1

PROF. UNIV. DR. PETRE BUNECI _____________________________________________________________________

DREPT PROCESUAL PENAL

PARTEA SPECIALĂ _____________________________________________________________________

SUPORT DE CURS PENTRU ID – IFR

2

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

DREPT PROCESUAL PENAL Prof. univ. dr. PETRE BUNECI

I. Obiectivele Cursului

Cursul se adresează studenţilor Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative, Specializarea Drept, anul III, formele de învăţământ: frecvenţă redusă (FR) şi învăţământ la distanţă (ID), fiind scris într-o manieră sintetică, care urmăreşte însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Codului de procedură penală privind urmărirea penală, judecata în primă instanţă, căile ordinare şi extraordinare de atac, punerea în executare a hotărârilor penale şi proceduri speciale. Pe parcursul cursului se analizează instituţiile juridice de drept procesual penal reglementate în Codul de procedură penală incidente în activitatea de practica judiciară prin prisma dispoziţiilor legale, a Deciziilor Curţii Constituţionale si a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Aceast curs este menit să contribuie la însuşirea şi aprofundarea instituţiilor specifice dreptului procesual penal şi incidenţa lor practică din activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. Studiul şi aplicarea în practică a normelor de drept procesual penal se face in cadrul acestei curs în strânsă legătură cu normele din Legea de organizare judiciară cu Regulamentul de organizare şi funcţionare al instanţelor judecătoreşti şi Codul deontologic al magistratului, cu dispoziţiile din partea generală şi specială a Codului penal şi a Codului de procedură penală. Aceasă curs evidenţiază din punct de vedere teoretic şi practic modalitatea concretă in care trebuie analizate, interpretate şi aplicate normele imperative de drept procesual penal. Astfel, însuşirea elementelor de drept procesual şi dobândirea de abilităţi în vederea aplicării în cazul rezolvarii unor situaţii concrete constituie principalul obiectiv al acestui cursului. II. Competenţe profesionale După parcurgerea acestui curs studentul va dobândi, dezvolta şi aplica : Competenţe specifice (transversale):

1. autonomie şi responsabilitate (executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie restrânsă şi asistenţă calificată);

2. interacţiune socială (familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi distribuirea de sarcini pentru nivelurile subordonate);

3

3. dezvoltare personală şi profesională (conştientizarea nevoii de formare continuă, utilizarea eficientă a resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru dezvoltarea personală şi profesională).

Competenţe profesionale: Cunoştinţe: 1. cunoaştere, înţelegere şi utilizare a limbajului specific (cunoaşterea,

înţelegerea conceptelor dreptului procesual penal şi utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională);

2. explicare şi interpretare (utilizarea cunoştinţelor de bază, pentru explicarea şi interpretarea importanţei studiului dreptului procesual penal );

Abilităti: 3. aplicare, transfer şi rezolvare de probleme (utilizarea unor principii şi

metode de drept procesual penal pentru rezolvarea unor probleme/situaţii bine definite, tipice dreptului procesual penal, în condiţii de asistenţă calificată);

4. reflecţie critică şi constructivă (utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare, pentru a aprecia calitatea, meritele şi limitele dreptului procesual penal român);

5. creativitate şi inovare (elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea unor principii şi metode consacrate în dreptul procesual penal).

III. Cerinţe preliminare Anterior, studentul a studiat următoarele discipline necesare cercetării şi

înţelegerii materiei curente: - Drept procesual penal general; - Drept penal general; - Drept penal special; - Drept civil, erc.

IV. Evaluarea Componenţa notei finale este: - ponderea evaluării finale (examen) – 80% - ponderea evaluărilor pe parcurs – 20 %

4

CUPRINS

CAPITOLUL I 1. URMÃRIREA PENALÃ……………………………………………………………. 1.1. Aspecte introductive privind urmărirea penală……………… 1.2. Urmărirea penală ca prima fază a procesului penal………... 1.2.1. Noţiunea, importanţa şi necesitatea urmăririi penale……………………………. 1.2.2. Obiectul, scopul şi sarcinile urmăririi penale…………………………………. 1.2.3. Limitele urmăririi penale……………………………………………………… 1.2.4. Trăsăturile urmăririi penale…………………………………………………….. 1.3. Competenţa organelor de urmărire penală…………………. 1.3.1. Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare……………. 1.3.2. Competenţa organelor de cercetare penală speciale……………………… 1.3.3. Competenţa procurorului în faza urmăririi penale………………………….. 1.3.4. Unele probleme privind competenţa în activitatea organelor de urmărire penală………………………………………………………………………………. 1.3.4.1. Verificarea competenţei…………………………………………………… 1.3.4.2. Extinderea competenţei teritoriale……………………………………….. 1.3.4.3. Lucrările efectuate în cazuri urgente……………………………………… 1.3.5. Actele încheiate de unele organe de constatare, de comandanţii de nave şi aeronave şi de subofiţerii trupelor de grăniceri……………………………………….. 1.4. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală…………………………………………………………….. 1.4.1. Obiectul supravegherii……………………………………………………… 1.4.3. Modalităţile de exercitare a supravegherii…………………………………. 1.5. Efectuarea urmăririi penale……………………………………. 1.5.1. Sesizarea organelor de urmărire penală……………………………………. 1.5.1.1. Modurile de sesizare……………………………………………………. 1.5.1.2. Modurile speciale de sesizare…………………………………………….. 1.5.1.3. Actele premergătoare…………………………………………………….. 1.5.2. Desfăşurarea urmăririi penale……………………………………………… 1.5.2.1. Începerea urmăririi penale ………………………………………………. 1.5.2.2. Efectuarea actelor de urmărire penală …………………………………… 1.5.2.3. Suspendarea urmăririi penale …………………………………………….. 1.5.2.4. Încetarea urmăririi penale ……………………………………………….. 1.5.2.5. Scoaterea de sub urmărirea penală ………………………………………. 1.5.2.6. Clasarea………………………………………………………………….. 1.5.2.7. Procedura prezentării materialului de urmărire penală………………….. 1.5.2.8. Terminarea urmăririi penale………………………………………………. 1.6. Trimiterea în judecată …………………………………………….. 1.6.1. Aspect instituţional…………………………………………………………. 1.6.2. Verificarea lucrărilor urmăririi penale…………………………………….. 1.6.3. Rezolvarea cauzelor de procuror …………………………………………… 1.6.4. Rechizitoriul ……………………………………………………………… 1.7. Reluarea urmăririi penale …………………………………………… 1.8. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală ………………………………………………………………………….. 1.8.1. Dreptul de a face plângere……………………………………………………

5

1.8.2. Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de organele de cercetare penală………………………………………………………….. 1.8.3. Plângerea împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror……………… 1.8.4. Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată………………………………………………………………. Autoevaluare………………………………………………………………….. CAPITOLUL II 2. Procedura plângerii prealabile ………………………………………. 2.1. Noţiuni generale…………………………………………………………… 2.1.1. Natura juridica…………………………………………………………………. 2.1.2. Titularii plângerii prealabile…………………………………………………… 2.1.3. Conţinutul plângerii prealabile………………………………………………….. 2.1.4. Termenul de introducere a plângerii prealabile………………………………… 2.2. Organele la care poate fi introdusă plângerea prealabilă………………………… 2.2.1. Consideraţii preliminarii………………………………………………………. 2.2.2. Introducerea plângerii prealabile la organul de cercetare penală sau procuror…. 2.2.3. Introducerea plângerii prealabile la organul competent să efectueze urmărirea penală…………………………………………………………………………………… 2.3. Modalităţi speciale privind procedura plângerii prealabile……………………. 2.3.1. Procedura în cazul infracţiunilor flagrante ……………………………………… 2.3.2. Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate ………………………….. 2.3.3. Procedura în cazul schimbării încadrării juridice a faptei ……………………… 2.3.4. Plângerea prealabilă greşit îndreptată ………………………………………….. Autoevaluare…………………………………………………………………….

CAPITOLUL III 3. Judecata în primã instanţã ……………………………………………… 3.1. Noţiuni generale privind judecata ca fază a procesului penal şi principiile specifice acesteia…………………………………… 3.1.1. Noţiuni generale privind judecata ca fază a procesului penal…………………… 3.1.2. Principiile specifice fazei de judecată ………………………………………….. 3.2. Dispoziţii generale privind judecata………………………………. 3.2.1. Rolul activ al instanţei de judecată ……………………………………………… 3.2.2. Locul unde se desfăşoară judecata………………………………………………. 3.2.3. Citarea părţilor la judecată ……………………………………………………… 3.2.4. Compunerea instanţei …………………………………………………………… 3.2.5. Asigurarea apărării ……………………………………………………………… 3.2.6. Alte măsuri pregătitoare şedinţei de judecată …………………………………… 3.2.7. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi …………………………………………… 3.2.8. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată ………………………… 3.2.9. Constatarea infracţiunilor de audienţă ………………………………………… 3.2.10. Verificarea sesizării instanţei şi a arestării inculpatului……………………… 3.2.11. Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului şi verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii ( art.3001 C.pr.pen)………………………….. 3.2.12. Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă……………………………… 3.2.13. Suspendarea judecăţii …………………………………………………………. 3.2.14. Dispoziţii generale privind soluţionarea cauzei………………………………. 3.2.14.1. Noţiune…………………………………………………………………….. 3.2.14.2. Felurile hotărârilor judecătoreşti …………………………………………….

6

3.2.14.3. Deliberarea şi luarea hotărârii ………………………………………………. 3.2.13.4. Pronunţarea hotărârii ………………………………………………………… 3.2.13.5. Redactarea şi semnarea hotărârii …………………………………………… 3.3. Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă………………………. 3.3.1. Dispoziţii generale………………………………………………………………. 3.3.2. Etapele desfăşurării judecăţii în primă instanţă………………………………… 3.3.3. Deliberarea şi hotărârea instanţei……………………………………………… Autoevaluare…………………………………………………………………..

CAPITOLUL IV 4. Cãile de atac ordinare ………………………………………………….. 4.1. Noţiunea şi importanţa căilor de atac ordinare…………… 4.2. Condiţiile de exercitare şi clasificarea căilor de atac ordinare......................................................................................................................... 4.3. Aspecte comune……………………………………………………………. 4.3.1. Sediul materiei…………………………………………………………………. 4.3.2. Titularii cailor de atac ordinare………………………………………………… 4.2.3. Termenul de declarare a apelului şi a recursului……………………………….. 4.2.4. Procedura de declarare, de renuntare si de retragere a apelului si a recursului… 4.2.5. Efectele căilor ordinare de atac………………………………………………….. 4.3. Apelul ………………………………………………………………………….. 4.3.1. Noţiuni introductive…………………………………………………………….. 4.3.2. Hotărârile supuse apelului. …………………………………………………….. 4.3.3. Motivarea apelului……………………………………………………………… 4.3.4. Judecarea apelului………………………………………………………………. 4.3.5. Soluţiile la judecarea în apel…………………………………………………… 12.3.6. Rejudecarea cauzei după desfiinţarea în apel a hotărârii primei instanţe…….. 12.3.6.1. Procedura de rejudecare……………………………………………………. 12.3.6.2. Limitele rejudecării…………………………………………………………. 4.4. Recursul ……………………………………………………………………… 4.4.1. Noţiuni introductive şi natura juridică a recursului……………………………… 4.4.2. Titularii recursului………………………………………………………………. 4.4.3. Hotărârile supuse recursului……………………………………………………. 4.4.4. Durata termenului de recurs ………………………………………………. …. 4.4.5. Repunerea în termen……………………………………………………………… 4.4.6. Recursul peste termen…………………………………………………………….. 4.4.7. Instanţa la care se poate depune recursul……………………………………… 4.4.8. Cazurile şi motivele de recurs…………………………………………………. 4.4.9. Motivarea recursului……………………………………………………………. 4.4.10. Judecata în recurs……………………………………………………………… 4.4.10.1. Etapele judecării recursului…………………………………………………. 4.4.10.2. Soluţii la judecata în recurs…………………………………………………. 4.4.10.3. Desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei................................................... 4.4.10.4 Procedura de rejudecare…………………………………………………….. Autoevaluare…………………………………………………………………..

7

CAPITOLUL V 5. Cãile extraordinare de atac………………………………………….. 5.1. Prezentarea căilor extraordinare de atac…………………. 5.2. Contestaţia în anulare………………………………………………… 5.2.1. Caracterizare generală…………………………………………………………. 5.2.2. Cazurile de contestaţie în anulare………………………………………………. 5.2.3. Cererea de contestaţie în anulare, titularii ei şi termenul de introducere……….. 5.2.4. Judecarea contestaţiei în anulare………………………………………………… 5.3. Revizuirea…………………………………………………………………….. 5.3.1. Caracterizare generală………………………………………………………….. 5.3.3. Persoanele care pot cere revizuirea……………………………………………… 5.3.4. Cererea de revizuire şi termenul de introducere a acesteia……………………… 5.3.5. Efectuarea actelor de cercetare………………………………………………… 5.3.6. Judecarea cererii de revizuire…………………………………………………… 5.4. Recursul în interesul legii ……………………………………………. Autoevaluare……………………………………………………………………. CAPITOLUL VI 6. Executarea hotãrârilor penale………………………………………. 6.1. Dispoziţii generale………………………………………………………… 6.1.1. Punerea în executare a hotărârilor penale – fază a procesului penal……………. 6.1.2. Caracterul executoriu al hotărârilor penale……………………………………… 6.1.3. Momentele în care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive……………. 6.2. Punerea în executare a pedepselor principale ………………… 6.2.1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă……………... 6.2.2. Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă…….. 6.2.3. Punerea în executare a pedepsei amenzii……………………………………….. 6.3. Punerea în executare a pedepselor complementare ……….. 6.3.1. Interzicerea exerciţiului unor drepturi………………………………………….. 6.4. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă ……………. 6.4.1. Obligarea la tratament medical…………………………………………………. 6.4.2. Internarea medicală…………………………………………………………….. 6.4.3. Interzicerea unor funcţii sau profesii……………………………………………. 6.4.4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi…………………………………… 6.4.5. Expulzarea……………………………………………………………………… 6.4.6. Confiscarea specială. …………………………………………………………… 6.4.7. Executarea interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă neterminată…………………………………………………………………………….. 6.5. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale şi a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art.181 c.pen………………………………….. 6.5.1. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale……... 6.5.2. Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiuni în baza art. 181 C.pen. ……………………………………………………………………………… 6.6. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat……………………………. 6.6.1. Amenda judiciară ………………………………………………………………. 6.6.2. Cheltuielile judiciare avansate de stat …………………………………………... 6.7. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre… 6.7 1. Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate …………………………

8

6.7.2. Înscrisurile declarate false…………………………………………………….. 6.7.3. Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare………………………………….. 6.8. Schimbări în executarea unor hotărâri ………………………. 6.8.1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei……………………… 6.8.2. Alte modificări ale pedepsei……………………………………………………. 6.8.2.1. Liberarea condiţionată ……………………………………………………… 6.8.2.2. Înlocuirea şi reducerea pedepsei pentru militari ……………………………. 6.8.3. Înlăturarea sau modificarea pedepsei………………………………………….. 6.8.3.1. Intervenirea unei legi penale noi..................................................................... 6.8.3.1.2. Aplicarea amnistiei şi graţierii..................................................................... 6.9. Dispoziţii comune………………………………………………………….. 6.9.1. Procedura la instanţa de executare …………………………………………….. 6.9.2. Contestaţie la executare ……………………………………………………….. Autoevaluare…………………………………………………………………. CAPITOLUL VII 7. Proceduri speciale ………………………………………………………. 7.1. Noţiunea de procedură specială şi clasificare……………. 7.2. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante……. 7.2.1. Necesitatea procedurii speciale în cazul unor infracţiuni flagrante…………. 7.2.2. Cazurile de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante………………………………………………………………….. 7.2.3. Urmărirea penală a unor infracţiuni flagrante………………………………… 7.2.3.1. Constatarea infracţiunii……………………………………………………… 7.2.3.2. Desfăşurarea urmăririi penale şi luarea măsurilor preventive....................... 7.2.3.3. Trimiterea în judecată..................................................................................... 7.2.4. Judecarea unor infracţiuni flagrante…………………………………………….. 7.2.4.1.Instanţa competentă............................................................................................ 7.2.4.2. Măsuri pregătitoare şedinţei de judecată............................................................ 7.2.4.3. Judecata în prima instanţă................................................................................. 7.2.4.4.Pronunţarea şi redactarea hotărârii...................................................................... 7.2.4.5.Apelul şi recursul.............................................................................................. 7.2.5. Alte aspecte legate de procedura specială în cazul unor infracţiuni flagrante 7.3. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice………………………………………………………………. 7.3.1. Dispoziţii generale……………………………………………………………….. 7.3.2. Obiectul şi exercitarea acţiunii penale………………………………………….. 7.3.3. Competenţa teritorială………………………………………………………….. 7.3.4. Citarea …………………………………………………………………………. 7.3.5. Măsuri preventive………………………………………………………………. 7.3.6 Procedura de informare………………………………………………………… 7.3.7. Punerea în executare a pedepsei amenzii……………………………………… 7.3.8. Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice. 7.3.9. Suspendarea activităţii sau a unor dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea……………………………………………….. 7.3.10. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice....................................... 7.3.11. Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice………………………………………………………… 7.3.12. Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării hotărârii de condamnare sau a difuzării acesteia…………………………………………………….

9

7.3.13. Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanei juridice. ……………………………………………………………………………….. 7.4. Procedura în cauzele cu infractori minori ……………………. 7.4.1. Ocrotirea minorilor în cursul procesului penal…………………………………... 7.4.2. Urmărirea penală în cazul infractorilor minori 7.4.3. Judecarea infractorilor minori 7.4.4. Punerea în executare a măsurilor educative sau a pedepselor aplicate minorilor. 7.5. Procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie 7.5.1. Urmărirea penală 7.5.2. Judecarea infracţiunilor de corupţie 7.6. Procedura dării în urmărire 7.7. Procedura reabilitării judecătoreşti 7.7.1. Cererea de reabilitare 7.7.2. Judecarea cererii de reabilitare 7.8. Procedura de reparare a pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept 7.8.1. Cazurile care dau dreptul la reparaţie 7.8.2. Acţiunea pentru repararea pagubei. 7.9. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare 7.9.1. Constatarea dispariţiei înscrisului 7.9.2. Efectuarea procedurii speciale 7.10. Asistenţa judiciară internaţională în materie penală 7.10.1. Aspecte generale 7.10.2. Domeniul de aplicare al Legii nr. 302/2004 actualizată prin Legea nr. 222/2008 7.10.3. Cererea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală 7.10.4. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine 7.10.5 Comisia rogatorie internaţională 7.11. Procedura extrădării 7.11.1. Procedura în cazul în care România este stat solicitant (extrădare activă) Competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei. 7.11.2. Procedura în situaţia în care România este stat solicitat (extrădare pasivă) 7.11.3. Predarea extrădatului. Autoevaluare RĂSPUNSURI GRILE……………………………………………………………….. BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ………………………………………………………

10

Abrevieri alin. - alineat B.Of. - Buletinul Oficial C. civ. - Codul civil C. pen. - Codul penal C. pr. civ. - Codul de procedură civilă C.pr.pen. - Codul de procedură penală C. fam. - Codul familiei C. S. J. - Curtea Supremă de Justiţie C. D. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem dec. - decizie Dos. - dosarul d. î. - decizie de îndrumare Ed. Acad. - Editura Academiei Ed. Did. Ped. - Editura Didactică şi Pedagogică Ed. Şt. Enc. - Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Î.C.C.J. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie J. N. - Justiţia Nouă L. - Lege M. O. - Monitorul Oficial P.N.A. - Parchetul Naţional Anticorupţie D.N.A. - Departamentul Naţional Anticorupţie R. D. P. - Revista de Drept Penal R. R. D. - Revista Română de Drept S. - secţia S. C. J. - Studii şi Cercetări Juridice s. m. - secţia militară s. p. - secţia penală T. - tribunalul T. J. - Tribunalul Judeţean T. S. - Tribunalul Suprem T. S. C7 - Tribunalul Suprem în compunerea prevăzută în art. 39 alin. 2 şi 3 din vechea Lege pentru organizarea judecătorească O. U. G. - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României

11

SEMESTRUL II CAPITOLUL I

1. URMÃRIREA PENALÃ 1.1. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ 1.2. URMĂRIREA PENALĂ CA PRIMA FAZĂ A PROCESULUI PENAL 1.2.1. Noţiunea, importanţa şi necesitatea urmăririi penale

Procesul penal se desfăşoară pe parcursul unor etape necesare, succesive, care poartă denumirea de faze ale procesului penal, şi anume: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale.

Activităţile îndeplinite în desfăşurarea unei faze procesuale au ca funcţiune şi finalitate proprii asigurarea şi înlesnirea desfăşurării fazei procesuale următoare, funcţiune şi finalitate proprii (abilităţi) care se integrează în finalitatea comună tuturor fazelor, adică funcţiunea şi finalitatea procesului penal.1

În faza de urmărire penală sunt cuprinse etapele descoperirii, cercetării penale şi ale trimiterii în judecată. Prin activităţile întreprinse în această fază se descoperă infracţiunile, se identifică autorul(ii) infracţiunilor şi se administrează probele în cauză, în vederea trimiterii în judecată. Aceste activităţi se îndeplinesc de către organele de cercetare penală şi procuror prin actele procesuale şi procedurale prescrise de lege. Instanţa de judecată poate interveni în faza de urmărire penală numai în cazul măsurilor preventive, prelungirii acestora sau soluţionării căilor de atac îndreptate împotriva unor măsuri procesuale.

Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, în faza de urmărire penală se aplică, în funcţie de cauzele respective, principiile fundamentale: legalitatea procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare penale, garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, garantarea dreptului la apărare, prezumţia de nevinovăţie, operativitatea procesului penal, egalitatea persoanelor în procesul penal.

1.2.2. Obiectul, scopul şi sarcinile urmăririi penale

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Strângerea probelor trebuie să se refere la2: • existenţa infracţiunilor – legea prevede existenţa materială a unei fapte dacă

ea este prevăzută de legea penală, indiferent de faza de desfăşurare, adică atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa;

• identificarea făptuitorilor – probele adunate trebuie să stabilească cunoaşterea făptuitorilor în calitate de autori, instigatori sau complici, cât şi descoperirea datelor de identificare a persoanei care a comis fapta şi stabilirea formei de participaţie;

1 V. Dongoroz ]i colaboratorii, Explica\ii teoretice ale Codului de procedur` penal` român, Partea special`, vol. II, Bucure]ti, Editura Academiei, 1976, pag. 23; J Pardel, Droit pénal comparé, Dalloz, Paris, 1995, pag. 485 2 Gheorghi\` Mateu\, Procedura penal`, partea special`, vol. I, Bucure]ti, Lumina Rex, 1997, pag. 104-105; V. Dongoroz ]i colaboratorii, Explica\ii teoretice ale Codului de procedur` penal` român, Partea special`, vol. II, Bucure]ti, Editura Academiei, 1976, pag. 25.

12

• stabilirea răspunderii făptuitorului – probele necesare trebuie să privească nu numai materialitatea faptelor, ci şi elucidarea tuturor aspectelor legate de vinovăţia făptuitorului dacă acesta poate sau nu să răspundă penal.

Deşi dispoziţiile art. 200 C.pr.pen., nu se referă în mod expres la faptele şi împrejurările care contribuie la justa soluţionare a laturii civile, este evident că această activitate se referă şi la strângerea probelor necesare soluţionării laturii civile a cauzei.

De aceea, s-ar impune completarea acestui text de lege şi cu dispoziţii exprese referitoare la strângerea probelor pentru corecta soluţionare a cauzei, atât în ceea ce priveşte despăgubirile cuvenite părţii civile, cât şi referitor la răspunderea părţii responsabile civilmente.

În alin. 4 al art. 202 C.pr.pen., se prevede că organul de urmărire penală este obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, în scopul de a a acţiona în vederea înlăturării lor, prevenindu-se astfel săvârşirea de noi infracţiuni. Cu alte cuvinte, strângerea datelor de către organul de urmărire penală, crează obligaţia acestuia de a lămuri cauza sub toate aspectele.

A doua cerinţă a obiectului urmăririi penale constă în evaluarea provelor strânse în scopul de a se constata dacă este sau nu cazul de a se dispune trimiterea în judecată. Această evaluare este necesară pentru finalizarea urmăririi penale, fie în sensul trimiterii în judecată, fie în sensul scoaterii de sub urmărire penală sau a încetării urmăririi penale.

Dacă o primă evaluare se face prin propunerea pe care organul de cercetare penală o înaintează procurorului, a doua evaluare aparţine acesuia din urmă, când soluţionează cauza fie prin emiterea rechizitoriului, fie prin emiterea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Definiţia urmăririi penale dată în art. 200 C.pr.pen., apare astfel incompletă, deoarece, nu face nicio referire la intervenţia procurorului care pune în mişcare acţiunea penală şi care dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Aşa fiind, apreciem alături de alţi autori că definiţia corectă a urmăririi penale ar trebui să aibă următorul conţinut: „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii penale şi civile a acestora, precum şi inculparea celor vinovaţi şi trimiterea lor în judecată penală”.3

Organele de urmărire penală îşi concretizează activitatea în acte de urmărire penală care pot fi4:

• acte procesuale sau de dispoziţie – sunt, de regulă, atributul procurorului (ex: punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată) şi numai uneori sunt de competenţa organelor de cercetare penală (începerea urmăririi penale, dispunerea măsurii reţinerii etc.);

• acte procedurale – se realizează de organele de cercetare penală (ex: cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, efectuarea percheziţiilor), dar pot să fie efectuate şi de procuror.

Actele de cercetare penală sunt acte constitutive ale procesului penal, fiind obligatorie efectuarea lor, în ordinea stabilită de lege. Astfel, pentru sesizarea instanţei, trebuie mai întâi să se dispună punerea în mişcare a acţiunii penale şi apoi trimiterea în judecată a inculpatului. Pentru arestarea preventivă pe o durată mai mare

3 G. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu 2007, Bucureşti, pag. 528 4 I. Neagu, Tratat de procedur` penal`, Editura Pro, Bucure]ti, 1997, pag. 400.

13

de 10 zile este necesară inculparea învinuitului prin punerea în mişcare a acţiunii penale.

În cursul urmăririi penale, efectuarea actelor de cercetare penală se îmbină cu efectuarea actelor de urmărire penală. Astfel, după începerea urmăririi penale, care constituie un act de dispoziţie, se efectuează acte de cercetare penală cu privire la faptă, făptuitor şi răspunderea sa penală. Între timp, se poate dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi apoi continuarea efectuării actelor de cercetare penală pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, după care, în final, se dispune fie trimiterea în judecată, fie o soluţie de închidere a urmăririi penale.

Potrivit art. 203 C.pr.pen., în desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri, prin rezoluţie motivată. 1.2.3. Limitele urmăririi penale

Urmărirea penală începe o dată cu activităţile de cercetare a strângerii probelor şi se termină prin dispoziţia de trimitere în judecată, atunci când este cazul, iar sub aspectul desfăşurării în timp, urmărirea penală se caracterizează prin următoarele limite5:

• limita iniţială – marchează naşterea cadrului legal de desfăşurare a tuturor activităţilor pe care le efectuează organele de urmărire penală.

Urmărirea penală poate să fie dispusă prin rezoluţie de către organul de urmărire penală care a fost sesizat prin plângere sau denunţ (art. 228 alin. 1 C. pr. pen.), iar când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, rezoluţia de începere a urmăririi penale este supusă confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea, în termen de cel mult 48 de ore (art. 228 alin. 31 C. pr. pen. a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi modificat prin Legea nr. 356/2006).

Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.

Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate mai sus, restituie actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale.

• limita finală a urmăririi penale o reprezintă soluţia pe care o adoptă procurorul în cauza respectivă, şi anume: rechizitoriu, ordonanţă sau rezoluţie.

Dacă din probele administrate în cauză rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi că acesta răspunde penal, procurorul întocmeşte rechi-zitoriul prin care dispune trimiterea în judecată.

În situaţia în care nu se dispune trimiterea în judecată, procurorul prin ordonanţă sau rezoluţie (în funcţie dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare) dispune scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale (ordonanţă, dacă a fost

5 N. Volonciu, Tratat de procedur` penal`, partea special`, vol. II, Editura Paideia, Bucure]ti, 1994, pag. 11; Alexandru Boroi ].a., Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucure]ti, 2002, pag. 231; Mihai Apetrei, Drept procesual penal, Editura Oscar Print, Bucure]ti, 1999, pag. 28; I. Neagu, op. cit., pag. 400-401; Gheorghi\` Mateu\, op. cit., pag. 106; Alexandru Pintea, Drept procesual penal, partea general` ]i special`, Editura Lumina Lex, Bucure]ti, 2002, pag. 312.

14

pusă în mişcare acţiunea penală şi în cazul art. 10 lit. b1 C. pr. pen., şi rezoluţie, dacă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală).

Procurorul mai poate dispune şi clasarea cauzei prin ordonanţă atunci când se constată unul din cazurile prevăzute în art. 10 C. pr. pen. şi nu există învinuit în cauză.

1.2.4. Trăsăturile urmăririi penale Urmărirea penală ca fază importantă a procesului penal şi desfăşurată în

condiţiile stabilite de lege trebuie să constituie o garanţie că orice cauză penală nu va ajunge în faza de judecată dacă urmărirea penală nu e completă, iar persoana cercetată nu este vinovată.

Activităţile care se întreprind în această fază fac ca urmărirea penală să aibă anumite caractere care o deosebesc atât de faza de judecată, cât şi de punerea în executare a hotărârilor penale. 1.2.4.1. Caracterul nepublic al urmăririi penale

Dacă în faza de judecată trăsătura specifică este publicitatea şedinţei de judecată, la urmărirea penală, în general, multe activităţi au un caracter nepublic, publicitatea nefiind obligatorie. Obiectul urmăririi penale se poate realiza numai dacă strângerea şi administrarea probelor nu se fac în mod public şi la anumite termene, neexistând posibilitatea pentru participanţii din procesul penal să cunoască anumite aspecte ce ar putea duce la zădărnicirea aflării adevărului.

Până la terminarea urmăririi penale, regula este că părţile sau alte persoane nu au acces la actele dosarului de urmărire penală. Pentru învinuit sau inculpat, conform art. 172 C. pr. pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 57/19.03.2008 publicată în M.Of. nr. 228/25.03.2008, apărătorul acestuia are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, se face menţiunea în act de prezenţa lui şi este semnat de acesta, poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efectuării actului.

Şi apărătorul celorlalte părţi (art. 173 C. pr. pen. modificat prin Legea nr. 356/2006) are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa părţii careia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii.

Inculpatul mai ia cunoştinţă de actele şi probele dosarului cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală sau atunci când are loc arestarea sau prelungirea arestării preventive.

Din analiza dispoziţiilor legale amintite mai sus rezultă că urmărirea penală nu are un caracter secret şi că anumite acte sau probe pot fi cunoscute de către părţi.

1.2.4.2. Urmărirea penală este în principiu necontradictorie

Potrivit art. 65 C. pr. pen., sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.

Datorită specificului în care se realizează urmărirea penală şi caracterul ei nepublic, contradictorialitatea nu se manifestă între subiecţii procesului.

Astfel, organele de urmărire penală strâng şi administrează probele, de regulă, fără prezenţa părţilor, iar când sunt chemate, sunt audiate separat (art. 71 alin. 2 şi art. 77 din C. pr. pen.).

Având în vedere că, potrivit art. 67 C. pr. pen., în cursul procesului penal (deci şi în faza urmăririi penale), părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, rezultă că

15

există şi elemente de contradictorialitate mai ales în cazul arestării învinuitului sau inculpatului, ori luării măsurii de obligare de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara, în cazul plângerii contra încheierii instanţei de respingere a cererii de eliberare provizorie, fie în cazul confruntării (art. 87 şi 88 C. pr. pen.).

Există proceduri în cadrul urmăririi penale, cum este procedura arestării sau prelungirii arestării preventive, care se efectuează la instanţa de judecată, unde sunt aplicabile principiile specifice judecăţii şi contradictorialitatea se manifestă cel mai evident.

1.2.4.3. Caracterul preponderent al formei scrise

Având în vedere faptul că urmărirea penală în principiu are caracter necontra-dictoriu, iar cercetarea este necunoscută în totalitate de părţi sau subiecţii procesuali este normal ca forma acesteia să fie scrisă.

Solicitarea de probe, cerute de către părţi, se face în formă scrisă, iar dacă acestea au fost solicitate oral, sunt consemnate în înscrisuri de către organele de urmărire penală. De asemenea, toate actele procesuale şi procedurale îmbracă forma scrisă.

În timpul urmăririi penale există şi situaţii când anumite activităţi îmbracă forme orale care ulterior se transformă în formă scrisă (exemple: declaraţiile verbale, ascultarea persoanelor confruntate, pregătirea unei expertize – expertul discută cu părţile obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să răspundă).

1.2.4.4. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală

Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală.

Procurorii fac parte din Ministerul Public şi funcţionează potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, actualizată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul justiţiei, în timp ce organul de cercetare penală funcţionează fie în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, fie ca organ de cercetare specială (art. 208 C.pr.pen.).

Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii.

Procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei. Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice.

De asemenea procurorul conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare penală, dispoziţiile date de acesta fiind obligatorii (art. 63 alin. 1 din Legea nr. 304/2004).

Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.

Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Măsura infirmării este supusă controlului instanţei competente să judece cauza în fond, la cererea procurorului care a adoptat soluţia.

Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul - şef al Departamentului Naţional Anticorupţie sau

16

de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi.

Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile acestuia. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage răspunderea juridică potrivit legii.

Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul - şef al D.N.A., ori de ministrul justiţiei.

Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate. 1.3. COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ 1.3.1. Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare. În urma modificării art. 201 alin. 3 C.pr.pen., survenită prin Legea nr. 356/2006

şi O.U.G. nr. 60/2006, ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare. Când legea specială prevede o procedură diferită de desemnare şi funcţionare a organelor de poliţie judiciară, se aplică dispoziţiile legii speciale.

Prin modificarea art. 27 din L. nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române de către L. nr. 281/2003 se prevede că poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare sunt desemnaţi prin dispoziţia inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Atât din dispoziţiile art. 201 alin. 3 C. pr.pen. (organele de cercetare ale poliţiei judiciare îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit unor legi speciale6) cât şi art. 27 din L. nr. 218/2002 rezultă că din punct

6 Conform art. 10 din O.U.G. nr. 43 din 4.04.2002 privind Parchetul Na\ional Anticorup\ie, aprobat` cu modific`ri ]i complet`ri prin L. nr. 503/11.07.2002 (publicat` [n M.O. nr. 523/18.07.2002), în scopul efectu`rii cu celeritate în mod temeinic a activit`\ilor de descoperire ]i de urm`rire a infrac\iunilor de corup\ie, în cadrul Parchetului Na\ional Anticorup\ie func\ioneaz` ofi\eri de poli\ie judiciar` desemna\i prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lâng` Înalta Curte de Casa\ie ]i Justi\ie, la propunerea procurorului general al Parchetului Na\ional Anticorup\ie, cu avizul ministrului administra\iei ]i internelor; ace]tia efectueaz` actele de cercetare penal` sub directa conducere, supraveghere ]i controlul nemijloct al procurorilor din Parchetul Na\ional Anticorup\ie – dispozi\ii completate prin O.U.G. 24/2004, publicat` [n M.O. nr. 365/27.04.2004.

17

de vedere funcţional (conform atribuţiilor pe care le au aceşti poliţişti) se subordonează procurorului. Dacă aceştia săvârşesc infracţiuni, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror şi se judecă în primă instanţă aşa cum rezultă din art. 27 alin. 2 şi 3 din L. nr. 218/2002, de către:

– tribunal, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14 alin. 2, pct. II din L. nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului;

– curtea de apel, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14, alin. 2, pct. I, lit. e) – j) din L. nr. 360/2002;

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14, alin. 2, pct. I, lit. a) – d) din L. nr. 360/2002.

Lucrătorii operativi ai poliţiei judiciare anume desemnaţi, care desfăşoară activităţi de cercetare penală, trebuie să aibă, în mod obligatoriu, studii juridice superioare, cunoştinţe profesionale temeinice şi o conduită morală ireproşabilă, pentru a îndeplini, în cele mai bune condiţii, atribuţiile ce le revin. 1.3.2. Competenţa organelor de cercetare penală speciale

Aceste organe de cercetare specială sunt prevăzute în art. 208 C.pr.pen., şi anume:

– ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant;

– ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană;

– ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare.

La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar;

– ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; – căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi

contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

Atât procurorul, cât şi organele de cercetare penală sunt subiecţii procesuali oficiali ai fazei de urmărire penală.

În cadrul urmăririi penale se aplică regulile de bază ale procesului penal, şi anume: principiul legalităţii, aflării adevărului, operativităţii şi rolului activ al organelor judiciare. Astfel, aşa cum arată şi art. 202 C.pr.pen., sub aspectul probaţiunii, organul de urmărire penală trebuie să aibă rol activ fiind obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.

Legea procesual penală a prevăzut în art. 203 C.pr.pen. că organele de urmărire penală dispun asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată.

Ordonanţa prezintă o importanţă deosebită, art. 203 alin. 2 prevăzând şi menţiu-nile obligatorii pe care trebuie să le conţină, şi anume:

18

– data şi locul întocmirii; – numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; – cauza la care se referă; – obiectul actului sau măsurii procesuale; – temeiul legal al acesteia; – şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa trebuie să fie motivată şi este folosită în cazul punerii în mişcare a

acţiunii penale, luării măsurilor de prevenţie sau a măsurilor asiguratorii, scoaterii de sub urmărire penală, suspendării urmăririi penale etc.

Faţă de ordonanţă, pentru rezoluţie legea nu prevede în mod expres conţinutul acesteia, dar considerăm că aceasta trebuie să cuprindă: data întocmirii, numele şi prenumele persoanei care a întocmit-o, dispoziţia, motivele de fapt şi de drept şi semnătura acesteia. Rezoluţia este folosită în anumite cazul cum ar fi:

– în situaţia începerii urmăririi penale, când organul de urmărire penală a fost sesizat prin plângere sau denunţ (art. 228 alin. 1 C.pr.pen.);

– în cazul confirmării organului de cercetare penală de a nu se dispune începerea urmăririi penale (art. 228 alin. 6 C.pr.pen.);

– atunci când se dispune comisia rogatorie (art. 133 alin. 1 C.pr.pen.); – procurorul dispune încetarea urmăririi penale când acţiunea penală nu a fost

pusă în mişcare (art. 243 alin. 2 C.pr.pen.). În lege s-au mai prevăzut şi situaţii în care organele de urmărire penală pot să

dispună şi prin proces-verbal ca de pildă în cazul efecturării percheziţiei, a ridicării de obiecte sau înscrisuri, cercetarea la faţa locului sau reconstituirea. Anterior abrogării art. 228 alin. 3 C.pr.pen., organul de urmărire penală avea posibilitatea de a dispune prin proces-verbal chiar începerea urmăririi penale, atunci când s-a sesizat din oficiu, însă, prevederea a fost abrogată, astfel încât şi în această situaţie începerea urmăririi penale se face prin rezoluţie.

Tot în art. 203 alin. 3 C.pr.pen. se precizează că, atunci când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, el face propuneri motivate în acest sens. Legea a prevăzut acest lucru pentru că organele de cercetare penală au o anumită competenţă, neputând lua măsuri de prevenţie sau de punere în mişcare a acţiunii penale, şi din acest motiv printr-un referat motivat (art. 258 C.pr.pen.) ele fac propuneri cu privire la anumite măsuri procesuale.

Toate actele procedurale arătate mai sus trebuie să fie în conformitate cu dispoziţiile legale, iar cei care le-au întocmit îşi asumă responsabilitatea cu privire la conţinutul şi valabilitatea lor. 1.3.3. Competenţa procurorului în faza urmăririi penale

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, actualizată prin Legea nr. 247/2005, prevede că procurorii fac parte din Ministerul Public, că aceştia îşi exercită atribuţiile în cadrul parchetelor constituite pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei (art. 59 alin. 2 din Legea nr. 304/2004) şi că Ministerul Public exercită prin procurori, printre alte atribuţii, şi efectuarea urmăririi penale în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege (art. 60 lit. a din Legea nr. 304/2004), efectuând şi supravegherea şi controlul activităţii organelor de cercetare penală.

În cadrul urmăririi penale, procurorul poate să efectueze orice acte în cauzele pe care le supraveghează, fiind vorba de acele infracţiuni care în mod obişnuit intră în competenţa organelor de cercetare penală arătate în art. 207 şi art. 208 C.pr.pen. (art. 209 alin. 2 C.pr.pen.).

19

De asemenea, potrivit art. 209 alin. 3 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2002/2010, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în cazul următoarelor infracţiuni:

a) infracţiuni contra siguranţei statului; (art. 155-173) b) infracţiuni contra persoanei; (art. 174-177, art.197) c) infracţiuni contra libertăţii persoanei (art. 189 alin. 3-6, art. 190, art. 191 ) d) infracţiuni contra patrimoniului; (art. 211, 212) e) infracţiuni contra autorităţii; (art. 256, art. 239, art. 2391) f) infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul; (art. 250, art. 252, art. 2531-

255, art. 257) g) infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei; (art. 265-268) h) infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate; (art. 273-276) i) infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de

lege; (art. 2791, 280, 2801, art. 3022) j) infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială; (art. art.

317, art. 323) k) infracţiuni contra păcii şi omenirii (art. 356-361); l) cazurile prevăzute în art. 27 pct. 1 lit. b)-e), art. 281 pct. 1 lit. b), b1)-b3) şi pct. 5, art.

282 pct. 1 lit. b) şi art. 29 pct. 1, precum şi în cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa."

l) infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea unei persoane, infracţiunile privind siguranţa naţională a României, infracţiunile de spălare a banilor, traficul şi consumul ilicit de droguri, infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar, prevăzute în legi speciale (art. 27 pct. 1 lit. b-e C.pr.pen.);

m) infracţiuni săvârşite de judecători de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de notarii publici, infracţiunile săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene, precum şi de controlorii financiari de la Curtea de Conturi (art. 281 pct. 1 lit. b C.pr.pen.). De asemenea, procurorul participă şi la activitatea de soluţionare a cererilor de extrădare sau de transfer ale persoanelor condamnate în străinătate, cereri ce sunt soluţionate de către curtea de apel conform art. 281 pct. 5 C.pr.pen. înaintea soluţionării acestor cereri potrivit art. 31 din L. nr. 296/2001 privind extrădarea, cererea de extrădare şi actele conexe se transmit de Ministerul Justiţiei către parchetul competent în vederea identificării şi arestării persoanei ce urmează a fi extrădată.

Şi în L. nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Ministerul Public are atribuţii în derularea procedurii de transferare a străinului condamnat de o instanţă română – parchetul transmite informaţii cu privire la condamnat, la faptele penale săvârşite, durata, natura şi data începerii executării pedepsei, audierea condamnatului, participarea obligatorie la soluţionarea cererii;

n) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;

o) infracţiuni săvârşite de parlamentari, de membrii guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, judecătorii şi procurorii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ, de mareşali şi generali, de şefii cultelor religioase şi de ceilalţi

20

membri ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia, de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie (art. 29 pct. 1 C.pr.pen.);

p) infracţiuni împotriva protecţiei muncii. Este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute în art. 209

alin. 3 C.pr.pen. şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.

După modificarea ce a avut loc prin O.U.G. nr. 60/2006, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic superior, când: - imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor; - una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei; - există pericolul de tulburare a ordinii publice; - urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

În cauzele preluate în condiţiile prevăzute mai sus, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot infirma actele şi măsurile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii, şi pot îndeplini oricare dintre atribuţiile acestora.

În legătură cu art. 209 alin. 41 C.pr.pen., introdus prin O.U.G. nr. 60/2006, trebuie arătat că textul a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1058 din 14.11.2007, a Curţii Constituţionale, apreciindu-se că sunt încălcate dispoziţiile art. 132 alin. 1 din Constituţie, în baza cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea potriviti principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic sub autoritatea Ministrului Justiţiei.

Curtea a apreciat că preluarea din competenţa parchetelor ierarhic inferioare a unor cauze, pentru motive determinate de lege, de către procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare, restrânge în mod nejustificat competenţa acestora din urmă, cu consecinţa încălcării principiilor care guvernează activitatea Ministerului Public, creând şi suspinciuni cu privire la modul în care magistraţii îşi îndeplinesc atribuţiunile de serviciu.7

Nu în ultimul rând, urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror şi în cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa, după cum urmează:

– infracţiunile privind siguranţa naţională a României, prevăzute în Legea nr. 51/1991; – infracţiunile de spălare de bani prevăzute de Legea nr. 656/2002; – infracţiunile de trafic şi consum ilicit de droguri, prevăzute în Legea nr. 143/2000;

7 Decizie nr. 1058 din 14/11/2007 a Curţii Constituţionale, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 810 din 28/11/2007, Intrată in vigoare la 28/11/2007, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. 41 din Codul de procedură penală

21

– infracţiunile de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, menţionate în art. 12 din Legea nr. 508/2004, modificată prin O.U.G. nr. 7/2005; – infracţiunile de corupţie şi cele asimilate acestora, incriminate în Legea nr. 78/2000, modificată prin O.U.G. 124/2005; După apariţia O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, privind

înfiinţarea şi funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie, s-a stipulat în mod expres că procurorii specializaţi în cadrul acestei instituţii efectuau în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor de corupţie, incriminate în Legea nr. 78/2000. În art.13 din respectiva lege erau arătate infracţiunile de corupţie în legătură cu care urmărirea penală era efectuată în mod obligatoriu de procuror.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005 s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care P.N.A. era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către deputaţi şi senatori, motivat de faptul că anchetarea acestora de către P.N.A. a determinat segmentarea investigării corupţiei la nivel înalt şi că s-a influenţat negativ lupta împotriva acestui fenomen cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei.

S-a mai avut în vedere şi faptul că este necesară restrângerea competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea făptuitorului cât şi prin valoarea prejudiciilor.

În raport de aceste considerente, Guvernul a adoptat OUG nr. 134/29.09.2005 prin care a modificat şi a completat OUG nr. 43/2002 privind P.N.A. aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002.

Astfel, potrivit art. 1 din ordonanţa arătată mai sus s-a înfiinţat Departamentul Naţional Anticorupţie (D.N.A.) ca structură autonomă, cu personalitate juridică proprie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea P.N.A.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. coordonează activitatea D.N.A. prin intermediul procurorului-şef al acestui departament, coordonarea privind îndrumările cu caracter general referitoare la măsurile care trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, cât şi solicitarea de informări asupra activităţii Departamentului. Totodată, Procurorul General are şi competenţa de a soluţiona conflictele de competenţă ivite între D.N.A. şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public.

D.N.A. este condus de un procuror-şef asimilat prin adjunctul lui Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, el fiind ajutat de 2 procurori-şefi adjuncţi, asimilaţi la rândul lor adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Potrivit art. 5 din ordonanţă, D.N.A. este organizat în secţii conduse de procurori-şei ajutaţi de procurori-şefi adjuncţi, iar acestea se înfiinţează şi se desfiinţează prin ordin al procurorului-şef al D.N.A. cu avizul CSM.

D.N.A. este încadrat cu procurori, ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară, dar şi cu specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal şi informatic, precum şi cu personal auxiliar de specialitate.

Potrivit art. 13 alin. 1 din OUG nr. 134/2005 sunt de competenţa D.N.A. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una din următoarele condiţii:

22

– dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 Euro, ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice, ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 Euro; – dacă indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai primului-ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

La art. 13 au fost introduse două noi alineate şi ele se referă la competenţa D.N.A. de a cerceta infracţiunile contra intereselor financiare ale Comunităţilor Europene cât şi de a efectua urmărirea penală dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 Euro, în cazul infracţiunilor prev. de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5, art. 246, 247, 248 şi 2481 C.pen. al infracţiunilor prev. la art. 175, 177 şi 178 – 181 din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, cât şi în Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Procurorii specializaţi în cadrul D.N.A. efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile descrise mai sus, în timp ce pentru aceste fapte săvârşite de militari în activitate, urmărirea se efectuează de procurorii militari din cadrul D.N.A. indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.

Prin legea nr. 508/2004 a fost înfiinţată Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

23

Casaţie şi Justiţie ca o structură specializată în vederea creşterii eficienţei luptei împotriva infracţiunilor privitoare la traficul şi consumul ilicit de droguri.

Direcţia este condusă de un procuror-şef ajutat de un procuror-şef adjunct şi este coordonată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind organizată în cinci servicii conduse fiecare de procurori şefi.

Acestea sunt: combaterea criminalităţii organizate, combaterea traficului de droguri, combaterea macrocriminalităţii economico-financiare, combaterea criminalităţii informatice, combaterea infracţiunilor de terorism.

La nivelul parchetelor de pe lângă Curţile de Apel au fost înfiinţate servicii ale Direcţiei, iar la nivelul parchetelor de pe lângă Tribunale s-au înfiinţat birouri, ambele fiind conduse de procurori - şefi.

Referitor la subordonare, procurorul - şef al biroului de la nivelul Parchetului de pe lângă Tribunal se subordonează procurorului - şef al Serviciului de la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei circumscripţie funcţionează, iar acesta din urmă se subordonează la rândul său procurorului - şef al Direcţiei.

Direcţia este compusă din procurori specializaţi în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism care au o vechime de minimum 6 ani în funcţia de procuror sau judecător iar numirea lor, transferarea sau eliberarea din funcţie se dispune numai de Consiliul Superior al Magistraturii.

În afara procurorilor specializaţi, în cadrul Direcţiei funcţionează şi ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară dar şi specialişti cu statut de funcţionari public, competenţa lor fiind de a clarifica aspectele tehnice în cadrul urmăririi penale.

Această Direcţie înfiinţată prin legea nr. 508/2004 are o competenţă exclusivă de efectuare a urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute în legea nr. 143/2000 modificată, săvârşite după intrarea în vigoare a ei. Pentru infracţiunile săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii nr.508/2004, actele efectuate de procurorul competent se menţin, însă continuarea urmăririi penale cât şi sesizarea instanţei se fac în mod obligatoriu de procurorul numit de Direcţie.

Birourile teritoriale ale Direcţiei au plenitudine de competenţă, serviciile teritoriale au competenţa efectuării urmăririi penale în cazul în care activitatea infracţională s-a desfăşurat sau şi-a produs rezultatul în mai multe circumscripţii din cadrul Curţii de Apel, în timp ce structurile centrale cercetează acele infracţiuni privind traficul de droguri săvârşite de către persoane care aparţin unei organizaţii sau grupări criminale care prin activitatea lor pot aduce atingere siguranţei naţionale a României sau faptei care cauzează o tulburare importantă a relaţiilor sociale la nivelul unei colectivităţi.

Procurorii structurilor ierarhic superioare pot îndeplini oricare dintre atribuţiile procurorilor din structurile ierarhic inferioare, infirmând actele şi măsurile acestora, putând prelua în vederea efectuării urmăririi penale cauzele de competenţa acestora din dispoziţia procurorului - şef al structurii ierarhic superioare.

Atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus verificării sub aspectul legalităţii de prim-procurorul parchetului de pe lângă Curtea de Apel, iar când urmărirea este făcută de acesta verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., rechizitoriul este verificat de procurorul şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. In cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.

24

Încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei duce la sancţiunea nulităţii absolute prevăzute în art. 197 alin. 2 C.pr.pen. 1.3.4. Unele probleme privind competenţa în activitatea organelor de urmărire penală. 1.3.4.1. Verificarea competenţei

În cazul în care organul de urmărire penală este sesizat prin plângere, denunţ sau sesizare din oficiu, el are ca primă sarcină de a verifica dacă este sau nu competent să efectueze urmărirea în cauza respectivă (art. 210 alin. 1 C.pr.pen.).

Verificarea competenţei este necesară întrucât toate actele şi activităţile care se întreprind în cauză pot fi sancţionate cu nulitatea absolută prevăzută în art. 197 alin. 2 C.pr.pen. în cazul în care organele de urmărire penală nu ar fi competente în cauza respectivă. Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent a efectua cercetarea, el trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. 1.3.4.2. Extinderea competenţei teritoriale

Datorită multitudinii cauzelor penale se pot ivi situaţii când anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea în mod obişnuit. Legea a prevăzut şi rezolvarea acestor situaţii (art. 211 alin. 1 C.pr.pen.), astfel că organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare.

Pentru rezolvarea cu operativitate a cauzelor penale în cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează personal toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei teritoriale, cu respectarea înştiinţării în prealabil a organului corespunzător. 1.3.4.3. Lucrările efectuate în cazuri urgente

Există situaţii în practică în care efectuarea anumitor acte de urmărire penală să nu sufere amânare, dar posibilitatea de a le efectua de îndată să o aibă nu organul de cercetare penală căreia îi revine competenţa, ci un alt organ de urmărire penală care nu are această competenţă.8

Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent. Prin lege nu se fixează o anumită limită, abaterea de la regulile comune de competenţă se mărgineşte la nivelul stării de urgenţă atât ca durată a efectuării actelor, cât şi ca întindere a acestora.9 1.3.5. Actele încheiate de unele organe de constatare, de comandanţii de nave şi aeronave şi de subofiţerii trupelor de grăniceri

În unele cazuri constarea infracţiunilor poate fi făcută şi de anumite organe care nu fac parte din sistemul organelor judiciare. Activitatea de constatare a unor infrac--ţiuni are loc cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor de serviciu a acestor organe.

Pot încheia asemenea acte: – organele de constatare; – comandanţii de nave şi aeronave, precum şi agenţii de poliţie de frontieră.

8 V. Dongoroz ]i colectiv, op.cit., pag. 31. 9 N. Volonciu, op.cit., pag. 26.

25

1.3.5.1. Actele încheiate de organele de constatare

Potrivit art. 214 C.pr.pen., organele de constatare sunt următoarele: a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care

se referă art. 145 din C.pen., pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii;

b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 din C.pen., pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciu, de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor;

c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice.

Organele de constatare arătate mai sus – fie constată săvârşirea unei infracţiuni în cadrul sistemului din care fac parte (lit. a), fie constată infracţiuni în afara sistemului din care fac parte (lit. b şi c) – sunt obligate să ia declaraţii de la făptuitor şi de la martori şi să întocmească un proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii infracţiunii. Aceste organe mai au dreptul de a reţine corpurile delicte când este cazul, de a proceda la evaluarea pagubelor, precum şi de a efectua orice alte acte, când legea prevede aceasta.

Actele încheiate se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune altfel.

În caz de infracţiuni flagrante, datorită urgenţei pe care o reclamă asemenea fapte, organele de constatare au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.

Potrivit art. 14 O.U.G. nr. 43/2002, persoanele cu atribuţii de control sunt obligate să sesizeze Parchetul Naţional Anticorupţie cu privire la orice date sau informaţii din care rezultă că s-a săvârşit una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.

Persoanele cu atribuţii de control sunt obligate ca, în cursul efectuării actului de control, să procedeze la asigurarea şi conservarea urmelor infracţiunii, a corpurilor delicte şi a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.

Serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor au obligaţia de a pune la dispoziţie Parchetului Naţional Anticorupţie, de îndată, datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie.

Procesele-verbale încheiate de aceste organe cu ocazia constatării unei infracţiuni constituie mijloace de probă. 1.3.5.2. Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave şi de agenţii poliţiei de frontieră.

În conformitate cu dispoziţiile art. 215 C.pr.pen., obligaţiile şi drepturile prevă-zute la organele de constatare le au şi următoarele organe:

a) comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor;

b) agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră. Datorită situaţiei în care se produc anumite infracţiuni ce pot fi constatate de

către organele arătate mai sus, legea a prevăzut posibilitatea ca asemenea organe să poată efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi să poată verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine.

26

Aceste organe pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.

Când infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul român. Constituie mijloace de probă procesele-verbale încheiate de aceste organe.

Atât activitatea organelor de constatare, cât şi a celor prevăzute la art. 215 C.pr.pen. este restrânsă numai la anumite atribuţii de urmărire penală în ce priveşte constatarea infracţiunilor, audierea făptuitorilor şi a martorilor, reţinerea unor corpuri delicte, şi este limitată în timp (3 zile şi respectiv 5 zile). 1.4. SUPRAVEGHEREA EXERCITATĂ DE PROCUROR ÎN ACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ

În Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 59 alin. 1 - 4) şi în dispoziţiile art. 216-220 C.pr.pen. se arată atribuţiile procurorului în calitate de organ de supraveghere a urmăririi penale.

Din reglementările legale rezultă că procurorul poate să exercite supravegherea în orice cauză penală pe care o instrumentează organul de cercetare penală din raza teritorială a parchetului din care face parte procurorul. 1.4.1. Obiectul supravegherii

În dispoziţiile art. 216 C.pr.pen. se arată care este obiectul supravegherii exercitate de procuror, şi anume: veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă penală.

De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

În exercitarea activităţii de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri.

Luarea de măsuri sau dispoziţiile date de procuror trebuie să se facă în scris şi motivat (art. 216 alin. ultim C.pr.pen.), ceea ce este de natură să evite măsuri greşite, să asigure o aducere la îndeplinire în cât mai bune condiţii a măsurilor şi să servească la verificarea conformităţii măsurii efectuate de organele de cercetare cu dispoziţiile date de procuror.

Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ. Această necesitate este apreciată de către procuror în funcţie de rezolvarea cât mai bună a cauzei penale respective.

Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza şi după încunoş-tiinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia (art. 217 alin. 2 C.pr.pen.).

În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei.

Când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad.

27

1.4.3. Modalităţile de exercitare a supravegherii 1.4.3.1. Verificarea lucrărilor de cercetare penală

Procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală având atribuţii de a conduce şi controla activitatea de cercetare penală, a poliţiei şi a altor organe. Acesta poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cercetării.

Verificarea se poate face ori de câte ori procurorul o consideră necesară în scopul rezolvării cauzei penale în spiritul aflării adevărului, respectării legii şi a principiului operativităţii.

1.4.3.2. Participarea procurorului la efectuarea oricărui act de cercetare penală

Potrivit art. 218 alin.1 C.pr.pen. procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştiinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunea de care au luat cunoştinţă (art. 218 alin. 2 C.pr.pen.)

Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. Procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cercetării (art. 218 alin. 3 C.pr.pen.).

Activităţile pe care le întreprinde procurorul când asistă sau efectuează un act de urmărire penală în cauza respectivă nu ne pot duce la concluzia că acesta efectuează urmărirea penală proprie. Poate să facă acest lucru şi în cauzele pe care le suprave-ghează, dar activitatea sa trebuie să reprezinte o pondere esenţială în soluţionarea cauzei.

1.4.3.3. Dispoziţii obligatorii date de procuror

Procurorul are dreptul, aşa cum rezultă din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004 şi din conţinutul art. 219 C.pr.pen., de a da dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. În cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în acest sens.

Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor (art. 219 alin. 2 modificat prin Legea nr. 356/2006).

Chiar dacă are obiecţii, organul de cercetare penală, poate sesiza pe prim-procurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe însă executarea lor.

Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior care a primit sesizarea privind obiecţiile organului de cercetare penală este obligat să se pronunţe asupra acestor aspecte în termen de 3 zile (termen de recomandare).

Dacă organul de cercetare penală nu îndeplineşte dispoziţiile obligatorii date de procuror sau le îndeplineşte în mod defectuos acesta are potrivit art. 219 alin. 3

28

C.pr.pen., posibilitatea de a sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice măsurile dispuse. 1.4.3.4. Autorizarea, încuviinţarea, confirmarea, aprobarea, avizarea unor acte de cercetare penală, precum şi infirmarea actelor sau măsurilor procesuale nelegale

În cadrul urmăririi penale, organele de cercetare penală efectuează anumite acte, iar existenţa acestora este condiţionată de autorizarea, încuviinţarea, confirmarea, aprobarea, avizarea, infirmarea dată de către procuror în virtutea rolului prevăzut de lege prin care exercită supravegherea.

Autorizarea dată de procuror este anterioară efectuării actului de urmărire penală (ex: organul de cercetare penală poate dispune începerea urmăririi penale pentru o infracţiune săvârşită în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării, prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă Î.C.C.J.).

De asemenea, percheziţia domiciliară nu poate fi efectuată de către organul de cercetare penală, fără autorizarea prealabilă a judecătorului, care poate fi solicitată de procuror, în caz contrar, actul fiind nul, după cum este posibilă şi răspunderea pentru abuz în serviciu de a fi efectuat percheziţia în alte condiţii decât cele legale.

Încuviinţarea unor acte de urmărire penală se poate face de procuror anterior sau posterior efectuării actelor, dar valabilitatea actului întocmit de organele de cercetare penală este supusă aprobării procurorului (ex: exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii conform art. 114 C.pr.pen.; încuviinţarea neînceperii urmăririi penale în cazurile prevăzute de art. 228 alin. 4 C.pr.pen.; dacă există urgenţă, procurorul poate dispune reţinerea corespondenţei de către organul poştal, urmând ca deîndată să informeze instanţa de judecată (art.98 alin. 12 C.pr.pen.).

Confirmarea se dă de către procuror, după efectuarea unui act de cercetare penală, dând valabilitate actului şi provocând producerea efectelor juridice ale acestuia, care până la confirmare erau suspendate. Astfel, confirmarea de către procuror a propunerii de a nu se începe urmărirea penală, (art. 228 alin. 6 C.pr.pen. modificat prin Legea nr. 356/2006), este un act care produce efecte juridice după confirmare.

După abrogarea prevederilor art. 209 alin. 5 C.pr.pen. potrivit cărora rechizitoriul era supus confimării prim-procurorului parchetului, atunci când urmărirea penală era efectuată de procuror, în art. 264 alin. 3 C.pr.pen. introdus prin Legea nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006, s-a prevăzut în mod expres că rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.

29

Aprobarea este actul anterior al procurorului prin care acesta aprobă efectuarea unui act de urmărire penală (ex: internarea învinuitului ori a inculpatului pentru efectuarea expertizei obligatorii prevăzute în art. 117 C.pr.pen.).

Avizarea este actul prin care procurorul îşi exprimă acordul cu organul de cercetare penală pentru luarea unei măsuri procesuale care intră în competenţa altui organ (ex: propunerea organelor de cercetare penală pentru prelungirea arestării preventive este avizată de procurorul care exercită supravegherea şi trimisă instanţei de judecată competente – art. 156 C.pr.pen.).

Infirmarea: conf. art. 220 C.pr.pen., când constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, procurorul o infirmă prin ordonanţă. Din dispoziţia legală se poate observa că reglementarea priveşte nu numai organul de cercetare penală, ci şi procurorul. Astfel, aşa cum se prevede în art. 61 alin. 1 - 4 din Legea nr. 304/2004, procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor în subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii. În acest caz, măsurile luate de procurorul ierarhic superior celui ce exercită supravegherea cercetării penale sunt obligatorii şi pentru organul de cercetare penală. Infirmarea poate fi dispusă imediat după efectuarea actului sau executarea măsurii sau oricând în cursul desfăşurării fazei de urmărire penală.

Măsura infirmării este supusă controlului instanţei competente să judece cauza în fond, la cererea procurorului care a adoptat soluţia.

Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţate, autorizate sau confirmate de procuror, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror. 1.5. EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE 1.5.1. Sesizarea organelor de urmărire penală

Faza urmăririi penale, adică activitatea procesuală ce se desfăşoară în această fază, ca orice activitate judiciară, implică intervenţia unui act care să determine declanşarea sa. Acest act procesual dinamizator este sesizarea, care constituie primul moment în desfăşurarea activităţii de urmărire penală.10

În art. 221-227 C.pr.pen. sunt reglementate modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, şi anume: plângere sau denunţ, care sunt moduri obişnuite de sesizare externă a organelor de urmărire penală, precum şi unele moduri speciale de sesizare – plângerea prealabilă; sesizarea sau autorizarea organului prevăzut de lege; exprimarea dorinţei guvernului străin în cazul infracţiunii prevăzute în art. 171 C.pen. Sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală este o sesizare internă când acestea iau cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni prin alt mod decât prin plângere sau denunţ.

Când prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 din C.pen., unitatea păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie parte civilă (art. 221 alin. 4 C.pr.pen.) – în aceste situaţii plângerea nu are caracter facultativ şi reprezintă o obligaţie pentru unitatea păgubită. 1.5.1.1. Modurile de sesizare. 10 V. Dongoroz ]i colectiv, op.cit., pag. 36.

30

Plângerea este încunoştiinţarea adresată organului de urmărire penală, de către o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.

Plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele, codul numeric, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, indicarea mijloacelor de probă.

Plângerea se face printr-o cerere scrisă care trebuie semnată de persoana vătămată sau poate fi făcută şi oral, caz în care se consemnează într-un proces-verbal de organul ce o primeşte. Procesul-verbal va fi semnat de persoana care a făcut plângerea. Mai pot face plângere substituiţii procesuali, şi anume: unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi. În aceste cazuri, persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plângerea.

Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de reprezen-tantul său legal, iar persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

În art. 222 alin. 3 C.pr.pen. se arată că plângerea se poate face şi prin mandatar – procura mandatarului trebuie să fie specială şi rămâne anexată plângerii.

Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent pe cale administrativă.

Plângerea îndreptată la organul de urmărire penală, care nu cuprinde elementele arătate mai sus, se restituie petiţionarului pe cale administrativă, cu indicarea elementelor care lipsesc.

În cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, prin care se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea şi să o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător.

Denunţul este încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, despre săvârşirea unei infracţiuni.

Denunţul cuprinde aceleaşi date ca şi plângerea, este un act de sesizare facultativ, iar diferenţa între el şi plângere constă în aceea că celui care-l face nu i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.

Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut. Dacă persoana care face denunţul nu l-a semnat sau refuză să-l semneze sesizarea are caracterul unei simple informări pe baza căreia organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu.

Aşa cum am arătat mai sus, denunţul ca act de sesizare este facultativ, dar în unele cazuri devine o obligaţie a acelora care au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni.

Potrivit art. 227 C.pr.pen., orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din C.pen. sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Aceste obligaţii revin şi oricărui funcţionar sau altui salariat care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.

31

De asemenea, în cazul în care denunţul este întocmit de către o persoană care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, prin care se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească denunţul şi să-l transmită organului competent din ţara pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea.

În dispoziţiile Codului penal sunt prevăzute anumite situaţii când denunţul poate fi făcut chiar de către persoana care a săvârşit infracţiunea – autodenunţ. Recunoaşterea din proprie iniţiativă poate constitui un caz de nepedepsire sau o circumstanţă atenuantă.

Atât plângerea, cât şi denunţul trebuie să conţină date reale pentru că învinuirea mincinoasă făcută prin aceste moduri de sesizare cu privire la săvârşirea unor infracţiuni se pedepseşte cu închisoarea (art. 259 C.pen. – denunţare calomnioasă).

Sesizarea din oficiu, este o sesizare internă şi constă în posibilitatea organelor de urmărire penală de a se autosesiza, ori de câte ori află că s-a săvârşit o infracţiune pe o altă cale decât prin denunţ sau plângere.

Deşi Codul de procedură penală nu prevede care sunt modalităţile concrete de sesizare din oficiu, considerăm şi noi, alături de alţi autori, că aceste căi pot fi11:

– la constatarea unor infracţiuni flagrante, în care caz organul de urmărire penală încheie un proces-verbal ce constituie actul de începere din oficiu a urmăririi penale;

– denunţuri anonime, scrise sau verbale (telefonice); în acest caz se impune ca cercetările cu privire la faptele semnalate să fie operative şi discrete;

– mijloace de informare în masă (presa scrisă şi vorbită); – zvonul public (ex: într-o localitate poate să circule zvonul că anumite persoane

se ocupă cu racolarea, îndrumarea sau călăuzirea altor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat);

– la cercetarea altor fapte, organul de urmărire penală sesizându-se din oficiu, când desfăşoară o cercetare în legătură cu o cauză, descoperă fapte sau aspecte noi, uneori cu totul străine de ce se cercetează;

– la constatarea unor infracţiuni de către alte organe decât cele de urmărire penală (comandanţii de nave şi aeronave, agenţii poliţiei de frontieră).

1.5.1.2. Modurile speciale de sesizare

În Codul de procedură penală, pe lângă modurile generale de sesizare (plângere, denunţ, sesizare din oficiu), sunt prevăzute şi anumite situaţii speciale când punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege; în asemenea cazuri, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora. De asemenea, urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei guvernului străin în cazul infracţiunii prevăzute în art. 171 C.pen. (art. 221 alin. 2 şi 3 C.pr.pen.)

Ca moduri de sesizare speciale există: – sesizarea la cererea organului competent (art. 225 C.pr.pen.); – autorizarea organului prevăzut de lege; – plângerea prealabilă.

1.5.1.2.1. Sesizarea la cererea organului competent

Aşa cum se stipulează şi în art. 225 C.pr.pen., când legea prevede începerea urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de

11 Al. Boroi ]i colectiv, Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucure]ti, 2001, pag. 247.

32

către organul competent. În actul de sesizare trebuie să se arate în mod corespunzător datele pe care le conţine şi plângerea (art. 222 alin. 2 C.pr.pen.): numele, prenumele, calitatea şi sediul organului care face sesizarea, descrierea faptei care face obiectul sesizării, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

Astfel de sesizări speciale sunt prevăzute în următoarele cazuri: – sesizarea comandantului navei în cazul infracţiunii de refuz de a executa un

ordin privitor la îndatoririle de serviciu privind siguranţa navigaţiei şi a navei (art. 23 din L. nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval). Pentru infracţiunile prevăzute în lege sesizarea se face de către conducătorul unităţii căreia îi aparţine nava sau de către Inspectoratul de navigaţie civilă;

– sesizarea organelor competente ale căilor ferate – la infracţiunile prevăzute în art. 273 alin. 1 C.pen. referitor la neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă de către angajaţii căilor ferate, art. 274 alin. 1 C.pen. referitor la neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă şi art. 275 C.pen. referitor la părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate a angajaţilor care asigură direct siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate, acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.

Faptele menţionate mai sus vor fi mai întâi examinate de către o comisie din Ministerul Transporturilor care va stabili condiţiile în care s-au săvârşit, implicaţiile lor pentru siguranţa circulaţiei şi pericolul social pe care-l prezintă;

– conform art. 226 C.pr.pen., pentru infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 331-336 (contra ordinii şi disciplinei militare), art. 348 (sustragerea de la serviciul militar), 353 (sustragerea de la recrutare) şi art. 354 (neprezentarea la încorporare sau concentrare), urmărirea penală poate începe numai la sesizarea comandantului. Pentru celelalte fapte săvârşite de militari urmărirea penală poate începe în mod obişnuit, însă este informat comandantul după începerea urmăririi penale;

– în situaţia urmăririi penale a membrilor guvernului trebuie ca, potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţia României, să existe o cerere din partea Camerei Deputaţilor, Senatului sau Preşedintelui României pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiilor lor;

– hotărârea Camerei Deputaţilor şi Senatului de a pune sub acuzare Preşedintele României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, în şedinţă comună (art. 96 alin. 1 din Constituţia României);

– există şi alte situaţii de sesizare cum ar fi cele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi art. 63 alin. 1 din Legea concurenţei nr. 88/1996.

Dacă în cursul cercetărilor se constată că fapta urmează să primească o altă încadrare juridică în raport cu care ar fi necesară o asemenea sesizare, organul de urmărire penală va încunoştiinţa de îndată organul competent. În cazul în care acesta nu înţelege să facă sesizarea, urmărirea penală nu poate fi începută, iar dacă a început se va dispune încetarea ei conform legii.12

9.5.1.2.2. Autorizarea organului prevăzut de lege În dispoziţiile art. 72 alin. 2 din Constituţia României se arată că deputatul sau

senatorul nu poate fi reţinut, arestat sau trimis în judecată penală, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa.

12 Gh. Mateu\, op.cit., pag. 27.

33

Numai în caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei, iar ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele camerei asupra reţinerii şi percheziţiei.

Dacă camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere va solicita imediat revocarea acestei măsuri. Cererea de încuviinţare a camerei din care face parte deputatul sau senatorul se face de către ministrul justiţiei şi se adresează Preşedintelui Senatului sau Camerei Deputaţilor.

Potrivit art. 5 din C.pen. în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a produs o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană care nu domiciliază pe teritoriul ţării, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată a magistraţilor este necesar avizul secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Textul se referă la judecători, procurori şi magistraţi asistenţi.

În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, iar în acest caz Consiliul Superior al Magistraturii va trebui informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia (art. 931 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor).

Există şi autorizarea pe care o dă Preşedintele României în cazul cercetării magistraţilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 59 din Legea nr. 56/1993), precum şi aprobarea în cazul judecătorilor Curţii Constituţionale pe care o poate da, potrivit art. 43 din Legea nr. 47/1992, Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului şi Preşedintele României.

Aşa cum se arată şi în art. 221 alin. 3 C.pr.pen., urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei guvernului străin în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute în art. 171 C.pen. Acest articol se referă la infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii, săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin, dar pentru existenţa infracţiunii este necesar ca în momentul săvârşirii ei făptuitorul să-şi fi dat seama sau să cunoască faptul că persoana vătămată are calitatea de reprezentant al unui stat străin. 1.5.1.2.3. Plângerea prealabilă

În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, urmărirea penală nu poate începe în lipsa unei asemenea plângeri.

Potrivit art. 279 C.pr.pen., plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii, abrogându-se astfel vechile dispoziţii legale potrivit cărora plângerea prealabilă se adresa direct instanţei de judecată în cazurile expres arătate de lege.

Plângerea prealabilă este un act procesual penal prin care persoana vătămată printr-o infracţiune, îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale şi ca urmare, nu poate începe şi nici continua urmărirea penală.

În Codul penal sunt prevăzute drept cauze de înlăturare a răspunderii penale, atât lipsa plângerii prealabile cât şi retragerea acesteia, în acele cazuri în care legea penală prevede necesitatea unei asemenea plângeri pentru promovarea acţiunii penale.

34

În cazul acestor infracţiuni, dacă lipsa plângerii prealabile împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, pentru a începe urmărirea penală devine indispensabilă introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată la organul de urmărire penală, deoarece, altfel dispare obiectul urmăririi penale de a trimite în judecată pe infractor.

Plângerea prealabilă trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea, ca mod general de sesizare, având în plus însă adresa părţilor şi a martorilor, indicarea autorului dacă este cunoscut, precizarea dacă persoana vătămată se consideră parte civilă şi indicarea persoanei responsabile civilmente, atunci când este cazul. 1.5.1.3. Actele premergătoare

În cazul în care organul de urmărire penală ia cunoştinţă prin plângere sau denunţ despre săvârşirea unei infracţiuni nu întotdeauna există date suficiente pentru începerea urmăririi penale. Din acest motiv, aceste organe trebuie să efectueze anumite acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale.

Actele premergătoare fiind doar acte de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale, este inadmisibil a fi efectuate înainte de începerea urmăririi penale, acele acte care ar implica efectuarea lor în cadrul urmăririi penale, cum ar fi luarea măsurilor preventive, a măsurilor asigurătorii, ascultarea învinuitului, etc.

Putem spune că actele premergătoare sunt activităţi desfăşurate de către organele de urmărire penală sau alte organe prevăzute de lege în vederea culegerii de date referitoare la pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale. 1.5.1.3.1. Organele care pot efectua acte premergătoare

Actele premergătoare se pot efectua fie de către organul de urmărire penală, fie de către lucrători operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

Organele care efectuează urmărirea penală pot efectua şi acte premergătoare. Astfel, procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei şi organele de cercetare penală speciale pot desfăşura activităţi în vederea strângerii datelor necesare pentru începerea urmăririi penale.

Modificările aduse art. 224 C.pr.pen. prin Legea nr. 141/1996 au extins efectuarea actelor premergătoare şi la organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.

Prin Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul de Justiţie, prin structuri interne specializate (art. 6 din Legea nr. 51/1991). 1.5.1.3.2. Întinderea actelor premergătoare.

Actele premergătoare efectuate anterior urmăririi penale au o importanţă deosebită pentru că pot forma convingerea organului de urmărire penală dacă este sau nu cazul să înceapă urmărirea penală. Din acest motiv, ele pot fi utilizate numai în măsura în care acestea sunt necesare începerii urmăririi penale, având un caracter facultativ.

35

Actele premergătoare efectuate în conformitate cu dispoziţiile legale realizează următoarele obiective13:

a) completează informaţiile organelor de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor cunoştinţe şi constatări care să determine începerea urmăririi penale;

b) verifică informaţiile deţinute, confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei;

c) fundamentează convingerea organului de cercetare şi procurorului pentru a se ajunge, potrivit normelor din art. 228 alin. 4 şi 6 C.pr.pen., la soluţia de a nu se începe urmărirea penală.

Aşa cum am arătat mai sus, după efectuarea actelor premergătoare, acestea se consemnează într-un proces verbal care pe lângă condiţiile de formă arătate în art. 91 C.pr.pen. va cuprinde şi date privind conţinutul actelor premergătoare efectuate în cauză.

Indiferent dacă procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare este încheiat de organul de urmărire penală (procuror, organul de cercetare penală al poliţiei, organul de cercetare special), sau de organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnate în acest scop, acesta poate constitui, conform art. 224 alin. 3 C.pr.pen,. mijloc de probă.

Datorită faptului că procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare este încheiat înainte de declanşarea procesului penal, ţinând seama şi de scopul pentru care se încheie, el este diferit atât de procesul-verbal de constatare a unor infracţiuni, cât şi de procesul-verbal de începere a urmăririi penale. Legea a dat posibilitatea ca el să poată fi valorificat ca probă în procesul penal doar în măsura în care este urmat de actul de începere a urmăririi penale.14 1.5.1.3.3. Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire

Procesul penal este mijlocul, instrumentul prin care se realizează scopul legii penale, justiţia penală, astfel încât finalitatea acestuia nu poate duce decât la realizarea acestei justiţii. Astfel, lupta împotriva crimei organizate trebuie să prevadă mijloace moderne cu ajutorul cărora fenomenul să poată fi contracarat.

Anterior modificărilor Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, modificări care se referă la actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire, în legislaţia românească au existat prevederi referitoare la agenţi acoperiţi în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi în O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie.

Din dispoziţiile art. 2241 C.pr.pen rezultă că trebuie să existe două condiţii esenţiale pentru a folosi investigatori sub o altă identitate decât cea reală, şi anume:

• să existe indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei naţionale, prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălarea banilor, falsificarea de monede ori alte valori, infracţiuni prevăzute de L. nr. 78/2000 ori a unei alte infracţiuni grave;

• infracţiunea respectivă nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificaţi prin alte mijloace.

Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată. Acesta culege date şi informaţii în

13 I. Gorg`neanu, Considera\ii privind actele premerg`toare efectuate de organele de urm`rire penal`, RRD nr. 1/1974, pag. 138 14 Gh. Mateu\, op.cit., pag. 87.

36

baza autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 2242, pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului.

Având în vedere caracterul actelor premergătoare care sunt necesare în vederea strângerii datelor pentru începerea urmăririi penale organul judiciar care poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire este procurorul.

Acesta este desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, autorizarea este dată prin ordonanţă motivată pe o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită numai pentru motive temeinic justificate.

Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană nu poate depăşi un an (art. 2242, alin.1 şi 2 C.pr.pen.).

Pentru a putea fi folosiţi investigatorii sub acoperire, organele care solicită acest lucru trebuie ca în cererea de autorizare să menţioneze datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea. Deşi legea nu precizează acest lucru considerăm că şi atunci când există indicii concrete că s-ar săvârşi o infracţiune ar fi necesar să se menţioneze aceleaşi date.

În cererea de autorizare adresată procurorului se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea.

În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată.

Conform dispoziţiilor art. 2243 C.pr.pen. datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror. Aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile. 1.5.2. Desfăşurarea urmăririi penale 1.5.2.1. Începerea urmăririi penale

Actul prin care se dispune începerea urmăririi penale constituie totodată şi actul care marchează declanşarea procesului penal.

Pentru începerea urmăririi penale este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii (art. 228 alin. 1 C.pr.pen.):

• săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; • existenţa unei sesizări care să cuprindă date sau informaţii, pe baza cărora să se poată

dispune începerea urmăririi penale. Dacă nu avem datele sau informaţiile necesare în cauză, se vor efectua actele premergătoare;

• să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen. de împiedicare a începerii urmăririi penale, cu excepţia celui prevăzut la lit. b1.

Începerea urmăririi penale se poate dispune de către organul de urmărire penală prin rezoluţia de începere a urmăririi penale – în baza art. 228 alin. 1 C.pr.pen. – în cazul sesizării prin plângere sau denunţ când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C.pr.pen., cu excepţia celui de la lit. b1

(rezoluţia va cuprinde temeiul legal, dispoziţia de începere a urmăririi penale, încadrarea juridică, numele şi prenumele făptuitorului – dacă este cunoscut – şi semnătura organului de urmărire penală).

37

În cazul prevăzut la art. 10 lit. b1), organul de urmărire penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a dispune, după caz, neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală.

Urmărirea penală poate începe, când nu este cunoscută persoana făptuitorului, faţă de faptă in rem, iar dacă este cunoscut făptuitorul urmărirea penală va începe in

rem şi in personam.

De asemenea, urmărirea penală poate fi începută şi prin ordonanţa prin care procurorul soluţionează dosarul potrivit art. 10 lit. b1 C.pr.pen., aplicând o sancţiune administrativă atunci când fapta nu prezintă pericol social al unei infracţiuni sau când soluţionează un conflict de competenţă.

În cazul arătat, organul de urmărire penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de scoatere de sub urmărirea penală. Întrucât procurorul este titularul urmăririi penale, acesta după studierea dosarului poate să fie de acord cu propunerea, dispunând prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală ori neînceperea urmăririi penale, înştiinţând despre aceasta şi persoana care a făcut sesizarea (dacă este cazul), sau restituie dosarul organului judiciar care i l-a trimis, pentru continuarea cercetărilor (art. 230 şi 231 C.pr.pen.).

Dacă procurorul constată că nu este cazul să dispună neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, restituie dosarul organului de cercetare penală pentru completarea actelor premergătoare sau începerea urmăririi penale, respectiv pentru continuarea cercetării penale.

Rezoluţia de începere a urmăririi penale, emise de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei (art. 228 alin.31 C.pr.pen).

Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C.pr.pen., organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală (art. 228 alin. 4 C.pr.pen.).

După verificarea actelor efectuate în cauză de către procuror, dacă acesta constată că sunt întrunite condiţiile din art. 228 alin. 4 C.pr.pen., el confirmă prin rezoluţie motivată neînceperea urmăririi penale şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea.

Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţa de judecată, potrivit art. 2781 şi următoarele.

În cazul în care procurorul consideră că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, restituie actele organului de urmărire penală fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale (art. 228 alin. 5 C.pr.pen.).

În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, dispune prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale. În situaţia în care procurorul îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală, motivarea rezoluţiei este facultativă sau poate cuprinde doar argumente suplimentare. Copie de pe rezoluţie şi de pe propunerea organului de cercetare penală se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare. (art. 228 alin. 6 C.pr.pen.)

Începerea urmăririi penale mai poate fi făcută şi de către instanţa de judecată în cazul constatării infracţiunilor de audienţă. În cazul infracţiunilor de audienţă, preşedintele instanţei constată fapta, identifică pe făptuitor şi încheie un proces-verbal pe care-l trimite procurorului.

38

După începerea urmăririi penale, făptuitorul capătă calitatea de învinuit, care nu este parte în proces, dar în calitatea sa de subiect procesual poate avea drepturi şi obligaţii procesuale (ex: dreptul de a da declaraţii, de a fi asistat de apărător, de a dovedi lipsa de temeinicie a probelor, precum şi obligaţia de a suporta anumite măsuri prevăzute de lege). 1.5.2.2. Efectuarea actelor de urmărire penală

Efectuarea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de urmărire penală întrucât presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi procedurale necesare realizării obiectivului urmăririi penale.

Astfel, după începerea urmăririi penale, organul de cercetare penală poate asculta învinuitul, persoana vătămată, martorii, poate dispune efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, poate proceda la ridicarea de obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, poate lua măsuri asiguratorii, efectua percheziţii cu autorizarea judecătorului.

În cursul efectuării cercetării penale, dacă organul de cercetare consideră că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului, face propunere, printr-un referat, procurorului pentru a decide (art. 233 alin. 1 C.pr.pen.).

Dacă după ce examinează dosarul cauzei şi constată că este cazul să se ia măsura arestării preventive a învinuitului, procurorul îl audiază pe învinuit în prezenţa apărătorului, după care prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de arestare, instanţei de judecată.

În situaţiile în care, procurorul nu este de acord cu propunerea organului de cercetare penală, el infirmă propunerea printr-o rezoluţie, menţionată chiar pe referatul cu propunerea, dispunând ca învinuitul să fie cercetat în stare de libertate. Organul de cercetare penală este obligat să continue cercetarea penală, aducând la îndeplinire şi dispoziţiile date de procuror (art. 237 alin. 1 C.pr.pen.).

Procurorul poate efectua personal urmărirea penală şi, în aceste cazuri, el poate lua din oficiu măsura reţinerii sau obligării de a nu părăsi localitatea (în alte situaţii ţara) faţă de învinuit.

În cadrul efectuării actelor de urmărire penală, procedura de punere în mişcare a acţiunii penale, spre deosebire de începerea urmăririi penale, este reglementată diferit după cum urmărirea penală este efectuată de către organul de cercetare penală ori personal de către procuror.

Atunci când organul de cercetare penală efectuează acte de cercetare penală, procedura punerii în mişcare a acţiunii penale se face la propunerea acestuia. Astfel, conform art. 234 alin. 1 C.pr.pen., dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului.

Tot cu această ocazie, organul de cercetare penală, dacă consideră că sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, face propuneri şi în această privinţă.

Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie îndeplinite cumulativ urmă-toarele condiţii:

– să existe probe temeinice cu privire la existenţa infracţiunii; – să fie începută urmărirea penală in rem şi in personam;

39

– învinuitul să fie cunoscut cu toate datele de identificare prevăzute de lege (art. 70 alin 1C.pr.pen.) şi să fie îndeplinite condiţiile răspunderii penale;

– să nu existe nici unul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a-h, j C.pr.pen. sau de nepedepsire.

Ordonanţa dată de procuror este un act procesual, constituind actul de inculpare pe baza căruia învinuitul capătă calitatea de inculpat. În situaţiile în care pentru săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni există mai mulţi învinuiţi, procurorul dispune prin aceeaşi ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale pentru toţi învinuiţii şi pentru toate infracţiunile reţinute în sarcina lor.

Din dispoziţiile art. 236 alin. 1 C.pr.pen. rezultă că atunci când procurorul a fost sesizat potrivit art. 234 C.pr.pen. şi el a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procedează potrivit art. 1491 din C.pr.pen.

Când urmărirea penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, nu se mai face nici o propunere; acesta din oficiu va aprecia dacă sunt îndeplinite sau nu condiţiile prevăzute de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

După dobândirea calităţii de inculpat prin punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul devine parte în procesul penal cu toate drepturile şi obligaţiile procesuale prevăzute de lege.

Procurorul, după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă este cazul, dispune continuarea cercetării penale prin rezoluţie, organul de cercetare penală fiind obligat să respecte dispoziţiile date de procuror (art. 237 alin. 1 C.pr.pen.).

Actele de urmărire penală care trebuie efectuate în mod obligatoriu de către organul de cercetare penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale de către procuror, sunt următoarele (art. 237 alin. 1 şi 2 C.pr.pen.):

– de a chema pe inculpat în faţa sa, de a-i comunica fapta pentru care este învinuit şi de a-i da explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are. Dacă inculpatul nu locuieşte în ţară, organul de cercetare penală va ţine seama, la fixarea termenului de prezentare în faţa acestuia, de reglementările speciale privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală;

– dacă inculpatul se află în stare de libertate, i se pune în vedere că este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice schimbare de adresă. Şi în situaţia în care inculpatul este arestat, i se aduce la cunoştinţă învinuirea şi i se dau explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are.

Organul de cercetare penală va continua urmărirea penală şi fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară.

În timpul desfăşurării urmăririi penale, dacă se constată fapte noi în sarcina învinuitului sau inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea acelei fapte, organul de cercetare penală, potrivit art. 238 C.pr.pen. este obligat să facă propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului pentru ca acesta să decidă în privinţa extinderii cercetării penale sau schimbării încadrării juridice.

Propunerea se înaintează în cel mult 3 zile de la data constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi, iar procurorul se pronunţă prin ordonanţă în cel mult 5 zile. 1.5.2.3. Suspendarea urmăririi penale

40

Având în vedere cazurile în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie la unele acte de urmărire penală, precum şi faptul că absenţa acestuia la efectuarea unor acte de urmărire penală ar prejudicia interesele sale, legea procesual penală a prevăzut pentru faza de urmărire penală în art. 239-241 C.pr.pen. instituţia suspendării urmăririi penale.

Dacă învinuitul sau inculpatul este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară, urmărirea penală poate continua şi în lipsa acestuia; pentru situaţiile în care suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la cercetarea penală, urmărirea penală se suspendă.

Boala gravă să fie constatată printr-o expertiză medico-legală. Atunci când are date despre imposibilitatea participării învinuitului sau inculpatului la procesul penal datorită existenţei unei boli grave, organul de cercetare penală va dispune efectuarea unei expertize medico-legale şi, în cazul în care aceasta confirmă imposibilitatea participării la procesul penal, printr-un referat motivat, va propune procurorului suspendarea urmăririi penale.

Dosarul cauzei împreună cu propunerea se înaintează procurorului care supraveghează cauza respectivă, iar acesta se pronunţă asupra suspendării prin ordonanţă.

Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 203 C.pr.pen., datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului.

După ce s-a dispus suspendarea urmăririi penale, procurorul va comunica, în copie (ordonanţa), învinuitului sau inculpatului şi părţii vătămate că s-a luat măsura suspendării şi totodată va restitui dosarul organului de cercetare penală (art. 240 alin. 2 C.pr.pen.).

Ordonanţa de suspendare a procurorului produce efecte asupra actelor de urmărire penală ce necesită prezenţa efectivă a învinuitului sau inculpatului (confruntarea învinuitului sau inculpatului cu alte părţi, reconstituirea, prezentarea materialului de urmărire penală), putând viza şi alte aspecte necesare soluţionării cauzei.

Când există în aceeaşi cauză, în cazul unor infracţiuni conexe, şi alţi învinuiţi sau inculpaţi suspendarea operează numai faţă de cel împiedicat de a lua parte la proces, afară de cazul când disjungerea nu este posibilă (analogie cu dispoziţia art. 303 alin. 2 C.pr.pen.).

Pe timpul suspendării urmăririi penale, organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea.

Constatând pe baza expertizei medico-legale că nu mai există temeiuri ca urmărirea penală să rămână suspendată, procurorul va dispune tot prin ordonanţă reluarea urmăririi penale, după care trimite dosarul pentru continuarea cercetării.

Atunci când urmărirea penală se efectuează chiar de procuror, acesta va emite ordonanţă de reluare a urmăririi penale şi va continua să efectueze actele care se impun.

Continuarea urmăririi penale nu mai este posibilă, dacă între timp a intervenit vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen., situaţie în care, urmează a se pronunţa scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.

1.5.2.4. Încetarea urmăririi penale

41

În timpul desfăşurării urmăririi penale se întreprind o serie de activităţi procesuale şi procedurale pentru a demonstra vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau inculpatului.

Astfel, organul de urmărire penală, pe baza probatorului administrat în cauză, poate stabili că fapta nu există, nu constituie infracţiune, caracterul penal al faptei este înlăturat, a intervenit amnistia sau persoana vătămată îşi retrage plângerea.

Pentru aceste situaţii, legea procesual penală a prevăzut că urmărirea penală se stinge în cauză, prin netrimiterea în judecată. Situaţiile de netrimitere în judecată sunt: încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală şi clasarea.

Cazurile în care se dispune încetarea urmăririi penale sunt prevăzute în art. 10 alin.1 lit. f-h, i1 şi j C.pr.pen. sunt următoarele:

– lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (lit. f);

– a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice, atunci când are calitatea de făptuitor (lit. g modificarea intervenită prin Legea nr. 356/2006);

– a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală (lit. h);

- există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege ( lit. i1 introdusă prin Legea nr. 281/2003);

– există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecată i s-ar da o altă încadrare juridică (lit. j).

În situaţiile în care urmărirea penală este efectuată de organul de urmărire penală şi acesta constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-h, i1 şi j C.pr.pen., el va face propuneri de încetare a urmăririi penale, înaintând procurorului dosarul cauzei cu referatul de propunere motivat (art. 243 alin. 1 C.pr.pen.).

Procurorul, după studierea dosarului, dacă este de acord cu propunerea, se pronunţă în baza art. 11 pct. 1 lit. c prin:

– ordonanţă, în cazul în care este pusă acţiunea penală în mişcare; – rezoluţie, în cazul în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală. În cazul în care încetarea urmăririi penale priveşte un învinuit sau inculpat arestat, în

ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive.

1.5.2.5. Scoaterea de sub urmărirea penală

În temeiul art. 249 alin. 1 C.pr.pen., scoaterea de sub urmărire penală se poate dispune dacă se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e şi există învinuit sau inculpat în cauză. - fapta nu există; - fapta nu este prevăzută de legea penală; - fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; - fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat; - faptei îi lipseşte unul din elementele constituite ale infracţiunii; - există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

Suspendarea intervine atunci când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit a) -e) şi există învinuit în cauză.

42

Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 alin. 1 lit. b1 C.pr.pen., se poate face plângere în termen de 20 de zile de la înştiinţarea prevăzută în art. 246 C.pr.pen.

Referitor la procedura scoaterii de sub urmărirea penală, art. 249 alin. 2 C.pr.pen. arată că dispoziţiile art. 242-246 şi art. 248 C.pr.pen. privind încetarea urmăririi penale se aplică în mod corespunzător şi în cazul scoaterii de sub urmărire penală.

Scoaterea de sub urmărire penală se dispune prin ordonanţă sau rezoluţie, în funcţie de punerea în mişcare a acţiunii penale, iar în cazul prevăzut de art. 10 lit. b1 C.pr.pen. procurorul se pronunţă numai prin ordonanţă (art. 249 alin. 3 C.pr.pen.).

Prin această ordonanţă, pentru cazul de scoatere de sub urmărire penală prev. de art. 10 lit. b1 C.pr.pen., procurorul dispune aplicarea uneia din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 C.pen. coroborat cu art. 181 C.pen.

Există situaţii în care, după primirea dosarului cu propunerea de scoatere de sub urmărirea penală, procurorul, dacă nu este de acord cu aceasta, poate să dispună restituirea cauzei la organul de cercetare penală, iar dacă este aplicabilă vreuna din situaţiile art. 10 lit. f-h, i1 şi j C.pr.pen., să dispună încetarea urmăririi penale.

Dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză, scoaterea se face numai cu privire la învinuiţii sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de scoatere de sub urmărire penală.

Pot exista însă situaţii, când învinuitul sau inculpatul recunoaşte pretenţiile părţii civile, restituie bunurile sau contravaloarea acestora şi, în acest caz, acţiunea civilă se poate stinge prin actul de scoatere sau încetare a urmăririi penale. 1.5.2.6. Clasarea

Atunci când în cursul urmăririi penale se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen. şi nu există învinuit în cauză, procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune clasarea cauzei (art. 11 pct. 1 lit a C.pr.pen.).

În cazul clasării, una din cele două condiţii prevăzute de lege este inexistenţa învinuitului în cauză. Din acest motiv, considerăm că soluţia clasării nu poate fi dispusă în toate situaţiile prevăzute de art. 10 C.pr.pen., deoarece în unele cazuri existenţa învinuitului este de nelipsit (a se vedea art. 10 lit. c şi h C.pr.pen.).

Legea nu prevede în mod expres ce procedură trebuie urmată pentru clasare, dar precizează că procurorul poate dispune acest lucru, fie prin rezoluţie, fie prin ordonanţă atunci când legea prevede obligativitatea ordonanţei sau în cazul unor infracţiuni conexe unde ar fi necesară soluţia clasării prin rezoluţie. 1.5.2.7. Procedura prezentării materialului de urmărire penală (art. 250 – 254 C.pr.pen.)15

În activitatea de urmărire penală se strâng probele necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identitatea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia şi, din acest motiv, s-a considerat necesar ca, după ce s-au strâns toate probele, acestea să fie aduse la cunoştinţa inculpatului pentru ca el să-şi poată exercita atât dreptul la apărare, cât şi dreptul de a contribui la completarea eventuală a urmăririi penale.

Pentru prezentarea materialului de urmărire penală este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

15 În noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010, publicată în M.Of. 486/15.07.2010) procedura nu mai există deoarece suspectul sau inculpatul prin avocat are acces la a consulta sau a asista la efectuarea unor acte de urmărire penală.

43

– acţiunea penală să fi fost pusă în mişcare; – să fie efectuate toate actele de urmărire penală în cauză care să formeze o

convingere certă, pe bază de probe, că este necesară trimiterea în judecată a inculpatului;

– organul de urmărire penală să aibă posibilitatea de a lua contact cu inculpatul şi de a-i asigura prezenţa apărătorului ales sau din oficiu când asistenţa juridică este obligatorie.

După punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare (art. 250 C.pr.pen.), organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi:

a) îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite;

b) îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citeşte materialul;

c) îl întreabă, după ce a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau doreşte să facă declaraţii suplimentare.

La terminarea prezentării materialului de urmărire penală, organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal în care, va consemna declaraţiile şi cererile inculpatului. Procesul-verbal constituie dovada îndeplinirii procedurii prezentării materialului de urmărire penală, constituind mijloc de probă.

Dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală, organul de cercetare penală le examinează de îndată şi dispune prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor.

Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul sau apărătorul său a lipsit în mod nejustificat la chemarea organului de urmărire penală, ori refuză în mod nejustificat să ia cunoştinţă de materialul de urmărire penală ori este dispărut, în referatul ce se întocmeşte se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării.

În situaţia neprezentării materialului de urmărire penală se aplică nulităţile procesuale prevăzute în art. 197 C.pr.pen., deoarece, potrivit art. 257 C.pr.pen. prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie.

1.5.2.8. Terminarea urmăririi penale Urmărirea penală este considerată terminată în momentul în care organul

de cercetare consideră că sunt suficiente probe pentru a dispune, fie trimiterea în judecată, fie stingerea procesului penal prin încetare sau scoaterea de sub urmărire.

Terminarea urmăririi penale în cazul urmăririi fără punerea în mişcare a acţiunii penale ( art. 255-257).

În cauzele în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără punerea în mişcare a acţiunii penale, cercetarea penală se va considera terminată după ce au fost efectuate actele de cercetare penală şi, în cazul când există învinuit în cauză, după ascultarea acestuia şi completarea cercetării potrivit propunerilor făcute de către învinuit.

Organul de cercetare penală, după efectuarea tuturor actelor de cercetare în conformitate cu dispoziţiile legale şi dacă constată că împotriva învinuitului sunt suficiente probe, nefiind prezent nici unul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C.pr.pen, procedează la o nouă ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.

44

Dacă învinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost găsită temeinică ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se consideră terminată (art. 255 C.pr.pen.).

Terminarea urmăririi penale în situaţia expusă mai sus este condiţionată de existenţa învinuitului în cauză. În cauzele în care nu există învinuit şi s-au efectuat toate actele posibile, organul de urmărire penală va înainta dosarul cauzei procurorului care va putea dispune clasarea (art. 262 pct.2 lit. a C.pr.pen) sau restitui dosarul pentru continuarea cercetărilor.

După terminarea urmăririi penale, conform dispoziţiilor art. 256 C.pr.pen., dacă cercetarea penală este terminată, există obligaţia ca de îndată organul de cercetare penală să înainteze dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează rezultatul cercetării pentru ca acesta să decidă în cauză. Referatul cuprinde menţiunile prevăzute în art. 259-260 C.pr.pen.

Terminarea urmăririi penale în cazul urmăririi cu acţiunea penală pusă în mişcare.

Conform art. 258 C.pr.pen., în cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, după completarea cercetării şi după îndeplinirea dispoziţiilor privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, cercetarea penală se consideră terminată. Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoţit de un referat.

În această situaţie rezultă că acţiunea penală a fost pusă în mişcare prin ordonanţă de către procuror în cursul urmăririi penale (învinuitul devenind inculpat şi parte în proces), iar după completarea cercetării rezultă obligaţia organului de cercetare să înainteze de îndată dosarul cauzei împreună cu referatul de terminare a urmăririi penale.

Dacă există însă situaţii în care prezentarea materialului de urmărire penală nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la chemarea organului de cercetare penală, cercetarea penală se consideră terminată atunci când au fost efectuate toate actele de cercetare necesare rezolvării cauzei.

1.6. TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ 1.6.1. Aspect instituţional

Trimiterea în judecată este ultima etapă procesuală a fazei de urmărire şi intră de regulă în structura oricărui proces penal.

Această etapă poate lipsi în cazul în care procurorul dispune încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală sau în cazul extinderii procesului penal la alte fapte în faza de judecată, cu reţinerea lor la prima instanţă (art. 336 alin. 1 lit. a C.pr.pen.).

1.6.2. Verificarea lucrărilor urmăririi penale

În această etapă procesuală, procurorul este singurul subiect procesual, el verificând dosarul cauzei atât asupra competenţei sale şi a organului de cercetare penală, cât şi cu privire la actele de urmărire penală ce au fost efectuate.

Verificarea acestor acte constă în: respectarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea adevărului (ex: dacă s-au adunat probe în favoarea sau în defavoarea inculpatului, dacă au fost examinate şi s-a dispus asupra cererilor noi formulate de inculpat, dacă s-a completat urmărirea penală atunci când a fost necesar acest lucru), dacă au fost strânse probele necesare (ex: există probe suficiente pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele – art. 202 alin. 1 C.pr.pen., date cu

45

privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii – art 202 alin. 4 C.pr.pen.), dacă urmărirea penală este completă (ex: efectuarea tuturor activităţilor prevăzute de lege ca fiind obligatorii pentru faza de urmărire penală – art. 117, art. 238 şi 250 C.pr.pen.), legalitatea administrării probelor (ex: probele să nu fi fost luate prin constrângere – art. 68 C.pr.pen. şi art. 266 C.pen.) şi dacă referatul organelor de cercetare penală este întocmit conform dispoziţiilor art. 259-260 C.pr.pen.

Procurorul procedează la prezentarea materialului de urmărire penală în cazul în care au existat una din situaţiile prevăzute în art. 254 alin. 1 (inculpatul este dispărut, s-a sustras la chemarea organului de cercetare penală) şi inculpatul se prezintă, este prins sau adus după înaintarea dosarului.

Procurorul mai verifică dacă în cursul urmăririi penale s-au luat măsuri de siguranţă ori asiguratorii în condiţiile prevăzute de lege. 1.6.3. Rezolvarea cauzelor de procuror 1. Când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi că acesta răspunde penal: a) dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale , dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată; b) dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată; 2. Dă ordonanţă prin care: a) clasează, scoate de sub urmărire sau încetează urmărirea penală potrivit art. 11 C.pr.pen.; b) suspendă urmărirea penală, atunci când constată existenţa unei cauze de suspendare a urmăririi. 1.6.4. Rechizitoriul

După verificarea lucrărilor de urmărire penală, dacă procurorul constată că sunt întrunite condiţiile pentru trimiterea în judecată, procedează la întocmirea rechizitoriului, act care constituie sesizarea instanţei de judecată.

Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203 C.pr.pen. (menţiunile comune pe care legea le prevede ca fiind obligatorii pentru orice ordonanţă dată de către un organ de urmărire penală, şi anume: data şi locul întocmirii rechizitoriului, numele, prenumele şi calitatea celui care-l întocmeşte, precum şi semnătura lui), si datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.

Dacă urmărirea penală se efectuează de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi datele suplimentare prevăzute în art. 260 C.pr.pen. (mijloacele materiale de probă şi măsurile luate în cursul cercetării penale, măsurile asiguratorii privind reparaţiile civile sau executarea pedepsei amenzii, precum şi cheltuielile judiciare).

Legea prevede că atunci când lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi, procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă se dau rezolvări diferite.

Potrivit prevederilor art. 264 alin. 1 C.pr.pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.

46

Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior.

Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.

În dispoziţiile art. 267 alin. 1 C.pr.pen. se arată situaţiile când la întocmirea rechizitorului, dacă procurorul consideră că este necesară arestarea inculpatului, înaintează rechizitoriul şi propunerea de arestare instanţei în termen de 24 de ore, procedând în acest mod şi la luarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal. Acesta poate dispune asupra măsurilor restrictive de libertate prevăzute în art. 145 şi 1451 C.pr.pen. tot prin rechizitoriu dacă consideră necesar acest lucru. 1.7. RELUAREA URMĂRIRII PENALE (art. 270-274 C.pr.pen.)

Procesul penal se desfăşoară de regulă printr-o succesiune de activităţi într-o ordine prestabilită de lege, dar uneori, datorită unor împrejurării sau situaţii, este necesară întreruperea desfăşurării normale a procesului penal.

Reluarea urmăririi penale este posibilă atunci când a încetat cauza care a impus măsura suspendării.

Aşa cum am arătat în secţiunile precedente, terminarea urmăririi penale are un caracter relativ, întrucât în cazul în care instanţa de judecată constată că e necesară refacerea sau completarea urmăririi penale ori extinde acţiunea penală, cauza poate fi restituită urmând ca urmărirea penală să fie reluată.

Reluarea urmăririi penale este instituţia procesual penală cu ajutorul căreia se asigură desfăşurarea procesului penal prin reactivarea cursului urmăririi penale în cazurile prevăzute de lege.16

Potrivit art. 270 C.pr.pen., urmărirea penală este reluată în caz de: a) încetare a cauzei de suspendare; b) restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii urmăririi penale; c) redeschidere a urmăririi penale.

1.8. PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ACTELOR ŞI MĂSURILOR DE URMĂRIRE PENALĂ 1.8.1. Dreptul de a face plângere

Principiul legalităţii procesuale obligă organele de urmărire penală ca în tot cursul desfăşurării fazei de urmărire penală să respecte dispoziţiile legale. Pentru apărarea drepturilor şi intereselor procesuale ale persoanelor ale căror drepturi sunt încălcate de organele de urmărire penală legea procesual penală a prevăzut instituţia plângerii împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală în dispoziţiile art. 275 –2781 C.pr.pen.

16 V. Dongoroz ]i colectiv, op.cit., pag. 80

47

Această instituţie a plângerii nu trebuie confundată cu plângerea penală prevăzută de art. 222 C.pr.pen. ca mod general de sesizare sau cu exercitarea căilor de atac. 1.8.2. Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de organele de cercetare penală

În condiţiile legii procurorul poate să nu exercite acţiunea penală dispunând: • soluţia de neurmărire – neînceperea urmăririi penale ; •soluţia de netrimitere în judecată – clasarea, încetarea urmăririi penale, ori

scoaterea de sub urmărire penală Soluţiile prin care procurorul pune capăt procesului penal în faza de urmărire

penală pot duce la contestarea acestora. Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi a actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, potrivit art. 275 alin. 1 C.pr.pen.

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.

Dacă plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, când acestea sunt necesare (art. 276 C.pr.pen.).

După primirea plângerii, procurorul este obligat să o rezolve în cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată. 1.8.3. Plângerea împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror

Plângerea împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta poate fi făcută de orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate.

Plângerea se rezolvă de către prim-procurorul parchetului din care face parte procurorul împotriva căruia s-a plâns persoana respectivă sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul când măsurile şi actele sunt ale primului-procuror ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

Plângerea formulată împotriva soluţiei de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă. În cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau al ordonanţei ori, după caz, al rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă sau rezoluţie, persoanelor interesate, potrivit art. 228 alin. 6, art. 246 alin. 1 şi art. 249 alin. 2.

Rezoluţiile sau ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.

Pentru celelalte acte efectuate de procuror ori efectuate în baza dispoziţiilor date de acesta nu există un termen de exercitare a dreptului de a face plângere şi considerăm că plângerea poate fi făcută pe tot timpul urmăririi penale până în

48

momentul în care se termină urmărirea penală şi se dispune o soluţie de către procuror. 1.8.4. Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

După ce plângerea făcută potrivit art. 275-278 C.pr.pen. a fost respinsă de către procurorul competent împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de către procuror, persoana vătămată, precum şi orice altă persoană ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare – art. 277 şi 278 – la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.

Procedura de judecata Dosarul de urmărire penală împreună cu plângerea va fi trimis de parchet

instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere dosarul. Procedura în faţa instanţei de judecată este condiţionată de o procedură prealabilă

privind respingerea de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior a plângerii iniţiale.

Astfel, numai după ce s-a adresat cu plângere împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimiterii în judecată date de procuror şi conducătorul parchetului sau procurorul ierarhic superior au respins-o, persoana vătămată sau orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă.

În lege s-a prevăzut că sunt supuse controlului instanţei de judecată soluţiile de respingere şi nu cele prin care conducătorul parchetului sau ale conducătorului ierarhic superior, din oficiu sau la plângerea formulată în temeiul art. 275 – 278 din C.pr.pen., au infirmat rezoluţia sau ordonanţa de neurmărire ori netrimitere în judecată, dispunând reluarea şi completarea cercetărilor premergătoare sau a urmăririi penale.

Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi persoana care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor persoane, legal citate, nu împiedică soluţionarea cauzei. Când judecătorul consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia.

La judecarea plângerii, prezenţa procurorului este obligatorie. La termenul fixat pentru judecarea plângerii, judecătorul dă cuvântul persoanei care a făcut plângerea, persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale şi apoi procurorului.

După ce instanţa dă cuvântul persoanelor citate legal va proceda la judecarea plângerii, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul acuzei, precum şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.

Potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 C.pr.pen. instanţa pronunţă una din urmă-toarele soluţii:

a) respinge plângerea prin sentinţă ca tardivă sau inadmisibilă, ori după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată.

49

b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale, după caz.

c) admite plângerea prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre rejudecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător.

Judecătorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia, iar în situaţia în care plângerea a fost greşit îndreptată, ea se va trimite organului judiciar competent, pe cale administrativă. (art. 2781 alin. 12 şi 13 C.pr.pen.).

Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă.

AUTOEVALUARE CAPITOLUL I

URMÃRIREA PENALÃ

1. Care sunt modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală a) plângerea, denunţul şi sesizarea comandantului navei sau aeronavei; b) plângerea, plângerea prealabilă, denunţul şi sesizarea din oficiu; c) plângerea prealabilă, avizul ministrului justiţiei şi dorinţa exprimată de guvernul statului străin pentru infracţiunile contra reprezentanţilor acelui stat; d) plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.

2. Substituiţii procesuali pot formula plângere pentru persoana vătămată: a) nu, pe considerentul că răspunderea penală este personală; b) da, numai pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; c) da, de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi; d) da, numai pentru ipoteza în care persoana vătămată nu se află în ţară.

3. Ce se înţelege prin noţiunea de „învinuit": a) persoana faţă de care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală; b) persoana împotriva căreia s-a dispus trimiterea în judecată; c) persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp procurorul nu a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu; d) persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.

4. Suspendarea urmăririi penale poate fi dispusă prin: a) ordonanţa; b) ordonanţa, când s-a pus în mişcare acţiunea penală sau rezoluţia, când nu s-a procedat la punerea în mişcare a acţiunii penale; c) ordonanţa, când se dispune de procuror şi rezoluţie, când se dispune de organul de cercetare penală; d) proces-verbal.

5. Poate fi repetată procedura prezentării materialului de urmărire penală? a), nu; b). da, în situaţia în care asistenţa juridică a învinuitului/inculpatului nu a fost asigurată;

50

c). da, în ipoteza în care organul de urmărire penală a efectuat noi acte de urmărire penală sau dacă se constată că trebuie schimbată încadrarea juridică a faptei; d). da, în situaţia în care instanţa de judecată dispune extinderea procesului penal pentru alte fapte sau pentru alte persoane.

6. Prin ce act dispune procurorul admiterea sau respingerea cererilor noi formulate de învinuit/inculpat la prezentarea materialului de urmărire penală

a) admiterea cererilor noi, prin rezoluţie, iar respingerea prin ordonanţă; b) prin ordonanţă; c) prin ordonanţă, de către procuror şi prin rezoluţie, de către organul de cercetare penală; d) prin procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.

7. Când procurorul constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală poate

a) să infirme rezoluţia şi să restituie actele organului de cercetare, dispunând începerea urmăririi penale; b) să dispună suspendarea urmăririi penale; c) să solicite persoanei vătămate sesizarea din nou a organelor de urmărire penală; d) să dispună scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale.

8. Când se dispune suspendarea urmăririi penale:

a) intervine vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) С. pr. pen.; b) intervine vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-j) С. pr. pen.; с) se constată, printr-o expertiză medico-legală că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la procesul penal; d) se constată, prin orice act medical că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la procesul penal.

9. Actele de constatare întocmite de comandantul unei nave sub pavilion românesc care constată săvârşirea unei infracţiuni la bordul acesteia:

a) actele de constatare întocmite se adresează organului de cercetare penală competent în cel mult 5 zile de la ancorarea navei, indiferent de locul în care aceasta ancorează; b) comandantul navei va întocmi dosarul de urmărire penală, urmând ca acesta să fie predat parchetului de pe lângă judecătoriile Constanţa sau Galaţi, în funcţie de locul ancorării navei; c) procesele-verbale încheiate de comandantul navei constituie mijloace de probă; d) comandantul navei are dreptul de a dispune arestarea preventivă provizorie a făptuitorului, măsură care urmează a fi supusă confirmării procurorului competent la momentul ancorării în primul port românesc.

10. Ce caracter are prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului de către procuror:

a), obligatorie; b). facultativă; c). obligatorie, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani; d). un atribut de competenţa exclusivă a organelor de cercetare ale poliţiei judiciare.

51

CAPITOLUL II 2. PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE

2.1. NOŢIUNI GENERALE 2.1.1. Natura juridica

Plângerea prealabilă este actul procesual penal prin care persoana vătămată printr-o infracţiune, îşi manifestă voinţa ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale şi ca urmare, nu poate începe şi nici continua urmărirea penală.

Alături de modurile generale de sesizare există şi moduri speciale de sesizare printre care şi instituţia plângerii prealabile.

Aceste moduri speciale de sesizare se referă la faptul că în cazul anumitor infracţiuni nu se mai poate declanşa procesul penal din oficiu, fiind necesare anumite autorizări sau formalităţi (ex: dorinţa expresă a guvernului străin, autorizarea Procurorului General, sesizarea comandantului unităţii).

Ca mod de sesizare a organelor judiciare, plângerea prealabilă se deosebeşte de plângerea penală prevăzută în art. 222 C.pr.pen., ca mod general de sesizare, prin următoarele aspecte:

• plângerea prealabilă este o condiţie de pedepsibilitate şi de punere în mişcare a acţiunii penale, în timp ce plângerea este un simplu act de sesizare neimplicând şi punerea în mişcare a acţiunii penale;

• plângerea ca mod general de sesizare a organelor judiciare reprezintă o sesizare comună ce poate fi înlocuită cu alte moduri generale de sesizare, cum ar fi denunţul sau sesizarea din oficiu, pe când plângerea prealabilă este un mod de sesizare special prevăzut pentru anumite infracţiuni;

• chiar dacă făptuitorul este cunoscut, plângerea se adresează întotdeauna organului de urmărire penală sau procurorului potrivit legii, astfel cum s-a stabilit prin Legea nr. 356/2006, care a abrogat vechile dispoziţii procedurale potrivit cărora, plângerea putea fi adresată pentru anumite infracţiuni şi instanţei de judecată;

• plângerea este generată de principiul oficialităţii prevăzut de art. 2 alin. 2 C.pr.pen. pe când plângerea prealabilă are un caracter disponibil, persoana vătămată având posibilitatea prevăzută de C.pen. şi C.pr.pen. de a-şi retrage plângerea ori de a se împăca cu învinuitul sau inculpatul;

• plângerea prealabilă are în conţinut, în plus faţă de plângerea ca mod general de sesizare, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi indicarea părţii responsabile civilmente când este cazul. 2.1.2. Titularii plângerii prealabile

Potrivit dispoziţiilor C.pen. şi C.pr.pen., titularii plângerii prealabile pot fi: a) Persoana vătămată ca titular al plângerii prealabile

Datorită anumitor interese ale victimei sau ale familiei sale, legiuitorul a înţeles ca anumite fapte penale să nu fie aduse în faţa organelor judiciare decât prin manifestarea expresă a voinţei celui vătămat, adică subiectul pasiv al infracţiunii, pentru că numai el poate aprecia dacă se poate declanşa procesul penal.

Potrivit art. 131 alin. 3 C.pen., dacă prin săvârşirea infracţiunii, pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă, s-a adus vătămare mai multor persoane, este suficientă plângerea prealabilă doar a unei

52

singure persoane vătămate pentru a produce efecte şi faţă de celelalte persoane vătămate.

Dacă plângerea prealabilă s-a introdus sau se menţine numai cu privire la unul dintre făptuitori, aceasta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea infracţiunii (art. 131 alin. 4 C.pr.pen.).

În caz de retragere a plângerii prealabile (art. 131 alin. 2 C.pen.) sau în caz de împăcare a părţilor (numai când legea prevede expres) se înlătură răspunderea penală.

În literatura de specialitate există opinii diferite cu privire la faptul că o persoană juridică ar putea introduce plângere prealabilă.

În opinia unor autori, o persoană juridică nu poate introduce plângere prealabilă, argumentându-se că retragerea plângerii prealabile şi împăcarea sunt manifestări unilaterale sau bilaterale de voinţă ale persoanelor fizice şi nu s-ar concepe niciodată ca împăcarea în procesul penal să intervină între o persoană fizică şi una juridică.

De asemenea, se arată că toate infracţiunile pentru care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sunt îndreptate împotriva persoanelor fizice sau a patrimoniului lor.17

Alţi autori opiniază că persoana juridică poate introduce plângere prealabilă prin reprezentanţii săi legali18, în condiţiile în care a suferit o vătămare printr-o infracţiune pentru care legea condiţionează răspunderea penală de plângerea prealabilă a persoanei vătămate (abuzul de încredere prevzut de art. 213 C.pen.).

Această din urmă opinie, a fost confirmată de Curtea Constituţională, care a statuat că plângerea prealabilă poate fi introdusă şi de o persoană juridică care a suferit o vătămare printr-o infracţiune pentru care legea condiţionează răspunderea penală, de plângerea prelabilă a persoanei vătămate.19

b) Alte persoane decât titularul plângerii prealabile pot să facă această sesizare

Coroborând dispoziţiile art. 284 alin. 2 C.pr.pen. (când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul) cu cele ale art. 132 alin. 3 din C.pen. se poate trage concluzia că aceste persoane sunt reprezentanţii legali (părinţi, tutore, curator) pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Dispoziţiile art. 222 alin. 5 C.pr.pen. privind plângerea în sensul că ea poate fi făcută de către unul din soţi pentru celălalt soţ sau de copilul major pentru părinţi nu sunt aplicabile plângerii prealabile.

Plângerea prealabilă se poate face prin mandatar, mandatul trebuind să fie special în sensul că trebuie să se precizeze împotriva cui se face plângerea prealabilă şi pentru ce faptă, iar procura să rămână ataşată plângerii.

Odată stabilit faptul că şi persoana juridică poate introduce plângere prealabilă, este evident că aceasta va fi formulată de reprezentanţii săi legali.

În practică s-a pus problema dacă mai este necesară o plângere prealabilă atunci când persoana vătămată a decedat, înainte de expirarea termenului de introducere a acesteia.

Decesul persoanei vătămate, după ce a introdus plângerea prealabilă nu produce nici un efect, procesul penal continuând până la finalizarea sa printr-o hotărâre

17 I. Neagu, Tratat de procedur` penal`, Editura PRO, 1997, pag. 462. 18 V. Dongoroz şi colectivul – Explicaţii Teoretice ale Codului de procedură penală – partea specială vol I, Ed. Academiei, Bucureşti 1976, pag. 98 19 Deciziile nr. 177/1998 publicată în M.Of. Partea I nr. 77 din 24/02/1999 şi nr. 5/1999 publicată în M.Of. Partea

I nr. 95 din 05/03/1999 (vezi practică judiciară)

53

judecătorească definitivă. Numai decesul învinuitului sau inculpatului atrage încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal, nu şi decesul părţii vătămate după ce aceasta a depus plângerea prelabilă (decizia penală nr. 3067/1995 a C.S.J. publicată în Revista Dreptul nr. 7/1996, pag. 127).

În vederea apărării persoanei fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, pentru infracţiunile a căror acţiune penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, art. 131 alin. 5 C.pen. prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. În această situaţie acţionează atât principiul disponibilităţii, cât şi cel al oficialităţii. 2.1.3. Conţinutul plângerii prealabile: - descrierea faptei; - indicarea autorului; - arătarea mijloacelor de probă; - indicarea adresei părţilor şi a martorilor; - precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă; - indicarea persoanei responsabile civilmente dacă este cazul.

Descrierea faptei trebuie să se facă cu precizie, arătându-se data şi împrejurările când s-a săvârşit. Dacă sunt mai multe fapte se descrie fiecare în parte.

Nu este necesar să se dea o încadrare juridică faptei, iar dacă a fost dată nu are importanţă că este greşită. Dacă se constată că pentru fapta descrisă nu era necesară plângerea prealabilă, plângerea făcută are valoarea unei plângeri sau a unui denunţ.

Indicarea autorului (făptuitorului) se realizează prin nume, prenume, adresă şi are înţelesul dat de art. 23 C.pen. (persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator sau complice).

În ceea ce priveşte mijloacele de probă, dacă sunt cunoscute sau se află în posesia persoanei vătămate, trebuie menţionate sau ataşate la plângerea prealabilă (de ex: un certificat medico-legal, un raport de constatare tehnico-ştiinţifică sau orice înscris din cuprinsul căruia să rezulte activitatea infracţională).20

De asemenea, plângerea prealabilă trebuie să conţină numele, prenumele şi adresa exactă a părţilor şi martorilor.

Este de asemenea necesară menţiunea de constituire ca parte civilă a persoanei vătămate, iar atunci când este cazul trebuie să se menţioneze şi partea responsabilă civilmente.

Deşi legea nu prevede expres, pe lângă aceste menţiuni, în mod obligatoriu, în plângerea prealabilă se indică numele, prenumele şi adresa exactă a persoanei vătămate, precum şi cererea expresă de începere a urmăririi penale şi de efectuare de cercetări penale împotriva făptuitorului sub aspectul infracţiunii săvârşite şi se semnează.21

În situaţia în care plângerea s-a făcut prin mandatar se ataşează la plângere actul care face dovada acestei calităţi. 2.1.4. Termenul de introducere a plângerii prealabile

Termenul este de 2 luni, fiind prevăzut în art. 284 C.pr.pen. şi curge de la data la care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, iar în cazul când aceasta este un 20 Mihai Apetrei, op.cit., pag. 119. 21 Gheorghi\`. Mateu\, Procedura penal`. Partea special`, vol. I, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 40.

54

minor sau incapabil termenul curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.

Facem precizarea că acest termen este unul special, caracteristic unei instituţii cu natură mixtă – substanţială şi procedurală (decăderea din dreptul de a introduce plângerea). 2.2. ORGANELE LA CARE POATE FI INTRODUSĂ PLÂNGEREA PREALABILĂ 2.2.1. Consideraţii preliminarii

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. 2.2.2. Introducerea plângerii prealabile la organul de cercetare penală sau procuror ( art.279 alin. 2 C.pr.pen. astfel cum a fost introdus prin art.1 pct.140 din Legea nr. 356/2006 )

Plângerea prealabilă se adresează, de regulă, organului de cercetare al poliţiei judiciare sau procurorului, ca excepţie, atunci când făptuitorul întruneşte calitatea prevăzută de lege, plângerea prealabilă trebuie adresată organului competent să efectueze urmărirea penală în acea cauză, luându-se în considerare calitatea făptuitorului. S-a avut în vedere ca persoanele care au o anumită calitate să nu fie înlăturate, pentru aceste infracţiuni, de la organele de urmărire penală care au competenţa de a le urmări pentru orice altă infracţiune.

Pentru procuror nu se pune problema competenţei după materie, deoarece infracţiunile supuse plângerii prealabile sunt de competenţa judecătoriei. În cazul în care a fost sesizat un organ de urmărire penală necompetent, acesta se va desesiza în favoarea organului competent să efectueze urmărirea penală.

În caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea acesteia chiar în lipsa plângerii prealabile, altfel ar putea fi obstaculată aflarea adevărului prin dispariţia mijloacelor de probă.

Organul de urmărire cheamă persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală şi o efectuează ori trimite cauza organului competent atunci când calitatea făptuitorului o impune.

După primirea plângerii prealabile, organul de cercetare al poliţiei sau procurorul procedează potrivit regulilor de procedură, dispunând începerea urmăririi penale şi efectuarea cercetării sau dispunând neînceperea urmăririi penale dacă există vreo cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale (art. 10).

Urmărirea penală se desfăşoară cu participarea persoanei vătămate, care are un drept de dispoziţie asupra acţiunii penale prin retragerea plângerii prealabile sau împăcarea cu inculpatul.

2.2.3. Introducerea plângerii prealabile la organul competent să efectueze urmărirea penală

Calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvârşirii infracţiunii poate atrage competenţa unui anumit organ de urmărire penală, fie organ de cercetare penală, fie procuror. Legea prevede pentru o asemenea situaţie competenţa prioritară şi exclusivă a unui anumit organ de urmărire penală, căruia trebuie să i se trimită plângerea prealabilă dacă aceasta fusese adresată altui organ de urmărire penală.

Calitatea prevăzută de lege este aceea de judecător, procuror, militar, poliţist judiciar sau aceea de demnitar, prevăzută în art. 29 pct. 1. în aceste situaţii, plângerea se adresează:

55

- procurorului din parchetul de pe lângă curtea de apel, în cazul infracţiunii săvârşite de un judecător de la judecătorie sau tribunal ori de un procuror de la parchetele corespunzătoare;

- procurorului militar de la parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în cazul infracţiunii săvârşite de un judecător militar de la tribunalul militar sau de la tribunalul militar teritorial ori de un procuror de la parchetele corespunzătoare;

- procurorului din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul infracţiunilor săvârşite de judecătorul şi magistratul asistent de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorul de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, de procurorul din parchetele corespunzătoare;

- procurorului din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul infracţiunilor săvârşite de senatori şi deputaţi, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de Preşedintele Consiliului Legislativ, de membrii Curţii de Conturi, de mareşali, amirali, generali, de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului Cler, care au cel puţin grad de arhiereu sau echivalent acestuia;

- procurorului din parchetul de pe lângă tribunal, pentru infracţiunile săvârşite de agenţii poliţiei judiciare, şi procurorului din parchetul de pe lângă curţile de apel, pentru infracţiunile săvârşite de ofiţerii de poliţie judiciară;

- comandantului unităţii, şefului de garnizoană sau ofiţerilor desemnaţi de aceştia ca organe de cercetare speciale, pentru infracţiunile săvârşite de militari până la gradul de colonel, afară de infracţiunile săvârşite de militari care atrag competenţa procurorului militar, indicaţi anterior.

Dacă plângerea a fost adresată unui alt organ de urmărire penală indicat mai sus, organul sesizat trebuie să trimită plângerea prealabilă la organul de urmărire competent să efectueze urmărirea penală, potrivit precizărilor făcute, plângerea fiind considerată valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent. La organul de urmărire penală competent se trimit, dacă nu este posibilă disjungerea, toate plângerile prealabile pentru infracţiuni săvârşite de o persoană având calităţile arătate anterior, dacă sunt conexe sau indivizibile, chiar dacă sunt din categoria infracţiunilor pentru care plângerea prealabilă se adresează altor organe de urmărire penală. Urmărirea penală se desfăşoară şi se finalizează după regulile de drept comun, cu precizarea că retragerea plângerii prealabile atrage încetarea urmăririi, cu excepţia cazului când învinuitul sau inculpatul solicită continuarea procesului penal. 2.3. MODALITĂŢI SPECIALE PRIVIND PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE 2.3.1. Procedura în cazul infracţiunilor flagrante

Potrivit art. 465 C.pr.pen., este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l propune participant la infracţiune.

Este posibil ca acţiunea penală să se pună în mişcare la plângerea persoanei vătămate şi atunci când infracţiunea respectivă este flagrantă.

În această situaţie asistăm la o revenire la principiul oficialităţii, în sensul că avându-se în vedere pericolul social sporit, necesitatea strângerii probelor, stabilirea rapidă a făptuitorului, legiuitorul a dispus obligativitatea organului de urmărire penală

56

de a constata săvârşirea faptei, chiar dacă nu s-a introdus o plângere prealabilă. (art. 280 alin. 1 C.pr.pen.)

Cu ocazia constatării infracţiunii flagrante se încheie un proces-verbal care trebuie să cuprindă date în legătură cu făptuitorul, împrejurările în care a fost comisă fapte şi să se conserve probele (art. 167 C.pr.pen.).

Ulterior constatării infracţiunii flagrante se revine la principiul disponibilităţii, specific instituţiei plângerii prealabile.

Potrivit art. 280 alin. 3 reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006 „după constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată, şi dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. În caz contrar, procurorul dispune încetarea urmăririi penale”.

Procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante se aplică în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă numai dacă persoana vinovată a introdus în termen de 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmărire penală (art. 479 alin. 2 C.pr.pen.).

Persoana vătămată trebuie chemată şi întrebată dacă înţelege să introducă plân-gerea prealabilă.

În situaţia în care persoana vătămată nu a introdus plângerea prealabilă în termen de 24 de ore, aceasta nu e decăzută din acest drept, putând să o introducă şi ulterior, potrivit termenului prevăzut în art. 284 C.pr.pen.,22 dar nu se va mai aplica procedura flagrantă. 2.3.2. Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate (art. 281 C.pr.pen. modificat prin Legea nr. 356/2006)

În caz de conexitate sau indivizibilitate între o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă şi o altă infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale nu se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura prevăzută în art. 35 C.pr.pen., situaţie în care urmărirea revine organului de urmărire penală competent după calitatea persoanei – art. 281 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.

În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine potrivit legii mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite, revine instanţei superioare în grad.

În cazul infracţiunii de furt, prevăzută în art. 210 C. pen., persoana vătămată se poate adresa cu plângere prealabilă doar organului de cercetare penală sau procurorului, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus după modificarea art. 279 C.pr.pen. prin Legea nr. 356/2006, această sesizare nu mai este posibilă a fi adresată instanţei de judecată. 2.3.3. Procedura în cazul schimbării încadrării juridice a faptei (art. 286 C.pr.pen. modificat prin Legea nr. 356/2006)

Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de judecată este posibil să nu se contureze încadrarea juridică a faptei şi să se descopere în urma cercetărilor că fapta

22 Mihai Apetrei, op.cit., pag. 135.

57

trebuie să primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă.

Potrivit art. 286 C.pr.pen., dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală, după caz, continuă cercetarea. În caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale – prevederea descrisă mai sus a fost introdusă prin Legea nr. 356/2006.

Schimbarea încadrării juridice a faptei poate avea loc şi în faţa instanţei de judecată. În această situaţie, instanţa cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, încetează procesul penal atunci când partea vătămată declară că nu înţelege să formuleze plângere prealabilă sau trimite cauza organului de urmărire penală sau procurorului pentru a proceda conform art. 279 C.pr.pen.

În ipoteza în care persoana vătămată declară că nu înţelege să facă plângere, instanţa de judecată nu numai că încetează procesul penal, dar mai mult, nu va soluţiona nici latura civilă, astfel încât partea vătămată poate formula o acţiune separată pentru obţinerea despăgubirilor.

Atunci când trimiterea în judecată s-a făcut prin rechizitoriu, iar în instanţă se schimbă încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune ce se urmăreşte la plângerea prealabilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 286 C.pr.pen., potrivit cărora instanţa cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă. În caz afirmativ, dosarul se va restitui parchetului sau organului de urmărire penală pentru a proceda conform art. 279 C.pr.pen., iar când partea vătămată nu înţelege să formuleze plângere se va dispune încetarea procesului penal.

2.3.4. Plângerea prealabilă greşit îndreptată ( art. 285 C.pr.pen. ) la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent, pe cale administrativă. În aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent.

58

AUTOEVALUARE CAPITOLUL II

PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE

1. Care este termenul de introducere a plângerii prealabile: a) 2 luni de la momentul săvârşirii infracţiunii; b) 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul; c) determinat de prescripţia răspunderii penale; d) 2 luni din ziua în care persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul, în ipoteza în care cel vătămat este un militar în termen sau militar cu termen redus.

2. Dacă partea vătămată îşi retrage plângerea prealabilă dar îşi menţine pretenţiile civile, ce soluţie va pronunţa instanţa de judecată:

a) va dispune încetarea procesului penal, în baza retragerii plângerii prealabile; b) nu va ţine cont de retragerea plângerii prealabile, aceasta, pentru a putea fi luată în consideraţie, trebuind a fi totală şi necondiţionată; c) instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va soluţiona numai latura civilă a cauzei; d) îşi va declina competenţa în favoarea instanţei civile.

3. Până când poate interveni împăcarea părţilor în cadrul procesului penal?

a), până la citirea actului de sesizare a primei instanţe; b). până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; c). până la terminarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă; d). până la terminarea dezbaterilor.

4. Se poate deroga de la termenul de introducere a plângerii prealabile? a), nu; termenul de introducere a plângerii prealabile având un caracter procedural, nerespectarea lui atrage decăderea din exerciţiul dreptului de introducere a plângerii prealabile; b). da, în ipoteza în care făptuitorul are calitatea de parlamentar; c). da, când persoana vătămată a fost împiedicată de o cauză temeinică să introducă plângerea prealabilă în termen; d). numai în ipoteza în care plângerea prealabilă se adresează procurorului.

5. Arătaţi modalităţile de introducere a plângerii prealabile: a) de către persoana vătămată prin infracţiune; b) prin substituitii procesuali ai persoanei vătămate; c) direct instanţei de judecată; d) în termen de 3 luni de la momentul săvârşirii infracţiuni.

59

CAPITOLUL III 3. JUDECATA ÎN PRIMÃ INSTANŢÃ

3.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND JUDECATA CA FAZĂ A PROCESULUI PENAL ŞI PRINCIPIILE SPECIFICE ACESTEIA 3.1.1. Noţiuni generale privind judecata ca fază a procesului penal

Judecata reprezintă o fază a procesului penal, alături de urmărirea penală şi de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale şi reprezintă etapa procesuală care se desfăşoară în faţa instanţei penale din momentul sesizării ei şi până la soluţionarea cauzei penale în mod definitiv.

În faza judecăţii, conducerea activităţii procesuale revine instanţei care este subiectul dominant al procesului penal, dintre organele judiciare participând doar procurorul, care are însă o poziţie procesuală diferită de cea pe care o are în cazul urmăririi penale, unde se manifestă ca organ dominant.

Ceilalţi participanţi (inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente) pot face cereri, ridica excepţii şi pune concluzii conform art. 301 C.pr.pen..

Importanţa fazei de judecată se datorează faptului că soluţionează în mod definitiv cauza penală, respectiv procesul penal, atât în faza tipică, care include şi urmărirea penală, cât şi în faza atipică, când plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată.

Obiectul judecăţii trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: verificarea legalităţii şi temeiniciei învinuirii pentru care procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului; rezolvarea acţiunii penale şi a celei civile; verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pronunţate prin intermediul căilor ordinare de atac sau extraordinare de atac. 3.1.2. Principiile specifice fazei de judecată

Potrivit art. 289-290 C.pr.pen., judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.

În baza acestor texte de lege se apreciază că principiile specifice fazei de judecată sunt: publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea. Publicitatea

Potrivit art.126 din Constituţia României, şedinţele de judecată sunt publice în afară de cazurile prevăzute de lege. Aceeaşi reglementare o regăsim şi în Capitolul III din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, actualizată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul justiţiei.

În art. 11 din legea mai sus arătată se precizează că şedinţele de judecată sunt publice în afară de cazurile prevăzute de lege şi că pronunţarea hotărârilor se face în şedinţă publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

De asemenea, art.290 din C.pr.pen. prevede că şedinţa de judecată este publică. Potrivit acestor reglementari, publicitatea şedinţei de judecata constă în faptul ca

locul unde urmează să se desfăşoară judecata este accesibil pentru orice persoană, acest acces nu este îngrădit în nici un mod.

Acest principiu permite un control al opiniei publice asupra activităţii de justiţie prin participarea oricărei persoane la şedinţă cât şi realizarea rolului educativ al procesului penal consacrat de art.1 C.pr.pen.

Publicitatea şedinţei este obligatorie, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la aceasta constituind motiv de nulitate absolută (art.197 alin.2 C.pr.pen.). Instanţa are obligaţia să menţioneze în hotărâre că a fost pronunţată în şedinţă publică sau în caz

60

contrar că şedinţa a fost secretă. Lipsa unei asemenea menţiuni duce la nulitatea absolută a hotărârii.

De la această regulă a publicităţii şedinţei de judecată există şi excepţii, art.290 C.pr.pen. consacrând în teza a II-a alin.1 că minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată, iar în alin.2, că dacă judecata în şedinţa publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. Oralitatea

Potrivit art.289 C.pr.pen., judecata cauzei se face, în şedinţă, oral, în sensul că întreaga desfăşurare a şedinţei de judecată este realizată sub forma orală, prin viu grai. Inculpatul este ascultat oral, martorii sunt audiaţi oral, excepţiile ridicate oral, discutarea mijloacelor de probă oral, participanţii în procesul penal îşi expun punctual de vedere oral, concluziile se susţin oral.

Principiul oralităţii nu exclude însă forma scrisă, aspectul oral fiind consemnat în caietul de şedinţă al grefierului, care ia notă cu privire la desfăşurarea procesului penal, note ce trebuie vizate de preşedintele completului, întreaga expunere orală a judecăţii materializându-se într-o încheiere de şedinţă.

Nerespectarea oralităţii poate atrage nulitatea relativă a hotărârii dacă a produs o vătămare părţilor din proces ce nu poate fi înlăturată în alt mod. 23 Nemijlocirea Desfăşurarea judecăţii cauzei în faţa instanţei se face prin îndeplinirea tuturor actelor procesuale şi procedurale în mod direct în prezenţa completului de judecată. Toate activităţile desfăşurate în cursul urmăririi penale sunt supuse direct verificării şi evaluării completului de judecată şi, întrucât sunt cunoscute de la dosar părţilor interesate, dă posibilitatea părţilor de a se manifesta prin celelalte principii referitoare la oralitate şi contradictorialitate.

Contradictorialitatea Contradictorialitatea presupune ca părţile să fie prezente la judecată, să cunoască

toate probele din dosar şi să le poată combate, prin mijloace legale şi egale, pe cele ce se administrează în defavoarea lor.24

Contradictorialitatea presupune că martorii propuşi de o parte, li se pot pune întrebări şi de către celelalte părţi; probelor administrate în acuzare le pot fi opuse probe în apărare; cererile şi excepţiile ridicate de orice parte se pot combate de cealaltă parte; punctele de vedere ale părţilor trebuie cunoscute de toţi participanţii pentru exprimarea poziţiei proprii în legătură cu chestiunea respectivă ş.a.m.d.25

Contradictorialitatea se manifestă atât între părţi, între acestea şi procuror, cât şi procuror şi instanţa de judecată. 3.2. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND JUDECATA 3.2.1. Rolul activ al instanţei de judecată se manifestă în sensul că se stabileşte vinovăţia inculpatului, întinderea prejudiciului cauzat prin infracţiune, persoanele chemate să fie trase la răspundere civilă pentru soluţionarea laturii civile a cauzei penale.

Totodată, rolul activ al instanţei se reflectă în numeroase dispoziţii speciale referitoare la anumite etape sau instituţii ale judecăţii. Astfel, se prevede că

23 T.J.Suceava, dec. pen. nr.511/1969, RRD nr.8/1969. 24 M. Apetrei, Drept Procesual Penal, Editura Oscar Print, p.147. 25 N.Volonciu, Tratat de procedura penal` ,Editura Paideea, 1996, pag.155.

61

preşedintele completului trebuie să dea lămuriri părţilor şi să le întrebe dacă au de făcut cereri sau de ridicat excepţii (art. 320 C.pr.pen.); instanţa de apel este obligată ca, în afara motivelor invocate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele (art.371 alin. 2 C.pr.pen.); instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs (art.3857 C.pr.pen.) etc. 3.2.2. Locul unde se desfăşoară judecata.

Potrivit art. 288 C.pr.pen., judecata se desfăşoară în sediul instanţei. Această regulă, care se aplică în toate stadiile fazei de judecată, se justifică prin

nevoia de a asigura un caracter de solemnitate judecării cauzelor penale şi o legătură permanentă între activitatea instanţei şi interesul opiniei publice manifestat pentru astfel de cauze.

Articolul 288 teza II C.pr.pen. arată că, pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc.

Motivele pot fi determinate atât de situaţii când rolul educativ şi preventiv al procesului penal este realizat la locul unde fapta a produs o anumită impresie în rândul publicului, cât şi de unele dificultăţi procedurale care ar putea duce la îngreunarea judecăţii (de ex:, existenţa într-o anumită localitate a unui număr mare de participanţi, părţi, martori, a căror aducere la sediul instanţei ar întârzia judecata). 3.2.3. Citarea părţilor la judecată

Pentru a asigura o normală desfăşurare a procesului penal şi atingerea scopului acestuia, este necesară participarea atât a organelor judiciare, în calitate de subiecţi oficiali în procesul penal, cât şi a părţilor şi a altor persoane, în calitate de subiecţi particulari.

Pentru a asigura participarea subiecţilor particulari la desfăşurarea procesului penal, organele judiciare trebuie să procedeze la chemarea acestora în faţa lor, acest lucru realizându-se prin instituţia citării.

Potrivit art. 291 C.pr.pen., Judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare.

. Neprezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei. Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la citarea părţilor nu este sancţionată cu o nulitate absolută, în sensul art. 197 alin. 2 C.pr.pen., ci cu o nulitate relativă prevăzută de art. 197 alin. 1 C.pr.pen., ceea ce înseamnă că anularea hotărârii pronunţate este atrasă numai atunci când a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.

Aşadar, dacă partea civilă nu a fost legal citată şi a lipsit la judecarea cauzei, nu este cazul ca hotărârea apelată de parchet să fie desfiinţată pentru motivul sus-menţio-nat atâta vreme cât pretenţiile civile ale acesteia au fost integral admise, în cuantumul solicitat.26

Partea prezentă personal la un termen, prin reprezentant, prin avocat ales ori prin avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătură cu partea reprezentată, la un termen, precum şi partea căreia, personal, prin reprezentant sau apărător ales sau prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată nu mai sunt citate pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie potrivit legii

26 C.A.B., s.a II-a pen., Dec.nr.97/1994, Culegere de practic` judiciar`, pag.45.

62

Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părţilor, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoştinţă cu respectarea principiului continuităţii completului în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei. Preschimbarea termenului se dispune prin rezoluţia judecătorului, în camera de consiliu şi fără citarea părţilor. Părţile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat

Obligaţia citării nu se menţine nici pentru martori, experţi şi interpreţi, care iau cunoştinţă de noul termen de judecată conform art.291 alin.4 C.pr.pen. 3.2.4. Compunerea instanţei

Instanţa judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege. Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei sau se poate schimba până la începerea dezbaterilor. Orice schimbare intervenită ulterior acestui moment atrage reluarea dezbaterilor de la început. 3.2.5. Asigurarea apărării

Asistenţa judiciară potrivit normelor procesuale penale este facultativă în sensul că părţile vor aprecia dacă vor apela sau nu la un apărător.

De la această regulă sunt şi excepţii, legea stabilind când asistenţa juridică este obligatorie conform art. 171 alin. 2 şi 3 C.pr.pen. (când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege) şi art. 173 alin. 3 C.pr.pen. (în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare), situaţie în care dacă părţile nu şi-au ales un apărător se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

Potrivit art. 294 alin. 1 C.pr.pen., preşedintele instanţei ia măsuri pentru desem-narea unui apărător din oficiu, când apărarea inculpatului este obligatorie. 3.2.6. Alte măsuri pregătitoare şedinţei de judecată

Preşedintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare.

De asemenea, preşedintele completului se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată sa fie întocmită şi afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 ore înaintea termenului de judecată. La întocmirea listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă. 3.2.7. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi

După ce va declara deschisă şedinţa de judecată, preşedintele completului anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecată este la rând, dispunând facerea apelului părţilor şi al celorlalte persoane citate, şi constată care din ele s-au prezentat. În acest sens, preşedintele dispune verbal grefierului de şedinţă cauza care va fi strigată şi după apelul părţilor şi al celorlalte persoane care participă la judecată,

63

grefierul încunoştiinţează pe preşedinte care dintre cei citaţi s-au prezentat şi care sunt lipsă.

Dacă una sau unele părţi lipsesc, dar procedura de citare este îndeplinită, acest aspect nu duce la amânarea cauzei, procedându-se la judecarea cauzei în continuare dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită şi în cauză nu este obligatorie prezenţa inculpatului (minor, militar, pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită este mai mare de 5 ani, arestat etc.).

Părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora, în această situaţie acoperindu-se viciul de procedură cu partea respectivă.

3.2.8. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată

Conform art. 298 C.pr.pen., preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsuri necesare în acest scop. Dacă numărul celor care ar dori să asiste la judecată este mult mai mare decât capacitatea sălii de şedinţă, preşedintele completului poate limita accesul publicului în sala de şedinţă, această măsură neafectând principiul publicităţii şedinţei de judecată.

Cei care asistă la şedinţa de judecată sunt obligaţi să păstreze disciplina şedinţei pentru a respecta caracterul solemn al procesului penal. 3.2.9. Constatarea infracţiunilor de audienţă

Infracţiunea de audienţă presupune fapta prevăzută de legea penală care a fost săvârşită în cursul şedinţei de judecată, în locul unde, se desfăşoară judecata ori în timpul unei cercetări la faţa locului.27

În situaţia în care se săvârşeşte o asemenea faptă, preşedintele completului de judecată încheie un proces-verbal prin care se constată fapta şi se identifică făptui-torul, acesta fiind trimis procurorului (art. 299 alin. 1 C.pr.pen.).

Potrivit art. 299 alin. 2 C.pr.pen., dacă este cazul, instanţa poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite un mandat de arestare a acestuia.

Dacă s-a dispus arestarea preventivă, instanţa de judecată este obligată, potrivit art. 150 C.pr.pen., să procedeze la audierea învinuitului afară de cazul când el este dispărut sau se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. 3.2.10. Verificarea sesizării instanţei şi a arestării inculpatului

La prima zi de înfăţişare, instanţa este datoare să verifice, din oficiu, regularitatea actului de sesizare.

Actele de sesizare sunt: principale (rechizitoriul şi plângerea adresată instanţei împotriva rezoluţiilor şi ordonanţelor emise de procuror în timpul cercetării penale) sau complementare (casarea cu trimitere, strămutarea, declinarea de competenţă, regulatorul de competenţă prevăzut în situaţia conflictului de competenţă).

Astfel după înregistrarea dosarului la instanţă (art. 3001), în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Instanţa verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive se va pronunţa într-unul din cele două moduri:

27 V. Dongoronz ]i colectiv, op. cit., pag.234.

64

• când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine arestarea preventivă prin încheiere motivata;

• revocă arestarea preventivă şi îl pune de îndată în libertate pe inculpat dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Instanţa se pronunţă prin încheiere ce poate fi atacată cu recurs în 24 de ore, recurs ce se judecă în 3 zile (art. 160a, alin.2 C.pr.pen.).

În cursul judecăţii în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este obligată să verifice legalitatea şi temeinicia arestării preventive periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile (art.160b C.pr.pen.).

3.2.11. Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului şi verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii ( art.3001 C.pr.pen)

Instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive. În alin. 3 din art. 3001 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006 se arată că dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea subzistă sau că există temeiuri care justifică privarea de libertate, aceasta prin încheiere motivată menţine arestarea preventivă. 3.2.12. Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă

Procurorul şi părţile trebuie să participe, în raport cu poziţia lor procesuală, pentru a-şi desfăşura activitatea pe care legea le-o acordă în scopul rezolvării cauzei penale.

Astfel, potrivit art. 301 alin. 1 C.pr.pen., procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, în tot cursul judecăţii.

De asemenea, părţile au dreptul de a participa la administrarea probelor, de a folosi căile de atac, de a fi reprezentate. 3.2.13. Suspendarea judecăţii

Ca şi la urmărirea penală, judecata poate fi suspendată când se constată prin expertiză medico-legală că inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să participe la judecată.

Într-o asemenea situaţie, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată (art. 303 alin. 1 C.pr.pen.).

Dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.

Legea (art. 303 alin. 3 modificat prin Legea nr. 356/2006) prevede că încheierea dată în prima instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs la instanţa superioară, în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul nu suspendă executarea şi se judecă în termen de trei zile.

Instanţa suspendă judecata prin încheiere motivată şi în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate. Suspendarea se dispune până la solu-ţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei. Încheierea pronunţată în situaţiile

65

privind suspendarea judecăţii în cazul în care a fost ridicată o excepţie de necostituţionalitate este supusă recursului în termen de 24 de ore de la data pronunţării pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul de judecă în termen de 3 zile.

În cazul în care, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză penală, instanţa pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare. 3.2.14. Dispoziţii generale privind soluţionarea cauzei 3.2.14.1. Noţiune

Soluţionarea procesului penal se face prin actul procesual denumit hotărâre judecătorească. Acest act procesual presupune verificarea şi evaluarea probelor de către completul de judecată, după sfârşitul dezbaterilor.

Acest act procesual se realizează prin: deliberare, luarea şi pronunţarea hotărârii. 3.2.14.2. Felurile hotărârilor judecătoreşti

Potrivit art. 311 C.pr.pen., hotărârile judecătoreşti sunt de trei feluri: sentinţe, decizii şi încheieri.

Sentinţa este hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza.

Prin pronunţarea unei sentinţe se rezolvă fondul cauzei (cu excepţia celor de dezinvestire), hotărându-se fie condamnarea, fie achitarea sau încetarea procesului penal.

Decizia este hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în judecarea cauzei.

Încheierile sunt toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii. Prin încheiere instanţa rezolvă toate problemele, altele decât cele rezolvate prin sentinţă sau decizii.

Încheierile asigură mersul înainte în judecarea cauzei, întocmindu-se la fiecare termen de judecată, când cauza se amână. Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de către grefier. 3.2.14.3. Deliberarea şi luarea hotărârii

Hotărârea judecătorească, ca act procesual, este rezultatul deliberării. Potrivit art. 306 C.pr.pen., deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac de îndată

după încheierea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cel mult 15 zile.

La deliberare iau parte numai membrii sau membrul completului de judecată în faţa căruia a avut loc dezbaterea (art. 307 alin. 1 C.pr.pen.). Deliberarea presupune o activitate prin care judecătorii se sfătuiesc sau judecătorul unic chibzuieşte cu privire la soluţia ce urmează a fi dată în cauza judecată. Această deliberare are loc în secret, cu scopul de a evita orice influenţă sau presiune, şi reprezintă o garanţie a independenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai legii.

66

De la deliberare sunt excluşi procurorul, grefierul sau alţi judecători care nu au participat la dezbateri.28

Este, însă, obligatorie prezenţa la deliberare a judecătorilor care au făcut parte din completul în faţa căruia au avut loc dezbaterile, în caz contrar hotărârea fiind lovită de nulitate. Deliberarea se face în camera de consiliu.

Potrivit art. 308 C.pr.pen. hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării.

De regulă, hotărârea se ia cu unanimitate de voturi. Când nu se ajunge la un acord şi unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Dacă în situaţia în care completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă format din trei judecători (art. 308 alin. final C.pr.pen.).

Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei ori a unui judecător desemnat de preşedinte. 3.2.13.4. Pronunţarea hotărârii

Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier.29 3.2.13.5. Redactarea şi semnarea hotărârii

Hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare. Se redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei si se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de grefier 3.3. DESFĂŞURAREA JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ 3.3.1. Dispoziţii generale a) Dispoziţii generale privind gradele de jurisdicţie

Ca fază distinctă a procesului penal alături de urmărirea penală şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale, judecata presupune şi ea mai multe etape, judecarea cauzei penale trecând prin mai multe trepte. În dreptul procesual român, activitatea de judecată se înfăptuieşte prin trei grade de jurisdicţie.30

Orice cauză penală parcurge obligatoriu judecata în prima instanţă, cu posibilitatea unei judecăţi în apel şi în recurs.

Excepţie fac judecarea infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, şi care se judecă în primă instanţă de judecătorii precum şi infracţiunile prevăzute în art. 331-352 C.pen. care sunt de competenţa Tribunalului militar potrivit art. 26 alin. 1 lit. a C.pr.pen., care pot fi judecate în recurs ca al doilea grad de jurisdicţie (hotărârea rămâne definitivă şi irevocabilă).

Judecata în prima instanţă este prima etapă a fazei de judecată. Ea poate fi realizată de oricare dintre instanţele competente ale sistemului judiciar.

Judecata în apel poate fi realizată numai de anumite instanţe (tribunale, tribunale militare teritoriale, curţi de apel, Curtea militară de apel), ea neputând fi efectuată niciodată de către instanţele de prim grad jurisdicţional, sau Î.C.C.J.

28 Este nul`, în baza art.197 alin.2 C.pr.pen., hot`rârea instan\ei dac` din completul de judecat` care a deliberat ]i a pronun\at-o a f`cut parte un judec`tor care nu a participat la dezbaterea cauzei (T.S., decizia nr. 598/1976). 29 Decizia nr. XXIV/2006 a Î.C.C.J. – Secţiile Unite, publicată în M.Of. nr. 188/19.03.2007 (vezi practică judiciară) 30 Pân` la adoptarea Legii nr. 45/1993 existau numai dou` grade de jurisdic\ie, respectiv judecata în prima instan\` ]i recursul.

67

De asemenea, judecata în recurs se realizează numai de instanţa care are stabilită competenţa prin lege, cu excluderea judecătoriei şi a tribunalului militar.

Gradele de jurisdicţie există pentru a putea fi înlăturate erorile de fapt şi de drept ale hotărârii primei instanţe. b) Participanţii la judecată în primă instanţă

La şedinţa de judecată în prima instanţă participă procurorul, părţile, toate persoanele a căror prezenţă este necesară pentru soluţionarea cauzei penale (martori, experţi, interpreţi etc.). Participarea procurorului

Legea procesuală penală prevede participarea obligatorie a procurorului la toate şedinţele de judecată în prima instanţă, cu excepţia celor care au loc la judecătorie.

Potrivit dispoziţiilor legal amintite, procurorul participă obligatoriu la judecarea cauzelor la judecătorie în mai multe situaţii:

– în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu; – în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

închisorii de 3 ani sau mai mare; – în cauzele în care vreunul dintre inculpaţi se află în stare de detenţie sau în

vreuna din situaţiile prevăzute de art. 171 alin.2 C.pr.pen. Inculpatul trebuie să fie în stare de detenţie, în cauza în care se judecă, în altă cauză sau în executarea unei condamnări;

– în cauzele în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. În dispoziţia art.631 C.pen. se arată că, în situaţia în care cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată.

Procurorul mai participă la şedinţele de judecată privind alte infracţiuni atunci când consideră necesar.

Deşi nu este stipulat expres, participarea procurorului mai este obligatorie în cazul reabilitării judecătoreşti (art .498 C.pr.pen.); contestaţiei în anulare bazate pe art. 386 lit. d C.pr.pen., ultima hotărâre definitivă fiind a judecătoriei; în cazul revizuirii (art. 403 C.pr.pen.); în cazul rezolvării incidentelor la executarea hotărârii în situaţiile prevăzute de art.460 C.pr.pen.; în cazul recunoaşterii, pe cale principală a hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare străine (art. 521 C.pr.pen.).

Absenţa procurorului de la judecată în situaţiile în care participarea sa este obligatorie se sancţionează cu nulitate absolută prevăzută de art. 197 alin. 2 C.pr.pen. Participarea părţilor la judecarea cauzelor penale în prima instanţă

În vederea realizării drepturilor lor procesuale, părţile trebuie să fie legal citate (art. 291 C.pr.pen.), instanţa are obligaţia încunoştiinţării şi chemării tuturor partici-panţilor la judecată.

Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzelor. În ce priveşte prezenţa inculpatului la judecată, în lege sunt prevăzute dispoziţii

speciale. Astfel, pentru ca inculpatul să participe la judecată şi pentru ca să-şi poată realiza cât mai eficient apărarea, legea (art. 313 alin. 3 C.pr.pen.) prevede că citaţia trebuie să-i fie înmânată cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat.

Dacă inculpatul se află în stare de deţinere, trebuie să i se comunice şi copia actului de sesizare a instanţei, respectiv rechizitoriul.

68

Partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpatul aflat în stare de libertate nu sunt obligate să participe personal la judecată, putând fi reprezentate atât la judecata în prima instanţă, cât şi în căile de atac. Participarea altor persoane la judecarea cauzelor penale în prima instanţă

La judecarea cauzelor în prima instanţă, alături de părţi şi procurori, pot participa martori, experţi şi interpreţi.

Aceste persoane nu au interes în rezolvarea cauzei penale, ele sunt chemate în mod ocazional să participe la aflarea adevărului într-o cauză penală, fiind subiecţi particulari secundari.

Pentru ca aceste persoane să poată participa la judecată este necesară citarea lor potrivit legii.

Dacă persoana citată nu se prezintă la judecată, instanţa, dacă apreciază că este necesară prezenţa, poate dispune aducerea cu mandat (art. 183 alin. 1 C.pr.pen.).

Lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat se sancţionează cu amendă judiciară de la 250-5.000 lei (art. 198 alin. 2 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006). c) Scopul judecăţii în prima instanţă este soluţionarea în concordanţă cu legea şi cu adevărul a procesului penal, a acţiunilor penale şi civile.

Prima instanţă are obligaţia de a constata dacă acţiunea penală şi cea civilă, deduse judecăţii, sunt sau nu întemeiate.

Aceasta presupune lămurirea cauzei sub toate aspectele de fond respective, existenţa sau inexistenţa faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul, stabilirea răspunderii penale, stabilirea existenţei prejudiciului generat prin infracţiune, cuantumul acesteia, modalitatea de executare. d) Obiectul procesului penal trebuie să fie cert stabilit prin actul de sesizare, astfel că cercetarea se va desfăşura şi instanţa se va pronunţa numai în limitele arătate în dispoziţiile art. 317 C.pr.pen.. Dacă o instanţă soluţionează o cauză în afara limitelor stabilite prin dispoziţiile art. 317 C.pr.pen., hotărârea este lovită de nulitate absolută.

De regulă, prima instanţă este sesizată prin rechizitoriul procurorului. Obiectul judecăţii îl constituie faptele reţinute şi examinate în partea expozitivă a rechizitoriului, instanţa având obligaţia să se pronunţe şi cu privire la aceste fapte chiar dacă acestea nu sunt menţionate în dispozitivul rechizitoriului.

Prima instanţă mai poate fi sesizată şi prin plângere în condiţiile art. 2781 alin. 1 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, aici fiind vorba de plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. 3.3.2. Etapele desfăşurării judecăţii în primă instanţă a) Măsuri premergătoare şedinţei de judecată se dispun de către preşedintele instanţei, care fixează termenul de judecată, completul de judecată şi măsuri pentru desemnarea apărătorului. Fixarea termenului.

Potrivit art. 561 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, actualizată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul justiţiei şi art. I pct. 152 din Legea nr. 356/2006 repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod

69

aleatoriu, în sistem informatizat. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege. Desemnarea completului.

În etapa premergătoare şedinţei de judecată, preşedintele instanţei desemnează persoanele care fac parte din completul de judecată. Preşedintele instanţei va avea grijă ca la desemnarea completului de judecată să se ţină seama de prevederile legii în materia incompatibilităţii judecătorilor. Citarea părţilor şi a altor persoane.

Având în vedere faptul că părţile sunt subiecţii direct interesaţi în soluţionarea cauzei penale, desfăşurarea judecăţii nu se poate realiza fără participarea lor la această activitate.

Potrivit art. 291 alin. 1 C.pr.pen., judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Neprezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei.

Pentru inculpat citaţia trebuie să fie înmânată cu cel puţin 5 zile înainte de termen iar în cazul în care nu locuieşte în ţară la fixarea termenului se va ţine seama de timpul necesar prezentării acestuia la judecată şi de reglementările speciale privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală.

Dacă inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, preşedintele instanţei, la primirea dosarului, fixează un termen în camera de consiliu pentru verificarea legalităţii şi temeinciei arestării preventive conform art. 3001 C.pr.pen., termen care nu poate fi mai mare de 48 de ore, conform art. 313 alin. 4 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006. Înăuntrul acestui termen se va comunica inculpatului citaţia împreună cu o copie a actului de sesizare a instanţei.

Întrucât pentru aflarea adevărului în procesul penal, pe lângă folosirea unor mijloace de probă, în mare măsură sunt ascultaţi martori ori se pot cere lămuriri experţilor sau se pot folosi interpreţi, este necesar ca aceştia să fie citaţi. Asigurarea apărării.

Preşedintele instanţei trebuie să ia măsuri pentru asigurarea apărării. Potrivit art. 294 C.pr.pen., în cauzele penale în care desemnarea unui apărător din

oficiu este obligatorie, preşedintele instanţei, o dată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea unui apărător prin efectuarea unei adrese către baroul de avocaţi pentru desemnarea la termen a unui apărător din oficiu.

În vederea exercitării dreptului la apărare, legea (art. 294 alin. 2 C.pr.pen.) prevede că inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii au dreptul să consulte dosarul în faza de judecată.

Când inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul cauzei ia măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul arătat mai sus şi totodată să ia contact cu apărătorul său. Întocmirea şi afişarea listelor.

În această fază preliminară există şi anumite obligaţii ce revin preşedintelui de complet. În acest sens, în art. 295 alin. 1 C.pr.pen., se arată că preşedintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca, la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu sufere amânare.

Preşedintele completului trebuie să se îngrijească pentru ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată.

La ordinea cauzelor pe listă se va ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.

70

b) Şedinţa de judecată în primă instanţă. Începutul judecăţii. Acest moment distinct al şedinţei de judecată cuprinde mai multe acte cu caracter

organizatoric, având drept scop normala desfăşurare a judecării cauzei. Deschiderea şedinţei de judecată.

La termenul de judecată stabilit, preşedintele completului declară şedinţa de judecată deschisă. Acest moment este necesar pentru a atrage atenţia că judecata a început şi că cei prezenţi în sală sunt obligaţi să respecte ordinea şi solemnitatea. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi.

Preşedintele completului dispune strigarea cauzei care este la rând, potrivit ordinii de pe listă.

După strigarea cauzei de către grefier, preşedintele completului dispune să se facă apelul părţilor şi al celorlalte persoane citate, constatându-se care din ele s-au prezentat.

Verificări privitoare la inculpat. Potrivit art. 318 alin. 1 C.pr.pen., după strigarea cauzei şi apelul părţilor,

preşedintele verifică identitatea inculpatului şi procedura de citare a acestuia. În cazul în care inculpatul este arestat, preşedintele completului trebuie să

verifice din oficiu, înainte de primul termen de judecată şi în camera de consiliu, regularitatea luării şi menţinerii măsurii arestării (art. 3001 alin. 1 C.pr.pen..).

De asemenea, în cazul în care inculpatul se află în stare de deţinere, preşedintele completului verifică dacă acesta a primit citaţia şi copia actului de sesizare a instanţei înăuntrul termenului de 48 de ore conform art. 313 alin. 4 C.pr.pen..

Când actul de sesizare a instanţei nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata se amână, iar preşedintele îi înmânează copie de pe actul de sesizare al instanţei, făcându-se menţiunea despre aceasta în încheierea de şedinţă.

Totodată, judecata se amână la cererea inculpatului, când citaţia şi copia actului de sesizare a instanţei i-au fost comunicate cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului de judecată (art. 318 alin. 2 C.pr.pen.). Măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii.

După începerea şedinţei de judecată, preşedintele completului trebuie să ia unele măsuri cu privire la martori, experţi şi interpreţi. Astfel, potrivit art. 319 alin. 1 C.pr.pen., după apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele completului de judecată cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţe şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa. Măsura îndepărtării martorilor are ca scop înlăturarea posibilităţii ca martorii ascultaţi mai târziu să fie influenţaţi de declaraţiile martorilor ascultaţi mai înainte.

În ce priveşte experţii, legea arată că aceştia rămân în sala de şedinţă, afară de cazul în care instanţa dispune altfel.

Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor ţinându-se seama de dispoziţiile art. 861 şi următoarele C.pr.pen.. Lămuriri, excepţii şi cereri.

Preşedintele completului de judecată are obligaţia de a explica părţii vătămate că poate participa în proces ca parte vătămată sau se poate constitui parte civilă în proces dacă a suferit un prejudiciu (art. 320 alin. 1 C.pr.pen.).

Totodată, preşedintele completului de judecată întreabă procurorul şi părţile dacă au de formulat excepţii, cereri sau dacă propun administrarea de probe noi.

Cererile care pot fi formulate de procuror şi oricare din părţi pot viza diferite aspecte ale judecăţii, care nu se referă la fondul cauzei, cum ar fi: amânarea judecăţii

71

pentru lipsa de apărare, pentru nelegală citare a părţilor, luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurilor preventive.

Excepţiile ridicate de părţi privesc chestiuni care împiedică şi temporizează intrarea pe fondul cauzei, cum ar fi: excepţia de necompetenţă, neregularitatea actului de sesizare, nulitatea urmăririi penale etc.

Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei (introdusă prin Legea nr. 202/201031)

Potrivit art. 3201 C.pr.pen., până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi. Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse. Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia. În caz de soluţionare a cauzei prin procedura recunoaşterii vinovăţiei, prevederile referitoare la schimbarea încadrării juridice şi cele referitoare la dezbateri şi deliberare se aplică în mod corespunzător. Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Prevederile de mai sus, nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţia pe viaţă. În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

Cercetarea judecătorească. a) Începutul cercetării judecătoreşti Potrivit art. 322 C.pr.pen., preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului

de sesizare a instanţei. Acest moment marchează începutul cercetării judecătoreşti; numai până la acest moment procesual s-au putut invoca excepţiile de procedură sancţionate cu nulitate relativă şi numai până la acest moment procesual s-a făcut constituirea de partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente.

După citirea actului de sesizare, preşedintele completului explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, şi-l lămureşte pe inculpat asupra drepturilor pe care

31 Legea nr. 202/2010 privind undele măsuri de accelerare a soluţionării proceselor, publicată în M.Of. nr. 714/26.10.2010

72

le are de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.

b) Ascultarea inculpatului Administrarea probelor în cercetarea judecătorească începe prin ascultarea

inculpatului. Audierea inculpatului are loc după regulile generale de ascultare, cu

particularităţi impuse de această fază procesuală. Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta şi împrejurările de fapt ce fac obiectul învinuirii, apoi i se pot pune întrebări de preşedinte şi de ceilalţi membri ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face.

Legea arată că inculpatului i se pot citi declaraţiile sale anterioare când nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări sau când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior (art. 325 C.pr.pen.).

Neascultarea inculpatului de către prima instanţă, deşi a fost prezent la mai multe termene, constituie o cauză de nulitate a hotărârii de condamnare pronunţate, care urmează a fi casată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.32

În cazul în care sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi (art. 324 alin. 1 C.pr.pen.). Coinculpaţii pot pune întrebări inculpatului ascultat separat, în urma citirii declaraţiei acestuia.

c) Ascultarea celorlalte părţi După ascultarea inculpatului, instanţa trece la ascultarea celorlalte părţi. Ascultarea părţilor se face potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru ascultarea

inculpatului (art. 326 C.pr.pen.). Neaudierea uneia dintre părţi poate duce la casarea33 sentinţei, deoarece

declaraţiile acestora, prin coroborare cu fapte sau împrejurări, pot servi la aflarea adevărului în procesul penal.

d) Ascultarea martorului, expertului sau interpretului După ascultarea inculpatului şi a celorlalte părţi, instanţa trece la ascultarea

martorului, potrivit art. 327 C.pr.pen. Martorii sunt introduşi pe rând în sala de şedinţă, iar după luarea datelor de identitate şi prestarea jurământului prevăzut de art. 85 C.pr.pen., se trece la audierea propriu-zisă, aplicându-se corespunzător dispoziţiile art. 323 şi art. 325 C.pr.pen. privitoare la ascultarea inculpatului.

Martorul este lăsat să declare tot ce ştie cu privire la faptă după care i se pot pune întrebări de către instanţă, procuror, de partea care l-a propus şi apoi de către celelalte părţi.

Dacă martorul face declaraţii care sunt în contrazicere cu cele date anterior, instanţa dispune citirea declaraţiilor anterioare şi va reţine numai acele declaraţii care, în raport cu întreg ansamblul probator, pot fi considerate că exprimă adevărul.

Dacă unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune motivat fie continuarea judecăţii, fie amânarea cauzei.

Martorul a cărui lipsă nu este justificată poate fi adus silit. Neaudierea de către instanţă a unui martor ascultat la urmărirea penală, fără a se

indica motivele pentru care ascultarea nu este posibilă, nu dă dreptul instanţei să treacă la judecarea cauzei pentru că în felul acesta se încalcă principiul nemijlocirii.34

32 T. Bucure]ti, Sec\ia a II-a Penal`, d.p. nr.113/1992, Culegere III, p .21; T. Bucure]ti, Sec\ia I Penala, d.p. nr. 455/1991,Culegere II, pag.21. 33 T.J. Dâmboviţa, d.p. nr. 351/1970 ; R.R.D. nr.8/1971, pag. 161

73

După ascultare, martorii ascultaţi rămân în sală la dispoziţia instanţei, până la terminarea actelor de cercetare prevăzute, care se efectuează în şedinţa respectivă (art. 328 alin. 1 C.pr.pen.). Această dispoziţie are ca scop împiedicarea martorilor ascultaţi să ia legătură, în afara sălii de şedinţă, cu martori care nu au fost audiaţi.

Dispoziţiile legale aplicabile în cazul ascultării martorilor se aplică şi în cazul de ascultare a expertului sau interpretului. Astfel, dacă sunt necesare lămuririle unui expert se procedează la ascultarea acestuia35, dispoziţiile art. 327 C.pr.pen. aplicându-se corespunzător.

Când în cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă, instanţa, din oficiu sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora (art. 330 C.pr.pen.).

Dacă din cercetarea judecătorească s-ar putea să rezulte necesitatea administrării unor probe noi pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei, se poate proceda la reconstituire (art. 130 C.pr.pen.) sau la o cercetare la faţa locului (art. 129 alin .4 C.pr.pen.). Administrarea acestor probe se face prin deplasarea întregului complet, a grefierului, a procurorului, cu citarea părţilor etc., la locul unde urmează a fi efectuate cercetarea sau reconstituirea.

Cu ocazia cercetării locale, instanţa poate proceda la efectuarea de percheziţii domiciliare (art. 102 alin. 1 C.pr.pen.).

e) Terminarea cercetării judecătoreşti Cercetarea judecătorească se consideră terminată o dată cu epuizarea întregii

probaţiuni în cauză. Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele completului

întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai au de dat explicaţii sau de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti (art. 339 alin. 1 C.pr.pen.).

În situaţia în care: nu se formulează cereri noi, cererile formulate au fost admise sau respinse şi cercetarea judecătorească a fost completată, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească.

Cercetarea poate fi considerată terminată chiar şi când instanţa a omis de a întreba părţile, înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, dacă mai au de dat explicaţii sau cereri noi de formulat, atâta vreme cât nu rezultă că, procedându-se astfel, s-a cauzat vreo vătămare a inculpatului.36

Cercetarea judecătorească nu poate fi considerată legal îndeplinită şi, deci, declarată terminată dacă a fost efectuată de o instanţă necompetentă.37

f) Restituirea cauzei la procuror Restituirea cauzei la procuror poate fi făcută numai atunci când cercetarea penală

s-a efectuat de un organ necompetent, potrivit modificării Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, deoarece art. 333 C.pr.pen. care se referea la restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale a fost abrogat prin art. I pct. 158 din Legea nr. 356/2006.

Dacă, în cursul judecăţii, instanţa constată că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent, art. 322 C.pr.pen. prevede două modalităţi diferite de restituire.

Când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii, cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent, instanţa

34 T.J. Timis, d.p. nr.499/1970; R.R.D. nr.8/1970, pag.171. 35 I.Neagu, op.cit., pag.124. 36 T.S., d.p. nr. 1720/1973, R.R.D. nr. 11/1973, pag.112; T.S., d.p. nr. 38/1985. 37 T.S., d.p. nr. 2534/1974.

74

se desesizează şi restituie cauza la procuror, care ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent (art. 332 alin. 1 C.pr.pen.).

În ipoteza în care constatarea prevăzută în aliniatul precedent are loc după începerea dezbaterilor, cauza nu se mai restituie procurorului, ci rămâne spre judecare instanţei (art. 332 alin. 1 teza 2 C.pr.pen.). O asemenea dispoziţie se explică prin aceea că neregularitatea a fost complinită prin cercetarea judecătorească, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.38

Potrivit art. 332 alin. 2 C.pr.pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăriii penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

Hotărârea de desesizare a instanţei şi de restituire a cauzei în vederea cercetării ei de către organul competent poate fi atacată cu recurs de către procuror şi de către orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre, în trei zile de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.

Anterior abrogării art. 333 C.pr.pen. prin Legea nr. 356/2006, exista posibilitatea ca instanţa de judecată în tot cursul judecăţii să se desesizeze şi să restituie dosarul procurorului când din administrarea probelor sau din dezbateri rezulta că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere.

După abrogarea acestui text de lege, singura posibilitate de restituire a dosarului pentru refacerea urmăririi penale este doar cea arătată în art. 332 C.pr.pen., când restituirea se face numai dacă cercetarea penală a fost efectuată de un alt organ decât cel competent, nefiind respectate dispoziţiile legale privind competenţa după materie sau calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

g) Schimbarea încadrării juridice Încadrarea juridică a faptei presupune stabilirea infracţiunii tip, a variantelor

calificate sau mai puţin grave, a formei de tentativă, a situaţiei de pluralitate de infracţiuni şi a altor dispoziţii legale incidente.

Schimbarea încadrării juridice înseamnă modificarea însuşi a textului de lege care precede şi sancţionează fapta ce formează obiectul cauzei penale.

În cursul desfăşurării judecăţii sunt readministrate probele din urmărirea penală, în plus putându-se administra şi probe noi (art. 320 alin. 4 C.pr.pen.); în urma analizării acestor probe este posibil ca instanţa să ajungă la concluzia că încadrarea juridică ce rezultă din actul de sesizare nu este corectă şi se impune schimbarea acesteia.

Schimbarea încadrării juridice în faţa primei instanţe se dispune, de regulă, în cursul dezbaterilor orale ori cu ocazia deliberării, instanţa ajungând la concluzia aplicării instituţiei în urma analizării elementului probator.

În toate situaţiile, schimbarea încadrării juridice presupune două situaţii pentru instanţă, şi anume: să pună în discuţia părţilor şi a procurorului noua încadrare şi să aducă la cunoştinţă inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

38 T.S., s.p. nr. 85/1972, R.R.D. nr. 5/1972, pag.157.

75

În ipoteza în care instanţa schimbă încadrarea juridică înainte de terminarea cercetării judecătoreşti şi constată că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea judecătorească de un organ necompetent, potrivit art. 332 alin. 1 C.pr.pen., instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului.

Atunci când schimbarea încadrării juridice s-a făcut după terminarea cercetării judecătoreşti, instanţa menţine cauza spre soluţionare dacă datorită noii încadrări juridice nu are loc modificarea competenţei instanţei sau când noua încadrare juridică atrage competenţa unei instanţe inferioare în grad.

Dacă în cursul cercetării judecătoreşti sau al dezbaterilor, instanţa constată că fapta ce face obiectul judecăţii urmează să primească o nouă încadrare juridică ce atrage competenţa de judecată a instanţei ierarhic superioare, după ce va face aplicarea art. 334 C.pr.pen., ea îşi va declina competenţa în baza art. 42 C.pr.pen., în favoarea instanţei ierarhic competente să judece cauza potrivit noii încadrări şi nu va restitui dosarul procurorului, potrivit art. 332 alin. 1 C.pr.pen..

h) Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale În practică există posibilitatea ca în cursul judecăţii să se descopere în sarcina

inculpatului date cu privire la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată; în această situaţie, instanţa extinde prin încheiere acţiunea penală cu privire la aceste acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei (art. 335 alin. 1 C.pr.pen.).

Pot constitui acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, acte materiale nou descoperite ca făcând parte dintr-o acţiune continuată sau complexă.

Instanţa este obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, aplicându-se, dacă este cazul, şi dispoziţiile privitoare la schimbarea încadrării juridice (art.335 alin. 3 C.pr.pen.).

În situaţia în care, în baza dispoziţiilor art. 335 alin. 2 C.pr.pen., instanţa reuneşte o cauză cu o altă cauză în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă, pe motiv că s-au descoperit şi alte acte materiale săvârşite de inculpat, care intră în conţinutul infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea respectivă, ea va desfiinţa hotărârea anterioară, va reuni cele două cauze şi va da o nouă hotărâre, unică, în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii.

Aşa cum s-a subliniat şi în practica judiciară, extinderea acţiunii penale nu poate avea loc înainte de începerea cercetării judecătoreşti şi fără să se fi administrat şi analizat probe din care să rezulte că în sarcina inculpatului se pot reţine şi alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.39

i) Extinderea procesului penal pentru alte fapte Extinderea procesului penal pentru alte fapte

Obiectul judecăţii este limitat la fapte şi persoane cuprinse în actul de sesizare (art. 317 C.pr.pen.). Este posibil ca, în timpul judecăţii, să se descopere că inculpatul a săvârşit, pe lângă infracţiunea ce face obiectul judecăţii, şi alte fapte, prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.

În această ipoteză, faptele nou descoperite au autonomie infracţională, ele nefiind elemente ale laturii obiective a infracţiunii care face obiectul judecăţii, spre deosebire de situaţia în care se descoperă acte materiale noi.

În ce priveşte extinderea procesului penal la alte fapte, art. 336 C.pr.pen. prevede modul în care trebuie procedat.

39 T.S., d.p. nr. 127/1970; R.R.D. nr. 6/1971, pag.133-130.

76

Când procurorul este prezent la judecată, el poate cere extinderea procesului penal şi în ceea ce priveşte fapta nou descoperită, iar când instanţa găseşte cererea întemeiată o admite şi: - dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, instanţa, atunci când găseşte cererea întemeiată, procedează la extinderea procesului penal şi la judecarea cauzei şi cu privire la fapta descoperită; - dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, instanţa sesizează, prin încheiere, organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită.

În cursul extinderii procesului penal la fapte noi, procurorul pune în mişcare acţiunea penală numai după ce cererea de extindere a fost admisă de instanţă.

Cererea de extindere a procesului penal aparţine exclusiv procurorului, iar dacă acesta nu solicită extinderea procesului penal, instanţa nu poate avea nici o iniţiativă în privinţa aceasta.40

În cazul în care procurorul nu participă la judecată, instanţa extinde din oficiu procesul penal la alte fapte şi procedează fie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei prin încheiere la procuror în vederea completării urmăririi penale.

Extinderea procesului penal pentru alte persoane

Când în cursul judecăţii se descoperă date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoană (art. 337 C.pr.pen.).

Dacă persoana nou descoperită a comis o faptă penală, dar care nu are nici o legătură cu cauza judecată, procesul penal nu se extinde, ci procurorul, sesizându-se, va dispune desfăşurarea unei urmăriri separate, cauza trimiţându-se în judecată ulterior, în cadrul unui alt proces.

În cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte, legiuitorul a avut în vedere două situaţii distincte:

– o primă ipoteză poate consta în descoperirea unor date cu privire la participarea şi a altor persoane (autori, instigatori, complici) la săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. În această ipoteză, extinderea se face in personam, existând cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a C.pr.pen. (participaţia penală);

– o a doua ipoteză poate consta în descoperirea unor date cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană. În această ipoteză, extinderea se face in personam, dar şi in rem, fapta săvârşită de o altă persoană aflându-se în corelativitate (infracţiunea de tăinuire a unei infracţiuni de furt) sau conexitate (o infracţiune de înşelăciune se săvârşeşte printr-o infracţiune de fals) cu fapta inculpatului trimis în judecată.

Procedura de extindere a procesului penal la alte persoane este asemănătoare celei de extindere a procesului penal la fapte noi, instanţa aplicând dispoziţiile art. 336 C.pr.pen. în mod corespunzător (art. 337 alin. 2 C.pr.pen.).

j) Dezbaterea şi ultimul cuvânt al inculpatului

40 T.J.Ilfov, d.p. nr.690/1977; R.R.D. nr. 9/1978, pag.63.

77

Dezbaterea Noţiunea de dezbatere are un dublu înţeles. În sens larg, dezbaterea semnifică

întreaga desfăşurare publică, orală, nemijlocită şi contradictorie a şedinţei de judecată. În sens restrâns, dezbaterea reprezintă acea parte a şedinţei de judecată în care se

dă cuvântul procurorului şi părţilor pentru a-şi expune punctul lor de vedere în legătură cu situaţia de fapt şi de drept rezultată din cercetarea judecătorească, precum şi în legătură cu orice altă problemă ridicată de cauză.

Procurorul şi fiecare parte îşi argumentează concluziile motivat, combătând în acelaşi timp punctele de vedere ale părţilor adverse.

Potrivit art. 340 alin. 1 C.pr.pen., ordinea în care instanţa acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor este: procuror, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpat.

Omisiunea de a acorda cuvântul uneia dintre părţi sau reprezentantului acesteia nu duce la o nulitate absolută prevăzută de art. 197 alin. 2 C.pr.pen.41

La dezbateri, părţile pot lua cuvântul personal sau prin apărător; în vederea realizării deplinei contradictorialităţi, legea prevede ca preşedintele completului de judecata să dea cuvântul în replică, respectându-se aceeaşi ordine.

Preşedintele completului de judecată are dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă.

Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute în instanţă (art. 342 alin. 2 C.pr.pen.). Ultimul cuvânt al inculpatului

Acest moment marchează terminarea şedinţei de judecată. Preşedintele comple-tului de judecată are obligaţia ca înainte de încheiere să dea ultimul cuvânt inculpatului.

Acest drept nu poate fi solicitat de apărător în numele celui asistat. Prin ultimul cuvânt, inculpatul are posibilitatea să-şi exprime poziţia de ansamblu

asupra întregului proces penal, referindu-se la aspectele legate de soluţionarea cauzei, aplicarea pedepsei şi poate releva fapte şi împrejurări noi, care pot conduce la reluarea cercetării judecătoreşti.

În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări (art. 341 alin. 2 C.pr.pen.).

Neacordarea ultimului cuvânt inculpatului nu este sancţionată cu nulitate absolută şi, în consecinţă, o asemenea omisiune este de natură să determine casarea hotărârii, în condiţiile art. 197 alin. 1 C.pr.pen., numai dacă a produs inculpatului o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată în alt mod.42

3.3.3. Deliberarea şi hotărârea instanţei a) Obiectul deliberării După închiderea şedinţei de judecată, instanţa deliberează adoptând hotărârea pe

care o aduce la cunoştinţă prin pronunţare. Deliberarea reprezintă o consfătuire a membrilor completului de judecată asupra problemelor ce au format obiectul judecăţii în care fiecare îşi exprimă punctul de vedere cu privire la aspectele dezbătute, verificându-se şi evaluându-se materialul probator şi procedural al cauzei.

Deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, asupra măsurii educative ori măsurii de siguranţă când este cazul

4141 V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu de practic` judiciar` pe anii 1969-1975, pag.150. 42 C.A.B., d.p. nr. 349/1994; T.S.,d.p. nr. 2669/1976; T. Bucure]ti, d.p. nr. 286/1991.

78

să fie luată, precum şi asupra computării, reţinerii şi arestării preventive, a măsurilor preventive şi asiguratorii, mijloacelor materiale de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. b) Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor

Cu ocazia deliberării se poate constata că nu au fost lămurite toate faptele şi împrejurările cauzei, fapt ce impune administrarea unor noi probe.

În acest sens, art. 344 alin. 1 C.pr.pen. arată că instanţa, dacă în cursul deliberării găseşte că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi că este necesară reluarea cercetării judecătoreşti, repune cauza pe rol.

Dacă lămurirea acelei împrejurări se poate face numai prin reluarea dezbaterilor, instanţa o va pune în discuţie în acea şedinţă, dacă este posibil, sau în altă şedinţă, în continuare. c) Rezolvarea acţiunii penale şi civile

Rezolvarea laturii penale Potrivit art. 345 C.pr.pen., instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse

inculpatului, pronunţând, după caz: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că: fapta există; fapta constituie infracţiune; fapta a fost săvârşită de inculpat.

Achitarea se pronunţă de către instanţa de judecată când aceasta constată existenţa unuia din cazurile: fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; fapta nu a fost săvârşită de către inculpat; faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

Încetarea procesului penal se pronunţă în situaţia în care instanţa constată existenţa unuia din următoarele cazuri: lipsesc plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; au intervenit amnistia sau prescripţia, ori decesul făptuitorului; a fost retrasă plângerea prealabilă, ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală; s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

Soluţionarea laturii civile Acţiunea civilă din procesul penal are ca obiect tragerea la răspunderea civilă a

inculpatului sau părţii responsabile civilmente. Potrivit art. 346 alin. 1 C.pr.pen., în caz de condamnare, achitare sau încetare a

procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile. Dacă inculpatul este condamnat şi se constată că prin infracţiune s-a produs şi un

prejudiciu, el va fi obligat prin sentinţă la repararea acestuia. Când inculpatul este achitat pentru cazul că fapta nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracţiuni (art. 10 lit. b1 C.pr.pen.) ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e C.pr.pen.)43 sau pentru că lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d C.pr.pen.), instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile (art. 346 alin. 2 C.pr.pen.).

43 C.S.J., d.p. nr. 1386/1991.

79

În cazul încetării procesului penal pentru intervenţia prescripţiei, amnistiei, decesul făptuitorului, instanţa se pronunţă cu privire la acţiunea civilă, aceasta urmând a fi admisă cu condiţia să fie îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale.44

Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu exista ori nu a fost săvârşită de către inculpat (art. 346 alin. 3 C.pr.pen.). d) Soluţionarea altor chestiuni

Potrivit art. 349 C.pr.pen. instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltu-ielilor judiciare, precizând cuantumul lor şi persoanele ce urmează a le suporta.

La stabilirea acestor cheltuieli, instanţa trebuie să aibă în vedere şi cheltuielile avansate de organele judiciare în cursul urmăririi penale şi care sunt menţionate în referatul de terminare a urmăririi penale şi în rechizitoriul procurorului. e) Pronunţarea hotărârii

După deliberare, este necesar ca hotărârea instanţei să fie cunoscută atât de către părţi, cât şi de public. Actul prin care cei prezenţi la judecată iau cunoştinţă de soluţia instanţei este pronunţarea.

Potrivit art. 310 alin. 1 C.pr.pen., hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier.

Articolul 358 alin. 1 C.pr.pen. arată că ceea ce se pronunţă este dispozitivul hotărârii sau minuta.

Pronunţarea hotărârii în şedinţă publică este obligatorie. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind pronunţarea hotărârii în şedinţă publică atrage sancţiunea nulităţii absolute, prevăzută de art. 197 alin. 2 C.pr.pen., deoarece pronunţarea hotărârii face parte din şedinţa de judecată, şedinţă care trebuie să fie întotdeauna publică, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.

La pronunţare, părţile nu se citează, lipsa procurorului şi a celorlalţi participanţi la procesul penal neavând semnificaţie juridică.

Dacă părţile sunt prezente la pronunţare preşedintele trebuie să le explice că pot declara apel sau recurs împotriva hotărârii (art. 358 alin. 2 C.pr.pen.).

f) Cuprinsul hotărârii Potrivit art. 354 C.pr.pen., hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul

cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. Partea introductivă este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea

de practica sau expozeu45, şi poate fi întocmită în două variante în funcţie de momentul când a avut loc pronunţarea.

Expunerea este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de conside-rente46 sau partea demonstrativă47, şi trebuie să cuprindă următoarele:

– date privind identitatea părţilor; – descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde

a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; – analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a

cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză;

44 C.A.B., d.p. nr. 62/1994; N. Volonciu, op.cit., pag.218; Gh. Mateu\, op.cit., pag.158. 45 V. Dongoroz ]i colectiv, op.cit., pag.200. 46 I. Neagu, op.cit., pag.143. 47 I. Basarab, op.cit., pag.496.

80

- în caz de condamnare, ea trebuie să mai cuprindă fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi altele din care rezultă durata acesteia.

– arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. Dispozitivul constă în reproducerea în finalul hotărârii a minutei redactate în

urma deliberării şi citite în şedinţă publică, cu ocazia pronunţării. Potrivit art. 357 alin. 1 C.pr.pen., dispozitivul trebuie să cuprindă datele

privitoare la persoana inculpatului: nume, prenume, porecla, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, locul de muncă, adresa şi altele.

Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează. Nemenţionarea acestui aspect în minută şi dispozitiv atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii cu consecinţa casării ei şi rejudecării cauzei.48

Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod; măsurile preventive; măsurile asiguratorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.

Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în dispozitiv se face menţiunea că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art. 71 C.pen. pe durata prevăzută în acelaşi articol.

Dispozitivul va menţiona obligatoriu că hotărârea este supusă apelului sau recursului cu arătarea termenului în care poate fi exercitat, precum şi menţiunea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. g) Comunicarea hotărârii

Articolul 360 C.pr.pen., prevede că părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare trebuie să li se comunice copii de pe dispozitivul hotărârii.

Celorlalte părţi nu li se face această comunicare, deoarece, fiind prezente la judecată sau la pronunţare, au luat cunoştinţă direct de soluţia dată cauzei.

Legea prevede că inculpatului deţinut, sau aflat în vreuna din situaţiile prevăzute în art 171 alin. 2 C.pr.pen., care a lipsit la pronunţarea hotărârii, i se comunică copia dispozitivului hotărârii, comunicarea făcându-se şi către administraţia locului de deţinere (art. 360 alin. 2 C.pr.pen.).

Din momentul comunicării dispozitivului curge termenul de 10 zile pentru declararea apelului şi nu din momentul comunicării copiei sentinţei, care poate interveni mult mai târziu, după ce s-a comunicat dispozitivul.

48 T.S., d.p. nr. 1282/1985, R.R.D. nr. 4/1986, pag.73.

81

AUTOEVALUARE CAPITOLUL III

JUDECATA ÎN PRIMÃ INSTANŢÃ

1. Şedinţa de judecată a unei cauze penale: a) este publică în cauzele în care inculpaţii sunt majori; b) este declarată secretă numai în urma unei cereri exprese a procurorului; c) nu se poate desfăşura decât la sediul instanţei; d) poate fi declarată secretă de către instanţa de judecată, dar numai în cadrul unei şedinţe publice.

2. Când inculpatul se află în stare de deţinere: a) judecata poate avea loc doar în prezenţa reprezentantului legal; b) judecata poate avea loc în absenţa lui; c) judecata poate avea loc în absenţa lui dacă apărătorul ales se află prezent; d) judecata nu poate avea loc decât în prezenţa lui.

3. Pronunţarea hotărârii de condamnare : a) presupune citarea obligatorie a părţilor; b) se face de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier; c) se face în şedinţă publică, cu excepţia cazurilor în care judecata a fost secretă; d) se face numai după redactarea hotărârii.

4. Prezenţa inculpatului arestat este obligatorie la judecată?

a) da, în cauzele în care inculpatul nu are apărător; b) da, în cauzele în care pedeapsa prevăzută pentru infracţiune este mai mare de 5 ani; c) da; d) nu; participarea inculpatului la şedinţa de judecată nu poate fi asigurată împotriva voinţei acestuia.

5. Până când instanţa de judecată poate dispune restituirea cauzei la procuror pentru că cercetarea penală a fost efectuată de un organ de cercetare penală necompetent:

a) înainte de terminarea dezbaterilor; b) înainte de terminarea cercetării judecătoreşti; c) în tot cursul judecăţii; d) până la citirea actului de sesizare.

6. Preşedintele completului dispune îndepărtarea părţii vătămate din sală, pe motiv de tulburare a şedinţei de judecată.

a) preşedintele de complet are obligaţia de a chema partea în sală înainte de începerea cercetării judecătoreşti; b) procedura este nelegală, întrucât părţile din dosar nu pot fi îndepărtate din sala de judecată; în acest caz se poate reţine încălcarea dreptului la apărare; c) şedinţa de judecată se va suspenda; partea vătămată va fi amendată contravenţional pentru tulburarea ordinii şi solemnităţii şedinţei; d) preşedintele de complet poate dispune aplicarea unei amenzi judiciare.

7. Când se poate dispune suspendarea judecăţii în cauzele penale aflate pe rolul instanţei:

a) se dispune prin încheiere motivată sau prin ordonanţă, în funcţie de cauza de suspendare;

82

b) presupune existenţa unei boli grave a inculpatului care îl împiedică pe acesta să participe la judecată, constată printr-o expertiză medico-legală; c) se poate dispune dacă a fost ridicată o excepţie de necompetenţă materială; d) presupime constatarea de către instanţa de judecată a existenţei vreunei cauze de nepedepsire.

8. Dacă instanţa apreciază că inculpatul nu îşi poate face singur apărarea într-o cauză penală de vătămare corporală, care sunt consecinţele:

a) asistenţa juridică devine obligatorie; b) prezenţa procurorului devine facultativă, deoarece inculpatului i se asigură dreptul la apărare prin intermediul unui apărător din oficiu; c) şedinţa de judecată se va desfăşură în condiţii de nepublicitate, vătămarea corporală fiind o infracţiune contra persoanei; d) se va dispune suspendarea procesului penal până când inculpatul va putea să îşi angajeze un apărător.

9. Care sunt priorităţile la întocmirea listei de şedinţă de către grefier: a) cauzele în care inculpaţii nu sunt cetăţeni români; b) cauzele în care inculpaţii se află în stare de deţinere; c) cauzele în care inculpaţii se află în stare de recidivă; d) întinderea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii.

10. Minuta: a) se redactează de către grefierul de şedinţă şi se semnează de către membrii completului de judecată; b) nu este obligatoriu a fi redactată în cazurile în care judecătorul dispune asupra măsurilor preventive; c) se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune la dosarul de minute al instanţei; d) se întocmeşte în termen de 30 de zile de la terminarea cercetării judecătoreşti.

83

CAPITOLUL IV 4. CÃILE DE ATAC ORDINARE

4.1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA CĂILOR DE ATAC ORDINARE

Judecata, cea mai importantă activitate procesuală, alături de urmărirea penală, trebuie să se desfăşoare în condiţii care să asigure temeinicia şi legalitatea soluţiei, conform cu realitatea faptelor şi cu prevederile legii.

Activitatea de judecată, ca orice activitate umană, nu este infailibilă, putând fi supusă erorii, iar pentru a asigura o cât mai bună realizare a justiţiei penale, pentru a face ca legea penală să fie aplicată în mod uniform de către instanţele judecătoreşti, s-a conceput posibilitatea unui control judecătoresc asupra hotărârii pronunţate de instanţă.

Remedierea erorilor de judecată în prima instanţă, se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, instituţie care presupune o nouă judecată a pricinii.

Căile de atac sunt remedii procedurale în contra greşelilor ce, eventual, s-ar putea ivi datorită părţilor sau judecătorilor în împărţirea dreptăţii, fiind indispensabile pentru garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătoreşti greşite.

Putem spune despre căile de atac că sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării în anumite cazuri şi condiţii a unui control judecătoresc cu privire la hotărârile pronunţate în cadrul unui proces.

Folosirea căilor de atac constituie un act procesual care decurge din exerciţiul acţiunii sau contra acţiunii penale sau civile, act care face ca desfăşurarea activităţii procesuale să-şi reia cursul la instanţa competentă să efectueze controlul judecătoresc specific fiecărei căi de atac.49

Ca orice activitate procesuală, cu o reglementare distinctă, judecata în căile de atac se desfăşoară pentru a ajunge la o anumită finalitate şi în acest fel ea îndeplineşte o anumită funcţie procesuală. Activitatea de judecată în oricare dintre căile de atac are ca finalitate proprie realizarea unei judecăţi temeinice şi legale în soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

Ca orice activitate procesuală, judecata în căile de atac implică intervenţia activă a instanţelor de judecată, ca organe judiciare dar şi a altor subiecţi procesuali, oficiali şi neoficiali.

Cadrul subiecţilor oficiali este format din instanţele de judecată în faţa cărora se dezbate cauza în respectiva cale de atac, în timp ce subiecţii neoficiali sunt părţile care au folosit calea de atac, cât şi părţile împotriva cărora operează calea de atac (atacanţi şi intimaţi).

Alături de părţi sunt subiecţi procesuali neoficiali reprezentanţii, substituiţii procesuali şi apărătorii părţilor.

De aceea, căile de atac apar ca nişte remedii procedurale şi implică, deci, o prezumţie de greşeală pentru judecata atacată şi o prezumţie de dreptate pentru judecata ce va urma.50

Spre deosebire de judecata în prima instanţă, care este indispensabilă pentru înfăptuirea justiţiei, judecata în căile de atac reprezintă o posibilitate, în sensul că nu este obligatorie recurgerea la exercitarea acestora.

49 V Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti 1976, pag.314. 50 Ibidem

84

In concluzie, obiectul căilor de atac constă în determinarea unei noi judecăţi, iar finalitatea lor în repararea erorilor comise de judecăţile anterioare. De asemenea, ele au şi un rol preventiv al controlului judecătoresc, instanţa ştiindu-se controlată, fiind mai precaută în activitatea sa de administrare a justiţiei.

4.2. CONDIŢIILE DE EXERCITARE ŞI CLASIFICAREA CĂILOR DE ATAC ORDINARE

Condiţiile de exercitare a căilor de atac Pentru ca o cale de atac să poată fi admisă şi exercitată trebuie să îndeplinească,

cumulativ, anumite condiţii ce rezultă din reglementările procesuale penale în acest sens. Pentru exercitarea unei căi de atac trebuie să avem o hotărâre penală prin care s-a

soluţionat fondul, legea să prevadă o cale de atac, calea de atac să fie folosită de persoana îndrituită de lege pentru a face acest lucru în termenul legal.

Clasificarea căilor de atac Căile de atac prevăzute de lege pot fi clasificate după mai multe criterii, cum ar fi: - după caracterul nedefinitiv sau definitiv al hotărârii atacate, căile de atac pot fi ordinare si extraordinare.

Căile de atac ordinare (obişnuite, normale) sunt acelea prin care se atacă o hotărâre judecătorească nedefinitivă, deci înainte ca hotărârea atacată să fi intrat în puterea lucrului judecat. In procesul penal român sunt căi de atac ordinare apelul şi recursul.

Căile de atac extraordinare nu aparţin desfăşurării normale a procesului penal, intervin după ce o hotărâre penală a rămas definitivă şi sunt limitate la anumite cazuri prevăzute de lege. Codul de procedură penală român a consacrat următoarele căi de atac extraordinare: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.

Fiind extraordinare, folosirea acestor căi de atac este limitată la anumite situaţii speciale ca de pildă probe sau verificări noi care pot conduce la suspiciuni cu privire la soluţia definitivă pronunţată şi la faptul că procesul ar urma să primească o cu totul altă soluţie.

- după natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc, căile de atac se clasifică în căi de atac de fapt şi căi de atac de drept.

Apelul, în cadrul căilor ordinare de atac, este întotdeauna o cale de atac de fapt şi de drept, deoarece, prin declararea sa, cauza este supusă în întregime (de fapt şi de drept) unei noi judecăţi în faţa instanţei de control competente. Efectul devolutiv al apelului este total sub acest aspect.

Recursul, de regula, are un efect devolutiv parţial, limitat numai la chestiuni de drept. In mod excepţional, şi recursul are un efect devolutiv total, încetând a fi o cale de atac numai de drept, în acele cazuri în care hotărârile judecătoreşti nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel.

In ceea ce priveşte căile extraordinare de atac, acestea au, de regulă, efect devolutiv parţial. Astfel, revizuirea este o cale de atac de fapt, iar contestaţia în anulare este o cale de atac de drept.

- după întinderea obiectului, căile de atac pot fi căi de atac comune şi căi de atac speciale.

Căile de atac comune sunt acele căi ce pot fi folosite în toate cauzele penale. Astfel, recursul este singura cale de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii judecătoreşti.

Căile de atac speciale sunt acele căi ce pot fi folosite în mod limitat, doar la anumite cauze.

85

Exercitarea oricărei căi de atac se soluţionează prin respingerea sau prin admiterea ei. Respingerea căii de atac echivalează cu confirmarea hotărârii atacate, pe când admiterea echivalează cu infirmarea hotărârii atacate, care se poate materializa, după caz, într-o soluţie de reformare, anulare sau retractare.

Reformarea are loc atunci când o instanţă superioară, în urma controlului efectuat - în fapt şi în drept - asupra hotărârii unei instanţe inferioare, o infirmă şi dă altă rezolvare cauzei.

Sunt căi de atac de reformare apelul şi recursul, însă numai în cazurile când acesta din urmă prezintă şi trăsături specifice apelului.51

Anularea constă în infirmarea de către o instanţă superioară a hotărârii judecătoreşti atacate aparţinând unei instanţe inferioare, urmată de lipsirea ei de efecte în exclusivitate pentru chestiuni de procedură, fără a examina şi aspectele privind fondul cauzei. Sunt căi de atac în anulare recursul şi contestaţia în anulare.

Retractarea constă în infirmarea hotărârii judecătoreşti atacate de către aceeaşi instanţă care a pronunţat-o pentru motive de fapt noi, necunoscute în momentul soluţionării cauzei. Calea de retractare tipică este revizuirea. 4.3. ASPECTE COMUNE 4.3.1. Sediul materiei

In urma modificărilor recente ale Codului de procedură penală, căile de atac ordinare sunt reglementate prin art. 361-38519, fiind înscrise în partea specială, Titlul III, Capitolul III. Acestea sunt apelul şi recursul.

Intre căile de atac ordinare există unele asemănări. Astfel, căile de atac pot fi exercitate de: Ministerul Public, de părţi şi de alte persoane ale căror drepturi sunt recunoscute de lege. De asemenea, aceste căi de atac au fixat acelaşi termen de exercitare precum şi aceeaşi procedură de declarare şi de retragere a lor.

O reglementare apropiată există şi în ceea ce priveşte efectele pe care le produce cererea de apel şi de recurs.

In afară de aceste asemănări, se poate observa că între cele două căi de atac ordinare sunt deosebiri atât în privinţa efectelor pe care le produc, cât şi în privinţa exercitării lor.

4.3.2. Titularii cailor de atac ordinare Potrivit art. 362 şi art. 3852 C.pr.pen., sunt titulari ai dreptului de apel şi de recurs

următoarele persoane: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Procurorul Potrivit art. 131 alin. 1 din Constituţia României republicată în anul 2003, în

activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Conform Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorii au sarcina de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile legii. În acest context, procurorul este obligat să examineze toate hotărârile penale şi fără a

51 Este vorba de acele situaţii în care legea prevede expres că o hotărâre judecătorească nu este supusă decât recursului, neputând fi atacată şi cu apel (de pildă, sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile menţionate în art.279 alin.2 lit. a C.pr.pen), precum şi, de alte cazuri prevăzute de lege.

86

mai fi numai reprezentantul acuzării să atace toate hotărârile neconforme cu adevărul, date cu încălcarea legii.52

Potrivit art.362 alin.l lit.a astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 169 din Legea nr. 356/2006 şi art. 3852 C.pr.pen., procurorul este titular deplin al dreptului de apel şi de recurs în ce priveşte atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei.

Pe latura penală, procurorul face apel atât împotriva unei hotărâri de achitare sau de încetare a procesului penal, cât şi împotriva unei hotărâri de condamnare, atât în sensul agravării situaţiei inculpatului, cât şi în cel al uşurării ei, indiferent că infracţiunile sunt cele pentru care se pune acţiunea în mişcare din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Pe latura civilă, procurorul, după unii autori53, nu se poate folosi de calea apelului sau recursului decât în situaţia în care, potrivit art. 17 C.pr.pen., acţiunea civilă se exercită din oficiu ori în cazurile în care acţiunea civilă, dobândind un caracter oficial, are ca obiect restituirea lucrurilor, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris ori restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

În aceste cazuri conform art. 18 C.pr.pen., procurorul când participă la judecată trebuie să susţină interesele civile ale persoanei vătămate chiar dacă aceasta nu s-a constituit parte civilă. În aceeaşi măsură el este îndatorat, în situaţiile în care ne aflăm, să facă apel dacă socoteşte că prin hotărârea pronunţată interesele persoanei vătămate în legătură cu repararea pagubei nu au fost satisfăcute total sau parţial.

In celelalte cauze, procurorul poate declara apel sau recurs doar dacă există şi apelul sau recursul părţii civile, în virtutea principiului disponibilităţii care se aplică în materie civilă.

Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă, este indamisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu. Dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. a teza a II-a C.pr.pen., la care am făcut referire mai sus, au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 190/2008 a Curţii Constituţionale, motivat de faptul că sunt contrare prevederilor art. 131 alin. 1 din Constituţia României.

Cu toate acestea chiar dacă sub aspectul laturii civile operează principiul disponibilităţii trebuie arătat că procedura penală nu conţine restrângeri în exercitarea dreptului de apel sau recurs de către procuror motivat de faptul că acesta este apărător al ordinii de drept cât şi al drepturilor cetăţenilor. Aşa fiind, procurorul poate face apel sau recurs împotriva unei sentinţe prin care părţii civile, persoana cu capacitate de exerciţiu deplină nu i s-au acordat despăgubirile civile solicitate chiar dacă partea civilă nu a atacat cu apel sau recurs hotărârea.

Procurorul poate declara apel sau recurs împotriva oricărei încheieri, sentinţe sau decizii, indiferent dacă a luat parte sau nu la judecarea cauzei.

Inculpatul Calitatea de inculpat apare odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale. Potrivit art. 23 C.pr.pen., persoana împotriva căreia s-a pus în mişcarea acţiunea

penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. In conformitate cu dispoziţiile art. 362 alin. 1, lit.b şi art. 3852 C.pr.pen.,

inculpatul este titularul dreptului de apel sau recurs atât pe latura penală, cât şi pe latura civilă.

52 Nicolae Cochinescu „ Totul despre Ministerul Public. Organizarea Parchetelor. Statutul procurorilor.Atribuţiile procurorilor” Ed. Lumina Lex, Buc. 2000 53 Gh. Mateuţ, op. cit., pag.204.

87

Atât apelul, cât şi recursul sunt personale şi independente, fapt ce presupune că inculpatul nu va putea ataca decât capetele din hotărârea care privesc doar situaţia sa proprie, şi nu situaţia altor persoane.54

De asemenea, inculpatul poate declara apel sau recurs împotriva sentinţei sau deciziei de aplicare sau de încetare a procesului penal şi în ceea ce priveşte temeiul achitării procesului penal.

Întrucât este subiect atât al acţiunii penale cât şi al acţiunii civile, este firesc ca inculpatul să poată declara apel împotriva condamnării ceea ce vizează existenţa infracţiunii, încadrarea juridică a faptei sau individualizarea pedepsei, cât şi împotriva obligării la despăgubiri sau restituiri.

În caz de achitare inculpatul poate face apel sau recurs când a fost obligat la restituiri ori nu i s-au acordat cheltuielile judiciare pretinse de el de la partea vătămată sau partea civilă, iar în caz de încetare a procesului penal poate folosi căile de atac dacă socoteşte că temeiul încetării a fost greşit.

Potrivit art. 362 alin. 2 C.pr.pen., pentru inculpat, apelul sau recursul poate fi decla- rat şi de către reprezentantul legal, de către apărătorul ales, din oficiu sau de către soţ.

Această dispoziţie este limitativă astfel încât nicio altă persoană în afara celor arătate mai sus nu poate declara apel sau recurs pentru inculpatul major.

Reprezentanţii sunt persoane împuternicite conform legii sau în baza unui mandat convenţional să exercite în cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces care nu doreşte sau nu poate să îndeplinească ea însăşi acele acte. Reprezentarea poate fi legală când îşi are originea în lege şi convenţională când derivă din mandat.

Partea vătămată In art. 24 alin.1 C.pr.pen., se arată că persoana care a suferit prin fapta penală o

vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal se numeşte parte vătămată.

Potrivit art. 362 lit. c astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 356/2006 şi art. 3852C.pr.pen., partea vătămată poate face apel sau recurs în cauzele în care are această calitate şi numai în ceea ce priveşte latura penală.

Dacă persoana vătămată s-a constituit parte civilă cumulând în acest fel ambele calităţi, niciuna dintre acestea nu obstaculează dreptul de a folosi căile de atac ale apelului sau recursului în măsura în care îi sunt conferite de cealaltă calitate. Prin urmare, dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare prin plângere prealabilă, partea vătămată poate declara apel sau recurs în ceea ce priveşte latura penală, independent de constituirea sa ca parte civilă, după cum în calitate de parte civilă poate exercita căile de atac sub aspectul laturii civile fără ca în această calitate, aceea de parte vătămată, să fie împiedicată în demersul său. Dacă se va prevala de ambele calităţi, apelul sau recursul vizează ambele laturi ale procesului penal, hotărârea fiind atacată în ansamblul său.

Prin apelul sau recursul său partea vătămată se poate referi la orice aspect privind latura penală a cauzei.

Potrivit art. 362 alin. 2 C.pr.pen., apelul şi recursul pot fi declarate, în afară de partea vătămată personal, şi de reprezentantul ei legal sau de apărătorul său.

Partea civilă şi partea responsabilă civilmente

Conform art. 362 lit. d astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 169 din Legea nr. 356/2006 şi art. 3852 C.pr.pen., partea civilă şi partea responsabilă

54 T.B., d.p. nr. 97/1986; T.J.Tulcea, d.p. nr. 117/1987.

88

civilmente sunt titulare ale dreptului de apel sau recurs împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti în care figurează în această calitate atât în ceea ce priveste latura penală a cauzei cât şi sub aspectul laturii civile a procesului.

Art. 24 C.pr.pen., arată în mod expres că partea civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă iar partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii pentru pagubele produse prin infracţiune de către inculpat.

Atacarea cu apel sau recurs a hotărârii sub aspectul laturii penale de către partea civilă sau partea responsabilă civilmente este legală numai în măsura în care soluţionarea laturii penale are consecinţe asupra laturii civile a cauzei. De exemplu dacă s-a dispus achitarea inculpatului, motivat de inexistenţa faptei, urmează ca acţiunea civilă să fie respinsă ca nefondată.

Partea civilă poate declara apel sau recurs împotriva hotărârii de achitare pronunţate pe temeiul că fapta nu există sau nu a fost săvârşită de către inculpat, cu menţiunea că examinarea faptelor şi a situaţiei de fapt urmează a se face numai cu privire la latura civilă fără a se putea ajunge şi la o condamnare a inculpatului. În acest context dacă se va constata cu ocazia soluţionării apelului sau recursului, că fapta există sau că ea a fost săvârşită de către inculpat, singura posibilitate legală este sesizarea procurorului general pentru declararea unui recurs în interesul legii deoarece instanţa nu are posibilitatea condamnării inculpatului în apelul sau recursul părţii civile.

Apelul sau recursul pot fi declarate pentru partea civilă şi partea responsabilă civilmente de către reprezentantul său legal şi de către apărător (art. 362 alin. 2 şi art. 3852 C.pr.pen.), iar în cazul decesului părţii civile sau al părţii responsabile civilmente, moştenitorii acestora, după introducerea în proces, devin titulari ai dreptului de apel sau de recurs.

Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul Potrivit art. 362 lit. e şi art. 3852 C.pr.pen., martorul, expertul, interpretul şi

apărătorul pot face apel şi recurs numai cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora (ex.: cheltuieli de deplasare, de întreţinere, onorariul cuvenit, veniturile de care au fost lipsite).

Aceste persoane deşi nu sunt părţi în procesul penal au totuşi calitatea de subiecţi procesuali iar dacă drepturile lor cu privire la cheltuielile judiciare au fost vătămate prin nerecunoaştere sau o greşită stabilire, în mod firesc au dreptul să atace cu apel sau recurs hotărârea sau încheierea pronunţată, cu menţiunea că acest drept este strict limitat rezumându-se doar la cheltuielile la care sunt îndreptăţite în baza participării lor la proces.

Dreptul de a face apel sau recurs a oricărei persoane ale cărei interese legitime

au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei Potrivit art. 362 lit. f şi art. 3852 C.pr.pen., poate face apel şi recurs orice persoană

ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. Aceste persoane (fizice sau juridice) nu au calitatea de părţi, neavând drepturi sau

obligaţii care să izvorască din exercitarea acţiunilor penală sau civilă în procesul penal. Concret, ne aflăm în situaţia apelurilor sau recursurilor declarate împotriva

încheierilor sau actelor instanţei prin care au fost vătămate interesele legitime ale unor persoane străine de cauza penală. În ceea ce priveşte obiectul apelului sau

89

recursului unei asemenea persoane, facem precizarea că sunt vizate în căile de atac aspecte legate de fondul cauzei. 55

De pildă, poate declara apel sau recurs persoana căreia i-a fost confiscat greşit un obiect de către instanţă, obiect ce aparţine unei persoane străine, instanţa socotind că aparţine în mod eronat inculpatului. 4.2.3. Termenul de declarare a apelului şi a recursului

Existenţa unui termen de apel sau de recurs, răspunde atât nevoii de a se asigura un control judecătoresc asupra hotărârilor pronunţate înainte de a se trece la punerea lor în executare cât şi necesităţii de a se asigura operativitatea în procesul penal.

Termenele sunt imperative deoarece neexercitarea înăuntrul său atrage decăderea din drept şi nulitatea cererii dar au şi caracter absolut, decăderea operând de drept chiar dacă nu s-a ridicat de procuror sau de partea potrivnică.

Din punct de vedere al naturii sale, termenul de apel şi recurs poate fi peremptoriu sau dilatoriu. Este peremptoriu pentru că titularul dreptului poate promova calea de atac numai în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege şi este dilatoriu întrucât hotărârea judecătorească va putea fi pusă în executare numai după expirarea termenului de apel sau recurs când hotărârea rămâne definitivă. 4.2.3.1. Durata termenului de apel şi de recurs

Potrivit art. 363 şi art. 3853 C.pr.pen., termenul de apel sau de recurs este de 10 zile dacă legea nu prevede altfel. Acesta este termenul general de apel.

In unele cazuri urgente, termenul de apel sau de recurs este de 3 zile sau 24 de ore. Este cazul judecării unei cereri sau a unei propuneri de eliberare condiţionată (art. 450 alin. 4 C.pr.pen.), ori a unei cereri de încetare e executării pedepsei la locul de muncă (art. 4501

alin. 2 C.pr.pen..), precum şi al judecării unei cauze după procedura specială de urmărire şi judecare a unei infracţiuni flagrante (art. 477 alin. 1 C.pr.pen.) - termenul este de 3 zile.

De asemenea, în cazurile încheierilor privind măsurile preventive, care nu pot fi atacate decât cu recurs, termenul de declarare a recursului este de 24 de ore.

4.2.3.2 Momentul de la care curge termenul de apel şi recurs Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare în toate cazurile când acesta a

participat la dezbateri. In cazul în care procurorul nu a participat la dezbateri, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului.

Pentru părţile care au fost prezente la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare. Condiţia de prezenţă este alternativă, nefiind necesar ca acel care declară apel sau recurs să fi fost prezent în ambele momente procesuale.

Dacă partea a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare însă a fost reprezentată prin apărător, termenul curge de la pronunţarea hotărârii.56

Pentru părţile care au lipsit atât de la dezbateri cât şi de la pronunţare, dar şi pentru inculpatul deţinut militar în termen, militar în termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, care au lipsit de la pronunţare, chiar dacă au fost prezenţi la dezbateri, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

Pentru martori, experţi, interpreţi şi apărători, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură a instanţei, apelul sau recursul pot fi exercitate îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra

55 I. Neagu, op.cit., pag.545-546; Gh. Mateuţ op.cit., pag.214; N. Volonciu, tratat de procedură penală, Partea specială, vol II, Ed. Paideia Bucureşti 1994 , pag.248. 56 T.S., d.p. nr.10/1979, R.R.D.,nr. 11/1975, pag.73.

90

cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea hotărârii prin care s-a soluţionat cauza.

Termenul de apel sau cel de recurs sunt termene legale şi imperative, nerespectarea lor atrage decăderea din exerciţiul dreptului de a declara apel sau recurs şi nulitatea actului făcut peste termen (art. 185 alin. 1 C.pr.pen.).

4.2.3.3. Repunerea în termen Potrivit art. 364 alin. 1 şi art. 3853 alin. 2 C.pr.pen., apelul şi recursul declarat

după expirarea termenului prevăzut de lege sunt considerate ca fiind făcute în termen dacă instanţa de apel sau de recurs constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel sau de recurs a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau despăgubirilor civile.

Cererea de repunere în termen nu poate fi admisă dacă partea nu dovedeşte existenţa unei cauze de împiedicare a declarării apelului.57

Prin „cauză temeinică de împiedicare" se înţelege, de regulă, un caz fortuit sau un caz de forţă majoră (inundaţii, incendiu, un accident etc).

Repunerea în termen poate fi cerută şi înainte de începerea executării pedepsei, dar nu mai târziu de termenul limitat de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Este nelegală hotărârea instanţei prin care se arată că cel care solicită repunerea în termen trebuie să facă dovada că cererea a fost făcută după începerea executării pedepsei, dar nu mai târziu de 10 zile de la acel moment.

Termenul de 10 zile este prevăzut numai pentru situaţia în care împotriva celui care face apel sau recurs a început executarea hotărârii, cel împotriva căruia nu a început executarea putând face apel sau recurs înainte de expirarea acestui interval de timp.

4.2.3.4. Apelul sau recursul peste termen Apelul sau recursul peste termen constituie mijlocul procesual prin care se

creează posibilitatea ca subiectul procesual care a pierdut termenul de exercitare a căilor de atac ordinare să poată beneficia de remediul procesual al apelului sau recursului peste termen.

Apelul sau recursul peste termen presupun îndeplinirea cumulativă a următoarelor două condiţii: partea care declară apelul sau recursul să fi lipsit la toate temenele de judecată, cât şi la pronunţare, iar cererea de apel sau de recurs să se facă în maximum 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.

Prin absenţa părţii la judecată se înţelege lipsa acesteia la toate termenele de judecată, întrucât numai în acest fel se poate presupune că partea nu a luat cunoştinţă nici de judecată şi nici de hotărârea pronunţată, situându-se total în afara judecăţii.58

La fel ca şi repunerea în termen, apelul peste termen se exercită nu mai târziu de 10 zile de la data când a început executarea pedepsei sau a început executarea dispoziţiilor privind despăgubirile civile şi poate fi introdus, desigur, şi înainte de începerea executării.

Apelul peste termen nu suspendă executarea hotărârii atacate, dar instanţa superioară poate aprecia şi decide suspendarea acesteia (art. 365 alin. final C.pr.pen.).

Dacă apelul sau recursul peste termen este admis iar hotărârile desfiinţate, se va proceda la rejudecarea cauzei iar efectul executoriu al hotărârii încetează.

57 T.S., d.p. nr. 631/1980, R.R.D., nr. 2/1981, pag.70. 58 V Dongoroz şi colectiv, op.,cit., pag.222; Gr. Teodoru , L. Moldo van, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi pedagogică Bucureşti 1979 pag.541; T.M.B., Secţi a a II-a penală, d.p. nr.133/1991.

91

Respingerea apelului sau recursului peste termen nu are nicio influenţă asupra datei când hotărârea a rămas definitivă, aceasta fiind data expirării termenului legale de apel sau recurs. 4.2.4. Procedura de declarare, de renuntare si de retragere a apelului si a recursului

Declararea apelului şi a recursului Apelul se declară prin cerere scrisă. Cererea trebuie să cuprindă: numele, prenumele,

codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa sau locuinţa declarantului, să indice hotărârea apelată şi numărul dosarului în care a fost pronunţată şi să fie semnată de persoana care face apel.

Potrivit art. 368 alin. 1 şi art. 3854 alin. 2 teza I C.pr.pen., părţile pot renunţa în mod expres la calea de atac a apelului sau recursului după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului şi a recursului, deci după ce s-a născut dreptul la apel şi la recurs şi până la stingerea lui.

Procurorul nu poate formula o declaraţie de renunţare la apel sau la recurs. Declaraţia de renunţare se face în acelaşi mod ca şi declaraţia apelului sau

recursului, fie în scris, printr-o declaraţie făcută la instanţa care a pronunţat hotărârea, fie oral, în şedinţa în care a avut loc pronunţarea hotărârii.

Renunţarea se poate face personal sau prin mandatar. Revenirea asupra renunţării se poate face fie personal de parte, fie prin mandatar special. Retragerea apelului sau a recursului Retragerea apelului sau recursului, spre deosebire de renunţare, presupune

introducerea prealabilă a uneia dintre aceste căi de atac ordinar. Articolul 369 şi art. 3854 alin. 2 teza a I-a C.pr.pen. prevăd că, până la închiderea

dezbaterilor la instanţa de apel sau de recurs, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul sau recursul declarat.

Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special. Simpla retragere a apelului, făcută chiar de apărător, fără a prezenta un mandat special, nu poate fi considerată legală.59

Cererea de retragere poate fi făcută şi de reprezentantul legal al părţii cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă.

Dacă partea se află în stare de detenţie, declaraţia de retragere trebuie atestată sau consemnată într-un proces verbal de către conducerea locului de deţinere.

Dacă apelul sau recursul au fost declarate de procuror, acestea pot fi retrase de procurorul ierarhic superior.

Inculpatul minor nu poate retrage apelul sau recursul declarate personal sau de reprezentantul său legal (art. 369 alin. 2 C.pr.pen.). Prin această interdicţie se urmăreşte ocrotirea minorului, deoarece retragerea apelului sau recursului are efecte nefavorabile pentru inculpatul minor. Dispoziţia are un caracter imperativ, ea neputând fi suplinită prin simpla prezenţă în instanţă a reprezentantului legal, alături de minorul care face declaraţia de retragere .60 4.2.5. Efectele căilor ordinare de atac:

Efectul suspensiv. Potrivit art. 370 şi art. 3855 C.pr.pen., apelul sau recursul declarate în termen sunt suspensive de executare atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.

59 T.S. d.p. nr. 2539/1979, R.R.D., nr. 7/1980, pag.57 60 T.M.B., Secţia a II-a penală, d.p. nr. 208/1990

92

Efectul suspensiv înseamnă că hotărârea judecătorească nu poate deveni definitivă şi nici nu poate fi executată în cursul termenului de apel sau de recurs şi pe toată perioada soluţionării lor. El operează ex lege.

Efectul devolutiv. Controlul judiciar asupra unor hotărâri judecătoreşti nu se efectuează din oficiu, instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată procedând la o nouă judecată în fapt şi în drept a cauzei, la cererea titularului dreptului de apel, sau la o nouă judecată în drept, la cererea titularului recursului.

Efectul devolutiv are, prin urmare, drept consecinţă repunerea cauzei în discuţia instanţei sesizate cu judecarea căii de atac.

Efectul devolutiv este guvernat de regulă tantum devolutum, quantum apellatum

(numai atât este devoluat cât este apelat sau în apel nu se judecă decât ceea ce s-a apelat). 61 Din acest punct de vedere, devoluţiunea cauzei poate fi:

- integrală (ex integro), când în apel instanţa capătă dreptul să reexamineze toate aspectele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în prima instanţă;

- parţial (in partibus), când instanţa de apel capătă dreptul să reexamineze numai unele aspecte de fapt şi de drept ce au format obiectul judecăţii în primă instanţă, iar instanţa de recurs examinează numai aspectele de drept ce au format obiectul judecăţii în apel, sub acest aspect devoluţiunea fiind parţială.

Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În aceste cauze, instanţa de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situaţia în care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părţilor la un proces echitabil.

Neagravarea situaţiei. Această regulă reprezintă un vechi principiu procesual aplicabil în materia căilor de atac, care stabileşte că nimeni nu-şi poate crea o situaţie defavorabilă prin intermediul exercitării propriei sale căi de atac.

Efectul non reformatio in pejus este consacrat în art. 372 şi art. 3858 C.pr.pen., potrivit cărora instanţa de apel sau de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel sau recurs. De asemenea, prin apel sau recurs declarat de procuror în favoarea unei părţi nu se poate agrava situaţia acesteia din urmă.

Acest efect are menirea să-i asigure pe justiţiabili că folosirea căilor de atac nu va atrage o schimbare sau o modificare a hotărârilor atacate în detrimentul intereselor lor legitime.

Efectul extensiv. Acest efect al apelului şi recursului este consacrat în articolele 373 şi 3857 alin.l C.pr.pen. care prevăd că instanţa de apel sau de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Efectul extensiv oferă posibilitatea ca o cale de atac introdusă de o parte să folosească tuturor părţilor care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis) cu privire la care există o indivizibilitate de situaţie62 sau care au interes comun cu apelantul63 (ori cu recurentul).

Extinderea nu poate avea loc faţă de o parte cu interese contrare, deoarece, fiind făcută în favoarea acesteia, s-ar încălca regula neagravării în propria cale de atac, ceea ce legea nu îngăduie.

61 V Dongoroz şi colectiv, op.cit., pag.448-449, Tr.Pop, op.cit., voi IV, pag.406. 62 V Volonciu şi colectiv, op. cit. pag.262. 63 V Dongoroz şi colectiv, op.cit., pag. 323.

93

4.3. APELUL 4.3.1. Noţiuni introductive

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească a reintrodus, în sistemul procesual penal român, apelul, ca o cale ordinară de atac iar, Legea nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, a introdus în cod procedura de judecată a acestei noi căi de atac.

Reintroducerea apelului în procedura penală română reprezintă o garanţie în plus pentru o mai bună judecată, fiind evident că două instanţe de fond vor greşi mai puţin în soluţionarea cauzei penale decât una singură.64

Apelul prezintă următoarele trăsături: - este o cale de atac ordinară , întrucât se foloseşte numai împotriva hotărârilor

date în prima instanţă nedefinitive, referindu-se la întreg procesul penal şi putând fi introdus pentru orice motiv de fapt şi de drept;

- este o cale de atac ireverenţioasă, întrucât se adresează unei instanţe superioare, denumită instanţă de apel, care poate fi tribunalul, tribunalul militar teritorial, curtea de apel sau Curtea Militară de Apel;

- este o cale de atac de reformare, întrucât provoacă reexaminarea cauzei şi a judecăţii anterioare de către instanţa superioară (tribunalul sau curtea de apel), atât asupra chestiunilor de fapt, cât şi a celor de drept.

4.3.2. Hotărârile supuse apelului.

Potrivit art. 361 C.pr.pen., sunt supuse apelului sentinţele şi încheierile, în afara cazurilor exceptate de lege. Prin urmare, deciziile nu pot fi atacate cu apel.

Sentinţele prin care se soluţionează, în prima instanţă, latura penală şi latura civilă a cauzei sunt supuse întotdeauna apelului.

De asemenea, sunt supuse apelului şi sentinţele penale pronunţate în cadrul soluţionării unor căi extraordinare de atac. Este cazul contestaţiei în anulare formulate în baza art. 386 lit. d) C.pr.pen. (când împotriva unei persoane s-au pronunţat două

hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă). Literatura juridică de specialitate65 a clasificat, ca o grupă distinctă de sentinţe

penale susceptibile de apel, şi sentinţele penale pronunţate de judecătorie sau tribunal, conform art. 460 C.pr.pen. (ca instanţă de executare sau ca instanţă în a cărei rază teritorială se afla locul de deţinere), în soluţionarea unor incidente în legătura cu executarea hotărârilor penale.

Potrivit art. 361 alin. 1 teza a II-a C.pr.pen., nu pot fi atacate cu apel următoarele categorii de sentinţe:

- sentinţele pronunţate de judecătorii, potrivit modificării intervenite prin Legea nr. 202/2010 (în prezent nu mai avem calea de atac a apelului la tribunal);

- sentinţele pronunţate de tribunalele militare, potrivit modificării intervenite prin Legea nr. 202/2010;

- sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militată de Apel; - sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; - sentinţele de dezinvestire; - sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale precum şi cele

privind reabilitarea potrivit modificări intervenite prin Legea nr. 356/2006;

64 Gh. Mateuţ, op. cit., pag. 190. 65 Papadopol, V, Turianu, C, Apelul penal, Casa de editură şi Presă ŞANSA, Bucureşti, 1994, p. 34-35.

94

Referitor la sentinţele de dezinvestire arătăm că din această categorie fac parte următoarele hotărâri:

a) sentinţe prin care prima instanţă, constatând înainte de terminarea cercetării judecătoreşti că în cauza supusă judecăţii cercetarea judecătorească s-a făcut de un organ necompetent, restituie cauza procurorului, pentru a lua măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, aşa cum prevede art. 332 C.pr.pen.; b) sentinţele prin care instanţa, după ce a extins procesul penal, cu privire la alte fapte prevăzute de legea penală, descoperite în sarcina inculpatului şi având legătură cu infracţiunea pentru care acesta a fost trimis în judecată (art. 336 C.pr.pen.), fie cu privire la alte persoane ce au participat la săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecata, fie cu privire la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar având legătură cu fapta reţinută în sarcina inculpatului (art. 337 C.pr.pen.) trimite cauza procurorului, pentru a completa urmărirea penală cu privire la aceste fapte şi persoane noi; c) sentinţele de declinare a competenţei:

În toate aceste situaţii, eliminarea dreptului de a exercita calea de atac a apelului, apreciem că îşi găseşte explicaţia în respectarea principiului fundamental al procesului penal, şi anume acela al operativităţii în soluţionarea cauzelor66, prin înlăturarea posibilităţii utilizării abuzive a apelului împotriva unor sentinţe care nu rezolvă cauza, ci doar premerg soluţionarea acesteia.67

66 Pentru o tratare amănunţită a principiului operativităţii în procesul penal a se vedea :Neagu, L, op. cit., Cap. H, secţiunea a II -a, subsecţiunea a X-a, p 66-68. Reţinem, potrivit acestui autor că: "Acest principiu, cunoscut şi sub denumirea de rapiditate sau celeritate, nu-şi găseşte o reglementare expresă în actuala legislaţie,... rapiditatea constituie una dintre regulile de bază ale procesului penal . Acelaşi autor precizează apoi că: "operativitatea procesului penal poate fi înscrisă între principiile fundamentale ale acestuia, pentru a răspunde în acest fel scopului procesului penal, care, între altele, urmăreşte constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor, a regulilor de convieţuire socială. Operativitatea procesului penal, în sens larg, presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât şi simplificarea activităţii procesual penale, când este posibil. De asemenea ,operativitatea impune desfăşurarea unor activităţi de care organul judiciar care dispune de cele mai eficiente posibilităţi de administrarea probelor. Fără îndoială că operativitatea procesului penal, deşi nu este consacrată expres ca principiu fundamental se impune ca atare, fiind prefigurată de numeroase reglementări cuprinse în economia dispoziţiilor Codului de procedură penală . De asemenea, principiului operativităţii îi este consacrată şi atenţia altor autori: Volonciu, N.,vol.I,op.cit.p71-72; Basarab, M., op. cit., p. 72-74; Kahane, S., op. cit., p. 63-64. Bunăoară, Volonciu, N., (op. cit., Tratat, voi.I,p127)susţine că: "Operativitatea presupune cel puţin următoarele laturi importante: promptitudine în desfăşurarea activităţi judiciare; calitate în efectuarea actelor procesuale şi procedurale; simplificare în îndeplinirea formelor procesuale; eficacitate optimă în realizarea scopului procesului penal şi a tuturor sarcinilor ce stau în faţa organului judiciar". 67 Pe bună dreptate s-a arătat în literatura juridică de specialitate (Papadopol, V, Turianu, C, op. cit., p 40), cu referire, "în particular, la excluderea dreptului de apel, ca de altfel şi a celui de recurs, împotriva sentinţelor decimatorii de competenţă, observăm, în sensul explicaţiei de mai sus, următoarele: dacă declinarea va fi apreciată de către instanţa căreia i s-a transmis cauza ca fiind corectă, ea va proceda de îndată la soluţionarea acesteia; dacă însă hotărârea de declinare va fi socotită greşită se va produce un conflict de competenţe, supus spre rezolvare instanţei ierarhic superioare comune; în ambele ipoteze, exercitarea dreptului de apel ar fi, deci, inutil şi nu ar avea ca rezultat decât întârzierea soluţionării cauzei. Credem că nici hotărârile date în soluţionarea conflictelor de competenţă nu sunt susceptibile de apel. Instanţa care rezolvă conflictul de competenţă nu judecă în primă instanţă, ci ca instanţa de control judiciar, căci numai astfel poate impune instanţelor în conflict hotărârea sa, astfel ca ea nu pronunţă o sentinţă, ci o decizie. Ori, numai sentinţele pot fi atacate cu apel". Trebuie menţionat că la o concluzie similară s-a ajuns şi în trecut, de către o partea literaturii juridice de specialitate, în privinţa posibilităţii ca hotărârile date în conflictele de competenţa să fie atacate cu recurs (Theodoru, Gr, Hotărârile penale supuse recursului, în R.R.D. nr. 7/1969, p. 56; Rămureanu, V, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură penală în K.K.D.,nr. 3/1969, p 32; Rămureanu, V., Competenţa penală a organelor judiciare, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 246-248).

95

De asemenea, potrivit art. 285 C.pr.pen., sunt sentinţe de dezinvestire şi acelea prin care plângerea prealabilă greşit îndreptată la instanţă se trimite la procuror pentru efectuarea urmăririi penale.

Încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu fondul (art. 361 alin. 2 C.pr.pen.). Apelul o dată declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei (art. 361 alin. 3 C.prpen.).

Legea are în vedere acele încheieri care fie că precedă soluţionarea în fond a cauzei, fie că sunt ulterioare, se consideră că fac parte din hotărârea de fond şi influenţează atât legalitatea, cât şi temeinicia soluţiei asupra fondului. Printre asemenea încheieri pot fi amintite: încheierile prin care instanţa se pronunţă asupra cererilor sau excepţiilor ridicate de părţi, încheierile prin care se iau unele măsuri procesuale, încheierile prin care se soluţionează unele probleme în căile extraordinare de atac (admiterea în principiu a revizuirii).

In ce priveşte încheierile date după pronunţarea sentinţei, pot fi avute în vedere încheierile prin care se dispune îndreptarea erorilor materiale evidente din cuprinsul hotărârii sau înlăturarea unor omisiuni vădite cu privire la cheltuielile judiciare pretinse de martori, experţi, interpreţi sau apărători ori cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii. 4.3.3. Motivarea apelului

Persoanele care introduc apelul, exercitând calea de atac, aduc hotărârii atacate anumite critici care se pot referi atât la erorile de fapt, cât şi la cele de drept pe care aceasta le cuprinde. Criticile aduse constituie motive de apel.

Potrivit art. 374 C.pr.pen., motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie să fie depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecăţii. Motivele de apel se pot formula şi oral în ziua judecăţii. 4.3.4. Judecarea apelului

Potrivit art. 378 C.pr.pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, obiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi administrate în faţa instanţei de apel, care poate da o nouă apreciere probelor şi poate administra orice noi probe pe care le consideră necesare. Totodată, instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.

La art. 378 s-a introdus prin Legea nr. 356/2006 şi alin. 11 potrivit căruia cu ocazia judecării apelului instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială Titlul II, Capitolul II atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţa de fond, precum şi atunci când instanţa de fond nu a pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Judecarea apelului se face, în principiu, potrivit reglementărilor comune privind judecata. Deoarece instanţa de apel efectuează în fapt şi în drept un control judecătoresc asupra hotărârii atacate, multe elemente ale desfăşurării sale se folosesc în procedura ce caracterizează judecata în prima instanţă. In plus, la judecata în apel distingem şi anumite reglementări specifice, a căror prezentare se face în continuare.

Dintre principiile comune exemplificăm regulile oralităţii (art. 289), nemijlocirii (art. 289), contradictorialităţii (art. 289) şi publicităţii (art. 290), care caracterizează întreaga fază de judecată, indiferent de etapa examinată.

In cele ce urmează vom examina judecata în apel referindu-ne numai la normele speciale

care vizează: măsurile premergătoare judecăţii; desfăşurarea judecăţii; deliberarea şi luarea

hotărârii. a) Măsuri premergătoare

96

Ca şi în cazul judecăţii în prima instanţă, judecata în apel este precedată de anumite activităţi care au menirea de a pune dosarul în stare de judecată.

Preşedintele instanţei de apel, primind dosarul, fixează de îndată termen pentru judecată şi dă dispoziţii pentru citarea părţilor şi a persoanelor a căror participare este necesarăpentru normala desfăşurare a judecăţii. Cu această ocazie se are în vedere ca inculpatul aflat în stare de detenţie să fie adus obligatoriu la această judecată (art. 375 alin. 3 C.pr.pen.).

Potrivit art. 375 alin. 2 C.pr.pen., Judecarea apelului se face cu citarea părţilor".

In apel nu se citează toate părţile ci numai acelea faţă de care apelul poate avea vreun efect. Astfel, în apelul inculpatului care nu a fost obligat la despăgubiri, nici partea civilă, dacă nu a atacat hotărârea, nici partea responsabilă civilmente nu vor fi citate.

In apelul procurorului, însă, dacă a fost făcut ex integra şi nici nu a fost motivat înaintea expirării termenului, se citează toate părţile, pentru că acest apel are un efect devolutiv integral, instanţa superioară fiind învestită cu examinarea întregii cauze, atât în favoarea cât şi în defavoarea părţilor.

S-a pus întrebarea dacă partea vătămată, neconstituită parte civilă, trebuie citată în apelul declarat de inculpat, condamnat pentru o infracţiune în privinţa căreia acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă? Apreciem că răspunsul este afirmativ.

Dreptul părţii vătămate de a pune concluzii în exercitarea acţiunii penale nu încetează decât odată cu pierderea acestei calităţi şi nu poate fi limitat la dezbaterile purtate în faţa primei instanţe; prin citarea părţii vătămate în instanţa de apel se dă acesteia posibilitatea de a exercita dreptul său şi inculpatului posibilitatea legală de a-şi valorifica, prin apelul declarat, pretenţiile la cheltuieli judiciare pe care le-ar putea avea faţă de partea vătămată, precum şi posibilitatea de a obţine încetarea procesului penal prin împăcarea părţilor, atunci când legea permite.68 Aceasta este o simplă chestiune teoretică întrucât sentinţele pronunţate în astfel de cazuri nu sunt susceptibile de apel.

Când sunt mai multe apeluri făcute de părţi diferite, acestea vor fi citate, până la conexare, în fiecare apel. Conexarea va putea fi dispusă, aşa cum s-a arătat, fie din oficiu, fie la cererea oricăreia dintre părţi.69

La judecarea cauzelor privind o infracţiune săvârşită de minor se citează, în afară de părţi, autoritatea tutelară şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este socotită necesară de către instanţă (art. 484 combinat cu art. 493 C.pr.pen.).

Emiterea citaţiilor, înmânarea acestora, depunerea dovezilor la dosarul cauzei se fac potrivit dispoziţiilor comune din partea generală a Codului de procedură penală (art. 174-181) si sunt date în atribuţia personalului auxiliar al instanţei de apel ori al organelor poştale.

Trebuie spus că dacă inculpatul este arestat, fie în cauza în care s-a exercitat calea de atac, fie în altă cauză, se dispune, odată cu emiterea citaţiei, care este trimisă la locul de deţinere spre a-1 încunoştinţa astfel de termen, şi aducerea lui la judecată, întrucât, potrivit art. 375 alin. 3 C.pr.pen., în cauzele în care există un inculpat deţinut judecarea apelului nu se poate face decât în prezenţa acestuia.

În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cazurile în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiei pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

68 Ciotor Sâiu, I, Opinie separată şi Ionescu, FI., Notă la Trib. Vâlcea, s. I, î. nr. 666/1942, J.G. 1942, p. 435. 69 Panţurescu,V, Codul de procedură penală adnotat Bucureşti, 1940,p. 509; Papadopol, V, TurianuC.,op. dt.,p. 184.

97

Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales apărător se iau măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Nerespectarea dispoziţiile legale vizând asistarea inculpatului de către apărător când aceasta este obligatorie, atrage sancţiunea nulităţii absolute conform art. 197 alin. 2 şi 3 C.pr.pen.

Referitor la repartizarea cauzelor pe complete de judecată, facem precizarea că dispoziţiile legii nr. 92/1992 de organizare judecătorească au fost abrogate şi că prin art. 56 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară s-a stabilit că „repartizarea cauzele pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

Participarea procurorului la judecata în apel este obligatorie, oricare ar fi obiectul cauzei (art. 376 C.pr.pen.).

De asemenea, se iau măsuri pentru întocmirea listei cauzelor fixate pentru judecată şi afişarea acesteia la instanţă spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. La întocmirea listei se ţine seama de data intrării cauzei la instanţă, acordându-se prioritate celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă. Şedinţa de judecată în apel

Apelul fiind o cale de atac devolutivă, determină examinarea cauzei de către instanţa superioară sub toate aspectele de fapt şi de drept, în acest fel procedându-se la o nouă judecată a acesteia.

În ce priveşte problemele de fapt ce vor fi examinate de instanţa de apel enumerăm cu titlu de exemplu următoarele:

- dacă fapta reţinută în sarcina inculpatului a fost sau nu săvârşită de acesta; - împrejurările săvârşirii faptei; - în caz de participaţie se va stabili contribuţia materială a fiecărui participant; - dacă împrejurările reţinute drept circumstanţe atenuante sau agravante sau

drept cauze ce înlătură caracterul penal al faptei există cu adevărat. În ceea ce priveşte problemele de drept ce vor fi examinate de instanţa de apel,

pot fi de ordin substanţial sau material iar dintre acestea enumerăm: - dacă fapta reţinută în sarcina inculpatului întruneşte elementele constitutive

ale vreunei infracţiuni şi care este aceasta; - dacă infracţiunea reţinută este simplă sau calificată, dacă există intenţie, culpă

sau praeterintenţie; - în caz de participaţie dacă inculpatul a acţionat în calitate de autor, complice

sau instigator; - dacă împrejurările invocate în apărare constituie vreo cauză de înlăturare a

caracterului penal al faptei sau al răspunderii penale; - dacă în raport de elementele reţinute în situaţia de fapt ne aflăm în faţa unei

infracţiuni continuate sau a unui concurs de infracţiuni; - dacă pedeapsa aplicată inculpatului se situează între limitele legale şi dacă a

fost stabilită potrivit regulilor ce caracterizează individualizarea pedepsei.70 Elementele de fapt ce vor fi verificate în apel de către instanţa ierarhic

superioară se stabilesc în mod exclusiv cu ajutorul probelor. În acest context judecătorii instanţei de apel sunt obligaţi să descopere şi să administreze toate dovezile ce pot dovedi existenţa faptelor dar şi să verifice dacă în cauză au fost

70 V.Papadopol şi C.Turianu, op.cit pag. 190

98

administrate toate probele necesare pentru ca faptele să fie stabilite sub toate aspectele.

Părţile dobândesc în apel o denumire proprie, în raport cu poziţia procesuală pe care o au în calea de atac:

- apelant (partea care a declarat apel); - intimat (partea la care se referă apelul declarat).

Începutul şedinţei de judecată, acest moment distinct al şedinţei de judecată în apel cuprinde, mai multe acte cu caracter organizatoric. Astfel, după deschiderea şedinţei de judecată de către preşedintele completului se verifică prezenţa părţilor citate şi dacă procedura de citare este legal îndeplinită, dacă inculpatul arestat este adus la judecată şi asigurată asistenţa juridică obligatorie.

Instanţa va verifica dacă, cauza este supusă apelului, dacă cererea de apel este făcută de titularul acestei căi de atac şi dacă este depusă în termene. De asemenea, preşedintele completului întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de ridicat excepţii, de formulat cereri noi în legătură cu judecata în apel, şi, în caz afirmativ, le pune în discuţie.

In apel, desfăşurarea judecăţii începe, ca şi la judecata în primă instanţă, prin efectuarea unor verificări preliminare care sunt urmate de judecata propriu-zisă.

Judecata în faţa instanţei de apel începe prin strigarea cauzei şi apelul părţilor. Este de menţionat că părţile se vor prezenta chiar dacă nu au fost citate sau, deşi citate, nu au primit citaţia, deoarece calitatea lor procesuală rezultă din dosar iar preşedintele completului de judecată poate să le stabilească identitatea.

Subsecvent se verifică prezenţa părţilor, regularitatea procedurii de citare faţă de părţile lipsă şi prezenţa apărătorilor.

De asemenea, instanţa de apel este obligată, potrivit normei comune din art. 300 alin. 1 C.pr.pen., să-şi verifice din oficiu regularitatea actului de sesizare, ocupându-se mai întâi de latura formală a actului de sesizare şi apoi de latura substanţială a acestuia.

In cadrul examinării declaraţiei de apel sub aspectul ei formal, se va cerceta dacă aceasta cuprinde elementele esenţiale, dacă este semnată sau atestată, dacă apelul a fost declarat în termen. In cazul în care declaraţia de apel se învederează a fi fost regulat făcută iar instanţa de apel, verificându-şi competenţa, constată că este competentă, se va trece la examinarea cererii de apel sub aspectul său substanţial. In acest cadru, se va examina dacă apelantul are calitatea de a exercita calea de atac, dacă în ceea ce priveşte hotărârea atacată, legea nu exclude calea apelului etc. In plus, cum acţiunea penală nu este promovată prin actul de sesizare a instanţei de apel ci prin rechizitoriul procurorului sau prin plângerea penală prealabilă (acţiunea directă) a persoanei vătămate, instanţa de apel va verifica şi dacă sesizarea primei instanţe a fost valabil făcută, dacă acţiunea penală a ost legal pusă în mişcare.

Conform art. 3001 C.pr.pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.

Cercetarea judecătorească începe când preşedintele completului de judecată, constatând că au fost respectate toate prevederile legale şi că nu există nici un impediment

99

pentru desfăşurarea în continuare a judecăţii, declară apelul în stare de judecată. Într-o astfel de situaţie, începe un nou moment al şedinţei de judecată, şi anume cercetarea judecătorească.

Instanţa poate judeca apelul doar pe baza probelor existente în dosarul cauzei şi, eventual, pe baza unor înscrisuri noi.71

Astfel, potrivit art. 377 alin. 2 C.pr.pen., în cazul în care procurorul sau părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, apelantul trebuie să arate aceste probe şi mijloacele de probă cu ajutorul cărora pot fi administrate.

Prin probe noi se înţeleg acele probe care nu au fost încă administrate în cauză (la urmărirea penală şi la prima instanţă).

În apel, administrarea probelor noi se efectuează, după aceleaşi reguli ca şi în faţa primei instanţe.

Putem spune faţă de cele arătate mai sus că judecarea propriu-zisă a cauzei în faţa instanţei de apel se desfăşoară în două modalităţi, prima vizând judecarea apelului fără cercetare judecătorească iar a doua o judecare a apelului cu efectuarea cercetării judecătoreşti.

În primul caz, judecata se reduce la dezbateri, adică la discutarea în contradictoriu a motivelor de apel şi implicit a măsurii în care hotărârea primei instanţe corespunde adevărului. Cu alte cuvinte, este vorba de o confruntare între părţi pe baza probelor administrate în dosar în ordinea indicată de dispoziţiile art. 377 C.pr.pen., respectiv apelant, intimat şi procuror care are ultimul cuvânt.

În ceea ce priveşte varianta a doua de judecare a apelului cu efectuarea cercetării judecătoreşti, arătăm că aceasta există atunci când se invocă de părţi necesitatea administrării de probe noi, fiind vorba de probe concludente şi utile cauzei.

Ele pot face aceasta odată cu cererea de apel, cu memoriul conţinând motivele de apel sau în şedinţa de judecată, oricând până la închiderea dezbaterilor sau le pot depune chiar la prima instanţă după pronunţarea hotărârii.72 Aceasta trebuie să o încuviinţeze pentru ca acele acte să poată fi depuse. Este la latitudinea părţilor să depună la dosarul cauzei actele noi de care înţeleg să se folosească în susţinerea motivelor de apel sau în combaterea acestora, fără ca instanţa să le poată interzice a o face. De asemenea, instanţa de apel nu poate pretinde părţii să justifice de ce nu a depus înscrisurile la prima instanţă; aflarea adevărului nu poate fi împiedicată prin sancţionarea unei eventuale culpe procesuale.

După administrarea probelor noi, dacă nu mai există alte probe de administrat (din oficiu sau la cerere), cercetarea judecătorească trebuie considerată terminată.

Dezbaterile constă în susţinerea motivelor de apel, prin care se critică hotărârea pronunţată de prima instanţă. Părţile vor avea cuvântul în ordinea prevăzută de art. 377 alin. 1 C.pr.pen., mai întâi apelantul, apoi intimatul şi în cele din urmă procurorul. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.

Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatul are însă ultimul cuvânt (art. 377 alin. 3 si 4 C.pr.pen.).

c) Deliberarea şi darea hotărârii După încheierea dezbaterilor are loc deliberarea, la care iau parte numai membrii

completului de judecată în faţa căruia au avut loc dezbaterile. Deliberarea are loc în sala de consiliu, în secret, unde membrii completului vor

analiza hotărârea atacată sub toate aspectele, de fapt şi de drept.

71 N. Volonciu, op.cit., pag.266; Gh. Mateuţ, op.cit., pag.257. 72 T.S., col. pen., dec. nr. 609/1957, L.P. nr. 9/1957, p. 1074.

100

Instanţa de apel deliberează asupra soluţiei pe care trebuie să o dea apelului, examinând, pe de o parte, temeinicia motivelor de apel formulate de apelant, în lumina argumentelor contrare invocate de intimat, iar pe de altă parte, din oficiu, cauza în întregul ei, sub toate aspectele de fapt şi de drept73, în limitele determinate de efectul devolutiv, efectul neagravării situaţiei în propriul apel şi efectul extensiv.

Motivele de apel vor trebui examinate prin confruntare cu susţinerile făcute de către intimat în raport de probele administrate de prima instanţă, deci cu întregul material aflat la dosarul cauzei.

După deliberare, instanţa ia hotărârea, care trebuie să fie rezultatul acordului de voinţă al membrilor completului de judecată. Ea poate fi decisă prin unanimitate sau majoritatea acestora şi va fi consemnată într-o minută.

Minuta trebuie să aibă conţinutul dispozitivului hotărârii şi se va pronunţa în şedinţă publică, în cel mult 15 zile de la data judecării apelului. 4.3.5. Soluţiile la judecarea în apel

Potrivit art. 379 C.pr.pen., soluţiile de bază date apelului sunt: - respingerea apelului şi menţinerea hotărârii atacate; - admiterea apelului.

Respingerea apelului Prin respingerea apelului se menţine hotărârea atacată, luând sfârşit judecata în

apel. Ea poate fi supusă, în continuare, în condiţile legii, recursului. Instanţa respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, în următoarele cazuri: • dacă apelul este tardiv - apelul este tardiv când a fost introdus cu încălcarea

termenului legal şi nu sunt întrunite condiţii pentru repunerea lui în termen sau pentru considerarea lui ca apel peste termen.

• dacă apelul este inadmisibil - apelul este inadmisibil atunci când exceptează anumite hotărâri de la atacarea lor cu apel sau nu admite dreptul de apel unor părţi importante împotriva unor hotărâri (părţi vătămate în cauzele privitoare la infracţiuni pentru care acţiunea se pune în mişcare din oficiu, părţi civile în ceea ce priveşte latura penală etc.) ori calea de apel este introdusă de o persoană fară calitate;

• dacă apelul este nefondat - în acest caz, respingând apelul ca nefondat, instanţa de apel confirmă întru totul hotărârea primei instanţe, apreciind că motivele în fapt şi în drept ale primei hotărâri sunt juste şi întemeiate.

Admiterea apelului Admiterea apelului se pronunţă atunci când, în urma verificării sentinţei atacate,

instanţa de apel constata că aceasta este afectată de vicii în stabilirea adevărului şi în aplicarea legii şi, ca atare, va desfiinţa sentinţa primei instanţe, urmând să procedeze la o nouă judecată sau să dispună rejudecarea cauzei de o altă instanţă (art. 379 pct. 2 C.pr.pen.).

Prin desfiinţarea hotărârii atacate, cauza rămâne, însă, nesoluţionată. De aceea, soluţia de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei primei instanţe este însoţită întotdeauna de următoarele soluţii subsecvente:

• pronunţarea unei noi hotărâri; Pentru aceasta procedează la o nouă judecată în fond, judecată care se desfăşoară

potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, Titlul II, Capitolele I şi II C.pr.pen. privind judecata în genere şi judecata în prima instanţă.

73 C.A.B., Secţia a II-a penală, d.p.nr.584/1994,ds.nr.l378/1994.

101

• dispunerea rejudecării cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. Admiţând apelul, instanţa dă o asemenea soluţie în următoarele cazuri:

a) atunci când judecarea cauzei la această instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate;

b) în situaţia în care judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi legal citate, dar care a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate;

c) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa competentă; d) restituirea cauzei procurorului.

Potrivit art. 380 C.pr.pen., dacă hotărârea este desfiinţată pentru că s-a constatat exis- tenţa vreuneia din situaţiile arătate în art. 332 alin.2 C.pr.pen., instanţa de apel dispune restituirea cauzei procurorului, pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale.

Textul de lege mai sus invocat este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 175 din Legea nr. 356/2006. Anterior modificării art. 380 C.pr.pen. făcea referire la situaţiile arătate în art. 333 C.pr.pen., text de lege care a fost însă abrogat prin art. I pct. 158 din Legea nr. 356/2006.

12.3.6. Rejudecarea cauzei după desfiinţarea în apel a hotărârii primei instanţe 12.3.6.1. Procedura de rejudecare

Potrivit art. 384 C.pr.pen., judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor generale referitoare la judecată, precum şi celor referitoare la judecata în prima instanţă, care se aplică în mod corespunzător.

La rejudecarea cauzei se analizează doar aspectele care au dus la admiterea apelului. Astfel, actele de judecată care nu au fost desfiinţate de către instanţa de apel rămân valabile şi se efectuează numai cele care trebuie refăcute ori cele care nu au fost efectuate, deşi se impune efectuarea lor.

Instanţa de rejudecare, după deliberare, pronunţă o sentinţă care poate fi atacată din nou cu apel, deoarece a judecat în prima instanţă. 12.3.6.2. Limitele rejudecării

Investirea instanţei de rejudecare se face prin decizia instanţei de apel care, prin conţinutul său, stabileşte limitele rejudecării în fond.

In conformitate cu prevederile art. 385 C.pr.pen., aceste limite sunt următoarele: a) Conformitatea cu decizia de apel Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în

măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. Sarcinile stabilite prin decizia de desfiinţare pentru prima instanţă privesc atât

chestiunile de fapt, cât şi cele de drept. Chestiunile de drept pot consta în refacerea actelor procesuale şi procedurale

anulate de instanţa de drept ori în efectuarea actelor considerate ca necesare şi se referă la justa aplicare a legii penale şi civile.

Chestiunile de fapt constă în împrejurări ce trebuie lămurite. b) Agravarea situaţiei inculpatului c) Investirea instanţei de rejudecare In ipoteza în care desfiinţarea este parţială, instanţa care rejudecă cauza după desfiin-

ţare este învestită să judece numai faptele şi persoanele, ori latura penală sau civilă pentru care s-a admis apelul împotriva hotărârii primei instanţe, iar pentru celelalte fapte şi persoane, ori pentru celelalte aspecte operează autoritatea de lucru judecat.

102

4.4. RECURSUL 4.4.1. Noţiuni introductive şi natura juridică a recursului

Recursul reprezintă diferenţiat al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie în funcţie de posibilitatea promovării sau nu a apelului împotriva primei hotărâri atacate. În succesiunea normală a procedurii judiciare, recursul urmează apelului iar această ordine reprezintă al treilea grad de jurisdicţie.

Recursul este o cale de atac ordinară, preponderent de anulare parţial devolutivă, destinată a repara, în principal, erorile de drept comise de instanţele de fond în hotărârile date. (În noul Cod de procedură penală, recursul este cale extraordinară de atac şi poartă denumirea de recurs în casaţie)

El corespunde, în principiu, celui de-al treilea grad de jurisdicţie şi de aceea se îndreaptă, de regulă, împotriva hotărârilor judecătoreşti date în ultimul grad în fond, pentru erorile de drept pe care le conţin.

Potrivit art. 3851 C.pr.pen., pot fi atacate cu recurs următoarele hotărâri judecătoreşti: sentinţe, decizii, încheieri.

Întrucât tinde la casarea (anularea) hotărârii atacate, recursul se mai numeşte recurs în casaţie.

Calea de atac a recursului este deschisă tuturor cauzelor penale, indiferent de infracţiunea avută ca obiect, iar reglementarea sa actuală este mult diferită de reglementarea sa din trecut.

Recursul prezintă următoarele trăsături: - este o cale de atac ordinară, ca şi apelul, întrucât şi el este un act obişnuit în

desfăşurarea normală a procesului penal, se efectuează într-un termen fix, stabilit de lege (de regulă 10 zile) şi înlătură posibilitatea ca hotărârea din ultimul grad de fond să devină definitivă şi executorie;

- este o cale de atac, în principiu, de drept, întrucât provoacă, de regulă, un control parţial, numai în drept. Aceasta este, în esenţă, ceea ce caracterizează recursul în raport cu apelul în ceea ce priveşte limitele în care se produce devoluţia. Aşadar, dacă apelul devoluează cauza atât în fapt, cât şi în drept, sub toate aspectele, recursul o devoluează cu precădere în drept; - este, în principiu, o cale de atac de anulare, deoarece tinde la obţinerea casării sau anulării hotărârii atacate. In mod excepţional, recursul este şi o cale de atac mixtă de anulare şi de reformare atunci când în cazurile prevăzute de lege (art. 38515 pct. 2 lit. a si b C.pr.pen.) instanţa de recurs însăşi este cea care pronunţă o soluţie asupra fondului cauzei;

- este o cale de atac ireverenţioasă74, întrucât se adresează întotdeauna unor instanţe judecătoreşti superioare (tribunalul, tribunalul militar teritorial, curtea de apel, curtea militară de apel şi Curtea Supremă de Justiţie) spre deosebire de alte căi de atac; nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei în fond, ci doar o verificare a hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs;

- este o cale de atac uşor accesibilă, orice hotărâre penală putând fi atacată cu recurs, de către orice parte din proces, într-un termen fix şi cu forme procesuale simple.

74 Tr. Pop, op.cit., voi.IV, pag.352; I. Neagu, op.cit., pag.575.

103

4.4.2. Titularii recursului Titularii dreptului de recurs sunt acele persoane care acţionează în numele şi în

interesul general al societăţii sau în numele şi interesul personal şi ei sunt definiţi în art. 362 lit. a-f, ca fiind: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, expertul, interpretul, apărătorul şi orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act al instanţei.

Reprezentanţii şi substituiţii procesuali sunt acele persoane care declară recurs dar nu în interesul lor ci pentru părţile din proces, aceştia fiind potrivit art. 362 alin. ultim C.pr.pen. reprezentantul legal, apărătorul iar pentru inculpat soţul acestuia.

Trebuie remarcat faptul că recursul procurorului şi al inculpatului vizează examinarea laturii penale şi civile a cauzei, că recursul părţii vătămate se referă exclusiv la examinarea laturii penale şi că recursul părţii civile şi al părţii responsabile civilmente poate fi promovat doar pentru examinarea laturii civile a cauzei.

Conform art. 362 lit. a C.pr.pen., procurorul este titular cu drepturi depline în exercitarea recursului pe care îl promovează în ceea ce priveşte latura penală şi civilă a cauzei, el putând exercita această cale de atac indiferent dacă a participat sau nu la judecată în primă instanţă, atât în cauzele în care procesul penal a fost pornit din oficiu cât şi în cauzele în care începerea urmării penale s-a dispus ca urmare a plângerii prealabile a persoanei vătămate.

Cu toate acestea, recursul procurorului în ceea ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa recursului formulat de partea civilă, exceptând cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu.

Fiind subiect al acţiunii penale şi civile, inculpatul poate declara recurs ce vizează existenţa infracţiunii, încadrarea juridică a faptei, individualizarea pedepsei dar şi cu privire la obligarea sa la despăgubiri civile sau cu privire la cuantumul cheltuielilor judiciare. Mai mult decât atât, inculpatul poate declara recurs potrivit art. 362 alin. 1 lit b C.pr.pen. şi împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal dar şi în ceea ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal.

Potrivit art. 362 alin. 1 lit. c C.pr.pen., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 169 din Legea nr. 356/2006 partea vătămată poate declara recurs în cauzele în care are această calitate şi numai în ceea ce priveşte latura penală.

Conform art. 362 lit. d astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 169 din Legea nr. 356/2006 şi art. 3852 C.pr.pen., partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt titulare ale dreptului de apel sau recurs împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti în care figurează în această calitate atât în ceea ce latura penală a cauzei cât şi sub aspectul laturii civile a procesului.

Nu are calitatea de parte civilă, neputând declara apel, persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă şi nu a solicitat despăgubiri în faţa primei instanţe, dar formulează o asemenea cerere pentru prima dată în faţa instanţei de apel.

In situaţia în care partea civilă şi partea responsabilă civilmente formulează apel sau recurs împotriva unei hotărâri prin care s-a rezolvat numai latura penală a cauzei, disjungându-se soluţionarea laturii civile, acestea sunt inadmisibile.75

Inadmisibil este şi apelul părţii civile prin care se tinde la aplicarea confiscării speciale, deoarece această măsură vizează doar latura penală a cauzei.76

75 T.S., d.p. nr. 552/1982; R.R.D. nr. 2/1983, pag.67. 76 T.j.Timiş, d.p. nr. 490/1980; R.R.D. nr.2/1981, pag.69.

104

Apelul sau recursul pot fi declarate pentru partea civilă şi partea responsabilă civilmente de către reprezentantul său legal şi de către apărător (art. 362 alin. 2 şi art. 3852 C.pr.pen.).

În cazul decesului părţii civile sau al părţii responsabile civilmente, moştenitorii acestora după introducerea în proces devin titulari ai dreptului de apel sau de recurs cu menţiunea că în cazul persoanelor juridice acest drept revine persoanei juridice succesoare sau lichidatorilor introduşi în cauză.

Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot declara recurs numai în ceea ce priveşte plata cheltuielilor judiciare, împrejurare arătată expres în art. 362 alin. 1 lit. e C.pr.pen., deoarece nu sunt părţi în procesul penal, având doar calitatea de subiecţi procesuali.

În sfârşit, în art. 262 alin. 1 lit. f C.pr.pen., se arată că mai poate declara recurs orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. Facem precizarea că aceste persoane fizice sau juridice la care se referă textul de lege nu sunt părţi în raportul procesual principal şi nu au drepturi şi obligaţii care izvorăsc din rezolvarea acţiunilor în procesul penal.77

Reprezentanţii sunt persoane împuternicite în baza legii sau prin mandat convenţional să îndeplinească acte procesuale în cursul procesului penal, în numele şi în interesul unei părţi care nu doreşte sau nu poate să îndeplinească acele acte. Reprezentarea este legală când împuternicirea vine de la lege sau convenţională când drepturile şi obligaţiile reprezentantului derivă din mandat.

Substituiţii procesuali sunt persoanele care au în anumite situaţii dreptul de a îndeplini unele acte procesuale pentru realizarea unor drepturi ce aparţin subiecţilor procesuali. Substituirea este facultativă putându-se uza de aceasta numai dacă se consideră acest lucru oportun.

În sfârşit, apelul sau recursul poate fi declarat pentru inculpat şi de către soţul său, dispoziţia fiind de strictă interpretare astfel că ea nu se poate extinde şi în favoarea rudelor apropiate. 4.4.3. Hotărârile supuse recursului.

Recursul are loc împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în a doua instanţă (de fond), adică în instanţa de apel, în mod excepţional, împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă, care nu sunt supuse, potrivit legii, apelului.

Pot fi atacate cu recurs atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei. În conformitate cu prevederile art. 3851 C.pr.pen. pot fi atacate cu recurs78: - sentinţele pronunţate de judecătorii; - sentinţele pronunţate de tribunalele militare; - sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; - sentinţele pronunţate de Secţia penală şi Secţia Militară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ; - sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face şa plângerea prealabilă a persoanei vătămate; - deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de curţi de apel şi Curtea Militară de Apel; - sentinţele în materia executării hotărârilor penale afară de cazul când legea

prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea;

Nu sunt supuse recursului:

77 I.Neagu, op.cit, pag. 536 78 cu modificări aduse prin Legea nr. 202/2010.

105

- sentinţele care sunt susceptibile de apel şi în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 C.pr.pen. (oricare din persoanele care pot face apel, potrivit legii, inclusiv procurorul) nu au folosit calea apelului79, ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac (art. 3851 alin. ultim C.pr.pen., aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 194 din Legea nr. 281/2003). Prin această dispoziţie este consacrat principiul potrivit căruia nu se poate face recurs omisso medio.

- deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor; - deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, dacă legea prevede această

cale de atac; - deciziile instanţei de recurs; - deciziile instanţei de recurs în interesul legii; - deciziile care au soluţionat contestaţiile în anulare de competenţa instanţei de recurs; - deciziile prin care au fost soluţionate conflictele de competenţă.

Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată. Ca urmare, recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi

împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii (art. 3851 alin. 3 C.pr.pen.).

In această categorie intră: - încheierile care soluţionează chestiuni premergătoare fondului cauzei şi au fost date în timpul judecăţii (încheierile prin care instanţa dispune asupra administrării probelor, asupra cererilor formulate de părţi, precum şi asupra excepţiilor formulate de acestea în temeiul art. 301 alin. 1, 2 şi 3 C.pr.pen., încheieri prin care instanţa ia măsuri pentru buna desfăşurare a procesului penal, cum sunt cele privind respingerea cererii de recuzare a unui membru a completului de judecată ori cele privind extinderea acţiunii penale sau a procesului penal, precum şi încheierile prin care se soluţionează unele probleme în căile de atac extraordinare, cum sunt, de pildă, cele privind admiterea, în principiu a revizuirii); - încheieri care au fost date după pronunţarea sentinţei sau deciziei recurate (de

pildă, încheiere de înlăturare a unor omisiuni vădite sau de îndreptare a unor erori materiale).

Nu pot fi atacate cu recurs încheierile date în cauzele penale în care s-au pro- nunţat sentinţe sau decizii nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

Pot fi atacate cu recurs separat, care se judecă imediat, următoarele încheieri: - încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive precum şi încheierea prin care se dispune menţinerea arestării preventive (art. 141 C.pr.pen.). - încheierile prin care a fost suspendată judecata în prima instanţă (art. 303 alin.

3 C.pr.pen.); - încheierile date în rezolvarea plângerilor împotriva măsurilor procesuale

(măsurile asigurătorii şi restituirea lucrurilor) luate în prima instanţă sau a modului de aducere a lor la îndeplinire (art. 168, 169 C.pr.pen.);

- încheierea prin care s-a confirmat măsura internării medicale, luată în mod provizoriu anterior (art. 162 alin. 6 C.pr.pen.);

- încheierea prin care s-a soluţionat plângerea împotriva ordonanţei de arestare sau a celei de a nu părăsi localitatea (art. 1403 C.pr.pen.);

- încheierea prin care s-a hotărât asupra arestării preventive (art. 159 alin. 7 C.pr.pen.); - încheierea prin care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie pe cauţiune sau

sub control judiciar (art. 1609 alin. 2 C.pr.pen.).

79 CA. Bacău, d.p. nr. 363/1994.

106

Pot fi atacate cu recurs separat, care, însă, urmează a fi judecat numai după pronunţarea sentinţei sau deciziei, încheierile prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare ce li se cuvin martorului, interpretului sau apărătorului.

4.4.4. Durata termenului de recurs

Conform dispoziţiilor art. 3853 alin. 1 C.pr.pen., termenul de recurs80 este de 10 zile (termenul general) dacă legea nu dispune altfel. Ceea ce trebuie subliniat, este că acest termen este comun şi ordinar (în sistemul cu apel şi cu recurs) pentru toate căile de atac ordinare.

Pentru unele cazuri urgente, legea reglementează şi un termen de recurs excepţional, adică mai scurt. Este vorba de termenul de 3 zile reglementat pentru următoarele cazuri:

- în procedura infracţiunilor flagrante (art. 477 C.pr.pen.);81 - în materie de liberare condiţionată (art. 450 C.pr.pen.); - încheierea prin care s-a soluţionat plângerea împotriva ordonanţei de arestare

sau a aceleia de a nu părăsi localitatea (art. 1402 alin. 6 C.pr.pen.); Legiuitorul a prevăzut şi un termen de declarare a recursului de numai 24 de ore pentru următoarele situaţii excepţionale:

- încheierea prin care s-a hotărât asupra arestării preventive (art. 159 alin. 7, C.pr.pen.); - încheierea prin care s-a soluţionat cererea de liberare provizorie (art. 1609 C.pr.pen.);

Termenul de recurs este un termen peremptoriu sub aspectul exercitării dreptului de recurs, titularul acestuia putând să promoveze această cale ordinară de atac în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege. Termenul de recurs este dilatoriu sub aspectul posibilităţii punerii în executare a hotărârii judecătoreşti penale.

Acesta se socoteşte pe zile libere şi curge în aceleaşi condiţii ca şi termenul de apel, respectiv de la pronunţare, de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului sau după caz după comunicarea copiei după dispozitivul hotărârii.

Pentru procuror termenul este diferit după cum a participat sau nu la dezbaterile cauzei. Dacă a participat la dezbateri, termenul curge de la pronunţare iar în caz contrar cu excepţia cazurilor în care participarea sa este obligatorie, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului.

Pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare.

Pentru părţile care au lipsit de la dezbateri cât şi la pronunţare, precum şi pentru inculpatul arestat, militar în termen, militar în termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ ori internat într-un centru de reeducare şi care a lipsit de la pronunţare chiar dacă a fost prezent la dezbateri, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii judecătoreşti.

4.4.5. Repunerea în termen82 80 Neagu, I, op. cit. Tratat, p. 667-674; Tulbure, A. Şt., Tatu,A. M., Tratat, p. 404-406; Thedoru, Gr, Moldovan, L., op. cit., p. 89; Volonciu, N., op. cit., Tratat, voi. II, p. 248-252; Papadopol, V, Turianu C, op. cit., p. 71-84.; Mateuţ, Ghe., op. cit., p. 27-28; Pop, Tr, op. cit., voi. II, p. 477; Panţurescu, V, op. cit., p. 164; Vasilescu P, op. cit., voi. II. , p. 247; Stefadi, G., Lavasseur, G, op. cit., p. 8; Mercone, M., Dritto procesuale penale, X Edizione Napoli, 2002, p. 663. 81

In ipoteza în care o infracţiune flagrantă a fost judecată după procedura de drept comun, în mod just s-a decis că termenele de apel şi de recurs sunt cele prevăzute în art. 363 şi respectiv în art. 3853 C.proc.pen. (Curtea Supremă de Justiţie, s. pen, dec. nr. 2079/26.09.1996, în revista ,Dreptul nr. 11/1997, pag. 130; idem, Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1996, Editura Proema, Baia Mare, 1997, pag. 211-212. 82 In literatura juridică s-a remarcat că denumirea de Repunere în termen", folosită de legiuitor este improprie, pentru că, în realitate nu are loc o prelungire a termenului de apel ci doar o considerare ca făcut în termen legal, în anumite condiţii, a unui apel sau recurs declarat după expirarea termenului. Popa, A., Notă la dec. nr. 5479/1971 a T.S., s. pen, în ,Revista Română de Drept, nr. 10/1972, pag. 168.

107

Repunerea în termen83 reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de recurs, care nu a putut declara recurs din cauze ce nu îi sunt imputabile, este repus în dreptul din care a fost decăzut, după expirarea termenului de recurs.

Pentru a opera repunerea în termen se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) recursul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege. b) întârzierea în declararea recursului să fi fost determinată de o cauză temeinică

de împiedicare. Prin „cauză temeinică de împiedicare" se înţelege de regulă, un caz fortuit sau un

caz de forţă majoră (de exemplu, pierderea facultăţilor mintale în acea perioadă, inundaţie, incendiu, un accident, etc.).

c) cererea de recurs să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Aceste condiţii nu pot privi decât pe inculpat şi pe partea responsabilă civilmente, deoarece numai împotriva lor poate fi începută executarea.

Partea vătămată şi partea civilă pot cere repunerea în termen oricând dacă sunt îndeplinite primele două condiţii.

Instanţa de recurs, apreciind temeinicia cererii până la soluţionarea repunerii în termen, poate suspenda executarea hotărârii atacate. Această reglementare (dispoziţiile art. 3853 alin. 2. C.pr.pen. raportat la dispoziţiile art. 364 alin. 2 C.pr.pen.) se explică prin aceea că odată admisă repunerea în termen, recursul se consideră în termen şi este, prin el însuşi, suspensiv de executare.

4.4.6. Recursul peste termen84 Recursul peste termen, constituie mijlocul procesual prin care se creează

posibilitatea supunerii hotărârii primei instanţe sau instanţei de apel controlului instanţei de recurs în ipoteza nedeclarării recursului în termen de către partea care nu a luat cunoştinţă de judecată şi nici de hotărârea pronunţată.85 Conform dispoziţiilor art. 3853 alin. 2 C.pr.pen. raportat la dispoziţiile art. 365 alin. 1 C.pr.pen., recursul peste termen presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) partea care declară recursul să fi lipsit atât la toate termenele de judecată cât şi de la pronunţare;

b) partea să declare apelul sau recursul în termen de maxim 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor civile. Această condiţie este identică cu cea de a treia prevăzută în dispoziţiile art. 364 alin. 1 C.pr.pen., pentru repunerea în termen.

Recursul declarat peste termen, ca şi apelul declarat peste termen, pentru a nu întârzia executarea hotărârii, nu suspendă executarea (art. 365 alin. 2 C.pr.pen. raportat la art. 3853 C.pr.pen.).

Instanţa de apel sau de recurs, constatând temeinicia apelului sau recursului peste termen, conform dispoziţiile art. 365 alin. 3 C.pr.pen., poate suspenda executarea

83 Volonciu, N., op. cit., Tratat, voi. II, pag. 249-251; Papadopol, V, Turianu, C, op. cit., pag. 84-88; Mateuţ, Ghe., op. cit., pag. 225; Popa, A., Notă la T. M.B., s. I pen, dec. nr. 307/1990, Culegere I, pag. 134; Bejenaru, C, Recursul peste termen, în L. R nr. 9/1958, pag. 60; Basarab, M., op. cit., pag. 324; Georgescu F, Unele aspecte teoretice şi practice ale recursului peste termen, RRD nr. 10/1971, pag. 24-27. 84 Volonciu, N., op. cit., Tratat, voi. II,pag. 251-252; Papadopol, V, Notă critică la decizia penală nr. 11312/1992 a TB, Culegere Vol III, pag.88-94; Mateuţ, Ghe.,op cit .pag. 228-230; Neagu, I, op. cit., pag. 551-552; Tulbure, A. Şt, Tatu, A. M., op. cit., Tratat, p 406. 85 C.A.B., s. a Ii-a pen, dec. nr. 115/1994, în „Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 1994",

Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995, pag. 20. (In speţă, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 35 din Decretul nr. 328/1996, mai înainte de a fi trecut 10 zile de la arestarea sa, a declarat recurs, deoarece a fost judecat în lipsă, cu procedura nelegal îndeplinită).

108

hotărârii atacate (de pildă în ipoteza în care apelul sau recursul peste termen a fost declarat la un interval de timp scurt după expirarea termenului legal).86

Dacă recursul peste termen este admis şi hotărârea este casată în întregime, aceasta îşi încetează efectul executării.

4.4.7. Instanţa la care se poate depune recursul Cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, iar acest lucru

rezultă din dispoziţiile art. 367 alin. 1 C.pr.pen. în referire la art. 3854 C.pr.pen. Această regulă este impusă de necesitatea unei judecăţi operative a cauzei în recurs, iar în cazul în care sunt mai multe recursuri, de necesitatea judecării lor concomitent pentru a se evita pronunţarea unor hotărârii contradictorii dar şi pentru a se obţine o executare promptă a hotărârii penale definitive. 4.4.8. Cazurile şi motivele de recurs

Motivele de recurs sunt acele încălcări ale legii dintr-o cauză concretă, de natură a se încadra într-unul din cazurile de casare. Motivele de recurs se formulează de reprezentanţii Ministerului Public şi de părţile care au declarat recurs şi constituie criticile complete pe care le aduc hotărârii pe care au recurat-o. Motivele de recurs trebuie să se refere la titularul celui care invocă motivul de recurs şi să se încadreze în limitele determinate de calitatea sa procesuală.

Potrivit art. 38510 C.pr.pen., recursul trebuie motivat. Astfel, sunt supuse casării, prin calea de atac a recursului, hotărârile penale

arătate anterior, dar numai atunci când: 1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei. 2) instanţa nu a fost sesizată legal; 3) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 C.pr.pen sau a existat un caz de incompatibilitate; 4) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile în care legea prevede altfel; 5) judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; 6) urmărirea penală sau judecata au avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie; 7) judecata s-a făcut fără întocmirea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori ( modificat prin art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 ); 8) nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 117 alin. 1 si 2 C.pr.pen.; 9) hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii ori acesta nu se înţelege;

10) instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului, prin actul de sesizare, cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;

11) instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau care a fost introdusă tardiv; 12) când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a

pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care

86 Papadopol, V, ş.a., op. cit, pag. 298.

109

condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337

13) când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

14)când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege; 15) când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru

aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului;

16) când, în mod greşit, inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată;

17) când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică; 171 când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii 18) când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare; 19) când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut

în domeniul altei puteri constituite în stat; 20) când a intervenit o lege penală favorabilă condamnatului; 21) când judecata în prima instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei

părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate.

Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1-7, 10, 13, 14, 19 şi 20 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cele de la pct. 11, 12, 15, 17, 172 şi 18 se iau în considerare din oficiu numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

4.4.9. Motivarea recursului Potrivit art. 38510 alin. 1 C.pr.pen., „recursul trebuie să fie motivat", pentru ca în art.

38510 alin. 2 C.pr.pen să se prevadă că recursul trebuie motivat în scris, o dată cu cererea de recurs (prin acelaşi act) sau ulterior printr-un memoriu separat, care se depune la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. Termenul de 5 zile prevăzut de lege este un termen de regresiune şi se calculează pe unităţi libere.

Din modul de reglementare rezultă că cerinţele legii nu ar fi satisfăcute prin simplul fapt al depunerii memoriului cu motivele de recurs la instanţa de fond ori la oficiul poştal. Memoriul trebuie să fie primit de instanţa de recurs în termenul legal (cu cel puţin 5 zile înainte de primul termen de judecată), întrucât numai astfel se realizează raţiunea reglementării, respectiv aceea ca prin aceasta să fie evitate amânările şi să fie posibilă judecarea recursurilor la primul termen.

In cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alineatele de mai sus instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859, alin. 3 se iau în considerare din oficiu.

Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut de art. 3856 alin. 3 C.pr.pen, când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.

Motivele de recurs scrise, depuse după expirarea termenului menţionat, trebuie primite de instanţă, considerate drept concluzii scrise în sensul art. 342 alin. 2 C.pr.pen. şi luate în considerare la fel ca şi concluziile orale, adică în totalitate.

110

4.4.10. Judecata în recurs

Potrivit art. 38514 C.pr.pen., instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. Ea este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de alte părţi. 4.4.10.1. Etapele judecării recursului

Măsuri premergătoare După primirea dosarului cauzei şi a declaraţiei de recurs, repartizarea cauzelor pe

complete de judecată se va face în mod aleatoriu în sistem informatizat potrivit art. 56 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, iar preşedintele instanţei va dispune citarea părţilor. Cu această ocazie, are în vedere ca inculpatul aflat în stare de detenţie să fie adus în mod obligatoriu la judecată.

Părţile dobândesc în recurs o denumire proprie, în raport cu denumirea procesuală pe care o au în această cale de atac, şi anume:

- recurent (partea care a declarat recursul); - intimat (partea la care se referă recursul declarat).

Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile(art. 38511 alin. ultim C.pr.pen).

O dată cu fixarea termenului de judecată în sistem computerizat preşedintele instanţei va stabili nominal membrii completului de judecată care urmează să judece cauza în recurs şi va lua măsuri, când asistenţa juridică este obligatorie, pentru ca inculpatul şi celelalte părţi să fie asistate de un apărător.

Spre deosebire de instanţele de fond, în recurs nu se face apelul martorilor şi, pe cale de consecinţă, nici îndepărtarea lor din sala de şedinţă, întrucât în recurs nu se audiază martori. Verificările prealabile se referă la aceleaşi chestiuni ca la judecata în fond. De asemenea, cu această ocazie, înainte de a trece la citirea raportului, dacă s-a dispus întocmirea acestuia, se rezolvă orice excepţii sau cereri care împiedică desfăşurarea în continuare a judecăţii în recurs, precum şi orice împrejurare ce ar putea constitui o chestiune prealabilă sau preliminară.

Raportul se citeşte în şedinţa publică înainte de începerea dezbaterilor. Lipsa raportului, neregularitatea sau necitirea lui se sancţionează cu nulitate

relativă şi trebuie invocate la instanţa de recurs, înainte de a intra în dezbateri. Când recursul este declarat de procuror sau dacă între recursurile declarate se află

şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Cu privire la chestiunile noi intervenite în cursul dezbaterilor, procurorul şi părţile au dreptul la replică.

Şedinţa de judecată în recurs se încheie cu ultimul cuvânt al inculpatului. Acesta nu poate fi considerat ca o replică în cazul în care inculpatul a vorbit primul în calitate de recurent, ci reprezintă un moment procesual distinct.

Instanţa de recurs examinează pe rând motivele de recurs formulate de procuror şi părţile din proces.

Când s-a realizat acordul între membrii completului de judecată, se dă soluţia asupra recursului în cauza judecată. Se întocmeşte o minută, care constituie dispozitivul deciziei date asupra recursului, semnată de toţi membrii completului de judecată, atunci când există unanimitate de păreri, sau de membrii care au format majoritatea, urmând ca cel care a făcut opinie separată să semneze soluţia la care s- a oprit, ulterior să o şi motiveze separat.

111

La data enunţată pentru pronunţarea în cauza judecată în recurs, preşedintele completului de judecată, asistat de grefier, pronunţă, în şedinţă publică, soluţia dată recursului judecat.

4.4.10.2. Soluţii la judecata în recurs Soluţiile la judecata în recurs sunt prevăzute de art. 38515 C.pr.pen. Ele pot fi de

respingere sau de admitere a recursului. Potrivit art. 38515 pct. 1 C.pr.pen., instanţa de recurs, judecând recursul, îl

respinge atunci când constată că nu a fost declarat cu respectarea condiţiilor legale (este tardiv sau inadmisibil) ori nu se justifică (este nefondat).

Recursul este tardiv atunci când a fost declarat peste termenul declarat de lege iar instanţa de recurs este obligată să-1 respingă de plano fără a examina dacă este fondat sau nu. Înlăturarea consecinţelor tardivităţii este posibilă numai în ipoteza repunerii în termen ori a recursului peste termen, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acestea.

Legea nu prevede care sunt cazurile în care recursul se respinge ca inadmisibil. Cu toate acestea, după părerea noastră recursul este inadmisibil atunci când se exercită asupra unei hotărâri nesusceptibile de recurs ori se declară de persoane care nu sunt titulari ai dreptului de recurs sau cu depăşirea limitelor legale în care se poate declara recursul de către diferiţi titulari.

Recursul este nefondat dacă hotărârea atacată este bună. Potrivit art. 38515 şi art. 38517 C.pr.pen., admiţând recursul, instanţa casează

hotărârea atacată. Casarea poate fi totală sau parţială. Casarea totală este limitată doar de efectul devolutiv şi de efectul extensiv al

recursului. Casarea parţială are un caracter limitat, fiind supuse anulării doar anumite aspecte

ale hotărârii instanţei de fond, celelalte fiind menţinute. Când instanţa de fond a dispus sau a menţinut arestarea inculpatului, instanţa de

recurs poate menţine măsura arestării în caz de casare a hotărârii. Când instanţa admite recursul, casează hotărârea atacată şi poate dispune una din

măsurile următoare: menţine hotărârea primei instanţe, achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal, dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată ori de către instanţa competentă sau de către instanţa de recurs.

4.4.10.3. Desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei Ca orice hotărâre judecătorească, decizia cuprinde trei părţi: partea introductivă,

expunerea şi dispozitivul. Partea introductivă cuprinde toate menţiunile pe care le cuprinde în genere orice

sentinţă dată de prima instanţă (art. 355 C.pr.pen.). Expunerea cuprinde temeiurile care au dus, după caz, la respingerea sau la

admiterea recursului conţinând menţiunile din art. 355 şi art. 3855 C.pr.pen.. Dispozitivul cuprinde: soluţia dată de instanţa de recurs; data pronunţării deciziei;

menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; timpul care se deduce din pedeapsă, în cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deţinere; menţiuni cu privire la ultimul act procedural rămas valabil, când s-a dispus rejudecarea, probele ce urmează a fi administrate, în cazul casării, cu reţinere spre rejudecare şi faptele ce urmează a fi constatate, cu precizarea mijloacelor de probă care se vor administra, când, în urma casării, s-a dispus restituirea cauzei la procuror.

112

4.4.10.4 Procedura de rejudecare Potrivit art. 38518 alin. 1 C.pr.pen., instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze

hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului. Deci, rejudecarea cauzei se face în limitele pe care le prevede hotărârea instanţei de recurs.

Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată (art. 38515 alin. 2 C.pr.pen.).

Rejudecarea cauzei după casare se poate realiza, după caz, la însăşi instanţa de recurs sau la instanţa de trimitere, după o procedură similară cu cea a judecaţii în prima instanţă, dar în limitele în care s-a dispus casarea.

Când rejudecarea cauzei are loc la instanţa de apel, se procedează potrivit regulilor de la judecata în apel.

In cazul în care casarea s-a dispus cu rejudecare la instanţa de recurs, aceasta judecă în ultima instanţă, pronunţând o decizie penală prin care se soluţionează cauza în fond, în limitele în care s-a dispus casarea şi s-a desfăşurat rejudecarea.

Atunci când cauza este restituită procurorului, procesul penal se reia din faza de urmărire penală.

113

AUTOEVALUARE CAPITOLUL IV

CÃILE DE ATAC ORDINARE

1. În locul inculpatului, ce persoane pot declara apel sau recurs? a) declararea apelului sau a recursului este un drept exclusiv al inculpatului; nimeni nu poate ataca hotărârea judecătorească în numele inculpatului; b) numai apărătorul; c) apărătorul, reprezentantul legal, soţul inculpatului, copilul major pentru părinţi sau una dintre părţile cu aceleaşi interese în cauză; d) apărătorul, reprezentantul legal, soţul inculpatului.

2. Care este termenul de renunţare la apel sau recurs? a) oricând după pronunţarea hotărârii; b) după pronunţarea hotărârii şi până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel (recurs); c) după pronunţarea hotărârii şi până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel (recurs), cu excepţia apelului (recursului) care priveşte latura civilă a cauzei şi asupra căruia nu se poate renunţa; d) după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului (recursului).

3. Motivarea apelului într-o cauză penală: a) se poate face prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanţa de apel cel mai târziu până la terminarea cercetării judecătoreşti; b) se poate face oral, în ziua judecăţii; c) se poate face printr-un memoriu depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă, cel mai târziu până în ziua judecăţii; d) se face obligatoriu prin cererea de apel; în alte circumstanţe apelul va fi respins ca fiind nemotivat.

4. În ce condiţii poate declara partea vătămată apel: a) în termen de 10 zile de la pronunţare, dacă a fost prezentă la desfăşurarea cercetării judecătoreşti; b) numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei; c) în ce priveşte latura penală şi latura civilă; d) personal, prin apărător sau prin soţul acesteia.

5. La judecarea recursului, în cadrul dezbaterilor: a) primul cuvânt îl are întotdeauna procurorul; b) dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta; c) intimatul are ultimul cuvânt; d) părţile nu se citează.

6. Cine întocmeşte raportul scris cu privire la judecarea recursului: a) se redactează de către preşedintele instanţei de recurs, în cadrul măsurilor pregătitoare ale şedinţei de judecată; b) trebuie depus la dosarul cauzei cu cel puţin 3 zile înaintea primului termen de judecată;

114

c) se întocmeşte de către un magistrat raportor, desemnat de către preşedintele instanţei de recurs; magistratul raportor face parte din compunerea completului de judecată; d) se întocmeşte de către un magistrat raportor, desemnat de către preşedintele instanţei; magistratul raportor nu face parte din compunerea instanţei de judecată.

7. Dacă inculpatul se află în stare de deţinere: a) termenul de recurs este de 3 zile; b) completul de judecată va fi format din 5 judecători; c) judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa acestuia; d) prezenţa acestuia la judecarea recursului este obligatorie numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este detenţiunea pe viaţă sau face parte din categoria infracţiunilor contra siguranţei naţionale a ţării.

8. Este obligatoriu raportul scris cu ocazia judecării recursului? a) nu; preşedintele instanţei de recurs poate delega unul din judecători să întocmească un raport scris asupra cauzei; b) preşedintele instanţei de recurs are obligaţia de a delega unul din judecători să întocmească un raport scris asupra cauzei; c) întocmirea raportului scris este obligatorie numai în cazurile recursurilor declarate împotriva unor hotărâri care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel; d) raportul scris este obligatoriu numai în cauzele în care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea mai mare de 15 ani.

9. Cine poate dispune retragerea apelului sau recursului formulat de procuror: a) este un atribut de competenţa procurorului care a formulat apelul (recursul) sau a procurorului ierarhic superior; b) se dispune de către procurorul de şedinţă ori procurorul care a efectuat urmărirea penală; c) poate fi dispusă doar de către procurorul ierarhic superior celui care a formulat apelul (recursul); d) nu este posibilă în procesele penale în care se aplică procedura urgentă pentru infracţiuni flagrante.

10. În ce priveşte cazul martorului, expertului, interpretului sau apărătorului, care este momentul de la care curge termenul de apel:

a) de la pronunţare, dacă au fost prezente la dezbateri, sau de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, dacă nu au fost prezente la dezbateri; b) de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei (deciziei) prin care s-a soluţionat cauza; c) de la pronunţare, dacă au fost prezente la dezbateri, sau de la comunicarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, dacă nu au fost prezente la dezbateri; d) de la momentul comunicării copiei de pe dispozitiv în termen de 15 zile.

115

CAPITOLUL V 5. CÃILE EXTRAORDINARE DE ATAC

5.1. PREZENTAREA CĂILOR EXTRAORDINARE DE ATAC

Căile de atac extraordinare în sistemul procesual românesc sunt: contestaţia în anulare87, revizuirea şi recursul în interesul legii.

Prin aceste căi extraordinare de atac, deşi se aduce o atingere stabilităţii hotărârilor definitive, procesul penal este reluat, readucând cauza într-una din fazele de judecată. Procedurile privind căile extraordinare de atac au caracter excepţional, iar condiţiile în care acţionează acestea sunt prevăzute în mod expres de lege.

Fiecare cale extraordinară de atac promovează o etapă de judecată distinctă situată în afara ciclului ordinar, având însă efectul readucerii cauzei în ciclul obişnuit.88 5.2. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE 5.2.1. Caracterizare generală

Contestaţia în anulare are un caracter de anulare, întrucât urmăreşte desfiinţarea hotărârii definitive pe motiv de neîndeplinire a unor acte procedurale, cât şi un caracter de retractare, deoarece priveşte numai aspectele de formă şi nu-şi extinde autocontrolul asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii. 5.2.2. Cazurile de contestaţie în anulare: a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat de către instanţă de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedeşte că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedecare; c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit.f) -i), cu privire la care existau probe la dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat iar ascultarea acestuia era obligatorie. 5.2.3. Cererea de contestaţie în anulare, titularii ei şi termenul de introducere

Poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute la lit.c) şi d), şi de procuror.

Contestaţia este făcută şi semnată personal de contestator sau de către un mandatar cu împuternicire specială.

Termenul de introducere:

87 În noul Cod de procedură penală nu mai face parte nici din căile extraordinare şi nici din cele ordinare, fiind o procedură penală cu caracter autonom. 88 Gr. Theodoru, L. Moldovan, op.cit., pag. 302.

116

- pentru motivele arătate în art.386 lit a-c C.pr.pen., cererea trebuie introdusă de persoana împotriva căreia se face executarea cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării;

- pentru celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere;

- în situaţia în care s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, contestaţia poate fi introdusă oricând. 5.2.2. Judecarea contestaţiei în anulare

Competentă să judece contestaţia în anulare este instanţa la care a rămas definitivă hotărârea împotriva căreia se face contestaţia.

Pentru cazurile prev. în art. 386 lit.a-c C.pr.pen., contestaţia se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere iar în cazul prev. de art.386 lit.d C.pr.pen., contestaţia se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre pronunţată contra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.

La termenul acordat pentru judecarea contestaţiei în anulare instanţa ascultând părţile şi concluziile procurorului dacă găseşte contestaţia întemeiată desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi acordă un termen pentru rejudecarea recursului sau la rejudecare după casare .

Sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului.

Constatând că cererea este făcută în termen şi că motivul pe care se sprijină este cel prev. de art. 386 C.pr.pen., instanţa admite în principiu contestaţia după care citează părţile şi procedează la judecată. După ce ascultă concluziile părţilor şi a procurorului şi găseşte contestaţia întemeiată, instanţa desfiinţează hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie la judecată de îndată fie acordă un termen după care va rejudeca recursul. 5.3. REVIZUIREA 5.3.1. Caracterizare generală

Revizuirea este o cale extraordinară de atac şi este folosită pentru a înlătura erorile judiciare ce ar putea fi cuprinse în hotărârile penale definitive.

Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă, cu privire la mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, se poate cere pentru oricare din fapte sau dintre făptuitori. 5.3.2. Cazurile de revizuire.

Revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit o infracţiune de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală au comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. 5.3.3. Persoanele care pot cere revizuirea.

117

Revizuirea se poate cere de către oricare parte din proces, în limitele sale procesuale dar şi de soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia. Procurorul poate din oficiu să iniţieze procedura revizuirii. 5.3.4. Cererea de revizuire şi termenul de introducere a acesteia.

Cererea de revizuire se face în scris şi se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.

Cererea de revizuire adresată direct instanţei se trimite pe cale administrativă procurorului competent.

Căile extraordinare de atac nu au de regulă un termen de introducere care să curgă de la darea hotărârii definitive ce se atacă, întrucât folosirea acestor căi depinde de întâmplări ulterioare care nu pot fi cunoscute dinainte.

Cererea de revizuire se poate face: a) în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului; b) în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal, se poate face în termen de un an, care curge: - în cazul prev. în art. 394 lit.a ,b,c şi d C.pr.pen., când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care a făcut cererea; - în cazurile prev. în art.394 lit. b,c şi d C.pr.pen., dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea. Aceste dispoziţii se aplică şi când procurorul se sesizează din oficiu. 5.3.5. Efectuarea actelor de cercetare

Actele de cercetare se efectuează de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, atunci când acestea sunt necesare pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire şi dispune prin ordonanţă cerând şi dosarul cauzei. 5.3.6. Judecarea cererii de revizuire

Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă (art. 401 C.pr.pen.). Când însă temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa este determinată potrivit art. 35 C.pr.pen. referitor la competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate.

În ceea ce priveşte instanţa competentă de a judeca cererea de revizuire, în situaţia în care la momentul introducerii cererii, datorită modificării normelor de competenţă, primei instanţe nu i-ar mai reveni competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, s-a pronunţat printr-o decizie în interesul legii, stabilind că în această situaţie, competenţa de a soluţiona cererea de revizuire, aparţine instanţei care a judecat iniţial plângerea în primă instanţă, chiar dacă ulterior s-au produs modificări legate de competenţa judecării fondului cauzei în primă instanţă. 5.3.6.1. Măsuri premergătoare

După efectuarea actelor de cercetare şi trimiterea lor la instanţă de către procuror, preşedintele instanţei fixează termen de judecată pentru examinarea cererii de revizuire, în vederea admiterii în principiu, dispunând ataşarea dosarului cauzei. 5.3.6.2. Admiterea în principiu

118

Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu,

fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. Instanţa, în baza celor constatate, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia. Cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări. Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat, sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin derogare de la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. g) procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul admiterii în principiu, după rejudecarea cauzei, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor din art. 13 alin. 2 şi 3 care se aplică în mod corespunzător.

Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanţa stabileşte termen pentru rejudecarea cauzei, putând suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii. Instanţa poate de asemenea lua oricare dintre măsurile preventive, dacă sunt întrunite condiţiile legale. În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecării. 5.3.6.3. Rejudecarea

Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă, iar instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele care au fost efectuate în cursul primei judecăţi sau cu ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire (art. 405 C.pr.pen.).

Soluţiile, după rejudecare, pe care le poate da instanţa sunt cele prevăzute în art. 406 C.pr.pen., şi anume, atunci când cererea de revizuire este întemeiată, anulează hotărârea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre.

Sentinţa prin care instanţa de revizuire admite cererea pronunţând o nouă hotărâre este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului.

*

* *

Prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 576/2004 s-a introdus art. 4081 care instituie un nou caz de revizuire, şi anume acela al hotărârilor definitive pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu hotărâri penale definitive pronunţate de instanţele române, iar prin Legea nr. 356/2006 textul de lege a fost modificat, stabilindu-se că, hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În aceste situaţii pot cere revizuirea: – persoana al cărei drept a fost încălcat; – soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;

119

– procurorul, din oficiu. Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă

cererea în complet de 9 judecători. Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii

definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului. 5.4. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Prin Legea nr. 45/1993 a fost introdus în Codul de procedură penală art. 4142 C.pr.pen., modificat ulterior prin art. I pct. 200 din Legea nr. 356/2006, privind recursul în interesul legii, care a fost conceput ca un instrument de îndrumare a jurisprudenţei.

Astfel, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti

Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt obligatorii şi se aduc la cunoştinţă instanţelor de Ministerul Justiţiei. Ele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum şi pe pagina de Internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

120

AUTOEVALUARE

CAPITOLUL V CÃILE EXTRAORDINARE DE ATAC

1. Care este instanţa competentă de a soluţiona contestaţia în anulare pentru cazul în care inatnţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal prev. de art. 10 lit. f-i C.pr.pen.:

a) instanţa de recurs; b) instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre; с) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; d) instanţa care a pronunţat hotărârea în primă instanţă.

2. Când se introduce contestaţie în anulare pentru motiv de existenţă a două hotărâri definitive pronunţate împotriva unei persoane pentru aceeaşi faptă, cui aparţine competenţa de soluţionare?

a) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; b) instanţei de recurs; c) instanţei la care a rămas definitivă ultima hotărâre; d) instanţei la care a rămas definitivă prima hotărâre.

3. Pot constituii cazuri de revizuire: a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia; c) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă; d) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe la dosar

4. Când revizuirea vizează existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, care este instanţa

competenţă în soluţionarea cererii: a) instanţa se determină potrivit regulilor cе se aplică în situaţia reunirii cauzelor pentru cazurile de indivizibilitate şi conexitate; b) instanţa care a judecat în primă instanţă cauza; c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţii unite; d) instanţa de recurs.

5. Cine dispune suspendarea executării hotărârii atacate cu o cerere de revizuire: a) poate fi dispusă de instanţa ierarhic superioară instanţei sesizate cu cererea de revizuire; b) nu se poate dispune; c) poate fi dispusă de către instanţa care judecă cererea, din oficiu, la propunerea sau la cererea părţii; d) poate fi solicitată până la citirea actului de sesizare a instanţei de judecată competente.

121

6. Recursul în interesul legii: a) nu are efect cu privire la hotărârea judecătorească examinată şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese; b) presupune suspendarea executării hotărârii examinate; c) are implicaţii cu privire la situaţia părţilor din proces; d) reprezintă o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termen de 10 zile de la începerea executării hotărârii atacate.

7. Modalităţile de formulare a cererii de revizuire: a) se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază; b) se poate declara oral, la pronunţarea hotărârii definitive; în acest caz, există obligaţia motivării printr-un memoriu separat, cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată; c) se introduce la instanţa care a judecat cauza recurs; d) are drept consecinţă suspendarea hotărârii atacate.

8. Care sunt titularii cererii de contestaţie în anulare: a) oricare dintre părţi; b) procurorul pentru cazul de contestaţie în anulare vizând încălcarea procedurii de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs; c) orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; d) martorii, experţii, interpreţii.

9. Este adminisibilă o cerere de revizuire motivată pe descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei dacă:

a) se poate dovedi, în acest mod, netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare; b) se poate ajunge la reducerea la jumătate a pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă; c) impedimentul a fost localizat la nivelul instanţei de recurs (pentru instanţele de fond şi de apel fiind suficiente, în acest sens, căile ordinare de atac); d) a intervenit o lege penală mai favorabilă inculpatului.

10. În cazul unei hotărârii a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cererea de revizuire: a) se introduce la instanţa care a judecat cauza în primă instanţă; b) poate fi cerută de către procuror, numai în urma sesizării ministrului de justiţie; c) presupune o procedură în care participarea procurorului este lăsată la aprecierea instanţei de judecată; d) se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

122

CAPITOLUL VI 6. EXECUTAREA HOTÃRÂRILOR PENALE

6.1. DISPOZIŢII GENERALE 6.1.1. Punerea în executare a hotărârilor penale – fază a procesului penal

Procesul penal are ca scop imediat constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, în aşa fel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Aşadar, activitatea procesual penală trebuie să se finalizeze prin pedepsirea, când este cazul, a celor care săvârşesc infracţiuni. 6.1.2. Caracterul executoriu al hotărârilor penale

Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. Hotărârile nedefinitive sunt executorii când legea dispune aceasta.

6.1.3. Momentele în care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive. Rămânerea definitivă a hotărârilor primei instanţe:

a) la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului; b) la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen sau când a fost retras înaintea termenului; c) la data retragerii apelului dacă acesta s-a produs după expirarea termenului de apel; d) la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins, când nu s-a declarat recurs în termen. La aceeaşi dată rămâne definitivă şi atunci când recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost retras înaintea termenului; e) la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii nesupuse apelului sau pentru care s-a respins apelul, dacă retragerea a avut loc după expirarea termenului de recurs; f) la dat pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii nesupuse apelului sau pentru care s-a respins apelul.

Rămânerea definitivă a hotărârilor instanţei de apel: a) la data expirării termenului de recurs, când apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare şi nu s-a declarat recurs, în termen. Când împotriva acestei hotărâri recursul a fost declarat în termen, dar a fost retras înăuntrul termenului, hotărârea rămâne definitivă la aceeaşi dată. b) la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii sus menţionate, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenul de recurs; c) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor de la pct.a)

Rămânerea definitivă a hotărârilor instanţei de recurs a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare; b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs după admiterea recursului; c) hotărârea cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, când recursul a fost respins.

123

6.2. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR PRINCIPALE 6.2.1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă

Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare.

Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instanţei de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevăzut în art. 418 alin. 3, se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70, numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.

În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara.

Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prevăzute în art. 70, pedeapsa pronunţată împotriva acestuia, numărul şi data hotărârii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.

Cazuri de amânare şi de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiei pe viaţă ( art. 453-455 C.pr.pen. ): a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa, iar instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când starea de sănătate a condamnatului se va ameliora, astfel încât pedeapsa să poată fi pusă în executare; b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an, executarea pedepsei se amână sau se întrerupe până la încetarea cauzei care a determinat amânarea sau întreruperea. c) când din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează, executarea se poate amâna numai o singură dată şi cel mult trei luni. Evidenţa întreruperilor admise este ţinută de către instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere.

Singura diferenţă între amânare şi întrerupere este aceea că amânarea are loc înainte de a fi început executarea pe când întreruperea executării presupune începerea executării pedepsei.

Potrivit art.55 alin.2 din C.pen., în cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiei pe viaţă a îndeplinit vârsta de 60 de ani, în timpul executării pedepsei, detenţia pe viată se înlocuieşte cu închisoarea pe timp de 25 de ani.

Legea nr. 141/1996 reintroduce art. 448 C.pr.pen. în care se prevede că înlocuirea pedepsei detenţiei pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat de către instanţa de executare, iar dacă cel

124

condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

În ceea ce priveşte competenţa, aceasta aparţine instanţei de executare sau instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere dacă cel condamnat se află în stare de deţinere.

6.2.2. Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă

6.2.2.1. Procedura de punere în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă

În funcţie de gravitatea faptei, împrejurările în care a fost săvârşită, conduita profesională şi generală a făptuitorului, posibilităţile acestuia de reeducare, instanţa, dacă apreciază că sunt temeiuri suficiente ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate, poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate.

Pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare, care se întocmeşte în 4 (patru) exemplare şi cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 420 C.pr.pen., care se aplică în mod corespunzător, şi următoarele date: denumirea, sediul unităţii unde se execută pedeapsa, dispoziţia de executare a pedepsei către conducerea unităţii şi de reţinere şi vărsare la bugetul de stat a cotei prevăzute de lege (art. 4221 C.pr.pen.).

Instanţa de executare va trimite câte un exemplar al mandatului, unităţii unde se va executa pedeapsa, comandantului şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul unitatea. O copie de pe dispoziţia hotărârii se va trimite şi consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul comandantul.

Cazurile în care se poate dispune revocarea executării pedepsei la locul de muncă sunt următoarele:

a) dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia;

b) dacă condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii sau nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare;

c) când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru a se dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere.

Conform art. 8610 C.pen., anularea executării pedepsei la locul de muncă se poate dispune dacă cel condamnat mai săvârşeşte o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii şi aceasta se descoperă înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată executată, dacă nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru a se dispune pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă.

Dispoziţiile prevăzute de art. 453 alin. 3 C.pr.pen. privind cazurile şi titularii cererii de amânare a executării pedepsei închisorii se aplică în mod corespunzător executării pedepsei la locul de muncă.

Cazurile care pot atrage amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiei pe viaţă sunt incidente şi la întreruperea executării acestei pedepse, în situaţia în care executarea a început.

125

Potrivit art. 456. C.pr.pen instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanţei de executare. În cazul în care persoana condamnată se află în stare de libertate în urma unei întreruperi anterioare a executării pedepsei, instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare. Cererea de întrerupere a executării pedepsei adresată altei instanţe se trimite pe cale administrativă instanţei competente.

Titularii cererii de încetare a executării pedepsei la locul de muncă sunt: – conducerea unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea; – condamnatul, atunci când a executat cel puţin 2/3 din durata pedepsei şi a dat

dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă (art. 8611 alin. 1 C. pen.).

Încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa (art. 4501 C. pr. pen.). Este posibil ca instanţa să respingă cererea de încetare a executării pedepsei la locul de muncă, dar în această situaţie hotărârea de respingere trebuie să fixeze şi termenul după expirarea căruia poate fi introdusă o nouă cerere; oricum, acest termen nu poate fi mai mare de un an. 6.2.3. Punerea în executare a pedepsei amenzii

Această pedeapsă se execută prin plata unei sumei respective de către persoana condamnată. Aceasta, la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. La cererea condamnatului se poate dispune eşalonarea plăţii, pe cel mult două luni în rate lunare.

Înlocuirea pedepsei amenzii. Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii,

instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ţinând cont de partea de amendă ce a fost achitată. 6.3. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR COMPLEMENTARE 6.3.1. Interzicerea exerciţiului unor drepturi

Pe lângă una din pedepsele principale instanţa poate dispune ca pedeapsă complementară şi interzicerea unuia sau mai multor drepturi: - dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; - dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; - dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii; - drepturile părinteşti; - dreptul de a fi tutore sau curator.

Pedeapsa interzicerii unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, consiliului local în a cărei rază domiciliază condamnatul, precum şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi. 6.3.2. Punerea în executare a pedepsei degradării militare.

Degradarea militară constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă. Pedeapsa este obligatorie pentru condamnaţii militari şi rezervişti dacă

126

pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţia pe viaţă şi este facultativă dacă aceştia au săvârşit infracţiuni cu pedeapsa principală stabilită de cel puţin 5 ani şi cel mult 10 ani.

Punerea în executare a pedepsei degradării militare se face prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii de condamnare , comandantului unităţii militare sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul. 6.4. PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ 6.4.1. Obligarea la tratament medical

Dacă făptuitorul din cauza unei boli sau intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte substanţe prezintă pericol pentru societate, împotriva lui se poate lua această măsură de siguranţă.

În cazul în care măsura de siguranţă a obligării la tratament, este luată printr-o hotărâre judecătorească, se pune în executare prin comunicare copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana. Direcţia sanitară va comunica persoanei faţă de care s-a luat această măsură, unitatea la care urmează a i se face tratament.

Unitatea sanitară este obligată să efectueze tratamentul şi să comunice instanţei următoarele: - dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; - dacă se sustrage de la efectuare tratamentului după prezentare; - când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară.

Primind comunicarea, instanţa de executare dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă.

Persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei.

După primirea raportului medico-legal şi a concluziilor medicului specialist, instanţa ascultă concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi apărătorului acesteia, precum şi ale expertului şi medicului specialist, atunci când consideră necesar, dispunând fie înlocuirea tratamentului, fie internarea medicală.

Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu.

O copie de pe hotărârea definitivă a instanţei prevăzute în art. 430 alin. 2 se comunică instanţei de executare. 6.4.2. Internarea medicală

Dacă făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, împotriva lui se poate lua măsura de siguranţă a internării medicale. Măsura se poate lua în mod provizoriu şi în faza de urmărire penală sau de judecată.

Când măsura este dispusă printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicare copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia domiciliază persoana faţă de care s-a luat această măsură. Direcţia sanitară are obligaţia de a efectua internarea şi să încunoştiinţeze despre acesta instanţa de executare.

Încetarea sau înlocuirea măsurii poate fi cerută şi de persoana internată dar şi de procuror, caz în care instanţa cere avizul unităţii sanitare unde se află cel internat.

127

6.4.3. Interzicerea unor funcţii sau profesii.

Conform art. 115 C. pen., măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se poate dispune împotriva persoanei care a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii şi pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii. 6.4.4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi.

În temeiul art. 116 alin 1 şi 2 C. pen., când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru societate, ea poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare.

Condiţia unei condamnări anterioare nu se mai cere atunci când condamnarea este mai mare de 5 ani.

Această măsură nu trebuie confundată cu obligarea de a nu părăsi localitatea, care este o măsură de prevenţie. 6.4.5. Expulzarea.

Această măsură de siguranţă prevăzută de art. 117 C. pen. constă în interdicţia impusă cetăţeanului străin sau persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării noastre, care a comis o infracţiune, de a rămâne pe teritoriul ţării. 6.4.6. Confiscarea specială.

Confiscarea specială este o măsură de siguranţă care se dispune cu privire la anumite lucruri expres prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 118 C. pen., bunurile supuse confiscării speciale sunt: – lucrurile produse prin fapte prevăzute de legea penală; – lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei

infracţiuni, dacă sunt ale infractorului; – lucrurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau

pentru a răsplăti pe infractor; – lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt

restituite persoanei vătămate şi în măsură în care nu servesc la despăgubirea acesteia; – lucrurile deţinute în contra dispoziţiilor legale. Procurorul poate dispune această măsură prin ordonanţă, iar instanţa prin

hotărâre. 6.4.7. Executarea interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă neterminată.

Prin Legea nr. 197/2000 (publicată în M.O. nr. 568/15.11.2000) a fost introdus în Codul penal art. 1181 referitor la interdicţia persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte acte de violenţe cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei, de a reveni în locuinţa familiei dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei. Acest lucru se face la cererea părţii vătămate şi măsura poate fi luată pe o durată de până la 2 ani.

128

Conform art. 1491 C.pen. prin „membru de familie“ se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul. 6.5. PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR PRIVIND ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE ŞI A DISPOZIŢIILOR PRIN CARE S-AU APLICAT SANCŢIUNILE PREVĂZUTE ÎN ART.181 C.PEN. 6.5.1. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale Instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu una administrativă: - mustrarea; - mustrarea cu avertisment; - amenda de la 10 lei la 1.000 lei (art. 91 lit. c C.pen., a fost reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006).

Executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment se efectuează de îndată în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.

Executarea amenzii se efectuează prin trimiterea unui extras de pe dispozitivul hotărârii organului care execută amenda ( art. 442 C.pr.pen. ). 6.5.2. Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiuni în baza art. 181 C.pen. ( art. 4411)

Procurorul sau instanţa de judecată, dacă constată că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni aplică una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: mustrare, mustrare cu avertisment sau amenda.

Executarea mustrării sau mustrării cu avertisment, precum şi executarea amenzii se efectuează de către organul care a aplicat sancţiunea potrivit procedurii de punere în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderea penale, care se aplică în mod corespunzător. 6.6. PUNEREA ÎN EXECUTARE A AMENZII JUDICIARE ŞI A CHELTUIELILOR JUDICIARE AVANSATE DE STAT 6.6.1. Amenda judiciară ( art. 442 C.pr.pen.)

Potrivit art. 198 C. pr. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, atunci când pe parcursul procesului penal se săvârşesc unele abateri cei vinovaţi sunt sancţionaţi cu amendă judiciară de la 500 la 5.000 lei (sau de la 100 la 1.000 lei).

Amenda judiciară poate fi aplicată de organul de urmărire judiciară sau prin ordonanţă sau de către instanţă prin încheiere. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organului care execută amenda. 6.6.2. Cheltuielile judiciare avansate de stat ( art.443 C.pr.pen.)

Instanţa prin hotărârea de condamnare obligă părţile la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat dacă acestea au fost provocate de părţi, în caz contrar acestea rămân în sarcina statului. Acestea se dispun de procuror prin ordonanţă sau de instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare. Executarea lor se face în aceleaşi condiţii ca la amenzile judiciare. 6.7. PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR CIVILE DIN HOTĂRÂRE 6.7 1. Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate ( art.444 C.pr.pen.)

Când instanţa prin hotărârea penală a dispus restituirea lucrurilor care se află în păstrare sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face prin remiterea

129

acelor lucruri persoanelor în drept. Dacă în termen de 6 luni persoanele încunoştiinţate nu se prezintă pentru a le primi acestea trec în patrimoniul statului. 6.7.2. Înscrisurile declarate false

Judecătorul delegat este cel care execută sau pune în executare dispoziţia hotărârii penale prin care un înscris, este declarat fals. Se va face pe fiecare pagină menţiunea de anulare. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. 6.7.3. Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare

Potrivit art. 446 C.pr.pen., dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despă-gubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile. 6.8. SCHIMBĂRI ÎN EXECUTAREA UNOR HOTĂRÂRI 6.8.1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei

Dacă scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia , instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea condiţionată sub supraveghere.

În perioada suspendării condiţionate a executării pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, condamnatul trebuie să dea dovadă de un comportament care să justifice suspendarea. Durata acestei suspendări constituie un termen de încercare pentru condamnat.

Dacă în intervalul termenului de încercare, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acelui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată sau cea sub supraveghere. 6.8.2. Alte modificări ale pedepsei 6.8.2.1. Liberarea condiţionată vizează în mod direct conduita condamnatului în timpul executării pedepsei. Condamnatul care a efectuat o anumită fracţiune din durata pedepsei, dacă este stăruitor în muncă, este disciplinat ori dă dovezi temeinice de îndreptare, poate beneficia de liberare condiţionată înainte de executarea în întregime a pedepsei.

Hotărârea instanţei este supusă recursului. Termenul de recurs este de 3 zile. Recursul declarat de procuror este suspensiv de executare. 6.8.2.2. Înlocuirea şi reducerea pedepsei pentru militari

Pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani de către militarii în termen se execută într-o închisoare militară . În cazul în care condamnaţii judecaţi la o instanţă civilă au devenit militari în termen înaintea sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se dispune înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea într-o închisoare militară. 89

Înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea în închisoare militară, se dispune de către tribunalul militar în a cărei circumscripţie se găseşte unitatea militară din care face parte cel condamnat.

Când militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, partea din durata pedepsei ce a mai rămas de executat se reduce la o treime, iar dacă s-a evidenţiat în mod deosebit, reducerea poate depăşi o treime, putând cuprinde chiar tot restul pedepsei (art. 62 alin. 2 C. pen.).

89 M. Apetrei, op. cit., pag. 345

130

Competenţa reducerii pedepsei revine tribunalului militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară. 6.8.3. Înlăturarea sau modificarea pedepsei 6.8.3.1. Intervenirea unei legi penale noi

Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută sau urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14, 14 C. pen.90

Competenţa asupra înlăturării sau modificării pedepsei revine instanţei de executare, iar dacă cel condamnat se află în cursul executării pedepsei, instanţei corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă. 6.8.3.1.2. Aplicarea amnistiei şi graţierii

Înlăturarea sau modificarea pedepsei poate avea loc şi în cazul amnistiei şi graţierii. Conform art. 459 C. pr. pen., aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în cursul executării pedepsei, de către un judecător de la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă. 6.9. DISPOZIŢII COMUNE 6.9.1. Procedura la instanţa de executare

Preşedintele instanţei de executare ia anumite măsuri pentru buna desfăşurare a judecăţii, în sensul că citează părţile interesate şi dispune desemnarea unui apărător din oficiu când asistenţa juridică este obligatorie.

Condamnatul arestat este adus în faţa instanţei de executare. Participarea procurorului este obligatorie iar după ascultarea concluziilor

procurorului şi părţilor, instanţa de executare se pronunţă prin sentinţă. Atunci când competenţa revine instanţei în a rază teritorială se află locul de

deţinere sau unitatea unde execută pedeapsa cel condamnat, se aplică aceeaşi procedură. Instanţa trebuie să comunice instanţei de executare, soluţia. 6.9.2. Contestaţie la executare

Este definită ca fiind un procedeu jurisdicţional de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale.91

Situaţii în care punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale poate fi contestată: - când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

90 Art. 12 C. pen. prevede c` legea penal` nu se aplic` faptelor s`vâr]ite sub legea veche, dac` nu mai sunt prev`zute de legea nou` ]i toate consecin\ele penale ale hot`rârii judec`tore]ti privitoare la aceste fapte înceteaz` prin întrarea în vigoare a legii noi. În art. 14 C. pen. se prevede aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Art. 15 C. pen. prevede aplicarea facultativ` a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive 91 G. Antoniu, V. Dongoroz ]i colaboratorii, Explica\ii teoretice ale Codului de procedur` penal` român,. pag. 379.

131

- când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; - când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei precum şi orice alt incident ivit în cursul executării; - când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare.

Competenţa soluţionării contestaţiei la executare o are instanţa de executare sau cea de la locul de deţinere sau de la locul unde se află unitatea la care se execută pedeapsa la locul de muncă.

Contestaţia la executarea privind dispoziţiile civile ale hotărârii se face la instanţa de executare sau la cea care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Contestaţia privind amenzile judiciare se soluţionează de instanţa care le-a pus în executare.

Cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări.

132

AUTOEVALUARE CAPITOLUL VI

EXECUTAREA HOTÃRÂRILOR PENALE

1. În ce condiţii se poate solicita amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă:

a) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de doi ani; b) când se constată, în baza unui certificat medical, că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa; c) când, din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează; d) când se constată existenţa unei cauze de stingere ori de micşorare a pedepsei.

2. Care este instanţa competentă să dispună cu privire la înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă:

a) instanţa la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare; b) instanţa de executare; c) instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, dacă cel condamnat nu a început executarea propriu-zisă a pedepsei; d) instanţa care a judecat cauza în recurs.

3. Care este termenul de plată a amenzii penale: a) recipisa de plată integrală se depune în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, la administraţia financiară a locului de domiciliu al condamnatului; b) recipisa de plată integrală se depune în termen de 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, la instanţa de executare; c) recipisa de plată integrală se depune în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, la instanţa de executare; d) la cererea condamnatului, instanţa de executare poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pentru cel mult 5 ani, în rate semestriale.

4. În legătură cu aducerea la îndeplinire şi supraveghere a măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi, care este organul competent :

a) instanţa de executare; b) procurorul; c) instanţa care a judecat prima cauza; d) aducerea la îndeplinire a măsurii este de competenţa organului de Poliţie din localitatea în care este interzisă prezenţa persoanei, iar supravegherea măsurii este de competenţa procurorului.

5. Cine poate acorda liberarea condiţionată: a) instanţa de executare; b) instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; c) instanţa care a judecat cauza în recurs; d) tribunalul militar în a cărui circumscripţie se află închisoarea militară.

133

6. Pot fi atacate cu apel sau recurs hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra liberării condiţionate?

a) nu; aceste hotărâri rămân definitive la pronunţare; b) da, cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare; c) da, cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunţare; d) da, cu apel, în termen de 3 zile de la pronunţare.

7. Cine este competent să emită mandatul de executare a pedepsei închisorii: a) se emite de judecătorul delegat al instanţei de executare; b) este întocmit de instanţa la care a rămas definitivă hotărârea penală şi se pune în executare de către instanţa de executare; c) se întocmeşte în 4 exemplare; d) conţine dispoziţii cu privire la interdicţia condamnatului de a părăsi ţara.

8. Participarea condamnatului arestat la soluţionarea unei contestaţii la executare: a) condamnatul arestat este adus la judecată întotdeauna; b) condamnatul arestat este adus la judecată numai în cazul când i s-ar putea agrava situaţia; c) condamnatul arestat nu este adus la judecată când instanţa consideră necesară prezenţa acestuia; d) condamnatul arestat este adus la judecată când pedeapsa aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani.

9. Unde va fi înaintat mandatul de executare a pedepsei cu obligare la locul de muncă: a) consiliul local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul; b) parchetul în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul; c) unitatea unde se va executa pedeapsa; d) autorităţile Poliţiei de Frontieră.

10. Hotărârile nedefinitive privind măsurile preventive: a) nu pot fi puse în executare, nefiind definitive; b) se pun în executare de către instanţa la cer rămân definitive; c) sunt puse în executare numai de către tribunale (respectiv, Tribunalul Militar Teritorial); d) se pun în executare de către instanţa care le-a dispus.

134

CAPITOLUL VII 7. PROCEDURI SPECIALE

7.1. NOŢIUNEA DE PROCEDURĂ SPECIALĂ ŞI CLASIFICARE

Procedurile speciale sunt acelea care cuprind dispoziţii derogatorii de la modul comun şi obişnuit al desfăşurării procesului penal în legătură cu realizarea diferitelor instituţii procesuale.

Noţiunea se referă la diverse proceduri judiciare care fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal rezolvă pe cale jurisdicţională anumite probleme legate de desfăşurarea altor cauze penale.

Aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate, procedurile speciale se împart în: proceduri speciale propriu - zise şi proceduri speciale auxiliare. La procedurile speciale propriu - zise putem întâlni proceduri în care se aplică în principal norme derogatorii de la procedura obişnuită (ex.: procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante, procedura urgentă de urmărire şi judecare a unor infracţiuni de corupţie, procedura privind traficul ilicit de droguri), precum şi proceduri în care se aplică în principal normele obişnuite completate cu normele derogatorii din procedura specială (ex.: procedura în cauzele cu infractori minori).

Ca proceduri speciale auxiliare, întrucât rezolvă aspecte adiacente procesului penal în curs de desfăşurare sau chiar după ce a fost încheiat, există: procedura reabilitării judecătoreşti, procedura reparării pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept, procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare, asistenţa juridică internaţională şi procedura extrădării.

7.2. URMĂRIREA ŞI JUDECAREA UNOR INFRACŢIUNI FLAGRANTE 7.2.1. Necesitatea procedurii speciale în cazul unor infracţiuni flagrante

Pentru infracţiunile flagrante a fost necesară instituirea unei proceduri speciale iar deosebirea dintre infracţiunile flagrante şi cele neflagrante în sfera procesului penal este numai de ordin procesual: momentul constatării, săvârşirii infracţiunii şi cel al prinderii făptuitorului.

Împrejurarea săvârşirii infracţiunilor în condiţii de flagranţă justifică necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi şi judecării acestora, regulile obişnuite de procedură trebuind înlocuite în scopul efectuării imediate a constatării şi strângerii neîntârziate a probelor care ulterior ar putea dispărea.

Instituirea procedurii speciale a fost necesară pentru ca şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului să se efectueze cât mai rapid, deoarece infracţiunile se produc la vedere şi provoacă o anumită indignare şi teamă. 7.2.2. Cazurile de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante

Cazuri de aplicare a procedurii speciale: infracţiunile flagrante pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formele agravante ale acestora, săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, precum şi orice loc aglomerat se

135

urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute în acest capitol care se completează cu dispoziţiile Codului penal. 7.2.3. Urmărirea penală a unor infracţiuni flagrante92

Urmărirea specială este reglementată de art. 467-470 C.pr.pen. referitoare la constatarea infracţiunii, luarea de măsuri preventive şi trimiterea în judecată, dispoziţii care se completează, când este cazul, cu cele din dreptul comun. 7.2.3.1.Constatarea infracţiunii

Organul de urmărire penală sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni, în cazurile prevăzute de art. 466 C.pr.pen., potrivit art. 467 alin. 1 C.pr.pen., întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită, declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate.93 Toate aceste activităţi se fac în conformitate cu dispoziţiile legale din cadrul procedurilor obişnuite.

Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate. cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea.

Procesul-verbal reprezintă atât mijlocul de probă prin care se constată săvârşirea unei infracţiuni, cât şi actul de începere a urmăririi penale.

Pentru constatarea infracţiunilor flagrante au competenţa de a efectua urmărirea penală organele de urmărire penală.

Organele de constatare prevăzute în art. 214 C.pr.pen. şi comandanţii de nave şi aeronave, precum şi subofiţerii trupelor de grăniceri (art. 215 C.pr.pen.) pot constata infracţiunile flagrante, însă nu pot efectua urmărirea penală. 7.2.3.2.Desfăşurarea urmăririi penale şi luarea măsurilor preventive

Caracterul flagrant al unei infracţiuni este apreciat de organele de urmărire penală, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei şi de prinderea făptuitorului.

Astfel, potrivit art. 468 C.pr.pen., organul de urmărire penală este obligat să-l reţină pe învinuit (calitatea de învinuit o dobândeşte prin începerea urmăririi penale, prin procesul-verbal de constatare a infracţiunii) pe o perioadă ce nu poate depăşi 24 de ore.

Procurorul, la sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, poate solicita judecătorului arestarea învinuitului, pe o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile. Acest termen se calculează de la data expirării ordonanţei de reţinere. 7.2.3.3.Trimiterea în judecată

Conform art. 468 alin. 2, dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală, dispune trimiterea în judecată şi trimite dosarul instanţei competente înainte de expirarea mandatului de arestare.

92 În noul Cod de procedură penală, procedura o regăsim la sesizarea organelor de urmărire penală – art. 293 – constatarea infracţiunii flagrante 93 Cu prilejul constat`rii infrac\iunii flagrante, organul de urm`rire penal` desf`]oar` mai multe activit`\i, cum ar fi: stabilirea martorilor asisten\i, identificarea martorilor oculari, identificarea f`ptuitorului, efectuarea perchezi\iei corporale, efectuarea cercet`rii la fa\a locului ]i fixarea rezultatelor constat`rii infrac\iunii flagrante în procesul-verbal.

136

Dacă judecătorul a emis mandat de arestare a învinuitului şi procurorul a restituit cauza, organul de cercetare penală este obligat să continue cercetarea şi să înainteze dosarul procurorului odată cu învinuitul, cel mai târziu în 3 zile de la arestarea acestuia.

Această dispoziţie reflectă caracterul de urgenţă al procedurii speciale prin limitarea în timp a duratei cercetării penale şi indirect a întregii urmăriri penale.94

În situaţiile în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, se aplică art. 146 şi următoarele.

Din această dispoziţie legală rezultă că dacă există probe împotriva învinuitului, procurorul trebuie să procedeze la ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului şi să solicite instanţei arestarea preventivă. În caz contrar, când nu există probe suficiente se poate dispune restituirea dosarului la organul de cercetare penală pentru continuarea cercetărilor.

Atunci când organul de cercetare penală a fost obligat să continue cercetarea, în cel mai târziu 3 zile după finalizarea acesteia, procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, potrivit art. 262, ori restituirea cauzei, potrivit art. 265 C.pr.pen.

În situaţia în care, în urma verificării lucrărilor de cercetare penală, procurorul constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriu şi înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei (art. 470 alin. 2 C.pr.pen.).

Când procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, urmărirea se efectuează potrivit procedurii comune, iar dispoziţiile privitoare la măsurile preventive, de siguranţă sau asiguratorii, precum şi trimiterea la organul competent se aplică conform art. 267, 268 din C.pr.pen.

În situaţia infracţiunilor flagrante, când se ia măsura arestării preventive, este obligatorie asistenţa juridică, potrivit dispoziţiilor art. 171 alin. 2 C.pr.pen. 7.2.4. Judecarea unor infracţiuni flagrante 7.2.4.1.Instanţa competentă

La infracţiunile flagrante, instanţa competentă în a judeca asemenea cauze este cea obişnuită. În asemenea cauze sunt aplicabile şi dispoziţiile referitoare la competenţa după materie, competenţa teritorială şi după calitatea persoanei.

Pentru municipiile împărţite în sectoare, Ministrul Justiţiei poate desemna una sau mai multe judecătorii care să judece asemenea cauze, cu respectarea competenţei materiale prevăzute de lege (art. 471, alin. 2 C.pr.pen.).

Judecătoria desemnată pentru a judeca infracţiunile flagrante nu reprezintă o instanţă specială, ci are doar caracterul unei instanţe specializate, în sensul că ea a fost instituită în scopul unei mai bune organizări a judecăţii infracţiunilor flagrante, aceasta fiind necesară pentru desfăşurarea unei judecăţi rapide.95 7.2.4.2. Măsuri pregătitoare şedinţei de judecată

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a judecăţii, preşedintele instanţei ia anumite măsuri, şi anume (art. 472 C.pr.pen.):

– fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la data primirii dosarului;

94 M. Apetrei, op. cit., p. 362. 95 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., p. 370.

137

– dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate. Faţă de procedura obişnuită unde există alte sancţiuni pentru neprezentarea martorilor, datorită urgenţei soluţionării cauzei se emite mandat de aducere atât pentru martor cât şi pentru partea vătămată.

– inculpatul este adus la judecată, iar participarea procurorului la judecată este obligatorie;

– instanţa verifică dacă sunt întrunite în cauză condiţiile pentru infracţiunea flagrantă prevăzută în art. 466 C.pr.pen. 7.2.4.3. Judecata în prima instanţă

Activitatea instanţei de judecată la infracţiunile flagrante se desfăşoară în general potrivit procedurii obişnuite la care se adaugă dispoziţiile speciale prevăzute în art. 473 – 476 C.pr.pen.

La primul termen de judecată instanţa va proceda la verificarea regularităţii sesizării potrivit dispoziţiilor art. 300, alin. 1 C.pr.pen., a competenţei, precum şi la regularitatea luării şi menţinerii arestării preventive conform art I, pct. 171 din Legea nr. 281/2003 prin care s-a abrogat art. 300, alin. 3 C.pr.pen.

În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.

Astfel, instanţa procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi persoana vătămată, dacă este de faţă.

Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a lucrărilor din dosar (art. 473 alin. 1 C.pr.pen.). Rezultă că, în această situaţie, dacă unii martori sau partea vătămată nu sunt prezenţi la judecată, cauza nu se amână, judecata făcându-se pe baza probelor existente la dosar.

Există posibilitatea ca instanţa să poată dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, în care scop ia măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de poliţie (art. 473 alin.2 C.pr.pen.). Pentru administrarea probelor, instanţa poate acorda termene care în total nu trebuie să depăşească 10 zile; în caz contrar, judecata se va desfăşura potrivit procedurii obişnuite.

Pentru judecarea unei infracţiuni flagrante, instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii.

Dacă persoana vătămată este o unitate din cele prevăzute de art. 145 din C.pen. ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa examinează acţiunea civilă chiar în lipsa acestora şi chiar dacă nu s-au constituit parte civilă, iar soluţionarea acţiunii civile nu duce la amânarea cauzei. 7.2.4.4.Pronunţarea şi redactarea hotărârii

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile în prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere, care trebuie adus la pronunţare.

Hotărârea instanţei de judecată va avea acelaşi conţinut ca şi hotărârile pronunţate în urma judecării după procedura obişnuită şi trebuie redactată în cel mult 24 de ore. 7.2.4.5.Apelul şi recursul

Folosirea căilor de atac ordinare, şi anume apelul şi recursul se face conform dispoziţiilor procedurii obişnuite însă cu derogările prevăzute în art. 477 C.pr.pen., şi anume:

– termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare şi nu de 10 zile ca în cadrul procedurii obişnuite;

138

– dosarul cauzei se înaintează instanţei de apel sau, după caz, instanţei de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea apelului ori recursului; acesta este un termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage sancţiunea nulităţii;

– judecarea în apel şi recurs se face de urgenţă. Referitor la prevederea cuprinsă în art. 477, alin. 3 C.pr.pen. este de remarcat

faptul că menţiunea judecării apelului şi recursului în regim de urgenţă nu este limitată la o dată anume însă prin aceasta se înţelege ca judecata să se facă de regulă fără amânări.

Şi în cazul căilor de atac, prezenţa inculpatului când se află în stare de deţinere şi participarea procurorului în cazul infracţiunilor flagrante este obligatorie, potrivit dispoziţiilor de drept comun, prevăzute în art. 375, alin. 2 şi art. 38511, alin. 2 C.pr.pen. De asemenea, citarea părţilor este obligatorie, neexistând nici o derogare de la regulile de drept comun. 7.2.5. Alte aspecte legate de procedura specială în cazul unor infracţiuni flagrante În caz de concurs de infracţiuni, când procedura flagrantă se aplică numai unora din infracţiunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat.

În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura flagrantă se aplică numai unora dintre fapte ori unora dintre infractori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecata se fac potrivit procedurii obişnuite. 7.3. PROCEDURA PRIVIND TRAGEREA LA RĂSPUNDERE PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE ( art. 4791 C.pr.pen., introdus prin art. I pct.222 din Legea nr.356/2006 7.3.1. Dispoziţii generale

Intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006 a marcat consacrarea efectivă a răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul român, iar prin art. I pct. 222 din Legea nr. 356/2006 s-a introdus Capitolul I care se referă la procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridide.

Astfel, potrivit art. 191 C.pen., persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. 7.3.2. Obiectul şi exercitarea acţiunii penale.

Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice care au săvârşit infracţiuni.

Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul său legal. Dacă pentru aceeaşi faptă s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta.

139

7.3.3. Competenţa teritorială. Competenţa după teritoriu este determinată de :

a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea; b) locul unde se află sediul persoanei juridice; c) locul unde locuieşte persoana vătămată sau unde îşi are sediul. 7.3.4. Citarea

Persoana juridică se citează la sediul acesteia. Când sediul este fictiv ori persoana juridică nu mai funcţionează în sediul declarat iar noul sediu nu este cunoscut, citaţia se afişează la sediul Consiliului Local în cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. 7.3.5. Măsuri preventive

În cursul urmăririi penale la propunerea procurorului sau în instanţă în cursul judecăţii, judecătorul poate dispune dacă există motive că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, următoarele măsuri preventive: - suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare; - suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social; - interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; - interzicerea de a încheia anumite acte juridice stabilite de organul judiciar; - interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiul sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.

Măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile cu posibilitatea prelungirii dacă se menţin temeiurile, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.

Măsurile preventive se pot revoca din oficiu sau la cerere când nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea lor. 7.3.6 Procedura de informare

Organul judiciar comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, începerea urmării penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice, aceste organe având obligaţia de a comunica în 24 de ore menţiunile respective.

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii, organului care a autorizat înfiinţarea cât şi celui care a înregistrat persoana juridică. 7.3.7. Punerea în executare a pedepsei amenzii. Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a acesteia la instanţa de executare în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În caz de neexecutare a obligaţiei de plată a amenzii în termen de trei luni de zile se va proceda la executarea silită ca şi în cazul creanţelor fiscale. 7.3.8. Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice.

Este prima şi cea mai gravă dintre pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice. Potrivit art. 712 C.pen., dizolvarea se dispune, în principal, atunci

140

când persoana juridică a fost constituită în scopul comiterii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.

În ipoteza constituirii persoanei juridice în scopul comiterii de infracţiuni, aceasta se plasează în ilegalitate prin scopul ascuns urmărit - scopul declarat fiind întotdeauna unul licit - din chiar momentul creării ei.

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului. 7.3.9. Suspendarea activităţii sau a unor dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea

Măsura suspendării întregii activităţi va fi dispusă doar în mod excepţional, atunci când toate activităţile desfăşurate de persoana juridică au fost legate de comiterea infracţiunii sau când persoana juridică are o un singur obiect de activitate şi de acesta s-a legat comiterea infracţiunii.

De aceea, şi durata acestei sancţiuni este redusă - de la 3 luni la un an - pentru că o perioadă mai îndelungată ar conduce aproape inevitabil la falimentul persoanei în cauză, în schimb, în cazul suspendării uneia sau mai multora dintre activităţile desfăşurate de persoana juridică, pedeapsa are o durată mai mare, de la 3 luni la 3 ani. 7.3.10. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice

Potrivit art. 715 C.pen. această sancţiune constând în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea, se poate lua pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani.

În ceea ce priveşte sfera persoanelor juridice vizate de această sancţiune, ea se restrânge la persoanele cu scop lucrativ. Ca atare, rămân exceptate autorităţile şi instituţiile publice, precum şi persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii etc).

De asemenea, legea exceptează în mod explicit persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei îart. 715 alin. (2) C.pen.ş. Pedeapsa se va aplica aşadar societăţilor comerciale, regiilor autonome, societăţilor agricole etc. 7.3.11. Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice. Pedeapsa este întotdeauna facultativă pentru instanţă, dar credem că ea îşi va găsi aplicarea mai ales în cazul infracţiunilor intenţionate, legate de încheierea sau executarea unor contracte de achiziţii publice şi, pe un plan mai larg, în cazul infracţiunilor de corupţie. Aceasta deoarece legea nu impune ca infracţiunea să fi fost comisă în legătură cu o procedură de achiziţii publice, dar în acelaşi timp, infracţiunea comisă trebuie să poată justifica aplicarea acestei sancţiuni

O copie a dispozitivului hotărârii se va comunica Oficiului Registrului Comerţului, Ministerului Justiţiei cât şi autorităţilor care ţin evidenţa persoanelor juridice pentru îndeplinirea formalităţilor de publicitate.

141

7.3.12. Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării hotărârii de condamnare sau a difuzării acesteia.

Potrivit art. 717 C.pen., această pedeapsă presupune aducerea la cunoştinţa publicului a hotărârii de condamnare, prin afişarea sau difuzarea unui extras din aceasta.

Sancţiunea poate avea un efect intimidant considerabil asupra persoanelor juridice, ea afectând imaginea de marcă, reputaţia comercială, poziţia persoanei juridice, putând avea ca efect pierderea clientelei, diminuarea credibilităţii unui sindicat sau a unei asociaţii nonprofit etc.

Sancţiunea are caracter facultativ pentru instanţă, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă se impune aplicarea ei, în funcţie de natura, gravitatea infracţiunii, de împrejurările în care ea s-a comis şi de impactul potenţial al publicităţii negative realizate în acest mod. 7.3.13. Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanei juridice.

În caz de neexecutare cu rea credinţă a pedepselor complementare, instanţa de executare va proceda conform art. 712 alin 2 sau art. 713 alin 3 şi 4 C.pen., sesizarea instanţei făcându-se din oficiu de judecătorul delegat al instanţei de executare. 7.4. PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI ( art.480-493 C.pr.pen. modificat prin Legea nr. 356/2006 ) 7.4.1. Ocrotirea minorilor în cursul procesului penal

Instituirea unei proceduri speciale în cauzele cu infractori minori a fost determinată de faptul că persoana fizică aflată în stare de minoritate este considerată ca fiind insuficient dezvoltată sub aspect psiho-fizic, situându-se în perioada în care se formează unele trăsături ale personalităţii sale. În perioada minorităţii se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează cunoştinţele despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială.

Legiuitorul a adoptat un regim de constrângere penal diferit în privinţa cauzelor cu infractori minori. Urmărirea şi judecarea dar şi punerea în executare a infracţiunilor săvârşite de minori se fac de regulă potrivit procedurii obişnuite la care se fac completări şi derogări cu procedurile speciale.96 7.4.2. Urmărirea penală în cazul infractorilor minori

Potrivit art. 481 alin. 1 C.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr.356/2006, când învinuitul sau inculpatul este minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă consideră necesar organul de urmărire penală citează serviciul de probaţiune de la domiciuliul minorului precum şi pe părinţi, iar când este cazul pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.

În cauzele cu învinuţi sau inculpaţi minori, procurorul care supraveghează sau după caz efectuează urmărirea penală, poate să solicite atunci când consideră necesar efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul potrivit legii.

96 I. Oancea, Drept penal. Partea general`, Editura Didactic` ]i Pedagogic`, Bucure]ti, 1971, p. 406-407.

142

În cauzele cu inculpaţi minori, instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii, cu excepţia cazului în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor alin. 1, situaţie în care dispunerea referatului de către instanţă este facultativă.

Referatul de evaluare constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana în grija căreia se află minorul îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de acesta şi în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor (art. 482 alin. 3 C.pr.pen.).

Neefectuarea referatului de evaluare de către persoanele indicate mai sus duce la nulitatea absolută prevăzută în art.197 alin. 2 C.pr.pen. 7.4.3. Judecarea infractorilor minori

Judecarea acestor cauze se face potrivit regulilor de competenţă obişnuită, însă de judecători anume desemnaţi potrivit legii (art. 483 alin.1 C.pr.pen.).

Inculpatul, care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor, este judecat potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă la data sesizării instanţei împlinise vârsta de 18 ani.

La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, serviciul de probaţiune de la

domiciliul minorului, părinţii acestuia, sau după caz tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă (art. 484 alin. 2 C.pr.pen. modificat prin Legea nr.356/2006).

Persoanele citate au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma a fi luate.

Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe, nu este publică, dar la desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele arătate în art. 484 alin. 2 (părinţi, serviciul de probaţiune, tutore, curator sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul), apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. Aceasta constituie o derogare de la publicitatea şedinţei de judecată şi este determinată de vârsta inculpatului care nu trebuie să fie tulburat de prezenţa unor persoane străine care îi pot influenţa negativ comportamentul pe parcursul procesului.

Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa, după ce îl ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului.

Dispoziţiile referitoare la judecarea minorilor (art. 483 – 489 C.pr.pen.) la instanţa de fond se aplică în mod corespunzător şi la judecata în apel sau recurs.

Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile, părţile fiind legal citate cu menţiunea că acest lucru poate avea loc în mod legal chiar cu înmânarea citaţiei cu cel puţin o zi înaintea judecăţii.

Hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile, iar în situaţii deosebite pronunţarea poate fi amânată cu cel mult două zile. 7.4.4. Punerea în executare a măsurilor educative sau a pedepselor aplicate minorilor.

143

La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

În cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.

Faţă de minor se poate lua şi măsura libertăţii supravegheate, care se pune în executare chiar în şedinţa în care se pronunţă numai dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă.

Potrivit art. 489 C.pr.pen., revocarea măsurii libertăţii supravegheate pentru vreuna din cauzele prevăzute în art. 108 c.pen., cu excepţia cazului când minorul a a săvârşit din nou o infracţiune, precum şi înlocuirea libertăţii supravegheate, se dispun de instanţa care a pronunţat această măsură.

Ca măsură educativă pentru infractorii minori există şi internarea într-un centru de reeducare cu scopul de a i se asigura posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. 7.5. PROCEDURA URGENTĂ DE URMĂRIRE ŞI JUDECARE PENTRU UNELE INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE (Legea nr.78 din 05.05.2000 pentru

prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în „Monitorul Oficial” nr.219 din 18.05.2000 actualizată şi consolidată prin Legea nr. 69/2007 ). 7.5.1. Urmărirea penală

Prin noua lege de organizare judiciară nr. 304/2004 modificată prin Legea nr. 247/22.07.2005 s-a stabilit că Parchetul Naţional Anticorupţie (vom folosi această denumire până la apariţia O.U.G. nr. 134/2005 privind înfiinţarea Departamentului Naţional Anticorupţie) era specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie potrivit legii şi că acesta îşi exercita atribuţiile pe întreg teritoriul României funcţionând pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Parchetul Naţional Anticorupţie era condus de un procuror general asimilat prim-adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, el fiind ajutat de doi adjuncţi asimilaţi adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. El era ajutat în activitatea sa şi de doi consilieri asimilaţi consilierilor Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Atribuţiile Parchetului Naţional Anticorupţie erau următoarele: a) efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură

penală, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi în prezenta Ordonanţă de urgenţă, pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt potrivit art. 13 în competenţa P.N.A.;

b) conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea exclusivă a Procurorului General al Parchetului Anticorupţie;

c) conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie;

d) studierea cauzelor care generează şi a condiţiilor care favorizează corupţia, elaborarea şi prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale;

144

e) elaborarea raportului anual privind activitatea Parchetului Naţional Anticorupţie şi prezentarea acestuia în faţa Parlamentului;

f) constituirea şi actualizarea bazei de date în domeniul faptelor de corupţie. Procurorii care făceau parte din Parchetul Naţional Anticorupţie efectuau

urmărirea penală proprie pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, în condiţiile Codului de procedură penală, cele prevăzute de legea specială, precum şi de ordonanţa de organizare a Parchetului.

De asemenea, procurorii conduceau, supravegheau şi controlau activităţile de ordin tehnic ale urmăririi penale efectuate de specialişti în anumite domenii (economic, financiar, bancar, vamal, informatic etc.), care erau numiţi în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie. Aceştia efectuau în cadrul urmăririi penale acte din domeniul lor de specialitate şi nu trebuie confundaţi în activitatea lor cu organele de cercetare speciale. Numai procurorul este cel care efectuează urmărirea penală, ajutat însă, aşa cum am arătat mai sus, de către ofiţerii de poliţie judiciari şi anumiţi specialişti.

După apariţia Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României nr. 43/2002 aprobată prin Legea nr. 503/2002, privind Parchetul Naţional Anticorupţie, potrivit art. 13, procurorii specializaţi din cadrul P.N.A. efectuau în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000.

Când existau indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre infracţiunile atribuite competenţei Parchetului Naţional Anticorupţie, procurorii puteau să solicite instanţei autorizare pe o durată de cel mult 30 de zile pentru :

a) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora;

b) punerea sub supraveghere sau interceptarea comunicaţiilor; c) accesul la sisteme informaţionale. De asemenea, în situaţiile în care existau indicii temeinice că s-a săvârşit sau că

se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele atribuite în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, care nu poate fi descoperită, sau făptuitorii nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, erau folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub acoperire, în condiţiile legii (conform art. 2242 – 2244 C.pr.pen.).

Procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală, în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă.

Persoana care a comis una dintre infracţiunile ce intră în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie şi care în timpul urmăririi penale denunţă, facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane ce au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005 s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care P.N.A. era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către deputaţi şi senatori, motivat de faptul că anchetarea acestora de către P.N.A. a determinat segmentarea investigării corupţiei la nivel înalt şi că s-a influenţat negativ lupta împotriva acestui fenomen cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei. S-a mai avut în vedere şi faptul că este necesară restrângerea competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea făptuitorului, cât şi prin valoarea prejudiciilor.

În raport de aceste considerente, Guvernul a adoptat O.U.G. nr. 134/29.09.2005, publicată în M.Of. nr.899 din 07/10/2005 prin care a modificat şi a completat O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A., aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002.

145

Astfel, potrivit art. 1 din ordonanţa arătată mai sus, s-a înfiinţat Departamentul Naţional Anticorupţie (D.N.A.) ca structură autonomă, cu personalitate juridică proprie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea P.N.A.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. coordonează activitatea D.N.A. prin intermediul procurorului-şef al acestui departament; coordonarea priveşte îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile care trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, cât şi solicitarea de informări asupra activităţii Departamentului. Totodată, Procurorul General are şi competenţa de a soluţiona conflictele de competenţă ivite între D.N.A. şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public.

D.N.A. este condus de un procuror-şef asimilat prin adjunctul lui Procurorului General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., el fiind ajutat de 2 procurori-şefi adjuncţi, asimilaţi la rândul lor adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Anual, D.N.A. este obligat să elaboreze un raport privind activitatea sa, iar acesta va fi prezentat Consiliului Superior al Magistraturii şi Ministrului Justiţiei nu mai târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul Justiţiei va prezenta Parlamentului concluziile sale asupra raportului de activitate al D.N.A.

Potrivit art. 5 din Ordonanţă, D.N.A. este organizat în secţii conduse de procurori-şefi ajutaţi de procurori-şefi adjuncţi, iar acestea se înfiinţează şi se desfiinţează prin ordin al procurorului-şef al D.N.A. cu avizul C.S.M.

În cadrul D.N.A. funcţionează un birou de informare şi relaţii publice care asigură legătura cu publicul şi cu mijloacele de comunicare în masă pentru a se asigura transparenţa activităţii de urmărire penală.

D.N.A. este încadrat cu procurori, ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară, dar şi cu specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal şi informatic, precum şi cu personal auxiliar de specialitate.

Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea în cadrul secţiilor, serviciilor sau a altor compartimente de activitate, fiind repartizaţi prin ordin al procurorului-şef al D.N.A., iar activitatea lor se află sub autoritatea exclusivă a acestuia. Ei pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii D.N.A., aflându-se în activitatea lor sub directa conducere, supraveghere şi control a acestora.

Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară sunt detaşaţi în interesul serviciului pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii detaşării cu acordul lor, iar în activitatea ce o desfăşoară ei nu pot primi ordine sau însărcinări de la organele ierarhic superioare.

Potrivit art. 13, alin. 1 din O.U.G. nr. 134/2005 sunt de competenţa D.N.A. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una din următoarele condiţii:

– dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 de Euro, ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice, ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de Euro; – dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice, ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori;

146

membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai primului-ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai Camerelor Judeţene de Conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi vice-guvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; per-soanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

La art. 13 au fost introduse două noi alineate şi ele se referă la competenţa D.N.A. de a cerceta infracţiunile contra intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, cât şi de a efectua urmărirea penală dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 de Euro, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5, art. 246, 247, 248 şi 2481 C. pen., al infracţiunilor prevăzute la art. 175, 177 şi 178 – 181 din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, cât şi în Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Procurorii specializaţi în cadrul D.N.A. efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile descrise mai sus, în timp ce pentru aceste fapte săvârşite de militari în activitate, urmărirea se efectuează de procurorii militari din cadrul D.N.A., indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.

Pe cale de consecinţă, celelalte infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 care nu sunt date în competenţa D.N.A., sunt de competenţa parchetelor de pe lângă instanţe, conform dispoziţiilor Codului de procedură penală.

Art. 20 din O.U.G. nr. 43/2002 a fost, la rândul său, modificat prin O.U.G. nr. 134/2005, în sensul că verificarea conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora se realizează numai la cererea procurorului din cadrul D.N.A. care efectuează urmărirea penală.

Cu excepţia modificărilor aduse prin art. 2 din O.U.G. nr. 134/2005 descrise mai sus, celelalte dispoziţii cuprinse în O.U.G. nr. 43/2002 rămân în vigoare, aceasta fiind republicată în Monitorul Oficial cu o nouă numerotare după aprobarea ei prin lege. 7.5.2. Judecarea infracţiunilor de corupţie

Art. 57, pct. 1 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că toate cauzele în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţilor de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurările sociale. Aşa fiind, infracţiunile de corupţie ce vor fi deduse judecăţii în primă instanţă la judecătorii, tribunale sau curţi de apel vor fi soluţionate în complet de judecător unic.

147

În situaţia în care infracţiunile nu sunt flagrante, judecarea acestora se face de urgenţă în regim prevăzut de dispoziţiile comune cu complete specializate.

Pe timpul cercetării judecătoreşti, instanţa de judecată poate solicita date şi informaţii cu privire la secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului (art. 20 alin. 2 O.U.G. nr. 43/2002).

Hotărârea judecătorească definitivă de condamnare sau de achitare se poate publica în ziarele centrale sau, după caz, locale, menţionate în hotărâre (art. 30 din Legea nr. 78/2000).

Din această reglementare rezultă că, în cadrul pronunţării unei hotărâri referitoare la infracţiuni de corupţie, ar trebui ca, în cuprinsul acesteia, judecătorul să menţioneze sau nu, dacă este cazul, ca aceasta să fie publicată în presă, în funcţie de importanţa şi amploarea cauzei.

7.6. PROCEDURA DĂRII ÎN URMĂRIRE

Acest capitol a fost introdus în codul de procedură penală prin art. I pct. 29 din O.U.G. nr. 60/2006 şi are ca obiect identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul de a fi adusă în faţa organelor judiciare sau pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti. Această procedură se solciită şi se dispune potrivit art. 4931 alin. 2 C.pr.pen., în următoarele cazuri:

- nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită;

- persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care executa măsura internării medicale;

- în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există date că se află în România.

Darea în urmărire se solicită de: - organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurilor privind executarea unui mandat de arestare preventivă, a unui mandat de executare a pedepsei privative de libertate sau de executare a ăsurilor de internare într-un centru de reeducare;

- administraţia locului de deţinere, centrul de reeducare sau unitatea medicală atunci când persoana a evadat din locul de deţinere sau a fugit dintr-un centru de reeducare

- procurorul competent potrivit legii, în cazul depistării unui persoane urmărite internaţional, despre care există date că se află în România.

Darea în urmărire se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române iar acesta se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze paşaportul, care au obligaţia să refuze eliberarea paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul pe durata măsurii, precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn.

De asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie şi celui în faţa căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii şi parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire. Potrivit art. 4932 C.pr.pen. ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, care vor desfăşura, la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi prindere a persoanei urmărite.

148

Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfăşurată de organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă.

Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, supravegherea activităţii de urmărire este efectuată de procurori anume desemnaţi din cadrul structurii competente care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză.

În celelalte cazuri activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei de executare ori al altei instanţe competente potrivit legii speciale.

În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi (art. 4933 C.pr.pen.):

a) interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi alte înregistrări;

b) reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor; c) percheziţia; d) ridicarea de obiecte şi înscrisuri; e) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate

acestora. Aceste activităţi se pot efectua numai cu autorizarea instanţei de executare, a

unui judecător al instanţei competente potrivit legii speciale sau cu autorizarea procurorului care supraceghează activitatea organelor de poliţie care desfăşoară urmărirea persoanei

De asemenea, procurorul poate dispune să i se transmită înscrisuri, documente bancare, financiare sau contabile.

Urmărirea se revocă în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire.

Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române, care se transmite în copie, de îndată parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire şi organelor competente să elibereze paşaportul şi organelor de frontieră.

Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire dispune, de îndată, încetarea imediată a activităţilor de supraveghere luate în condiţiile arătate mai sus.

7.7. PROCEDURA REABILITĂRII JUDECĂTOREŞTI Instituţia reabilitării face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi

incapacităţile care rezultă din condamnare dar ea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţei armate sau de redare a gradului militar pierdut. Nu are efecte nici asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia prevăzută în art. 112 lit. d Cod penal referitoare la interzicerea de a se afla în anumite localităţi.

149

Potrivit textelor de lege mai sus menţionate, rezultă că reabilitarea judecătorească reprezintă principala modalitate în cadrul instituţiei generale a reabilitării, ea caracterizându-se prin aceea că spre deosebire de reabilitarea de drept, simpla îndeplinire a unor condiţii nu este suficientă, acestea trebuind să fie constatate de instanţele de judecată, care sunt în măsură să dispună cu privire la reabilitarea judecătorească. O asemenea intervenţie a organelor judecătoreşti se justifică prin aceea că la reabilitarea judecătorească este vorba de condamnări la pedepse mai grave, aşa încât prezumţia de îndreptare a fostului condamnat este acceptată ca temeinică, numai după o serioasă verificare a îndeplinirii condiţiilor cerute de lege.97

Procedura reabilitării judecătoreşti are ca obiect soluţionarea unor situaţii posterioare procesului penal, deci după epuizarea fazei de executare a hotărârilor penale de condamnare; ea are, implicit, caracterul de procedură specială. Este aplicabilă tuturor cazurilor în cazul în care, potrivit dispoziţiilor din Codul penal, nu operează reabilitarea de drept.

Referitor la subiecţii procesuali în cadrul cererii de reabilitare, aceştia sunt cei oficiali când ne referim la judecătorii care soluţionează cererile sau, după caz, subiecţii procesuali neoficiali, atunci când ne referim la condamnaţii care solicită reabilitarea. 98 7.7.1. Cererea de reabilitare

Pentru a fi aplicată procedura specială a reabilitării trebuie să existe o condamnare din care să decurgă decăderi, interdicţii sau incapacităţi.

Cererea de reabilitare constituie act de sesizare prin care se declanşează procedura reabilitării judecătoreşti şi este făcută de făcută de condamnat iar după moartea acestuia de soţ sau rudele apropiate.

Conţinutul cererii: - adresa condamnatului sau a persoanei care face cererea; - condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare; - localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii; - temeiul cererii; - indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii.

La cerere se anexează şi acte din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile reabilitării: - nu a suferit o nouă condamnare; - îşi asigură existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste; - a avut o bună conduită; - a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de situaţia în care partea vătămată a renunţat la despăgubiri. 7.7.2. Judecarea cererii de reabilitare

Competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat reabilitarea sau instanţa în a cărei raze teritoriale domiciliază condamnatul.

Dacă într-o cerere se solicită reabilitarea pentru mai multe pedepse aplicate de instanţe diferite, competentă în soluţionarea cererii este instanţa superioară în grad.99

97 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., p. 386. 98 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., p. 388. 99 Trib. Suprem, dec. pen. nr. 1711/19983, RRD nr. 6/1984, p. 69.

150

Cererea trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă şi de fond prevăzute în art. 137 C.pen.

În caz de neîndeplinire a acestora cererea va fi respinsă: - când a fost introdusă înainte de termenul legal; - când lipseşte menţiunea privitoare la dresa condamnatului si petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare; - când lipseşte una din menţiunile prevăzute în art. 495 alin.2 lit. b-e, şi petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.

La termenul fixat, instanţa ascultă persoanele citate, concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării.

Când din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar dacă apreciază necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire la comportarea celui condamnat (art. 498 C.pr.pen.).

Înainte de soluţionarea cererii de reabilitare, dacă a fost pusă în mişcare o acţiunea penală pentru o altă infracţiune, cererea de reabilitare se suspendă până la soluţionarea cauzei privitoare la noua învinuire.

Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă recursului – art 501 C.pr.pen..100

Întrucât legea nu prevede un termen special de recurs, aşa cum este prevăzut în procedura infracţiunilor flagrante, la reabilitare termenul este de 10 zile, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 363 şi 3853 C.pr.pen.

După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea pentru care s-a cerut reabilitarea.

Anularea reabilitării se hotărăşte la cererea procurorului când s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o condamnare care dacă ar fi fost cunoscută ducea la respingerea cererii.

Anularea reabilitării nu trebuie confundată cu anularea hotărârii de reabilitare care va urma căile procedurii obişnuite.

Despăgubirile civile acordate prin hotărârea de condamnare părţii civile nu vor fi modificate prin hotărârea dată asupra reabilitării. 7.8. PROCEDURA DE REPARARE A PAGUBEI ÎN CAZUL CONDAMNĂRII SAU LUĂRII UNEI MĂSURI PREVENTIVE PE NEDREPT ( art. 504-507 C.pr.pen.) 7.8.1. Cazurile care dau dreptul la reparaţie

Potrivit art. 504, alin. 1 C.pr.pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal (art. 504, alin. 2).

Repararea de către stat a pagubei suferite apare în următoarele situaţii: – persoana să fie condamnată definitiv, pe nedrept; – persoana a fost privată ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. În primul caz, repararea poate avea loc numai când prin rejudecarea cauzei

printr-o cale extraordinară de atac s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare (se constată unul din cazurile prevăzute la art. 10, lit. a – e C.pr.pen.). 100 Astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.

151

Dacă persoana este privată de libertate sau s-a restrâns libertatea, trebuie stabilit, după caz, dacă măsura a fost luată nelegal după cum urmează :

– prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

– prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10, alin. 1, lit. j);

– prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

– prin hotărâre definitivă de achitare; – prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută

în art. 10, alin. 1, lit. j) (autoritate de lucru judecat); – şi în situaţiile în care intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea

faptei, persoana care a fost privată de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite.

În dispoziţiile art. 505 se arată modul cum se stabileşte reparaţia pagubei, în funcţie de durata privării de libertate şi a consecinţelor pe care le-a produs asupra persoanei ori asupra membrilor familiei acestuia.

Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează vechimea în muncă şi timpul cât au fost arestate, iar persoanelor arătate în alin. 1 li se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au executat pedeapsa la locul de muncă.

Referitor la aspectele arătate mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4110 din 17.10.2003, a statuat că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.

Potrivit art. 504 C.pr.pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată, ori acea faptă nu există.

Conform art. 48, alin. 3, teza I din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Astfel cum s-a decis în contenciosul constituţional prin Decizia nr. 45/1998, principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta. 7.8.2. Acţiunea pentru repararea pagubei.

Această activitate se face prin introducerea unei acţiuni în faţa instanţei competente, acţiune ce poate fi declanşată de persoana îndreptăţită prevăzută în art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

Termenul pentru introducerea acţiunii este de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.

Instanţa competentă în asemenea cazuri este tribunalul în a cărui rază teritorială domiciliază persoana îndreptăţită care cheamă în judecată civilă statul. Statul este citat prin Ministerul Finanţelor (art. 506 alin. 1 şi 2 C.pr.pen.), iar judecata se desfăşoară în faţa instanţei civile (art. 2, pct. 1, lit. i C. pr. civ. – cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare în procesele penale sunt de competenţa instanţelor civile).

Hotărârea este supusă numai recursului. – art. 506 alin. 5 C.pr.pen.101

101 Introdus prin Legea nr. 202/2010.

152

În cazul reparării pagubei, se acordă despăgubiri de natură materială, suferite de persoanele condamnate sau arestate pe nedrept, cât şi daune morale, acestea fiind apreciate de instanţă.

Conform art. 507 C.pr.pen., în cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit dispoziţiilor art. 506 c.pr.pen. cât şi în situaţia în care Statul Român a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia care cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune este obligatorie. (art. 507 c.pr.pen. astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 288 din Legea nr.356/2006)

Pentru folosirea acţiunii în regres este suficient să se facă dovada că cel chemat să răspundă, cu rea-credinţă a provocat situaţia generatoare de daune (reaua-credinţă este dovedită atunci când există hotărâri de condamnare prevăzute la art. 394, lit. b şi c în cazurile de revizuire). 7.9. PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARIŢIE A ÎNSCRISURILOR JUDICIARE 7.9.1. Constatarea dispariţiei înscrisului

Legea procesual penală pune la dispoziţia organelor judiciare o cale rapidă şi operativă de a remedia situaţia procesuală provocată de dispariţia înscrisurilor sau dosarelor şi de a înlătura consecinţele ce ar putea decurge din această situaţie.

Procedura specială în cazul unor asemenea situaţii este menţionată în art. 508 – 512 C.pr.pen.

Importanţa acestei proceduri speciale constă în reîntregirea conţinutului procesual documentar al cauzei penale căreia îi aparţine dosarul sau înscrisul dispărut, finalitatea acesteia constând în asigurarea normalei desfăşurări a procesului penal sau a justei rezolvări a unor situaţii privind o cauză penală definitiv judecată şi, deci, de a contribui la înfăptuirea justiţiei.102

Dosarul sau înscrisul dispărut poate interveni fie într-o cauză penală aflată în faza de urmărire sau în faza de judecată la prima instanţă sau în căile de atac, fie poate avea loc şi într-o cauză penală definitiv soluţionată (cazul dosarelor arhivate).

Activitatea de reconstituire a dosarului sau a înscrisurilor dispărute parcurge două etape, şi anume :

– o activitate de constatare a dispariţiei dosarului sau a înscrisului; – o activitate de reconstituire şi de reîntregire efectivă a acestora. Organele care au obligaţia de a constata şi a reconstitui dosarul sau înscrisurile

dispărute sunt, după caz: organul de urmărire penală, când dispariţia a avut loc în faza cercetării penale, instanţa la care se afla pe rol dosarul la data dispariţiei sau instanţa la care se afla dosarul spre conservare, atunci când dispariţia a avut loc după arhivare (art. 508, alin. 1 şi art. 510 C.pr.pen.).

7.9.2. Efectuarea procedurii speciale Aşa cum se arată în lege, în funcţie de situaţia concretă se poate dispune fie

înlocuirea, fie reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut. Potrivit art. 510 C.pr.pen., înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte (spre soluţionare), iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare.

Când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanţă de judecată, altele decât cele care au dosarul sau înscrisul respectiv, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului judiciar competent toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut.

102 V. Dongoroz ]i colectiv, op. cit., p. 400.

153

Legea a prevăzut că înlocuirea înscrisului dispărut poate avea loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris, iar organele judiciare iau măsuri pentru obţinerea copiei. Copia obţinută ţine loc de înscris original până la găsirea acestuia, iar persoanei care predă copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe înscris (art. 510 C.pr.pen.).

În situaţiile când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut se procedează la reconstituirea acestuia, iar reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea, putând fi folosite orice mijloace de probă, cum ar fi: registrele organelor judiciare, copii neoficiale care nu pot servi la înlocuirea înscrisului, alte dosare sau înscrisuri care se referă sau conţin date cu privire la înscrisul dispărut, declaraţii de martori, experţi şi chiar judecători, procurori şi grefieri, care au participat la activitatea respectivă.

Rezultatul constituirii se constată, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire penală confirmată de procuror sau prin hotărârea instanţei, dată cu citarea părţilor. Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţă este supusă recursului, având ca termen de declarare cel prevăzut în procedura comună. 7.10. ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ 7.10.1. Aspecte generale

Deoarece fenomenul infracţional s-a extins în mod alarmant, căpătând nuanţe care fac imposibilă combaterea lui prin eforturi singulare ale statelor, în ultima perioadă s-a constatat necesitatea unei cooperări complexe şi în acest domeniu, situaţie în care, între state, au început să se încheie convenţii şi tratate prin care se asigură cadrul asistenţei juridice internaţionale în materie penală.

Putem defini asistenţa juridică penală, cu caracter judiciar, ca pe asistenţa pe care organele judiciare dintr-un stat o acordă, în cursul desfăşurării unui proces penal, organelor judiciare din statul unde are loc procesul şi care constă în concret în efectuarea, predarea sau comunicarea unor acte procedurale necesare soluţionării acelui proces.103

Sediul materiei îl constituie Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, la care face trimitere în mod expres art. 513 C.pr.pen., lege publicată în Monitorul Oficial nr. 594/01.07.2004, cu modificările intervenite ulterior prin Legea nr. 224/2006 publicată în MOF nr. 534 din 21/06/2006, O.U.G. nr. 103/2006 publicată în MOF nr. 1019 din 21/12/2006, Legea nr. 222/2008 publicată în MOF nr. 758 din 10/11/2008.

Potrivit art. 513 C.pr.pen., „condiţiile şi modalităţile de realizare a asistenţei judiciare internaţionale în materie penală sunt cele stabilite prin dispoziţiile cuprinse în legea specială şi în prezentul capitol, dacă prin convenţii internaţionale nu se prevede altfel“.

La nivel european funcţionează Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, cât şi protocolul adiţional la această Convenţie, adoptat la 17 martie 1978 tot la Strasbourg. România a adoptat această Convenţie prin Legea nr. 236/1998.

Convenţia respectivă reprezintă o reglementare cadru în domeniul asistenţei juridice în materie penală pe plan european şi cuprinde o serie de dispoziţii referitoare la comisiile rogatorii, comunicarea actelor de procedură şi a hotărârilor judiciare, cazierul judiciar etc.

103 V. Dongoroz ]i colectiv, Explica\ii teoretice ]i practice ale Codului de procedur` penal`, p. 405.

154

Conform art. 26, pct. 3 din Convenţie, părţile contractante nu vor putea încheia acorduri bilaterale referitoare la asistenţa juridică în materie penală, decât numai pentru completarea dispoziţiilor Convenţiei, sau pentru a uşura aplicarea principiilor acesteia.

Având în vedere acest principiu, România a încheiat o serie de tratate fie cu state din alte regiuni, fie cu state nesemnatare ale convenţiei, având drept scop asigurarea asistenţei juridice în materie penală. 7.10.2. Domeniul de aplicare al Legii nr. 302/2004 actualizată prin Legea nr. 222/2008

Această lege se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală:

a) extrădarea; b) predarea în baza unui mandat european de arestare; c) transferul de proceduri în materie penală; d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie penală; e) transferarea persoanelor condamnate; f) comisiile rogatorii; g) înfăţişarea martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite;

h) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;

i) cazierul judiciar. Aplicarea legii este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate,

ordine publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie. Dispoziţiile de mai sus se aplică în baza şi pentru executarea normelor

interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate.

Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile legii putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar.

În lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat.

Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă:

a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;

b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate.

Dispoziţiile arătate mai sus nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României. (Art.10 din Legea nr.302/2004, referitoare la principiul non bis in idem) 7.10.3. Cererea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală

155

Cererile de asistenţă judiciară internaţională în materie penală vor fi transmise prin intermediul următoarelor autorităţi centrale:

a) Ministerului Justiţiei, dacă au ca obiect extrădarea şi transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale;

b) Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi din faza de cercetare şi urmărire penală;

c) Ministerului Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar. Cererile de asistenţă judiciară internaţională, cu excepţia cererilor de extrădare

şi de transferare a persoanelor condamnate, pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia între statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere.

Pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, pot fi folosite şi mijloacele electronice adecvate, în special faxul, atunci când sunt disponibile, dacă autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate.

Cererile de asistenţă judiciară internaţională în materie penală adresate României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în una din limbile engleză ori franceză.

Răspunsul la cererile de asistenţă judiciară internaţională în materie penală adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una din limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic internaţional aplicabil se dispune altfel.

Durata arestului efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române.

7.10.4. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine

Recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin poate avea loc dacă: a) România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care este parte; b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994; c) nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară care nu este o infracţiune de drept comun; d) respectă ordinea publică a statului român; e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române; f) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane în România; g) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România. Hotărârile penale străine pot fi recunoscute în România şi dacă nu este întrunită prima condiţie pe bază de reciprocitate. În acest sens, instanţa competentă solicită Ministerului Justiţiei verificarea îndeplinirii condiţiei reciprocităţii. Cererea de recunoaştere a unei hotărâri penale străine, formulată de autoritatea competentă a statului străin solicitant, este transmisă de Ministerul Justiţiei

156

procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul.

Condamnatul se citează, iar odată cu citaţia i se comunică hotărârea străină împreună cu actele ce o însoţesc, într-o limbă pe care o înţelege.

Condamnatul are dreptul la un avocat ales sau desemnat din oficiu şi, după caz, la interpret.

Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.

Dacă hotărârea penală străină se referă la un bun imobil, cererea se transmite procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia se află imobilul.

Curtea de Apel decide prin hotărâre pronunţată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu recurs. Hotărârea se comunică parchetului şi Ministerului Justiţiei.

Recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop de către condamnat sau de către procuror.

În acest caz, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul.

Executarea hotărârilor pronunţate în proceduri administrative, pentru fapte asimilate infracţiunilor, astfel cum sunt acestea definite de Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, este posibilă numai dacă persoana în cauză a avut posibilitatea de a exercita o cale de atac în faţa unei instanţe judecătoreşti. 7.10.5 Comisia rogatorie internaţională

Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere: a) localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură; b) transmiterea mijloacelor materiale de probă; c) comunicarea de documente sau dosare.

Dacă statul solicitant doreşte ca martorii sau experţii să depună jurământ, va cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situaţiile în care legea internă română nu se opune.

Statul român va transmite numai copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. Dacă statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, se va da curs, în măsura posibilului, acestei cereri.

157

Dacă statul solicitant solicită în mod expres, statul român îl va informa despre data şi locul îndeplinirii comisiei rogatorii. Autorităţile şi persoanele în cauză, menţionate de statul solicitant, vor putea să asiste şi să colaboreze la efectuarea comisiei rogatorii, în limitele permise de legea română.

Facem precizarea expresă că analiza Legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, a avut în vedere absolut toate modificările legislative la zi, inclusiv Legea nr.222/2008 7.11. PROCEDURA EXTRĂDĂRII ( Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală cu modificările aduse de Legea 224/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 500 din 26/07/2007) 7.11.1. Procedura în cazul în care România este stat solicitant (extrădare activă) Competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei.

În cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire întrucât învinuitul sau inculpatul nu se află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul sau instanţa de executare, la propunerea procurorului sesizat de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul MAI în vederea difuzării canalelor specifice.

Acesta, prin structura sa specializată are obligaţia de a informa instanţa de executare sau pe cea care a emis mandatul de arestare preventivă, de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică localizarea persoanei care face obiectul mandatului.

Instanţa se pronunţă prin încheiere în camera de consiliu, dată de un singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Această încheiere nu se pronunţă în şedinţă publică ci se consemnează într-un registru special. Ea poate fi atacată cu recurs de procuror, în 24 de ore de la pronunţare.

Dosarul cauzei se înaintează instanţei de recurs în 24 de ore şi recursul se judecă în cel mult 3 zile. Instanţa superioară în grad va restitui dosarul primei instanţe, după soluţionarea recursului în termen de 24 ore.

Încheierea definitivă prin care prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile extrădării sau dacă nu sunt întrunite condiţiile, se comunică Ministerului Justiţiei.

În termen de 48 de ore, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate va întocmi examenul de regularitate internaţională care în funcţie de concluziile sale, fie va întocmi cererea de extrădare şi o va transmite, fie va propune ministrului justiţiei, motivat, să sesizeze procurorul general al parchetului de pe lângă Î.C.C.J., în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a solicitat extrădarea.

Cererea de revizuire se face în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii definitive Ministerului Justiţiei şi se soluţionează în 24 de ore.

Instanţa va anula încheierea atacată dacă va constata că cererea de revizuire este întemeiată iar dacă nu e întemeiată o va respinge, menţinând încheierea atacată. Cererea de extrădare şi actele anexate acesteia însoţită de traduceri certificate în limba statului solicitat sau în limba franceză ori engleză se trimit autorităţii competente a statului solicitat.

În cazuri urgente ( părăsirea teritoriului statului solicitat de către persoanele care fac obiectul mandatului de arestare ), instanţa competentă poate solicita arestarea

158

provizorie în vederea arestării acestor persoane înainte de formularea unei cereri formale de extrădare.

Persoana extrădată care este solicitată de România este preluată sub escortă de forţele de ordine publică la un punct de frontieră al statului român şi este predată de urgenţă autorităţilor judiciare competente.

Dacă extrădatul este condamnat în lipsă, el va fi rejudecat la cerere cu respectarea drepturilor prevăzute în dreptul intern. 7.11.2. Procedura în situaţia în care România este stat solicitat (extrădare pasivă)

Activităţile procedurale care se desfăşoară în statul solicitat, de la primirea cererii de extrădare şi până la soluţionarea definitivă a acesteia, poartă denumirea de extrădare pasivă.

Extrădarea este acordată de România în vederea urmăririi penale sau a judecăţii pentru fapte a căror săvârşire atrag o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni.

Procedura de extrădare în ţara noastră are caracter urgent şi se judecă şi în timpul vacanţei judecătoreşti.

Etapa administrativă se referă la îndeplinirea de către Ministerul Justiţiei a următoarelor activităţi: - primirea cererii de extrădare; - examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexe din punct de vedere al regularităţii internaţionale; - transmiterea cererii şi a actelor anexate procurorului general competent; - restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate; - punerea în executare în colaborare cu M.A.I. a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea; - comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei de respingere a cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie de autoritatea competentă.

Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în raza căreia domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi cererea se soluţionează de secţia penală a curţii în complet format din doi judecători. Sentinţa pronunţată este supusă recursului.

În cazul în care, extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, statul român va hotărî ţinând seama de mai multe împrejurări: gravitatea infracţiunilor, data depunerii cererilor de extrădare, naţionalitatea persoanei reclamate, existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant.

Cerea de extrădare şi anexele se transmit de Ministerul Justiţiei în cel mult 48 de ore procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în raza căreia domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă, după care aceasta procedează în cel mult 48 de ore la identificarea persoanei căreia îi înmânează mandatul de arestare şi actele care îl însoţesc.

Statul solicitant, în cazuri de urgenţă, poate cere arestare provizorie a persoanei urmărite chiar înainte de formularea cererii de extrădare. Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet de judecată care soluţionează cererea de extrădare , măsura se ia printr-o încheiere dată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu recurs în 24 de ore de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat în 24 de ore instanţei de recurs, iar recursul se judecă în 24 de

159

ore. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare.

Instanţa din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării, dacă în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare . Arestarea provizorie încetează de drept după trecerea unui termen de 40 de zile dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare cu excepţia cazului în care printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a arestării preventive.

În cazul admiterii cererii de extrădare, curtea de apel se va pronunţa şi cu privire la menţinerii stării de arest provizoriu până la predarea persoanei extrădate, aceasta se poate prelungi la fiecare 30 de zile până la predarea efectivă.

Hotărârea prin care s-a admis extrădarea se motivează în 5 zile de la pronunţare.

Dacă nu sunt întrunite condiţiile stabilite de lege, instanţa va respinge cererea de extrădare şi va dispune punerea în libertate a persoanei. Hotărârea se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care o remite compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei.

Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei.

Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare. La fel este şi cel împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea.

Competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei. 7.11.3. Predarea extrădatului.

După rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare, statul solicitat va comunica de urgenţă statului solicitant soluţia adoptată. Va înainta o copie autentificată după hotărârea de extrădare sau un extras de pe decizia definitivă prin aceleaşi căi folosite la primirea cererii. Statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării. Data predării este fixată în termen de 15 zile de la data la care hotărârea de extrădare a devenit definitivă.

Persoana extrădată este preluată sub escortă de forţele de ordine publică la un punct de frontieră al statului român şi este predată de urgenţă autorităţilor judiciare competente.

Predarea amânată sau condiţionată. În cazul în care persoana extrădabilă are calitatea de justiţiabil în statul român

sau atunci când se constată pe baza unei expertize medico-legale că acesta suferă de o boală care i-ar pune viaţa în pericol, predarea poate fi amânată.

Persoana extrădabilă va putea fi predată temporar atunci când amânarea predării ar putea produce un prejudiciu grav, precum împlinirea termenului de prescripţie.

160

AUTOEVALUARE CAPITOLUL VII

PROCEDURI SPECIALE

1. Ca măsuri premergătoare judecării unei infracţiuni flagrante: a) martorii şi partea vătămată sunt aduşi cu mandat; b) se va dispune obligatoriu citarea părţii responsabile civilmente; c) militarii sunt citaţi la fiecare termen; d) se dispune aducerea inculpatului doar în ipoteza în care acesta se află în stare de arestare preventivă.

2. Nu este posibilă procedura urmăririi şi judecării unor infracţiuni flagrante: a) în cazul infracţiunilor săvârşite de minori; b) în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; c) în cazul infracţiunilor de corupţie, a infracţiunilor asimilate acestora şi a infracţiunilor în legătură directă cu infracţiunile de corupţie; d) în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi de cel mult 15 ani.

3. Citarea părinţilor de către organele de urmărire penală la luarea primei declaraţii a învinuitului sau inculpatului, minor ce nu a împlinit 16 ani:

a) este obligatorie; b) este obligatorie, numai în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul nu beneficiază de asistenţă juridică; c) este lăsată la aprecierea organului de urmărire penală; d) este obligatorie numai în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani.

4. Când este obligatorie prezenţa delegatului autorităţii tutelare pe parcursul urmăririi penale atunci când învinuitul sau inculpatul este un minor şi nu a împlinit vârsta de 16 ani :

a) la aducerea la cunoştinţă a învinuirii; b) la punerea în mişcare a acţiunii penale; c) la emiterea ordonanţei de arestare; d) la prezentarea materialului de urmărire penală.

5. În cazul infracţiunilor săvârşite de minori efectuarea referatului de evaluare : a) se dispune doar atunci când minorul a săvârşit o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; b) este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute; c) reprezintă un atribut al serviciilor specializate ale Poliţiei judiciare; d) se dispune numai în cursul fazei de urmărire penală.

161

6. În cazul săvârşirii unei infracţiuni de corupţie luarea măsurilor asigurătorii : a) este facultativă, legea lăsând instituirea ei la aprecierea organului competent; b) este obligatorie numai în ipoteza în care infracţiunea este flagrantă; c) este obligatorie; d) reprezintă un atribut de competenţa exclusivă a instanţei de judecată.

7. Care este instanţa competentă de a soluţiona o cererea de anulare a reabilitării: a) instanţa în raza teritorială a căreia se află locul de deţinere; b) instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea; c) instanţa în circumscripţia căreia domiciliază partea vătămată; d) Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

8. Care este instanţa competentă de a soluţiona o cerere de recunoaştere pe cale principală a hotărârii judecătoreşti şi a actelor judiciare străine:

a) tribunalul în raza teritorială a căruia se află condamnatul; b) Judecătoria Sectorului 2 sau instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, dacă făptuitorul nu are domiciliul sau nu locuieşte în România; c) Curtea Supremă de Justiţie; d) judecătoria în a cărei rază teritorială se află condamnatul.

9. Cui aparţine competenţa de a formula cererile de extrădare în numele statului

român? a) procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia se află instanţa care a aplicat măsura de siguranţă; b) Ministerului Afacerilor Externe; c) direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei; d) preşedintelui secţiei penale a curţii de apel în circumscripţia căreia se află instanţa care a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii.

10. Când se poate dispune întreruperea măsurii internării minorului într-un centru de reeducare

a) când se constată, în baza unui certificat medical, că minorul suferă de o boală care face posibilă internarea; b) când, din cauza unor împrejurări speciale, internarea într-un centru de reeducare ar avea consecinţe grave pentru minor; c) când, din cauza unor împrejurări speciale, internarea într-un centru de reeducare ar avea consecinţe grave pentru partea vătămată; d) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută.

162

Răspunsuri grile

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL I

1. D 2. C 3. D 4. A 5. C 6. B 7. A 8. C 9. C 10. A

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL II

1. B 2. B 3. B 4. C 5. A

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL III

1. D 2. D 3. B 4. C 5. B 6. D 7. B 8. A 9. B 10. B

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL IV

1. D 2. D 3. B 4. C 5. B 6. C 7. C

163

8. A 9. C 10. B

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL V

1. A 2. C 3. B 4. A 5. C 6. A 7. A 8. A 9. A 10. D

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL VI

1. C 2. B 3. C 4. D 5. D 6. C 7. A 8. A 9. C 10. D

RĂSPUNSURI AUTOEVALUARE CAPITOLUL VII

1. A 2. A 3. C 4. D 5. B 6. C 7. B 8. D 9. D 10. B

164

BIBLIOGRAFIE SELECTIV~

***Constituţia României (republicată). ***Codul de procedură penală, versiune consolidată 2011. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (M.Of. nr. 219/18.05.2002). Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală cu modificările aduse de Legea 224/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.534/21.06.2005 ) O.U.G. nr.134/29.09.2005 privind pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie.

Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri de accelerare a soluţionări proceselor 1. Petre Buneci, Proceduri speciale, Editura Semne, Bucureşti, 2006. 2. Petre Buneci, Drept procesual penal - Partea generală, Editura Universitară, Bucureşti, 2008 . 3. Petre Buneci, Drept procesual penal - Partea specială, Editura Universitară, Bucureşti, 2009; 4. Petre Buneci, Apelul şi recursul în procesul penal, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2008; 5. Petre Buneci, Ocrotirea prin mijloace penale şi procesual-penale a intereselor

financiare ale Uniunii Europene, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2008; 6. I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Euro-Trading, Bucureşti, 1997. 7. Vintilă Dongoroz, Constantin Bulai, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, George Antoniu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală

român, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1976. 8. Anastasiu Crisu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti, 9. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997. 10. F.Streteanu, R.Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice Ediţia a-II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007. 11. Mihai Apetrei, Drept procesual penal, vol. II, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999. 12. Gheorghiţă Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, 1998. 13. Traian Pop, Drept procesual penal, vol. IV. Partea specială, Editura Tipografia Naţională SA Cluj, 1948 14. Grigore Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007

165

15. Alexandru Boroi, Ştefania Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu, Ilie Măgureanu, Drept procesual penal, Editura All Beck, 2001 16. George Antoniu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură român, Partea

specială, vol. II, Editura Academiei române, Bucureşti, 1976. 17. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1994.