Drept roman
-
Upload
radu-ionut-daniel -
Category
Documents
-
view
46 -
download
1
description
Transcript of Drept roman
1. Definitia jurisprudentei
Jurisprudenta era stiinta dreptului creata de catre jurisconsulti – iuris prudentes, iuris consulti,
prin interpretarea dispozitiilor normative cuprinse in legi.
2. Definitia principiile dreptului
3. Definitia dreptului public
Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care regelementeaza organizarea statului,
pe de o parte, iar pe de alta, reglementeaza relatiile dintre stat si persoanele particulare.
4. Definitia dreptului privat
Dreptul privat esteacel ansamblu de norme juridice care regelementeaza relatiile dintre
persoanele particulare. La randul sau dreptul privat se subdivide in trei parti : ius civile, ius
gentium si ius naturae sau ius naturale.
5. Definitia si conditiile de forma ale legatului
Legatele sunt dispoziţii formulate în termeni imperativi şi solemni, incluse în testament,
prin intermediul cărora testatorul dispune de anumite bunuri individual determinate, în profitul
unei persoane numită legatar, iar executarea acestor dispoziţii apasă asupra moştenitorilor
testamentari.
În dreptul roman sunt cunoscute patru forme de legate:
legatul per vindicationem - testatorul transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru
individual determinat direct legatarului;
legatul per damnationem - testatorul îl obligă pe moştenitor să transmită un anumit lucru
legatarului;
legatul per praeceptionem - legatarul are în acelaşi timp şi calitatea de moştenitor;
legatul sinendi modo (prin îngăduinţă) - moştenitorul are obligaţia de a-l lăsa pe legatar să
intre în stăpânirea lucrului legat.
6. Definitia furia testamentaria si lex voconia
Originile sclaviei constau in nastere, pe de o parte, si evenimente posterioare nasterii,
pe de alta.
Nasterea constituia evenimentul originar al sclaviei conform principiului: “copilul nascut
in afara casatoriei dobandea conditia mamei”. Deoarece sclava era considerata ca nastea
intotdeauna in afara casatoriei, copilul acesteia devenea sclav, chiar daca tatal fusese om liber.
Razaboiul sta la baza originii sclaviei din momentul in care prizonierii de razboi nu mai
erau ucisi, ci transformati in unelte de munca ale invingatorilor.
7. Definitia fidei comisului
Fideicomisul este actul prin care o persoană numită disponent sau dispunător, roagă pe o altă
persoană numită fiduciar să transmită un bun, o parte dintr-un patrimoniu sau un patrimoniu în
integralitatea sa unei a treia persoane, numită fideicomisar.
8. Izvoarele dreptului privat (despre iustinian)
- Obiceiul
- Legea
- Edictele magistratilor; dreptul pretorian
- Jurisprudenta
- Senatusconsultele
- Constitutiile imperiale
- Codificarea dreptului roman
9. Opera legislativa (cele 4 cifre)
A. Codul lui Justinianeste o culegere de constituţiuni imperiale date între epoca lui
Hadrian şi
anul 529 e. n., când a fost elaborată prima ediţie a Codului. Acea ediţie a Codului nu ne-a
parvenit, deoarece s-a pierdut. Din fericire, în anul 534 e. n., comisia lui Tribonian a elaborat a
doua ediţie a Codului – “Codex repetitae praelectionis”, care a ajuns până la noi.
Codul lui Justinian este sistematizat în 12 cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, titlurile în
constituţiuni, iar unele constituţiuni sunt împărţite şi în paragrafe.
Deoarece Codul lui Justinian urma să aibă o finalitate practică comisia a selecţionat
numaiconstituţiunile rămase în vigoare. Ba mai mult, textele depăşite au fost astfel adaptate
încât să poată fi aplicate în practică.
Codul cuprinde atât dispoziţii de drept public, cât şi dispoziţii de drept privat.În două
cărţi sunt cuprinse şi câteva dispoziţii de drept canonic.
B. Digestele lui Justinian au fost adoptate în anul 535 e. n. Această lucrare enciclopedică
este o culegere de fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici.
Metoda de lucru a comisiei a fost elaborată chiar de către Justinian prin trei
constituţiuni imperiale, care mai apoi au devenit prefeţe ale Digestelor.
Prin 50 de constituţiuni imperiale s-a pus capăt tuturor controverselor şi s-au desfiinţeze
toate instituţiile juridice depăşite.
Pentru elaborarea Digestelor, comisia a valorificat peste 2000 de lucrări clasice, pe care
le-a considerat cele mai valoroase, iar fragmentele extrase din cele 2000 de lucrări au fost
sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile au fost împărţite în titluri, fragmente şi paragrafe. La
începutul fiecărui fragment se afla câte o inscriptio, în care era indicat numele jurisconsultului,
precum şi lucrarea din care textul a fost extras.
Digestele lui Justinian au fost tipărite în numeroase ediţii.Cele mai bune ediţii au fost
cele îngrijite de Th. Mommsen, din 1870, şi de Pietro Bonfante, din 1931.
C. Institutele (Institutiones) au fost publicate în anul 533. Institutele lui Justinian sunt,
ca şi Institutele clasice, un manual adresat studenţilor în drept.
Institutele sunt formate din patru cărţi, care se împart în titluri, iar titlurile în paragrafe.
D. Novelae cuprind constituţiunile imperiale date de către împăratul Justinian din anul
534 până în anul 565, fără a se ţine cont de faptul dacă acestea erau sau nu în vigoare.
Sistematizarea lor într-o formă unitară s-a făcut după moartea împăratului de către persoane
particulare.
Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată pentru prima oară în anul 1489.
Începând din secolul al XVI-lea a fost denumită “Corpus iuris civilis” (culegere a dreptului civil),
denumire ce este folosită şi astăzi.
10. Legisactiunile de judecata
Legisacţiunile de judecată erau:
sacramentum – prin jurământ, pariu;
iudicis arbitrive postulatio – cerere de judecător sau de arbitru;
condictio – prin somaţie
11. Legisactiunile de executare
Legisacţiunile de executare erau:
manus iniectio – punerea mâinii;
pignoris capio – luare de gaj
12. Structura formulei in procedura formulara
Formula era un mic program de judecată prin care pretorul arăta judecătorului cum să
soluţioneze litigiul.
Formula avea o structură proprie, în sensul că formula cuprindea:
patru părţi principale;
două părţi secundare sau acesorii.
Orice formulă începea cu numirea în calitate de judecător a persoanei care a fost aleasă
în acest scop de către părţi şi confirmată de către magistrat. Spre exemplu, “Octavian iudex
esto”.
Cele patru părţi principale ale formulei erau:
intentio (intenţia);
demonstratio (demonstraţia);
adiudicatio (adjudecarea);
condemnatio (condamnarea).
Părţile accesorii ale formulei erau:
prescriptiones (prescripţiuinile) şi
exceptiones (excepţiunile).
13. Caracterele procedurii extraordinare
S-a aplicat în epoca postclasică. Se desfăşura într-o singură fază.
Procesul se desfăşura de la început până la sfârşit în faţa magistratului judecător.
Citarea a dobândit un caracter oficial sau semioficial.
Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa părţilor or a reprezentanţilor şi a
avocaţilor.
Părţile se exprimau în limbajul obişnuit.Începe o ierarhizare a probelor, în sensul că
înscrisurile, cele oficiale, dobândesc o forţă probantă mai mare decât probele orale.
Sentinţa se pronunţa ad ipsam rem (în natură).
Executarea sentinţei se asigura prin forţa de constrângere a statului (manu militari).
Excepţiunile au devenit minutorii.
14. Izvoarele sclaviei
15. Numele cetateanului roman
Cetăţeanul roman se individualizează în raport cu alte categorii de persoane prin
numele său, care era format din cinci elemente:
tria nomina;
indicaţiunea filiaţiunii;
indicaţiunea tribală.
Tria nomina se compunea din:
a) prenomen - determinativul prin care cetăţeanul era individualizat în societate;
b) nomen gentilicium - se indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul;
c) cognomen (porecla) - prin care cetăţeanul era individualizat în familie.
16. Dreptul cetatenilor romani
Cetatenii constituiau categoria de oameni liberi ce se bucurau de deplinatatea
drepturilor civile si politice, avand un statut juridic deosbit fata de celelalte categorii de oameni
liberi.
Drepturile civile erau: ius comercii, ius conubii si ius militia
Drepturile politice erau: ius sufragii si ius honorum.
De fapt, cetatenia constituia unul elementele capacitatii juridice a persoanei.
17. Dreptul latinilor
Latinii constituiau categoria de oameni liberi cu o conditie inferioara cetatenilor, dar
superioara peregrinilor, deci intermediara intre acestea doua. Ei se bucurau numai de o parte
din drepturile civile si politice acordate cetatenilor romani, respectiv ius conubii – dreptul de a
incheia o casatorie valabila conform dreptului civil, ius comercii – dreptul de a incheia acte
juridice si de a avea acces la legisactiuni si ius sufragii – dreptul de a alege.
Latinii erau de patru categorii: latinii veteres, latinii coloniari, latinii iuniani si latinii
fictivi.
Latinii veneres sau vechii latini erau rude de sange ale romanilor, locuitori ai Latiumului
cu care Roma facuse initial o confederatie, dar pe care i-a cucerit ulterior.
Latinii coloniari erau populatia coloniilor fondate, dupa anul 268 i.e.n. in Italia si se
bucurau numai de ius comercii.
Latinii iuniani constituiau o categorie aparte care nu era ingénue, deoarece provenea
din fostii sclavi eliberati prin mijloace neformale in temeiul legii Iulia Norbana.
Latinii fictive constituiau populatia din provincii care primise conditia juridica a latinilor
coloniari.
18. Dreptul peregrinilor
Peregrinii se bucurau de un singur drept conferit lor de romani, respective ius comercii –
dreptul de a incheia acte juridice si de a intenta o actiune in justitie. Ei erau de doua categorii,
peregrine obisnuiti si peregrini dediticii.
Peregrinii obisnuiti sau propriu-zisi constituiau categoria de oameni liberi care puteau
uza de dreptul cetatii lor, in care locuiau, in masura in care acestea nu contraveneau principiilor
dreptului roman.
Peregrinii dediticii erau peregrinii care fusesera rivalii Romei in razboaie si ale caror
cetati fusesera desfiintate, pe de o parte, si pe de alta, fostii sclavi eliberati care suferisera in
timpul sclaviei condamnari pentru fapte abominabile.
19. Conditia juridica a dezrobitiilor (cele 3 elemente)
Toate modurile de dezrobire atat formale cat si neformale aveau drept efect faptul ca
sclavul pana atunci cu regim juridic de bun, facand parte din patrimoniul lui dominus, devenea o
persoana cu o capacitate juridical mai mult sau mai putin limitata.
Libertul era dependent toata viata de vechiul stapan si actualul patron prin obligatii
care ii limitau capacitatea juridica si care constituiau in: bona, obsequim si operae.
Bona era dreptul patronului de a dispune de lucrurile dezrobitului.
Obsequim era respectful pe care dezrobitul il datora patronului sau. Incalcarea acestei
obligatii putea duce la revocarea dezrobirii.
Operae erau serviciile datorate de catre dezrobit care se imparteau in doua categorii:
operae fabriles, care necesitau o anumita calificare, si operae officiales, care erau serviciile
obisnuite pe care trebuia sale faca libertul patronului sau.
20. Familia romana
În textele romane, cuvântul “familia” avea trei sensuri:
totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea unei persoane;
totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiaşi pater familias;
totalitatea persoanelor şi bunurilor care se află sub puterea aceluiaşi pater familias.
Prin conţinutul său, conceptul de “familie romană” desemnează un grup de persoane
sau o masă de bunuri aflate sub puterea aceluiaşi pater familias.
Puterea unitară care era exercitată de către pater familias era desemnată prin cuvântul
“manus”, care, cu timpul, se dezmembrează în mai multe puteri distincte:
manus - desemna puterea bărbatului asupra femeii (Legea celor XII Table);
patria potestas - puterea asupra descendenţilor;
dominica potestas - puterea asupra sclavilor;
dominium - puterea asupra altor bunuri decât sclavii;
mancipium - puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat.
Vechea familie romană a fost întemeiată pe ideea de putere exercitată de către şeful
familiei.
Faţă de această formă de organizare, avem două categorii de persoane:
persoane sui iuris- nu se aflau sub puterea cuiva;
persoane alieni iuris - persoanele aflate sub puterea lui pater familias.
În sânul familiei romane se stabilesc relaţii de rudenie.
Rudenia era de două feluri:
rudenia civilă (agnaţiune);
rudenia de sânge (cognaţiune).
21. Caracterele puterii parintesti
Puterea parinteasca avea la origine urmatoarele caractere:
- era permanenta sau perpetua, adica fiul de familie oricare ar fi fost varsta sau situatia lui
politica ramanea totusi sub puterea parinteasca pana la moartea lui pater familias, dupa care
devenea persoana sui iuris;
- era nelimitata. In aceasta epoca puterea parinteasca avea o intindere nelimitata asupra celor
care se gaseau sub puterea sa – in patri poteste, o autoritate desavarsita cu character unilateral
in sensul ca avea numai drepturi si nu avea nicio datorie. Puterea parinteasca era nemarginita,
nu avea limite atat privitor la persoane, cat si privitor la bunuri.
22. Conditiile de forma si de fond ale casatoriei cu manus
Căsătoria cu manus se realiza în trei forme:
confarreatio - putea fi utilizată doar de patricierni;
usus - consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, după care femeia trecea automat
sub puterea bărbatului;
coemptio - se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ.
Conditii de fond. Sunt aceleasi atat pentru casatoria cu manus cat si pentru casatoria
fara manus. Astefel:
- Conubium (ius conubii) era acel drept recunoscut unei personae de a incheia o casatorie
civila conform cu ius civile( iustae nuptiae, iustum matrimonium)
- Varsta admisa pentru casatorie era stabilita pentru fete la 12 ani, cand se considera ca ele
au devenit nubile, adica in masura sa procreeze. Referitor la baieti se folosea sistemul
cercetarii corporale pana la imparatul Justinian, cand s-a stability varsta de 14 ani.
- Consimtamantul – affectio maritalis. Cand persoanele ce se casatoreau erau alieni iuris, nu
se cerea consimtamantul lor, ci al persoanelor sub a caror putere se gaseau acestia. Cand ele
erau sui iuris se cerea consimtamantul lor.
23. Legile Iulia si Papia poppae
24. Emanciparea
Puterea părintească putea înceta:
pe cale naturală - prin moarte;
pe cale artificială - prin emancipare.
Presupunea două faze:
prima fază era identică cu prima fază a adopţiunii (trei vânzări şi două dezrobiri succesive);
a doua fază consta dintr-o dezrobire în forma vindicta.
Odată cu a treia dezrobire, fiul de familie devenea persoană sui iuris.
Pentru ca emancipatul să capete vocaţie succesorală la moştenirea tatălui său, pretorul a creat
collatio emancipati (raportul bunurilor fiului emancipat). Acest raport al bunurilor nu era
obligatoriu.
25. Captis de minutia
Personalitatea se naşte pe cale naturală şi dispare pe cale naturală.
Dar personalitatea poate fi desfiinţată şi pe cale juridică, adică prin capitis deminutio.
Capitis deminutio era de trei feluri:
capitis deminutio maxima consta din pierderea tuturor elementelor personalităţii;
capitis deminutio media consta din pierderea cetăţeniei romane;
capitis deminutio minima consta din pierderea dreptului de familie.
Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii, deoarece sunt
ipoteze în care capitus deminutus îşi sporeşte capacitatea.
26. Tutela si curatela
În dreptul roman s-a făcut distincţia între capacitatea juridică de fapt şi capacitatea
juridică de drept.
Orice om liber este subiect de drept, dar nu orice om are reprezentarea actelor şi
faptelor sale. Această reprezentare o au numai capabilii de fapt, pe când incapabilii nu au
această reprezentare.
Incapacităţile erau împărţite în două categorii:
incapacităţi naturale, fireşti;
incapacităţi cu caracter acidental.
Erau consideraţi incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) şi femeile. Impuberii şi
femeile, chiar dacă erau persoane sui iuris, urmau a fi puşi sub tutelă.
Sufereau de incapacităţi accidentale nebunii şi prodigii (risipitorii). Cei loviţi de
incapacităţi naturale erau puşi sub curatelă.
Tutela şi curatela sunt procedee juridice prin care se asigură protecţia incapabililor de
fapt.
Tutelaeste cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table. La origine, ea a fost instituită
în interesul agnaţilor incapabilului. Spre sfârşitul Republicii, tutela devine un procedeu juridic de
protejare a incapabilului, aşa cum rezultă din definiţia pe care o dă tutelei Servius Sulpicius:
“tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se
defendere nequit” (tutela este o forţă sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja
pe acela care din cauza vârstei nu se poate apăra singur).
Definiţia tutelei cuprinde două părţi contradictorii:
în prima parte se afirmă că tutela este o forţă şi o putere în interesul agnaţilor;
în partea a doua se afirmă că tutela este un procedeu de protejare a nevârstnicului.
Prima parte a definiţiei afirmă vechea concepţie despre tutelă, pe când partea a doua
oglindeşte concepţia evoluată, potrivit cu care tutela era un mijloc de protejare a incapabilului.
Din punct de vedere al persoanelor puse sub protecţie, tutela este de două feluri:
tutela impuberului sui iuris;
tutela femeii sui iuris.
Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri:
tutela legitimă;
tutela testamentară;
tutela dativă.
Tutela era administrată prin două forme:
negotiorum gestio;
auctoritatis interpositio.
Curatela asigură protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale.
După persoanele puse sub protecţie, avem:
curatela nebunului (furiosului), vine de la numele zeiţelor Furii, care se aşează pe creier;
curatela risipitorului (prodigului);
curatela minorului de 25 de ani.
Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului (dativă).
Era administrată prin negotiorum gestio. În epoca postclasică, curatela minorului tinde a fi
treptat asimilată cu tutela, pentru ca în dreptul lui Justinian cele două instituţii să se
contopească.
27. Bunurile
Pentru a desemna noţiunea de “bunuri” romanii foloseau termenul “res”, termen folosit
atât pentru desemnarea lucrurilor în general, cât şi pentru desemnarea bunurilor.
În dreptul modern, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, obligaţiilor şi
sarcinilor unei persoane susceptibile de valoare pecuniară.Romanii nu ne-au lăsat o definiţie a
patrimoniului, deşi aveau noţiunea acestuia. Vechii romani confundau patrimoniul cu lucrurile
corporale, dovadă că în textul Legii celor XII Table, patrimoniul roman era desemnat prin
cuvintele “pecunia” sau “familiae”. Ulterior, concepţia a evoluat apropiat de sensul actual.
Astfel, în epoca clasică a apărut şi termenul de “patrimoniu”, iar în epoca lui Justinian
patrimonmiul era desemnat prin termenul “substantia”.
Potrivit concepţiei romanilor, patrimoniul presupunea existenţa unui activ şi a unui
pasiv.Activul era format din drepturi.Drepturile patrimoniale puteau fi reale sau
personale.Drepturile personale se mai numeau şi drepturi de creanţă.
Lucrurile pot fi:
patrimoniale;
nepatrimoniale.
Res in patrimonio (lucrurile patrimoniale) sunt clasificate încă din epoca Legii celor XII
Table după criteriul valorii economice în:
res mancipii;
res nec mancipii.
Textele dreptului roman mai clasifică bunurile în:
res mobiles şi res soli (lucruri mobile şi lucruri imobile)
Lucrurile mobile sunt acelea care se pot mişca prin putere proprie sau care pot fi mişcate printro
forţă exterioară lor, fără a-şi pierde identitatea, pe când lucrurile imobile îşi schimbă forma dacă
sunt mutate.
res corporale şi res incorporales (lucruri corporale şi lucruri incorporale)
Lucrurile corporale au o fomă materială, pot fi atinse cu mână, pe când drepturile incorporale
îmbracă forma drepturilor subiective.
genera şi species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate)
Lucrurile de gen se identifică prin trăsături ce aparţineau categoriei din care făceau
parte.Lucrurile individual determinate se identifică prin trăsături ce aparţineau numai lor.
Această clasificare este foarte importantă în materia riscurilor, deoarece genera non pereunt
(lucrurile de gen nu pier).
produse şi fructe
Fructele sunt create de un alt lucru în mod periodic, conform destinaţiei economice a acelui
lucru, fără însă a epuiza substanţa lucrului. Fructele care se nasc numai prin forţa naturii se
numesc fructe naturale. Fructele care necesită munca omului sunt numite fructe industriale.
Produsele sunt bunurile cărora le lipseşte caracterul periodicităţii.
res que pondere numero mensurave constant sunt acele lucruri care se pot cântări,
număra, măsura. Sunt lucruri care prin natura lor acelea care pot fi înlocuite unele prin altele.
Lucrurile menţionate pot fi stăpânite cu trei titluri juridice: posesiunea, detenţiunea şi
proprietatea.
28. Elementele posesiunii
Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept. Această stare de fapt constă din
stăpânirea fizică a unui lucru, stăpânire protejată juridic prin interdictele posesorii.
În dreptul roman, ca şi în dreptul modern, posesiunea presupunea întrunirea a două
elemente:
animus consta din intenţia unei persoane de a păstra lucrul pentru sine, ceea ce înseamnă
că posesorul se comportă faţă de lucru ca un adevărat proprietar. Dar animus trebuie să fie pe
baza şi în cadrul legii, pentru a putea beneficia de avantajele calităţii de posesor.
corpus consta din totalitatea actelor materiale prin care se exercita stăpânirea fizică asupra
unui lucru.
29. Propietatea quiritara
În dreptul vechi a fost consacrată proprietatea privată sub forma proprietăţii quiritare,
care ocupă un loc central în Legea celor XII Table.
În textele vechi era desemnată prin sintagma “dominium ex iure quiritium”
(proprietatea cetăţenilor romani).
Prezintă anumite caractere caracterele ei:
exclusiv;
absolut;
perpetuu.
În dreptul clasic, faţă de revoluţia economică şi schimbul tot mai alert al mărfurilor,
proprietatea quiritară, rigidă şi dominată de formalism, tinde să devină anacronică. De aceea,
prin interpretarea jurisconsulţilor şi prin mijloace procedurale utilizate de către pretor,
trăsăturile originale ale proprietăţii quiritare s-au atenuat treptat.
În paralel, apar noi forme de proprietate.
30. Cele 3 triburi originare
Roma a fost fondată de trei triburi, numite şi triburi fondatoare: latinii, sabinii şi etruscii.
( fiecare avea un senat de 100 de membri, o armata pedestra de 1000 de oameni si o cavalerie
de 100 de oameni)
Populaţia era împărţită în două mari grupuri sociale:
patricienii – erau membrii triburilor fondatoare, precum şi urmaşii acestora;
plebeii.
Organizarea conducerii sociale
Factorii de conducere socială au fost în număr de trei:
Comitia curiata;
regele;
Senatul.
În competenţa Comitiei curiata intrau:
a) alegerea regelui;
b) soluţionarea problemelor majore ale cetăţii;
c) judecarea celor vinovaţi de crime grave.
Regele era conducătorul militar şi civil al cetăţii. Putea convoca Adunarea poporului.
Soluţiona eventualele conflicte ce se puteau declanşa între ginţi.
Senatul era format din şefii ginţilor. Era chemat să-l sfătuiască pe rege şi să confirme
hotărârile Adunării poporului.
31. Mancipatiunea, uzucapiunea, traditiunea, specificatiunea, accesiunea
În ordine cronologică, romanii au creat următoarele moduri de dobândire a proprietăţii:
ocupaţiunea;
uzucapiunea;
mancipaţiunea;
in iure cessio;
tradiţiunea;
specificaţiunea;
accesiunea.
Uzucapiuneaeste un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a unui
lucru.
În dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea îndeplinirea anumitor condiţii:
posesiunea;
termenul;
buna credinţă;
justa cauză;
un lucru susceptibil de a fi uzucapat.
La origine, uzucapiunea a îndeplinit o funcţie economică, în sensul că bunurile părăsite,
neexploatate conform destinaţiei lor, intrau în stăpânirea acelora care le exploatau, pentru ca
mai târziu uzucapiunea să dobândească o funcţie juridică, manifestată în legătură cu proba
dreptului de proprietate.
Mancipatiunea
În dreptul foarte vechi, când nu exista ideea transmiterii dreptului de proprietate,
mancipaţiunea era un mod de creare proprietăţii putere. Mai târziu, mancipaţiunea a constituit
modul originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipii.
În practică, vreme de mai multe secole, prin mancipaţiune se realiza operaţiunea
juridică a vânzării, în sensul că prin aeastă formă se transmitea un lucru în schimbul unei sume
de bani. Odată cu evoluţia monedei romane, mancipaţiunea a fost utilizată şi în alte scopuri,
devenind un act abstract cu o utilizare universală.
Presupunea o serie de forme solemne. Astfel, era necesar ca părţile, împreună cu lucrul
ce urma a fi transmis, să se prezinte în faţa a cinci martori cetăţeni romani. Cel ce transmitea
lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul accipiens. Mancipaţiunea presupunea şi prezenţa
lui libripens (cel care cântărea) şi a unui cântar de aramă, cu care libripens cântărea metalul
preţ. În acest cadru, dobânditorul pronunţa formula solemnă, vindicatorie “Hunc ego hominem
ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus este pretio … hoc aere aeneaque libra”
(Afirm că acest sclav este al meu, potrivit dreptului quiriţilor, şi să-mi fie cumpărat cu preţul de…
cu această aramă şi această balanţă de aramă).
Odată cu apariţia monedei în sens modern, preţul nu se mai cântărea, ci se număra.
Totuşi, romanii nu au renunţat la balanţa de aramă şi la libripens, dar au înlocuit cântărirea
preţului cu lovirea balanţei cu o bară de aramă de către libripens ca o formă solemnă. Din acel
moment, plata efectivă a preţului, care se făcea prin numărare, nu mai era o condiţie de formă a
mancipaţiunii. Pentru a corecta mecansimul actului, romanii au condiţionat transmiterea
efectivă a proprietăţii prin mancipaţiune de plata efectivă a preţului.
Din momentul în care plata nu a mai fost o condiţie de formă a mancipaţiunii, aceasta şi-
a putut extinde sfera de aplicare, mancipaţiunea fiind utilizată şi pentru alte operaţii juridice
decât cea a vânzării. În asemenea situaţii, actul mancipaţiunii era însoţit de anumite convenţii de
bună credinţă, care au rolul de a indica scopul urmărit de către părţi atunci când au recurs la
mancipatio numo uno.
Tradiţiunea era un act de drept al ginţilor).
Presupunea întrunirea a două condiţii:
remiterea materială a lucrului;
justa cauză – iusta causa traditionis.
La tradiţiune, justa cauză consta din actul juridic care preceda şi explica sensul remiterii
materiale a lucrului. Această justă cauză era necesară, întrucât tradiţiunea avea o utilizare
generală, nu era folsită doar în scopul transmiterii proprietăţii, ci şi în scopul transmiterii
posesiunii sau a detenţiunii.
Ulterior, în dreptul clasic, apar unele excepţii:
traditio longa manu;
traditio simbolica;
traditio brevi manu;
constitutum possessorium.
Iusta causa.În legislaţia lui Justinian, sensul conceptului de “justă cauză” s-a schimbat.
Potrivit acelei legislaţii, justa cauză consta din intenţia lui tradens de a transmite şi din intenţia
lui accipiens, de a dobândi, chiar dacă nu există act juridic.
Specificaţiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra unui lucru confecţionat
din materialul altuia.
Cel care confecţionează un lucru din materialul altuia se numeşte specificator.
Justinian a decis că în ipoteza în care lucrul nou creat poate fi adus la starea iniţială să
aparţină proprietarului materiei, iar dacă nu, să aparţină specificatorului.
Se pune problema plătirii unor despăgubiri pentru munca sau pentru valoarea
materialului.
Accesiunea este mai degrabă un mod de extindere, de îmbogăţire a unei proprietăţi
preexistente, deoarece accesiunea consta din unirea a două lucruri, unul principal şi celălalt
accesor. Se numea principal lucrul care îşi păstra individualitatea după unirea cu alt lucru.
32. Categorii de mostenitori legali
Potrivit L12T exista 3 categorii demostenitori legali :
1.heredes sui
2.adgnatus proximus
3.gentiles
1. Toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris,
adicafii,fiicele,femeia casatorita cu manus in calitate de fiica, adoptata si adrogatul;
nepotii din fii faceau parte din aceasta categorie numai daca tatal lor murise
inaintea bunnicului si veneau la succesiune prinreprezentare in sensul ca urcau in
rangul succesoral al tatalui lor si dobandeau partea din succesiunecare s-ar fi cuvenit
tatalui daca ar mai fi trait
2. Aceasta categorie este formata din mai multe persoane, adica cei mai apropiati
colaterali. Ea nu estefixa, ci mobila, iin sensul ca in lipsa unor colaterali mia
apropiati, colateralii foarte indepartati pot fiadgnatus proximus
33. Inceputul si sfarsitul personalitatii la romani
Personalitatea începe în momentul naşterii. De la această regulă există o excepţie
conform căreia “infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur” (copilul
conceput se consideră a fi născut ori de câte ori este vorba de interesele sale). În virtutea acestei
excepţii, copilul care se năştea după moartea tatălui său venea la moştenirea acestuia.
În mod simetric, personalitatea lua sfârşit odată cu moartea. Dar şi de la această regulă
există o excepţie conform căreia “hereditas iacens sustinet personam defuncti” (moştenirea
deschisă, dar neacceptată încă, prelungeşte personalitatea defunctului).
34. Legea celor XII Table
A apărut pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei, care cereau publicarea
dreptului. În anul 451 î. e. n. s-a fost formată o comisie compusă din zece persoane, care a
redactat normele de drept şi le-a publicat în Forum pe zece table de lemn. În anul 449 î.e.n. s-a
constituit o nouă comisie, a cărei sistematizare a fost publicată pe 12 table de bronz.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar. Conţine atât
dispoziţii de drept public, cât şi de drept privat, constituind un adevărat cod.
Textul Legii celor XII Table nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind distruse în anul 390 î. e.
n., cu prilejul incendierii Romei de către gali. Dar Legea celor XII Table s-a imprimat pentru
totdeauna în conştiinţa poporului roman, fiind considerată simbol al spiritualităţii sale. În acest
sens, Cicero spunea, la patru secole după publicarea legii, că memorarea acesteia constituia o
lecţie obligatorie pentru elevi, o “carmen necesarium” .
Legea celor XII Table reprezintă o creaţie originală, neinspirată, după cum au afirmat
unii, după dreptul grec, întrucât prin dispoziţiile sale ea reflectă în mod fidel condiţiile sociale şi
economice de la jumătatea secolului al V-lea î. e. n., fiind un produs autentic roman.
Această lege nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme de unsprezece secole.
Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului dispoziţiile sale au devenit inaplicabile.
Cea mai bună reconstituire a legii a făcut-o profesorul Paul Frederic Girard.