FLOREA BUJOREL

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

DREPTUL DE AUTOR Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BUJOREL, FLOREA

Dreptul proprietăţii intelectuale: dreptul de autor. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită / Florea Bujorel. – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

160 p.; 20,5 cm ISBN (10) 973-725-646-8; (13) 978-973-725-646-1

347.77(498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Mihaela ŞTEFAN Tehnoredactor: Marcela OLARU

Coperta: Marilena BĂLAN

Bun de tipar: Coli tipar: 10,25 Format: 16/61×86

Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Lector univ. dr. FLOREA BUJOREL

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

DREPTUL DE AUTOR

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

5

CUPRINS

CAPITOLUL I

INSTITUŢIA DREPTULUI PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

1. Obiectul dreptului proprietăţii intelectuale ……………………. 11 2. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale …………………… 13

2.1. Enumerare …………………….………………………….. 13 2.2. Principiul tratamentului naţional …………………………. 13 2.3. Principiul dreptului de prioritate ………………………….. 15 2.4. Principiul independenţei brevetelor ……………………….. 17 2.5. Principiul independenţei mărcilor ………………………… 18

3. Natura juridică a dreptului proprietăţii intelectuale ……………. 19 4. Proprietatea intelectuală – scurt istoric ………………………… 24 5. Protecţia proprietăţii intelectuale în România. Congresul de la Bucureşti din 1906 …………………….……………………….

27

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

1. Categorii de izvoare …………………….…………………….. 30 2. Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale …………………….………………………………..

32

3. Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice …………………….………………………...

34

6

4. Convenţia de la Stockholm din 1967 pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale ………………. 37 5. Directivele Consiliului Comunităţilor Europene – instrumente de

armonizare a legislaţiei şi de unificare a jurisprudenţei ţărilor membre în domeniul dreptului de autor ………………………..

39

CAPITOLUL III

SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

1. Dreptul de autor. Noţiune şi caracterizare ……………………… 41 2. Principiul adevăratului autor al operei. Excepţii de la principiul adevăratului autor ……………………………..

42

3. Calitatea de autor şi calitatea de subiect al dreptului de autor ….. 45 3.1. Calitatea de autor al operei ……………………………….. 45 3.2. Calitatea de subiect al dreptului de autor …………………. 46

4. Dovada calităţii de autor şi de subiect al dreptului de autor …… 47 5. Pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor. Opera

comună şi opera colectivă …………………………………….. 48 5.1. Opera comună ……………………………………………. 48 5.2. Opera colectivă ………………………………………….... 50

6. Autorul salariat şi regimul operelor realizate în cadrul obligaţiilor de serviciu ………………………………………….

51

7. Regimul operelor postume ……………………………………. 51 7.1. Noţiune şi caracterizare …………………………………... 51 7.2. Reglementarea operelor postume în legislaţia română în vigoare …………………………………………………

52

CAPITOLUL IV

OBIECTUL PROTECŢIEI DREPTULUI DE AUTOR

1. Noţiune şi caracterizare …………………………………….. 54 2. Categorii de opere protejate în dreptul român ……………… 55 3. Opere exceptate de la protecţia dreptului de autor ………….. 58 4. Constituirea depozitului legal – obligaţie nesemnificativă pentru protecţia dreptului de autor ……………………………..

59

7

5. Condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor ……….. 60 5.1. Condiţia formei concrete de exprimare a operei ………. 61 5.2. Condiţia susceptibilităţii operei de aducere la cunoştinţă publică ………………………………………………….

62

5.3. Condiţia originalităţii operei. Aplicarea condiţiei originalităţii la diferite categorii de opere …………………

62

6. Protecţia dreptului de autor pentru unele categorii de opere. Probleme pe care le ridică protecţia folclorului ……………….

67

CAPITOLUL V

CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR

1. Drepturile morale de autor …………………………………….. 70 1.1. Noţiune şi caracterizare …………………………………... 70 1.2. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor ………. 71 1.3. Dreptul de divulgare ……………………………………… 74 1.4. Dreptul la paternitate ……………………………………... 76 1.5. Dreptul la nume ………………………………………….. 77 1.6. Dreptul la inviolabilitatea operei …………………………. 78 1.7. Dreptul de retractare ………………………………………. 79

2. Drepturile patrimoniale de autor ………………………………. 80 2.1. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor …. 80 2.2. Dreptul de a decide utilizarea operei ……………………… 81 2.3. Dreptul de suită …………………………………………... 86 2.4. Drepturile de autor şi regimul matrimonial............................. 87

3. Drepturile conexe dreptului de autor ………………………….. 88 3.1. Noţiune şi caracterizare …………………………………... 88 3.2. Principalele categorii de drepturi conexe …………………. 89

3.2.1. Drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi …………. 89 3.2.2. Drepturile producătorilor de înregistrări sonore …….. 90 3.2.3. Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale... 91 3.2.4. Dreptul artiştilor interpreţi sau executanţi şi al producătorilor de fonograme la remuneraţie

unică echitabilă ……………………………………....

92 3.2.5. Dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia

privată.............................................................................

93

8

3.2.6. Drepturile organismelor de radiodifuziune şi de televiziune ……………………………………..

95

3.2.7. Responsabilitatea organismelor de comunicare publică prin satelit …………………...

96

3.2.8. Dreptul de retransmitere prin cablu ………………… 98 3.2.9. Drepturile sui-generis ale fabricanţilor de date......... 99

CAPITOLUL VI

DURATA PROTECŢIEI ŞI LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR

1. Durata protecţiei dreptului de autor ……………………………. 101 1.1. Consideraţii generale. Căderea unei opere în domeniul public 101 1.2. Data de la care începe să curgă şi modul de calcul al termenului de protecţie a operei ………………………...

102

1.3. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor ……….. 103 2. Limitele exercitării dreptului de autor …………………………. 107

2.1. Consideraţii generale privind controlul utilizării operelor protejate prin dreptul de autor …………………………….

107

2.2. Condiţiile generale de limitare a exercitării dreptului de autor ........................................................................................

110

2.3. Limitele dreptului de exclusivitate în domeniul audiovizualului ……………………………………………

110

CAPITOLUL VII

CESIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR

1. Reguli comune privind contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor …………………………….

112

1.1. Elementele contractului de cesiune ………………………. 112 1.2. Remuneraţia autorului cedent. Acţiunea în anularea

contractului de cesiune şi acţiunea în revizuirea contractului de cesiune …………………………………………………

116

1.3. Limitele cesiunii …………………………………………... 117 1.4. Forma şi desfiinţarea contractului de cesiune …………….. 119

2. Principalele categorii de contracte …………………………….. 120

9

2.1. Contractul de editare ……………………………………… 121 2.2. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală 127 2.3. Contractul de locaţiune …………………………………… 130 2.4. Contractul de comandă …………………………………… 132 2.5. Contractul de adaptare audiovizuală ……………………. 134 2.6. Contractul de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune 136

CAPITOLUL VIII

GESTIUNEA ŞI APĂRAREA DREPTULUI DE AUTOR ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Gestiunea dreptului de autor şi a drepturilor conexe …………... 137 1.1. Necesitatea gestiunii colective a dreptului de autor şi a drepturilor conexe ……………………………………

137

1.2. Organismele de gestiune colectivă ……………………….. 138 1.3. Mandatul de gestiune colectivă ............................................. 142 1.4. Funcţionarea organismelor de gestiune colectivă ………… 144 1.5. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ……………….. 146

2. Apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe …………… 150 2.1. Măsuri tehnice de protecţie a drepturilor de autor ................. 150 2.2. Diversitatea mijloacelor de apărare a dreptului de autor şi a drepturilor conexe ……………………………………

151

2.3. Competenţa instanţelor de judecată ………………………. 157 2.4. Proba drepturilor …………………………………………. 157

3. Apărarea dreptului de autor în condiţiile noilor realizări tehnologice …………………………………………………….

158

10

11

CAPITOLUL I

INSTITUŢIA DREPTULUI PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

1. Obiectul dreptului proprietăţii intelectuale

Dreptul proprietăţii intelectuale desemnează totalitatea drepturilor legate de protecţia creaţiei intelectuale, a autorilor de opere ale spiritului şi a rezultatelor activităţii de creaţie sub formele cele mai variate, precum şi protecţia celor mai importante semne distinctive ale activităţii de comerţ.

Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de drept al cărei obiect îl constituie normele juridice care reglementează creaţiile intelectuale cu caracter literar, artistic sau ştiinţific, precum şi creaţiile intelectuale cu aplicabilitate industrială.

Disciplina dreptului proprietăţii intelectuale este formată din două subramuri:

a) subramura dreptului de autor; b) subramura dreptului proprietăţii industriale.1 a) Dreptul de autor, ca instituţie juridică, cuprinde totalitatea

normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizarea şi protecţia operelor literare, artistice sau ştiinţifice.

Obiectul dreptului de autor îl constituie operele literare, artistice sau ştiinţifice, indiferent de forma de exprimare, de destinaţia sau de valoarea lor, idee consacrată în sistemul Convenţiei de la Berna din 1886.

b) La rândul său, dreptul proprietăţii industriale sau dreptul de proprietate industrială, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.

1 A se vedea Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs

universitar, Editura Global Lex, 2001, p. 31.

12

În literatura de specialitate s-a arătat2 că obiectul dreptului de proprietate industrială se împarte în trei categorii:

Prima categorie, creaţiile noi, o reprezintă drepturile realizatorilor de desene şi modele industriale, invenţiile, protecţia noilor soiuri de plante şi rase de animale, protecţia topografiilor de circuite integrate şi protecţia informaţiei confidenţiale.

Cea de a doua categorie, semnele noi, are ca obiect semnele distinctive cum ar fi mărcile, indicaţiile geografice, firmele şi semnele comercianţilor.

În fine, ultima categorie vizează concurenţa neloială. Cele două domenii ale drepturilor intelectuale, dreptul de autor şi

dreptul de proprietate industrială, se aseamănă prin obiectul protecţiei juridice, prin natura drepturilor subiective ale autorilor şi prin principiile fundamentale care reglementează atât raporturile privitoare la operele lite-rare, ştiinţifice sau artistice, cât şi raporturile privitoare la creaţia tehnică.

Solidaritatea dintre dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială se reflectă şi în sensibilitatea sporită a acestora, în raport cu alte ramuri de drept, la impactul cuceririlor tehnico-ştiinţifice.

Asemănarea celor două categorii de drepturi se remarcă şi în ceea ce priveşte influenţa decisivă pe care o exercită anumite elemente asupra evoluţiei acestor drepturi.

Un prim element îl reprezintă extinderea caracterului de echipă al activităţii creatoare, opera fiind tot mai frecvent rezultatul colaborării mai multor autori, determinată de complexitatea crescândă a creaţiei.

Cel de-al doilea element care influenţează evoluţiile celor două categorii de drepturi intelectuale este folosirea mijloacelor de un înalt nivel tehnic în activitatea creatoare. Deşi există un oarecare decalaj în ceea ce priveşte gradul de utilizare a mijloacelor tehnice perfecţionate în procesul de creaţie în favoarea creaţiei tehnice, totuşi nici opera ştiinţifică, literară sau artistică nu este la adăpost de influenţa tehnicii moderne. De exemplu, utilizarea calculatoarelor în creaţia unor piese muzicale a devenit un fapt cotidian.3

2 Viorel Roş, Op. cit., p. 31. 3 Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Note de

curs, Editura Tip Almarom, 1996, p. 10-11.

13

Unitatea celor două categorii de drepturi intelectuale a condus şi la înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), organizaţie interguvernamentală al cărei scop este, în principal, înregistrarea, promovarea cooperării în administrarea proprietăţii intelectuale şi activităţi programate cum ar fi: promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente, actualizarea acestor tratate prin revizuiri, încheierea de noi tratate şi participarea la activităţile de cooperare pentru dezvoltare.4

2. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale

2.1. Enumerare

Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale, şi anume tratamentul naţional, dreptul de prioritate, independenţa brevetelor şi independenţa mărcilor se degajă din Convenţia de la Paris şi din Convenţia de la Berna. Ţările membre ale Uniunii de la Paris şi ale Uniunii de la Berna au libertatea de a reglementa protecţia proprietăţii intelectuale prin legislaţiile lor naţionale, sub condiţia respectării principiilor amintite.

2.2. Principiul tratamentului naţional

Potrivit principiului tratamentului naţional, resortisanţii Uniunii de la Paris şi ai Uniunii de la Berna beneficiază în celelalte ţări membre de aceleaşi drepturi ca şi naţionalii.

Principiul este consacrat în art. 2 din Convenţia de la Paris, fiind prevăzut în textul iniţial al Convenţiei. În ceea ce priveşte protecţia proprietăţii intelectuale, cetăţenii oricărei ţări care face parte din Uniune vor beneficia în toate celelalte ţări ale Uniunii de avantajele pe care legile respectivelor ţări le acordă în prezent şi le vor acorda în viitor naţionalilor, fără a fi încălcate drepturile speciale stabilite de către Convenţie. Pe cale de consecinţă, resortisanţii vor beneficia de aceeaşi protecţie ca şi naţionalii şi de aceleaşi mijloace de apărare împotriva oricăror atingeri

4 Word Intellectual Property Organization (Organizaţia Mondială a

Proprietăţii Intelectuale) – Introducere în proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 38-39.

14

aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor impuse naţionalilor.

De asemenea, şi în cazul Convenţiei de la Berna există dispoziţii prin care străinul este asimilat cu naţionalul. Astfel, principiul tratamentului naţional este consacrat şi de către art. 5 al Convenţiei de la Berna. Potrivit textului amintit, operele literare, artistice şi ştiinţifice ale resortisanţilor sunt supuse regimului stabilit pentru operele naţionale în ţările Uniunii, altele decât ţara de origine a operei. Reglementarea întinderii protecţiei, precum şi a mijloacelor procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale intelectuale îşi are sediul în legislaţia ţării în care se reclamă protecţia.

Protecţia proprietăţii intelectuale în ţările membre ale Uniunii de la Paris variază de la o ţară la alta din cauza deosebirilor dintre legile naţionale. Din acest motiv tratamentul naţional stabileşte egalitatea resortisanţilor doar în domeniul dreptului internaţional privat, nu şi în domeniul dreptului intern.

În Convenţia de la Paris nu se prevede nici un fel de condiţie relativă la domiciliu ori la stabilirea în ţara unde este cerută protecţia cu privire la cetăţenii Uniunii.

Asemenea prevederi se regăsesc şi în dispoziţiile Convenţiei de la Berna.

Cu respectarea condiţiilor şi formalităţilor cerute naţionalilor, în oricare ţară membră a Uniunii de la Paris străinul unionist are dreptul să obţină un brevet, o marcă, un desen sau un model industrial.

Dispoziţiile legislative ale fiecărei ţări a Uniunii pot să prevadă în mod expres condiţii referitoare la procedura judiciară şi administrativă, la alegerea domiciliului sau la instituirea unui mandatar. Acelaşi gen de protecţie se aplică şi persoanelor asimilate resortisanţilor Uniunii de la Paris. Sunt consideraţi ca fiind resortisanţi ai Uniunii, potrivit art. 3 al Convenţiei şi cetăţenii acelor ţări care nu fac parte din Convenţie, dar au domiciliul ori o întreprindere industrială sau comercială, reală şi serioasă, aflată pe teritoriul uneia din ţările membre. Acelaşi articol prevede că autorii care nu sunt resortisanţi ai unei ţări a Uniunii, dar care au reşedinţa lor obişnuită în una din aceste ţări, sunt asimilaţi cu autorii resortisanţi ai ţării respective. Apartenenţa unui resortisant la o ţară a Uniunii de la Paris se stabileşte după legea statului al cărui cetăţean se declară persoana

15

respectivă. Prin urmare, persoanele cu dublă cetăţenie vor invoca prevederi diferite faţă de persoanele fără cetăţenie.

Convenţia de la Paris consacră, alături de tratamentul naţional şi principiul tratamentului unionist. Prin tratament unionist se înţelege faptul că resortisanţii Uniunii beneficiază de totalitatea drepturilor acordate direct de Convenţia de la Paris. Acest principiu asigură resortisanţilor un minim de avantaje care constituie un drept intern al Uniunii. Principiul minimului de protecţie este prevăzut şi de Convenţia de la Berna. Potrivit art. 6 din Convenţie, autorii operelor beneficiază de drepturile acordate în mod special de Convenţie. Minimul de protecţie se referă la drepturile morale, la drepturile patrimoniale şi la durata protecţiei.

Principiul tratamentului naţional este prevăzut în dreptul nostru de către art. 6 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie5, cu modificările ulterioare şi de către art. 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.6

Potrivit acestor texte de lege, persoanele fizice sau juridice străine, cu domiciliul sau sediul în afara teritoriului României, beneficiază de prevederile legii române în condiţiile tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, respectiv mărcile şi indicaţiile geografice, la care România este parte.

2.3. Principiul dreptului de prioritate

Prin dreptul de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a unei persoane care a efectuat într-o ţară a Uniunii de la Paris un prim depozit reglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru a obţine protecţie în celelalte ţări membre ale Uniunii.

Principiul este reglementat de art. 4 din Convenţia de la Paris. Dreptul de prioritate a fost prevăzut iniţial sub rezerva drepturilor terţilor, fiind formulat în forma actuală la Conferinţa de la Londra (1934). Potrivit textului Convenţiei de la Paris, (art. 4) resortisantul (succesorul sau succesorii lui în drepturi) care a depus un brevet de invenţie, o marcă de

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 21

octombrie, 1991. 6 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161 din 23 aprilie 1998.

16

fabrică sau comerţ, un model de utilitate, desen sau model industrial într-una din ţările Uniunii, va beneficia în celelalte ţări de un drept de prioritate pentru a efectua depozitul.

Pentru a exista un drept de prioritate trebuie ca primul depozit să aibă valoarea unui depozit naţional reglementar care îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională a fiecărei ţări membre a Uniunii de la Paris. Prin depozit naţional reglementar se înţelege orice depozit care este suficient pentru a stabili data la care a fost depusă cererea în ţara respectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a cererii. Primul depozit se poate efectua în ţara de origine a resortisantului sau într-o ţară a Uniunii. Soarta ulterioară a primului depozit nu influenţează existenţa dreptului de prioritate. Este necesar ca cea de a doua cerere să aibă acelaşi obiect ca şi prima. În ambele cereri se vor formula aceleaşi revendicări. Persoana care invocă prioritatea de depozit va trebui să depună o declaraţie, indicând ţara şi data primului depozit. Termenele de depunere a declaraţiei diferă în raport cu legislaţia fiecărei ţări. În măsura în care se pretinde, solicitantul va prezenta o copie a cererii depuse anterior şi un certificat al datei primului depozit, eliberate de autorităţile competente care au primit prima cerere.

Termenele de prioritate stabilite de Convenţia de la Paris sunt de 12 luni pentru brevetul de invenţie şi modelele de utilitate şi de 6 luni pentru desenele şi modelele industriale şi pentru mărcile de fabrică sau de comerţ.

Termenele de prioritate încep să curgă de la data depozitului primei cereri, fără ca ziua efectuării depozitului să fie luată în calcul. Dacă ultima zi din termen este nelucrătoare, termenul se va prelungi până la prima zi lucrătoare care urmează.

Dreptul de prioritate are ca efect împrejurarea că depozitul efectuat ulterior într-una din celelalte ţări ale Uniunii nu va putea fi invalidat de fapte săvârşite între timp, cum ar fi efectuarea unui alt depozit, publicarea invenţiei, punerea în exploatare a invenţiei, punerea în vânzare a unor exemplare ale desenului, modelului industrial sau folosirea mărcii. În legătură cu exercitarea dreptului de prioritate, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris s-au soluţionat şi problemele privind cascada de priorităţi succesive, priorităţi multiple şi parţiale.

Prioritatea în cascadă înseamnă că o persoană care a depus o cerere ulterioară cu invocarea priorităţii poate solicita un nou termen de

17

prioritate de la data depozitului posterior. Întrucât dreptul de prioritate este configurat numai de primul depozit, nu se admite cascada de priorităţi succesive.

Prioritatea multiplă se manifestă în cazul în care cererea ulterioară este cuprinsă în mai multe cereri anterioare. În conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Paris, nici o ţară a Uniunii nu va putea refuza o prioritate (o cerere de brevet) pe motivul că depunătorul revendică priorităţi multiple, chiar dacă ele provin din ţări diferite, în măsura în care există o unitate a invenţiei, în sensul legii din ţara respectivă. În mod obiş-nuit, priorităţile multiple se invocă cu ocazia invenţiilor de perfecţionare.

Priorităţile parţiale apar când cererea ulterioară este complexă, cuprinzând mai multe cereri distincte. Potrivit dispoziţiilor Convenţiei de la Paris, solicitantul poate să împartă cererea, păstrând ca dată a fiecărei cereri distincte, data cererii iniţiale şi, dacă este cazul, beneficiul dreptului de prioritate.

Convenţia de la Paris consacră şi prioritatea de expoziţie. În art. 11 din Convenţie se precizează că ţările Uniunii vor acorda, potrivit legislaţiei lor interne, protecţie temporară invenţiilor brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor, modelelor industriale, precum şi mărcilor de fabrică sau de comerţ pentru produsele care vor figura la expoziţiile internaţionale oficiale sau oficial recunoscute şi organizate pe teritoriul uneia dintre ele.

În legislaţia noastră dreptul de prioritate este recunoscut prin art. 20 şi art. 21 ale Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie şi prin art. 11 al Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

2.4. Principiul independenţei brevetelor

Art. 4 bis al Convenţiei de la Paris consacră regula conform căreia cererile de brevete pentru aceeaşi invenţie depuse în diferite ţări ale Uniunii nu depind unele de altele. Cu alte cuvinte, brevetele cerute de cetăţeni ai Uniunii în diferitele ţări ale acesteia vor fi independente de brevetele obţinute pentru aceeaşi invenţie în celelalte ţări membre sau nu ale Uniunii de la Paris. Această dispoziţie trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că brevetele acordate în cursul termenului de prioritate sunt independente, atât sub aspectul cauzelor de nulitate şi de decădere, cât şi sub aspectul duratei normelor de protecţie.

18

Acordarea unui brevet de invenţie într-o ţară, nu obligă nici o altă ţară să acorde brevet pentru aceeaşi invenţie.

Totodată, principiul mai înseamnă că brevetul de invenţie nu poate fi refuzat sau invalidat în oricare ţară membră, din considerentul că un brevet pentru aceeaşi invenţie a fost refuzat sau invalidat în o altă ţară.

Aşadar, soarta unui anumit brevet de invenţie într-o ţară, nu are nici o influenţă asupra sorţii brevetului pentru aceeaşi invenţie în oricare din celelalte ţări.

Şi în cazul aderării unor ţări noi la Uniune se aplică principiul independenţei brevetelor care vor exista de o parte şi de alta la data aderării.

Brevetele obţinute în diferite ţări ale Uniunii cu beneficiul priorităţii vor avea aceeaşi durată cu aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi fost cerute şi eliberate fără beneficiul priorităţii.

Principiul independenţei brevetelor determină ca soarta unui brevet obţinut pentru aceeaşi invenţie într-o altă ţară a Uniunii să nu mai depindă de brevetul de origine.

2.5. Principiul independenţei mărcilor

După înregistrarea unei mărci într-o ţară a Uniunii de la Paris, aceasta nu mai este legată de marca de origine ori de mărcile înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii. Acest principiu, denumit al independenţei mărcilor, este consacrat de art. 6 din Convenţia de la Paris în forma revizuită la Lisabona (1958). Potrivit acestor dispoziţii, condiţiile de depunere şi de înregistrare a mărcilor de fabrică sau de comerţ vor fi stabilite de fiecare ţară a Uniunii prin legislaţie naţională. Chiar dacă o marcă nu a fost depusă, înregistrată sau reînnoită în ţara de origine, ea nu va putea fi refuzată sau invalidată pentru aceste motive atâta vreme cât este depusă de un resortisant al unei ţări membre a Uniunii.

Înregistrarea reglementară a unei mărci în una din ţările Uniunii de la Paris îi conferă caracter independent faţă de mărcile înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii, inclusiv faţă de marca înregistrată în ţara de origine.

Etapa naşterii dreptului la marcă trebuie deosebită de cea a situaţiei ulterioare a mărcii. În prima etapă, pentru a se evita arbitrariul administraţiei locale pe baza depozitului naţional din ţara de origine,

19

trebuie să se facă depozitul în una din ţările Uniunii. În etapa următoare, soarta unei mărci înregistrate într-o ţară a Uniunii nu poate fi legată de situaţia ei în ţara de origine.

Principiul independenţei mărcilor este necesar pentru protecţia mărcii unioniste.

3. Natura juridică a dreptului proprietăţii intelectuale

Natura juridică a dreptului proprietăţii intelectuale a constituit şi constituie obiect de controversă, cu toate că, în privinţa conţinutului acestui drept, majoritatea părerilor sunt în consens.

I. Opiniile autorilor pot fi grupate în funcţie de calificările atribuite în două mari teorii:

A) teoria care susţine că dreptul asupra creaţiei intelectuale poate fi considerat ca un drept de proprietate;

B) teoria potrivit căreia dreptul proprietăţii intelectuale este un drept distinct ce formează o categorie specială.

A) Potrivit primei teorii, dreptul de creaţie intelectuală este caracterizat în conformitate cu preceptele dreptului natural ca un drept de proprietate.

În această concepţie creaţia intelectuală este calificată ca fiind cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai incontestabilă şi cea mai sacră dintre toate proprietăţile.

Partizanii teoriei apreciază că există o analogie clară între dreptul autorului de exploatare a creaţiei şi dreptul proprietarului asupra bunurilor sale materiale.

Teoria proprietăţii a fost consacrată de legislaţia Revoluţiei Franceze, fiind preluată de practica şi doctrina juridică.

Concepţia care califică dreptul de creaţie intelectuală ca un drept de proprietate prezintă unele limite: mai întâi că nu poate justifica protecţia drepturilor nepatrimoniale ale autorilor creaţiilor intelectuale şi apoi că a despărţit soluţiile de protecţie a dreptului proprietăţii intelectuale, care au urmat două direcţii distincte. Este vorba de cea a dreptului continental, în care prioritare sunt drepturile morale ale autorilor şi de cea a sistemului de drept anglo-saxon, în care prioritare sunt drepturile patrimoniale ale creatorilor.

20

B) După o altă teorie, dreptul creaţiei intelectuale este considerat ca o grupare distinctă de drepturi şi care pot fi denumite drepturi intelectuale.

Teoria drepturilor intelectuale a precizat ideea unei noi categorii de drepturi. Juristul francez Edmond Picard a adăugat diviziunii clasice a drepturilor în personale, reale şi obligaţionale, consacrate de dreptul roman, şi categoria drepturilor intelectuale.

Ideea drepturilor intelectuale ca o categorie sui generis a înregistrat un succes deosebit, fiind preluată şi susţinută în diverse variante.

1. Astfel, potrivit unei prime susţineri, gruparea drepturilor în personale şi reale nu este completă. Drepturile intelectuale care vin în completarea categoriilor existente au un caracter patrimonial, conferă titularului un monopol de exploatare şi sunt opozabile erga-omnes. Spre deosebire însă de drepturile reale, obiectul drepturilor intelectuale îl constituie activitatea şi gândirea omului.

2. După o altă susţinere, drepturile se clasifică în funcţie de criteriul obiectului în drepturi ale personalităţii, drepturi reale, drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale. Deşi nu poartă asupra unor bunuri corporale şi nu constituie creanţe în raport cu debitorii, totuşi drepturile intelectuale au o valoare pecuniară. Ele se aseamănă cu drepturile reale prin opozabilitatea lor erga-omnes şi prin caracterul lor imediat.

3. Potrivit unei a treia susţineri, prerogativele care alcătuiesc drepturile intelectuale nu mai sunt separate. Principiul fundamental al diviziunii drepturilor după natura obiectului ar fi nesocotit dacă s-ar scinda cele două aspecte, moral şi patrimonial. Drepturile intelectuale fac parte din categoria unică a drepturilor asupra bunurilor în care trebuie să se opereze distincţia între jura în res corporale şi jura în res incorporale.

II. Alţi autori admit ideea unei categorii distincte de drepturi reprezentate de drepturile intelectuale, dar în explicarea denumirii şi fundamentului acestei categorii recurg la argumente de altă natură.

1. Astfel, potrivit unei prime teorii, şi anume, teoria drepturilor asupra lucrurilor imateriale, argumentaţia are la bază utilitatea socială, protecţia şi drepturile creatorului reprezentând o recompensă pentru serviciul social.7

7 A se vedea Ioan Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All

Beck, Iaşi, Bucureşti, 2005, p. 16.

21

Utilitatea socială înlocuieşte noţiunea de proprietate incorporală. Titularul unei creaţii de formă are un drept absolut care nu poate fi şi perpetuu, deoarece creaţiile de formă, odată aduse la cunoştinţa publică manifestă o forţă de propagare care nu poate fi contrariată de voinţa suverană a unei singure persoane.

Creaţiile de formă, producţii ale spiritului, sunt destinate să facă parte din fondul comun al umanităţii.

2. Adepţii teoriei personalităţii drepturilor de creaţie8 consideră că acestea îşi au izvorul în opera intelectuală care este o prelungire a personalităţii. Aşadar, opera fiind o creaţie a personalităţii, şi drepturile aferente aparţin categoriei drepturilor personalităţii. Adversarii acestei teze susţin că produsul creaţiei aparţine autorului în exclusivitate doar atâta vreme cât nu este materializat. Din momentul în care opera îmbracă o anumită formă, ea se desparte de creatorul său, având o soartă juridică proprie.

3. Teoria drepturilor de clientelă. În această orientare, drepturile privative urmăresc, sub diferite forme, materiale sau imateriale, să formeze o clientelă cu scopul de a obţine profit economic sau de a conferi creatorului anumite avantaje şi privilegii în raport cu concurenţii.

Obiectul acestor drepturi îl constituie clientela, pentru cucerirea căreia se desfăşoară o competiţie organizată între industriaşi şi comercianţi. Drepturile privative sunt chemate, în cadrul acestei lupte, să stabilească anumite poziţii în favoarea titularului lor pe care concurenţii vor trebui să le respecte.

Drepturile de clientelă au caracter dinamic, deosebindu-se de drepturile de proprietate şi cele de creanţă care fac parte din statistica juridică.9

Teoria este criticată întrucât se serveşte de obiectul dreptului pentru a-şi determina natura şi i se reproşează faptul că foloseşte o noţiune de factură economică pentru explicarea naturii juridice a unui drept.10

8 A se vedea Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits

voisins, Dallaz, 1997, Ed. 8. 9 A se vedea Claude Colombet, Op. cit., p. 13. 10 A se vedea André Bertrand, Marques et brevets. Dessins et modèles,

Delmas, 1995, p. 3.

22

4. Teoria drepturilor de monopol are în vedere caracterul structural fundamental al drepturilor privative şi funcţia de concurenţă pe care o exercită. Elementul esenţial al drepturilor de monopol constă în posibilitatea titularului de a interzice terţelor persoane care au dobândit un obiect de proprietate intelectuală de a-l reproduce, multiplica sau înstrăina.

III. Nici una dintre tezele amintite nu are însuşirea de a explica în mod cuprinzător şi complet natura juridică a drepturilor recunoscute autorilor de creaţii intelectuale.

Caracterul complex al drepturilor de proprietate intelectuală a fost consacrat în sistemul Convenţiei de la Berna, fiind însuşit cu unele rezerve de către ţările membre ale Uniunii de la Berna.

Însuşirea nu a pus capăt disputelor şi concepţiilor dihotomice în cadrul concepţiei privind natura complexă a drepturilor proprietăţii intelectuale, fiind conturate două teorii: teoria monistă sau unitară şi teoria dualistă.

1. Teoria monistă11 susţine că, datorită faptului că legătura dintre personalitatea autorului şi creaţia realizată este foarte strânsă, disocierea în drepturi morale şi drepturi patrimoniale este imposibil de operat şi acceptat. După această teorie, drepturile morale constituie prerogative ale drepturilor intelectuale, având aceeaşi valoare şi aceeaşi durată ca şi drepturile patrimoniale.

În concepţia monistă cele două elemente ale dreptului de creaţie intelectuală, dreptul privativ de exploatare şi dreptul moral la paternitate, nu sunt separate.

Dreptul privind creaţia intelectuală este încadrat fie în categoria drepturilor asupra bunurilor, fie în categoria drepturilor personale.

La adresa teoriei moniste pot fi enunţate o serie de critici, cum ar fi: a) teoria ignoră faptul că drepturile patrimoniale sunt doar drepturi

eventuale, atâta vreme cât autorul nu şi-a publicat creaţia. Opera se naşte prin actul de creaţie, iar drepturile patrimoniale prin publicare;

b) teza omite faptul că protecţia drepturilor morale se face distinct de protecţia drepturilor patrimoniale;

c) trece cu vederea împrejurarea că măsurile reparatorii sunt diferite pentru cele două categorii de drepturi;

d) nu ţine cont de faptul că încălcarea acestor drepturi nu se face simultan. 11 Viorel Roş, Op. cit., p. 53.

23

Sistemul monist este consacrat în prezent în legea germană a dreptului de autor şi a drepturilor conexe din 1965, modificată în 1985.

2. Teoria dualistă consideră că drepturile morale şi drepturile patrimoniale au o existenţă şi un regim juridic distincte. O dată cu publicarea operei, drepturile patrimoniale îşi pierd condiţia de eventualitate, dobândesc actualitate şi certitudine.

După publicare, drepturile morale nu-şi încetează însă existenţa şi continuă să existe chiar şi după ce creatorul a decedat şi după ce drepturile patrimoniale nu mai sunt recunoscute.

Adepţii acestei concepţii îşi sprijină ideile pe următoarele argumente:

a) dreptul patrimonial al autorului de a trage foloase materiale din exploatarea creaţiei sale este consecinţa exercitării dreptului moral de publicare a operei sau a autorizării terţilor de a folosi opera sa. Altfel spus, prerogativele patrimoniale sunt dependente de exerciţiul celor nepatrimoniale. Din acest motiv, legiuitorul a derogat de la dreptul comun şi a stabilit că drepturile patrimoniale ale autorului nu se vor putea transmite decât pe termen limitat.12

b) drepturile morale exercită o acţiune atât de puternică asupra drepturilor intelectuale, încât înlătură aplicarea normelor de drept comun în materie de proprietate.

Drepturile morale asigură respectarea legăturii între opera şi personalitatea autorului, în timp ce drepturile patrimoniale asigură satisfacerea intereselor materiale ale creatorului.

c) dreptul autorului la reparaţii patrimoniale este rezultatul încălcării drepturilor sale personale nepatrimoniale. În dreptul nostru, potrivit Decretului nr. 31/1954, drepturile nepatrimoniale de autor sunt inserate alături de celelalte drepturi morale: dreptul la nume ori la pseudonim, dreptul la denumire, dreptul la onoare, la reputaţie. Dar, în vreme ce onoarea, reputaţia şi alte valori morale sunt făurite de om prin conduita sa în viaţa publică şi privată şi au caracter de maximă generalitate, creaţia intelectuală poartă amprenta autorului. Din acest motiv drepturile morale de autor aparţin numai realizatorilor de opere care au fost date publicităţii.

12 Viorel Roş, Op. cit., p. 54-55.

24

Sistemul dualist al dreptului de proprietate intelectuală este adoptat aproape în toate ţările Europei, exceptând Germania, unde, după cum am văzut, a fost consacrată soluţia monistă a dreptului de creaţie intelectuală.

4. Proprietatea intelectuală – scurt istoric

Este un adevăr axiomatic faptul că între gradul de dezvoltare a oricărui tip de societate şi activitatea creatoare a membrilor săi este o relaţie direct proporţională. Cu toate acestea, în mod paradoxal, conceptul dreptului de creaţie intelectuală a apărut destul de târziu.

În Antichitate, dreptul proprietăţii intelectuale se reducea la dreptul autorului asupra manuscrisului operei. Astfel, în Digestele, cercetătorii au găsit referiri la furtul de manuscrise, considerate altfel decât alte bunuri care făceau obiectul unor acte de sustragere. Manuscrisele nu erau considerate doar bunuri cu valoare economică, ci şi legate de persoana creatorului, apreciindu-se opera, creaţie a spiritului.13

Mecena, sfetnic influent şi bogat al împăratului roman Cezar, a sprijinit din punct de vedere material şi a încurajat poeţii şi scriitorii epocii în care a trăit. Din păcate, nu sunt cunoscute şi demersuri legislative din partea acestui iubitor al artelor.

În Alexandria, important centru economic şi cultural al lumii elenistice şi romane, plagiatorii erau sancţionaţi prin blam public. Deci drepturile morale se bucurau de o anumită recunoaştere, chiar dacă nu erau protejate legal.

În Grecia antică, cu toate că manuscrisele operelor diverşilor autori circulau, fiind difuzate la mari depărtări14, drepturile autorilor erau limitate de dreptul asupra manuscrisului. Comerţul cu manuscrise nu asigura şi protecţia drepturilor autorilor originalelor. Aşa se explică faptul că, după moartea lui Eschil15, atenienii au permis altor poeţi nu numai reluarea tragediilor acestuia, ci şi modificarea lor.

13 Claude Colombet, Op. cit. p. 1. 14 Martial consemnează în Epigrame că operele sale au ajuns până în

„deşertul Geţilor” şi sunt studiate „de bretoni”. Yolanda Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Editura Lumina Lex, 1997, p. 17.

15 Eupharion, fiul lui Eschil, a putut prezenta tragediile neaduse la cunoştinţa publică de tatăl său în timpul vieţii, nu în virtutea vreunui drept de reprezentare, ci graţie faptului că manuscrisele au rămas în posesia sa.

25

În Evul Mediu ia amploare industria copiştilor şi dreptul exclusiv de transcriere a manuscriselor. O lungă perioadă de timp a fost monopolul călugărilor, pentru ca mai târziu să devină o industrie în mâna universităţilor. Spre exemplu, unii autori fac referire la dreptul exclusiv al Universităţii din Oxford de a transcrie operele.16

În Evul Mediu calitatea de autor nu era revendicată de nimeni, pentru că de creaţie nu se vorbea decât în sens divin, iar copiştii erau anonimi. Iată de ce problema protecţiei dreptului de autor nu se înfăţişa ca o necesitate de prim ordin.

În evoluţia dreptului de creaţie intelectuală se produce o schimbare radicală o dată cu descoperirea tiparului cu litere mobile, în 1445, de către germanul Johannes Gensfleisch, rămas în istorie sub numele de Gutenberg. Impactul acestei invenţii asupra dreptului de creaţie intelectuală a fost extraordinar, unii autori apreciind că tiparul a fost cauza exclusivă a naşterii dreptului de autor.17

În Franţa tipăriturile erau libere în timpul regelui Ludovic al XI-lea. În secolul următor însă, s-a introdus (Francisc I) autorizarea prealabilă a Universităţii şi Facultăţii de Teologie pentru tipărirea şi vânzarea cărţilor, inclusiv pentru cărţile tipărite în străinătate. Se instituie apoi sistemul privilegiilor. Iniţial, privilegiul multiplicării şi difuzării operelor se acorda tipografilor, nu autorilor. Autorii care renunţau la manuscrisul lor în favoarea unui tipograf pierdeau orice drept asupra manuscrisului respectiv, iar tipografii dobândeau dreptul de proprietate asupra acestuia.

Mai târziu, în anul 1517, a fost acordat primul privilegiu în favoarea autorului. Privilegiile reprezentau pentru autorităţi atât un avantaj material, cât şi un mijloc care permitea controlul strict al tipăriturilor.

În anul 1559 a fost tipărit celebrul INDEX, o listă a cărţilor interzise de a fi tipărite şi lecturate întrucât reprezentau în concepţia vremii un „pericol” pentru religia creştină şi pentru morală.18

Abia la sfârşitul secolului al XVII-lea apare conceptul de proprietate intelectuală, iar la începutul secolului al XVIII-lea este întâlnit

16 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 17-18. 17 Jules-Marc Boudel, citat de Viorel Roş, Op. cit., p. 35. 18 De aici provine expresia „a fi pus la INDEX” referitoare la o persoană a

cărei conduită este contrară uzanţelor, supărătoare, neconvenabilă celui care imprimă, stabileşte, dictează un anumit comportament.

26

şi cel privind dreptul de autor. Începe să prindă teren ideea potrivit căreia autorii, creând opere, oferă colectivităţii servicii mai importante decât tipografii care le difuzează.

Legea adoptată în Anglia în anul 1709 este considerată a fi prima lege a dreptului de autor. Scopul legii este acela de a încuraja ştiinţa şi cultura prin conferirea autorilor cărţilor a unui drept la copie (copyright) pentru cărţile tipărite. Mai târziu, în 1734, a fost atribuit prin lege (Engraving Copyright Act) un drept de monopol în favoarea pictorilor.19 Utilizarea fără drept a unei opere era calificată ca fiind infracţiune de furt, numai că sancţiunea nu era decât una de natură morală.

Începe să se impună tot mai mult ideea că opera rămâne un bun al autorului chiar după vânzarea unor exemplare. Într-un memoriu prezentat Parlamentului din Paris, Louis d`Hericourt subliniază ideea că librarii devin proprietarii operelor pe care le imprimă nu datorită privilegiilor acordate de regi, ci pe temeiul achiziţiei manuscrisului de la autor, în schimbul unui preţ.20

În Franţa, în 1761, s-a impus ideea că dreptul de autor este o proprietate şi, în consecinţă, este supus dreptului comun. Această concepţie s-a născut în urma unui conflict între comunitatea librarilor şi nepoţii lui La Fontaine privind drepturile asupra operelor acestuia, moştenitorii cerând şi obţinând un privilegiu personal pentru publicarea Fabulelor.

În 1777, Consiliul Regal a adoptat două hotărâri care au constituit un fel de Cod al proprietăţii literare, în care s-a afirmat principiul perpetuităţii privilegiului obţinut de autor de a edita şi de a vinde operele. Acest privilegiu se transmite urmaşilor, cu condiţia ca autorul să nu fi cedat opera unui librar, caz în care cesiunea privilegiului nu poate depăşi durata vieţii autorului.

Revoluţia franceză a abolit toate privilegiile autorilor şi ale tipografilor, dar la 19 iulie 1793 a fost adoptată o lege care a consacrat dreptul de reproducere a operelor, a conferit dreptul exclusiv al autorilor şi a instituit dreptul temporar, potrivit căruia, autorul se bucură tot timpul vieţii de dreptul recunoscut, iar moştenitorii pe o perioadă limitată.

19 Viorel Roş, Op. cit., p. 36. 20 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 20.

27

În Anglia, situaţia a prezentat aspecte oarecum asemănătoare, într-o primă etapă dreptul autorului fiind recunoscut în temeiul dreptului comun.21

A fost adoptat un statut special în timpul domniei reginei Ana care îşi propunea să încurajeze industria, conferind autorilor şi succesorilor lor în drepturi un drept de reproducere a cărţilor imprimate, pe anumite perioade.

În Germania, într-o lucrare din 1690, apărută la Jena, se menţionează ideea unei proprietăţi intelectuale a autorului asupra operei sale. Problema a făcut obiect de preocupări şi în rândul filosofilor. Immanuel Kant, spre exemplu, considera dreptul de autor ca fiind un drept personal.

În anul 1837 este adoptată în Paris o lege prin care autorul operei era protejat pe timp de 10 ani de la apariţia operei, durată prelungită la 40 de ani în 1845.

În SUA, dreptul de proprietate intelectuală a evoluat diferit faţă de cel european. Congresul SUA a adoptat în 1870 un act normativ prin care se recunoştea autorului un drept de folosinţă asupra operei sale pe o perioadă de 14 ani cu posibilitatea prelungirii o singură dată cu aceeaşi perioadă, dacă autorul, soţia sau copiii erau încă în viaţă la expirarea primei perioade.

În SUA s-a impus sistemul de copyright în care protecţia dreptului de proprietate intelectuală depinde de înscrierea într-un registru special, numit Registrul de copyright.

Deosebirea faţă de ţările europene îşi găseşte explicaţia în spiritul pragmatic al americanilor, după care prioritate au interesele industriei, în timp ce în sistemul european au prioritate interesele autorului.

5. Protecţia proprietăţii intelectuale în România.

Congresul de la Bucureşti din 1906

Până în secolul al XIX-lea, în Ţările Romane, preocupările privind protecţia dreptului de creaţie intelectuală au fost nesemnificative. Se remarcă, totuşi, Hrisovul lui Alexandru Ipsilanti din 1774, prin care a fost constituită o comisie de opt boieri care să se ocupe de „principiile

21 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 21.

28

tuturor meseriilor şi rufeturilor şi, îndeosebi, de orice invenţiuni noi şi orânduielile bune a pofti spre folosul şi podoaba patriei”.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1862, a fost adoptată cea dintâi lege care a reglementat drepturile autorilor de opere literare şi artistice şi anume Legea presei. Legea recunoştea scriitorilor, compozitorilor şi creatorilor de opere artistice dreptul de a se bucura „ca de o proprietate”, pe timpul vieţii lor, de dreptul de a reproduce, de a vinde sau de a ceda creaţia lor. Erau sancţionate tipărirea, reproducerea sau imitarea unei opere fără consimţământul autorului. Sancţiunea consta în obligarea la plata unei amenzi egală cu preţul a o mie de exemplare din ediţiile originale şi confiscarea exemplarelor tipărite, reproduse ori imitate. Dreptul autorului putea fi transmis moştenitorilor pe o perioadă de 10 ani, iar, sub rezerva reciprocităţii, aceleaşi drepturi le erau recunoscute şi străinilor.

În 1879 se adoptă Legea asupra mărcilor de fabrică şi comerţ pentru a se îndeplini o obligaţie asumată prin Convenţia comercială încheiată cu Austro-Ungaria în 1875. Obligaţia era de a asigura comercianţilor şi industriaşilor austro-ungari o protecţie eficace mărcilor lor de fabrică şi de comerţ în România.

Legea din 1879 s-a aplicat până în anul 1967 când a fost adoptată Legea nr. 28 privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu. Această lege a fost abrogată, la rândul ei, prin Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice. Protecţia distinctă a desenelor şi a modelelor industriale a fost legiferată prima dată în România prin Legea nr. 129/1992.

Cele dintâi lucrări consacrate dreptului de autor22 au apărut în anul 1906, adică în anul în care a avut loc, la iniţiativa lui A. D. Xenopol, Congresul internaţional consacrat proprietăţii literare şi artistice, primul de acest gen în România.

În cadrul Congresului au fost dezbătute probleme fundamentale privind necesitatea protecţiei şi limitele dreptului de autor, drepturile

22 C. Hamangiu, État de la législation roumaine sur la propriété littéraire

et artistique, Bucureşti, 1906; Jean T. Ghica, La propriété littéraire et artistique, Bucureşti, 1906; Al. Nicolau, L’état actuel de la doctrine de la législation et de la jurisprudence en ce qui concerne la propriété littéraire en Roumanie, Bucureşti, 1906.

29

artiştilor interpreţi şi executanţi, vocaţia la protecţie în cadrul dreptului de autor a operei de arhitectură, problema plagiatului şi limitele dreptului de citare, durata dreptului de autor etc.

Organizarea şi desfăşurarea Congresului de la Bucureşti au contribuit la creşterea interesului pentru problematica dreptului de autor, influenţând prin studiile publicate cu acest prilej evoluţia şi soluţiile legislative, precum şi aderarea ţării noastre la Convenţia de la Berna.

Chiar dacă a trecut ceva vreme de la data congresului, totuşi în 1923 se adoptă o lege specială a dreptului de autor, Legea proprietăţii literare şi artistice, iar în 1926 România devine membră a Convenţiei de la Berna.

Legea din 1923, considerată la data elaborării ca fiind una dintre cele mai moderne şi complete reglementări ale dreptului de autor, asigura protecţie drepturilor autorilor, indiferent de îndeplinirea vreunei forma-lităţi, şi consacra dreptul exclusiv al autorilor de a publica, reprezenta, executa, autoriza traducerile, vinde, dona sau dispune prin testament.

Legea din 1923 a fost completată şi modificată prin reglementările ulterioare, pentru ca în 1956 să fie abrogată prin Decretul nr. 32 privind drepturile de autor, iar acest decret să fie abrogat prin actuala reglementare în domeniu şi anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Proprietatea intelectuală nu este garantată în mod distinct prin Constituţia României din 1991, la fel ca şi în Constituţia Franţei din 1958.23 Dar garanţiile constituţionale privind libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură, precum şi dispoziţiile din Constituţie care garantează dreptul la proprietate în general se aplică şi dreptului de proprietate intelectuală.

23 În constituţiile altor ţări ca Argentina, Anglia, Germania, Peru sau SUA

este garantată proprietatea intelectuală.

30

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

1. Categorii de izvoare

Dreptul de proprietate intelectuală cuprinde două categorii de izvoare:

a) izvoare interne; b) izvoare internaţionale.

a) Izvoare interne În sistemul nostru de drept principalele acte normative care

reglementează drepturile de proprietate intelectuală sunt: − Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie1, cu

modificările şi completările ulterioare; − Hotărârea Guvernului nr. 152/1992 pentru aprobarea

regulamentului de aplicare a legii brevetelor de invenţie;2 − Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor

industriale;3 − Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;4

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 21

octombrie, 1991. 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 aprilie

1992. 3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 8 ian.

1993. 4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 23

aprilie 1998.

31

− Hotărârea de Guvern nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;5

− Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografiilor de circuite integrate;6

− Hotărârea de Guvern nr. 573/1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci;7

− Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimului de utilizare a acestuia;8

− Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;9 − Legea nr. 8/ 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.10

b) Izvoare internaţionale Datorită vocaţiei internaţionale a drepturilor de creaţie intelectuală,

dispoziţiile referitoare la proprietatea industrială au fost incluse în convenţiile bilaterale începând cu secolul al XIX-lea.

O dată cu dezvoltarea comerţului şi avântul progresului tehnic, sistemul convenţiilor bilaterale nu a mai fost în măsură să răspundă noilor exigenţe ale protecţiei creaţiei intelectuale. În aceste condiţii au apărut noi forme de cooperare prin care să se realizeze o uniformizare legislativă de natură să asigure protecţia.

Pe plan internaţional, protecţia proprietăţii industriale se realizează prin Convenţia de la Paris din 1883, iar protecţia dreptului de autor prin Convenţia de la Berna din 1886.

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 27

noiembrie 1998. 6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 9 martie

1995. 7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 11

septembrie 1998. 8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 30 ian.

1998. 9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 30 ian.

1991. 10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 26 martie

1996.

32

2. Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale

Legislaţia destul de diferită a diverselor ţări ale lumii, riscul ca o invenţie publicată într-o ţară să distrugă noutatea invenţiei în alte ţări, dezvoltarea tot mai accentuată a unui flux de tehnologie cu caracter internaţional, creşterea comerţului internaţional au reprezentat cei mai importanţi factori care au determinat cursul armonizării legilor industriale la nivel internaţional.

Absenţa unei protecţii adecvate a proprietăţii industriale a devenit vizibilă cu ocazia unei expoziţii internaţionale de invenţii, care a avut loc la Viena, în 1873. Din cauza protecţiei legale inadecvate pentru invenţiile expuse, mulţi inventatori străini s-au eschivat să-şi depună invenţiile la acea expoziţie. Astfel că a fost nevoie să se organizeze un Congres, în cursul aceluiaşi an, tot la Viena, în care s-a dezbătut Reforma brevetelor de invenţie.

După un număr de reuniuni internaţionale, cea de a doua Conferinţă internaţională de la Paris s-a încheiat cu semnarea Convenţiei pentru protecţia proprietăţii industriale, care a intrat în vigoare pe 7 iulie 1884. Prin această Convenţie a fost creată şi Uniunea Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Convenţia de la Paris are un caracter deschis. Dacă la adoptarea ei, Convenţia a fost semnată de 11 state fondatoare, la 1 ianuarie 1999 un număr de 154 de state erau membre ale Uniunii.

Convenţia de la Paris a fost supusă unor revizuiri periodice. România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles

(1897) şi Washington (1911) printr-un Decret-lege din anul 1920. Ulterior, în anul 1963, ţară noastră a aderat la textele revizuite de la Haga (1925), Londra (1934) şi Lisabona (1958), iar în anul 1969, România a ratificat forma Convenţiei revizuită la Stockholm (1967).

Ţările care au aderat la Uniunea de la Paris au obligaţia de a înfiinţa un serviciu special de proprietate industrială şi un depozit central pentru publicitatea brevetelor de invenţie, modelelor de utilitate, desenelor şi modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau de comerţ. Acest serviciu specializat va edita o publicaţie periodică specială. În România aceste prevederi s-au concretizat prin înfiinţarea Oficiului Special pentru

33

Invenţii şi Mărci (OSIM) şi prin editarea Buletinului Oficial de Proprietate Industrială.

Principalele prevederi ale Convenţiei de la Paris pot fi subdivizate în patru mari categorii:11

− prevederi cuprinzând reglementări de drept material care garantează un drept de bază cunoscut ca dreptul la tratament naţional. Principiul tratamentului naţional înseamnă că fiecare ţară membră a Uniunii de la Paris e obligată să asigure cetăţenilor celorlalte ţări membre aceeaşi protecţie pe care o asigură propriilor săi cetăţeni;

− a doua categorie de prevederi stabileşte un drept de bază cunoscut ca dreptul la prioritate. Dreptul la prioritate înseamnă ca un candidat (sau succesorul ori succesorii săi la titlu) care şi-a înregistrat un drept de proprietate industrială în una din ţările membre ale Uniunii să beneficieze de protecţie în toate celelalte ţări membre;

− a treia categorie de prevederi cuprinde un anumit număr de re-glementări comune de drept material, care conţin fie reguli privind drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice sau juridice, fie reglementări care pretind sau permit ţărilor membre să adopte legi potrivit acestor reglementări;

− a patra categorie de prevederi se referă la cadrul administrativ şi cuprinde clauzele finale ale Convenţiei.

Structura organizatorică a Uniunii de la Paris cuprinde: a) Adunarea; b) Comitetul Executiv; c) Biroul Internaţional al Organizaţiei Mondiale pentru Proprietate

Intelectuală (OMPI) conduse de Directorul General al O.M.P.I. a) Adunarea este formată din toate ţările membre şi reprezintă

organismul conducător al Uniunii. Guvernul fiecărei ţări este reprezentat de un delegat care este asistat de consilieri şi experţi.

Adunarea se ocupă de probleme privind întreţinerea şi dezvoltarea Uniunii, precum şi aplicarea Convenţiei de la Paris.

Adunarea se reuneşte anual în sesiune ordinară împreună cu Adunarea Generală a OMPI.

b) Adunarea are un Comitet Executiv compus dintr-un sfert din ţările membre ale Uniunii, ales de către Adunare pentru perioada dintre

11 A se vedea W. I. P. O., Op. cit., p. 318-338.

34

două sesiuni, ţinând cont de o distribuţie geografică echitabilă. Se ocupă cu funcţiile Adunării în perioada dintre sesiunile acesteia, pregăteşte întâlnirile Adunării şi ia toate măsurile pentru asigurarea executării programului.

Comitetul Executiv se întruneşte o dată pe an în sesiune ordinară alături de Comitetul Coordonator al OMPI.

c) Biroul Internaţional al OMPI este organul administrativ al Uniunii şi asigură secretariatul diferitelor organe ale Uniunii. În raport cu terţii, Uniunea este reprezentată de către Directorul General al OMPI. Acesta este cel mai înalt funcţionar al Uniunii de la Paris.

Convenţia cuprinde şi prevederi privind acordurile speciale, diferendele şi retragerea din Convenţie.

Astfel, ţările Uniunii au dreptul de a încheia între ele, în mod separat, aranjamente speciale pentru protecţia proprietăţii industriale. În ipoteza în care aranjamentele încheiate vor cuprinde prevederi contrarii, vor prevala dispoziţiile Convenţiei. Totodată, orice diferend ivit între două sau mai multe ţări ale Uniunii care nu s-a soluţionat pe calea negocierilor poate fi adus în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, de către oricare ţară aflată în conflict. Ţările membre au posibilitatea să declare că nu se consideră ţinute de o asemenea dispoziţie.

Convenţia de la Paris a fost încheiată fără limită de durată. După scurgerea termenului de 5 ani de la data aderării la Uniune, orice ţară membră are facultatea de a denunţa Convenţia printr-o notificare adresată directorului general al Uniunii.

3. Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia

operelor literare şi artistice

La 9 septembrie 1886 s-a încheiat, la Berna, Convenţia pentru protecţia operelor literare şi artistice, după 25 de ani de lucrări pregătitoare, la care un rol important l-a avut scriitorul Victor Hugo.12

Convenţia de la Berna este cel mai vechi tratat internaţional în domeniul drepturilor de autor.

Ulterior, Convenţia a fost amendată şi completată printr-un act adiţional şi o declaraţie interpretativă semnate la Paris în 1896. Convenţia

12 A se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 42.

35

de la Berna a fost adoptată de către 9 state în calitate de membre fondatoare.

Ţările contractante sunt constituite în Uniunea pentru protecţia drepturilor autorilor asupra operelor literare şi artistice.

Convenţia de la Berna este deschisă oricărui alt stat, astfel că la 1 ianuarie 1999 un număr de 138 de state erau membre ale Uniunii de la Berna.

Convenţia a fost supusă unor revizuiri periodice prin: Actul de la Berlin din 1908, Actul de la Roma din 1928, Actul de la Bruxelles din 1948, Actul de la Stockholm din 1967 şi Actul de la Paris din 1971.

Cu toate că majoritatea ţărilor au aderat la modificările realizate prin Actul de la Paris, un număr de state mai aplică încă forma revizuită de la Bruxelles sau chiar forma revizuită de la Roma.

Scopul Convenţiei de la Berna este, aşa cum se subliniază în preambulul său, „de a proteja, printr-o manieră cât mai efectivă şi unifor-mă posibilă, drepturile autorilor asupra operelor literare şi artistice”.13

România a aderat, cu rezerve, la Convenţia de la Berna în forma revizuită la Berlin prin Legea nr. 152/1926, pentru ca în 1995 să renunţe la rezerve. Aceste rezerve priveau în principal durata drepturilor şi competenţa în litigii având ca obiect interpretarea şi aplicarea Convenţiei.

La forma revizuită a Convenţiei prin Actul de la Paris din 1971 şi modificată în 1979 România a aderat prin Legea nr. 77/1998.

Convenţia de la Berna se întemeiază pe trei principii de bază: − primul este principiul tratamentului naţional, conform căruia

operele provenite dintr-unul din statele membre trebuie să beneficieze în fiecare din ţările membre de aceeaşi protecţie pe care ţara respectivă o acordă operelor propriilor cetăţeni;

− al doilea principiu este acela al protecţiei automate, potrivit căruia tratamentul naţional nu este condiţionat de îndeplinirea vreunei formalităţi. Altfel spus, protecţia este acordată automat, fără să fie condiţionată de vreo formalitate de înregistrare;

− în sfârşit, al treilea este principiul independenţei protecţiei după care beneficiul şi exercitarea drepturilor recunoscute nu depind de existenţa protecţiei în ţara de origine a operei.

13 WIPO, Op. cit., p. 339.

36

Structura organizatorică a Uniunii de la Berna e formată din: Adunare, Comitet Executiv şi Biroul Internaţional.

a) Adunarea constituie organul de conducere al Uniunii de la Berna, fiind constituită din câte un delegat al ţărilor membre. Adunarea stabileşte programul, adoptă bugetul, controlează finanţele Uniunii.

b) Comitetul Executiv este ales de Adunare şi reprezintă o pătrime din numărul ţărilor membre ale Uniunii, ţinându-se seama de o repartiţie geografică echitabilă. Se reuneşte o dată pe an în sesiuni ordinare şi în general o dată la doi ani în sesiuni extraordinare.

c) Biroul Internaţional exercită atribuţiile administrative ale Uniunii de la Berna. Acesta adună şi publică informaţii privitoare la protecţia dreptului de autor. Lunar, Biroul Internaţional editează şi o revistă care tratează tematica dreptului de autor.

Uniunea de la Berna are un buget propriu, contribuţiile plătibile de statele membre decurgând dintr-un sistem de 7 clase. Fiecare stat are dreptul să-şi aleagă clasa în care doreşte să fie încadrat, plasarea într-o anumită clasă neavând nici un fel de influenţă asupra drepturilor fiecărui stat în cadrul Uniunii, cu toate că valoarea contribuţiei plătibilă la buget variază în funcţie de clasă.

Statele membre ale Uniunii au dreptul de a încheia între ele convenţii particulare prin care să recunoască autorilor drepturi mai largi decât cele acordate de Uniune. De asemenea, ţările membre se bucură de libertatea de a autoriza, a supraveghea sau de a interzice, prin măsuri legislative ori acte de poliţie internă, difuzarea pe teritoriul lor a oricăror opere de creaţie intelectuală.

Orice diferend intervenit între două sau mai multe ţări ale Uniunii, care nu a fost soluţionat pe calea negocierilor, poate fi adus în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de către oricare dintre ţările aflate în litigiu.

Ţările membre ale Uniunii au libertatea de a declara că nu acceptă investirea Curţii Internaţionale de Justiţie pentru soluţionarea propriilor litigii în materie.

Durata de apartenenţă la Convenţia de la Berna nu este limitată în timp, astfel că orice ţară membră are facultatea de a o denunţa printr-o notificare adresată Directorului General al OMPI.

37

4. Convenţia de la Stockholm din 1967 pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale

OMPI este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată.

La Conferinţa diplomatică de la Stockholm (1967) s-a semnat Convenţia pentru constituirea OMPI, intrată în vigoare în anul 1970.

Cu toate acestea, originile OMPI sunt cu mult mai vechi. Iniţial au existat două secretariate, unul pentru proprietate industrială şi altul pentru dreptul de autor, înfiinţate prin Convenţia de la Paris şi Convenţia de la Berna. Ambele erau plasate sub supravegherea Guvernului Federal al Elveţiei. În 1893 cele două secretariate s-au reunit. În cursul istoriei numele acestor secretariate a suferit modificări, cea mai recentă denumire, înainte de Conferinţa de la Stockholm, fiind Birourile Internaţionale Reunite pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale (BIRPI).

OMPI, succesorul BIRPI, a devenit agenţie specializată a ONU prin semnarea acordului în acest sens între Naţiunile Unite şi OMPI, acord intrat în vigoare la 17 decembrie 1974.

Scopul OMPI este acela de a promova protecţia proprietăţii intelectuale în lume şi de a asigura cooperarea administrativă între Uniunea de la Paris şi Uniunea de la Berna.

Activităţile OMPI sunt de trei tipuri, şi anume: – activităţi de înregistrare care implică servicii directe pentru

solicitanţi sau deţinători de proprietate intelectuală. Activităţile de acest gen privesc primirea şi procesarea cererilor internaţionale şi sunt, de regulă, finanţate din taxele solicitanţilor, care reprezintă circa trei sferturi din bugetul OMPI.

– activităţi de cooperare interguvernamentală pentru administrarea proprietăţii intelectuale, în legătură cu administrarea colecţiilor de documente privind brevetele de invenţie folosite pentru cercetare şi comparaţii, precum şi identificarea mijloacelor pentru facilitarea accesului la informaţii, întreţinerea şi actualizarea sistemelor de clasificare internaţionale etc.

Prin publicaţiile lunare ale OMPI şi pe CD-ROM-urile numite „IP-LEX”-uri, OMPI pune la dispoziţia publicului legi privind proprietatea industrială şi dreptul de autor aflate în colecţiile cuprinzătoare pe care le întreţine.

38

– activităţile de substanţă sau programate ale OMPI cuprind promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente, actualizarea acestor tratate, precum şi încheierea de noi tratate şi participarea la activităţi de cooperare pentru dezvoltare.

Structura organizatorică a OMPI este alcătuită din: a) Adunarea Generală, b) Conferinţa, c) Comitetul de Coordonare şi d) Biroul Internaţional al OMPI sau Secretariatul.14

a) Adunarea Generală este organul suprem al OMPI, fiind formată din statele membre ale OMPI şi de asemenea membre ale uneia dintre Uniuni.

Printre alte atribuţii, Adunarea Generală numeşte Directorul General la propunerea Comitetului de Coordonare, revizuieşte şi aprobă rapoartele Comitetului de Coordonare şi ale Directorului General, adoptă regulile financiare ale OMPI şi bugetul bienal de cheltuieli comun Uniunilor, desemnează statele membre ale OMPI, stabileşte limbile de lucru ale Secretariatului pe baza practicii Naţiunilor Unite etc.

b) Conferinţa este formată din toate statele membre ale OMPI, indiferent dacă sunt sau nu membre ale unei Uniuni.

Principalele atribuţii ale Conferinţei sunt: asigură schimbul de vederi între statele membre ale OMPI în materia proprietăţii intelectuale, stabileşte programul bienal de cooperare pentru dezvoltare destinat ţărilor în curs de dezvoltare şi adoptă bugetul destinat în acest scop, aprobă amendamentele la Convenţia privind înfiinţarea OMPI şi desemnează statele şi organizaţiile care vor fi admise să participe la lucrări în calitate de observatori.

c) Comitetul de Coordonare este atât organ de consultanţă în probleme de interes general, cât şi organul Executiv al Adunării Generale şi al Conferinţei.

Cuprinde membrii Comitetului Executiv al Uniunii de la Paris şi pe cei ai Uniunii de la Berna.

Îndeplineşte orice sarcini ce îi sunt atribuite în cadrul Organizaţiei, cum ar fi acordarea de consultanţă diferitelor organe ale Uniunilor şi ale OMPI, în probleme de interes comun, cu precădere legate de bugetul comun de cheltuieli al Uniunilor, pregătirea proiectului ordinii de zi a

14 A se vedea WIPO, Op. cit., p. 39.

39

Adunării Generale şi a Conferinţei, pregătirea proiectului de program şi bugetul Conferinţei etc.

d) Biroul Internaţional al OMPI sau Secretariatul este condus de Directorul General, cuprinde persoane din diferite ţări membre ale Organizaţiei şi alese în conformitate cu principiul distribuţiei geografice echilibrate stabilit în sistemul Naţiunilor Unite.

OMPI are două bugete distincte: bugetul cheltuielilor comune Uniunilor şi bugetul Conferinţei.

Poate fi membru OMPI orice stat care este membru al uneia dintre Uniunile pentru protecţia proprietăţii intelectuale. De asemenea, poate fi membru orice stat sub condiţia să fie membru ONU, al unora dintre instituţiile specializate ale ONU sau al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică sau să fie parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

România a ratificat Convenţia pentru înfiinţarea OMPI în anul 1968.

Orice stat membru poate denunţa Convenţia printr-o notificare adresată Directorului General, efectele urmând a se produce după 6 luni de la data la care Directorul General a primit notificarea.

5. Directivele Consiliului Comunităţilor Europene – instrumente de

armonizare a legislaţiei şi de unificare a jurisprudenţei ţărilor membre în domeniul dreptului de autor

Consiliul Comunităţilor Europene are dreptul de a emite Directive în scopul armonizării dispoziţiilor normative ale statelor membre şi de a decide măsuri de natură să asigure stabilirea unei pieţe interioare uniforme.

În domeniul dreptului de autor, Consiliul a intervenit şi a emis cinci Directive care, alături de cele emise în domeniul drepturilor de proprietate industrială, au determinat o abordare de ansamblu şi anume aceea a domeniului drepturilor intelectuale.15

1. Prima din aceste directive este Directiva nr. 87/54/CEE din 16 decembrie 1986 privind protecţia juridică a topografiilor de produse semiconductoare.

15 A se vedea Yolanda Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr.8/1996

comentată, Ed. Lex 1997, p. 46-51.

40

2. Directiva nr. 91/250/CEE din 14 mai 1991 privind protecţia programelor pentru ordinatoare cuprinde 10 articole. Directiva consacră obiectul protecţiei, şi anume orice formă de exprimare a programului pentru ordinatoare, ideile şi principiile care stau la baza programului nefăcând obiectul protecţiei în cadrul dreptului de autor. Directiva stabileşte dreptul de coautorat, regimul programelor realizate în cadrul obligaţiilor de serviciu, prerogativele dreptului exclusiv al autorului programului şi cazurile în care nu este nevoie de autorizarea autorului. Sunt prevăzute măsurile speciale de protecţie, durata protecţiei programelor, precum şi obligaţiile statelor membre pentru aplicarea Directivei.

3. Directiva nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de locaţie şi împrumut şi unele drepturi conexe dreptului de autor în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale. Directiva defineşte noţiunile de „locaţie” şi de „împrumut” al unei opere şi consacră un capitol special drepturilor conexe. Prin locaţie, Directiva înţelege punerea la dispoziţie pentru un timp limitat a operei în scopul obţinerii unui avantaj economic sau comercial, în vreme ce prin împrumut nu se urmăreşte un interes economic.

4. Directiva nr. 93/83 din 27 septembrie 1993 privind coordonarea unor reguli ale dreptului de autor şi drepturilor conexe aplicabile radiodifuziunii prin sateliţi şi retransmiterii prin cablu. Dispoziţiile Directivei definesc noţiunile de transmisiune prin satelit şi semnale purtătoare de programe destinate recepţiei. Este reglementat dreptul de transmisiune prin satelit a operelor protejate, dobândirea dreptului de transmisiune, drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi, ale producătorilor de înregistrări şi ale întreprinderilor de transmisiune, raporturile dintre titularii dreptului de autor şi cei ai drepturilor conexe. Directiva consacră un număr de articole reglementării transmisiunilor prin cablu.

5. Directiva nr. 93/98 din 28 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecţie a dreptului de autor şi a unor drepturi conexe. Sunt stabilite perioadele de protecţie a diferitelor creaţii cum ar fi: operele de literatură şi artă, operele anonime sau publicate sub pseudonim, operele colective, publicate în episoade şi fragmente, filmele şi operele audiovizuale, precum şi drepturile conexe.

41

CAPITOLUL III

SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

1. Dreptul de autor. Noţiune şi caracterizare

Instituţia „dreptului de autor” este reglementată în sistemul românesc de drept prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe1 cu modificările şi completările ulterioare2.

Prin drept de autor se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice.

Expresiile „drept de autor” şi „drepturi de autor” sunt utilizate şi cu înţelesuri diferite decât cel exprimat mai sus, cel mai frecvent fiind înţelesul care identifică „dreptul de autor” şi drepturile patrimoniale pe care le au creatorii operelor protejate.

Dreptul de autor este instrumentul de protecţie a creatorilor şi operelor acestora. Raţiunea acestei protecţii este dictată de nevoia de a sprijini şi stimula capacitatea de creaţie a indivizilor şi de necesitatea de a face ca rezultatele acestei creaţii să fie disponibile unei mase largi de destinatari.

Dreptul de autor vizează anumite forme ale creativităţii care ţin, în principal, de comunicarea în masă. Totodată, aceste forme sunt legate de cvasitotalitatea metodelor de comunicare publică, nu numai de publicaţiile tipărite, ci şi de difuzarea prin organisme de radio şi televi-ziune, de reprezentare publică a filmelor în sălile de cinema etc. şi chiar de sistemele computerizate pentru stocarea şi regăsirea informaţiilor.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 14 martie

1996. 2 Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (M. Of.

nr. 173/29.04.1997); Legea nr. 285/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 (M. Of. nr. 587/30.06.2004).

42

Majoritatea operelor artistice, de exemplu cărţile, picturile, desenele există doar din momentul în care au fost încorporate într-un obiect fizic.

Unele creaţii intelectuale, însă, există chiar dacă nu au fost materializate şi nu se regăsesc obiectivate într-un purtător fizic. De exemplu, muzica sau poeziile constituie opere din momentul compunerii lor, chiar dacă nu au fost scrise printr-o notaţie muzicală, respectiv prin cuvinte.

Cu toate acestea, dreptul de autor protejează numai forma de exprimare a ideilor, nu şi ideile înseşi.

Dreptul de autor protejează creativitatea în alegerea şi aranjarea, în dispunerea cuvintelor, a notelor muzicale, a culorilor, a formelor ş.a.m.d.

Dreptul de autor îl apără pe titularul drepturilor asupra operelor sale împotriva acelora care „copiază”, adică acelora care preiau şi folosesc forma în care opera originală a fost exprimată de autor.

2. Principiul adevăratului autor al operei.

Excepţii de la principiul adevăratului autor

Calitatea de autor al unei opere nu o poate avea, potrivit legii române, decât persoana fizică sau persoanele fizice, singurele susceptibile să realizeze o activitate intelectuală2, creativă, care presupune personalitate, inteligenţă, simţ estetic, forţă creatoare, facultatea de a gândi şi formula idei şi a le expune într-o formă personală, autentică.3

Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, autor este persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Aşadar, persoana protejată prin dreptul de autor este, în principiu, autorul operei. Cu toate acestea, regula nu are caracter absolut, pentru că există situaţii în care drepturile de autor pot fi exercitate şi de alte persoane fizice sau juridice.

Literatura de specialitate a consemnat cazurile de excepţie prevăzute în legislaţia anterioară armonizării în unele ţări europene. În doctrina juridică explicaţiile au fost fundamentate pe susţineri diverse, începând cu ideea unui mandat din partea autorilor şi până la teza unui drept originar, lipsit de anumite prerogative incompatibile cu calitatea de persoană juridică.

2 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 5. 3 Viorel Roş, Op. cit., p. 56.

43

Pentru interesul istoric al discuţiei vom sublinia că legislaţia fostelor ţări socialiste a acordat o mai mare importanţă principiului persoanei fizice ca adevărat subiect al dreptului de autor.4 Cu titlu de exemplu, legea iugoslavă prevede o prezumţie simplă a calităţii de autor în favoarea celui al cărui nume ori pseudonim este înscris pe coperta operei.

Persoana juridică poate beneficia de protecţia dreptului de autor în două situaţii:

1. a cesiunii exclusive contractuale (în cazul filmelor); 2. a cesiunii legale (în cazul operelor colective, în favoarea

persoanei fizice sau juridice care a organizat activitatea de creare a operei).

Principiul adevăratului autor este consacrat şi de legea poloneză, care precizează că excepţiile de la acest principiu nu pot fi stabilite decât prin lege. Şi legea poloneză conţine prezumţia de paternitate a operei.

Legea ungară, consacrând principiul adevăratului autor, menţionează că nici persoana care a comandat opera, nici cea care a revizuit-o nu sunt în măsură să pretindă statutul de autor al operei.

Doctrina germană invocă o decizie a Tribunalului Suprem care statuează cu claritate că, potrivit legii, dreptul de autor asupra unei opere se naşte din actul real, efectiv al creaţiei şi nu se poate renunţa la el prin acte juridice.

În doctrina română se operează distincţia între două categorii de subiecte ale dreptului de autor: subiectele originare sau primare şi subiectele derivate sau secundare5.

Subiectul originar (primar) l-ar reprezenta autorul nemijlocit, creatorul operei, iar subiectul derivat ar fi persoana care a dobândit, în virtutea unor anumite împrejurări, unele prerogative ale dreptului de autor aparţinând autorului originar6.

Termenul „derivat”, utilizat în literatura juridică, are semnificaţia de a desemna atât succesorii în drepturi ai autorului prin acte inter vivos sau mortis causa, cât şi persoanele juridice (în lipsa oricărei transmisiuni) în

4 Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Op. cit., p. 40-41. 5 V. Loghin, Despre subiectul dreptului de autor, în Justiţia nouă, nr. 6,

1957, p. 1028 şi urm. 6 C. Stătescu, Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1967, p. 53.

44

cazurile în care nu se poate stabili cine este autorul unei opere create în cadrul unei instituţii publice.

Autorul unei opere derivate (operă creată pornind de la una sau mai multe opere preexistente) este subiect primar al dreptului de autor asupra operei respective şi nicidecum subiect secundar, al cărui înţeles este cu totul altul, cum am arătat mai sus.

Activitatea de creaţie, nefiind un act juridic, nu este guvernată de regulile privind manifestarea de voinţă. Prin urmare, persoana care a creat opera dobândeşte calitatea de autor din momentul creaţiei, independent de vârsta ori discernământul pe care le are. Cu alte cuvinte, legea nu impune nici un fel de condiţie cu privire la capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a creatorului operei pentru a dobândi calitatea de autor al creaţiei. Singura condiţie este ca opera să reflecte capacitatea creatoare a autorului său.

Potrivit art. 3 al. 2 din Legea nr. 8/1996, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele fizice şi persoanele juridice, altele decât autorul. Aceştia pot exercita acele prerogative ale dreptului de autor, constituind excepţii de la principiul adevăratului autor al operei, pe care le consemnăm în următoarele cazuri:

a) succesorii în drepturi ai autorilor. Sunt subiecţi ai dreptului de autor care pot exercita unele drepturi morale de autor, drepturile patrimoniale fiind exercitate pe o durată limitată;

b) cesionarii legali ai drepturilor de autor. Este ipoteza operelor rezultate în cadrul unor obligaţii de serviciu, când unitatea angajatoare exercită drepturile patrimoniale de autor şi nu autorii adevăraţi ai acestor opere;

c) cesionarii convenţionali ai drepturilor patrimoniale. Drepturile patrimoniale de autor transmise prin contractul de cesiune se exercită, în acest caz, în limitele şi pe durata convenită între cedent şi cesionar;

d) organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Alături de gestionarea drepturilor patrimoniale de autor, aceste organisme pot exercita şi unele drepturi morale.

e) persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsa-bilitatea şi sub numele căreia a fost creată opera. Este cazul operelor colective când dreptul de autor aparţine şi se exercită de către aceste persoane.

45

f) persoana fizică sau juridică care face publică opera. Când opera este adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoanele care au publicat opera, cu consimţământul autorului, atâta vreme cât acesta nu-şi dezvăluie identitatea.

În stadiul actual al dezvoltării fără precedent a mijloacelor de difuzare a operelor are loc un fenomen de amplificare a creaţiei de grup, realizată în cadrul unităţilor angajatoare, în detrimentul creaţiei individuale. În aceste condiţii, principiul adevăratului autor se confruntă cu problema extinderii calităţii de autor. Este vorba de drepturile ce decurg din această calitate pentru unii auxiliari ai creaţiei, cum ar fi producătorii de fonograme şi videograme, precum şi organismele de radiodifuziune şi televiziune. Literatura de specialitate7 opinează că interesele acestor auxiliari trebuie protejate, dar că ar fi inoportună extinderea calităţii de autor în favoarea lor.

3. Calitatea de autor şi calitatea de subiect

al dreptului de autor 3.1. Calitatea de autor al operei

Legislaţia în vigoare defineşte autorul ca fiind, aşa cum am arătat, persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera (art. 3 al. 1 Legea nr. 8/1996).

Aşadar, calitatea de autor izvorăşte din activitatea de creaţie a unei sau a unor persoane fizice. Numai o persoană umană poate avea calitatea de autor al unei opere, pentru că numai ea dispune de capacitatea de a crea.

Odată opera creată, apreciată de autor ca făcând parte din domeniul literar, artistic sau ştiinţific, nu trebuie să îndeplinească alte condiţii prealabile pentru a avea vocaţie la protecţie.

În general, legea nu se referă la categoriile profesionale de creatori. Pe cale de excepţie, în art. 66 se menţionează faptul că autori ai

operelor audiovizuale (opera cinematografică) sunt regizorul sau realiza-torul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzi-

7 A. Francon, L’avenir du droit d`auteur în Revue de droit intelectuel,

L`ingénieur Conseil, 1986, nr. 12, p. 385 şi urm.

46

cii special create şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secven-ţelor de animaţie, când acestea reprezintă o parte importantă a operei.

3.2. Calitatea de subiect al dreptului de autor

Este o calitate juridică, născută din calitatea de autor al operei, fiind recunoscută ca atare de lege tuturor creatorilor. Ea rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. 1 din lege: dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală, este recunoscut şi garantat.

Doctrina juridică a subliniat că de îndată ce opera de creaţie a luat o formă concretă, chiar dacă nu e terminată, autorul dobândeşte dreptul de autor şi deci, de fapt, calitatea de subiect al dreptului de autor.

Beneficiază de protecţie conferită de calitatea de subiect al dreptului de autor şi străinii, conform art. 147 din lege, astfel: străinii, titulari ai dreptului de autor sau ai drepturilor conexe beneficiază de protecţia prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.

Deosebirea dintre calitatea naturală de autor al unei opere, pe de o parte, şi calitatea de subiect al dreptului de autor, pe de altă parte, constă în faptul că, deşi, ca regulă generală, cele două calităţi sunt reunite în una şi aceeaşi persoană, sunt şi cazuri când calitatea de subiect al dreptului de autor poate aparţine şi altor persoane fizice necreatoare sau chiar unor persoane juridice.

Astfel, art. 3 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 precizează că, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele fizice sau juridice, altele decât autorul. În această ipoteză autor rămâne creatorul, dar calitatea de subiect al dreptului de autor va aparţine altei persoane.

În al doilea rând, art. 3 alin. 3 din lege arată că este posibilă transmiterea calităţii de subiect al dreptului de autor în condiţiile legii. Aşadar, ceea ce se transmite nu este calitatea de autor, ci calitatea de subiect al dreptului de autor.

Un al treilea caz este statuat de art. 4 alin. 2 din lege. Acesta pre-vede că dreptul de autor poate fi exercitat de către o altă persoană decât creatorul şi în cazurile în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub forma anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea

47

autorului. În acest caz dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică prin a cărei contribuţie s-a făcut publică opera.

Doctrina reţine că8 şi în legislaţia veche exista o excepţie de la regula conform căreia calitatea de autor al operei se suprapune cu cea de subiect al dreptului de autor. Este vorba de art. 11 din Decretul nr. 321/1956, după care studiourile cinematografice sau radiofonice şi organizaţiile de înregistrare mecanică au dreptul de autor asupra operelor colective pe care le realizează şi, în consecinţă, se bucură de calitatea de subiect al dreptului de autor9.

4. Dovada calităţii de autor şi de subiect

al dreptului de autor

Pentru a elimina posibilele litigii ce ar putea interveni între per-soane care pretind că sunt autori independenţi ai aceleiaşi opere, legiuitorul a stabilit mijloace legale prin care se poate face dovada pater-nităţii unei asemenea opere. În acest sens legea face distincţie între: situaţia în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub numele unei persoane şi ipoteza în care autorul aduce opera sa la cunoştinţa publică sub forma anonimă sau sub pseudonim care nu permite identificarea autorului.

Prima ipoteză este reglementată de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996: „Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică”. Această prezumţie legală este relativă, putându-se răsturna prin orice mijloc legal de probă.

A doua ipoteză este reglementată de dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 care prevăd că în cazul în care o operă a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o face publică, dar numai cu consimţământul autorului, atâta timp cât acesta nu-şi dezvăluie identitatea.

8 P. I. Demetrescu, Dreptul de autor în A.V.I., Sect. IV, Tom. II, Iaşi, 1956,

p. 384. 9 Julietta Manoliu, Ştefan Răuschi, Drept civil. Contracte. Dreptul de

autor, Iaşi, 1985, p. 153.

48

Anterior aducerii la cunoştinţa publică, dovada paternităţii operei se va face prin orice mijloc legal de probă. Aceste afirmaţii sunt susţinute şi de prevederile art. 148. alin. 2 din lege, care precizează că „Existenţa şi conţinutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloace de probă, inclusiv prin includerea acesteia în repertoriul unui organism de gestiune colectivă”.

5. Pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor.

Opera comună şi opera colectivă

Operele pot fi rezultatul activităţii creatoare a unui singur autor sau a mai multor autori. În acest ultim caz ne situăm în prezenţa unei pluralităţi de autori şi de subiecte ale dreptului de autor. Participarea mai multor persoane la realizarea unei opere poate îmbrăca forme diferite.10

Opera originală este acea operă de creaţie care nu se află în nici un fel de raport de dependenţă cu o altă operă preexistentă.

Opera derivată este opera la a cărei creaţie s-a pornit de la una sau mai multe opere preexistente (traducerile, adaptările, preluările, cule-gerile, selectările etc. care implică o activitate de creaţie intelectuală).

Opera compozită este creaţia nouă în care se află încorporată o operă preexistentă fără ca autorul operei preexistente să colaboreze la crearea noii opere (o melodie compusă pentru a acompania o operă preexistentă).

După criteriul realizării operelor prin colaborare, al pluralităţii de autori, legislaţiile disting categorii diferite de opere.

Unele sisteme de drept, cum ar fi de pildă cel francez, clasifică operele după criteriul amintit în opere de colaborare, colective şi compozite.11 Din perspectiva acestui criteriu, legea română vorbeşte despre opera comună şi opera colectivă.

5.1. Opera comună

Potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 8/1996, opera comună este opera creată de două sau mai multe persoane în colaborare.

10 În funcţie de legăturile pe care unii autori le-au avut cu operele

preexitente create de alţi autori, operele au fost calificate în opere originale, derivate şi compozite.

11 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 58.

49

Calitatea de subiect al dreptului de autor a unei opere comune o au în mod firesc toţi realizatorii acesteia. Astfel, dispoziţiile art. 5 alin. 2 prevăd faptul că dreptul de autor asupra unei opere comune aparţine coautorilor, între care unul poate fi autorul principal.

Opera comună este o operă unitară a cărei caracteristică decurge din pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor, activitatea creatoare fiind desfăşurată în aceeaşi unitate de timp.

Caracterul unitar al operei comune nu înseamnă în mod necesar şi indivizibilitatea acesteia. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea determinării contribuţiei fiecărui coautor, opera comună poate fi divizibilă sau indivizibilă.

Indivizibilitatea reprezintă regula, iar divizibilitatea excepţia. Spre exemplu, dacă un curs universitar exprimă pe coperta de serviciu contribuţia fiecărui autor, acea operă este divizibilă prin voinţa autorilor.

Exploatarea operei comune este guvernată de principiul acordului comun al coautorilor, numită şi regula unanimităţii.12 Potrivit acestui principiu, coautorii nu pot exploata opera în lipsa unei convenţii contrare decât dacă s-au pus de acord în această privinţă (art. 5 alin. 3 din Legea nr. 8/1996). Refuzul consimţământului din partea unui coautor trebuie să fie temeinic motivat. Cu toate că legea română nu stipulează, considerăm, alături de alţi autori13, că refuzul poate fi supus examinării de către instanţa de judecată, care va cenzura în ce măsură motivarea este temeinică şi legală.

Astfel stau lucrurile şi în dreptul francez, legea prevăzând în mod expres că „în caz de dezacord” (între coautori) va hotărî instanţa de judecată.14

Remuneraţia pentru exploatarea operei comune se cuvine coautorilor conform convenţiei acestora. În lipsa unei convenţii, remuneraţia se împarte proporţional cu părţile din contribuţie ale autorilor sau în mod egal, dacă aceste părţi nu pot fi determinate.

12 Viorel Roş, Op. cit., p. 59 13 Viorel Roş, Op. cit., p. 59. 14 André Françon, Courts de propriété littéraire, artistique et industrielle,

Litec, 1996, p. 189 şi art. 113 alin. 3 CPI francez.

50

5.2. Opera colectivă

Potrivit art. 6 al. 1 din Legea nr. 8/1996 este operă colectivă acea operă în care contribuţiile personale ale autorilor formează un tot, fără a fi posibil din cauza naturii operei să se atribuie vreun drept distinctiv vreunuia dintre autori asupra ansamblului operei create.

Constituie opere colective: ziarele, culegerile ştiinţifice, enciclo-pediile, antologiile, dicţionarele etc. Pentru crearea şi publicarea lor este nevoie de eforturi financiare considerabile pe care nu le pot susţine autorii.

Opera colectivă este realizată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele unei persoane fizice sau juridice care are rol coordonator, dar nu şi calitatea de creator.

Se aseamănă cu opera comună având, de asemenea, caracter unitar, o pluralitate de contribuţii ale coautorilor, fiind rezultatul unei activităţi de creaţie desfăşurată în aceeaşi unitate de timp.

În schimb, opera colectivă se deosebeşte fundamental de opera comună prin imposibilitatea atribuirii de drepturi distincte autorilor asupra ansamblului operei create.

Literatura de specialitate15 a subliniat că desfăşurarea activităţii de creaţie a autorilor în aceeaşi unitate de timp prin contribuţii concomitente reprezintă un criteriu de delimitare a operelor comune şi colective de operele derivate. În cazul operelor derivate activitatea de creaţie presupune o succesiune în timp, opera preexistentă fiind utilizată pentru elaborarea celei subsecvente.

Uneori, obiectul operelor colective poate fi complex prin reunirea elementelor de natură diferită (regia, scenariul, dialogul, compoziţia muzicală etc.), iar persoanele care participă la realizarea lor dobândesc un drept de autor asupra operei lor individuale cuprinse în opera colectivă, fără a li se putea stabili vreun drept distinct asupra operei colective în ansamblul ei.

Raporturile dintre creatorii operei colective şi persoana din iniţiativa căreia s-a realizat opera sunt stabilite prin contractul încheiat între aceste părţi. De asemenea, atât modalitatea de exercitare a dreptului de autor, cât şi remuneraţia cuvenită autorilor sunt supuse convenţiei părţilor. În lipsa unei convenţii contrare, drepturile patrimoniale asupra întregului aparţin persoanei organizatoare care dobândeşte în aceste

15 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 61.

51

condiţii dreptul de a difuza opera, dreptul de a o reproduce, de a face copii, de a exploata opera prin difuzare, închiriere etc.

Realizând opera, fiecare colaborator este recunoscut drept coautor, munca sa de creaţie fiind recompensată.

6. Autorul salariat şi regimul operelor realizate

în cadrul obligaţiilor de serviciu Operele de serviciu reprezintă acele opere realizate de autorii

salariaţi ai unei organizaţii în cadrul obligaţiilor profesionale ce decurg din contractul de muncă.

Regimul operelor de serviciu şi al drepturilor autorilor salariaţi este reglementat prin art. 44 din Legea nr. 8/1996, text care formulează următoarele reguli în materie:

1. regula formulată implicit potrivit căreia, întotdeauna, drepturile morale de autor aparţin persoanei fizice creatoare a operei;

2. regula după care drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu aparţin autorului, cu excepţia cazurilor în care există o clauză contrară;

3. autorul poate, pe cale de convenţie, să cesioneze drepturile patrimoniale pe o perioadă de timp. Termenul cesiunii nu poate depăşi perioada de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor;

4. dacă părţile nu au prevăzut în convenţie termenul cesiunii, acesta este de 3 ani de la data predării operei;

5. la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la expirarea termenului de 3 ani, drepturile patrimoniale revin autorului;

6. în orice situaţie, autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte din ansamblul creaţiei sale.

Legea conţine dispoziţii cu caracter derogator de la dreptul comun pentru autorii programelor de calculatoare (art. 74), ai operelor fotografice (art. 86), pentru artiştii interpreţi sau executanţi (art. 100) care au calitatea de autori salariaţi, probleme pe care le vom aborda în alte capitole ale cursului.

7. Regimul operelor postume 7.1. Noţiune şi caracterizare

Prin expresia opere postume se desemnează în mod nediferenţiat operele care nu au fost aduse la cunoştinţa publicului în timpul vieţii autorului lor.

52

I. Totuşi, va trebui să facem diferenţa între situaţia când autorul şi-a manifestat voinţa cu privire la publicarea operei şi cazul în care autorul nu s-a manifestat în nici un fel în sensul publicării sau nu a operei sale.

În prima ipoteză distingem între: a) operele pentru care autorul a decis în timpul vieţii aducerea la

cunoştinţă publică, dar a căror publicare are loc după decesul autorului, caz în care nu avem de a face cu opere postume;

b) operele pentru care autorul a decis în timpul vieţii să nu fie publicate, situaţie în care dorinţa autorului trebuie respectată şi nu se mai pune problema operelor postume.

În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză, şi anume aceea în care autorul nu s-a manifestat în nici un fel cu privire la aducerea la cunoştinţă publică a operei sale, ne aflăm în prezenţa operelor postume.

II. De asemenea, este necesar să distingem între diversele categorii de opere. Astfel, cu titlu de exemplu, în cazul corespondenţei, autorul operei este expeditorul, iar proprietarul suportului este destinatarul, în vreme ce difuzarea corespondenţei nu se poate face decât cu consimţământul destinatarului.

După moartea destinatarului, dacă nu şi-a exprimat vreo dorinţă, difuzarea corespondenţei se face cu consimţământul succesorilor destinatarului, pe o perioadă de 20 de ani.

III. Totodată, se cuvine să deosebim situaţiile în care se află autorul la data realizării operei.

Astfel, nu se pune problema regimului operelor postume în cazul autorului salariat care realizează opere în cadrul executării contractului individual de muncă, operele de serviciu nefiind supuse acestui regim.

În acelaşi mod se prezintă situaţia în cazul operelor realizate după comandă pe care autorul lor nu le-a predat în timpul vieţii sale către beneficiar.

Exceptează de la această regulă, lucrările pregătitoare (proiecte, schiţe, fotografii, portrete etc.), cu condiţia să nu reprezinte opere de creaţie originală şi să nu fi fost publicate în timpul vieţii autorului.

7.2. Reglementarea operelor postume în legislaţia

română în vigoare Legea nr. 8/1996 este, în privinţa regimului operelor postume, în

dezacord cu soluţiile adoptate în ţări ale Comunităţii Europene cu care ar trebui să ne armonizam legislaţia, în virtutea obligaţiei asumate prin

53

Acordul de asociere dintre România, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, devenit Legea nr. 20/1993.16

Curentul de opinie dominant în doctrina, jurisprudenţa şi legislaţia străină este favorabil publicării operelor postume.

În schimb, dispoziţiile legii române privind dreptul de autor şi drepturile conexe nu sunt de natură să îngăduie publicarea operelor pentru care autorul nu şi-a exercitat dreptul de divulgare în timpul vieţii.

Potrivit legislaţiei în vigoare, regimul operelor postume se desprinde din formularea următoarelor reguli:

1) operele pentru care autorul şi-a manifestat în timpul vieţii voinţa de a le aduce la cunoştinţă publică (indiferent sub ce formă: contract de exploatare, testament, contract de comandă, donaţie, scris sau oral etc.) nu sunt opere postume şi, prin urmare, nu se supun regimului acestora (situaţia de la prima ipoteză formulată la pct. 7.1.);

2) dovada manifestării de voinţă se poate face prin orice mijloc de probă, indiferent de forma acesteia (scrisă sau orală, înregistrată pe casete video, bandă magnetică etc.);

3) operele pentru care autorul nu şi-a manifestat în timpul vieţii voinţa cu privire la divulgare nu pot fi publicate pe timpul perioadei de protecţie, nici de către moştenitori, nici de către terţii deţinători ai operei;

4) după expirarea perioadei de protecţie opera poate fi adusă la cunoştinţă publică.

Persoana care publică o operă postumă beneficiază de aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi autorul: dreptul exclusiv de a utiliza şi exploata opera şi de a consimţi la utilizarea ei de către alte persoane. Dreptul de suită în cazul operelor de artă plastică este recunoscut însă numai autorului.

Durata drepturilor persoanei care publică o operă postumă este de 25 de ani, din momentul în care a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţă publică, ceea ce înseamnă că reeditările nu prelungesc durata de protecţie.

16 Legea nr. 20/1993 pentru ratificarea acordului european instituind o

asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnată la Bruxelles, pe 01.02.1993, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 12 aprilie 1993.

54

CAPITOLUL IV

OBIECTUL PROTECŢIEI DREPTULUI DE AUTOR

1. Noţiune şi caracterizare

Obiectul protecţiei dreptului de autor include totalitatea operelor, creaţii ale spiritului din domeniul literar, artistic şi ştiinţific, oricare ar fi modul sau forma de exprimare a acestora.

Sfera, întinderea, precum şi conţinutul operelor protejate sunt determinate prin lege.

Fără a defini noţiunea de operă, legea română face referiri explicite la obiectul protecţiei dreptului de autor.

Doctrina a subliniat ideea că, pentru a beneficia de protecţie, este nevoie ca forma în care se exprimă o operă, fie ea literară, artistică sau ştiinţifică, să fie o creaţie originală a autorului, chiar dacă ideile conţinute în operă nu sunt noi.1

Protecţia unei opere este asigurată, independent de genul căruia îi aparţine, de calitatea sau valoarea ce i se atribuie în raport cu diferite sisteme de evaluare ori de modul în care este utilizată.

Nu operează nici un fel de discriminare după criteriul genului operelor în ceea ce priveşte recunoaşterea şi ocrotirea dreptului de autor. Numai în cazurile în care pentru anumite genuri de opere se oferă protecţie în condiţii speciale, criteriul genului prezintă semnificaţie. Este situaţia operelor de artă aplicată, programelor pentru calculatoare, operelor cinematografice etc.2

Legea română protejează opera fără nici o condiţionare legată de valoarea ei. Aceeaşi soluţie este adoptată şi în sistemul continental. De altfel, căderea de a aprecia dacă o operă are sau nu valoare este apanajul academiilor şi forurilor de profil, iar istoria şi viaţa vor confirma sau

1 W.I.P.O., Op. cit., p. 144. 2 Viorel Roş, Op. cit., p. 76.

55

infirma valoarea operei. Dreptul trebuie să trateze operele în mod egal. Cu toate acestea, opiniile autorilor în această privinţă nu au caracter unitar.3

De asemenea, regula instituită de legea română în materie este că protecţia operei este asigurată independent de destinaţia acesteia, neţinându-se cont dacă opera a fost creată pentru un scop exclusiv estetic sau pentru unul utilitar.

Pentru a evita consecinţe negative, decurgând din absolutizarea ideii potrivit căreia protecţia se acordă independent de destinaţia operei, Legea nr. 8/1996 a consacrat expres, prin dispoziţiile art. 9, că anumite opere, sunt excluse de la protecţie în cadrul dreptului de autor, tocmai în temeiul destinaţiei acesteia.4 Protecţia vizează forma în care este expri-mată opera şi nicidecum ideile ca atare cuprinse în conţinutul acesteia.

Excepţiile de la regula generală sunt prevăzute, de asemenea, expres de lege.

2. Categorii de opere protejate în dreptul român

Majoritatea legilor naţionale privind dreptul de autor se mărginesc fie să definească cu caracter general obiectul protecţiei, fie să facă referiri la cele trei mari categorii de clasificări doctrinare ale operelor de autor: literare, artistice şi muzicale5, fără să enumere categoriile de opere protejate.

Legea noastră, corelându-se cu legislaţiile adoptate în alte ţări în ultimii ani, prezintă cu caracter exemplificativ (enumerarea nefiind limitativă) categoriile de opere originale şi derivate care constituie obiect al protecţiei dreptului de autor. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, sunt recunoscute ca obiect al protecţiei operele originale de creaţie intelectuală, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:

a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere (romane, poezii, nuvele etc. indiferent de conţinut: ficţiune sau nonficţiune; indiferent de scop:

3 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 80-83. 4 A se vedea pct. 3 al acestui capitol Opere exceptate de la protecţia

dreptului de autor. 5 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 83.

56

distracţie, educaţie, reclamă, propagandă, informaţie etc.; indiferent de formă: manuscris, dactilografiere, tipăritură, carte, pamflet, pliant, ziar, revistă), scrise sau orale, precum şi programele pe calculator.

Pentru prima dată sunt protejate programele pe calculator. Sub incidenţa Decretului 321/1956 acestea nu erau protejate, astfel încât fiecare autor asigura o protecţie prin păstrarea secretului.

b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;

c) compoziţiile muzicale, cu sau fără text (indiferent de gen: muzică uşoară sau clasică, coruri, opere, operete, muzică de cameră etc.);

d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;

e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale (filme mute sau sonore, indiferent de gen – artistice, documentare, jurnale de actualităţi);

f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei (în vechea lege erau protejate doar fotografiile artistice);

g) operele de artă grafică sau plastică cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi operele de artă aplicate produselor destinate unei utilizări practice, indiferent dacă sunt bidimensionale (desene, picturi, litografii etc.) sau tridimensionale (sculpturi etc.);

h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;

i) lucrările plastice, hârtiile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general;

j) operele de artă digitală. De asemenea, operele derivate constituie obiect al protecţiei

dreptului de autor, potrivit art. 8 din lege, cu condiţia să nu prejudicieze drepturile autorilor operei originale.

În rândul operelor derivate care se bucură de protecţie, textul de lege enumeră, cu titlu de exemplu:

57

a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;

b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea materialului constituie creaţii intelectuale.

Faţă de Convenţia de la Berna din 1886, legea română a dreptului de autor este mai cuprinzătoare, întrucât enumeră în obiectul protecţiei şi opere cum ar fi programele pe calculator, comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice.

Esenţial este însă faptul că, atât în dreptul nostru, cât şi în dreptul convenţional enumerarea nu este limitativă şi prin urmare sfera categoriilor de opere protejate este mai largă.

În sistemul de drept francez, inclusiv creaţiile industriei de îmbrăcăminte şi podoabele sunt enumerate printre operele protejate.

Multe legi naţionale privind dreptul de autor tratează bijuteriile de artă, lămpile, mobila, tapetele etc. ca pe opere de creaţie intelectuală, în vreme ce unele protejează înregistrările sonore, benzile şi difuzările prin unde radio.6

În dreptul de autor se face distincţie între opera, pe de o parte, ca produs al activităţii de creaţie intelectuală şi bunul material, pe de altă parte, adică manuscrisul, partitura muzicală, tabloul, discheta etc. în care se concretizează opera creată.

Din această perspectivă, autorul unei opere dobândeşte două categorii de drepturi:

a) un drept de autor asupra creaţiei sale; b) un drept de proprietate, pur şi simplu, asupra suportului

material (manuscrisului). Potrivit opiniei exprimate în doctrina noastră juridică, autorul unei

opere literare, artistice sau ştiinţifice poate să înstrăineze dreptul de proprietate personală asupra suportului material al operei sale, poate să nu mai aibă nici una din copiile acesteia, nici unul din exemplarele care au fost reproduse, difuzate şi totuşi el să-şi păstreze dreptul de autor asupra acelei opere. Această concluzie rezultă din conţinutul art. 47 (alin. 6) din

6 W. I. P. O., Op. cit., p. 145.

58

Legea nr. 8/1996 care precizează ca dobândirea proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de exploatare exclusivă asupra operei. Art. 22 din aceeaşi lege subliniază că proprietarul sau posesorul unei opere este dator să permită accesul autorului şi să pună la dispoziţia acestuia opera respectivă pentru exercitarea dreptului de autor.

3. Opere exceptate de la protecţia dreptului de autor

Nu pot beneficia, potrivit legii (art. 9), de protecţia dreptului de autor:

1. ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;

2. textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;

3. simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;

4. mijloacele de plată; 5. ştirile şi informaţiile de presă; 6. simplele fapte şi date. Enumerarea are caracter limitativ. În ceea ce priveşte creaţiile prevăzute la pct. 1, acestea nu pot

beneficia de protecţia legală a dreptului de autor având în vedere consecinţele nefaste pe care o asemenea protecţie le-ar putea avea asupra dezvoltării ştiinţei şi culturii. Ideile aparţin fondului comun al umanităţii, fiind concomitent o zonă a nimănui şi totodată a tuturor oamenilor.

Ideea este o sursă de inspiraţie, materia primă a operei. Actul de creaţie înseamnă forţa de a imprima formă personală, autentică ideilor, de a le comunica într-un mod original.

La rândul lor, invenţiile conţinute într-o operă sunt excluse de la protecţia dreptului de autor întrucât s-ar ajunge la o protecţie dublă, la un cumul de protecţie a cărei perioadă ar fi mai mare decât durata prevăzută în legea specială.

59

Creaţiile enumerate la punctele 2, 3, 4 sunt excluse de la protecţie în cadrul dreptului de autor în considerarea destinaţiei şi apartenenţei acestora. Ele se adresează tuturor cetăţenilor şi, prin urmare, pentru a fi cunoscute, trebuie ca difuzarea şi reproducerea să fie neîngrădite. Totodată, aceste creaţii aparţin domeniului public din momentul apariţiei lor, astfel că utilizarea lor nu poate fi supusă vreunei autorizări.

Totodată, potrivit legii române (art. 85), nu pot beneficia de protecţia dreptului de autor fotografiile unor scrisori, acte, documente de orice fel, desene tehnice şi altele asemenea.

4. Constituirea depozitului legal – obligaţie nesemnificativă

pentru protecţia dreptului de autor

Depozitul legal cuprinde totalitatea tipăriturilor şi a altor docu-mente grafice şi audiovizuale (cărţi, broşuri, ziare, calendare, partituri muzicale, reproduceri de albume, tablouri, portrete, atlase, teze de doctorat, cursuri universitare, înregistrări fonice şi videofonice, publicaţii oficiale ale autorităţilor, culegeri de acte normative, produse soft, descrieri de invenţii şi inovaţii, materiale de publicitate şi reclamă etc.).

Constituirea depozitului legal este reglementată prin Legea nr. 111 din 21.11.1996 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea depozitului legal de tipărituri şi alte documente grafice şi audiovizuale.

Potrivit legii, agenţii producători sunt obligaţi să trimită materialele, cu titlu de depozit legal, în câte 9 exemplare la Biblioteca Naţională a României şi câte un exemplar la biblioteca judeţeană în care aceştia funcţionează.

Tezele de doctorat se trimit în câte un exemplar la Biblioteca Naţională şi la Biblioteca Academiei.

Agenţii producători sunt persoanele fizice şi juridice care editează sau produc materiale cu titlu de depozit legal pe teritoriul României, precum şi persoanele fizice şi juridice române, fie producători, fie beneficiari ai unor astfel de lucrări executate în străinătate.

Nu fac obiectul obligaţiei de trimitere cu titlu de depozit legal materiale, cum ar fi:

a) documente cu valoare informaţională redusă: - cărţi de vizită; - ferpare, plicuri de corespondenţă;

60

- formulare cu caracter administrativ-contabil; - registrele, borderourile, chitanţierele, statele de plată, bonierele,

antetele, lucrările de mercantilaj. b) documentele de valoare: - bancnote; - titluri de proprietate; - timbre; - formulare CEC; - dispoziţii de plată; - bilete de transport şi de spectacole etc. c) documentele de stare civilă sau de identitate; d) filmele artistice şi documentare; e) materialele care conţin, potrivit legii, date şi informaţii care

constituie secrete de stat sau de serviciu. Nerespectarea obligaţiei de trimitere cu titlu de depozit legal nu

are nici o semnificaţie în ceea ce priveşte acordarea protecţiei pentru operele de creaţie intelectuală.

În schimb, nerespectarea acestei obligaţii constituie contravenţie sancţionată cu amendă. Constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii se fac de către persoane de specialitate desemnate de Ministerul Culturii şi Cultelor, din cadrul Bibliotecii Naţionale a României şi al bibliotecilor judeţene. În cazul agenţilor producători din subordinea Ministerul Apărării şi Ministerul Administraţiei şi Internelor desemnarea persoanelor respective se face de către aceste ministere.

Agenţii producători sunt obligaţi ca în termen de 30 de zile de la aplicarea amenzii să trimită materialele care fac obiectul depozitului. În caz contrar, se va pronunţa instanţa de judecată care va dispune obligarea la îndeplinirea obligaţiei de a face şi la plata de daune. Agentul producător care săvârşeşte în mod repetat contravenţia este sancţionat cu anularea autorizaţiei de funcţionare.

5. Condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor Faţă de împrejurarea că legea română a dreptului de autor nu

prevede în mod expres ce condiţii trebuie îndeplinite pentru acordarea protecţiei creaţiilor intelectuale, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite.

61

Astfel, unii autori consideră că originalitatea operei constituie singura condiţie necesară pentru protejarea creaţiei.7

Alţi autori8 sunt partizanii tezei că vocaţia de protecţie a dreptului de autor este legată de îndeplinirea a trei condiţii ce rezultă implicit din lege, şi anume:

- opera să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor;

- opera să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului; - opera să fie originală, rezultat al activităţii de creaţie a spiritului. Dispoziţiile legale în materie în mod explicit numai de condiţia

originalităţii.

5.1. Condiţia formei concrete de exprimare a operei

În art. 7 din Legea nr. 8/1996 se prevede că obiect al dreptului de autor îl constituie operele originale de creaţie intelectuală, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare.

Aşadar, pentru ca opera şi autorul ei să se bucure de protecţia legii, trebuie ca opera să fie originală, subînţelegându-se că aceasta trebuie să se exprime într-o formă concretă, indiferent de nuanţa formei de exprimare. Cu toate că legea utilizează noţiunea de formă de exprimare, opinăm, alături de alţi autori9, că, de fapt, completă ar fi fost formula forma de expresie, având o altă semnificaţie, mai profundă. În timp ce forma de exprimare se asociază cu o prezentare fără originalitate, comună, neutră, ce nu caracterizează creaţia intelectuală, „forma de expresie” pune în evidenţă personalitatea autorului, asociindu-se pe deplin cu activitatea de creaţie a spiritului.

Deşi opera intelectuală este fără îndoială un bun incorporal, formularea din lege a condiţiei formei concrete de exprimare conduce spre ideea „materializării” operei spre a fi protejată, ceea ce contrazice

7 André Françon, Cours de propriété littéraire, artistique et industrielle,

Litec, 1996, p. 154 şi Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisins, Dallaz, 1997, Ed. 8, p. 27.

8 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 77-80; Viorel Roş, Op. cit., p. 80 şi urm. 9 Viorel Roş, Op. cit., p. 80.

62

principiul formulat în art. 1 al. 2 din lege, potrivit căruia opera este protejată prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată.

Astfel spus, în dreptul nostru, se păstrează soluţia tradiţională după care dreptul de autor se naşte, în principiu, din momentul în care opera îmbracă forma de manuscris, schiţă, partitură, tablou sau orice altă formă de exprimare perceptibilă simţurilor.10

Art. 2 din Decretul 321/1956 se situa pe aceleaşi coordonate.11 În acest mod legea română se apropie de soluţiile adoptate în unele

ţări vest-europene (Marea Britanie şi Irlanda) care condiţionează protecţia operelor de fixarea lor pe un suport material.

5.2. Condiţia susceptibilităţii operei de aducere

la cunoştinţă publică O operă este susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului prin

reproducere, executare, expunere, reprezentare sau orice alt mijloc, dar este recunoscută şi protejată independent de aducerea ei la cunoştinţa publică.

Majoritatea sistemelor de drept, printre care se numără şi cel român, recunosc şi protejează dreptul de autor numai în cazul creaţiilor de formă, nu şi în cazul ideilor.

Folosirea ideilor dintr-o operă preexistentă este licită, deoarece ideile nu sunt protejate, dar dacă preluarea se extinde şi la forma în care este îmbrăcată ideea, este nevoie de autorizarea autorului.

De altfel, protecţia ideilor este asigurată prin alte mijloace decât protecţia dreptului de autor, cum ar fi, de pildă, acţiunea în concurenţa neloială. Aceasta poate fi exercitată în ipoteza în care ideea provine de la un concurent şi este utilizată prin încălcarea uzanţelor loiale.

5.3. Condiţia originalităţii operei. Aplicarea condiţiei

originalităţii la diferite categorii de opere

Originalitatea operei este, fără îndoială, o condiţie necesară protecţiei dreptului de autor.

10 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, p. 79. 11 Potrivit art. 2 din Decretul 321/1956: „Este autor persoana care a creat

opera. Dreptul de autor ia naştere din momentul când opera a luat formă de manuscris, schiţă, temă, tablou ori altă formă concretă”.

63

O creaţie intelectuală este originală în măsura în care poartă amprenta personalităţii autorului.

Originalitatea trebuie să se manifeste la nivelul manierei de comunicare către public a operei, cu alte cuvinte se are în vedere originalitatea expresiei.

Originalitatea nu se confundă cu noutatea, prima noţiune fiind un criteriu subiectiv, cea de a doua fiind un criteriu obiectiv de apreciere a operei.

O operă poate fi originală chiar dacă nu poartă amprenta noutăţii. Lipsa originalităţii nu presupune în mod necesar şi existenţa unei

contrafaceri. În funcţie de categoria operelor, condiţia originalităţii se manifestă

în mod diferit, chiar cu intensitate diferită. În cele ce urmează vom prezenta succint aplicarea condiţiei

originalităţii în cazul unor creaţii de autor. Astfel, în ceea ce priveşte opera literară12, originalitatea se

apreciază în raport cu expresia, adică forma exterioară, perceptibilă simţurilor şi în funcţie de compoziţie, adică de concretizarea ideii. Unele opere literare îndeplinesc condiţia originalităţii atât sub aspectul expresiei, cât şi al compoziţiei, în timp ce altele sunt originale numai prin raportare fie la expresie, fie la compoziţie.

Cu titlu de exemplu, în cazul antologiilor originalitatea se examinează după compoziţie (alegerea pasajelor din opera altuia şi ordinea în care sunt prezentate), iar în cazul traducerilor protecţia este asigurată pentru originalitatea expresiei (textul original trebuie tradus în mod fidel, fără să fie afectată compoziţia acestuia).

Opera ştiinţifică13 a dat naştere la dispute pe marginea obiectului protecţiei, conturându-se două opinii diferite: una care afirmă drept

12 Opera literară a fost definită în spaţiul dreptului de autor ca fiind

creaţia în care concepţiile, ideile, gândurile sau sentimentele îşi găsesc expresie în cuvinte, scrise sau rostite, incluzând o diversitate de lucrări – a se vedea Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 88.

13 Opera ştiinţifică fie că a fost inclusă în opera literară (Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 88.), fie că a fost tratată separat (Viorel Roş, Op. cit., p. 81.), desemnează comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice, având ca scop transmiterea de informaţii într-o formă cât mai inteligibilă.

64

condiţie a protecţiei originalitatea ştiinţifică şi a doua în care primează criteriul măsurii în care omul de ştiinţă a reuşit să ofere pentru ideile sale o exprimare precisă şi exactă.

Coroborând dispoziţiile art. 7 lit. b) cu cele ale art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996, rezultă că în sistemul nostru de drept condiţia originalităţii operelor ştiinţifice se referă la compoziţia acestora, respectiv la ordinea de dezvoltare a ideilor, criteriu de protecţie susceptibil de critică.

Originalitatea operelor muzicale14 se determină în raport cu oricare din cele trei elemente caracteristice: melodia, ritmul şi armonia.

De protecţie se bucură şi variaţiunile (împrumutul unei teme a unei compoziţii anterioare şi dezvoltarea acesteia) şi aranjamentele (adaptarea unei opere pentru alt instrument decât cel pentru care a fost scrisă ori reducerea unei simfonii pentru un număr mai mic de instrumente sau chiar pentru unul singur), ca opere derivate, sub condiţia originalităţii unuia din elementele specifice: melodia, ritmul sau armonia.

Cât priveşte operele de artă plastică15, condiţia originalităţii se manifestă în compoziţia şi expresia operei, care-i conferă individualitate, aceasta fiind indisolubil legată de execuţia personală. Operele derivate de artă plastică (copiile) au stârnit discuţii controversate pe tema dacă o asemenea creaţie poate fi sau nu protejată prin dreptul de autor. Ne raliem părerii că16 operele derivate de artă plastică au vocaţie la protecţie dacă, în raport cu opera preexistentă, prezintă originalitate.

În schimb, ne delimităm de părerea exprimată de acelaşi autor potrivit căreia aprecierea originalităţii operei derivate ar fi atributul suveran al judecătorului, rămânând consecvenţi punctului de vedere argumentat în cele prezentate anterior (pct. 1 al acestui capitol).

14 Opera muzicală a fost definită în doctrină ca fiind creaţia în domeniul

„artei sunetului”, cum ar fi simfonii, opere, compoziţii pentru orgă, pian, muzica de dans şi muzica militară, muzica modernă, inclusiv cea electronică – a se vedea Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 91.

15 Operele de artă plastică reprezintă, potrivit doctrinei, acele creaţii în care mesajul se transpune în imagini prin linii şi culori, opera neputând fi despărţită de suportul ei material. Sunt incluse în această categorie sculpturile, picturile, desenele, gravurile – a se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 99.

16 Viorel Roş, Op. cit., p. 90.

65

Având un dublu obiect, pe de o parte opera propriu-zisă şi pe de altă parte proiectele de arhitectură (planşe, machete, lucrări grafice), condiţia originalităţii operelor de arhitectură trebuie analizată diferenţiat pentru cele două categorii de opere.

Astfel, în cazul operelor de arhitectură propriu-zise sunt protejate doar acelea care prezintă o notă de originalitate, reflectată de desenul general al construcţiei, de materialele alese, de modul de folosire şi de dispunere, de proporţiile clădirii şi de ornamentaţia acesteia. Metodele şi tehnicile arhitecturale, studiile şi calculele de rezistenţă, aplicarea simplă a regulilor şi legilor nu fac obiectul protecţiei, ca urmare a excluderii ideilor de la protecţia dreptului de autor.

La rândul lor, proiectele de arhitectură se bucură de protecţie numai dacă prezintă originalitate sub aspectul formei.

Potrivit legii nr. 8/1996, operele fotografice au fost incluse în rândul operelor protejabile, cu toate că acestea ridică probleme deosebite care au făcut obiectul unor discuţii controversate în doctrină.17 Protecţia este asigurată în măsura în care operele fotografice exprimă perso-nalitatea autorului.

Nu vor fi protejate prin dreptul de autor fotografiile unor înscrisuri, scrisori, desene tehnice etc., astfel cum am arătat la pct. 3 al acestui capitol.

Operele de artă aplicată18 având o dublă natură, şi protecţia exprimată de doctrină, legislaţie şi jurisprudenţă s-a conturat în mai multe soluţii: sistemul protecţiei unice (al modelelor şi desenelor industriale), sistemul cumulului deplin (al desenelor şi modelelor industriale sau al regimului dreptului de autor) şi modelul cumulului parţial (dacă nivelul artistic al operei aplicate este ridicat se aplică dubla protecţie, în caz contrar se aplică doar protecţia modelelor şi desenelor industriale).

În dreptul nostru se aplică soluţia cumulului total de protecţie, alegerea felului protecţiei aparţinând autorului operei de artă aplicată.

17 Viorel Roş, Op. cit., p. 92-93. 18 Operele de artă aplicată au fost definite în literatura de specialitate ca

fiind creaţii artistice aplicate în industrie. Prin destinaţia lor şi modul de reproducere ele aparţin dreptului de proprietate industrială, iar în privinţa naturii elementului creator aparţin dreptului de autor (a se vedea Yolanda Eminescu, Op. cit., p.89.).

66

În ipoteza alegerii protecţiei în cadrul dreptului de autor, opera de artă plastică trebuie să îndeplinească criteriul originalităţii manifestat prin compoziţia şi expresia operei, durata protecţiei fiind de 25 ani de la data creării operei.

Dacă autorul de artă plastică optează pentru protecţia modelelor şi desenelor industriale, atunci trebuie ca opera să îndeplinească cerinţele legii speciale, şi anume condiţia noutăţii şi condiţia de a avea o funcţie utilitară.

În art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996, programele pentru calculator sunt incluse în categoria operelor protejate prin dreptul de autor.

Condiţia originalităţii programelor pentru calculator constituie obiect de controversă întrucât implică manifestarea amprentei personale a autorului în mod diferit faţă de celelalte opere protejabile.

Cu toate acestea, s-a admis ideea că, până la adoptarea unor reglementări speciale, originalitatea programelor pentru calculatoare priveşte compoziţia şi expresia lor.

Operele cinematografice19 sunt protejate prin Legea nr. 8/1996, art. 64 din lege definind opera audiovizuală ca fiind: „opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete, care utilizează imaginea sau combinarea sunetului cu imaginea”. Condiţia originalităţii acestor opere a fost stabilită în textul Convenţiei de la Berna, cu ocazia revizuirii care a avut loc la Conferinţa de la Bruxelles, din 1948: pentru a se bucura de protecţie, opera cinematografică nu trebuie să aducă atingere drepturilor de autor ale oricărei opere care ar fi putut fi adaptată sau reprodusă.

Potrivit art. 8 din Legea 8/1996, sunt obiect al dreptului de autor operele derivate, inclusiv bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale. Originalitatea în cazul bazelor de date se manifestă în volumul de informaţie pe care le conţin, conexiunile pe

19 Cinematografia, după cum subliniază G. Lyon-Caen şi P. Lavigne,

citaţi de Yolanda Eminescu în Op. cit., p. 95-96, este în acelaşi timp artă, tehnică şi industrie; o artă (a şaptea), întrucât este un mod de exprimare a ideilor şi sentimentelor; o tehnică, deoarece utilizează mijloace tehnice de înregistrare pe un suport a imaginilor şi sunetelor şi o industrie, pentru că realizarea filmelor presupune investiţii şi activităţi diferite.

67

care le pot realiza, modul de dispunere a datelor, modalităţile de actualizare, posibilităţile de accesare, erorile pe care le depistează şi informaţiile pe care le oferă prin prelucrare la solicitarea utilizatorilor.

6. Protecţia dreptului de autor pentru unele categorii de opere

Probleme pe care le ridică protecţia folclorului

Există anumite categorii de opere intelectuale la care legislaţia noastră nu face referire în mod expres. Pornind de la această situaţie, se pune problema în ce măsură aceste creaţii se bucură de protecţia instituită de regimul dreptului de autor. Se înscriu în rândul acestor opere: discursurile politice, pledoariile avocaţilor, cursurile orale ale profe-sorilor, caracterele tipografice, titlurile de opere şi publicaţii, precum şi folclorul.

Discursurile politice, făcând parte din categoria operelor literare orale20, ar trebui să aibă vocaţie la protecţie, întrucât şi opera orală este susceptibilă de a exprima personalitatea autorului, ca şi cea scrisă.

Trebuie însă făcută distincţia între discursurile politice oficiale, care exprimă poziţia oficială a unei anumite orientări politice şi discursurile politice neoficiale, ţinute în nume propriu de anumiţi oameni politici. Considerăm că în primul caz reproducerea discursurilor politice se poate face fără autorizarea autorului din nevoia ca publicul să fie informat. În cel de-al doilea caz, autorul beneficiază de protecţia legii, iar reproducerea în presa scrisă sau audiovizuală a discursului său se poate realiza fără autorizarea prealabilă a autorului.

Pledoariile avocaţilor, în opinia noastră, nu pot fi încadrate în categoria textelor oficiale de natură judiciară prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 8/1996, pentru a fi excluse de la protecţia legală a dreptului de autor.

Prin urmare, dacă acceptăm ideea că pledoariile avocaţilor nu sunt texte oficiale de natură judiciară, atunci ele ar trebui să se încadreze în rân-dul operelor cărora li se asigură protecţia prin sistemul dreptului de autor.

„Pledoaria, rod al cercetărilor avocatului, al gândurilor sale, rezultat al creaţiei intelectuale din care se naşte discursul care tinde la

20 Viorel Roş, Op. cit., p.86.

68

demonstrarea adevărului, constituie pentru autorul său o operă pe care nimeni nu are dreptul să o acapareze fără acordul său”.21

Şi în cazul pledoariilor avocaţilor trebuie să subliniem unele elemente specifice. Şi anume, faptul că şedinţele de judecată fiind, de regulă, publice, dezbaterile pot fi aduse la cunoştinţa publică de presa scrisă sau audiovizuală fără consimţământul autorilor, în condiţiile legii. Publicarea ulterioară a pledoariei are însă nevoie de autorizarea autorului acesteia.

Ne raliem argumentelor care susţin ideea22 potrivit căreia cursurile orale ţinute de profesori, chiar dacă nu sunt nominalizate expres în lege, trebuie să se bucure de o protecţie sporită, prin asimilare cu cele universitare tipărite.

Caracterele tipografice23 nu sunt incluse de legea română în rândul operelor protejate, dar nici în categoria celor excluse de la protecţie. Potrivit prevederilor „Aranjamentului pentru protecţia caracterelor tipografice” încheiat la Geneva în 1973, caracterele tipografice pot constitui atât obiect al dreptului de autor, cât şi al altor categorii de protecţii: al unui depozit naţional special instituit, al depozitului prevăzut de legislaţia naţională pentru desene şi modele industriale, ori al cumulului de protecţie.

Considerăm că principalul argument al atribuirii protecţiei dreptului de autor pentru caracterele tipografice îl constituie includerea acestora în categoria operelor de artă aplicată, cărora legea le conferă vocaţia de protecţie.

Apreciem că, în principiu, titlurile de opere nu pot face obiect al protecţiei dreptului de autor datorită, în primul rând, faptului că ceea ce reprezintă personalitatea autorului este opera ca atare şi nicidecum titlul acesteia. Desigur titlul este important în sensul de a proteja opera

21 Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisins,

Dallaz, 1997, Ed. 8, p. 47. 22 Viorel Roş, Op. cit., p. 88. 23 Caracterele tipografice reprezintă o operă de creaţie intelectuală

realizată de un artist arhitect sau decorator şi constau într-un ansamblu de desene format din litere, cifre, accente şi semne de tipar din aceeaşi familie, prin care se exprimă gândurile şi se reproduce vorbirea.

69

împotriva riscului confuziei cu alte opere, dar un titlu original nu poate asigura protecţia unei opere lipsite de originalitate.

La fel considerăm că stau lucrurile şi în ceea ce priveşte titlurile de periodice. De altfel, doctrina şi jurisprudenţa, într-o proporţie covârşitoare, consideră titlurile de periodice drept semne de identificare şi pe cale de consecinţă le atribuie regimul mărcilor.

În legea română folclorul nu este prevăzut ca obiect al dreptului de autor şi implicit ca obiect al protecţiei.

În alte ţări, cum ar fi Marea Britanie, Tunisia, Algeria, Cipru s-au adoptat reglementări menite a asigura protecţia creaţiilor populare.

Folclorul este o moştenire culturală de mare însemnătate a fiecărei naţiuni, adesea constituind baza identităţii culturale şi important mijloc al exprimării de sine, în special pentru ţările sărace.

În ţările industrializate se consideră că folclorul aparţine domeniului public şi pe cale de consecinţă nu i s-a prevăzut o protecţie juridică.

Totuşi, şi în aceste ţări se pune problema că o asemenea protecţie trebuie acordată îndeosebi împotriva utilizării neautorizate a folclorului, a practicii de a obţine profituri din exploatarea comercială a folclorului în afara comunităţii de origine şi fără nici o recompensare a acestei comunităţi.

În 1982 OMPI a adoptat Prevederile model pentru legi naţionale privind protecţia expresiilor de folclor împotriva exploatării ilicite şi a altor acţiuni păgubitoare. Documentul prevede printre altele ca anumite utilizări ale folclorului să fie supuse autorizării unui organ al statului de origine, contra plăţii unei remuneraţii achitate de partea care solicită utilizarea.

Deşi în doctrina română nu se acceptă teza protecţiei folclorului în cadrul dreptului de autor, totuşi se apreciază ca fiind necesare reglementări de natură să completeze principiul liberei utilizări a operelor folclorice, să instituie obligaţia ca utilizatorul să plătească redevenţe în contul unui fond cultural special şi să se interzică prin lege „deformarea operelor folclorice (în special a textelor şi a muzicii) pentru a se păstra nealterat acest important fond, indisolubil legat de identitatea culturală a unui popor”.24

24 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 118.

70

CAPITOLUL V

CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR

1. Drepturile morale de autor

1.1. Noţiune şi caracterizare

Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între operă şi creatorul ei. Drepturile morale de autor influenţează dreptul de autor în asemenea măsură, încât înlătură aplicarea regulilor de drept comun.

Potrivit doctrinei, în special celei franceze, care acordă o atenţie specială dreptului moral, acesta precede drepturilor patrimoniale, le supravieţuieşte şi exercită o autoritate predominantă asupra lor.1 Chiar şi după ce autorul unei opere a cesionat drepturile sale patrimoniale el îşi păstrează drepturile morale de autor ca o consecinţă a caracterului independent al acestora.2

În doctrina română se utilizează expresia „drepturi personale nepatrimoniale” prin care se desemnează sfera drepturilor morale în general, în care se includ şi drepturile morale de autor.

Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecţiei personalităţii autorului. Cu toate acestea, drepturile morale de autor nu se suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul împotriva oricărei atingeri aduse operei şi nu numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputaţiei autorului.

Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996 care prevede că autorul unei opere are următoarele drepturi morale:

a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul de divulgare);

1 A se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 106. 2 A se vedea W.I.P.O., Op. cit., p. 148.

71

b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (dreptul la paternitate);

c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la nume);

d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa (dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea operei);

e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul la retractare).

1.2. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor

Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, dar acestea se degajă implicit din unele dispoziţii ale legii.

Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice: a) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de

persoana autorului operei; b) caracterul inalienabil şi insesizabil; c) caracterul perpetuu; d) caracterul imprescriptibil; e) caracterul absolut, opozabil erga-omnes; f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la paternitatea şi

la inviolabilitatea operei). a) Caracterul strict personal al dreptului moral determină ca

acesta să nu poată fi exercitat decât de către autorul operei. Dacă drepturile patrimoniale sunt susceptibile de desprindere de persoana titularului, drepturile morale sunt strâns legate de persoana autorului.

Drepturile morale de autor cuprind elemente pozitive şi elemente negative.

În principal, caracterul legăturii strict personale al dreptului moral se manifestă prin elementele sale pozitive, care constau în dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi cum va fi adusă opera la cunoştinţă publică, numele şi retractarea operei divulgate.

72

În subsidiar, elementele negative ale dreptului de autor, cum ar fi dreptul titularului de a se opune oricărei atingeri aduse calităţii de autor şi integrităţii sale, sunt susceptibile de detaşare de persoana autorului. Avem în vedere transmiterea exerciţiului acestor drepturi moştenitorilor, pe durată nelimitată.

După moartea autorului, în ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul drepturilor revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

b) Caracterul inalienabil şi insesizabil al drepturilor morale de autor

Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă, potrivit legii (art. 11 alin. 1. din Legea nr. 8/1996), în interzicerea vreunei renunţări sau înstrăinări având ca obiect aceste drepturi.

Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin destinaţia lor, aceea de a asigura protecţia personalităţii autorului. A renunţa la protecţia personalităţii sale, echivalează pentru autor cu asumarea riscului dispariţiei sale morale, al autodistrugerii morale.

Principiul inalienabilităţii drepturilor morale cunoaşte unele excepţii care rezultă fie din voinţa autorului, fie din natura operei, fie din convenţiile încheiate cu terţii.

O astfel de excepţie este reprezentată de independenţa autorului de a-şi publica opera sub pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. Cu alte cuvinte, autorul poate renunţa parţial la dreptul la nume, fără să fie atinse existenţa şi conţinutul dreptului deoarece titularul său are posibilitatea de a înlătura pseudonimul sau anonimatul, dezvăluindu-şi adevărata identitate.

Alte excepţii le întâlnim în cazul autorilor salariaţi, al contractelor de comandă şi când autorul şi-a dat acordul cu privire la adaptarea operei sale, situaţie în care drepturile morale sunt supuse unei anumite înstrăinări. Consacrând caracterul inalienabilităţii drepturilor morale, legea română admite totuşi transmiterea prin succesiune a exerciţiului drepturilor relative la recunoaşterea calităţii de autor, la respectarea integrităţii operei prin neadmiterea oricărei modificări şi atingeri care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.

În schimb, dreptul de retractare este netransmisibil. Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale, acestea nu

pot fi urmărite de creditorii autorului operei. Creditorii autorului nu au nici dreptul de a impune divulgarea operei sau exploatarea ei în scopul

73

satisfacerii creanţelor lor. În aceeaşi ordine de idei, notăm şi faptul că creditorii nu beneficiază nici de dreptul de a se substitui autorului pentru a proceda ei înşişi la publicarea operei.

Totuşi, de la principiul insesizabilităţii sunt exceptate operele legate indisolubil de suportul material (operele de artă plastică), caz în care se poate exercita o acţiune de executare silită, având ca obiect aceste categorii de opere.

În sistemul român de drept, sub imperiul legii vechi3, regula insesizabilităţii privea numai opera nepublicată şi opera neterminată.

c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă în existenţa şi exercitarea lor de către succesorii autorului ori de către terţi, după încetarea din viaţă a titularului.

Raţiunea acestui caracter este de a asigura, ca şi în cazul principiului inalienabilităţii şi insesizabilităţii, protecţia personalităţii autorului. Numai drepturile morale de autor au vocaţie la perpetuitate, nu şi drepturile patrimoniale. Utilizarea de către alte persoane a operei nu trebuie să aducă atingere memoriei autorului, întrucât opera poartă pentru eternitate amprenta personalităţii creatorului său.

Nu toate drepturile morale de autor au caracter perpetuu, ci numai acelea al căror exerciţiu, potrivit legii, este transmisibil prin moştenire. Aparţin acestei categorii, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004: dreptul de divulgare, dreptul la paternitate şi dreptul la respectul integrităţii operei.

În schimb, dreptul de divulgare, dreptul la nume şi dreptul la retractare, aparţinând numai autorului, nu pot fi exercitate de către succesori şi cu atât mai puţin de către terţi.

Soluţia adoptată este în consonanţă curentului favorabil exercitării acestuia de către succesorii autorului sau de instituţii specializate în protecţia drepturilor autorului4. Şi totuşi, legiuitorul român nu a adoptat o soluţie consecventă deoarece în cazul artiştilor interpreţi şi executanţi a instituit transmiterea tuturor drepturilor prin succesiune pe durată nelimitată5.

3 Art. 9 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 1923. 4 Viorel Roş, Op. cit., p. 125. 5 A se vedea art. 96 şi 97 din Legea nr.8/1996.

74

d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor Imprescriptibilitatea drepturilor morale constă în exercitarea lor

atâta timp cât opera rămâne în memoria oamenilor şi face obiectul exploatării. Caracterul imprescriptibil derivă din caracterul inalienabil şi perpetuu al drepturilor morale de autor.

Regula imprescriptibilităţii drepturilor morale este necesară pentru a asigura protecţia personalităţii autorului. Aşadar, dreptul la acţiune al autorului unei opere intelectuale pentru apărarea drepturilor sale morale nu se stinge niciodată şi poate fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la încălcarea lor. Drepturile patrimoniale de autor nu cad sub incidenţa principiului imprescriptibilităţii, fiind supuse instituţiei prescripţiei extinctive din raţiunea de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.

e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al drepturilor morale de autor decurge din faptul că îi sunt recunoscute autorului în raporturile cu toate celelalte persoane, care au obligaţia să nu întreprindă nimic de natură a-l stânjeni în exerciţiul prerogativelor drepturilor sale.

f) Caracterul netransmisibil al drepturilor morale de autor vine să întărească caracterul absolut al acestora. De la caracterul netransmisi-bilităţii drepturilor morale de autor există excepţiile menţionate în cele ce preced (lit. c).

1.3. Dreptul de divulgare

Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică.

Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoştinţa publicului.

Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreţionar, numai persoana autorului putând decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor şi aşteptărilor” sale6, dacă-l reprezintă ca personalitate, care sunt limitele şi modalităţile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului discreţionar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a

6 H. Desbois, Droit d`auteur en France, Dallaz, Ed. 3, 1978, p. 422.

75

autorizat reprezentarea nu este obligat să accepte şi editarea operei, regula discreţionarităţii purtând şi asupra modalităţii în care opera va fi adusă la cunoştinţă publică. Caracterul discreţionar al acestui drept este întărit şi de includerea în lege a aşa-numitului drept de retractare al autorului în mod necondiţionat.

Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a decide aducerea în orice mod la cunoştinţa publică a operei sale, când consideră că opera a atins nivelul unei anumite maturităţi, în sensul că poartă amprenta originalităţii. Dar dreptul de divulgare conţine şi un aspect negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna publicarea acelei opere. Exercitarea aspectului pozitiv constituie unica modalitate de „ieşire în lume” a autorului, de apariţie la nivelul realităţii sociale, de transformare a operei dintr-o realitate de fapt, într-o realitate de drept.

Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde şi naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influenţă covârşitoa-re. Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual, eventual, devenind actuale şi efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare.

Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de prioritate în persoana autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a autorului de a opune data apariţiei operei sale oricărui alt autor care ar publica ulterior o operă similară sau chiar identică.

Încălcarea dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei la cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz, consimţământul autorului constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor art. 140 din Legea nr. 8/1996.

Dreptul de divulgare, în cazul operelor colective, se exercită, în lipsa unei convenţii contrare, de către persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi numele căreia a fost realizată opera.

Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul şi mai mulţi autori (autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create etc.). Dreptul de divul-gare a operei audiovizuale aparţine autorilor, dar numai autorul principal se poate opune aducerii la cunoştinţa publică7, nu şi ceilalţi autori.

7 Viorel Roş, Op. cit., p. 109.

76

În cazul operelor realizate la comandă, se pune întrebarea cum se pot concilia principiul dreptului absolut al autorului la divulgarea operei sale, cu principiul forţei obligatorii a contractelor. În formularea răspunsului s-au conturat mai multe soluţii, astfel:

a) autorul operei comandate ar putea refuza executarea sau remi-terea operei pe motivul că nu-l reprezintă, nu poartă amprenta perso-nalităţii sale;

b) o eventuală cerere de executare silită din partea beneficiarului contractului nu s-ar solda cu obligarea autorului să execute opera, pentru că, fiind o obligaţie de a face, în caz de neexecutare, potrivit art. 1075 Cod civil se transformă în obligaţie de dezdăunare. Nu pot fi dispuse măsuri de constrângere pentru că ar fi incompatibile cu natura activităţii intelectuale a autorului;

c) beneficiarul a cărui comandă nu a fost executată poate cere şi obţine o executare prin echivalent a obligaţiei din partea creatorului;

d) în cazul în care opera este realizată, dar autorul refuză să o remită beneficiarului, se poate invoca şi obţine o executare silită în natură.

Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, dobândirea proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de utilizare asupra operei. Pe cale de consecinţă, proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a acesteia.

De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 47 alin. 4 din Legea nr. 8/1996, proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului.

1.4. Dreptul la paternitate

Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are izvorul în însuşi actul creaţiei, reprezentând o recunoaştere oficială a originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului.

Recunoaşterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul care a creat-o şi punând în evidenţă elementele de identitate specifice ale creaţiei.

77

La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conţine două categorii de aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor şi a doua, categoria aspectelor negative, reprezentând posibilitatea titularului dreptului de a se opune oricărui act de contestare a acestei calităţi de către terţi.

În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se materializează prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în cazul citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când acest lucru este permis fără consimţământul autorului.

Totodată, dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitatea autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.

Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu şi persoanelor juridice.

În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că opera aparţine unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei realizării şi a locului de păstrare a acesteia.

Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune, fapta fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8/1996.

Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În schimb, prevederea din art. 11 alin. 2, care constituie o noutate a legii, precizează că, după moartea autorului, exerciţiul acestui drept se transmite prin moştenire legală sau testamentară succesorilor pe o durată nelimitată. În ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.

1.5. Dreptul la nume

Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte componentă a dreptului la calitatea de autor.8

8 A se vedea în acest sens Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 155.

78

Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din raţiuni de logică juridică.

Într-adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul de autor.

Astfel, în primul rând, exerciţiul dreptului la nume nu se transmite prin moştenire, în vreme ce exerciţiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin moştenire. În al doilea rând, dreptul la calitatea de autor aparţine întotdeauna persoanelor fizice creatoare ale operei, pe când dreptul la nume poate să aparţină şi persoanelor juridice sau fizice, altele decât autorul, din iniţiativa şi sub numele cărora a fost creată opera.

În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie o încălcare a dreptului la nume şi nu a dreptului la calitatea de autor.

Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul la nume presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci şi protejarea formei în care autorul a cerut ca numele să fie reprodus.

Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor constituie infracţiune.

1.6. Dreptul la inviolabilitatea operei

Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul operei sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea operei vizează protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a autorului de a se opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări”9, precum şi oricărei atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.

Dreptul inviolabilităţii operei este un corolar al dreptului de divulgare, aşa că forma de aducere la cunoştinţa publică hotărâtă de autor trebuie să rămână nemodificată.

Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi:

9 Art. 6 bis alin. 1 din Convenţia de la Berna.

79

1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea integrităţii operei prin interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă acestea nu alterează valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă afectează sau nu imaginea autorului. Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele străine sunt licite cu condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor în contexte care să nu le denatureze sensurile;

2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului.

Soluţia limitării dreptului la inviolabilitatea operei numai la atingerile de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului este conformă cu prevederile Convenţiei de la Berna. Determinarea atingerilor care întrunesc aceste trăsături este apanajul judecătorului a cărui activitate în acest sens nu este lipsită de dificultăţi, trebuind să se pronunţe în lipsa unor criterii de apreciere prevăzute de lege.

Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale asupra operei.

Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei se transmite, după moartea autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile, iar în lipsa moştenitorilor, exerciţiul revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.

1.7. Dreptul de retractare

Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a-şi retrage opera publicată.

Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ţinut de îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a operei. Altfel spus, dreptul de a retracta are caracter exclusiv şi nu este supus cenzurii instanţei de judecată.

Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin exercitarea retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.

Există situaţii când dreptul de retractare poate intra în conflict cu alte drepturi. Astfel, în cazul coautoratului, dreptul de retractare exercitat

80

de un autor se poate afla în conflict cu dreptul de divulgare al celorlalţi autori şi cu principiul forţei obligatorii a contractelor. Soluţia în această situaţie va fi pronunţată de instanţa de judecată care, prin excepţie de la regulă, va examina justeţea motivelor care stau la baza exerciţiului dreptului de retractare.

Totodată, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare poate intra în conflict simultan cu principiul forţei obligatorii a contractelor şi cu dreptul proprietarului suportului material al operei (drept absolut şi opozabil erga-omnes).

Doctrina împărtăşeşte opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică a fost predată dobânditorului, care a acceptat-o, autorul nu mai poate exercita dreptul de a-şi retrage opera.10 În caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate pe care legea nu o îngăduie.

Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate opera în cazul programelor pentru calculatoare.

2. Drepturile patrimoniale de autor

2.1. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor

Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi subiective a căror naştere este condiţionată de exercitarea de către autor a dreptului moral de divulgare a operei.

Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere juridice:

a) caracterul personal; b) caracterul exclusiv; c) caracterul temporar. a) Caracterul personal al drepturilor patrimoniale de autor se

degajă din conţinutul art. 1 al Legii nr. 8/1996 care prevede că dreptul de autor este legat de persoana autorului. În pofida faptului că textul de lege nu face distincţia între cele două categorii de drepturi care compun dreptul de autor (drepturile morale şi drepturile patrimoniale), nu există nici un temei care să conducă la ideea că dispoziţiile de lege n-ar privi şi

10 D. Cosma, Dreptul autorilor de a-şi retrage sau modifica opera în Studii

şi cercetări juridice, nr. 1 din 1972, p. 113.

81

legătura dintre autor şi drepturile patrimoniale, potrivit principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere lebemus.

Caracterul personal al drepturilor patrimoniale rezultă şi din alte considerente. Ne mărginim doar să relevăm instituţia transmiterii acestor drepturi. Astfel, dacă în cazul drepturilor morale transmiterea este posibilă numai cu titlu de excepţie, drepturile patrimoniale pot fi cesio-nate de autor, în virtutea caracterului personal al acestora, atât prin acte inter vivos, cât şi prin acte mortis cauza, iar în unele situaţii ope legis.

b) Caracterul exclusiv al drepturilor patrimoniale îmbracă două aspecte: pe de o parte dreptul suveran al autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi exploatată opera sa, iar pe de altă parte dreptul de a hotărî dacă va exploata singur opera sau va acorda consimţământul său altei persoane să o exploateze. În această ultimă situaţie, consimţământul autorului cu privire la exploatarea operei nu diferă după cum opera se află la prima publicare sau la publicări ulterioare.

c) Caracterul temporar. Regula generală înscrisă în art. 25 din Legea nr. 8/1996 stabileşte că durata drepturilor patrimoniale de autor se întinde pe durata vieţii autorului, drepturile putând fi transmise după moartea acestuia prin moştenire potrivit legislaţiei civile. Perioada de protecţie a drepturilor patrimoniale variază în raport cu genul operei, modul de aducere la cunoştinţa publică sau modul de realizare a operei.

2.2. Dreptul de a decide utilizarea operei

Reprezintă dreptul autorului de a „folosi sau exploata opera”. În literatura de specialitate şi în unele legislaţii, acest drept este

denumit fie drept de exploatare a operei11, fie dreptul autorului de a dispune de operă.12

Deşi literatura de specialitate foloseşte termenii de exploatare şi utilizare împreună, opinăm că cele două noţiuni sunt sinonime, având înţelesul de a întrebuinţa, a pune în valoare opera în scopul obţinerii unui profit.

Dreptul de a decide utilizarea operei se poate exercita personal de autorul operei sau de către terţi, cu consimţământul autorului.

Modalităţile de valorificare a operei sunt multiple. Ele sunt prevăzute în art. 14, art. 141- 145, art. 15, art. 151-152 şi art. 16 din lege. În

11 A se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 128. 12 A se vedea Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 165.

82

cele ce urmează vom examina unele din aceste modalităţi de punere în valoare a operei.

1) Reproducerea este modalitatea de realizare integrală sau parţială a uneia sau mai multor copii ale unei opere, prin orice procedee de fixare materială13. Reproducerea permite comunicarea indirectă către public a operei. Originalul operei conţine o primă fixare materială realizată de autor, care prin reproducere este copiat şi multiplicat.

Totodată, obiect al reproducerii poate fi şi opera reprezentată sau executată.

Reproducerea operei, indiferent de varianta sa, integrală sau parţială, se poate efectua de către terţi, numai cu autorizarea autorului. Autorizarea priveşte şi procedeul, maniera de reproducere, astfel că în ipoteza adoptării altui mijloc de reproducere decât cel pentru care s-a dat consimţământul, trebuie o nouă autorizare.

Reproducerea unei opere poate fi realizată pentru folosinţa publică sau în scop de folosire privată.

De regulă, reproducerea pentru folosinţa publică este supusă autorizării, în vreme ce reproducerea operei pentru uz personal se poate face, în mod tradiţional, fără acordul autorului, cu respectarea anumitor condiţii.

Astfel, în cazul operelor realizate pe suport clasic, reproducerea este permisă fără autorizarea autorului, dacă opera a fost adusă anterior la cunoştinţa publică de către autor, iar reproducerea să fie destinată uzului personal sau cercului normal al unei familii14, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.

13 Procedeele utilizate pot îmbrăca o gamă diversă cum ar fi desenul,

gravura, tiparul, dactilografierea, stenografia, mulajul, fotocopia, fotografia, microfilmul, înregistrarea vizuală sau sonoră, scrierea Braille, inclusiv stocarea operei prin mijloace electronice.

14 Noţiunea de cerc normal al unei familii a dat naştere la concepţii diferite în ceea ce priveşte determinarea înţelesului acesteia. Nici legea română nu defineşte noţiunea. În ce ne priveşte, considerăm că cea mai potrivită explicaţie a noţiunii este oferită de concepţia moderată, potrivit căreia cercul normal al unei familii este reprezentat de o reuniune, în acelaşi loc, a mai multor persoane care se vizitează, se întâlnesc, se frecventează în mod obişnuit.

83

2) Comunicarea publică numită şi reprezentare constituie modalitatea de comunicare directă15 sau prin orice mijloace tehnice a operei către public.16 Specificul comunicării publice a operei constă în faptul că publicul ia contact nemijlocit cu opera prin diverse modalităţi, cum ar fi, cu titlu exemplificativ: recitarea, execuţia lirică, reprezentarea dramatică, expoziţiile publice etc.

De asemenea, constituie comunicare publică: − expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată,

fotografică şi de arhitectură; − proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere

audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală; − prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a

unei opere radiodifuzate; − orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, prin

punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât orice membru al publicului să poată avea acces, din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.

Comunicarea publică este supusă autorizării autorului operei. Pentru a determina caracterul public al unei comunicări, legiuitorul utilizează două criterii:

- pe de o parte, se are în vedere locul unde se desfăşoară reprezentarea, care trebuie să fie deschis, accesibil publicului;

- pe de altă parte, se operează cu criteriul numărului participanţilor cărora li se adresează reprezentarea: să depăşească cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia. Nu are relevanţă dacă persoanele care compun publicul pot să recepţioneze reprezentarea în acelaşi loc sau în locuri diferite, ori în acelaşi timp sau în momente diferite.

15 A se vedea H. Desbois, Le droit d`auteur en France, ed. II, Paris, Dalliz,

1966, p. 294. 16 Alţi autori (Viorel Roş, Op. cit., p. 133) disting între reprezentarea

directă şi reprezentarea indirectă, fără să trateze această a doua categorie.

84

3) Distribuirea Prin termenul distribuire sau „punere în circulaţie”17 se înţele-

ge, în sensul legii, difuzarea către public a originalului sau copiilor unei opere prin vânzare, închiriere, împrumut ori prin orice alt mod de transmitere cu titlu gratuit sau oneros, precum şi oferirea publică a acestora (art. 141).

Distribuirea priveşte suportul material multiplicat în care este încorporată opera. Constituind un mod distinct de utilizare a operei, distribuirea este supusă autorizării autorului, cu excepţia cazului când o dată cu cesionarea dreptului de reproducere se prezumă că s-a transmis şi dreptul de difuzare.

4) Radiodifuzarea În temeiul art. 151 din Legea nr. 8/1996, prin radiodifuzare se

înţelege: - emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau

de televiziune prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor sau imaginilor ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public;

- transmiterea unei opere sau a reprezentării acestora, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, (cu excepţia reţelelor de calculatoare), în scopul recepţionării de către public.

Radiodifuzarea unei opere trebuie să fie autorizată de autor în condiţiile în care comunicarea este publică ori prezentarea operei radiodifuzate sau televizate se face într-un loc public.

Prin difuzarea programelor sau emisiunilor audiovizuale se înţelege transmisia acestora iniţială prin fir sau prin unde radioelectronice, inclusiv prin satelit, în forma codată sau necodată, precum şi comunicarea acestora între persoanele fizice sau juridice deţinătoare de licenţă audiovizuală sau aviz de retransmisie, în scopul redifuzării către public.18

Este interzisă prin lege (art. 39 din Legea audiovizualului) difuzarea de programe sau emisiuni audiovizuale care pot afecta grav dezvoltarea

17 A se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 134 şi Yolanda Eminescu, Op cit.,

p. 167. 18 A se vedea art.1 lit. a din Legea audiovizualului nr. 54/2002, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002.

85

fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programele care conţin pornografie sau violenţă nejustificată. Difuzarea acestora se poate face numai dacă minorii nu au acces audio sau video la programele respective (prin alegerea intervalului orar de difuzare sau datorită mijloacelor tehnice necesare recepţiei), precum şi numai după prezentarea unei atenţionări acustice sau grafice pe toată durata programului, asigurându-se prezenţa unui simbol de avertizare.

Totodată, Legea audiovizualului (art. 40) interzice în mod absolut difuzarea de programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală.

Autorul unei opere radiodifuzate sau televizate poate fi artistul interpret sau executant, producătorul înregistrării sonore ori organismul de radiodifuziune sau televiziune.

Autorizarea este cerută de lege şi pentru programele radiodifuzate ori televizate prezentate consumatorilor într-un local public de proprietarul acestuia în scopul atragerii clientelei.

5) Închirierea sau locaţiunea reprezintă modalitatea de utilizare a operei prin care autorul pune la dispoziţia altei persoane, spre utilizare, originalul sau copiile operei, pentru o perioadă determinată, în schimbul unor avantaje de ordin economic sau comercial, direct şi indirect.

Locaţiunea nu este permisă decât cu autorizarea prealabilă a autorului operei.

6) Împrumutul constituie modalitatea de utilizare a operei prin care se pune la dispoziţia unei persoane, pentru utilizare, cu titlu gratuit, originalul sau copiile operei, pe o perioadă de timp limitată, prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop.

În cazul împrumutului prin biblioteci nu este necesară autorizarea autorului, dar acesta are dreptul la o remuneraţie echitabilă, fixată de stat.

Remuneraţia nu se acordă în situaţia în care împrumutul este realizat în scop educativ ori cultural prin intermediul bibliotecilor de drept public.

7) Importul constă în introducerea pe piaţa internă, în scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere, fixate pe orice suport.

86

2.3. Dreptul de suită

Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8/1996 (art. 21-23), dreptul de suită, denumit şi dreptul pecuniar la un partaj echitabil, reprezintă posibilitatea autorului de a primi o parte din preţul revânzărilor ulterioare ale operei sale, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.

Este recunoscut numai în cazul operelor originale de artă grafică sau plastică şi al operelor fotografice.

Acest drept are la bază ideea de echitate: autorul care s-a desistat de opera sa pentru un preţ derizoriu poate să beneficieze de o parte din sporul de valoare pe care acesta îl dobândeşte ulterior.

Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente: - dreptul autorului unei opere de artă grafică sau plastică ori al unei

opere fotografice, revândută ulterior primei înstrăinări a ei de către autor, de a primi o cotă procentuală fără a depăşi 12.500 euro, din preţul de vânzare obţinut la orice act de revânzare;

- dreptul autorului operei de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.

Terţii care intervin în vânzarea ulterioară a operei sunt obligaţi să vireze sumele calculate potrivit legii şi să informeze autorul în termen de două luni de la data vânzării. Aceste obligaţii pot fi îndeplinite şi de către organele de gestiune colectivă (art. 125 al. 3).

Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale proprietarilor sau posesorilor de opere:

a) de a permite accesul autorului la opera sa în vederea exercitării dreptului de autor în condiţiile legii;

b) de a oferi opera autorului la preţul de cost al materialului ori de a permite autorului să facă o copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.

Dreptul de suită nu se transmite prin moştenire şi nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, având caracter inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.

Fundamentul juridic al dreptului de suită constă, pe de o parte, în aplicarea principiului echităţii şi al echivalenţei prestaţiilor ce trebuie să guverneze raporturile juridice civile şi comerciale. Pe de altă parte, dreptul de suită reprezintă o situaţie legală de impreviziune, a cărei

87

finalitate este restabilirea echilibrului dintre valoarea actuală a operei şi folosul ce i se cuvine autorului acesteia.

Deşi acest drept este recunoscut prin Legea nr. 8/1996 doar pentru autorii operelor de artă grafică, artă plastică sau fotografică, opinăm că poate fi extins şi la cazul manuscriselor originale ale scriitorilor şi compozitorilor, astfel cum prevede Convenţia de la Berna. Soluţia este în conformitate cu dispoziţiile constituţionale privind raportul dintre tratatele internaţionale la care România este parte şi dreptul intern (art. 20 din Constituţia României).

2.4. Drepturile de autor şi regimul matrimonial

Regimul matrimonial este reglementat de art. 30-31 din Codul

Familiei. Astfel, potrivit art. 30, alin. 1 din Codul Familiei, bunurile

dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobâdirii, bunuri comune.

Art. 31 Codul Familiei enumeră expres şi limitativ categoriile de bunuri care sunt proprii fiecărui soţ, bunurile proprii constituind excepţia de la regula comunităţii de bunuri a soţilor în timpul căsătoriei.

În rândul categoriei de bunuri proprii, dispoziţiile legale (art. 31, lit. d) din Codul Familiei includ manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri.

Bunurile la care se referă acest text de lege încorporează în ele, indubitabil, creaţii intelectuale. Suportul material în care este încorporată opera reprezintă bun propriu.

Aşadar, trebuie să distingem între drepturile patrimoniale de autor rezultate din utilizarea unei opere de creaţie intelectuală şi suportul material în care sunt incorporate creaţiile intelectuale.

Drepturile patrimoniale de autor aparţin categoriei de bunuri comune, în măsura în care acestea au luat naştere pe timpul căsătoriei, iar dobânditorul are calitatea de soţ.

Per a contrario, drepturile patrimoniale de autor născute înainte de încheierea căsătoriei sau după încetarea, anularea, nulitatea ori desfacerea acesteia sunt bunuri proprii.

88

Cât priveşte suportul material în care este încorporată creaţia intelectuală, subliniem încă o dată că, aşa cum rezultă din conţinutul legii (art. 31 lit. d Codul Familiei), are calitate de bun propriu al autorului operei.

Potrivit dreptului comun, soţul supravieţuitor poate dobândi, prin moştenire legală ori testamentară, drepturile morale şi patrimoniale de autor ale soţului decedat.

3. Drepturile conexe dreptului de autor

3.1. Noţiune şi caracterizare

Drepturile conexe sau drepturile vecine cum mai sunt denumite în doctrină şi jurisprudenţă, reprezintă drepturile recunoscute artiştilor interpreţi şi executanţi, producătorilor de fonograme, precum şi organismelor de radiodifuziune.

Termenul de drepturi conexe a fost consacrat pentru prima dată în legislaţia română prin Legea nr. 8/1996, în cadrul căreia li s-a rezervat un întreg titlu (Titlul II).

Creaţiile artiştilor interpreţi şi executanţi, ale producătorilor de fonograme şi organismelor de radiodifuziune reclamă recunoaşterea statutului de opere protejate, precum şi calitatea de autori pentru aceste persoane fizice sau juridice.

Auxiliari ai creaţiilor intelectuale, meritul lor în executarea, interpretarea, regizarea, înregistrarea şi difuzarea unei opere este incontes-tabil.

Numai simbioza, echilibrul între imperativele echităţii şi necesi-tăţile economice poate conduce la recunoaşterea calităţii de autor al auxiliarului.19

Titulari ai drepturilor conexe de autor sunt, aşadar: − artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile lor interpretări

sau execuţii; − producătorii de înregistrări sonore, pentru propriile înregistrări; − producători de înregistrări audiovizuale, pentru propriile

înregistrări;

19 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 171.

89

− organismele de radiodifuziune şi televiziune, pentru propriile emisiuni şi servicii de programare.

Drepturile conexe de autor nu aduc atingere drepturilor autorilor operelor şi nici nu limitează în vreun fel exerciţiul drepturilor de autor. De altfel, terminologia utilizată reliefează preeminenţa dreptului de autor asupra drepturilor conexe.20

Drepturile patrimoniale recunoscute titularilor drepturilor conexe pot fi transmise, potrivit regulilor relative la cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, respectiv potrivit dreptului comun.

3.2. Principalele categorii de drepturi conexe

3.2.1. Drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi

Artiştii interpreţi şi executanţi au următoarele drepturi morale: 1) dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriilor

interpretări sau execuţii. Interpretarea sau executarea au o identitate şi originalitate proprie şi nu pot fi confundate cu opera originală, ele purtând amprenta personalităţii interpretului sau executantului;

2) dreptul de a pretinde că numele sau pseudonimul lor să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înre-gistrării;

3) dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei lor şi de a se opune oricărei deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării sau execuţiei sau oricărei încălcări a drepturilor lor, care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia acestora;

4) dreptul de a se opune oricărei utilizări a prestaţiei lor, dacă prin aceasta se aduc prejudicii grave persoanei acestora.

Este lesne de observat că în rândul drepturilor morale lipsesc dreptul de divulgare şi dreptul de retractare.

Absenţa dreptului de divulgare se explică prin natura actului de interpretare sau executare care echivalează cu divulgarea.

În ceea ce priveşte excluderea dreptului moral de retractare, această împrejurare se datorează imposibilităţii de realizare a unui act de interpretare sau de execuţie.

20 Viorel Roş, Op. cit., p. 238.

90

Drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi vizează dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice:

1) fixarea prestaţiei lor; 2) reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate; 3) distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate; 4) închirierea interpretării sau a execuţiei fixate; 5) împrumutul interpretării sau a execuţiei fixate; 6) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpre-

tării sau a execuţiei fixate; 7) radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau a

execuţiei sale, cu excepţia cazului în care interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată ori realizată pe baza unei fixări, situaţie în care are dreptul numai la remuneraţie echitabilă;

8) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei fixate, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;

9) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate. Potrivit art. 98 alin. 2 din Lege, se consideră fixare, încorporarea

sunetelor, imaginilor ori a sunetelor şi a imaginilor sau a reprezentărilor digitale ale acestora într-un suport care permite perceperea, reproducerea ori comunicarea publică, cu ajutorul unui dispozitiv.

3.2.2. Drepturile producătorilor de înregistrări sonore

Orice fixare, exclusiv sonoră, a sunetelor provenite dintr-o inter-pretare ori execuţie a unei opere sau a altor sunete, aria reprezentărilor digitale ale acestor sunete, oricare ar fi metoda şi suportul de fixare, poartă numele de înregistrare sonoră sau fonogramă.

Nu aparţin acestei categorii fixările audiovizuale ori partea sonoră a acestora sau reprezentarea sa digitală.

În legislaţia noastră protecţia înregistrărilor sonore sau fono-gramelor se realizează printr-un drept specific.

Potrivit acestui drept, înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate, iar protecţia se naşte din momentul realizării primei fixări a sunetelor.

91

Titularul drepturilor asupra fonogramelor este producătorul, adică persoana fizică sau juridică responsabilă de organizarea şi finanţarea realizării primei fixări a sunetelor.

Producătorul de înregistrări sonore are dreptul moral de a-şi înscrie numele sau denumirea sa pe suportul înregistrării, pe coperţi, cutii sau alte suporturi materiale de ambalare, alături de menţionarea numelor autorului operei, al artistului interpret sau executant, titlurilor operei şi datei realizării lor. Este un drept moral la nume, faţă de celelalte menţiuni care reprezintă obligaţii.

În ceea ce priveşte aspectele patrimoniale, producătorul de fonograme are dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice:

1) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă, a propriilor înregistrări sonore;

2) distribuirea propriilor înregistrări sonore; 3) închirierea propriilor înregistrări sonore; 4) împrumutul propriilor înregistrări sonore; 5) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a copiilor

legal realizate a propriilor înregistrări sonore; 6) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări

sonore, cu excepţia celor publicate în scop comercial; 7) punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore,

astfel încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;

8) retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări sonore.

3.2.3. Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale

Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale au fost reglementate pentru prima dată în sistemul de drept românesc prin Legea nr. 285/2004 care a modificat Legea nr. 8/1996.

Înregistrarea audiovizuală sau videograma reprezintă orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul de utilizare pentru această fixare (art. 1061, alin. 1).

Producătorul unei înregistrări audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea

92

organizării şi realizării primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet şi, în această calitate, furnizează mijloacele tehnice şi financiare necesare.

Producătorul de înregistrări audiovizuale are dreptul moral de a-şi înscrie numele sau denumirea lui pe suportul reproducerii, inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, alături de menţiuni privind autorul şi artistul interpret sau executant, titlurile operelor, anul primei publicări, marca de comerţ.

Drepturile patrimoniale ale producătorului unei înregistrări audiovizuale sunt reprezentate de dreptul de a autoriza sau interzice următoarele operaţiuni în legătură cu înregistrarea sa:

1) reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă, a propriilor înregistrări audiovizuale;

2) distribuirea originalului sau a copiilor propriilor înregistrări audiovizuale;

3) închirierea propriilor înregistrări audiovizuale; 4) împrumutul propriilor înregistrări audiovizuale; 5) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a propriilor

înregistrări audiovizuale; 6) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări

audiovizuale; 7) punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări

audiovizuale încât să poată fi accesate, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;

8) retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări audiovizuale.

3.2.4. Dreptul artiştilor interpreţi sau executaţi şi al producătorilor de fonograme la remuneraţie unică echitabilă

Artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme

au dreptul (art. 1065) la o remuneraţie unică echitabilă pentru orice utilizare directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalităţi de comunicare către public.

Pentru naşterea dreptului la remuneraţie unică echitabilă trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii, şi anume:

93

1) utilizarea, directă sau indirectă, a fonogramelor ori a repro-ducerilor acestora să se facă prin radiodifuzare sau orice altă modalitate de comunicare către public;

2) fonogramele să fi fost publicate (divulgate) anterior utilizării; 3) publicarea fonogramelor să fie făcută în scop comercial. Dacă

publicarea fonogramelor are loc în scop educativ sau are o destinaţie privată, dreptul la remuneraţie unică echitabilă nu există.

Cuantumul renumeraţiei unice echitabile se stabileşte prin metodologii, iar colectarea ei se efectuează de către un singur organism de gestiune colectivă pentru aceeaşi categorie de utilizatori.

Exceptează sumele datorate pentru utilizările prin radiodifuziune şi prin proiecţii publice în cinematografe, care se colectează de către organismele de gestiune colectivă pentru fiecare categorie de titulari de drepturi.

Proporţia repartizării renumeraţiei unice între artiştii interpreţi sau executanţii şi producătorii de fonograme se stabileşte de organismele de gestiune colectivă, printr-un protocol, care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a metodologiilor. În ipoteza în care protocolul nu se depune la ORDA în termenul de mai sus, renumeraţia unică se împarte în mod egal între cele două categorii de beneficiari.

3.2.5. Dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată

Titularii dreptului Dreptul la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată aparţine

potrivit legii (art. 107, alin. 1): − autorilor operelor susceptibile de a fi reproduse în înregistrări

sonore sau audiovizuale, pe orice tip de suport; − autorilor operelor susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct

sau indirect; − editorilor şi producătorilor operelor respective; − artiştilor interpreţi sau executanţi ale căror execuţii sunt fixate pe

suporturi.

94

Copia privată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a da naştere la dreptul la renumeraţie compensatorie:

− să reprezinte o reproducere a unei opere fără consimţământul autorului;

− să nu fie o reproducere a unei partituri muzicale; − să fie făcută pentru uzul personal sau cercul normal al unei

familii; − să reprezinte o reproducere a unei opere care să fi fost adusă

anterior la cunoştinţa publică; − să nu contravină exploatării normale a operei; − să nu-l prejudicieze pe autorul operei sau pe titularul drepturilor

de utilizare. Potrivit art. 34, alin. (2) din Lege, renumeraţia compensatorie pentru

copia privată se plăteşte pentru: − suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau

audiovizuale; − suporturile pe care se pot realiza reproduceri ale operelor

exprimate grafic; − aparatele ce permit realizarea de copii. Dreptul la renumeraţie compensatorie pentru copia privată nu poate

face obiectul vreunei renunţării din partea titularilor acestuia, ceea ce nu înseamnă că titularii dreptului ar fi obligaţi să-l exercite21.

Remuneraţia compensatorie se plăteşte de către fabricanţii şi importatorii de suporturi sau aparate, indiferent de procedeul de reproducere: analog sau digital.

În cazul importului de suporturi şi aparate pentru realizarea de copii, efectuat însă fără scop comercial, ci în bagajul legal admis, nu se plăteşte remuneraţie compensatorie.

Stabilirea cuantumului remuneraţiei compensatorii şi a listei suporturilor şi aparatelor pentru care se plăteşte această remuneraţie se realizează potrivit unei metodologii prevăzute de lege.

Colectarea remuneraţiei compensatorii pentru copia primită se efectuează de către organismul de gestiune colectivă colectoare unice şi se repartizează titularilor.

21 Teodor Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura CHBECK,

Bucureşti, 2006, pag. 145.

95

În raport cu tipurile de suporturi pe care sunt realizate copiile, legea distinge următoarele cazuri de plată a remuneraţiei compensatorii:

a) în cazul suporturilor şi aparatelor pentru copii care se înregistrează sonor, prin procedeu analogic:

− 40 % din remuneraţie revine autorilor şi editorilor operelor înregistrate, în părţi negociabile;

− 30 % revine artiştilor interpreţi sau executanţi; − 30 % revine producătorilor de înregistrări sonore;

b) în cazul suporturilor şi aparatelor pentru copii care se înregistrează audiovizual, prin procedeu analogic:

− remuneraţia se împarte în mod egal, între: autori, artişti interpreţi sau executanţi şi producători;

c) în cazul copiilor înregistrate pe hârtie, prin procedeu analogic: − remuneraţia se împarte în mod egal între autori şi editori;

d) în cazul operelor înregistrate pe orice tip de suport, prin procedeu digital:

− remuneraţia se împarte în mod egal între autori, artişti interpreţi sau executanţi şi producători.

3.2.6. Drepturile organismelor de radiodifuziune şi de televiziune

Organismele de radiodifuziune şi televiziune se bucură de dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza şi de a interzice (art. 113):

1) fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune şi de televiziune;

2) reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă, a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune şi sau de televiziune fixate pe orice fel de suport;

3) distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau televiziune fixate pe orice suport;

4) retransmiterea propriilor programe prin mijloace fără fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar, precum şi prin orice alt mod de comunicare către public;

5) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a propriilor emisiuni şi servicii de programe de

96

radiodifuziune sau de televiziune, fixate pe orice tip de suport;

6) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni sau servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit, sau prin alt procedeu similar, precum şi prin orice alt mod de comunicare către public, inclusiv retransmiterea pe Internet.

Potrivit art. 1131 din Lege, reemiterea înseamnă emiterea simultană de către un organism de radiodifuziune a unui program aparţinând altui organism de radiodifuziune.

7) comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune în locuri accesibile publicului, cu plata intrării;

8) închirierea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice suport;

9) punerea la dispoziţia publicului a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport, indiferent dacă au fost emise prin fir sau fără fir, inclusiv prin cablu sau satelit, astfel încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public.

În temeiul art. 113 din Lege, persoana care a obţinut autorizarea activităţilor mai sus enumerate, are obligaţia de a menţiona numele (de fapt denumirea) organismelor de radio şi televiziune care au dat autorizarea.

3.2.7. Responsabilitatea organismelor de comunicare

publică prin satelit Potrivit dispoziţiilor art. 117, alin. 2 din lege, comunicarea

publică prin satelit înseamnă introducerea sub controlul şi responsabilitatea unui organism de radiodifuziune sau de televiziune situat pe teritoriul României, a semnalelor purtătoare de programe destinate captării de către public, într-un lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce la satelit şi revine la pământ.

97

Se consideră comunicare publică şi introducerea semnalelor purtătoare de emisiuni sau de servicii de programe difuzate sub o formă codificată, dacă dispozitivul de decodificare a emisiunii este pus la dispoziţia publicului prin organismul de radiodifuziune sau de televiziune sau cu consimţământul său.

Organismele de radiodifuziune şi de televiziune care au ca obiect comunicarea publică a unor programe prin satelit, îşi desfăşoară activitatea cu respectarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.

În cazul în care semnalele purtătoare sunt transmise de un organism situat în afara teritoriului României, responsabilitatea comunicării publice revine:

− persoanei care utilizează staţia – în situaţia în care semnalele sunt transmise satelitului prin intermediul unei staţii de legătură ascensională situată pe teritoriul României;

− organismului cu sediul în România care a autorizat comunicarea către public – în ipoteza în care nu se apelează la o staţie de legătură ascensională.

În temeiul art. 119 din Lege, titularii dreptului de autor pot cesiona drepturile lor pentru comunicare publică prin satelit unui organism de radiodifuziune sau de televiziune.

Cesionarea se poate realiza printr-un contract încheiat fie prin intermediul unui organism de gestiune colectivă, fie individual.

Titularii de drepturi de autor nereprezentaţi de organismele de gestiune colectivă pot beneficia de efectele contractului-cadru încheiat între un organism de gestiune colectivă şi un organism de radiodifuziune sau de televiziune pentru comunicare publică prin satelit a unei categorii de opere. În acest caz, pentru a se produce efectele şi faţă de titularii de drepturi care nu sunt reprezentaţi de organismele de gestiune colectivă, trebuie ca organismul emiţător să comunice către public simultan, prin satelit odată cu radiodifuzarea terestră.

Titularul de drepturi reprezentat de organismul de gestiune colectivă are posibilitatea, în orice moment, să înlăture producerea efectelor extinse ale contractului-cadru, prin încheierea unui contract individual cu organismul de radiodifuziune sau de televiziune emiţător.

98

3.2.8. Dreptul de retransmitere prin cablu Titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe îşi pot

exercita drepturile lor de a autoriza sau de a interzice retransmisia prin cablu, numai prin intermediul unui organism de gestiune colectivă, care încheie contracte în acest sens, cu structurile asociative ale distribuitorilor prin cablu.

Autorizarea dată de titularii dreptului de autor (conexe) pentru radiodifuzarea pe teritoriul României, de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune a unui serviciu de programe purtător de drepturi de autor (conexe), include şi autorizarea pentru retrans-miterea prin cablu, fără ca distribuitorii prin cablu să mai plătească vreo remuneraţie separată către titularii drepturilor de autor (conexe).

Remuneraţia privind drepturile de autor şi drepturile conexe, pentru retransmiterea prin cablu, se stabileşte pe baza unor metodologii negociate între organismele de gestiune colectivă şi structurile asociative ale distribuitorilor prin cablu, potrivit regulilor stipulate în art. 131, 1311, 1312 din Lege.

În cazul în care părţile, prin negociere, nu pot stabili metodologii, înainte de iniţierea procedurii de arbitraj pot conveni să recurgă la o procedură de mediere facultativă.

În cazul în care unii titulari de drepturi nu au încredinţat gestiunea drepturilor lor patrimoniale unui organism de gestiune colectivă, gestionarul de drept al drepturilor acestora este organismul de gestiune colectivă care gestionează drepturile din aceeaşi categorie.

În ipoteza în care în acelaşi domeniu, există mai multe organisme de gestiune colectivă, titularul de drepturi poate opta pentru oricare din ele. Revendicarea drepturilor de către aceşti titulari se face în termen de 3 ani de la data notificării.

Pentru transmiterea prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe, (indiferent dacă drepturile respective le aparţin sau sunt cesionate de la alţi titulari ai drepturilor de autor sau de drepturi conexe) organismele de radiodifuziune sau de televiziune încheie contracte cu distribuitorii prin cablu, cu excepţia cazurilor în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege.

99

3.2.9. Drepturile sui-generis ale fabricanţilor de date

În sfera protecţiei juridice a creaţiei intelectuale în România,

reglementările privind drepturile sui-generis ale fabricanţilor bazelor de date constituie o premieră absolută.

Prin noţiunea de bază de date, se înţelege, potrivit art. 1222 alin. (2) din Lege, o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente protejate ori nu printr-un drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistemică sau metodică şi accesibilă în mod individual prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate.

În înţelesul legii, fabricantul de baze de date este persoana fizică sau juridică ce a făcut o investiţie substanţială, cantitativă şi calitativă, în vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului unei baze de date.

Fabricantul unei baze de date are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza şi de a interzice extragerea şi /sau reutilizarea totalităţii sau a unei părţi substanţiale din aceasta, evaluată calitativ şi cantitativ.

Extragerea reprezintă transferul conţinutului bazei de date pe un alt suport.

Transferul poate fi total sau parţial (dar substanţial), permanent sau temporar şi se poate efectua prin orice mijloc sau sub orice formă.

Reutilizarea înseamnă punerea la dispoziţia publicului a conţinutului bazei de date, astfel încât oricine să poată avea acces la aceasta, în locul şi la momentul ales în mod individual. Poate fi totală sau parţială (dar substanţială) evaluată cantitativ şi calitativ şi se poate efectua prin distribuirea de copii, prin închiriere sau sub alte forme.

Dreptul de a controla revânzarea unei copii a bazei de date se epuizează odată cu prima vânzare pe piaţa internă a copiei respective de către titularul dreptului sui-generis sau cu consimţământul acestuia. Împrumutul public al unei baze de date nu este considerat act de extragere sau de reutilizare (art. 1222 alin. 3).

Pentru a spori posibilităţile juridice de protecţie, dreptul de a autoriza sau de a interzice extragerea şi/sau reutilizarea totalităţii sau a unei părţi substanţiale din baza de date, este recunoscut independent de faptul că baza de date sau conţinutul acesteia sunt ocrotite şi prin reglementările juridice specifice dreptului de autor sau ale altor drepturi.

100

Totodată nu este permisă extragerea sau reutilizarea repetată şi sistemică de părţi nesubstanţiale ale conţinutului bazei de date, dacă aceasta ar presupune acte contrarii unei utilizări normale a acelei baze de date sau ar cauza un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale fabricantului bazei de date.

Dar, fabricantul unei baze de date care este pusă la dispoziţia publicului în orice modalitate, nu poate împiedica utilizarea legitimă a acesteia prin extragerea sau reutilizarea unei părţi nesubstanţiale din conţinutul său, în scopul folosirii pe care o presupune punerea la dispoziţia publicului a bazei de date respective.

În situaţia în care utilizatorul legitim este autorizat să extragă sau să reutilizeze numai o parte a bazei de date, această regulă a bazei de date se aplică numai pentru partea respectivă a bazei de date.

De asemenea, utilizatorul legitim al unei baze de date care este pusă la dispoziţia publicului în orice modalitate, poate, fără autorizarea fabricantului bazei de date, să extragă sau să realizeze o parte substanţială a conţinutului acesteia.

− când extragerea se face în scopul utilizării private a conţinutului unei baze de date neelectronică;

− când extragerea în scopul utilizării se face pentru învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică, cu condiţia indicării sursei şi în măsura justificată de scopul necomercial urmărit;

− când se face o extragere sau o reutilizare având ca scop apărarea ordinii publice şi a siguranţei naţionale ori în cadrul procedurii administrative sau juristdicţionale.

Împrumutul public al unei baze de date nu este un act de extragere sau de reutilizare.

101

CAPITOLUL VI

DURATA PROTECŢIEI ŞI LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR

1. Durata protecţiei dreptului de autor

1.1. Consideraţii generale. Căderea unei opere în domeniul public

Problema duratei protecţiei dreptului de autor a constituit secole de-a rândul obiect de dispute, opoziţia faţă de extinderea acestei durate făcându-se simţită şi în prezent.

În sistemele de drept care au adoptat concepţia dualistă a dreptului de autor, inclusiv în legislaţia română, s-a impus soluţia celor două principii: acela al perpetuităţii dreptului moral de autor şi acela al duratei limitate a drepturilor patrimoniale.

Potrivit primului principiu1, opera supravieţuieşte autorului ei, dreptul moral îmbrăcând o dimensiune colectivă mai amplă „care reiese din rolul de apărător, recunoscut moştenitorilor, precum şi din intervenţia autorităţilor publice şi a societăţilor de autori”2.

„Faptul că opera poartă pentru eternitate amprenta personalităţii autorului justifică însă perpetuitatea dreptului moral, dar nu şi pe aceea a drepturilor patrimoniale”3.

Din perspectiva celui de-al doilea principiu, drepturile patrimoniale sunt recunoscute în favoarea autorului pe tot timpul vieţii acestuia şi în favoarea moştenitorilor pe o durată limitată.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Lege, drepturile patrimoniale de autor se transmit moştenitorilor pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care au fost aduse, în mod legal, la cunoştinţa publică.

1 Vezi Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, cap. V,

pct. 1.2., lit. c. 2 A. Lucas şi H.J. Lucas citaţi de Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 208. 3 Ibidem.

102

Legea stabileşte excepţii de la această regulă generală, durata drepturilor patrimoniale de autor fiind diferită, în funcţie de unele elemente, cum ar fi: genul operei, împrejurarea dacă a fost adusă sau nu la cunoştinţă publică, modul în care opera a fost adusă la cunoştinţă publică.

În toate cazurile însă, la împlinirea termenului de protecţie, opera cade în domeniul public. Căderea unei opere în domeniul public este un efect al expirării duratei de protecţie şi nu trebuie confundat termenul cu noţiunea de domeniu public utilizată în materia dreptului administrativ. În dreptul de autor, o dată cu căderea operei în domeniul public, încetează şi monopolul exploatării acesteia recunoscut pe durata limitată în favoarea titularilor dreptului.

Din momentul expirării duratei de protecţie, opera căzută în domeniul public urmează altă soartă: va fi la dispoziţia tuturor şi va putea fi exploatată liber, constituind parte componentă a patrimoniului comun al umanităţii.

Stabilirea apartenenţei operei la domeniul public se realizează în practică prin examinarea vieţii autorului şi identificarea eventualilor moştenitori, ceea ce presupune uneori depăşirea unor dificultăţi deloc uşoare, în special în cazul operelor realizate în colaborare.

1.2. Data de la care începe să curgă şi modul de calcul

al termenului de protecţie a operei

În momentul creării operei literare, artistice sau ştiinţifice, indiferent de modul sau forma concretă de exprimare, ia naştere şi dreptul de autor.

Protecţia operei este asigurată prin simplul fapt al realizării ei, chiar dacă nu a fost adusă la cunoştinţa publicului şi chiar dacă este neterminată.

Totodată, dacă opera este realizată într-o perioadă de timp, pe părţi, serii, volume sau în orice altă formă, termenul de protecţie va fi calculat pentru fiecare componentă.

Drepturile patrimoniale de autor iau naştere o dată cu realizarea operei, dar până la manifestarea voinţei autorului de a divulga şi exploata opera, acestea au caracter eventual, fiind drepturi în stare de expectativă.4

4 Teofil Pop, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. 1, Bucureşti,

1989, p. 75.

103

Aceste drepturi devin actuale în momentul în care opera a intrat în circuitul comercial prin manifestarea de voinţă a autorului. Cu alte cuvinte, termenul de protecţie începe să curgă de la data când autorul decide să facă publică opera sa, iar pentru moştenitori de la data morţii autorului.

În ipoteza în care opera nu a fost divulgată şi exploatată de autor, fiind adusă la cunoştinţa publică pentru prima oară, în mod legal, după încetarea protecţiei dreptului de autor, de către o altă persoană, aceasta beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului.

Termenul de protecţie se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţa publică.

Când operei sau colecţiei i se aduc modificări neesenţiale, adăugiri, tăieturi, adaptări în vederea selecţiei ori aranjării, precum şi corectarea conţinutului, necesare pentru continuarea activităţii în modul în care a intenţionat autorul, termenul de protecţie a operei sau colecţiei nu se va extinde.

1.3. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor

Legea prevede durate diferite de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor, după cum opera a fost publicată de autor în timpul vieţii, de altă persoană după încetarea protecţiei, sub pseudonim sau anonim, precum şi în funcţie de genul operelor sau modul de realizare.

a) Astfel, durata protecţiei drepturilor patrimoniale în cazul operelor publicate de autor în timpul vieţii sub numele său este de la data aducerii la cunoştinţa publică până la moartea autorului.

După moartea autorului, drepturile patrimoniale se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, indiferent de data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în mod legal.

Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.

b) Potrivit art. 25 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, persoana care aduce la cunoştinţa publică, după încetarea protecţiei dreptului de

104

autor, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţie echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului. Durata protecţiei acestor drepturi este de 25 de ani din momentul aducerii operei la cunoştinţa publică.

Protecţia este recunoscută şi asigurată, în cazul în care publicarea a fost făcută de mai multe persoane, în favoarea celei care a avut prima iniţiativa aducerii operei la cunoştinţa publică.

Deoarece legea nu distinge, de protecţie beneficiază, în această ipoteză, persoana care publică opera, indiferent dacă ea deţine suportul material al originalului operei sau al unei copii a operei căzute în domeniul public.

c) În cazul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub pseudonim sau fără indicarea autorului, durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor este de 70 de ani de la data aducerii la cunoştinţa publică.

Dacă înainte de expirarea acestui termen autorul îşi dezvăluie identitatea, atunci durata protecţiei se va calcula după regula comună, generală: restul vieţii autorului şi 70 de ani de la moartea acestuia pentru moştenitori.

d) Durata protecţiei drepturilor patrimoniale pentru operele realizate în colaborare este restul vieţii autorilor de la data publicării şi timp de 70 de ani în favoarea moştenitorilor acestora.

Dacă nu pot fi individualizate contribuţiile autorilor la realizarea operei, termenul de 70 de ani începe să curgă de la data morţii ultimului coautor al operei. Este o soluţie care face ca supravieţuirea unui autor să profite moştenitorilor celorlalţi autori decedaţi, avându-se în vedere faptul că fiecare autor a avut o contribuţie necesară la elaborarea operei definitive.

Dacă însă contribuţiile coautorilor pot fi determinate, termenele se calculează separat, pentru fiecare dintre autori şi moştenitorii lor, de la data decesului fiecăruia.

e) Drepturile patrimoniale asupra operelor colective au o durată de protecţie de 70 de ani de la data aducerii operelor la cunoştinţa publică. Dacă opera nu este însă adusă la cunoştinţa publică timp de 70 de ani de la crearea ei, durata protecţiei expiră o dată cu trecerea acestei perioade.

f) În cazul operelor de artă aplicată, durata drepturilor patrimoniale de autor este de 25 de ani de la data creării acestora. De

105

subliniat că protecţia asigurată în cadrul dreptului de autor este mai favorabilă decât protecţia oferită de legea specială şi anume Legea 129/1993 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale. Această situaţie mai favorabilă decurge din faptul că, mai întâi, protecţia dreptului de autor se asigură fără să fie condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi ca în cazul legii speciale (constituirea depozitului, examinarea cererii, eliberarea certificatului, plata unor taxe) şi apoi că durata protecţiei este mai mare decât cea prevăzută în cazul desenelor şi modelelor industriale (5 ani cu posibilitatea prelungirii pentru încă două perioade a câte 5 ani).

g) Programele pentru calculator au o durată de protecţie a drepturilor patrimoniale pe tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia drepturile se transmit prin moştenire potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de 70 de ani.

Legea nu face vorbire decât de cazul în care programul pentru calculator a fost creat de un autor unic.

Considerăm că în situaţia în care programele pentru calculator sunt realizate de mai mulţi autori, trebuie să se aplice regula statuată pentru operele realizate în colaborare: protecţia să fie asigurată pe tot timpul vieţii autorilor şi timp de 70 de ani pentru moştenitori, de la data decesului ultimului dintre autori.

h) Durata protecţiei drepturilor patrimoniale ale producătorilor de înregistrări este de 50 de ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor în care a avut loc prima fixare.

În cazul în care înregistrarea sonoră sau audiovizuală a fost adusă la cunoştinţă publică în această perioadă, durata protecţiei expiră după 50 de ani de la data aducerii la cunoştinţă publică.

i) Durata drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de înregistrări sonore este de 50 de ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare. În cazul artiştilor interpreţi sau executanţi, dacă lipseşte prima fixare a prestaţiei, termenul de protecţie se calculează în raport cu prima comunicare către public.

Durata drepturilor patrimoniale ale producătorilor de înregistrări sonore expiră după trecerea a 50 de ani de la data aducerii la cunoştinţa publică, în cazul în care înregistrarea sonoră este adusă la cunoştinţa publică în perioada de 50 de ani calculaţi de la anul următor celui în care a avut loc prima fixare.

106

j) Durata protecţiei drepturilor fabricantului de date este de 15

ani, începând cu 1 ianuarie a anului imediat următor definitivării bazei de date, când iau naştere, potrivit legii, (art. 1424) drepturile acestui titular.

Remarcăm o scăpare legislativă, şi anume aceea că în perioada de timp cuprinsă între data realizării bazei de date (când se nasc drepturile fabricanţilor de date) şi data de 1 ianuarie a anului următor (când începe protecţia legală a drepturilor) drepturile fabricanţilor de date nu sunt protejate juridic. Iată de ce, de lege ferenda, se impune ca durata protecţiei pentru această categorie de drepturi să înceapă din momentul realizării bazei de date.

Orice modificare substanţială a bazei de date pentru care se poate considera că s-a efectuat o nouă investiţie substanţială, permite atribuirea unei durate de protecţie proprii bazei de date rezultată din această investiţie.

k) Autorul, proprietarul sau posesorul unei opere care conţine un portret, nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze, fără consimţământul persoanei reprezentată sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani, după moartea sa.

În lipsa unei clauze contrare, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza.

Utilizarea unei corespondenţe adresate unei persoane necesită consimţământul destinatarului, iar după moartea acestuia, timp de 20 de ani, al succesorilor săi, dacă persoana defunctă nu şi-a exprimat o altă dorinţă.

Este necesar să mai adăugam faptul că, potrivit doctrinei5, prelungirea duratei de protecţie a dreptului de autor intervine în general în caz de război.

5 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 209.

107

2. Limitele exercitării dreptului de autor

2.1. Consideraţii generale privind controlul utilizării operelor protejate prin dreptul de autor

În condiţiile actuale, ale proliferării şi perfecţionării fără precedent a tehnicilor de reproducere, a transmisiunilor de date şi informaţii ori programe prin cablu şi satelit, controlul utilizării operelor în sensul asigurării respectării prerogativelor dreptului de autor a devenit aproape imposibil de realizat.

Mijloacele moderne de reprografie care permit fabricarea de copii identice cu originalul, tehnica de copiere la mare distanţă, teledistribuţiile şi videogramele îngăduie utilizatorilor, ce nu pot fi identificaţi să aibă acces la opere fără ca titularul dreptului de autor să ţină sub control circulaţia operei sale.

Pirateria în domeniul dreptului de autor6, contrabanda7 (bootlegging), televiziunea prin cablu şi prin satelit8 şi informatica9 constituie şi permit atât o violare a drepturilor morale de autor, cât şi a celor patrimoniale.

Din cauza acestor transformări, opera scapă autorului ei, nu o mai poate controla şi nici nu poate cunoaşte numărul de exemplare realizate prin reproducerea ilicită.

Toate aceste realităţi impun ca măsurile legislative să răspundă unor obiective majore:

- să asigure şi să faciliteze protecţia dreptului de autor şi accesul publicului la opere;

6 Pirateria reprezintă fabricarea şi punerea în circulaţie neautorizată de

copii ale unei înregistrări. 7 Contrabanda reprezintă înregistrarea clandestină a prestaţiilor artiştilor

interpreţi sau executanţi cu prilejul concertelor sau al transmisiunilor la radio şi televiziune.

8 Televiziunea prin cablu şi prin satelit permite captarea şi înregistrarea unor emisiuni pe care nici autorii, nici radiodifuziunea de origine nu le pot împiedica.

9 Informatica favorizează memorizarea de mari cantităţi de opere, de biblioteci întregi, accesibile oricărei persoane cu ajutorul unui terminal.

108

- să creeze condiţii pentru ca şcolile, bibliotecile şi centrele de documentare să-şi îndeplinească menirea socială;

- să garanteze autorilor o remuneraţie proporţională cu gradul de folosire a operelor lor.

S-au conturat câteva soluţii teoretice, cum ar fi: - fixarea unui impozit pe aparatele de copiat; - încheierea de acorduri globale, ceea ce presupune recurgerea pe

scară largă la noţiunea de utilizare leală; - instituirea licenţei globale prin crearea unui organism special care

să perceapă redevenţele cuvenite autorilor; - identificarea prin cod a publicaţiilor şi utilizarea calculatoarelor

pentru gestionarea lor. S-a pus chiar problema punerii la punct a unor contoare de măsurare a consumului de opere străine10.

În faţa problemelor grave ale încălcării drepturilor de autor, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a formulat încă din 1979 recomandări de natură să ofere o soluţie echitabilă în interesul culturii, în sensul de a asigura în egală măsură atât protecţia autorilor, cât şi accesul la cultură al unor pături cât mai largi ale populaţiei. Aceste recomandări privesc:

- necesitatea extinderii legislaţiei dreptului de autor asupra principalelor forme de utilizare a operelor protejate şi îndeosebi asupra publicării, reprezentării sau executării adaptărilor cinematografice, radiodifuzării şi distribuirii prin cablu a acestor opere;

- necesitatea de a găsi formule de administrare colectivă a drepturilor realizate din prelevările asupra acestor utilizări, probleme care pot fi soluţionate numai cu ajutorul societăţilor şi uniunilor de creatori şi, eventual de asigurarea unei remuneraţii speciale, în favoarea autorilor, pentru utilizările necontrolabile.

Totodată, amploarea fără egal a fenomenului reprografiei a determinat OMPI să se oprească asupra următoarelor recomandări:

- reproducerea operelor protejate reclamă o remuneraţie echitabilă pentru autori, ca respect al intereselor legitime ale acestora;

- dreptul particularilor de a face copii pentru uzul lor personal trebuie să se limiteze la un singur exemplar dintr-un singur articol,

10 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 214.

109

dintr-un singur număr al unui periodic sau dintr-o parte rezonabilă a unei cărţi;

- profesorii, în instituţiile de învăţământ, trebuie să fie autorizaţi să facă un număr limitat de reproduceri, exclusiv pentru nevoile învăţământului, pe baza unei licenţe globale, negociate între organele competente în materie de învăţământ şi organizaţiile calificate să reprezinte pe autori şi editori.

OMPI a admis, în 1990, ideea utilizării libere a operei pentru nevoile de învăţământ şi a copiei pentru uz personal („folosire leală”).

În cazul înregistrărilor sonore şi audiovizuale, reproducerea neautorizată încalcă atât drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi, cât şi drepturile producătorilor de fonograme. Soluţia împărtăşită de majoritatea sistemelor de drept a fost aceea a perceperii unei redevenţe pe care utilizatorii să o plătească în favoarea titularului dreptului de autor. Redevenţa ar putea avea forma unui procent din preţul de vânzare a aparatelor de înregistrat şi al suporturilor audiovizuale.

În ceea ce priveşte posturile pirat care transmit prin cablu şi sateliţi, doctrina se pronunţă în general spre o soluţionare în cadrul cooperării internaţionale.

Înregistrarea în memoria calculatoarelor de opere protejate, în vederea recuperării lor şi capacitatea de creaţie a ordinatoarelor creează probleme deosebite.

Problemele operei electronice vizează nu numai domeniul artelor, ci şi domeniul muzicii11 şi chiar creaţia literară.

În conflictul dintre dreptul de control al autorului, pe de o parte şi cerinţa ca acest drept să nu devină o piedică în calea dezvoltării şi perfec-ţionării sistemelor de informare şi documentare, pe de altă parte, soluţia formulată este aceea a încheierii de acorduri între titularii drepturilor şi deţinătorii de ordinatoare aflate în centre speciale de informaţii.

11 Instrumentele electronice de fixare a fenomenelor sonore s-au

perfecţionat continuu; au apărut instrumente electronice de descompunere şi recompunere a unor semnale sonore, ca iconofonul, care creează muzică fără instrumente şi executanţi, pe baza unei iconograme sau ca sintetizatorul electronic care reconstruieşte fenomene sonore, putând servi atât ca instrument muzical, cât şi ca interpret.

110

2.2. Condiţiile generale de limitare a exercitării dreptului de autor

Recomandările OMPI au fost avute în vedere de legiuitorul român (art. 33-38 din Legea nr. 8/1996), soluţiile adoptate asigurând, de regulă, atât protecţia titularilor drepturilor de autor împotriva utilizării abuzive a operelor, cât şi accesul corect la opere al persoanelor particulare.

Potrivit legii române, opera poate fi utilizată fără consimţă-mântul autorului cu respectarea unor condiţii generale, dar şi a unor condiţii speciale, legate de modul de utilizare a operei, de genul operei protejate şi de locul în care se desfăşoară actul de folosinţă.

Condiţiile generale de utilizare a operei fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii sunt:

− opera să fi fost adusă anterior folosirii la cunoştinţa publică; − opera să fie utilizată conform bunelor uzanţe; − folosirea operei să nu contravină exploatării ei normale; − utilizarea operei să nu prejudicieze autorul sau titularul dreptului

de autor. Odată îndeplinite cerinţele enunţate, opera poate fi utilizată, reprodusă, transformată ori înregistrată fără autorizarea autorului şi fără plata vreunei remuneraţii.

2.3. Limitele dreptului de exclusivitate în

domeniul audiovizualului12 În considerarea dreptului oricărei persoane la informaţii pe cale

audio sau audiovizuală cu privire la orice problemă sau eveniment de interes public, legiuitorul român a limitat întinderea dreptului de exclusivitate dobândit prin contract de un radiodifuzor primar.13 Limitarea constă în dreptul oricărui alt radiodifuzor (radiodifuzor secundar14) de a difuza extrase cu privire la un eveniment de interes public.

12 A se vedea art. 84-86 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului. 13 Potrivit legii, radiodifuzorul este persoana fizică sau juridică

deţinătoare a responsabilităţii editoriale pentru alcătuirea serviciilor de programe destinate recepţionării de către public şi care asigură difuzarea acestora direct sau prin intermediul unui terţ.

14 Terţul care difuzează extrase cu privire la un eveniment este numit de lege radiodifuzor secundar.

111

Difuzarea extraselor de către radiodifuzorul secundar se realizează, cu condiţia să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularul dreptului de exploatare, în două modalităţi:

1) prin înregistrarea semnalului unui radiodifuzor primar în scopul difuzării unui extras;

2) prin asigurarea de către organizator sau de alte persoane îndreptăţite a accesului radiodifuzorului secundar la locurile în care se desfăşoară evenimentul de interes public, pentru realizarea propriilor înregistrări în scopul editării unui extras.

Reprezentând o scurtă succesiune de imagini şi sunete cu privire la un eveniment de interes general, inclusiv evenimentele privind operele care implică dreptul de autor, extrasul are drept scop informarea publicului cu privire la aspectele esenţiale ale evenimentului respectiv.

În cazul în care evenimentul de interes general este compus din mai multe elemente autonome din punct de vedere organizatoric, fiecare element va fi considerat un eveniment de interes public.

Radiodifuzorii secundari au dreptul la difuzarea extraselor pentru informarea publicului în condiţiile legii (art. 84-86 din Legea audiovizualului), şi anume:

a) durata extrasului să nu depăşească 3 minute; b) dacă evenimentul de interes public durează mai multe zile, nu se

poate difuza decât un singur extras pe zi; c) difuzarea extrasului să se facă numai în cadrul buletinelor

informative obişnuite; d) toate elementele programului sau ale înregistrării audiovizuale

care nu au fost utilizate pentru realizarea extrasului să fie distruse, după difuzarea acestuia, de radiodifuzorul secundar;

e) extrasul trebuie să menţioneze numele radiodifuzorului principal ori să conţină sigla acestuia în cazul în care este realizat prin înregistrarea semnalului unui radiodifuzor primar, afară de situaţia când radiodifuzorii implicaţi decid altfel;

f) extrasul nu poate fi difuzat înainte ca radiodifuzorul primar să fi difuzat evenimentul decât dacă radiodifuzorul primar nu le-a difuzat în timp de 24 de ore de la producerea lui;

g) un extras difuzat nu poate fi redifuzat, cu excepţia cazurilor în care există o legătură directă între conţinutul său şi un alt eveniment de actualitate.

112

CAPITOLUL VII

CESIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR

1. Reguli comune privind contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor

Cesiunea reprezintă Convenţia prin care autorul sau titularul drepturilor patrimoniale de autor transmite drepturile sau o parte a drepturilor sale către o altă persoană, în schimbul unui preţ.

Obiectul cesiunii îl constituie numai drepturile patrimoniale de autor, întrucât drepturile morale de autor sunt intransmisibile prin acte între vii.

Spre deosebire de cesiunea unui drept real, situaţie în care cesionarul are deplină libertate în privinţa dreptului transmis, în cazul cesiunii drepturilor patrimoniale de autor cesionarul are, în principiu, obligaţia de a exploata aceste drepturi.1

Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere juridice:

1) este un contract numit, 2) consensual, 3) comutativ, 4) cu titlu oneros, 5) intuitu personae, 6) sinalagmatic şi 7) cu executare succesivă.

Legea română conţine regulile comune pentru contractele de valorificare a drepturilor patrimoniale, într-o secţiune distinctă, reguli care se aplică în completarea dispoziţiilor speciale privitoare la diferite categorii de contracte de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor.

1.1. Elementele contractului de cesiune

Cedentul este partea contractului de cesiune reprezentată de autorul operei sau titularul dreptului de autor care transmite un drept sau drepturile patrimoniale de autor către o terţă persoană.

1 Viorel Roş, Op. cit., p. 163.

113

Persoana fizică sau juridică ce preia drepturile transmise de cedent poartă denumirea de cesionar.

În condiţiile legii, pot deveni titulari ai dreptului patrimonial de autor persoane fizice sau persoane juridice, altele decât autorul operei, cum ar fi: moştenitorii legali şi testamentari ai autorului, cesionarii drepturilor patrimoniale ale autorului de reproducere şi difuzare a operei, unitatea angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui contract individual de muncă.

Legea nr. 8/1996 nu face vorbire de elementele contractului de cesiune, prezumându-se că se vor aplica regulile dreptului comun. Cu toate acestea există particularităţi în aplicarea elementelor acestui act juridic la cazul dreptului de autor.

a) Astfel, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, trebuie subliniată ideea că pentru validitatea actelor prin care se transmit drepturile patrimoniale de autor este nevoie ca părţile să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

A nu se confunda capacitatea de exerciţiu a autorului operei necesară cesiunii drepturilor sale patrimoniale de autor cu dreptul de autor, care se naşte în persoana realizatorului operei, fără nici o deosebire că acesta este minor, interzis sau persoană cu capacitate deplină de exerciţiu. În atare condiţii, autorul operei, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu nu poate încheia acte juridice pentru cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, decât prin reprezentant.

La rândul lui, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va încheia astfel de acte personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.

Cât priveşte persoana juridică, titulară a dreptului de autor, regulile generale cu privire la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă nu-şi găsesc aplicarea în ceea ce priveşte încheierea valabilă a actelor juridice prin care se cesionează drepturi patrimoniale de autor. Există o excepţie în acest sens, şi anume, când persoana juridică a devenit titulara dreptului de autor prin achiziţionarea drepturilor patrimoniale de autor, caz în care trebuie să se respecte regulile specialităţii capacităţii de folosinţă.

b) Obiectul cesiunii, element fundamental al oricărui act juridic, trebuie să îndeplinească condiţiile rezultate din regulile dreptului comun, cu unele particularităţi.

114

Mai întâi, să evocăm condiţia existentei operei pentru care se transmite dreptul de reproducere şi difuzare. Potrivit art. 46 din Legea nr. 8/1996, şi operele viitoare constituie obiect valabil al cesiunii. În schimb, este nulă cesiunea drepturilor patrimoniale asupra unei opere aparţinând unei succesiuni nedeschise, precum şi asupra totalităţii operelor viitoare ale autorului (art. 41 din Legea nr. 8/1996).

În al doilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie determinat sau determinabil. Aceasta înseamnă, că atât opera asupra căreia poartă drepturile patrimoniale de autor cesionata trebuie să fie individual determinată, cât şi copiile pe care trebuie să le realizeze cesionarul pentru difuzare. În cazul operelor viitoare, obiectul trebuie să fie cel puţin determinabil.

În al treilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie posibil. Caracterul intuitu personae al cesiunii determină ca autorul cedent să aibă capacitatea, talentul şi cunoştinţele necesare pentru realizarea operei pe care s-a obligat să o predea. Imposibilitatea de îndeplinire a obligaţiei de predare ca urmare a absenţei calităţilor menţionate nu exonerează autorul cedent de răspunderea pentru daune faţă de cesionar.

În al patrulea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie licit şi moral. Din raţiuni de ordin social, societatea nu poate tolera reproducerea unor opere contrare ordinii publice şi bunelor moravuri. Din punctul de vedere al cesionarului, obiectul cesiunii are caracter ilicit şi imoral ori de câte ori exploatarea drepturilor cedate ar putea să-i aducă o sancţiune civilă, administrativă sau penală.2

În al cincilea rând, obiectul trebuie să se afle în circuitul civil. În materia cesiunii drepturilor patrimoniale de autor numai operele pentru care autorul şi-a manifestat voinţa de a le da publicităţii se află în circuitul civil şi prin urmare pot face obiect de transmitere contractuală.

Un alt element specific al obiectului cesiunii este acela că opera poate fi sustrasă din circuitul civil în care a intrat, prin exercitarea de către autor a dreptului de retractare. Totodată, dobândirea proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de exploatare a operei.

2 Viorel Roş, Op. cit. p. 167, relatează despre reacţiile diferite pe care le-a

suscitat la începutul anilor `90 publicarea în ţară a lucrării lui Adolf Hitler Mein Kampf.

115

În al şaptelea rând, dacă prin contract nu s-a convenit altfel, cesiunea unuia dintre drepturile patrimoniale ale titularului dreptului de autor nu are nici un efect asupra celorlalte drepturi.

De la această particularitate există o excepţie şi anume, în cazul cesionării dreptului la reproducerea unei opere, când se prezumă că a fost cesionat şi dreptul la distribuirea copiilor. La rândul ei, această excepţie are o excepţie: în cazul dreptului de import este necesară să se prevadă expres în contract dreptul cesionarului de a introduce pe piaţa internă şi a copiilor legal realizate, ale unei opere fixate pe orice fel de suport.

În sfârşit, proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul de a o expune public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţă publică, cu excepţia cazului în care autorul a exclus, în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului.

c) Consimţământul părţilor reprezintă manifestarea de voinţă prin care acestea se obligă juridic, o dată cu încheierea actului de cesiune. Şi în cazul contractelor de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor, consimţământul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de dreptul comun în materie: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ.3

În contractele de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, consimţământul îmbracă aspecte specifice, legate de exercitarea dreptului moral de retractare a operei şi de posibilitate legală a autorului operei de a revizui sau modifica cesiunea dacă cesionarul obţine beneficii disproporţionate faţă de remuneraţia autorului cedent.

Exercitarea dreptului de retractare, adică retragerea de către autor a operei pe care a făcut-o publică anterior, constituie o excepţie de la principiul irevocabilităţii actului juridic (art. 969 al. 1 şi al. 2 Cod civil). Retractarea contractului de cesiune echivalează cu o denunţare unilaterală a acestuia, ceea ce dă cesionarului, care a suferit un prejudiciu, dreptul la despăgubiri.

Dreptul de retractare se poate exercita împotriva oricărei persoane în mâinile căreia se află opera. Titularii drepturilor de exploatare prejudiciaţi prin exercitarea retractării se pot îndrepta direct împotriva

3 Gheorghe Beleiu, Drept civil român, 1995, p. 130 şi urm.

116

autorului care şi-a exercitat dreptul de retractare, obligaţia de despăgubire născându-se în temeiul legii (art. 10 lit. e din Legea nr. 8/1996).

Cea de a doua problemă specifică consimţământului în condiţiile de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor este acţiunea pentru revizuirea contractelor lezionare, pe care o vom examina la pct. 1.2. al acestui capitol.

d) Cauza sau scopul reprezintă obiectivul urmărit de părţi la încheierea actului juridic.

În contractele de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor scopul poate fi direct şi imediat sau mediat, atât pentru cedent, cât şi pentru cesionar.

Pentru autorul cedent, scopul direct şi imediat este remuneraţia pe care urmează să o primească de la cesionar, iar scopul mediat îl reprezintă afirmarea, recunoaşterea, consacrarea sa ca autor etc. Cât priveşte cesionarul, şi acesta la rândul lui urmăreşte un scop direct şi imediat constând în contraprestaţia autorului, adică în remiterea operei, precum şi un scop mediat care este acela de a se „recupera investiţia şi de a se obţine un profit pentru sine, chiar dacă la acesta se pot adăuga şi considerente de ordin personal”.4

1.2. Remuneraţia autorului cedent. Acţiunea în anularea contractului

de cesiune şi acţiunea în revizuirea contractului de cesiune

Remuneraţia autorului a fost reglementată cu atenţie de legiuitor, constituind un element esenţial al contractului de cesiune, alături de nominalizarea drepturilor patrimoniale transmise, modalităţile de exploatare, durata şi întinderea cesiunii.

Potrivit art. 43 din Legea nr. 8/1996, remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabileşte prin acordul părţilor. Cât priveşte cuantumul remuneraţiei, legea a stabilit că se calculează fie proporţional cu încasările provenite din exploatarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod. Soluţia are caracter liberal, ceea ce a determinat legiuitorul ca prin alte dispoziţii să asigure protecţia autorului constrâns de nevoi materiale să-şi cesioneze drepturile

4 Viorel Roş, Op. cit., p. 168.

117

patrimoniale la preţuri derizorii şi o participare proporţională a autorului la beneficiile obţinute din exploatarea operei.

Astfel, potrivit art. 41 din lege, absenţa din conţinutul contractelor de valorificare a drepturilor patrimoniale a clauzei referitoare la remuneraţia cuvenită autorului reprezintă un motiv esenţial pentru nulitatea relativă a contractului.

În aceste condiţii, cedentul, care este partea interesată, are dreptul de a solicita instanţei competente să dispună anularea contractului. De asemenea, potrivit art. 43 alin. 2, autorul are posibilitatea să ceară organelor jurisdicţionale competente să stabilească cuantumul remuneraţiei, dacă nu a fost stabilit prin contract. În această situaţie, la stabilirea cuantumului remuneraţiei se va ţine seama de sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, de destinaţia şi durata exploatării, precum şi de alte circumstanţe ale cazului.

Prin dispoziţiile art. 43 alin. 3 teza I a fost reglementată o acţiune specială pentru revizuirea contractelor, care este o adevărată acţiune în resciziune pentru leziune. Astfel, Legea nr. 8/1996 recunoaşte autorului acţiunea în resciziune pentru impreviziune, indiferent de vârsta autorului, în cazul unor disproporţii clare privind cota de beneficii ce revine părţilor în favoarea celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale.

Legea pune la dispoziţia autorului operei cedate, pentru acelaşi motiv privind disproporţiile evidente între remuneraţia acestuia şi beneficiile cesionarului, şi posibilitatea de a solicita organelor jurisdicţionale competente să dispună mărirea convenabilă a remuneraţiei (art. 43 alin. 3 teza a II-a).

Literatura de specialitate a subliniat5, pe bună dreptate, că noţiunea de disproporţii evidente folosită de legiuitor în materia remuneraţiei echitabile a autorului operei cedate este ambiguă, nereprezentând un criteriu clar pentru realizarea scopului urmărit.

1.3. Limitele cesiunii

Potrivit legii, drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de autor se pot transmite prin:

a) cesiune exclusivă sau totală;

5 Viorel Roş, Op. cit., p. 170.

118

b) cesiune neexclusivă sau parţială. a) Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fie expres prevăzut în

contract. Cesiunea exclusivă presupune că însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane.

La rândul său, cesionarul exclusiv poate ceda dreptul dobândit prin cesiune totală unei terţe persoane fără consimţământul autorului.

De la această regulă există o excepţie prevăzută expres de lege (art. 54), şi anume în cazul contractului de editare, când editorul (cesionarul) poate ceda contractul numai cu consimţământul autorului.

b) În cazul cesiunii neexclusive titularul dreptului de autor poate utiliza el însuşi opera cedată şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor persoane decât cesionarul.

Cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei terţe persoane decât cu consimţământul expres al cedentului (art. 39 alin. 6). Şi de la această regulă există o excepţie (art. 39 alin. 8), şi anume în cazul în care cesionarul, persoană juridică, se transformă, prin una din modalităţile prevăzute de lege, când consimţământul autorului nu mai este necesar.

Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor are caracter limitat, în sensul că exploatarea operei cedate poate fi restricţionată la anumite drepturi, pentru un anumit teritoriu, prin anumite mijloace şi pentru o anumită durată.

Astfel, dacă nu s-a convenit altfel, cesiunea unor drepturi patrimoniale de autor nu are nici o influenţă asupra celorlalte drepturi patrimoniale de autor necedate în mod expres, ele fiind rezervate titularului drepturilor de autor. Cu alte cuvinte, în ipoteza folosirii unor termeni echivoci cu privire la unele drepturi care n-au fost cedate în mod expres, operează prezumţia că autorul a înţeles să păstreze acele drepturi pentru sine.

Regula interpretării echivocului privind soarta juridică a unor drepturi neprevăzute expres în contractul de cesiune în favoarea autorului cunoaşte, în lipsa unor stipulaţii contrare, două excepţii:

1) în cazul cesiunii dreptului la reproducerea unei opere, când se prezumă că a fost cedat şi dreptul la distribuirea copiilor realizate, cu excepţia dreptului la import, dacă nu se prevede altfel prin contract (art. 40);

119

2) în ipoteza operelor de artă plastică sau fotografică, când pro-prietarul originalului unei astfel de opere are dreptul să o expună public chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, cu excepţia cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului (art. 47 alin. 4).

În baza criteriului limitat al cesiunii, chiar şi cesiunea totală a dreptului de reproducere şi difuzare trebuie interpretată în sensul că exploatarea operei cedate poate fi făcută numai prin mijloacele existente la data încheierii contractului de cesiune. Pentru mijloacele de reproducere inventate ulterior cesionarul trebuie să obţină autorizarea titularului dreptului de autor în vederea reproducerii cu aceste noi mijloace.

Relativ la durata exercitării drepturilor patrimoniale de autor cedate, legiuitorul a prevăzut în unele situaţii limitări ale acesteia. Este cazul operei care nu a fost publicată în termen de o lună de la data acceptării în cazul unui cotidian sau de 6 luni în cazul publicaţiilor periodice, când, după scurgerea acestor termene, titularul dreptului patrimonial cedat poate dispune liber de opera sa (art. 45 alin. 2).

De asemenea, nu pot fi cedate drepturile patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nenominalizate. O cesiune având ca obiect totalitatea operelor viitoare este lovită de nulitate absolută (art. 41 alin. 2).

1.4. Forma şi desfiinţarea contractului de cesiune

Legea a impus condiţia formei scrise a contractului de cesiune (art. 42) în scopul protejării intereselor autorilor.

Condiţia formei scrise a cesiunii este o condiţie ad probationem, nu ad validitatem şi priveşte atât existenţa, cât şi conţinutul contractului.

Cu toate că cerinţa formei scrise a fost adoptată în favoarea autorilor, doctrina relevă6 că ar fi necesară o racordare mai îndrăzneaţă a legislaţiei la realităţile lumii contemporane în care contractele se încheie frecvent prin corespondenţă şi în care multe state au adoptat semnătura electronică.

6 Viorel Roş, Op. cit., p. 172.

120

În cazul în care cesionarul nu exploatează sau exploatează insuficient contractul de cesiune a dreptului patrimonial, autorul operei îl poate desfiinţa prin acţiune în justiţie. Singura condiţie este ca neexploatarea sau exploatarea contractului într-o măsură insuficientă să afecteze considerabil interesele justificate ale autorului.

Dacă motivele de neexploatare sau de exploatare insuficientă a contractului se datorează culpei proprii a autorului, faptei unui terţ, unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci autorul nu mai este îndrituit să solicite desfiinţarea contractului.

Autorul nu poate renunţa anticipat la exercitarea dreptului său de a solicita desfiinţarea contractului de cesiune pentru motive de neexploatare sau exploatare insuficientă a operei, dat fiind faptul că, în principal dreptul ia naştere numai după termenele prevăzute de lege.

Desfiinţarea contractului de cesiune nu poate fi solicitată decât după expirarea a 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra unei opere, cu excepţia operelor cedate pentru publicaţii, când termenul este de 3 luni pentru publicaţiile cotidiene şi de 1 an pentru cele periodice.

2. Principalele categorii de contracte

Principalele contracte având ca obiect transmiterea drepturilor patrimoniale de autor sunt: contractul de editare, contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, contractul de locaţiune, contractul de comandă, contractul de adaptare audiovizuală şi contractul de difuzare a unei opere.

Aceste contracte prezintă câteva trăsături comune cum ar fi: − obiectul lor este transmisiunea temporară a dreptului de a

utiliza o operă determinată; − au caracter consensual; − sunt contracte bilaterale; − sunt încheiate intuitu personae; − au caracter oneros; − proba acestor contracte se face prin încheierea lor în formă

scrisă. Încheind un astfel de contract autorul îşi exercită atât dreptul de a

aduce opera la cunoştinţa publică prin reproducere, comunicare publică, distribuire, închiriere şi împrumut public, cât şi dreptul de a trage foloase

121

patrimoniale din utilizarea operelor sale. Exercitarea acestui ultim drept se realizează prin dobândirea unei creanţe împotriva cesionarului care se obligă la plata remuneraţiei cuvenite autorului pentru utilizarea operei sale.

Ca regulă generală, contractele pentru valorificarea dreptului de autor au ca obiect o operă terminată în momentul încheierii contractului, cu excepţia contractului de comandă, al cărui obiect influenţează o operă viitoare.

2.1. Contractul de editare

Contractul de editare este convenţia prin care autorul unei opere literare, artistice sau ştiinţifice cedează editorului exerciţiul temporar şi exclusiv al dreptului de a reproduce şi difuza opera în schimbul unei remuneraţii de autor stabilită conform normelor legale în vigoare. De asemenea, titularul dreptului de autor poate ceda editorului şi dreptul de a autoriza traducerea şi adaptarea operei.

În cazul în care titularul dreptului de autor cedează editorului dreptul de a autoriza alte persoane să adapteze opera sau să o folosească în orice alt mod, cesiunea trebuie să facă obiectul unui contract distinct.

Întrucât contractul de editare formează obiectul reglementării ample în majoritatea legislaţiilor, jurisprudenţa aplică adesea celorlalte contracte, prin asemănare, regulile privind acest contract.

a) Delimitarea contractului de editare de alte contracte de valorificare a drepturilor de autor

O primă delimitare trebuie făcută faţă de contractul de cesiune a dreptului de reproducere. Dacă în cazul contractului de editare, cesionarului, respectiv editorului, îi incumbă atât obligaţia de a reproduce, cât şi aceea de a difuza opera, în termenul convenit, contractul de cesiune a dreptului de reproducere nu obligă cesionarul să reproducă opera. Prin contract cesionarul dreptului de reproducere dobândeşte o facultate şi nu o obligaţie, fiind liber să decidă dacă şi când va reproduce opera.

O a doua distincţie operează faţă de contractul de antrepriză, având ca obiect împuternicirea pe care titularul dreptului de autor o acordă unui editor pentru a reproduce opera pe cheltuiala autorului. Deosebirea constă în împrejurarea că, în cazul contractului de editare, reproducerea şi

122

difuzarea se fac pe cheltuiala editorului, nu a titularului dreptului de autor ca la contractul de antrepriză evocat.

În sfârşit, contractul de editare se delimitează şi faţă de contractul de asociere în participaţiune. Criteriul de delimitare a celor două tipuri de contracte îl reprezintă asumarea riscului pierderilor rezultate din exercitarea dreptului de reproducere şi difuzare a operei. Contractul de societate în participaţie presupune angajamentul reciproc al părţilor de a împărţi beneficiile şi pierderile în proporţia convenită. În cazul contractului de editare autorul nu participă la împărţirea pierderilor împreună cu editorul.

b) Părţile în contractul de editare Autorul însuşi al operei sau succesorul său în drepturi desemnaţi

prin noţiunea de „titulari ai dreptului de autor” reprezintă cedentul drepturilor de reproducere şi difuzare a operei. Cealaltă parte a contractului de editare, adică cesionarul, este reprezentată de editor.

Sunt titulari ai dreptului de autor şi pot încheia contracte de editare:

- autorul operei; - moştenitorii legali şi testamentari ai autorului; - cesionarii dreptului de reproducere şi difuzare a operei; - unitatea angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui

contract individual de muncă şi pentru care există clauza de cesiune a drepturilor patrimoniale;

- unitatea angajatoare pentru programele pentru calculatoare realizate de angajaţii unităţii, dacă nu există convenţie contrară.

Editorii sunt de regulă persoane juridice – societăţi comerciale – care desfăşoară o activitate de reproducere şi difuzare de opere, în limitele respectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, cu excepţia actelor încheiate de organele editorilor prin care acestea sunt angajate în raporturile cu terţii, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, afară de cazul în care se dovedeşte că terţii cunoşteau sau trebuia să cunoască depăşirea obiectului de activitate.

c) Obiectul contractului de editare Obiectul contractului de editare cuprinde dreptul de a reproduce, de

a difuza, de a autoriza traducerea şi adaptarea operelor literare, ştiinţifice,

123

lucrărilor muzicale, fonogramelor, operelor cinematografice şi în general orice obiect material care încorporează o creaţie a spiritului7, fiindu-i aplicabile regulile comune obiectului oricărui contract de cesiune.

d) Conţinutul contractului de editare Potrivit art. 51 din Legea nr. 8/1996, contractul de editare trebuie să

cuprindă clauze cu privire la: - durata cesiunii; - natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii; - numărul maxim şi minim al exemplarelor; - remuneraţia autorului stabilită în condiţiile prezentei legi; - numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit; - termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii

sau, după caz, ale fiecărui tiraj; - termenul de predare a originalului operei de către autor; - procedura de control al numărului de exemplare produse de către

editor. Absenţa clauzelor referitoare la durata cesiunii, natura exclusivă sau

neexclusivă a cesiunii şi la remuneraţia autorului dă dreptul părţii interesate de a cere anularea contractului.

e) Obligaţiile titularului dreptului de autor Principalele obligaţii ale titularului dreptului de autor, parte în

contractul de editare, sunt: 1) obligaţia de a preda originalul operei către editor; 2) obligaţia de garanţie. Pentru ca editorul să-şi poată îndeplini obligaţia de reproducere şi

difuzare a operei, el trebuie să intre în posesia originalului acesteia. Cu alte cuvinte, autorul este obligat să remită editorului originalul operei, astfel cum legea prevede în mod implicit atunci când se referă la termenul de predare a originalului operei către editor (art. 51 lit. g).

În practică există cazuri, cum ar fi de pildă cel al operelor realizate pe calculator, când nu se predă originalul operei, ci o copie a acestuia.

Obligaţia de predare a operei fiind o obligaţie de a face, nu are loc o dată cu executarea ei şi transmiterea dreptului de proprietate de la autor la

7 Claude Colombet, Op. cit., p. 240.

124

editor ca în ipoteza obligaţiei de a da, astfel că editorul este obligat să înapoieze autorului opera dacă nu s-a convenit altfel (art. 55).

1) În cazul în care se refuză predarea originalului operei către editor, soluţiile sunt următoarele:

- dacă refuzul provine din partea autorului operei, acesta poate fi obligat numai la plata eventualelor despăgubiri către editor;

- dacă refuzul provine din partea succesorilor autorului, editorul poate solicita, la alegere, fie executarea silită, fie desfiinţarea contractului cu daune interese.

2) Obligaţia de garanţie ce incumbă cedentului urmează regulile dreptului comun: prin urmare, titularul dreptului de autor trebuie să garanteze exerciţiul drepturilor de exploatare cedate editorului, contra tulburărilor de drept şi de fapt, indiferent că tulburările se datorează unei fapte proprii ori provin de la terţi.

Cedentul care a transmis unui editor dreptul de reproducere şi de difuzare pentru o singură ediţie nu poate încheia un nou contract de editare înainte de epuizarea primei ediţii. Totodată, el nu poate încorpora opera sa într-o ediţie completă a operelor sale înainte de epuizarea ediţiei anterioare.

f) Principalele obligaţii ale editorului sunt: - obligaţia de a reproduce opera; - obligaţia de a difuza opera; - obligaţia de exploatare a operei şi de plată a remuneraţiei

cuvenite titularului dreptului de autor; - obligaţia de restituire a originalului operei. Editorul este obligat să reproducă opera în condiţiile de calitate,

cantitate8, de formă şi la termen, astfel cum au fost convenite cu autorul. Editorul este obligat să reproducă opera în forma hotărâtă de autor.

Dacă această formă l-ar expune unor sancţiuni, editorul poate cere autorului să elimine pasajele nepublicabile, să modifice opera, să o rectifice ori să o completeze. Dacă autorul refuză să facă modificările

8 Problematica criteriului de determinare a numărului de exemplare

prezintă importanţă, în special când remuneraţia autorului se plăteşte proporţional din câştigurile realizate prin difuzarea operei. Pentru detalii a se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 182.

125

cerute ori să elimine fragmentele nepublicabile, editorul poate refuza reproducerea şi difuzarea operei.

Editorul are însă voie să corecteze erorile de ortografie, punctuaţie, sintaxa, inexactităţile flagrante, nu şi stilul operei.9

Difuzarea operei este de obicei precedată de publicitatea ei. Publicitatea este, în lipsa unei convenţii contrare, sarcina editorului. Preţul de difuzare, dacă nu a fost prevăzut în contractul de editare, se prezumă că autorul a consimţit să fie stabilit de editor. Publicarea operei se face în termenul convenit, iar în lipsa unei astfel de clauze, editorul este obligat să o publice în termen de cel mult un an de la data acceptării.

Dacă editorul nu publică opera în termenul convenit, autorul poate solicita desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutare.

Sub sancţiunea anulării, la cererea persoanei interesate, contractul trebuie să prevadă remuneraţia cuvenită cedentului. În afara remuneraţiei în bani, autorul are dreptul la un număr de exemplare ale operei, stabilit prin contract, cu titlu gratuit.

Dacă editorul nu publică opere în termenul convenit şi acest lucru afectează interesele cedentului, acesta poate solicita desfiinţarea contractului de editare sau plata remuneraţiei integrale prevăzută în contract.

În cazul în care, din cauza forţei majore, opera a fost distrusă, autorul este îndreptăţit la o remuneraţie care va fi plătită de editor numai dacă opera s-a publicat. Dacă forţa majoră a fost cauza distrugerii totale, înainte ca o ediţie pregătită să fie pusă în circulaţie, editorul este îndreptăţit să pregătească o nouă ediţie, iar autorul va avea drept de remuneraţie numai pentru una din aceste ediţii.

Dacă din cauza forţei majore o ediţie pregătită este distrusă parţial, înainte de a fi pusă în circulaţie, editorul este îndreptăţit să reproducă, fără plata remuneraţiei către autor, numai atâtea copii câte au fost distruse.

Potrivit art. 55 din lege, editorul este obligat să înapoieze autorului originalului operei originale operelor de artă, ilustraţiile şi orice alte documente primite pentru publicare, dacă nu s-a convenit altfel prin contract.

De asemenea, potrivit art. 56 alin. 5, în cazul în care editorul intenţionează să distrugă copiile operei, rămase în stoc după o perioadă

9 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 161.

126

de 2 ani de la data publicării şi dacă în contract nu se prevede o altă perioadă, acesta este obligat să facă mai întâi o ofertă de vânzare către autor, la preţul pe care l-ar fi obţinut prin vânzarea pentru distrugere.

g) Potrivit art. 52 din Lege, editorul care a dobândit dreptul de publicare a operei sub forma unui volum are un drept prioritar de publicare a operei în formă electronică, faţă de alţi ofertanţi similari, la preţ egal.

Editorul trebuie să-şi exprime opţiunea de a publica aceeaşi operă în formă electronică în termen de 30 de zile de la primirea în scris a ofertei autorului. Dreptul de preferinţă al editorului se prescrie după o perioadă de 3 ani de la data publicării operei în volum.

h) Contractul de editare încetează potrivit regulilor dreptului comun, la care se adaugă următoarele situaţii specifice:

- prin epuizarea ultimei ediţii convenite; - prin nepublicarea operei în termenul convenit; - prin distrugerea operei şi a copiilor acesteia. În ceea ce priveşte încetarea contractului de editare ca urmare a

epuizării ultimei ediţii convenite, legea precizează (art. 56 al. 2) că se consideră epuizate ediţia sau tirajul al căror număr de exemplare nevândute este mai mic de 5% din numărul total de exemplare şi, în orice caz, dacă este mai mic de 100 exemplare.

Autorul are dreptul de a solicita desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutare dacă opera nu a fost publicată în termenul convenit. Dacă termenul de publicare nu a fost prevăzut în contract, editorul este obligat să publice opera în termen de 1 an de la data acceptării acesteia.

i) Când editorul intenţionează să distrugă copiile operei rămase în stoc după o perioadă de doi ani de la data publicării, şi dacă în contract nu se prevede o altă perioadă, acesta are obligaţia să le ofere mai întâi autorului, la preţul pe care l-ar fi obţinut prin vânzarea pentru distrugere (ca deşeuri).

În ipoteza distrugerii operei datorită forţei majore, iar aceasta a fost publicată, autorul este îndreptăţit la o remuneraţie.

Dacă înainte de a fi pusă în circulaţie, o ediţie pregătită este distrusă total datorită forţei majore, editorul are dreptul să pregătească o nouă ediţie, caz în care autorul are drept de remuneraţie doar pentru una din ediţii. Când distrugerea operei, în condiţiile de mai sus, este parţială,

127

autorul este îndreptăţit să reproducă numai atâtea copii ale operei câte au fost distruse, autorul nemaiavând drept de remuneraţie.

2.2. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală

Prin contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, titularii dreptului de autor cedează, prin convenţie, unei persoane fizice dreptul de a reprezenta sau de a executa în public o operă actuală sau viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică ori o pantomimă, în schimbul unei remuneraţii. Cesionarul se obligă să o reprezinte ori să o execute în modalitatea convenită, comunicarea către public putându-se realiza prin forme variate, de la recitarea publică, execuţia lirică, reprezentarea dramatică până la difuzarea prin orice procedee a cuvintelor, sunetelor şi imaginilor.

Asemenea contracte se pot încheia şi prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, în condiţiile legii (art. 130 alin. 1, lit. c).

a) În raport cu alte contracte, contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală se delimitează sub două aspecte:

- mai întâi că, spre deosebire de contractul de editare, cesiunea dreptului de reprezentare nu trebuie, în mod necesar, să fie şi exclusivă;

- apoi că, în domeniul dramatic, muzical şi coregrafic, contractele sunt în mod frecvent încheiate cu asociaţiile sau agenţiile care reprezintă autorii şi mai puţin direct cu aceştia din urmă.

b) Părţile contractului Contractul de reprezentare se încheie între titularul dreptului de

autor al unei opere literare, dramatice, muzicale, dramatico-muzicale, coregrafice sau pantomimice, (cedent) pe de o parte, şi persoana fizică sau juridică care-şi asumă obligaţia să reprezinte sau să execute opera respectivă, (cesionar) pe de altă parte.

Cesiunea contractului de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală către un terţ organizator de spectacole se face numai cu consimţământul scris al autorului sau reprezentantului său, cu excepţia cazului în care autorul a făcut o cesiune concomitentă, totală sau parţială.

Organismul de gestiune colectivă care a primit mandat de gestiune din partea titularului dreptului de autor poate efectua următoarele acte:

128

- să acorde, prin contract, autorizaţii neexclusive de utilizare a operelor sau prestaţiilor titularilor drepturilor, sub forma de licenţă neexclusivă, către utilizatori, în schimbul unei remuneraţii;

- să încheie, în numele titularilor dreptului sau pe baza mandatului acordat de organisme similare din străinătate, contracte generale cu organizatori de spectacole, organismele de radiodifuziune, televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat. Potrivit mandatului primit, organismul de gestiune colectivă trebuie să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut.

- să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi reprezinte în cadrul procedurilor legale;

- să ceară utilizatorilor să comunice informaţiile şi să înmâneze documentele indispensabile pentru determinarea cuantumului remune-raţiilor şi al taxelor pe care le colectează.

De regulă, opera pentru care s-a cedat dreptul de reprezentare sau de execuţie se execută de un întreprinzător de spectacole, în calitate de comerciant şi nu de cesionar.

Prin întreprinzător de spectacole publice se înţeleg toate acele întreprinderi al căror scop este desfătarea publicului, cum ar fi: teatrele, instituţiile de operă şi operetă, circurile, cafenelele, restaurantele cu programe artistice, sălile de spectacole, cazinourile etc.

c) Principalele elemente pe care trebuie să le conţină contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală sunt:

- durata contractului sau numărul de reprezentaţii pentru care s-a cedat dreptul;

- perioadele de comunicare a operei către public; - termenul în care va avea loc premiera sau singura reprezentare

ori execuţie a operei; - caracterul exclusiv sau neexclusiv al cesiunii; - teritoriul pentru care s-a cedat dreptul de reprezentare sau de

execuţie;

129

- termenele şi condiţiile speciale de desfiinţare a contractului în caz de întrerupere a reprezentărilor;

- remuneraţia cuvenită autorului. Cât priveşte durata contractului de reprezentare sau de execuţie,

aceasta se încheie pe durată determinată sau pentru un număr determinat de comunicări publice.

Lipsa din contract a clauzei privitoare la durata acestuia dă dreptul părţii interesate de a solicita anularea contractului.

De asemenea, numărul de comunicări ale operei către public trebuie să fie determinat şi de cel puţin o dată pe an, cu excepţia cazului în care s-a cedat dreptul pentru o singură comunicare.

d) Drepturile autorului cedent în contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală sunt, potrivit legii:

- de a primi remuneraţia ce i se cuvine, inclusiv în situaţia în care cesionarul nu reprezintă sau nu execută opera în termenul stabilit (art. 61 alin. 2);

- de a controla reprezentarea sau executarea operei (art. 60 alin. 2); - de a primi de la cesionar programul, afişele şi alte materiale

tipărite, recenzii publice despre spectacol, dacă nu este prevăzut altfel în contract (art. 60 alin. 2);

- de a primi de la cesionar comunicări periodice în legătură cu numărul de reprezentaţii sau de execuţii muzicale sau teatrale, precum şi situaţia încasărilor (art. 60 alin. 1);

- de a cere desfiinţarea contractului, dacă cesionarul nu reprezintă sau nu execută opera în termenul stabilit (art. 62). e) Obligaţiile speciale ale cesionarului în contractul de reprezentare sau de execuţie au fost instituite de legiuitor cu scopul de a asigura protecţia drepturilor autorului. Astfel, cesionarul este obligat:

- să reprezinte sau să execute opera în termenul convenit; - să permită autorului să controleze reprezentarea sau executarea

operei; - să susţină în mod adecvat realizarea condiţiilor tehnice pentru

interpretarea lucrării; - să trimită autorului programul, afişele şi alte materiale tipărite,

recenzii publice despre spectacol, dacă nu este prevăzut altfel în contract;

130

- să comunice periodic titularului dreptului de autor numărul de reprezentaţii sau de execuţii muzicale;

- să informeze autorul cu privire la situaţia încasărilor şi să-i plătească sumele convenite la termenele prevăzute în contract. f) Încetarea contractului de reprezentare sau de execuţie

Pentru lipsa menţiunilor privind drepturile patrimoniale transmise, a modalităţilor de exploatare, a duratei şi întinderii cesiunii şi a remuneraţiei titularului dreptului de autor, contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală poate fi anulat. Contractul de reprezentare sau de execuţie poate fi desfiinţat, titularul dreptului de autor putând solicita şi daune pentru nereprezentarea sau neexecutarea operei în termenul stabilit, precum şi pentru întreruperea reprezentărilor timp de 2 ani consecutiv, dacă nu s-a prevăzut un alt termen prin contract.

În cazul necomunicării operei în termenul stabilit, titularul dreptului de autor poate păstra remuneraţia primită sau poate solicita plata remuneraţiei integrale prevăzute în contract, după caz.

2.3. Contractul de locaţiune

a) Definiţie şi caracterizare Cu toate că legea foloseşte noţiunea de contract de închiriere,

având în vedere că acesta reprezintă specia, considerăm, ca şi alţi autori10, că denumirea de contract de locaţiune în situaţia transmiterii dreptului de folosinţă asupra unei opere de creaţie intelectuală, este mai potrivită, contractul de locaţiune reprezentând genul. Nefiind vorba, în cazul cedării dreptului de folosinţă a unei creaţii intelectuale de o suprafaţă de locuit pentru a avea de a face cu un contract de închiriere, atunci considerăm că mai corectă este expresia de contract de locaţiune, al cărui obiect este o operă literară, artistică sau ştiinţifică.

Contractul de locaţiune în materia dreptului de autor reprezintă convenţia prin care autorul se obligă să transmită dreptul de folosinţă pe timp determinat asupra a cel puţin unui exemplar al operei sale, în original sau în copie, în schimbul unei remuneraţii pe care cesionarul se angajează să o plătească cedentului pe perioada cât exercită dreptul de folosinţă asupra acelui exemplar al operei.

10 A se vedea, Prof. dr. Francisk Deak, Tratat de drept civil. Contracte

speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 138-139.

131

Cedentul îşi păstrează dreptul de autor asupra operei închiriate, în afara dreptului de distribuire, în lipsă de stipulaţie contrară.

Contractul de locaţiune în domeniul dreptului de autor are o largă aplicabilitate în special în cazul programelor pentru calculator şi al operelor fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.

Contractul de locaţiune al unei opere este supus dispoziţiilor de drept comun privind contractul de locaţiune.

Contractul de locaţiune privind drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere juridice: 1) este un contract numit; 2) consensual; 3) sinalagmatic; 4) comutativ; 5) oneros; 6) netranslativ al dreptului de autor.

b) Delimitarea contractului de locaţiune a drepturilor de autor de împrumutul public şi de împrumutul de folosinţă

În raport cu împrumutul public contractul de locaţiune a drepturilor de autor prezintă următoarele deosebiri:

- împrumutul public este, în principiu, un contract cu titlu gratuit, iar contractul de locaţiune este, prin esenţă, cu titlu oneros;

- împrumutul public se poate realiza numai prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în vederea utilizării originalului sau a copiei unei opere; în vreme ce locaţiunea operei se poate face de către autorul operei sau persoana autorizată de acesta;

- împrumutul public nu necesită autorizarea prealabilă a autorului operei ca în cazul locaţiunii având ca obiect o creaţie intelectuală;

- dacă împrumutul public ce are ca obiect o operă fixată în înregistrări sonore sau audiovizuale nu poate interveni decât după şase luni de la prima difuzare a operei, contractul de locaţiune se poate încheia oricând, nefiind ţinut de data la care opera a fost difuzată prima dată.

Cât priveşte comodatul (împrumutul de folosinţă), deosebirile dintre acest contract şi cel de locaţiune a drepturilor de autor sunt:

- comodatul este, prin esenţă un contract cu titlu gratuit, în vreme ce locaţiunea drepturilor de autor este un contract cu titlu oneros;

- comodatul este un contract unilateral, iar locaţiunea operei este un contract bilateral;

132

- dacă comodantul nu este obligat să folosească lucrul care face obiectul contractului de comodat, cesionarul care nu foloseşte opera pentru care s-a încheiat contractul de locaţiune sau o foloseşte într-o măsură insuficientă, poate să suporte efectele acţiunii de desfiinţare a contractului exercitate de autor, dacă interesele sale justificate sunt afectate considerabil;

- obiectul celor două contracte este diferit şi anume: orice bun mobil – în cazul comodatului şi numai o operă literară, artistică sau ştiinţifică – în ipoteza contractului de locaţiune a dreptului de autor;

- contractul de comodat este un contract real, iar contractul de locaţiune a drepturilor de autor are caracter consensual.

c) Încetarea contractului de locaţiune Contractul de locaţiune a drepturilor patrimoniale de autor poate

înceta prin: - voinţa părţilor; - la expirarea termenului pentru care a fost încheiat; - denunţare unilaterală de către oricare parte, dacă părţile nu au

stipulat un termen în contract; - reziliere pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una

din părţi, cu plata daunelor interese.

2.4. Contractul de comandă

a) Definiţie şi caracterizare În principiu, contractele de valorificare a drepturilor de autor de

care ne-am ocupat până acum se încheie având ca obiect opere deja elaborate, finite.

Dacă obiectul contractului îl reprezintă valorificarea dreptului patrimonial de autor asupra unei opere viitoare, atunci avem de-a face cu ceea ce se numeşte contract de comandă.

Contractul de comandă este reglementat prin dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 8/1996.

Specificul acestui contract este faptul că acordul părţilor priveşte atât opera viitoare, cât şi activitatea de creaţie a autorului. Prin acest

133

contract a cărui natură este complexă11, autorul îşi asumă o dublă obligaţie: de a crea opera şi de a o ceda persoanei care a comandat-o.

Prin urmare, contractul de comandă se prezintă ca o îmbinare a două contracte: contractul de antrepriză, în care autorul îşi asuma obligaţia de a elabora opera şi contractul de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor, în care obligaţia principală a autorului este aceea de a ceda exerciţiul dreptului de a utiliza şi exploata opera.

b) Elementele specifice contractului de comandă Opera care va fi creată în viitor de către autor în baza contractului

de comandă trebuie să fie determinată prin indicarea în contract a unor caracteristici în funcţie de natura ei: gen, temă, conţinut, volum etc.

Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor privind totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nu, este lovită de nulitate absolută.

Contractul de comandă trebuie să conţină termenul de predare şi termenul de acceptare a operei de către persoana care a făcut comanda. Lipsa clauzelor privitoare la termenele enunţate va atrage după sine nuli-tatea contractului, termenele putând fi stabilite ulterior, în caz de litigiu.

c) Executarea contractului de comandă Opera elaborată va fi predată de către autor persoanei care a

comandat-o, care va putea să o accepte, să solicite modificarea ei sau să o respingă.

Odată opera acceptată, autorul şi-a îndeplinit prima obligaţie contractuală, în viitor între părţi existând obligaţiile reciproce care decurg din contractul de valorificare a dreptului de autor (de reproducere, de reprezentare, de difuzare, de editare etc. în funcţie de natura operei respective).

Dacă opera elaborată şi predată de autor este necorespunzătoare, dar, cu unele modificări, ea ar putea să îndeplinească exigenţele contractului, persoana care a comandat-o are dreptul să ceară autorului să opereze modificările ce se impun.

Dacă autorul refuză să facă modificările cerute sau dacă şi după efectuarea modificărilor opera nu îndeplineşte condiţiile stabilite, atunci persoana care a comandat opera are dreptul să denunţe contractul. În

11 A se vedea A. Ionescu şi colaboratorii, Dreptul de autor în RSR, Editura

Academiei, Bucureşti, p. 19.

134

acest caz, dacă autorul nu este în culpă, are dreptul să păstreze sumele încasate.

În situaţia în care pentru crearea operei comandate s-au executat lucrări pregătitoare şi contractul a fost denunţat, autorul are dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate cu lucrările pregătitoare.

În doctrină12 s-a arătat, pe bună dreptate, că, în cazul în care contractul este denunţat pentru motive temeinice de autorul operei, să fie consacrată soluţia suportării cheltuielilor tot de către cel care a făcut comanda operei.

Deoarece legea nu prevede criterii de apreciere a operei comandate şi executate (lucru de altfel greu de stipulat), se poate naşte impresia că persoa-na care a comandat opera poate denunţa contractul în mod discreţionar.

În practică13 s-a decis că nu pot fi invocate drept motive pentru denunţarea contractului de comandă concepţiile, ideile şi modul de exprimare propriu al autorului, deoarece aceste elemente au fost avute în vedere la încheierea contractului, când acesta a fost încheiat cu un anumit autor, în considerarea personalităţii sale.

2.5. Contractul de adaptare audiovizuală

a) Noţiuni generale Numit în unele lucrări de specialitate14 şi contract de folosire în

film a unei opere (forma cea mai frecventă într-o perioadă de timp, de adaptare şi includere a operelor de creaţie intelectuală în opera cinematografică), contractul de adaptare audiovizuală reprezintă convenţia prin care autorul cedează unui producător dreptul exclusiv de transformare şi includere a creaţiei sale existente într-o operă audiovizuală.

Contractul de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală, încheiat în formă scrisă, între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, este distinct de contractul de editare a operei.

Condiţiile de producţie, difuzare şi proiecţie a operei audiovizuale trebuie să fie prevăzute în mod expres în conţinutul contractului.

12 Stanciu Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor.

Dreptul de moştenire, Centrul de multiplicare al Universităţii Bucureşti, 1983. 13 Decizia civilă nr. 1106/28 noiembrie 1955 a Tribunalului Bucureşti. 14 Viorel Roş, Op. cit., p. 193.

135

Producătorul operei audiovizuale se obligă să folosească opera preexistentă cedată, să realizeze opera audiovizuală, să o difuzeze şi proiec-teze, precum şi să plătească autorului operei cedate remuneraţia cuvenită.

Operele pentru care s-a cedat dreptul de adaptare pentru o anumită operă audiovizuală nu vor putea fi folosite într-o altă operă audiovizuală sau într-o altă versiune a acesteia decât în temeiul unui alt contract de adaptare audiovizuală.

b) Cesiunea folosirii dreptului de a utiliza o opera în film presupune încheierea mai multor contracte, cum ar fi: contractul de sinops, contractul de scenariu, contractul de regie, contractul de scenografie şi contractul de utilizare a unei compoziţii muzicale.

În majoritatea cazurilor practica înregistrează încheierea unor contracte de comandă pentru folosirea în film a unor opere, fiind utilizate în mai mică măsură operele preexistente.

Prin contractul de sinops15 producătorul filmului dobândeşte un drept exclusiv de a încredinţa elaborarea scenariului unei alte persoane decât autorul sinopsului, acesta din urmă având dreptul atât la o remuneraţie de bază, cât şi la o remuneraţie de folosinţă (în cazul în care filmul se realizează) proporţională cu remuneraţia de bază.

Ceea ce caracterizează contractul de scenariu este faptul că autorul operei cedează producătorului atât dreptul de folosire în film a scenariului comandat, cât şi dreptul de reprezentare în public şi dreptul de televizare a operei cinematografice realizate pe baza scenariului contractat.

Contractul de regie, unul din cele două contracte încheiate de regizor cu producătorul filmului (celălalt contract fiind contractul de decupaj16), este convenţia prin care regizorul se obligă să conducă activitatea de realizare a filmului potrivit decupajului acceptat.

Prin contractul de scenografie pictorul scenograf se obligă să elaboreze schiţele de decor şi celelalte elemente care alcătuiesc sce-nografia filmului şi să cedeze producătorului dreptul de a le folosi în film.

În ceea ce priveşte schiţele picturale pentru decor, ţinând cont de specificul operelor de artă plastică, contractul prevede, de regulă, faptul că acestea rămân proprietatea pictorului scenograf. Aceleaşi reguli se aplică şi contractului încheiat de producătorul filmului cu pictorul de costume, care execută schiţele de costume şi accesorii.

15 Sinopsul reprezintă o schemă, aprobată în prealabil, pe baza căreia este

realizat scenariul. Altfel spus, este un proiect de scenariu a cărui orientare şi ale cărui idei trebuie respectate în scenariu.

16 Prin acest contract regizorul se obligă să realizeze decupajul filmului după scenariul acceptat.

136

Contractul de utilizare a unei compoziţii muzicale are drept obiect cesiunea dreptului de a folosi în film o operă muzicală, contract încheiat de producătorul de film cu compozitorul muzicii.

2.6. Contractul de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune Contractul de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune

reprezintă convenţia prin care autorul unei opere cedează unui radiodifuzor17 folosinţa vremelnică a dreptului de a difuza prin unde radioelectronice „în direct” sau de a înregistra o anume operă a sa, în vederea radiodifuzării sau televizării, în schimbul remuneraţiei cuvenite autorului operei.

Părţile acestui contract sunt deci autorul-creator al operei şi radiodifuzorul, persoană fizică sau juridică având responsabilitate editorială pentru alcătuirea serviciilor de programe destinate recepţionării de către public şi care asigură difuzarea acestora direct sau prin intermediul unui terţ.

Obiectul contractului îl constituie creaţiile intelectuale susceptibile de a fi aduse la cunoştinţa publică prin radio sau televiziune.

Când opera se fixează în prealabil în vederea radiodifuzării sau televizării, atunci înregistrarea poate fi destinată unei unice utilizări („utilizare efemeră”) sau poate face obiectul mai multor utilizări („înregistrare de arhivă”)18 .

17 A se vedea art. 1 lit. c din Legea nr. 504/2002. 18 Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 245.

137

CAPITOLUL VIII

GESTIUNEA ŞI APĂRAREA DREPTULUI DE AUTOR ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Gestiunea dreptului de autor şi a drepturilor conexe

1.1. Necesitatea gestiunii colective a dreptului de autor şi a drepturilor conexe

În exercitarea drepturilor sale recunoscute de lege, autorul unei opere şi alţi titulari de drepturi protejate în cadrul legii dreptului de autor pot să aleagă între a-şi proteja cu eforturi personale drepturile ori a apela la organismele de gestiune colectivă.

În condiţiile de azi, ale apariţiei tehnologiei sofisticate de comunicare, înregistrare, imprimare, difuzare şi televizare, care au făcut posibilă pirateria pe scenă largă, practic este imposibil ca un autor particular sau artist interpret să controleze exploatarea operei sale.

Autorii se confruntă, de asemenea, cu utilizatori de tipul unor grupuri şi comunităţi mari şi puternice şi prin urmare ar avea nevoie de constituirea unei infrastructuri adecvate, sub forma unei organizaţii colective în măsură să colecteze şi să distribuie plăţile autorilor.

Dezvoltarea mijloacelor tehnice de difuzare a operelor (de exemplu a operelor muzicale) a ajuns atât de departe încât exercitarea personală a drepturilor asupra prestaţiilor şi difuzării de către autorul însuşi a devenit o iluzie. De pildă, dacă într-o ţară sunt câteva zeci de posturi de radio sau chiar de ordinul sutelor, care difuzează ore întregi muzică, este imposibil pentru autorii operelor muzicale să autorizeze fiecare difuzare a acestora.

În consecinţă, autorii şi titularii operelor protejate prin legea dreptului de autor s-au constituit în asociaţii profesionale al căror obiect este apărarea intereselor unor categorii de autori.

Astfel de organisme de gestiune colectivă au existat în România şi înainte de apariţia Legii 8/1996, prin care au fost reglementate.

În mod special sunt susceptibile de a fi gestionate colectiv drepturile de autor şi drepturile conexe care prin natura lor corespund

138

unui mod de exploatare a operelor sau a prestaţiilor care nu pot fi autorizate de către autor. În această categorie se includ operele radiodifuzate sau televizate prin mijloace fără fir, prin satelit, cablu, fibră optică sau alte procedee, operele radiodifuzate sau televizate retransmise, redifuzate ori prezentate în locuri publice prin orice mijloace, operele exploatate prin locaţiune, împrumut public, precum şi prestaţiile artiştilor interpreţi sau executanţi.

1.2. Organismele de gestiune colectivă

Organismele (organizaţiile) de gestiune colectivă reprezintă persoa-ne juridice constituite prin libera asociere a autorilor şi a altor titulari ai dreptului de autor şi de drepturi conexe, al căror scop esenţial este acela de a colecta drepturilor de autor şi de a le repartiza titularilor care le-au încredinţat gestiunea.

În absenţa unui organism de gestiune colectivă, autorul singur, nefiind omniprezent, nu poate controla toate utilizările operelor sale în propria ţară, ca să nu mai vorbim de utilizările acestora în afara ţării.

Activitatea de gestiune colectivă se desfăşoară sub supravegherea şi controlul ORDA, care îndeplineşte rolul de garant al aplicării legii.

Legea nr. 8/1996, în art. 123 alin. (2), prevede că pot fi gestionate în colectiv numai drepturile de autor care derivă din opere aduse anterior la cunoştinţă publică, iar gestiunea colectivă a drepturilor conexe se poate face numai pentru interpretări sau execuţii fixe ori radiodifuzate anterior, precum şi pentru fonograme ori videograme aduse anterior la cunoştinţă publică.

Ca regulă generală, titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute de Legea nr. 8/1996 către organismele de gestiune colectivă (art. 123 alin. 3).

Legea stabileşte în mod limitativ şi expres care anume drepturi sunt gestionate obligatoriu în mod colectiv şi care pot fi gestionate facultativ în acest fel.

Astfel, gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi:

− dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată; − dreptul la remuneraţie echitabilă pentru împrumutul public; − dreptul de suită; − dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale; − dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu

excepţia proiecţiei publice a operelor cinematografice;

139

− dreptul la remuneraţie echitabilă a artiştilor interpreţi şi a producătorilor de fonograme pentru comunicare publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora;

− dreptul la retransmitere prin cablu. În cazul drepturilor enumerate mai sus, organismele de gestiune

colectivă îi reprezintă şi pe acei titulari de drepturi care nu le-au acordat mandat. În acest caz mandatul derivă din lege, nu din convenţia părţilor.

Pe de altă parte, potrivit art. 1232 alin. (1) din Lege, pot fi gestionate colectiv, adică facultativ, următoarele drepturi:

− dreptul de reproducere a operelor muzicale pe fonograme sau videograme;

− dreptul de comunicare publică a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual;

− dreptul de împrumut, cu excepţia dreptului la remuneraţie echitabilă pentru împrumutul public efectuat prin biblioteci;

− dreptul de radiodifuzare a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual;

− dreptul la remuneraţie echitabilă în cazul în care un autor sau un artist interpret sau executant a transferat sau a cedat dreptul său de închiriere (sau de împrumut), în ceea ce priveşte o fonogramă ori o videogramă, unui producător de fonograme sau de înregistrări audiovizuale;

− dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscută artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicare publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Pentru aceste din urmă drepturi, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat şi pot elabora metodologii în limita repertoriului gestionat.

Organismele de gestiune colectivă pun la dispoziţia utilizatorilor, la cererea acestora, la sediul organismelor, repertoriul de opere gestionat, dintre cele utilizate de către solicitant, precum şi lista titularilor de drepturi de autor şi de drepturi conexe, români sau străini, pe care îi reprezintă.

Organismele de gestiune colectivă autorizează la cerere, utilizarea operelor de creaţie intelectuală, numai în baza documentelor care certifică existenţa mandatului titularilor de drepturi de autor sau conexe, cu excepţia cazurilor de gestiune colectivă obligatorie.

140

În temeiul normei prevăzută de art. 1234, în negocierile cu titlu individual privind drepturile recunoscute de Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe se pot adresa unor intermediari, persoane fizice sau juridice specializate, pentru a-i reprezenta în negocierile respective.

Autorii de opere şi titularii de drepturi, odată cu includerea operelor în repertoriul organismului de gestiune colectivă, îşi pot înregistra şi numele, literar sau artistic, exclusiv în vederea aducerii acestuia la cunoştinţă publică.

Organismele de gestiune colectivă pot fi create fie pentru gestionarea unor categorii distincte de drepturi, corespunzătoare unor domenii diferite de creaţie, fie pentru gestionarea drepturilor aparţinând unor categorii distincte de titulari (art. 125).

Aceste organisme acţionează în limitele mandatului încredinţat şi pe baza statutului adoptat conform legii.

Organismele de gestiune colectivă sunt, potrivit art. 125 alin. (1) supuse reglementărilor privind asociaţiile fără scop patrimonial şi pot dobândi personalitate juridică, în condiţiile legii, cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA).

Avizul ORDA se acordă, prin decizia directorului general, numai organismelor de gestiune colectivă cu sediul în România, dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii (art. 126):

− urmează să se constituie sau să funcţioneze potrivit regle-mentărilor legale la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996;

− depune la ORDA repertoriul de opere, interpretări şi execuţii artistice, fonograme şi videograme, aparţinând propriilor membri, pe care îl gestionează, precum şi contractele încheiate pentru gestionarea de drepturi similare, cu organisme străine;

− au adoptat un statut care îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996;

− au capacitate juridică şi economică de gestionare colectivă şi dispun de mijloace umane şi materiale necesare gestionării repertoriului pe întreg teritoriul ţării;

− permit, potrivit dispoziţiilor exprese ale statutului propriu, accesul oricăror titulari ai dreptului de autor sau de drepturi conexe din domeniul pentru care se înfiinţează şi care doresc să le încredinţeze un mandat.

Statutul organismelor de gestiune colectivă trebuie să cuprindă, potrivit art. 127 din Lege, următoarele dispoziţii:

141

− denumirea, domeniul şi obiectul activităţii, cu indicarea drepturilor pe care le administrează pe baza repertoriului de opere constituit în acest scop;

− condiţiile în care se realizează gestionarea drepturilor pentru titularii acestora, pe baza principiului egalităţii de tratament;

− drepturile şi obligaţiile membrilor în raport cu organismul de gestiune colectivă;

− modalitatea de desemnare şi atribuţiile administratorului gene-ral responsabil de funcţionarea organismului de gestiune colec-tivă, precum şi ale organelor de administrare şi de reprezentare;

− patrimoniul iniţial şi resursele economice prevăzute; − regulile aplicabile repartizării drepturilor colectate, proporţio-

nal cu utilizarea reală a repertoriului titularilor de drepturi, precum şi regulile privind regimul sumelor nerepartizate sau nerevendicate;

− reguli privind modalitatea de stabilire a metodologiilor ce urmează a fi negociate cu utilizatorii şi reguli privind reprezentarea în cadrul negocierilor;

− modalităţile de verificare a gestiunii economice şi financiare de către membri;

− modalităţi de stabilire a comisionului datorat de titularii de drepturi organismului de gestiune colectivă pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcţionării.

Prevederile art. 127 din Legea nr. 8/1996 se completează cores-punzător cu cele ale art. 6 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/20001 şi, drept urmare, statutul trebuie să mai cuprindă şi următoarele elemente:

− datele de identificare a asociaţiilor, adică numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;

− exprimarea voinţei de asociere şi a scopului propus; − sediul organismului de gestiune colectivă; − durata de funcţionare, care poate fi pe termen determinat cu indi-

carea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat; − activul patrimonial în valoare de cel puţin dublul salariului minim

brut pe economie, la data constituirii organismului de gestiune colectivă;

− modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;

1 OG nr. 26/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 39 din 31 ianuarie 2000.

142

− destinaţia bunurilor în cazul dizolvării organismului de gestiune colectivă;

− atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control a organismului de gestiune colectivă.

Orice propunere de modificare a statutului făcute de către adunarea generală a organismului de gestiune colectivă, se supune avizării ORDA cu cel puţin două luni înainte. ORDA are obligaţia să se pronunţe în termen de 10 zile de la solicitare iar avizul se depune la instanţa judecătorească pentru înregistrarea modificării. În cazul avizului negativ, ORDA are obligaţia să-l motiveze.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Ordonanţa nr. 26/2000, pentru dobândirea personalităţii juridice, persoanele care constituie organismul de gestiune colectivă trebuie să încheie un act constitutiv ce cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, datele enumerate mai sus şi, în plus, următoarele elemente:

− componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control;

− persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice.

În temeiul art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, organismul de gestiune colectivă devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

Organismele de gestiune colectivă au obligaţia, în temeiul art. 125 din Lege, să comunice publicului, prin mijloace de informare în masă, următoarele date:

− categoriile de titluri de drepturi pe care îi reprezintă; − drepturile patrimoniale pe care le gestionează; − categoriile de utilizatori şi alte categorii de persoane fizice sau

juridice care au obligaţii de plată către titularii de drepturi; − actele normative în temeiul cărora funcţionează şi colectează

remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi; − modalităţile de colectare şi personale responsabile de această

activitate, pe plan local şi central; − program de lucru.

1.3. Mandatul de gestiune colectivă

Art. 129 din Lege reglementează două modalităţi ale mandatului de gestiune colectivă a drepturilor de autor sau conexe, şi anume mandatul direct şi mandatul indirect.

143

a) Mandatul de gestiune colectivă direct al drepturilor patrimoniale de autor şi conexe este acordat, prin contract scris, de către titularii de drepturi.

Mandatarea se face în scris din rândul membrilor unui grup muzical, ai unui cor, ai unei orchestre, ai unui corp de balet sau ai unei trupe teatrale, cu acordul majorităţii.

De la aceste prevederi sunt exceptaţi regizorul, dirijorul şi soliştii. În cazul acestui mandat, fiecare titular de drepturi, care a acordat

mandat organismului de gestiune colectivă, are dreptul la un vot în adunarea generală a acestuia. Artiştii interpreţi sau executanţi, care au participat la o execuţie sau o interpretare colectivă a unei opere, au dreptul la un singur vot în cadrul adunării generale, vot ce pot să şi-l exercite printr-un reprezentant desemnat cu acordul majorităţii acestora.

b) Mandatul indirect de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor sau conexe este reglementat de art. 129 alin. 3 din Lege.

Potrivit legii, titularii acestor drepturi pot acorda un astfel de mandat prin contracte scrise, încheiate între organisme de gestiune colectivă din România şi organisme străine care gestionează drepturi similare, pe baza repertoriilor membrilor acestora. Mandatul indirect nu conferă drept de vot titularilor de drepturi.

În temeiul art. 129 alin. (4) din Lege, orice titular de drepturi de autor sau de drepturi conexe are posibilitatea de a încredinţa, prin mandat, administrarea drepturilor sale privind repertoriul propriu unui organism de gestiune colectivă. În această ipoteză, organismul respectiv este obligat să accepte administrarea acestor drepturi pe baza gestiunii colective în limita obiectului său de activitate.

Organismul de gestiune colectivă nu poate avea ca obiect de activitate utilizarea repertoriului protejat pentru care a primit un mandat de gestiune, deoarece mandatul, în general, conferă mandatarului numai posibilitatea de a încheia acte juridice pe seama şi în numele mandatului. Soluţia contrară ar determina apariţia mandatului cu sine însuşi.

În cazul gestiunii colective obligatorii, dacă un titular nu este asociat la nici un organism, competenţa revine organismului din domeniu cu cel mai mare număr de membri. În această situaţie, revendicarea de către titularii de drepturi nereprezentaţi a sumelor cuvenite, se poate face în termen de trei ani de la data colectării lor. După acest termen, care este

144

un termen de decădere, sumele nerepartizate sau nerevendicate vor fi utilizate conform hotărârii adunării generale.

1.4. Funcţionarea organismelor de gestiune colectivă

Legea română stabileşte obligaţiile şi regulile de funcţionare ale organismelor de gestiune colectivă.

Astfel, organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii (art. 130):

a) să acorde utilizatorilor, la cererea efectuată înainte de utilizare, repertoriului protejat în schimbul unei remuneraţii, prin autorizaţii neexclusive , în formă scrisă;

b) să elaboreze metodologii pentru domeniul lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi;

c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organizatorii de spectacole, organismele de radio-difuziune ori de televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat;

d) să protejeze interesele membrilor lor, în ceea ce priveşte gestionarea drepturilor moştenite ca urmare a utilizării repertoriului propriu, în afara teritoriului României, prin încheierea de contracte de reprezentare cu organisme similare din străinătate;

e) să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut;

f) să asigure accesul propriilor membri la informaţiile privind orice aspect al activităţii de colectare a sumelor şi de repartizare a acestora;

g) să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi reprezinte în cadrul procedurilor legale ce privesc obiectul lor de activitate;

h) să ceară utilizatorilor comunicarea de informaţii şi înmânarea de documente indispensabile pentru determinarea cuantumului remu-neraţiilor şi al taxelor pe care le colectează;

i) să asigure transparenţa activităţii de gestiune colectivă în raporturile cu autorităţile publice care au drept de control;

j) să îndeplinească orice altă activitate conform mandatului primit de la titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, în limitele obiectului lor de activitate.

145

Metodologiile pe care organismul de gestiune colectivă trebuie să le elaboreze, potrivit art. 130 alin. (1) din Lege, se negociază în cadrul unei comisii constituită, prin decizia directorului general al ORDA.

Legea nr. 8/1996, în art. 131-133, cuprinde dispoziţii detaliate cu privire la următoarele aspecte legate de funcţionarea organismelor de gestiune colectivă: componenţa comisiilor de negociere a metodologiilor; criteriile după care se negociază metodologiile; cuantumul tarifelor forfetare sau procentuale ce pot fi solicitate de la utilizatori; programul general de desfăşurare a negocierilor, program care nu poate depăşi 45 de zile calendaristice de la data constituirii comisiei; conţinutul protocolului în care se consemnează rezultatul negocierilor; procedura de mediere pentru ipoteza în care nu s-a ajuns la consens; repetarea procedurii de negociere; colectarea sumelor datorate de utilizatori; modul de repartizare între categoriile de beneficiari; regulile de exercitare a gestiunii colective; informaţiile pe care organismele de gestiune colectivă trebuie să le publice pe pagina proprie de internet; condiţiile în care membrii organismelor de gestiune colectivă pot obţine informaţii privind colectarea şi repartizarea sumelor datorate de utilizatori; documentele justificative pe care organismele de gestiune colectivă trebuie să le depună la ORDA anual.

Legea stabileşte (art. 134) şi regulile după care se execută gestiunea colectivă:

a) deciziile privind metodele şi regulile de colectare a remuneraţiei şi a altor sume de la utilizatori şi cele de repartizare a acestora între titularii de drepturi, cât şi cele privind alte aspecte mai importante ale gestiunii colective trebuie să fie luate de membri, potrivit statutului în cadrul adunării generale;

b) comisionul datorat de titularii de drepturi, care sunt membri ai unui organism de gestiune colectivă, pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare, cumulat cu comisionul datorat organismului de gestiune colectivă care este colector unic, nu poate fi mai mare de 30% din sumele colectate anual;

c) în lipsa unei hotărâri exprese a adunării generale, sumele colectate de către un organism de gestiune colectivă nu pot fi utilizate în scopuri comune, altele decât acoperirea costurilor reale ale colectării şi repartizării către membri a sumelor cuvenite; adunarea generală poate decide ca maximum 30% din sumele colectate să poată fi utilizate în scopuri comune şi numai în limita obiectului de activitate;

d) sumele colectate de un organism de gestiune colectivă se repartizează individual titularilor de drepturi, proporţional cu utilizarea

146

repertoriului fiecăruia. Repartizarea acestor sume se face în termen de maximum şase luni de la data la care au fost colectate. Titularii de drepturi pot pretinde plata sumelor colectate nominal sau a căror repartizare nu presupune o documentare specială în termen de 30 de zile de la data colectării;

e) comisionul datorat de titularii de drepturi se reţin acestora din sumele cuvenite fiecăruia, după calcularea repartiţiei individuale;

f) veniturile rezultate din plasamentele sumelor nerevendicate şi nerepartizate, aflate în depozitele bancare sau obţinute din alte operaţiuni efectuate în limita obiectului de activitate, precum şi cele obţinute cu titlu de prejudicii sau daune ca urmare a încălcării drepturilor de autor ori a drepturilor conexe se cuvin şi se repartizează titularilor de drepturi şi nu pot constitui venituri ale organismului de gestiune colectivă.

1.5. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (art. 137-138 din lege) este2 un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce priveşte evidenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe. Acesta are personalitate juridică şi funcţionează în subordinea Guvernului.

Coordonarea Oficiului este asigurată de ministrul culturii şi cultelor. Oficiul exercită următoarele atribuţii principale: − iniţiază programe de cooperare, în calitate de autoritate unică

pe teritoriul României, convenite cu alte autorităţi competente să exercite acţiuni de control, pe bază de protocol, privind culegerea şi centralizarea informaţiilor, efectuarea de analize privind încălcarea legislaţiei specifice, derularea acţiunilor comune de control şi urmărirea soluţionării în justiţie a cazurilor constatate;

− iniţiază proiecte de acte normative în domeniul său de activitate; − ţine evidenţa repertoriilor transmise de organele de gestiune

colectivă; − organizează şi administrează, contra cost, înregistrarea în

registrele naţionale şi în alte evidenţe naţionale specifice, prevăzute de lege;

2 A se vedea Hotărârea Guvernului României nr. 779/din 25 iulie 2002

privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi a corpului de arbitri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 05.08.2002.

147

− eliberează, contra cost, marcaje holografice utilizabile în condiţiile legii în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe;

− avizează constituirea şi supraveghează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă;

− avizează, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, potrivit legii, înscrierea în registrul aflat la grefa judecătoriei a asociaţiilor şi fundaţiilor constituie în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe, inclusiv în ceea ce priveşte asociaţiile pentru combaterea pirateriei;

− controlează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă şi stabileşte măsurile de intrare în legalitate sau aplică sancţiuni, după caz;

− asigurară secretariatul procedurilor de arbitraj desfăşurate potrivit legii;

− efectuează constatări tehnico-ştiinţifice cu privire la caracterul original al produselor purtătoare de drepturi de autor sau de drepturi conexe, la solicitarea organelor de cercetare penală;

− efectuează, la cerere, expertize contra cost, pe cheltuiala părţilor interesate;

− desfăşoară activităţi de informare privind legislaţia din domeniu, pe cheltuială proprie, precum şi activităţi de instruire, pe cheltuiala celor interesaţi;

− desfăşoară activităţii de reprezentare în relaţiile cu organismele de specialitate similare şi cu organizaţiile internaţionale din domeniu, la care statul român este parte;

− asigură secretariatul procedurilor de mediere desfăşurate potrivit legii;

− îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. Potrivit art. 1311-1383 din Lege, activitatea de control, desfăşurată

de către ORDA asupra activităţii organismelor de gestiune colectivă, este supusă următoarelor reguli principale:

− persoana controlată este obligată să prezinte orice documente şi informaţii solicitate de către organele de control şi să predea copii după acestea dacă sunt solicitate;

− activitatea de control se poate desfăşura numai după o prealabilă notificare a organismului de gestiune colectivă controlat, prilej cu care i se comunică şi obiectivele controlului;

− controalele generale se pot efectua o dată pe an, cu o notificare de 10 zile înainte;

148

− controalele punctuale pot fi efectuate pe probleme care au făcut obiectul unor reclamaţii. Aceste controale se pot efectua ori de câte ori este nevoie, fiind notificate cu trei zile înainte;

− organele de control pot lua note explicative în legătură cu situaţiile constatate, atât administratorului general, cât şi altor persoane angajate;

− concluziile organelor de control, împreună cu observaţiile administratorului general, se consemnează într-un proces-verbal;

− în cazul constatării unor nereguli, ORDA poate aplica sancţiuni contravenţionale în termen de 30 de zile de la data constatării acestora. Termenul de 30 de zile este un termen de prescripţie a răspunderii contravenţionale;

− dacă cu ocazia controlului se constată că organismul de gestiune colectivă nu mai îndeplineşte cerinţele legale de funcţionare, sau că a încălcat dispoziţiile legale, ORDA poate acorda acestuia, prin decizie a directorului general, un termen pentru intrarea în legalitate. Decizia poate fi atacată în justiţie la instanţa de contencios administrativ. În situaţia nerespectării deciziei rămase definitive, ORDA poate retrage organismului de gestiune colectivă, avizul de constituire prevăzut de lege. Retragerea temporară a avizului are ca efect suspendarea organismului de gestiune colectivă până la schimbarea administratorului general de către adunarea generală.

Oficiul este condus de un director general, numit prin decizia primului-ministru, la propunerea ministrului culturii şi cultelor. În exercitarea atribuţiilor sale acesta emite decizii.

Directorul general are următoarele atribuţii principale: a) răspunde de organizarea şi conducerea activităţii Oficiului; b) numeşte directorul general adjunct şi personalul din subordine în

condiţiile legii şi decide asupra structurii pe compartimente a direcţiilor din cadrul Oficiului, stabileşte atribuţiile pe compartimente şi sarcinile personalului din subordine;

c) este ordonator de credite, în condiţiile legii, pentru fondurile pe care le gestionează;

d) coordonează activităţile prin care se asigură resursele financiare necesare, precum şi evidenţa valorică a mişcării întregului patrimoniu;

e) coordonează activitatea serviciului de audit intern potrivit legii; f) aprobă bilanţul contabil şi contul de execuţie bugetară; g) verifică şi asigură achitarea obligaţiilor financiare datorate de

Oficiu la bugetul de stat;

149

h) aprobă planul de dezvoltare şi de investiţii al Oficiului; i) numeşte membrii Colegiului consultativ al Oficiului şi convoacă

şedinţele acestuia; j) aprobă Regulamentul de funcţionare al Colegiului consultativ al

Oficiului; k) reprezintă şi angajează Oficiul în raporturile cu alte autorităţi

publice, organisme şi organizaţii din ţară şi reprezintă România în raporturile cu autorităţi similare din străinătate.

Directorul general îndeplineşte orice alte atribuţii potrivit competenţelor prevăzute de lege.

În cadrul Oficiului funcţionează Colegiul consultativ al Oficiului, al cărui preşedinte este directorul general.

Colegiul consultativ al Oficiului are următoarele atribuţii principale:

a) dezbate strategiile pentru îndeplinirea obiectivelor prioritare în domeniul protecţiei dreptului de autor şi a drepturilor conexe;

b) dezbate programele periodice de acţiune ale Oficiului; c) analizează proiectele de acte normative propuse de Oficiu. Oficiul exercită acţiunile de observare şi control din oficiu sau la

solicitarea persoanelor fizice sau juridice. În exercitarea atribuţiilor de observare şi control personalul

specializat al Oficiului are acces la toate actele, documentele şi informaţiile necesare îndeplinirii scopului acţiunii.

În exercitarea atribuţiilor de observare şi control la cerere, precum şi a celor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, asociaţiile constituite potrivit legii de titularii de drepturi de autor şi de drepturi conexe în scopul combaterii pirateriei pot participa în calitate de observator.

Pe lângă ORDA funcţionează un corp de arbitri format din 20 de membri, numiţi prin ordin al ministrului coordonator (art. 138). Arbitrii nu au calitatea de salariaţi ai ORDA şi pot face parte din comisiile de mediere a metodologiilor de colectare a drepturilor gestionate de către organismele de gestiune colectivă.

Numirea arbitrilor se face dintre candidaţii cu pregătire juridică şi cu minimum 10 ani de activitate în domeniul dreptului civil, propuşi de organismul de gestiune colectivă, din structurile asociative ale utilizatorilor şi de societăţile publice de radiodifuziune şi televiziune.

Corpul de arbitri va fi reconstituit dacă numărul arbitrilor permanent disponibil este mai mic de 16 (art. 138 alin. 3).

150

2. Apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe 2.1. Măsurile tehnice de protecţie a drepturilor de autor

Ca urmare a modificării şi completării Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 123/20053, în prezent, este reglementat dreptul de instituire a unor măsuri de protecţie a drepturilor recunoscute de această lege. Acest drept este recunoscut autorului unei opere, artistului interpret sau executant, producătorului de fonograme ori de înregistrări audiovizuale, organismului de radiodi-fuziune sau de televiziune şi fabricantul de baze de date.

Prin măsuri tehnice de protecţie se înţelege utilizarea oricărei tehnologii, a unui dispozitiv sau a unei componente care, în cadrul funcţionării sale normale, este destinată să prevină, să împiedice sau să limiteze actele care nu sunt autorizate de titularii drepturilor recunoscute prin Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

Cu titlu de exemplu, aceste măsuri pot consta, în aplicarea unui cod de acces sau a unui procedeu de protecţie, precum criptarea, codarea sau bruierea ori printr-un mecanism de control al copierii, cu condiţia ca măsurile să îndeplinească obiectivul de asigurare a protecţiei.

Ca regulă generală, titularii drepturilor de instituire a măsurilor tehnice de protecţie sunt obligaţi să pună la dispoziţie beneficiarilor excepţiilor prevăzute de lege (art. 33 şi art. 38), mijloacele necesare pentru accesul legal la operă sau la oricare alt obiect al protecţiei.

Excepţiile la care se referă această regulă sunt următoarele: − accesul pentru reproducerea unei opere în cadrul procedurilor

judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;

− accesul pentru utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi accesul în vederea reproducerii pentru învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;

− accesul pentru realizarea reproducerilor specifice de către biblioteci accesibile publicului, de către instituţii de

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din

19 septembrie 2005.

151

învăţământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt efectuate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic direct ori indirect;

− accesul pentru reproducerea de opere, în cazul în care sunt utilizate exclusiv pentru ilustrarea în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică;

− accesul pentru reproducerea de opere, în cazul utilizării de natură necomercială în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap şi în limita cerută de handicapul respectiv;

− accesul în ipoteza cesiunii dreptului de radiodifuziune a unei opere către un organism de radiodifuziune sau televiziune, care conferă acestuia şi dreptul de a înregistra opera pentru propriile emisiuni în scopul realizării, o singură dată, a radiodifuzării autorizate.

Titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe pot să furnizeze, în format electronic, informaţii privind regimul drepturilor respective, adică informaţii care să permită identificarea operei sau a oricărui alt obiect al protecţiei sau a altui titular de drepturi, precum şi condiţiile şi modalităţile de utilizare a acestora, inclusiv orice număr sau cod reprezentând aceste informaţii.

2.2. Diversitatea mijloacelor de apărare a dreptului de autor

şi a drepturilor conexe

Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe atrage angajarea răspunderii civile, contravenţionale sau penale, după caz.

În această materie, dispoziţiile legii speciale se completează cu cele de drept comun.

Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale ale autorilor şi ale titularilor de drepturi de autor şi drepturi conexe se realizează prin acţiuni civile, penale sau contravenţionale.

Articolul 1387 din Legea nr. 8/1996 introdus prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 123/2005, stabileşte dreptul instanţei de judecată să solicite, la cererea justificată a persoanei interesate, furnizarea de informaţii cu privire la originea şi reţelele de distribuţie a mărfurilor sau a serviciilor care aduc atingere unui drept prevăzut de această lege.

152

Aceste informaţii pot fi solicitate de la făptuitor sau de la orice altă persoană care se află în una dintre următoarele situaţii:

a) deţine, în scop comercial, mărfuri pirat; b) utilizează, în scop comercial, servicii prin care încalcă

drepturile protejate de această lege; c) furnizează, în scop comercial, produse sau servicii utilizate în

activităţi prin care se încalcă drepturile prevăzute de această lege;

d) a fost indicată de către o altă persoană că este implicată în producerea, realizarea, fabricarea, distribuirea ori închirierea mărfurilor pirat sau a dispozitivelor pirat de control al accesului ori în furnizarea produselor sau serviciilor prin care se încalcă drepturile protejate de Legea nr. 8/1996.

Informaţiile solicitate vor cuprinde, după caz, următoarele: a) numele şi adresa producătorilor, fabricanţilor, distribuitorilor,

furnizorilor şi ale celorlalţi deţinători anteriori ai mărfurilor, dispozitivelor sau ai serviciilor, inclusiv ale transportatorilor, precum şi ale angrosiştilor destinatari şi ale vânzătorilor cu amănuntul;

b) cantităţile produse, fabricate, livrate sau transportate, primite ori comandate, precum şi

c) preţul obţinut pentru mărfurile, dispozitivele sau serviciile respective.

În aplicarea dispoziţiilor art. 1387 alin. (4) din Lege, trebuie să se ia măsuri pentru a fi respectate prevederile legale referitoare la:

- dreptul titularului de a primi informaţii mai extinse; - utilizarea în cauzele civile sau penale a informaţiilor evocate

mai sus; - răspunderea pentru abuzul de drept la informare; - posibilitatea să se refuze furnizarea de informaţii, care ar

constrânge persoanele, să admită propria lor participare sau pe cea a rudelor apropiate la o activitate prin care se încalcă drepturile protejate de această lege;

- protecţia confidenţialităţii surselor de informare sau prelucrare a datelor cu caracter personal.

Potrivit art. 44 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, persoana care a suferit o atingere a dreptului la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, are la îndemână calea unei acţiuni civile, prin care

153

să solicite ca instanţa să dispună încetarea faptului care aduce atingere drepturilor sale şi obligarea celui vinovat la restabilirea dreptului încălcat.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moartea titularului.

Totodată, prin acţiunea civilă se pot apăra drepturile morale de autor prevăzute în art. 10 şi art. 96 din Legea nr. 8/1996 împotriva unor încălcări cum ar fi aducerea operei la cunoştinţa publică fără acordul autorului, uzurparea prin orice procedeu a calităţii de autor, denaturarea operei cu ocazia difuzării ori reprezentării, difuzarea unei opere retractate de autor, deformarea ori falsificarea interpretării etc.

Titularul acţiunii poate cere instanţei să dispună atât obligarea autorului faptei la încetarea acestora, cât şi la săvârşirea actelor de natură să restabilească dreptul încălcat.

În temeiul art. 139 alin. (2) din Lege, instanţa de judecată va adopta, la stabilirea despăgubirilor, după caz, una din următoarele două soluţii:

1) să folosească diverse criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente ale factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [lit. a)];

2) să acorde despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a) [lit. b)].

Potrivit art. 139 alin. 14 din Legea nr. 8/1996, titularul acţiunii poate cere instanţei de judecată aplicarea unor măsuri cum ar fi:

1) remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit, în vederea reparării prejudiciului sau remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită în scopul valorificării acestora până la acoperirea integrală a daunelor produse;

2) distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit;

3) scoaterea din circuitul comercial a copiilor efectuate ilegal prin confiscarea şi distrugerea acestora;

4) publicarea în mijloacele de comunicare în masă a hotărârii instanţei de judecată pe cheltuiala celui care a săvârşit fapta ilicită.

În cazul în care există o încălcare a drepturilor recunoscute de Legea nr. 8/1996, instanţa de judecată este în drept să dispună următoarele categorii de măsuri (art. 139):

− de prevenire a unor pagube iminente [alin. (3) lit. a]; − de asigurare a reparării pagubei, adică măsuri asiguratorii

[alin. (3) lit. b)];

154

− de ridicare sau predare către autorităţile competente a mărfurilor cu privire la care există suspiciuni privind încălcarea unui drept prevăzut de Legea nr. 8/1996 [alin. (3) lit. c)];

− de asigurare a dovezilor [alin. (6)]; − de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor care constituie dovezi

ale încălcării drepturilor de autor şi a drepturilor conexe [alin. (10)].

De asemenea, în temeiul alin. (9), instanţele judecătoreşti sunt abili-tate să adopte măsurile prevăzute la alin. (3) şi (6), fără citarea părţii adverse, în cazul în care acest lucru va fi necesar, în special atunci când orice întârziere este de natură să cauzeze un prejudiciu ireparabil sau când există riscul demonstrabil de distrugere a elementelor de probă. În acest caz, partea adversă va fi informată de îndată, cel mai târziu după executarea măsurilor.

Instanţele judecătoreşti, sub rezerva asigurării protecţiei informaţiilor confidenţiale, vor pretinde reclamantului să furnizeze orice element de probă, accesibil în mod rezonabil, pentru a dovedi, cu suficientă certitudine că s-a adus atingere dreptului său ori că o astfel de atingere este iminentă. Este considerat element de probă suficient şi un eşantion rezonabil dintr-un număr substanţial de copii ale unei opere sau ale oricărui alt obiect protejat. În acest caz, instanţele judecătoreşti pot să ceară reclamantului să depună o cauţiune suficientă pentru a asigura compensarea oricărei prejudiciu care ar putea fi suferit de pârât.

Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale de autor se poate face şi prin acţiuni de răspundere civilă delictuală (întemeiate pe dispoziţiile art. 998 Cod civil), acţiuni în răspundere contractuală (întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 care reglementează cesionarea drepturilor de autor, completate cu dreptul comun), precum şi pe acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză (art. 992 Cod civil) ori pe plata lucrului nedatorat (art. 1092 Cod civil).

Dreptul de divulgare, dreptul de paternitate şi dreptul la nume se bucură şi de protecţia legii penale.

Legea specială incriminează ca infracţiuni o serie de fapte prin care se aduce atingere drepturilor de autor sau drepturilor conexe.

Pentru existenţa infracţiunilor se cere condiţia ca faptele să fie comise fără autorizarea sau consimţământul titularilor drepturilor de autor sau al drepturilor conexe.

155

Infracţiunile privind drepturile de autor sunt pedepsite cu închisoarea, alternativ cu amenda penală, iar sancţiunile prevăzute de Legea nr. 8/1996 se practică numai dacă pentru aceeaşi faptă, prin alte legi nu se prevede o pedeapsă mai gravă.

Potrivit art. 153 din lege, normă de trimitere la dreptul comun, prevederile legii speciale se completează cu dispoziţiile dreptului comun, atât sub aspectul dreptului substanţial, cât şi al dreptului de procedură penală.

Ca regulă generală, reţinem şi împrejurarea că, potrivit art. 145 alin (1) din Lege, constatarea acestor infracţiuni este de competenţa structurilor specializate ale Inspectoratului General al Poliţiei Române şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră. Unele infracţiuni, cum ar fi de pildă, cele privitoare la mărfurile pirat (art. 1396 alin. 6), punerea la dispoziţia publicului a operelor ori a produselor purtătoare de drepturi de autor (art. 1398), reproducerea neautorizată a programelor pentru calculator (art. 1399) şi nerespectarea măsurilor tehnice de protecţie şi a informaţiilor privind drepturile de autor (art. 143) pot fi constatate şi de către Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiilor.

În afara infracţiunilor arătate în cele ce preced, legea specială incriminează şi alte fapte cum ar fi cele privitoare la nerespectarea normelor privind protecţia drepturilor patrimoniale de autor şi conexe (art. 140), nerespectarea normelor privind protecţia drepturilor morale de autor (art. 141), nerespectarea normelor de protecţie a serviciilor de programe cu acces condiţionat (art. 1411).

Legea nr. 8/1996 vorbeşte şi de răspunderea contravenţională pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe. Contravenţiile în materie sunt prevăzute şi sancţionate în diferite acte normative4 care se completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor5, aprobată prin Legea nr. 180/20026.

În legea specială (art. 1392-1394) sunt incriminate o serie de fapte care constituie contravenţii la regimul juridic instituit prin această lege şi alte reglementări speciale.

4 Hotărârea Guvernului nr. 521 din 29 iunie 1999 pentru aprobarea

tabelelor şi metodologiilor privind dreptul de autor pentru înregistrările sonore ale operelor muzicale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.325 din 8 iulie 1999.

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001.

6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002.

156

Deşi în actele normative speciale care încriminează faptele ce constituie contravenţii în domeniu, nu se prevede sancţiunea avertismentului, ne raliem ideii7 că această sancţiune se poate aplica şi pentru aceste contravenţii, potrivit art. 7 alin. 3 din Ordonanţa nr. 2/2001. Dar închisoarea contravenţională, nu se mai aplică, deoarece a fost desfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 108/20038, în aplicarea principiului constituţional potrivit căruia sancţiunea privativă de libertate poate fi numai de natură penală.

Potrivit art. 1392 din Lege, constituie contravenţii săvârşirea următoarelor fapte:

− încălcarea reglementărilor prevăzute de art. 21 referitoare la dreptul de suită (lit. a);

− încălcarea prevederilor art. 88 şi art. 89 referitoare la utilizarea unei opere care conţine portretul unei persoane fără consimţământul aces-teia sau a unei corespondenţe fără consimţământul destinatarului (lit. b);

− încălcarea prevederilor art. 107 alin. 3 şi alin. 7, referitoare la respectarea obligaţiei de către importatori şi fabricanţi de a înscrie la ORDA, în Registrul Naţional al Copiei Private, pentru a obţine certificatul de înregistrare, respectiv la necalcularea remuneraţiei compensatorii în raport cu valoarea în vamă sau la valoarea facturată fără TVA (lit. c);

− respectarea de către utilizatori a prevederilor art. 130 lit. h, adică necomunicarea către organismul de gestiune colectivă a informaţiilor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiei compensatorii pe care le colectează, precum şi a informaţiilor privind operele utilizate (lit. d);

− fixarea fără autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de Legea nr. 8/1996 a interpretărilor sau a execuţiilor artistice ori a programelor de radiodifuziune sau de televiziune (lit. e).

În temeiul art. 1394 din Lege, constituie contravenţie dacă nu reprezintă infracţiune, fapta persoanelor juridice sau a persoanelor fizice autorizate de a permite accesul în spaţiile, la echipamentele, la mijloacele de transport, la bunurile sau la serviciile proprii, în vederea săvârşirii de

7 Teodor Bodoaşcă , op. cit., pag 193 8 Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr 747 din

26 octombrie 2003

157

către altă persoană a unei contravenţii sau infracţiuni încriminate de Legea nr. 8/1996.

Sancţiunea pentru contravenţia incriminată de art. 1394 este amenda şi confiscarea mărfurilor pirat sau a dispozitivelor pirat de control al accesului. Dacă în termen de un an această contravenţie se repetă, se aplică şi sancţiunea complementară a închiderii unităţii.

Limitele amenzilor contravenţionale se măresc de două ori, în situaţia în care contravenientul, persoană juridică, desfăşoară activităţi care implică, conform obiectului său de activitate, comunicarea publică de opere sau de produse purtătoare de drepturi de autor sau de drepturi conexe.

Conform dispoziţiilor art. 1395 alin 3 din Lege, contravenientul poate achita, în termen de 48 de ore de la data primirii procesului-verbal de constatare a contravenţiei, jumătate din minimul amenzii prevăzute de lege.

2.2. Competenţa instanţelor de judecată

Infracţiunile contra dreptului de autor sunt de competenţa judecătoriilor potrivit art. 25 Cod procedură penală.

Cererile cu caracter civil în materie de creaţie intelectuală şi de pro-prietate industrială sunt de competenţa tribunalelor, conform art. 2 pct. 1 lit. e, Cod procedură civilă.

Dacă litigiul este de natură administrativă, competenţa revine, după caz, tribunalului sau curţii de apel, după cum actul atacat aparţine unei autorităţi sau instituţii locale ori unei autorităţi sau instituţii centrale (art. 2 pct. 1 lit. d şi art. 3 pct. 1 C. pr. civ.).

Cât priveşte competenţa teritorială, în temeiul art. 5 şi urm. din C. pr. civ., competent este tribunalul de la domiciliul sau sediul pârâtului.

2.3. Proba drepturilor

Existenţa şi conţinutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloc de probă, inclusiv prin închiderea ei în repertoriul unui organism de gestiune colectivă.

În temeiul art. 148 alin. 1 din Lege, în vederea înregistrării ca mijloc de probă a operelor realizate în România, s-a înfiinţat Registrul Naţional de Opere administrat de ORDA. Înregistrarea este facultativă şi se face contra cost, potrivit normelor metodologice şi tarifelor stabilite prin hotărârea Guvernului.

158

În materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe operează prezumţia apartenenţei acestor drepturi persoanelor care au îndeplinit formalităţile de înscriere a unor menţiuni pe originalele sau pe copiile autorizate ale operelor.

Astfel, menţiunea de rezervare a exploatării operelor se efectuează de autori şi titularii de drepturi sau deţinătorii de drepturi exclusive ale autorilor.

Menţiunea constă în înscrierea simbolului C înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.

La rândul lor, producătorii de înregistrări sonore, artiştii interpreţi sau executanţi şi alţi deţinători de drepturi exclusive ale producătorilor sau ale artiştilor pot efectua o menţiune de protecţie a drepturilor ce le aparţin. Menţiunea se înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate ale înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori pe învelişul care le conţine şi constă în simbolul P înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.

Îndeplinirea formalităţilor de înscriere a acestor menţiuni nu condiţionează existenţa drepturilor recunoscute şi garantate de lege, ci constituie condiţii ad probationem.

3. Apărarea dreptului de autor în condiţiile

noilor realizări tehnologice

Noile realizări tehnologice ridică un mare număr de probleme de interes considerabil în planul dreptului de autor.

Avem în vedere tehnologia calculatoarelor, reprografia şi echipa-mentele de fotocopiere, sateliţii şi transmisiunile prin cablu, precum şi sistemele de distribuţie digitală.

a) Cât priveşte tehnologia calculatoarelor, să remarcăm faptul că aceasta a dat naştere la probleme acute cum ar fi:

1) în ce măsură o creaţie intelectuală realizată pe calculator se află sub controlul autorului acesteia;

2) cine trebuie să fie considerat autor al unei creaţii literare sau muzicale realizate pe calculator prin prelucrarea informaţiilor (de exemplu prin prelucrarea statisticilor şi conversia lor într-o formă artistică sau utilizarea sintetizatorului pentru a obţine note muzicale).

În ceea ce priveşte răspunsul la prima problemă subliniem că în raportul la cea de-a doua reuniune a Comitetului experţilor guverna-mentali pentru problemele dreptului de autor legate de folosirea calculatoarelor

159

pentru accesul la lucrări şi crearea acestora (semnat de OMPI şi UNESCO la Paris în 1982) s-au formulat o serie de recomandări.

Astfel, legislaţiile naţionale trebuie să se asigure că drepturile morale ale autorilor se exercită în continuare în ceea ce priveşte utilizarea calculatoarelor.

De asemenea, realizarea unei lucrări într-un sistem computerizat trebuie să fie protejată de legea dreptului de autor, indiferent de forma de realizare (tipărită pe hârtie, transmiterea într-o bază de date a unui sistem în memoria altui sistem, punerea lucrării la îndemâna publicului prin imagini audio sau video prezentate pe ecran).

Referitor la problema a doua, răspunsul nu poate fi decât unul singur, şi anume acela că indiferent cât de sofisticat poate fi un calculator, acesta este numai un instrument, iar autorul unei lucrări realizate pe calculator este numai persoana care a conceput lucrarea, care a dat programatorului şi tehnicianului ideile privind realizarea operei concepute. Programatorul sau tehnicianul nu pot fi consideraţi nici măcar coautori, cu excepţia cazului în care aceştia au colaborat cu autorul iniţial la conceperea operei.

b) Reprografia este termenul generic utilizat în prezent pentru descrierea tuturor tipurilor de echipament de fotocopiere a documentelor de orice fel şi de copiere a înregistrărilor audio şi audiovizuale, identice cu originalul, instantaneu, pe aparate uşor de utilizat.

Fotocopierea şi înregistrările audio şi video la scară largă a operelor intelectuale pot prejudicia interesele legitime ale autorului.

Remediul pe care-l propunem ar fi amendarea legii prin introducerea licenţei cu privire la copiere şi a unui sistem de plăţi făcute de fabricanţii şi comercianţii de echipamente de fotocopiere.

c) Comunicaţiile prin satelit implică probleme legate de determinarea legislaţiei privind dreptul de autor aplicabilă în situaţia în care o operă intelectuală este transmisă prin satelit dintr-o ţară şi recepţionată în altă ţară.

Dezbaterile internaţionale care au avut loc pe această temă au conturat puncte de vedere divergente.

Ne raliem opiniei potrivit căreia s-ar impune să se aplice o legislaţie unică, şi anume cea a ţării de unde se face transmiterea.

Sigur că problema nu se va mai pune o dată cu intrarea ţării noastre în Comunitatea Europeană.

160

În ipoteze în care operele intelectuale transmise dintr-o ţară sunt recepţionate prin satelit de o staţie terestră din altă ţară şi apoi sunt distribuite publicului prin cablu în acea ţară, atunci apare o altă dimensiune a implicării dreptului de autor. Interesele autorului asupra operei intelectuale încorporate programelor emise pot fi prejudiciate.

Opinăm că rezolvarea ar fi apărarea drepturilor de autor prin angajarea răspunderii emiţătorului original, care transmite semnale direct la satelit.

d) Din punctul de vedere al dreptului de autor, sistemele de distribuţie digitală9 ridică problema apărării drepturilor faţă de reproducerea şi distribuţia copiilor executate la domiciliu de persoane particulare.

În sistemul distribuţiei digitale un utilizator, aflat la domiciliu, poate solicita în orice moment să primească un film, o lucrare muzicală, un program pe calculator, un text sau orice alt tip de lucrări care pot fi digiti-zate, adică orice lucrare transferată în sistem binar, care permite unui calcu-lator să prelucreze lucrarea în acelaşi fel ca datele simple, de calităţi digitale.

Fiecare utilizator va putea realiza o lucrare pe baza unei lucrări existente, protejate prin dreptul de autor. Foarte uşor de reprodus vor fi lucrări multimedia, combinând muzica, imagini, texte şi alte lucrări asemănătoare.

Reproducerile particulare pentru scopuri personale prin apariţia tehnologiilor digitale constituie deja una din cele mai importante forme de reproducere.

Soluţia pe care o împărtăşim ar fi reglementarea colectării redevenţelor privind mediile pe care utilizatorii vor face copii la domiciliu ale operelor distribuite prin sistemele de distribuţie digitală.

Colectarea redevenţelor va fi responsabilitatea organismelor de gestiune colectivă, care vor colecta sumele de la producătorii şi comercianţii de echipamente de înregistrare şi media. Aceştia, la rândul lor, îşi vor putea recâştiga sumele din fixarea preţului produselor lor, ceea ce înseamnă că redevenţele vor fi plătite de persoanele care efectiv copiază opera. Ulterior, organismele de gestionare colectivă vor împărţi sumele între autori şi alţi titulari ai drepturilor de autor ale căror opere pot fi legitim presupuse ca fiind reproduse în scopuri particulare.

Distribuirea sumelor ar urma să se facă pe tehnica eşantioanelor, care, cu toate că nu este perfectă, asigură totuşi o distribuţie relativ corectă a sumelor între diferiţi autori.

9 Aceste sisteme sunt dezvoltate în SUA, Japonia şi mai puţin în Europa.