UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ECONOMICE

CONSTANŢA

Specializarea: DREPT

Disciplina: DREPT PROCESUAL CIVIL

Conducătorul disciplinei: Conf. univ. dr. GHEORGHE DINU

DREPT PROCESUAL CIVIL

Scopul acestei discipline este insusirea de catre studenti a dreptului procesual

civil.

Dreptul procesul civil ca ramura de drept romanesc formeaza studentii

pentru intelegerea exacta a normelor care reglementeaza procesul civil din

mometul sesizarii instantei de judecata de catre partile interesate si pana in

momentul punerii in executare a hotararii ramase irevocabile.

In realizarea obiectivului propus, procedurile folosite in activitatea

didactica sunt: cursuri, seminarii, in care sunt dezbatute aspectele teoretice, cat

si practice, referate stiintifice.

Cap. I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL CIVIL

I.1. Noţiunea dreptului procesual civil şi legătura acestuia cu dreptul material civil

Înfăptuirea justiţiei în cauzele civile se realizează în conformitate cu procedura

stabilită de lege, pe baza unui ansamblu de norme juridice ce reglementează această

procedură.

Ramură distinctă a sistemului de drept, dreptul procesual civil reprezintă ansamblul

normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a

pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea

justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri

executorii.

I.2. Definirea procesului civil. Fazele şi etapele pe care acesta le parcurge

În conformitate cu art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: “Orice

persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în mod echitabil, de către un tribunal

independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor

sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva ei. Hotărârea

trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis persoanelor

sau publicului în timpul întregului sau a unei părţi din proces, în interesul moralităţii, ordinii

publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când interesele minorilor

sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura considerată strict

necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de

natură să aducă atingere intereselor justiţiei”, Constituţia consacră în art.21 accesul liber la

justiţie – “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor

şi intereselor sale legitime” – “nici o lege nu poate îngrădi acest drept”.

Persoana ale cărei drepturi subiective civile sunt contestate sau încălcate se poate

adresa instanţei competente pentru a restabili această situaţie. Sesizarea instanţei se face prin

cererea de chemare în judecată.

Prin proces în sens etimologic se înţelege mers, evoluţie, desfăşurarea unui fenomen,

eveniment.

Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare

şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a

justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile

deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii,

conform procedurii prevăzute de lege.

Procesul civil parcurge două faze:

- Faza judecăţii care se desfăşoară mai întâi în faţa instanţei de fond şi se

finalizează cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Faza judecăţii este declanşată

prin cererea de chemare în judecată care investeşte instanţa competentă. Această

fază cuprinde mai multe etape.

Prima etapă (etapa scrisă), constând din încunoştinţarea reciprocă a părţilor

despre pretenţiile, apărările şi probele ce urmează a fi administrate în vederea

dovedirii lor.

Cea de a doua etapă este etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată, etapă

complexă ce se desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând

posibilitatea părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi

apărările, să administreze probe şi să pună concluzii. Dezbaterea dintre părţi este

condusă şi controlată de judecător cu respectarea unor principii fundamentale

(principiul contradictorialităţii, principiul dreptului de apărare, principiul rolului

activ al judecătorului, principiul disponibilităţii, principiul publicităţii şi

principiul oralităţii). După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliberării şi

pronunţării hotărârii.

Prin epuizarea acestor etape se finalizează judecata în prima instanţă, dar partea

nemulţumită poate declanşa etapa căilor de atac. Poate exista şi o etapă a căilor

extraordinare de atac, care vizează, în condiţiile legii, hotărâri definitive sau

irevocabile.

- Faza executării silite care include activitatea instanţei de executare şi a

executorilor judecătoreşti care-si îndeplinesc atribuţiile procesuale sub controlul

instanţei.

Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă toate aceste etape, în consecinţă se

impun următoarele precizări:

- faza executării silite intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în

executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului, în măsura în care debitorul

nu-şi execută de bună voie obligaţia, astfel dacă debitorul îşi va executa de bună

voie obligaţia consemnată în titlu executoriu faza executării va lipsi;

- în ipoteza în care creditorul pune în executare un alt titlu executoriu decât o

hotărâre judecătorească, va exista numai faza executării;

- este posibil ca procesul să se termine fără o judecată propriu-zisă atunci când

reclamantul îşi retrage acţiunea sau renunţă la dreptul său, tranzacţionează ori

lasă pricina în nelucrare ori partea interesată nu exercită căile de atac împotriva

hotărârii pe care o consideră legală şi temeinică.

I.3. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil

În literatura de specialitate s-a arătat că principiile organizării şi funcţionării justiţiei

pot fi definite ca reguli cu caracter general pe baza cărora sunt structurate şi îşi exercită

atribuţiile prevăzute de lege sistemul de instituţii care compun puterea judecătorească,

raporturile dintre aceste instituţii precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi

ale statului, cu organizaţiile private şi cu cetăţenii.

Dreptul procesul civil, ca ramură a sistemului de drept român este constituit pe baza

unor principii specifice, dar care sunt fundamentale pentru această ramură de drept.

1. Justiţia constituie monopol de stat

În societatea modernă rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asumat statul, deci el deţine

monopolul justiţiei. Din acest principiu rezultă următoarele consecinţe:

- nici o altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite nu pot împărţi

justiţia, prin intermediul hotărârilor care să se bucure de autoritatea lucrului

judecat şi de forţă executorie. În acest sens art. 125 alin 1 din Constituţie prevede

că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte

instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. În prezent, instanţele judecătoreşti, în

materie civilă judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel. După punerea în

aplicare a dispoziţiilor prevăzute de Legea 304/2004 privind organizarea

judiciară, există şi tribunale specializate pentru minori şi familie, muncă şi

asigurări sociale, administrativ-fiscale, şi comerciale.

- statul este obligat să împartă justiţia atunci când este solicitat. Art.3 Cod civil

prevede că: “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu

prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca

culpabil de denegare de dreptate”.

De la acest principiu există o excepţie parţială şi anume arbitrajul, reglementat de

Codul de procedură civilă în art.340 – 3703.

2. Egalitatea în faţa justiţiei

Acest principiu semnifică faptul că toate persoanele au o vocaţie egală de a fi

judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli de procedură, fără nici o

discriminare. A se vedea art.16 alin.1din Constituţie

3. Gratuitatea justiţiei

Semnificaţia acestui principiu este aceea că părţile nu trebuie să plătească pe

judecătorii care le soluţionează cauza şi nici pe procurori, grefieri, executori judecătoreşti,

deoarece aceştia deservind un serviciu public, sunt funcţionari ai statului şi sunt salarizaţi de

el.

Deşi justiţia se acordă gratuit, procesul civil presupune numeroase cheltuieli: taxe de

timbru, timbru judiciar, onorarii de avocat, cheltuieli cu administrarea de probe, etc.

4. Jurisdicţiile sunt permanente şi sedentare

Acest principiu trebuie înţeles în sensul că funcţia lor se îndeplineşte în mod

continuu, în succesiunea zilelor, fără alte întreruperi decât cele provocate de zilele

nelucrătoare sau de sărbătorile legale. Jurisdicţiile sunt sedentare, în sensul că instanţele

judecătoreşti au localitatea de reşedinţă stabilită prin lege, unde au un sediu determinat şi

cunoscut.

5. Colegialitatea

În literatura de specialitate se consideră că sistemul mixt este cel mai potrivit:

judecător unic în procesele simple şi sistem colegial, în celelalte cazuri.

Activitatea de judecată în sistemul dreptului românesc, era guvernată până la

modificarea legii pentru organizarea judecătorească, de principiul colegialităţii şi, ca urmare,

alcătuirea completului de judecată, compunerea lui era din cel puţin doi judecători.

Potrivit art.17 din Legea nr.92/1992, aşa cum a fost modificată: “cauzele date,

potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel

se judecă de un singur judecător.” De la această regulă există o excepţie privind cauzele

referitoare la conflictele de muncă. Potrivit art.17 alin.11 din Legea 92/1992, astfel cum a fost

modificat: “cauzele privind conflictele de muncă se judecă în primă instanţă cu celeritate, de

către complete formate din doi judecători, asistaţi de doi magistraţi consultanţi”.

În legătură cu compunerea completelor de judecată, art.57 din Legea 304/2004,

instituia regula potrivit căreia cauzele se vor judeca în primă instanţă în complet format din 2

judecători, cu excepţia următoarelor cauze civile care se judecă de un singur judecător:

- cererile privind pensii de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în

registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite,

investirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asiguratorii;

- cererile de ordonanţă preşedinţială;

- acţiunile posesorii;

- somaţia de plată.

Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de

muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi doi asistenţi judiciari. Asistenţii

judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia

acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează (art. 58 alin.1 şi 2 Legea

304/2004).

De asemenea, de la aceeaşi dată, apelurile şi recursurile se vor judeca în complet

format din 3 judecători.

Aceste dispoziţii care urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 2005 au fost

modificate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124/2004 din noiembrie 2004. Astfel, potrivit art.57

astfel cum a fost modificat în urma acestei noi intervenţii a legiuitorulului: “

Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,

tribunalului şi curţii de apel de un singur judecător.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Recursurile se judecă în

complet format din 3 judecători.

6. Unitatea funcţiei jurisdicţionale

În doctrină se precizează că acest principiu face ca aceeaşi judecători, selecţionaţi în

acelaşi mod şi supuşi aceleaşi situaţii legale să soluţioneze toate cauzele, indiferent de natura

lor. La Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi tribunale există secţii specializate, dar,

nimic nu se opune ca judecătorii să fie trecuţi de la o secţie la alta.

Constituţia interzice în mod expres înfiinţarea de instanţe extraordinare însă permite,

înfiinţarea tribunalelor specializate.

7. Organizarea justiţiei pe sistemului dublului grad de jurisdicţie

Acest principiu presupune ca instanţele judecătoreşti să nu se situeze la acelaşi nivel

ierarhic, dar ele să fie, grupate astfel încât un proces judecat într-o instanţă să poată ajunge

apoi în faţa unei instanţe superioare. De aceea se spune că justiţia este organizată pe sistemul

dublului grad de jurisdicţie. În cadrul acestui principiu, hotărârea primei instanţe este supusă,

sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, controlului instanţei de apel, la care se adaugă un

control suplimentar de legalitate exercitat prin recurs, dar care nu constituie un al treilea grad

de jurisdicţie, deşi în prezent se vorbeşte de principiul triplului grad de jurisdicţie. Recursul,

cale extraordinară de atac, are un rol special, în această cale de atac putând fi invocate, de

regulă, motive de legalitate limitativ prevăzute de lege.

Desigur aceste principii referitoare la funcţionarea serviciului public al justiţiei nu se

confundă cu principiile fundamentale ale dreptul procesual civil:

1. Principiul legalităţii

Acest principiu este un principiu cadru, înăuntrul căreia trebuie să se regăsească toate

celelalte principii.

Principiul legalităţii semnifică faptul că desfăşurarea întregii activităţi procesuale,

toate actele participanţilor la procesul civil, deliberarea şi hotărârea pronunţată, trebuie să aibă

loc şi să se realizeze numai în conformitate cu prevederile legii. A se vedea Art. 124 din

Constituţie

2. Principiul aflării adevărului

Acest principiu presupune existenta unei concordanţe depline între realitatea

împrejurărilor în care s-a produs faptul prejudiciabil şi concluziile la care a ajuns instanţa,

exprimate în hotărârea dată cu privire la aceste împrejurări. A se vedea în acest sens art.129

alin.5 C.proc.civ.:

3. Principiul dreptului la apărare

Potrivit prevederilor art.24 din Constituţie dreptul la apărare este garantat, în tot

cursul procesului părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. În

acelaşi sens, art.13 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară dispune că:” Dreptul la

apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie reprezentate sau,

după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii”.

4. Principiul publicităţii

Publicitatea şedinţei de judecată este consacrată în art.121 din Codul de procedură

civilă: “şedinţele vor fi publice afară de cazurile când legea dispune altfel”.

De la acest principiu există o excepţie: “instanţa poate sa dispună ca dezbaterile sa

se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar vătăma ordinea sau moralitatea

publică sau pe părti. În acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de

cel mult două persoane desemnate de ele”. Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă

publică, sub sancţiunea nulităţii.

5. Principiul oralităţii

În temeiul acestui principiu preşedintele completului are obligaţia, sub sancţiunea

nulităţii hotărârii, de a da cuvântul părţilor pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta

regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula concluzii. Codul de procedură

civilă consacră principiul oralităţii dezbaterilor în art.127: “pricinile se dezbat verbal, dacă

legea nu dispune altfel”.

6. Principiul rolului activ al judecătorului

Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 – 130 C. proc. civ.,

obligă instanţa ca mai întâi de toate să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de

aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra

tuturor capetelor de cerere.

7. Principiul disponibilităţii

Procesul civil este caracterizat de disponibilitate în sens material şi în sens procesual.

Principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi :

- dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil.

- dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării.

- dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi

dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie.

- dreptul de a ataca sau nu prin căile de atac legale, hotărârea judecătorească, şi de

a stărui sau nu în calea de atac exercitată.

- dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti.

8.Principiul contradictorialităţii

Principiul contradictorialităţii se întâlneşte în raporturile dintre părţi şi în raporturile

dintre părţi şi instanţă manifestându-se în toate fazele şi etapele procesului civil, excepţie

făcând etapele deliberării şi pronunţării hotărârii.

Contradictorialitea în procesul civil îngăduie părţilor să participe activ la

prezentarea, argumentarea şi dovedirea dreptului lor, în cursul desfăşurării judecăţii, având

dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare din ele,precum şi de a-şi expune

punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării

unei hotărâri legale şi temeinice.

Nerespectarea acestui principiu deosebit de important deoarece asigură şi dreptul la

apărare şi aflarea adevărului, este sancţionat cu nulitatea hotărârii

9.Principiul nemijlocirii

Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemijlocit toate

elementele care servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei.

Conform legislaţiei actuale, administrarea dovezilor se face de către completul de

judecată în întregul său, fie la sediul instanţei, fie la locul unde se găseşte proba ce urmează a

fi administrată.

8. Principiul continuităţii

Principiul continuităţii presupune ca judecarea pricinii să se facă de la început şi până

la sfârşit de acelaşi complet de judecată, într-o singură şedinţă, care să se încheie prin

deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii.

În legislaţia noastră acest principiu are o aplicativitate limitată la faptul a hotărârea

trebuie să fie pronunţată de aceiaşi judecători în faţa cărora s-au pus concluziile în fond.

Nerespectarea acestui principiu atrage casarea hotărârii potrivit art.304 pct.2 C.proc.civ.

CAP. II NORMELE DE PROCEDURA CIVILA

Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a pricinilor

civile şi punerea în executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.

Activitatea reglementată de normele de procedură civilă se desfăşoară în timp şi spaţiu şi cu

privire la anumite persoane.

Normele de procedură civilă se clasifică după următoarele criterii : după obiectul lor,

după întinderea câmpului de aplicare şi după caracterul conduitei pe care o prescriu.

II. 1. Clasificarea normelor de procedură civilă după obiect

- norme de organizare judecătorească care reglementează organizarea şi

funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea şi avansarea magistraţilor, desemnarea

acestora în funcţii de conducere a instanţelor, statutul magistraţilor, compunerea şi

constituirea completelor de judecată şi în legătură cu aceasta incompatibilitatea, abţinerea şi

recuzarea .

- norme de competenţă care reglementează sarcinile instanţelor

judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională (competenţa generală

), repartizarea pricinilor civile între instanţe de grad diferit (competenţa materială) şi între

instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială)

- norme de procedură propriu-zise care reglementează modul de judecată

a cauzelor civile şi de executare silită a titlurilor executorii. Aceste norme se clasifică în:

norme de procedură contencioasă, norme de procedură necontencioasă şi norme de executare

silită.

II.2. Clasificarea normelor de procedură după întinderea câmpului de aplicare

- norme generale care se aplică în toate cazurile şi în orice materie dacă

legea nu prevede altfel. În materia dreptului procesual civil, norma generală este Codul de

procedură civilă.

- norme speciale aplicabile numai într-o anumită materie, expres stabilită.

Aceste norme sunt de strictă interpretare şi deci nu pot fi aplicate prin analogie. Norma

specială se va aplica cu prioritate ori de câte ori se referă la un caz ce intră in prevederile sale

şi se va completa cu cea generală întrucât ,de regulă, norma specială derogă numai sub

anumite aspecte de la norma generală ( ex. – în materia divorţului art.612 C.proc.civ. arată

menţiunile speciale pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorţ, dar pentru cuprinsul

cererii se face trimitere la norma de drept comun art.112 C.proc.civ.).

II.3. Clasificarea normelor de procedură după caracterul conduitei pe care o prescriu

Această clasificare se face după posibilitatea recunoscută de legiuitor părţilor de a se

îndepărta de la prevederile legii, în sensul de a renunţa la aplicarea lor.

- norme imperative care impun părţilor o anumită conduită, sub sancţiunea

prevăzută de normă, fiindu-le interzis să deroge de la aceasta.

- norme dispozitive care îngăduie părţilor să-şi exercite dreptul de

dispoziţie, derogând de la dispoziţiile pe care le cuprind.

În principiu au caracter imperativ normele care determină ordinea firească a judecăţii

, fazele şi etapele pe care le parcurge procesul civil şi cele care consacră principii

fundamentale ale dreptului procesual civil.

Au caracter dispozitiv normele care stabilesc facilităţi pentru ambele părţi sau pentru

una din ele.

II.4. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în timp

Art.15 alin. 2 din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia

legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Înscrierea principiului neretroactivităţii în

Constituţie se justifică prin faptul că asigură securitatea juridică în condiţii mai bune, creşte

încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.

În materia dreptului procesual civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii

vechi rămân valabil efectuate dacă au fost respectate dispoziţiile legii respective, iar după

intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit prevederilor

acesteia. Normele de procedură civilă nu retroactivează şi nu supravieţuiesc ci sunt de

imediată aplicare.

II.5. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu

Prin conflict de norme de procedură civilă în spaţiu se înţelege situaţia în care litigiul

are un element de extraneitate (calitatea de cetăţean străin a uneia din părţi; naţionalitatea

părţii persoană juridică; domiciliul sau sediul părţii în străinătate).

Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale şi se aplică pe teritoriul ţării unde se

desfăşoară judecata excluzând aplicarea legii altui stat.

Executarea hotărârilor judecătoreşti străine este posibilă numai după investirea lor cu

formulă executorie de către tribunalul judeţean sau al Municipiului Bucureşti, după

verificarea condiţiilor cerute de legile internaţionale.

Potrivit art. 178 din Legea nr. 105/1992, hotărârea străină, dată de către o instanţă

competentă are forţă probantă în faţa instanţelor române cu privire la situaţia de fapt pe care o

constată.

II.6. Despre aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor

La aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor, se are în vedere

principiul egalităţii, principiu consfiinţit în art. 16 din Constituţie :”cetăţenii sunt egali în faţa

legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări…Nimeni nu este mai presus

de lege”

Egalitatea în faţa instanţelor judecătoreşti se aplică în egală măsură cetăţenilor

români şi străini şi persoanelor fără cetăţenie, aceştia având aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii

români, cu excepţia exercitării drepturilor politice (art. 163 din Legea 105/1992). Cetăţenii

străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele privind raporturile de drept

internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe, precum şi de asistenţă juridică gratuită, în

aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de

domiciliu al persoanei străine.

CAP.III. ACŢIUNEA CIVILĂ

III. 1. Noţiune. Natura juridică şi corelaţia dintre dreptul subiectiv civil, acţiunea civilă

şi dreptul la acţiune

În literatura juridică de specialitate, acţiunea civilă a fost definită ca fiind ansamblul

mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului

subiectiv civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau

contestat.

III.2. Elementele acţiunii civile

Elementele acţiunii civile determină cadrul necesar, indispensabil a oricărei acţiuni şi

servesc la individualizarea acesteia în raport cu altă acţiune.

III.3. Părţile acţiunii civile

Acţiunea civilă fiind legată de dreptul subiectiv, nu poate fi concepută fără existenţa

cel puţin a unei persoane care să fie interesată în protecţia dreptului subiectiv nesocotit sau

încălcat.

În momentul în care acţiunea civilă este exercitată este nevoie de cel puţin două

persoane, una care pretinde (reclamantul) şi una care se opune (pârâtul).

Părţile au denumiri specifice în raport cu diferitele faze ale procesului civil.

III.4. Obiectul acţiunii civile

Obiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiunea respectivă, concretizându-se

în raport cu mijlocul procesual folosit.

III.5. Cauza acţiunii civile

Prin cauza acţiunii civile se înţelege scopul către care se îndreaptă voinţa celui care

reclamă sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează voinţa sa în justiţie, scop explicat

cu împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze.

III.6. Despre tipurile de acţiuni civile

Criteriile după care se clasifică, în general, acţiunile civile sunt:

- scopul material urmărit de reclamant;

- natura dreptului ce se valorifică prin intermediul acţiunii;

- calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului.

Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile

Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile respectiv pentru punerea în mişcare

a tuturor formelor procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile (cererea de chemare în

judecată,căile de atac etc.) sunt următoarele:

-afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere protejat;

-interesul urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii;

- capacitatea procesuală;

- calitatea procesuală.

A. Dreptul

Pornind de la corelaţia dintre acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil ,pentru punerea

în mişcare a acţiunii civile se cere în primul rând existenţa unui drept subiectiv ce se cere

protejat,ori a unui interes legitim care nu se poate realiza decât pe calea justiţiei.

B. Interesul

Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte punând în mişcare

procedura judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv civil ce se cere protejat.

C. Capacitatea procesuală şi sancţiunea lipsei capacităţii procesuale

Capacitatea procesuală este aptitudinea generală a persoanelor de dobândi şi de

exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în plan procesual pentru a valorifica în justiţie

dreptul sau interesul în legătură cu care s-a născut litigiul.

Capacitatea procesuală de folosinţă

Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii procesuale care

constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesual civile.

Capacitatea procesuală de exerciţiu

Prin capacitate procesuală de exerciţiu se înţelege acea parte a capacităţii procesuale

care constă în aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept, de a valorifica singură

acest drept în justiţie exercitând personal drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel

obligaţiile procesuale.

D. Calitatea procesuală. Definiţie. Justificare. Sancţiunea lipsei calităţii

procesuale.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi

persoana care este titulara dreptului în raportul juridic dedus judecăţii ( calitate procesuală

activă ) şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală

pasivă ).

CAP.IV. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

IV.1.Instanţa de judecată şi rolul acesteia în procesul civil

Organizarea judiciară instituită prin Legea 304/2004 are ca finalitate asigurarea

respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei prin respectarea dreptului la

un proces echitabil în mod imparţial şi independent de orice influenţe exterioare.

- Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toate persoanele, competenţa judiciară

şi procedura de judecată fiind stabilite de lege.

În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte

instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (art. 16 alin. 1 şi 2 din Legea 304/2004

privind organizarea judiciară).

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora

funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. Î

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ

şi în municipiul Bucureşti, având în circumscripţie toate judecătoriile din judeţ sau, după caz,

din municipiul Bucureşti.

Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la

nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă sediul în municipiul

reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate sunt tribunale: pentru minori şi familie; de muncă

şi asigurări sociale; comerciale; administrative-fiscale. (art.35 din Legea 304/2004).

Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 1 ianuarie

2008. Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate vor fi stabilite, în mod

eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, rolul acestora fiind îndeplinit până la această dată

de secţii sau complete specializate la nivelul tribunalelor de drept comun (art.130 din Legea

304/2004).

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în

sectoarele municipiului Bucureşti.

IV.2. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată

A. Completele de judecată

Potrivit art. 17 alin.1 din Legea 92/1992, modificată prin Legea 142/1997: “cauzele

date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor

de apel se judecă de un singur judecător.” Cauzele privind conflictele de muncă se judecă în

primă instanţă, cu celeritate, de către complete formate din doi judecători, asistaţi de doi

magistraţi consultanţi (art.17 alin.1 din Legea 92/1992 modificat şi completat prin Ordonanţa

de Urgenţă a Guvernului nr.20/20.02.2002).

În legătură cu compunerea completelor de judecată, art.57 din Legea 304/2004,

instituia regula potrivit căreia cauzele se vor judeca în primă instanţă în complet format din 2

judecători, cu excepţia următoarelor cauze civile care se judecă de un singur judecător:

- cererile privind pensii de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în

registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite,

investirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asiguratorii;

- cererile de ordonanţă preşedinţială;

- acţiunile posesorii;

- somaţia de plată.

Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de

muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi doi asistenţi judiciari. Asistenţii

judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia

acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează (art. 58 alin.1 şi 2 Legea

304/2004).

De asemenea, de la aceeaşi dată, apelurile şi recursurile se vor judeca în complet

format din 3 judecători.

Aceste dispoziţii care urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 2005 au fost

modificate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124/2004 din noiembrie 2004. Astfel, potrivit art.57

astfel cum a fost modificat în urma acestei noi intervenţii a legiuitorulului: “

Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,

tribunalului şi curţii de apel de un singur judecător.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Recursurile se judecă în

complet format din 3 judecători.

În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord

asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de

divergenţă, în condiţiile legii.

Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a

preşedintelui sau a vicepreşedintele instanţei ori a judecătorului-inspector sau a

preşedintelui de secţie ori a unui alt judecător desemnat de preşedintele instanţei”

Constituirea instanţei înseamnă alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele

cerute de lege. Constituirea instanţei nu se confundă cu compunerea instanţei.

B.Incidente procesuale privind compunerea şi constituirea instanţei de judecată.

Incompatibilitatea. Abţinerea şi recuzarea .

Pentru ca hotărârea ce urmează a se pronunţa să fie dată în condiţii de obiectivitate

judecătorul trebuie să nu fie interesat în cauza pe care o judecă şi să nu fie pus în situaţia de a

se pronunţa de două ori asupra ei, ori de a-şi controla propria hotărâre. În situaţia în care

obiectivitatea judecătorului ar putea fi pusă la îndoială, partea interesată poate formula

obiecţii care constituie incidente procesuale ce împiedică pe judecător să judece pricina.

Pentru a sigura condiţii de obiectivitate legea procesuală a reglementat instituţiile

incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării.

a. Incompatibilitatea

Art. 24 alin. 1 C.proc.civ. prevede că :”judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o

pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de

rejudecare după casare “.

b. Abţinerea şi recuzarea

Recuzarea este dreptul pe care îl au părţile din proces de a cere în anumite cazuri

expres prevăzute de lege, cazuri în care se presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv, datorită

legăturii de rudenie sau afinitate cu una din părţi, afecţiunii ce o poartă uneia din părţi sau

datorită stării conflictuale care există între el şi una din părţi, ca judecătorul să se retragă de la

judecată. În acelaşi timp există obligaţia judecătorului de a încunoştiinţa pe preşedintele

instanţei despre existenţa vreunui motiv de recuzare şi de a se abţine de la judecată.

Cazurile de abţinere şi de recuzare sunt prevăzute în art. 27 C.proc.civ..

Abţinerea este reglementată printr-o normă imperativă, iar recuzarea printr-o normă

dispozitivă. Judecătorul se poate abţine numai dacă în privinţa lui există un motiv de recuzare,

din cele prevăzute în art. 27 C.proc.civ. În cazul în care cererea de abţinere a fost admisă şi

judecătorul continuă să facă parte din complet, abţinerea nu ar putea fi invocată de părţi, pe

cale de excepţie. Pentru a îndepărta judecătorul din complet partea trebuie să invoce excepţia

de recuzare.

CAP.V. PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL

Rolul părţilor în proces este esenţial, deoarece înfăptuirea justiţiei gravitează în jurul

lor, astfel încât dacă procesul este necesar părţilor şi părţile sunt necesare procesului, fără

părţi şi fără instanţă neputând exista proces.

Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi parte în proces

Condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi parte în proces

constituie în acelaşi timp condiţii pentru exerciţiul dreptului la acţiune.

Indiferent de forma procesuală şi indiferent dacă este vorba de un litigiu între două

părţi sau de o coparticipare procesuală trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- dreptul;

- interesul;

- capacitatea procesuală;

- calitatea procesuală.

V.1. Coparticiparea procesuală

Potrivit art.47 C.proc.civ.: “Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau

pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţiune comună ori dacă drepturile sau

obligaţiile lor au aceeaşi cauză”. Prin această dispoziţie legea procesuală oferă posibilitatea

coparticipării procesuale, înlăturând astfel riscul pronunţării unor hotărâri contradictorii la

care s-ar ajunge dacă persoanele între care există legătura menţionată ar figura ca părţi în

procese distincte.

A. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor. Abuzul de drept

procesual

Legea procesuală acordă o serie de drepturi părţilor pentru a garanta exerciţiul liber

al acţiunii civile. De asemenea, legea impune anumite îndatoriri părţilor sub sancţiunile

prevăzute de lege.

B. Drepturile procesuale ale părţilor

- dreptul fiecărei părţi de a adresa cereri instanţei;

- dreptul de a participa la judecata pricinii şi deci dreptul la citare;

- dreptul de apărare care implică dreptul de a răspunde celeilalte părţi, dreptul de a

administra probe, dreptul de a cunoaşte piesele dosarului, dreptul de a fi asistat de

avocat, dreptul de a recurge la interpret, etc.;

- dreptul de a participa personal la proces sau prin mandatar;

- dreptul de a recuza pe judecător, procuror, grefier, magistrat – asistent şi experţi;

- dreptul de a ataca hotărârea şi încheierile instanţei;

- dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată in cazul câştigării

procesului;

- dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţarea la judecată sau la

dreptul subiectiv, prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, prin achiesarea la

hotărârea pronunţată sau prin încheierea unei tranzacţii.

C.Principalele îndatoriri ale părţilor

- îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de

lege sub sancţiunea nulităţii, perimării, decăderii, etc.;

- exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea

căruia au fost recunoscute de lege. Cel ce deturnează dreptul procesual de la

scopul pentru care a fost recunoscut şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un

abuz de drept procesual.

V.2. Abuzul de drept procesual

Art.723 C.proc.civ. prevede că: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-

credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care

foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.

Abuzul de drept procesual presupune un element subiectiv constând în exercitarea cu

rea-credinţă a dreptului procedural şi un element obiectiv constând în deturnarea dreptului de

la scopul social-economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.

V.3. Formele de participare ale terţilor în procesul civil. Intervenţia

forţată. Intervenţia voluntară

În materie civilă hotărârea pronunţată produce efecte relative având autoritate de

lucru judecat numai cu privire la părţile din procesul respectiv. Există uneori interesul, apărut

în cursul procesului de a face ca hotărârea să fie opozabilă şi altor persoane decât cele între

care s-a legat iniţial raportul procesual, de asemenea există posibilitatea ca terţe persoane să

aibă interes de a interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.

A. Intervenţia forţată

Codul de procedură civilă reglementează în art.57 – 66 C.proc.civ. trei forme de

intervenţie forţată după cum urmează:

1. chemarea în judecată a altor persoane;

2. chemarea în garanţie;

3. arătarea titularului dreptului.

1. Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată în art.57 – 59

C.proc.civ.

Potrivit art.57 alin.1 C.proc.civ.: “Oricare din părţi poate să cheme în judecată o

altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”.

Cel chemat în judecată dobândeşte calitate de intervenient în interes propriu, iar

hotărârea îi va fi opozabilă (art.58 C.proc.civ.).

2. Chemarea în garanţie este reglementată de art.60 – 63 C.proc.civ.

Potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ.: “Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană

împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere

în garanţie sau în despăgubire”.

Cel care transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul, sub toate

formele, potrivit cu natura acestui drept. Această garanţie poate să reiasă din lege sau din

contractul încheiat de părţi.

3. Arătarea titularului dreptului este reglementată de art.64 – 66 C.proc.civ.

Potrivit art.64 C.proc.civ.: “Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care

exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arătă pe acela în numele căruia

deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde

un drept real asupra lucrului”.

B. Intervenţia voluntară

Intervenţia voluntară este reglementată în art.49 –56 C.proc.civ.sub două forme

respectiv intervenţia principală sau agresivă şi intervenţia accesorie sau alăturată.

Potivit art.49 C.proc.civ.: “Oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se

urmează între alte persoane. Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă

un drept al său. Ea este în interesul unuia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”.

În consecinţă prin intervenţia voluntară se înţelege cererea unui terţ de a interveni

într-un proces pornit de alte părţi pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul

unei părţi din proces.

1. Intervenţia principală Cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru

cererea de chemare în judecată şi se va îndrepta împotriva ambelor părţi din proces.

2. Intervenţia accesorie Intervenţia accesorie are un scop limitat, deoarece intervenientul nu invocă un drept

propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci pentru partea în favoarea căreia

a intervenit.

V.4. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil

În procesul civil, reprezentarea părţilor este posibilă, exceptând situaţiile în care aceasta nu este

îngăduită. Astfel, spre exemplu, în procesul de divorţ reprezentarea părţilor este posibilă numai în

situaţiile prevăzute de art.614 C.proc.civ. (dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate,

este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate).

Regula în materie procesual civilă este că reprezentarea convenţională se face prin avocat.

Astfel, dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii

decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea (art.68 alin.4

C.proc.civ.).

Justificarea calităţii de reprezentant se face prin procură.

CAP.VI. COMPETENŢA

În dreptul procesual civil prin competenţă se înţelege aptitudinea recunoscută de lege

unei instanţe judecătoreşti (unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională) de a

judeca o anumită pricină (a soluţiona un anumit litigiu).

VI.1. Clasificarea normelor de competenţă

Clasificarea normelor de competenţă se face după următoarele criterii:

- după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi

sistem, distingem între competenţa generală şi competenţa jurisdicţională.

Criteriul are în vedere împrejurarea că soluţionarea pricinilor civile este dată în

competenţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe cu activitate jurisdicţională.

- în cadrul aceluiaşi sistem de organe, deci a competenţei jurisdicţionale, distingem

între competenţa materială şi competenţa teritorială.

- după caracterul normei care reglementează competenţa, distingem între

competenţă absolută (reglementată de norme cu caracter imperativ) şi

competenţa relativă (reglementată de norme cu caracter dispozitiv).

A. Competenţa materială (ratione materiae)

Competenţa materială presupune o delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti

pe linie ierarhică, între instanţe de grad diferit sau între instanţe de drept comun şi instanţe

speciale.

Competenţa materială a judecătoriilor : a se vedea art.1. C.proc. civ. Competenţa

materială a tribunalelor : a se vedea art. 2 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 219/2005 privind aprobarea OUG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea

Codului de procedură civilă, tribunalele judecă :

Competenţa materială a Curţilor de Apel: a se vedea art.3 C. proc. civ., astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea OUG nr. 138/2000 pentru

modificarea şi completarea Codului de procedură civilă

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: a se vedea art. 4 C.proc.civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

B. Competenţa teritorială

Competenţa teritorială presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi

grad. Formele de competenţă teritorială sunt următoarele: competenţa teritorială de drept

comun, competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială excepţională.

a.Competenţa teritorială de drept comun

Competenţa teritorială de drept comun este acea formă a competenţei teritoriale care

instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din

circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul. A se vedea art. 5 C.proc.civ.

b. Competenţa teritorială alternativă sau facultativă

În anumite cazuri, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului mai sunt competente

să soluţioneze pricina şi alte instanţe, competenţa teritorială facultativă dând dreptul

reclamantului de a alege între instanţele deopotrivă competente. A se vedea cazutile de

competenţă teritorială alternativă prevăzute de art. 6 C.proc.civ.

c. Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională

Competenţa teritorială exclusivă este acea formă a competenţei teritoriale care

determină capacitatea unei instanţe de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile.

CAP.VII. INCIDENTE PROCEDURALE CU PRIVIRE LA INSTANŢA

SESIZATĂ

1.Strămutarea pricinilor

Strămutarea pricinii este o instituţie menită a înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu

privire la obiectivitatea instanţei de judecată, pentru motivele expres prevăzute de lege.

Potrivit art.37C.proc.civ motivele pentru care se poate cere strămutarea procesului civil sunt

următoarele:

când una din părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii

instanţei sau asistenţii judiciari ai instanţei;

motive de bănuială legitimă;

motive de siguranţă publică.

.

Soluţionarea cererii de strămutare

Procedura de soluţionare a cererii de strămutare este reglementată în art.40C.proc.civ.

Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac

(art.40alin.4 C.proc.civ.).

2.Delegarea instanţei

Delegarea instanţei intervine in ipoteza în care din anumite împrejurări instanţa competentă

în mod normal ar fi împiedicată să funcţioneze un timp îndelungat, caz în care instanţa supremă la

cererea părţii interesate va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să soluţioneze pricina.

Cererea de delegare se soluţionează în toate cazurile de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3. Excepţia de necompetenţă Excepţiile procesuale sunt mijloace prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul

sau instanţa din oficiu invocă în cadrul procesului civil şi fără a pune în discuţie fondul dreptului,

neregularităţi procedurale ori lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, urmărind, după caz,

respingerea sau anularea cererii formulate de reclamant.

Necompetenţa reprezintă situaţia în care instanţa sesizată cu o pricină civilă nu o poate soluţiona

întrucât nu are aptitudinea impusă de lege. Necompetenţa este o stare anormală în desfăşurarea

procedurii judiciare, fapt ce impune înlăturarea acesteia, din iniţiativa părţilor sau a instanţei de

judecată, în anumite situaţii, prin mijloacele procedurale expres prevăzute de lege.

Mijloacele procesuale de invocare a necompetenţei diferă după etapa în care se găseşte pricina şi

caracterul normei de competenţă încălcate.

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care partea chemată în faţa instanţei

necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare la instanţa de

judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii.

Natura juridică a normelor de competenţă încălcate determină regimul juridic aplicabil excepţiei.

În consecinţă, nesocotirea unei norme de competenţă absolută (competenţa generală, materială sau

teritorială excepţională) implică o necompetenţă absolută, în timp ce încălcarea unei norme de

competenţă relativă (celelalte situaţii de competenţă teritorială) atrage după sine necompetenţa

relativă.

- "

4. Regimul juridic al excepţiei de necompetenţă relativă

Excepţia de necompetenţă relativă poate fi invocată numai de către pârât în faţa primei

instanţe, până la prima zi de înfăţişare şi înaintea oricăror alte excepţii sub sancţiunea decăderii din

dreptul de a mai putea invoca această excepţie.

Dacă pârâtul nu a invocat excepţia în termenul şi în condiţiile arătate nu va mai putea ridica

această excepţie în căile de atac.

În conformitate cu dispoziţiile incidente în materie (art.158alin.5 Cod.proc.civ.), excepţia de

necompetenţă relativă nu poate fi invocată de reclamant sau de intervenienţi.

De asemenea, această excepţie nu poate fi invocată de procuror sau de instanţă din

oficiu.Totuşi în virtutea rolului său activ instanţa, poate atrage atenţia pârâtului asupra posibilităţilor

procesuale pe care le are.

Procedura de soluţionare a excepţiei de necompetenţă este aceeaşi indiferent de felul

necompetenţei.

VII.1.Conflictele de competenţă. Regulatorul de competenţă

Potrivit acestui text legal conflictele de competenţă pot fi pozitive (când două sau mai multe

instanţe se declară deopotrivă competente să soluţioneze aceeaşi pricină,refuzând să-şi decline

competenţa) sau negative (în acele situaţii în care două sau mai multe instanţe se declară

necompetente să soluţioneze o anumită pricină,declinându-şi reciproc competenţa).

Conflictele de competenţă pot exista nu numai între instanţele judecătoreşti, ci şi între acestea,

pe de o parte, şi alte organe cu activitate jurisdicţională, pe de altă parte (art.22alin4C.proc.civ.).

Pentru existenţa unui asemenea incident procedural se cer a fi îndeplinite următoarele

condiţii:

două sau mai multe instanţe să fie sesizate cu aceeaşi pricină (să existe triplă identitate de

elemente);

părţile să nu se fi desesizat de la judecată în faţa vreuneia din aceste instanţe;

părţile să fi invocat în faţa instanţelor sesizate, fie excepţia de necompetenţă, fie excepţia de

litispendenţă;

rezolvând aceste excepţii instanţele sesizate să se fi declarat competente sau, dimpotrivă,

necompetente să soluţioneze pricina.

În plus, în cazul unui conflict negativ de competenţă mai este necesar ca hotărârea de declinare

a competenţei să fi rămas irevocabilă.

Procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă este reglementată în art.21-

22C.proc.civ. Competentă să se pronunţe asupra conflictului este instanţa ierarhic superioară şi comună instanţelor aflate în conflict,sau instanţa

judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict (în cazul în care acesta se iveşte între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională). Această soluţie rezultă din prevederile art.22alin1-3C.proc.civ..

VII.2. ÎNTINDEREA COMPETENŢEI INSTANŢEI SESIZATE

Ca regulă generală, instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată este competentă

să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant. Soluţionarea completă a litigiului,

impune instanţei sesizate să se pronunţe nu numai asupra pretenţiilor invocate de reclamant, ci

să-şi extindă competenţa şi asupra cererilor sau incidentelor ivite în cursul judecăţii. Astfel,

instanţa devine competentă să se pronunţe şi asupra apărărilor pârâtului, a incidentelor

procedurale ridicate în cursul procesului ori cu privire la alte cereri care în mod normal nu ar

intra în competenţa sa.

- Întinderea competenţei instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa

apărărilor pârâtului

Potrivit principiului consacrat în dreptul procesual civil "judecătorul acţiunii este şi judecătorul

excepţiei", instanţa sesizată de reclamant este competentă să se pronunţe şi asupra mijloacelor de

apărare ale pârâtului chiar dacă soluţionarea acestora ar fi în mod normal de competenţa altei instanţe.

- Întinderea competenţei instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa

incidentelor de procedură Incidentele de procedură sunt acele împrejurări intervenite în desfăşurarea procesului civil care

determină modificări cu privire la cadrul în care se desfăşoară procesul civil (intervenţia terţilor) sau

în legătură cu instanţa sesizată (recuzarea, abţinerea etc.).

- Prorogarea competenţei. Prorogarea legală, judecătorească şi convenţională

Prorogarea competenţei semnifică extinderea competenţei instanţei sesizate şi asupra unor cereri

care, în mod normal, ar intra în atribuţiile altor instanţe.

Prorogarea de competenţă poate interveni în temeiul legii, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti

sau în temeiul voinţei părţilor.

A. Prorogarea legală

Prorogarea legală este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul unei

dispoziţii exprese a legii.

Constituie cazuri de prorogare legală potrivit dispoziţiilor legale în vigoare:

-coparticiparea procesuală pasivă

- soluţionarea cererilor accesorii şi incidentale - conexitatea a se vedea art.164C.proc.civ.:

Conexitatea nu se confundă cu litispendenţa. În cazul litispendenţei, care presupune în

conformitate cu art.163C.proc.civ.triplă identitate de elemente (părţi, obiect, cauză) nu are

loc o prorogare de competenţă, pricinile aflându-se în faţa unor instanţe deopotrivă

competente sau chiar în faţa aceleiaşi instanţe.

B. Prorogarea judecătorească

Prorogarea judecătorească este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul

unei hotărâri judecătoreşti.

C. Prorogarea convenţională

Prorogarea convenţională este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul

înţelegerii dintre părţi, când legea procesuală permite părţilor să deroge de la normele de competenţă.

Convenţia dintre părţi trebuie să fie expresă şi să menţioneze neechivoc instanţa desemnată

pentru soliţionarea litigiului. De asemenea, este necesar ca părţile să aibă capacitate procesuală de

exerciţiu, iar consimţământul lor să fie liber şi neviciat.

CAP.VIII. ACTELE DE PROCEDURA. TERMENELE PROCEDURALE

VIII. 1. Actele de procedură .Noţiune

Actul de procedură reprezintă orice manifestare de voinţă făcută în cursul şi în cadrul procesului

civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii

unor efecte juridice determinate.

VIII.2. Clasificare

La baza clasificării actelor de procedură există mai multe criterii, diversitatea acestora

fiind determinată de numărul mare al acestor acte care alcătuiesc structura procesului civil.

1. După subiecţii procesuali de la care emană distingem între:

- actele părţilor (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională etc.);

- actele procedurale ale instanţei (încheierile, hotărârea judecătorească etc.);

- actele altor participanţi la proces (depoziţia de martor, întocmirea raportului de expertiză etc.);

- actele organelor auxiliare justiţiei (actele de executare ale organelor de executare, dovezi de

comunicare a actelor de procedură etc.).

2. După cadrul de întocmire actele de procedură se împart în:

- acte judiciare, care se îndeplinesc în faţa instanţei (depoziţia martorului, interogatoriul părţii

etc.);

- acte extrajudiciare, îndeplinite în cadrul procesului civil, dar în afara instanţei (expertiza,

administrarea probelor prin comisie rogatorie etc.);

3. După forma de manifestare de voinţă a subiectului de la care emană, actele de procedură se

clasifică în:

- acte scrise (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea etc.);

- acte verbale sau orale (depoziţia de martor, răspunsul la interogatoriu etc.).

4. După conţinut, distingem între:

- acte de procedură care conţin o manifestare de voinţă (încheierea, cererea de chemare în

judecată etc.);

- acte de procedură care constată o operaţie procesuală (citaţia, etc.).

5. După faza în cadrul căreia se îndeplinesc, pot fi :

- acte de procedură specifice judecăţii în primă instanţă (cererea de chemare în judecată etc.);

- acte de procedură specifice judecăţii în faţa instanţei de control judiciar (raportul asupra

recursului etc.);

- acte de procedură specifice fazei de executare silită.

VIII.3. Termenele procedurale

Noţiune.Clasificare Termenul procedural poate fi definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie

îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea anumitor acte de

procedură.

Termenele procedurale se clasifică după mai multe criterii:

1.După modul în care sunt stabilite distingem între termene:

- legale. Spre exemplu, art.303alin.5C.proc.civ.prevede că preşedintele instanţei, care primeşte

cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile

prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile;

- judecătoreşti-stabilite de instanţă în cursul procesului, caracterizându-se prin aceea că pot fi

reduse sau prelungite de instanţa de judecată, în funcţie de necesităţi.Spre exemplu, termenul

fixat pentru întocmirea raportului de expertiză;

- convenţionale. Termenele convenţionale sunt termene stabilite de părţi în situaţii de excepţie

când legea procesuală permite aceasta. Spre exemplu, cel fixat de părţi în materia arbitrajului

(art.341 alin.2C.proc.civ).

2.După caracterul lor termenele de procedură sunt:

- imperative (peremptorii).;

- prohibitive (dilatorii).

3.După sancţiunea care intervine în ipoteza nerespectării lor termenele procedurale sunt:

- absolute.

- relative.

4.După durata lor sau după modul de calcul termenele de procedură pot fi clasificate în termene

stabilite pe ani, luni, săptămâni, zile, ore.

Calculul termenelor de procedură

Modul de calcul al termenelor de procedură este reglementat în art.101C.proc.civ.

Termenele pe zile se calculează după sistemul exclusiv, ceea ce înseamnă că ziua în care începe

să curgă termenul şi ziua în care acesta se sfârşeşte nu intră în calcul (art.101alin.1C.proc.civ.).

Termenele stabilite pe ore încep să curgă la miezul nopţii zilei următoare

(art.101alin.2C.proc.civ.).

Termenele statornicite pe ani, luni, săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau

săptămânii corespunzătoare zilei de plecare (art.101alin.3C.proc.civ.).În ipoteza în care termenul se

sfârşeşte într-o lună care nu are zi corespunzătoare zilei de plecare (29, 30, 31 ale lunii), termenul se va

socoti împlinit în ultima zi a lunii respective (art.101alin.4C.proc.civ.).

Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat,

durata acestuia se va suspenda până la sfârşitul zilei lucrătoare următoare (art.101alin.5Cproc.civ.).

Nulitatea actelor de procedură

În dreptul procesual civil, prin nulitate înţelegem sancţiunea procedurală ce intervine

în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a fi

considerat un act valabil întocmit şi care lipseşte actul, în tot sau în parte, de efectele ce le-ar

produce dacă ar fi un act încheiat cu respectarea condiţiilor de valabilitate cerute de lege.

Cazuri de nulitate

Codul de procedură civilă, prevede în art. 105 două cazuri de nulitate :

- actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule;

- actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar

necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o

vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

VIII.4. Decăderea

Noţiune. Cazuri Decăderea reprezintă o sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului

privitor la declararea unei căi de atac, sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, ce nu a

fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Definiţia legală a decăderii este prevăzută în art.103 C.proc.civ.

Efectele decăderii

Decăderea are ca efect pierderea dreptului procedural neexercitat în termenul stabilit de

lege. De asemenea, decăderea atrage ineficienţa actelor de procedură întocmite după expirarea

termenului defipt de lege sau de judecător, fiind o stare de drept care atrage şi precede

nulitatea.

Cap.IX. JUDECATA ÎN FAŢA INSTANŢEI DE FOND

intelegerea si folosirea unor notiuni precum

cererea de chemare in judecata,

intampinarea, hotararea judecatoreasca si

intelegerea modului in care un litigiu poate

fi solutionat in instanta

Procesul civil parcurge un drum îndelungat, respectiv de la sesizarea instanţei competente şi până la

pronunţarea unei soluţii definitive şi irevocabile. Procesul civil, ca activitate procesuală complexă,

parcurge două faze, faza judecăţii şi faza executării silite.

Faza judecăţii, cuprinde, de regulă, mai multe etape, respectiv etapa scrisă, etapa dezbaterilor şi

etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.

IX.1. Cererea de chemare în judecată

A. Noţiune. Condiţii generale de formă

Cererea este definită ca fiind acel mijloc general prin care o persoană solicită concursul

instanţelor judecătoreşti în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legale. A se vedea art.

109 C.proc.civ.

Cererea de chemare în judecată trebuie să îndeplinească condiţiile generale

prevăzute în art.82C.proc.civ.pentru orice cerere adresată instanţei.

B. Elementele cererii de chemare în judecată

Elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu cererea de chemare în judecată sunt

prevăzute în art.112C.proc.civ.:

Menţiunile cerute de art.112 pct.1C.proc.civ.sunt de o importanţă incontestabilă, întrucât sunt de

natură să identifice părţile între care urmează să se desfăşoare întreaga activitate judiciară.

Cerinţa menţionată în art.112pct.2C.proc.civ., trebuie îndeplinită atât în situaţia în care cererea de

chemare în judecată este făcută prin reprezentantul convenţional sau legal al titularului, cât şi în

situaţia în care partea adversă este reprezentată. Neindicarea calităţii de reprezentant face să se

prezume că reclamantul lucrează în nume propriu, cu consecinţa respingerii cererii ca fiind introdusă

de o persoană lipsită de calitate procesuală.

Prin obiect al cererii de chemare în judecată, în sensul art.112pct.3C.proc.civ. se înţelege pretenţia

concretă a reclamantului, adică ceea ce se cere prin actul de investire al instanţei.

Arătarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii de chemare în judecată contribuie la

determinarea cadrului în care se va desfăşura întreaga activitate de soluţionare a litigiului.

Menţionarea motivelor prezintă importanţă, atât pentru instanţă, care va fi în măsură să cunoască

cauzele care au generat litigiul între părţi, căt şi pentru pârât, întrucât în raport de cele invocate de

reclamant îşi va pregăti apărarea.

În art.112 alin.2-6C.proc.civ sunt prevăzute regulile ce trebuie respectate de reclamant în legătură

cu propunerea dovezilor pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.

Semnătura reprezintă un element esenţial al cererii de chemare în judecată, lipsa acesteia atrăgând

sancţiunea nulităţii, în temeiul art.133 alin.1C. proc.civ. În privinţa semnăturii alin.2 al art.133

C.proc.civ. prevede că lipsa acesteia se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii.

C. Introducerea cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa competentă, la cerere anexându-se atâtea

copii câţi pârâţi sunt. Dacă mai mulţi pârâţi au un reprezentant comun sau dacă pârâtul are mai multe

calităţi juridice se va comunica o singură copie de pe cererea de chemare în judecată şi de pe

înscrisurile depuse.

Procedura ce se desfăşoară în momentul primirii cererii este diferită după cum aceasta este

trimisă prin poştă sau este prezentată de reclamant.

D. Efectele cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată, ca formă de manifestare a acţiunii civile produce efecte

importante, atât pe planul dreptului procesual, cât şi pe cel al dreptului substanţial. Efectele specifice

ale introducerii cererii de chemare în judecată sunt următoarele :

cererea de chemare în judecată investeşte instanţa cu soluţionarea pricinii la care se referă.

cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata, cu

privire la părţi şi obiectul litigiului. în cazul competenţei teritoriale alternative, introducerea cererii

de chemare în judecată la una din instanţele deopotrivă competente să judece, exprimă opţiunea

reclamantului pentru instanţa aleasă, ulterior după alegerea făcută reclamantul nu mai poate reveni

asupra acesteia;

de la data introducerii cererii de chemare în judecată operează punerea în întârziere a pârâtului,

introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe cursul prescripţiei.

cererea de chemare în judecată produce efectul transmiterii anumitor acţiuni cu caracter strict

personal asupra moştenitorilor, respectiv a acelor acţiuni care nu pot fi introduse decât de titularul

dreptului la acţiune, în schimb odată introdusă înainte de deces de către titular poate fi continuată

de moştenitori.

IX.2.Întâmpinarea

Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare

în judecată a reclamantului, prin care-şi formulează în scris, înainte de dezbaterea orală,

apărările sale, şi prezintă probele pe care se sprijină în susţinerea acestora. A se vedea art.115

C.proc.civ.

IX.3 Cererea reconvenţională

În procesul civil, pârâtul poate renunţa la poziţia procesuală defensivă, de apărare, faţă de

pretenţiile formulate de reclamant şi să adopte o poziţie ofensivă, ridicând pretenţii proprii împotriva

reclamantului. Această posibilitate este oferită de lege pârâtului de art. 119 C.proc.civ., arătându-se că

dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională.

Cererea reconvenţională este mijlocul procedural prin care pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de

reclamant sau actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificare unui drept

propriu faţă de reclamant .

IX.4. Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură

Citarea este un act procedural prin care se aduce la cunoştinţa părţilor şi altor participanţi la

procesul civil data şi locul desfăşurării judecăţii. Prin citarea părţilor se asigură respectarea a două

principii fundamentale ale procedurii civile, respectiv contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

Citaţia trebuie să cuprindă potrivit art. 88 alin 1 C.proc.civ. :

- numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;

- arătarea anului,lunii, zilei şi orei de înfăţişare;

- arătarea instanţei şi sediul ei;

- numele, domiciliul şi calitatea celui citat;

- numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii;

- alte menţiuni prevăzute de lege;

- parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.

IX.5.MĂSURILE ASIGURATORII

Măsurile asiguratorii sunt mjloace procesuale care intră în conţinutul acţiunii

civile având ca scop împiedicarea dispariţiei sau degradării bunului în legătură cu care s-a

născut litigiul (în cazul acţiunilor reale), sau evitarea diminuării activului patrimonial (în cazul

acţiunilor personale).

Sechestrul judiciar (art.598-601C.proc.civ.)

Sechestrul judiciar este măsura asiguratorie care constă în indisponibilizarea bunului

care formează obiectul litigiului, acesta fiind încredinţat spre păstrare şi admin

Sechestrul asigurator (art.591-596C.proc.civ.)

Sechestrul asigurator este măsura asiguratorie destinată să indisponibilizeze bunurile

mobile sau imobile ale pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a garanta

reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa constatată prin hotărârea ce se va pronunţa.

Poprirea asiguratorie (art.597C.proc.civ..)

Poprirea asiguratorie este o măsură ce constă în indisponibilizarea unor sume de

bani, titluri de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de

o terţă persoană în temeiul unor raporturi juridice existente.

CAP.X. ETAPA DEZBATERILOR

X.1. Şedinţa de judecată

Dezbaterea cauzei în şedinţă publică reprezintă cea de a doua etapă a procesului civil.

În această etapă a procesului civil, un rol important revine revine completului de

judecată, prezidat, de regulă de judecătorul desemnat, după caz, de preşedintele instanţei sau

al secţiei. Şedinţa de judecată este condusă de preşedinte care exercită poliţia şedinţei, putând

lua măsurile necesare pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe.

X.2. Principalele momente în desfăşurarea judecăţii

Deschiderea şedinţei de judecată se face de preşedintele completului de judecată.

Pricinile se judecă în ordinea stabilită pe lista afişată, având prioritate cele

urgente, rămase în divergenţă (atr.125alin.2C.proc.civ.) şi cele amânate din lipsă

de timp (art.157C.proc.civ.).

Înainte de începerea dezbaterilor, părţile pot solicita amânarea pricinilor care nu pot fi

judecate, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri (art.126C.proc.civ.).

Înainte de a se intra în dezbateri, instanţa are obligaţia de a încerca stingerea conflictului

de drepturi prin împăcarea părţilor.

Un moment procesual important îl constituie susţinerea cauzei de către părţi, scop în care

instanţa va da mai întâi cuvântul reclamantului, apoi pârâtului.

În desfăşurarea acestei etape a procesului civil, un moment esenţial îl constituie prima zi

de înfăţişare. Prima zi de înfăţisare este termenul la care părţile legal citate, pot pune

concluzii (art.134C.proc.civ.). A pune concluzii în sensul art.134, nu înseamnă a pune efectiv

concluzii, ci a avea posibilitatea să se pună concluzii, ceea ce înseamnă că această cerinţă este

îndeplinită chiar în lipsa părţii legal citată. Din punct de vedere procedural, prima zi de

înfăţişare prezintă importanţă deosebită, deoarece până în acest moment se pot exercita

anumite drepturi procedurale şi pot interveni modificări în structura acţiunii civile. Astfel, din

punct de vedere probatoriu, până la această dată părţile pot pronune probe, dacă nu au propus

prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Până la

prima zi de înfăţişare pot fi admise cereri de modificare a acţiunii, ulterior acestui termen

admiterea cererii este condiţionată de consimţământul pârâtului. De asemenea, în anumite

situaţii, cadrul procesual poate fi lărgit numai până la acest termen.

Când instanţa apreciază că au fost lămurite toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei

declară închiderea dezbaterilor, urmând a se retrage pentru deliberare.

X. 3.Excepţiile procesuale reglementate de Codul de procedură civilă şi

caracteristicile acestora

Excepţiile procesuale se clasifică după mai multe criterii .

1. După obiectul lor excepţiile procesuale sunt excepţii de procedură şi excepţii de fond.

Această clasificare este consacrată în art. 137 C.proc.civ..

Excepţiile de procedură au în vedere încălcarea regulilor de procedură referitoare la

compunerea instanţelor şi competenţa de judecată a acestora. Fac parte din această categorie

spre exemplu excepţia de incompatibilitate, abţinere, recuzare, necompetenţă, excepţia de

conexitate, etc.

Excepţiile de fond au în vedere lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la

acţiune. Sunt excepţii de fond excepţia de prematuritate, a lipsei de interes, excepţia

lipsei de calitate procesuală sau de capacitate procesuală, prescripţia dreptului de a

obţine condamnarea pârâtului, excepţia autorităţii lucrului judecat, excepţia imunităţii

de jurisdicţie, excepţia privind caracterul subsidiar al acţiunii în constantare a acţiunii

faţă de acţiunea în realizare. Excepţia de fond se aseamănă cu excepţia de procedură

sub raportul terenului pe care se plasează dezbaterile, deoarece partea care invocă

excepţia nu contrazice dreptul ce face obiectul judecăţii, dar nici nu-l recunoaşte, altfel

spus invocarea excepţiei nu pune în discuţie fondul dreptului.

2. După efectul procedural pe care tind să-l realize, excepţiile procesuale se

clasifică în excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii.

Excepţiile dilatorii sunt acelea care determină doar o amânare a soluţionării cauzei.

Fac parte din această categorie spre exemplu excepţia de incompatibilitate, excepţia de

recuzare, excepţia lipsei de citare, etc.

Excepţiile peremptorii sau dirimate sunt acele excepţii care tind la împiedicarea

judecăţii pe fond. Se include în această categorie excepţia puterii lucrului judecat, lipsei

calităţii sau a capacităţii procesuale, perimarea, etc.

3. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate excepţiile pot fi

absolute şi relative.

Excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme juridice de ordine publică. Acestea

pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă

din oficiu în orice fază a procesului.

Excepţiile relative privesc încălcarea unor norme dispozitive, putând fi invocate

numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen, de regulă, la prima zi de înfăţişare

sau la primul termen următor termenului la care s-a săvârşit neregularitatea procedurală.

Soluţionarea excepţiilor procesuale-a se vedea art. 137 alin 1 C.proc.civ.

CAP.XI. PROBELE

XI. 1. Noţiune şi clasificare. Subiectul, obiectul şi sarcina probei

Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic

şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile.

Probele sunt administrate în procesul civil pentru a ajuta pe judecător să-şi formeze

convingerea în legătură cu faptele cercetate. Rezultă că subiectul probei este judecătorul.

Obiectul probei este format din actele ori faptele juridice care sunt izvoare ale

raporturilor juridice concrete, actele ori faptele juridice care au dat naştere la dreptul subiectiv

civil şi obligaţia corelativă.

Sarcina probei este reglementată în art.1169C.civ.:”Cel ce face o propunere înaintea

judecăţii trebuie să o dovedească”.

XI.2.Proba prin înscrisuri. Înscrisurile autentice. Înscrisurile sub semnătură

privată. Administrarea probei prin înscrisuri

Prin înscris se înţelege, de asemenea, orice declaraţie despre un act juridic sau un fapt

juridic stricto sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe

hârtie sau pe orice material.

A. Înscrisurile autentice

Definiţia înscrisului autentic este prevăzută în art.1171C.civ.::”Actul autentic este

acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul

de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Uneori forma autentică este cerută ad

validitatem, însă de cele mai multe ori părţile recurg la ea pentru avantajele pe care le

prezintă:

B. Administrarea probei prin înscrisuri

Părţile vor alătura la cererea de chemare în judecată şi întâmpinare copii certificate de

pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă, sau le vor depune la prima zi de înfăţişare.

Părţile sunt datoare să aibă asupra lor în şedinţă originalul înscrisului sau să-l depună

mai înainte în păstrarea grefei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris

(art.139alin.1C.proc.civ.). Depunerea originalului în păstrarea grefei dă posibilitatea părţii

adverse să consulte înscrisul.

XI.3. Proba prin declaraţia de martori. Persoane care pot fi ascultate ca martori.

Administrarea probei cu martori. Aprecierea probei cu martori.

Martorii sunt persoane străine de interesele în conflict, care relatează în faţa instanţei

de judecată fapte sau împrejurări referitoare la pricina ce se judecă, fapte ce ar putea servi la

soluţionarea ei. Mijlocul de probă este depoziţia martorului, în care se materializează

cunoştinţele acestuia despre faptele trecute pe care le-a recepţionat şi memorat, iar nu

martorul.

Regulile şi excepţiile, referitoare la probarea actelor juridice prin declaraţiile

martorilor sunt prevăzute în art.1191-1198C.civ.

Persoane care pot fi ascultate ca martori

De regulă, orice persoană poate fi ascultată ca martor, excepţiile fiind prevăzute

expres de lege în art.189C.proc.civ.

Administrarea probei cu martori

Martorii se propun de părţi prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinare

sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă proba se solicită în cursul judecăţii, în

condiţiile art.138pct.2 şi 4 C.proc.civ., lista martorilor se va depune, sub sancţiunea decăderii,

în termen de 5 zile de la încuviinţare (art.186 alin.2C.proc.civ.).

Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul. Fiecare martor va fi ascultat

separat, cei neascultaţi neputând fi de faţă.

IX.4. Mărturisirea. Noţiunea şi caracterele juridice ale mărturisirii. Clasificare.

Administrarea probei mărturisirii. Interogatoriul.

Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care adversarul său

îşi întemeiază pretenţiile şi care este de natură să producă efecte probatorii împotriva celui ce

a făcut-o. Mărturisirea nu se confundă cu mărturia întrucât ea provine de la una din părţile

litigante şi nu de la un martor, persoană ce nu este implicată direct în proces.

În prezent mărturisirea are aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte mijloace de probă.

XI.5. Prezumţiile. Noţiune. Clasificare.

Prezumţiiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut

la unul necunoscut (art.1199 C.proc.civ.).

XI.6. Expertiza. Sediul materiei. Admisibilitatea şi administrarea expertizei.

Forţa probantă.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile pot recurge

atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate

dintr-un anumit domeniu de activitate.

Expertiza este reglementată în art. 201 – 214 C.proc.civ.

XI.7. Cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este considerată o probă judiciară directă şi reprezintă

mijlocul prin care instanţa ia cunoştinţă în mod direct de starea unor lucruri, de situaţia unui

imobil sau despre alte împrejurări de fapt ce pot avea importanţă pentru soluţionarea

litigiului.

Cercetarea la faţa locului, se solicită de partea interesată sau se dispune din oficiu de

instanţă prin încheiere.

XI.8. Asigurarea dovezilor

Potrivit art.235 alin.1C.proc.civ.:”Oricine are interes să constate de urgenţă mărturia

unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile, sau să

dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept, va putea cere

administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de

administrat în viitor”.

De regulă, asigurarea dovezilor poate fi dispusă în condiţiile în care există primejdie

ca acestea să dispară sau să fie mai greu de administrat în viitor. Prin excepţie de la regulă

art.235alin.2 prevde că:”cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în

cazul în care pârâtul îşi dă învoirea”.

CAP.XII. INCIDENTE PROCESUALE CE POT SĂ APARĂ ÎN CURSUL

JUDECĂŢII

XII.1. Suspendarea judecăţii. Noţiune. Forme. Procedura suspendării şi efectele

ei. Încetarea suspendării.

Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului acesteia, datorită apariţiei unor

împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, sau independent de

voinţa lor, fiind în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată .

Cazurile generale de suspendare sunt reglementate în art. 242 – 244 C.proc.civ.

XII. 2. Perimarea. Definiţia şi natura juridică. Delimitarea de decădere.

Domeniul de aplicare şi condiţiile perimării. Constatarea şi efectele perimării.

Perimarea reprezintă sancţiunea procedurală ce determină stingerea procesului în faza

în care se găseşte, datorită rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp anume

prevăzut de lege.

Potrivit art.248alin.1C.proc.civ.:”Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie,

apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept,

chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.

Partea nu se socoteşte în vină când actul urma să fie îndeplinit din oficiu.”.

XII. 3. Actele de dispoziţie ale părţilor. Renunţarea la judecată şi la drept.

A. Achiesarea. Tranzacţia

Principiul disponibilităţii, conferă părţilor dreptul ca prin acte procesuale de dispoziţie

să dispună de soarta procesului. Astfel, reclamantul poate renunţa la judecată sau la dreptul

pretins, pârâtul are posibilitatea de a achiesa la pretenţiile reclamantului sau la hotărârea

pronunţată împotriva sa, sau părţile pot pune capăt litigiului, prin încheierea unei tranzacţii.

B. Renunţarea la judecată şi la drept

Renunţarea la judecată este actul de dispoziţie al reclamantului prin care acesta

renunţă la acţiunea formulată prin cererea de chemare în judecată.

C. Tranzacţia

Tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau

preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări

reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul

renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Tranzacţia este reglementată în Codul civil (art.1704-1717) şi în Codul de procedură

civilă (art.271-273).

CAP.XIII. ETAPA DELIBERĂRII

XIII.1. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

După închiderea dezbaterilor urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.

Deliberarea reprezintă operaţia în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluţia ce urmează să fie

pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi.

Deliberarea se realizează, în secret, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu. După

deliberare, dacă completul este format din mai mulţi judecători, preşedintele completului

adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel din

urmă (art.256C.proc.civ.).

Dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se judecă din nou în complet de

divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile (art.257alin.1C.proc.civ.). Completul de

divergenţă are atribuţii limitate, la cercetarea chestiunilor asupra cărora judecătorii

completului obişnuit nu s-au putut pune de acord. Dacă, după judecarea divergenţei, vor fi

mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie cel mai mult, sunt datori să se

unească într-o singură părere (art.257alin.3C.proc.civ.). După soluţionarea punctelor rămase

în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea

pricinii (art.257alin.5).

După încheierea deliberării, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se

semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul,

opinia separată a judecătorilor rămaşi în minoritate. Dispozitivul se pronunţă, în numele legii,

de preşedinte în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor (art.258alin.1 şi 2 C.proc.civ.). După

pronunţarea minutei, urmează redactarea hotărârii, cu respectarea exigenţelor prevăzute în

art.261C.proc.civ.

Hotărârea se redactează în două exemplare originale şi se comunică părţilor în copie

în cazul în care de la comunicare începe să curgă termenul de exercitare a apelului sau

recursului.

XIII.2. Hotărârea judecătorească

Hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se

soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi.

După obiectul lor, hotărârile judecătoreşti se clasifică în sentinţe, decizii şi încheieri.

Sentinţele sunt hotărârile prin care instanţele rezolvă fondul cauzei în primă instanţă sau prin

care prima instanţă se dezinvesteşte în temeiul unei excepţii procesuale. Deciziile sunt

hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii.

Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri (art.255

C.proc.civ.).

După durata acţiunii lor, există hotărâri propriu-zise, care soluţionează fondul

pricinii şi au de regulă, o acţiune nelimitată în timp, şi hotărâri provizorii, cu efecte limitate

în timp.

Conţinutul hotărârii-a se vedea art. 261C.proc.civ.

XIII.3. Termenul de graţie Urmărirea silită începe la cererea creditorului şi numai după obţinerea la cererea

acestuia a titlului executoriu, însă instanţa poate acorda debitorului o amânare sau eşalonare

pentru executarea hotărârii. În acest sens art.1101alin.2C.civ.dispune:”..judecătorii pot, în

considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici termene pentru plată şi să oprească

executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc”. Termenul de graţie se

acordă în situaţii deosebite pentru a nu fi prejudiciat creditorul care a câştigat procesul.

XIII.4. Cheltuielile de judecată

Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le

suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală şi se compun din taxa judiciară de

timbru şi alte cheltuieli făcute de părţi.

XIII.5. Investirea cu formulă executorie

Pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită, este necesară îndeplinirea

unei formalităţi, respectiv investirea cu formulă executorie.

Investirea cu formulă excutorie se face de prima instanţă (art.374alin.2C.proc.civ.),

chiar dacă hotărârea sa a fost modificată sau casată în căile de atac. Instanţa are obligaţia de a

verifica dacă hotărârea este definitivă sau irevocabilă, deoarece, de regulă, numai acestea pot

fi puse în executare silită. Instanţa se pronunţă prin încheiere, dată fără citarea părţilor.

Formula executorie este prevăzută în art.269C.proc.civ.

XIII. 6. Execuţia vremelnică

Prin excepţie, de la regula potrivit căreia numai hotărârile definitive sau irevocabile

pot fi puse în excutare silită, se pot pune în executare şi hotărâri nedefinitive dacă se bucură

de execuţie vremelnică. Executarea vremelnică se prezintă sub două forme: executare

vremelnică