Drept roman

12
1. Definitia jurisprudentei Jurisprudenta era stiinta dreptului creata de catre jurisconsulti iuris prudentes, iuris consulti, prin interpretarea dispozitiilor normative cuprinse in legi. 2. Definitia principiile dreptului 3. Definitia dreptului public Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care regelementeaza organizarea statului, pe de o parte, iar pe de alta, reglementeaza relatiile dintre stat si persoanele particulare. 4. Definitia dreptului privat Dreptul privat esteacel ansamblu de norme juridice care regelementeaza relatiile dintre persoanele particulare. La randul sau dreptul privat se subdivide in trei parti : ius civile, ius gentium si ius naturae sau ius naturale. 5. Definitia si conditiile de forma ale legatului Legatele sunt dispoziţii formulate în termeni imperativi şi solemni, incluse în testament, prin intermediul cărora testatorul dispune de anumite bunuri individual determinate, în profitul unei persoane numită legatar, iar executarea acestor dispoziţii apasă asupra moştenitorilor testamentari. În dreptul roman sunt cunoscute patru forme de legate: legatul per vindicationem - testatorul transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat direct legatarului; legatul per damnationem - testatorul îl obligă pe moştenitor să transmită un anumit lucru legatarului; legatul per praeceptionem - legatarul are în acelaşi timp şi calitatea de moştenitor; legatul sinendi modo (prin îngăduinţă) - moştenitorul are obligaţia de a-l lăsa pe legatar să intre în stăpânirea lucrului legat. 6. Definitia furia testamentaria si lex voconia Originile sclaviei constau in nastere, pe de o parte, si evenimente posterioare nasterii, pe de alta. Nasterea constituia evenimentul originar al sclaviei conform principiului: “copilul nascut in afara casatoriei dobandea conditia mamei”. Deoarece sclava era considerata ca nastea intotdeauna in afara casatoriei, copilul acesteia devenea sclav, chiar daca tatal fusese om liber. Razaboiul sta la baza originii sclaviei din momentul in care prizonierii de razboi nu mai erau ucisi, ci transformati in unelte de munca ale invingatorilor. 7. Definitia fidei comisului Fideicomisul este actul prin care o persoană numită disponent sau dispunător, roagă pe o altă persoană numită fiduciar să transmită un bun, o parte dintr-un patrimoniu sau un patrimoniu în integralitatea sa unei a treia persoane, numită fideicomisar. 8. Izvoarele dreptului privat (despre iustinian) - Obiceiul - Legea - Edictele magistratilor; dreptul pretorian - Jurisprudenta - Senatusconsultele

description

Subiecte

Transcript of Drept roman

Page 1: Drept roman

1. Definitia jurisprudentei

Jurisprudenta era stiinta dreptului creata de catre jurisconsulti – iuris prudentes, iuris consulti,

prin interpretarea dispozitiilor normative cuprinse in legi.

2. Definitia principiile dreptului

3. Definitia dreptului public

Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care regelementeaza organizarea statului,

pe de o parte, iar pe de alta, reglementeaza relatiile dintre stat si persoanele particulare.

4. Definitia dreptului privat

Dreptul privat esteacel ansamblu de norme juridice care regelementeaza relatiile dintre

persoanele particulare. La randul sau dreptul privat se subdivide in trei parti : ius civile, ius

gentium si ius naturae sau ius naturale.

5. Definitia si conditiile de forma ale legatului

Legatele sunt dispoziţii formulate în termeni imperativi şi solemni, incluse în testament,

prin intermediul cărora testatorul dispune de anumite bunuri individual determinate, în profitul

unei persoane numită legatar, iar executarea acestor dispoziţii apasă asupra moştenitorilor

testamentari.

În dreptul roman sunt cunoscute patru forme de legate:

legatul per vindicationem - testatorul transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru

individual determinat direct legatarului;

legatul per damnationem - testatorul îl obligă pe moştenitor să transmită un anumit lucru

legatarului;

legatul per praeceptionem - legatarul are în acelaşi timp şi calitatea de moştenitor;

legatul sinendi modo (prin îngăduinţă) - moştenitorul are obligaţia de a-l lăsa pe legatar să

intre în stăpânirea lucrului legat.

6. Definitia furia testamentaria si lex voconia

Originile sclaviei constau in nastere, pe de o parte, si evenimente posterioare nasterii,

pe de alta.

Nasterea constituia evenimentul originar al sclaviei conform principiului: “copilul nascut

in afara casatoriei dobandea conditia mamei”. Deoarece sclava era considerata ca nastea

intotdeauna in afara casatoriei, copilul acesteia devenea sclav, chiar daca tatal fusese om liber.

Razaboiul sta la baza originii sclaviei din momentul in care prizonierii de razboi nu mai

erau ucisi, ci transformati in unelte de munca ale invingatorilor.

7. Definitia fidei comisului

Fideicomisul este actul prin care o persoană numită disponent sau dispunător, roagă pe o altă

persoană numită fiduciar să transmită un bun, o parte dintr-un patrimoniu sau un patrimoniu în

integralitatea sa unei a treia persoane, numită fideicomisar.

8. Izvoarele dreptului privat (despre iustinian)

- Obiceiul

- Legea

- Edictele magistratilor; dreptul pretorian

- Jurisprudenta

- Senatusconsultele

Page 2: Drept roman

- Constitutiile imperiale

- Codificarea dreptului roman

9. Opera legislativa (cele 4 cifre)

A. Codul lui Justinianeste o culegere de constituţiuni imperiale date între epoca lui

Hadrian şi

anul 529 e. n., când a fost elaborată prima ediţie a Codului. Acea ediţie a Codului nu ne-a

parvenit, deoarece s-a pierdut. Din fericire, în anul 534 e. n., comisia lui Tribonian a elaborat a

doua ediţie a Codului – “Codex repetitae praelectionis”, care a ajuns până la noi.

Codul lui Justinian este sistematizat în 12 cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, titlurile în

constituţiuni, iar unele constituţiuni sunt împărţite şi în paragrafe.

Deoarece Codul lui Justinian urma să aibă o finalitate practică comisia a selecţionat

numaiconstituţiunile rămase în vigoare. Ba mai mult, textele depăşite au fost astfel adaptate

încât să poată fi aplicate în practică.

Codul cuprinde atât dispoziţii de drept public, cât şi dispoziţii de drept privat.În două

cărţi sunt cuprinse şi câteva dispoziţii de drept canonic.

B. Digestele lui Justinian au fost adoptate în anul 535 e. n. Această lucrare enciclopedică

este o culegere de fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici.

Metoda de lucru a comisiei a fost elaborată chiar de către Justinian prin trei

constituţiuni imperiale, care mai apoi au devenit prefeţe ale Digestelor.

Prin 50 de constituţiuni imperiale s-a pus capăt tuturor controverselor şi s-au desfiinţeze

toate instituţiile juridice depăşite.

Pentru elaborarea Digestelor, comisia a valorificat peste 2000 de lucrări clasice, pe care

le-a considerat cele mai valoroase, iar fragmentele extrase din cele 2000 de lucrări au fost

sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile au fost împărţite în titluri, fragmente şi paragrafe. La

începutul fiecărui fragment se afla câte o inscriptio, în care era indicat numele jurisconsultului,

precum şi lucrarea din care textul a fost extras.

Digestele lui Justinian au fost tipărite în numeroase ediţii.Cele mai bune ediţii au fost

cele îngrijite de Th. Mommsen, din 1870, şi de Pietro Bonfante, din 1931.

C. Institutele (Institutiones) au fost publicate în anul 533. Institutele lui Justinian sunt,

ca şi Institutele clasice, un manual adresat studenţilor în drept.

Institutele sunt formate din patru cărţi, care se împart în titluri, iar titlurile în paragrafe.

D. Novelae cuprind constituţiunile imperiale date de către împăratul Justinian din anul

534 până în anul 565, fără a se ţine cont de faptul dacă acestea erau sau nu în vigoare.

Sistematizarea lor într-o formă unitară s-a făcut după moartea împăratului de către persoane

particulare.

Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată pentru prima oară în anul 1489.

Începând din secolul al XVI-lea a fost denumită “Corpus iuris civilis” (culegere a dreptului civil),

denumire ce este folosită şi astăzi.

10. Legisactiunile de judecata

Legisacţiunile de judecată erau:

sacramentum – prin jurământ, pariu;

iudicis arbitrive postulatio – cerere de judecător sau de arbitru;

Page 3: Drept roman

condictio – prin somaţie

11. Legisactiunile de executare

Legisacţiunile de executare erau:

manus iniectio – punerea mâinii;

pignoris capio – luare de gaj

12. Structura formulei in procedura formulara

Formula era un mic program de judecată prin care pretorul arăta judecătorului cum să

soluţioneze litigiul.

Formula avea o structură proprie, în sensul că formula cuprindea:

patru părţi principale;

două părţi secundare sau acesorii.

Orice formulă începea cu numirea în calitate de judecător a persoanei care a fost aleasă

în acest scop de către părţi şi confirmată de către magistrat. Spre exemplu, “Octavian iudex

esto”.

Cele patru părţi principale ale formulei erau:

intentio (intenţia);

demonstratio (demonstraţia);

adiudicatio (adjudecarea);

condemnatio (condamnarea).

Părţile accesorii ale formulei erau:

prescriptiones (prescripţiuinile) şi

exceptiones (excepţiunile).

13. Caracterele procedurii extraordinare

S-a aplicat în epoca postclasică. Se desfăşura într-o singură fază.

Procesul se desfăşura de la început până la sfârşit în faţa magistratului judecător.

Citarea a dobândit un caracter oficial sau semioficial.

Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa părţilor or a reprezentanţilor şi a

avocaţilor.

Părţile se exprimau în limbajul obişnuit.Începe o ierarhizare a probelor, în sensul că

înscrisurile, cele oficiale, dobândesc o forţă probantă mai mare decât probele orale.

Sentinţa se pronunţa ad ipsam rem (în natură).

Executarea sentinţei se asigura prin forţa de constrângere a statului (manu militari).

Excepţiunile au devenit minutorii.

14. Izvoarele sclaviei

15. Numele cetateanului roman

Cetăţeanul roman se individualizează în raport cu alte categorii de persoane prin

numele său, care era format din cinci elemente:

tria nomina;

indicaţiunea filiaţiunii;

indicaţiunea tribală.

Tria nomina se compunea din:

Page 4: Drept roman

a) prenomen - determinativul prin care cetăţeanul era individualizat în societate;

b) nomen gentilicium - se indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul;

c) cognomen (porecla) - prin care cetăţeanul era individualizat în familie.

16. Dreptul cetatenilor romani

Cetatenii constituiau categoria de oameni liberi ce se bucurau de deplinatatea

drepturilor civile si politice, avand un statut juridic deosbit fata de celelalte categorii de oameni

liberi.

Drepturile civile erau: ius comercii, ius conubii si ius militia

Drepturile politice erau: ius sufragii si ius honorum.

De fapt, cetatenia constituia unul elementele capacitatii juridice a persoanei.

17. Dreptul latinilor

Latinii constituiau categoria de oameni liberi cu o conditie inferioara cetatenilor, dar

superioara peregrinilor, deci intermediara intre acestea doua. Ei se bucurau numai de o parte

din drepturile civile si politice acordate cetatenilor romani, respectiv ius conubii – dreptul de a

incheia o casatorie valabila conform dreptului civil, ius comercii – dreptul de a incheia acte

juridice si de a avea acces la legisactiuni si ius sufragii – dreptul de a alege.

Latinii erau de patru categorii: latinii veteres, latinii coloniari, latinii iuniani si latinii

fictivi.

Latinii veneres sau vechii latini erau rude de sange ale romanilor, locuitori ai Latiumului

cu care Roma facuse initial o confederatie, dar pe care i-a cucerit ulterior.

Latinii coloniari erau populatia coloniilor fondate, dupa anul 268 i.e.n. in Italia si se

bucurau numai de ius comercii.

Latinii iuniani constituiau o categorie aparte care nu era ingénue, deoarece provenea

din fostii sclavi eliberati prin mijloace neformale in temeiul legii Iulia Norbana.

Latinii fictive constituiau populatia din provincii care primise conditia juridica a latinilor

coloniari.

18. Dreptul peregrinilor

Peregrinii se bucurau de un singur drept conferit lor de romani, respective ius comercii –

dreptul de a incheia acte juridice si de a intenta o actiune in justitie. Ei erau de doua categorii,

peregrine obisnuiti si peregrini dediticii.

Peregrinii obisnuiti sau propriu-zisi constituiau categoria de oameni liberi care puteau

uza de dreptul cetatii lor, in care locuiau, in masura in care acestea nu contraveneau principiilor

dreptului roman.

Peregrinii dediticii erau peregrinii care fusesera rivalii Romei in razboaie si ale caror

cetati fusesera desfiintate, pe de o parte, si pe de alta, fostii sclavi eliberati care suferisera in

timpul sclaviei condamnari pentru fapte abominabile.

19. Conditia juridica a dezrobitiilor (cele 3 elemente)

Toate modurile de dezrobire atat formale cat si neformale aveau drept efect faptul ca

sclavul pana atunci cu regim juridic de bun, facand parte din patrimoniul lui dominus, devenea o

persoana cu o capacitate juridical mai mult sau mai putin limitata.

Libertul era dependent toata viata de vechiul stapan si actualul patron prin obligatii

care ii limitau capacitatea juridica si care constituiau in: bona, obsequim si operae.

Page 5: Drept roman

Bona era dreptul patronului de a dispune de lucrurile dezrobitului.

Obsequim era respectful pe care dezrobitul il datora patronului sau. Incalcarea acestei

obligatii putea duce la revocarea dezrobirii.

Operae erau serviciile datorate de catre dezrobit care se imparteau in doua categorii:

operae fabriles, care necesitau o anumita calificare, si operae officiales, care erau serviciile

obisnuite pe care trebuia sale faca libertul patronului sau.

20. Familia romana

În textele romane, cuvântul “familia” avea trei sensuri:

totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea unei persoane;

totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiaşi pater familias;

totalitatea persoanelor şi bunurilor care se află sub puterea aceluiaşi pater familias.

Prin conţinutul său, conceptul de “familie romană” desemnează un grup de persoane

sau o masă de bunuri aflate sub puterea aceluiaşi pater familias.

Puterea unitară care era exercitată de către pater familias era desemnată prin cuvântul

“manus”, care, cu timpul, se dezmembrează în mai multe puteri distincte:

manus - desemna puterea bărbatului asupra femeii (Legea celor XII Table);

patria potestas - puterea asupra descendenţilor;

dominica potestas - puterea asupra sclavilor;

dominium - puterea asupra altor bunuri decât sclavii;

mancipium - puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat.

Vechea familie romană a fost întemeiată pe ideea de putere exercitată de către şeful

familiei.

Faţă de această formă de organizare, avem două categorii de persoane:

persoane sui iuris- nu se aflau sub puterea cuiva;

persoane alieni iuris - persoanele aflate sub puterea lui pater familias.

În sânul familiei romane se stabilesc relaţii de rudenie.

Rudenia era de două feluri:

rudenia civilă (agnaţiune);

rudenia de sânge (cognaţiune).

21. Caracterele puterii parintesti

Puterea parinteasca avea la origine urmatoarele caractere:

- era permanenta sau perpetua, adica fiul de familie oricare ar fi fost varsta sau situatia lui

politica ramanea totusi sub puterea parinteasca pana la moartea lui pater familias, dupa care

devenea persoana sui iuris;

- era nelimitata. In aceasta epoca puterea parinteasca avea o intindere nelimitata asupra celor

care se gaseau sub puterea sa – in patri poteste, o autoritate desavarsita cu character unilateral

in sensul ca avea numai drepturi si nu avea nicio datorie. Puterea parinteasca era nemarginita,

nu avea limite atat privitor la persoane, cat si privitor la bunuri.

22. Conditiile de forma si de fond ale casatoriei cu manus

Căsătoria cu manus se realiza în trei forme:

confarreatio - putea fi utilizată doar de patricierni;

usus - consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, după care femeia trecea automat

Page 6: Drept roman

sub puterea bărbatului;

coemptio - se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ.

Conditii de fond. Sunt aceleasi atat pentru casatoria cu manus cat si pentru casatoria

fara manus. Astefel:

- Conubium (ius conubii) era acel drept recunoscut unei personae de a incheia o casatorie

civila conform cu ius civile( iustae nuptiae, iustum matrimonium)

- Varsta admisa pentru casatorie era stabilita pentru fete la 12 ani, cand se considera ca ele

au devenit nubile, adica in masura sa procreeze. Referitor la baieti se folosea sistemul

cercetarii corporale pana la imparatul Justinian, cand s-a stability varsta de 14 ani.

- Consimtamantul – affectio maritalis. Cand persoanele ce se casatoreau erau alieni iuris, nu

se cerea consimtamantul lor, ci al persoanelor sub a caror putere se gaseau acestia. Cand ele

erau sui iuris se cerea consimtamantul lor.

23. Legile Iulia si Papia poppae

24. Emanciparea

Puterea părintească putea înceta:

pe cale naturală - prin moarte;

pe cale artificială - prin emancipare.

Presupunea două faze:

prima fază era identică cu prima fază a adopţiunii (trei vânzări şi două dezrobiri succesive);

a doua fază consta dintr-o dezrobire în forma vindicta.

Odată cu a treia dezrobire, fiul de familie devenea persoană sui iuris.

Pentru ca emancipatul să capete vocaţie succesorală la moştenirea tatălui său, pretorul a creat

collatio emancipati (raportul bunurilor fiului emancipat). Acest raport al bunurilor nu era

obligatoriu.

25. Captis de minutia

Personalitatea se naşte pe cale naturală şi dispare pe cale naturală.

Dar personalitatea poate fi desfiinţată şi pe cale juridică, adică prin capitis deminutio.

Capitis deminutio era de trei feluri:

capitis deminutio maxima consta din pierderea tuturor elementelor personalităţii;

capitis deminutio media consta din pierderea cetăţeniei romane;

capitis deminutio minima consta din pierderea dreptului de familie.

Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii, deoarece sunt

ipoteze în care capitus deminutus îşi sporeşte capacitatea.

26. Tutela si curatela

În dreptul roman s-a făcut distincţia între capacitatea juridică de fapt şi capacitatea

juridică de drept.

Orice om liber este subiect de drept, dar nu orice om are reprezentarea actelor şi

faptelor sale. Această reprezentare o au numai capabilii de fapt, pe când incapabilii nu au

această reprezentare.

Incapacităţile erau împărţite în două categorii:

incapacităţi naturale, fireşti;

incapacităţi cu caracter acidental.

Page 7: Drept roman

Erau consideraţi incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) şi femeile. Impuberii şi

femeile, chiar dacă erau persoane sui iuris, urmau a fi puşi sub tutelă.

Sufereau de incapacităţi accidentale nebunii şi prodigii (risipitorii). Cei loviţi de

incapacităţi naturale erau puşi sub curatelă.

Tutela şi curatela sunt procedee juridice prin care se asigură protecţia incapabililor de

fapt.

Tutelaeste cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table. La origine, ea a fost instituită

în interesul agnaţilor incapabilului. Spre sfârşitul Republicii, tutela devine un procedeu juridic de

protejare a incapabilului, aşa cum rezultă din definiţia pe care o dă tutelei Servius Sulpicius:

“tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se

defendere nequit” (tutela este o forţă sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja

pe acela care din cauza vârstei nu se poate apăra singur).

Definiţia tutelei cuprinde două părţi contradictorii:

în prima parte se afirmă că tutela este o forţă şi o putere în interesul agnaţilor;

în partea a doua se afirmă că tutela este un procedeu de protejare a nevârstnicului.

Prima parte a definiţiei afirmă vechea concepţie despre tutelă, pe când partea a doua

oglindeşte concepţia evoluată, potrivit cu care tutela era un mijloc de protejare a incapabilului.

Din punct de vedere al persoanelor puse sub protecţie, tutela este de două feluri:

tutela impuberului sui iuris;

tutela femeii sui iuris.

Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri:

tutela legitimă;

tutela testamentară;

tutela dativă.

Tutela era administrată prin două forme:

negotiorum gestio;

auctoritatis interpositio.

Curatela asigură protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale.

După persoanele puse sub protecţie, avem:

curatela nebunului (furiosului), vine de la numele zeiţelor Furii, care se aşează pe creier;

curatela risipitorului (prodigului);

curatela minorului de 25 de ani.

Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului (dativă).

Era administrată prin negotiorum gestio. În epoca postclasică, curatela minorului tinde a fi

treptat asimilată cu tutela, pentru ca în dreptul lui Justinian cele două instituţii să se

contopească.

27. Bunurile

Pentru a desemna noţiunea de “bunuri” romanii foloseau termenul “res”, termen folosit

atât pentru desemnarea lucrurilor în general, cât şi pentru desemnarea bunurilor.

În dreptul modern, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, obligaţiilor şi

sarcinilor unei persoane susceptibile de valoare pecuniară.Romanii nu ne-au lăsat o definiţie a

patrimoniului, deşi aveau noţiunea acestuia. Vechii romani confundau patrimoniul cu lucrurile

Page 8: Drept roman

corporale, dovadă că în textul Legii celor XII Table, patrimoniul roman era desemnat prin

cuvintele “pecunia” sau “familiae”. Ulterior, concepţia a evoluat apropiat de sensul actual.

Astfel, în epoca clasică a apărut şi termenul de “patrimoniu”, iar în epoca lui Justinian

patrimonmiul era desemnat prin termenul “substantia”.

Potrivit concepţiei romanilor, patrimoniul presupunea existenţa unui activ şi a unui

pasiv.Activul era format din drepturi.Drepturile patrimoniale puteau fi reale sau

personale.Drepturile personale se mai numeau şi drepturi de creanţă.

Lucrurile pot fi:

patrimoniale;

nepatrimoniale.

Res in patrimonio (lucrurile patrimoniale) sunt clasificate încă din epoca Legii celor XII

Table după criteriul valorii economice în:

res mancipii;

res nec mancipii.

Textele dreptului roman mai clasifică bunurile în:

res mobiles şi res soli (lucruri mobile şi lucruri imobile)

Lucrurile mobile sunt acelea care se pot mişca prin putere proprie sau care pot fi mişcate printro

forţă exterioară lor, fără a-şi pierde identitatea, pe când lucrurile imobile îşi schimbă forma dacă

sunt mutate.

res corporale şi res incorporales (lucruri corporale şi lucruri incorporale)

Lucrurile corporale au o fomă materială, pot fi atinse cu mână, pe când drepturile incorporale

îmbracă forma drepturilor subiective.

genera şi species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate)

Lucrurile de gen se identifică prin trăsături ce aparţineau categoriei din care făceau

parte.Lucrurile individual determinate se identifică prin trăsături ce aparţineau numai lor.

Această clasificare este foarte importantă în materia riscurilor, deoarece genera non pereunt

(lucrurile de gen nu pier).

produse şi fructe

Fructele sunt create de un alt lucru în mod periodic, conform destinaţiei economice a acelui

lucru, fără însă a epuiza substanţa lucrului. Fructele care se nasc numai prin forţa naturii se

numesc fructe naturale. Fructele care necesită munca omului sunt numite fructe industriale.

Produsele sunt bunurile cărora le lipseşte caracterul periodicităţii.

res que pondere numero mensurave constant sunt acele lucruri care se pot cântări,

număra, măsura. Sunt lucruri care prin natura lor acelea care pot fi înlocuite unele prin altele.

Lucrurile menţionate pot fi stăpânite cu trei titluri juridice: posesiunea, detenţiunea şi

proprietatea.

28. Elementele posesiunii

Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept. Această stare de fapt constă din

stăpânirea fizică a unui lucru, stăpânire protejată juridic prin interdictele posesorii.

În dreptul roman, ca şi în dreptul modern, posesiunea presupunea întrunirea a două

elemente:

animus consta din intenţia unei persoane de a păstra lucrul pentru sine, ceea ce înseamnă

Page 9: Drept roman

că posesorul se comportă faţă de lucru ca un adevărat proprietar. Dar animus trebuie să fie pe

baza şi în cadrul legii, pentru a putea beneficia de avantajele calităţii de posesor.

corpus consta din totalitatea actelor materiale prin care se exercita stăpânirea fizică asupra

unui lucru.

29. Propietatea quiritara

În dreptul vechi a fost consacrată proprietatea privată sub forma proprietăţii quiritare,

care ocupă un loc central în Legea celor XII Table.

În textele vechi era desemnată prin sintagma “dominium ex iure quiritium”

(proprietatea cetăţenilor romani).

Prezintă anumite caractere caracterele ei:

exclusiv;

absolut;

perpetuu.

În dreptul clasic, faţă de revoluţia economică şi schimbul tot mai alert al mărfurilor,

proprietatea quiritară, rigidă şi dominată de formalism, tinde să devină anacronică. De aceea,

prin interpretarea jurisconsulţilor şi prin mijloace procedurale utilizate de către pretor,

trăsăturile originale ale proprietăţii quiritare s-au atenuat treptat.

În paralel, apar noi forme de proprietate.

30. Cele 3 triburi originare

Roma a fost fondată de trei triburi, numite şi triburi fondatoare: latinii, sabinii şi etruscii.

( fiecare avea un senat de 100 de membri, o armata pedestra de 1000 de oameni si o cavalerie

de 100 de oameni)

Populaţia era împărţită în două mari grupuri sociale:

patricienii – erau membrii triburilor fondatoare, precum şi urmaşii acestora;

plebeii.

Organizarea conducerii sociale

Factorii de conducere socială au fost în număr de trei:

Comitia curiata;

regele;

Senatul.

În competenţa Comitiei curiata intrau:

a) alegerea regelui;

b) soluţionarea problemelor majore ale cetăţii;

c) judecarea celor vinovaţi de crime grave.

Regele era conducătorul militar şi civil al cetăţii. Putea convoca Adunarea poporului.

Soluţiona eventualele conflicte ce se puteau declanşa între ginţi.

Senatul era format din şefii ginţilor. Era chemat să-l sfătuiască pe rege şi să confirme

hotărârile Adunării poporului.

31. Mancipatiunea, uzucapiunea, traditiunea, specificatiunea, accesiunea

În ordine cronologică, romanii au creat următoarele moduri de dobândire a proprietăţii:

ocupaţiunea;

uzucapiunea;

Page 10: Drept roman

mancipaţiunea;

in iure cessio;

tradiţiunea;

specificaţiunea;

accesiunea.

Uzucapiuneaeste un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a unui

lucru.

În dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea îndeplinirea anumitor condiţii:

posesiunea;

termenul;

buna credinţă;

justa cauză;

un lucru susceptibil de a fi uzucapat.

La origine, uzucapiunea a îndeplinit o funcţie economică, în sensul că bunurile părăsite,

neexploatate conform destinaţiei lor, intrau în stăpânirea acelora care le exploatau, pentru ca

mai târziu uzucapiunea să dobândească o funcţie juridică, manifestată în legătură cu proba

dreptului de proprietate.

Mancipatiunea

În dreptul foarte vechi, când nu exista ideea transmiterii dreptului de proprietate,

mancipaţiunea era un mod de creare proprietăţii putere. Mai târziu, mancipaţiunea a constituit

modul originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipii.

În practică, vreme de mai multe secole, prin mancipaţiune se realiza operaţiunea

juridică a vânzării, în sensul că prin aeastă formă se transmitea un lucru în schimbul unei sume

de bani. Odată cu evoluţia monedei romane, mancipaţiunea a fost utilizată şi în alte scopuri,

devenind un act abstract cu o utilizare universală.

Presupunea o serie de forme solemne. Astfel, era necesar ca părţile, împreună cu lucrul

ce urma a fi transmis, să se prezinte în faţa a cinci martori cetăţeni romani. Cel ce transmitea

lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul accipiens. Mancipaţiunea presupunea şi prezenţa

lui libripens (cel care cântărea) şi a unui cântar de aramă, cu care libripens cântărea metalul

preţ. În acest cadru, dobânditorul pronunţa formula solemnă, vindicatorie “Hunc ego hominem

ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus este pretio … hoc aere aeneaque libra”

(Afirm că acest sclav este al meu, potrivit dreptului quiriţilor, şi să-mi fie cumpărat cu preţul de…

cu această aramă şi această balanţă de aramă).

Odată cu apariţia monedei în sens modern, preţul nu se mai cântărea, ci se număra.

Totuşi, romanii nu au renunţat la balanţa de aramă şi la libripens, dar au înlocuit cântărirea

preţului cu lovirea balanţei cu o bară de aramă de către libripens ca o formă solemnă. Din acel

moment, plata efectivă a preţului, care se făcea prin numărare, nu mai era o condiţie de formă a

mancipaţiunii. Pentru a corecta mecansimul actului, romanii au condiţionat transmiterea

efectivă a proprietăţii prin mancipaţiune de plata efectivă a preţului.

Page 11: Drept roman

Din momentul în care plata nu a mai fost o condiţie de formă a mancipaţiunii, aceasta şi-

a putut extinde sfera de aplicare, mancipaţiunea fiind utilizată şi pentru alte operaţii juridice

decât cea a vânzării. În asemenea situaţii, actul mancipaţiunii era însoţit de anumite convenţii de

bună credinţă, care au rolul de a indica scopul urmărit de către părţi atunci când au recurs la

mancipatio numo uno.

Tradiţiunea era un act de drept al ginţilor).

Presupunea întrunirea a două condiţii:

remiterea materială a lucrului;

justa cauză – iusta causa traditionis.

La tradiţiune, justa cauză consta din actul juridic care preceda şi explica sensul remiterii

materiale a lucrului. Această justă cauză era necesară, întrucât tradiţiunea avea o utilizare

generală, nu era folsită doar în scopul transmiterii proprietăţii, ci şi în scopul transmiterii

posesiunii sau a detenţiunii.

Ulterior, în dreptul clasic, apar unele excepţii:

traditio longa manu;

traditio simbolica;

traditio brevi manu;

constitutum possessorium.

Iusta causa.În legislaţia lui Justinian, sensul conceptului de “justă cauză” s-a schimbat.

Potrivit acelei legislaţii, justa cauză consta din intenţia lui tradens de a transmite şi din intenţia

lui accipiens, de a dobândi, chiar dacă nu există act juridic.

Specificaţiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra unui lucru confecţionat

din materialul altuia.

Cel care confecţionează un lucru din materialul altuia se numeşte specificator.

Justinian a decis că în ipoteza în care lucrul nou creat poate fi adus la starea iniţială să

aparţină proprietarului materiei, iar dacă nu, să aparţină specificatorului.

Se pune problema plătirii unor despăgubiri pentru munca sau pentru valoarea

materialului.

Accesiunea este mai degrabă un mod de extindere, de îmbogăţire a unei proprietăţi

preexistente, deoarece accesiunea consta din unirea a două lucruri, unul principal şi celălalt

accesor. Se numea principal lucrul care îşi păstra individualitatea după unirea cu alt lucru.

32. Categorii de mostenitori legali

Potrivit L12T exista 3 categorii demostenitori legali :

1.heredes sui

2.adgnatus proximus

3.gentiles

1. Toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris,

adicafii,fiicele,femeia casatorita cu manus in calitate de fiica, adoptata si adrogatul;

nepotii din fii faceau parte din aceasta categorie numai daca tatal lor murise

inaintea bunnicului si veneau la succesiune prinreprezentare in sensul ca urcau in

Page 12: Drept roman

rangul succesoral al tatalui lor si dobandeau partea din succesiunecare s-ar fi cuvenit

tatalui daca ar mai fi trait

2. Aceasta categorie este formata din mai multe persoane, adica cei mai apropiati

colaterali. Ea nu estefixa, ci mobila, iin sensul ca in lipsa unor colaterali mia

apropiati, colateralii foarte indepartati pot fiadgnatus proximus

33. Inceputul si sfarsitul personalitatii la romani

Personalitatea începe în momentul naşterii. De la această regulă există o excepţie

conform căreia “infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur” (copilul

conceput se consideră a fi născut ori de câte ori este vorba de interesele sale). În virtutea acestei

excepţii, copilul care se năştea după moartea tatălui său venea la moştenirea acestuia.

În mod simetric, personalitatea lua sfârşit odată cu moartea. Dar şi de la această regulă

există o excepţie conform căreia “hereditas iacens sustinet personam defuncti” (moştenirea

deschisă, dar neacceptată încă, prelungeşte personalitatea defunctului).

34. Legea celor XII Table

A apărut pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei, care cereau publicarea

dreptului. În anul 451 î. e. n. s-a fost formată o comisie compusă din zece persoane, care a

redactat normele de drept şi le-a publicat în Forum pe zece table de lemn. În anul 449 î.e.n. s-a

constituit o nouă comisie, a cărei sistematizare a fost publicată pe 12 table de bronz.

Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar. Conţine atât

dispoziţii de drept public, cât şi de drept privat, constituind un adevărat cod.

Textul Legii celor XII Table nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind distruse în anul 390 î. e.

n., cu prilejul incendierii Romei de către gali. Dar Legea celor XII Table s-a imprimat pentru

totdeauna în conştiinţa poporului roman, fiind considerată simbol al spiritualităţii sale. În acest

sens, Cicero spunea, la patru secole după publicarea legii, că memorarea acesteia constituia o

lecţie obligatorie pentru elevi, o “carmen necesarium” .

Legea celor XII Table reprezintă o creaţie originală, neinspirată, după cum au afirmat

unii, după dreptul grec, întrucât prin dispoziţiile sale ea reflectă în mod fidel condiţiile sociale şi

economice de la jumătatea secolului al V-lea î. e. n., fiind un produs autentic roman.

Această lege nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de unsprezece secole.

Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului dispoziţiile sale au devenit inaplicabile.

Cea mai bună reconstituire a legii a făcut-o profesorul Paul Frederic Girard.