nesimţite şi se pierd cam patru secunde, fără să-şi deanimeni seama. Acolo-i punctul nevralgic, dar tot acolo-i şi punctul de salvare... Dacă secoboară pe la limita din dreapta pîrtiei, exact pe muchie, se prinde o ridicătură absolutinvizibilă, care dă un impuls teribil, ca o catapultă. În loc să se piardă patru secunde, secîştigă patru secunde, adică, în total, opt secunde. Asta înseamnă victorie sigură, chiardacă le-am da handicap!

― O fi aşa, îndrăzni un tînăr cu părul creţ şi ochi albaştri ca azurul treningului, darde unde ştim noi cînd ajungem la cota 1150? Şi cum vom putea noi, în viteza aia, săprindem exact muchia pîrtiei?

― Asta e! spuse Alexandru. Asta e marea taină! Urechile la mine: trebuie săpregătim momentul, să-l anunţăm din timp prin cîteva semnale secrete. Aşa! Iată cevoi face eu: cu cincizeci de metri înainte de cota 1150 voi ridica un omuleţ de zăpadăcu tichie roşie pe cap, ca ăsta din spatele nostru, dar mult mai mic, cam un sfert din cîte ăsta. Va fi primul semnal: deci cîrmirea, spre marginea pîrtiei. Iar la punctul nevralgicvoi înfige în zăpadă două ramuri de brad în formă de X. Voi să vă potriviţi schiurileexact la o palmă de cele două ramuri. Şi să fiţi pregătiţi pentru catapultare, altminterivă pomeniţi cu capul în groapă... Nici o vorbă, nimănui. Sfînt!

― Şi dacă vreun schior tembel o să nimerească în ramurile de brad şi o să le doboare? întrebă una din fete, o negricioasă cu codiţe fragile şi chinuite.

― La asta nu trebuie să vă gîndiţi nici o clipă! răspunse imediat Alexandru. Voi să nu le loviţi! Ceilalţi? Imposibil! Toţi vor căuta muchia de vizavi şi vor trece obligatoriu prin groapa acoperită... Urechile la mine: toată formaţia pîrtiei obligă la cotitura asta. Nimănui nu-i va trece prin cap să încerce marginea din dreapta. Şi dacă din întîmplare

va încerca vreunul, fără să cunoască secretul dîmbului, gata! s-a dus! Pînă se scoală din groapă trece minutul... Asta-i tot! Altceva nimic. Nimic decît secret absolut! Mormînt!

Mormîntul ar fi început, poate din clipa aceea, dacă băiatul cu părul creţ şi cu ochiide azur n-ar fi simţit nişte fiori electrici în priviri. Îşi întorsese capul fără să vrea şiobservase o siluetă albastră trecînd pe lîngă omul de zăpadă.

― Ăsta de unde-a mai apărut? arătă el cu mîna spre băiatul care se depărta. Din vale n-a venit... ― Şi nici din spate nu putea să vină... se miră Alexandru. Am stat tot timpul cu faţa spre voi... ― Şi dacă el o fi stat ascuns în spatele omului de zăpadă!? se îngrozi negricioasa cu codiţe chinuite. ― Imposibil! o linişti Alexandru, sau mai bine zis încercă s-o liniştească, pentru că nici el nu era dumerit. De unde dracu' a apărut idiotul ăla? După el! Dar era prea tîrziu... "Idiotul" în albastru ajunsese la locul de întîlnire a celor două

zone, acolo unde prăpastia se îmblînzea şi oferea o punte de legătură între maluri. Osecundă mai tîrziu dispăru în cealaltă zonă, după perdeaua de brazi. Cu toate acestea,azurii porniră după el, cu Alexandru în frunte. Dar cînd păşiră în zona B, în zonagigantului cu tichie verde, văzură aproape o sută de mogîldeţe albastre zbenguindu-sepe platou.

― Ia-l de unde nu-i! se enervă Alexandru. ― Adică ia-l de unde e! îl corijă negricioasa cu codiţe stoarse. Înainte de a începe discuţia m-am uitat de jur împrejurul omului de zăpadă. Nu era nimeni!

― Şi eu m-am uitat... spuse băiatul cu ochi albaştri: Nici eu n-am văzut pe nimeni. Şi-am mai făcut un ocol chiar în toiul discuţiei şi n-am zărit nici un albastru pe o rază de cincizeci de metri...

― O fi trecut pe lângă noi fără să-l vedem... se gîndi Alexandru. Altă explicaţie nu e, că din pămînt n-a ieşit şi nici fantomă n-o fi.

Silueta misterioasă se apropiase pe nesimţite şi nevăzute de omul alb cu tichieverde. Şi deodată căzu pe zăpadă ca fulgerată. Dar nici nu se ridică şi nici nu rămaseacolo. Se împinse într-o alunecare lină spre omul de zăpadă, ajunse cu fruntea lapoalele lui... o secundă... două... şi pata albastră începu să se micşoreze, parcă subinfluenţa unei vrăji neîndurătoare, pînă ce se dizolvă cu totul în zăpadă. Dacă ar fiurmărit-o cineva- cu privirile de departe, ar fi asistat la acest nemaipomenit spectacol.Dar nimeni n-o urmărise şi n-o văzuse, nici chiar omul de zăpadă, pentru că era cuspatele la ea. Nici chiar iscoada albastră ascunsă în tufele de jnepeni, la douăzeci demetri de omul de zăpadă, pentru că nu avea în ochi decît treningurile palide de pebancă.

Cinci fantome galbene stăteau pe banca din faţa gigantului cu tichie verde. Parcăaşteptau să se întîmple ceva, pentru că nici una nu era în stare să scoată o vorbă.Feţele începeau să capete tot mai mult culoarea treningurilor, bocancii hîrşîiau cu vîrfulsau cu călcîiul zăpada îngheţată de sub bancă, privirile nu se dezlipeau de buzaplatoului de lansare, tresărind ori de cîte ori vedeau o siluetă albastră ivindu-se acolo.Poate chiar în clipa cînd orice speranţă părea pierdută, apăru pe paltou un căţărător înalbastru, cu ochelari de soare, fără schiuri pe umeri, asemănîndu-se la mers şi laînfăţişare cu alţi douăzeci, treizeci de tineri care se antrenau în zona omului cu tichieverde. Un singur amănunt îl deosebea, poate, de ceilalţi: căciulită verde cu moţ alb-roşu. Dar era exact amănuntul pe care îl aşteptau fantomele galbene, şi mai alesconducătorul fantomelor galbene, Costin. Noul-sosit trecu prin faţa băncii cu mîinile înbuzunare şi, fără să privească la cei care tremurau acolo, şuieră printre dinţi:

― Speciala... Mîine la unsprezece şi jumătate...

Şi îşi continuă plimbarea, la fel de liniştit, făcu un ocol prin spatele omului dezăpadă, apoi coborî pe unde venise. Nimeni nu-i dădu vreo atenţie, nimeni nu-iremarcase sosirea şi mai ales înapoierea.

Costin şi fantomele sale se învioraseră. Şuierul acela, auzit atît de vag de urechile lor, avusese puteri vrăjite. Costin sări de pe bancă şi începu să-şi desfacă braţele parcă după un somn greu şi tulbure. Dar nici nu se gîndi să deschidă gura înainte de a face un cerc în jurul omului de zăpadă.

― Nu e nimeni în preajmă, se linişti el. Nici un intrus. Ăilalţi ne privesc de sus de pe punte. Parcă ar avea de gînd să vină încoace. Aha! Îşi pun schiurile. Să ni le punem şi noi cît durează colocviul...

― Adică monologul... se auzi o voce groasă.

― Acum nu mai poate fi monolog... şi du-te dracului! se înfurie Costin. Urechilela... Adică aşa zice ălălalt... Atenţie! Concursul se face pe pîrtia specială şi începe mîinela unsprezece şi jumătate. Asta am vrut, asta am aşteptat. Începînd din clipa asta,

ăilalţi sînt în mîinile noastre, adică în schiurile noastre. Un singur hop trebuie sătrecem, un hop pe care imbecilii nu-l cunosc, pentru că habar n-au de tainele pîrtieispeciale. Frăţiorilor, i-am halit!

― Să nu ne halească ei... se auzi aceeaşi voce groasă.

―Ia nu mai cobi, cretinule! Urechi... adică nu... Atenţie! Hopul cel mai mare e cota1300... La insuliţă, aşa i se spune vara. Pîrtia înconjoară o movilită pe care s-au înfiptdoi brăduleţi gemeni, ca două lumînări încovoiate la rădăcină, aşa ca un fel de U.Exact. Dacă te uiţi de departe la ei seamănă cu un U. Ei, bine! Acolo, la insuliţă, emarele hop! Cei mai mulţi schiori înconjoară movilita prin dreapta. E mai uşor de cîrmitşi mai în firea lucrurilor...

Constantin Chiriţă

Cireşarii IV Aripi de zăpadă

CAPITOLUL I 1Uriaşa cabană,

cocoţată temerar deasupra vechiului

burg, cu toate camerele, cu

toate paturile, cu restaurant

ul, bucătăria, holurile şi sălile

de distracţie, dar mai ales cu

spaţiile albe şi cu pîrtiile de schi

dimprejur, fusese reţinută pentru

elevi, ca în fiecare anla

începutul primei vacanţe şi

înaintea sărbătorilor de iarnă.

Ninsese mult şi mai ningea

uneori, noaptea, cu fulgi mari care

se împotriveau blînd întuneric

ului; soarele se dăruialimpede

şi fără părtinire fiecărei zile, din

depărtări prietene; razele lui nu

topeau, darnici nu înfrigura

u prea tare; vînturile întîrziau

mai întotdeauna prin alte

hăuri, doar spredimineaţă se

burzuluiau cîtva timp, înecîndu-

se în vîrtejuri albe, pufoase,

dar sepotoleau repede pentru a

nu înspăimînta tinereţea.

"Era vreme frumoasă!"

spuneau toţi cei care voiau să

dea a înţelege că apucaseră

pe-acolo, altădată, răscoale şi vijelii

cumplite. "Nici nu se putea vreme

mai bună pentruconcursurile de

schi!" spuneau alţii care voiau să

dea a înţelege, plimbîndu-şi

triumfători tuleiele, că erau

veterani ai concursurilor

şcolare de iarnă. "Era grozav!"

spuneau toţi, fără excepţie. Şi într-

adevăr era grozav.

Se adunaseră elevi din toate

liceele ţării. La fiecare minut se

făceau noicunoştinţe, se

legau şi se dezlegau prietenii,

se formau grupuri şi scăpărau

rivalităţi, seorganizau antrenam

ente şi demonstraţii de virtuozita

te terminate, nu rareori,

curostogoliri şi aterizări

involuntare, de un comic irepetabil

, se încăierau, mai alesprofanii,

în pronosticuri vehement

e şi... nestatornice, iar seara,

înainte de culcare,întreaga cabană

intra în zodia farselor. Aici,

fantezia nu mai avea margini.

Chiar înprima seară, toţi elevii se

adunaseră în sala de cinema

pentru a se întîlni cu celebrul

Toni Sailer, în carne şi oase,

invitat în ţară la premiera unui film

în care juca rolulprincipal. Imediat

după terminarea filmului apăru şi

Toni Sailer pe scenă, urmat de

uncortegiu întreg de admirator

i şi admiratoare. Parcă sărise

chiar de pe ecran, pentru căera

îmbrăcat în costumul ultimei

scene, întrebări şi răspunsur

i, mai ales emoţii şiautografe

, pînă ce faimosul campion olimpic

şi mai puţin faimosul actor de

cinemaîncepu să bată din palme

pentru a cere linişte. Cînd se

topi şi ultima şoaptă, serecomand

ă: Hans Bürger, elev în ultimul

an la o şcoală de artă. Fusese

prima farsă caredeclanşase rafala.

Cîte nu se făceau! De la

poştele lui Oşlobanu pînă la

şedinţe deiluzionism care

transformau puştii în părinţi, părinţii în

ciomege, ciomegele în tărgi,tărgile în

sicrie, iar din sicrie săreau pisici,

căţei şi mingi de fotbal. Cu două

zile înainteaconcursului, cineva

lipise un afiş care anunţa că după cină

vor sosi la cabană, pentru o

oră de încălzire morală, campioan

a şi campionul naţional la

combinata alpină. Exact laora

promisă năvăliseră în sala de

recepţie vreo treizeci de

perechi de campioninaţionali:

unii pe uşi, alţii pe ferestre,

alţi de sub scaune, alţii din

cabina suflerului, alţiicoborînd

de pe nişte coloane. Dar şi

spectatorii erau pregătiţi să

întîmpine farsa.Aduseseră multe

cu ei: pungi cu faină, cu zăpadă,

cu funingine, cu praf de

scărpinat,funii, sfori, bandaje,

sîrmă. Odată imobilizaţi şi

machiaţi, campionii fuseseră luaţi pe

sus şi duşi cu nemaipomenit

alai pe terasa uriaşă de la etajul

întîi, iar de acolo aruncaţifără

teamă în movilele de zăpadă

anume pregătite. Probabil că nu din

întîmplare, ci cao reacţie la

nesupunerea ei violentă, una din

perechi fusese frecată, muştrului

tă şităvălită prin zăpadă

mai rău decît toate celelalte,

de fapt mai bine decît toate

celelalteperechi. Pentru că se zbătea

şi striga cel mai tare: "Noi sîntem

adevăraţii campioni! Noisîntem

adevăraţii campioni!" Şi, bineînţele

s, erau... Numai tinereţea veritabilil

orcampioni şi spaima galbenă

care paralizase brusc spectatori

i îndreptaseră pînă

la urmălucrurile.Nu se putea ca

în acel noian de farse, care-l

transformase pe directorul cabanei

încel mai mare jocheu

englez, iar pe o ziaristă timidă şi

speriată în soţia lui, să nu-i vină

cuiva ideea celei mai năucitoar

e farse: în cabană, chiar printre

concurenţi se aflau,incognito,cir

eşarii! Fusese o farsă de dimineaţă

, lansată în restaurant, chiar

cîndconcurenţii îşi terminau

micul dejun. Din clipa aceea,

toate denumirile şi chemările

seschimbaseră ca prin

farmec. Orice elev mai micuţ şi

mai blond şi, obligatoriu, cu

nasulcîrn sau împins cu degetul

în sus, se numea Tic. Orice

vlăjgan cu umeri laţi şi cu mers

de atlet se numea Ursu. Brunetele

îşi făcuseră la repezeală

codiţe, unele mai scurtedecît

degetul, pentru a se transform

a în Maria, blondele îşi

îndesau părul sub căciulită,lăsîndu-şi

numai cîteva şuviţe pe frunte,

pentru a se confunda cu Lucia,

rotofeii timizi şicu ochii întrebător

i îşi retrăgeau capul între

umeri şi se strigau Dan... Cei care-

şispuneau Ionel îşi duceau

mîna la ceafă şi loveau cu cotul

braţul vreunei negricioase.

Alţii, cufundaţi în meditaţie

, priveau ca din depărtări agitaţia

terestră din jur sa