drepturile reale

512
PARTEA I DREPTURILE REALE

description

drept civil

Transcript of drepturile reale

Page 1: drepturile reale

PARTEA I DREPTURILE REALE

Page 2: drepturile reale

CAPITOLUL I PATRIMONIUL

1. Noţiunea de patrimoniu

Noţiunea de patrimoniu nu a fost definită de Codul nostru civil. Ea este o creaţie a doctrinei juridice care, în raport cu dinamica vieţii economice şi sociale, a fost modificată de-a lungul timpului.

În unele texte ale Codului nostru civil, se fac totuşi referiri la patrimoniu. Astfel, în art. 1781 şi 784 Cod civil este prevăzut dreptul creditorilor persoanei decedate de a împiedica o confuziune a patrimoniului lăsat de defunct cu patrimoniul propriu al moştenitorilor, iar în art. 1718 Cod civil, care se stipulează că oricine este obligat personal este ţinut cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.

În realitate, această reglementare juridică, cu referire la toate bunurile mobile şi imobile prezente şi viitoare are în vedere o universalitate juridică de bunuri.

O atare universalitate cuprinde, însă, atât un activ constituit din bunuri şi drepturi considerate împreună aparţinând aceleiaşi persoane, cât şi un pasiv compus din obligaţii, datorii pe care titularul bunurilor le are faţă de alte persoane.

Patrimoniul poate fi definit ca ansamblul drepturilor şi obligaţiilor economice ale unei persoane1.

Când ne referim la persoane, avem în vedere inclusiv persoana juridică, în ale cărei elemente componente, aşa după cum am văzut, figurează şi patrimoniul (Decretul 31/1954 cu privire la persoana fizică şi juridică).

2. Teorii privind patrimoniul

Având în vedere importanţa noţiunii de patrimoniu pentru doctrina juridică, nu puţine sunt încercările de explicare a acestei noţiuni. Se poate observa o evoluţie a teoriilor prin care este explicată noţiunea de patrimoniu în funcţie de studiile de dezvoltare a societăţii umane. Astfel, în literatura de specialitate, s-au cristalizat trei concepţii privind patrimoniul: teoria personalistă a patrimoniului sau a patrimoniului-personalitate, teoria patrimoniului-scop sau de afectaţiune şi teoria mixtă sau eclectică 2.

1 A se vedea T.R. Popescu, Drept civil, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, p. 43; Corneliu Bîrsan, Dreptcivil. Drepturile reale principale, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 5-6.2 A se vedea Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2001, p. 10-16.

10

Page 3: drepturile reale

Teoria personalistă sau a patrimoniului-personalitate a fost elaborată în spaţiul doctrinei franceze, oferind explicaţii general-acceptate, până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Potrivit acestei teorii, patrimoniul ar constitui unul dintre atributele personalităţii umane. Ba mai mult, s-a afirmat că patrimoniul este emanaţia personalităţii umane şi expresia puterii juridice cu care este investită orice persoană. Aşadar, patrimoniul este strâns legat de persoana fizică.

Datorită legăturii dintre patrimoniu şi persoana fizică, patrimoniul ar avea, potrivit acestei concepţii, următoarele caractere sau trăsături specifice:

- numai persoanele pot avea un patrimoniu; - patrimoniul nu poate fi separat de persoana căreia îi aparţine, fiind

inalienabil; - o persoană poate avea numai un singur patrimoniu, care este unitar şi

indivizibil. Realităţile socio-economice de la sfârşitul secolului al XIX-lea au

scos în evidenţă lacunele acestei teorii. Astfel s-au afirmat societăţile anonime pe acţiuni, al căror specific constă în aceea că, la înfiinţarea şi funcţionarea lor, identitatea şi calităţile cosocietarilor nu au nici o importanţă. În aceste condiţii, regulile indivizibilităţii şi a unităţii patrimoniului nu mai corespundeau realităţilor şi nevoilor socio-economice.

Teoria patrimoniului-scop sau de afectaţiune a fost elaborată în spaţiul doctrinei juridice germane.

Potrivit acestei teorii, ideea că numai persoanele pot avea patrimoniu nu este riguros exactă, deoarece patrimoniul există ori de câte ori anumite bunuri sunt afectate unui anumit scop, fără ca pentru existenţa lui să fie nevoie de crearea unei persoane juridice. Noţiunea de persoană sau de personalitate juridică şi noţiunea de patrimoniu trebuie separate. Personalitatea juridică nu se confundă cu patrimoniul, care trebuie să rămână ceea ce este: o universalitate de drepturi şi obligaţii afectate unui scop comun. Aşa se explică faptul că una şi aceeaşi persoană poate avea două sau mai multe patrimonii, un patrimoniu general şi unul sau mai multe patrimonii speciale. Existenţa fiecărui patrimoniu este dependentă de scopul, de afectaţiunea pe care persoana respectivă a dat-o unei anumite mase din bunurile sale. În conţinutul său vor intra şi datoriile născute în legătură cu bunurile în cauză şi cu realizarea scopului căruia ele au fost şi sunt afectate.

În ciuda avantajelor evidente, teoria este criticabilă deoarece ignoră cu desăvârşire existenţa persoanei ca subiect de drept, în condiţiile în care doar persoanele pot avea drepturi şi obligaţii.

Teoria mixtă sau eclectică este o creaţie recentă a literaturii juridice. Pornindu-se de la avantajele şi de la dezavantajele teoriilor deja

11

Page 4: drepturile reale

prezentate, în literatura noastră juridică s-a afirmat o nouă teorie privind patrimoniul3. Astfel, din teoria patrimoniului-personalitate s-au reţinut afirmaţiile potrivit cărora patrimoniul aparţine obligatoriu unei persoane, orice persoană având un singur patrimoniu. Unicitatea patrimoniului nu exclude divizibilitatea lui.

De asemenea, raportându-ne la teoria patrimoniului de afectaţiune, este necesar să reţinem şi ideea de scop sau afectaţiune, pentru a demonstra că patrimoniul unei persoane fizice sau juridice, deşi unic, poate fi totuşi divizat.

3. Caracterele şi funcţiile patrimoniului

Caracterele juridice ale patrimoniului

a) Patrimoniul este o universalitate juridică.Aceasta înseamnă că:

- patrimoniul apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor astfel de mase, având fiecare un regim juridic determinat;

- drepturile şi obligaţiile, fiecare în parte, sunt distincte de universalitate, astfel încât schimbările care s-ar produce în legătură cu aceste drepturi şi obligaţii nu afectează identitatea universalităţii, întrucât acestea sunt avute în vedere numai sub aspectul lor valoric.

b) Orice persoană are un patrimoniu. Toate persoanele fizice, ca şi

toate persoanele juridice (fundaţii, regii autonome, societăţi comerciale etc.) au un patrimoniu indisolubil legat de aceste persoane.

c) Unicitatea patrimoniului. Acest caracter juridic decurge din

unicitatea subiectului care este titular al patrimoniului. Prin unicitatea patrimoniului înţelegem că fiecare subiect de drept are un singur patrimoniu, dar acest lucru nu exclude, atunci când se impune, divizibilitatea acestuia (ex.: persoana juridică - comasare şi diviziune).

d) Patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase de

drepturi şi obligaţii sau de bunuri, fiecare având un regim juridic bine determinat. În cazul persoanelor fizice căsătorite, potrivit art. 30-36 din Codul familiei, trebuie să distingem între masa bunurilor comune dobândită în timpul căsătoriei, cu un regim juridic deosebit al comunităţii de bunuri, şi masa bunurilor proprii fiecăruia dintre soţi, limitativ prevăzute de legiuitor prin art. 31 din Codul familiei.

3 A se vedea Liviu Pop, op. cit., p. 15.

Page 5: drepturile reale

12

Page 6: drepturile reale

În cazul persoanelor juridice, la societăţile comerciale se face distincţie între patrimoniul asociaţilor şi patrimoniul societăţii. Societatea comercială are astfel un patrimoniu distinct, neconfundându-se în nici un caz cu patrimoniul asociaţilor. În consecinţă, bunurile societăţii formează gajul exclusiv al creditorilor societăţii şi nu al creditorilor particulari ai asociaţilor.

Funcţiile patrimoniului

Importanţa practică a noţiunii de patrimoniu rezidă în faptul că acesta explică şi, în acelaşi timp, permite producerea unor anumite consecinţe juridice impuse de viaţă.

Din acest punct de vedere, patrimoniul are trei funcţii principale: a) constituie gajul general al creditorilor chirografari; b) explică şi permite fenomenul subrogaţiei reale cu titlu universal şi

titlu particular; c) explică şi permite transmisiunea universală şi cu titlu universal.

a) Patrimoniul şi dreptul la gaj general al creditorilor chirografari

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală - gaj, ipotecă sau privilegiu - prin care să le fie asigurată creanţa pe care o au împotriva debitorului. Aceşti creditori au drept garanţie întreg patrimoniul debitorului privit în ansamblul său, ca o universalitate juridică.

Dacă creditorii au o garanţie reală - gaj, ipotecă sau privilegiu - au drept de urmărire şi de preferinţă asupra bunului, pentru încasarea creanţei, creditorii chirografari au doar drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor pentru recuperarea creanţei. Altfel spus, creditorii chirografari vor putea urmări toate bunurile aflate în patrimoniul debitorului la data recuperării creanţei. Această idee este exprimată în art. 1718 Cod civil prin aceea că „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.

Creditorul, însă, nu poate urmări aşa-zisele bunuri viitoare decât pe măsură ce aceste bunuri devin prezente, adică intră în patrimoniu; el nu poate urmări nici bunurile care nu au intrat încă, nici bunurile care au ieşit deja din patrimoniu în momentul urmăririi, fiindcă creditorul nu are un drept individualizat în fiecare bun particular, ci un simplu drept general asupra întregului patrimoniu în universalitatea sa. Iată, deci, că numai noţiunea de patrimoniu poate să explice dreptul de gaj general al creditorilor chirografari 4.

4 A se vedea Ioan Lucian, Drept civil român - Drepturile reale, Ed. Augusto, Timişoara, 1997.

13

Page 7: drepturile reale

b) Patrimoniul şi subrogaţia reală cu titlu universal şi cu titlu

particular Subrogaţie înseamnă înlocuire. Atunci când, într-un raport juridic, o

persoană juridică este înlocuită cu alta, avem de-a face cu o subrogaţie personală. În cadrul studiului patrimoniului, nu ne interesează însă subrogaţia personală, ci subrogaţia reală, adică înlocuirea unui lucru cu altul. Dacă această înlocuire se produce în cadrul unui patrimoniu, ea este o subrogaţie reală cu titlu universal. Astfel, de exemplu, dacă un lucru este vândut, în cuprinsul patrimoniului locul lui va fi luat de preţul încasat, care, la rândul său, va fi înlocuit cu lucrul nou în care va fi investit ş.a.m.d. Fenomenul acesta, de continuă mişcare şi înlocuire a unor valori cu altele subrogaţie reală - se produce automat, ori de câte ori aceasta se referă la conţinutul unui patrimoniu. Valorile nou intrate în acest patrimoniu se subrogă celor ieşite şi capătă aceeaşi poziţie juridică pe care au avut-o acestea din urmă. Astfel, dacă o persoană fizică vinde un bun propriu, bunul procurat din banii încasaţi va intra, în virtutea subrogaţiei reale cu titlu universal, în masa bunurilor comune.

Spre deosebire de subrogaţia reală cu titlu universal, subrogaţia cu titlu particular se referă la un anumit bun izolat. Subrogaţia reală cu titlu particular intervine automat, ci numai dacă legea o prevede în mod expres.

Astfel, de exemplu, art. 1721 Cod civil prevede că, dacă un bun ipotecat a fost distrus sau deteriorat, ipoteca se va strămuta asupra sumei de bani primite ca despăgubire de la autorul prejudiciului.

c) Patrimoniul şi transmisiunea universală sau cu titlu universal Decesul unei persoane fizice sau reorganizarea persoanei juridice

pun problema transmiterii drepturilor şi obligaţiilor nu privite izolat, ci transmiterea lor împreună, ca universalitate ce a aparţinut unui subiect de drept şi care se transmite, ca atare, către un alt subiect de drept. Aceasta înseamnă că obiectul transmisiunii îl constituie însuşi patrimoniul.

Atunci când întregul patrimoniu al unui subiect de drept se transmite nefracţionat către un anumit succesor, avem de-a face cu o transmisiune universală. Astfel, de exemplu, în caz de comasare a unor persoane juridice, indiferent dacă această comasare ia forma fuziunii ori absorbţiei, se produce o asemenea transmisie.

Dacă, însă, transmiterea patrimoniului se face fracţionat, avem de-a face cu transmisiune cu titlu universal. Astfel sunt, de exemplu, transmisiunea unui patrimoniu succesoral către mai mulţi succesori sau transmiterea patrimoniului unei persoane juridice în caz de divizare.

Ceea ce este specific, atât pentru transmisiunea universală, cât şi pentru cea cu titlu universal, este faptul că ceea ce se transmite este patrimoniul sau o fracţiune din el, deci, concomitent, atât activul cât şi pasivul ce-l constituie. Între transmisiunea universală şi cea cu titlu universal nu există, deci, o deosebire de calitate: în ambele cazuri se

14

Page 8: drepturile reale

transmite atât activul cât şi pasivul unei universalităţi. Între ele este numai o deosebire de cantitate, transmisiunea cu titlu universal având ca obiect numai o parte din universalitate.

Deci, atât una cât şi cealaltă nu ar putea fi concepute în afara noţiunii de patrimoniu, în care se exprimă unitatea activului şi pasivului aparţinând unui subiect de drept determinat.

4. Elementele constitutive ale patrimoniului. Drepturile patrimoniale

Aşa cum am arătat deja, patrimoniul este constituit din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor economice (acele drepturi şi obligaţii ce pot fi exprimate în bani) ale unui subiect de drept (persoană fizică sau juridică). Per a contrario, din această definiţie rezultă că nu fac parte din patrimoniu drepturile personal-nepatrimoniale (dreptul la nume, la onoare etc.). Drepturile şi obligaţiile patrimoniale alcătuiesc, aşa cum se arată în literatura de specialitate, activul, respectiv pasivul patrimonial.

Activul patrimonial cuprinde totalitatea drepturilor subiective cu valoare economică (exprimabile în bani). În genere, drepturile patrimoniale sunt clasificate în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Drepturile reale sunt acele drepturi subiective patrimoniale pe temeiul cărora titularul lor poate exercita anumite puteri, prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără intervenţia unei alte persoane.

Drepturile de creanţă sunt acele drepturi subiective patrimoniale ce conferă titularului lor (subiectul activ), numit creditor, posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Privire comparativă între drepturile reale şi drepturile de creanţă. Aşa cum se arată în literatura de specialitate5, în privinţa drepturilor reale şi a drepturilor de creanţă, pot fi formulate câteva caractere diferenţiale.

În primul rând, drepturile reale sunt drepturi absolute, fiind opozabile tuturor, pe când drepturile de creanţă sunt relative şi opozabile doar subiectului pasiv (debitorului). Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al subiectelor, dreptul real presupune existenţa unui subiect activ determinat şi a unui subiect pasiv nedeterminat (orice altă persoană), iar dreptul de creanţă presupune ca atât subiectul activ (creditorul), cât şi cel pasiv (debitorul) să fie persoane (fizice sau juridice) determinate.

Din punct de vedere al conţinutului, drepturile reale conferă subiectului activ posibilitatea de a exercita anumite puteri, prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun determinat, în mod direct şi

5 A se vedea Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 19-23; Liviu Pop, op. cit., p. 26-28.

15

Page 9: drepturile reale

nemijlocit, în timp ce toate celelalte subiecte de drept au obligaţia de a nu întreprinde nimic de natură să aducă vreo atingere dreptului.

Obligaţia corelativă dreptului de creanţă, aparţinând debitorului, este aceea de a da, a face sau a nu face ceva, opozabilă, deci, doar subiectului pasiv.

Din punct de vedere al duratei, drepturile reale sunt perpetue (de exemplu, dreptul de proprietate) sau sunt constituite pe o durată determinată (de exemplu, uzufructul). Drepturile de creanţă sunt, în toate cazurile, limitate în timp.

Din punct de vedere al numărului lor, drepturile reale sunt limitate (fiind expres reglementate), pe când drepturile de creanţă sunt nelimitate. Toate contractele sunt de natură a da naştere la obligaţii juridice (cărora le corespund drepturile de creanţă), mai mult, asemenea obligaţii se pot naşte din orice fapte juridice (licite sau ilicite).

Spre deosebire de drepturile de creanţă, drepturilor reale le sunt caracteristice două efecte speciale: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul de urmărire conferă posibilitatea titularului unui drept real de a pretinde restituirea bunului din stăpânirea oricărei alte persoane la care s-ar afla fără un temei legal (nelegitim). Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea titularului unui drept real de a avea prioritate faţă de titularii altor drepturi instituite asupra aceluiaşi bun. De exemplu, un creditor ipotecar se va îndestula cu preferinţă din preţul bunului (ipotecat), spre deosebire de ceilalţi creditori cu vocaţie generală ai aceleiaşi persoane.

Obligaţiile reale sunt categorii juridice intermediare între drepturile reale şi cele de creanţă. Ele constau în anumite îndatoriri legale sau convenţionale, accesorii ale stăpânirii unui anumit bun. Obligaţiile reale sunt clasificate în obligaţii propter rem şi obligaţii scriptae in rem.

Obligaţiile propter rem sunt îndatoriri de a face sau a nu face, ce revin deţinătorului unui bun determinat şi au ca izvor legea sau convenţia părţilor. Astfel, sunt obligaţii propter rem legale cele stabilite în art. 74 şi în art. 80-83 din Legea 18/1991, aflate în sarcina deţinătorilor de terenuri agricole: obligaţia de a cultiva terenurile, de a proteja calităţile productive ale acestora, de a executa lucrări funciare etc. La fel sunt şi servituţile, legale sau naturale, reglementate în Codul civil (art. 576-643): servitutea distanţei plantaţiilor, servitutea negativă de vedere, servitutea de scurgere a apelor naturale, servitutea de trecere etc.

Obligaţiile scriptae in rem sunt opozabile terţilor şi strâns legate de stăpânirea unui bun de către o altă persoană decât proprietarul ori titularul unui alt drept real principal. Aşa este, de exemplu, obligaţia (scriptae in rem) prevăzută în art. 1441 C.civ., a cumpărătorului unui bun de a respecta drepturile locatarului acelui bun, în condiţiile în care aceste drepturi îşi au fundamentul într-un contract de locaţiune valabil încheiat cu proprietarul bunului anterior contractului de vânzare-cumpărare. Noul proprietar al

16

Page 10: drepturile reale

bunului are, deci, obligaţia de a asigura locatarului (sau a arendaşului) folosinţa sau exploatarea bunului până la expirarea termenului de închiriere sau de arendare. Această obligaţie este înlăturată doar dacă desfiinţarea ei din cauza vânzării s-a prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.

17

Page 11: drepturile reale

CAPITOLUL II

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A ALTOR DREPTURI REALE

1. Noţiuni introductive privind proprietatea

Dezvoltarea în etapa actuală a relaţiilor economico-sociale de tipul economiei de piaţă în ţara noastră impune restructurarea sistemului de drept şi, implicit, apariţia a noi concepte şi abordări în doctrina şi practica juridică.

În cadrul tuturor acestor transformări structurale, un loc central îl ocupă proprietatea care, pe de o parte, îşi extinde aria de cuprindere ca o instituţie preexistentă, tradiţională devenind tot mai complexă şi riguros reglementată, iar pe de altă parte conferă din spaţiul ei cu generozitate elemente de substanţă pentru apariţia unor ramuri noi sau care deja fiinţează şi ele la rândul lor în plin proces de dezvoltare şi modernizare.

Ca relaţie economică, proprietatea reprezintă condiţia fundamentală a producţiei, o condiţie de existenţă a societăţii, pentru că orice producţie are ca premisă esenţială şi indispensabilă însuşirea (aproprierea) de către producător a bunurilor necesare acelei producţii. Însuşirea îmbracă două aspecte: sub formă privată sau sub formă publică (socială), aşa cum vom vedea în continuare.

Deci, din punct de vedere economic proprietatea în general poate fi definită ca o relaţie socială istoriceşte determinată, care ia naştere „în legătură” cu însuşirea şi stăpânirea de către oameni a bunurilor.

Este foarte important de subliniat că atunci când vorbim de apropriere avem în vedere nu însuşirea materială a lucrului - raportul dintre om şi lucru, ci raporturile sociale, în cadrul căror se realizează această însuşire.

Pe plan juridic ea are corespondent în dreptul de proprietate, categorie juridică prin excelenţă, în sensul că însuşirea, aproprierea a devenit un „drept de însuşire, un drept de apropriere”, consacrat prin norme juridice şi întărit prin forţa de constrângere a statului.

În ambele sensuri - economic sau juridic este însă un raport social, ea nu apare deci ca un raport între om şi lucruri, ci ca un raport între oameni cu privire la lucruri.

Dreptul de proprietate a cunoscut un proces evolutiv determinat de însuşi conţinutul dreptului de proprietate de la o societate la alta, astfel:

În dreptul roman restricţiile dreptului de proprietate erau puţine şi se numeau servituţi; proprietatea era numită „dominum exjure quiritium” şi reprezintă o „plena in rei potestas”.

18

Page 12: drepturile reale

Dreptul de proprietate în evul mediu a cunoscut unele îngrădiri şi concesiuni cum ar fi în cazul seniorilor, unde există un „domenium eminens” ce aparţinea seniorului şi un „domenium utile” concesionat de senior altor persoane.

Mai târziu legiuitorul francez a reglementat prin codul din 1817 codul napoleonean, dreptul de proprietate ca un drept al omului, sacru şi inalienabil, indispensabil libertăţii persoanei umane, bazat pe libertatea şi munca individului.

În doctrina socialistă elaborată înainte de 1989, a fost considerat ca esenţial caracterul social al proprietăţii. Aceste concepţii controversate au fost şi sunt fundamentate şi continuă să fie alimentate de un complex de idei, teorii şi concepţii economice, politice, filosofice şi religioase6. Ele pot fi circumscrise în sfera a două mari orientări sau curente.

Una dintre orientări a fost elaborată de susţinătorii comunităţii de bunuri sau ai proprietăţii colective. Primul care a avansat această idee a fost Platon; el a formulat critici severe şi importante rezerve referitoare la aproprierea privată şi mijloacele juridice de dobândire a bunurilor, concepţie ce a fost dezvoltată ulterior. Marx, Engels şi alţii după ei au formulat virulente atacuri de pe baze ideologice împotriva dreptului de proprietate privată ca fiind generator de exploatare a omului de către om. Ei au susţinut necesitatea obiectivă a comunizării bunurilor, mai ales a mijloacelor de producţie7.

Cel de-al doilea curent este reprezentat de autori de prestigiu, apărătorii proprietăţii private, care au subliniat avantajele proprietăţii private ca instrument si stimul economic, garanţie a libertăţii individuale şi familiale, izvor de bogăţie, prosperitate şi bunăstare socială8.

2. Definirea dreptului de proprietate

Privit în strânsă legătură cu patrimoniul, dreptul de proprietate pare să îndeplinească cel mai important rol, el fiind dreptul fundamental care determină conţinutul şi forma tuturor celorlalte drepturi reale şi de creanţă ce formează patrimoniul, iar pe de altă parte, reprezintă baza oricărui alt drept patrimonial, sursa primară a celorlalte drepturi patrimoniale care caracterizează viaţa economică.

Constituţia României în art. 44 reglementează dreptul de proprietate privată stabilind că acesta este garantat, iar conţinutul şi limitele sale sunt stabilite prin lege. De asemenea, Constituţia prevede că bunurile proprietate

6 Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale. Edit. „Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, pag.38

7 G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les biens, ediţia a II-a, Sirey, Paris, 1980, pag. 298 Ibidem

19

Page 13: drepturile reale

publică sunt „inalienabile”, iar proprietatea privată este, în condiţiile legii, „inviolabilă” (art. l36 din Constituţie).

Codul nostru civil (art.480) defineşte proprietatea ca fiind: „dreptul ce-l are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Această definiţie a fost criticată în doctrina juridică ca incompletă, ea limitându-se doar la cele trei atribute pe care le conferă dreptul de proprietate titularului său - posesie, folosinţă şi dispoziţie.

Aşa cum am văzut în partea introductivă a acestui capitol, dreptul de proprietate este un complex care trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:

- dreptul de proprietate are un pronunţat caracter social; - dreptul de proprietate sub aspectul esenţei sale este un drept

de apropiere a unor bunuri materiale; - dreptul de proprietate cuprinde în conţinutul său: dreptul de

posesie, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie; - proprietarul exercită aceste trei atribute prin putere proprie şi

în interes propriu, cu respectarea legilor în vigoare. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că: „Atributele dreptului de

proprietate nu pot fi exercitate în mod abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alţi proprietari în exercitarea dreptului lor.

În acest sens, din raporturile de vecinătate derivă, pentru fiecare proprietar obligaţia de se limita la o folosinţă normală a bunului său, spre a nu-i stânjeni cu nimic pe ceilalţi.

Exercitarea dreptului de proprietate peste limitele statornicite de lege constituie abuz de drept, conform art. 3 din Decretul nr. 31/1954.

În lumina acestor principii nu poate fi îngăduită poluarea fonică produsă de un motor aflat în stare de funcţionare” (Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1325/1978).

În acest context, în literatura de specialitate9, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind „acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente”.

Definiţia dată astfel dreptului de proprietate ţine seama de realităţile juridice existente în prezent în ţara noastră, având următoarele avantaje:

- drepturile reale principale de tip nou (proprietatea publică), departe de a fi îngrădiri ale dreptului de proprietate, reprezintă prin specificul lor, mijloace juridice eficiente pentru punerea în valoare a valenţelor şi prerogativelor pe care le implică acest drept;

9 A se vedea C.Bîrsan, M.Gaiţă, M.Pivniceru - „Drepturile reale”, Ed. Institutul European, laşi 1997,pag.25.

20

Page 14: drepturile reale

- drepturile principale clasice (dezmembrămintele) fiindconstituite de către proprietar, dau expresie modului liber în care acesta înţelege să-şi exercite dreptul său, cu condiţia să nu contravină normelor juridice imperative;

- proprietarul este liber să decidă singur asupra dimensiunilor punerii în valoare a atributelor dreptului de proprietate; în funcţie de avantajele pe care le are, le poate exercita numai pentru sine, mergând până la folosirea dreptului dispoziţie, în funcţie de interesele pe care le are sau le poate lăsa în beneficiul altor persoane.

3. Atributele dreptului de proprietate

Definiţia dată dreptului de proprietate pune în evidenţă atributete acestuia, respectiv:

- Dreptul de posesie constă în facultatea proprietarului de a stăpâni în fapt, direct şi nemijlocit bunul, prin putere proprie şi în interes propriu sau de a consimţi ca stăpânirea de fapt a bunului să se facă în numele şi în interesul lui către o altă persoană.

- Dreptul de folosinţă este facultatea proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe care le poate obţine din acestea.

- Dreptul de dispoziţie constă în facultatea proprietarului: de a înstrăina bunul său, de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, adică dreptul de dispoziţie juridică precum şi dreptul de a consuma sau de a distruge, chiar fară folos, lucrul ce-i aparţine, adică dreptul de dispoziţie materială sau de fapt.

4. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

În doctrina juridică de specialitate s-a stabilit că dreptul de proprietate este un drept subiectiv, astfel încât acesta implică anumite trăsături şi caractere:

4.1. Este un drept absolut si inviolabil în sensul că dreptul de

proprietate este opozabil tuturor (erga omnes), aşa cum este orice drept real.

Deşi este un drept absolut totuşi dreptul de proprietate are îngrădiri dispuse de lege sau alte reglementări, în ceea ce priveşte conţinutul acestuia. În baza caracterului absolut al dreptului său, proprietarul poate îndeplini următoarele atribuţii:

- dreptul de a întrebuinţa lucrul potrivit naturii sau destinaţiei

21

Page 15: drepturile reale

sale (usus sau jus utendi); - dreptul de a culege fructele si veniturile pe care le poate da

un lucru (fructus sau jus fruendi); - dreptul de a dispune de lucru, fie prin înstrăinare, fie prin

consumare (abusus sau jus abutendi); Din examinarea atributelor dreptului de proprietate, reiese că se

poate vorbi de caracterul absolut în accepţiunea că este dreptul cel mai complet ce poate exista asupra unui lucru, în comparaţie cu celelalte drepturi reale care sunt doar dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Inviolabilitatea dreptului de proprietate este stipulată expres în Constituţia României. Astfel art. 136, alin. 5 din Constituţie dispune „proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.

Această interdicţie se impune cu aceiaşi forţă şi statului. Ea cunoaşte două excepţii10:

- bunurile imobile aflate în proprietate privată pot fi expropriate, în condiţiile legii, pentru cauză de utilitate publică. Art. 44, pct. 3 din Constituţie prevede: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. De asemenea, art. 481 C.civ. dispune: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

În vederea aplicării acestor dispoziţii de principiu a fost adoptată şi pusă în vigoare Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică care prevede categoria de imobile supuse exproprierii, defineşte utilitatea publică şi reglementează declararea ei; procedura de expropriere; stabilirea despăgubirilor; punerea în posesie a expropriatorului; dreptul de retrocedare a imobilelor expropriate şi toate celelalte consecinţe juridice pe care le produce exproprierea;

- subsolul oricărei proprietăţi imobiliare poate fi folosit şi exploatat pentru lucrări de interes general. Art. 44, pct. 5 din Constituţie dispune: „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.

În ambele cazuri, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, de instanţele de judecată competente.

10 Liviu Pop, op. cit., pag. 44-45

22

Page 16: drepturile reale

4.2. Caracterul exclusiv si deplin

Proprietatea este un drept exclusiv şi deplin, în sensul că proprietarul îşi exercită singur toate atributele dreptului de proprietate, fără a avea nevoie de ajutorul celorlalte persoane pentru exercitarea acelor atribute.

Alte persoane nu pot exercita atributele proprietarului decât atunci când legea o permite, ori a intervenit o convenţie între părţi.

Deşi caracterul exclusiv presupune exercitarea dreptului de proprietate în mod individual, legea a promovat şi proprietatea colectivă ca un monopol conferit unui grup de indivizi.

De exemplu: moştenitorii sunt coproprietari asupra bunurilor persoanei decedate.

Caracterul deplin rezultă din cele trei atribute pe care le conferă dreptul de proprietate titularului acestuia - posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aşadar, dreptul de proprietate este un drept deplin.

Caracterul deplin şi exclusiv al dreptului de proprietate lipseşte atunci când asupra bunului respectiv se constituie drepturi reale dezmembrăminte ale proprietăţii. Tot astfel, se întâmplă în cazul când un bun frugifer se află în stăpânirea unui posesor de bună-credinţă. Conform art. 485 C. Civ. posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului frugifer. Fructele se cuvin proprietarului numai din momentul în care posesorul devine de rea-credinţă.

4.3. Proprietatea este un drept perpetuu şi transmisibil, în sensul că durează atât timp cât există lucrul asupra căruia se poartă.

El nu încetează la moartea proprietarului, ci se transmite moştenitorului său.

Caracterul perpetuu mai înseamnă că dreptul de proprietate nu se stinge prin neîntrebuinţarea din partea proprietarului, deci este imprescriptibil extinctiv.Legea a prevăzut unele limitări ale caracterului perpetuu al proprietăţii.

Exemplu: - bunurile pot trece în proprietatea publică prin expropriere

pentru utilitate publică sau confiscare specială ori contravenţională

- proprietarul poate să-şi abandoneze un bun mobil care devine res nullius şi trece în proprietate publică.

În ambele situaţii dreptul de proprietate este limitat, încetând prin voinţa legii sau a proprietarului.

Transmisibilitatea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu. Dimpotrivă, transmisibilitatea este corolarul logic şi practic al perpetuităţii sale. Şi aceasta pentru faptul că viaţa oamenilor este, inevitabil limitată în timp. Prin transmiterea dreptului de proprietate se realizează

23

Page 17: drepturile reale

trecerea lui din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia, fără nici o modificare.

La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între vii stă principiul consensualismului, consacrat în art. 971 C. Civ., care prevede: „În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, proprietatea se transmite prin efectul consimţământului părţilor, chiar atunci când nu s-a făcut tradiţiunea sau predarea lucrului”. Tot astfel, făcând aplicaţia acestui principiu în materia vânzării, art. 1295 alin. 1 C.Civ. dispune: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.

De la principiul consensualismului există şi unele situaţii de excepţie, când transferul dreptului de proprietate are loc într-un alt moment decât cel al realizării acordului de voinţă. Astfel 11:

a) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilorviitoare are loc atunci când aceste bunuri sunt realizate;

b) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de genoperează în momentul individualizării lor prin numărare, cântărire saumăsurare;

c) dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai în momentul încheierii contractului m forma înscrisului autentic;

d) transferul dreptului de proprietate prin contracte de donaţie are loc la data perfectării contractului în formă autentică;

e) dreptul de proprietate asupra imobilelor în sistem de carte funciară se transferă de la înstrăinător la dobânditor numai la data întabulării dreptului.

Deci, dreptul de proprietate este, în principiu, transmisibil. Acest caracter însă este propriu numai dreptului de proprietate privată. Dimpotrivă, dreptul de proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri imobile sau mobile, este inalienabil şi prin urmare este netransmisibil.

Sunt însă şi situaţii când unele bunuri proprietate privată pot fi scoase temporar din circuitul civil prin acordul de voinţă intervenit între proprietarul bunului şi o altă persoană. Astfel, într-un contract, părţile au posibilitatea de a stipula aşa numitele clauze de inalienabilitate, prin care proprietarului unui anumit bun îi este interzisă înstrăinarea şi, uneori, chiar grevarea bunului în favoarea altei persoane.

De precizat, însă că numai elementele de inalienabilitate temporară sunt valabile. Clauzele de inalienabilitate perpetuă sunt lovite de nulitate absolută, având o cauză ilicită şi imorală. De exemplu când inalienabilitatea

11 Liviu Pop, op. cit., pag. 46-47

24

Page 18: drepturile reale

este stabilită pe timpul vieţii proprietarului, poate fi considerată ca fiind perpetuă şi, prin urmare, este lovită de nulitate absolută.

5. FORMELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

5.1. Dreptul de proprietate publică

5.1.1. Noţiune Prin art. 136 pct. 3 din Constituţia României se stipulează că:

„Bogătiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege fac organic obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. Şi în Codul civil este reglementat acest regim juridic pentru unele bunuri.

Statul ca autoritate publică este investit cu personalitate juridică; statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă întotdeauna la raporturile juridice ca persoane de drept public, dar îşi exercită dreptul de proprietate în regim de drept public sau de drept privat după cum este vorba de bunuri ce aparţin proprietăţii publice sau proprietăţii private.

Dreptul de proprietate publică poate fi definit ca fiind acel drept real ce aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, care exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în regim de drept public, prin putere proprie şi în interes public, în limitele prevăzute de lege. Astfel cum am formulat definiţia mai sus, reiese că exercitarea atributelor specifice dreptului de proprietate se face în regim de drept public şi în interes public.

În acest fel se pune în evidenţă regimul juridic distinct al dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public de cel al dreptului de proprietate privată. Enunţate mai înainte, reglementările constituţionale au valoare de reguli generale, constituind cadrul legal general al proprietăţii publice. Dezvoltarea acestor prevederi s-a realizat prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia12.

Reglementările de ordin general stabilite în Constituţie şi prin Legea nr. 213/1998 se completează cu prevederile: art. 475, alin. 2, art. 476-478, art. 499, art. 1310 şi art. 1844 C. Civ.; Legea nr. 215/2001, art. 4-5, art. 29, art. 35, art. 83, art. 95-97 şi art. 119 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar cu modificările ulterioare; Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

12 Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în M.O. nr. 448din 2.11.1998

25

Page 19: drepturile reale

În acest fel se pune în evidenţă regimul juridic distinct al dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public şi cel al dreptului de proprietate privată.

Pentru delimitarea cât mai exactă a dreptului proprietăţii publice de dreptul proprietăţii private este necesar să facem o analiză succintă cu privire la caracterele juridice, subiectele şi obiectul proprietăţii publice.

5.1.2. Caracterele proprietăţii publice • Bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate,

adică sunt inalienabile. De aici rezultă concluzia că, bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil.

Constituţia României în alin. 4 al art. l36 stipulează expres că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Cu toate acestea legiuitorul constituţional prin prevederile aceluiaşi articol stabileşte în continuare, că bunurile respective pot fi date în administrare regiilor autonome sau instituţiilor publice ori pot fi concesionate sau închiriate.

Art. 11 alin. 1 lit.a din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii.

În temeiul legii deci, bunurile din domeniul public nu pot fi înstrăinate, în timp ce bunurile din domeniul privat al statului pot fi înstrăinate, însă numai prin vânzare, după o procedură legală prealabilă prin licitaţie publică.

• Bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile. Din acest punct de vedere, art.1844 Cod civil prevede că: „nu se poate prescrie domeniul bunurilor care prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată şi sunt scoase afară din comerţ”.

lar mai recent, legiuitorul a prevăzut expres, prin art 11 din Legea 213/1998 că bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile.

De aici, concluzia pe care trebuie să o reţinem este aceea că titularul dreptului de proprietate publică, spre deosebire de cel al dreptului de proprietate privată, nu poate pierde niciodată dreptul de proprietate oricât ar dura neuzul lui.

• Bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite (insesizabile), aşa cum prevede în mod expres art.11 lit.b din Legea 213/1998.

Ca urmare, bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditori.

Datoriile statului, care este întotdeauna solvabil şi ale unităţilor administrativ-teritoriale se plătesc şi se lichidează prin aplicarea unor

26

Page 20: drepturile reale

norme speciale financiare, nefiind aplicabile dispoziţiile de drept comun privind executarea silită.

Art. 11 pct.2 din Legea nr.213/1998 prevede că actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

5.1.3. Subiectele dreptului de proprietate publică

Titularii dreptului de proprietate publică sunt: statul asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul, judeţul) asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

Trebuie subliniat faptul că nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public. Astfel, persoanele juridice de drept public care primesc în administrare bunuri din domeniul public, precum şi cele cărora le sunt concesionate asemenea bunuri, dobândesc numai un drept de administrare sau de concesiune, care nu se confundă cu dreptul de proprietate.

De reţinut că statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt şi titulari ai dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate privată are ca obiect bunurile care fac parte din domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale. Acest drept de proprietate are însă regim de drept privat, fiind ocrotit în mod egal cu dreptul de proprietate ce are un alt titular.

5.1.4. Obiectul dreptului de proprietate publică Este alcătuit din bunurile ce aparţin exclusiv proprietăţii publice

conform art.l36 pct.3 din Constituţie, precum şi din bunurile enumerate exemplificativ de anexa 1 la Legea 213/1998.

Astfel, 136 alin. 3 din Constituţie arată ce bunuri aparţin exclusiv domeniului public şi anume: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi cele ale platoului continental.

În partea finală a acestui text constituţional se prevede că prin lege pot fi determinate bunuri care să facă parte exclusiv din domeniul public, lăsând astfel deschisă posibilitatea includerii în domeniul public şi a altor bunuri pe calea unei legi organice 13.

13 A se vedea Antonie lorgovan - „Tratat de drept administrativ”, vol.II, Ed. Nemira, Buc. 1996, pag. 85.

27

Page 21: drepturile reale

Art.3 din Legea 213/1998 face distincţie între domeniul public al statului, domeniul public al judeţelor şi domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor.

Astfel, domeniul public ai statului cuprinde atât bunurile prevăzute de art. l36 pct. 3 din Constituţie, cât şi bunurile de uz sau de interes public naţional prevăzute exemplificativ în pct. l din anexa la Legea nr.213/1998: pădurile şi terenurile destinate împăduririi şi care servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie silvică; terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, desecări şi de combatere a eroziunii solului; parcurile naţionale; rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; patrimoniul naţional al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”; infrastructura căilor ferate: drumurile naţionale, canalele navigabile, reţelele de transport al energiei electrice, conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale, porturile maritime şi fluviale, civile şi militare, pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării, statuile şi monumentele declarate de interes public naţional, ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice, muzeele şi colecţiile de artă declarate de interes public şi naţional ş.a.

Anterior adoptării Legii nr.213/1998 delimitarea între domeniul public de interes naţional şi cel de interes local se făcea în baza art.80 din Legea nr.69/1991 republicată privind administraţia publică locală. Acest text de lege prevedea că aparţin domeniului public de interes local sau judeţean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public şi nu au fost declarate de interes naţional. Prin art.127 din acest act normativ, Guvernul ca autoritate executivă centrală a fost învestit cu un drept de administrare a domeniului public local: comunal, orăşenesc, municipal şi judeţean.

În acest sens, art.3 din HG nr. 113/1992 statua criteriul de includere a bunurilor în unul din domeniile publice, ca fiind uzul şi interesul pe care îl reprezintă bunurile şi valorile respective.

Acest criteriu a fost menţinut şi de legea nr. 213/1998 care, în art.3 pct.3 prevede că domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.

În acest sens pct. II din anexa la Legea nr. 213/1998 sunt menţionate cu caracter exemplificativ următoarele bunuri ce alcătuiesc domeniul public judeţean cu respectarea condiţiei prevăzute de art.3 pct.3 din lege: drumurile judeţene, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi instituţiile publice de interes judeţean (biblioteci, muzee, spitale judeţene etc.), reţelele de alimentare cu apă

28

Page 22: drepturile reale

realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora.

În ceea ce priveşte domeniul public al comunelor, oraşelor municipiilor, art. 3 pct.4 din Legea nr.213/1998 prevede că acesta este alcătuit din bunuri de uz sau de interes public local, dacă nu sunt declarate prin lege ca bunuri de uz sau de interes naţional ori judeţean.

Pct. III din anexa la acest act normativ include în această categorie: drumurile comunale şi străzile; pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele, parcurile publice şi zonele de agrement; locurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean; reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze; terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local, primăria şi instituţiile publice de interes local etc.

De o reglementare specială se bucură terenurile care, potrivit art.4 alin.l din Legea nr. 18/1991 republicată privind fondul funciar care dispune că terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.

Şi acest act normativ respectă criteriul referitor la uzul şi interesul pe care le reprezintă terenurile respective, enumerând în art. 5 bunurile ce aparţin domeniului public.

Într-o speţă (Jud. Suceava, sent.civ. nr.534/1992), „a fost admisă plângerea celui în cauză şi desfiinţată hotărârea comisiei judeţene cu trimiterea cauzei la prefectură pentru a se pronunţa în baza prevederilor cuprinse în capitolul al III-lea din Legea nr. 18/1991, reţinându-se corect că terenul revendicat nu era deţinut de C.A.P. la 1 ianuarie 1990, încât procedura prevăzută de capitolul II al legii era inaplicabilă. În schimb, trimiterea la prefectură este discutabilă, cel puţin pentru terenul ce astăzi constituie reţea stradală în municipiul Suceava, situaţie ce îl face domeniu public şi, ca atare, inalienabil, încât soluţia comisiei judeţene de respingere a contestaţiei cu privire la acest teren era justă, ea neputând fi substituită cu o dezinvestire în favoarea unui organ necompetent”.

În ceea ce priveşte noţiunea de „utilitate publică” trebuie menţionat faptul că nu numai bunurile ce aparţin domeniului public sunt destinate folosinţei publice, ci şi alte categorii de bunuri aflate în proprietatea privată a statului, a regiilor autonome sau a societăţilor comerciale prezintă prin natura lor, elemente de utilitate publică.

Ceea ce le deosebeşte de bunurile aparţinând domeniului public este dreptul de folosinţă (usus), care aparţine titularilor dreptului de proprietate şi care poate fi înstrăinat.

În schimb, în cazul bunurilor ce aparţin domeniului public, folosinţa şi utilitatea publică este directă, bunurile revenind, potenţial, tuturor.

29

Page 23: drepturile reale

În doctrina juridică s-a pus problema delimitării domeniului public al statului faţă de domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale14. Astfel, potrivit prevederilor art. 3, alin. 2-5 din Legea nr. 213/1998 sunt reglementate criteriile, prin care se delimitează domeniul public al statului, de domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, după cum urmează:

- domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 135, alin. 4 din Constituţie, din cele prevăzute la pct. 1 din Anexa la această lege, precum şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare prin lege;

- domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din Anexa legii nr. 213/1998 şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional;

- domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din aceeaşi anexă şi din alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate ca atare prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional sau judeţean.

Delimitarea domeniului public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale s-a realizat în concret prin inventarierea bunurilor proprietate publică. Legea nr. 213/1998 reglementează procedura de realizare şi finalizare a acestei operaţii importante (art. 19-23).

Inventarul bunurilor din domeniul public al statului s-a întocmit după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi de specialitate ale administraţiei publice centrale şi de autorităţile publice centrale care au administrarea unor asemenea bunuri.

5.1.5. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică Exproprierea este o instituţie juridică deosebit de importantă ca

modalitate de trecere în proprietatea statului a unor bunuri private, care are în vedere o anumită utilitate publică.

Reglementată de-a lungul timpului ca instituţie juridică şi deConstituţiile române anterioare începând cu Constituţia din 1866, înprezent potrivit alin. 3 al art. 44 din Constituţie „nimeni nu pote fiexpropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu

14 Liviu Pop, op. cit., pag. 74

30

Page 24: drepturile reale

dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Exproprierea este reglementată prin Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Potrivit acestei legi, exproprierea de imobile, în tot sau în parte se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

Pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ, precum cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor.

Instanţele judecătoreşti competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit legii.

Legea cuprinde sfera bunurilor imobile care pot face obiectul exproprierii şi sunt reglementate utilitatea publică şi declararea ei, măsurile premergătoare exproprierii, soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele de judecată, modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin proprietarului imobilului, plata acestor despăgubiri, consecinţele juridice ale exproprierii. În ultima parte legiuitorul a adoptat norme privitoare la folosirea imobilului în intervalul de timp dintre momentul trecerii lui în posesia expropriatorului şi momentul utilizării sale în scopul pentru care a fost expropriat şi la dreptul fostului proprietar în anumite condiţii de a cere retrocedarea bunului.

Aşadar, exproprierea poate fi definită ca operaţiunea juridică de trecere forţată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească a unor imobile aflate în proprietate privată cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică.

Utilitatea publică potrivit art. 3 din Legea nr. 33/1994 poate fi hotărâtă de instanţele judecătoreşti numai după ce utilitatea publică a fost declarată potrivit normelor legale în materie.

Utilitatea publică se declară numai după efectuarea unor cercetări prealabile de către comisiile numite de Guvern, atunci când lucrările care urmează să se realizeze sunt de interes naţional, sau de către Consiliul Judeţean când lucrările sunt de interes local.

Componenţa şi procedura de lucru a acestor comisii este stabilită prin prevederile art. 9 din Legea nr. 33/1994 şi Regulamentul adoptat prin H.G.R. nr. 583/1994-art. 5-20.

În mod concret soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa tribunalului judeţean sau a Tribunalului municipiului Bucureşti în raza căruia este situat imobilul supus spre expropriere.

Potrivit legii sunt de utilitate publică lucrările privind prospecţiunile, exploatările geologice, extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile, instalaţii pentru producerea energiei electrice, deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor, sistemelor de alimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare, instalaţii pentru protejarea mediului, îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulare

31

Page 25: drepturile reale

pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor, derivaţii de debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor, staţii hidrometeorologice, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenirea fenomenelor naturale periculoase şi de alarmare a populaţiei, sisteme de irigaţii şi desecări, lucrări de combatere a eroziunii de adâncime, clădirile şi terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale şi altor obiective sociale de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, precum şi de administraţie publică şi pentru autorităţile judecătoreşti, salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii, prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale, cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri, apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională.

În situaţii excepţionale, tot prin lege se poate declara utilitatea publică. Indiferent de natura lucrărilor, sunt expuse exproprierii lăcaşuri de cult, monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare naţională deosebită, ori localităţi urbane sau rurale în întregime.

Cu privire la procedura exproprierii trebuie arătat că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau a altor persoane îndreptăţite. Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite. Ipoteca şi privilegiul se strămută de drept asupra despăgubirilor, situaţia naturală şi juridică a obiectului urmărit prin expropriere, raporturile obligaţionale dintre vechiul şi noul proprietar rămân supuse dreptului comun15.

Uzul, uzufructul, abitaţia şi superficia, precum şi orice alte drepturi reale, cât şi concesionarea şi atribuirea în folosinţă, se sting prin efectul exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri.

Orice locaţiune încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere. În cazul exproprierii unor clădiri cu destinaţie de locuinţă, evacuarea persoanelor care le ocupă în mod legal în calitate de proprietari şi a chiriaşilor al căror contract de închiriere a fost perfectat, înainte de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, nu se va putea face decât după asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, potrivit legii, la cererea acestor persoane în modalitatea prevăzută de hotărârea judecătorească de expropriere (art. 26).

Plata despăgubirilor se va face în modul convenit între părţi în lipsa acordului părţilor, instanţa va hotărî, stabilind şi termenul de plată, care nu va depăşi 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

15 losif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag. 55

32

Page 26: drepturile reale

Punerea în posesie asupra terenurilor cultivate sau a celor cu plantaţii se va face numai după ce recolta a fost culeasă, cu excepţia cazului în care în valoarea despăgubirii a fost cuprinsă şi valoarea estimativă a recoltei neculese.

În caz de extremă urgenţă, impusă de executarea imediată a unor lucrări ce interesează apărarea tării, ordinea publică şi siguranţa naţională, şi în caz de calamităţi naturale, instanţa, stabilind că utilitatea publică este declarată, poate dispune prin hotărâre punerea de îndată în posesie a expropriatorului, cu obligaţia pentru acesta de a consemna în termenul de 30 de zile, pe numele expropriaţilor sumele stabilite drept despăgubire, potrivit procedurii prevăzute.

Dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an pentru scopul exproprierii, foştii proprietari pot cere retrocedarea, dacă nu se face o nouă cerere de utilitate publică.

Cererea de retrocedare se va adresa tribunalului, care verificând temeiurile acesteia, va putea dispune retrocedarea 16.

Exproprierea se deosebeşte de alte forme specifice de dobândire a proprietăţii de stat, astfel:

Rechiziţia care este o modalitate de trecere în proprietatea statului a unor bunuri proprietate privată în cazuri excepţionale, pentru nevoi de apărare sau în situaţii speciale - caz de război, calamităţi naturale sau împotriva dezastrelor, în vederea protejării populaţiei sau înlăturarea urmărilor acestora.

Confiscarea este o sancţiune ce constă în trecerea forţată, cu titlu gratuit, în proprietatea statului a unui bun în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Astfel, conform art. 44 pct. 9 din Constituţie bunurile destinate sau care sunt folosite ori rezultate din infracţiuni sau contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

Prevederile Constituţionale dispun (art. 44 pct. 8) că avereadobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii seprezumă.

De menţionat, că această confiscare a bunurilor se poate aplica numai ca o măsură de siguranţă, aceasta fiind excepţională şi totdeauna parţială.

Bunurile fără stăpăn, bunurile abandonate şi succesiunile vacante trec în proprietatea statului. Astfel sunt lucrurile părăsite timp de un an de către titularii lor, necunoscuţi sau absenţi.

Sunt considerate bunuri fără stăpân acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

- titularul bunului să fie necunoscut sau absent, adică, deşi

16 Ibidem

33

Page 27: drepturile reale

cunoscut, este plecat de la domiciliul său şi nimeni nu are ştiri despre el;

- bunul să fie părăsit în mod voluntar de către proprietarul său; - de la data părăsirii bunului să fi trecut un an, socotit de la

data ultimului act de conservare sau administrare făcut de titular, de un coproprietar, de o rudă sau de un mandatar, sau de la data înregistrării procesului verbal întocmit de organele financiare, dacă data nu este cunoscută;

Trebuie subliniat că bunurile trec în proprietatea statului având aceiaşi situaţie juridică pe care au avut-o la foştii lor proprietari (grevate de ipotecă sau gaj).

5.2. Dreptul de proprietate privată Noţiune şi caractere juridice. Dreptul de proprietate privată este

un drept real, care aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor fizice sau juridice, asupra unor bunuri mobile sau imobile şi care conferă titularului dreptul de a întrebuinţa aceste bunuri potrivit naturii ori destinaţiei lor, de a le folosi şi dispune de ele în mod exclusiv şi perpetuu în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, potrivit art. 44 din Constituţie proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Prin art.136, alin. 5 din Constituţie, se stipulează totodată că, proprietatea privată este inviolabilă, ca atare titularul dreptului de proprietate privată poate fi expropriat numai pentru o cauză de „utilitate publică”, după dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Dreptul de proprietate privată al statului şi unităţilor administrativteritoriale formează domeniul privat al statului, noţiune evident mai restrânsă decât dreptul de proprietate privată, în general, care cuprinde inclusiv dreptul de proprietate privată, aparţinând atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice.

Spre deosebire de dreptul proprietăţile publice, dreptul de proprietate privată are următoarele caractere, pe care le prezentăm doar enunţiativ:

- dreptul de proprietate privată este alienabil, deci poate fi

înstrăinat; - dreptul de proprietate privată este imprescriptibil nu se

poate stinge prin neuz. Aşa cum se va vedea într-unul din capitolele următoare, dreptul de proprietate privată este imprescriptibil doar sub aspect extinctiv, indiferent de perioada de timp în care titularul rămâne inactiv;

- dreptul de proprietate privată este sesizabil. El poate fi

deci urmărit de creditor, potrivit regulilor de drept comun, pentru a-şi satisface creanţele.

Page 28: drepturile reale

34

Page 29: drepturile reale

6. Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate Aşa cum am menţionat anterior, dreptul de proprietate este un drept

complex. De regulă, dreptul de proprietate se prezintă pur şi simplu aparţinând unei singure persoane.

Uneori însă, acesta încetează a mai fi pur şi simplu datorită unor împrejurări, şi se prezintă afectat fie de o condiţie rezolutorie suspensivă, fie de un act anulabil.

În aceste situaţii putem avea de-a face cu anumite modalităţi ale dreptului de proprietate care comportă unele deosebiri în privinţa unor caractere juridice. Din cele prezentate putem reţine că principalele modalităţi sub care se prezintă dreptul de proprietate sunt17: - proprietate comună; - proprietate anulabilă; - proprietate rezolubilă.

6.1. Proprietatea comună Ne-am oprit în primul rând asupra proprietăţii comune, deoarece

aceasta este cea mai importantă modalitate a dreptului de proprietate, cu consecinţe multiple asupra raporturilor juridice de drept civil. Caracteristic pentru proprietatea comună este faptul că prerogativele dreptului aparţin concomitent mai multor titulari.

Ceea ce este specific proprietăţii comune pe cote părţi este faptul că nici unul din coproprietari nu este titular exclusiv a unei fracţiuni materiale din bun, ci numai asupra unei cote aritmetice abstracte din dreptul de proprietate. în această situaţie, obiectul rămâne nefracţionat în materialitatea sa şi numai dreptul de proprietate este fracţionat, dreptul fiecăruia dintre proprietari fiind astfel, bine stabilit printr-o fracţiune, fără a fi însă individualizat asupra unei anumite porţiuni a lucrului.

Din cele prezentate rezultă că dreptul de proprietate comună poate fi:

- în stare de indiviziune; - în stare de coproprietate.

Starea de indiviziune este o modalitate a patrimoniului care, aparţinând în comun mai multor persoane are, ca obiect o universalitate nedivizată. de bunuri. Pentru indiviziune este caracteristic faptul că asupra bunurilor care aparţin mai multor persoane, fiecare coindivizar, are o cotă parte abstractă din drept, fără a avea în exclusivitate o porţiune determinată materialmente.

17 Coordonatori Fr.Deak, C.Bîrsan, Gh.Beleiu - „Drept civil roman”, Ed.”Mihaela” SRL, Bucureşti 1998,pag.129-130.

35

Page 30: drepturile reale

În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că „...atâta timp cât durează starea de indiviziune, drepturile coproprietarilor asupra bunului fiind nedeterminate, ei nu pot să pretindă un drept exclusiv asupra părţilor ce li se cuvin, decât numai după efectuarea partajului, când fiecare va primi în exclusiva sa proprietate partea ce i se cuvine.

De aici rezultă că un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece acţiunea în revendicare presupune un drept exclusiv şi determinat, drept pe care coindivizarul nu-l poate obţine decât prin efectul partajului” (TRIBUNALUL SUPREM, sectia civila, decizia nr. 2241/1972, CD 1972, pag. 84).

Starea de indiviziune izvorăşte din succesiune, dintr-o convenţie, după cum poate apare şi ca efect al desfacerii căsătoriei.

De menţionat însă, că starea de indiviziune nu se identifică cu coproprietatea care are ca obiect un bun individual determinat şi reprezintă o modalitate a dreptului de proprietate.

Coproprietatea există numai atunci când dreptul de proprietate comună pe cote părţi are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate.

Când fiecare titular are determinată partea sa asupra bunului sub forma „unei fracţii matematice”, deci are determinată cota sa parte, care nu este concretizată ori materializată, proprietatea este pe cote părţi.

Spre deosebire de aceasta, atunci când proprietarii stăpânesc în comun bunurile ce alcătuiesc obiectul acestui drept, dreptul de proprietate nefiind divizat şi nici partea fiecăruia din bunuri detenninată, proprietatea este în devălmăşie.

Deci, proprietatea comună ca modalitate juridică a dreptului de proprietate poate fi de două feluri:

a) Proprietate comună în devălmăşie; b) Proprietate comună pe cote părţi.

6.1.1. Dreptul de proprietate comună în devălmăşie Din analiza efectuată până în prezent asupra modalităţilor dreptului de

proprietate rezultă că în cazul coproprietăţii, fiecare copărtaş are determinată o cotă-parte ideală, abstractă din dreptul de proprietate care-i aparţme în exclusivitate.

Spre deosebire, proprietăţii comune in devălmăşie îi este caracteristic faptul că fiecare dintre titularii săi nu au determinate nici măcar o cotăparte ideală, matematică din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefracţionate în materialitatea lor18.

Titularii dreptului de proprietate în devălmăşie îşi vor recunoaşte atât partea materială din bunurile comune corespunzătoare dreptului lor, cât şi cota parte din acest drept, numai cu ocazia încetării stării de comunitate.

18 A se vedea C.Bîrsan, M.Gaiţă, M.Pivniceru, op.cit, pag. 113-117.

36

Page 31: drepturile reale

Încetarea proprietăţii comune în devălmăşie este determinată de încetarea împrejurărilor care au produs-o.

În legislaţia noastră nu există o reglementare generală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie.

De aceea este legată fie de anumite relaţii existente între titularii dreptului, fie îşi are sorgintea în unele texte de lege, atunci când există unele „relaţii specifice” între aceşti titulari. Astfel, devălmăşia poate lua naştere fie dintr-un contract, atunci când durata devălmăşiei coincide cu durata contractului, fie din reglementarea comunităţii de bunuri a soţilor în art. 30-35 Codul familiei19.

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor este singurul caz de reglementare a devălmăşiei legale în dreptul nostru. Devălmăşia ca modalitate a dreptului de proprietate nu trebuie confundată cu comunitatea matrimonială de bunuri a soţilor, care este o noţiune mult mai largă20.

Regimul matrimonial în dreptul nostru este reglementat expres prin art. 30 din Codul familiei, care dispune: „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor.

Orice convenţie contrară este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.”

În art. 31 sunt prevăzute în mod expres şi limitativ bunurile care deşi sunt obţinute în timpul căsătoriei sunt bunuri proprii ale soţului dobânditor, nefiind comune.

Regula privind regimul matrimonial în dreptul nostru este comunitatea de bunuri a soţilor (art. 30 C. Fam.), iar excepţia este că anumite bunuri prevăzute limitativ de lege sunt proprii (art. 31 C. Fam.).

Aşa cum am arătat, proprietatea comună în devălmăşie a soţilor este mult mai largă ea fiind instituită dintr-o totalitate de drepturi materiale reale şi de creanţă, precum şi din obligaţiile aferente lor, care aparţin soţilor în totalitatea lor în devălmăşie, adică într-o indiviziune „sui generis” fără a fi determinate cotele părţi a fiecăruia dintre ei 21.

Potrivit dispoziţiei de principiu a art. 35, alin. 1 C. Fam., soţii exercită împreună atributele privind posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor lor comune. Aceasta nu înseamnă însă că soţii n-ar putea conveni, de comun acord, modul concret în care ei înţeleg să-şi execute aceste atribute comune asupra bunurilor lor.

19 A se vedea lon Filipescu, op. cit, pag.252.20 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 19021 C. Stătescu, C. Bîrsan, „Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale”, Universitatea Bucureşti 1988,pag. 190

37

Page 32: drepturile reale

De menţionat, însă ca asemenea convenţii sunt valabile numai în măsura în care nu se aduc atingeri comunităţii şi drepturilor egale ale soţilor asupra bunurilor comune22.

În consens cu cele prezentate în situaţia în care oricare dintre soţi execută singur acte de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, el este socotit, potrivit art. 35, alin. 2, partea finala C. Fam., că are şi consimţămăntul celuilalt soţ. Se instituie astfel o prezumţie de „mandat tacit reciproc”. în temeiul acestei prezumţii fiecare dintre soţi este presupus că exercită singur drepturile soţilor asupra bunurilor lor comune, el o face nu numai în numele său propriu ci şi ca reprezentant al celuilalt soţ23.

Între proprietatea pe cote-părţi şi proprietatea în devălmăşie a soţilor există asemănări şi deosebiri ceea ce configurează regimul lor distinct, astfel:

- proprietatea comună pe cote părţi îşi poate avea izvorul în lege, succesiune sau voinţa părţilor, pe când proprietatea în devălmăşie a soţilor îşi are izvorul în instituţia căsătoriei;

-coproprietarii pot face acte de dispoziţie şi de aministrare numai cu consimţămăntul celorlalţi coproprietari pe baza principiului unanimităţii, pe când un singur soţ poate face asemenea acte pe baza mandatului tacit reciproc, potrivit prevederilor art. 35, alin. 2, partea finală din C. fam.;

-în timp ce coproprietarii pe cote-părţi îşi cunosc cota parte ideală, matematică din dreptul de proprietate, soţii nu au determinată şi nu cunosc în timpul căsătoriei partea ce revine fiecăruia din comunitatea de bunuri (excepţie fac bunurile imobile şi drepturile reale accesorii);

- proprietate pe cote-părţi se naşte şi există de regulă independent de calităţile şi identitatea coproprietarilor, pe când proprietatea comună în devălmăşie, indiferent de izvorul său, convenţia parţilor sau legea, are caracter „intuitu personae” De reţinut că pentru a fi admisibilă acţiunea în revendicare cu privire la un bun aflat în stare de devălmăşie este obligatorie participarea devălmaşilor în calitate de coreclamanţi sau încuviinţarea din partea lor pentru intentarea acţiunii (T.S. secţia civilă nr. 1931/1972, Repertoriul jurisprudenţei 1969-1975, pag. 95).

Titularii dreptului de proprietate în devălmăşie îşi vor recunoaşte atât partea materială din bunurile comune corespunzătoare dreptului lor, cât si cota-parte din acest drept, numai cu ocazia încetării stării de comunitate.

22 P. Lupescu, „Dreptul de proprietate comună a soţilor”, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L.,Bucureşti 1993, pag. 13823 Maria Banciu, „Dreptul familiei”, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, pag. 82

38

Page 33: drepturile reale

Încetarea proprietăţii comune în devălmăşie este determinată de încetarea împrejurărilor care au produs-o.

Drept consecinţă, proprietatea comună în devălmăşie este transformată într-o coproprietate pe cote părţi.

În schimb, dacă bunul asupra căruia există un drept de proprietate comună a fost înstrăinat fără acordul unuia dintre coproprietari, actul de vânzare este supus unei condiţii rezolutorii, iar existenţa sa depinde de rezultatul partajului.

Actul de vânzare încheiat cu un terţ de către un singur coproprietar este valabil dacă bunul în litigiu a fost atribuit coproprietarului ce a dispus de el, deoarece, contractul s-a consolidat cu efect retroactiv, de la data încheierii sale, în baza ficţiunii juridice constând în caracterul declarativ al partajului, care prezumă că bunul a aparţinut, chiar de la dobândirea lui, în mod exclusiv, coproprietarului căruia i-a fost atribuit”. (Secţia a IV-a civilă a Tribunalului municipiului Bucureşti, decizia nr.1204/25.09.1997).

6.1.2. Dreptul de proprietate pe cote părţi este acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin faptul că acel bun rămâne nefracţionat în materialitatea sa, aparţinând concomitent mai multor titulari.

Sub aspectul duratei coproprietăţii comune pe cote părţi, aceasta se poate prezenta sub două forme:

Proprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară este o modalitate a dreptului de proprietate comună pe cote părţi, având ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate şi care are un caracter vremelnic.

Proprietatea comună pe cote părţi obişnuită şi vremelnică apare ca o consecinţă a moştenirii atunci când defunctul lasă mai mulţi moştenitori, fiecare dobândind numai o cotă parte din dreptul asupra lucrurilor ce intră în masa succesorală.

De asemenea proprietatea comună pe cote părţi poate apare dintr-un contract de dobândire în comun a unui lucru sau ca urmare a încetării căsătoriei prin moartea unui soţ ori desfacerea acesteia prin divorţ, în sfârşit ea mai poate rezulta dintr-o coposesie exercitată de mai multe persoane asupra unuia sau mai multor bunuri.

Pentru înţelegerea noţiunii de proprietate pe cote-părţi este necesar a fi cunoscute două aspecte esenţiale:

- nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun;

- fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv numai asupra unei cote părti ideale abstracte din dreptul de proprietate. Altfel spus numai dreptul de proprietate este fracţionat şi nu bunul în materialitatea sa.

39

Page 34: drepturile reale

Drepturile coproprietarilor Din cele prezentate rezultă că, drepturile copărtaşilor pot fi analizate

făcând distincţie între drepturile copărtaşilor în materialitatea lor şi drepturile copărtaşilor asupra cotei părţi ideală matematică din dreptul de proprietate, care aparţine exclusiv fiecăruia dintre ei.

În ceea ce priveşte drepturile copărtaşilor asupra bunului în materialitatea sa trebuie să observăm că nici unul din copărtaşi nu are drepturi sau prerogative asupra unei părţi determinate din bun în materialitatea sa. Aşadar nici un act nu poate fi făcut cu privire la bun, privit în materialitatea lui fără acordul unanim al copărtaşilor24.

În literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-a admis că atributele de posesie şi folosinţă cu anumite particularităţi, pot fi exercitate de către fiecare coproprietar şi chiar dreptul de dispoziţie prin încheierea unor acte juridice a căror eficacitate depinde de rezultatul împărţelii.

Cu privire la dreptul de folosinţă, bunul comun poate fi folosit împreună cu toţi coproprietarii. În acest caz două obligaţii esenţiale revin coproprietarului:

- să nu împiedice pe ceilalţi coproprietari să-şi exercite dreptul lor de folosinţă;

- să nu schimbe destinaţia bunului. În cazul în care coproprietarii exercită posesia asupra bunului, ne

vom afla în prezenţa unei pluralităţi de posesii. Nimic nu împiedică însă pe coproprietari să hotărască că posesia să fie exercitată de un singur coproprietar sau chiar de către o terţă persoană.

Dacă posesia este exercitată de un singur coproprietar asupra bunului comun, nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Atât timp cât „bunul nu a fost împărţit, nu se poate presupune o stăpânire materială asupra unei cote ideale din bun şi deci stăpânirea pe baza unui drept indivizibil a imei porţiuni din el nu poate constitui posesie utilă, în lipsa unui partaj de proprietate”.

Referitor la dreptul de dispoziţie, cu privire la întregul bun este necesar acordul tuturor coproprietarilor (principiul unanimităţii). Un coproprietar nu poate dispune aşadar de întregul bun indivizibil, ci numai de cota sa parte din dreptul de proprietate.

Dacă coproprietarul vinde bunul indivizibil fără să aducă la cunoştinţă cumpărătorului starea de indiviziune în care se află bunul, vânzarea va fi lovită de nulitate, datorită erorii asupra calităţii substanţiale a obiectului contractului sau pentru că vânzătorul este un proprietar aparent.

Coproprietarul este liber să dispună de cota sa parte din bunul comun (înstrăinarea prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau gratuit).

24 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, pag. 177-178

40

Page 35: drepturile reale

Potrivit principiului unanimităţii, un coproprietar nu poate face acte de dispoziţie cu privire la întregul bun comun sau la o porţiune determinată material din acel bun.

Fiecare coproprietar este obligat să contribuie proporţional, cu cota sa parte, la cheltuielile ocazionate de conservarea, întreţinerea şi administrarea bunului comun.

Drepturile şi obligaţiile copărtaşilor cu privire la cota-parte ideală din dreptul de proprietate. Fiecare coproprietar având un drept propriu de proprietate exclusiv în cota-parte ideală, matematică, acesta poate greva şi înstrăina cota-parte din dreptul de proprietate asupra bunului. Acesta poate dispune de cota-parte ideală matematică din dreptul de proprietate în favoarea unui alt copărtaş sau pur şi simplu în favoarea unei alte persoane, care în calitate de dobânditor ia locul fostului coproprietar.

În situaţia coproprietăţii asupra terenurilor agricole aceştia mai au o serie de obligaţii prevăzute expres în legislaţia funciară.

În literatura juridică de specialitate sunt prezentate mai multe moduri de încetare a proprietăţii comune pe cote-părţi:

- coproprietarii înstrăinează întregul bun comun unei terţe persoane;

- un coproprietar dobândeşte un drept exclusiv de proprietate asupra întregului bun comun, prin succesiune, cumpărare, donaţie etc.;

- bunul comun este trecut în componenţa domeniului public; - în cazul pieirii totale a bunului comun, făcând ca dreptul de

proprietate comună pe cote-părţi să rămână fară obiect; - modalitatea cea mai frecventă de încetare a coproprietăţii o

constituie însă împărţeala sau partajul;

6.1.3. Partajul sau împărţeala Partajul este o modalitate juridică specifică a încetării coproprietăţii

obişnuite sau temporare. Prin partaj sau împărţeală se înţelege operaţiunea juridică prin care

încetează starea de coproprietate sau indiviziune; bunurile sau bunul stăpânit ,,în comun pe cote-părţi sunt împărţite în materialitatea lor de către copărtaşi, fiecare devenind proprietarul exclusiv asupra unei părţi determinate dintr-un bun sau după caz, asupra unui bun dintre cele ce formau obiectul coproprietăţii.

Împărţeala poate fi de două feluri, judecătorească sau convenţională. Împărţeala judecătorească Temeiul juridic al împărţelii judiciare este dat de prevederile art. 728730

C. civ.

41

Page 36: drepturile reale

Partajul judecătoresc este necesar în subsidiar atunci când copărtaşii nu se înţeleg cu privire la modul de partajare a bunului comun, precum şi în alte cazuri prevăzute de art. 730.

Partajul judiciar se poate realiza prin următoarele modalităţi: - partajul în natură a bunurilor sau a bunului este posibil,

instanţa de judecată fiind obligată a face un astfel de partaj pentru a asigura copărtaşilor bunuri în natură sau după caz, cote-părţi dm bunul partajabil în natură.

- atribuirea bunurilor sau bunului comun unuia dintre copărtaşi. În situaţia în care bunul nu poate fi partajat în natură, instanţa va trebui să procedeze la sistarea coproprietăţii prin atribuirea bunului către unul dintre coproprietari cu plata de către acesta a contravalorii celorlalţi. Atribuirea întregului bun către unul dintre coproprietari nu se poate face împotriva voinţei acestuia. Instanţa face atribuirea bunului în natură către unul dintre coproprietari având în vedere unele criterii privind mărimea cotei, folosinţa bunului imobil, posibilităţile pe care le are dobânditorul lor pentru punerea lor în valoare, ş.a..

Împărţeala are caracter declarativ şi nu translativ de drepturi şi de aceea nu reprezintă o înstrăinare, ci numai o individualizare a unor drepturi indivize.

- vânzarea bunului şi împărţirea echivalentului bănesc. Atunci când se constată că bunul comun este nepartajabil în natură şi nici unul dintre copărtaşi nu doreşte să i se atribuie, instanţa de judecată va dispune vânzarea lui, după caz, prin licitaţie publică. Preţul astfel obţinut se distribuie copărtaşilor.

Evaluarea bunului care face obiectul atribuirii se poate face prin acordul copărtaşilor. Atunci când între aceştia nu se realizează un acord, instanţa de judecată este obligată să ia în discuţie orice mijloc de probă, inclusiv efectuarea unei expertize.

În legătură cu plata sultei, aceasta urmează a fi divizată între părţi proporţional cu cota dreptului de proprietate a fiecăruia, obligaţia este solidară numai atunci când toţi s-au obligat la acelaşi lucru. Trebuie menţionat că solidaritatea nu se prezumă ci trebuie stipulată expres, afară de cazul când operează de drept în temeiul legii25.

Practica judecătorească a decis că acei coproprietari care au primit echivalentul în bani al dreptului lor, nu mai au, de la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, titlu locativ şi sunt obligaţi să predea bunul celui căruia i-a fost atribuit.

25 Revista „Dreptul” nr. 5/1990, Decizia Tribunalului Suprem nr. 1590/1989, pag. 69, Culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem decizia nr. 690/1976 pag. 65-66

42

Page 37: drepturile reale

Împărţeala convenţională Partajul convenţional se realizează prin acordul de voinţa al tuturor

copărtaşilor sau prin bună învoială. Împărţeala convenţională se poate realiza numai dacă toţi coproprietarii sunt prezenţi şi se înţeleg asupra împărţirii bunurilor sau bunului. Dacă partajul s-a făcut în absenţa unui copărtaşi, sancţiunea este nulitatea relativă a operaţiunii.

Fiind un act juridic consensual, legea nu prevede nici o condiţie de formă pentru validitatea împărţelii sau partajului voluntar. Având în vedere caracterul consensual partajul voluntar se poate face chiar verbal prin simplul acord de voinţă al părţilor. De regulă, partajul voluntar se face în formă scrisă dar care serveşte doar pentru proba lui, „ad probationem”. Partajul este supus dispoziţiilor art. 1191 şi urm. din C. civ..

În doctrina şi practica judecătorească s-a stabilit că existenţa unui partaj voluntar valabil face inadmisibil partajul judiciar 26.

Ca atare, coproprietarul este liber să dispună de cota sa parte din bunul comun prin acte între vii sau „mortis causa”.

Partajul de folosinţă Unii autori abordează şi instituţia „partajului de folosinţă” sau a

„împărţelii provizorii”. Se susţine că prin partajarea folosinţei materiale a bunului dreptul de proprietate comună nu este afectat.

Obiectul partajului de folosinţă îl constituie doar posesia şi folosinţa, astfel că fiecare coproprietar va putea culege fructele naturale şi civile ale bunurilor care i-au fost atribuite în mod provizoriu.

În cazul în care coproprietarii nu se înţeleg asupra partajului de folosinţă se va proceda la partajul voluntar de proprietate.

Având în vedere că legiuitorul civil român nu reglementează decât partajul de proprietate, partajul de folosinţă nu este posibil niciodată prin hotărâre judecătorească în absenţa voinţei coproprietarilor27.

6.1.4. Proprietatea comună pe cote părţi forţată şi perpetuă.

În această ipoteză, în raport de destinaţia bunului aflat în coproprietate, această stare nu poate să înceteze, o împărţeală a bunului nefiind posibilă. Ex.: coproprietatea forţată asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe apartamente etc.

„Spre deosebire de starea de indiviziune obişnuită, care reprezintă o modalitate a dreptului de proprietate ce poate înceta oricând pe calea ieşirii din indiviziune, în materia proprietăţii pe etaje sau apartamente drepturile celor interesaţi asupra părţilor din imobil destinate folosinţei în comun se

26 Revista „Dreptul” nr. 1/1992, pag. 109-110, decizia secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie nr.1173/199127 I. Filipescu, „Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”. Editura ACTAMI, Bucureşti1998, pag. 24 şi urm..

43

Page 38: drepturile reale

bazează pe o stare de coproprietate forţată, care derivă din însăşi destinaţia lucrului, iar durata ei este subordonată existenţei construcţiei. În această din urmă situaţie nu se pot aplica regulile de la coproprietatea indiviză obişnuită, care poate înceta oricând, pe calea ieşirii din indiviziune.

Pe de altă parte, în principiu, fiecare proprietar al unei case împărţite pe etaje sau apartamente se poate folosi de părţile sau lucrurile ce servesc uzului comun, cu condiţia însă ca această folosinţă să fie conformă cu destinaţia lucrului şi să nu aducă vreo împiedicare dreptului celorlalţi”, (TRIBUNALUL SUPREM, sectia civila, decizia nr. 568/1982, RRD nr. 3/1983, pag.64).

Această formă de coproprietate se menţine independent de voinţa copărtaşilor, fiind astfel determinată prin destinaţia bunurilor respective.

Bunurile asupra cărora există coproprietate forţată fiind accesorii, cota parte se poate înstrăina numai împreună cu bunul principal.

Din cazurile de coproprietate forţată enumerăm: părţile comune din clădirile cu mai multe etaje ori apartamente, precum şi a terenului aferent; mormintele; ziduri, şanţuri, garduri care despart două proprietăţi, fântânile, potecile aflate pe linia despărţitoare a acestora.

Într-o decizie a Tribunalului Suprem s-a stabilit că, „potrivit art.57 din Legea pentru încurajarea construirii de locuinţe, dreptul de proprietate individuală asupra unui etaj sau apartament cuprinde, ca accesoriu, dreptul de coproprietate forţată asupra porţiunilor din imobil aflate, prin natura lor, în folosinţă comună a celor ce locuiesc în imobil, precum: terenul, faţada, fundaţia, acoperişul, intrările, instalaţiile comune.

Aşadar, în nici un caz o grădină ce se află lângă imobil nu poate constitui obiectul unui drept de coproprietate forţată. În astfel de cazuri urmează a se stabili cu exactitate suprafaţa de teren, care în mod normal este afectată curţii, la care se aplică acest drept, restul de teren rămânând şi pe mai departe în proprietatea exclusivă a proprietarului terenului” (TRIBUNALUL SUPREM, sectia civila, decizia nr. 418/1971, Repertoriu ... 1969-1975, pag. 94).

Caracterele coproprietăţii forţate şi perpetue: coproprietarul nu poate cere ieşirea lui din indiviziune; are dreptul să se folosească de lucrul comun cu îndatorirea de a participa la cheltuielile de întreţinere şi conservare proporţional cu cota parte care o are din acest lucru.

De reţinut însă, că în cazul dreptului de coproprietate forţate şi perpetue, fiecare coproprietar poate poseda şi utiliza bunul comun fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari în condiţiile în care nu aduce atingere drepturilor simultane şi concurente ale celorlalţi. Totodată, coproprietarul trebuie să exercite aceste atribute numai pentru utilizarea bunului principal spre a cărui folosire sau exploatare este destinat bunul accesoriu în acord cu interesul celorlalţi coproprietari.

44

Page 39: drepturile reale

Modul specific de încetare a acesteia este împărţeala cunoscută sub forma de partaj.

- Coproprietatea forţată, aşa cum am arătat, va continua să se exercite pe întreaga durată a construcţiei sau până la încetarea împrejurării de fapt care a născut coproprietatea. Spre deosebire de starea de indiviziune obişnuită, care poate înceta

oricând la cererea coproprietarilor, în situaţia proprietăţii pe etaje sau apartamente drepturile celor în cauză asupra părţilor din imobil, destinate folosinţei în comun, subzistă pe toată durata existenţei construcţiei, coproprietarii neavând posibilitatea să solicite ieşirea din indiviziune prin partaj, aşa cum s-a stabilit în practica judecătorească.

„Este exact că starea de indiviziune forţată asupra părţilor comune poate să înceteze dacă există acordul tuturor coproprietarilor sau în situaţia în care nu se mai impune menţinerea ei, dar în cauză, pârâţii s-au opus constant la partajarea fizică a părţilor din construcţie, care, prin natura lor, deservesc cele două apartamente ale construcţiei.

Aşa fiind, instanţele nu puteau dispune sistarea stării de indiviziune forţată şi atribuirea holului şi casei scării pârâţilor şi a podului reclamanţilor”. (TRIBUNALUL SUPREM, sectia civila, decizia nr.994/1988, RRD nr.4/1989, pag.74).

Sunt totuşi unele situaţii de excepţie în care proprietatea forţată poate înceta, astfel:

- încetarea coproprietăţii forţate, când menţinerea ei nu se mai impune. Practica judiciară a statuat că starea de proprietate forţată poate înceta când aceasta nu se mai impune cu necesitate, dacă proprietarii nu ajung la o înţelegere (ex.: pivniţa unei clădiri aflate în folosinţă comună în raport cu natura şi destinaţia sa funcţională poate fi partajată de instanţă prin practicarea unei intrări separate);

- încetarea coproprietăţii forţate prin acordul coproprietarilor, dar nu împotriva voinţei lor şi dacă bunul prin natura sa poate fi împărţit (ex.: o curte, un garaj), în acest sens. În practica judiciară s-a stabilit că „starea de indiviziune forţată asupra părţilor comune poate să înceteze dacă există acordul tuturor coproprietarilor, deci nu împotriva voinţei lor, refuzul unui coproprietar de a consimţi neputând fi considerat ca o exercitare abuzivă a dreptului său”. (TRIBUNALUL SUPREM, sectia civila, decizia nr.1095/1981, Repertoriu... 1980-1985, pag.68).

- încetarea coproprietăţii forţate atunci când un coproprietar dobândeşte proprietate exclusivă a întregului imobil de la ceilalţi proprietari (asupra părţilor comune, construcţii, instalaţii, teren);

45

Page 40: drepturile reale

- pieirea integrală a bunului aflat în coproprietate, deoarece dispare obiectul acesteia.

6.2. Proprietatea rezolubilă

În cele mai frecvente situaţii proprietatea se transmite liberă de orice sarcină şi nesupusă nici unei condiţii. Sunt însă cazuri când prin voinţa celui care transmite sau printr-o obligaţie legală să fie prevăzute cu o anumită condiţie în interesul celui care transmite sau celui care primeşte. Condiţia face să se subordoneze formarea ori dispariţia unui raport de drept realizării unui eveniment viitor şi nesigur, aşa cum vom vedea şi în capitolul următor.

Condiţia poate fi rezolutorie sau suspensivă cu consecinţe stabilite de art.1017 Cod civil. Deci, fie că este vorba de o condiţie rezolutorie, fie de o condiţie suspensivă, în ambele ipoteze se găsesc faţă în faţă doi proprietari: unul dintre ei este proprietar actual şi provizoriu, iar celălalt este proprietar sub condiţie suspensivă, adică are posibilitatea de a deveni proprietarul aceloraşi bunuri.

Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor.

În speţă, fosta CAP a vândut pârâtului în anul 1990, o suprafaţă de 250 mp teren pentru ridicarea unei locuinţe, sub condiţia autorizării şi executării construcţiei într-un termen de 2 ani, socotit de la întocmirea actului. Condiţia nefiind îndeplinită, s-a reţinut de către comisia comunală constituită în baza Legii nr. 18/1991, că actul de vânzare-cumpărare este desfiinţat de drept şi că terenul a reintrat în patrimoniul CAP, încât, prin efectul dispoziţiilor art.8 şi următorul din aceeaşi lege, a fost reconstituit dreptul de proprietate privată al reclamantului, care a şi fost pus în posesiune.

La rândul ei judecătoria, admiţând acţiunea în revendicare, a interpretat dispoziţiile art.23 din lege (renumerotat art.24 la republicarea legii), în sensul că ele nu sunt aplicabile dacă terenul a fost atribuit sub condiţie şi aceasta s-a îndeplinit (Jud. Suceava, sent. Civ. nr. 5374/1992). Interpretarea corespunde cu prevederile art. 1019 Cod civil, în temeiul cărora, odată îndeplinită condiţia rezolutorie, creditorul (dobânditorul) este obligat să restituie ceea ce a primit, situaţie care îşi are raţiunea în desfiinţarea de drept a vânzării-cumpărării şi care face să dispară dreptul cumpărătorului, iar concomitent şi dreptul consacrat de art.23 din lege (renumerotat art.24 la republicarea legii în M.O. nr. 1/5.01.1998).

46

Page 41: drepturile reale

6.3. Proprietatea anulabilă

Proprietatea anulabilă este proprietatea dobândită în virtutea unui act viciat şi ca atare, supus acţiunii în anulare.

Proprietatea anulabilă, la fel cu cea rezolubilă, produce efecte retroactiv.

Din cele prezentate rezultă că actul juridic respectiv să fie lovit de nulitate relativă, adică să vizeze interesele părţilor care au încheiat actul şi să poată fi confirmată expres sau tacit de către partea interesată. Dacă actul juridic anulabil a fost confirmat de parte, actul respectiv se consolidează devenind un drept de proprietate pur şi simplu.

7. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

7.1.Noţiuni generale Dreptul de proprietate, aşa cum am subliniat, este un drept complex, al

cărui conţinut cuprinde trei atribute distincte: posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Operaţiunea de dezmembrare a proprietăţii în aceste atribute distincte din cuprinsul dreptului de proprietate, conduce la naşterea unor noi drepturi reale denumite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Astfel, dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale rezultate din separarea atributelor dreptului de proprietate.

În această situaţie, proprietarul lucrului asupra căruia se exercită un alt drept real nu are asupra lucrului respectiv decât un drept de proprietate restrâns. Aceste dezmembrăminte ale dreptului de proprietate reglementate de codul nostru civil sunt: dreptul de uzufruct, abitaţia, dreptul de uz şi servitutea, la ele alăturându-se şi un al cincilea drept menţionat în alte acte normative: dreptul de superficie.

Trebuie precizat că dezmembrămintele enumerate mai sus privesc numai dreptul de proprietate privată, nu şi dreptul de proprietate publică care, aşa cum am văzut este inalienabil, deci nu poate fi dezmembrat.

Sfera de aplicabilitate a dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată, a fost însă, considerabil extinsă prin abrogarea Legilor 58 şi 59/1974 (ale amenajării teritoriului şi respectiv a sistematizării) şi intrarea în vigoare a legii fondului funciar nr. 18/1991.

7.2. Dreptul de uz şi abitaţie Dreptul de uz este un drept real în virtutea căruia titularul său poate

folosi bunul şi culege fructele pentru trebuinţele sale şi ale familiei. Având

47

Page 42: drepturile reale

un caracter personal, conform prevederilor art. 571 Cod civil nu poate fi cedat sau închiriat.

Perceperea fructelor trebuie să se facă în natură şi să servească consumului. Dacă se produc mai multe fructe, ce depăşesc nevoile uzuarului, acesta nu are dreptul să le înstrăineze pentru a procura alte bunuri.

Dreptul de uz care are ca obiect o casă de locuit se numeşte drept de abitaţie. Titularul unui asemenea drept va putea folosi casa împreună cu familia, dar nu va putea închiria decât acea parte din locuinţa pe care nu o ocupă (art. 572 Cod civil).

Art.4 din Legea nr. 319/10.06.1944 introduce un drept legal de abitaţie şi anume dreptul soţului supravieţuitor care nu are o locuinţă proprie, asupra locuinţei ce a aparţinut soţului decedat. Acest drept legal de abitaţie durează până la ieşirea din indiviziune, dar nu mai puţin de un an de la decesul soţului sau până când titularul dreptului se recăsătoreşte. În mod firesc, casa trebuie să facă parte din moştenire. Dreptul de abitaţie încetează dacă soţul supravieţuitor se recăsătoreşte înainte de ieşirea din indiviziune.

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie se dobăndesc şi se sting, aşa cum vom vedea, după aceleaşi reguli ca dreptul de uzufruct, cu următoarele deosebiri: titular al dreptului de uz nu poate fi o persoană juridică, întrucăt are un caracter strict personal.

Pentru uzuar (art.571 Cod civil), precum şi pentru titularul dreptului de abitaţie, peste limita arătată (art.573 Cod civil), precum şi în cazul abitaţiei soţului - supravieţuitor (art.4 din Decretul Legea nr. 319/1944), dat fiind caracterul strict personal al acestor drepturi este exclusă posibilitatea de cedare ori închiriere.

Ca atare, într-o cauză „instanţa de recurs a modificat soluţia instanţelor de fond, de anulare a contractului de închiriere încheiat de uzufructuar, reţinând în mod judicios, că interdicţia de cedare ori închiriere este aplicabilă uzuarului, iar nu şi uzufructuarului” (Dr. nr. 5/1995, pag.44).

Spre deosebire de uzufruct dreptul de abitaţie poate fi constituit şi prin lege.

7.3. Dreptul de uzufruct Noţiune În conformitate cu art.517 Cod civil, uzufructul este dreptul unei

persoane de a se bucura de bunurile altcuiva ca şi proprietarul însuşi, cu obligaţia de a le conserva substanţa.

Dreptul de uzufruct are în conţinutul său dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege fructele, iar cel în patrimoniul căruia intră se numeşte uzfructuar.

48

Page 43: drepturile reale

Titularul dreptului de proprietate în această situaţie îşi menţine dreptul de dispoziţie purtănd numele de nud proprietar.

În concluzie, putem spune că dreptul de uzufruct este un drept real,

temporar, dezmembrămănt al dreptului de proprietate ce-i conferă titularului său posesia şi folosinţa asupra unui bun ce aparţine altuia, care îşi păstrează însă dreptul de dispoziţie.

Trăsăturile dreptului de uzufruct 1. Este un dezmembrămănt al proprietăţii, fiind un drept real asupra

bunurilor corporale şi incorporale ce cuprinde două atribute: posesia şi folosinţa.

Uzufructul asupra unei creanţe sau valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni nu este considerat un drept real, ci un drept de creanţă. Între dreptul uzufructuarului şi dreptul locatorului - care de asemenea foloseşte un lucru - există deosebirea că dreptul locatorului este un drept de creanţă şi produc următoarele consecinţe:

- uzufructuarul preia bunul aşa cum se află, în timp ce locatorul îl preia de la locatar în bună stare

- dreptul locatarului este întotdeauna un bun mobiliar, chiar dacă este vorba de folosinţa unui imobil, pe cănd uzufructul poate fi bun mobiliar sau imobiliar după natura lucrului

- uzufructuarul nu poate cere proprietarului repararea lucrului, însă locatarul poate cere acest lucru.

- uzufructul se stinge prin moartea titularului, locaţiunea se transmite moştenitorilor.

2. Dreptul de uzufruct este un drept temporar, deoarece se stinge cel mai tărziu la moartea uzufructuarului (art. 557 Cod civil).

Dacă uzufructul aparţine unei persoane juridice cu durată nedeterminată, nu poate dura mai mult de 30 de ani (art. 559 Cod civil).

3. Uzufructul poate fi considerat ca o servitute personală deoarece acest drept este în favoarea unei persoane.

4. Uzufructul este cesibil, uzufructuarul având dreptul de a dispune de exerciţiul dreptului său gratuit. Actul de dispoziţie al uzufructuarului nu atinge însă, dreptul de uzufruct însuşi, ci emolumentul lui, adică avantajele de ordin economic pe care lucrul este susceptibil să le producă.

Ca atare, faţă de proprietarul lucrului, uzufructuarul are aceleaşi obligaţii chiar dacă a cesionat dreptul său.

Obiectul uzufructului În temeiul art. 520 Cod civil, uzufructul se poate constitui asupra

oricăror bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale. Uzufructul poate fi: particular cănd se constituie asupra unui bun sau mai multor bunuri determinate, şi universal sau cu titlu universal, după cum se

49

Page 44: drepturile reale

constituie asupra unei universalităţi de bunuri sau asupra unei fracţiuni din universalitatea de bunuri.

Deoarece uzufructul poate purta atât asupra unor bunuri corporale sau incorporale el se poate constitui inclusiv asupra unui drept de creanţă.

Ca atare, şi fondul de comerţ poate fi obiectul unui uzufruct. Constituirea uzufructului Art.518 Cod civil prevede că uzufructul se poate constitui prin lege şi

prin voinţa omului. Cum uzufructul legal a fost abrogat, el se poate constitui prin convenţie sau testament. În acest sens, în practica judiciară sa stabilit că: „Uzufructul este un drept real de folosinţă asupra unui bun aparţinând altuia. Pentru constituirea lui este necesar un act translativ, care este supus transcrierii sau intabulării în raport de sistemul de evidenţă, această operaţiune urmând în totul regulile actelor translative, sub sancţiunea neopozabilităţii uzufructuîui neintabulat sau netranscris faţă de terţi” (TRIBUNALUL SUPREM, sectia civila, decizia nr. 2281/1971, Repertoriu ... 1969-1975, pag. 98).

Uzufructul se dobăndeşte prin convenţie, după cum urmează: - prin înstrăinarea de către proprietar pe seama uzufructuarului

a celor două atribute: usus şi fructus, proprietarului rămănăndu-i nuda proprietate;

- prin înstrăinarea proprietăţii, proprietarul rezervăndu-şi uzufructul;

- prin înstrăinarea uzfructului la o persoană şi nuda proprietate alteia;

Potrivit art. 519 Cod civil, uzufructul convenţional poate fi constituit pur şi simplu, cu termen sau sub condiţie.

Convenţia părţilor se face cu titlu oneros sau gratuit. Uzufructul se poate dobăndi şi prin uzucapiune cănd se aplică regulile de la dobăndirea proprietăţii. Uzufructuarul beneficiază de o serie de drepturi dar îi revin şi unele obligaţii.

Drepturile uzufructuarului Uzufructuarul are următoarele drepturi:

- dreptul de a cere predarea bunului; - dreptul de a se folosi de bun, conservăndu-i însă substanţa,

exercitănd servituţile ce s-ar putea stinge prin neuz şi respectând destinaţia dată bunului de nudul proprietar;

- dreptul de a culege fructele. Fructele naturale, precum şi cele industriale vor intra în patrimoniul uzufructuarului în măsura în care ele erau rămase neculese în momentul naşterii uzufructului sau în care uzufructuarul le culesese deja la data stingerii dreptului său (art.524 Cod civil).

50

Page 45: drepturile reale

În privinţa fructelor civile, art.525 Cod civil arată că acestea se cuvin uzufructuarului proporţional cu perioada uzfructului.

- dreptul de a închiria şi de arenda bunul, drept de care nu se bucură decăt uzufructuarul imobiliar, cel mobiliar putăndu-l exercita numai în mod excepţional (de exemplu, dacă însuşi nudul proprietar destinase bunul imobil închirierii); - dreptul de a primi plata creanţelor cuprinse în uzufruct, a căror scadenţă are loc în cursul uzufructului; - pentru apărarea dreptului său, uzufructuarul are la dispoziţie

acţiunea confesorie şi acţiunile posedării. Uzufructuarul este ţinut de următoarele obligaţii:

- obligaţia ca, la intrarea în folosinţă să inventarieze mobilele şi să constate starea imobilelor (art.540 Cod civil);

- obligaţia de a găsi o cautiune definita de art. 541 Cod civil ca fiind o persoană care se obligă alături de uzufructuar să răspundă cu propria sa avere în caz de insolvabilitate a acestuia;

- obligaţia de a folosi lucrul ca un bun proprietar, acesta incluzând şi sarcina de a face reparaţii de întreţinere. Reparaţiile mari rămân în sarcina proprietarului cu excepţia acelora care au devenit necesare din culpa uzufructuarului (art.545 Cod civil);

- obligaţia de a suporta anumite cheltuieli şi sarcini ale bunului şi anume sarcinile obişnuite, care se suportă din venituri, nu şi pe cele cu caracter extraordinar, care sunt suportate de nudul proprietar.

Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar Nudul proprietar are următoarele drepturi:

- de a dispune de bun cu respectarea drepturilor uzufructuarului. El poate înstrăina gratuit sau cu titlu oneros bunul, să-l greveze cu datorii, dar prin aceasta nu se restrăng drepturile uzufructuarului (art.561 Cod civil);

- să facă lucrări de mărire a bunului, de adăugire a spaţiului lor; dar aceste modificări să nu stânjenească pe uzufructuar în exercitarea drepturilor sale;

- să exercite orice acţiune de natură a apăra proprietatea; - să acţioneze pe uzufructuar pentru refacerea bunului, dacă

acesta din urmă l-a degradat; - să acţioneze în judecată pe uzufructuar în cazul în care nu-şi

îndeplineşte obligaţiile; - să beneficieze de productele bunului, deoarece uzufructuarul

dobândeşte numai fructele acestuia.

51

Page 46: drepturile reale

Nudul proprietar este obligat să garanteze pe uzufructuar pentru paşnica folosinţă a lucrului şi să nu stânjenească pe acesta în folosirea dreptului său. Astfel, nudul proprietar este îndreptăţit să-l urmărească pe uzufructuar, încă în cursul folosinţei, pentru executarea obligaţiilor sale cu privire la felul de întrebuinţare şi de folosinţă a bunului, printr-o acţiune obişnuită care să nu aibă de scop stingerea uzufructului, ci numai executarea obligaţiilor şi care să se transforme, în caz de neexecutare, în daune civile.

Raţiunea acestei soluţii constă în aceea că, de vreme ce nudul proprietar are dreptul să ceară, în cursul uzufructului, încetarea acestuia pentru abuz de folosinţă, cu atăt mai mult îşi are justificarea o acţiune prin care se cere numai executarea obligaţiei, această cerere fiind mai puţin radicală în efectele ei.

Prin urmare, în cazul degradării de către uzufructuar a imobilului ce formează obiectul uzufructului, nudul proprietar are dreptul să-l acţioneze pentru a fi obligat să readucă imobilului în stare de folosinţă, fără a cere însă şi stingerea uzufructului (art. 541, 545 şi 558 Cod civil)”(TRIBUNALUL SUPREM, col.civ., decizia nr. 1122/1966, RRD nr.3/1967, pag. 164)

Stingerea uzufructului Uzufructul se stinge în următoarele situaţii:

- la moartea uzufructuarului. Aceasta duce automat la stingerea uzufructului, regulă de la care nu se poate deroga prin convenţie. Se admite totuşi, ca valabilă clauza potrivit căreia la moartea uzufructuarului dreptul de folosinţă să se transmită unui al doilea uzufructuar, cu condiţia ca acesta din urmă să fi fost născut sau cel puţin conceput la data constituirii primului uzufruct. „Stingerea dreptului de uzufruct nu produce efecte în privinţa drepturilor deja născute, înainte de încetarea din viaţă a titularului” (TRIBUNALUL SUPREM, sectia civila, decizia nr. l370/1971, CD 1971, pag.61).

- expirarea termenului pentru care a fost instituit;- neexercitarea dreptului de uzufruct timp de 30 de ani, situaţie

în se aplică prescripţia achizitivă;- pieirea totală a bunului (art.557 şi 559 Cod civil);- renunţarea uzufructuarului la dreptul său;- abuzul de folosinţă de care se face vinovat uzufructuarul,

„aducănd stricăciuni fondului său lăsăndu-l să se degradeze din lipsă de întreţinere” (art.558 Cod civil). Nu este necesară dovedirea intenţiei de fraudă, neglijenţa sau incapacitatea uzufructuarului fiind suficiente pentru a atrage pronunţarea de către justiţie a decăderii din dreptul de uzufruct, în urma

52

Page 47: drepturile reale

unei cercetări judecătoreşti; - revocarea sau anularea titlului prin care s-a acordat dreptul

de uzufruct; - consolidarea, adică dobândirea de către uzufructuar a nudei

proprietăţi, potrivit art. 557 C.civ.. Astfel, uzufructuarul devine proprietar deplin al bunului şi, ca atare, dreptul de uzufruct încetează, fiind înlocuit cu dreptul de proprietate;

- exproprierea pentru utilitate publică: în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. 3 din Legea nr. 33/1994, uzufructul se stinge prin efectul exproprierii, iar titularul său are dreptul la despăgubiri.

Concomitent cu încetarea dreptului de uzufruct se naşte în mod obişnuit obligaţia de a preda bunul. În caz contrar, nudul proprietar are la îndemână acţiunea în revendicare, cât şi o acţiune personală în constatare în vederea restituirii bunului.

Lichidarea uzufructului Problema lichidării uzufructului ridică o serie de obligaţii în sarcina

uzufructuarului. Astfel:

a) uzufructuarul este obligat în principal de a restitui lucrul proprietarului. Lucrul se restituie în starea în care a fost primit, cu excepţia cvasiuzufructului, când se restituie lucruri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate sau preţul lor potrivit art.526 C. civ. Această obligaţie nu va mai exista în situaţia în care uzufructul s-a stins prin consolidare sau prin pierderea totală a bunului fără culpa uzufructuarului28.

Dacă obiectul uzufructului l-au constituit bunuri mobile, care se deteriorează prm întrebuinţare, acestea se restituie în starea în care se află la încetarea uzufructului, cu condiţia ca deteriorarea să nu provină dintr-o folosinţă abuzivă - art. 528 C. civ.

b) uzufructuarul datorează despăgubiri, în caz de pieire sau deteriorare din culpă a bunului sau de încălcare a îndatoririlor pe care le are faţă de nudul proprietar

c) uzufructuarul are dreptul de a primi de la nudul proprietar sumele de bani pe care le-a plătit pentru acestea.

Uzufructuarul nu are dreptul, la încetarea uzufructului, să ceară vreo despăgubire pentru îmbunătăţirile pe care le-a făcut chiar dacă prin aceasta a sporit valoarea lucrului - art. 539, alin. 2 C. civ..

28 A se vedea Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Edit. ALL BECK, Bucureşti 2000

53

Page 48: drepturile reale

7.4. Servituţile Definiţie şi generalităţi În conformitate cu art. 576 Cod civil, servitutea este o sarcină impusă

unui imobil pentru uzul şi necesităţile unui imobil aparţinănd altui proprietar.

Servitutea este un drept real asupra bunului altuia, constituind un dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Imobilul pentru care s-a constituit servitutea se numeşte fond dominant, iar acela asupra căruia există servitutea se numeşte fond aservit (supus).

Servitutea este un drept imobiliar, întrucăt nu se poate constitui decât asupra unui imobil şi este un accesoriu al fondului. Ea nu poate fi înstrăinată sau urmărită singură (fără fondul asupra căruia a fost constituită).

Servitutea se transmite odată cu fondul şi este perpetuă, având durata imobilelor. Este indivizibilă. Dacă bunul aparţine mai multor proprietari, servitutea nu se poate stabili asupra, sau în favoarea bunului respectiv decât cu consimţământul tuturor proprietarilor potrivit regulii unanimităţii 29.

Dimpotrivă dacă obiect al coproprietăţii este imobilul în folosul căruia va fi exercitată servitutea, pentru constituirea ei este suficient, doar consimţămăntul expres al cel puţin unuia dintre copărtaşi, fiindcă actul respectiv le profită tuturor.

Ne referim desigur, la servituţile ce se stabilesc prin convenţie. Regula arătată mai sus se aplică invers şi în situaţia când se convine stingerea servituţii30.

Clasificarea servituţilor31

În conformitate cu art. 577 Cod civil servituţile se clasifică înnaturale, legale şi stabilite prin fapta omului.

Servituţile naturale şi servituţile legale Servituţile naturale sunt reglementate de art. 575-585 C. civ. iar

servituţile legale sunt reglementate prin art. 586-619 C. civ.. Pornind de la prevederile art. 586 C. civ. care stipulează că servituţile stabilite de lege au ca obiect utilitatea publică sau a comunelor ori aceia a particularilor, în doctrina juridică s-a făcut distincţie între servituţile legale de interes public şi servituţile legale de interes privat.

În cele ce urmează vom analiza servituţile naturale şi anume: - Servitutea de scurgere a apelor naturale. Art. 578 Cod civil

arată că locurile inferioare sunt supuse a primi apele ce curg din locurile superioare, fără ca proprietarul fondului

29 A se vedea lon Filipescu, op.cit, pag.25230 A se vedea Liviu Pop op. cit, pag. 17431 A se vedea prof. coord. Dinu Ştefănescu, op. cit., pag. 117

54

Page 49: drepturile reale

dominant să fi făcut vreo lucrare pentru aceasta. Proprietarul fondului aservit va trebui să lase apa să se scurgă practicând, de exemplu, o deschidere de zid în acest scop.

În acest sens, în practica judiciară s-a decis că „prin astuparea albiei şanţului aflat la extremităţile terenului, pârâtul a obstaculat scurgerea apelor, împotrivindu-se la servitutea născută din situaţia locurilor, reclamanţii erau în drept să ceară obligarea sa la respectarea servituţii, astfel că hotărârea prin care s-a dispus ca pârâtul să refacă şanţul dintre proprietăţile părţilor este temeinică şi legală” (CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE, sectia civila, decizia nr.2753/1993, Dr. nr.8/1994, pag.84).

- Servitutea izvoarelor. Proprietarul unui izvor nu va putea

vătăma, prin utilizarea acestuia, dreptul pe care proprietarul fondului inferior l-a dobăndit cu privire la acel izvor prin prescripţie sau titlu şi nu-i va putea schimba cursul dacă izvorul dă apa necesară locuitonlor unei comune (art.579 şi 581 Cod civil)

- Dreptul de grăniţuire. Prevăzut în art. 584, dreptul de

grăniţuire constă în posibilitatea oricărui proprietar de a-şi obliga vecinul să procedeze la îngrădirea proprietăţii lipite de a sa. Cum îngrădirea nu este decăt un atribut al proprietăţii, iar nu o adevărată servitute, dreptul de grăniţuire este, ca şi proprietatea, imprescriptibil.

Cheltuielile grăniţuirii vor fi suportate de către vecini în mod egal (art. 584 alin.2).

În practica judiciară s-a stabilit că esenţial pentru operaţiunea de grăniţuire este caracterul limitrof al terenurilor. Astfel, terenurile separate prin limite naturale invariabile (ex.: cursul unei ape, pădure, movilă, munte) sau prin despărţituri create de om ce pot constitui hotare fireşti (cum sunt drumurile publice) nu pot fi grăniţuite.

În schimb, nu sunt hotare fireşti diferitele despărţituri care datorită mobilităţii lor pot fi deturnate (ex.: un părăiaş), deoarece nu pot forma o limitare suficientă. (TRIBUNALUL JUDETEAN Suceava, deciziaciv. nr. 165/1982).

- Dreptul de îngrădire. Oricine îşi poate îngrădi proprietatea,

cu obligaţia de a respecţa servitutea de trecere de care s-ar bucura vecinul său (art.585).

Servituţile legale sunt următoarele: - Distanţa plantaţiilor. După cum se arată în art. 607 Cod

civil, arborii, plantaţiile şi gardurile vii nu vor putea fi sădite mai aproape de linia despărţitoare dintre proprietăţi decât indică obiceiul locului sau reglementări speciale, iar în lipsa acestora, mai aproape de doi metri pentru arbori şi de o jumătate de metru de celelalte plantaţii.

Page 50: drepturile reale

55

Page 51: drepturile reale

„Servitutea legală de a avea arbori mari plantaţi la o distanţă mai mică de doi metri de la limita fondului vecin constituie o servitute continuă şi aparentă. Ea se poate dobăndi prin titlu şi prin prescripţie de 30 ani, care se întemeiază pe posesie continuă, netulburată, publică şi neprecară (art.623 Cod civil)” (TRIBUNALUL SUPREM, sectia civila, decizianr. 1175/1971, RRD nr. 4/1972, pag.164).

- Dreptul de trecere. Potrivit art. 616 Cod civil, proprietarul al

cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică poate reclama o trecere pe locul vecinului cu îndatorirea de a-l despăgubi pentru pagubele ce s-ar produce sau pentru exploatarea fondului. În aplicarea acestui text, se are în vedere imposibilitatea absolută de a ieşi la calea publică, precum şi cazurile în care ieşirea ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasă.

Dimpotrivă, „ori de căte ori locul are ieşire la calea publică pe un drum, care în anumite împrejurări este impracticabil, dar care poate deveni practicabil cu oarecare cheltuieli, textul menţionat nu-şi găseşte aplicarea.

Inconvenientele sau greutăţile pe care le-ar prezenta trecerea la calea publică rămăn la aprecierea instanţei, care trebuie să se întemeieze cunoaştere temeinică a situaţiei de fapt” (CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE, sectia civila, decizia nr. 2275/1991, Dr. nr.8/1992, pag.85).

- Distanţa şi lucrările intermediare pentru anumite

construcţii. În vederea executării anumitor construcţii, proprietarul va trebui să lase distanţa prevăzută de obiceiul locului sau de anumite reglementări speciale (art.610 Cod Civil).

- Servitutea de vedere. Dacă proprietăţile sunt despărţite

printr-un zid comun nici unul dintre vecini nu va putea face, în absenţa consimţămăntului celuilalt, vreo fereastră sau deschidere în acel zid (art.611), iar dacă terenurile sunt despărţite printr-un zid care este proprietatea exclusivă a unuia dintre vecini, acesta va respecta distanţele legale în practicarea ferestrelor (art.612 Cod civil).

Dispoziţiile legale citate instituie o garanţie a exercitării depline a dreptului de proprietate, independent de existenţa sau nu a prejudiciului care, în condiţiile nerespectării distanţei legale sau în lipsa consimţămăntului vecinilor, nu trebuie dovedit.

În cauză, „prin dimensionare şi tip de construcţie, ferestrelepracticate (mobile cu înălţimea de 0,90 m şi lăţimea de 0,75 m) potconstitui ferestre de vedere şi nu de aerisire.

În speţă, practicarea ferestrelor cu deschidere mobilă în zidul bucătăriei şi a băii, la o distanţă mai mică decăt cea legală (1,45 m) de curtea vecinului, fără consimţămăntul acestuia, în măsura în care

Page 52: drepturile reale

56

Page 53: drepturile reale

deschiderea lor ar fi fost posibilă pe un alt perete, orientat astfel încăt să nu stânjenească pe vecini, contravine dispoziţiilor art. 612 Cod civil şi ca atare se impune zidirea lor” (CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE, sectia civila, decizia nr.195/1992, Dr. nr.2/1993, pag.76).

- Picătura streşinilor. Proprietarul va face streşina casei aşa

fel încăt apele din ploi să nu se scurgă pe terenul vecinului (art.615 Cod civil).

- Servituţile aeronautice. Decretul nr. 95/1.03.1979 privind

condiţiile de stabilire a terenurilor de aeronautică, a zonelor de siguranţă şi a servituţilor aeronautice, prevede interdicţia amplasării pe terenurile situate în zonele culoarelor de acces, şi în alte zone stabilite de lege de lucrări, construcţii şi instalaţii, care pot periclita securitatea zborului (art. 10), precum şi a celor care pot produce perturbarea staţiilor de protecţie a navigaţiei aeriene (art. 11).

- Servituţile stabilite prin Legea apelor, nr. 107/1996. Art. 28

din acest act normativ prevede că proprietarii riverani sunt obligaţi să acorde drept de servitute în favoarea Agenţiei Naţionale „Apele Române” pentru trecerea sau circulaţia personalului de serviciu în gospodărirea apelor, amplasarea unor borne, repere sau aparate specifice de măsură şi control, transportul şi depozitarea de materiale şi utilaje necesare efectuării unor lucrări de întreţinere şi reparaţii, etc. Dacă, prin aceste activităţi, proprietarul riveran suferă anumite

pagube, el are dreptul la despăgubiri. Art. 29 alin. 4 din lege instituie un mod de atingere a acestei

servituţi prin neexercitarea ei timp de 3 ani sau dacă menţinerea ei nu maieste necesară din considerente practice.

- Servituţile instituite prin Legea minelor nr. 85/2003 şiLegea petrolului nr.238/2004 au un regim juridicasemănător.

Ambele acte normative reglementează modul în care se organizează „perimetre de exploatare” declarate de utilitate publică, pentru exploatarea resurselor miniere şi petroliere.

În cazul în care, pentru punerea în valoare a acestor perimetre este nevoie de trecerea sau de efectuarea unor lucrări pe terenuri care nu sunt proprietatea publică a statului, asupra acestora se instituie un drept de servitute legală.

Acesta este un drept de servitute cu titlu oneros deoarece exercitarea lui se face numai cu plata unei rente anuale către proprietarii terenurilor fondurilor aservite.

- Servituţile stabilite prin fapta omului

Page 54: drepturile reale

57

Page 55: drepturile reale

Singurele servituţi autentice, pot fi dobăndite prin următoarele moduri:

- Prin titlu. Orice servitute poate fi stabilită prin convenţie sau testament.

- Prin uzucapiune. Servituţile aparente şi continue pot fi

dobândite nu numai prin titlu, dar şi prin prescripţia

achizitivă de 30 ani (uzucapiune). - Prin destinaţia proprietarului în condiţiile prevăzute de

art.625-627 Cod civil. Apare în situaţia în care proprietarul

care stăpâneşte două fonduri stabileşte între ele o stare de lucruri care ar constitui o servitute continuă şi aparentă, dacă fondurile ar aparţine unor proprietari diferiţi.

Servitutea se naşte din această stare de fapt anterioară în momentul în care unul din fonduri este înstrăinat. Ex: deschiderea unei ferestre la o distanţă mai mică de hotarul uneî proprietăţi care îi aparţine. Servitutea apare când proprietarul înstrăinează unul din fonduri, iar contractul nu conţine o clauză de stingere a servituţii.

Exercitarea dreptului de servitute a. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant - diferă în

fimcţie de tipul de servitute: în cazul servituţilor legale, aceste drepturi şi obligaţii sunt stabilite prin lege, în cazul celor stabilite prin titlu, drepturile şi obligaţiile rezultă din titlu, ín cazul servituţilor dobândite prin uzucapiune în funcţie de modul de exercitare a posesiei, iar în cazul servituţii create prin destinaţie, în funcţie de voinţa proprietarului.

Constituirea servituţii presupune acordarea mijloacelor necesare pentru folosirea ei (art. 629 Cod civil).

Exemplu: servitutea de a lua apă din fântână presupune dreptul de a trece pe locul pe care se află aceasta.

Dacă se împarte fondul dominant între coproprietari, fiecare parte are dreptul să folosească servitutea, cu condiţia să nu se agraveze exerciţiul ei (art. 633 Cod civil).

Dacă se împarte fondul aservit, servitutea subzistă pentru fiecare parte în cazul celor care grevează întreg fondul sau numai pentru o parte când poate fi localizată. Exemplu: servitutea de a nu construi subzistă pentru toate părţile, însă servitutea de trecere grevează numai o parte.

Proprietarul fondului dominant poate face toate lucrările necesare pentru a se folosi de servitute şi de a o păstra, însă pe cheltuiala sa (art. 630-631 Cod civil).

Totodată el are obligaţia de a se folosi de servitute numai potrivit titlului fără a face schimbări care să agraveze situaţia fondului aservit.

Pentru apărarea servituţii, proprietarul fondului dominant are o acţiune confesorie, iar pentru eventualele tulburări acţiunea posesorie.

Page 56: drepturile reale

58

Page 57: drepturile reale

Proprietarul fondului dominant are obligaţia de a exercita servitutea numai în limitele reale, sens în care art. 635 îi interzice să facă „vreo schimbare împovărătoare” pentru fondul aservit. Exercitarea abuzivă a servituţii permite celui prejudiciat să ceară desfiinţarea lucrărilor şi daune interese. b. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit - sunt limitate de servitutea creată. El este obligat să se abţină de la orice act care poate împiedica exerciţiul dreptului de servitute. Proprietarul fondului aservit va putea dispune de dreptul său însă fără a restricţiona exercitarea normală a servituţii de către proprietarul fondului dominant.

Pentru contestarea servituţii poate folosi acţiune negatorie, iar pentru înlăturarea tulburărilor, acţiunea posesorie.

Stingerea servituţilor Servituţile se sting prin:

- imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea (art. 636 Cod civil), de exemplu, prin desfiinţarea păşunii, terenul fiind parcelat pentru construcţii;

- prescripţia extinctivă, prin nefolosirea servituţii timp de 30 ani (art. 639- 642 Cod civil);

- confuziunea fondului dominant şi a celui aservit în patrimoniul aceluiaşi proprietar (art. 638 Cod civil);

- pieirea fondului aservit; - expirarea termenului - dacă s-a stabilit prin convenţie un

termen - ori s-a împlinit condiţia rezolutorie, dacă s-a stabilit o astfel de condiţie;

- renunţarea la servitute de către proprietarul fondului dominant;

- revocarea sau anularea dreptului celui care a constituit servitutea.

Conform art. 636 şi 637 Cod civil, servituţile încetează când lucrurile se găsesc în astfel de stare, încât servitutea nu se mai poate exercita şi ea renaşte dacă lucrurile sunt restabilite într-un chip încât servituţile să se poată exercita.

În cauză, „servitutea a încetat prin demolarea unei mori. Aşa fiind, ea nu mai poate renaşte (ca urmarea a construirii noii mori), întrucât ea nu se mai poate exercita datorită modificărilor aduse în amplasamentul construcţiilor edificate între timp pe terenurile aparţinănd părăţilor, reamenajarea şi folosirea vechiului canal de scurgere a apei prezentând inconveniente grave pentru proprietarii fondurilor aservite” (CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE, sectia civila, decizia nr.830/1992, Dr. nr.2/1993, pag. 77).

59

Page 58: drepturile reale

7.5. Dreptul de superficie În doctrina juridică dreptul de superficie a fost definit ca fiind dreptul pe

care îl are o persoană denumită superficiar asupra plantaţiilor, construcţiilor şi altor lucrări pe un teren ce aparţine altei persoane.

Dreptul de superficie este un drept real şi constă în dreptul de folosinţă al terenului pe care se găsesc construcţii, plantaţii sau alte lucrări.

Deci, în cazul superficiei ne aflăm în situaţia a două drepturi de proprietate deosebite care se suprapun - juxtapuse: dreptul proprietarului terenului şi dreptul proprietarului superficiei.

Dreptul de superficie poate fi definit ca fiind un drept real care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe un teren ce aparţine unei alte persoane, precum şi în dreptul de folosinţă al superficiarului asupra acelui teren.

Dreptul de superficie constituie o derogare de la dispoziţiile cuprinse în art. 489 Cod civil, potrivit căruia proprietarul terenului are şi proprietatea a tot ce se află pe suprafaţa terenului; de asemenea este o derogare şi de la dispoziţiile art. 482 Cod civil potrivit cărora proprietatea asupra unui lucru dă dreptul asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, la acest lucru.

Dreptul de superficie este un drept real imobiliar, perpetuu, care nu se stinge prin nefolosinţă. Alături de dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi plantaţiilor, superficiarul are întotdeauna şi un drept de folosinţă asupra terenului, pentru care plăteşte, dacă nu s-a convenit altfel o taxă.

Dreptul de superficie nu încetează prin ieşirea din indiviziune, deoarece dreptul superficiarului şi al proprietarului terenului nu se găsesc în indiviziune.

Deşi acest drept nu este enumerat printre drepturile reale din Codul civil totuşi el există în virtutea unor alte reglementări legale, fie în baza unei convenţii care se poate încheia între superficiar şi proprietarul terenului.

Aşadar dreptul de superficie nu este reglementat expres printre drepturile reale, totuşi existenţa acestui drept este dedusă din mai multe texte de lege:

- art. 492 Cod civil stabileşte prezumţia relativă că orice construcţie, plantaţie sau lucru facut în pământ sau asupra pămăntului sunt facute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi sunt ale lui până se dovedeşte contrariul. Dovada contrarie înseamnă dreptul de superficie.

- Legea nr. 115/1938 privind cărţile funciare, prevede la art. 11 drepturile reale supuse întabulării, prevedere în care se află şi dreptul de superficie.

- Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă,

60

Page 59: drepturile reale

menţionează expres dreptul de superficie. Dacă proprietarul terenului nu se opune însă, la ridicarea

construcţiei, există prezumţia că a acceptat constituirea unui drept de superficie.

Prezumţia de proprietate recunoscută în favoarea proprietarului terenului asupra construcţiei ridicate pe acel teren este relativă, astfel că persoana care în fapt a construit poate să facă dovada că este proprietara acelor construcţii, fie în baza convenţiei intervenite între părţi, fie în baza prevederilor legii.

Prin urmare, în situaţia în care se dovedeşte că proprietatea construcţiilor aparţine unei alte persoane decât proprietarul terenului pe care s-a construit, această persoană are drept de superficie, care prin natura sa constituie un drept real.

În acest caz, aplicarea prevederilor art. 494 din Codul civil care sunt specifice situaţiei în care „o persoană a construit pe terenul altuia, în afara unei convenţii ori a permisiunii legii, situaţie în care constructorul nu are decât calitatea de creditor al proprietarului, datorită construcţiilor pe care le-a ridicat cu cheltuiala sa, fără să fie vorba în acest caz de existenţa unui drept real în favoarea constructorului” (art. 492 Cod civil) (TRIBUNALUL SUPREM, secţia civilă, decizia nr.959/1967; RRD nr.10/1967, pag.154).

Stingerea dreptului de superficie Dreptul de superficie se stinge prin aceleaşi modalităţi ca şi dreptul de

proprietate. În doctrina juridică sunt prezentate şi două situaţii specifice prin care

acesta încetează: - dobândirea de către superficiar a proprietăţii asupra terenului

sau a proprietarului terenului devenind şi proprietarul construcţiei indiferent pe ce cale (uzucapiune, succesiune sau convenţie.

- pieirea integrală a construcţiei, plantaţiei sau lucrării care a fost desfiinţată de către superficiar.

8. Apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare

8.1. Preliminarii Dreptul de proprietate fiind dreptul subiectiv real cel mai important se

bucură de protecţia juridică oferită de lege, prin care i se asigură exerciţiul nestingherit.

Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate sunt numeroase. Ele pot fi cuprinse în două categorii principale:

- mijloacele juridice nespecifice de apărare a dreptului de

61

Page 60: drepturile reale

proprietate - acţiunile născute din contracte pentruneexecutare, acţiunile de reparare a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, acţiunea născută din îmbogăţire fără justă cauză ş.a.;

- mijloace juridice specifice de apărare a dreptului de proprietate. În această categorie intră acele acţiuni care se întemeiază direct pe dreptul de proprietate având ca temei dreptul de proprietate. Acţiunile din această categorie se mai numesc acţiuni reale sau petitorii.

8.2. Acţiunea în revendicare - noţiune şi trăsături În literatura juridică, acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind

acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la „posesorul neproprietar”. 32

Printr-o formulare sintetică, Tribunalul Suprem a definit acţiunea în revendicare ca fiind acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar. 33

Acţiunea în revendicare poate avea ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile individual determinate, însă se pot cere şi despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Termenul juridic al acţiunii în revendicare îl constituie dreptul de proprietate dar se găseşte şi în art. 1909 alin. 2 Cod civil care dispune ca „cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de trei ani".

Din definiţia dată noţiunii de revendicare se desprind trăsăturile sale caracteristice, astfel:

- Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie prin care se apără dreptul de proprietate şi se pune în discuţie existenţa acestui drept, reclamantul având sarcina să dovedească dreptul său. Prin acţiunea în revendicare se apără dreptul de proprietate, pe când prin acţiunile posesorii se apără posesia.

- Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, ce se întemeiază şi apără însăşi, dreptul de proprietate, care prin natura sa este un drept real, în timp ce acţiunile personale au ca temei dreptul de creanţă născut din contract (de pildă ce rezultă din contractul de locaţie prin care se cere restituirea lucrului).

- Acţiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deţine lucrul, scopul acţiunii fiind restituirea lucrului.

- Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv şi, ca urmare, titularul dreptului de proprietate

32 A se vedea Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 12033 Decizia Tribunalului Suprem - Colegiul Civil nr. 1338/1958 în Culegere de decizii ale TribunaluluiSuprem pe anii 1952-1969

62

Page 61: drepturile reale

poate revendica bunul oricând. Cu toate acestea posesorul neproprietar de bună credinţă poate să opună oricănd dobăndirea proprietăţii prin uzucapiune sau prescripţie achizitivă prin posesia prelungită de 10-20 ori 30 de ani în condiţiile prevăzute de lege. Proba dreptului de proprietate cade în sarcina reclamantului.

8.3. Condiţiile de exercitare a acţiunii în revendicare Aceste condiţii privesc persoanele care pot exercita acţiunea în

revendicare şi modul în care o exercită. 1. Acţiunea în revendicare poate fi exercitată de persoana care are

calitatea de proprietar al bunului revendicat. Dacă bunul revendicat se află în coproprietate, practica judiciară, în

lipsa unei dispoziţii legale, a stabilit că acţiunea în revendicare formulată numai de către unul dintre coproprietari nu este admisibilă deoarece reclamantul are un drept limitat asupra bunului. Cu alte cuvinte, coproprietarul nu poate să revendice de la terţ, în timpul indiviziunii, cota sa din bunul indiviz, deoarece trebuie ca în prealabil să se facă partajul, în urma căruia se va stabili cui îi revine bunul.

În situaţia în care coproprietarul are acordul expres al tuturor coproprietarilor, el va putea formula şi susţine acţiunea în revendicare.

De asemenea, coproprietarul nu poate formula acţiune în revendicare împotriva celorlalţi coproprietari, decât după partaj sau când face dovada că a posedat bunul distinct, cu intenţia de a uzucapa.

În sfărşit, în cazul soţilor acţiunea în revendicare poate fi formulată numai de unul dintre ei deoarece se aplică prezumţia de mandat tacit reciproc.

2. Acţiunea în revendicare poate fi formulată oricănd, neexistănd un termen de introducere la instanţa de judecată. Cu toate acestea, reclamantul nu va avea câştig de cauză dacă se dovedeşte uzucapiunea (la imobile) ori posesia de bună credinţă (la mobile). De asemenea, art. 561 Cod civil dispune că, în situaţia vânzării unui bun imobil la licitaţie publică, cu ocazia procedurii executării silite, cel care se pretinde a fi proprietarul bunului vândut prin licitaţie, îl va putea revendica în termen de 5 ani de la data depunerii preţului de către adjudecător.

8.4. Acţiunea în revendicare a imobilelor Acţiunea în revendicare imobiliară are ca scop revendicarea unui bun

imobil. Această acţiune are trăsăturile generale menţionate la pct. 3, dar şi aspecte specifice privind probaţiunea şi uzucapiunea.

a) Proba dreptului de proprietate imobiliară Sarcina probei aparţine reclamantului, adică trebuie să facă dovada că

este proprietarul bunului, iar nu părătul.

63

Page 62: drepturile reale

Art. 1169 Cod civil dispune că „cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească".

Evident după ce reclamantul şi-a administrat dovezile, pârâtul va trebui să se apere administrând dovezile pe care le consideră necesare.

Proba dreptului de proprietate se face diferit, în funcţie de modul de dobândire, prin act juridic ori prin fapt juridic, potrivit regulilor din materia probaţiunii.

În cazul dobândirii proprietăţii prin moduri originare (uzucapiune, ocupaţiune) se poate face dovada certă, însă la dobăndirea proprietăţii printr-un mod derivat, dovada este relativă deoarece titlurile constituie mijloace relative de probă.

Probarea drepturilor de proprietate prin titluri este uneori dificilă deoarece nu au fost redactate înscrisurile de transmitere a imobilului, ori nu conţin planuri topografice de delimitare a imobilului, sau nu emană de la adevăratul proprietar. De aceea doctrina juridică şi practica judiciară au stabilit anumite reguli de probare a dreptului de proprietate:

- în situaţia în care reclamantul, dar şi pârâtul revendică proprietatea asupra imobilului pot fi invocate orice acte juridice prin care se recunoaşte dreptul de proprietate

- titlul de proprietate este opozabil erga omnes, datorită caracterului de opozabilitate generală a dreptului de proprietate

- posesia cea mai bine caracterizată este determinantă. Pe baza acestor reguli se pot concepe următoarele situaţii:

I. - când reclamantul şi pârâtul prezintă înscrisuri privind dreptul

de proprietate asupra bunului revendicat. Dacă înscrisurile provin de la acelaşi autor, are câştig de cauză cel cu titlul de proprietate care are data mai veche, iar la testamente cel al cărui testament are data cea mai recentă. Dacă înscrisurile provin de la autori diferiţi are căştig cel cu titlu preferabil şi o posesie mai bine caracterizată. Pentru a se stabili care titlu este preferabil se vor verifica drepturile autorilor asupra imobilului, iar dacă nu există alte probe, va fi preferat titlul care are data mai veche.

II. - când numai reclamantul prezintă titlu de proprietate, ori

numai pârâtul prezintă titlu de proprietate. Dacă reclamantul prezintă titlu de proprietate, acţiunea în revendicare va

fi admisă cu condiţia ca titlul să emane de la un terţ, iar nu de la el însuşi şi data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.

Dacă pârâtul prezintă titlul de proprietate, acţiunea în revendicare va fi respinsă ca neîntemeiată.

64

Page 63: drepturile reale

III. - când nici o parte nu prezintă titlu de proprietate şi nici nu se

invocă unul din modurile originare de dobăndire a proprietăţii, acţiunea în revendicare se respinge ca neîntemeiată.

b. Prin titlu de proprietate, în aceste situaţii, nu se înţelege numai cel translativ de proprietate (vânzare, donaţie, etc.) care creează un drept de proprietate pentru dobânditor, ci şi titlul declarativ (acte de partaj, hotărârile judecătoreşti) care recunosc un drept anterior de proprietate. De asemenea, un testament constituie titlu de proprietate, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.

c. Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare Art. 1890 Cod civil prevede că dreptul la acţiune este supus

prescipţiei extinctive, iar termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale este de 30 de ani.

Totuşi se admite că acţiunea în revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă extinctiv deoarece dreptul de proprietate are un caracter perpetuu, iar termenul de 30 de ani priveşte dezmembrămintele dreptului de proprietate.

Acţiunea în revendicare a imobilelor poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii.

8.5.Acţiunea în revendicare a bunurilor mobile Acţiunea în revendicare a bunurilor mobile este guvernată de alte

reguli decât acţiunea în revendicare imobiliară. Art. 1909 alin. 1 Cod civil dispune că „lucrurile mişcătoare se

prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Deci, practic, acţiunea în revendicare a bunurilor mobile este inaplicabilă deoarece posesorul bunului beneficiază de prezumţia de proprietate, el fiind obligat să facă doar dovada împrejurării de fapt a posesiei.

Tribunalul Suprem, prin decizia nr. 1238/1960 a precizat că „odată această dovadă făcută, proba contrară incumbă aceluia care vrea să-şi dovedească dreptul de proprietate, de exemplu în cazul când pretinde că deţinătorul bunurilor este detentor precar”.

Art. 1909, alin. 1 Cod civil se aplică numai bunurilor mobile corporale, privite individual, iar nu bunurilor incorporale ori universalităţilor de bunuri. Excepţie: se aplică titlurilor la purtător.

Acţiunea în revendicare a bunurilor mobile se poate utiliza în următoarele situaţii:

I. - situaţia prevăzută de art. 1909 alin. 2 Cod civil

65

Page 64: drepturile reale

Art. 1909, alin. 2 prevede că „cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua în care l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel care-l găseşte, rămânând acestuia recurs contra celui de la care îl are”.

Pentru a se aplica aceste dispoziţii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- să fie un terţ dobânditor de bună credinţă care a dobândit de la hoţ sau găsitor;

- bunul care a ieşit din patrimoniul reclamantului fără voia lui, este identic cu cel furat sau găsit.

Textul nu se aplică dacă bunul se află la hoţ sau găsitor, ori la un terţ de rea credinţă.

Prin furt se înţelege infracţiunea de furt, tâlhărie şi piraterie, iar pierderea există din neglijenţă ori forţă majoră.

II. Situaţiile când acţiunea în revendicare mobiliară poate fi exercitată;

- cănd posesorul este de bună credinţă Posesorul de bună credinţă al bunului mobil poate fi numai terţul

care l-a dobândit de la autorul furtului sau de la găsitor (Art. 1909 alin. 2 Cod civil).

Acţiunea în revendicare poate fi introdusă numai de adevăratul proprietar căruia i s-a furat bunul ori l-a pierdut.

Acţiunea în revendicare nu poate fi promovată de detentorul precar (depozitar, gajist) deoarece el deţine bunul în baza unor raporturi contractuale care îi conferă dreptul de a acţiona numai în baza acestor raporturi.

Acţiunea în revendicare a bunurilor mobiliare poate fi exercitată m termen de trei ani. După trecerea termenului posesorul beneficiază de prezumţia de proprietate prevăzută de art. 1909 alin. 1 Cod civil.

Adevăratul proprietar nu va putea fi obligat să plătească posesorului de bună credinţă contravaloarea bunului cu ocazia revendicării acestuia, însă posesorul are posibilitatea să formuleze o acţiune în despăgubire împotriva celui de la care a primit bunul.

De la dispoziţiile art. 1909 alin. 2 Cod civil există o excepţie cuprinsă de art. 1910 Cod civil „dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut, l-a cumpărat de la bâlci sau târg, sau la vinderea publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”. Evident proprietarul lucrului are o acţiune împotriva hoţului ori găsitorului pentru a fi obligat la plata sumei încasată de la dobânditorul de bună credinţă.

- când posesorul este de rea-credinţă

66

Page 65: drepturile reale

Posesorul de rea-credinţă nu beneficiază de dispoziţiile art. 1909 alin. 2 şi în consecinţă bunul mobil va putea fi revendicat în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 Cod civil.

De asemenea proprietarul va putea pretinde pe lângă bunul mobil şi daunele provocate acestuia.

Acţiunea în revendicare a bunurilor mobiliare nu poate fi formulată de adevăratul proprietar împotriva persoanelor cărora el însuşi le-a permis deţinerea bunurilor pe baza unor relaţii contractuale. Este vorba de detentorii precari împotriva cărora proprietarul poate acţiona dacă ei refuză restituirea bunurilor ori pretind un drept de proprietate asupra acestor bunuri.

Efectele acţiunii în revendicare constau în restituirea lucrului liber de orice sarcini cu care a fost grevat de posesor, restituire ce se face cu toate accesoriile sale. Dacă restituirea nu mai este posibilă în natură (lucrul a pierit, a fost dobândit de un terţ de bună credinţă, expropriat) restituirea se face prin despăgubiri în echivalent.

Dacă posesorul a fost de rea credinţă, restituie fructele bunului numai după data introducerii acţiunii

Situaţia cheltuielilor făcute cu lucrul pe care îl restituie: - cheltuielile pentru conservarea bunului pe care posesorul de

bună credinţă are dreptul să le ceară întrucât şi proprietarul le-ar fi făcut pentru conservarea lucrului;

- cheltuieli utile, ameliorări care nu sunt necesare, dar sporesc valoarea lucrului;

- cheltuieli voluptorii (de simplă plăcere personală, ce nu măresc valoarea lucrului. La aceste cheltuieli posesorul nu are dreptul la restituire, dar poate să ridice lucrările făcute dacă este posibil, fără însă a deteriora lucrul;

- restituirea cheltuielilor făcute de posesorul de bună credinţă pentru lucrări noi şi plantaţii (drept de retenţie).

9. Modurile de dobândire a dreptului proprietate şi a altor drepturi reale

Mijloacele juridice prin care se dobândeşte dreptul de proprietate sunt prevăzute în cartea a III-a a Codului civil intitulată „Diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea”.

Astfel, art. 644 Cod civil prevede că proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, legate, convenţie şi prin tradiţiune, iar potrivit art.b645 Cod civil proprietatea se mai dobândeşte şi prin accesiune, prescripţie, lege şi ocupaţiune.

67

Page 66: drepturile reale

Această enumerare a fost criticată în literatura de specialitate,34

considerându-se că este incompletă şi inexactă.35

S-a subliniat faptul că în cod nu sunt menţionate şi alte moduri de dobândire a proprietăţii, cum ar fi: hotărârile judecătoreşti, posesia de bunăcredinţă a bunurilor mobile şi dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă.

În sinteză putem spune că potrivit art. 644-645 din Codul civil, Cartea a III-a, proprietatea se poate dobândi prin următoarele moduri;

- succesiune - legat - convenţie - tradiţiune - accesiune - prescripţie achizitivă - lege - ocupaţiune

Printre modurile de dobândire a proprietăţii se mai află şi hotărârea judecătorească.

Deşi un mod de dobândire este cel prin lege, în realitate toate modurile de achiziţie a proprietăţii sunt prin efectul legii deoarece voinţa individului nu poate produce efecte juridice decât dacă dreptul sancţionează această voinţă, în consecinţă, modul de dobândire a dreptului de proprietate prin lege se referă la texte speciale care nu pot intra în cadrul general al altor moduri de dobândire.

Cele mai importante criterii de clasificare a modurilor de dobândire a drepturilor reale sunt următoarele: 1) După întinderea dobândirii:

- moduri de dobândire universală sunt acelea prin care

dreptul real se naşte sau se strămută în cadrul transmiterii unei universalităţi sau a unei fracţiuni din aceasta (ex.: situaţia moştenitorului care, dobândind patrimoniul lui de cujus devine, printre altele, proprietarul bunurilor ce au aparţinut acestuia).

- moduri de dobândire cu titlu particular sunt acelea prin

care se dobândeşte, dreptul de proprietate asupra unui bun sau a unor bunuri determinate (ex.: contractul de vânzare -cumpărare are ca obiect dobândirea de către cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun determinat).

34 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., pag.26535 A se vedea C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op.cit., pag. 187

68

Page 67: drepturile reale

Succesiunea legală sau testamentară este un mod de dobândire universală sau cu titlu universal după cum există un singur moştenitor sau mai mulţi moştenitori care vin la succesiune.

Modurile de dobândire cu titlu particular sunt: convenţia, uzucapiunea, accesiunea, tradiţiunea şi legatul cu titlu particular.

2) După situaţia juridică a bunului la momentul dobândirii: - moduri de dobândire originare sunt acele moduri de

dobândire a dreptului ce nu implică trasmisiunea lui juridică de la o persoană la alta pentru că bunul nu aparţine nimănui în momentul în care are loc dobândirea (ex.: ocupaţiunea, care presupune dobândirea unui drept de proprietate prin luarea în posesie a unui bun care nu aparţine nimănui).

- moduri de dobândire derivate sunt acelea potrivit cărora

dobândirea dreptului real se realizează prin transferul acestuia de la proprietarul actual către dobânditor (ex.: convenţia, tradiţiunea, succesiunea).

9.1. Accesiunea este reglementată de Art. 488-516 Cod Civil ca mod de dobândire a proprietăţii conform căruia tot ce se uneşte cu un lucru sau se încorporează într-un lucru devine proprietatea aceluia căruia îi aparţine lucrul la care s-a făcut unirea sau incorporaţiunea.36

În funcţie de natura bunului a cărui proprietate se dobândeşte pe această cale, accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară.

La rândul său, accesiunea imobiliară poate fi naturală sau artificială după cum încorporarea este dependentă sau independentă de intervenţia omului.

Codul Civil menţionează patru cazuri de accesiune imobiliară naturală şi anume:

- aluviunile, potrivit art. 495 Cod Civil sunt creşterile de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile fluviului sau ale râurilor.

- avulsiunea constă în ruperea unei bucăţi de teren prin efectul apelor şi alipirea ei la terenul unui alt proprietar. Ea devine proprietatea celui la care s-a lipit dacă proprietarul de la care s-a făcut ruperea nu o revendică timp de un an.

- potrivit art.500 Cod Civil, „insulele şi prundişurile ce se

formează în râurile nenavigabile şi neplutitoare sunt ale proprietarului ţărmului pe care ele s-au format... ".

În situaţia în care apele respective au un potenţial energetic valorificabil sau pot fi folosite în interes public, accesiunea imobiliară naturală nu poate opera deoarece aceste ape, potrivit art. 136 din Constituţie fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

36 A se vedea C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op.cit., pag. 189

Page 68: drepturile reale

69

Page 69: drepturile reale

- accesiunea animalelor şi păsărilor este reglementată de art.

503 Cod Civil potrivit căruia „orice animale sau zburătoare sălbatice trec în cuprinsul nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude sau prin artificii."

Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului şi, spre deosebire de cea naturală, ea implică şi plata unor despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăţi în dauna altei persoane.

În acest sens, art. 492 Cod Civil dispune „Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui până ce se dovedeşte din contră."

Codul Civil reglementează două cazuri de accesiune imobiliară artificială:

- art. 493 Cod Civil reglementează situaţia ridicării construcţiei de către proprietarul

terenului cu materialele altcuiva, în acest caz - proprietarul

terenului devine şi proprietar al construcţiei, dar el este obligat să-l despăgubească pe proprietarul materialelor cucontravaloarea acestora şi, eventual, daune interese.

- art. 494 Cod Civil reglementează situaţia ridicării construcţiei de către o altă persoană decât

proprietarul terenului, în acest caz, proprietarul terenului are dreptul de a ţine lucrările pentru el, sau de a-l obliga pe constructor să le ridice, în privinţa drepturilor proprietarului materialelor, art.494 Cod Civil face distincţie între constructorul de bună-credinţă şi cel de rea credinţă.

Constructorul este de rea-credinţă atunci când ridică o construcţie, face o plantaţie sau altă lucrare pe terenul care ştie că aparţine altei persoane.

În această situaţie, proprietarul terenului are, la alegerea sa, două posibilităţi:

- fie să păstreze construcţia devenind proprietar prin accesiune, cuobligaţia de a-l despăgubi pe constructor cu preţul muncii şi valoarea materialelor, fără a lua în considerare sporirea valorii fondului;

- fie să-l oblige pe constructor să-şi ridice lucrările făcute, pe cheltuiala sa, cu obligarea acestuia la plata de daune interese pentru prejudiciile pe care le-a suferit.

Page 70: drepturile reale

70

Page 71: drepturile reale

Constructorul este de bună-credinţă atunci când nu a cunoscut că terenul aparţine altcuiva, crezând că este al său.

În literatura juridică, s-a stabilit că buna credinţă în materie de accesiune rezultă din convingerea pe care o are constructorul, în momentul efectuării lucrărilor, că fondul pe care construieşte sau plantează îi aparţine. 37

Acesta stăpâneşte terenul respectiv în temeiul unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute.

- În această situaţie, proprietarul terenului nu poate cere ridicarea plantaţiei, clădirii sau lucrării ci va deveni proprietar al lucrărilor făcute şi va fi obligat să-l dezdăuneze pe constructor. În acest sens, în practica judiciară s-a hotărât că: „edificarea unei construcţii de o persoană cu materialele sale pe terenul altuia produce efecte diferite, după cum constructorul a fost de rea credinţă sau de bună credinţă, în acest din urmă caz distingându-se şi situaţia când construcţia s-a executat pe baza unei convenţii dintre proprietarul fondului şi constructor.

În prima ipoteză, proprietarul terenului are, potrivit art. 494 Cod Civil, dreptul de opţiune, în sensul de a păstra pentru el construcţiile, plătind valoarea materialelor şi manopera, sau de a îndatora pe constructor să ridice lucrările edificate pe cheltuiala sa.

În cazul în care constructorul a fost de bună-credinţă, acelaşi text prevede că proprietarul fondului are dreptul de a înapoia valoarea materialelor şi a manoperei sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului, fără însă a putea cere ridicarea construcţiilor.

În fine, în situaţia edificării unei construcţii pe baza convenţiei intervenite între proprietarul terenului şi constructor, acesta are dreptul, prin aplicarea şi a prevederilor art.970 Cod civil, la o despăgubire calculată în funcţie de contribuţia sa, ţinându-se seama de valoarea de circulaţie a construcţiei” (TRIBUNALUL SUPREM,sectia civila, decizia nr.720/1989, Dr. nr.1-2/1990, p. 125).

Accesiunea mobiliară există în situaţia în care bunurile mobile ce se unesc aparţin unor proprietari diferiţi, iar despărţirea acestora nu poate avea loc fără a sacrifica pe unul din ele.

În acest caz, proprietarul bunului mai important devine şi proprietar al bunului mai puţin important cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul acestuia din urmă.

Art.504-516 Cod civil reglementează următoarele cazuri de accesiune mobiliară:

37 A se vedea C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op.cit., pag.193

71

Page 72: drepturile reale

- adjuncţiunea, care intervine în cazul unirii a două lucruri ce aparţin unor proprietari diferiţi, formând un singur lucru, dar cele două lucruri, deşi sunt unite, rămân totuşi distincte putând fi recunoscute întrucât prin unire nu-şi pierd individualitatea (ex.: înrămarea unui tablou, montarea unei pietre preţioase într-o bijuterie).

- specificaţiunea se realizează atunci când o persoană produce

un lucru nou prin prelucrarea sau transformarea unui material ce aparţine altei persoane (ex.: sculptorul care realizează o statuie dintr-un bloc de marmură ce aparţine altei persoane).

- confuziunea intervine în cazul amestecului mai multor materii ce aparţin unor proprietari diferiţi, din care rezultă un lucru nou, fără a mai putea distinge partea fiecăruia (ex.: amestecul a două lichide, aliaje etc).

9.2 Uzucapiunea - prescripţia achizitivă - este acel mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale prin posedarea neîntreruptă a unui imobil în timpul şi condiţiile prevăzute de lege.

Uzucapiunea constituie singura dovadă absolută a dreptului de proprietate deoarece uzucapantul nu mai este obligat să facă vreo altă dovadă a dreptului său.

Acest mod de dobândire a proprietăţii operează numai în cazul bunurilor imobile aflate în circuitul civil deoarece, aşa cum am menţionat anterior, bunurile ce aparţin domeniului public sunt imprescriptibile.

În sistemul Codului civil, uzucapiunea este de două feluri: - uzucapiunea de 30 de ani, în care persoana care o invocă

trebuie să dovedească îndeplinirea următoarelor două condiţii: posesia utilă a bunului (neviciată) şi exercitarea posesiei timp de 30 de ani;

Posesia este utilă atunci când posesorul posedă pentru sine, cu intenţia de a se comporta ca proprietar pe tot termenul prevăzut de lege.

În practica judiciară s-a stabilit că „moştenitorii sunt presupuşi că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alţii cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor având caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Prin excepţie, stăpânirea de către unul dintre moştenitorii a unui bun succesoral este aptă a duce la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate, dacă a intervenit o manifestare exterioară a sa, care să demonstreze că a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă,

72

Page 73: drepturile reale

adică s-a produs o intervertire în fapt a posesiei (TRIBUNALULSUPREM, se., decizia nr.769/1979).38

- uzucapiunea de 10-20 de ani intervine în situaţia

îndeplinirii a două condiţii speciale: posesia trebuie să fie întemeiată pe just titlu şi să fie de bună-credinţă.

Potrivit art.1897 Cod civil, just titlu este orice titlu translativ de proprietate (vânzarea-cumpărarea, schimbul etc.) care, datorită unor împrejurări ce ţin de actul respectiv nu strămută proprietatea bunului, ci doar posesiunea lui.

El trebuie să provină de la o altă persoană decât adevăratul proprietar pentru că în caz contrar, dobândirea proprietăţii se realizează prin actul respectiv, fără a mai fi necesară trecerea timpului.

În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că o uzucapiune pe baza unui titlu ce emană de la adevăratul proprietar este de neconceput, deoarece într-o asemenea situaţie titlul obţinut ar fi suficient pentru dobândirea dreptului de proprietate conform art.1895 Cod civil (TRIBUNALUL SUPREM, se., decizia nr. 946/1979)39.

Pentru a fi opozabil celui care se pretinde proprietar, justul titlu trebuie să aibă dată certă.

Cea de-a doua condiţie constând în posesia de bună-credinţă reprezintă convingerea posesorului că cel de la care a dobândit bunul avea toate însuşirile pentru a-i transmite proprietatea, fiind adevăratul proprietar.

Pe lângă aceste două condiţii speciale, cel care invocă dobândirea dreptului, trebuie să dovedească faptul că posesia sa a fost exercitată neîntrerupt o perioadă de 10-20 ani.

Art.1895 Cod civil are în vedere două termene, de la 10 la 20 ani, stabilite după cum adevăratul proprietar locuieşte în raza instanţei de judecată unde se află imobilul (10 ani) sau locuieşte în raza altei instanţe decât cea unde este situat imobilul respectiv (20 de ani).

Principalul efect al uzucapiunii constă în dobândirea dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra lucrului cu privire la care s-a exercitat posesia.

Concomitent, prin uzucapiune se stinge dreptul de proprietate al fostului titular. Efectele dobândirii dreptului se produc retroactiv, astfel încât uzucapantul este considerat proprietar din ziua în care a început posesia.

Conform dispoziţiilor art.1847 Cod civil, pentru a se putea dobândi proprietatea pe calea uzucapiunii, posesia trebuie să fie neîntreruptă.

38 A se vedea C. Turianu, C. Turianu - „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale", ed. AU Beck, 1998,pag. 14339 A se vedea C. Turianu, C. Turianu, op.cit, pag.144

73

Page 74: drepturile reale

Întreruperea prescripţiei, care are drept efect înlăturarea posesiei anterioare, este de două feluri:

- naturală; - civilă.

Numai cazurile de întrerupere naturală prevăzute în art.1864 Cod civil sunt specifice prescripţiei achizitive. Acest text reglementează două situaţii în care operează întreruperea naturală a prescripţiei:

- când posesorul rămâne lipsit de folosinţa lucrului mai mult de un an de zile, de către vechiul proprietar sau de către un terţ;

- când lucrul este declarat imprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale.

Întreruperea civilă a prescripţiei este reglementată de art.16 din Decretul nr. 167/1958, care prevede trei asemenea cazuri:

- prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă ea s-a introdus la o instanţă sau un organ de jurisdicţie necompetent; - dacă cel în favoarea căruia curge termenul de prescripţie

recunoaşte dreptul proprietarului. Această recunoaştere trebuie făcută numai de posesor şi cu condiţia ca acesta să aibă capacitatea de exerciţiu deplină;

- printr-un act începător de executare. Spre deosebire de întrerupere, suspendarea prescripţiei

achizitive nu înlătură timpul scurs anterior, iar după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.

Joncţiunea posesiilor constă în adăugarea la perioada posesiei actuale a unui posesor a perioadei în care bunul a fost posedat de cei de la care posesorul a primit posesia (de autorii săi).

Legea a permis această operaţiune pentru a da posibilitatea posesorului să uzucapeze în condiţii mai avantajoase.

Joncţiunea posesiilor este posibilă şi facultativă pentru posesor care poate să decidă dacă este folositoare (art. 1859 si 1860 Cod civil).

Dacă decide să folosească joncţiunea posesiilor, el trebuie să continue posesia cu viciile şi calităţile avute.

Condiţiile joncţiunii posesiilor sunt: - să existe o posesie propriu-zisă.

Nu se poate adăuga detenţia precară la posesie. - posesorul să fie continuatorul celui care a deţinut bunul

anterior. Spre exemplu, cumpărătorul primeşte bunul de la vânzător. Dacă

posesorul uzurpă posesia altei persoane nu va putea utiliza joncţiunea posesiilor

Cazurile de utilizare a joncţiunii posesiilor:

74

Page 75: drepturile reale

- posesia posesorului este de aceeaşi natură cu a celor care au posedat anterior, adică de bună credinţă sau de rea credinţă; în primul caz de joncţiune uzucapiunea va interveni de la 10 la 20 de ani, în al doilea caz de joncţiune uzucapiunea va interveni în 30 de ani;

- posesia posesorului este de bună credinţă iar a celor care au posedat anterior este de rea credinţă; în această situaţie posesorul poate să nu folosească joncţiunea posesiilor şi va putea uzucapa de la 10 la 20 de ani, ori poate să folosească joncţiunea posesiilor şi va putea uzucapa în 30 de ani. Această ultimă ipoteză este utilizabilă când perioada rămasă până la împlinirea termenului de 30 de ani este mai mică de 10 ani;

- posesia posesorului este de rea credinţă iar a celor care au posedat anterior este de bună credinţă; în această situaţie uzucapiunea intervine în termenul de 30 de ani, reducându-se cu numărul de ani cât au posedat cei care au deţinut anterior. Efectele uzucapiunii: odată cu împlinirea termenului uzucapiunii,

posesorul dobândeşte dreptul de proprietate sau alt drept real asupra lucrului. Uzucapiunea are caracter retroactiv, posesorul fiind considerat proprietar de la data începerii posesiei.

În situaţia în care posesorul invocă uzucapiunea, el o poate face pe două căi:

- pe cale de acţiune - când posesorul se adresează instanţei pentru a constata uzucapiunea şi astfel va fi înscrisă în cartea funciară

- pe cale de excepţie - când posesorul paralizează acţiunea în revendicare, a proprietarului adresată instanţei de judecată. Posesorul poate renunţa la efectele uzucapiunii, în mod expres sau

tacit, după împlinirea termenului. Evident renunţătorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Art. 1843 Cod civil dă dreptul creditorilor ori altor persoane interesate să invoce uzucapiunea debitorului lor, chiar dacă acesta a renunţat la uzucapiune.

9.3. Alte moduri de dobândire a proprietăţii a) Ocupaţiunea este acel mod de dobândire a dreptului de

proprietate prin luarea în posesie a unor bunuri ce nu sunt cuprinse în patrimoniul nimănui.40

40 A se vedea C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, op.cit, pag.209

75

Page 76: drepturile reale

În acest fel, se poate dobândi proprietatea numai asupra unor bunuri corporale mobile, deoarece bunurile imobile nu sunt susceptibile de dobândire prin ocupaţiune.

De asemenea, ea nu se aplică nici în cazul bunurilor ce aparţin domeniului public.

În aceste condiţii, ocupaţiunea are o aplicare limitată, putând fi dobândite astfel numai unele bunuri, cum sunt: apa luată de la un izvor natural, vânatul şi peştele prins cu respectarea legilor speciale, plantele medicinale.

b) Tradiţiunea constă în predarea materială a bunului de la transmiţător la dobânditor.

Acest mod de dobândire a proprietăţii operează numai în cazul darurilor manuale care constau în donaţiile curente, ce au ca obiect bunuri de mică importanţă.

În aceste situaţii, transferul proprietăţii operează prin simpla remitere a bunului de la donator la donatar, fără a mai fi necesare şi alte formalităţi.

c) Hotărârile judecătoreşti, de regulă, nu transferă dreptul de proprietate, deoarece au un caracter declarativ şi, ca atare, prin ele doar se constată un drept de proprietate preexistent.

Se pot dobândi drepturi reale doar prin hotărâri judecătoreşti constitutive de drepturi, cum este ordonanţa de adjudecare ca act final al vânzării prin licitaţie publică, în cadrul procedurii executării silite.

d) Convenţia, sau contractul reprezintă cel mai important mod de dobândire al proprietăţii şi a altor drepturi reale.

Art. 917 Cod civil prevede că „în contractele ce au ca obiect transferul proprietăţii sau unul alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor”.

Deci, transmiterea drepturilor reale are loc în momentul încheierii convenţiei dacă părţile nu au prevăzut alt fel.

De la această regulă, legea a instituit excepţii cum ar fi: în cazul contractelor solemne la care transmiterea proprietăţii are loc în momentul realizării formei autentice, sau în cazul contractelor privind bunuri viitoare sau de gen la care transmiterea proprietăţii are loc când se predau bunurile ori în cazul publicităţii prin cartea funciară la care transmiterea dreptului are loc la data întabulării.

76

Page 77: drepturile reale

CAPITOLUL III

POSESIA

1. Noţiune Pentru întregirea analizei problemelor privind proprietatea am

considerat util să abordăm m finalul acestui capitol, principalele aspecte juridice ale instituţiei posesiei.

În conformitate cu prevederile art.1846 Cod civil posesia este definită ca fiind: „deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”.

Definiţia dată astfel posesiei de legiuitorul nostru civil este „depăşită” creând unele confuzii:

- în primul rând cuvântul „deţinere” are un alt sens în sistemul nostru actual de drept;

- în al doilea rând definind posesia ca fiind „folosirea de un drept" duce la o înţelegere greşită a acestei instituţii, deoarece posesia se bucură de protecţie legală, chiar dacă posesorul nu are nici un drept asupra lucrului.

În dreptul nostru nu este concepută posesia ca o stare de drept, ci ca o stare de fapt.

Deci, putem spune că posesia este o stare de fapt, constând în deţinerea unui lucru în mod exclusiv şi în exercitarea asupra acestui lucru a actelor de folosinţă pe care le-ar exercita un proprietar. Este, în sens restrâns, puterea materială pe care o exercită cineva asupra unui lucru41.

Posesia are două elemente: - corpus - puterea materială asupra lucrului; - animus- elementul intenţional, voinţa posesorului de a

exercita acte materiale.A dovedi posesia înseamnă a dovedi existenţa elementelor sale

componente. Pierderea posesiei se realizează prin dispariţia ambelor elemente ori a

unuia singur. În literatura juridică de specialitate posesia privită prin prisma

elementelor enumerate mai înainte a fost definită ca fiind o stare de fapt care constă în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt asupra lucrului care dă putinţă posesorului de a se comporta ca şi când ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui lucru.

41 A se vedea Ion Filipescu, op.cit., pag. 45

77

Page 78: drepturile reale

Altfel spus, posesia este stăpânirea de fapt a unui lucru, care, sub aspectul comportăriil posesorului, apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real.

În consecinţă, posesia apare ca o manifestare exterioară a proprietăţii atunci când este exercitată de titularul dreptului de proprietate ca atribut al acesteia.

Legislaţia noastră acordă protecţie posesiei şi acesta se manifestă, în primul rând, prin recunoaşterea unor importante efecte juridice. Această proţecţie se explică prin două argumente42:

- în majoritatea cazurilor, posesia corespunde dreptului invocat de titular. În aceste cazuri, protejând posesia este protejat însuşi titularul asupra bunului. Exemplu: proprietatea, uzul, uzufructul, etc.;

- la baza existenţei posesiei despărţite de dreptul real asupra lucrului, se află o neglijenţă din partea titularului dreptului care permite exercitarea stăpânirii bunului de altcineva şi astfel permite să se creeze o aparenţă de drept în favoarea altei persoane.

Aşa cum am arătat, Codul civil nu consacră posesiei un titlu special, totuşi referiri la termenul de posesie găsim în mai multe texte ale codului civil. Astfel, art. 485 Cod civil prevede că posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât atunci când posedă cu bună credinţă.

În prevederile art. 486 Cod civil, se arată că posesorul este de bună credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute. Potrivit art. 487 Cod civil, posesorul încetează de a fi de bună credinţă din momentul când aceste vicii îi sunt cunoscute.

2. Condiţiile posesiei: a) Posesia să fie continuă - când bunul este stăpănit cu regularitatea pe

care o cere natura sa; b) Să fie neîntreruptă - deoarece întreruperea este o cauză care duce la

desfiinţarea ei. Întreruperea posesiei poate avea loc:

- pe cale naturală - când posesorul rămâne lipsit mai mult de un an de folosinţa lucrului sau când lucrul este declarat imprescriptihil prin transformarea naturii sau destinaţiei sale (ex.: bunul devine proprietate publică);

- când posesorul este chemat în judecată; se formează un act începător de executare. (sechestru) şi executarea unui titlu.

c) Să fie netulburată, este necesar să ia naştere paşnic şi să se

42 A se vedea Ion Lucian, Drept civil roman. Drepturile reale, Editura Augusta, Timişoara, 1997

78

Page 79: drepturile reale

desfăşoare tot în astfel de condiţii; d) Să fie publică - să exercite posesia în văzul tuturor; e) Să fie sub nume de proprietar - posesorul se comportă faţă de

bunul care îl posedă ca un adevărat proprietar.

3. Dobândirea, dovada şi pierderea posesiei43

a) Dobăndirea posesiei Dobândirea posesiei este condiţionată de întrunirea celor două

elemente constitutive şi anume, animus şi corpus. Problema care s-a pus a fost aceea de a şti dacă ambele elemente ale posesiei trebuie sau nu exercitate de aceeaşi persoană. Răspunsul la această problemă este diferit, în raport de elementul posesiei adus în discuţie. Dacă este vorba de elementul intenţional, animus, este de reţinut că acesta trebuie întrunit chiar în persoana celui care posedă.

Deci, de regulă, acest element nu poate fi exercitat printr-o altă persoană, respectiv animo alieni. Există totuşi o singură rezervă pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, când se admite că elementul intenţional se exercită prin reprezentanţii legali ai acestora.

În ceea ce priveşte elementul material, puterea materială asupra lucrului este posibil ca aceasta să fie exercitată nu numai personal de posesor, ci şi printr-un reprezentant al acestuia, adică corpore alieno. Astfel, posesorul, care a închiriat lucru, exercită puterea materială prin intermediul chiriaşului, iar cel care a depozitat lucrul prin intermediul depozitarului.

În aceste situaţii elementul intenţional există în persoana posesorului, iar elementul material este exercitat de o altă persoană (depozitar, chiriaş, etc.).

Dacă posesorul renunţă să mai posede pentru sine sau posesia este întreruptă de un terţ, posesorul devine un simplu detentor precar 44.

b. Dovada posesiei Dovada posesiei se face prin probarea existenţei elementelor sale

componente. Elementul material al posesiei este mai uşor de dovedit datorită caracterului său aparent. Fiind vorba de un fapt material, posesia poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, sub aspectul elementului corpus.

Elementul psihologic este mai greu de dovedit dar, prin instituirea de prezumţii legale, s-a uşurat sarcina probei. Dovada elementului psihologic s-a făcut pomind de la premiza că stăpănirea materială a bunului este o expresie a voinţei ca această stăpănire să se facă animus domini.

43 Ibidem44 A se vedea Tribunalul Suprem secţia civilă, decizia nr. 671 din 1970, în Culegere de decizii aleTribunalului Suprem, 1970, pag. 80

79

Page 80: drepturile reale

c. Pierderea posesiei Dispariţia ambelor elemente ale posesiei sau numai a unuia singur

duce la pierderea posesiei. Dacă posesorul înstrăinează sau abandonează bunul, dispar ambele elemente ale posesiei. Chiar dacă dispare un singur element al posesiei, consecinţa este tot pierderea posesiei. Elementul material dispare, dacă lucrul a pierit sau a trecut în stăpănirea unui alt posesor. Elementul psihologic încetează în cazul constitutului posesor sau în orice alt caz în care posesia pentru sine se transformă în posesie pentru altul.

În cazul constitutului posesor proprietarul vinde lucrul său unui cumpărător. Acesta din urmă, deşi a devenit proprietar, lasă lucrul mai departe în detenţia vânzătorului care poate deveni chiriaş. În această ipoteză, vânzătorul devine un simplu detentor precar, deoarece nu mai are animus domini, ci doar corpus.

4.Viciile posesiei Lipsa condiţiilor enumerate mai sus constituie vicii ale posesiei, acestea sunt:

- discontinuitatea; - violenţa; - clandestinitatea; - echivocul posesiei

4.1. Discontinuitatea posesiei Art. 1848 Cod civil arată că posesia este discontinuă când posesorul o

exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale. Intermitenţele normale privind exerciţiul posesiei vor fi apreciate în funcţie de natura lucrului sau a dreptului.

Spre exemplu,.posesia servituţii de trecere pe terenul altuia se face la anumite intervale, în funcţie de trebuinţele posesorului. Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei, în acest din urmă caz încetând posesia.

Art. 1864 pct. 1 din Codul civil prevede că exerciţiul posesiei se întrerupe atunci când a fost întreruptă pe o durată mai mare de un an: dacă însă întreruperea durează mai puţin de un an, posesia este lovită de viciul discontinuităţii.

Rezultă că nu se confundă discontinuitatea cu întreruperea posesiei. Continuitatea şi intermitenţa sunt chestiuni de fapt lăsate la aprecierea judecătorului.

Art. 1850 Cod civil prevede că se prezumă continuitatea şi neîntreruperea posesiei pentru cel ce invocă posesia, în sensul că posesorul

80

Page 81: drepturile reale

actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, până la proba contrarie.

Viciul discontinuităţii nu poate exista privitor la bunurile mobile întrucât potrivit art. 1909 Cod civil, posesorul are calitatea de proprietar al lucrului din momentul naşterii posesiei. Deci se aplică numai la bunurile imobile.

Trăsături: Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat

împotriva posesorului de către orice persoană care are interes ca posesia săi fie utilă (art. 1862, alin. 1 Cod civil).

Discontinuitatea este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă, adică actele de stăpânire se exercită în mod normal.

4.2. Violenţa Art. 1847 Cod civil arată că posesia este tulburată când este fondată

sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului, adică se prevede atât violenţa activă, cât şi violenţa pasivă din partea posesorului la actul de violenţă pornit de către un terţ.

În doctrină, se consideră că violenţa pasivă din partea posesorului la atacul provenit din partea unui terţ, nu este de natură a vicia posesia deoarece posesorul se află într-o adevărată legitimă apărare şi nu a avut o iniţiativă violentă în dobândirea şi conservarea posesiei.

Trăsături: Violenţa este un viciu relativ producănd efecte numai între părţile

între care a intervenit şi deci poate fi invocată numai de persoana împotriva căreia s-a manifestat violenţa.

Violenţa este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că de la data încetării violenţei reîncepe posesia utilă.

Viciul violenţei poate exista atât în privinţa posesiei bunurilor mobile cât şi privitor la posesia bunurilor imobile.

4.3. Clandestinitatea Art. 1847 Cod civil cere ca: posesia trebuie să fie publică, pentru a fi

considerată utilă, adică să fie exercitată aşa cum ar exercita-o proprietarul. Art. 1852 Cod civil prevede că posesia este clandestină când

posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta nu o poate cunoaşte.

Clandestinitatea există în privinţa bunurilor mobile şi greu de conceput în privinţa bunurilor imobile (proprietarul ce sapă o pivniţă sub imobilul vecin).

Trăsăturile clandestinităţii sunt:

81

Page 82: drepturile reale

- clandestinitatea este un viciu temporar, adică încetează cănd posesia devine publică ;

- clandestinitatea este un viciu relativ, putând fi invocat numai de persoana faţă de care a fost ascunsă posesia.

4.4. Precaritatea

Art. 1853 Cod civil arată că actele ce se exercită asupra lucrului altuia sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari, precum şi asupra unui lucru comun, nu constituie o posesie sub nume de proprietar.

Detentorii precari (locatari, depozitari, uzufructuari, coproprietari, administratorii bunurilor altuia, cei care deţin bunul cu îngăduinţa proprietarului) îşi exercită dreptul aşa cum a fost constituit.

Trăsături: Este un viciu absolut deoarece există faţă de toate persoanele. Este un viciu perpetuu, durând până la intervertirea precarităţii în

posesie. Distincţia dintre posesie şi precaritate:

- există un titlu la baza precarităţii (ex. contractul deînchiriere);

- nu există un titlu (a existat, dar s-a pierdut, nu poate fi produs imediat, ori nu poate fi dovedit sau nu a existat), situaţie în care se prezumă că posesorul posedă pentru sine ca proprietar, în lipsa probei contrare (art. 1854 Cod civil). Intervertirea precarităţii înseamnă schimbarea acesteia în posesie şi

poate avea loc în situaţiile prevăzute de art. 1858 Cod civil analizate anterior.

Deşi codul civil tratează precaritatea în rândul viciilor posesiei, în realitate precaritatea înseamnă mai mult decât atât, fiind lipsa însăşi a posesiei.

Echivocul posesiei Art. 1847 Cod civil nu prevede viciul echivocităţii posesiei, însă

doctrina juridică şi practica judiciară au recunoscut acest viciu. 0 posesie este echivocă în situaţia când sunt îndoieli cu privire la

elementele posesiei (animus şi corpus). Astfel echivocul există atunci când două sau mai multe persoane

săvârşesc acte de stăpânire asupra unui bun, deoarece nici una nu pretinde o posesie proprie, distinctă.

Echivocul este un viciu relativ şi temporar.

82

Page 83: drepturile reale

5. Efectele posesiei: a) Posesorul este prezumat a fi proprietar deoarece, posesia fiind o

stare de fapt şi principalul atribut al dreptului de proprietate, coincide de regulă cu însuşi dreptul de proprietate. Beneficiind de o prezumţie de proprietate posesorul este scutit de a aduce probe în sprijinul dreptului său.

În această situaţie administrarea probelor revine reclamantului în acţiunea de revendicare a bunului aflat în posesia pârâtului, prezumţie care fiind relativă poate fi răstumată, făcându-se proba contrară.

Temeiul legal al acestei prezumţii se regăseşte în art. 1854 Cod civil, care prevede că: posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume de proprietar dacă nu este probă contrară. Rezultă în mod firesc, că ne aflăm în situaţia unei prezumţii relative.

Situaţia este deosebită în cazul bunurilor mobile deoarece potrivit prevederilor art. 1909 Cod civil, posesia de bună credinţă echivalează cu titlul de proprietate, fără a se putea face proba contrarie.

Mai mult, practica judecătorească a statuat că, pentru bunurile corporale, posesia instituie, în favoarea posesorului o prezumţie absolută de proprietate nemaifiind admisă proba contrarie45.

În acest sens şi fosta instanţă supremă a decis că posesorul bunului mobil nu este obligat să facă numai dovada de fapt a posesiei, care poate fi probată inclusiv cu martori46.

b) posesorul de „bună credinţă" al unui bun frugifer dobândeşte proprietatea fructelor acelui bun. în conformitate cu art. 485 Cod civil posesorul de bună credinţă dobândeşţe proprietatea fructelor. Posesorul este de „bună credinţă” când posedă ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute şi încetează de a fi de bună credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate din momentul în care aceste vicii îi sunt cunoscute (art. 486 şi respectiv 487 Cod civil).

Aşa cum s-a afirmat în doctrina juridică această situaţie reprezintă o excepţie de la principiul consacrat prin art. 483 Cod civil, potrivit căruia fructele se cuvin proprietarului bunului frugifer, indiferent dacă este vorba de fructele naturale, industriale sau civile47.

Esenţial este ca posesorul pentru a dobândi proprietatea trebuie să fie de bună credinţă şi să aibă convingerea fermă că are un titlu care-l îndreptăţeşte să culeagă fructele.

Trebuie făcute următoarele precizări: - buna credinţă trebuie să existe în momentul culegerii

45 Tribunalul Suprem Colegiul civil, decizia nr. 1238 din 1960 în Repertoriul de practică judiciară în materia civilă pe anii 1952-1969, pag. 17 46 Tribunalul Suprem, Colegiul civil, Decizia nr. 1938 din 1967 în Repertoriul de practică judiciară înmateria civilă pe anii 1952-1969, pag. 1747 A se vedea Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil.Editura Universul juridic, Ed. a V-a, pag. 104

83

Page 84: drepturile reale

fructelor şi se prezumă conform art. 1899, alin. 2 Cod civil; - cu excepţia situaţiei când încălcarea ordinii publice

constituie cauza nulităţii absolute, chiar şi atunci când este vorba de un titlu nul absolut sau nul relativ îl îndreptăţeşte pe posesorul de bună credinţă să dobândească proprietatea fructelor48;

- spre deosebire de fructe, productele se cuvin întotdeauna proprietarului indiferent de „buna credinţă" sau "reaua credinţă" a posesorului.

c) Posesia prelungită conduce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune. Considerăm că acest efect al posesiei poate fi mai bine analizat din punct de vedere al consecinţelor sale în cadrul unui capitol viitor în care vom aborda modurile de dobândire a proprietăţii prin uzucapiune.

d) Posesia este protejată prin acţiuni specifice, denumite în doctrină ca acţiuni posesorii. Acţiunile posesorii, sunt acţiuni civile prin care posesorul unui bun imobil poate cere instanţei de judecată să-i ocrotească posesia asupra bunului său împotriva oricărei tulburări sau chiar deposedări, dacă acestea ar proveni de la adevăratul proprietar 49.

Deci acţiunea posesorie a fost pusă la îndemâna posesorului, pentru a apăra posesia împotriva oricărei tulburări, sau pentru a se redobândi posesia, dacă a fost pierdută. Specific pentru acţiunea posesorie este că prin aceasta se apără posesia ca stare de fapt, fără să se pună în discuţie dreptul asupra lucrului. De aceea, practica judiciară a stabilit că „posesorul poate să se plângă şi împotriva proprietarului pe calea acţiunii posesorii, deoarece pentru el nu prezintă importanţă cum şi de cine a fost tulburat în posesie”50.

Protejarea şi apărarea posesiei în sinteză se realizează prin: acţiunile posesorii, pentru ocrotirea posesiunii şi apărarea

ei:- ele apără numai posesia imobilelor; - se exercită în curs de un an de la actul care a adus o

atingere posesiunii; - se exercită şi cu privire la servituţi. acţiunea în complângere este acţiune posesorie generală

împotriva terţului uzurpator - condiţii:- să nu treacă un an de la tulburare;

48 A se vedea Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1996, pag. 232 49 A se vedea Vasile Neagu, Dumitru Neagu, Drept procesual civil, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti 1980, pag. 37850 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 376, Culegerea de practică judiciară pe anii 1991-1992

84

Page 85: drepturile reale

- să se fi aflat în posesie cel puţin un an şi să facă dovada; - să nu fie lovită de viciu (art. 1847 si 1848 Cod civil) acţiunea în reintegrare (acţiunea posesorie specială) - tulburare, deposedare prin violenţă, cu condiţia să nu fi

trecut un an de la deposedare şi se execută şi de detentorul precar;

- posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele pe măsură ce au fost percepute.

Ele pot fi: - naturale - produse periodice ale pământului (ex.:

fructele de pădure);- civile - venituri băneşti realizate din exploatarea

bunurilor (chirii, amenzi, dobânzi).- industriale - produse care sunt rezultatul muncii

omului (recoltele).Deţinătorul dobândeşte fructele în două cazuri:

- proprietarul recunoaşte dreptul de folosinţă al deţinătorului (arendă, uzufruct);

- este posesor de bună credinţă. Cel ce pretinde că posesorul este de rea-credinţă, trebuie să

dovedească. Posesorul, din momentul în care a devenit de rea credinţă, cum am

precizat înainte, trebuie să restituie proprietarului bunurile şi fructele obţinute în urma posesiei pentru întreaga perioadă a exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate.

85

Page 86: drepturile reale

CAPITOLUL IV PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE

1.Precizări introductive Cunoaşterea situaţiei precise a bunurilor în general şi bunurilor

imobile în special solicită existenţa unui sistem de publicitate riguros reglementat. Prin reglementara unui asemenea sistem sunt puse în evidenţă în primul rând elementele de identificare a acestora şi în mod deosebit aspectele juridice interesând titularii de proprietate, transferurile de proprietate având ca obiect aceste bunuri, existenţa dezmembrămintelor dreptului de proprietate sau a unor sarcini care le grevează, ş.a.51.

Se conservă astfel, securitatea juridică referitoare la existenţa şi păstrarea drepturilor patrimoniale valabil dobândite, concomitent cu dinamica lor, vizând circulaţia acestor drepturi de la naşterea până la stingerea lor52.

Pe de altă parte operaţiunile juridice care au ca efect transmisiuni mobiliare, imobiliare sau constituirea unor drepturi reale imobiliare au nevoie de certitudine juridică53.

Transferul instantaneu al drepturilor reale ca efect al încheierii convenţiilor, nu se aplică pe deplin decât între părţi deoarece convenţia produce efecte între părţile contractante care sunt ţinute să-şi îndeplinească obligaţiile asumate. Aşadar convenţiile au efecte relative, circumscrise la părţi.

Această situaţie este în contradicţie cu caracterul absolut al drepturilor reale, mai ales al dreptului de proprietate, atunci când acestea sunt transmise prin convenţii.

Spre exemplu, cum vor fi informaţi terţii cui aparţine lucrul când propreitarul unui lucru care şi-a vândut bunul, dar care se află încă în posesia sa nu s-a făcut nici o formalitate publică de transfer a bunului.

Pentru a înlătura acest impediment legea a organizat publicitatea actelor translative de proprietate pentru a le face cunoscute şi opozabile erga omnes.

51 A se vedea Traian lonaşcu, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Edit. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti 1964, pag. 206 52 A se vedea loan Albu, Publicitatea imobiliară în dreptul român. Noile cărţi funciare, în Revista Dreptul nr.11/1996, pag. 653 A se vedea Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale curs universitar. Edit. ALL BECK,Bucureşti 2000, pag. 339

86

Page 87: drepturile reale

2. Publicitatea mobiliară54

În literatura juridică de specialitate unii autori, în scopuri mai mult didactice au căutat să contureze unele aspecte juridice ale publicităţii mobiliare, cu scopul vădit de a pune în valoare instituţia juridică a publicităţii imobiliare.

Este dificil a se organiza pentru bunurile mobile un sistem general de publicitate din mai multe considerente: marea lor diversitate, valoarea lor adesea nesemnificativă, dificultatea identificării lor.

Din această cauză, legea nu a organizat publicitatea mobiliară decât în cazuri determinate, cum ar fi:

- cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului cedat; - titlurile nominative cu o durată mai mare de trei ani trebuie

transcrise în registrul de transcripţiuni; - actele de înstrăinare, gaj referitoare la nave se transcriu în

registrul căpităniei. De altfel potrivit regulii cuprinse în art. 1909 Cod civil în materie de

mobile, posesiunea valorează titlu de proprietate pentru terţele persoane. Dacă un mobil corporal a fost vândut la doi cumpărători succesivi va

fi considerat proprietar cumpărătorul care are în posesie bunul. În susţinerea acestor aspecte juridice privind publicitatea aşa zis

mobiliară, în literatura juridică de specialitate unii autori susţin că deşi pentru cele mai multe bunuri mobile nici nu se simte necesitatea publicităţii, care ar putea să constituie o frână în calea rapidităţii ce trebuie să caracterizeze”55 circulaţia lor juridică, totuşi prin excepţie există situaţii în care şi în privinţa bunurilor mobile se regăsesc unele din cerinţele care au impus crearea publicităţii imobiliare.

3. Publicitatea imobiliară

3.1.Noţiune În literatura juridică de specialitate din perioada interbelică se arată că

în privinţa imobilelor opozabilitatea fată de terţ a efectului translativ de drepturi rezultând din raportul încheiat între transmiţător şi dobânditor este supusă unei formalităţi de publicitate a raportului translativ, care se numeşte transcripţiune, când e vorba de transmiterea dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ, drept real principal (uzufruct, uz, abitaţiune, superficie sau servitute) şi inscripţiune când e vorba de

54 Gheoghe Gheorghiu. Drepturile reale. Note de curs. Edit. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa 199455 A se vedea Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALL BECK, Bucureşti2000, pag. 212

87

Page 88: drepturile reale

transmiterea unui drept real accesoriu (ipoteca) şi care constă în trecerea sau în menţionarea titlului translativ de drepturi într-un registru public56.

Principiul publicităţii transmisiunilor a fost introdus în Franţa printr-o lege din 1855 ale cărei principii au fost adoptate de legiuitorul nostru pentru prima dată prin Codul de procedură civilă art. 721-724. Autorul citat precizează că în ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi sunt supuse transcripţiunii toate raporturile translative şi modificările drepturilor reale principale (căci în privinţa celor accesorii - ipoteci - forma de publicitate se numeşte inscripţiune) privind un imobil urban sau rural, fie imobil prin natura lui, fie prin incorporaţie precum şi raporturile personale din locaţie imobiliară mai mult de trei ani şi de cesiune de venituri imobiliare pe mai mult de doi ani, fie că acele raporturi sunt constatate prin titluri propriu-zise contractuale sau prin declaraţii unilaterale de voinţă şi indiferent de forma exterioară şi de natura actului instrumentar, fie titlu autentic, fie în scris sub semnătură privată, fie hotărâre judecătorească.

În consens cu cele prezentate, în materia actelor juridice în general, ca atare şi în legătură cu actele juridice translative de proprietate imobiliară, constitutive sau translative de alte drepturi reale operează principiul relativităţii efectelor actelor juridice, cu semnificaţia producerii acestora între părţi şi succesorii lor.

Publicitatea imobiliară făcând actul juridic opozabil „erga omnes", protejează titularii acestor drepturi faţă de anumite persoane (terţi) care ar avea interes să desfiinţeze un anumit act juridic sau pur şi simplu să îi ignore efectele.

Faţă de cele prezentate publicitate imobiliară desemnează totalitatea mijloacelor juridice prevăzute de lege prin care se determină situaţia materială şi juridică a bunurilor imobiliare, în mod public, prin registre special ţinute de autorităţile statale, în vederea ocrotirii intereselor titularilor de drepturi reale mobiliare şi cele legate de asigurarea circulaţiei lor în condiţiile legii57.

3.2. Sistemul de publicitate imobiliară Sistemul de publicitate imobiliară în ţara noastră a cunoscut forme

diferite în funcţie de evoluţia relaţiilor sociale, înainte şi după formarea statului naţional român şi influenţele pe care le-a cunoscut legislaţia din domeniu în Principatele române şi Transilvania.

În sistemul cărţilor funciare întabularea realizează transmiterea dreptului de proprietate atât între părţile contractante cât şi faţă de terţi.

56 A se vedea Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ediţie îngrijită de Gabriel Bucur şi MarianFlorescu, Editura ALL Educaţional. Bucureşti 1998, pag. 13457 A se vedea Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, curs universitar, Editura ALL BECK,Bucureşti 2000, pag. 335

88

Page 89: drepturile reale

În ţara noastră până la adoptarea Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare au fost cunoscute trei sisteme de publicitate imobiliară:

1. al registrelor de transcripţii şi inscripţii aplicat în Oltenia,Muntenia, Dobrogea şi Moldova (sistemul publicităţii personale);

2. al cărţilor funciare (sistemul publicităţii reale),reglementat prin Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii în cărţi de publicitate aplicabile într-un număr de localităţi din fostul judeţ Ilfov;

3. un sistem intermediar de evidenţă funciară care, întemeiul Legii nr. 162/1946, s-a înfiinţat la cererea persoanelor interesatedin Transilvania, unde cărţile funciare au fost distruse sau pierdute dincauza războiului.

În sistemul introdus de Legea nr. 7/1996 care a dat o nouăreglementare cărţilor funciare, ca sistem unitar de publicitate în întreagaţară.

Sistemul de publicitate al registrelor de transcripţii şi inscripţii imobiliare58.

Prevederile legale în legătură cu sistemul de publicitate al registrelor de transcripţii şi inscripţii se găsesc în art. 818-819 C. civ., art. 1295 C.civ., art. 1394 C.civ., art. 1801-1802 şi art. 710-720 C. proc. civ.

Sistemul menţionat necesită două feluri de înregistrări: - transcrierea care se face în registrul de transcripţii copiindu-

se actul integral; - înscrierea constând în notarea unor menţiuni care se referă la

act şi care interesează pe terţi. Această operaţie se face în registrul de inscripţii şi priveşte publicitatea ipotecilor şi privilegiilor. Se transcriu toate actele juridice prin care se transferă dreptul de proprietate, se constituie unui imobil un drept real sau se sting asemenea drepturi reale, conf. art. 711 C. proc. civ.

Nu se transcriu: - transmisiunile mortis causa (testamente, legate); - acte de împărţeală voluntară; - hotărârile judecătoreşti declarative, ca cele de împărţeală,

exceptând cazul când adjudecarea imobilului supus împărţelii se face către un terţ, nu către un copărtaş;

- dobândirea uzucapiunii. Transcrierea se face în ordinea prezentării actelor. În realitate, actele nu se copiază în registru, ci se păstrează în mape

separate, în ordinea prezentării lor, însoţite de cereri de transcriere.

58 A se vedea Vasile Gionea, Curs de drept civil. Proprietatea şi alte drepturi reale. Teoria generală a obligaţiilor. Contracte speciale. Succesiuni, Editura SCAIUL, Bucureşti 1996.

89

Page 90: drepturile reale

Publicitatea există pentru imobile. Prin excepţie, se foloseşte şi în legătură cu bunurile mobile:

- Când are loc o cesiune de creanţă, care trebuie comunicată debitorului cedat;

- Titlurile nominative se înregistrează în registrelesocietăţilor comerciale;

- Contractele de închiriere şi arendare încheiate pe o perioadă de peste 3 ani trebuie transcrise în registrele de transcripţiuni;

- Cesiunile de venituri şi chitanţele de chirii sau arendă pe doi ani viitori se transcriu în registru;

- Actele de înstrăinare, de cesiune, de gaj privind vasele maritime trebuie transcrise în registrele căpităniei, pentru a fi opozabile terţilor.

Transcrierea produce următoarele efecte, potrivit art. 1902 C. civ., actul transcris devine opozabil terţilor, între părţi şi succesorii lor actul produce efecte chiar dacă nu este transcris.

Cel care înscrie actul juridic mai întâi are prioritate faţă de acela care are un act mai vechi, dar nu l-a transcris (qui prior tempore, potior jure).

Acest sistem este deficient, fiindcă înregistrarea se realizează pe numele persoanelor, nu pe imobile, ceea ce îngreunează foarte mult aflarea adevăratului proprietar al imobilului.

Sistemul de publicitate al cărţilor funciare, înainte de adoptarea Legii nr. 7/1996.

Fiecare imobil îşi are carte sa funciară, în care figurează înscrise toate actele translative sau constitutive de drepturi.

Cartea funciară are o putere probantă absolută în privinţa situaţiei juridice a imobilului.

Sistemul de publicitate al cărţilor funciare este real. Cărţile funciare sunt numerotate şi întocmite pe fiecare localitate. Cartea funciară are trei părţi:

- Parte întâi cuprinde descrierea imobilului (teren, suprafaţa, clădire, număr de camere, dependinţe, accesorii magazii, şoproane, etc.);

- Partea a doua cuprinde înscrierile referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului, minoritatea, interdicţia, curatela persoanei titulare, diferite drepturi şi obligaţii ale titularului;

- Partea a treia cuprinde înscrierile referitoare la sarcini (datorii şi garanţiile lor ipoteca) şi dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, uzufruct, abitaţie, servituti, superficie.

Şi înscrierile sunt de trei feluri:

90

Page 91: drepturile reale

- întabularea când se constituie, se transferă, se grevează, se restrânge sau se stinge un drept real;

- înscrierea provizorie (prenotarea), adică o înscriere imperfectă care necesită o justificare;

- Notarea, care constă în înscrierea unor drepturi personale, fapte sau alte situaţii juridice care au legătură cu drepturile înscrise în cartea funciară (curatela, tutela, interdicţia, etc.). Înscrierile lipsite de temei legal se radiază din cartea funciară. În

continuare vom căuta să prezentăm succint principiile sistemului cărţilor funciare, urmând să le dezvoltăm în cadrul analizei cărţilor funciare actuale.

Principiul publicităţii integrale, potrivit căruia toate actele, faptele şi acţiunile privind imobilele trebuie înscrise în cartea funciară (art. 83,111114 din Legea nr. 115/1938).

Principiul publicităţii absolute, după care drepturile reale imobiliare nu se pot strămuta, chiar între părţi, ca şi faţă de terţi decât prin întabulare, ca atare, întabularea are efect constitutiv de drepturi reale (art. 17 din Legea nr. 115/1938).

Dobândirea dreptului de proprietate prin succesiune, vânzare silită, accesiune şi expropriere nu necesită întabulare. Dobânditorul în aceste condiţii, pentru a transfera dreptul real, trebuie să-şi intabuleze, în prealabil, dreptul.

Principiul legalităţii, potrivit căruia funcţionarul care face înregistrarea în cartea funciară trebuie să verifice legalitatea actului ce urmează a fi înscris (art. 43, 44 şi 83 din Legea nr. 115/1938).

Principiul oficialităţii după care funcţionarul care face înregistrarea va avea în vedere numai cererea şi actele anexe de la început.

Principiul priorităţii arată că înscrierile în cartea funciară se fac în ordinea înregistrării, care conferă rangul înscrierii.

Principiul relativităţii, potrivit căruia înscrierea unui drept se face împotriva unei persoane, numai dacă la data cererii de înscriere este înscris ca titular al dreptului asupra căruia se face înscrierea.

Principiul forţei probante arată, pe de o parte, că toate înscrierile în cartea funciară se presupun a fi exacte, iar pe de altă parte, că nici un drept real nu poate exista şi nu poate fi opus nimănui, dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Ca urmare, terţul de bună credinţă care a dobândit un drept real,oneros, figurând înscris în cartea funciară, nu poate fi evins din cauzaviciilor titlului autorului său (art. 32 şi 33 din Legea nr. 115/1938).Bunurile proprietate publică nu trebuie să fie înscrise în cartea funciară.

91

Page 92: drepturile reale

Dacă totuşi sunt înscrise, au doar un rol de evidenţă. Dobândirea lor este, deci, independentă de înscrierea în cartea funciară59.

4.Actualele cărţi funciare60

Noua reglementare, Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare stabileşte un cadastru general naţional, de nivel european şi sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare în întreaga ţară, destinat să înlocuiască toate celelalte sisteme de publicitate existente. Legea nr. 7/1996 care este structurată pe trei titluri reglementează:

În titlul I. Regimul general al cadastrului şi publicităţii imobiliare făcând distincţie între cadastrul general pe localităţi, judeţe şi la nivel naţional şi cadastrele de specialitate organizate pe ministere, instituţii de stat, regii autonome şi alte persoane juridice.

Aşa cum prevede legea, cadastrul general este sistemul general şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează identificarea, înregistrarea, reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar.

Sistemul cadastral general cuprinde cadastrele localităţilor, cadastrele judeţelor şi cadastrele întregii ţări.

Spre deosebire de acestea, cadastrele specializate sunt subsiteme de evidenţă şi inventariere a bunurilor imobile sub aspect tehnic şi economic cu respectarea normelor tehnice privind suprafaţa, categoria de folosinţă şi proprietarul. Ele se organizează de către ministere, alte instituţii centrale de stat, regiile autonome şi alte persoane juridice, pentru realizarea intereselor proprii.

Organizarea şi conducerea cadastrului general şi a cadastrelor de specialitate este în competenţa Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea Guvernului.

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti s-au organizat şi funcţionează ca instituţii publice cu personalitate juridică, oficii de cadastru subordonate Agenţiei Naţionale.

Cel de-al doilea titlu al legii - Publicitatea imobiliară,reglementează Cartea Funciară şi cuprinde două capitole „Evidenţa cadastral -juridică” şi „Procedura de înscrierea în Cartea Funciară".

59 Trib. Suprem, decizia Civ. Nr. 2140/1974, I.Mihuţă, Repertoriu, pag. 101 60 A se vedea loan Albu, Noile cărţi funciare, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1997; Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, curs universitar, Editura ALL BECK, pag. 346 şi urm.; Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, curs universitar, Editura ALL BECK, Bucureşti 2000, pag. 222 şi urm.; Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001, pag. 290 şi urm.;

92

Page 93: drepturile reale

În conformitate cu prevederile legale, documentele tehnice ale cadastrelor care se întocmesc la nivelul comunelor, oraşelor şi municipiilor stau la baza întocmirii şi actualizării cărţilor funciare. Aceste documente tehnice de cadastru sunt:

a. registrul cadastral al parcelelor;b. indexul alfabetic al proprietăţilor şi domiciliul acestora;c. registrul cadastral al proprietarilor;d. registrul corpurilor de proprietate;e. fişa centralizatoare, partida cadastrală pe proprietari şi pe

categorii de folosinţă; f. planul cadastral.Toate aceste documente se transmit în copie, pentru păstrare, la

biroul de carte funciară. În legătură cu conţinutul cărţii funciare, ea reprezintă un înscris în

care sunt evidenţiate situaţia materială şi situaţia juridică a imobilelor, în mod public, prin înscrierea tuturor actelor şi faptelor juridice referitoare la acest bunuri61.

Cărţile funciare se întocmesc pe localităţi ele se numerotează de la l la n pentru fiecare localitate în parte şi alcătuiesc împreună registrul cadastral de publicitate imobiliară al teritoriului localităţii.

Ultimul titlu al legii cuprinde Dispoziţii tranzitorii, sancţiuni şi dispoziţii finale, care reglementează documentele de finalizare a lucrărilor de cadastru şi de carte funciară, faptele care constituie contravenţii şi infracţiuni şi cuprinde dispoziţii referitoare la punerea în aplicare a acestei legi şi abrogarea actelor normative anterioare.

Cum s-a afirmat în doctrină, Legea nr. 7/1996 „cuprinde reglementări preponderent enunţiative, care necesită compliniri”62.

De aceea reglementările sale se completează cu Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară63 care este în bună parte inspirat din dispoziţiile cu caracter procedural din Decretul-Lege nr. 115/1938.

5. Cartea funciară şi evidenţa cadastrală juridică Fără a mai face referiri generale cu privire la cuprinsul cărţilor

funciare şi implicit la evidenţa cadastral juridică în aplicarea prevederilor Titlului II din Legea nr. 7/1996, se cuvine a ne opri în analiza noastră asupra următoarelor aspecte juridice, de interes general.

În primul rând potrivit art. 20 alin. 5 din Legea nr. 7/1996, registrul cadastral de publicitate imobiliară al fiecărei localităţi se întregeşte cu următoarele documente:

61 loan Albu, op. cit., pag. 5862 loan Albu, op. cit., pag. 4863 Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2371/C/22/1997 publicat în M.OF. nr. 84.02.1998

93

Page 94: drepturile reale

- registrul special de intrare; - planul de identificare a imobilelor; - repertoriul imobilelor, în care se arată numărul cadastral al

parcelelor şi numărul de ordine al cărţilor funciare în care sunt înscrise;

- indexul alfabetic al proprietarilor; - mapa sau dosarul în care se păstrează cererile de înscriere,

împreună cu un exemplar al înscrisurilor constatatoare ale actelor sau faptelor juridice supuse înscrierii. Documentele din aceste mape alcătuiesc arhiva cărţilor funciare.

De menţionat, cartea funciară propriu-zisă este alcătuită dintr-un titlu şi trei părţi.

Titlul cărţii funciare cuprinde denumirea localităţii în care este situat imobilul.

Partea I, referitoare la descrierea imobilului, cuprinde: numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil, suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi, după caz, construcţiile, amplasamentul şi vecinătăţile, valoarea impozabilă.

Partea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprinde: numărul curent, numele proprietarului, actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept, strămutările proprietăţii şi modalităţile acesteia (proprietate comună), servituţile constituite în favoarea imobilului, faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate, orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute64.

Partea a III-a referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini, cuprinde: numărul curent, dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţia, servitutile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiune de venituri mai mare de 3 ani, faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte, sechestrul urmărirea imobilului sau a veniturilor sale, orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.

De reţinut, cuprinsul cărţii funciare se adevereşte cu extrase, certificate sau copii legalizate (art. 43 din Legea nr. 7/1996).

64 Ibidem, pag. 204

94

Page 95: drepturile reale

6. Corpul de proprietate Corpul de proprietate este entitatea de referinţă a înscrierilor în

cartea funciară. Art. 20 alin. 5 din Legea nr. 7/1996, defineşte corpul de proprietate ca fiind: „unul sau mai multe imobile alipite, de pe teritoriul unei localităţi, aparţinând aceluiaşi proprietar, formează corpul de proprietate ce se înscrie în cartea funciară".

Corpul de proprietate este în realitate corpul imobiliar, înscris şi descris în partea I a cărţii funciare, înscrierile din partea a II-a şi a III-a se fac cu privire la corpul de proprietate descris în partea I.

Corpul de proprietate poate fi modificat, la cererea proprietarului, prin alipiri şi dezlipiri.

Alipirea are loc atunci când două sau mai multe parcele se unesc într-un singur corp sau când se adaugă o parcelă nouă la un corp de proprietate ori se măreşte întinderea unei parcele. Atunci când se unesc două sau mai multe parcele într-o singură parcelă, ele trebuie să fie situate una lângă alta. Noul corp de proprietate va fi înscris cu un număr roman.

Dezlipirea se realizează când se desparte o parcelă de un corp sau se micşorează întinderea unei parcele. Parcela sau partea dintr-o parcelă care se dezlipeşte dintr-un corp de proprietate se face împreună cu sarcinile care o grevează.

În doctrina juridică se arată că în cazul alipirilor şi dezlipirilor se vor efectua dacă este nevoie de operaţiunea de înscriere şi transcriere.

În ipoteza dobândirilor succesive fără înscriere în cartea funciară, art. 25 din aceeaşi lege dispune: „Dacă mai multe persoane şi-au cedat succesiv una celeilalte dreptul real asupra unui imobil, iar înscrierile nu s-au făcut, cel din urmă îndreptăţit va putea cere înscrierea dobândirilor succesive o dată cu aceea a dreptului său, dovedind prin înscrisuri originale întreg şirul actelor juridice pe care se întemeiază înscrierile".

Prin transcriere o parcelă este trecută dintr-o carte funciară în altă carte funciară. Când toate parcelele înscrise într-o carte funciară au fost transcrise aceasta se va închide şi nu va putea fi redeschisă pentru noi înscrieri.

În cazul în care o parcelă se dezlipeşte şi se trece în aceeaşi carte funciară ca un corp de proprietate de sine stătător, are loc operaţiunea de reînscriere.

Legea prevede că mai multe corpuri de proprietate de pe teritoriul unei localităţi aparţinând aceluiaşi proprietar formează partida cadastrală ce se înscrie în aceeaşi carte funciară.

95

Page 96: drepturile reale

7. Principiile publicităţii mobiliare în lumina noilor reglementări

Pentru a pune mai bine în evidenţă unele aspecte specifice ale noii reglementări juridice a actualelor cărţi funciare, cu consecinţe asupra interpretărilor dat de doctrina juridică trebuie să desprindem unele principii aşa cum sunt prezentate în literatura juridică de specialitate, astfel:

a) Principiul publicităţii integrale a drepturilor realei Conform art. 27-28 din Legea nr. 7/1996, drepturile reale imobiliare trebuie să fie înscrise în cartea funciară, pentru a deveni opozabile terţilor sau pentru ca titularii lor să poată dispune de ele.

Din lege rezultă că drepturile reale sunt opozabile terţilor de la data înregistrării cererii de înscriere a lor în cartea funciară. Sunt însă şi câteva excepţii de la această regulă. Astfel, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără a fi înscrise în cartea funciară, când sunt dobândite prin succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune. Totuşi, titularul dreptului real dobândit pe una dintre aceste mijloace juridice va putea dispune de el numai dacă în prealabil 1-a înscris în cartea funciară a imobilului.

Aşadar integralitatea înscrierii drepturilor reale imobiliare se realizează în două scopuri diferite drepturile dobândite între părţi ca neopozabile se înscriu în vedere opozabilităţii faţă de terţi, iar drepturile dobândite ca opozabile terţilor se înscriu pentru ca titularii lor să le poată transmite.

Actele şi faptele juridice referitoare la drepturile personale, la starea şi capacitate persoanelor, cu privire sau în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, se înscriu în cartea funciară facultativ şi numai pentru informarea terţilor.

b) Principiul opozabilităţii faţă de terţi a drepturilor înscrise în cartea funciară. Aşa cum am văzut, legiuitorul nu a adoptat soluţia efectuluiconstitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară, aplicabilă în cazul vechilor cărţi funciare.

c) Principiul legalităţii decurge din obligaţia judecătorului de carte funciară de a verifica dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a putea dispune înscrierea în cartea funciară a unui drept real şi de a respinge cererea dacă acestea nu sunt întrunite (art. 50 şi 51 din lege). În acelaşi cadru se înscrie şi controlul judiciar cărora le sunt supuse încheierile de admitere sau de respingere a cererilor de înscriere.

d) Principiul oficialităţii presupune atât obligaţia judecătorului de carte funciară de a verifica, din oficiu, legalitatea cererii şi a actelor pe care aceasta se întemeiază cât şi obligaţiile instituite de lege în sarcina notarului public şi a instanţei de judecată în această privinţă. Astfel, notarul public care a întocmit un act prin care se transmite, se modifică, se constituie sau se stinge un drept real imobiliar este obligat să ceară, din oficiu, înscrierea

96

Page 97: drepturile reale

în cartea funciară iar instanţa judecătorească va trimite, în termen de 3 zile, hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă, constitutivă sau declarativă asupra unui drept real imobiliar, la biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărei rază de activitate se află imobilul (art. 56, alin. l şi 2)65.

e) Principiul priorităţii. Conform art. 27, alin. 2 din lege, ordinea înregistrării cererii va determina rangul înscrierii, înţelegând prin rang efectul unei înscrieri în raport cu alte înscrieri din aceeaşi carte funciară66.

Înscrierea provizorie devine opozabilă terţilor cu rangul determinat de cererea de înscriere, cu condiţia şi în măsura justificării ei (art. 32, alin. 1).

Rangul înscrierii poate fi modificat, conform art. 30 în favoarea dobânditorului anterior şi împotriva dobânditorului ulterior cu titlu gratuit sau de rea-credinţă la data încheierii actului.

Dacă mai multe cereri au fost depuse deodată la acelaşi birou de carte funciară, drepturile de ipotecă şi privilegiile vor avea acelaşi rang, iar celelalte drepturi vor primi numai provizoriu rang egal, urmând ca prin judecată să se hotărască asupra rangului şi asupra radierii încheierii nevalabile (art. 49 alin. ultim). Apare în contradicţie cu prevederea legală citată menţiunea făcută în art. 93 alin. 3 din regulament conform căreia rangul înscrierii este determinat nu numai de data ci şi de ora la care aceasta s-a făcut. Ora ar putea constitui, cel mult, unul din elementele pe care instanţa de judecată le va avea în vedere la determinarea acestui rang.

f) Principiul relativităţii decurge din regula instituită de art. 24, conform căreia înscrierea unui drept se poate efectua numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii sale, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută sau împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată.

În cazul în care dreptul real asupra unui imobil a fost înstrăinat succesiv, iar înscrierile nu s-au făcut, cel din urmă îndreptăţit va putea cere înscrierea dobândirilor succesive o dată cu aceea a dreptului său, dovedind prin înscrisuri originale întreg şirul actelor juridice pe care se întemeiază înscrierile (art. 25).

O excepţie de la principiul relativităţii este prevăzută de art. 26 care dispune că înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului se vor putea face şi după ce dreptul moştenitorului a fost înscris, în măsura în care se dovedeşte că moştenitorul este ţinut de aceste obligaţii.

g) Principiul forţei probante are la bază reglementările cuprinse în art. 33 şi 34 din lege. Astfel, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte

65 Eugen Chelaru, op. cit., pag. 23166 Ibidem, pag. 232

97

Page 98: drepturile reale

contrariul Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. Ambele prezumţii permit dovada contrară.

Pe de altă parte, cuprinsul cărţilor funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit, prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate.

8. Înscrierile în cartea funciară Din prevederile Legii nr. 7/1996 şi a Regulamentului de organizare şi

funcţionare a birourilor de carte funciară rezultă în principal trei operaţiuni fără a enunţa, defini ori reglementa condiţiile în care pot fi făcute.

a) Întabularea. Întabularea este înscrierea prin care transmiterea, constituirea, modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar devin opozabile faţă de terţi, în mod definitiv, de la data înregistrării cererii de înscriere67. Aşadar, întabularea are ca obiect înscrierea drepturilor reale, care se numesc drepturi tabulare. Drepturile tabulare înscrise într-o carte funciară alcătuiesc ceea ce se numeşte starea tabulară68.

Întabularea stingerii unui drept real se numeşte radiere. Cererea de întabulare se depune la biroul de carte funciară şi trebuie

însoţită de înscrisul original sau copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere. În cazul în care înscrisul este o hotărâre judecătorească, se va prezenta în copie legalizată, cu menţiunea că este definitivă şi irevocabilă. Judecătorul de carte funciară va dispune, prin încheiere, efectuarea înscrierii, numai dacă înscrisul îndeplineşte următoarele condiţii: - actul juridic pe care îl cuprinde sau constată a fost încheiat sau emis cu

respectarea cerinţelor de validitate; - are deplină putere doveditoare; - cuprinde numele sau denumirea părţilor; - individualizează imobilul cu numărul de parcelă; - este însoţit de o traducere legalizată, dacă este întocmit într-o altă limbă

decât limba română. În lipsa condiţiilor şi cerinţelor arătate mai sus, cererea de înscriere va

fi respinsă prin încheiere motivată, încheierea este supusă căilor ordinare de atac, apel şi recurs.

b) Înscrierea provizorie69. Este înscrierea prin care transmiterea, constituirea, modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar devin opozabile faţă de terţi, sub condiţia şi în măsura justificării ei 70.

67 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 30168 A se vedea Ion Albu, op. cit., pag. 2369 Ibidem, pag. 24

98

Page 99: drepturile reale

Are ca obiect numai drepturile reale mobiliare. Se mai numeşte şi întabulare imperfectă. Rangul înscrierii este determinat de data înregistrării cererii de înscriere, sub condiţia şi în măsura justificării ei ulterioare, în lipsa justificării, înscrierea nu-şi mai produce efectul de opozabilitate faţă de terţi. De menţionat că la această înscriere se recurge pentru dobândirea unui rang superior al întabulării, atunci când cererea de întabulare şi înscrisurile însoţitoare nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de lege pentru a fi dispusă întabularea, care este o înscriere definitivă.

Conform art, 31 din Legea nr. 7/1996, înscrierea provizorie în cartea funciară se face în două situaţii: - în cazul dobândirii de drepturi reale afectate de o condiţie suspensivă; - dacă hotărârea judecătorească pe care se întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă.

Justificare înscrierii se va face prin depunerea înscrisului original care constată realizarea condiţiei suspensive sau, după caz, prin prezentarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Dacă înscrierea provizorie nu va fi justificată se va radia la cererea persoanei interesate, împreună cu toate înscrierile făcute împotriva celui înscris provizoriu (art. 32 alin. 2 din Legea nr. 7/1996).

c) Notarea71. Notarea este înscrierea care are ca obiect menţionarea în cartea funciară a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice strâns legate de drepturile tabular şi de titularii lor, litigiilor referitoare la drepturile tabulare, pentru a le face opozabile terţilor sau a le aduce la cunoştinţa acestora numai în scop de informare 72.

Astfel, pot fi notate: minoritatea şi punerea sub interdicţie a titularului dreptului real, instituirea curatelei, acţiunile în justiţie în legătură cu imobilul şi drepturile înscrise în cartea funciară, interdicţia de înstrăinare sau grevare a imobilului, pactul de preferinţă, promisiunea de înstrăinare a imobilului, sechestrul asigurător şi judiciar, atacarea cu apel şi recurs a încheierilor date de judecătorul de carte funciară, lucrările de expropriere a imobilului, orice alte fapte, acţiuni şi drepturi personale (art. 84 din Regulamentul birourilor de carte funciară ale judecătoriilor).

Efectele înscrierilor în cartea funciară sunt în funcţie de felul acestora.

Întabularea şi înscrierea provizorie au ca efect opozabilitatea faţă de terţi a actelor şi faptelor juridice prin care se transmite, constituie, modifică sau sting drepturile reale imobiliare. De la această regulă există şi excepţii. Astfel, drepturile reale devin opozabile terţilor fără înscriere în cartea

70 Pentru reglementarea acestei înscrieri a se vedea art. 31-32 din Legea nr. 7/1996, art. 90, a65-67 dinRegulamentul birourilor de carte funciară.71 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag. 30372 Notarea este reglementată în art. 21, 39 alin. 2, art. 40-42, 56 alin. 3 dinLegea nr. 7/1996, art. 5 alin. 2, art. 38, art. 84-85 din Regulamentul birourilor de carte funciară ale judecătoriilor.

99

Page 100: drepturile reale

funciară când se constituie sau se dobândesc prin succesiune, accesiune, vânzare silită, uzucapiune, lege, expropriere, hotărâri judecătoreşti73.

Notarea în cartea funciară are ca efect opozabilitatea faţă de terţi sau, după caz, informarea terţilor interesaţi cu privire la drepturile personale, fapte personale, raporturi juridice, litigii etc., în legătură cu imobilele descrise în cărţile funciare.

Sunt notate în cartea funciară pentru a deveni opozabile terţilor: drepturile de creanţă şi alte raporturi juridice (închirierea, cesiunea de venituri pe o perioadă mai mare de 3 ani, intenţia de a înstrăina sau greva, contractele de leasing imobiliar), hotărârile de deschidere a procedurii falimentului, acţiunile în justiţie şi căile de atac împotriva încheierilor judecătorului de carte funciară.

Sunt notate în cartea funciară cu efect de informare pentru terţele persoane: incapacitatea de exerciţiu a titularului dreptului, punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri, instituirea tutelei sau curatelei, lucrările de expropriere a imobilului, hotărârea de declarare a morţii prezumate a titularului dreptului real înscris în cartea funciară etc.

9. Precizări finale Având în vedere adresabilitatea cursului nostru ne vom margini doar la

enumerarea acţiunilor în justiţie de carte funciară reglementate de Legea nr. 7/1996:

a) acţiunea în prestaţie tabulară; b) acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară. În ce priveşte conducerea şi organizarea cărţilor funciare prin Legea nr.

7/1996 s-au înfiinţat birourile de carte funciară a judecătoriilor. Birourile de carte funciară sunt competente să efectueze operaţiunile

de publicitate imobiliară cu privire la imobilele supuse înscrierii în cartea funciară şi aflate în localităţile din circumscripţiile judecătoriilor în cadrul cărora funcţionează.

Atribuţiile acestor birouri sunt prevăzute de Legea nr. 7/1996, Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară şi Instrucţiunile privind înfiinţarea cărţilor funciare cu caracter nedefinitiv.

Fiecare birou de carte funciară este condus de un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.

Pentru efectuarea lucrărilor de carte funciară, în cadrul biroului, se încadrează personal auxiliar format din conducători de carte funciară, grefieri, operatori de calculator, dactilografi şi arhivari.

Ministrul Justiţiei organizează, coordonează şi controlează activitatea de publicitate a birourilor de carte funciară prin Direcţia publicitate, notari publici, executori judecătoreşti şi consilieri juridici.

73 A se vedea art. 28 din Legea nr. 7/1996

100

Page 101: drepturile reale

Deoarece în literatura juridică de specialitate s-au exprimat opinii controversate în legătură cu intrarea în vigoare şi punerea în aplicare a Legii nr. 7/1996 împărtăşim şi noi ideea că punerea în aplicare a dispoziţiilor acestei legi referitoare la publicitatea imobiliară pe întregul teritoriu al ţării s-a realizat după intrarea în vigoare a Instrucţiunilor privind înfiinţarea cărţilor funciare cu caracter nedefinitiv care a avut loc la l iulie 1999.

Pe această dată sistemele de publicitate imobiliară anterioare au încetat să mai aibă aplicabilitate. Numai această interpretare are darul de a face ca Legea nr. 7/1996 să se aplice efectiv şi să devină realitate. Dacă s-ar amâna punerea în aplicare a acestei legi până la finalizarea lucrărilor cadastrale ar exista riscul să aibă aceeaşi soartă pe care au avut-o şi legile anteriore prin care s-a reglementat introducerea publicităţii prin cărţi funciare în întreaga ţară74.

74 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 312

101

Page 102: drepturile reale

PARTEA A II-A ELEMENTE ALE TEORIEI GENERALE A OBLIGATIILOR

102

Page 103: drepturile reale

CAPITOLUL I CARACTERIZAREA GENERALA A OBLIGATIILOR

CIVILE IN DREPTUL ROMAN

Studierea unor instituţii ale Dreptului civil român, după un sistem bine structurat, impune ca la un anumit nivel de cunoştinţe acumulate în domeniu să ne oprim în mod distinct asupra studiului OBLIGAŢIILOR CIVILE.

Denumită în doctrină „Teoria generală a obligaţiilor civile“, ea constituie, aşa cum afirmă unii autori din literatura de specialitate, „baza întregii construcţii a ştiinţei dreptului, mai ales a dreptului privat“75. La o analiză de ansamblu putem astfel observa că nu există instituţie a dreptului în care să lipsească cel puţin influenţa principiilor sale generale.

Aşa cum dreptul în ansamblul său şi dreptul civil în special reflectă pe planul reglementării juridice evoluţia relaţiilor economico-sociale, a vieţii în general, tot aşa şi Teoria generală a obligaţiilor nu este statică, ea sa dezvoltat odată cu evoluţia societăţii. De la elaborarea Codului civil român şi până în prezent ea a fost adaptată şi fundamentată permanent, în raport cu relaţiile economico-sociale specifice fiecărei perioade de dezvoltare a societăţii.

1. Definirea noţiunii de obligaţie şi structura sa

Definirea noţiunii de obligaţie În Codul civil român, la fel ca şi în alte coduri civile moderne76, nu

găsim definită noţiunea de obligaţie. În literatura juridică de specialitate găsim însă formulate mai multe definiţii, bazate pe diferite criterii, definiţii care, de-a lungul timpului, s-au completat reciproc.

Indiferent de modul lor de formulare, aceste definiţii evidenţiază caracterul de legătură juridică a obligaţiei dintre creditor sau debitor.

Dacă în dreptul roman, termenul de obligaţie însemna „a lega“ (ligare) pe cineva „din pricina“ (ob, obs) neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia, în prezent, obligaţia a încetat a mai fi interpretată ca o simplă

75 A se vedea Liviu Pop - „Drept civil - Teoria Generală a Obligaţiilor“, Tratat - Ediţie revăzută, Editura„Chemarea“, Iaşi, 199476 Codul civil francez din 1804, Codul civil austriac din 1911, Codul federal elveţian al obligaţiilor din1911

103

Page 104: drepturile reale

legătură materială vinculum corporis), devenind o legătură juridică ce dă naştere unui raport juridic, în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său să execute prestaţia ce i se datorează.

Acest raport juridic se prezintă din punctul de vedere al creditorului ca un drept de creanţă, spre deosebire de cel al debitorului pentru care el apare ca o datorie.

Deci, dreptul de creanţă este un element al activului patrimonial al creditorului, pe când datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind ţinut „să dea“, „să facă“ sau „să nu facă“ în favoarea şi profitul creditorului.

Faţă de cele arătate în definirea noţiunii de obligaţie, am apelat la o definiţie formulată relativ recent în literatura juridică şi pe care o considerăm mai cuprinzătoare şi adaptată prezentului astfel:

„Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, ce pot fi «a da», «a face» sau «a nu face», de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat“77.

Structura obligaţiei civile Aşa cum am văzut, orice raport juridic are mai multe elemente de

structură. Obligaţia civilă, fiind la rândul ei un raport juridic, cuprinde următoarele elemente de structură: subiectele, conţinutul, obiectul şi sancţiunea. Potrivit unor autori, raportul de obligaţii este alcătuit din trei elemente esenţiale: subiectele sau părţile, conţinutul şi obiectul. Apreciem însă că cel de-al patrulea element, sancţiunea, se impune pentru a fi sesizate astfel deosebirile esenţiale dintre obligaţiile civile sau perfecte şi obligaţiile naturale imperfecte sau incomplete.

a) Subiectele obligaţiei civile Subiecte ale obligaţiei civile pot fi persoanele (fizice sau juridice)

care participă la raportul juridic respectiv. Dacă în general, persoana titulară de drepturi este creditorul iar cea

căreia îi revine obligaţia este debitorul, în diverse raporturi de obligaţii subiectele poartă o anumită denumire, determinată de natura raportului juridic la care participă. De pildă, în raportul juridic de vânzare-cumpărare părţile se numesc vânzător şi cumpărător, în raportul juridic de locaţiune se numesc locator şi locatar (sau chiriaş) ş.a.

Deci, în orice obligaţie civilă există cel puţin un debitor şi un creditor, dar pot exista în aceeaşi obligaţie mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori, în acelaşi timp. De asemenea, este posibil ca participanţii la o obligaţie civilă să fie, în acelaşi timp şi creditori şi debitori în aceeaşi obligaţie civilă. De exemplu, în raportul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este debitor pentru bunurile pe care trebuie să le livreze şi creditor pentru

77 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 10

104

Page 105: drepturile reale

preţul pe care trebuie să-l primească, iar cumpărătorul este debitor pentru preţ şi creditor pentru bunurile contractate.

Creditorul mai este denumit şi subiect activ, iar debitorul subiect pasiv al obligaţiei.

În raporturile de obligaţii, subiectele sunt mereu bine precizate, o persoană sau mai multe persoane precis determinate, spre deosebire de alte raporturi de drept civil în care partea obligată este nedeterminată, obligaţia revenind de regulă tuturor membrilor societăţii. De exemplu, în raporturile de proprietate, obligaţia de a se abţine de la săvârşirea de acţiuni, care l-ar împiedica pe proprietar să exercite atributele dreptului de proprietate. Un astfel de raport juridic nu este o obligaţie civilă, partea obligată fiind nedefinită. Dar raportul juridic dintre cumpărător şi vânzător sau raportul juridic dintre persoana care a suferit o pagubă şi persoana care a provocat paguba dă naştere la raporturi de obligaţii, deoarece ambele părţi ale raportului juridic sunt bine precizate.

Conţinutul obligaţiei civile Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare ce le au

participanţii la un raport juridic, unii faţă de ceilalţi, constituie conţinutul obligaţiei civile.

Drepturile dintr-un raport obligaţional sunt mereu drepturi relative, adică drepturi opozabile numai unei anumite persoane sau, după caz, anumitor persoane.

De asemenea, aceste drepturi sunt întotdeauna drepturi de creanţă, constând în facultatea creditorului de a pretinde debitorului executarea unei anumite prestaţii. Aceste drepturi nu pot fi însă satisfăcute ca drepturi reale, fără participarea unei alte persoane decât a debitorului.

Dreptul creditorului şi obligaţia debitorului nu pot exista în mod independent, ci există întotdeauna împreună, concomitent, subliniind caracterul obligaţiei de legătură personală dintre creditor şi debitor.

Una din trăsăturile specifice raportului de obligaţii constă în aceea că, de regulă, conţinutul lor este stabilit prin voinţa părţilor. Avem în vedere aici cazurile când izvorul lor concret este contractul civil. Sunt însă situaţii când conţinutul este determinat de lege, având ca geneză fapte ilicite ce produc prejudicii78.

Obiectul obligaţiei civile Obiectul obligaţiei civile îl reprezintă însăşi acţiunea sau inacţiunea cu

privire la care s-a născut dreptul creditorului şi obligaţia debitorului. Acesta mai poate fi definit ca prestaţia pe care creditorul are dreptul

să o pretindă şi pe care debitorul este ţinut să o îndeplinească, prestaţie ce poate consta în „a face“, „a nu face“ ceva sau „a da“ ceva.

78 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 15.

105

Page 106: drepturile reale

Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă - „a da“, „a face“ ceva - sau într-o abţinere sau inacţiune „a nu face“ ceva ce ar fi fost îndreptăţit să facă în lipsa obligaţiei asumate.

Prin „a da“ se înţelege a constitui sau transmite un drept real asupra unui lucru. De exemplu, obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra unui bun imobil în favoarea creditorului ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi debitor.

Dreptul de proprietate asupra unui bun se transmite de regulă în favoarea cumpărătorului chiar în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Atunci însă când bunul vândut este un imobil - clădire - dreptul de proprietate se consideră transmis în favoarea cumpărătorului numai după îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.

Prin „a face“ se înţelege săvârşirea unor acţiuni, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii. De exemplu, obligaţia unui antreprenor de a construi o fabrică sau obligaţia cărăuşului de a efectua un transport sunt obligaţii de „a face“.

Prin „a nu face“ se înţelege abţinerea unei persoane de la săvârşirea unei acţiuni, pe care în mod obişnuit, legea nu o interzice, debitorul limitându-şi astfel propriile sale drepturi. De exemplu, oferta de vânzare cu termen, făcută unei anumite persoane, îl obligă pe ofertant să nu vândă imobilul unei alte persoane până la îndeplinirea termenului stabilit, deşi dacă nu şi-ar fi asumat o astfel de obligaţie - legea nu l-ar împiedica să vândă oricui ar dori. Nu intră în această categorie abţinerile impuse prin norma de drept prohibitivă corespunzătoare unor drepturi absolute. De pildă, aşa cum am menţionat, obligaţia de a nu împiedica pe proprietarul unui bun de a exercita atributele dreptului la proprietate.

Prestaţia de a da are mereu natură patrimonială. Prestaţiile de „a face“ şi de „a nu face“ pot avea, după caz, natură patrimonială sau nepatrimonială.

Sancţiunea obligaţiei Unul din elementele importante ale structurii raportului de obligaţie în

reprezintă sancţiunea acesteia. Sancţiunea obligaţiei constă în posibilitatea creată creditorului de a-l

constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia, în cazul când nu şi-o execută de bună voie. În acest scop, creditorul are la dispoziţie acţiunea în justiţie, urmată de executarea silită asupra patrimoniului debitorului, mijloc prin care îşi satisface pretenţiile, chiar împotriva voinţei debitorului.

Sancţiunea este un element constitutiv al obligaţiei civile, în sensul că o obligaţie neînsoţită de posibilitatea de constrângere a debitorului, nu este o obligaţie civilă, ci o obligaţie naturală. Exemple de obligaţii naturale sunt: obligaţia de a plăti o sumă de bani rezultată din prinsoare, joc de noroc etc. De asemenea - în raporturile dintre cetăţeni - dacă creditorul nu-şi exercită dreptul la acţiune în justiţie, în termenul de prescripţie prevăzut

106

Page 107: drepturile reale

de lege, el pierde acest drept, iar obligaţia civilă se transformă în obligaţie naturală, lipsită de sancţiune.

Totuşi, legea protejează, în anumite limite şi obligaţiile naturale, în sensul că, dacă debitorul unei astfel de obligaţii plăteşte de bună voie ceea ce datorează, plata este considerată legală, iar debitorul nu va putea cere restituirea ei pe motivul că nu a ştiut că nu poate fi constrâns să plătească.

Pornind de la cele arătate, considerăm că sancţiunea obligaţiei constă în mijloacele juridice ofensive pe care, de regulă, creditorul le poate exercita prin intermediul forţei de constrângere a statului, pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se datorează, iar uneori doar în posibilitatea legală de a refuza restituirea prestaţiei executată voluntar de către debitor.

Din cele prezentate până acum, putem conchide că raporturile juridice obligaţionale au o entitate proprie, cu trăsături caracteristice specifice ce le deosebesc de alte raporturi juridice civile.

Astfel, subiecte ale raporturilor juridice de obligaţii pot fi oricare persoană fizică sau juridică, fără o calitate specială, persoane ce se numesc creditor şi respectiv debitor.

Ele izvorăsc din acte şi fapte juridice, iar conţinutul lor este alcătuit de creanţe şi obligaţii corelative acestora. Sunt opozabile întotdeauna debitorului, persoană determinată şi succesorilor lui.79

2. Clasificarea obligaţiilor civile Clasificarea obligaţiilor civile este necesară tocmai pentru a pune în

evidenţă deosebirile de regim juridic ale acestora, deosebiri determinate de unele particularităţi de reglementare. Aceste particularităţi sunt generate de natura obiectului obligaţiei, de structura lor diferită, după cum sunt sau nu afectate de modalităţi, în funcţie de izvorul lor concret ş.a.

În literatura juridică clasificarea obligaţilor civile se face după diverse şi numeroase criterii. În funcţie de structura şi obiectivele lucrării noastre ne oprim în cele ce urmează la următoarele criterii de clasificare:

2.1. După obiectul obligaţiei civile, adică în funcţie de natura prestaţiei datorată de debitor acestea se împart în obligaţii „de a da”, „a face” şi/sau “a nu face” ceva.

Codul nostru civil, deşi nu reglementează expres o clasificare după asemenea criteriu, ea rezultă totuşi, implicit din prevederile art. 1074 Cod civil (obligaţia de a da) şi ale art. 1075-1079 Cod civil (obligaţiile de a face sau a nu face ceva).

Această clasificare este importantă, ea reflectând modul în care creditorul îl poate sili pe debitor să-şi execute obligaţiile asumate astfel:

79 A se vedea Ion Albu - “Curs de drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor”, pag. 32, Ed. Dacia,1984.

107

Page 108: drepturile reale

În cazul obligaţiei „a face” creditorul are posibilitatea de a obţine executarea directă a obligaţiei, chiar împotriva voinţei debitorului, pe calea executării silite. În ipoteza în care debitorul datorează o sumă de bani pe care refuză să o plătească, creditorul îşi va satisface pretenţiile prin vânzarea la licitaţie publică a bunurilor mobile sau imobile ale debitorului. Dacă obligaţia de „a face” se referă la un bun cert, creditorul va putea prin acţiune în justiţie - să intre în posesia bunului, a cărui predare este refuzată de debitor. Bineînţeles că în cazul în care executarea directă devine imposibilă din cauza pieirii bunului din vina debitorului au când obligaţia se referă la bunuri generice, creditorul poate obţine contravaloarea bunurilor datorate de debitor, precum şi daune interese pentru prejudiciul produs prin neexecutarea obligaţiei de către debitor.

a) Obligaţia de „a face” constând în săvârşirea unor acţiuni personale de către debitor se caracterizează prin faptul că, creditorul nu poate obţine pe calea executării silite săvârşirea unor acţiuni, el trebuind să se mulţumească - dacă debitorul refuză executarea de bună voie a obligaţiei cu despăgubirile pe care le poate obţine pe calea justiţiei. Dacă obligaţia de „a face” se referă la acţiuni pe care le pot săvârşi şi alte persoane, deci nu e vorba de obligaţii „intuitu personae”, creditorul poate să aducă la îndeplinire executarea obligaţiei pe cheltuiala debitorului.

b) Când obligaţia constă în „a nu face”, creditorul are posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru prejudiciile suferite prin nerespectarea obligaţiei de către debitor şi are dreptul să distrugă, pe cheltuiala debitorului, lucrările pe care debitorul le-a făcut călcându-şi obligaţia de „a nu face”.

Prin urmare, în situaţia când debitorul nu-şi execută de bună voie datoria pe care o are faţă de creditor se procedează la executarea silită, deosebirile care există între obligaţii, după natura obiectului lor, prezentând după cum am văzut o mare importanţă.80

Tot după acest criteriu, obligaţiile se mai pot clasifica în obligaţii pecuniare şi obligaţii de altă natură.

a) Obligaţiile pecuniare sunt acele obligaţii care au ca obiect prestaţia în „a da” o sumă de bani. Acele obligaţii care privesc alte prestaţii decât o sumă de bani se numesc obligaţii de altă natură.

b) Importanţa acestei clasificări este deosebită, dacă avem în vedere următoarele:

- în cazul obligaţiilor pecuniare, întinderea daunelor interese moratorii este stabilită de lege, dacă nu există o clauză penală şi sunt egale cu dobânda legală. Dimpotrivă, în cazul obligaţiilor de altă natură, în situaţia întârzierii debitorului în executarea prestaţiei, pentru angajarea răspunderii sale civile, creditorul este obligat să dovedească existenţa şi

80 A se vedea Prof. Coord. Dinu Ştefănescu, op. cit., pag. 127-128.

108

Page 109: drepturile reale

valoarea prejudiciului, întinderea daunelor moratorii stabilindu-se de către instanţa de judecată;

- obligaţiile pecuniare pot fi întotdeauna executate silit în natura lor. Neexecutarea obligaţiei, în acest caz, nu poate duce la obligarea debitorului să plătească daune - interese compensatorii, care ar consta tot într-o sumă de bani. Obligaţiile de altă natură, în frecvente cazuri, nu pot fi executate silit în natura lor specifică, decât numai prin echivalentul bănesc, care poartă denumirea de daune - interese compensatorii sau despăgubiri;

- obligaţiile pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv mai îndelungat, în perioade de instabilitate economică şi financiară sunt supuse fluctuaţiilor monetare; obligaţiile de altă natură nu sunt afectate de asemenea fenomene.81

2.2. În funcţie de obiectul obligaţiilor şi a scopului urmărit de părţi în literatura juridică de specialitate s-a mai conturat o clasificare ce are o largă aplicabilitate şi în practica judiciară.

a) Obligaţiile de rezultat sau determinante se caracterizează prin faptul că debitorul se obligă prin acţiune sau inacţiune să obţină un rezultat bine stabilit în favoarea creditorului său. Această obligaţie s-a realizat numai în situaţia în care debitorul obţine rezultatul stabilit al prestaţiei sale.

De pildă, obligaţia antreprenorului de a preda la durata stabilită lucrarea contractată; în cazul contractului de transport obligaţia cărăuşului de a transporta şi preda marfa destinatarului. Tot în această categorie de obligaţii pot fi incluse şi unele obligaţii de „non facere” (clauza de fidelitate - abţinerea salariatului de a săvârşi orice act de concurenţă faţă de angajatorul său pe parcursul existenţei contractului de muncă; obligaţia unei uniuni de creaţie de a nu publica opera unui autor, membru al acesteia, decât după decesul său).

Din cele prezentate rezultă că toate obligaţiile de „a da” şi de „a nu face” intră în categoria obligaţiilor de rezultat.82

b) Obligaţiile de mijloace sau diligenţă în care debitorul se obligă să depună toată diligenţa sa pentru ca rezultatul dorit să se realizeze. Este important de reţinut că debitorul nu se obligă însă şi nu garantează obţinerea rezultatului respectiv, apreciindu-se executarea prestaţiei în situaţia în care acesta a făcut tot ceea ce era necesar şi posibil pentru atingerea scopului urmărit.

În această categorie pot fi incluse unele obligaţii de „a face” cum sunt: obligaţia medicului de a depune toate diligenţele în tratament pentru însănătoşirea pacientului; obligaţia unei persoane de a pregăti un tânăr în

81 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 21. 82 Din acest punct de vedere nu împărtăşim părerea exprimată recent în literatura juridică de specialitate conform căreia „această clasificare este proprie obligaţiilor de facere” - Iosif Rus şi Smaranda Angheni, op. cit., vol. II, pag. 179.

Page 110: drepturile reale

109

Page 111: drepturile reale

vederea promovării unui concurs; obligaţia părţilor contractului colectiv de muncă de a negocia, fără însă a fi obligatorie încheierea sa la nivelul unităţilor sau grupurilor de unităţi.

Distincţia dintre obligaţiile de culpă şi cele de rezultat prezintă importanţă din punctul de vedere al prezumţiei de culpă dovedită sau nu.

Astfel, în cazul obligaţiilor de mijloace, neatingerea rezultatului nu este prin el însăşi o dovadă a culpei debitorului, revenindu-i creditorului sarcina de a proba că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de mijloace şi din această cauză nu s-a realizat rezultatul dorit.

2.3. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune Problema se pune în cazul în care debitorul nu execută de bună voie

obligaţia, iar creditorul în unele raporturi obligaţionale nu beneficiază în totalitate de sancţiunea necesară satisfacerii creanţei sale. De regulă, apelează la forţa de constrângere a statului, obţinând prestaţia la care s-a obligat debitorul pe calea executării silite.

În acest sens, distingem: obligaţiile civile care se bucură de forţa de constrângere a statului dacă debitorul nu execută de bună voie, deci există sancţiunea juridică, obligaţiile morale şi cele de convenienţă, lipsite de sancţiunea juridică, în sensul că pentru executarea lor nu se poate folosi şi forţa de constrângere a statului şi obligaţiile civile imperfecte care au o sancţiune juridică incompletă, în sensul că nu se pot aduce la îndeplinire cu forţa de constrângere a statului, dar dacă s-au executat de bună voie, restituirea prestaţiei nu mai este posibilă (în aceasta constând de fapt şi importanţa lor). Obligaţiile naturale sau imperfecte se împart în:

a) obligaţii civile degenerate - sunt obligaţii iniţial perfecte, care şiau pierdut dreptul la acţiune în sens material, efect al neexecutării lui în termenul de prescripţie extinctivă.

b) obligaţii civile avortate - acele obligaţii care s-au născut fără a fi însoţite de dreptul la acţiune în justiţie: obligaţiile născute dintr-un testament nevalabil.83

2.4. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor Acest criteriu are în vedere sfera persoanelor obligate faţă de dreptul

subiectiv al creditorului. Se disting: a) obligaţiile obişnuite, în sensul că li se aplică toate regulile ce

reglementează drepturile relative; b) obligaţiile reale care apar ca un accesoriu al unui drept real sau

revin deţinătorului unui bun în legătură cu acel bun. De pildă, obligaţia titularului de imobile - terenuri sau construcţii - de ale păstra în bună stare şi de ale conserva executând toate lucrările necesare pentru aceasta;

83 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 23, I. Albu, op. cit., pag. 131-132.

110

Page 112: drepturile reale

c) obligaţiile opozabile84, strâns legate de posesia sau folosinţa lucrului, întrucât creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât de la posesorul actual al bunului, cum este obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat, înstrăinat înainte de expirarea termenului contractului, şi care trebuie să fie respectată şi de cumpărătorul lucrului, deci îi este opozabilă deşi este terţ faţă de contractul de închiriere.

2.5. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structură În doctrina juridică85, după acest criteriu de clasificare distingem: a) obligaţii pure şi simple, care au cea mai simplă formă structurală,

un creditor, un debitor, un singur obiect obligaţional şi nu sunt afectate de modalităţi;

b) obligaţii complexe, care au în componenţa lor fie mai multe subiecte, deci cu pluralitate de subiecte, fie mai multe obiecte, deci cu o pluralitate de obiecte;

c) obligaţiile care datorită unei împrejurări sunt afectate de modalităţi - termen şi condiţie.

În marea majoritate a cazurilor, raporturile juridice de obligaţie sunt pure şi simple, ele luând naştere între o persoană (fizică sau juridică) în calitate de subiect activ şi o altă persoană (fizică sau juridică) ca subiect pasiv. Această categorie de raporturi juridice obligaţionale sunt cele mai frecvente constituind regula în raport cu cele complexe. Raportul obligaţional complex dobândeşte acest caracter prin adăugarea asupra efectelor sale speciale.86

Obligaţiile complexe - pluralitate de subiecte Ne aflăm în faţa unui raport obligaţional complex la pluralitate de

subiecte în următoarele situaţii: - raportul juridic civil a intervenit între mai multe subiecte active şi un

subiect pasiv; - raportul juridic civil a luat naştere între mai multe subiecte active şi

mai multe subiecte pasive. Pluralitatea de subiecte poate să existe chiar din momentul naşterii

raportului obligaţional sau poate interveni ulterior acestui moment, când de pildă o persoană decedează şi are mai mulţi moştenitori.87

- la obligaţia de pluralitate de subiecte divizibilitatea dreptului şi obligaţiilor părţilor constituie regula.

În principal, obligaţiile complexe în doctrina juridică sunt grupate în trei categorii:

84 A se vedea Ion Filipescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 1998, pag. 12.85 A se vedea Iosif Rus şi Smaranda Angheni, op. cit., vol. II, pag. 181.86 A se vedea Ion Dogaru, Pompiliu Drăghici, coordonatori colectiv, „Drept civil român. Tratat, vol. III,Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Europa, Craiova, 1997, pag. 358. 87 A se vedea Ion Filipescu, op. cit., pag. 253.

111

Page 113: drepturile reale

- obligaţii conjuncte; - obligaţii solidare; - obligaţii indivizibile. Obligaţiile conjuncte sau divizibile sunt acele obligaţii cu

pluralitate de subiecte în care atât creanţa (în cazul mai multor creditori), cât şi datoria (în cazul mai multor debitori) sunt împărţite, în cote precise, pe fiecare participant la raportul obligaţional, fiecare având dreptul să pretindă sau să execute obligaţia numai partea ce-i revine.

Creditorul - într-o obligaţie cu mai mulţi debitori cu răspundere conjunctă - nu poate pretinde de la fiecare debitor decât partea de datorie ce-i revine fiecăruia, iar în cazul când unul dintre debitori devine insolvabil, pierderea o suportă creditorul, el neputând pretinde celorlalţi debitori partea debitorului insolvabil.

Debitorul - în cazul mai multor creditori - nu se eliberează de datorie decât plătind fiecărui creditor partea ce i se cuvine. Plata întregii datorii în mâna unui singur creditor nu stinge obligaţia sa faţă de ceilalţi creditori ai săi.

Obligaţiile cu o pluralitate de subiecte sunt de regulă conjuncte şi numai în cazul când o dispoziţie legală sau voinţa părţilor stabilesc în mod expres altfel, obligaţiile îşi pierd acest caracter.

Obligaţiile solidare sunt acele obligaţii cu o pluralitate de subiecte în care creanţa - în cazul mai multor creditori - sau datoria - în cazul mai multor debitori - nu se divid între persoanele participante, fiecare creditor având dreptul să pretindă şi fiecare debitor fiind obligat să plătească întreaga datorie.

Solidaritatea poate fi de două feluri: - solidaritate activă - între creditori; - solidaritate pasivă - între debitori. Solidaritatea activă (art.1034-1038 Cod civil) se întâlneşte în

obligaţiile cu mai mulţi creditori, în care s-a stabilit în mod expres, prin acordul părţilor, că creanţa nu se divide între creditori, fiecare din ei având dreptul să ceară şi să primească plata întregii datorii a debitorului comun.

Solidaritatea activă este rar întâlnită şi ea poate lua naştere numai prin acordul părţilor sau prin testament şi niciodată în virtutea unui text de lege.

De menţionat că plata făcută în mâinile oricăruia dintre creditorii solidari liberează pe debitor faţă de toţi creditorii.

Solidaritatea pasivă, (art.1039-1056 Cod civil) se întâlneşte în obligaţiile în care există mai mulţi debitori, dar fiecare debitor poate fi constrâns să plătească întreaga datorie - datoria nefiind divizată între ei iar plata făcută de oricare din debitori îi eliberează şi pe ceilalţi debitori solidari (există unitate de obiect şi pluralitate de obligaţii).

112

Page 114: drepturile reale

Solidaritatea pasivă este mai des întâlnită decât solidaritatea activă şi poate lua naştere fie pe cale convenţională (solidaritate convenţională) sau testament, fie în virtutea unei dispoziţii speciale a legii (solidaritate legală). Exemplu de solidaritate legală este răspunderea solidară a mai multor persoane pentru paguba pricinuită prin fapte săvârşite în comun. Aşa cum am văzut, legea prevede şi alte cazuri de răspundere solidară.

Întrucât caracterul conjunct al obligaţiilor cu pluralitate de subiecte constituie regula în materia obligaţiilor civile, solidaritatea trebuie să fie în mod expres formulată în actul de voinţă care i-a dat naştere sau în textul legii.

Solidaritatea nu se prezumă, ea trebuind fi întotdeauna dovedită de cel care o invocă.

Principalul efect pe care îl produce solidaritatea pasivă constă în faptul că fiecare debitor poate fi obligat să plătească o întreagă datorie, creditorul având dreptul să-l urmărească pe oricare, după propria sa alegere. Dacă unul din debitori devine insolvabil, riscul îl suportă ceilalţi codebitori.

Solidaritatea pasivă are caracterul unei garanţii personale, asemănătoare în unele privinţe cu fidejusiunea, punându-l la adăpost pe creditor de consecinţele insolvabilităţii unuia din debitori. Este o garanţie mai avantajoasă decât fidejusiunea, deoarece în cadrul solidarităţii pasive, fiecare debitor este debitor principal, ordinea urmăririi lor depinzând de voinţa creditorului, pe când fidejusorul, fiind un debitor subsidiar, nu poate fi urmărit decât după ce creditorul a încercat în prealabil să se îndestuleze din patrimoniul debitorului principal, garantat de fidejusor.

Plata datoriei făcută de unul dintre debitori liberează pe toţi debitorii solidari. În acest caz debitorul solvens (cel care a plătit) are dreptul să pretindă fiecărui codebitor plata părţii care-i revine din datoria comună. Răspunderea celorlalţi debitori solvens nu mai este însă solidară, fiecare din ei putând fi urmărit numai pentru cota din datoria stabilită în sarcina sa, iar dacă nu au fost stabilite în prealabil astfel de cote, fiecare codebitor este obligat să plătească o parte egală din datorie.

Solidaritatea pasivă încetează, de regulă, prin renunţarea creditorului la solidaritate şi pe cale de succesiune fiecare moştenitor fiind ţinut să plătească numai partea de datorie care îi revenea din datoria defunctului. De asemenea, poate înceta prin plata întregii datorii făcută creditorului sau prin moartea unuia dintre codebitorii solidari.

Obligaţiile indivizibile (art. 1057-1065 Cod civil) sunt acele obligaţii civile al căror obiect nu poate fi executat în mod fracţionat, fiind necesară executarea în întregime şi dintr-o dată a întregii obligaţii.

Caracterul indivizibil al unei obligaţii poate rezulta fie din natura obiectului (indivizibilitatea naturală), fie din convenţia părţilor (indivizibilitate convenţională).

113

Page 115: drepturile reale

- Indivizibilitatea naturală se întâlneşte la obligaţiile al căror obiect prin natura sa este indivizibil, nefiind susceptibil de executare fracţionată. De exemplu, obligaţia de a preda un tablou nu poate fi executată decât dintr-o dată, printr-o singură acţiune.

- Indivizibilitatea convenţională rezultă din înţelegerea părţilor care pot conveni ca o obligaţie, deşi este divizibilă prin natura obiectului său, să fie considerată indivizibilă şi, deci, să fie executată ca atare.

Caracterul indivizibil al unei obligaţii prezintă interes numai în obligaţiile cu pluralitate de subiecte, fiindcă obligaţiile în care există un singur creditor şi un singur debitor, oricum vor trebui să fie executate pe baza principiului indivizibilităţii plăţii, indiferent dacă obiectul obligaţiei este sau nu divizibil.

Când însă, dintr-o obligaţie sunt mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, există deosebiri între modul de executare al unei obligaţii indivizibile şi cel al unei obligaţii divizibile.

În general, indivizibilitatea obligaţiilor cu pluralitate de subiecte produce efecte asemănătoare cu solidaritatea atât în ce priveşte pe creditori, cât şi în ce priveşte pe debitori.

Obligaţiile cu pluralitate de obiecte sunt determinate de faptul că debitorul datorează mai multe prestaţii. În această situaţie ne putem afla în unul din următoarele cazuri concrete:

- când din intenţia părţilor rezultă că debitorul datorează prestaţiile cumulativ, toate prestaţiile la care s-a obligat (obiectul) nu mai suntem în prezenţa unei obligaţii cu pluralitate de subiecte, deoarece în acest caz obligaţia produce efecte ca şi când ar fi pură şi simplă, ar avea deci un singur obiect;

- când rezultă din intenţia debitorului că acesta datorează separat prestaţiile la care s-a obligat, situaţie în care executarea se va putea face pentru fiecare prestaţie în parte fiind astfel în prezenţa unei obligaţii cu pluralitate de obiecte.

Deci, în această ultimă situaţie obligaţiile la pluralitate de obiecte potfi:

Alternative, dacă obiectul obligaţiei constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care la alegerea uneia dintre părţi, executarea duce la stingerea obligaţiei. În acest caz, alegerea prestaţiei revine, de regulă, debitorului.

Alegerea în conformitate cu prevederile art. 1027 Cod civil, („Alegerea o are debitorul dacă nu s-a acordat expres creditorii”) aparţine creditorului numai dacă s-a stipulat expres în acest sens.

De reţinut însă că debitorul nu poate pretinde creditorului să primească fracturi din fiecare prestaţie, s-ar încălca astfel (aşa cum vedeam) principiul indivizibilităţii plăţii.

- Efecte - trebuie să avem în vedere două ipoteze:

114

Page 116: drepturile reale

Când alegerea se face de către debitor: - dacă la scadenţă debitorul nu optează pentru una din prestaţii,

creditorul poate cere executarea silită pentru oricare la alegerea sa; - când unul dintre obiecte este ilicit, imoral sau impavibil, obligaţia

va fi simplă şi va fi executată ca atare 88; - obligaţia devine simplă dacă unul din lucrurile promise nu mai

poate fi predat, din culpa debitorului, sau nu mai poate fi predat din culpa debitorului, urmând a se preda celălalt obiect dacă există (potrivit prevederilor art. 1032 Cod civil, obligaţia va fi stinsă dacă amândouă lucrurile au pierit din greşeala debitorului).

Când alegerea aparţine creditorului: - creditorul are dreptul să opteze între bunul rămas sau preţul lucrului

primit din culpa debitorului; - creditorul poate să pretindă preţul unuia dintre lucruri, când

amândouă lucrurile au pierit din culpa debitorului; - creditorul va putea primi lucrul rămas atunci când celălalt lucru a

pierit din culpa debitorului. Facultative: Debitorul, în această situaţie a debitorului de obligă la o singură

prestaţie „cu facultatea pentru el de a se libera executând o altă prestaţie determinată” (art. 1027 Cod civil).

Creditorul nu poate cere decât executarea prestaţiei care constituie obiectul obligaţiei, deoarece cealaltă rămâne o facultate de plată pentru debitor.89

Obligaţiile afectate de modalităţi Obligaţiile afectate de modalităţi permit producerea efectelor juridice

sub aspectul executării nu numai a stingerii şi chiar a naşterii obligaţiilor. După cum am văzut atunci când am analizat actul juridic civil în

general, în literatura juridică sunt puse în evidenţă două categorii de modalităţi: termenul - care interesează executarea unei obligaţii şi condiţia - care priveşte însăşi existenţa acesteia.

Obligaţiile de solidum90

Am inclus intenţionat în final această categorie de obligaţii, care, deşi este controversată în literatura juridică de specialitate (apreciindu-se de către unii autori a fi artificială sau inutilă), ne afiliem părerii conform căreia obligaţiile in solidum constituie o categorie distinctă de obligaţii cu pluralitate de debitori, excepţie de la regula divizibilităţii datoriilor.91

88 A se vedea Ion Dogaru, Pompiliul Drăghici, op. cit., pag. 359.89 A se vedea Iosif Rus, Smaranda Angheni, op. cit., pag. 151.90 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 403-40491 A se vedea Ion Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pag.93.

115

Page 117: drepturile reale

Particularitatea cea mai importantă şi definitorie a obligaţiilor in solidum rezidă în acea că datoria se împarte între cel obligat in solidum şi debitorul care a cauzat paguba prin propria faptă. Debitorul ţinut in solidum are drept de regres împotriva celuilalt debitor pentru întreaga plată efectuată creditorului. De pildă, aşa cum vom vedea, dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului se întinde până la concurenţa întregii reparaţii plătită victimei. 92

3. Izvoarele obligaţiilor civile Norma juridică se referă la raporturi juridice „tip” adică abstracte şi

potenţiale. Pentru ca raportul juridic abstract să se transforme într-un raport juridic concret, prin care acţionează efectiv norma de drept, este necesară producerea unor acte sau fapte generatoare de efecte juridice.

Deci, putem spune că, prin izvor de obligaţii se înţelege actul sau faptul juridic din care ia naştere o obligaţie civilă. Se poate spune că faptele juridice sunt, în sensul larg al cuvântului, acele împrejurări - evenimente şi acţiuni omeneşti - de producerea cărora legea leagă efecte juridice, şi anume naşterea, modificarea, transmiterea şi stingerea de raporturi juridice.

În doctrina juridică sunt, în general prezentate după izvorul din care iau naştere, două categorii de obligaţii civile:

A) Cele care izvorăsc dintr-un act juridic şi al căror temei necesar de naştere constă în existenţa unei manifestări de voinţă. Această manifestare de voinţă poate fi bilaterală sau unilaterală.

În primul caz, obligaţia ia naştere din acordul de voinţă al celor două persoane care figurează ca subiecte ale raportului juridic, adică al debitorului şi creditorului. De exemplu, din contractul de vânzare-cumpărare, act juridic bilateral, izvorăşte în sarcina vânzătorului, care este debitor al lucrului vândut, obligaţia de a preda acest lucru cumpărătorului.

În cel de-al doilea caz, obligaţia ia naştere dintr-o singură manifestare de voinţă, făcută de persoana care se obligă. Astfel, de exemplu, din oferta de contract, care este act juridic unilateral, izvorăşte în sarcina ofertantului obligaţia de a o menţine.

B) Cele care izvorăsc dintr-un fapt producător de efecte juridice în sarcina debitorului din raportul obligaţional independent de orice manifestare de voinţă din partea sa.

Din această categorie face parte, de exemplu, obligaţia de reparare a pagubei cauzată, obligaţie ce izvorăşte în sarcina debitorului din fapt ilicit şi prejudiciabil pe care l-a săvârşit prin culpa sa.

În concluzie, obligaţiile care izvorăsc dintr-un act juridic presupun existenţa unei manifestări - bilaterale au unilaterale - de voinţă, pe când

92 Pentru detalii în legătură cu opiniile exprimate despre obligaţiile in solidum şi a aspectelor sale juridice vom insista în cazul analizei răspunderii juridice delictuale.

116

Page 118: drepturile reale

cele izvorâte dintr-un fapt juridic implică săvârşirea de către debitor a unui fapt ilicit sau licit generator de obligaţii civile în sarcina sa.

Putem, deci, clasifica izvoarele obligaţiilor în dreptul nostru civil, în următorul mod:

a) Actele juridice civile sunt manifestări de voinţă ale persoanelor fizice şi juridice în scopul de a da naştere la efecte juridice, adică a crea, modifica şi stinge raporturi juridice. 93

- contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane spre a constitui, modifica sau stinge un raport juridic - art. 942 Cod civil;

- în principiu, normele privitoare la contract - bineînţeles în afară de cele referitoare la acordul de voinţă necesar încheierii acestuia - se aplică şi actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii. Elementele esenţiale necesare pentru existenţa obligaţiei unilaterale sunt, deci, următoarele:

- voinţa părţii care se obligă; - un obiect determinat; - o cauză ilicită. Din cerinţa existenţei unei cauze rezultă că actele juridice unilaterale, ca

izvor de obligaţie, nu pot fi decât concrete. În categoria actelor juridice unilaterale generatoare de obligaţii

enumerăm: - oferta de contract; - promisiunea publică de răsplată; - publicarea de concurs cu premii; - titlurile de valoare; - confirmarea unui act juridic, lovit de nulitate relativă. b) Faptele juridice, în înţelesul restrâns al cuvântului, sunt acţiuni

omeneşti licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc în puterea legii, independent de voinţa autorului lor. Aşadar, faptele juridice sunt de două feluri: licite şi ilicite.

Fac parte din categoria faptelor juridice licite, aşa cum rezultă din prevederile art. 986-997 Cod civil: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei. Codul civil le reglementează pe primele două sub denumirea de cvasicontracte.

Faptele juridice ilicite sunt acţiuni omeneşti contrare legii. Fac parte din această categorie: delictele şi cvasidelictele, definite în art. 998 Cod civil.

Delictul este o faptă ilicită săvârşită cu intenţie, prin care se cauzează un prejudiciu altei persoane şi care obligă pe autorul său la reparaţie (art. 998 Cod civil).

93 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 27.

117

Page 119: drepturile reale

Cvasidelictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, săvârşită fără intenţie, adică prin imprudenţă sau neglijenţă (art. 999 Cod civil). Autorul prejudiciului are obligaţia legală de a-l repara.

c) Alte izvoare special prevăzute de lege În această grupă cuprindem anumite izvoare generatoare de obligaţii, pe

care legea le prevede special. Obligaţiile astfel generate sunt independente de existenţa oricărui act (bi ori unilateral) sau fapt juridic dintre cele examinate până acum.

Astfel, de exemplu, prin calitatea de soţi, izvorăşte în sarcina acestora atât obligaţii patrimoniale (art. 29-36 din Codul familiei), cât şi o obligaţie reciprocă de întreţinere (art. 86 din Codul familiei) ori o obligaţie de întreţinere faţă de copiii rezultaţi din căsătorie (art. 86, alin. 1 şi 3 din Codul familiei).

De asemenea, din adopţie izvorăşte î sarcina adoptatorului o obligaţie de întreţinere în favoarea adoptatului.

Codul nostru civil prevede şi alte obligaţii, printre care şi acelea ce izvorăsc din situaţia de vecinătate a două fonduri, aflate în proprietatea personală a doi cetăţeni diferiţi. De exemplu, servitutea legală de trecere reglementată prin art. 616-618 Cod civil (aşa cum am văzut în partea I a cursului).

118

Page 120: drepturile reale

CAPITOLUL II CONTRACTUL, IZVOR PRINCIPAL DE OBLIGAŢII

1.Consideraţii generale Codul nostru civil, în art.942, defineşte contractul ca fiind:

„acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a atinge între dânşii un raport juridic“.

Deoarece definiţia dată contractului de către legiuitorul nostru român este incompletă, din punct de vedere a efectelor pe care le produce, în literatura juridică au fost formulate definiţii ale sale.

Ne vom opri la una dintre aceste definiţii după care : ,,Contractul este acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane în scopul de a crea, a modifica, a transmite sau a stinge un raport juridic”. 94

O problemă care se pune: dacă noţiunea de convenţie este sinonimă cu aceea de contract?

La ceastă întrebare o parte a practicii cât şi a doctrinei juridice mai vechi nu au răspuns afirmativ.

Constatăm însă că, această distincţie nu are un suport legal. Codul civil român tratează ambele noţiuni ca sinonime. Titlul III din Cod, destinat acestei materii fiind intitulat „Despre contracte sau convenţii“. Este motivul pentru care în prezent cele două noţiuni sunt în genere considerate sinonime.

De unde concluzia că obligaţiile născute din acorduri de voinţă pot fi calificate, deopotrivă, obligaţii contractuale sau obligaţii convenţionale.

2.Principiul libertăţii contractuale Orice act juridic este creaţia voinţei umane, o parte se

află obligată prin contract ca urmare a manifestărilor voinţei sale în acest sens şi numai în măsura în care a voit acest lucru.

Acordul de voinţă al părţilor va duce, deci, la formarea contractului. Manifestarea voinţei de a încheia contracte părţile o fac însă cu

intenţia de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice. În mod firesc, acest scop nu poate fi realizat fără existenţa normelor

juridice, a legii în general. Normele juridice sunt adoptate sau sancţionate de către puterea de stat, prin organele competente. Societatea, prin intermediul statului, stabileşte ca raporturi sociale urmează a fi reglementate de lege, scopul, cuprinsul şi caracterul, imperativ sau supletiv, ale normelor juridice, precum şi consecinţele nerespectării lor. De regulă, iniţiativa creării, modificării şi stingerii de raporturi juridice concrete

94 A se vedea prof.coord. DINU ŞTEFĂNESCU, op.cit., pag.141

119

Page 121: drepturile reale

aparţine părţilor, în care scop acestea încheie contracte. Tot părţilor le aparţine, în limitele admise de lege, şi posibilitatea de a stabili conţinutul raporturilor juridice, adică drepturile şi obligaţiile lor.

Putem spune, deci, că libertatea contractuală nu este o consecinţă a aşa-numitei autonomii a voinţei individuale. 95

O astfel de autonomie absolută, fără limite, nu poate exista. Individul nu este izolat şi nici deasupra societăţii. El este înăuntrul ei.96 Aşa cum s-a spus: „Ca element component al societăţii, individul trebuie să se încadreze în ordinea statornicită de societatea din care face parte. Libertatea de a face acte juridice îi este recunoscută, într-un anumit cadru legal, dar ea nu este decât o regulă de tehnică juridică a cărei fundament se află în utilitatea ei economică şi socială.“97

Libertatea de a contracta face parte din conţinutul capacităţii‚civile a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice. Dreptul de a încheia acte juridice, desemnat prin colocuţiunea de „libertate contractuală“ este consacrat şi recunoscut prin textul art.5 Cod civil, unde se dispune:

„Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri“. Prin urmare, se consacră implicit principiul libertăţii de a contracta, cu condiţia de a nu aduce atingerea ordinii publice şi bunele moravuri. Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 Cod civil: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Astfel, puterea contractului, în raporturile dintre părţi, este asimilată forţei legii“.

Din interpretarea contractuală a celor două texte de lege rezultă că libertatea contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, cu respectarea următoarelor limite generale: ordine publică şi bunele moravuri.

2.1. Ordinea publică. Ordinea publică, din punct de vedere al dreptului civil, este o noţiune destul de dificil a fi precizată şi definită. Fără îndoială că prin ordine publică se înţelege, în primul rând, totalitatea reglementărilor care alcătuiesc dreptul public: Constituţia, legile administrative, legile fiscale, legile penale etc.

Domeniul de aplicaţie a ordinii publice este, extrem de variabil. El se schimbă în funcţie de conceptele politice, sociale şi economice ale legiuitorului. Astfel, în regimul de dictatură prin ordinea publică se înţelegeau principiile şi normele care statorniceau caracterul comunist al orânduirii sociale şi ordinea de drept a statului totalitar.

21.A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag 34 96 Ase vedea A.Ionescu - ,,Drept civil:, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.5397 Ase vedea A.Ionescu - ,,Drept civil”, Ed. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1963, pag.53.

120

Page 122: drepturile reale

În prezent, pe măsura democratizării ţării şi consolidării economiei de piaţă, ordinea publică trebuie să fie un concept diversificat şi variabil, pentru a constitui un instrument al reformei politice, economice şi sociale. De aceea, ne afiliem părerii după care ordinea publică cuprinde toate dispoziţiile imperative ale dreptului public şi ale dreptului prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor.98 Astfel, în condiţiile Decretului-lege nr.61 / 1990 privind vânzarea de locuinţe constituie din fondurile statului către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde numai acestora.

Dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu o persoană care nu mai avea această calitate, actul este lovit de nulitate, întrucât au fost încălcate dispoziţiile imperative ale legii (Tr. Bucureşti, dec. Nr.1105/ 1993,Culegere ….19931997, p.48).

2.2. Bunele moravuri. Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită care s-au conturat în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată. Conţinutul acestei noţiuni, aşa cum s-a observat, este variabil în timp şi spaţiu. Prin urmare, instanţele de judecată sunt chemate să le determine şi să le aplice de la caz la caz. 99 Astfel, în practica judiciară au fost considerate contrare bunelor moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat persoanelor umane, cele prin care o parte sau ambele părţi contractante au urmărit realizarea unui câştig imoral sau acelea contrare moralei sexuale.

În practica judiciară s-a constatat că, întrucât din actele dosarului rezultă că, în 1977, reclamantul cu pârâta (care întreţineau relaţii de concubinaj din 1974, având şi un copil rezultat din această legătură) au cumpărat un apartament împreună (fiecăruia revenindu-i o cotă-parte indiviză de câte o jumătate), iar la 31 octombrie 1983 reclamantul - prin act autentic şi-a vândut cota sa parte pârâtei şi din probele administrate rezultă că reclamantul a încheiat actul, la pensiunea pârâtei, pentru menţinerea concubinajului, el este de lovit de nulitate absolută (art.966 şi 968 Cod civil), având o cauză imorală(Tj, Hunedoara, dec. nr.193/1998;RRD, nr.10/1998, p.68).

Toate contractele sau clauzele contractuale prin care s-ar încălca aceste limite generale ale libertăţii de a contracta sunt sancţionate cu nulitate absolută.

98 A se vedea Ion Albu - ,,Drept civil. Introducere în studiul dreptului civil”,Ed.Dacia, Cluj- Napoca,1984,160.99 Ase vedea Ion Albu - ,, Drept civil. Introducere în studiul dreptului civil’, Ed.Dacia, Cluj-Napoca,1984, pag.169-170.

121

Page 123: drepturile reale

3.Rolul contractului Contractul reprezintă principalul mijloc de stabilire a unor relaţii pe

multiple planuri între persoanele fizice şi juridice, în toate domeniile, de la cele mai elementare şi fireşti activităţi umane, ca de exemplu, vânzareacumpărarea celor necesare traiului, transport în comun ş.a. până la coordonarea diferitelor sectoare ale economiei naţionale şi stabilirea relaţiilor internaţionale. Putem spune, deci că însăşi derularea vieţii civile şi comerciale a societăţii umane este eventualmente legată de încheierea şi executarea succintă a contractelor.

Astfel, oamenii participă la viaţa contractuală uneori chiar fără să-şi dea seama, îndeosebi în cazurile în care prestaţiile ce constituie obiectul contractelor sunt executate de bună voie. Tot astfel, activitatea agenţilor economici este de neconceput fără instrumentele juridice care sunt contractele. În condiţiile actuale, însăşi activitatea de cercetare ştiinţifică a recurs la încheierea unor contracte în scopul unei mai judicioase utilizări a capacităţilor, al folosirii cât mai grabnice a cuceririlor de ordin ştiinţific şi tehnic, al evitării unor cercetări paralele pe aceeaşi temă etc.

Fiind ,,legea părţilor contractante” şi obligând ca atare părţile la respectarea angajamentelor asumate, contractul are un puternic rol educativ în viaţa societăţii noastre. El introduce în relaţiile dintre oameni simţul răspunderii pentru îndatoririle ce şi le asumă şi promovează relaţii de colaborare, educă oamenii în sensul disciplinei contractuale şi creează deprinderi şi obişnuinţe în acest sens. 100

4.Clasificarea contractelor Din analiza contractelor rezultă caracterul complex şi deosebit de

variat al acestora. Aşa cum am văzut şi la actele juridice civile, vom analiza clasificarea

contractelor după diverse criterii pentru a deprinde din această varietate cele mai importante categorii necesare pentru studiul ce îl întreprindem.

Unele criterii de clasificare sunt prevăzute însuşi de către Codul nostru civil (art.943-947). Doctrina juridică de specialitate în evoluţia sa, a deprins însă noi criterii de clasificare specifice unor noi categorii de contracte.

4.1. În dreptul nostru civil, un criteriu de clasificare a contractelor este acela al calităţii subiectelor care participă la ele şi al funcţiilor pe care sunt chemate să le îndeplinească. Potrivit acestui criteriu deosebim

100 A se vedea T.R.Popescu, ,,Drept civil I”, Ed.,,Oscar Print”, Bucureşti1994,pag.65.

122

Page 124: drepturile reale

două mari categorii de contracte: contractele de drept comun şi contractele comerciale.

a) Contractele de drept comun sunt contractele care se încheie între persoanele fizice ori între acestea şi persoanele juridice potrivit Codului civil şi legislaţiei civile, în general.

b) Contractele comerciale sunt contractele care se încheie între comercianţii sau între un comerciant şi un necomerciant cu privire la vânzarea de mărfuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii. Contractele comerciale sunt reglementate în primul rând de Codul comercial din 1887, astfel cum a fost modificat, ca şi prin normele din alte legi speciale, al căror ansamblu constituie ceea ce denumeşte legislaţia comercială. Normele de drept civil se aplică acestor contracte numai în mod subsidiar, numai în măsura în care sunt compatibile cu natura raporturilor dintre comerciant sau dintre aceştia şi subiectele de drept civil.

Contractele care se încheie între comercianţi, fără a avea drept cauză juridică un fapt de comerţ sunt contracte de drept comun supuse, ca atare normelor din legislaţia civilă.

Principalele deosebiri între contractele de drept comun şi contractele comerciale sunt următoarele:

Contractele comerciale se încheie întotdeauna cu titlul oneros. Ca o aplicaţiune a acestui principiu, în timp ce în dreptul civil şi contractul de depozit este gratuit prin natura lui, în materia comerţului acel contract este prezumat a fi fost făcut pe bază de remuneraţie.

În dreptul comun, solidaritatea pasivă trebuie să fie stipulată printr-o clauză expresă. Dimpotrivă, în contractele comerciale solidaritatea pasivă este întotdeauna prezumată.

Obligaţiile de comerţ exterior având ca obiect creanţe lichide şi exigibile de sume de bani, produc dobânzi legale de plin drept.

Pentru executarea obligaţiilor decurgând din contracte de comerţ bilaterale nu se pot acorda termen de graţie.

Obligaţiile comerciale care trebuie îndeplinite la un termen fix (termen esenţial) nu mai pot fi executate după acest termen. Rezoluţiunea contractului din care izvorăsc asemenea obligaţii are loc de plin drept în favoarea celeilalte părţi, afară de cazul când acesta preferă executarea.

În timp ce plata unei obligaţii civile este, în absenţa unei clauze contrare, cherabilă, făcându-se la domiciliul debitorului, plata unei obligaţii de comerţ este portabilă, urmând a fi executată dacă părţile n-au stipulat contrariul, însă este cherabilă. Dacă s-a convenit că plata să se facă odată cu predarea mărfii ea se va face la locul indicat pentru predare.

În caz de neexecutare a obligaţiilor decurgând din contractele de comerţ se acordă părţilor un drept de opţiune; dacă una din părţile contractante a cerut rezoluţionarea contractului bilateral ea nu va putea ulterior să ceară executarea . Partea contractantă care a făcut cererea de

123

Page 125: drepturile reale

executare poate însă să revină ulterior, optând pentru rezoluţiunea contractului. Dacă partea contractantă care şi-a îndeplinit prestaţia a cerut rezoluţionarea contractului bilateral ea nu va putea ulterior să ceară executarea. Partea contractantă care a făcut cererea de executare poate însă să revină ulterior, optând pentru rezoluţiunea contractului. Dacă partea contractantă care şi-a îndeplinit prestaţia a cerut rezoluţiunea contractului, cealaltă parte contractantă nu mai poate oferi executarea prestaţiei sale, prestaţiile ce s-ar face după introducerea cererii de rezoluţiune a contractului nefiind valabile.

4.2. După conţinutul contractelor, acestea pot fi urmărite în : a) Contracte sinalagmatice. „Contractul este sinalagmatic

când părţile se obligă reciproc una către alta“, prevede art.943 Cod civil.

Din definiţia dată de legiuitor că specificul contractului sinalagmatic este caracterul reciproc şi independent al obligaţiilor părţilor. Deci, în contractele sinalagmatice fiecare parte are concomitent, atât calitatea de creditor; cât şi calitatea de debitor, faţă de cealaltă parte. Obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi, ele nu pot exista una fără cealaltă, fiind independente101 .

De pildă, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul se obligă să transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul vândut, iar cumpărătorul se obligă reciproc să plătească preţul. Tot astfel, în cazul contractului de închiriere, locatorul se obligă să procure locatarului folosinţa temporară şi paşnică a unui bun, iar locatarul se obligă să-l folosească la fel cu diligenţa unui gospodar, să plătească chiria stabilită. Toate contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice.

b) Contractele unilaterale. Codul civil prin art.944 prevede: ,,Contractul este unilateral când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige”.

Contractele unilaterale sunt, deci, acele contracte care dau naştere la obligaţii numai uneia dintre părţi. O parte este numai creditor iar cealaltă numai debitor. Fac parte din această categorie: donaţia, mandatul, depozitul ş.a. Aşa, de exemplu, în contractul de donaţie, donatorul este numai debitor şi donatorul este numai creditor.

Sunt situaţii în care unele contracte unilaterale pot după încheierea lor să le dea naştere ocazional la obligaţii în sarcina creditorului, obligaţii pe care însă nu şi le-a asumat la încheierea contractului.

Astfel, în cazul contractului de depozit, dacă depozitarul a făcut cheltuieli la conservarea bunului aflat în depozit, deponentul va fi obligat să achite contravaloarea acestora.

101 A se vedea Liviu Pop, op.cit.,pag.37-38.

124

Page 126: drepturile reale

Atât în acest caz, precum şi în alte situaţii similare, rezultă că s-au creat obligaţii, în sarcina ambelor părţi contractante.

De remarcat că, în această situaţie obligaţiile celor două părţi, deşi reciproce nu sunt interdependente ca şi în cazul contractelor sinalagmatice, aşa-zis ,,perfecte”.

Pornind de la aceste considerente, în doctrina juridică asemenea contracte sunt denumite contracte sinalagmatice ,,imperfecte” .Distincţia dintre cele două categorii de contracte: ,,Sinalagmatice şi unilaterale, prezintă importanţă sub două aspecte:

a) în primul rând, înscrisurile sub semnătură privată destinate probaţiunii unui astfel de contract sunt reglementate diferit de legiuitor, ţinându-se cont de una dintre cele două categorii din care fac parte:

-În conformitate cu prevederile art.1179 Cod civil când se pune problema unui contract sinalagmatic, trebuie respectată condiţia dublului sau multiplului exemplar. Cu alte cuvinte, înscrisul este necesar să fie redactat în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese distincte participă la încheierea contractului.

În cazul contractelor unilaterale, înscrisul sub semnătură privată este suficient a fi redactat într-un singur exemplar şi remis creditorului.

b) în al doilea rând contractele sinalagmatice se deosebesc de cele unilaterale prin anumite reguli speciale. Caracterul reciproc şi independent al obligaţiilor celor două părţi determină următoarele efecte specifice ale contractelor sinalagmatice:

-excepţia de neexecutare a contractului care constă în dreptul oricărei părţi de a suspenda executarea prestaţiei datorate, atâta timp cât cealaltă parte nu execută prestaţia la care ea însăşi s-a obligat;

-rezoluţiunea contractului pe care este îndreptăţită să o ceară în justiţie o parte contractantă în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte;

-riscurile neexecutării contractului datorită forţei majore sau cazului fortuit se suportă întotdeauna de acea parte care este debitorul obligaţiilor imposibil de executat.

Stingerea obligaţiilor uneia dintre părţi ca urmare a imposibilităţilor fortuite de executare are ca efect, implicit, şi stingerea obligaţiilor celeilalte părţi, precum şi încetarea contractului.

4.3. După modul lor de formare se pot distinge contracte consensuale, solemne şi reale

a)Contractele consensuale. Sunt consensuale contractele pentru a căror formare este suficient doar acordul de voinţă a părţilor, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate sau o formă specială de manifestare a voinţei lor. În dreptul nostru civil, contractele consensuale reprezintă regula şi în mod excepţional unele contracte sunt solemne sau reale.

125

Page 127: drepturile reale

Excepţiile de la principiul consensualist al contractelor sunt impuse atât de formă ale contractului este numită astfel, să atragă pe de o parte atenţia părţilor asupra importanţei actului pe care-l încheie, iar pe de altă parte forma scrisă a unui contract duce la crearea climatului de siguranţă şi precizie în stabilirea efectelor sale şi a răspunderilor ce decurg din acesta. În acelaşi timp terţele persoane, care intenţionează să contracteze cu una din părţi trebuie să aibă certitudinea raportului juridic existent.

Totodată condiţiile de formă sunt impuse contractelor ,,ad probationem” de cerinţă, de a se preconstitui ca un mijloc de probă pentru actul juridic respectiv.

b) Contractele solemne. Se numeşte contract solemn contractul a cărui validitate, pe lângă acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi impuse de lege. Sunt contracte solemne: contractul de ipotecă, actele de înstrăinare a unor imobile ş.a. Pentru asemenea contracte, formalităţile impuse de lege constituie în acelaşi timp o condiţie a validităţii lor. Forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în lipsa căreia contractul este lovit de nulitate absolută.

Anumite condiţii de formă sunt cerute însă nu pentru formarea însăşi a contractului, ci numai pentru proba lui (ad probationem). Lipsa formei cerute nu ridică actului validitatea, ci numai posibilitatea de a fi dovedit în alt mod decât prin recunoaşterea ( mărturisirea) celui obligat.

c) Contractele reale. Se numeşte real contractul pentru a cărui formare se consideră că pe lângă acordul de voinţe, mai este necesară şi remiterea unui lucru (rei) de către una dintre părţi către cealaltă. Sunt calificate contracte reale: împrumutul, depozitul şi gajul ş.a.

În această situaţie oricare dintre contractele reale nu poate lua naşterea cât timp nu s-a remis lucrul respectiv; până la remiterea lucrului, acordul de voinţă constituie doar o promisiune de a contracta şi numai în momentul realizării acesteia, prin remiterea lucrului, promisiunea de contract (antecontract) ş.a. transformă în contractul de împrumut, de depozit sau de gaj ş.a.

4.4. Din punct de vedere al modului de reglementare contractele pot fi împărţite în: contracte numite şi nenumite .

a)Contractele numite sunt contractele reglementate prin dispoziţii exprese ale Codului civil şi ale altor legi civile şi calificate prin denumiri speciale, în acord cu operaţiile juridice pe care le generează. Astfel sunt: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, mandatul, împrumutul, depozitul, contractul de societate, contractul de asigurare, contractul de ipotecă, contractul de gaj etc.

b)Contractele nenumite sunt contractele nereglementate expres de lege şi lipsite de o denumire legală. Existenţa lor se explică prin principiul libertăţii contractuale. Astfel, părţile pot încheia orice fel de contracte cu

126

Page 128: drepturile reale

respectarea condiţiilor de validitate prevăzute de Codul civil. Fac parte din această categorie: contractul de întreţinere, contractul de asistenţă juridică, contractul de hotelărie, contractele de prestări servicii .

Această clasificare prezintă importanţă în determinarea regimului juridic al contractului respectiv, care, dacă nu este numit i se aplică reglementările generale referitoare la toate contractele, precum şi reglementările speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte. În cazul contractelor nenumite se aplică numai prevederile generale referitoare la toate contractele, părţile contractante având posibilitatea ca prin acordul lor de voinţă să stabilească orice alte reglementări în limitele prevederilor normelor permise.

4.5. În funcţie de scopul urmărit de părţi se pot distinge contractele cu titlul oneros şi contractele cu titlu gratuit.

a) Contractele cu titlu oneros sunt contractele în care fiecare parte urmăreşte un folos, o contraprestaţie în schimbul executării propriei obligaţii asumate (vânzare, locaţie, schimbul)

b) Contractul cu titlu gratuit sunt contractele prin care una din părţi se obligă să procure celeilalte un folos, fără a primi nimic în schimb de la cocontractant. Din această categorie fac parte liberalităţile, donaţia şi contractele de binefacere sau dezinteresate.

Această clasificare prezintă importanţă deoarece legea impune contractelor cu titlu gratuit condiţii speciale privind capacitatea de a dispune sau privind forma contractelor, acestea fiind şi contracte „intuitu personae“.

Astfel în scopul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, legea civilă interzice reprezentanţilor lor legali şi fără donaţii în numele celor ce-i reprezintă iar minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă (14-18 ani nu pot face donaţii, chiar dacă au încuviinţarea reprezentanţilor lor legali.

De asemenea, în cazul contractelor cu titlu oneros, de regulă, atât obligaţiilor părţilor cât şi răspunderea părţilor contractuale este reglementată cu mai multă severitate, decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.

Contractele cu titlu oneros pot fi, la rândul lor, contracte comutative şi contracte aleatorii:

-contractele comutative sunt contractele în care întinderea obligaţiilor părţilor este cerută din chiar momentul încheierii, prestaţiile datorate forţând asupra unor lucruri de certă existenţă;

- contractele aleatorii sunt contractele în care cel puţin pentru una

dintre părţi întinderea sau chiar existenţa prestaţiei este incertă în momentul încheierii contractului (ex.: contractele de asigurare, contractele de loterie, etc).

127

Page 129: drepturile reale

4.6. După modul de executare al prestaţiilor la care sunt obligate părţile contractante, contractele dintr-o dată şi contracte cu executare succesivă.

a) Contractele cu executare dintr-o dată sau imediată sunt cele ce se execută îndată după încheierea lor.

b) Contractele cu executare succesivă sunt cele a căror executare se realizează în timp, fie printr-o prestaţie continuă precum la contractul de locaţie, fie printr-o succesiune de prestaţii ca la contractul de furnizare de materii prime.

Distincţia prezintă interes deoarece rezoluţiunea pentru neexecutare a contractului, adică la desfiinţarea contractului cu efect retroactiv se aplică în cazul contractelor cu executare imediată, în timp ce la contractele cu executare succesivă, sancţiunea neexecutării obligaţiei de către una din părţi va fi rezilierea, adică desfacerea contractului numai pentru viitor. De asemenea, suspendarea executării obligaţiilor poate opera numai la contractele cu executare succesivă.

Este important de subliniat că, în timp ce contractele cu executare succesivă pot fi revocate, în cazurile prevăzute de lege, pe cale unilaterală (ex. contractul de locaţiune).

În ce priveşte suportarea riscurilor contractuale, şi acestea se rezolvă diferit, după cum contractul respectiv este, cu executare instantanee sau cu executare succesivă.

4.7. După modul în care părţile au posibilitatea sau sunt în imposibilitate de a stabili conţinutul contractelor prin negocieri, adică prin acordul de voinţă, distingem contractele negociate, contracte de adeziune şi contracte forţate.102

a) Contractele negociate. Sunt acele contracte în care toate condiţiile şi clauzele lor, natura, întinderea şi calitatea prestaţiilor la care se obligă părţile contractante sunt rezultatul negocierilor libere. Contractul negociat este tipul tradiţional de contract. Contractul se formează, de multe ori, după discuţii şi tratative, fiind rezultatul unor serii de propuneri şi contra propuneri.

b) Contractele de adeziune. Sunt acele contracte al căror conţinut, ale căror clauze sunt prestabilite, în întregime, de către una din părţi. Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute; ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte, atunci aderă pur şi simplu la contractul prestabilit.

Contractul de adeziune constituie categoria de contracte foarte frecvent întâlnite în epoca modernă. Aşa sunt: contractul C.F.R., abonamentul la radio şi televiziune, abonamentul telefonic, contractul de

102 Ase vedea Liviu Pop , op.cit., pag.43

128

Page 130: drepturile reale

asigurare, contractul de furnizare a apei, gazului, electricităţii etc. Toate aceste contracte sunt opera uneia dintre părţi. Este vorba de partea contractantă care, adesea are dreptul de monopol (radio-televiziune, gaz, apă, electricitate, salubritate etc) sau un monopol de fapt (asigurări, transport maritim şi fluvial şi bunuri noi de folosinţă îndelungată).103

c) Contractele forţate Prin contracte forţate înţelegem acele contracte pe care suntem obligaţi să le încheiem. În acest fel de situaţii în principiu, conţinutul sau cuprinsul lor este stabilit tot prin lege. Astfel, este cazul contractului de asigurare pentru proprietarii de autoturisme noi (Legea nr.136/1995 art.48 alin.1).

Între contractele de adeziune şi contractele forţate există unele deosebiri. Pe când conţinutul contractelor forţate este stabilit nemijlocit prin lege, conţinutul şi condiţiile de încheiere ale contractului de adeziune sunt stabilite prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţi.

Contractele civile sunt susceptibile şi de alte clasificări, din care amintim: contracte principale şi accesorii, simple şi complexe etc.104

5. Mecanismul încheierii contractelor

5.1. Precizări introductive Încheierea contractelor pare o operaţiune simplă, ea fiind des

utilizată în mod firesc în activitatea practică, reducându-se la iniţiativa unei persoane care îşi exprimă voinţa de a contracta, făcând propuneri altei persoane, pe care aceasta din urmă le acceptă şi astfel ia naştere contractul. Totuşi, mecanismul acestui proces este mult mai complex.

Într-o formulare exprimată în literatura de specialitate prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale, acord ce se realizează prin întâlnirea deplin concordantă, sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte105. Ne vom mărgini în cele ce urmează la analiza mecanismului încheierii contractului, adică la aspectele privitoare la întâlnirea, pe deplin concordantă a unei oferte de a contracta cu receptarea de către destinatar a acelei oferte.

Propunerea de a contracta în anumite condiţii adresate unei persoane se numeşte, deci, ofertă. Oferta poate fi făcută nu numai unei persoane, ci şi publicului în general, cum ar fi expunerea mărfurilor spre vânzare în vitrina unui magazin cu condiţia afişării preţurilor sau

103 Ase vedea T.R. Popescu, P. Anca - ,Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1968, pag.39-41 104 Ase vedea C.Stătescu, C.Bîrsan, ,,Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor”, Ed.ALL,Bucureşti,1994,pag.40.105 Ase vedea C.Stătescu , C. Bîrsan, op.cit..37-39

129

Page 131: drepturile reale

trimiterea unor cataloage, în care sunt descrise mărfurile şi indicate preţurile.

Oferta se poate exprima sub diferite forme, expresă ori directă, prin viu grai ori printr-un înscris (proiect de contract). Ea poate fi însă şi tacită (ec. prezenţa într-un parc de divertisment a unui anumit utilaj oferit pentru distracţii, cu preţul tarifar pentru utilizare).

Oferta, ca de altfel, şi acceptarea sunt manifestări de voinţă. În acest sens, acestea trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale cerute unei manifestări de voinţă, efectuată cu scopul de a produce efecte juridice.

Oferta trebuie, deci, să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, neechivocă, completă şi fermă. Ea trebuie făcută cu intenţia de a angaja juridiceşte.

Acceptarea ofertei duce la formarea contractului. Acceptarea poate fi expresă sau implicită, putând rezulta din orice fapt al destinatarului care intenţia lui fermă de a primi oferta ce i s-a făcut.

Acceptarea trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie pură şi simplă, să nu fie tardivă şi să fie neîndoielnică (când se manifestă tacit).

Retragerea unilaterală a ofertei atrage răspunderea ofertantului

pentru toate prejudiciile produse prin acest fapt. Temeiul acestei răspunderi în dreptul nostru este art.998 Cod civil combinat cu art.3 din Decretul nr.31/1954. Răspunderea pentru pagubele aduse prin retragerea înainte de termen a ofertei este o răspundere civilă delictuală, caracterul ilicit al acestui fapt constând în exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.

Marea majoritate a contractelor fiind consensuale, momentul încheierii acestora coincide, de regulă, cu momentul întâlnirii concordante a voinţei celor două părţi. Fac excepţie de la acest principiu contractele solemne, la care momentul încheierii contractului coincide cu momentul îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege pentru solidaritatea lor (data autentificării înscrisului respectiv).

Determinarea momentului încheierii contractului, adică a formării acordului de voinţă se face diferit, în funcţie de două ipoteze:

A)Când părţile contractante se află în acelaşi loc, faţă în faţă (Contracte încheiate între persoanele prezente).

B) Când părţile contractante nu se află în acelaşi loc, contractul se încheie prin corespondenţă (persoane ne prezente la încheierea contractului - „inter absentes“).

Dacă ofertantul şi acceptantul sunt de faţă, stabilirea momentului încheierii contractului în acest caz este lipsită de dificultăţi. În această situaţie momentul coincide cu acela al declarării ofertei integral şi fără rezerve, care trebuie să intervină imediat astfel încât ofertantul să o cunoască chiar în momentul acceptării ei. Sunt asimilate contractelor încheiate între persoanele prezente şi situaţiile în care părţile nu sunt de faţă, iar acestea se încheie prin telefon.

130

Page 132: drepturile reale

5.2. Încheierea contractului prin corespondenţă („interabsentes”)

Atunci când părţile nu sunt de faţă, însă comunică în timp real (prin telefon, de exemplu), contractul astfel încheiat este asimilat celor încheiate între prezenţi. Cu alte cuvinte, de esenţa contractelor inter absentes nu este distanţă fizică între părţi, ci distanţa în timp a ofertei şi a acceptării.

În cazul contractelor la distanţă se ridică o problemă specială - şi anume momentul încheierii acestora. Pentru soluţionarea acestei probleme, în literatura juridică106 au fost discutate patru sisteme: sistemul emisiunii, sistemul expedierii, sistemul recepţiei şi sistemul informării.

a) În sistemul emisiunii (sau al declaraţiunii), se consideră că acordul de voinţă al părţilor s-a format de îndată ce destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului. În sprijinul acestui sistem este invocat alin. 2 art. 1533 Cod Civil, care, în materie de mandat, prevede că acceptarea ofertei de mandat poate fi şi tacită, rezultând din simplul fapt al executării de către mandatar a însărcinării primite. Sistemul emisiunii este criticabil din cel puţin două puncte de vedere: mai întâi, pe baza lui, nu se poate stabili cu siguranţă momentul încheierii contractului; în al doilea rând, nu oferă nici o certitudine, întrucât, înainte de a fi expediat acceptarea către ofertant, acceptantul poate oricând reveni asupra ei.

b) În sistemul expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, chiar dacă acesta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Nici acest sistem nu oferă suficiente garanţii cât priveşte certitudinea încheierii contractului, deoarece este posibil ca, până la ajungerea la destinaţie a corespondenţei, expeditorul să o retragă. Sistemul prezintă, de asemenea, dezavantajul că ofertantul nu ia cunoştinţă de încheierea contractului decât mai târziu, când a primit corespondenţa privind acceptarea ofertei.

c) În sistemul recepţiei, contractul este socotit încheiat în momentul în care acceptarea destinatarului a ajuns la ofertant, independent de faptul că ofertantul a luat sau nu la cunoştinţă de cuprinsul lui. Singura obiecţie ce se poate aduce acestui sistem este aceea că se consideră contractul încheiat, deşi ofertantul nu cunoaşte că a avut loc acceptarea.

d) În sistemul informării, contractul este tratat ca încheiat în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. În sistemul nostru de drept, teoria informării este susţinută de art 35 Cod comercial, în conformitate cu care contractul se consideră încheiat „dacă

106 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL BECK,Bucureşti, 1999, p. 50-51.

131

Page 133: drepturile reale

acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi al acceptării după natura contractului”.

S-a considerat că această teorie este cea mai aproape de stabilirea momentului încheierii contractului pentru că este firesc ca ofertantul să ia cunoştinţă despre conţinutul acceptării, căci, dacă aceasta cuprinde unele obiecţii, ea reprezintă în realitate o contraofertă cu care ofertantul trebuie să fie de acord107. Singura incertitudine rămâne cu privire la data când efectiv ofertantul a luat cunoştinţă despre acceptare.

Dacă soluţia propusă de teoria emisiunii sau a declaraţiunii acceptării lasă încheierea contractului la discreţia destinatarului ofertei, soluţia propusă de teoria informării prezintă inconvenientul că încheierea contractului se află la discreţia ofertantului. Este posibil ca ofertantul, care, la primirea acceptării poate avea alte interese decât cele din momentul lansării ofertei, să susţină că, deşi a primit corespondenţa, nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei, refuzând să o deschidă. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, practica judecătorească şi doctrina au statutat că, din momentul în care ofertantul a primit acceptarea, operează o prezumţie simplă că a luat cunoştinţă de conţinutul acceptării.

Dincolo de toate aceste argumente şi teorii, problema contractelor „inter absentes” a fost soluţionată prin adoptarea O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă108, aprobată şi modificată prin Legea nr. 51/2003109 şi a Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic110. Actele normative menţionate, în contextul eforturilor ţării noastre de aliniere a cadrului juridic intern la aquis-ul comunitar, preiau cu fidelitate dispoziţiile conţinute în Directiva 97/7/EC cu privire la protecţia consumatorilor la încheierea contractelor la distanţă111 şi în Directiva 2000/31/EC privind serviciile societăţii informaţionale, în particular comerţul electronic112.

Iniţial, O.G. 130/2000, în art. 5, consacra teoria recepţiei: „Dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul primirii comenzii de către comerciant”. Ordonanţa este substanţial modificată prin Legea de aprobare nr. 51/2003; noua

107 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Monica Gabriela Lăstun, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2000, p. 304. 108 O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, Monitorul Oficial nr. 431 din 2 septembrie 2000. 109 Legea nr. 51/2003 de aprobare a O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă,Monitorul Oficial nr. 57 din 31 ianuarie 2003.110 Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, Monitorul Oficial nr. 483 din 5 iulie 2002.111 Directive 97/7/EC of the European Parliament and the Council of 20 May 1997 on the protection ofconsumers in respect of distance contracts, Official Journal L 144, 04/06/1997, P. 0019-0027. 112 Directive 2000/31/EC of the European Parliament and the Council of 8 June 2000 on certain legal aspects of information society services, in particular electronic commerce, in the Internal Market/„Directive on electronic commerce”, Official Journal L 178, 17/07/2000, P. 0001-0016.

132

Page 134: drepturile reale

formulare a articolului 5 stabileşte un alt moment al încheierii contractului la distanţă (în lipsa unei convenţii contrare) şi anume momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator referitor la comanda sa.

Contractele electronice sunt specie a contractelor la distanţă (genul) şi, de aceea, în conformitate cu regulile generale de interpretare şi aplicare a normelor juridice, lor li se vor aplica, cu precădere, normele speciale şi abia în completare cele generale. Articolul 9 al Legii nr. 365/2002 reglementează, aşa cum arată şi nota sa marginală, momentul încheierii contractului electronic. La o primă vedere, legea adoptă teoria informării: „Dacă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului” (art. 9, alin. 1). Alineatul 4 al aceluiaşi articol consacră, însă, teoria recepţiei, instituind o prezumţie legală conform căreia oferta sau acceptarea ofertei se consideră primite atunci când părţile cărora le sunt adresate pot să le acceseze.

Contractul, care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestaţiei caracteristice, se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea, în afară de cazul în care ofertantul a cerut ca, în prealabil, să i se comunice acceptarea, în acest ultim caz aplicându-se prevederile alin. 1 (art. 9, alin. 2).

În ce priveşte locul încheierii contractului trebuie să facem distincţie tot între două situaţii, atunci când ofertantul şi acceptantul se află în acelaşi loc unul în faţa celuilalt şi atunci când ofertantul şi acceptantul nu se află în acelaşi loc, fiind vorba de contracte ce se încheie prin corespondenţă.

De reţinut, însă, că în cea de-a doua situaţie, pentru stabilirea locului încheierii contractului trebuie să facem distincţie între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale.

Stabilirea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte de vedere. Ne vom referi la cele mai importante:

- în primul rând, constituie criteriul de determinare a locului încheieri contractului, de care depinde, în anumite cazuri, determinarea legii competentă să cârmuiască un contract comercial internaţional;

- în al doilea rând, capacitatea părţilor de a contracta se apreciază în funcţie de momentul încheierii contractului iar în caz de conflict de legi în timp, momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se va stabili legea civilă aplicativă;

- în al treilea rând, momentul încheierii contractului constituie momentul în care încep să curgă anumite termene legale şi convenţionale, cum sunt: termenul de prescripţie extinctivă şi termenul suspensiv sau extinctiv de executare a contractului;

- în al patrulea rând, în contractele translative de proprietate, dreptul şi riscurile se iau în considerare la acel moment de către dobânditor, dacă se referă la un bun individual determinat.

133

Page 135: drepturile reale

6. Promisiunea de contract În unele cazuri, încheierea unui contract este precedată de diverse

motive, de înţelegerea dintre părţi, prin care se obligă să încheie în viitor contractul respectiv.

Astfel, printr-un acord prealabil, care are ca obiect numai încheierea ulterioară a contractului dă naştere unui drept de creanţă.

În temeiul acestei creanţe, beneficiarul promisiunii de încheiere în viitor a contractului are dreptul, înăuntrul unui termen realizarea acestuia, iar promitentul este ţinut la o obligaţie de „a face“, adică de a încheia contractul, la cererea celeilalte părţi.

În momentul încheierii ei, promisiunea de contract pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească condiţiile de valabilitate a unui contract şi să cuprindă toate elementele sale, astfel:

- atât promitentul cât şi beneficiarul promisiunii trebuie să aibă capacitatea necesară de a se obliga în momentul promisiunii, deoarece ei se obligă;

- un caracter şi o clauză licită apreciate, de asemenea, la momentul realizării promisiunii.

Din punct de vedere a efectelor, promisiunea de contract dă naştere numai la un drept de creanţă, a cărui obiect vizează perfectarea unui drept real, deci, nu se poate realiza decât în momentul perfectării contractului propriu-zis, până atunci neexistând decât un drept de creanţă.

Promisiunea de contract în mod practic, îşi găseşte utilitatea în cazul în care părţile au interes de a nu încheia imediat contractul, ci de a-şi rezerva această posibilitate mai târziu, când acestea dispun de condiţiile necesare perfectării sale (ex: obţinerea în perspectivă a unui credit sau a autorizaţiei necesare).

În unele cazuri, promisiunea de contract se prezintă sub forma unui drept de preferinţă în virtutea căruia emitentul se obligă ca, în cazul în care se va vinde lucrul respectiv să prefere la un preţ egal, pe beneficiarul promisiunii. În mod concret, ne aflăm în această situaţie în faţa unui drept de preemţiune.

Oferta de a contracta se deosebeşte de promisiunea de contract. Pe când oferta care este un act juridic unilateral şi păstrează acest

caracter până la acceptarea ei de către destinatar, promisiunea de a contracta este chiar când constituie un acord de voinţă, un act juridic sau un adevărat contract la baza căruia se află o ofertă şi o acceptare. Din această cauză, ofertă poate fi revocată, cât timp nu a fost acceptată, adică atâta timp cât se prezintă ofertă, în timp ce promisiunea de contract se stinge numai

134

Page 136: drepturile reale

prin expirarea termenului stipulat sau prin pieirea lucrului, obiect al contractului promis, devenind caducă.113

7. Efectele generale ale contractului şi interpretarea sa Contractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte

juridice, adică de a da naştere, de a modifica, transmite sau a stinge raporturi juridice obligaţionale.

A) Efectele imediate ale oricărui contract sunt acelea de a da naştere unor drepturi şi obligaţii.

Desigur nu se pune problema identităţii dintre contract şi lege. În timp ce contractul este unul din izvoarele raportului juridic concret, legea este unul din izvoarele de drept.

Puterea obligatorie a contractului se fundamentează deopotrivă pe exigenţele etice ale respectării cuvântului dat, ale bunei credinţe, pe respectarea principiului libertăţii contractuale şi pe necesitatea economicosocială a securităţii raporturilor juridico-economice

Având forţa obligatorie între părţile contractante, contractul încheiat prin consimţământul părţilor poate fi modificat, desfăcut sau desfiinţat tot prin acordul lor.

B) Pentru stabilirea conţinutului şi efectelor contrariului, Codul civil consacră unele reguli de interpretare.114 Principiul călăuzitoral interpretării contractelor în dreptul nostru este stabilirea voinţei reale a părţilor contractante. Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal a termenilor.

În interpretarea lui, un contract trebuie luat în consideraţie întregul său conţinut. Clauzele nu se pot interpreta izolat, ci unele prin altele, dându-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din contract, în ansamblul lui. Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu au fost expres prevăzute în el. Clauzele îndoielnice, care nu exprimă destul de limpede voinţa părţilor contractante, se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.

Stabilirea contractului este supusă principiului executării cu bună credinţă a obligaţiilor contractuale. Din acest punct de vedere trebuie să subliniem că un contract nu produce numai efecte expres prevăzute dar şi toate consecinţele pe care legea, echitatea sau obiceiul le deduc după natura obligaţiunii.

Ţinând seamă de particularităţile contractului izvor de obligaţii, în cele ce urmează ne vom opri printr-o analiză succintă asupra unor reguli practice de interpretare a contractelor.

113 A se vedea T.R. Popescu, op.cit., pag.95.114 A se vedea prof. coord. Dinu Şefănescu, op.cit., pag. 150-152.

135

Page 137: drepturile reale

Interpretarea contractului poate fi definită ca fiind operaţiunea logico-juridică, prin care se determină înţelesul exact al clauzelor contractului.

Codul civil în art.977-985 prevede unele reguli de interpretare, acestea în principal sunt:

a) În vedere desprinderii voinţei reale a părţilor se iau în considerare atât elementele intrinseci ale contractului cât şi elementele extrinseci adică orice împrejurare care ar putea folosi interpretării. Rezultă, deci, că voinţa declarată în contract este prezumată ca reflectând voinţa reală a părţilor până la dovada ce ar putea fi stabilită prin administrarea oricăror mijloace de probă.

b) Obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă este subînţeleasă înorice contract, adică se prezumă.

c) Obligaţia de a garanta prestaţia promisă se află subînţeleasă înorice contract ca un aspect al bunei credinţe.

d) Referitor la clauzele prevăzute expres în contracte se potdesprinde următoarele reguli:

- dacă părţile au folosit termeni improprii, fie pentru a califica însăşi contractul, fie pentru determinarea unor clauze ale acestuia, instanţa poate înlătura titlul dat contractului de către părţi, atribuindu-i calificarea şi efectele pe care le indică voinţa reală a părţilor; desprinsă ca atare din interpretare, de exemplu, părţile au numit contractul lor „vânzare“ deşi, în realitate, este vorba de „donaţie“.

- dacă o clauză este susceptibilă de două sau mai multe înţelesuri, ea se interpretează mai degrabă în sensul în care poate să producă un efect juridic, decât în acela în care nu ar produce nici unul, deoarece nu se poate concepe că părţile au stipulat o clauză fără să fi urmărit ca ea să producă efecte.

Astfel, dacă printr-o clauză contractuală se promite fapta unui terţ, aceasta poate fi interpretată în două feluri: în primul rând sensul că partea a promis fapta terţului, fără ca ea să-şi ia vreo obligaţie în aceasta privinţă, în care caz această clauză este menită să nu producă nici un efect, cât priveşte raporturile dintre părţile contractante , deoarece promitentul - debitorul nu s-a obligat în realitate cu nimic; în al doilea rând în sensul că partea care a promis fapta terţului şi-a luat ea însăşi obligaţia de a depune toate diligenţele pentru a-l determina pe terţ să îndeplinească fapta promisă şi în acest sens, clauza este chemată deci să producă unele efecte. De aceea, ea trebuie interpretată în cel de-al doilea sens.

- când clauza poate primi două înţelesuri, ambele susceptibile a produce efecte; ea se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului (art.979 Cod civil).

- o clauză îndoielnică se interpretează, de asemenea, în favoareacelui ce se obligă.

136

Page 138: drepturile reale

Această indicaţie este de altfel o consecinţă firească a regulilor privitoare la probe; creditorul trebuind să dovedească orice stipulaţie pe care o invocă în interesul său.

e) În ceea ce priveşte prestaţia la care se obligă debitorul, legea prevede că, ori de câte ori într-un contract s-a recurs la menţionarea unui caz, pentru a se explica obligaţia, nu se poate face o interpretare restrictivă, deoarece se consideră că un atare caz a fost menţionat în contract, numai cu titlu de exemplu.

f) În legătură cu clauzele formulate incompletă legea prevedeunele procedee supletive de interpretare:

- în cazul în care voinţa părţilor nu poate fi desprinsă numai prin interpretarea clauzelor contractului, legea prevede regulile prin care aplicarea cărora urmează să se prezume ceea ce părţile au voit, dar n-au stipulat într-o formulare completă. Astfel, art.970 alin.2 Cod civil dispune că orice contract obligă nu numai la ceea ce este prevăzut în mod expres, ci totodată şi „la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa“. Dacă părţile nu au prevăzut expres alte clauze, se presupune că au acceptat normele supletive.

8. Obligativitatea contractului Analiza conţinutului art.969 Cod civil, citat pune în evidenţă, în

realitate că fiecare parte contractantă este ţinută să-şi execute obligaţiile asumate prin acordul de voinţă sau partea contractantă, care are calitatea de titular de drepturi dobândite prin contract, este îndreptăţită a pretinde celeilalte părţi - părţii obligate - satisfacerea acestor drepturi.115

În literatura noastră juridică, consecinţă şi, totodată, garanţia principiului obligativităţii o conferă irevocabilitatea contractului întradevăr, în condiţiile în care părţile sunt ţinute să respecte obligaţiei născute prin acordul lor de voinţă, nu se poate concepe, în principiu, ca acest acord să fie desfăcut altfel decât prin consimţământul exprimat de ambele părţi contractante. Ideea se regăseşte în art.969 alin.2 Cod civil, potrivit căruia convenţiile „se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege“. În sfera cauzelor autorizate de lege se înscrie tocmai posibilitatea recunoscută cu titlu de excepţie, a denumirii unilaterale a contractului în două situaţii:

- în primul rând, este vorba despre cazul în care legea prevede expres denunţarea unilaterală drept cauză de încetare a unui anumit contract, precum contractul de locaţiune fără termen (art.1436 alin.2 Cod civil);

- în al doilea rând, este posibil ca însăşi părţile să stipuleze în contract problema denunţării unilaterale a acestuia. O asemenea clauză este validă dacă nu suntem în prezenţa contractului de donaţie - contractul de

115 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan - „Teoria generală a obligaţiilor“, Ed. ALL, 1994

137

Page 139: drepturile reale

donaţie fiind esenţialmente un contract irevocabil - şi dacă această clauză nu reprezintă o condiţie pur potestativă din partea debitorului.

În alte cazuri, legea prevede desfiinţarea contractului independent de voinţa părţilor - şi anume, când încetează să mai existe un element esenţial al contractului. Astfel, contractele încheiate intuitu personae sunt desfăcute, de plin drept, prin moartea persoanei în considerarea căreia au fost încheiate; de pildă, contractul încheiat cu un pictor celebru pentru executarea unui tablou încetează prin moartea pictorului cât şi prin decesul celui care a iniţiat acest contract.

În contractele cu executare succesivă se poate întâmpla ca unele împrejurări să ducă la suspendarea puterii obligatorii a contractului, pe care acesta şi-o redobândeşte după încetarea lor, aşa cum se întâmplă, de regulă, când o cauză de forţă majoră împiedică, temporar, executarea contractului. După încetarea cazului de forţă majoră, obligaţiile care nu au putut fi executate pe timpul cât a durat forţa majoră, vor putea fi executate în natură. Numai dacă după această dată executarea în natură a obligaţiilor restante a devenit obiectiv imposibilă, furnizorul este exonerat de răspundere.

De menţionat că desfacerea contractului prin acordul părţilor este denumită revocare, atunci când este vorba de un contract a cărei executare însă nu a început. Dacă executarea contractului a început, desfacerea lui se numeşte reziliere. Dar şi revocarea, întocmai ca şi rezilierea, nu are efect retroactiv, ci produce efecte numai pentru viitor.

9. Întinderea puterii obligatorii; principiul relativităţii contractului

În conformitate cu prevederile art. 973 Cod civil: Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante. În virtutea acestui principiu, contractele produc efecte numai între părţile contractate. Terţele persoane, adică cele străine de contract nu pot să devină titularul unui drept izvorât din contractul încheiat şi nici să fie ţinută la executarea obligaţiilor decurgând din acest contract. De la această regulă în dreptul nostru civil nu cunoaşte nici o excepţie, nefiind de conceput ca prin acordul de voinţă al părţilor contractante să se nască o obligaţie în sarcina unei persoane din afara contractului.

De altfel, acest principiu formulat îndeosebi pentru obligaţiile contractuale se aplică tuturor obligaţiilor, chiar şi celor extracontractuale. Orice raport de obligaţie nu leagă deci decât pe creditor de debitor, determinate prin contract ori de către lege şi nu are nici un efect asupra terţilor.

În concluzie, nu putem spune că relativitatea efectelor contractului nu contrazice, ci chiar presupune opozabilitatea contractului faţă de terţi. Astfel, terţii sunt protejaţi de abuzul pe care l-ar putea săvârşi părţile, în

138

Page 140: drepturile reale

special, prin inserarea unor obligaţii în sarcina terţilor dar aceştia din urmă nu pot să ignore existenţa drepturilor şi obligaţiilor născute prin contract, în patrimoniul părţilor contractante.

Dacă terţii nu pot ignora contractul ca fapt social, cu toate consecinţele juridice de rigoare, părţile putând, pe acest temei, să le opună contractual, aceasta nu exclude ca terţii, atunci când au interes, să-l invoce chiar împotriva părţilor însele.

Distincţia dintre relativitate şi opozabilitate este în ultimă instanţă expresia deosebirii referitoare la faptul că, în timp ce pentru părţi contractul are natura unui act juridic, contractul este, din punct de vedere al terţilor un fapt. 116

Deosebirea menţionată este importantă sub două aspecte. În primul rând, încălcarea drepturilor ori împiedicarea executării izvorâte din contract atrage răspunderea contractuală sau, după caz, răspunderea delictuală, în funcţie de autorul unei asemenea fapte ilicite care poate fi o parte contractantă, respectiv o terţă persoană.

În al doilea rând, din perspectiva regulilor privind proba contractului se vor supune exigenţelor constituite în art.1191 şi urmare Cod civil, pe când terţii vor putea dovedi existenţa contractului prin orice mijloc de probă.117

De menţionat că, în dreptul nostru civil sunt totuşi excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că sunt situaţii în care o persoană străină de un anumit contract poate deveni titulară unor drepturi şi obligaţii din acest contract, sau numai a unor obligaţii.

În continuare vom analiza succint aceste excepţii: promisiunea faptei altuia, stipulaţia pentru altul şi simulaţia.

A. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană

debitorul - se obligă faţă de creditor să determine o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract.

De exemplu, se poate obliga faţă de creditor pentru a-l determina pe terţ să ratifice un contract la care nu a participat una dintre părţile contractante fiind creditorul însuşi, sau să vândă acestuia cota parte din dreptul de proprietate asupra unui bun după ce, în prealabil, debitorul însuşi a vândut aceleiaşi persoane propria sa cotă din acest drept.

Acela care promite, deci se obligă, este o parte contractantă chiar dacă îndeplinirea promisiunii va atârna de conduita terţului, o conduită liber determinată şi consimţită. Despre o obligaţie în sarcina terţului se va putea vorbi numai după ce acesta însuşi îşi va asuma, în mod liber,

116 A se vedea F. Deak, C. Bîrsan, Gh. Beleiu - „Drept civil roman - curs selectiv“, Ed. Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1998, pag.222-223 117 Idem., pag.57

139

Page 141: drepturile reale

angajamentul menţionat în convenţia respectivă. Deoarece debitorul nu se obligă la a presta diligenţele necesare pentru ca terţul să-şi asume angajamentul faţă de creditor, înseamnă că executarea promisiunii se consumă în momentul încheierii actului juridic respectiv de către terţ în beneficiul creditorului. Deci, această obligaţie de rezultat priveşte numai asumarea de către terţ a angajamentului urmărit de creditor, nu şi executarea sa efectivă. Dacă terţul nu-şi execută obligaţia ce şi-a asumat-o personal faţă de creditor, va fi angajată, în mod exclusiv aşa cum vom vedea, răspunderea civilă. Se pot distinge două forme de porte-fort:

1. principală - când între două persoane se încheie un contract al cărui obiect unic constă în prestaţia debitorului de a-l determina pe un terţ să-şi dea consimţământul la încheierea unui contract cu creditorul;

2. accesorie - când constă într-o clauză ce se integrează într-un contract şi prin care debitorul se obligă, printre altele, să obţină acordul sau consimţământul unui terţ.

Convenţia de porte-fort poate avea numeroase aplicaţii practice: - în materia contractului de mandat (art. 1546, alin. 2 C.civ.), - în cazul înstrăinării unui bun indiviz de către unul dintre

coproprietari, - în ipoteza actelor juridice ce se încheie pe seama persoanelor

absente şi incapabililor etc. În ceea ce priveşte efectele convenţiei de porte-fort, se învederează

faptul că, în sarcina debitorului, se naşte o obligaţie de a face şi, în acelaşi timp, de rezultat. Debitorul se obligă să determine o terţă persoană să încheie sau să ratifice un act juridic. Dacă actul respectiv va fi încheiat sau ratificat, se consideră că debitorul şi-a îndeplinit obligaţia contractuală.

În realitate, debitorul promite fapta sa proprie de a determina pe o terţă persoană să ratifice sau să încheie un act juridic. Terţul nu este obligat prin voinţa promitentului. El va fi obligat numai dacă îşi va manifesta voinţa în acest sens. 118

B. Stipulaţia pentru altul Definiţia stipulaţiei pentru altul nu este cuprinsă într-un text de lege, ea

fiind formulată în literatura juridică de specialitate. Stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane este acel contract prin care o persoană, denumită promitent, se obligă faţă de o altă persoană, denumită stipulant, „să dea“, „să facă“ sau „să nu facă“ ceva anume ce, în lipsa acestei obligaţii, ar fi putut să facă în folosul unei persoane străine de această convenţie, denumită terţ beneficiar.

Rezultă că stipulaţia pentru altul implică trei persoane: stipulantul, promitentul, aceştia fiind părţile contractante şi terţul beneficiar.

118 Liviu Pop, op. cit., pag. 109-110.

140

Page 142: drepturile reale

Pentru a produce efecte juridice pe lângă întrunirea cumulativă obligatorie a tuturor condiţiilor cerute pentru validitatea unui contract în general (art.948 Cod civil) şi alte două condiţii speciale:

- exprimarea neechivocă a voinţei de a stipula (animusstipulandi);

- persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii contractului, ori determinabilă în raport cu data executării acestuia.

Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent izvorâte de contractor în folosul unei terţe persoane au în conţinutul lor dreptul de a pretinde celui de-al doilea să execute, în natură sau echivalent, obligaţii asumate în folosul terţului beneficiar.

Dreptul creat prin contractul perfectat între stipulant şi promitent, drept corelativ obligaţiei asumate de către acesta din urmă se naşte direct, nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar chiar din momentul încheierii stipulaţiei în lipsa unei clauze contrarii. Ca atare, unul dintre efectele juridice ale contractului, şi anume dreptul creat în favoarea terţului, se repercutează asupra unei persoane străine de contract, părţile stipulaţiei pentru altul fiind după cum am arătat stipulantul şi promitentul.

Din acest punct de vedere, acceptarea dreptului de către terţul beneficiar nu are efect constitutiv ci efect declarativ prin aceea că se consolidează, cu efect retroactiv, un drept născut în patrimoniul său încă din momentul încheierii stipulaţiei pentru altul.

Terţul beneficiar dobândeşte, o dată cu terţul subiectiv izvorât din stipulaţie, şi dreptul la acţiune care se exercită, bineînţeles, asupra debitorului, adică a promitentului. În mod concret, terţul beneficiar va putea să îl acţioneze în justiţie pe promitent, obligându-l la executarea în natură sau în echivalent (daune-interese) a obligaţiei corelative dreptului respectiv. Deşi în dreptul nostru lipseşte o reglementare expresă cu valoare de principiu referitoare la admisibilitatea stipulaţiei pentru altul, legislaţia civilă şi cea comercială prevăd câteva cazuri de aplicaţie a acestui procedeu juridic în diferite materii speciale:

- în materia contractului de rentă viageră (art. 1642, alin. 1 C.civ.) se prevede că renta viageră, la plata căreia se obligă debirentierul, poate fi stipulată în favoarea unei terţe persoane.

- în materia contractului de asigurare, conform art. 477 C.com. şi art. 56 din Decretul nr. 471 din 1971, asiguratul (stipulantul) poate stipula ca societatea de asigurare sau asigurătorul (promitentul) s plătească indemnizaţia de asigurare unei terţe persoane.

- în materia contractului de transport, art. 432-434 şi 438 C.com., sugerează că acest contract poate fi încheiat în favoarea unei terţe persoane.

- în materia contractului de donaţie, din interpretarea art. 829 şi 832 C.civ., rezultă că suntem în prezenţa unui caz de aplicaţie practică a

141

Page 143: drepturile reale

stipulaţiei pentru altul în situaţia donaţiei cu sarcină, atunci când donatorul (stipulantul) şi donatarul (promitentul) au prevăzut expres în contract ca acesta din urmă va fi obligat să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane.

Referitor la natura juridică sau mecanismul stipulaţiei pentru altul, originalitatea acesteia constă în faptul că din contractul încheiat între stipulant şi promitent se naşte un drept în beneficiul unei terţe persoane, străine de contract.

C. Simulaţia, excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi Simulaţia, ca excepţie de la opozabilitatea contractului este definită ca

fiind acea situaţie juridică în care terţii pot ignora cu desăvârşire existenţa acestuia. În doctrina juridică o asemenea situaţie este identificată cu simulaţia.

Definiţia legală în sistemul de drept naţional român se poate deduce din dispoziţiile art. 1175 C.civ., potrivit cu care actul secret prin care se modifică un act public are putere numai pentru părţi şi succesorii lor universali, nu şi faţă de alte persoane.119

În mod practic, simulaţia este o operaţiune juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public, aparent, dar „mincinos“ întrucât nu reflectă voinţa lor reală, aceasta fiind exprimată prin contract secret, ocult „un contraînscris“ încheiat anterior conflictului public.120

De menţionat că în situaţia în care contractul public reflectă voinţa reală, sinceră a părţilor şi în care, în genere, nu există un acord simulatoriu, suntem în prezenţa unei simple modificări aduse prin acordul părţilor, primul contract încheiat între acestea. În funcţie de modul în care a fost conceput contractul aparent şi de elementul în privinţa căruia operează simulaţia, aceasta poate îmbrăca mai multe forme: contractul fictiv, contractul deghizat şi contractul prin care se realizează o interpunere de persoană.

a) Simulaţia prin încheierea unui contract public fictiv presupune o disimulare totală a realităţii. Părţile convin astfel prin contractor secret încheiat în prealabil că nu există, în realitate, contractor public ce urmează să se perfecteze între ele.

O asemenea simulaţie poate conduce, de exemplu, la inducerea în eroare a creditorului chirografar al aparentului vânzător, care de conivenţă cu falsul cumpărător, urmăreşte să scoată un anumit bun de sub incidenţa unei iminente urmăriri silite.

b) Simulaţia prin deghizarea contractului public implică faptul că între părţile contractului public s-a încheiat într-adevăr, un contract.

119 Ion Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. ALL BEACK, Buc., 2002, pag. 168.120 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 115.

142

Page 144: drepturile reale

Aşadar, nu mai este vorba despre un contract public fictiv, ci despre faptul că acest contract are natură juridică diferită adică o deghizare totală. De pildă, contractul public este un contract de donaţie, iar contractul secret este un contract de vânzare-cumpărare sau, cel puţin, anumite clauze diferite faţă de cele existente în contractul real, adică deghizare parţială. De exemplu, contractul public de vânzare-cumpărare are prevăzut o scadenţă mai îndepărtată decât scadenţa reală, convenit prin contractul secret de vânzare-cumpărare.121 De asemenea, părţile pot conveni asupra deghizării preţului, ca valoare, în acest sens fiind concludentă practica judiciară.

Din moment ce în actul de vânzare-cumpărare al unei contracţii s-a prevăzut preţul de 64,874 lei, menţionându-se, totodată, că acest preţ indicat mai sus este simulat - preţul real fiind de 300.000 lei - pârâţii-cumpărătorii trebuie să facă dovada plăţii diferenţei (dintre preţul real şi preţul simulat), iar nu reclamanta să facă dovada că această diferenţă nu i-a fost achitată.

Cum din probele administrate în cauză se reţine că pârâţii nu au fost în măsură să efectueze o atare dovadă, în mod legal instanţa de recurs i-a obligat pe pârâţii-cumpărători să plătească diferenţa în litigiu reclamanteivânzătoare (T.S., dec. nr.9/1986, cu note de: I.A. Chira (I); V. Stoica, Marieta Ronea (II), Dr. nr.2-3/1991, pag.41-52).

c) Simulaţia prin interpunere de persoane are loc în condiţiile în care contractul public urmează să producă efecte juridice între persoanele menţionate în contractul secret.

Ceea ce este caracteristic acestei forme de simulaţie este aspectul că ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele contractului să se producă faţă de o terţă persoană, care participă la încheierea contractului secret şi care, în consecinţă, consimte să i se asigure anonimatul prin interpunerea unei persoane.122

Simulaţia este o operaţiune juridică cu caracter complex, a cărei existenţă presupune prezenţa unor condiţii specifice:

A. Contraînscrisul să fie un act secret. Aceasta înseamnă că actul real sau contraînscrisul trebuie să fie încheiat astfel încât existenţa şi cuprinsul său să fie necunoscute părţilor. Aprecierea caracterului secret este o chestiune de fapt. Contraînscrisul este lipsit de caracter secret în toate cazurile când a fost supus unei publicităţi.

B. Contraînscrisul trebuie să fie un act contemporan cu actul aparent. Nu poate fi vorba de simulaţie când actul aparent este încheiat anterior actului secret. Lipsa actului secret la încheierea actului aparent face ca simulaţia să nu existe.

C. Intenţia comună a părţilor de a simula. Ea nu se reduce doar la intenţia de a-i determina pe terţi să creadă într-o aparenţă juridică,

121 A se vedea F. Deak, C. Bîrsan, Gh. Beleiu, op. cit., pag.244.122 A se vedea F. Deak, C. Bîrsan, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 74.

143

Page 145: drepturile reale

împrejurare care s-ar putea realiza şi printr-o simplă modificare secretă a contractului. Aşadar, intenţia de a simula se deosebeşte de discordanţa ce poate apărea între voinţa declarată şi voinţa reală, care se va rezolva prin interpretarea contractului.123

10. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice În general, problema forţei obligatorii a contractului, astfel cum a

fost acesta tratat, are în vedere toate contractele. Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele

sinalagmatice determină însă unele efecte specifice pentru aceste contracte atunci când, în faza executării, survin unele împrejurări, imputabile sau nu uneia dintre părţile contractului, de natură să creeze un dezechilibru între părţile contractante.

Însuşi faptul incontestabil al „puterii de lege“ a contractului, în sensul art. 969, alin. 1 Cod civil, adaptat la specificul contractului bilateral explică de ce în astfel de împrejurări se îngăduie uneia dintre părţi fie să suspende executarea contractului, fie să tindă chiar la desfiinţarea sa prin iniţiativă unilaterală. 124

Vom examina succint în cele ce urmează aspectele cele mai importante legate de cele trei efecte specifice contractelor sinalagmatice:

10.1. Excepţia de neexecutare a contractului (excepţio non adimpleti contractus)

În literatura juridică excepţia de neexecutare a contractului este definită ca fiind un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

Prin invocarea acestei excepţii, partea care o obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti o suspendare a executării propriilor obligaţii, până la momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin. În momentul în care aceste obligaţii vor fi îndeplinite efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.

Reciprocitatea şi interdependenţa, obligaţiilor, împrejurări care fac ca fiecare dintre obligaţiile reciproce să fie cauza juridică a celeilalte implică simultaneitatea de executare a acestor obligaţii. Se naşte astfel, posibilitatea de invocare a excepţiei de neexecutare în cazul în care simultaneitatea nu este respectată.

123 Liviu Pop, op. cit., pag. 121-123.124 A se vedea T.R. Popescu, op. cit., pag. 78.

144

Page 146: drepturile reale

Această excepţie este o sancţiune specifică a faptului că partea care pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-au asumat.

Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare a contractului constă în principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice.

Codul civil reglementează expres câteva aplicaţii practice ale excepţiei în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, schimb şi depozit oneros.

Pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- obligaţile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în acelaşi contract, - să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de

importantă din partea celuilalt contractant, - neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de

neexecutare, faptă care l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia, - raportul contractual, prin natura sa, trebuie să presupună regula

executării simultane a obligaţiilor celor două părţi.

10.2 Rezoluţiunea şi rezilierea contractului Rezoluţiunea este desfiinţarea unui contract bilateral, cu executare

dintr-o dată, în cazul în care una dintre părţi nu-şi execută obligaţia sa. Are efect retroactiv înlăturând efectele contractului nu numai pe viitor, dar şi în trecut şi repunând lucrurile în situaţia existentă înainte de a fi încheiat, atât între părţile contractante, cât şi faţă de terţele persoane. Părţile îşi restituie reciproc prestaţiunile executate, iar drepturile constituite în favoarea terţelor persoane asupra obiectului supus restituirii, sunt desfiinţate. Rezoluţiunea este consecinţa neexecutării culpabile a obligaţiei uneia dintre părţi. Ca urmare a obligaţiei celeilalte, rezoluţiunea operează prin efectul voinţei prezumate a lor; fiecare dintre părţi este presupusă a fi contractat în vederea obţinerii îndeplinirii prestaţiunilor celeilalte. De aceea, partea care şi-a executat obligaţia sa ori este gata să o execute, poate să ceară rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiei de către cealaltă parte; neexecutarea trebuie să fie imputabilă debitorului.

Din analiza cuprinsului art. 1020-1021 C.civ. rezultă că, de regulă, rezoluţiunea contractului este judiciară, adică trebuie să fie pronunţată de instanţa de judecată.

Rezoluţiunea judiciară se aplică numai categoriei contractelor sinalagmatice, aceasta deoarece interdependenţa obligaţiilor contractuale, explicată pe ideea bivalentă de cauză, este specifică doar acestor contracte.

Rezoluţiunea se aplică tuturor contractelor sinalagmatice şi comutative. În schimb, ea nu este aplicabilă unora dintre contractele

145

Page 147: drepturile reale

sinalagmatice aleatorii, ca de exemplu: contractul de rentă viageră (art. 1647 C.civ.), contractul de asigurare şi de joc sau prinsoare.

Contractele pot cuprinde clauze exprese prin care părţile stipulează rezoluţiunea lor de plin drept, în cazul neexecutării obligaţiilor de către una din ele. Aceste clauze poartă denumirea de pacte comisorii exprese şi urmăresc astfel, limitarea sau chiar înlăturarea rolului instanţei de judecată în pronunţarea rezoluţiunii.

Voinţa comună a părţilor de a stipula o astfel de clauză trebuie să fie declarată fără echivoc în cuprinsul contractului.

Rezilierea intervine, spre deosebire de rezoluţiune, în cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă.

Această deosebire, remarcată asupra domeniului de aplicare determină, în mod logic, o diferenţiere parţială în privinţa efectelor. Deoarece prestaţiile succesive deja executate nu se mai pot restitui, rezultă că desfiinţarea contractului, în cazul rezilierii, va produce efecte numai pentru viitor, părţile ne mai fiind repuse în situaţia de fapt anterioară încheierii contractului.

În afara acestor deosebiri, rezilierea este, ca şi rezoluţiunea, o sancţiune de drept civil a decis că, în principiu, debitorul aflat în culpă poate împiedica rezoluţiunea contractului, executându-şi obligaţia chiar în cursul procesului. Dar, în cauza de faţă, rezoluţiunea contractului se justifică - deşi ulterior chemării lor în judecată, pârâţii au consemnat ratele restante şi cele scadente la zi - dată fiind starea conflictuală dintre părţi, determinată exclusiv de către pârâţi, care, timp de trei luni, nu au achitat ratele de preţ convenite (ca urmare a cumpărării de către ei a imobilului) la termenele stabilite, încercând apoi, în instanţă, să justifice această neplată prin diferite apărări, ce s-au dovedit a fi nereale.

Ori, este de neconceput ca reclamanta - femeie în vârstă de 70 de ani, grav bolnavă - pentru a-şi încasa ratele de preţ ale imobilului vândut, să fie nevoită să-i acţioneze periodic pe pârâţi în judecată, motiv pentru care instanţa apreciază că plata făcută ei ulterior punerii lor în întârziere prin rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu şi restabilirea situaţiei anterioare în cartea funciară (Tîrgu-Jiu, nr. 525/1985 în RRD nr. 10/1985).

10.3. Riscurile contractului Această problemă este în strânsă legătură cu una din cauzele de

stingere a obligaţiilor: imposibilitatea fortuită de executare. Astfel, atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră, în principiu, se stinge. Debitorul se află liberat de obligaţie pentru imposibilitate de executare.

146

Page 148: drepturile reale

Situaţia este complicată dacă obligaţia a cărei executare a devenit imposibilă pentru forţă majoră s-a născut dintr-un contract sinalagmatic.

Cine suportă riscurile sau consecinţele dăunătoare ale imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia din părţi?

Generalizând dispoziţiile fragmentare ale Codului civil, jurisprudenţa admite fără discuţie regula: res perit debitori. Aşadar, riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţie, datorită forţei majore, nu mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate cheltuielile pe care le-a făcut în vederea executării obligaţiilor şi, în general, toate daunele pe care le antrenează imposibilitatea fortuită de neexecutare.

Fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiilor de către celălalt contractant.

Codul civil prevede câteva cazuri de aplicaţie practică a regulii potrivit căreia riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat în materie de locaţiune (art. 1423 C.civ.), în materia contractului de antrepriză (art. 1481 C.civ.), în materia contractului de societate (art. 1515 C.civ.).

În ceea ce priveşte suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a lucrurilor este suportat, de regulă, de către acea parte contractantă care are calitatea de proprietar al acestuia în momentul când a pierit, aplicându-se principiul res perit domino.

a. Ipoteza contractelor consensuale pure şi simple prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert

Aceste contracte permit transmiterea proprietăţii de la înstrăinător la dobânditor în momentul încheierii contractului.

De la regula res perit domino, legea prevede o singură excepţie: conform art. 1074, alin. 2 C.civ. şi art. 1156, alin. 2 C.civ., riscul pieirii fortuite a lucrului va fi suportat totuşi de înstrăinător atunci când, înainte de acest eveniment, el a fost pus în întârziere de către dobânditor pentru motivul că nu şi-a executat, în termen, obligaţia de predare.

b. Ipoteza contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului

Este cazul contractelor prin care se înstrăinează lucruri de gen şi bunuri imobile în sistem de carte funciară. De asemenea, intră în această categorie şi contractul de înstrăinare a bunurilor certe, atunci când părţile se înţeleg că transmiterea dreptului de proprietate va avea loc la un moment ulterior încheierii contractului.

În toate aceste situaţii, riscul pieirii fortuite a lucrului între momentul încheierii contractului şi acela al transmiterii proprietăţii, îl va suporta înstrăinătorul, conform principiului res perit domino.

147

Page 149: drepturile reale

Riscul neexecutării contractului va fi suportat de debitorul ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat conform celuilalt principiu res perit debitori. Debitorul obligaţiei imposibil de executat este înstrăinătorul.

c. Ipoteza contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie

În situaţia când transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, riscul pieirii fortuite a bunului se suportă de către înstrăinător, el fiind proprietarul său. Riscul neexecutării contractului nu se pune, deoarece contractul a cărui fiinţă a fost suspendată nu se mai poate perfecta.

În situaţia când transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie rezolutorie, dacă lucrul piere fortuit înainte de realizarea condiţiei, riscurile contractului se vor suporta de către dobânditor care este proprietarul său.

11. Condiţiile de validitate a contractului

În cadrul primei părţi a lucrului ne-am referit pe larg asupra condiţiilor de validitate a actelor juridice civile în general, cu referire la contract.

De aceea vom prezenta succint doar câteva particularităţi ale condiţiilor de validitate a contractului.

Aşa cum am văzut, condiţiile cerute de legea civilă pentru formare a contractelor sunt: capacitatea de-a contracta, consimţământul, obiectul şi cauza.

11.1. Capacitatea de a contracta Orice persoană fizică are capacitatea de a contracta, dacă nu este

declarată de lege ca incapabilă. Referitor la persoanele juridice trebuie să arătăm că însăşi capacitatea de folosinţă a acestora este restrânsă prin regula specialităţii, în virtutea căreia o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei. Ca urmare, persoana juridică poate săvârşi orice fel de acte şi deci poate încheia contracte dar numai în limitele determinate de scopul ei, prevăzut ca atare în lege, în actul de înfiinţare sau în statut.

Aşadar, atât în privinţa persoanelor fizice, cât şi în privinţa persoanelor juridice, regula este capacitatea de contracta, iar incapacitatea, excepţia. Aceasta înseamnă că incapacităţile nu pot rezulta decât din lege; ele nu se prezumă.

De menţionat că actele normative referitoare la incapacitatea de exerciţiu sunt de strictă interpretare.

148

Page 150: drepturile reale

11.2. Consimţământul Aşa cum am văzut, consimţământul înseamnă acordul de voinţă a

părţilor unui contract, acord de voinţă care constituie însuşi contractul şi dă naştere astfel drepturilor şi obligaţiilor respective.

În sens restrâns, prin consimţământ înţelegem voinţa uneia dintre părţi, prin care se acceptă oferta de contractare a celeilalte părţi. Codul nostru civil arată în acest sens printre condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract, consimţământul valabil a celui ce se obligă (art. 948 C.civ.).

Tot în sens restrâns este considerat consimţământul când legea se referă la viciile uneia dintre părţile contractante.

Regula este că, în lipsa unei dispoziţii legate care să dispună altfel, consimţământul se poate exprima în orice formă. Această libertate însă este limitată uneori de cerinţa, preconstituirii unui mijloc de probă (ad probationem), iar alături prin însăşi voinţa părţilor contractante se poate condiţiona formarea contractului la unele condiţii de formă (înscris sub semnătură privată în sens autentic).

Totuşi, pentru anumite categorii de contracte, expres arătate de lege, forma este un element constitutiv de valabilitate (ad validitatem) contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor, ipoteca, donaţia ş.a.

Consimţământul, condiţie de validitate a contractului trebuie nu numai să existe, ci este necesar să fie valabil exprimat, adică lipsit de vicii.

Totuşi, consimţământul, deşi viciat, constituie o manifestare de voinţă, care însă se formează în condiţii anormale şi de aceea contractul respectiv este anulabil (art. 61 C.civ.).

Voinţa poate fi viciată fie prin conţinutul său intelectual, prin eroare ori dol, fie în ceea ce priveşte manifestarea liberă a părţilor contractuale, prin violenţă.

11.3. Obiectul contractului Contractele au ca obiect crearea de obligaţii, iar obiectul obligaţiei

este întotdeauna o prestaţie (de a da, de a face sau a nu face). Această prestaţie, la rândul ei, are ca obiect fie transmiterea unui drept, fie un fapt al debitorului (fapt pozitiv sau o abstenţiune).

Când legea se referă la obiect ca o condiţie de validitate a contractului (art. 962-965 C.civ.), ea cuprinde în reglementarea sa, deopotrivă, atât obiectul contractului, cât şi obiectul obligaţiei, precum şi obiectul prestaţiei. 125

Deci prestaţia care formează obiectul obligaţiei contractuale poate fi realizată în cele două forme ale sale, în primul rând transmiterea unui drept către creditor şi în al doilea rând un fapt al debitorului. Dar chiar atunci

125 A se vedea T.R. Popescu, pag. 84-85.

149

Page 151: drepturile reale

când dreptul respectiv se referă la un lucru, ceea ce se transmite prin contract nu este lucrul, ci dreptul reală purtând asupra lui.

Lucrul, obiect al prestaţiei de a da, trebuie să existe în momentul încheierii contractului, să se afle în circuitul civil şi să fie determinat sau determinabil.

La rândul ei, când prestaţia are ca obiect un fapt personal al debitorului acesta trebuie să fie posibil, să fie licit (să nu contravină normelor imperative sau regulilor de convieţuire socială), să fie propriu celui care promite prestaţia şi trebuie să prezinte interes pentru creditor.

11.4. Cauza contractului Cauza constituie o parte componentă a voinţei juridice, distinctă de

consimţământ. În timp ce noţiunea de consimţământ răspunde la întrebarea dacă partea a voit să se oblige, cauza răspunde la întrebarea pentru ce a vrut partea să se oblige.

Astfel, între părinţi şi copii majori există independenţă patrimonială. Vânzarea unui imobil de către fiica majoră a reclamantei reprezintă vânzarea unui imobil care nu-i aparţine, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 480 C.civ. Actul juridic este lovit de nulitate absolută şi acţiunea în anulare este imprescriptibilă.

Proprietarul bunului vândut de o altă persoană în cazul de faţă poate să recurgă la acţiunea de revendicare în raport cu cumpărătorul de reacredinţă sau să ceară anularea contractului de vânzare-cumpărare la care nu a participat (C.Ap. Galaţi, nr. 419/1994, Sinteză de practică judiciară a Curţii de apel Galaţi, 1993-1994, pag. 84).

Cauza este distinctă deci, de obiectul obligaţiei care este prestaţia, pe care debitorul se obligă să o realizeze creditorului, pe când noţiunea de cauză a obligaţiei luată în sensul de finalitate reprezintă scopul, adică acel scop urmărit în vederea realizării căruia a dorit debitorul să-şi asume obligaţia.

Referitor la cauza obligaţiei legea prevede că ea trebuie să fie reală şi licită. Astfel, cauza este falsă când debitorul s-a obligat numai în credinţa greşită a existenţei cauzei.

Cauza obligaţiei este ilicită atunci când este prohibitivă de legi, contrară bunelor moravuri şi ordinii publice (art. 968 C.civ.). De pildă, obligaţia de a plăti o sumă de bani unei persoane pentru a o determina să producă un prejudiciu unei alte persoane are o cauză ilicită.

12. Nulitatea contractului În capitolul privind actul juridic civil am tratat pe larg problema

nulităţilor. Deci, ne vom referi în continuare numai la câteva sublinieri tocmai pentru a pune în evidenţă efectele caracteristice sancţiunii nulităţii asupra contractelor.

150

Page 152: drepturile reale

12.1. Noţiuni introductive Nulitatea este o sancţiune în temeiul căreia se înlătură efectele

contractului care nu a îndeplinit, în momentul încheierii sale, condiţiile de fond sau formă prevăzute de normele imperative pentru validitate.

Menţiuni exprese referitoare la nulitate se întâlnesc în legislaţie, îndeosebi referitoare la diferite specii de contracte ori alte acte juridice din dreptul privat (contracte comerciale, hotărâri ale adunărilor generale ale societăţilor comerciale, căsătoria ş.a.).

Sancţiunea nulităţii este îndreptată în contra efectelor ce s-au produs ori ar urma să se declanşeze datorită unui contract format prin ignorarea normelor imperative referitoare la regimul său juridic de validitate, precum şi a interdicţiilor asupra cuprinsului său. De aceea, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt şi rămân desfiinţate, restabilindu-se, pe cât posibil, situaţia juridică iniţială. Aşa se explică de ce ceea ce s-a transmis sau primit în temeiul unui contract nu urmează să se restituie, ca şi când raportul juridic în cauză nu s-ar fi fondat.

Totodată, cauzele care duc la sancţiunea nulităţii sunt contemporane formării contractului juridic ale cărui efecte sunt supuse desfiinţării. Ele se produc încă din momentul încheierii sale. Împrejurările posterioare încheierii contractelor nu duc la nulitatea sa, ci la aplicarea altor sancţiuni. Neîndeplinirea obligaţiilor dintr-un contract valabil încheiat, de pildă, se poate sancţiona prin rezoluţiunea contractului, adică desfiinţare sa în urma uneia dintre părţi datorită neîndeplinirii obligaţiilor de care cealaltă parte în fază de executare. De altfel, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale rezultate dintr-un contract valabil încheiat nu determină sancţiunea nulităţii, ci constituie temei al răspunderii contractuale, cu sancţiunile ce-i sunt specifice acesteia (plata de penalităţi etc.).

Cauzele de nulitate fiind contemporane cu momentul formării actului juridic determină retroactivitatea acestei sancţiuni: Efectele contractului se desfiinţează, deci şi pe trecut până la data încheierii sale, adică „ex tunc“. Ca urmare, ceea ce s-a executat între momentul formării actului juridic şi data ulterioară a pronunţării nulităţii prin hotărâre judecătorească este supus restituirii.

12.2. Clasificarea nulităţilor În funcţie de obiectivele şi finalitatea cursului ne vom referi numai la

două criterii de clasificare a nulităţilor, astfel: - După modul de proiectare a sancţiunii asupra efectelor contractului

nulităţii sunt nulităţi totale sau parţiale. Nulităţile totale desfiinţează toate efectele contractului supus

acestor sancţiuni. Acestea îşi găsesc aplicabilitatea îndeosebi pentru neîndeplinirea elementelor de validitate.

151

Page 153: drepturile reale

Un contract fără întrunirea condiţiilor ce-i asigură legalitatea nu poate fi adaptat de către părţi. Dacă elementul de bază ar fi modificat, înlocuit, s-ar forma propriu-zis un alt act juridic, cel iniţial rămânând sub sancţiunea nulităţii. Încheindu-se un contract având ca obiect transmiterea unui bun din domeniul public, de pildă, acesta rămâne afectat de o nulitate totală. Înlocuirea obiectului cu un bun aflat în circuitul civil general nu are semnificaţia adaptării contractului cerinţelor de legalitate. În realitate, de data aceasta, între aceleaşi părţi s-a format un alt contract, cu un nou obiect. În principiu, din cele arătate, rezultă că nulitatea totală provine din imposibilitatea adaptării cuprinsului unui anumit act normelor juridice în vigoare în momentul formării sale.

Nulităţile parţiale privesc înlăturarea anumitor efecte ale unui act juridic. În ansamblu, operaţiunea juridică în discuţie îşi menţine valabilitatea, ceea ce presupune anularea clauzelor contractuale potrivnice normelor imperative şi modificarea propriu-zisă a contractului. Operaţiunea de modificare, fără a fi expresia unor reglementări categorice se poate efectua numai prin acordul părţilor contractante, producându-şi efectele numai în temeiul acordului lor.

Clauzele supuse nulităţii parţiale sunt considerate a nu fi fost în contract încă în momentul încheierii sale. De aceea, în privinţa efectelor acelor clauze desfiinţate se remarcă retroactivitatea nulităţii. Clauzele care înlocuiesc ori modifică pe cele desfiinţate se consideră a fi fost înscrise în contract încă de la început.

Se au în vedere reglementări care, în consideraţiunea protecţiei mediului, a evitării unor accidente impun anumite criterii pentru produsele sau serviciile ce sunt obiectul unor contracte.

În genere, se consideră că în materie contractuală, sub aspectul întinderii, nulităţile sunt cu precădere parţiale.

- În funcţie de criteriul intereselor ocrotite, nulităţile se clasifică în nulităţi absolute şi nulităţi relative.

Îndeobşte, se consideră că nulitatea absolută ar ocroti şi impune diferite contracte şi alte acte din domeniul dreptului privat. Rostul nulităţii relative ar fi promovarea intereselor individuale ale participanţilor la raporturile juridice. Astfel enunţat, criteriul de clasificare este incomplet şi extrajuridic invocându-se interesele. În esenţă criteriul de distincţie între cele două categorii de nulităţi, absolute şi relative, îl constituie un punct de referinţă sau altul; acestea sunt în ansamblu corelative. Nulităţile absolute au în vedere asigurarea unui cadru juridic datorită căruia voinţa părţilor dobândeşte semnificaţie juridică, rezultând din reglementarea generală a raporturilor juridice. În această viziune, condiţiile de validitate însele - a căror lipsă se sancţionează cu nulitate absolută - au rolul de a asigura fiecărei dintre părţi încheierea unui contract cu o persoană având

152

Page 154: drepturile reale

capacitatea de a contracta, ceea ce semnifică seriozitatea angajamentului juridic.

Nulitatea relativă are în vedere sancţionarea şi înlăturarea acelor împrejurări care împiedică exteriorizarea şi receptarea voinţei părţilor, a mobilurilor acestora în circuitul juridic.

Sub aspectul cazurilor, împrejurările ce fundamentează nulitatea absolută se grupează în câteva categorii. Într-o primă categorie sunt receptate contractele care nu îndeplinesc condiţiile de validitate cerute imperativ de lege. Este vorba de lipsa totală a unui element de validitate -cum ar fi lipsa consimţământului - ori neîndeplinirea acelor trăsături datorită cărora o anumită condiţie asigură valabilitatea operaţiunii juridice.

Se sancţionează cu nulitatea absolută şi lipsa formei pentru contracte şi alte acte la care acest element este cerut de lege în consideraţiunea valabilităţii. Fundamentându-se pe prevederile de principiu ale art.5 Cod civil în legislaţie sunt dispoziţii de ordine publică, imperative care limitează manifestarea de voinţă a părţilor. De aici rezultă o altă categorie a cauzelor de nulitate absolută.

Nulitatea relativă are ca finalitate receptarea voinţei reale şi a mobilurilor părţilor în circuitul juridic. Vor fi desfiinţate efectele contractelor încheiate prin determinarea voinţei unei părţi ori pentru că statutul său legal nu asigură certitudinea promovării intereselor temeinice a angajamentului obligaţional asumat. Aşa se explică de ce cazurile de nulitate relativă sunt: viciile de consimţământ şi lipsa capacităţii de exerciţiu.

Sub aspectul persoanelor îndreptăţite să invoce nulitatea, adică să formuleze în justiţie acţiunea în anulare, între noţiunile în discuţie sunt următoarele distincţii. Nulitatea poate fi cerută de oricare din părţi, precum şi de terţi, care au un anumit interes ocrotit de lege, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de către părţile în cauză ele fiind singure în măsura de a aprecia dacă mobilurile lor au fost afectate prin încheierea contractului respectiv.

O altă diferenţiere priveşte prescriptibilitatea. În principiu, nulitatea absolută este imprescriptibilă, nefiind supusă vreunui termen de prescripţie, acţiunea este oricând admisibilă ca şi invocarea desfiinţării actului juridic, pe acest temei, din oficiu (de către instanţă) ori prin excepţiunea ridicată de oricare dintre părţile unui proces. Nulitatea relativă este supusă prescripţiei, întrucât partea prejudiciată urmează să-şi valorifice drepturile sale într-un anumit interval stabilit de lege. Potrivit legislaţiei în vigoare aşa cum am văzut, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

Distincţia se mai realizează în funcţie de posibilitatea sau interdicţia confirmării contractului.

Spre deosebire de contractul lovit de nulitate absolută, situaţia contractului nul relativ depinde exclusiv de persoana îndreptăţită să ceară

153

Page 155: drepturile reale

anularea sa. În funcţie de interesele sale, tot atât de bine, cel îndreptăţit are dreptul de a recunoaşte contractul, adică să-l confirme fără să ceară desfiinţarea sa. Confirmarea actului afectat de nulitatea relativă se îndeplineşte printr-o declaraţie expresă a celui al cărui consimţământ a fost viciat.

Efectele negative ale actului supus nulităţii absolute se produc asupra circuitului juridic. În consecinţă, contrar ignorării normelor imperative, părţile prin voinţa lor pot menţine un act afectat de nulitate absolută, deci nulitatea absolută nu se confirmă.

12.3. Principalele consecinţe ale nulităţii contractului Nulităţile analizate mai înainte ca sancţiuni implică existenţa unor

împrejurări potrivnice legii în momentul formării contractului, situaţii carei afectează valabilitatea. Întemeindu-se pe situaţiile invocate, şi sancţiunea asupra efectelor urmează să se producă din acelaşi moment - ex tunc. Aşa se explică retroactivitatea nulităţii, desfiinţându-se efectele produse între momentul formării contractului şi data pronunţării nulităţii. Dacă în acest interval nici una dintre părţi nu şi-a executat vreuna din obligaţiile asumate, retroactivitatea nu se evidenţiază. Se va considera că între părţi n-ar fi fost vreodată un contract. Retroactivitatea are consecinţe practice în ipoteza executării obligaţiilor asumate, a transmiterii unor bunuri, prestarea unor activităţi în temeiul unui contract desfiinţat. Executarea obligaţiilor devine lipsită de regim juridic, ceea ce implică restituirea valorilor primite, restabilirea situaţiei anterioare contractului sau altui act juridic nul, în temeiul principiului restituţio in integrum.126

Retroactivitatea fiind un efect juridic caracteristic nulităţii, cunoaşte în situaţii delimitate unele excepţii, pe care le vom analiza la timpul potrivit.

126 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 165-166.

154

Page 156: drepturile reale

CAPITOLUL III

FAPTELE JURIDICE LICITE - IZVOARE DE OBLIGAŢII

1. Noţiunea de fapte juridice

Aşa cum am arătat, izvoarele obligaţiilor, făcând aplicarea normelor juridice generale, stabilesc între subiecte determinate, raporturi juridice concrete de obligaţii. Codul civil consacră următoarele izvoare ale obligaţiilor: contractul, cvasicontractul, delictul, cvasidelictul şi legea. Fără a mai insista aici asupra criticilor aduse clarificării izvoarelor obligaţiilor din actualul Cod civil, arătăm doar că în literatura juridică este larg împărtăşită concepţia conform căreia izvoarele posibile de obligaţii pot fi reduse la două categorii principale: a) actele juridice şi b) faptele juridice. 127

Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret.128

Prin fapt juridic, stricto sensu129, sunt desemnate doar faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc în puterea legii.130 După cum sunt sau nu sunt conforme cu legea, distingem între:

- fapte juridice licite - acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a

produce efecte juridice de obligaţii, care totuşi dau naştere la asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se încalce normele de drept în vigoare;

- fapte juridice ilicite - acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a

crea raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în temeiul sau puterea legii, împotriva voinţei autorului lor, dar prin care se încalcă normele de drept şi bunele moravuri.

127 Constantin Stătescu, Cornelia Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 15. 128 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1998, p. 127. 129 Lato sensu, prin fapt juridic sunt desemnate atât acţiunile omeneşti (săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice), cât şi evenimentele (faptele naturale) care, deopotrivă, produc efecte juridice. Cu alte cuvinte, faptul juridic, în sens larg, este sinonim cu noţiunea de izvor al raportului juridic. 130 Gheorghe Beleiu, op.cit., p. 110-111.

Page 157: drepturile reale

155

Page 158: drepturile reale

2. Reglementarea şi clasificarea faptelor juridice licite

Reglementarea faptelor juridice licite - izvoare de obligaţii civile este conţinută în Cartea III, Titlul III, Capitolul IV, intitulat "Despre cvasicontracte", art. 986-997 Cod civil. Practica şi literatura de specialitate şi teoria obligaţiei de restituire născută din faptul îmbogăţirii fără justă cauză - ca izvor, de sine stătător, de obligaţii.

Art. 986 C.civ. defineşte cvasi-contractul ca fiind "un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi". Noţiunea de cvasi-contracte este criticată ca fiind confuză şi neştiinţifică, deoarece cuprinde fapte voluntare unilaterale într-o categorie asimilată contractelor, în condiţiile în care elementul specific al oricărui contract este acordul între voinţele a două sau mai multe persoane.131

Obligaţiile care se nasc din ceea ce Codul civil defineşte a fi cvasicontractele se sprijină pe alte temeiuri juridice. In realitate este vorba despre un fapt juridic stricto sensu care, în virtutea legii, produce anumite efecte juridice, dând naştere la raporturi obligaţionale, independent de faptul dacă părţile au dorit sau nu acest lucru.132

Având în vedere cele de mai sus putem spune că o clasificare a faptelor juridice licite ca izvoare de obligaţii civile trebuie să cuprindă următoarele: gestiunea intereselor altei persoane; plata lucrului nedatorat; îmbogăţirea fără justă cauză (temei).

3. Gestiunea intereselor altei persoane

Definiţie. În înţelesul art. 987 Cod civil există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte fără o însărcinare prealabilă, în lipsa oricărei legături contractuale preexistente, un act în interesul unei alte persoane. Persoana care îndeplineşte actul se numeşte gerant (negotiorum gestor), iar aceea în interesul căreia este îndeplinit de numeşte gerat.

De exemplu, există gestiune de afaceri atunci când o persoană, în absenţa vecinului ei şi fără o însărcinare prealabilă, face reparaţiile necesare locuinţei acestuia din urmă; prin efectuarea reparaţiilor sunt evitate stricăciuni ulterioare mai mari, aşa încât este evident că a lucrat în interesul geratului.

131 Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 141.132 Constantin Stătescu, Cornelia Bîrsan, op.cit., p. 103.

156

Page 159: drepturile reale

Condiţiile gestiunii de afaceri. In doctrina juridică se arată că pentru existenţa gestiunii de afaceri, ca izvor de obligaţii, se cer a fi întrunite anumite condiţii în legătură cu: a) obiectul gestiunii; b) utilitatea ei; c) atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune.133

a) Obiectul gestiunii poate consta atât în acte materiale (repararea unui bun al geratului, spre exemplu), cât şi în acte juridice. In genere, se consideră că actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie să depăşească limitele unui act de administrare. Actul de administrare nu trebuie, însă, să fie apreciat în raport cu un bun singular (păstrându-se intact dreptul de dispoziţie asupra acestuia), ci în raport cu întreg patrimoniul geratului. De aceea, vânzarea unor bunuri supuse pieirii sau stricăciunii (deşi sui generis aceasta este un act de dispoziţie), trebuie să fie privită ca act de administrare, în raport cu patrimoniul geratului. Hotărâtoare în acest sens va fi şi aprecierea cu privire la utilitatea actului de gestiune.

b) Gestiunea trebuie să fie utilă geratului, cu alte cuvinte, prin săvârşirea ei, să se fi evitat o pierdere patrimonială.

c) In privinţa atitudinii părţilor faţă de actele de gestiune, subliniemurmătoarele aspecte: gerantul trebuie să fi săvârşit actul din propria sa iniţiativă, fără o

însărcinare prealabilă din partea geratului. Dacă există o astfel de însărcinare nu ne găsim în faţa unei gestiuni de afaceri, ci în faţa unui contract de mandat;

gerantul trebuie să fi săvârşit actul în mod voluntar şi cunoscând că gerează interesele altei persoane;

săvârşind actul, gerantul să fi avut intenţia de a cere geratului restituirea cheltuielilor făcute; în lipsa unei asemenea intenţii, actul nu constituie o gestiune de afaceri, ci o donaţie;

geratul să fie total străin de gestiune. Cât priveşte capacitatea părţilor, gerantul, săvârşind acte în contul

altei persoane, trebuie să aibă capacitate de exerciţiu, iar geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate (putând fi atât o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu, cât şi o persoană având doar capacitate de folosinţă sau capacitate de exerciţiu restrânsă).

Efectele gestiunii de afaceri. Gestiunea de afaceri constituie izvor de obligaţii atât în sarcina gerantului, cât şi în cea a geratului.

Geratul - dacă gestiunea i-a fost folositoare - este obligat să restituie gerantului toate cheltuielile utile şi necesare făcute de el pentru gerarea intereselor sale şi să execute toate obligaţiile contractate de gerant în numele său cu ocazia gestiunii.

133 Constantin Stătescu, Cornelia Bîrsan, op.cit., p. 104.

157

Page 160: drepturile reale

Nu vor fi înapoiate cheltuielile voluptorii, având în vedere faptul că obligaţiile geratului se nasc în lipsa vreunei manifestări de voinţă din partea sa. In cazul în care geratul ratifică gestiunea, aceasta se va transforma, retroactiv, într-un contract de mandat.

Pentru restituirea sumelor datorate lui, gerantul are împotriva geratului o acţiune de restituire din gestiunea de afaceri.

Gerantul este obligat să aducă la îndeplinire gestiunea începută cu diligenţa unui bun proprietar. Gestiunea o dată începută trebuie să fie continuată de gerant, până în momentul în care geratul va avea posibilitatea să o preia el însuşi sau moştenitorii săi. Părăsirea gestiunii de către gerant îi dă dreptul geratului la o acţiune în despăgubiri civile, dacă a suferit astfel un prejudiciu. Gerantul poate întrerupe gestiunea doar atunci când continuarea ei i-ar aduce prejudicii, fără a putea fi tras la răspundere pentru aceasta. De asemenea, gerantul trebuie să dea socoteală geratului cu privire la operaţiunile efectuate, astfel încât geratul să le poată aprecia corect. Dacă, pe parcursul gestiunii, gerantul se obligă faţă de terţi, atunci el va răspunde pentru obligaţiile astfel asumate, indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat.

4. Plata lucrului nedatorat

Definiţie. Plata nedatorată poate fi definită ca un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul. Acest izvor de obligaţii civile este reglementat în art. 992-997 C.civ.

Terminologie. Plata nedatorată se numeşte plata indebitului, iar acţiunea prin care se cere restituirea ei poartă numele de acţiune în repetiţiune. Cel care a efectuat o asemenea plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o - accipiens.

Prin efectuarea unei plăţi nedatorate se naşte un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce el a plătit, accipiensul fiind debitorul obligaţiei.

Condiţii. Pentru existenţa unei plăţi nedatorate, ca izvor al unei obligaţii de restituire, se cer a fi întrunite anumite condiţii.

a) Să nu existe o datorie preexistentă. De exemplu, un moştenitor plăteşte o datorie a autorului său, fără să ştie că ea fusese deja plătită de acesta înainte de a muri. Intr-o asemenea situaţie, plata făcută este lipsită de cauză, datoria fiind stinsă anterior. Plata unei datorii existente poate totuşi să dea naştere unei obligaţii

de restituire, atunci când ea nu a fost făcută creditorului, ci altei persoane.

Când solvensul plăteşte în executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale), el nu va putea pretinde restituirea.

158

Page 161: drepturile reale

b) Potrivit dispoziţiilor art. 993 Cod civil, plata trebuie să fi fost făcută din eroare, autorul ei având credinţa că astfel stinge o obligaţie.

Dacă solvensul a plătit voluntar, ştiind că nu este dator, el nu are exerciţiul acţiunii în repetiţiune, presupunându-se că a făcut o donaţie.

Sunt situaţii în care, pentru a se naşte obligaţia de restituire, nu este necesară condiţia erorii solvensului. Aşa este situaţia în care un debitor îşi achită datoria către creditorul său, pierde chitanţa prin care poate dovedi plata, iar creditorul îi pretinde să plătească a doua oară. Pentru a evita urmărirea silită, debitorul plăteşte din nou, efectuând o plată nedatorată. Dacă va găsi chitanţa, solvensul va putea cere restituirea celei de-a doua plăţi, deşi nu fusese făcută din eroare.

O altă situaţie în care nu se cere condiţia erorii solvensului este aceea a restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută.

c) Prestaţia solvensului să fi avut semnificaţia juridică a unei plăţi, cu alte cuvinte, să fi fost făcută cu titlu de plată (indiferent dacă obiectul ei a constat într-o sumă de bani sau într-un bun). Dreptul de a cere restituirea aparţine cu precădere solvensului,

însă acţiunea în restituire a plăţii nedatorate poate fi exercitată şi de către creditorii chirografari ai solvensului pe calea unei acţiuni oblice. Atunci când plata nu a fost făcută adevăratului creditor, solvensul va putea cere restituirea, însă adevăratul creditor nu va avea la îndemână această acţiune, putându-se îndrepta împotriva accipiensului cu o acţiune izvorâtă din îmbogăţirea fără just temei.

Efectele plăţii nedatorate. Principalul efect este obligaţia de restituire, obligaţie ce se află în sarcina accipiensului. Intinderea obligaţiilor accipiensului depinde, însă, după cum acesta este de bună sau de rea-credinţă.

Accipiensul este de bună-credinţă atunci când nu a ştiut că plata făcută nu era datorată; buna-credinţă se prezumă. Intr-o asemenea situaţie accipiensul are următoarele obligaţii:

de restituire a lucrului, păstrând, însă, fructele, ca orice posesor de bună-credinţă;

în situaţia în care a înstrăinat lucrul, trebuie să restituie doar preţul primit şi nu valoare lui;

în situaţia în care lucrul a pierit în mod fortuit, el va fi eliberat de obligaţia de restituire.

Accipiensul este de rea-credinţă dacă, în momentul plăţii, ştia că aceasta nu este datorată, situaţie în care va avea următoarele obligaţii:

159

Page 162: drepturile reale

să restituie lucrul primit şi fructele percepute; în situaţia în care a înstrăinat lucrul, să restituie valoarea acestuia

de la momentul introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de preţul primit;

dacă lucrul a pierit în mod fortuit, să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire, cu excepţia situaţiei în care va face dovada că lucrul ar fi pierit şi la solvens.

În doctrina juridică s-a arătat că există anumite situaţii 134 în care, deşi s-a făcut o plată nedatorată din punct de vedere juridic, ea nu este supusă restituirii. Acestea sunt următoarele:

a) în cazul obligaţiilor civile imperfecte (naturale) achitate de bunăvoie de către debitor;

b) când plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală gravă, în acest caz solvensul, pentru restituirea plăţii, ar urma să invoce ca temei caracterul imoral al propriei sale atitudini, or nemo auditur proprium turpitudinem allegans;

c) când plata a fost efectuată pe temeiul unui contract anulabil pentru cauză de incapacitate a uneia dintre părţi;

d) când plata datorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul, iar creditorul a distrus cu bună-credinţă titlul constatator al creanţei sale, în această situaţie solvensul va avea împotriva adevăratului debitor o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză.

5. Îmbogăţirea fără justă cauză

Fără a formula în mod expres principiul îmbogăţirii fără just temei ca izvor de obligaţii, codul nostru civil îl aplică, totuşi, într-o serie de cazuri de speţă.

Dintre numeroasele aplicaţii ale acestui izvor de obligaţii civile putem exemplifica: art. 494 C.civ. prevede că proprietarul unui teren care dobândeşte prin accesiune o construcţie, plantaţie sau lucrare realizată de altul pe acel teren este obligat a-l despăgubi pe constructor; potrivit art. 484 C.civ. proprietarul culege fructele, dar are îndatorirea de a plăti semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii etc.

Normele de drept din Codul civil nu constituie în realitate altceva decât aplicarea în cazuri de speţă a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, ca izvor de obligaţii.

În lumina celor arătate, se poate formula următoarea definiţie: îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care are loc mărirea

134 Constantin Stătescu, Cornelia Bârsan, op.cit., p. 113.

160

Page 163: drepturile reale

patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic.

Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. Condiţiile necesare naşterii raportului juridic obligaţional specific îmbogăţirii fără justă cauză sunt de două feluri: materiale şi juridice.

a) Condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire sunt: să existe o îmbogăţire a pârâtului, îmbogăţire ce poate îmbrăca

forme variate: mărirea patrimoniului prin dobândirea unui bun sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană, executarea unei lucrări pe terenul altuia, evitarea unei cheltuieli obligatorii etc.;

să existe o micşorare corelativă a patrimoniului reclamantului; însărăcirea poate rezulta dintr-o pierdere economică cum ar fi: ieşirea unei valori din patrimoniu (bun sau creanţă), prestarea unor activităţi sau servicii care nu au fost remunerate de beneficiarul lor, efectuarea unor cheltuieli în favoarea îmbogăţitului etc.;

între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului trebuie săfie o corelaţie directă.

b) Condiţiile juridice ale acţiunii sunt: îmbogăţirea şi însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o

cauză justă; îmbogăţirea unei persoane are cauză justă atunci când aavut loc în temeiul unui act juridic, al unei hotărâri judecătoreşti, sau al legii;

îmbogăţitul să fie de bună-credinţă (aceasta fiind prezumată), în caz contrar, nu suntem în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză, fiind vorba de o faptă ilicită care antrenează angajarea răspunderii civile delictuale;

însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului, actio in rem verso având, deci, caracter subsidiar.

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Imbogăţirea fără justă cauză dă naştere unui raport obligaţional între îmbogăţit şi însărăcit. Imbogăţitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligaţiei de restituire. Aceasta se face, ori de câte ori este posibil, în natură. In toate celelalte cazuri restituirea se face prin echivalent bănesc.

Obligaţia de restituire are o dublă limită:

îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului doar valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai

161

Page 164: drepturile reale

mare, el nu poate fi ţinut să restituie fructele sau să plătească dobânzile legale;

însărăcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mult mai mari.

Cu alte cuvinte, obligaţia îmbogăţitului este de a-i restitui însărăcitului valoarea îmbogăţirii sale, numai în limita însărăcirii corelative, îmbogăţirea şi însărăcirea fiind limitate reciproc.

Prescripţia dreptului la acţiune. Acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Acest termen începe să curgă din momentul în care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască îmbogăţirea altuia în paguba sa, cât şi pe cel obligat la restituire (în conformitate cu art.8 alin.2 din Decretul 167/1958).

6. Unele aspecte juridice cu privire la asemănările şi deosebirile între faptele juridice licite ca izvor de obligaţii

Din analiza definiţiilor prezentate, a condiţiilor, a naturii juridice şi a efectelor acestor instituţii, unele ridicate la rang de principiu în dreptul privat românesc (înbogăţirea fără justă cauză), rezultă în general o serie de asemănări între cele trei izvoare licite de obligaţii civile, precum şi o serie de particularităţi care dau naştere fie la puncte de interferenţă comune, cât şi la o serie de deosebiri desprinse din doctrina şi practica judecătorească.

Asemănări a) Toate cele trei fapte licite, izvoare de obligaţii civile, nu presupun

raporturi juridice preexistente. Chiar în cazul plăţii lucrului nedatorat unde este mai greu de pus în evidenţă această asemănare, datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată nu există.

b) Atât în cazul gestiunii de afaceri cât şi a plăţii nedatorate şi îmbogăţirii fără justă cauză, raporturile juridice obligaţionale care iau naştere au un conţinut patrimonial.

c) Gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză se bazează pe un principiu de echitate potrivit cu care nimeni nu putea să-şi sporească propriul său patrimoniu, în detrimentul altei persoane.

d) În toate cele trei izvoare de obligaţii, buna-credinţă are un rol determinant atât în ceea ce priveşte condiţiile, existenţa acestora cât şi în ceea ce priveşte efectele pe care le produc, astfel:

în cazul gestiunii de afaceri, gerantul are obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenţa unui bun proprietar sau

162

Page 165: drepturile reale

bun părinte de familie. Cu alte cuvinte, el trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui om prudent şi competent, deci să fie de bună-credinţă. "Gerantul este obligat de a da gestiunii îngrijirea unui bun proprietar", aşa cum prevede expres art. 989 Cod civil;

în ce priveşte efectele plăţii nedatorate, obligaţiile lui accipiens este necesar să fie analizate în funcţie de natura obiectului plăţii nedatorate de "buna" sau "reaua" lui "credinţă". Accipiens este de bună-credinţă în cazul în care a primit plata de la solvens cu convingerea că plata este datorată. Reaua-credinţă este prezentă în situaţia în care accipiens a avut cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii. In practica şi doctrina de specialitate s-au exprimat unele opinii în legătură cu interpretarea relei-credinţe în unele situaţii deosebite. Problema s-a pus dacă cel care a primit o plată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive poate sau nu fi considerat de rea-credinţă. Instanţele franceze au răspuns afirmativ la această întrebare cu motivarea că întrucât primeşte plata unui titlu litigios, accipiens este de rea-credinţă, idee la care s-au afiliat şi o serie de autori din literatura noastră de specialitate. De asemenea, plecându-se de la faptul că succesorii lui accipiens sunt continuatorii personalităţii acestuia, literatura de specialitate a apreciat că ei trebuie consideraţi de rea-credinţă chiar dacă nu au cunoscut caracterul nedatorat al plăţii;

este important să subliniem în acest sens că printre condiţiile juridice ale acţiunii în restituire în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, îmbogăţirea şi sărăcirea corespunzătoare să fie lipsită de o cauză justă, adică de un temei juridic care să o justifice. După cum se cunoaşte, îmbogăţirea unei persoane are justă cauză

atunci când a avut loc în temeiul unui act juridic, hotărâre judecătorească sau a legii, prin uzucapiune sau posesie de bună-credinţă.

Deosebiri a) În cazul gestiunii de afaceri se restituie cheltuielile făcute de gerant,

indiferent de avantajele obţinute de gerat, chiar dacă ele sunt inferioare cheltuielilor; la îmbogăţirea fără justă cauză, limita restituirii este sporirea efectivă a patrimoniului celui care se îmbogăţeşte în detrimentul celuilalt.

b) La gestiunea de afaceri eventuala mărire a patrimoniului geratului sau evitarea unei pierderi are un temei juridic, acesta fiind dat de voinţa gerantului de a se obliga; la îmbogăţirea fără justă cauză nu apare un astfel de temei.

163

Page 166: drepturile reale

c) Gestiunea de afaceri este întotdeauna rodul manifestării unilaterale de voinţă; îmbogăţirea fără justă cauză poate lua naştere şi prin fapta unui terţ sau din caz fortuit sau de forţă majoră.

d) Unii autori consideră că nu există o deosebire principială între îmbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată; deosebirea constă numai în aceea că în acest caz (al plăţii nedatorate), prestaţia făcută fără temei s-a făcut cu titlu de plată.

e) Alţi autori consideră că plata nedatorată se aseamănă cu îmbogăţirea fără temei legitim numai în ipoteza accipiensului de bună-credinţă, care este obligat să restituie în limita îmbogăţirii sale. In cazul accipiensului de rea-credinţă însă, plata nedatorată se aseamănă cu răspunderea civilă delictuală, deoarece solvensul va fi obligat în întregime. Plata nedatorată constituie o instituţie distinctă, cu condiţii şi efecte specifice.

f) În practica judecătorească s-a observat că restituirea plăţii nedatorate nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie (culpă) din partea accipiensului, ceea ce exclude deci asemănarea cu răspunderea civilă delictuală, ci pe îmbogăţirea fără justă cauză.

g) Nu există deosebiri esenţiale între plata lucrului nedatorat şi îmbogîţirea fără justă cauză: obligaţia de restituire a accipiensului există tocmai pentru că plata acestuia i-a fost lipsită de cauză.

h) Îmbogăţirea fără justă cauză se deosebeşte de răspunderea civilă delictuală pentru că mărirea patrimoniului nu presupune vina celui care o primeşte şi pentru că obligaţia de restituire a acestuia este limitată. Răspunderea civilă delictuală are la bază vinovăţia, iar prejudiciul trebuie reparat în întregime.

i) În cazul gestiunii de afaceri, gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altei persoane, ceea ce nu este cerut la îmbogăţirea fără justă cauză; gerantul este obligat să continue astfel gestiunea, până ce geratul sau moştenitorii săi vor putea s-o preia, problemă care nu se pune în cazul îmbogăţirii fără temei legitim.

j) Îmbogăţirea fără justă cauză se aseamănă cu plata nedatorată atunci când accipiensul este de bună-credinţă, deoarece acesta restituie în limita îmbogăţirii, şi se deosebeşte de plata nedatorată atunci când accipiensul este de rea-credinţă, a cărui obligaţie de restituire este mai riguroasă.

k) Gestiunea de afaceri este reglementată expres în Codul civil. Existenţa acestor reglementări îi conferă o anumită autonomie, putând fi calificată un fapt juridic licit izvor distinct de obligaţie. Gestiunea de afaceri prezintă astfel importanţa particularităţilor sale în raport cu principiul general al îmbogăţirii fără justă cauză, care nu este reglementat direct de către legiuitorul nostru civil. În acest sens:

164

Page 167: drepturile reale

geratul are obligaţia de a restitui gerantului valoarea integrală a cheltuielilor pe care le-a făcut cu gestiunea chiar dacă avantajele geratului sunt inferioare acestora; îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare;

eventuala îmbogăţire a geratului are un temei legal în intervenţia unilaterală a gerantului de a-i gera interesele. Îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor distinct de obligaţii, cu

condiţii şi efecte proprii. Având în vedere însă aplicaţiile practice, doctrina şi practica juridică au

stabilit noţiunea şi au elaborat teoria generală a îmbogăţirii fără justă cauză, izvor distinct de obligaţii.

Dată fiind importanţa lui teoretică şi practică, principiul îmbogăţirii fără justă cauză, majoritatea autorilor susţin că se impune a fi reglementat expres, de sine stătător într-un viitor cod civil.

165

Page 168: drepturile reale

CAPITOLUL IV

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ

1. Noţiuni introductive

1.1. Definirea răspunderii juridice civile

Funcţia fiecărei orânduiri sociale, aşa cum arată Hans Kelsen, este să provoace un anumit comportament al oamenilor care se supun acestei ordini, să-i determine să omită anumite acţiuni dăunătoare şi să acţioneze într-o modalitate considerată utilă pentru societate. O asemenea acţiune motivaţională este determinată de imaginea normelor care ordonă sau interzic anumite acţiuni umane.135 De esenţa ordinii sociale, realizată prin construcţia diferitelor sisteme normative (între care cel juridic se afirmă, pe departe, a fi cel mai eficient), este răspunderea şi sancţiunea.136

Reglementând relaţiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are în vedere condiţiile în care norma poate şi trebuie să se realizeze, capacitatea acesteia de a modela conduitele, îndreptându-le pe un făgaş considerat socialmente util. In acelaşi timp însă, legiuitorul are de fiecare dată în atenţie şi posibilitatea violării normei prin conduite neconforme. 137 In principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

Definiţia răspunderii juridice. In literatura de specialitate s-a arătat că "răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care - potrivit legii - se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept".138

Definită astfel, răspunderea juridică nu poate fi confundată cu sancţiunea, cele două, deşi faţete ale aceluiaşi fenomen social, sunt diferite, deoarece răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare pentru sancţiune.

Definiţia răspunderii juridice civile. Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia

135 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 42.136 Hans Kelsen, op.cit., p. 41-46.137 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 319-320.138 M.N.Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice, în R.R.D. nr. 5/1970, p- 83.

166

Page 169: drepturile reale

prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare. 139

Ca instituţie juridică, răspunderea civilă este alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia de fapta sa extracontractuală sau contractuală pentru care este chemată de lege să răspundă.

Răspunderea civilă prezintă numeroase trăsături proprii care o particularizează în ansamblul răspunderii juridice; specificul răspunderii civile constă în obligaţia de reparare integrală a prejudiciului, îndatorire care incumbă autorului sau persoanei chemate de lege să răspundă.

Răspunderea civilă, prin principiile, condiţiile şi funcţiile sale, constituie dreptul comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele aparţinând celorlalte ramuri de drept privat.

1.2. Funcţiile şi principiile răspunderii civile

Funcţiile răspunderii civile. In literatura juridică sunt discutate două funcţii ale răspunderii civile: funcţia preventiv-educativă şi cea reparatorie. 140

Funcţia educativ-preventivă. Răspunderea civilă, ca de altfel toate celelalte feluri ale răspunderii juridice, are, în mod evident, o funcţie educativ-preventivă prin influenţa exercitată asupra conştiinţei oamenilor şi, implicit, asupra comportamentelor acestora.

Funcţia reparatorier. Esenţa răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui prejudiciu. De îndată ce s-a încălcat un drept subiectiv sau un interes legitim al unei persoane, cauzându-se un prejudiciu, se angajează răspunderea autorului acestuia sau a altei persoane chemate de lege să răspundă.

Principiile răspunderii civile. In genere, se poate vorbi despre două principii incontestabile ale răspunderii civile: principiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului.141

Principiul reparării integrale a prejudiciului constă în înlăturarea consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Principiul este implicit consacrat în art. 998-999 C.civ. ("Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", respectiv "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa").

139 I.Albu, I. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 29.140 A se vedea : Ion Dogaru, op.cit., p. 591-592; Liviu Pop, op.cit., p. 170-171; Constantin Stătescu,Cornelia Bârsan, op.cit., p. 124-125.141 Liviu Pop, op.cit., p. 166-169.

Page 170: drepturile reale

167

Page 171: drepturile reale

Practica judiciară a avut un rol important în consacrarea şi formularea principiului reparării integrale a prejudiciului, el nefiind prevăzut explicit sub această denumire în nici un text de lege.

Principiul reparării în natură a prejudiciului. Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate sau operaţie materială, concretizată în: restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor cauzate unui lucru etc. Ea poate consta şi într-o operaţie juridică, cum ar fi ignorarea de către instanţa de judecată a revocării intempestive a unei oferte de a contracta şi constatarea prin hotărâre că acel contract a fost încheiat în momentul receptării acceptului. In lipsa unei prevederi exprese a Codului civil, un merit deosebit în consacrarea acestui principiu îi revine practicii judiciare care, în soluţiile pronunţate, a scos în evidenţă avantajele pe care le are repararea în natură faţă de repararea prin echivalent bănesc. Cea mai bună modalitate de punere în practică a principiului reparării integrale a prejudiciului este tocmai repararea acestuia în natură.

1.3. Teoriile privind fundamentul răspunderii civile

Problema fundamentului răspunderii civile este unul dintre cele mai importante şi mai controversate aspecte ale acestei instituţii. In mod tradiţional, începând încă cu dreptul roman, culpa a fost considerată fundament al răspunderii juridice. Această concepţie s-a păstrat atât în dreptul Evului Mediu, cât şi, mai târziu, în cel modern. Codul napoleonian a preluat această tradiţie, astfel încât prejudiciile datorate hazardului rămâneau, pe mai departe, în sarcina victimei.

Dezvoltarea economică şi industrială accelerată de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea a creat situaţii tot mai diverse; noile mecanisme, noile utilaje de producţie au făcut ca viaţa şi munca să devină tot mai complexe şi greu de conciliat cu grija şi prudenţa necesară evitării accidentelor. In acest context s-a dovedit insuficienţa pentru fundamentarea răspunderii civile, astfel încât au apărut noi teorii ce permiteau extinderea răspunderii civile şi pentru cazurile în care prejudiciul nu era legat de vreo culpă. Aşa cum se arată în literatura de specialitate, 142

diversele opinii exprimate pot fi grupate în trei teorii: teoria răspunderii subiective, teoria răspunderii obiective şi teoriile mixte.

a) Teoria subiectivă întemeiază răspunderea civilă pe ideea de culpă sau greşeală, cu precizarea că în cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, victima trebuie să dovedească culpa autorului prejudiciului, pe când în celelalte cazuri de răspundere, inclusiv în cazul răspunderii contractuale, culpa nu trebuie să fie dovedită, ea fiind prezumată.

142 Liviu Pop, op.cit., p. 181-192.

168

Page 172: drepturile reale

b) Teoria răspunderii obiective a fost formulată pentru prima dată în dreptul modern de doctrina germană. Printre temeiurile obiective propuse pentru explicarea răspunderii civile menţionăm: principiul cauzalităţii, principiul interesului activ, principiul interesului preponderent, ideea de risc.

Teoria riscului a avut cea mai largă audienţă. Faptele oamenilor sunt, astfel, împărţite în două categorii: cotidiene şi periculoase sau creatoare de risc. In privinţa faptelor obişnuite, autorul poate fi făcut răspunzător numai în măsura în care consecinţele lor dăunătoare sunt urmarea culpei. Dimpotrivă, atunci când consecinţele dăunătoare sunt urmarea unor acte periculoase, răspunderea se antrenează fără culpă, pe temei obiectiv.

Teoria riscului a fost formulată şi în spaţiul literaturii juridice franceze, în mod independent de autorii germani (concepţie ce s-a afirmat în ultimii ani ai secolului al XIX-lea). Se arăta astfel că este normal şi conform cu regulile moralei ca cel care profită de o activitate să suporte în schimb şi riscurile aferente acelei activităţi, aceasta deoarece riscul şi profitul trebuie să fie reunite în acelaşi patrimoniu.

c) Teoriile mixte adoptă ambele temeiuri ale răspunderii civile,

explicând necesitatea coexistenţei riscului şi a culpei. Autorul teoriei mixte (B. Starck143), distinge între prejudiciile materiale şi corporale, pe de o parte, şi prejudiciile economice şi morale pe de altă parte. Cum securităţii persoanei şi a bunurilor sale trebuie să se acorde prioritate, prejudiciilor corporale sau materiale trebuie să li se aplice o garanţie obiectivă, victima nefiind obligată să facă dovada culpei responsabilului. In cazul prejudiciilor economice sau morale, datorită faptului că acestea pot fi cauzate şi prin exerciţiul normal şi corect al drepturilor, răspunderea va putea fi angajată doar pe temeiul culpei.

Literatura juridică contemporană din ţara noastră, fără a minimaliza importanţa culpei, admite, în anumite cazuri, fundamentarea răspunderii civile pe temeiuri obiective, fără culpă. 144

1.4. Formele răspunderii civile

Dreptul civil cunoaşte două forme ale răspunderii: delictuală şi contractuală, ambele fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită şi adeseori culpabilă a unei persoane.

143 B. Starck, Droit civil, Paris, 1988, apud Ion Dogaru şi colab., op.cit., p. 584 144 Aceste cazuri sunt: răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepuşi; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi de ruina edificiului; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave (art. 97 C.aerian); răspunderea pentru paguba cauzată printr-un act ilegal al unei autorităţi publice (Legea nr. 554 / 2004).

Page 173: drepturile reale

169

Page 174: drepturile reale

Răspunderea delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală, sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemat prin lege să răspundă.

Răspunderea contractuală este îndatorirea ce revine debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării prestaţiilor la care s-a obligat.

Răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală are un caracter special, derogator, astfel că ori de câte ori în dreptul nostru civil nu ne confruntăm cu o răspundere contractuală, vom aplica regulile privitoare la răspunderea delictuală.

Codul civil român supune răspunderea unor regimuri juridice diferite, după cum aceasta este delictuală sau contractuală.

2. Răspunderea civilă delictuală

2.1. Precizări necesare

Reglementarea răspunderii delictuale este conţinută în art. 998-1003 Cod civil. Sunt reglementate astfel: răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999), răspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1000), răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale (art. 1000 alin.1, art. 1001, art. 1002).

În afara dispoziţiilor Codului civil, în sistemul nostru de drept există şi alte norme juridice ce instituie ipoteze speciale de răspundere delictuală: art. 97 şi urm. ale Codului aerian din 30 decembrie 1953 şi art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554 / 2004.

Extinderea domeniului de aplicare. Deşi principiul fundamental al răspunderii juridice, potrivit căruia fiecare răspunde pentru propriile fapte, este deopotrivă valabil şi pentru răspunderea civilă delictuală, datorită anumitor cerinţe ale vieţii sociale (deduse, în primul rând, din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fără nici o vină), s-a impus o extindere a răspunderii civile delictuale, chiar dincolo de limitele faptei proprii. In aceste cazuri răspunderea este de natură obiectivă, fără culpă, fundamentată pe ideea de garanţie.

Felurile răspunderii civile delictuale. Urmând clasificarea tradiţională, conţinută în Codul civil, putem identifica următoarele feluri ale răspunderii civile delictuale:

a) răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ.); b) răspunderea, indirectă, pentru faptele altei persoane, care şi ea

este de trei feluri: răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii

lor minori (art. 1000, alin.2 C.civ.);

170

Page 175: drepturile reale

răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile comise de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000, alin.4 C.civ.);

răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000, alin.3 C.civ.);

c) răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale, care la rândul ei este de trei feluri: răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile

aflate în paza sa juridică (art. 1000, alin.1 C.civ.); răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în

paza juridică a unei persoane (art. 1001 C.civ.); răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile

cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcţie (art. 1002 C.civ.).

Dintre toate aceste forme ale răspunderii delictuale, doar unele se întemeiază pe ideea de culpă (răspunderea delictuală subiectivă):

răspunderea pentru fapta proprie; răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor

minori; răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor. Celelalte forme ale răspunderii sunt fără culpă, fundamentate pe

ideea de garanţie (răspunderea delictuală obiectivă).

2.2 Răspunderea pentru fapta proprie. Condiţiile generale ale răspunderii delictuale

2.2.1. Definiţie şi reglementare

Răspunderea civilă pentru fapta proprie este instituită prin art. 998999 C.civ., articole ce stabilesc, în acelaşi timp, condiţiile generale pentru răspunderea civilă delictuală. Astfel, conform art. 998, "Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", iar art. 999 dispune: "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa."

2.2.2.Condiţiile generale ale răspunderii

Din analiza articolelor 998 şi 999 rezultă că răspunderea juridică civilă pentru fapta proprie (ca şi răspunderea civilă delictuală în genere ) presupune întrunirea următoarelor condiţii:

171

Page 176: drepturile reale

prejudiciul; fapta ilicită; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; culpa (vinovăţia).

2.2.2.1. Prejudiciul

Definiţie. Prejudiciul este un element esenţial al răspunderii civile delictuale şi reprezintă consecinţa negativă (de natură patrimonială sau nepatrimonială) suferită de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, faptă prin care s-a încălcat un drept subiectiv sau un interes legitim.

Aşa cum arată şi definiţia, prejudiciul trebuie să fie rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau al unui interes legitim. Este evident că răspunderea delictuală se va angaja ori de câte ori prejudiciul este urmarea încălcării unui drept subiectiv (de exemplu încălcarea unui drept real, a unui drept de creanţă, a dreptului la întreţinere, a dreptului la integritate fizică etc.). S-a pus, însă, problema dacă răspunderea delictuală poate fi angajată pentru încălcarea unui interes legitim. Literatura de specialitate a răspuns pozitiv la această întrebare, arătând, totuşi, că trebuiesc a fi îndeplinite două condiţii:

situaţia de fapt să fi avut un caracter de stabilitate; în practică s-a recunoscut, astfel, dreptul unui copil minor aflat în întreţinerea unei rude (în lipsa oricărei obligaţii legale de întreţinere), de a obţine despăgubiri în cazul în care această rudă a fost victima unui accident;145

să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral. Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral. Una dintre cele

mai importante clasificări ale prejudiciilor (în materia dreptului civil) distinge între prejudiciul patrimonial şi cel moral. Criteriul clasificării îl constituie posibilitatea evaluării pecuniare a prejudiciului. Astfel, putem spune că prejudiciul patrimonial este acela ce poate fi evaluat în bani (de exemplu distrugerea unui bun, provocarea pierderii sau diminuării capacităţii de muncă etc.).

Dimpotrivă, prejudiciile morale nu pot fi evaluate în bani şi rezultă din încălcările drepturilor personale, fără conţinut economic.

Problema modalităţii de reparare a prejudiciului moral a constituit un subiect controversat în practică şi doctrină. Dificultatea problemei se referă atât la consideraţii de ordin teoretic, cât şi la o anumită evoluţie pe plan politico-ideologic pe care a traversat-o societatea noastră după cel de-al doilea război mondial. Din punct de vedere teoretic nu este uşor de

145 Liviu Pop, op.cit., p. 20.

172

Page 177: drepturile reale

explicat cum se poate despăgubi ceva ce nu se poate evalua în bani. Dificultăţile teoretice au fost mai lesne de depăşit decât ideologia care şi-a pus amprenta în mod decisiv, într-o primă fază, pe jurisprudenţa postbelică din această materie.146

Evoluţia problematicii analizate cunoaşte trei etape majore. Înainte de cel de-al doilea război mondial, repararea patrimonială a daunei morale a fost admisă fără rezerve de instanţele noastre. Cea de-a doua etapă se încadrează între momentul instaurării regimului comunist şi Revoluţia din decembrie 1989. La scurt timp după instaurarea regimului comunist, în practica judecătorească s-a decis că "nu se pot acorda reparaţii materiale pentru prejudicii de ordin moral", deoarece "izvorul principal de venit este munca" (Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem, nr. VII din 29 decembrie 1952).147

Treptat, jurisprudenţa noastră a început să recunoască posibilitatea reparării patrimoniale a prejudiciului moral, mai ales în acele situaţii în care se constata existenţa unor prejudicii aflate la limita dintre patrimonial şi nepatrimonial. S-au avut în vedere, în special, două situaţii:

prejudiciul de agrement, constând în imposibilitatea victimei unei vătămări corporale cu consecinţe ireversibile de a mai participa la viaţa socială în aceleaşi condiţii în care o făcea anterior prejudiciului;

prejudiciul constând în efortul suplimentar pe care o persoană care a suferit o diminuare a capacităţii sale de muncă trebuie să îl depună pentru a obţine acelaşi randament, şi, prin urmare, aceleaşi venituri.

După anul 1989 s-a reluat practica acordării de despăgubiri (patrimoniale) pentru repararea prejudiciilor morale, fiind adoptate acte normative ce fac referire explicită la această posibilitate: Legea nr. 11 / 1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 48 / 1992 a audiovizualului, Legea nr. 544 / 2004 privind contenciosul administrativ (prin care a fost abrogată Legea nr. 29 / 1990 având acelaşi domeniu de reglementare).

Condiţiile necesare pentru repararea prejudiciului. Pentru repararea prejudiciului trebuiesc întrunite două condiţii:

a) prejudiciul să fie cert; b) prejudiciul să nu fi fost reparat anterior de o terţă persoană fizică

sau juridică. a) Prin prejudiciu cert se înţelege prejudiciul care este sigur atât

sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale. Prejudiciul trebuie să fie totodată actual, adică deja să se fi produs. Tot cert este însă şi

146 Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, coord.: Corneliu Bârsan, Gheorghe Beleiu,Francisc Deak, Instituţii de drept civil, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2001, p. 233.147 Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, op.cit., idem.

173

Page 178: drepturile reale

prejudiciul care se va produce cu siguranţă în viitor şi este susceptibil de evaluare (de exemplu diminuarea viitoare a veniturilor victimei datorită reducerii capacităţii sale de muncă).

Prejudiciul eventual, lipsit de certitudine, nu trebuie confundat în nici un caz cu prejudiciul viitor. Certitudinea prejudiciului viitor se referă atât la existenţa, cât şi la întinderea sa. Dacă nu se cunoaşte întreaga întindere, instanţa de judecată se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat şi evaluat cu certitudine (ea poate reveni însă pentru a acorda repararea cuvenită pentru prejudiciile devenite certe după pronunţarea hotărârii).

b) Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Această a doua condiţie se explică prin preocuparea de a nu face din repararea prejudiciului o sursă de îmbogăţire a victimei fără un temei legitim.

Se au astfel în vedere situaţiile în care o persoană fizică sau juridică, alta decât cel chemat să răspundă, a plătit victimei, după săvârşirea faptei, o sumă de bani care prezintă o anumită legătură cu prejudiciul suferit. Astfel se au în vedere următoarele situaţii:

victima primeşte o sumă de bani de la un terţ; victima primeşte o pensie de la Asigurările sociale; victima primeşte o sumă de bani de la asigurător. Atunci când victima primeşte o sumă de bani de la un terţ

trebuie să se examineze scopul prestaţiei. Dacă terţul plăteşte în interesul autorului, creanţa victimei se va stinge. Dacă, însă, terţul plăteşte cu intenţia de a gratifica victima, de a-i veni în ajutor cu o sumă de bani, atunci aceasta îşi păstrează în întregime dreptul de a pretinde despăgubiri de la autorul faptei ilicite.

Când victima primeşte o pensie în baza sistemului asigurărilor sociale, se admite posibilitatea intentării unei acţiuni în răspundere civilă delictuală împotriva autorului faptei ilicite, dar numai pentru diferenţa de prejudiciu neacoperită de pensia acordată.

În situaţia în care victima primeşte o sumă de bani de la asigurător, trebuie să distingem între mai multe ipoteze:

dacă însuşi autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, victima poate obţine repararea prejudiciului direct de la asigurător (exceptând situaţia în care autorul a săvârşit fapta ilicită cu intenţie). De asemenea, victima are dreptul ca, ulterior plăţii făcute de asigurător, să obţină despăgubiri de la autorul faptei ilicite în limita prejudiciului rămas neacoperit;

dacă victima are calitatea de persoană asigurată, atunci trebuie să se distingă între asigurarea de persoane şi cea de bunuri. In cazul asigurării de persoane, suma primită de victimă de la asigurator poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de autorul prejudiciului. In cazul asigurării de bunuri, suma primită de la

174

Page 179: drepturile reale

asigurator nu se mai poate cumula cu despăgubirile datorate victimei de către autor, existând numai posibilitatea obligării acestuia, prin acţiune civilă ulterioară, la acoperirea diferenţei între indemnizaţia de asigurare şi prejudiciu. Asigurătorul, subrogându-se, în limita sumei plătite, în drepturile victimei, este îndreptăţit să se regreseze împotriva autorului faptei prejudiciabile.

Repararea prejudiciului. In situaţia în care sunt îndeplinite

condiţiile arătate mai sus, prejudiciul trebuie reparat. Majoritatea autorilor constată existenţa a trei reguli fundamentale ce trebuie respectate în vederea reparării prejudiciului. Astfel, la stabilirea efectivă a despăgubirii în vederea reparării daunelor suferite de victimă sunt avute în vedere următoarele:

procedura prealabilă a posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională;

repararea integrală a prejudiciului; repararea în natură a prejudiciului. Repararea prejudiciului se poate face în primul rând pe cale

convenţională, prin acordul părţilor. Instanţa de judecată, dacă este sesizată, va lua act de învoiala părţilor dacă nu este ilicită, imorală, ori nu prejudiciază interesele terţilor. In această situaţie, între autorul faptei ilicite şi victimă se stabilesc atât întinderea despăgubirii, cât şi modalitatea de achitare a acesteia. Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili însă şi alte clauze.

Repararea prejudiciului se face integral, adică este supusă reparării atât paguba efectiv produsă (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cesans) dacă această nerealizare a fost cauzată de săvârşirea faptei ilicite. Pentru aceasta nu se ia în considerare starea materială a victimei; această împrejurare prezintă importanţă nu în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, ci numai pentru stabilirea modalităţilor de plată a despăgubirilor.148

Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime indiferent de forma sau gradul de vinovăţie. Nu are, deci, relevanţă faptul că prejudiciul este rezultatul unei fapte săvârşite cu intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă, el trebuie reparat integral. Doar în cazul culpei comune gradul vinovăţiei se ia în considerare pentru stabilirea întinderii despăgubirilor fiecăruia.149

Şi nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că în cadrul răspunderii civile delictuale, repararea priveşte nu numai prejudiciul previzibil, ci şi prejudiciul neprevizibil, adică inclusiv a daunelor a căror apariţie autorul

148 Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 116 / 1996, Culegere de Decizii, 1966, p. 426-427.149 A se vedea I.Filipescu, op.cit., p. 130.

175

Page 180: drepturile reale

nu este în măsură să o anticipeze la data săvârşirii faptei ilicite (s-au acordat despăgubiri corespunzătoare şi pentru consecinţele vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale apărute ulterior în timpul spitalizării victimei, ca urmare a faptei ilicite a autorului).

Una din cele mai importante reguli din punct de vedere al analizei ce o întreprindem rezidă în faptul că victima - respectiv creditorul - este îndreptăţită la despăgubire, are dreptul la repararea în natură a prejudiciului suferit.

Temeiul legal al reparării în natură a prejudiciului rezultă din prevederile art. 1073 Cod civil, potrivit căruia "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei".

Dacă nu este posibilă reparaţia în natură a prejudiciului, aceasta se poate face prin echivalent; repararea prin echivalent se poate face fie printro sumă globală, ori prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive tot în formă bănească cu caracter temporar sau chiar viager.

În această situaţie instanţa judecătorească va ţine seama, în primul rând, de natura prejudiciului. Este preferabil, spre exemplu, ca acoperirea prejudiciului constând în cheltuielile de spitalizare efectuate de victimă să presupună acordarea unei sume globale, în timp ce prejudiciul constând în efortul suplimentar depus pentru a obţine acelaşi rezultat poate fi reparat prin stabilirea unor prestaţii succesive, eşalonate pe toată perioada în care victima suportă efectele faptei prejudiciabile.

La stabilirea despăgubirilor prin echivalent se au în vedere, în funcţie de împrejurări, mai multe situaţii:

- în primul rând momentul la care se apreciază prejudiciul se consideră cel al producerii lui, dar şi cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti în unele cazuri;

- în al doilea rând, atunci când ulterior cresc despăgubirile, se are de regulă în vedere preţul de la data pronunţării primei hotărâri.

Şi, în fine, în cazul existenţei unor dispoziţii speciale cu privire la repararea prin echivalent a prejudiciului, se aplică acestea din urmă.

2.2.2.2. Fapta ilicită

Definiţie. Fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale, poate fi definită ca acea faptă (acţiune sau inacţiune) prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane, cauzându-se acesteia prejudicii.

Din analiza definiţiei rezultă, cu necesitate, câteva aspecte specifice ale faptei ilicite (în materia răspunderii civile): spre deosebire de alte materii (dreptul penal, de exemplu), unde pentru a

fi ilicită o faptă este suficient să se abată de la normele juridice (în speţă

176

Page 181: drepturile reale

cele penale), în materia răspunderii civile delictuale, caracterizarea ca ilicită a unei fapte trebuie să se facă prin referire atât la încălcarea legii, cât şi la prejudicierea unui drept subiectiv sau interes legitim (care în manifestarea sa exterioară seamănă cu exerciţiul unui veritabil drept subiectiv);

de asemenea, fapta este ilicită şi în cazul încălcării normelor de convieţuire socială, dacă acestea reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însuşi conţinutul şi limitele de exercitare a drepturilor subiective. 150

Faptele ilicite pot consta într-o acţiune sau într-o inacţiune. Fapta ilicită poate fi, deci, comisivă, constând într-o acţiune, o faptă pozitivă (de pildă vătămarea unei persoane sau distrugerea unor bunuri aflate în proprietatea altei persoane), ori poate fi omisivă, constând în neîndeplinirea unei activităţi sau neluarea unor măsuri pe care legea le prevede a fi realizate (de exemplu lipsa de supraveghere a unui animal periculos).

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt: a) legitima apărare; b) starea de necesitate; c) îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a

ordinului superiorului; d) consimţământul victimei; e) exercitarea unui drept subiectiv. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei în materia răspunderii

civile delictuale sunt aceleaşi cu cele prevăzute în Codul penal (Titlul II, Capitolul II, art. 21-25) şi care înlătură caracterul infracţional al faptei. Mai trebuie să menţionăm că la analiza acestor cauze am avut în vedere dispoziţiile noului Cod penal adoptat prin Legea nr. 301 / 2004.151

a) Legitima apărare. Se află în stare de legitimă apărare, în conformitate cu art. 22(2) C.pen., "acela care săvârşeşte fapte pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general." "Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea" (art. 22, alin.3 C.pen.). Conform art. 22(4) C.pen. "este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs actul."

150 Ion Dogaru şi colectivul, op.cit., p. 610-611.151 Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 301 / 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 575 din 29 iunie2004.

177

Page 182: drepturile reale

Pentru ca efectul exonerator de răspundere civilă delictuală să opereze, se cer întrunite aceleaşi condiţii în prezenţa cărora este înlăturat caracterul penal al faptei:

atacul la care se reacţionează să fie material, direct, imediat şi injust;

acest atac să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes obştesc;

atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc;

apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul sau, în cazul inexistenţei unei asemenea proporţionalităţi, depăşirea limitelor legitimei apărări să fie cauzată de tulburarea ori de temerea în care s-a aflat persoana în cauză. 152

b) Starea de necesitate. Potrivit art. 23(1) nu răspunde persoana care a săvârşit fapta ilicită "pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general". De asemenea se află în stare de necesitate "şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat" (art. 23 alin.2).

În doctrina civilă s-a afirmat, pe drept cuvânt, că trebuie să se recunoască în favoarea celui prejudiciat prin săvârşirea faptei de salvare posibilitatea de a promova o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, împotriva celui care a beneficiat de pe urma intervenţiei salvatorului.

c) Ordinul superiorului sau îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege. Deşi de natură să cauzeze prejudicii, fapta nu va avea caracter ilicit dacă a constat în îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege ori a ordinului superiorului, precum sunt aplicarea măsurii arestării preventive, confiscarea unui bun realizat din săvârşirea unei infracţiuni etc.

Ordinul superiorului valorează cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei doar dacă sunt cumulator satisfăcute următoarele cerinţe:

ordinul să fie emis de organul competent potrivit legii; să se respecte formele legale; ordinul, pe fond, să nu fie vădit ilegal sau abuziv; modul de executare a ordinului să nu fie ilicit. d) Consimţământul victimei. Acest consimţământ are natura

unei clauze de nerăspundere în sensul că, anterior săvârşirii faptei, victima este

152 Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, coord.: Corneliu Bârsan, Gheorghe Beleiu,Francisc Deak, op.cit., p. 245.

178

Page 183: drepturile reale

de acord cu un anumit mod de a acţiona din partea autorului, chiar dacă există posibilitatea de a suferi un prejudiciu.

In legătură cu cele arătate mai sus se impun unele precizări: victima nu consimte la suportarea prejudiciului, ci îşi asumă doar

riscul producerii acestuia; consimţământul este exprimat anterior săvârşirii faptei; clauza de nerăspundere nu va produce efecte în cazul unui dol sau

al unei culpe grave din partea autorului; obiectul clauzei de nerăspundere este dat, de regulă, de drepturi

patrimoniale. In mod excepţional, sunt admise asemenea clauze de nerăspundere şi dacă victima îşi exprimă consimţământul cu privire la o acţiune care i-ar putea cauza vătămări corporale temporare, lipsite de gravitate sau de o gravitate inferioară celei care este evitată ca urmare a întreprinderii acţiunii respective (de exemplu în cazul operaţiilor chirurgicale de genul prelevării sau transplantului de ţesuturi sau organe).

e) Exercitarea unui drept subiectiv. In genere, se consideră că prin exercitarea normală a unui drept subiectiv nu pot fi provocate prejudicii altor persoane. Ce se întâmplă însă în cazul abuzului de drept, ipoteză în care titularul depăşeşte exerciţiul normal al dreptului subiectiv, provocând altuia un prejudiciu ? Este cazul, de exemplu, al unui proprietar care ridică un zid fără nici o utilitate, blocând vederea unui imobil vecin.

Calificarea exerciţiului unui drept subiectiv ca fiind abuziv şi rezolvarea problemei juridice aferente acestuia s-a făcut utilizându-se criterii diferite în cadrul a două orientări. Conform teoriei obiective a abuzului de drept, un exerciţiu normal al dreptului presupune respectarea limitelor sale externe, a scopului economic şi social în vederea căruia acest drept este recunoscut de lege, precum şi a interesului general. In cadrul acestei concepţii erau invocate şi art. 1-3 din Decretul nr. 31 / 1954, care prevăd obligaţia armonizării drepturilor subiective cu interesul obştesc (public). In prezent această teorie se consideră a fi perimată, având în vedere că ea este marcată de contextul politico-ideologic anterior anului 1989, sprijinind preocuparea "inhibării" exerciţiului drepturilor subiective civile.

Având în vedere aceste considerente, literatura juridică contemporană a revenit la teoria subiectivă a abuzului de drept, în virtutea căreia este calificat ca abuziv exerciţiul unui drept subiectiv civil efectuat nu pentru interesul titularului, ci, în primul rând, cu scopul vătămării altuia.

In practica judecătorească, sancţiunea abuzului de drept este, după caz, fie refuzul ocrotirii dreptului subiectiv exercitat în mod abuziv, fie răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de exercitare.

Page 184: drepturile reale

179

Page 185: drepturile reale

2.2.2.3. Raportul de cauzalitate

Noţiune. Pentru angajarea răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Acest raport este o condiţie generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală sau contractuală.

Raportul de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale are un caracter obiectiv, ceea ce înseamnă că analiza acestui raport, în vederea stabilirii existenţei sale, trebuie să pornească de la momentul manifestării exterioare a voinţei, mergând până la ultimele urmări ale sale. Simpla atitudine de conştiinţă, afectivitate ori voinţă, neurmată de acţiune, nu este de natură să angajeze răspunderea civilă.

Reglementare. Necesitatea unui raport de cauzalitate (în vederea angajării răspunderii) este clar precizată în textele Codului civil. Astfel, în art. 998 se arată că răspunderea este angajată pentru fapta omului "care cauzează altuia un prejudiciu", iar art. 999 precizează: "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".

Precizări necesare. In practică, nu de puţine ori, este uşor de stabilit cauzalitatea dintre fapta ilicită şi prejudiciu. De exemplu distrugerea sau degradarea unui bun aparţinând altei persoane este uşor de observat că îi creează acesteia din urmă un prejudiciu prin imposibilitatea de a mai utiliza acel bun.

Pe de altă parte, sunt destul de frecvente cazurile când legătura cauzală între fapta ilicită şi prejudiciu este mai greu de stabilit, nefiind întotdeauna bine conturaţi factorii determinanţi pentru apariţia sa. Fără a subestima sau neglija împrejurarea că în lanţul cauzal se inserează de multe ori cu un rol important, factori de ordin fizic, medical, biologic, chimic etc., trebuie să arătăm că, în această materie, interesează în primul rând fapta omului pentru motivul că numai acesta poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul cauzat.

Pentru evidenţierea dificultăţilor în stabilirea raportului de cauzalitate, în continuare oferim câteva exemple desprinse din practică.

Proprietarul unui imobil nu a efectuat măsurile necesare pentru paza contra incendiilor, ceea ce a dus la sancţionarea sa contravenţională. O altă persoană utilizează, în vecinătate, necorespunzător, un aparat de sudură şi îi incendiază imobilul. Cauza prejudiciului este nerespectarea reglementărilor privitoare la protecţia împotriva incendiilor ori modul în care persoana respectivă a folosit aparatul de sudură ?

Un şofer circulă pe drumurile publice cu utilaje producătoare de scântei, care incendiază lanul de grâu al unui producător de cereale. Se susţine că producătorul întârzie mult cu recoltatul, încât şoferul nu putea să mai prevadă existenţa acestui lan la data producerii prejudiciului. Dacă

180

Page 186: drepturile reale

proprietarul ar fi recoltat grâul la timp, prejudiciul nu s-ar fi produs. Mai are valoare cauzală modul în care a circulat şoferul cu utilajele sale ?

Datorită alimentelor alterate consumate într-un restaurant cunoscut, un tenor se îmbolnăveşte şi este indisponibil pentru spectacolele teatrului din localitate. Acest teatru suspendă reprezentaţiile, la care publicul venea numai în consideraţiunea renumelui tenorului, şi restituie spectatorilor preţul biletelor. Proprietarul restaurantului este răspunzător de prejudiciile avute de teatrul respectiv?

Un şofer s-a obligat să transporte un sportiv cunoscut la un meci de cupă. Pe drum, maşina are o defecţiune oarecare, pe care şoferul nu poate s-o remedieze din lipsa unor unelte pe care orice şofer trebuie să le aibă conform normelor de circulaţie. Drept urmare, sportivul nu mai participă la meci şi clubul său pierde cupa unui campionat. Ar fi răspunzător pentru prejudiciile materiale şi morale invocate de club sau suportate prin pierderea cupei?

Sintetizând, se observă că relaţia de cauzalitate apare în domenii de activitate diferite, fiecare având particularităţile sale şi fiind supusă unor reglementări specifice. Unele dintre situaţiile invocate, prin ele însele, nar fi produs prejudicii, deşi au oferit posibilitatea unor fapte păgubitoare. Este de reţinut că, uneori, situaţiile invocate sunt determinate de persoane diferite. După cum se constată, situaţia determinantă a uneia ori a alteia dintre fapte atrage răspunderea unui anumit subiect de drept.153 Mai trebuie remarcat că, în împrejurările date, apare o dezlănţuire de prejudicii. Se pune întrebarea care este întinderea valorii cauzale a faptei iniţiale.

Criterii pentru determinarea raportului de cauzalitate. In doctrina juridică, în condiţiile complexităţii problemei studiate, au fost propuse o serie de criterii pentru determinarea raportului de cauzalitate.

a) Sisteme propuse în literatura străină Sistemul echivalenţei condiţiilor (teoria condiţiei sine qua non).

Potrivit acestuia, atunci când nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, trebuie să se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor şi evenimentelor care au precedat prejudiciul, sau, altfel spus, se atribuie valoare cauzală egală fiecărei condiţii fără de care prejudiciul nu s-ar fi produs.

Dincolo de avantajele sale (izolarea condiţiilor necesare de cele indiferente şi simplitatea), acest sistem a fost criticat pentru lărgirea nepermisă a câmpului cauzal, ajungându-se la reţinerea drept cauze (cu valoare egală) a unor fapte foarte îndepărtate în timp sau care au avut un rol neglijabil în producerea prejudiciului, alături de cauzele relevante.

Sistemul cauzei proxime. Potrivit acestuia, doar fapta care precede

imediat prejudiciul poate fi reţinută drept cauză. In acest fel se

153 A se vedea Dinu Ştefănescu, op.cit., p. 176.

Page 187: drepturile reale

181

Page 188: drepturile reale

ajunge în situaţia restrângerii excesive a sferei persoanelor care ar trebui chemate să răspundă.

Sistemul cauzei adecvate (cauza tipică). Conform acestui sistem,

în cadrul raportului de cauzalitate ar trebui să fie reţinute numai acele împrejurări care sunt susceptibile, prin natura lor, să producă un anumit efect. Sistemul a fost criticat pentru motivul că, în practică, anumite fapte, având în vedere condiţiile săvârşirii lor, pot produce efecte neprevăzute, iar excluderea unor asemenea fapte din câmpul cauzal (doar pe motivul că în mod normal ele nu pot produce anumite efecte) ar fi o mare greşeală.

b) Sisteme propuse în dreptul românesc Sistemul cauzalităţii necesare.154 Plecând de la definiţia noţiunii

de "cauză", ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar, sistemul cauzalităţii necesare propune drept criteriu de stabilire a raportului de cauzalitate - legătura necesară dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile, 155 potrivit căruia

factorii-condiţie care contribuie, chiar şi indirect, la producerea efectului păgubitor, formează împreună cu factorul-cauză (determinant) o unitate indivizibilă, în cadrul căreia condiţiile dobândesc, în relaţie cu cauza, un caracter cauzal. Astfel se are în vedere un "complex cauzal" format din cauzele tipice,

specifice şi împrejurările-condiţie, care nu pot fi ignorate în stabilirea cauzalităţii corecte şi complete a prejudiciului.

Nu de puţine ori, instanţele de judecată apelează la efectuarea unor expertize de specialitate (grafologice, medicale, tehnice, contabile etc.), în scopul stabilirii cu exactitate a tuturor faptelor, condiţiilor şi împrejurărilor având valoare cauzală. In final putem concluziona că legătura de cauzalitate urmează a se determina de la caz la caz, în funcţie de specificul şi particularităţile împrejurărilor respective, instanţa de judecată având un rol determinant în această problemă.

2.2.2.4. Culpa (vinovăţia)

Noţiune şi reglementare. Culpa, greşeala sau vinovăţia este o condiţie necesară a răspunderii civile delictuale. Astfel, art. 998 Cod civil se referă la răspunderea celui a cărui greşeală a ocazionat prejudiciul, iar art. 999 Cod civil se referă la răspunderea celui a cărui neglijenţă sau imprudenţă a cauzat prejudiciul.

154 A se vedea Ioan M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică,Bucureşti, 1972, p. 97.155 A se vedea M. Eliescu, op.cit., p. 119-120; C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p. 187-188.

Page 189: drepturile reale

182

Page 190: drepturile reale

De aici rezultă că obligaţia de reparare a prejudiciului există atât în cazul culpei intenţionate, cât şi în cazul neglijenţei sau imprudenţei autorului faptei ilicite. Deci, pentru angajarea răspunderii civile este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei.

Trebuie precizat că răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere esenţialmente subiectivă care nu poate fi declanşată decât dacă se face dovada cel puţin că aceasta a provenit din imprudenţa sau neglijenţa autorului faptei ilicite.

În concepţia doctrinei juridice şi practicii judiciare contemporane, culpa sau greşeala este o condiţie necesară numai în anumite cazuri de răspundere civilă delictuală. Domeniul ei de aplicare este, prin excelenţă, răspunderea pentru fapta proprie, când condiţia culpei trebuie să fie dovedită de cel care pretinde reparaţia ce i-a fost cauzată. Fără a ne opri asupra unei analize de detaliu, aşa cum vom vedea există şi unele cazuri de răspundere civilă delictuală, situaţii când condiţia culpei dovedite sau chiar prezumate nu este necesară.

Pornind de la considerentul că termenul de culpă este insuficient de cuprinzător, unii autori, venind cu o serie de argumente, au formulat propuneri pentru utilizarea termenilor fie de "greşeală", fie a celui de "vinovăţie".

Deoarece atât în Codul civil cât şi în practica judiciară, precum şi în marea majoritate a lucrărilor de specialitate, condiţia subiectivă a răspunderii este desemnată prin culpă, considerăm firesc a utiliza şi noi acest termen.

Culpa, ca şi o condiţie a răspunderii civile, a fost definită în literatura juridică diferit, însă fără deosebiri de esenţă în ceea ce priveşte elementele sale caracteristice.

Noi ne-am oprit la o definiţie cuprinzătoare, dar concisă, după care culpa este atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte.156

Elementele (factorii) culpei. Culpa, aşa cum rezultă din definiţie, presupune două elemente (factori): elementul intelectiv şi elementul volitiv.

Elementul intelectiv presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a faptelor, a semnificaţiei faptelor sociale şi a urmărilor acestora.

Elementul intelectiv este determinat deci de nivelul de cunoaştere umană la un anumit moment dat, adică de gradul de dezvoltare al ştiinţei, precum şi de puterea de cunoaştere, în concret, a autorului faptei ilicite, dacă el putea sau trebuia să cunoască semnificaţia socială a faptelor sale şi a urmărilor lor.

156 A se vedea M. Eliescu, op.cit., p. 276.

183

Page 191: drepturile reale

Elementul volitiv se concretizează în procesul psihic de deliberare şi de luare a unei hotărâri cu privire la conduita pe care o va avea această persoană. Aşadar, procesul volitiv are două faze: deliberarea şi decizia sau hotărârea. De aceea, voinţa trebuie să fie aptă de a decide conştient şi raţional. Voinţa este necesar să fie liberă de a alege între bine şi rău, între social şi antisocial. Urmează că actul de voinţă, fiind liber, persoana în cauză are posibilitatea să aleagă între două sau mai multe soluţii. Răspunderea juridică se va angaja numai dacă, dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisocială, deşi putea să se oprească la o altă conduită compatibilă cu interesele societăţii şi ale semenilor săi.

Aceste două elemente ale culpei - factorul intelectiv şi volitiv - se află într-o strânsă unitate. Conştiinţa este şi trebuie să fie premisa voinţei.157

Formele culpei. In legătură cu formele culpei, trebuie precizat că din prevederile art. 998-999 Cod civil rezultă că vinovăţia sau culpa poate fi numai de două feluri: culpa intenţională sau dolul şi culpa neintenţională, propriu-zisă.

Având în vedere, deci, că legislaţia civilă nu defineşte diferitele forme ale culpei, vom recurge la dispoziţiile Codului penal art.19, după care culpa are următoarele forme:

- intenţia directă sau dolul, când autorul faptei prevede şi

urmăreşte producerea rezultatului faptei; - intenţia indirectă (dolul indirect), când autorul faptei îşi dă

seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi, cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor;

- culpa sub forma imprudenţei (uşurinţa), când făptuitorul îşi dă

seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, sperând, în mod uşuratic, că nu se vor produce;

- culpa sub forma neglijenţei, când făptuitorul nu îşi dă seama de

caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le prevadă. Cuantumul reparaţiei depinde de întinderea pagubei şi nu de forma

culpei. De aceea, distincţia în aceste forme ale culpei în dreptul nostru civil nu prezintă, de regulă, un interes practic, fiindcă răspunderea civilă are la bază principiul reparării integrale a pagubei. De aceea, o persoană care a cauzat o pagubă alteia este obligată să o repare în întregime, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau fără intenţie. Cuantumul reparaţiei depinde de întinderea pagubei şi nu de forma culpei.

Totuşi, uneori, distincţia între diferitele forme ale greşelii sau culpei prezintă importanţă. Astfel, în cazul când prejudiciul a fost cauzat prin fapta

157 A se vedea Liviu Pop, op.cit., p. 219.

Page 192: drepturile reale

184

Page 193: drepturile reale

a două sau mai multe persoane, deşi răspund solidar faţă de victimă, în raporturile dintre ele cota parte de contribuţie a fiecăruia se stabileşte proporţional cu forma şi gravitatea culpei.

De asemenea, în dreptul nostru civil se consideră, de regulă, că gradul culpei nu are o importanţă practică decât atunci când legea prevede astfel.

Criterii de stabilire a culpei. Dacă în ceea ce priveşte vinovăţia (culpa) intenţională (directă sau indirectă) nu sunt probleme deosebite, determinarea culpei neintenţionale (imprudenţă sau neglijenţă) ridică unele dificultăţi. Se pune astfel problema determinării unui criteriu după care să se stabilească dacă autorul a acţionat cu imprudenţă (a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu l-a acceptat) sau cu neglijenţă (nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă).

Pentru rezolvarea acestei probleme, în doctrina juridică, au fost propuse două criterii: criteriul subiectiv şi criteriul obiectiv.

După criteriul subiectiv imprudenţa şi neglijenţa trebuie apreciate în concret, avându-se în vedere capacitatea fiecăruia (întro situaţie dată) de a evalua consecinţele faptei sale.

Criteriul obiectiv determină imprudenţa sau neglijenţa prin raportare la modelul abstract al omului prudent şi diligent (bonus pater familias).

Doctrina juridică recentă a arătat că stabilirea culpei este necesar să fie făcută în funcţie de conduita unui model uman abstract, cu luarea în considerare a împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta ilicită şi prejudiciabilă. In acest sens, suntem şi noi de părere că aprecierea culpei se face pornind de la criteriul obiectiv, adică prin referire la comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează cu grijă faţă de interesele societăţii şi ale semenilor săi care s-ar fi aflat în aceleaşi împrejurări exterioare ca autorul faptei. Acest criteriu trebuie însă completat cu unele elemente sau circumstanţe concrete cum sunt: infirmităţile fizice grave, condiţiile specifice de timp şi loc în care se acţionează, felul activităţii în care a intervenit fapta păgubitoare etc. In schimb, nu trebuie să se ţină seama de circumstanţele interne subiective psihice şi fizice ale făptuitorului, aşa cum rezultă din comportarea lui obişnuită, cum ar fi: temperamentul, caracterul etc., deoarece, în caz contrar, ne-am întoarce la criteriul concret şi subiectiv.

Capacitatea delictuală. Aşa cum am arătat, unii autori include în cadrul condiţiilor necesare ale răspunderii civile delictuale şi capacitatea delictuală. Pentru ca o persoană să poată fi obligată la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa trebuie să aibă conştiinţa faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce este permis şi nepermis, licit şi ilicit. Prin urmare, angajarea răspunderii delictuale este condiţionată de

185

Page 194: drepturile reale

existenţa discernământului. Cu alte cuvinte, autorul faptei trebuie să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului atrage după sine lipsa culpei.

Capacitatea delictuală nu se confundă cu capacitatea de exerciţiu, deoarece prima se referă la răspunderea pentru săvârşirea de fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a doua se referă la încheierea de acte juridice.

Din perspectiva capacităţii delictuale trebuie să discutăm despre situaţia minorilor sub 14 ani şi despre situaţia persoanelor lipsite de discernământ, persoane în privinţa cărora trebuie să distingem între cei puşi sub interdicţie şi cei care la data săvârşirii faptei ilicite nu erau puşi sub interdicţie.

În privinţa minorilor sub 14 ani, art. 25 alin.3 din Decretul 32 /1954 stabileşte o prezumţie relativă de lipsă de discernământ, astfel încât doar dacă se dovedeşte că acestea au acţionat cu discernământ poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală. De aici rezultă că în privinţa minorului care a împlinit vârsta de 14 ani fiinţează o prezumţie relativă de discernământ, prezumţie ce poate fi înlăturată prin proba contrarie făcută de minor.

În ceea ce priveşte persoanele lipsite de discernământ şi puse sub interdicţie judecătorească, cea mai mare parte a doctrinei noastre juridice susţine că aceştia ar trebui să fie asimilaţi statutului juridic al minorilor ce nu au împlinit vârsta de 14 ani (se prezumă că nu au capacitate delictuală).

Cât priveşte persoanele lipsite de discernământ care nu au fost încă puse sub interdicţie judecătorească, dacă au împlinit vârsta de 14 ani, se prezumă că au avut discernământ. Această prezumţie relativă poate fi înlăturată dacă se face dovada contrară.

Cauze exoneratoare de culpă. Culpa reprezintă atitudinea psihică (de conştiinţă sau voinţă) a persoanei faţă de fapta sa, atitudine care, pentru a fi considerată vinovată, este necesar să se fi format şi desfăşurat în mod liber. De unde concluzia că toate acele fapte sau împrejurări care au împiedicat sau anihilat această libertate exclud sau diminuează vinovăţia autorului.

În literatura de specialitate158 şi în practica judiciară s-a afirmat că aceste împrejurări sunt:

- când prejudiciul provine din culpa victimei. In cazul când culpa este comună autorului şi victimei, fiecare răspunde în raport cu gradul său de culpă. Astfel, s-a reţinut de către instanţă că accidentul de circulaţie care a avut ca efect avarierea autoturismului reclamantului s-a produs şi din vina acestuia, deoarece l-a parcat neregulamentar, într-un loc cu circulaţie intensă şi interzis prin indicatoare de circulaţie unor astfel de operaţii. In acest sens, actele constatatoare ale poliţiei au fost edificatoare, astfel încât vinovăţia autorului accidentului, deşi există, s-a diminuat prin fapta

158 Constantin Stătescu, Cornelia Bârsan, op.cit., p. 199-202.

Page 195: drepturile reale

186

Page 196: drepturile reale

culpabilă a victimei şi, în consecinţă, a fost obligat la jumătate din cheltuielile de reparaţii ale autovehiculului avariat (Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, dec. civ. nr. 1830 / 03.03.1997);

- fapta unei terţe persoane, pentru care autorul nu este chemat să răspundă potrivit legii;

- cazul fortuit şi forţa majoră. Faptul că legea civilă “tace” în privinţa vreunei deosebiri între cazul

fortuit şi forţa majoră a dat naştere la diverse opinii în doctrina de specialitate. In general, atât forţa majoră cât şi cazul fortuit exclud în aceeaşi măsură angajarea răspunderii civile. De pildă, în materia răspunderii contractuale, forţa majoră şi cazul fortuit constituie aceeaşi cauză care exonerează de răspundere. Sunt însă unele contracte în care debitorul contractual este chemat să răspundă şi în situaţia în care neexecutarea obligaţiilor sale se datorează cazului fortuit. In ce priveşte contractul de transport, cărăuşul este ţinut să suporte riscurile ce rezultă din exploatarea mijlocului de transport, care constituie cazuri fortuite. In situaţia contractului de depozit necesar în hoteluri, spitale, restaurante etc., răspunderea depozitarului se va angaja chiar şi atunci când lucrurile au fost furate sau distruse. In schimb, depozitarul nu va răspunde, potrivit art. 1625 Cod civil, dacă furtul sau distrugerea lucrurilor depozitate au avut loc ca urmare a unor cazuri de forţă majoră.

În anumite situaţii, împrejurările care exclud răspunderea juridică civilă se por suprapune cu starea de necesitate şi cu legitima apărare, cazuri în care ar trebui să se ţină seama şi de regulile specifice acelor situaţii.

Se cuvine să precizăm în final că în funcţie de fiecare caz concret în parte, toate aceste cauze (împrejurări) pot să înlăture total vinovăţia autorului faptei cauzatoare de prejudicii sau numai parţial.

2.2.3. Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie

Noţiune. Condiţiile răspunderii. Persoana juridică are o răspundere patrimonială proprie, aceasta putând fi delictuală sau contractuală. La rândul ei, răspunderea civilă delictuală poate fi o răspundere pentru fapta proprie sau o răspundere pentru fapta altuia (de regulă, o răspundere în calitate de comitent, pentru faptele prepuşilor săi - art. 1000 alin.3, C.civ., ori o răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucrurile, edificiile ori animalele care îi aparţin - art. 1000 alin.1, art. 1001 şi art. 1002 C.civ.).

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice are loc în cazurile în care organul de conducere, cu prilejul exercitării atribuţiilor ce îi revin, a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

187

Page 197: drepturile reale

Condiţiile generale ale răspunderii sunt cele conţinute în art. 998999, acestea trebuind a fi coroborate cu dispoziţiile Decretului nr. 31 / 1954, ale Legii nr. 15 / 1990, precum şi cele ale Legii 31 / 1990. Astfel, art.35 din Decretul nr. 31 / 1954 prevede că faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică dacă au fost săvârşite cu prilejul îndeplinirii funcţiei lor.

Faţă de cele arătate mai sus, se impun unele precizări.159

● Organul persoanei juridice nu este un reprezentant al acesteia, nu sunt două subiecte de drept deosebite, ci face parte din însăşi persoana juridică, astfel că faptele licite sau ilicite săvârşite de organul persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcţiei sale, sunt considerate ca fiind făcute de însăşi persoana juridică ( art.35 din Decretul nr. 31 / 1954). Dacă fapta ilicită s-ar săvârşi de un reprezentant al persoanei juridice, cu prilejul exercitării atribuţiilor încredinţate, persoana juridică are o răspundere delictuală pentru fapta altuia, nu pentru fapta proprie. În acest sens şi Ordonanţa de Guvern nr. 26/2000160 cu privire la asociaţii şi fundaţii consacră distincţia între răspunderea pentru faptele ilicite săvârşite de organele de conducere ale persoanei juridice (în speţă - asociaţie sau fundaţie) şi răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta altuia (art. 24 alin. 1 lit. b şi art. 26).

● Fapta ilicită trebuie săvârşită de organul de conducere cu prilejul exercitării funcţiei sale, chiar dacă se depăşesc limitele legale ale funcţiei. Aceasta înseamnă că organul de conducere trebuie să fi acţionat pentru realizarea scopurilor persoanei juridice, ca fapta săvârşită să aibă legătură cu funcţia exercitată. Dacă a acţionat ori nu organul de conducere cu prilejul exercitării funcţiei sale se stabileşte de instanţa de judecată.

● Fapta ilicită poate să depăşească limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sau să rezulte din folosirea unor mijloace ilicite utilizate pentru realizarea scopurilor persoanei juridice, astfel că în ambele cazuri răspunderea persoanei juridice este angajată. Rezultă că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice stabileşte numai limitele de valabilitate a actelor juridice, dar nu şi a faptelor ilicite.

Efectele răspunderii. Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice trebuie privită ca o măsură de protecţie a victimei prejudiciului, aceasta având posibilitatea de a obţine despăgubiri de la persoana juridică. De aici, însă, nu rezultă că persoana sau persoanele care intră în alcătuirea organelor persoanei juridice sunt la adăpost de orice răspundere. Ultimul alineat al art. 35 din Decretul nr. 31 / 1954 prevede că “faptele ilicite cauzatoare de prejudicii atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea”.

159 A se vedea I.Filipescu, op.cit., p. 160-161. 160 O.G. nr. 26, publicată în Monitorul Oficial nr. 39 din 31 ianuarie 2000 a fost modificată şi completată prin O.G. nr. 37, publicată în Monitorul Oficial nr. 62 din 1 februarie 2003.

188

Page 198: drepturile reale

Din cele arătate mai sus rezultă că victima, la alegere, poate chema în judecată pentru despăgubiri:

fie doar persoana juridică; fie doar persoana fizică aflată în componenţa organului de

conducere; fie, în solidar, persoana fizică respectivă şi persoana juridică. De cele mai multe ori terţul păgubit acţionează numai persoana

juridică, pentru motivul că aceasta este solvabilă şi îi poate acorda reparaţia promptă şi integrală. In această situaţie, persoana juridică obligată la reparare, după ce plăteşte victimei despăgubirile, are dreptul să se întoarcă cu o acţiune în regres împotriva persoanelor fizice din componenţa organului de conducere care au săvârşit fapta ilicită.

2.3. Răspunderea pentru fapta altei persoane

După cum am arătat anterior, răspunderea pentru fapta altei persoane este o răspundere civilă delictuală indirectă, cuprinzând următoarele forme:

răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită a copiilor minori (art. 1000 alin. 2, C.civ.);

răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin.4, C.civ.);

răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin.3, C.civ.).

2.3.1. Răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită a copiilor lor minori

Noţiune şi reglementare. Această formă a răspunderii civile delictuale este instituită prin art. 1000 alin.2 C.civ., care dispune: “Tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii.”

Pentru început, în legătură cu formularea conţinută în art. 1000 alin.2 C.civ., se impune o precizare: în prezent, instituirea subsecventă a răspunderii mamei numai “după moartea bărbatului” este căzută în desuetudine. De lege lata se admite existenţa unei răspunderi solidare a tatălui şi a mamei în concordanţă cu art. 97 alin.1 C.fam., care arată că “ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori”.

Sunt chemaţi să răspundă pentru fapta copiilor lor minori părinţii naturali, indiferent că filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei. De

189

Page 199: drepturile reale

asemenea, sunt chemaţi să răspundă şi părinţii adoptivi; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 25 / 1997, cu privire la adopţie, nu mai recunoaşte adopţia cu efecte restrânse; conform art.1 din ultimul “în momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi părinţii săi naturali încetează”. Cu alte cuvinte, răspunzători vor fi doar părinţii adoptivi, nu şi cei naturali.

Fundamentarea răspunderii părinţilor. O asemenea fundamentare porneşte de la prezumţia unei culpe a părinţilor în cazul în care copilul lor minor săvârşeşte o faptă prejudiciabilă.

Pentru fundamentarea răspunderii părinţilor, în literatura de specialitate au fost propuse trei teorii:

neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a copilului minor; neîndeplinirea obligaţiei de educare; neîndeplinirea obligaţiei de creştere.

Literatura juridică recentă optează pentru ultima teorie prezentată

neîndeplinirea obligaţiei de creştere, obligaţie care cuprinde atât îndatorirea de creştere, cât şi pe cea de educare.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să arătăm că în baza art. 1000 alin.2, C.civ., sunt instituite trei prezumţii:

prezumţia că au existat abateri în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, constând în acţiuni sau inacţiuni;

prezumţia de culpă a părinţilor în privinţa acestor abateri, prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta prejudiciabilă

a minorului, în sensul că neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei prejudiciabile.

Condiţiile generale şi speciale ale răspunderii părinţilor. Răspunderea părinţilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori este angajată dacă se face dovada îndeplinirii a trei dintre condiţiile generale ale răspunderii delictuale, precum şi a unor condiţii speciale. Condiţiile generale sunt:

existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Declanşarea răspunderii părinţilor nu este condiţionată de existenţa discernământului copilului minor, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie îndeplinită şi condiţia vinovăţiei.

Condiţiile speciale ale răspunderii părinţilor sunt: copilul să fie minor; copilul să locuiască cu părinţii săi. Referitor la prima condiţie, este de reţinut că minoritatea trebuie să

existe în momentul comiterii faptei ilicite; părinţii vor fi ţinuţi răspunzători

190

Page 200: drepturile reale

chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani. Răspunderea părinţilor nu va fi angajată dacă minorul, la momentul săvârşirii faptei ilicite, avea dobândită capacitatea de exerciţiu prin căsătorie.

Cât priveşte a doua condiţie, art. 14 alin.1 din Decretul nr. 31 / 1954 arată că domiciliul legal al minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte statornic. De regulă îndeplinirea acestei condiţii nu prezintă probleme deosebite, în unele situaţii însă, locuinţa copilului minor diferă de domiciliul legal. Astfel, conform art. 14 alin.2 din Decretul nr. 31 / 1954 “domiciliul copilului - încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinţii săi”. In aceste situaţii se va avea în vedere locuinţa stabilită de lege şi nu domiciliul minorului.

Probleme speciale se ridică atunci când copilul minor săvârşeşte fapta ilicită în timp ce, din diferite motive, de cele mai multe ori imputabile şi părinţilor, condiţia comunităţii de locuinţă nu era împlinită în fapt. Pentru

161

soluţionarea acestor probleme, în literatura de specialitate au fost

cristalizate anumite ipoteze: minorul a părăsit locuinţa părinţilor săi, fără voia acestora, săvârşind

ulterior o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii; minorul, la data săvârşirii faptei ilicite, se afla temporar la rude, prieteni,

în localitatea unde îşi are locuinţa de drept sau în altă localitate; la data săvârşirii faptei prejudiciabile minorul era internat în spital; minorul părăseşte şcoala de muncă şi de reeducare unde era internat şi,

în timp ce vagabondează, săvârşeşte o faptă prejudiciabilă; minorul săvârşeşte fapta ilicită în timp ce părinţii săi se aflau în

executarea unei pedepse privative de libertate ori erau arestaţi preventiv; minorul săvârşeşte fapta ilicită în contextul în care părinţii nu au o

locuinţă comună. Cu privire la toate aceste situaţii, se consideră că părinţii vor fi ţinuţi, în

continuare, responsabili pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori.162

Referitor la ultima ipoteză prezentată (minorul săvârşeşte fapta ilicită în contextul în care părinţii nu au o locuinţă comună), trebuie să mai aducem câteva precizări:

- pentru fapta minorului va răspunde părintele căruia acesta i-a fost încredinţat;

- ori de câte ori părintele căruia nu I-a fost încredinţat minorul exercită în fapt drepturile părinteşti, cu caracter de durată, iar minorul locuieşte la el, răspunderea îi va reveni acestuia.163

161 A se vedea B.Dumitrache, M.Nicolae, R.Popescu, coord.: C.Bârsan, Gh.Beleiu, F.Deak, op.cit., p.265-267; C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p. 216-221.162 idem163 I. Dogaru, op.cit., p. 632.

191

Page 201: drepturile reale

Efectele răspunderii părinţilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori. Dacă sunt întrunite atât condiţiile generale, cât şi cele speciale ale răspunderii pentru fapta ilicită a minorului, iar părinţii nu au reuşit să răstoarne prezumţiile puse în sarcina lor prin dispoziţiile art. 1000 (2) C.civ., atunci aceştia vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victimă pentru prejudiciul cauzat. Victima se află într-o poziţie favorabilă în ceea ce priveşte obiectul probei, ea trebuind să dovedească doar existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită a minorului.

Pentru recuperarea prejudiciului, victima are posibilitatea de a trage la răspundere:

fie doar pe minor (în temeiul art. 998-999 C.civ.); fie doar pe părinţii minorului, care răspund solidar (în temeiul

art. 1000 alin.2 şi a art. 1003 C.civ.); fie deopotrivă pe minor şi pe părinţi (în temeiul art. 1000 alin.2 şi

a art. 1003).164

Atât părinţii, cât şi minorul, sunt ţinuţi să răspundă integral pentru prejudiciul cauzat victimei. Părinţii care au plătit victimei despăgubirea se pot întoarce împotriva copilului lor minor pentru a recupera sumele plătite cu acest titlu.

2.3.2. Răspunderea institutorilor şi a artizanilor pentru

prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii aflaţi sub

supravegherea lor

Noţiune şi reglementare. In conformitate cu art. 1000 alin.4 Cod civil, “institutorii şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul cât se găsesc sub a lor priveghere”. Ei se pot apăra de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil (art. 1000 alin.5 Cod civil). Faţă de această reglementare, trebuie să facem câteva precizări privind termenii utilizaţi.

Prin institutor se înţelege, în terminologia Codului civil, învăţătorul de la clasele primare, dar într-o interpretare mai extensivă s-a lărgit înţelesul termenului şi la următoarele categorii: educatorul din învăţământul preşcolar, profesorul din învăţământul gimnazial, liceal sau profesional, pedagogul din internatele de elevi şi cel ce îi supraveghează pe elevi în taberele de elevi.

Această răspundere este instituită de lege pentru institutor privit ca persoană fizică, care are îndatorirea de a se preocupa de pregătirea şi supravegherea elevului.

164 I. Dogaru, op.cit., p. 634-635.

Page 202: drepturile reale

192

Page 203: drepturile reale

Prin noţiunea de artizan se înţelege meşteşugarul care primeşte spre pregătire ucenici.

Cu privire la vârsta elevilor sau ucenicilor, ne raliem opiniei potrivit căreia această formă de răspunderea juridică civilă intervine numai pentru elevii şi ucenicii minori, nu şi pentru cei majori, şi practica judiciară fiind direcţionată în acest sens.

De asemenea, trebuie menţionat că textul de lege are în vedere prejudiciile pe care elevul sau ucenicul le cauzează altei persoane, iar nu prejudiciile pe care însuşi elevul sau ucenicul le suferă în timp ce se află sub supravegherea profesorului sau meşteşugarului (de exemplu, ca urmare a unei autoaccidentări, pentru care s-ar putea pune problema răspunderii în temeiul art. 998-999 Cod civil, cu condiţia să se dovedească direct fapta profesorului sau a meşteşugarului care a determinat producerea prejudiciului).

Fundamentarea răspunderii. Factorul fundamental al acestei forme de răspundere este neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere a profesorului sau meşteşugarului. Astfel, textul de lege stabileşte trei prezumţii relative:

- prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită corespunzător;

- prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea acestei îndatoriri şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;

- prezumţia vinei (culpei) profesorului sau meşteşugarului în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi pe care o avea.

Prezumţiile instituite în baza art. 1000 alin.4 C.civ. sunt relative, putând fi înlăturate prin dovada contrară. Profesorul sau meşteşugarul vor trebui să dovedească, pentru răsturnarea prezumţiilor, că deşi supravegherea a fost exercitată în condiţiile de exigenţă cerute, totuşi nu au putut să înlăture faptul prejudiciabil (art. 1000 alin.5).

Consecinţa răsturnării prezumţiilor este aceea a reactivării răspunderii părinţilor pentru fapta copilului lor minor.

Condiţiile răspunderii. Angajarea răspunderii în ipoteza art.1000 alin.4 face necesară întrunirea următoarelor condiţii generale:

existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

In general, victima nu trebuie să dovedească existenţa vinei elevului sau a ucenicului, răspunderea profesorului sau a meşteşugarului putând fi angajată şi în care elevul ori ucenicul a acţionat fără discernământ.

193

Page 204: drepturile reale

Alături de aceste patru condiţii şi cele trei prezumţii relative instituite de lege, angajarea răspunderii presupune şi îndeplinirea a trei condiţii speciale:

1) cel care a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev sau ucenic şi să fie minor;

2) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau meşteşugarului;

3) elevul sau ucenicul să fi cauzat prejudiciul unei terţe persoane. Efectele răspunderii. Pentru recuperarea prejudiciului suferit,

urmare a faptei ilicite a elevului sau ucenicului, victima are la dispoziţie următoarele posibilităţi:

să uzeze de acţiunea în răspundere împotriva cadrului didactic sau a meseriaşului pe temeiul art. 1000 (4) C.civ.;

dacă elevul sau ucenicul a avut capacitate delictuală sau se poate dovedi că în momentul săvârşirii faptei avea discernământ, poate să-l acţioneze în justiţie direct în temeiul art. 998-999 C.civ.;

să-l cheme în judecată pentru despăgubiri, în solidar, pe profesor (institutor) sau pe meşteşugar împreună cu elevul său, după caz, ucenicul, în temeiul articolelor 998-999, 1000 (4) C.civ. Ori de câte ori elevul sau ucenicul a avut discernământ şi s-a dovedit

sau se poate dovedi culpa sa, răspunderea cadrului didactic sau a meseriaşului este in solidum. De aceea, dacă profesorul sau meseriaşul acoperă întreg prejudiciul, atunci aceştia au dreptul de a acţiona în regres elevul sau ucenicul.

În ceea ce priveşte corelaţia răspunderii cadrului didactic sau a meseriaşului cu răspunderea părinţilor, s-au exprimat mai multe păreri:

opinia potrivit căreia cele două răspunderi se exclud reciproc; opinia potrivit căreia cele două răspunderi pot fi angajate simultan şi

concurent; opinia potrivit căreia răspunderea părinţilor este generală şi

subsidiară în raport cu răspunderea cadrelor didactice şi a meseriaşilor165.

2.3.3. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prejudiciabile ale

prepuşilor lor

Noţiune şi reglementare. Potrivit art. 1000 alin. 3 C.civ., comitenţii răspund de „prejudiciul cauzat de (…) prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”.

165 Liviu Pop, op. cit., p. 260-262.

Page 205: drepturile reale

194

Page 206: drepturile reale

Domeniu de aplicare. Pentru a stabili domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod civil, trebuie clarificaţi termenii de „comitent” şi „prepus”, pentru a defini raportul de prepuşenie.

În lipsa unei definiţii legale în doctrina juridică, se susţine că esenţială pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Pe acest temei se naşte dreptul comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, ţinut să urmeze îndrumările primite166.

Raportul de prepuşenie cunoaşte mai multe izvoare care se referă la anumite contracte, situaţii juridice sau chiar situaţii de fapt.

Izvorul specific al raportului de prepuşenie îl constituie contractul de muncă în cadrul căruia subordonarea salariatului faţă de patron conduce la concluzia că suntem în prezenţa raportului de prepuşenie care se prezumă relativ.

De reţinut că raportul de prepuşenie nu se confundă, ca relaţie juridică relevată în plan civil delictual, cu contractul de muncă, acesta din urmă fiind doar unul dintre izvoarele din care poate să rezulte acest raport.

Calitatea de angajator-comitent poate să fie deţinută de o persoană fizică sau, în cazul cel mai frecvent, de o persoană juridică, precum regia autonomă, societatea agricolă, societatea comercială etc.

Prezumţia relativă referitoare la existenţa raportului de prepuşenie între angajator şi salariat poate fi răsturnată în acele ipoteze în care acest raport ajunge să se disocieze de contractul de muncă.

Astfel, în cazul detaşării, calitatea de comitent o va prelua, fie şi temporar, persoana juridică la care s-a produs detaşarea prepusului. Soluţia se explică prin aceea că această persoană juridică va exercita, la data detaşării, controlul efectiv asupra salariatului detaşat.

Raţionamentul se aplică şi situaţiei în care un utilaj este închiriat unei anume întreprinderi, însoţit de deserventul său.

Disocierea poate fi cauzată de o autonomie specifică unor profesii. Astfel, medicul îşi evidenţiază calitatea de prepus al unităţii sanitare la care este încadrat numai în legătură cu îndatoririle de serviciu stabilite prin regulamente sanitare, angajarea răspunderii unităţii sanitare în calitate de comitent este permisă dacă se dovedeşte existenţa unui prejudiciu cauzat de neîndeplinirea de către medic a unei îndatoriri de serviciu.

Această distincţie nu mai operează în privinţa infirmierilor care în toate cazurile au calitate de prepuşi ai unităţii sanitare. În acest sens, „pârâtul, în calitatea sa de medic de specialitate, aflându-se în serviciul de gardă, în executarea funcţiei încredinţate şi a atribuţiilor sale de serviciu, a

166 Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 236.

195

Page 207: drepturile reale

acordat o asistenţă medicală necorespunzătoare fiicei minore a reclamanţilor, ceea ce a determinat invaliditatea permanentă a membrului ei superior drept. În atare situaţie, unitatea sanitară căreia i s-a adresat victima, unde i s-a acordat asistenţă medicală de către pârât în cadrul funcţiei încredinţate, consecinţă a raportului de subordonare dintre prepus şi comitent, este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de medic, fiind greşită motivarea instanţelor, în sensul că independenţa profesională a medicilor şi comiterea de fapte culpabile în cadrul asistenţei de urgenţă nu pot antrena răspunderea spitalului” (Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 114 din 24 ian. 1989).

În mod excepţional, contractul de mandat şi contractul de antrepriză pot genera raporturi de prepuşenie dacă, din conţinutul acestora, rezultă o subordonare foarte strictă între mandatar şi mandant, respectiv între antreprenor şi beneficiarul lucrării. În lipsa unei asemenea subordonări stricte, mandantul şi beneficiarul lucrării nu pot fi acţionaţi în despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate de mandatar, respectiv de antreprenor.

De asemenea, nu se poate concepe un raport de subordonare în sensul art. 1000 alin. 3 Cod civil nici între locator şi locatar.

În situaţia militarului în termen, se face distincţia între: - faptele prejudiciabile ce ar fi săvârşite în cadrul unei activităţi ce corespunde serviciului militar, pe de o parte, şi - faptele prejudiciabile ce ar fi săvârşite de militarul în termen în

afara acestui cadru, ca simplu particular, pe de altă parte. În primul rând, soluţia logică pe plan juridic ar fi aceea ca, pentru fapta săvârşită în aceste condiţii, să nu răspundă decât autorul în baza art. 998-999 Cod civil. Înainte de toate, nu s-ar putea pune problema existenţei unui raport de prepuşenie, deoarece satisfacerea stagiului militar nu are la bază acordul de voinţă, „contractul” încheiat între ministerul de resort şi militarul în termen, ci o îndatorire constituţională ce incumbă acestuia din urmă.

În cel de-al doilea caz, se apreciază că, dacă activitatea în cursul căreia se cauzează prejudiciul excede sfera serviciului militar, se va angaja răspunderea instituită prin art. 1000 alin. 3 Cod civil împotriva veritabilului comitent.

Diversitatea izvoarelor din care se poate naşte acest raport solicită o analiză mai atentă în scopul de a observa dacă există, la data săvârşirii faptei, o autoritate de a da instrucţiuni, a supraveghea şi de a controla activitatea exercitată de persoana (comitentul) în interesul căreia se exercită activitatea unei anumite persoane fizice (prepusul). Deci, determinarea existenţei raportului de prepuşenie constituie un element de fapt ce trebuie stabilit de la caz la caz.

196

Page 208: drepturile reale

Fundamentarea răspunderii comitenţilor. Cu privire la fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, au fost formulate mai multe teorii, pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează167.

a) Teoria prezumţiei legale de culpă, potrivit căreia răspunderea

comitentului s-ar întemeia pe o greşită alegere a prepusului (culpa in eligendo) ori pe o greşită sau necorespunzătoare supraveghere a acestuia (culpa in viligendo).

b) Ideea de reprezentare ca fundament al răspunderii, potrivit căreia

prepusul acţionează în cadrul funcţiei încredinţate în calitate de reprezentant legal al comitentului, ca un adevărat mandatar al acestuia şi, ca atare, fapta sa ilicită este fapta comitentului însuşi.

c) Ideea de risc ca fundament al răspunderii, potrivit căreia

comitentul, fiind acela care trage foloasele activităţii desfăşurate de prepus, tot el trebuie să suporte şi consecinţele nefavorabile ale acestei activităţi. Fără a mai insista asupra argumentelor, trebuie să arătăm că toate aceste teorii au fost criticate şi respinse, rând pe rând, în literatura juridică168.

d) Teoria garanţiei a apărut ca o consecinţă a insuficienţelor prezentate de celelalte teorii, cu privire (în special) la natura raporturilor între victimă şi comitent, precum şi dintre acesta din urmă şi prepus. Nici una dintre celelalte teorii, prin fundamentele propuse, nu este în măsură să explice dreptul comitentului de a se întoarce cu acţiune în regres împotriva prepusului, pentru a obţine restituirea integrală a despăgubirilor plătite, în locul său, victimei. Potrivit acestei teorii, care se găseşte aproape în toate soluţiile practicii judiciare şi care este împărtăşită şi de majoritatea doctrinarilor, răspunderea comitentului pentru fapta ilicită a prepusului îşi găseşte temeiul în ideea de garanţie pe care art. 1000 (3) C.civ. o instituie în scopul protejării victimei prejudiciului. Astfel, comitentul este considerat a fi garantul intereselor victimei, oferindu-i acesteia posibilitatea concretă de a obţine repararea promptă şi integrală a prejudiciului suferit şi punând-o la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilităţi a prepusului. Atribuindu-i comitentului rolul de simplu garant al intereselor victimei, această teorie reuşeşte să justifice, totodată, şi dreptul pe care acesta îl are de a se întoarce împotriva prepusului său, pe calea unei acţiuni în regres, pentru a-şi recupera sumele plătite victimei, întrucât el nu a făcut nimic altceva decât să avanseze, cu titlu de

167 A se vedea Ion Dogaru, op. cit., p. 643-652.168 Idem.

Page 209: drepturile reale

197

Page 210: drepturile reale

cauţiune, sumele de bani cuvenite terţului prejudiciat ca urmare a faptei ilicite a prepusului. Condiţiile răspunderii comitentului. Fiind, şi de această dată,

în prezenţa unei răspunderi pentru fapta ilicită a altei persoane, se înţelege că premisa răspunderii comitentului este dată de întrunirea tuturor condiţiilor răspunderii prepusului în baza art. 998-999 Cod civil. Prin urmare, victima trebuie să facă dovada faptei ilicite săvârşite de prepus, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei prepusului. Este de menţionat că, în privinţa ultimei condiţii, nu se mai acceptă derogări, comitentul neputând fi chemat să răspundă pentru o faptă ilicită prejudiciabilă comisă de prepus dacă acesta a fost lipsit de vinovăţie.

În afara acestora, există două condiţii speciale ce urmează a fi satisfăcute:

- existenţa la data săvârşirii faptei a raportului de prepuşenie; - săvârşirea faptei de către prepus în funcţiile care i s-au încredinţat

de comitent. În ceea ce priveşte prima condiţie specială, este relevant faptul că,

dacă raportul de prepuşenie încetase la data săvârşirii faptei, comitentul nu va răspunde, nefiind deci întrunite aceste condiţii.

Cea de a doua condiţie specială precizată expres în art. 1000 alin. 3 Cod civil a dus la numeroase controverse în efortul de a defini, la nivel de principiu, dar cât mai clar posibil, ce se înţelege în fond prin „săvârşirea unei fapte în funcţiile sale încredinţate”.

Pentru evitarea unei interpretări extensive a acestei condiţii speciale, în doctrina juridică s-au formulat câteva criterii pe care le considerăm deosebit de utile:

- comitentul va răspunde pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al funcţiei încredinţate, acţionând pentru comitent, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite funcţiile;

- comitentul să răspundă şi pentru tot ceea ce depăşeşte cadrul normal al funcţiei, dacă între acest exerciţiu abuziv şi fapta prejudiciabilă se poate stabili o legătură de cauzalitate ori, cel puţin, o corelaţie necesară. Sub aspect subiectiv, este necesar să existe măcar aparenţa că fapta ilicită a fost săvârşită în interesul comitentului;

- comitentul nu va răspunde dacă persoana prejudiciată a ştiut că prepusul acţionează în interesul său propriu ori cu depăşirea atribuţiilor decurgând din funcţia încredinţată ori dacă activitatea prepusului a ieşit din sfera de activitate în care comitentul exercita controlul asupra sa.

Din interpretarea per a contrario a art. 1000 alin 5 C.civ. (care prevede, în mod limitativ, pentru părinţi, institutori şi meşteşugari,

198

Page 211: drepturile reale

posibilitatea de a proba faptul că nu au putut împiedica producerea prejudiciului) rezultă că prezumţiile de răspundere instituite în art. 1000 alin. 3 C.civ. nu pot fi înlăturate, cu alte cuvinte comitentul nu are posibilitatea de a proba că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă a prepusului său.

Art. 9 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale169, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001170, prevede o excepţie de la regula imposibilităţii exonerării de răspundere a comitentului. Astfel, articolul amintit prevede că fapta de concurenţă neloială săvârşită de un salariat în cursul atribuţiilor sale de serviciu atrage răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul pentru pagubele provocate, exceptând cazul în care comerciantul va putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era în măsură să prevină faptele prejudiciabile.171

Efectele răspunderii. Odată ce a aprobat îndeplinirea condiţiilor generale şi speciale analizate, victima are următoarele posibilităţi:

- să pretindă despăgubiri de la comitent, pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil; - să pretindă despăgubiri de la prepus, pe temeiul art. 998-999 Cod

civil; - să cheme în judecată pentru despăgubiri, în solidar, pe comitent şi

pe prepus, pe temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil şi art. 998-999 Cod civil coroborate cu art. 1003 Cod civil.

Este unanim acceptat că răspunderea comitentului a fost reglementată în scopul de a proteja victima prejudiciată în dorinţa sa de a obţine în condiţii mai sigure şi mai facile repararea integrală a prejudiciului.

Persoana direct şi în primul rând răspunzătoare rămâne prepusul comitentul fiind răspunzător numai în raport cu victima - ceea ce explică dreptul comitentului care a reparat prejudiciul de a se îndrepta împotriva persoanei culpabile pentru recuperarea sumelor achitate victimei cu titlu de despăgubiri. Comitentul are astfel la îndemână o acţiune în regres care este o acţiune civilă de drept comun, comitentul are dreptul de a recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite.

Prepusul se poate exonera în parte de răspundere, dovedind că la săvârşirea faptei a concurat, alături de propria sa culpă, în a cărei lipsă nu sar fi putut angaja nici răspunderea comitentului care a plătit despăgubirea, şi culpa proprie a comitentului.

169 Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 10 martie 1991. 170 Legea nr. 298/2001 de modificare şi completare a Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţeineloiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 312 din 12 iunie 2001171 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universul Juridic,Bucureşti 2004, pag. 180-181.

199

Page 212: drepturile reale

Este unanim acceptată în doctrină menţinerea solidarităţii prepuşilor în cadrul regresului comitentului plătitor (atunci când, prin fapta ilicită, prejudiciul a fost produs de mai multe persoane având calitatea de prepuşi).

Atât în practică cât şi în doctrină s-a pus problema răspunderii în situaţia în care prepuşii unor comitenţi diferiţi cauzează un prejudiciu unei terţe persoane. Pentru rezolvarea acestei probleme au fost propuse două soluţii:

a) victima poate cere integral despăgubirea de la oricarecomitent (obligaţi solidar pentru integralitateaprejudiciului), urmând ca ulterior să repartizeze între ei răspunderea;

b) numai prepuşii sunt obligaţi solidar pentru integralitateaprejudiciului, comitentul fiind obligat solidar cu prepusul său doar în limita prejudiciului produs de acest prepus (în măsura culpei acestuia)172.

O altă situaţie este aceea în care mai mulţi prepuşi, subordonaţi unor comitenţi diferiţi, au săvârşit o faptă ilicită prin care s-a cauzat un prejudiciu unuia din aceşti comitenţi. Faţă de comitentul victimă a prejudiciului, ceilalţi comitenţi vor răspunde solidar numai cu propriul prepus, iar prepuşii vor răspunde solidar faţă de victima prejudiciului173.

2.4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi edificii

2.4.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în

general Noţiune şi reglementare. Răspunderea pentru prejudiciile

cauzate de lucruri este consacrată în art. 1000 (1) C.civ.: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

Considerat iniţial un text cu valoare introductivă pentru formele răspunderii delictuale indirecte, art. 1000 (1) C.civ. a căpătat (ulterior adoptării Codului civil de la 1864) statutul de temei legal pentru o nouă formă a răspunderii delictuale indirecte şi anume răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general. În această interpretare, din art. 1000 (1) C.civ. se reţin următoarele: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat (…) de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.

Domeniu de aplicare. Determinarea domeniului de aplicare al art. 1000 (1) C.civ. presupune definirea următoarelor noţiuni:

172 Idem.173 Idem.

200

Page 213: drepturile reale

noţiunea de „lucru”; noţiunile de „pază” şi de „paznic al lucrului”; noţiunea de „cauzare de către lucru a prejudiciului”; persoanele îndreptăţite a invoca acest text legal 174.

Noţiunea de „lucru” în înţelesul art. 1000 (1) C.civ. În genere, se consideră că art. 1000 (1) C.civ. are în vedere toate lucrurile (indiferent de felul acestora), exceptând pe acelea pentru care Codul civil sau alte acte normative instituie o răspundere civilă delictuală specială. Astfel, în Codul civil se instituie răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001), de ruina edificiului (art. 1002), de asemenea, trebuie să fie avute în vedere şi alte lucruri pentru care legea instituie răspunderi delictuale speciale - aeronavele, instalaţiile nucleare, vasele etc.

Noţiunile de „pază” şi de „paznic al lucrului”. Articolul 1001 (1) C.civ. arată că suntem răspunzători de prejudiciul cauzat de „lucrurile ce sunt sub paza noastră”, însă nu defineşte ce se înţelege prin noţiunea de pază. Se are în vedere paza juridică sau paza materială?

Prin paza juridică se înţelege puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate exercita în mod independent asupra unui lucru sau animal. Criteriul în funcţie de care se analizează existenţa pazei juridice este acela al autorităţii independente asupra lucrului, autoritate ce-şi are temeiul într-un drept.

Paza juridică nu se confundă cu paza materială, ce-i este subordonată. Paza materială constă tot dintr-o putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului, însă lipsită de independenţă. Cu alte cuvinte, păzitorul material controlează, direcţionează şi supraveghează lucrul la ordinele şi instrucţiunile păzitorului juridic.

Având în vedere ele arătate, să revenim acum la problema determinării noţiunii de pază în concepţia art. 1000 (1) C.civ. În doctrină şi jurisprudenţă, s-a arătat că acest text trebuie să fie supus unei interpretări contextuale, făcându-se analogie cu art. 1001 C.civ., care dispune că este răspunzător de prejudiciul provocat de un animal „proprietarul (…) sau acela care se serveşte de dânsul în cursul serviciului”, fie că „animalul se află sub paza sa”, fie că „a scăpat”. De aici rezultă că şi art. 1000 (1) C.civ. are în vedere paza juridică şi nu cea materială.

Cât priveşte titularul pazei juridice, în literatura juridică175 au fost făcute câteva precizări:

- proprietarul este prezumat, până la proba contrarie, că este titularul pazei juridice;

174 A se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., p. 273-275; M. Eliescu, op. cit., p. 346-350.175 B. Dumitrache, M. Nicolae, R. Popescu, coord. C. Bârsan, Gh. Beleiu, F. Deak, op. cit., p. 286-287.

201

Page 214: drepturile reale

- o prezumţie de pază juridică, subsecventă primeia, funcţionează în cazul titularilor unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uzufructul, uzul, abitaţia şi superficia);

- paza juridică poate rezulta şi dintr-un contract încheiat între proprietar şi o altă persoană, contract ce presupune transmiterea pazei juridice (de exemplu contractul de locaţiune sau de comodat);

- paza juridică poate aparţine însă şi unui posesor de bună-credinţă sau de rea-credinţă, fiind admis că paza juridică nu este în mod esenţial o stare de drept.

Noţiunea de „cauzare de către lucru a prejudiciului”. În genere, se consideră că lucrul a cauzat prejudiciul, atunci când acesta a contribuit în mod decisiv, prin particularităţile sale, printr-o energie şi un dinamism proprii, la apariţia pagubei, chiar dacă în lanţul cauzal s-a interpus, într-o anumită măsură, şi factorul uman.

Persoanele îndreptăţite a invoca răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un lucru. Răspunderea întemeiată pe art. 1000 (1) C.civ. poate fi invocată de victima prejudiciului cauzat de lucrul altuia şi de succesorii săi în drepturi.

Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Cu privire la fundamentarea acestei răspunderi, au fost emise două concepţii de bază, tradiţionale: teoriile subiective şi teoriile obiective 176.

Teoriile subiective fundamentează răspunderea pentru prejudiciile

cauzate de lucruri pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic.

În cadrul concepţiei subiective, pot fi identificate mai multe tipuri de fundamentări:

- prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic; - prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic; - a treia variantă a concepţiei subiective a apărut ca urmare a

criticilor aduse primelor două, pe motiv că acestea ar fi neconforme cu realitatea, atâta vreme cât se admite că răspunderea funcţionează chiar şi în aceste cazuri în care, în sarcina paznicului juridic, nu poate fi reţinută nici o culpă, cum ar fi, de exemplu, în ipoteza cazului fortuit. Aşadar, ca răspuns la aceste critici, adepţii fundamentării subiective a răspunderii pentru lucruri au formulat o nouă variantă a acesteia, concretizată în concepţia aşa-numitei „culpe în paza juridică”, potrivit căreia răspunderea paznicului ar avea drept fundament nu o culpă prezumată, ci o culpă dovedită. Argumentul invocat în sprijinul acestei concepţii constă în faptul că paznicului juridic îi revine

176 A se vedea I. Dogaru, op. cit., p. 676-679.

202

Page 215: drepturile reale

obligaţia de rezultat nu de mijloace, de a feri pe celelalte persoane de orice prejudiciu pe care lucrul l-ar putea invoca.

Teoriile obiective fundamentează acest tip de răspundere pe simplul

suport de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu. Concepţia obiectivă cunoaşte următoarele variante: - fundamentarea răspunderii pe ideea de risc-profit; - teoria „prezumţiei de răspundere”; - teoria „garanţiei privind riscul de activitate”, argumentul principal

al acestei concepţii este că, prin analogie cu răspunderea comitentului, răspunderea paznicului juridic este concretizarea unei obligaţii de garanţie pentru riscul de activitate pe care acesta îl introduce în societate, prin utilizarea lucrului. Această ultimă variantă de fundamentare a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri este îmbrăţişată de doctrina şi jurisprudenţa zilelor noastre.

Condiţiile răspunderii. Pentru angajarea răspunderii instituite de art. 1000 (1) C.civ., trebuie să se dovedească îndeplinirea următoarelor condiţii:

existenţa prejudiciului; existenţa unei „fapte a lucrului”; legătura de cauzalitate între „fapta lucrului” şi prejudiciu; calitatea de paznic juridic a persoanei chemate să răspundă.

Cauzele exoneratoare de răspundere sunt: fapta victimei; fapta unei terţe persoane; cazul de forţă majoră.

Primele două cauze nu vor produce efectul exonerator decât dacă au caracterul unui caz de forţă majoră. Pentru a-l exonera total de răspundere pe paznic, împrejurarea ce constituie forţă majoră este necesar să fi fost singura cauză a producerii prejudiciului şi nu doar una din cauzele concurente care au dus la rezultatul negativ.

Efectele răspunderii. În baza art. 1000 (1) C.civ., victima poate obţine de la paznicul juridic repararea întregului prejudiciu. Paznicul juridic are dreptul de a se întoarce cu o acţiune în regres împotriva paznicului material, în măsura în care dovedeşte îndeplinirea în persoana acestuia din urmă a tuturor elementelor răspunderii pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ.).

203

Page 216: drepturile reale

2.4.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Noţiune şi reglementare. Potrivit art. 1001 C.civ., „proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul în timpul serviciului este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat”.

Domeniu de aplicare. Determinarea domeniului de aplicare presupune stabilirea categoriilor de animale a căror „faptă” atrage aplicarea art. 1001 C.civ., precum şi a persoanelor chemate să răspundă.

Întrucât legea nu face nici o distincţie, se va răspunde pentru orice animal, domestic ori sălbatic, agresiv ori blând. Indiferent de specie, se impune ca animalul în individualitatea sa să fie obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real. În temeiul art. 1001 Cod civil, nu se răspunde pentru prejudiciile aduse de animalele de pe un fond de vânătoare de către unitatea care administrează acel teren. Pentru prejudiciile produse de animalele sălbatice aflate în păduri, fonduri de vânătoare etc., este reglementată o răspundere specială a acelor unităţi care nu şi-au îndeplinit obligaţiile de stârpire sau de alungare (art. 15 alin. 2 din Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului)177.

Subiectul răspunderii este proprietarul animalului care, în temeiul unei prezumţii, are şi paza juridică. Rezultă expres din lege că paza juridică se poate transmite către altă persoană care ar folosi animalul în interesul său, independent de îndrumările şi controlul proprietarului. Nu pot fi obligate să răspundă persoanele care au doar paza materială a animalului, în această situaţie, de exemplu, se află păstorul animalelor.

În privinţa fundamentării răspunderii, trebuie să arătăm că se păstrează aceleaşi teorii şi argumente folosite în fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

Condiţiile răspunderii. Pentru angajarea răspunderii instituite de art. 1001 C.civ., trebuie să se facă dovada îndeplinirii următoarelor condiţii:

existenţa unui prejudiciu; raportul de cauzalitate între comportamentul animalului şi prejudiciu; calitatea de paznic juridic al persoanei de la care se pretind

despăgubirile. Înlăturarea răspunderii păzitorului juridic al animalului poate avea loc

numai prin dovada forţei majore, faptei terţului sau faptei victimei. Aşadar, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este obiectivă, fiind fundamentată pe ideea de garanţie a aşa-zisului „comportament” al

177 Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului, publicată în Monitorul Oficial nr.235 din 27 septembrie 1996.

204

Page 217: drepturile reale

animalului. Aşa se explică faptul că dovada cazului fortuit nu este de natură a o exclude.

Efectele răspunderii. Victima are dreptul să ceară repararea prejudiciului de la păzitorul juridic al animalului. Acesta din urmă, după ce repară prejudiciul, are dreptul de a se regresa împotriva persoanei ce a avut paza materială a animalului, în temeiul art. 998-999 C.civ.

2.4.3. Răspunderea pentru ruina edificiului

Noţiune şi reglementare. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului este reglementată expres în art. 1002 Cod civil, care dispune: „Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”.

Domeniu de aplicare. Determinarea domeniului de aplicare presupune determinarea definiţiilor (în înţelesul art. 1002 C.civ.) următoarelor noţiuni: edificiu, ruină, lipsă de întreţinere, viciu de construcţie; de asemenea, trebuie circumscrisă şi sfera persoanelor chemate să răspundă.

a) Noţiunea de edificiu. Prin edificiu se înţelege orice construcţie

realizată de om prin încorporarea unor materiale în sol sau la altă construcţie, obţinându-se astfel, în mod durabil, un imobil prin natura sa. În această categorie sunt cuprinse, de exemplu, casele, digurile, barajele, canalele etc. Sunt excluse însă acele structuri care nu sunt realizate de om (chiar dacă sunt imobile) (de exemplu copacii, stâncile etc.).

b) Noţiunea de ruină a edificiului. Răspunderea acţionează pentru

ruinarea, degradarea edificiului determinată numai de două cauze: lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie. Dacă daunele s-ar fi produs datorită altor cauze, cum ar fi ploi torenţiale, furtună care a smuls acoperişul proiectându-l asupra bunurilor altuia, nu operează art. 1002 Cod civil. Împrejurările limitative menţionate se caracterizează prin durata în timp, perioadă în care proprietarul putea lua măsuri de remediere şi evitare a daunelor.

c) Persoanele chemate să răspundă. Răspunderea este a proprietarului.

Se consideră că, şi pentru un imobil închiriat, proprietarului îi revin obligaţii de întreţinere, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul încheiat cu locatarul. Viciile de construcţii ar putea fi imputate constructorului ori proprietarului anterior. Proprietarul edificiului, după ce va despăgubi proprietarul de la care a dobândit imobilul, are acţiune în regres, care se rezolvă pe alt temei, în funcţie de clauzele contractelor, ale reglementărilor privitoare la termene de garanţie.

Page 218: drepturile reale

205

Page 219: drepturile reale

Fundamentul răspunderii (pentru ruina edificiului) este identic cu fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de bunuri în general, având un caracter obiectiv.

Condiţiile răspunderii. Pentru angajarea răspunderii instituite prin art. 1002 C.civ., victima prejudiciului trebuie să facă dovada întrunirii următoarelor condiţii:

existenţa prejudiciului; ruina edificiului; raportul de cauzalitate între ruina edificiului şi lipsa de întreţinere

sau viciul de construcţie; raportul de cauzalitate între ruina edificiului şi prejudiciu.

Efectele răspunderii. Dacă sunt întrunite condiţiile arătate mai sus, este angajată răspunderea pentru ruina edificiului, proprietarul fiind obligat să repare prejudiciul cauzat victimei. Dacă poate fi dovedită o culpă, după plata despăgubirii, proprietarul se poate îndrepta, cu o acţiune în regres, împotriva următoarelor persoane:

- uzufructuarului ori locatarului care nu a efectuat reparaţiile care cădeau în sarcina sa;

- prepusului care avea obligaţia să se îngrijească de întreţinerea edificiului;

- constructorului sau proiectantului vinovat de viciile edificiului care a cauzat ruina;

- vânzătorului de la care a cumpărat imobilul, pe temeiul contractului de vânzare-cumpărare; vânzătorul are obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale lucrului.

3. Răspunderea contractuală

3.1. Consideraţii introductive

În conformitate cu prevederile art. 963 alin. 1 Cod civil, contractele legal făcute au „putere de lege” între părţile contractante. De aici rezultă un principiu de bază al dreptului nostru civil, în sensul că obligaţiile trebuie să fie îndeplinite în natura lor specifică, conform clauzelor convenite la termenul şi locul stabilit.

Aceasta înseamnă că creditorul are dreptul a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiilor debitorului. În caz contrar, atunci când debitorul nu îşi execută în mod voluntar obligaţiile contractuale, creditorul are dreptul de a cere instanţelor de judecată obligarea debitorului la executarea acestora silită în natură.

Imposibilitatea executării în natură a obligaţiei izvorâte din contract nu constituie, prin ea însăşi, o cauză de liberare a debitorului. Dacă se

206

Page 220: drepturile reale

stabileşte existenţa unei asemenea imposibilităţi, fără ca debitorul să facă dovada că nu-i este imputabilă, obligaţia nu se stinge, ci îşi schimbă doar obiectul, care se transformă într-un echivalent bănesc, pe care el îl plăteşte creditorului, cu titlu de despăgubiri. Obligaţiei iniţiale i se substituie o obligaţie de reparare a prejudiciului cauzat, creditorul fiind îndreptăţit să ceară debitorului din a cărui culpă s-a produs imposibilitatea de executare reală, repararea pagubei astfel încercată.

Executarea indirectă sau prin echivalent bănesc reprezintă, deci, sub forma unei sume de bani acordată creditorului cu titlu de daune-interese, prestaţiunea în natură la care era obligat debitorul prin contract. Imposibilitatea executării în natură trebuie să fie efectivă şi imputabilă debitorului culpabil, fiind constatată ca atare de instanţa judecătorească.

Definiţie. În doctrina juridică, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale178. Aşadar, pentru a fi în prezenţa răspunderii civile contractuale, trebuie ca între debitor şi creditor să existe un contract valabil încheiat. Ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu în lipsa ori în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă extracontractuală sau delictuală179.

3.2. Condiţiile răspunderii contractuale

Pentru angajarea răspunderii civile contractuale, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

prejudiciul; fapta ilicită a debitorului; culpa; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Necesitatea întrunirii acestor condiţii rezultă din analiza dispoziţiilor art. 1073, 1082, 1083, 1084, 1086 Cod civil.

Prejudiciul. Neexecutarea obligaţiilor contractuale are ca efect angajarea răspunderii debitorului numai dacă creditorul a suferit un prejudiciu, o pagubă. Necesitatea existenţei prejudiciului rezultă din prevederea art. 1082 Cod civil, care dispune că debitorul datorează daune-interese „de se cuvine”. Prejudiciul constituie un element esenţial, în sensul că răspunderea debitorului nu este angajată dacă neexecutarea ce-i este imputabilă nu a cauzat creditorului o pagubă materială ce trebuie reparată. Evaluarea prejudiciului se poate face pe cale judecătorească şi ea trebuie să fie integrală, cuprinzând atât pierderea efectiv suferită de creditor, cât şi

178 A se vedea Liviu Pop, op. cit., p. 336.179 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoanu, Tratat de drept civil român, Ed.Naţională, Bucureşti, 1929, p. 7.

207

Page 221: drepturile reale

câştigul de care a fost lipsit. Ea cuprinde, prin urmare, două elemente: damnum emergens şi lucrum cessans. Prin pierderea efectiv suferită, se înţelege diminuarea survenită în patrimoniul creditorului, ca urmare a neexecutării obligaţiei debitorului.

Câştigul nerealizat constă în creşterea care ar fi intervenit în mod normal în patrimoniul creditorului dacă debitorul îşi îndeplinea obligaţia luată. Daunele-interese nu pot cuprinde decât ceea ce este o consecinţă directă şi imediată a neexecutării contractului.

Fapta ilicită constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei. Deci, fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în neexecutarea obligaţiilor sale contractuale. Neexecutarea obligaţiilor contractuale are două sensuri: „lato sensu” -constă în executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor; „stricto sensu” - constă doar în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.

a) Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. Uneori chiar şi o executare parţială are valoarea unei neexecutări totale, atunci când obiectul obligaţiei este indivizibil prin convenţia părţilor, precum şi situaţia când se referă la neexecutarea unei obligaţii accesorii, care a fost considerată o clauză esenţială la încheierea contractului.

b) Executarea necorespunzătoare constă în executarea obligaţiei de către debitor cu nerespectarea condiţiilor de calitate a prestaţiei. Astfel, de exemplu, în cazul executării defectuoase a unei reparaţii, confecţionării unei haine prea mare sau prea mică pe care creditorul nu o poate utiliza etc., executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este proprie obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a face. În toate cazurile de neexecutare şi executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, despăgubirile în bani la care are dreptul creditorul pentru repararea prejudiciului care i-a fost cauzat se numesc daune-interese compensatorii. Dacă proba neexecutării care are ca obiect prestaţia de a da un lucru cert sau a nu face este mai uşor de administrat, cea de a nu face este mai dificilă. În ce priveşte obligaţiile care au ca obiect prestaţia de a face, trebuie avută în vedere clasificarea lor în: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. În cazul neexecutării obligaţiilor de rezultat, faptul neexecutării se va dovedi indirect, probându-se că rezultatul la care debitorul s-a îndatorat nu a fost obţinut. În cel de-al doilea caz, creditorul va trebui să dovedească cum că debitorul nu a acţionat în nici un fel sau că activitatea şi mijloacele utilizate de el au fost necorespunzătoare şi de aceea rezultatul urmărit nu a fost obţinut180.

180 A se vedea L. Pop, op. cit., p. 338.

208

Page 222: drepturile reale

c) Executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale prin care se înţelege faptul că debitorul a executat în natură obligaţiile sale sau este gata să le execute după împlinirea termenului suspensiv stabilit în contract de către părţi. Atunci când, prin întârzierea în executare, creditorul a suferit un prejudiciu, debitorul va fi obligat să-l despăgubească. Aceste despăgubiri se numesc daune-interese moratorii. Întârzierea în executare poate fi considerată, uneori, neexecutarea propriu-zisă, totală sau parţială, a obligaţiilor. Astfel, ea are valoarea unei neexecutări totale când obligaţia prin natura sa, potrivit art. 1081 Cod civil, nu putea fi executată decât până la un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat. Culpa este un element esenţial al răspunderii pentru neexecutare. Debitorul se găseşte în culpă în toate cazurile în care - cu intenţie,

din imprudenţă sau din neglijenţă - a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei ce-i revine, cauzând astfel un prejudiciu creditorului său. Orice acţiune sau inacţiune ilicită a debitorului, având drept rezultat final imposibilitatea executării în natură a obligaţiei luate, constituie astfel o culpă în sarcina sa. În principiu, neîndeplinirea obligaţiei sale contractuale - de îndată ce creditorul a administrat dovada acestei neîndepliniri - este imputabilă debitorului, în afară de cazul în care el stabileşte că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i este imputabilă. Potrivit art. 1083 Cod civil, cazul fortuit sau forţa majoră apără pe debitor de răspundere, existenţa lor fiind de natură să arate că imposibilitatea executării obligaţiei în natură nu este datorată culpei sale.

În literatura juridică s-au purtat discuţii asupra problemei necesităţii dovedirii culpei. Rezolvarea ei face necesară luarea în considerare a clasificării la care ne-am referit: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.

● În cazul obligaţiilor de rezultat, s-a impus soluţia potrivit căreia culpa debitorului este prezumată. Această prezumţie operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat rezultatul la care s-a obligat. Nerealizarea scopului urmărit constituie în fapt o dovadă a vinovăţiei debitorului, ceea ce declanşează prezumţia relativă de culpă a acestuia (art. 1073, 1075, 1082). Aşadar, creditorul nu este obligat să dovedească existenţa culpei debitorului. Cu toate acestea, o analiză a motivelor pentru care debitorul nu a obţinut rezultatul urmărit este uneori necesară. O asemenea examinare se impune în anumite situaţii, cum sunt:

- când legea pretinde, în unele contracte, din partea debitorului o comportare deosebită decât cea obişnuită;

- când părţile prevăd o astfel de conduită a debitorului;

209

Page 223: drepturile reale

- când există o aparenţă de executare, dar ea este neconformă sau defectuoasă.

În toate aceste ipoteze, creditorul va trebui să dovedească lipsa acelei conduite speciale în executarea obligaţiei, prevăzute de lege sau în contract ori, după caz, executarea neconformă ori defectuoasă a obligaţiei.

● În cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă, situaţia este cu totul diferită. Prin definiţie, debitorul se obligă a desfăşura o activitate diligentă şi de a depune toate mijloacele necesare pentru a realiza un anumit rezultat. El nu garantează obţinerea acelui rezultat. Nerealizarea rezultatului, prin ea însăşi, nu are ca efect declanşarea vreunei prezumţii de culpă. Dimpotrivă, pentru angajarea răspunderii contractuale, creditorul este obligat să facă dovada că debitorul a fost în culpă - nu a desfăşurat o activitate diligentă şi nu a folosit mijloacele adecvate care ar fi putut duce la obţinerea acelui rezultat.

Raportul de cauzalitate. Potrivit art. 1086 C.civ., „daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”. Se afirmă astfel necesitatea unei relaţii cauzale directe între prejudiciu şi neexecutarea contractului.

Din interpretarea art. 1086 şi a art. 1082181 C.civ., rezultă că răspunderea civilă contractuală nu poate fi angajată atunci când prejudiciul este rezultatul unei cauze străine de fapta cocontractantului. Avem, astfel, în vedere forţa majoră şi cazul fortuit, precum şi fapta creditorului sau fapta unui terţ. Aşa cum am arătat deja, prin forţa majoră trebuie să se înţeleagă acea împrejurare de origine externă, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibilă şi inevitabilă. Cazul fortuit este o împrejurare internă, aflată în câmpul de activitate al debitorului sau o împrejurare externă previzibilă şi care poate fi evitată de către omul prudent şi diligent.

În materia răspunderii civile contractuale, nu există deosebire de efecte între cazul fortuit şi forţa majoră - ambele exonerează pe debitor de răspundere. Forţa majoră şi cazul fortuit, aşa cum se arată în literatura juridică182, sunt exoneratorii de răspundere numai cât timp nu s-a dovedit o acţiune sau o inacţiune anterioară debitorului care să-i fie imputabilă şi fără de care nu s-ar fi produs aceste evenimente.

Criteriul de apreciere după care se stabileşte în ce măsură debitorul are o vină în neexecutarea obligaţiilor asumate se găseşte în art. 180 C.civ., potrivit căruia „diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este totdeauna aceea a unui bun proprietar” 183.

181 Art. 1082 C.civ. dispune: „Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata daunelor-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputatp”. 182 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., p. 317.183 Ibidem.

210

Page 224: drepturile reale

3.3. Daunele-interese

3.3.1. Noţiune. Aşa cum deja am arătat, potrivit art. 1073, atunci când obligaţiile contractuale nu sunt executate întocmai, creditorul acestora „are dreptul la dezdăunare” sau, altfel spus, la daune-interese.

Prin daune interese trebuie să se înţeleagă despăgubirile băneşti (prin echivalent) datorate de către debitor creditorului pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

Înlocuirea obligaţiei iniţiale cu daunele-interese (reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de creditor) nu are semnificaţia transformării obligaţiei iniţiale într-o nouă obligaţie.

3.3.2. Clasificare. Daunele-interese sunt de două feluri: compensatorii şi moratorii.

Daunele-interese compensatorii reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului suferit de creditor, produs prin neexecutarea totală sau parţială ori prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

Daunele-interese moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului ca urmare a întârzierii executării obligaţiei contractuale (asumate de către debitor).

3.3.3. Punerea în întârziere a debitorului - condiţie a acordării daunelor interese. Pentru acordarea daunelor-interese, alături de condiţiile deja prezentate, mai trebuie să fie îndeplinită încă o condiţie şi anume debitorul să fie pus în întârziere.

Prin neexecutarea integrală şi la timp a obligaţiilor contractuale asumate, debitorul este de fapt în întârziere, însă, în sistemul Codului civil român, debitorul nu este de drept socotit ca fiind pus în întârziere. De aceea, debitorul contractual trebuie să fie pus în întârziere în mod formal.

Aşa cum se arată în doctrina juridică184, punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care acesta pretinde executarea obligaţiei de către debitor. O asemenea manifestare de voinţă se poate face în următoarele forme:

a) notificare sau somaţie de plată trimisă prin intermediul executorilor judecătoreşti (art. 1079 C.civ.);

b) cerere de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea obligaţiei pe calea acţiunii în justiţie. Există unele situaţii în care debitorul este de drept pus în întârziere,

fără îndeplinirea vreunei formalităţi:

184 A se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., p. 318-320.

211

Page 225: drepturile reale

o în situaţiile anume determinate de lege (art. 1079 pct. 1 C.civ.); o când s-a prevăzut expres în contract că debitorul va fi în întârziere la

îndeplinirea termenului la care trebuia să-şi execute obligaţia (art. 1079 pct. 2 C.civ.);

o când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât până la un anumit termen, pe care debitorul nu l-a respectat (art. 1079 pct. 3 C.civ.);

o în cazul nerespectării obligaţiilor de a nu face (art. 1078 C.civ.); o în cazul obligaţiilor continue (ca de exemplu obligaţiile de furnizare a

gazelor, apei, energiei electrice etc.). Punerea în întârziere a debitorului are următoarele efecte:

de la data punerii în întârziere, se stabileşte refuzul debitorului de a-şi executa obligaţia contractuală, creditorul având, astfel, dreptul de a pretinde daune-interese compensatorii;

de la aceeaşi dată, debitorul datorează şi daune-interese moratorii; dacă obligaţia constă în a da un bun individual determinat, de la data

punerii în întârziere, riscul pieirii fortuite a acestuia se transferă asupra debitorului.

3.3.4. Evaluarea daunelor-interese. Stabilirea întinderii daunelor-interese poate fi făcută în următoarele moduri: pe cale judecătorească (evaluarea judiciară); prin lege (evaluarea legală); prin convenţia părţilor (evaluarea convenţională)185.

Evaluarea judiciară se face prin hotărâre judecătorească, cu respectarea principiilor conţinute în art. 1084-1086 C.civ.

Articolul 1084 stabileşte regula generală după care se va face evaluarea judiciară: „Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepţiile şi modificările mai jos menţionate”. Cu alte cuvinte, prin evaluarea judiciară se va urmări repararea integrală a prejudiciului, luându-se în considerare atât prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Dacă, prin prejudiciu efectiv suferit se înţelege micşorarea patrimoniului creditorului ca urmare a neexecutării întocmai a obligaţiilor debitorului, prin beneficiu nerealizat se înţelege sporul patrimonial pe care l-ar fi obţinut creditorul dacă debitorul şi-ar fi executat în totalitate şi la timp obligaţiile sale contractuale.

În conformitate cu art. 1085 C.civ., debitorul răspunde doar de prejudiciile „care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său”. Per a contrario rezultă că debitorul va răspunde atât pentru prejudiciile

185 A se vedea Liviu Pop, op. cit., p. 346-351; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 321-327.

212

Page 226: drepturile reale

previzibile cât şi pentru cele imprevizibile doar atunci când neexecutarea obligaţiilor contractuale se datorează dolului său.

Potrivit art. 1086 C.civ., debitorul răspunde doar pentru prejudiciile directe (doar pentru „ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei), nu şi pentru prejudiciile indirecte, chiar şi atunci când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul său.

Evaluarea legală, în sistemul Codului civil român, priveşte doar obligaţiile ce au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani. Aceste obligaţii se pot executa întotdeauna în natură. Ce aceea, neexecutarea obligaţiei nu poate avea drept consecinţă obligarea debitorului la plata daunelor-interese compensatorii, ci numai la plata daunelor-interese moratorii.

Articolele 1088-1089 C.civ. stabilesc regimul juridic al daunelor interese moratorii, din interpretarea acestor texte legale se pot cristaliza următoarele principii ale evaluării legale:

daunele-interese moratorii „nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate” (art. 1088 alin. 1 C.civ.);

creditorul nu este ţinut „a justifica despre vreo pagubă” (art. 1088 alin. 2 C.civ.);

daunele-interese moratorii sunt datorate, de regulă, din ziua chemării în judecată, simpla notificare prin somaţie de plată nefiind suficientă pentru acordarea acestora (art. 1088 alin. 2 C.civ.);

clauza ce stabileşte obligaţia de a plăti dobândă la dobândă (anatocismul) este nulă (art. 1089 alin. 2 C.civ.). Anatocismul este admisibil doar atunci când îndeplineşte

următoarele condiţii: a) dobânda la dobândă să fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească

sau printr-o convenţie specială; b) dobânda trebuie să fie datorată pe cel puţin un an împlinit; c) dobânzile să fi ajuns la scadenţă (art. 1089 alin. 1 C.civ.).

Evaluarea convenţională. Clauza penală. Un alt mod de evaluare a daunelor-interese este evaluarea făcută prin convenţia părţilor. Această înţelegere se numeşte clauză penală şi este reglementată în art. 1066-1072 C.civ.

Părţile pot stabili întinderea daunelor-interese fie în cuprinsul contractului, fie printr-o convenţie separată ulterioară încheierii acestuia, însă încheiată înainte de producerea prejudiciului.

Nulitatea obligaţiei principale atrage şi nulitatea clauzei penale, însă nulitatea acesteia din urmă nu atrage nulitatea obligaţiei principale (art. 1067 C.civ.). Clauza penală are, deci, un caracter accesoriu în raport cu obligaţia principală a contractului.

Suma de bani prevăzută în clauza penală se datorează în locul daunelor-interese care s-ar putea stabili pe cale judiciară. Menţionăm însă

213

Page 227: drepturile reale

că existenţa clauzei penale nu transformă obligaţia iniţială într-o obligaţie alternativă. Debitorul este lipsit de posibilitatea de a opta între executarea în natură şi plata sumei prevăzute în clauza penală. Această posibilitate de a alege o are doar creditorul, dar numai când obligaţia principală, deşi exigibilă, nu a fost executată în natură de debitor. Clauza penală nu poate fi cumulată cu executarea în natură a obligaţiei principale (art. 1068-1069 C.civ.).

Clauza penală devine exigibilă când sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale a debitorului. Suma stabilită nu poate fi modificată de instanţa de judecată. Art. 1070 C.civ. prevede că micşorarea este admisibilă numai în cazul în care obligaţia principală a fost executată parţial. În ipoteza neexecutării totale, de vreme ce a fost stabilită prin înţelegerea valabilă a părţilor contractante, chiar dacă este mult superioară prejudiciului, instanţele de judecată nu sunt competente să o modifice. Cu alte cuvinte, clauza penală are forţă obligatorie între părţile contractante şi se impune a fi respectată întocmai şi de instanţele de judecată.

3.4. Clauze de modificare a răspunderii contractuale

Majoritatea normelor aplicabile răspunderii contractuale sunt supletive, astfel încât pot fi modificate prin acordul de voinţă al părţilor contractante. Este necesar ca o convenţie, prin care părţile contractante stabilesc clauzele de modificare a răspunderii lor, să fie încheiată înainte de neexecutarea obligaţiilor şi producerea prejudiciului.

Printr-o asemenea convenţie, părţile pot doar să modifice răspunderea contractuală. Ele nu pot stipula în contract clauze prin care debitul să fie exonerat de orice răspundere sau prin care nu este ţinut să răspundă pentru culpa sa gravă sau pentru doi.

Astfel de clauze sunt lovite de nulitate absolută, deoarece sunt o dovadă a faptului că debitorul nu a avut intenţia de a se obliga din punct de vedere juridic; obligaţiile debitorului sunt pur potestative186.

Există trei categorii de clauze valabile de modificare a răspunderii contractuale:

- clauze de exonerare de răspundere pentru anumite cazuri

exceptate şi culpe determinate, cum ar fi neglijenţa sau imprudenţa. Dar clauza prin care debitorul ar fi exonerat de răspundere pentru dol este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri, de natură a încuraja la fraudă, astfel încât este lovită de nulitate absolută.

186 A se vedea Liviu Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,1996, p. 330.

214

Page 228: drepturile reale

Sunt valabile clauzele prin care se reduce numărul obligaţiilor egale ale debitorului, cu condiţia de a nu se încălca dispoziţiile imperative ale legii şi bunelor moravuri.

- clauze de limitare a răspunderii contractuale sunt acelea prin

care părţile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la plata cărora debitorul poate fi obligat pentru neexecutarea obligaţiilor sale, chiar dacă prejudiciul suferit de creditor depăşeşte această limită. Şi de această dată, clauza este valabilă numai dacă debitorul nu este vinovat de dol sau o culpă gravă. Plafonul stabilit nu trebuie să fie foarte redus pentru a constitui, în realitate, o clauză de nerăspundere totală.

- clauze care agravează răspunderea când, prin acordul de voinţă

al părţilor, debitorul îşi asumă răspunderea şi în ipoteza în care neexecutarea se va datora unor cazuri de forţă majoră determinate. Aşadar, debitorul îşi reduce numărul cazurilor de forţă majoră în prezenţa cărora legea îl exonerează de răspundere. Această clauză care agravează răspunderea trebuie să fie expres prevăzută în contract.

4. Asemănări şi deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală

● Asemănări Analiza comparată a celor două forme ale răspunderii civile ne duce la

concluzia că ambele au aceeaşi finalitate - repararea prejudiciului cauzat unei persoane fizice sau juridice printr-o faptă ilicită extraordinară sau contractuală.

Ca atare, pentru angajarea răspunderii civile în ambele forme (delictuală sau contractuală), este necesar a fi întrunite cele patru condiţii sau elemente analizate anterior: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa sau vinovăţia autorului faptei ilicite.

Deşi în doctrina juridică se susţine în mod unanim teoria unităţii răspunderii civile, ambele forme alcătuind împreună o singură instituţie juridică, totuşi unii autori, în lucrările publicate în ultima perioadă, au „sesizat” existenţa unor particularităţi ale regimului juridic al răspunderii contractuale în raport cu regimul juridic al răspunderii delictuale187.

● Deosebiri Aşa cum am mai arătat, răspunderea civilă delictuală este

răspunderea de drept comun şi se angajează în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încălcarea unei obligaţii legale, cu caracter general, care incumbă tuturor, pe când răspunderea civilă

187 A se vedea Ion Albu, Răspunderea civilă precontractuală, R.R.D. nr. 7/1993, p. 40-41.

Page 229: drepturile reale

215

Page 230: drepturile reale

contractuală intervine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a executării lato sensu a obligaţiilor născute în sarcina debitorului dintr-un contract valabil încheiat. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza premergătoare încheierii contractului, prin revocarea ofertei, precum şi răspunderea pentru nerestituirea prestaţiilor executate în baza unui contract lovit de nulitate este întotdeauna o răspundere delictuală. Deci, răspunderea contractuală intervine între persoane fizice sau juridice care au o anumită calitate, aceea de părţi contractante, prin încălcarea unei obligaţii concrete şi determinate în contract. Pe cale de consecinţă, ori de câte ori răspunderea contractuală nu există, cel care a suferit un prejudiciu prin fapta omului, de un lucru, animal sau ruina edificiului poate obţine repararea lui numai în condiţiile şi potrivit normelor răspunderii civile delictuale.

În cazul răspunderii delictuale, întinderea reparaţiei se stabileşte în funcţie de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibile. În materie contractuală, pentru stabilirea întinderii daunelor-interese, vor fi avute în vedere doar prejudiciile directe şi previzibile, cu excepţia cazului în care debitorul se face vinovat de dol.

În cazul răspunderii delictuale, dacă prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane, răspunderea lor este solidară (art. 1013 Cod civil); în materie contractuală, în principiu, dacă sunt doi sau mai mulţi debitori, răspunderea lor este divizibilă proporţional cu obligaţia. Aşadar, în ipoteza pluralităţii de debitori, răspunderea lor solidară există numai dacă solidaritatea a fost stipulată expres în cuprinsul contractului încheiat cu creditorul.

Referitor la capacitatea de a răspunde, în materie delictuală răspund toate persoanele care au săvârşit fapte ilicite şi prejudecabile, acţionând cu discernământ indiferent de vârstă şi de starea psihică, minorii sub 16 ani răspunzând delictual dacă se face dovada că, în momentul săvârşirii faptei, au avut discernământ. În materie contractuală, capacitatea de a răspunde este identică cu capacitatea de exerciţiu şi se dobândeşte, de regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul între 14 şi 18 ani poate răspunde numai în cadrul contractelor pe care le încheie valabil fără a fi necesară încuviinţarea ocrotitorilor legali şi a autorităţilor tutelare, cum sunt actele de conservare şi de administrare a patrimoniului.

Autorul faptei prejudiciabile sau persoana răspunzătoare este de drept pusă în întârziere în cazul răspunderii delictuale. Dimpotrivă, pentru antrenarea răspunderii contractuale, de regulă, este necesară punerea debitorului în întârziere printr-o somaţie de plată, prin intermediul executorilor judecătoreşti.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, în materia răspunderii delictuale, se aplică întotdeauna termenul general de prescripţie de 3 ani (face excepţie acţiunea în răspundere pentru prejudiciile cauzate de

216

Page 231: drepturile reale

accidente nucleare, când termenul de prescripţie este de 10 ani), pe când în materia răspunderii contractuale legea prevede, pe lângă termenul general, şi alte termene speciale.

În cadrul răspunderii delictuale, convenţiile de nerăspundere intervenite înainte de săvârşirea faptei ilicite, sunt, în principiu, lovite de nulitate; în cazul răspunderii contractuale, clauzele de nerăspundere sunt valabile în anumite limite.

217

Page 232: drepturile reale

Capitolul V Garantarea obligaţiilor civile

1. Precizări introductive

În literatura de specialitate prin garantarea obligaţiilor se înţelege totalitatea mijloacelor juridice, adică a drepturilor şi acţiunilor recunoscute direct de lege sau născute din acordul de voinţă al părţilor raportului obligaţional, prin a căror executare se asigură realizarea dreptului de creanţă.

Garantarea executării obligaţiilor se realizează prin două categorii de mijloace juridice: unele generale şi altele speciale. Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor, fără deosebire, în temeiul dreptului de gaj general pe care-l a asupra patrimoniului debitorului consacrat în art. 1718 C. civ. De aceea, ele se numesc garanţi generale ale obligaţiilor. Dimpotrivă, mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor sunt recunoscute numai unor creditori, diferite de acelea pe care le poate utiliza orice creditor în limitele dreptului de gaj general. Ele alcătuiesc categoria garanţiilor speciale ale obligaţiilor.

Creditorii care beneficiază doar de mijloace generale de garantare a realizării drepturilor de creanţă sunt numiţi creditori obişnuiţi sau chirografari.

Creditorii cărora le sunt recunoscute ori constituite mijloace juridice speciale, în acest scop, peste limitele dreptului de gaj general, spre a le crea o situaţie favorabilă faţă de creditorii obişnuiţi, se numesc creditori cu garanţii sau garantaţi.

Trăsăturile generale ale dreptului de gaj general al creditorilor chirografari sunt:

a. este un gaj comun - aparţinând tuturor creditorilor ce au creanţe contra aceluiaşi debitor;

b. creează o poziţie egală pentru toţi creditorii faţă de bunurile debitorului insolvabil. Astfel, în cazul când bunurile debitorului sunt supuse procedurii de executare silită, sumele obţinute vor fi împărţite în mod egal între toţi creditorii chirografari existenţi. Dacă sumele obţinute prin executare silită nu sunt suficiente pentru satisfacerea tuturor creditorilor chirografari, atunci ele se vor împărţi între aceştia proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia raportată la suma totală obţinută prin executarea silită. Principiul satisfaceri proporţionale, ar egale, a creditorilor chirografari este prevăzut de art. 1719 C. civ., potrivit căruia „bunurile unui

218

Page 233: drepturile reale

debitor servesc pentru asigurarea comună a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă”.

Dreptul de gaj general conferă creditorilor chirografari anumite prerogative, prin care aceştia pot limita riscul insolvabilităţii debitorului. Aceste prerogative aparţin în egală măsură tuturor creditorilor chirografari şi de orice acţiune întreprinsă de un creditor vor profita şi ceilalţi. Prerogativele se pot referi la:

a. dreptul de a lua anumite măsuri de conservare a unor elemente de activ patrimonial ale debitorului, cum ar fi obţinerea unui sechestru asigurător asupra anumitor bunuri de valoare ale debitorului, efectuarea unor inscripţii sau transcripţii ale unor acte prin care debitorul a dobândit drepturi reale, întreruperea unei prescripţii ce curge împotriva debitorului etc;

b. dreptul de a acţiona spre a înlătura neglijenţa debitorului în exercitarea propriilor drepturi - având la îndemână în acest scop acţiunea oblică sau subrogatorie;

c. dreptul de a înlătura anumite acte frauduloase încheiate de debitor tocmai pentru a-şi mări insolvabilitatea - având în acest scop acţiunea pauliană sau revocatorie;

d. în sfârşit, dreptul de a efectua executarea silită asupra bunurilor existente în patrimoniul debitorului la scadenţă.

Toate aceste prerogative constituie în egală măsură şi limitele maxime oferite de mijlocul juridic al dreptului de gaj general pentru apărarea creditorilor faţă de riscul insolvabilităţii debitorului lor comun.

Prin urmare, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari prin prerogativele pe care le instituie, apără, dar insuficient pe creditori faţă de insolvabilitatea debitorului. De aceea, prin lege s-au instituit şi alte mijloace de apărare a creditorilor, care în plus faţă de dreptul de gaj general, întăresc poziţia creditorilor ce beneficiază de ele faţă de ceilalţi creditori chirografari.

Aceste instrumente legale, numite garanţii, pot fi definite ca mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute ea obligaţia ce-i revenea debitorului.

Deci, în afara garanţiilor generale ale executării obligaţiilor care se întemeiază pe dreptul de gaj general asupra patrimoniului au fost instituite şi garanţiile speciale care conferă creditorului garantat anumite drepturi şi prerogative suplimentare.

219

Page 234: drepturile reale

În scopul de a preîntâmpina insolvabilitatea debitorului, pentru ca acesta să nu contracteze noi datorii sau să manifeste neglijenţă în executarea unor drepturi şi acţiuni ce-i sunt profitabile, legea civilă acordă creditorilor anumite mijloace juridice pentru a păstra elementele active din patrimoniul acestora.

2. Acţiunea oblică

În literatura juridică acţiunea oblică este denumită acţiune indirectă sau subrogatorie, pentru faptul că este exercitată de creditor în locul debitorului său. Astfel, dacă debitorul a suferit un prejudiciu cauzat de o altă persoană printr-o faptă ilicită şi nu cere repararea lui, creditorul va putea să acţioneze pe cel responsabil în locul victimei prin acţiunea oblică.

Temeiul legal îl găsim în art. 974 C. civ. potrivit căruia „creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, în afară de acelea care sunt exclusiv personale“. Acţiunea oblică e acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului sau când el refuză sau neglijează să le exercite.

Creditorii exercită, deci, drepturile şi acţiunile debitorilor lor în temeiul dreptului de gaj general asupra întregului patrimoniu al datornicului. Această acţiune constituie un mijloc de conservare a patrimoniului, cât şi mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului de insolvabilitate a acestuia.

În principiu, creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi acţiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului deci acela care au conţinut economic. Creditorii nu pot însă exercita drepturile şi acţiunile extrapatrimoniale, adică personale nepatrimoniale, referitoare la statutul persoanei, cum sunt: acţiunile de stare civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti.

Pentru exercitarea acţiunii oblice este necesară întrunirea următoarelor condiţii188:

a. creditorul să aibă o creaţă certă, lichidă şi exigibilă; nu este necesar ca creditorul să aibă un titlu executoriu, deoarece acţiunea oblică nu este un mijloc propriu-zis de executare, ci un act preliminar executării silite. Dreptul de creanţă al creditorului nu trebuie să fie anterior dreptului pe care urmează să-l exercite pe calea acţiunii oblice, ci şi asupra celor intrate după naşterea creanţei sale. De reţinut că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului a cărui acţiune urmează a fi utilizată de către creditor189.

188 T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., pag. 398-430 189 M. M. Costin - Acţiunea oblică indirectă sau subrogatorie în Teoria şi practica dreptului civil român, în Studia jurispudentia nr. 2/1981, Cluj-Napoca, pag. 34-35

220

Page 235: drepturile reale

b. debitorul să fie inactiv, adică să neglijeze sau să refuze exerciţiul dreptului său. Numai o asemenea atitudine justifică amestecul creditorului în afacerile debitorului. În eventualitatea în care debitorul îşi schimbă atitudinea devenind activ ca urmare a demersurilor creditorului, continuarea exercitării acţiunii oblice nu mai are nici o justificare. În schimb, creditorul poate rămâne în proces alături de debitor pentru a-şi apăra interesele 190.

c. creditorul trebuie să facă dovada unui interes serios şi legitim pentru a exercita drepturile şi acţiunile debitorului (debitorul este ameninţat de insolvabilitate sau îşi agravează insolvabilitatea existentă).

Creditorul exercită acţiunea oblică în numele şi în locul debitorului. Exercitând acţiunea oblică, creditorul exercită, în realitate, acţiunea debitorului său. Suntem în prezenţa exerciţiului unei acţiuni „în numele şi în contul debitorului“191.

Acţiunea oblică aparţine oricărui creditor; acţiunile directe pot fi exercitate numai de către anumiţi creditori şi în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 1488 şi 1542, alin. final C. civ.).

Acţiunea oblică are ca scop conservarea patrimoniului debitorului, fiind un act preliminar urmăririi silite. Dimpotrivă, acţiunile directe sunt măsuri de executare şi de realizare directă a unor drepturi proprii ale creditorilor prevăzuţi de lege.

Acţiunea oblică are caracter colectiv, profitând tuturor creditorilor şi nu numai celui care a exercitat-o; acţiunea directă profită numai creditorului care a promovat-o, acesta bucurându-se de un adevărat privilegiu, evitând concursul celorlalţi creditori ai aceluiaşi debitor.

3. Acţiunea pauliană (revocatorie)

În conformitate cu art. 975 C. civ. creditorii „... pot, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”. Aşadar, acţiunea pauliană este aceea acţiune prin care creditorul solicită revocarea sau desfiinţarea judiciară a actelor încheiate de debitor în frauda drepturilor sale192. De aceea, ea se mai numeşte şi acţiune revocatorie, în acelaşi fel defineşte acţiunea pauliană şi practica judiciară, arătându-se că ea constă în mijlocul juridic „... prin care creditorul poate acţiona împotriva actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor...” şi care „... derivă din dreptul de gaj general cu privire la

190 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 341191 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag. 567192 M. M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa - Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,pag. 29

221

Page 236: drepturile reale

patrimoniul acestuia din urmă pus la dispoziţia creditorului în vederea realizării creanţei sale pe calea executării silite”193.

Acţiunea pauliană se deosebeşte esenţial de acţiunea oblică. Acţiunea oblică se exercită în numele debitorului, iar acţiunea pauliană este exercitată de creditor în numele său propriu. De aici rezultă că acel creditor care a exercitat una dintre aceste acţiuni fără rezultat o poate apoi exercita pe cealaltă. De asemenea, în cadrul acţiunii pauliene, pârâtul nu poate opune excepţiile ce le-ar fi putut opune debitorului, deoarece creditorul o exercită în numele său propriu194.

În principiu, prin acţiunea pauliană poate fi cerută desfiinţarea oricărui act juridic, cu titlu oneros sau gratuit, prin care debitorul a micşorat gajul general al creditorilor, cum ar fi: înstrăinare de bunuri, cesiuni de drepturi, constituirea unei ipoteci, remiterea de datorii etc.

Prin acţiunea pauliană pot fi atacate şi hotărârile judecătoreşti rămase definitive, prin care debitorul s-ar fi lăsat obligat în urma unei înţelegeri frauduloase încheiate cu adversarul său.

Nu pot fi revocate pe calea acţiunii pauliene următoarele acte: a) actele care privesc drepturile personale nepatrimoniale; b) actele privitoare la drepturile patrimoniale care implică o apreciere

personală, de ordin subiectiv a debitorului; c) actele referitoare la drepturile patrimoniale neurmăribile. Cu toate

acestea, acţiunea revocatorie este admisibilă împotriva actelor juridice care privesc drepturi patrimoniale neurmăribile, când ele au fost încheiate de debitor cu intenţia de a frauda interesele creditorilor. Este cazul unui contract de întreţinere prin care debitorul îşi asumă obligaţia excesivă ce depăşeşte vădit nevoile beneficiarului. Obligaţia debitorului va putea fi redusă, prin acţiune pauliană, în limitele normale ale nevoilor de întreţinere a beneficiarului, apărându-se astfel şi interesele creditorului;

d) actele prin care debitorul angajează noi datorii195; e) actele de împărţeală ale succesiunii. Pentru ca acţiunea pauliană să fie admisibilă se cer întrunite

următoarele condiţii: - creanţa celui care exercită acţiunea pauliană trebuie să fie certă,

lichidă şi exigibilă. Ne raliem acelei opinii după care acţiunea pauliană este o acţiune subsidiară, ceea ce înseamnă că ea este admisibilă numai după constatarea insolvabilităţii debitorului. Ori în acest scop, creditorul este obligat, în prealabil, să pornească procedura executării silite împotriva debitorului şi numai fiind în imposibilitatea de a-şi realiza creanţa va fi în măsură să dovedească că actul respectiv îi este prejudiciabil;

193 Liviu Pop, op. cit., pag. 407194 C. Hamangiu, op. cit., vol. III, pag. 975195 T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., pag. 348

222

Page 237: drepturile reale

- actul respectiv să fi fost încheiat în frauda drepturilor creditorului, adică să-i fi cauzat un prejudiciu. Prejudiciul constă în faptul că, prin acel act, debitorul şi-a provocat o stare de insolvabilitate sau şi-a agravat insolvabilitatea existentă;

- frauda debitorului. Pentru existenţa fraudei, aşa cum s-a subliniat în literatura juridică de specialitate, este suficient ca debitorul să fi cunoscut că prin încheierea actului îşi provoacă sau accentuează insolvabilitatea, cauzând un prejudiciu creditorilor săi;

- complicitatea terţului dobânditor la frauda debitorului. Această condiţie este necesară doar în cazul în care creditorul cere revocarea unui act cu titlu oneros încheiat de debitorul său cu un terţ. Complicitatea terţului constă în dovada faptului că şi-a dat seama că prin acel act creditorii debitorului sunt prejudiciaţi, datorită insolvabilităţii acestuia din urmă.

Dacă acţiunea pauliană este admisă de instanţa de judecată, actul juridic atacat va fi revocat.

Efectele admiterii acţiunii pauliene trebuie analizate în raport cu terţul dobânditor, debitorul şi ceilalţi creditori ai debitorului, astfel:

a) Faţă de terţul dobânditor, actul juridic este revocat. Revocarea are loc numai în limitele necesare realizării dreptului de creanţă al creditorului reclamant. Aşa se explică faptul că, în cazul când prejudiciul este inferior valorii obiectului acelui contract, „terţul are dreptul de a păstra bunul dobândit, oferindu-i creditorului plata creanţei”. În schimb, dacă terţul a dobândit bunul cu titlu gratuit, el are obligaţia de restituire a acestuia196.

b) Faţă de debitor, actul revocat continuă să rămână în fiinţă şi să-şi producă efectul în raporturile sale cu terţul contractant. Revocarea actului operează exclusiv în raporturile dintre creditor şi terţi. De asemenea, terţul dobânditor cu titlu oneros se va putea îndrepta împotriva debitorului printro acţiune în regres pentru a obţine ceea ce a plătit creditorului.

c) Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, admiterea acţiunii pauliene nu produce nici un efect. Revocarea actului atacat profită numai creditorului sau creditorilor care au introdus acţiunea. Aşadar, acţiunea pauliană are caracter individual.

4. Garanţiile speciale

Garanţiile speciale sunt mijloace juridice în afara dreptului de gaj general şi în plus faţă de aceasta, care conferă creditorului unele prerogative suplimentare, constând de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în situaţia de neexecutare din partea

196 M. M. Costin, op. cit., pag. 50

223

Page 238: drepturile reale

debitorului, să urmărească pe o altă persoană care s-a angajat să execute obligaţia ce revenea debitorului.

Temeiul legal: Codul civil reglementează în Cartea a III-a treia, Titlul XIV, fidejusiunea sau cauţiunea, în Titlul XV gajul sau amanetul, în Titlul XVIII privilegiile sau ipotecile. Normele Codului civil se completează cu O.G. nr. 11/1996, cu ale art. 409 C. pr. civ. privind ordinea de preferinţă, precum şi ale Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea lor în legătură cu gestionarea bunurilor, modificată prin Legea nr. 54/1994197. Din analiza textelor citate rezultă că garanţiile se pot clasifica:

A. Garanţiile reale: a. Gajul b. Ipoteca c. Privilegiile reale d. Dreptul de retenţie - garanţie reală imperfectă Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru a

garanta executarea obligaţiei, instituind asupra acestuia un drept real accesoriu. Din acest drept real rezultă pentru creditor un drept de urmărire şi un drept de preferinţă asupra bunului ce constituie obiectul garanţiei. Dreptul real accesoriu poate fi instituit fie de debitorul principal, fie de o terţă persoană.

B. Garanţii personale. Fidejusiunea Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană de

cât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va face.

a. Gajul. Garanţiile reale mobiliare Conform art. 1685 C. civ., gajul sau amanetul este un contract prin

care datornicul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei.

În general termenul de gaj are mai multe înţelesuri, şi anume el semnifică atât contractul de gaj, cât şi dreptul real de gaj născut prin acest contract şi chiar bunul care constituie obiectul acestui drept.

Poate forma obiect al contractului de gaj orice bun mobil corporal sau incorporal.

Prin Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, a fost reglementat regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare.

197 Ion Filipescu, op. cit., pag. 271

224

Page 239: drepturile reale

Acestea sunt destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau persoane juridice.

Prin această garanţie reală este susceptibilă de afi garantată orice obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva.

Prin art. 11 din lege, este reglementată posibilitatea creditorului de a intra în posesia bunului afectat garanţiei şi de a-l vinde pentru a obţine plata obligaţiei garantate, în situaţia în care debitorul nu îţi îndeplineşte obligaţia. Ca urmare, gajul nu trebuie confundat cu darea în plată, care este modalitatea de stingere a obligaţiei prin executarea altei prestaţii decât cea la care debitorul s-a obligat. Gajul nu echivalează cu executarea obligaţiei asumate, ci doar garantează executarea acesteia.

Constituirea unei garanţii reale mobiliare se realizează numai în baza unui contract de garanţie, care se poate încheia fie în formă autentică, fie sub semnătură privată, cu condiţia existenţei semnăturii debitorului. Acest contract este un titlul executoriu.

Pe durata contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei (inclusiv prin închiriere, constituirea unei alte garanţii sau vânzare). Dar, dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul îşi poate exercita dreptul asupra bunului afectat garanţiei au asupra produselor acestuia, chiar dacă acestea se găsesc în posesia unui terţ.

Garanţia reală poate înceta în una din următoarele modalităţi: - odată cu îndeplinirea obligaţiei garantate printr-un act liberator din

partea creditorului, care să specifice încetarea în tot sau în parte a obligaţiei garantate;

- prin hotărâre judecătorească. După îndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul va trebui să

restituie imediat posesia bunului afectat garanţiei în cazul în care anterior intrase în posesia acestuia.

Publicitatea garanţiilor reale faţă de terţi se realizează prin înscrierea avizului de garanţie reală la arhiva electronică de garanţii reale mobiliare care este un sistem de evidenţă a priorităţii acestor garanţii, structurată pe persoane şi bunuri.

Înscrierea unui aviz de garanţie reală este valabilă pentru o durată de 5 ani, putând fi reînnoită înainte de expirarea acestei durate. Dacă înscrierea nu este reînnoită, arhiva pate şterge orice înscriere din baza sa de date.

b. Ipoteca În conformitate cu prevederile art. 1746 C. civ., ipoteca este un drept

real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii.

225

Page 240: drepturile reale

În doctrina juridică ipoteca este definită ca fiind contractul accesoriu prin care debitorul sau altă persoană afectează un imobil (teren sau clădire) pentru garantarea creanţei creditorului, bunul rămânând în posesia debitorului sau după caz, a altei persoane care a afectat bunul.

Potrivit art. 1746, alin. 2 C. civ., ipoteca prin natura ei este nedivizibilă şi subzistă în întregime asupra imobilelor afectate şi asupra fiecărei porţiuni din imobile.

Ipoteca conferă creditorului neplătit dreptul de a urmări şi de a executa bunul respectiv în mâinile oricărui deţinător pentru a-şi valorifica creanţa sa cu preferinţă, faţă de ceilalţi creditori (art. 1746, alin ultim C. civ.).

În situaţia în care contractul de credit a fost reziliat, contractul de ipotecă menit să garanteze obligaţia de restituire a împrumutului, se va stinge, conform principiului accesorium sequitur principale.

Prin urmare, cererea de executare silită îndreptată de creditori împotriva garanţilor ipotecari, după ce s-a dispus, pe cale judecătorească rezoluţiunea contractului de împrumut, urmează a fi respinsă (secţia a IV-a civilă, dec. nr. 1827/13.11.1998).

Ipoteca este supusă publicităţii în conformitate cu prevederile art. 21 al legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare. Numai prin înregistrare ipoteca devine opozabilă faţă de terţi şi tot astfel, se marchează rangul de preferinţă al ipotecii (art. 1778 C. civ.). Importanţa rangului ipotecii constă în faptul că între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar, deci cel ce a înregistrat-o mai întâi, va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat şi numai apoi, şi din ceea ce rămâne urmează a fi chemat să se despăgubească creditorul ipotecar de rang subsecvent. Daca mai multe cereri de înregistrare au fost depuse odată se consideră că au acelaşi rang.

Efectele ipotecii: - faţă de debitor, acesta păstrează detenţia imobilului ipotecat şi se

comportă în continuare ca un proprietar. De asemenea, el poate înstrăina imobilul, însă dobânditorul îl va prelua grevat de sarcinile care îl apasă, cu condiţia ca acestea să fie conservate prin înregistrările prevăzute de lege;

- faţă de creditor, acesta are dreptul de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla şi de asemenea îşi satisface creanţa cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori din vânzarea imobilului;

- faţă de terţii dobânditori ai imobilului, aceştia pot recurge la purgă pentru a degreva imobilul de ipotecă, pot plăti pe creditorul urmăritor subrogându-se acestuia, pot lăsa imobilul în mâna creditorului şi eventual pot opune creditorului anumite excepţii (nulitatea ipotecii, nulitatea înregistrării acesteia etc.).

Ipoteca poate fi:

226

Page 241: drepturile reale

1. convenţională, când ia naştere din convenţia părţilor, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă;

2. legală propriu-zisă, când se constituie ex lege, fără a fi necesară încheierea unui contract;

3. convenţională, dar a cărui constituie o prevede legea.

c. Privilegiile reale Privilegiul este un drept ce dă unui creditor calitatea creanţei sale de a

fi preferat celorlalţi creditori fie chiar ipotecari, aşa cum se prevede în art. 1722 C. civ.

Privilegiile sunt clasificate de legiuitorul nostru civil în: - privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile sau imobile (art.

1727 C. civ); - privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile; - privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile (art. 1737 C.

civ.); - privilegiile speciale asupra anumitor bunuri mobile (art. 1130 C.

civ.).Prin noţiunea de „privilegiu” se definesc în general cauze de

preferinţă variate şi deosebite între ele ca natură. Dintre acestea unele reprezintă adevărate drepturi reale cum sunt cele imobiliare, altele doar simple cauze de preferinţe pe care legea le recunoaşte creditorilor chirografari, unii faţă de alţii, în funcţie de calitatea creanţelor acestora. Aşa este cazul obligaţiilor de întreţinere, a creanţelor izvorâte din impozite şi taxe, a creanţelor din împrumuturi bancare ş.a.

De menţionat însă că reglementările Codului civil din domeniu sunt, sub multe aspecte depăşite. Ca urmare, o serie de acte normative apărute ulterior au modificat implicit ordinele de preferinţă, ca şi categoriile de privilegii.

d. Dreptul de retenţie În codul nostru civil nu este reglementată în mod expres această

formă de garanţie, ci doar aplicaţiile sale. Astfel, cu titlu de exemplu enumerăm198:

- dreptul hotelierului sau al cărăuşului de a reţine bunurile călătorului până la plata cazării, respectiv a transportului (art. 1730, pct. 7 C. civ.);

- dreptul vânzătorului care nu a primit preţul bunului vândut de a nu preda lucrul până nu i s-a achitat preţul (art. 1322, 1323 C. civ.);

- dreptul depozitarului de a reţine bunul până ce i se plătesc cheltuielile de depozitare (art. 1618, 1619 C. civ).

198 Dinu Ştefănescu, op. cit., pag,. 248-249

227

Page 242: drepturile reale

Pornind de la aceste reglementări, literatura şi practica juridică au analizat conţinutul dreptului de retenţie şi au formulat un principiu general de aplicabilitate.

În acest sens, dreptul de retenţie a fost definit ca fiind acel drept real imperfect, în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie îl poate reţine refuzând restituirea, până ce titularul bunului îi va plăti cheltuielile făcute cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea acelui bun. Din această definiţie rezultă că se cer întrunite următoarele condiţii pentru existenţa dreptului de retenţie199:

- existenţa unei conexiuni între datoria ce a prilejuit deţinerea lucrului de către creditor şi obligaţia de restituire a acestuia (să fie deci un debitum cum re iunctum);

- bunul pentru care se invocă restituirea să fie proprietatea celui ce este debitorul deţinătorului actual al bunului;

- bunul să fie în detenţia celui ce refuză restituirea. În literatura juridică s-a subliniat faptul că jurisprudenţa a admis

aplicarea dreptului de retenţie în toate cazurile în care există o legătură de conexitate între lucrul deţinut de creditor şi datoria debitorului.

În acest sens, s-a decis că „dacă instanţa constată că deţinătorul unui imobil proprietatea altei persoane este creditorul acesteia pentru valoarea îmbunătăţirilor aduse acelui imobil, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă, urmează să-i recunoască deţinătorului un drept de retenţie asupra imobilului până la plata de către proprietar a sumei datorate, întrucât este vorba de un debitum cum re iunctum, care constituie condiţia esenţială a invocării şi acordării unui atare drept“ (Tribunalul Botoşani, dec. nr. 79/1982)200.

Fidejusiunea În literatura juridică fidejusiunea sau cauţiunea este definită ca fiind un

contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, în cazul în care acesta nu o va executa201.

Potrivit art. 1655 C. civ., o persoană poate să se angajeze ca fidejusor fără dispoziţia sau cunoştinţa persoanei pentru care se obligă el, se poate angaja inclusiv pentru fidejusorul debitorului principal.

Fidejusiunea, după modul în care se impune obligaţia de constituire, poate fi de 3 feluri:

- fidejusiunea legală, în situaţia în care printr-o dispoziţie legală se stabileşte ca debitorul să aducă un fidejusor pentru garantarea obligaţiei;

199 Idem200 Marin Voicu - Dreptul de retenţie, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999, pag. 137-138201 Ion Filipescu, op. cit, pag. 272

228

Page 243: drepturile reale

- fidejusiunea judecătorească, în cazul în care instanţa de judecată dispune aducerea unui fidejusor care să garanteze executarea obligaţiei;

- fidejusiunea convenţională, când părţile unui raport juridic obligaţional - debitorul şi creditorul - au hotărât de comun acord să aducă un garant.

Art. 1676 C. civ. dispune că: „cel ce e dator să dea garanţia, este liber să dea un amanet sau altă asigurare, care să fie suficientă pentru asigurarea creanţei”.

De reţinut că fidejusiunea are întotdeauna un caracter contractual, ea luând naştere în toate cazurile din contract, chiar şi atunci când ea este legală sau judecătorească. Este astfel de reţinut că legea sau hotărârea judecătorească obligă pe debitor numai să dea o garanţie, aşa cum rezultă din art. 1675 C. civ., garanţie ce o realizează prin încheierea unui contract.

Fidejusiunea se poate stinge: - indirect, ca efect al stingerii obligaţiei principale prin plata făcută de

debitor sau prin alte moduri prevăzute de lege; - direct, remiterea de fidejusiune, creditorul renunţând la garanţia

prin compensaţie, prin confuziunea dintre patrimoniul fidejusorului şi al creditorului.

229

Page 244: drepturile reale

Capitolul VI Transmiterea şi transformarea obligaţiilor

1. Noţiuni introductive

În raportul juridic obligaţional pot interveni uneori modificări, fără a avea ca efect stingerea sa în mod definitiv şi ireversibil. Aceste modificări, unele reglementate legal şi sesizate în practica judiciară au fost preluate şi dezvoltate în doctrina de specialitate prin analiza formelor specifice ale instituţiilor juridice de drept civil privind transmiterea şi transformarea obligaţiilor.

Raportul juridic obligaţional este u raport juridic civil ce cuprinde dreptul de creanţă, care constituie un element activ al patrimoniului creditorului şi obligaţia corelativă sau datoria. Patrimoniul persoanei fizice se poate transmite prin transmisiune universală sau cu titlu universal202. O astfel de transmisiune (moştenire legală sau testament) operează în cazul persoanelor fizice la decesul creditorului ori al debitorului ori a ambelor subiecte ale raportului obligaţional. În cazul persoanelor juridice, aşa cum am văzut, transmisiunea universală sau cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor are loc prin reorganizare, fuziune, absorbţie, divizare totală sau parţială.

O problemă care se pune este cea a transmiterii obligaţiilor privite în individualitatea lor: laturile raportului juridic obligaţional - latura activă şi latura pasivă - prin acte între vii. Deci este posibil, tot prin acte juridice între vii, ca un raport juridic obligaţional odată născut să-şi poată vedea transformate elementele sale.

Din răspunsul dat la aceste probleme rezultă că poate avea loc prin acte între vii şi o transmisiune de creanţă sau o transmisiune de datorie cu titlu particular. Transmisiunea de creanţă este dată prin lege pe când cea de datorie nu e reglementată, dar se poate realiza prin diferite mijloace juridice.

Pe de altă parte, obligaţia se poate transforma, astfel, obiectul prestaţiei, subiectele acesteia sau cauza pot fi înlocuite cu altele.

Transmisiunea obligaţiei prin acte între vii poate fi definită ca fiind acea operaţie juridică prin care dreptul de creaţă sau datoria din conţinutul unui raport obligaţional se transmite de la una din părţi la o terţă persoană.

202 În cazul transmisiunii universale patrimoniul ca universalitate îşi schimbă în întregul său titularul, iar în cazul transmisiunii cu titlu universal, fracţiuni din patrimoniu sunt transmise către doi sau mai mulţi moştenitori sau testamentari, fiecăruia revenindu-i o universalitate juridică.

230

Page 245: drepturile reale

Această transmisiune nu afectează fiinţa obligaţiei203. Ea se transmite aşa cum s-a născut şi există în patrimoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic204.

De asemenea, transformarea obligaţiei reprezintă obligaţia juridică în temeiul căreia se schimbă prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic civil.

Modurile de transmitere a obligaţiilor sunt: cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei şi poprirea, iar ale transformării obligaţiei: novaţia şi delegaţia.

2. Cesiunea de creanţă

Cesiunea de creanţă este reglementată de Codul civil în materia contractului de vânzare-cumpărare în art. 1391-1398 şi art. 1402-1404. De aici concluzia că este reglementată expres doar cesiunea de creanţă cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

De altfel, poate face obiectul unei cesiuni orice fel de creanţă, indiferent care este obiectul său. Astfel, pot fi cesionate creanţele născute dintr-o promisiune de vânzare, dintr-un contract de locaţiune, afectate de modalităţi, precum şi creanţele viitoare. De regulă, se cesionează creanţele cărora le corespunde datoria de a plăti o sumă de bani, afectate de un termen suspensiv. Sunt însă şi creanţe incesibile: salariul, pensia de întreţinere şi alte creanţe care au caracter pur personal.

A) Definire. Doctrina defineşte cesiunea de creanţă ca fiind contractul prin care creditorul transmite creanţa unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana către care se transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei se numeşte debitor cedat. Prin urmare, cesiunea de creanţă este contractul prin care cedentul transmite creanţa sa cesionarului, care devine creditor în locul său şi care va putea executa creanţa transmisă, cu toate drepturile ataşate ei, în contra debitorului cedat205.

B) Condiţiile cesiunii de creanţă

a) Cesiunea de creanţă este o convenţie, un contract. Ea trebuie deci să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale contractului.

b) Fiind un contract, cesiunea de creanţă este valabil încheiată din momentul realizării acordului de voinţă. Prin remiterea titlului creanţei se

203 Liviu Pop, op. cit., pag. 453204 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. pag. 347205 Liviu Pop, op. cit., pag. 445

231

Page 246: drepturile reale

execută contractul de cesiune, valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor.

c) Pentru valabilitatea cesiunii de creanţă nu este necesar consimţământul debitorului cedat. Debitorul cedat este un terţ faţă de contractul de cesiune încheiat între cedent şi cesiona.

C) Formalităţile cerute pentru ca cesiunea de creanţă să fie opozabilă terţilor, inclusiv debitorului

a) Notificarea sau acceptarea cesiunii de creanţă făcută către debitorul cedat (art. 1393 C. civ.).

Notificarea prin care se face cunoscut debitorului cedat schimbarea de creditor poate fi făcută de cedent sau cesionar.

Acceptarea cesiunii de creanţă din partea debitorului cedat, semnifică luarea de cunoştinţă despre schimbarea creditorului. Ea se face în formă autentică şi este opozabilă tuturor terţilor. Ea se poate face însă şi printr-un act sub semnătură privată care emană din partea debitorului şi este opozabilă numai debitorului cedat, nu şi celorlalte categorii de terţi.

b) În privinţa unor cesiuni de creanţă, pentru opozabilitate sunt prevăzute reguli speciale, după cum urmează:

- cesiunea contractului de locaţie mai mare de 3 ani trebuie trecută în registrul de transcrieri de la locul imobilului (Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară);

- transmiterea cambiilor şi cecurilor este supusă unor reguli speciale (se face prin gir şi tradiţiunea titlului);

- cesiunea acţiunilor la purtător se face prin simpla tradiţiune a acestora (art. 63 din Legea 31/1990);

- cesiunea acţiunilor nominative se face prin declaraţia făcută în registrul de acţiuni al emitentului, subscrisă de cedent şi cesiona sau de mandatarii lor şi prin menţiune făcută pe acţiune (art. 34 din Legea 31/1990)206.

D) Efectele cesiunii de creanţă Acestea sunt de două feluri: a) Efecte ale actelor juridice care se înfăptuiesc prin intermediul ei:

vânzare, schimb, donaţie, împrumut; b) Efecte specifice cesiunii de creanţă. În ce priveşte efectele cesiunii de creanţă, se deosebesc: 1. Între părţi. Ca efect al cesiunii de creanţă, din momentul

încheierii acesteia, creanţa se transferă către cesionar.

206 Ion Filipescu, op. cit., pag. 219

232

Page 247: drepturile reale

Transmisiunea operează pentru valoarea nominală a creanţei, chiar dacă cesionarul ar fi cumpărat-o la un preţ mai mic sau ar fi primit-o cu titlu gratuit.

Creanţa care se transmite cesionarului rămâne neschimbată şi se face cu toate drepturile pe care le conferă. Deci, creanţa rămâne civilă sau comercială cum era, ea se transmite cu toate garanţiile care o însoţeau, iar dacă are ca obiect o sumă de bani şi producea o anumită dobândă, aceasta se va produce în continuare.

Cesiunea de creanţă lasă debitorului cedat toate excepţiile ce ar fi putut să le ridice în contra debitorului cedat.

2. Faţă de terţi. Cesiunea produce efecte numai din momentul notificării făcută prin intermediul executorilor judecătoreşti sau al acceptării de către debitorul cedat prin înscris autentic.

Faţă de debitorul cedat, cesiunea produce efecte şi prin acceptarea pe care acesta o face prin înscris sub semnătură privată.

Terţi în materia cesiunii de creanţă sunt: - debitorul cedat; - cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţei; - creditorii cedentului207. Până la îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege pentru

opozabilitatea cesiunii, debitorul cedat poate s-o ignore, ceea ce înseamnă că până la notificare sau acceptare, debitorul poate plăti în mod valabil cedentului (art. 1395 C. civ.). dacă cedentul face totuşi cesiunea, debitorul cedat se va putea apăra împotriva cesionarului prin invocarea chitanţelor liberatorii pe care le are de la cedent chiar cu dată posterioară cesiunii, dar cu dată anterioară modificării sau acceptării.

În aceleaşi condiţii, debitorul cedat va putea opune cesionarului compensaţia pe care o putea opune şi cedentului.

După îndeplinirea formalităţilor, debitorul cedat devine debitorul cesionarului şi nu mai poate invoca compensaţia pentru o creanţă care s-a născut împotriva cedentului ulterior notificării sau acceptării cesiunii.

Potrivit art. 1149 C. civ., dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin acceptare, indiferent de formă, compensaţia care eventual a operat faţă de cedent este rezolvată şi nu va mai putea fi invocată cesionarului. Legea presupune că prin acceptare, debitorul a renunţat implicit să invoce compensaţia, astfel că el înţelege să plătească cesionarului.

Este posibil ca un cedent să înstrăineze creanţa sa la mai mulţi cesionari. În acest caz se naşte un conflict între cesionarii ulteriori ai aceleiaşi creanţei. Conflictul dintre ei urmează a fi soluţionat în sensul că acela care notifică primul debitorului cedat sau obţine din partea acestuia

207 Dinu Ştefănescu, op. cit., pag. 459

233

Page 248: drepturile reale

acceptare prin înscris autentic, va deveni terţ faţă de celelalte acte de cesiune făcute de cedent (faţă de ceilalţi cesionari).

La rândul lor, creditorii cedentului pierd prin cesiune mai ales atunci când ea este făcută cu titlu gratuit, un element al gajului general pe care îl au asupra patrimoniului acestuia. Deci, creditorii cedentului sunt terţi faţă de contractul de cesiune, câtă vreme nu au fost îndeplinite formalităţile prevăzute de lege. Până la această dată ei vor putea ignora cesiunea şi vor putea urmări creanţa pe care cedentul o are împotriva debitorului cedat.

E) Unele particularităţi ale creanţei litigioase; retractul litigios208

În doctrină problema se pune numai în cazul înstrăinării cu titlu oneros a unui drept de creanţă a cărui existenţă sau întindere este contestată de către debitor. Debitorul cedat are posibilitate, potrivit legii, de a se libera faţă de cesionar restituindu-i preţul pe care cesionarul l-a plătit cedentului şi plătindu-i spezele contractului şi dobânda preţului din ziua când a plătit preţul cesiunii. Operaţiunea se numeşte retract litigios şi este reglementată în art. 1402-1404 C. civ. Legiuitorul român a prevăzut o asemenea posibilitate pentru a pune la îndemâna debitorului cedat un mijloc juridic prin care să înlăture încercarea de speculă a cesionarului care, cumpărând o creanţă litigioasă la un preţ redus, urmăreşte să o încaseze la valoarea ei nominală.

Retractul litigios se poate exercita pe cale judiciară, în faţa instanţei de judecată, în cadrul unui proces pornit de cesionar împotriva debitorului cedat, ori pe cale extrajudiciară, printr-o notificare trimisă cesionarului de către debitor prin intermediul executorului judecătoresc.

3. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

Plata poate fi făcută de o persoană care nu avea datoria respectivă. Plata poate fi făcută de orice persoană interesată ori nu în efectuarea ei.

Posibilitatea ca o plată să se facă şi prin subrogare, caz în care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte, terţi faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor este prevăzută de art. 1106-1109 C. civ.

Subrogaţia creditorului prin plata creanţei (subrogaţia personală) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului denumit solvens.

Distingem două tipuri de subrogaţie:

208 Liviu Pop, op. cit., pag. 459

234

Page 249: drepturile reale

a. Subrogaţia legală (atunci când creditorul plătitor, solvens, poate fi subrogat în drepturile creditorului plătit în temeiul legii);

b. Subrogaţia convenţională (realizată ca urmare a convenţiei părţilor), care la rândul ei poate fi:

- subrogaţie convenţională consimţită de creditor şi - subrogaţie convenţională consimţită de debitor. Atât în cazul subrogaţiei legale, cât şi al subrogaţiei convenţionale

efectele sunt aceleaşi. Subrogaţia legală. Această formă a subrogaţiei operează de plin

drept, în virtutea legii. Conform prevederilor art. 1108 C. civ., subrogaţia legală operează în

următoarele cazuri: 1. În folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte pe un alt

creditor al aceluiaşi debitor, ce are preferinţă. Astfel, un creditor chirografar plăteşte creanţa unui creditor ipotecar substituindu-se în toate drepturile acestuia209.

Creditorul chirografar beneficiază de subrogaţia legală numai în cazul în care creditorul plătit este preferabil, adică într-o situaţie juridică mai bună, de exemplu un creditor ipotecar. Tot astfel, un creditor ipotecar de rang inferior plăteşte creanţa unui creditor de rang superior, care ameninţă scoaterea bunului great în vânzare într-un moment în care preţul obţinut n-ar fi suficient decât pentru îndestularea creditorului cu rang superior, astfel încât creditorul cu rang inferior are interesul să-l plătească pe cel cu rang superior şi să se substituie în locul lui aşteptând apoi un moment mai favorabil când, prin vânzarea bunului respectiv se pot acoperi ambele creanţe (adică aceea pe care a plătit-o creditorul cu rang superior şi propria sa creanţă).

2. În folosul aceluia care, dobândind un imobil, plăteşte creditorilor cărora acest imobil era ipotecat. Dobânditorul imobilului ipotecat, pentru a împiedica urmărirea imobilului, plăteşte astfel creanţa creditorului care are ipotecă asupra acelui imobil cu rang superior. Prin subrogaţie în drepturile creditorului ipotecar, dobânditorul imobilului are ipoteca asupra propriului imobil. Dobânditorul poate avea interesul să se subroge în drepturile creditorului plătit pentru a păstra bunul în patrimoniul său i a-l vinde la momentul când va avea o valoare mai mare.

Dobânditorul bunului foloseşte subrogaţia legală în cazul în care sarcinile imobilului în favoarea mai multor creditori cu ranguri diferite exced valorii imobilului, astfel că dobânditorul plăteşte creanţa creditorului cu rang superior în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface, adică să plătească pe: codebitorul solidar, creditorul dintr-o obligaţie indivizibilă, fidejusorul ş.a.

209 I. P. Filipescu, op. cit., pag. 222-223

235

Page 250: drepturile reale

3. În folosul moştenitorului sub beneficiu de inventar care a plătit din propriul său patrimoniu datoriile succesiunii. Ca efect al acceptării sub beneficiu de inventar, moştenitorul răspunde de datoriile succesiunii, în limitele activului succesiunii. Dacă acest moştenitor plăteşte din propriul său patrimoniu o datorie a succesiunii, de exemplu pentru a evita o urmărire inoportună, el se subrogă în drepturile creditorului succesoral plătit.

4. În cadrul asigurărilor legale de bunuri, asiguratorul se subrogă în drepturile asiguratului despăgubit, împotriva celui vinovat de producerea pagubei (reglementate prin art. 72 din Decretul 471/1971).

Subrogaţia convenţională. Această formă a subrogaţiei reale se realizează prin acordul de voinţă dintre terţul care plăteşte şi creditorul plătit sau dintre terţul care plăteşte şi debitorul subrogaţiei210.

Deci, subrogaţia convenţională poate fi consimţită de creditor sau de debitor.

a. subrogaţia consimţită de creditor intervine în conformitate cu art. 1107 C. civ., în cazul în care creditorul, primind plata de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile sau ipotecile sale, în contra debitorului. Această subrogaţie trebuie să fie expresă şi concomitentă cu plata.

Potrivit legii, pe lângă faptul că subrogaţia trebuie să fie stipulată expres, mai este necesar ca ea să fie concomitentă cu plata. Pentru aceasta, ea se stipulează chiar în chitanţa de plată semnată de creditor. Subrogaţia nu poate fi consimţită după ce s-a făcut plata, deoarece obligaţia nu mai există; din moment ce a fost plătit, creditorul nu poate subroga pe altul în dreptul său, de vreme ce raportul obligaţional s-a stins. De asemenea, subrogaţia intervenită înainte de a face plata nu poate opera, pentru motivul că în acest caz suntem în prezenţa unei cesiuni de creanţă.

Pentru a dovedi că subrogaţia a fost concomitentă cu plata şi pentru a o face opozabilă terţilor, este necesar ca înscrisul sau chitanţa în care a fost stipulată să aibă dată certă211.

b. subrogaţia consimţită de debitor, aşa cum prevede art. 1107, alin. 2 C. civ., în cazul în care debitorul se împrumută cu o sumă de bani pentru a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului, în acest caz subrogarea este consimţită de debitor. Între el şi terţa persoană, adică împrumutătorul, intervine o convenţie privind subrogarea. Legea permite debitorului în înţelege cu terţul străin de raportul de obligaţie, să-l subroge în drepturile creditorului pentru a-i crea posibilitatea debitorului de a se împrumuta şi, astfel, să-şi plătească datoria care este mai oneroasă decât aceea care rezultă din împrumutul făcut prin convenţia de împrumut.

210 Liviu Pop, op. cit., pag. 461211 Idem

236

Page 251: drepturile reale

Pentru această subrogaţie nu se cere consimţământul creditorului. Dacă el refuză plata, debitorul poate să facă oferta reală urmată de consemnaţiune.

Subrogaţia consimţită de debitor este un act juridic solemn şi trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă specifice.

În legătură cu efectele subrogaţiei este de reţinut că cel ce subrogă dobândeşte toate drepturile creditorului plătit. De aici, rezultă că cel ce subrogă dobândeşte nu numai acţiunea pe care creditorul ar fi putut-o intenta în caz de neplată împotriva debitorului, ci şi toate garanţiile acestei acţiuni ca privilegiile, ipoteca, gajul.

În cazul subrogaţiei parţiale, când solvensul a plătit numai o parte din datorie, creanţa şi accesoriile sale se împart între creditor şi subrogat, în sensul că drepturile creditorului se strămută la solvens numai în limitele plăţii pe care el a efectuat-o. Creditorul şi subrogatul vin în concurs fără ca între ei să existe un drept de preferinţă.

Cu privire la efectele subrogaţiei mai trebuie reţinute unele precizări: - subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate: subrogatul va

lua locul creditorului numai pentru ceea ce el a plătit efectiv, urmând a recupera de la debitor numai suma plătită, nu valoarea nominală a creanţei dobândită prin cesiune;

- când subrogatul este un codebitor solidar care a plătit întreaga datorie, deci peste partea ce-i revine lui, el va beneficia de garanţiile creanţei, nu însă şi de solidaritatea de care a beneficiat creditorul plătit. Deci, el va putea pretinde de la ceilalţi codebitori numai partea fiecăruia, iar dacă unul dintre ei este insolvabil, subrogatul (codebitor solidar plătitor) va suporta, alături de ceilalţi codebitori, riscul acestei insolvabilităţi (art. 1053 C. civ.);

- subrogatul, în toate situaţiile, dobândeşte împotriva debitorului, în afară de acţiunile creditorului în drepturile căruia s-a subrogat, şi unele acţiuni proprii, care se pot întemeia pe gestiunea de afaceri, pe îmbogăţirea fără just temei sau pe contractul de mandat.

Asupra instituţiei juridice a fidejusiunii vom insista în cadrul capitolului privind garantarea obligaţiilor.

Deosebiri între subrogaţie şi cesiunea de creanţă Efectul translativ al subrogaţiei se apropie de cesiunea de creanţă, de

aceea este greu de distins între cele două moduri de transmitere a creanţei. În doctrină au fost totuşi desprinse următoarele212: - cesiunea de creanţă se face pe un preţ mai mic decât creanţa, dar

cesionarul are dreptul să primească valoarea nominală a creanţei, pe când

212 C. Hamangiu ş.a., op. cit., vol. I, pag. 616-617

237

Page 252: drepturile reale

subrogatul are dreptul de a cere de la debitor numai suma pe care a plătit-o creditorului;

- cesiunea de creanţă nu poate avea loc fără voia creditorului, pe când subrogaţia poate avea loc fără voia acestuia;

- în cazul subrogaţiei nu este nevoie de notificare către debitor, care este cerută pentru a-l garanta pe subrogat.

4. Transformarea obligaţiilor civile

În afară de transmiterea obligaţiilor civile, ele se pot şi transforma. De pildă, dacă un debitor vrea să înlocuiască obiectul prestaţiei la care s-a obligat cu un altul de care dispune în acel moment, el poate conveni cu creditorul, înainte însă ca datoria să ajungă la scadenţă, o schimbare a obiectului prestaţiei.

De aici rezultă că, raportul juridic obligaţional poate fi transformat prin voinţa părţilor, aducându-i un element nou.

Transformarea obligaţiei constă, deci, în operaţiunea juridică în temeiul căreia se schimbă prin acordul părţilor unul din elementele raportului juridic obligaţional: subiectele, obiectul sau cauza.

A) Novaţia Novaţia este reglementată împreună cu delegaţia în art. 1128-1137 C.

civ. În literatura juridică novaţia este definită ca fiind: „operaţia juridică prin care părţile sting o obligaţie mai veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă”213.

Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent. Cu alte cuvinte, obligaţia existentă se transformă într-o obligaţie nouă. Având în vedere efectul său extinctiv cu privire la obligaţia veche, sunt unii autori care analizează novaţia în contextul mijloacelor juridice de stingere a obligaţiilor214.

Specificul novaţiei constă în stingerea obligaţiei vechi, ceea ce nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci numai transformarea ei într-o altă obligaţie. Efectele obligaţiei vechi se transformă în efectele obligaţiei noi, născute prin novaţie.

a) Felurile novaţiei. În funcţie de elementele obligaţiei existente care se transformă, novaţia poate fi obiectivă şi subiectivă.

Novaţia obiectivă se produce între creditorul şi debitorul obligaţiei iniţiale, care schimbă obiectul, cauza sau modalităţile care o afectează. Astfel, părţile convin ca, în loc de o sumă de bani, debitorul să execute o

213 Liviu Pop, op. cit., pag. 466214 T. R. Popescu, op. cit., pag. 401-402

238

Page 253: drepturile reale

altă prestaţie au cumpărătorul unui bun convine cu creditorul vânzător să păstreze suma datorată ca preţ, dar cu titlu de împrumut215.

Novaţia subiectivă este aceea care se realizează prin schimbarea

creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale. Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţă persoană se obligă faţă de creditor să plătească datori şi poate opera fără consimţământul debitorului iniţial (art. 1131 C. civ.). Schimbarea creditorului intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor; debitorul va fi eliberat faţă de creditorul din vechea obligaţie, fiind obligat ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor.

Novaţia subiectivă nu se confundă cu cesiunea de creanţă şi cu subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Dacă în cazul novaţiei obligaţia veche se transformă într-o altă obligaţie nouă, în cazul cesiunii de creanţă şi a subrogaţiei personale, obligaţia existentă rămâne aceeaşi şi se transmite cu toate garanţiile şi accesoriile sale la creditorul subsecvent216.

b) Condiţiile novaţiei. Fiind o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, novaţia trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a contractelor.

În afara acestora, novaţia trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale ce rezultă din art. 1128-1133 C. civ.:

- existenţa unei obligaţii vechi valabile, care urmează să se stingă prin voinţa părţilor. Obligaţia lovită de nulitate relativă poate fi însă novată în condiţiile în care prin aceasta se urmăreşte confirmarea nulităţii relative. În această situaţie, trebuie îndeplinite toate condiţiile unei confirmări a nulităţii relative de către partea care o invocă (să fi cunoscut că obligaţia iniţială era anulabilă şi să aibă capacitatea de exerciţiu);

- prin acordul părţilor, să se nască o obligaţie nouă valabilă, care o înlocuieşte pe cea veche. Dacă obligaţia nu este valabilă, obligaţia veche rămâne în fiinţă. Stingerea obligaţiei vechi este condiţionată de naşterea, în locul ei, a unei alte obligaţii valabile. Atunci când obligaţia nouă este lovită de nulitate relativă, novaţia se va consolida dacă nulitatea a fost acoperită prin confirmarea expresă sau tacită;

- obligaţia nouă, care se naşte prin novaţie, trebuie să aibă un element nou faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta în: schimbarea uneia dintre părţi; schimbarea obiectului, a cauzei sau în adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă.

Schimbarea creditorului intervine, de pildă, când cumpărătorul unui bun se obligă la cererea vânzătorului să efectueze plata preţului către o altă persoană. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul că se face cu acordul debitorului şi are ca efect

215 Ion Filipescu, op. cit., pag. 227216 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag. 354

239

Page 254: drepturile reale

stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte obligaţii faţă de noul creditor.

Elementul nou poate consta în schimbarea obiectului, când părţile se înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decât cea stabilită în obligaţia care se stinge. De această dată, novaţia poate fi confundată cu darea în plată. Darea în plată de deosebeşte însă de novaţie. La darea în plată acordul părţilor de a schimba obiectul obligaţiei este concomitent cu plata. Dimpotrivă, în cazul novaţiei prin schimbarea obiectului obligaţiei, înţelegerea părţilor în acest sens intervine obligatoriu înainte de momentul în care urmează să se facă plata217.

Novaţia prin schimbarea cauzei are loc în situaţia când părţile se înţeleg ca prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decât aceea a obligaţiei iniţiale. Exemplu: părţile unui contract de vânzare-cumpărare se înţeleg ca suma datorată de cumpărător, cu titlul de preţ, să rămână la acesta, înăuntrul unui termen, pentru a fi plătită creditorului cu titlul de împrumut218.

Intenţia expresă a părţilor de a nova (animus novandi) rezultă din dispoziţiile art. 1130 C. civ.

Capacitatea de a nova. Potrivit art. 1129 C. civ.: „novaţiunea nu operează decât între persoane capabile de a contracta”. Se impune o precizare: creditorul trebuie să aibă capacitatea de a se obliga, deoarece prin efectul novaţiei, el devine debitor în noua obligaţie.

c) Efectele novaţiei: - stingerea vechii obligaţii şi înlocuirea ei cu una nouă. Împreună cu

obligaţia veche se sting şi toate garanţiile şi accesoriile care o însoţesc (gaj, ipotecă, fidejusiune), în afară de cazul când părţile prin acordul lor prevăd expres ca noua obligaţie să fie garantată prin garanţiile ce însoţeau vechea obligaţie;

- naşterea concomitent şi condiţionat de stingerea vechii obligaţii a unei obligaţii noi. Aceasta din urmă are întotdeauna un caracter contractual deoarece rezultă din acordul nemijlocit al părţilor, indiferent care a fost izvorul obligaţiei iniţiale care s-a stins.

B) Delegaţia

Delegaţia este o altă formă de transformare a obligaţiei. În literatura juridică ea este definită ca fiind actul juridic prin care un

debitor, numit delegant, obţine şi aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul unei alte persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în locul delegantului.

217 Liviu Pop, op. cit., pag. 468218 Idem, pag. 469

240

Page 255: drepturile reale

Delegaţia prezintă interes practic în ipoteza în care debitorul (delegant) are o creanţă împotriva unei terţe persoane (delegat) şi pentru a evita o dublă plată (ca terţa persoană să-i plătească debitorului, iar acesta, la rândul său, să plătească pe propriul creditor) să poată recurge la operaţiunea delegaţiei.

Deci, debitorul (delegant) convine cu terţa persoană (delegat), ca acesta să plătească o datorie a delegantului către delegatar.

Delegaţia poate fi perfectă sau imperfectă. Delegaţia perfectă se caracterizează prin aceea că delegatarul

descarcă prin delegaţie expresă pe delegant şi înţelege că obligaţia să fie executată de delegat. Practic, delegaţia perfectă se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor. În sprijinul acestei afirmaţii precizăm că în Codul civil se reglementează delegaţia (art. 1132-1133) în cadrul secţiunii consacrată novaţiei.

La delegaţia imperfectă, delegatarul nu consimte la liberareaelegantului, ceea ce face ca el - creditorul iniţial - să aibă, pe lângădebitorul său, un nou debitor - delegatul.

În lipsa unei delegaţii exprese a creditorului delegatar, în sensul descărcării de obligaţie a debitorului iniţial delegant, delegaţia nu poate fi imperfectă (art. 1132 C. civ.).

Efectele delegaţiei sunt diferite după cum avem de-a face cu o delegaţie perfectă sau cu o delegaţie imperfectă.

Delegaţia perfectă, de regulă, stinge vechea obligaţie şi o înlocuieşte cu una nouă. Art. 1133 C. civ. prevede două situaţii în care obligaţia delegantului subzistă faţă de delegatar, şi anume:

- când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări pe delegant în caz de insolvabilitate a delegatului;

- când delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei. Delegantul rămâne obligat în subsidiar, astfel încât delegatarul va

trebui ca, mai întâi, să-l urmărească pe delegat şi apoi pe delegant. Raportul juridic dintre creditorul delegatar şi delegat este un nou

raport de obligaţie, astfel că el nu va beneficia de garanţiile vechii creanţe. Vechiul raport juridic obligaţional s-a transformat într-un nou raport juridic, cu efectele sale specifice.

Delegaţia imperfectă are ca efect faptul că un raport de obligaţie este adăugat celui existent: debitorul iniţial delegant nu este descărcat de obligaţia sa faţă de delegatar, dar acesta are un nou debitor, alături de cel iniţial, delegatul.

Creditorul delegatar poate urmări la alegerea sa pe oricare dintre ei. Distincţie între delegaţie şi stipulaţia pentru altul: În timp ce delegaţia presupune consimţământul tuturor părţilor

delegant, delegat şi delegatar - stipulaţia pentru altul intervine între

241

Page 256: drepturile reale

stipulant şi promitent, iar dreptul se naşte direct în favoarea terţului beneficiar.

Pe când la delegaţie momentul naşterii obligaţiei delegatului faţă de delegatar este cel când delegatarul acceptă angajamentul juridic al delegatului, la stipulaţie dreptul în favoarea terţului se naşte direct din acestea.

Deci, putem reţine că stipulaţia este mai rapidă şi mai practică. Obligaţia delegatului faţă de delegatar se poate prezenta sub formă

abstractă, adică detaşată complet de cauza sa, în timp ce obligaţia promitentului faţă de terţul beneficia îşi are întotdeauna cauza sa în convenţia dintre stipulant şi promitent219.

Distincţia dintre delegaţie şi cesiunea de creanţă este următoarea: - delegaţia presupune consimţământul debitorului, iar cesiunea de

creanţă ia naştere numai prin acordul de voinţă între cedent şi cesionar; - pentru opozabilitatea delegaţiei nu este necesară îndeplinirea unor

cerinţe de publicitate prevăzute de lege, ca în cazul cesiuni; - delegatarul dobândeşte contra delegatului, în cazul unei delegaţii

perfecte, o creanţă nouă şi de aceea nu beneficiază de garanţiile constituite de delegant în cadrul obligaţiei anterioare220.

219 Tr. Ionaşcu - Teoria generală a obligaţiilor, Buc., 1942, pag. 594220 Liviu Pop - Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Buc, 1998, pag. 472

242

Page 257: drepturile reale

CAPITOLUL VII EXECUTAREA ŞI STINGEREA OBLIGAŢIILOR

1. Executarea obligaţiilor

1.1. Preliminarii Cum este şi firesc, realizarea scopurilor urmărite de către părţile

raportului obligaţional poate avea loc numai prin îndeplinirea drepturilor de creanţe şi executarea obligaţiilor corelative.

Acest obiectiv poate fi atins în măsura în care, în multiplele raporturi juridice obligaţionale în care membrii societăţii apar ca subiecte de drept, ca părţi, se obţine obiectul specific şi exact avut în vedere la naşterea acestor raporturi. Aceasta este executarea directă sau în natură a obligaţiei care de regulă se face de bună voie de către debitor.

În situaţia în care debitorul refuză executarea de bunăvoie a obligaţiei, creditorul va fi nevoit să recurgă la forţa coercitivă a statului pentru executarea silită în natură a acelei obligaţii.

Conduita creditorului într-o atare situaţie este determinată de însăşi derularea în condiţii corespunzătoare a circuitului civil în care, la rândul lui devine debitor pentru prestaţia pe care trebuie să o primească fie direct, fie prin punerea în manoperă a obiectului acestuia. Astfel, potrivit art. 1073 Cod civil, în primul rând “creditorul are dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei”.

În caz de neexecutare totală sau parţială, sau de executare necorespunzătoare, creditorul “are dreptul la despăgubiri”, conform aceluiaşi text de lege.

Deci, în cazul în care din diferite motive executarea nu mai este posibilă, creditorul va putea pretinde echivalentul prejudiciului suferit, adică prin executarea indirectă, prin despăgubiri băneşti.

Din cele prezentate rezultă că executarea obligaţiilor se poate realiza pe două căi: executarea directă sau în natură, sau executarea indirectă sau prin echivalent.

Problematica complexă a executării obligaţiilor în mod reparatoriu, prin echivalent bănesc şi a daunelor-interese au fost analizate în prima parte a lucrării noastre privind răspunderea civilă.

Ne vom referi în cele ce urmează la executarea directă sau în natură a obligaţiilor.

243

Page 258: drepturile reale

În doctrina juridică actuală se afirmă imperativ că executarea în natură a obligaţiilor să constituie un principiu fundamental al dreptului civil.

Executarea în natură a obligaţiilor înseamnă executarea întocmai a prestaţiei însăşi la care este îndatorat debitorul, prestaţie ce nu poate fi înlocuită cu o altă prestaţie sau cu despăgubiri băneşti, fără acordul creditorului.221

Şi este firesc să fie aşa, executarea unei alte prestaţii sau chiar o despăgubire bănească acordată pentru a înlocui realizarea în natură a prestaţiilor nu poate satisface întocmai interesele creditorului şi nici ale participanţilor la circuitul civil.

1.2. Executare directă in natură a obligaţiilor; plata Codul civil reglementează plata în art. 1092-1121, incluzând-o în

cadrul modurilor de stingere a obligaţiei. Faţă de celelalte moduri de stingere a obligaţiilor menţionate de art. 1091 Cod civil, plata prezintă particularitatea că stinge raportul juridic prin executarea obiectului său, adică realizează ceea ce au voit părţile.

În mod curent, prin plată se înţelege remiterea unei sume de bani. Spre deosebire, în limbaj juridic, plata constituie modul normal sau

firesc de stingere a obligaţiilor, deoarece orice obligaţie ia naştere pentru a fi îndeplinită sau executată. Putem spune deci, că plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiei.

Plata poate fi considerată ca un act juridic, adică o operaţie juridică care se formează între cel care plăteşte (solvens) şi cel care primeşte (accipiens), fiind vorba deci despre o convenţie între persoana care a executat plata şi cel care a primit-o.

a) Cine poate face plata? Potrivit art. 1093 alin. 1 Cod civil, plata poate fi făcută de orice

persoană interesată şi chiar de o persoană neinteresată.În acest sens, se impun câteva precizări. Astfel:

- cel ţinut a face plata este debitorul, fie personal, fie prinreprezentantul său;

- plata poate fi făcută de o persoană ţinută alături de debitor, cum ar fi: un codebitor solidar sau pentru debitor, ca de exemplu, un fidejusor;

- plata poate fi făcută şi de un terţ interesat în efectuarea ei, de exemplu: dobânditorul unui imobil ipotecat poate achita datoria debitorului, pentru ca imobilul să fie liber de orice sarcină.

221 A se vedea Liviu Pop, op.cit., pag. 476

244

Page 259: drepturile reale

Aşa cum arătam, plata poate fi făcută chiar de o persoană neinteresată; de exemplu în cazul când terţul doreşte să-l gratifice pe debitor, situaţie în care se cere şi consimţământul creditorului.

În situaţia în care plata este făcută altor persoane decât celor arătate de legiuitor, de principiu nu este valabilă.

Cu toate acestea plata este valabilă dacă:222

- plata a folosit creditorului (ex. plata făcută unui creditor al creditorului, art. 1096 alin. 2 C.civ.);

- plata făcută unui creditor aparent (ex. unui moştenitor care este înlăturat de la moştenire de către un moştenitor mai apropiat în grad). În acest caz, creditorul real are la îndemână o acţiune în regres împotriva celui aparent - fără calităţi;

- notificarea de către creditor a unei plăţi făcute unei persoanecare nu a avut calitatea de a primi.

De la principiul că plata poate fi făcută de orice persoană, există două excepţii :

- în cazul obligaţiilor de a face “intuituu personae”, plata nu poate fi făcută decât de debitorul acestei obligaţii, art. 1094 Cod civil ;

- dacă părţile au convenit ca plata să nu fie făcută de altcineva, decât de debitor (art. 1083 Cod civil).

Cu privire la executarea unei obligaţii de dare, respectiv constituirea sau transmiterea unui drept real, plata trebuie să fie făcută de proprietarul lucrului, proprietar care trebuie să aibă capacitatea juridică necesară actelor de dispoziţie.

Nerespectarea acestor condiţii are drept consecinţă nulitatea actului juridic al plăţii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor executate prin plată.

Trebuie făcută menţiunea ca Legea nr. 288/23 mai 2002 prin care se aprobă Ordonanţa Guvernului 22/2002 cuprinde unele reglementări specifice privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice.

În ceea ce privesc obligaţiile de “a da”, sunt prevăzute câteva condiţii speciale de către legiuitor.

În primul rând este necesar ca cel ce face plata să fie proprietarul lucrului dat în plată aşa cum prevede art. 1095 C.civ.

Cel ce face plata să fie proprietarul lucrului dat în plată (art. 1095 C.civ.). Această deoarece prin efectul plăţii, creditorul trebuie să devină proprietarul lucrului plătit, ceea ce este posibil dacă cel ce face plata este el

222 A se vedea Iosif Urs, Smaranda Angheni - Drept civil, vol. 2, Editura Oscar Print pag. 296

245

Page 260: drepturile reale

însuşi proprietar. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, palta este nulă.223

Totuşi dacă este vorba de sume de bani sau de alte lucruri ce se consumă prin întrebuinţare, acestea nu mai pot fi repetite chiar atunci când cel ce le-a plătit nu era proprietarul lor, dacă creditorul care a primit plata le-a consumat de bună credinţă (art. 1095, alin. 2 C.civ.).

De asemenea, în cazul în care lucrul plătit este mobil mişcător, revendicarea lui nu este posibilă, deoarece se aplică art. 1909 C.civ.

În al doilea rand pentru ca o persoană să poată face plata în mod valabil este ca cel ce plăteşte să fie capabil de a înstrăina. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, plata poate fi anulată, afară dacă este vorba de bani sau de alte lucruri ce se consumă prin întrebuinţare, care nu mai pot fi repetite, în cazul în care creditorul care a primit plata le-a consumat de bună credinţă.224

Restituirea a ceea ce s-a plătit nu operează în cazul bunurilor consumptibile şi a sumelor de bani întrebuinţate de creditorul de bună credinţă, chiar dacă plata s-a făcut de o altă persoană decât proprietarul acelor bunuri sau care era capabilă de a înstrăina (art.1095 alin.2 Cod civil).

b) Cui se poate face plata?225

În primul rând plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului ori aceluia care este autorizat de justiţie sau de lege să primească pentru creditor (art.1096 Cod civil).

După moartea creditorului, plata se poate face moştenitorilor săi, care au devenit astfel, creditori.

Ca efect al contractului de cesiune de creanţă, cesionarul dobândeşte calitatea de creditor şi este îndreptăţit a i se face plata.

Plata mai poate fi primită de un mandatar al creditorului sau de către reprezentantul legal (tutore, curator) al creditorului.

Plata se poate face şi unui terţ desemnat chiar de instanţă în cazul validării unei popriri, în acest caz, plata se va face unui creditor popritor care va fi împuternicit să primească plata.

Dacă plata este făcută altor persoane decât cele arătate de legiuitor, în principiu, ea nu este valabilă. Şi totuşi plata este valabilă în următoarele situaţii:

- când creditorul ratifică plata făcută unei persoane care nu avea calitatea de a primi;

- când plata a folosit creditorului, de pildă, în situaţia în care a fost făcută unui creditor al creditorului, stingându-se astfel

223 A se vedea Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu - Drep civil, Teoria generală a obligaţiilor, Edit.Universul Juridic, Bucureşti 2004, pag.209.224 Ibidem, p. 209-210225 A se vedea prof. Dinu Ştefănescu, op.cit., pag.204

246

Page 261: drepturile reale

obligaţia pe care creditorul o avea faţă de o altă persoană (art. 1096 alin.2, Cod civil);

- când plata a fost făcută unui creditor aparent (de exemplu, unui moştenitor care este înlăturat ulterior de la moştenire de către un moştenitor mai apropiat în grad. în acest caz, adevăratul creditor se va întoarce cu acţiune în regres împotriva celui ce a primit fără calitate);

- plata făcută unei persoane cu capacitate restrânsă de exerciţiu sub sancţiunea nulităţii relative a actului juridic de plată.

c) Ce se plăteşte (obiectul plăţii)? Conform art. 1100 Cod civil „creditorul nu poate fi silit a primi alt

lucru decât acela care i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare".

Aşadar, plata trebuie să constea în executarea întocmai a obligaţiei asumate. Dacă se execută o altă prestaţie decât obiectul obligaţiei, chiar dacă este acceptată de creditor, aceasta nu este o plată, ci o dare în plată.

În legătură cu obiectul obligaţiei se impun câteva precizări. Astfel, dacă obiectul obligaţiei constă în a da un bun cert, debitorul

este eliberat prin predarea lui în starea în care se găsea la momentul predării. El nu va răspunde la pieirea bunului sau de stricăciunile pe care acestea le suferă dacă nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă, cu excepţia cazului când deteriorările s-au produs după punerea sa în întârziere.

Chiar şi când a fost pus în întârziere nu va răspunde dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi ia creditor (art. 1156 alin.2 Cod civil).

Dacă obiectul obligaţiei de a da se referă la bunuri de gen, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pierdere, prin pieirea sau stricăciunea lor, întrucât genera non pereunt.

d) Principiul indivizibilităţii plăţii Potrivit acestui principiu debitorul trebuie să plătească datoria în

întregime, deci plata este integrală. Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, chiar în ipoteza unei datorii divizibile (art.l 101 Cod civil).

Principiul indivizibilităţii comportă unele excepţii: - dacă prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie

divizibilă; - în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori,

datoria se divide între ei, fiecare plătind pro parte, cu excepţia situaţiei când obligaţia este indivizibilă (art. 1060 corob. cu art.l057 şi 1058 Cod civil);

- în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie, creditorul obligaţiei celei mai mare va primi o plată parţială;

247

Page 262: drepturile reale

- în ipoteza când în locul debitorului datoria este plătită de fldejusori: fidejusorii au beneficiul de diviziune şi fiecare va plăti partea din datorie ce i se cuvine (art. 1674 Cod civil);

- dacă instanţa acordă termen de garanţie, ea poate eşalona plata (art. 1101 alin.2 Cod civil);

- posesorul unei cambii, bilet la ordin sau cec, nu poate refuza o plată parţială căci atunci întreaga creanţă rămâne neplătită şi eventuala insolvabilitate a debitorului va fi suportată de semnatarii titlului, împotriva cărora posesorul va avea drept la acţiune pentru întreaga sumă.

e) Plata sumei numerice arătată în contract226

Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Dacă intervine o sporire sau scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflate în curs în momentul plăţii (art.1578 Cod civiî). Deci nu se primeşte teoria impreviziunii.

Astfel art.1578 Cod civil se referă la contractul de împrumut, în practica judiciară şi în literatura juridică se consideră însă că soluţia se aplică la toate obligaţiile patrimoniale, cu menţiunea că teoria impreviziunii se referă la domeniul contractual, deci nu şi la cel delictual.

Prin art. l0 lit.f din Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 referitoare la protecţia consumatorului se dispune că la încheierea contractului trebuie să se prevadă obligaţia de a plăti pentru produsele sau serviciile prestate, în sume stabilite cu exactitate în prealabil, majorarea preţului stabilit iniţial fiind posibilă „numai cu acordul consumatorului".

În acest fel se aplică soluţia din art. 969 alin.2, Cod civil, în sensul că revocarea convenţiilor se face cu consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. în acest sens, Ordonanţa nr.21/1992 se pare că nu cunoaşte teoria impreviziunii. Problema se poate pune şi în alte contracte.

În contractele internaţionale părţile folosesc unele clauze de adaptare a contractului, pentru a se pune la adăpost de fluctuaţiile monedei în care se face plata (clauza aur, clauza de plată în valoare aur, clauză valutară etc.).

În contractul intern, se poate pune întrebarea dacă nu s-ar putea folosi pentru a evita eventualele deprecieri monetare, o clauză în sensul că trebuie să se plătească o sumă cu care să se poată cumpăra o anumită cantitate de bunuri, de exemplu, grâu, care se putea cumpăra cu suma prevăzută în contract la data încheierii. Deci, dacă se poate folosi o clauză care să asigure plata la scadenţă a unei valori cât mai apropiată de valoarea înstrăinată sau împrumutată. Răspunsul este afirmativ.

f) Data plăţii

226 A se vedea Ion Filipescu, op.cit., pag. 183-184

248

Page 263: drepturile reale

Plata trebuie să se facă la data stabilită. Momentul plăţii este acela când datoria a ajuns la scadenţă şi creditorul poate să o ceară, deci a devenit exigibilă.

Problema exigibilităţii se rezolvă diferit, în funcţie de modul de executare a obligaţiilor. În cazul obligaţiilor cu executare imediată, plata este exigibilă din chiar momentul naşterii creanţei. Dacă obligaţia este cu termen, plata este exigibilă la împlinirea termenului stabilit de consum acord de către părţi.

Termenul poate fi stipulat în favoarea oricăreia dintre părţi sau în interesul ambelor părţi. Dacă nu s-a prevăzut în contract în interesul cărei părţi este stipulat termenul, se prezumă că este în favoarea debitorului (art. 1024 Cod civil). În situaţia în care termenul a fost stabilit în favoarea debitorului, acesta poate face plata şi anticipat, iar creditorul este obligat să o primească. Dacă termenul este stabilit în favoarea creditorului, se poate face plata anticipat dar numai cu consimţământul acestuia.

Uneori legea precizează că termenul a fost stabilit în favoarea creditorului (art.1616 Cod civil depozitul se restituie la cererea deponentului, chiar dacă a fost stipulat în contract un termen de restituire).

Dacă termenul a fost stabilit în favoarea ambelor părţi (un contract de împrumut cu dobândă) plata trebuie făcută la acel termen.

În cazul executării cu întârziere, creditorul are drept la despăgubiri, pentru daunele produse prin neexecutarea la termen a obligaţiei. Acordarea despăgubirilor este condiţionată de prealabila punere în întârziere a debitorului.

g) Locul plăţii Potrivit art. 1104 Cod civil, plata trebuie făcută la locul convenit de

părţi. Dacă părţile nu au stabilit locul plăţii, ea se va face la domiciliul debitorului (art. 1104 alin.3 Cod civil), deci plata este cherabilă.

Dacă plata se face la domiciliului creditorului, atunci ea este portabilă.

Când plata se referă la un bun cert şi părţile nu au prevăzut locui plăţii, aceasta se va face la locul situării bunului respectiv.

Determinarea locului plăţii are o dublă semnificaţie juridică. In primul rând, în raport de locul plăţii se stabilesc cheltuielile de transport, în al doilea rând, în dreptul internaţional privat şi în dreptul comerţului internaţional executarea obligaţiilor este reglementată de legea locului de unde urmează a se face plata (lex loci solutionis sau executionis).

h) Imputaţia plăţii Imputaţia plăţii intervine atunci când un debitor are de plătit mai

multe datorii, obligaţii care au ca obiect bunuri de aceeaşi natură, faţă de acelaşi creditor.

249

Page 264: drepturile reale

Dacă debitorul plăteşte creditorului o sumă de bani sau o altă cantitate de bunuri fungibile neîndestulătoare pentru a acoperi toate datoriile, se ridică problema - care dintre datorii se va stinge?

Imputaţia plăţilor se stabileşte, de regulă, pe cale convenţională, iar în lipsa acesteia poate fi decisă de către una din părţi.

Primul care poate decide asupra cărei obligaţii se impută plata efectuării este debitorul (art.l 110 Cod civil).

Posibilitatea pe care o are debitorul de a face imputaţia plăţii este limitată, în sensul respectării următoarelor reguli:

- plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; - dacă o datorie este ajunsă la scadenţă (exigibilă) şi alta

nescadentă, debitorul nu poate să impute plata asupra datoriei care nu a ajuns la termen deoarece s-ar face o plată anticipată, Iară acordul creditorului, ceea ce nu-i este posibil dacă termenul a fost stipulat în favoarea creditorului;

- dacă scadenţa este producătoare de dobânzi şi debitorul datorează, deopotrivă, dobânzile şi suma împrumutată, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, cu excepţia cazului când creditorul este de acord să fie imputată asupra capitalului (art.1111 Cod civil).

Creditorul are dreptul de a decide care dintre datorii se va stinge şi aceasta o face, de obicei, prin chitanţa pe care o liberează debitorului.

Debitorul este ţinut de imputaţia făcută de creditor şi nu o poate contesta decât atunci când creditorul l -a surprins sau l -a indus în eroare prin manoperele pe care le-a folosit (art.1112 Cod civil).

Dacă nici una din părţi nu a iăcut imputaţia, aceasta se va face după dispoziţiile din Codul civil (art.1113 Cod civil).

Astfel, imputaţia legală se realizează după următoarele reguli: - dacă o datorie este ajunsă la scadenţă, iar cealaltă nu este

exigibilă, plata se impută mai întâi asupra datoriei ajunsă la scadenţă;

- dacă toate datoriile au ajuns la scadentă, imputaţia plăţii se face mai întâi asupra aceleia care este mai oneroasă (de exemplu, o datorie garantată prin ipotecă);

- dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă şi sunt la fel de oneroase, imputaţia plăţii efectuate se va face mai întâi asupra celei mai vechi;

- dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi de vechi, imputaţia plăţii se va face proporţional asupra fiecăreia dintre ele;

- imputaţia plăţii se va face mai întâi asupra dobânzii şi apoi asupra sumei datorate, în acest caz, creditorul va primi o plată parţială, ca o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii.

250

Page 265: drepturile reale

i) Dovada plăţii Plata are ca efect liberarea debitorului de obligaţia asumată, în caz de

litigiu, cel care reclamă trebuie să dovedească pretenţiile (art.1169 Cod civil). În unele cazuri, faptul plăţii este prezumat de lege.

Astfel, potrivit art.1138 Cod civil, remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului dă proba liberaţiunii, iar remiterea voluntară a copiei legalizate a titlului prezumă, până la proba contrarie, remiterea de datorie sau plată.

Aşadar, dacă se remite titlul constatator al creanţei care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă absolut liberarea sa prin plată sau prin remitere de datorie, deoarece actul sub semnătură privată există într-un singur exemplar.

Dacă se restituie titlul constatator al creanţei care este un act autentic, prezumţia de liberare este relativă deoarece se pot face copii legalizate.

În toate celelalte cazuri, creditorul va elibera debitorului o chitanţă liberatorie, prin care să se ateste plata efectuată.

j) Oferta reală urmată de consemnaţiune Debitorul are nu numai obligaţia de a plăti, dar el are şi dreptul

subiectiv de a efectua plata pentru a nu suporta consecinţele neexecutării. În situaţia în care debitorul deşi doreşte să facă plata, totuşi creditorul o refuză, el poate să-i facă o ofertă reală de plată urmată de consemnaţiune.

Această posibilitate legală (art. 1114-1121 Cod civil şi art.586-590 Cod procedură civilă) pe care o are debitorul se întemeiază pe ideea că plata nu este numai o obligaţie pentru debitor, ci şi un drept subiectiv. Oferta reală se face printr-o somaţie pe care o adresează debitorului său, prin intermediul executorilor judecătoreşti, de a primi plata datoriei.

Dacă el refuză acceptarea plăţii, debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului, iar dacă prestaţia constă într-o sumă de bani, consemnarea se va face la C.E.C.

k) Opoziţia la plată Opoziţia la plată constă într-o intervenţie pe care o face cineva către

debitor de a nu efectua plată pe care o datorează fără consimţământul lui sau prezenţa sa. În acest caz debitorul ce a primit opoziţia este obligat să se abţină de a face plata în caz contrar acesta va trebui să o repete.

Opoziţia la plată poate fi făcută de următoarele persoane: - un creditor ai aceluiaşi debitor: astfei, creditorii unei moşteniri

acceptată sub beneficiu de inventar fac opoziţia ia plată, moştenitorului, să nu procedeze la piaţă până nu sunt toţi prezenţi;

- titularul unui titlu la purtător pierdut sau furat; - creditorul creditorului (creditorul propriu), în cazul popririi,

către terţul poprit (debitorul), ca acesta din urmă să nu

251

Page 266: drepturile reale

plătească creanţa creditorului său (popritul).

1. 3. Executarea silită în natură a obligaţiilor

Dacă debitorul nu execută de bună voie obligaţia, deci nu face plata, creditorul poate apela ia executarea silită în natură sau prin echivalent bănesc. Deci in primul rând creditorul poate recurge la mijloacele legale pentru a-l sili să-şi execute în natură obligaţia.

Orice creditor are astfel dreptul să ceară debitorului executarea obligaţiei în natura sa specifică voluntar sau silit.

Numai în cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, executarea obligaţiei se face prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul suferit datorită neexecutării în natură a obligaţiei.

Executarea silită în natură a obligaţiilor intuitu personae nu este posibilă, în cazul acestor obligaţii se aplică principiul conform căruia nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal, deoarece ar constitui o restrângere a libertăţii sale personale.

Obligaţiile intuitu personae nu pot fi executate de asemenea în natura lor specifică de către o altă persoană, pe cheltuiala debitorului.

În consecinţă, obligaţiile intuitu personae nu pot fi executate decât prin echivalent.

În principiu, toate obligaţiile pot fi executate în natură. Neexecutarea unei obligaţii pozitive înseamnă de fapt, o abstenţiune, un act negativ, în timp ce neexecutarea unei obligaţii negative comportă un act pozitiv, care va fi adesea o violare a contractului.

În cazul obligaţiilor pozitive, de a da, există rnai multe posibilităţi, după cum obiectul constă într-o sumă de bani, într-un bun individual determinat sau bunuri generice. Când obligaţia de a da se referă la o sumă de bani, creditorul poate să transforme în bani bunurile debitorului, pe calea executării silite, prestaţia fiind susceptibilă oricând de executare în natură chiar şi fără concursul debitorului (vezi T.R.Popescu, P. Anca „Teoria generala a obligaţiilor", Ed.Ştiinţifică, Buc,1968,p,314.)

Dacă obligaţia de a da are ca obiect un bun individual determinat, debitorul trebuie să execute, de fapt, două obligaţii: de a constitui sau de a transmite un drept real şi de a preda lucrul. Prima obligaţie se execută, de regulă, în momentul realizării acordului de voinţa (vezi C.Stănescu, C.Bîrsan op,cit.p.319).

Ca atare, obligaţia de a transmite sau de a constitui dreptul de proprietate ori alt drept real se poate executa în natură.

Cea de-a doua obligaţie, aceea de predare a lucrului este o obligaţie de a face, care va putea fi executată în natură pe cale silită numai dacă bunul se regăseşte la debitor.

252

Page 267: drepturile reale

În situaţia bunurilor de gen, obligaţia de a da, se execută în momentul individualizării lor, care se face, de obicei, odată cu predarea. În acest caz, creditorul poate alege una din cele trei posibilităţi: să ceară executarea silită în natură dacă este posibil să procure din altă parte pe contul debitorului aceeaşi cantitate de marfă , recuperându-şi preţul din vânzarea bunurilor debitorilor; fie să accepte executarea prin echivalent, adică plata de despăgubiri.

Astfel, creditorul poate obţine executarea silită în privinţa obligaţiei de facere, în toate cazurile în care această obligaţie poate fi executată fără ca debitorul să fie constrâns personal, adică fără să fie în joc libertatea sa (vezi Liviu Pop, op.cit.p.486-487).

În motivarea aceleiaşi idei, se poate invoca art. 1077 Cod civil care dispune că nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului. Este evident că, obligaţiile de facere pot fi executate şi prin alte modalităţi, nu numai prin echivalent bănesc, aşa cum s-ar părea că rezultă din art. 1075 Cod civil.

Prin ea însăşi, abstenţiunea poate fi interpretată în mod diferit, în materie contractuală; înaintea determinării dacă o abţinere antrenează răspunderea debitorului, trebuie să începem prin a stabili dacă în virtutea contractului, debitorul este obligat să acţioneze sau nu. în acelaşi timp, trebuie să se ţină cont de faptul că, din obligaţiile ce revin părţilor nu sunt numai cele prevăzute în contract, ci şi acelea impuse de echitate, de obicei şi de lege (art.970 alin.2 Cod civil).

Chiar şi în privinţa obligaţiilor de non facere există argumente în susţinerea ideii că acestea pot fi executate în natură, pe alte căi, în măsura în care nu sunt îndeplinite de debitor.

Astfel potrivit art. 1076 Cod civil „creditorul poate cere a se distruge ceea s-a făcut, călcându-se astfel obligaţia de a nu face şi poate cere a fi autorizat a distruge el însuşi, cu cheltuiala debitorului, afară de dezdăunări".

Prin folosirea acestei posibilităţi recunoscută creditorului, se ajunge de fapt, la executarea obligaţiei negativă ce-i incumbă debitorului. În cazul când creditorul nu apelează la aceste posibilităţi de executare silită sau când aceasta nu se poate realiza se aplică art. 1075 Cod civil potrivit căruia „orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului".

1. 4. Cu privire la daunele cominatorii

În situaţia în care debitorul obligaţiei refuză executarea în natură a unei obligaţii de a face sau de a nu face, mai ales a celor intuituu personae

253

Page 268: drepturile reale

practica judiciară a creat un mijloc de constrângere patrimonială a acestuia. Acest mijloc este alcătuit din sistemul daunelor cominatorii.

Aşa cum au fost definite în doctrină daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească creditorului de regulă, pentru fiecare zi de întârziere sau prin raportare ia alte unităţi de timp, până la executarea, obligaţiei (vezi Liviu Pop, op.cit., pag.486-487).

Stabilirea lor are loc prin hotărâre judecătorească. Dacă debitorul persistă în atitudinea lui contrară obligaţiilor ce le are, instanţa judecătorească poate mări, la cerere cuantumul lor, până se înfrânge rezistenţa debitorului.

Daunele cominatorii apar astfel ca fiind o măsură de constrângere, un mijloc indirect de determinare a debitorului să-şi execute obligaţiile. De aceea, recurgerea la acest mijloc de constrângere este admisibilă numai în cazul obligaţiilor. În mod firesc ele nu pot fi acordate în ipoteza obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani deoarece acestea sunt producătoare de dobânzi.

Daunele cominatorii nu pot fi acordate chiar în cazul obligaţiilor de a face şi a nu face în următoarele cazuri:

a) Când executarea lor în natură nu mai este posibilă; b) Atunci când debitorul refuză de a executa obligaţia ferm şi

definitiv exprimat, în acest mod urmând a se angaja răspunderea pentru neexecutare, debitorul fiind obligat să repare prejudiciul cauzat creditorului.

Daunele cominatorii prin natura lor nu au valoare de despăgubiri ci un caracter reparator. În acest sens nu este necesar pentru acordarea lor ca creditorul să fi suferit un prejudiciu şi să dovedească existenţa şi întinderea lui.

Reprezentând un mijloc de constrângere patrimonială indirectă a debitorului, după executarea obligaţiei, creditorul este obligat să restituie sumele primite cu acest titlu, deoarece, dacă le-ar reţine s-ar îmbogăţi fără justă cauză, în dauna debitorului. Creditorul poate fi autorizat să păstreze aceste sume, parţial sau în totalitate, cu titlu de daune-interese compensatorii, în funcţie de întinderea prejudiciului.

În situaţia în care se solicită executarea silită a daunelor cominatorii, recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, instanţa judecătorească va stabili cuantumul exact al despăgubirilor datorate pentru neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei şi va valida numai pentru această sumă.

Acest punct de vedere se întemeiază pe ideea că despăgubirea, nu poate depăşi această valoare, fără a constitui o pedeapsă civilă în favoarea creditorului care s-ar îmbogăţi fără cauză (secţia a III-a. civilă, decizia nr. 294-24.03.1995).

254

Page 269: drepturile reale

În principiu daunele cominatorii se datorează de cel obligat din ziua stabilită de instanţa de judecată. Sunt însă frecvente cazurile în care, în funcţie de anumite împrejurări daunele cominatorii curg de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

Cu toate că debitorul cunoaşte că sumele pe care este obligat să lei'' plătească îi vor fi restituite, sistemul daunelor cominatorii este deosebit de eficace, deoarece patrimoniul lui fiind limitat nu va putea rezista timp îndelungat la plata unor sume de bani care cresc zilnic sau la intervale de timp, chiar dacă această plată este provizorie.

2. Stingerea obligaţiilor

2. 1. Precizări Temeiul legal al acestei instituţii juridice îl găsim în Cap. III, din

titlul III al Codului civil intitulat: „Despre stingerea obligaţiilor". Astfel potrivit art.1091 din acest capitol obligaţiile se sting prin:

plată, novaţie, remitere voluntară, compensaţie, confuziune, pierderea lucrului, anulare sau resciziune, efectul condiţiei rezolutorii şi prescriptive.

Analiza textului articolului citat suscită unele discuţii. Aşa cum am văzut, în primul rand plata este modul firesc de stingere a

obligaţiilor, deoarece conduce la realizarea dreptului de creanţă a creditorului.

În ceea ce priveşte novaţia, în al doilea rând, ea este, un mod de transformare a obligaţiilor şi nu de stingere a acestora.

Şi în fine, nulitatea şi rezoluţiunea duc la desfiinţarea dreptului şi obligaţiei, iar prescripţia extinctivă nu duce la stingerea dreptului subiectiv, ci la pierderea dreptului material la acţiune.

În concluzie rămân ca moduri de stingere a obligaţiilor propriu-zise: compensaţia, remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată şi imposibilitatea fortuită de executare.

În literatura juridică de specialitate s-au propus două criterii pentru clasificarea modului de stingere a obligaţiilor227.

a) Moduri de stingere a obligaţiilor care implică manifestareade voinţă a părţilor pentru a înceta raportul juridic obligaţional: remiterea de datorie, compensaţiaconvenţională; altele sunt moduri de stingere a obligaţiilor care operează independent de voinţa părţilor: imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea.

b) După cum stingerea obligaţiei duce ori nu la realizareacreanţei creditorului.

227 A se vedea C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit, pag.338

255

Page 270: drepturile reale

- sunt după acest criteriu moduri care conduc la realizarea creanţei creditorului: compensaţia, confuziunea şi darea în plată;

- cele care nu conduc la realizarea creanţei creditorului, remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de executare.

2. 2. Compensaţia

Compensaţia este modul de stingere a două obligaţii reciproce între două persoane, până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

În legătură cu domeniul de aplicare, în conformitate cu prevederile art. 1143-1153 Cod civil independent de izvorul lor, compensaţia se aplică tuturor obligaţiilor, cu excepţiile prevăzute de art. 1147 Cod civil, nu operează:

- dacă se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de proprietar, nu i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o avea faţă de cel ce şi-a însuşit bunul;

- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile care au fost date în depozit şi au fost consumate de depozitar. Depozitarul nu va putea opune compensaţia dacă deponentul are o datorie fată de acesta; depozitarul va fi obligat să restituie deponentului bunuri de aceeaşi cantitate şi calitate cu cel care a constituit obiectul depozitului.

- când creanţa este insesizabilă, adică nu poate fi urmărită, de exemplu pensia de întreţinere nu se poate compensa cu o alta sumă de bani pe care o are de plătit beneficiarul pensiei către cel obligat la pensie de întreţinere.

a) Compensaţia legală. Compensarea legală operează de drept,în puterea legii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute delege:

- reciprocitatea obligaţiilor între cele două părţi fiecare avândcalitatea de creditor şi debitor, una faţă de alta;

- creanţele să aibă ca obiect bunuri fongibile;- creanţele ce urmează a se compensa să fie certe, deci să nu se

conteste existenţa lor, din punct de vedere juridic;- creanţele reciproce să fie lichide, să se cunoască exact valoarea

lor;- creanţele reciproce să fie exigibile, adică să fi ajuns la

scadenţă. În practica judiciară s-a stabilit că, în mod corect, instanţele au aplicat compensaţia de drept între cele două creanţe reciproce (ce părţile din proces le datorează una alteia). Astfel, a operat compensaţia legală între suma de 2.098.533

256

Page 271: drepturile reale

lei, datorată de intimată recurentului în baza titlului executoriu - decizia civilă nr. 175/A/19.04.1994 a Tribunalului Ialomiţa şi suma de 2.467.448 lei datorată de recurent intimatei în baza a două decizii de imputare, care, comunicate, constituie titlu executoriu. Compensaţia legală a operat până la concurenţa celei mai mici.

Dacă una din obligaţii este afectată de terrnen, nu poate opera compensaţia, căci debitorul nu poate fi obligat să plătească înainte de termen. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii cele două datorii se sting reciproc, până la concurenţa calităţilor lor respective (art. 114 Cod civil).

Dacă între părţi mai multe datorii reciproce, compensarea se va face după regulile aplicabile imputaţiei plăţii.

Odată cu creanţele se sting şi accesoriile şi garanţiile adică aşa cum am văzut privilegiile, gajul şi ipoteca.

În cazul că există litigii între părţi, compensaţia trebuie invocată formal de pârât, altfel el poate fi obligat să plătească, deşi el este creditorul reclamantului.

Deşi compensaţia operează de drept, ea va fi desfiinţată dacă părţile au săvârşit acte incompatibile cu stingerea obligaţiilor prin compensaţie.

b) Compensaţia convenţională. Acest mod de compensaţie operează prin convenţia părţilor, în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei legale. Efectele compensaţiei convenţionale se produc din momentul încheierii convenţiei părţilor şi sunt aceleaşi ca şi în cazul compensaţiei legale.

c) Compensaţia judecătorească. Dacă cele două creanţe nu sunt lichide şi nici nu au ca obiect bunuri fungibile, instanţa de judecată va aprecia şi va putea decide stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici.

Efectele compensatei judecătoreşti se produc din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a produs compensaţia.

În general, compensaţia stinge obligaţiile reciproce ca şi plata. Aceste obligaţii se sting în momentul când există deodată şi până la concurenţa cotitătilor lor (art.l 144 C.civ.). Odată cu creanţele se sting şi accesoriile şi garanţiile lor, adică privilegiile, gajul, ipoteca.

Dacă sunt mai multe datorii compensabile, datorate de aceeaşi persoană, se urmează, pentru compensaţie, regulile stabilite pentru imputaţia plăţii de art. 1133 C.civ.

În cazul că există litigiu între părţi, compensaţia trebuie invocată formal de pârât, altfel el poate fi obligat să plătească, deşi şi el este creditorul reclamantului.228

228 A se vedea Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op.cit., p. 280

257

Page 272: drepturile reale

2. 3. Confuziunea

Este un alt mod de stingere a obligaţiilor civile care constă în întrunirea în aceeaşi persoană, atât a calităţii de creditor şi de debitor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional (art. 1154 Cod civil).

De obicei, confuziunea apare în cazul când creditorul moşteneşte pe debitor sau invers.

În situaţia persoanelor juridice, confuziunea poate să apară ca efect al reorganizării prin comasare sub forma absorbţiei. Confuziunea produce efecte atât raportului juridic obligaţional cât şi asupra garanţiilor şi accesoriilor sale. Cu toate acestea dacă, de pildă, confuziunea operează numai în persoana fidejusoruiui se va stinge numai obligaţia accesorie de garantare a creanţei, iar obligaţia principală a debitorului va exista în continuare.

În cazul obligaţiilor solidare şi indivizibile confuziunea se produce în mod parţial numai cu privire la partea codebitorului care a devenit prin confuziune creditor.

2. 4. Darea în plată

În doctrina juridică, darea în plată este definită ca acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de către creditor, ia propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat să o execute229.

Deci darea în plată se poate face numai cu consimţământul creditorului, el neputând fi ţinut să plătească un alt lucru decât cel ce i se datorează, chiar atunci când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare (art. 1100 Cod civil).

Acceptarea înlocuirii prestaţiei iniţiale de către creditor, pentru a fi vorba de o dare în plată, trebuie să fie concomitentă cu plata. Dacă acordul lui intervenit, la propunerea debitorului, înainte de momentul executării, nu mai sunt în prezenţa dării în plată, în acest caz se realizează novaţia prin schimbare de obiect.

În concluzie putem spune că darea în plată operează ca o variantă a plăţii şi deci, în principiu, produce aceleaşi efecte.

În cazul în care însă, prestaţia iniţială a constat în plata unei sume de bani, iar creditorul acceptă în locul ei plata unui lucru, darea în plată apare ca o vânzare-cumpărare. Totuşi, darea în plată se deosebeşte de vânzare prin următoarele:

229 A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 493

258

Page 273: drepturile reale

a) vânzarea-cumpărarea se face la un preţ, care esteîntotdeauna o sumă de bani; darea în plată se poate efectua fără existenţa unui preţ, când de pildă, o obligaţie de a face este stinsă prin plata unui lucru;

b) vânzarea-cumpărarea poate avea ca obiect bunuriviitoare; în schimb, darea în plată nu poate opera fără transferul proprietăţii şi predarea lucrului concomitent cu acceptarea de către creditor a înlocuirii prestaţiei iniţiale. Ori, transferul proprietăţii şi predarea bunurilor viitoare poate avea loc numai la o dată ulterioară, pe măsura realizării lor.

Pentru valabilitatea ei, darea în plată trebuie să îndeplinească şi condiţiile generale de valabilitate a oricărei plăţi. De asemenea, atunci când se înfăţişează ca o vânzare-cumpărare, este supusă aceloraşi cerinţe legale şi condiţiile de validitate ca şi vânzarea în funcţie de regimul juridic al bunului dat în plată.

În doctrina juridică s-au exprimat mai multe opinii230. a) Dacă debitorul nu este proprietarul bunului, darea în plată

urmează să fie rezolvită pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate, ceea ce face să subsiste vechiul raport juridic obligaţional, cu toate garanţiile şi accesoriile lui. Se consideră că aceasta este doctrina tradiţională. Art.1683 C.civ. dispune că dacă creditorul primeşte de bună voie un imobil sau alt lucru în plata datoriei principale, cauţionatorul (fidejuşorul) rămâne liberat, chiar când creditorul a fost evins din acei lucru, deci garanţia obligaţiei vechi nu se menţine.

b) Într-o altă părere, se consideră că darea în plată este o novaţie prin schimbare de obiect, care se execută imediat. De aici rezultă că dacă creditorul faţă de care s-a făcut plata este evins din imobilul dat în plată, debitorul va fi obligat la garanţia ce-i incumbă în baza noii obligaţii; acţiunea vechii obligaţii nu mai poate fi pusă în mişcare de către creditorul evins, deoarece darea în piaţă este o novaţie. În această părere, deci, debitorul este ţinut să garanteze pe creditor aşa cum sunt ţinuţi vânzătorii să garanteze pe cumpărătorii evinşi.

2. 5. Remiterea de datorie

Remiterea de datorie este definitivă a fi un contract prin care creditorul renunţă de a-şi valorica creanţa pe care o are împotriva debitorului, renunţare care se face cu consimţământul debitorului.

230 A se vedea Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op.cit., pag. 383-384

259

Page 274: drepturile reale

Aşadar, remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral chiar dacă semnifică renunţarea la un drept pentru că este necesar acordul debitorului.

Din momentul realizării acordului de voinţă dintre creditor şi debitor se stinge raportul juridic obligaţional, iar până în momentul acceptării ofertei de remitere de datorie făcută de creditor, acesta poate să o retragă.

Remiterea de datorie se poate face şi printr-un act juridic morţiş causa respectiv - testament - care poate fi acceptat sau nu de către debitor.

Aşa cum se observă remiterea de datorie se poate face în primul rând, printr-un act inter vivos (contract) cu titlu gratuit. Astfel, remiterea de datorie este calificată ca o donaţie indirectă şi este supusă tuturor dispoziţiilor specifice acesteia cu privire la: revocare, raport, reducţiune. În privinţa formei, nu se cere ca remiterea de datorie să se facă în forma înscrisului autentic, formă necesară contractului de donaţie ca o condiţie ad validitaem231.

În al doilea rând, atunci când remiterea de datorie se dovedeşte cu chitanţă fictivă pe care o eliberează creditorul debitorului său, chitanţă în care se precizează că s-a plătit datoria, fie cu un înscris care să conţină convenţia intervenită între creditor şi debitor, prin care creditorul declară că renunţă la datorie, iar debitorul consimte la acesta.

În cazul neîntocmirii acestor înscrisuri, se aplică şi în momentul remiterii de datorie prezumţiile de liberare a debitorului, stabilite prin art. 1138 Cod civil, după cum urmează:

- dacă se remite debitorului titlul original constatator al creanţei care este un înscris sub semnătură privată se prezumă în mod absolut liberarea debitorului de plată;

- dacă se remite debitorului titlul original al creanţei care este un înscris, autentic sau copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti investită cu formulă executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.

Remiterea de datorie are ca efect stingerea atât a raportului obligaţional, cât şi a garanţiilor ce-1 însoţeau.

Dacă au existat mai mulţi debitori solidari remiterea de datorie făcută unuia dintre codebitori liberează şi pe ceilalţi, cu excepţia cazului când creditorul şi-a rezervat dreptul de a le pretinde executarea obligaţiei, scăzând partea ce revenea debitorului gratificat. În cazul garanţiilor personale, remiterea de datorie făcută unuia dintre fidejusori nu liberează nici pe debitorul principal şi nici pe ceilalţi fidejusori.232

231 A se vedea prof. Dinu Ştefan eseu, op.cit., pag. 234-235 Idem232 Idem

260

Page 275: drepturile reale

2. 6. Imposibilitatea fortuită233

de executare

Potrivit art. 1156 Cod civil, debitorul este liberat în caz fortuit şi de forţă majoră, cu condiţia ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc iară culpa debitorului şi înainte să fi fost pus în întârziere. Chiar dacă va fi pus în întârziere debitorul va fi eliberat dacă va dovedi că lucru respectiv ar fi pierit în posesia creditorului.

Deci obligaţia se stinge când executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de vreo culpă din partea debitorului.

Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat, precum şi a obligaţiilor de a face care implică un fapt personal al debitorului.

Imposibilitatea fortuită de executare nu se regăseşte în materia obligaţiilor de a da sau preda bunuri generice. De asemenea, nu se sting, din această cauză, nici obligaţiile de a face, altele decât acelea care au ca obiect un fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fi executate oricând prin altul.

De la principiul stingerii obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da sau a preda un bun individual determinat pentru imposibilitate fortuită de executare există următoarele excepţii:

a) obligaţia nu se stinge dacă în momentul pieirii lucrului dincauză de forţă majoră debitorul era deja pus în întârziere, afară numai dacă debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul când i l-ar fi transmis sau predat;

b) obligaţia de a restitui un bun sustras ori luat pe nedrept nuse stinge daca bunul pierit din cauză de forţă majoră, debitorul urmând a o executa prin echivalent.

Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia acelor ipoteze când debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră.

233 A se vedea C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., pag.336

261

Page 276: drepturile reale

Bibliografie

Angheni,Smaranda, Volonciu,Magda, Stoica,Camelia, Lostun, Monica Gabriela, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2000.

Albu, Ioan, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor,Ed.Dacia,

Cluj Napoca, 1984. Albu, Ioan, Contractul şi răspunderea contractuală,Ed. Dacia, Cluj

Napoca, 1994. Albu,Ioan, Ursa,Valeriu, Răspunderea civilă pentru daune morale,

Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1979. Albu, Ioan, Noile Cărţi funciare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997. Banciu, Maria, Dreptul familiei, Ed. Argonaut,Cluj Napoca, 1998. Beleiu, Gheorghe, Drept civil român.Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L.,Bucureşti,1998.

Bensoussan, Alain, Internet - aspects juridiques, Ed. Hermes, Paris,1998.

Bârsan, Corneliu, Drept civil.Drepturile reale principale, Ed. AllBeck, Bucureşti,2000.

Bârsan,Corneliu, Gaiţă,Maria, Pivniceru,Maria, Drept civil.Drepturile reale, Ed. Institutul european, Iaşi, 1997.

Bârsan, Corneliu, Regimul juridic al bunurilor imobile, Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Boar, A., Uzucapiunea,posesia şi publicitatea drepturilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

Boboş, Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, ClujNapoca, 1994.

Boroi, Gabriel, Drept civil.Partea generală, Ed. All, Bucureşti,1998.

Cantacuzino, Matei, Elementele dreptului civil, Ediţie îngrijită deGabriel, Bucur, Florescu,Marian, Ed. All Educaţional, Bucureşti,1998.

Căpăţână, Octavian, Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1991.

Cărpenaru, Stanciu, drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti,1998.

Ceterchi,Ioan , Craiovan,Ion, Introducere în teoria generală adreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998.

262

Page 277: drepturile reale

Chelaru, Eugen, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. AllBeck, Bucureşti, 1993.

Ciobanu, Viorel Mihai, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,Ed. Naţional, Bucureşti, 1997.

Cosmovici, Paul Mircea, Introducere în dreptul civil,Ed. AllBucureşti, 1994.

Craiovan, Ion, Doctrina juridică, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999. Crişu,Constantin, Crişu,Nicorina, Crişu Ştefan, Repertoriu de

doctrină şi jurisprudenţă română, vol I,II şi III ,1989-1994, Ed.

Argessis, Curtea de Argeş,1995. Culegere de practică judiciară aTtribunalului, Bucureşti, 1993-

1997, Ed. All Beck, 1998. Curtea de Apel Constanţa ,Culegere de Jurisprudenţă. Ed. Dobrogea,

Constanţa, 1994. Curtea de Apel Ploieşti , Buletinul Jurisprudenţei.Culegere de

practică judiciară, 1993-1997, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999. Curtea de Apel Timişoara , Buletinul Jurisprudenţei.Culegere de

practică judiciară, 1993-1997, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1999. Curtea Supremă de Justiţie , Buletinul Jurisprudenţei.Culegere de

decizii pe anul 1998, Ed. Argessis, 1999. Deak,Francisc, Bârsan,Corneliu, Beleiu,Gheorghe , Drept civil

român. Curs selectiv pentru licenţă, 1998, Ed. Press“Mihaela”

S.R.L. Bucureşti, 1998. Deak, Francisc, Tratat de drept civil.Contracte speciale,Ed. Actami,

Bucureşti, 1999. Deak, Francisc, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti,

1999. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept raţional,izvoare

şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999. Dumitrache,Bogdan; Nicolae,Marian; Popescu,Romeo ; coord :

Corneliu Bîrsan ; Gheorghe Beleiu; Francisc Deak, Instituţii de drept

civil.Curs selectiv pentru licenţă, Universul Juridic, Bucureşti,2001. Dumitru, Raluca - Drept civil, Ed. ASE, Bucureşti, 1998. Dumitriu, Raluca - Drept civil, Ed. ASE, Bucureşti 2001. Eliescu, Mihai, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1972. Filipescu, Ion - Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed.

ACTAMI, Bucureşti, 1997.

Page 278: drepturile reale

Filipescu, Ion , Dreptul civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.ACTAMI, Bucureşti, 1997.

Gărăiman, Daniela, Dreptul şi informatica, Ed. All Beck, Bucureşti,2003.

263

Page 279: drepturile reale

Gheorghiu, Gheorghe, Drepturile reale. Note de curs, Ed. FundaţieiAndrei Şaguna, Constanţa 1994.

Gureşoaie, Ioan , Gajul şi Ipoteca, Ed. GIRCOM SERVICEBucureşti, 1998.

Hart,H.L.A., Conceptul de drept, Ed.Sigma, Chişinău, 1999. Ionaşcu, Aurelian , Drept civil, Partea generală, Ed. Did. Şi Ped.,

Bucureşti, 1963. Ionaşcu, Traian; Brădeanu, Salvador , Drepturile reale Principale,

Ed. Academiei, RSR, 1978. Ionaşcu, Traian; Brădeanu, Salvador , Drepturile reale, Principale,

Ed. Academiei R.S.R., 1978, Ionaşcu, Traian; Brădeanu, Salvador , Dreptul de proprietate şi

dezmembrămintele sale, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti1964;

Jurcă,Constantin; Calafus,Sorin; Căzănel,Maria; Ciocoiu,Gabriel,Curs de drept civil, Ed. Muntenia & Leda, Constanţa, 2003.

Kelsen, Hans, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti,2000.

Les, Ioan , Sancţiunile procedurale în materie civilă. Nulitatea,decăderea primară, D. Lumma Lex, Bucureşti, 1977.

Lucian, Ioan , Drept civil român. Drepturile reale, Ed. AugustaTimişoara, 1997.

Lupaşcu, Dan , Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, Ed.ALL BECK, Bucureşti, 1999.

Lupulescu, Dumitru , Dreptul de proprietate comună pe cote - Părţişi aplicaţiile sale practice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

Macovei, D., Drept civil.Succesiuni, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993. Macardé, V., Explicathion du Code civil, Ed. Delamotte, Paris, 1892. Mazilu, Dumitru, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti,

2000. Maulaire,Ph., Aynés,L., Cours de droit civil. Les obligations, t.VI,

Ed. Cujas, Paris, 1999. Mihai, C.Gheorghe , Motica, I. Radu, Fundamentele

dreptului.Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997. Mihai,C. Gheorghe, Fundamentele dreptului, vol I,II, Ed. All Beck,

Bucureşti,2003. Mihai,C.Gheorghe, Teoria dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004. Patriciu,Victor-Valeriu; Vasiu,Ioana; Patriciu, Şerban George,

Internetul şi dreptul, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999. Perju, Pavel , Practică judiciară civilă, Ed. Continent XXI,

Bucureşti, 1999.

264

Page 280: drepturile reale

Pop, Liviu, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

Pop, Liviu , Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

Pop, Liviu , Drept civil. Teoria generală a obligaţiunilor; Ed.Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1994.

Pop, Liviu , Teoria generală a obligaţiunilor; Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1998.

Pop, Liviu , Teoria generală a obligaţiunilor; Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1998.

Pop, Liviu , Teoria generală a obligaţiunilor; Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 2000.

Pop, Teofil , Drept civil român. Teoria generală a obligaţiunilor;Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

Popa, Nicolae , Teoria generală a dreptului; Ed. ACTAMI,Bucureşti, 1997.

Popescu,T.R., Anca, P., Teoria generală a obligaţiilor, EdituraŞtiinţifică, Bucureşti, 1969.

Popescu T.R. , Drept civil, Ed. Oscar Print, Bucureşti 1994. Stătescu, Constantin; Bîrsan, Corneliu , Drept civil. Teoria generală

a obligaţiunilor, Ed. All., Bucureşti, 1999. Stătescu, Constantin; Bîrsan, Corneliu , Teoria generală a

drepturiilor reale, Universitatea Bucureşti, 1998. Stroia, Ioan Adrian , Starea civilă a persoanei, Anale, vol. VIII,

Institutul de Studii şi Educaţie permanentă Tibiscus , Timişoara,1999.

Turianu, Corneliu , Drept civil, Practică Judiciară, Ed. Universitară,Bucureşti 2002.

Turianu, Cristiana, Turianu, Corneliu - Dreptul de proprietate şi altedrepturi reale. Practică judiciară adnotată, Ed. All Beck, Bucureşti,1998.

Turianu, Cristiana; Turianu, Corneliu , Contracte speciale. Practicăjuridică adnotată, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1998.

Urs, Iosif; Angheni Smaranda , Drept civil, Ed. Oscar Print,Bucureşti, 1998.

Voicu, Marin , Dreptul de retenţie, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999. Zilberstein, Savely; Ciobanu, Viorel Mihai; Băcanu, Ioan - Drept

procesual civil. Executarea silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

265