CUPRINS

TRĂDAREA.......................................................................................5SUBMINAREA PUTERII DE STAT................................................8OMORUL.........................................................................................10OMORUL CALIFICAT...................................................................13OMORUL DEOSEBIT DE GRAV..................................................19PRUNCUCIDEREA.........................................................................22UCIDEREA DIN CULPĂ................................................................24LOVIREA SAU ALTE VIOLENŢE................................................26VĂTĂMAREA CORPORALĂ........................................................30VĂTĂMAREA CORPORALĂ........................................................33LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOARE DE MOARTE...................................................................................36LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL...........................38VIOLAREA DE DOMICILIU.........................................................41VIOLUL............................................................................................44PERVERSIUNEA SEXUALĂ.........................................................48INSULTA.........................................................................................50CALOMNIA.....................................................................................53FURTUL SIMPLU...........................................................................56FURTUL CALIFICAT.....................................................................62TÂLHĂRIA......................................................................................69ÎNŞELĂCIUNE................................................................................73TULBURAREA DE POSESIE........................................................76ULTRAJUL......................................................................................79SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE ÎNSCRISURI ..........82ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PERSOANELOR..............................................................................85

3

ABUZUL ÎN SERVICIU PRIN ÎNGRĂDIREA UNOR DREPTURI.......................................................................................88ABUZUL ÎN SERVICIU CONTRA INTERESELOR PUBLICE...90ABUZUL ÎN SERVICIU ÎN FORMĂ CALIFICATĂ ……………92NEGLIJENŢA ÎN SERVICIU..........................................................93PURTAREA ABUZIVĂ …………………………………………..95NEGLIJENŢA ÎN PĂSTRAREA SECRETULUI DE STAT …….97LUAREA DE MITĂ.........................................................................99DAREA DE MITĂ.........................................................................103TRAFICUL DE INFLUENŢĂ …………………………………..106MĂRTURIA MINCINOASĂ.........................................................110FAVORIZAREA INFRACTORULUI …………………………..113FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURILE OFICIALE..............115FALSUL INTELECTUAL.............................................................117

4

Trădarea(art. 155 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 155 C.p., trădarea constă în “fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestor, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau indepen-denţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine, pentru desfăşurarea unei activităţii duşmănoase împotriva siguranţei statului”.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de trădare are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la unitatea, invizibilitatea, suveranitatea şi independenţa statului român, atribute esenţiale şi de o însemnătate atât de mare încât fără ocrotirea şi apărarea lor nu este de conceput însăşi existenţa ca stat a României. Aceste atribute esenţiale ale statului român sunt prevăzute în primul articol din Constituţia ţării, în care se arăt că “România este un stat naţional suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Infracţiunea de trădare nu are obiect material.

3. Subiect. Subiectul activ al infracţiunii este circumstanţiat, el neputând fi decât de o persoană care, în afara condiţiilor generale cerute de lege subiectul unei infracţiuni, are şi calitatea specială de cetăţean român sau

5

de persoană fără cetăţenie care domiciliază pe teritoriul statului român.

Calitatea specială cerută de lege subiectului activ trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Pierderea calităţii de cetăţean român nu influenţează existenţa infracţiunii, iar dobândirea acestei calităţi ulterior săvârşirii faptei nu atrage răspunderea penală a făptuitorului pentru infracţiunea de trădare.

Subiect pasiv al infracţiunii este statul român.Participaţia penală este posibilă în toate formele

sale: coautorat, instigare şi complicitate. 4. Latura obiectivă. Infracţiunea de trădare se

realizează, sub aspectul elementului material, prin acţiunea făptuitorului de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină, ori cu agenţi ai acestora.

A intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora înseamnă a stabili un contact cu unul dintre aceşti factori.

Nu interesează dacă iniţiativa a aparţinut făptuitorului sau factorului străin, dacă contactul a fost stabilit de făptuitor personal sau prin intermediul altei persoane.

De asemenea, nu interesează dacă contactul stabilit a fost sau nu urmat de realizarea unei înţelegeri.

Legătura trebuie stabilită cu o putere sau o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora.

Prin putere străină trebuie să înţelegem o grupare străină constituită. Nu interesează dacă gruparea străină este sau nu recunoscută oficial.

Prin agent al unei puteri sau organizaţii străine trebuie să înţelegem persoana care acţionează pentru o putere sau o organizaţie străină.

6

5. Latura subiectivă. Infracţiunea de trădare se săvârşeşte cu intenţie directă.

6. Consumarea. Tentativa la infracţiunea de trădare este pedepsită de lege.

Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul intră în legătură cu o putere sau organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora în scopul suprimării sau ştirbirii unităţii, suveranităţii sau independenţei statului.

7. Sancţiunea. Infracţiunea de trădare se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

7

Subminarea puterii de stat(art. 162 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 162 alin 1 C.p., constituie infracţiunea de subminare a puterii de stat “acţiunea armată de natură să slăbească puterea de stat” iar potrivit alin. 2 al textului “orice alte acţiuni violente săvârşite de mai multe persoane împreună, de natură să atragă acelaşi urmări”.

2. Obiectul juridic. Subminarea puterii de stat are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la puterea de stat. Infracţiunea poate avea şi un obiect juridic secundar, constând în relaţiile sociale referitoare la unele atribute esenţiale ale persoanei, ca dreptul la viaţă, la integritate corporală sau sănătate, ori în relaţiile sociale cu caracter patrimonial.

3. Obiectul material. Subminarea puterii de stat nu are, de regulă, un subiect material. Obiectul material există, însă, când acţiunea este îndreptată împotriva unor persoane sau bunuri, şi constă în corpul persoanei sau într-un bun.

4. Subiectul. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană, indiferent dacă este cetăţean român, sau cetăţean străin, ori persoană fără cetăţenie domiciliată sau nu pe teritoriul statului român. Săvârşirea faptei, în cazul alin. 1 al art. 162 C.p., de două sau mai multe persoane în calitate de coautori, nu exclude participaţia, penală sub forma instigării sau a complicităţii, iar în cazul alin. 2 al textului, săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane în calitate de coautori sau de cel puţin una în calitate de autor şi cealaltă sau celelalte în calitate

8

de complici concomitenţi, nu exclude participaţia penală sub forma instigării sau a complicităţii anterioare.

5. Latura obiectivă. În cazul prevăzut în art. 162 alin. 1 C.p., infracţiunea se realizează printr-o acţiune armată.

Acţiunea armată poate fi definită ca o acţiune realizată de mai multe persoane care au asupra lor arme.

Nu este necesar ca persoanele respective să fie organizate într-o armată.

Nu are importanţă dacă înarmarea acestor persoane s-a făcut special pentru a realiza acţiunea sau dacă ele aveau asupra lor armele din alte motive.

De asemenea, nu are relevanţă dacă armele au fost sau nu folosite, fiind suficient ca acţiunea să fie înfăptuită de mai multe persoane având asupra lor arme.

În cazul prevăzut în art. 162 alin. 2 C.p., infracţiunea se realizează prin orice alte acţiuni violente fizice sau psihice împotriva persoanelor, prin loviri, vătămări corporale, ameninţări.

6. Latura subiectivă. Subminarea puterii de stat se săvârşeşte numai cu intenţie.

7. Consumarea. Tentativa nu este posibilă. Infracţiunea se consumă în momentul în care are loc acţiunea armată, în cazul prevăzut în alin. 162 C.p., şi în momentul în care se săvârşesc alte acţiuni violente, în cazul prevăzut în alin. 2 al textului.

8. Sancţiunea. Infracţiunea de subminare a puterii de stat se sancţionează cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, în varianta prevăzută de alin. 1, şi cu închisoare de la 5 la 20 de ani, şi interzicerea unor drepturi, dacă fapta se încadrează la alin. 2.

9

Omorul(art. 174 C.p.)

1. Definiţie. Omorul este infracţiunea contra vieţii cu un grad ridicat de pericol social pentru că este săvârşit întotdeauna cu intenţie şi constă, potrivit art. 174 C.p., în “uciderea unei persoane”.

2. Obiectul juridic. Omorul are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţa al persoanei. Viaţa reprezintă cel mai important atribut al persoanei şi, prin săvârşirea infracţiunii, se creează un pericol nu numai pentru individ, victimă a acţiunii infracţionale, dar şi pentru societate în ansamblul său.

3.Obiect material. Obiectul material al infracţiunii de omor constă în corpul unei persoane în viaţă. Nu are relevanţă faptul că victima ar fi putut deceda ulterior din cauza unei boli şi nici cât ar fi trăit aceasta dacă nu ar fi fost ucisă.

4. Subiectul. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale, ceea ce înseamnă că existenţa infracţiunii nu este condiţionată de o calitate specială a subiecţilor – activ şi pasiv. Participaţia penală în cazul infracţiunii de omor este posibilă atât în forma coautoratului, cât şi în forma instigării sau complicităţii.

4. Latura obiectivă. Omorul este, de regulă, o infracţiune comisivă şi elementul material se realizează, din punct de vedere obiectiv, printr-o acţiune de ucidere a unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om: de împuşcare, strivire, înjunghiere, otrăvire, electrocutare etc.. Acţiunea de

10

ucidere poate fi săvârşită direct şi nemijlocit, prin energia proprie a făptuitorului sau indirect, prin intermediul altei energii folosite de către făptuitor (asmuţirea unui câine, constrângerea victimei să se împuşte, etc.).

Există infracţiunea de omor şi atunci când acţiunea făptuitorului este îndreptată asupra psihicului victimei. Este situaţia în care făptuitorul cunoşte suferinţa cardiacă a victimei şi, pentru a o ucide, îi produce o emoţie puternică.

Elementul material al infracţiunii de omor se poate realiza şi prin inacţiune, când făptuitorul are obligaţia de a acţiona pentru împiedicarea morţii unei persoane şi, cu ştiinţă, nu acţionează pentru evitarea decesului acesteia (de exemplu, mama care nu-şi hrăneşte copilul sau medicul care nu acordă asistenţă bolnavului aflat în îngrijirea sa).

Infracţiunea de omor există şi atunci când făptuitorul pune victima într-o situaţie periculoasă şi nu face nimic pentru a împiedica producerea morţii acesteia.

Indiferent dacă se realizează prin acţiune sau prin inacţiune, activitatea făptuitorului trebuie să aibă, ca rezultat moartea unei persoane1. Dacă acest rezultat nu se produce, fapta constituie o tentativă la infracţiunea de omor.

Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea victimei trebuie să existe un raport de cauzalitate. În practică, s-a considerat că va exista legătura de cauzalitate şi când, la producerea morţii victimei, pe lângă acţiunea făptuitorului, au concurat şi alte cauze anterioare (existenţa unei boli), concomitente

1 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 2001, p. 90.

11

(fenomene naturale) sau survenite (complicaţii în timpul tratamentului medical).

5. Latura subiectivă. Omorul se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă . Latura subiectivă a omorului nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil sau scop. Eroarea asupra persoanei victimei (error in persona) şi devierea din eroare a loviturii asupra altei persoane (aberatio ictus) nu are o influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răs-punderea sa penală.

6.Tentativa şi consumarea. În cazul omorului, tentativa este posibilă în toate formele. Infracţiunea de omor se consumă în momentul când se produce rezultatul cerut de lege, adică moartea victimei.

7. Sancţiunea. Omorul se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

12

Omorul calificat(art. 175 C.p.)

1. Definiţie. Omorul poate fi săvârşit în anumite circumstanţe agravante determinate, care conferă faptei un grad sporit de pericol social şi o periculozitate mai mare a infractorului.Omorul calificat cuprinde în conţinutul său infracţiunea de omor simplu la care se adaugă elemente circumstanţiale şi constă, potrivit art. 175 C.p., în uciderea unei persoane în una dintre următoarele împrejurări:- cu premeditare (art. 175 lit. a);- din interes material (art. 175 lit. b);- asupra soţului sau unei rude apropiate (art. 175 lit. c);- profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra (art. 175 lit. d);- prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane (art. 175 lit. e );- în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (art. 175 lit. f);- pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse (art. 175 lit. g);- pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni (art. 175 lit. h);- în public (art. 175 lit. i).

1. Omorul săvârşit cu premeditare (art.175 lit.a)În sens literal, premeditarea înseamnă chibzuire

asupra unei activităţi viitoare.

13

Legea penală nu defineşte premeditarea, dar în doctrina şi practica judiciară penală s-a stabilit că omorul este săvârşit cu premeditare atunci când, de la luarea hotărârii de a ucide o persoană şi până la punerea în executare a acestei rezoluţii infracţionale, s-a scurs un anumit interval de timp, în care făptuitorul a reflectat asupra executării, pe de-o parte, şi a pregătit acţiunea prin crearea de condiţii favorabile săvârşirii omorului (procurarea informaţiilor, procurarea şi adaptarea mijloacelor), pe de altă parte.

Circumstanţa agravantă a premeditării există şi în cazul erorii asupra persoanei victimei ori în cazul devierii loviturii.

2. Omorul săvârşit din interes material (175 lit. b)Omorul săvârşit de către făptuitorul, care a

urmărit obţinerea unui avantaj de ordin material, este calificat, având în vedere pericolul social sporit datorat recurgerii la crimă pentru un interes material. Exemple: omorul săvârşit pentru obţinerea unei succesiuni sau pentru obţinerea unei sume de bani, omorul săvârşit de către debitor asupra creditorului pentru stingerea datoriei în acest fel, etc..

Pentru existenţa omorului calificat nu este necesar ca făptuitorul să fi obţinut avantajul material, ci doar să se constate că omorul a fost săvârşit având ca mobil interesul material.

În cazul în care omorul a fost săvârşit având un alt mobil decât interesul material, cum ar fi cazul geloziei sau răzbunării, dar a fost obţinut totuşi un avantaj material, nu este vorba de omor calificat.

14

Aberratio ictus şi error in persona nu înlătură calificarea omorului şi cu atât mai mult răspunderea penală, în cazul omorului săvârşit din interes material.

3. Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate (art.175 lit. c).

Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate este omor calificat datorită pericolului social sporit şi a periculozităţii făptuitorului, care încalcă îndatorirea de a respecta viaţa celorlalţi şi cu atât mai mult pe cea a familiei sale.

Calitatea de soţ decurge dintr-o căsătorie legal încheiată, iar calitatea de rudă apropiată o au, conform art. 149 C.p., ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie astfel de rude. Gradul de rudenie în linie ascendentă sau descendentă nu contează la încadrarea juridică a faptei ca omor calificat.

Această circumstanţă fiind personală nu se răsfrânge asupra participanţilor.

4. Omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra (art. 175 lit. d).

Pericolul social sporit al acestei agravante este dat de împrejurarea în care este săvârşit omorul, şi anume asupra unei persoane în neputinţă de a se apăra, stare de care făptuitorul profită şi care îi permite să comită mai uşor omorul.

Persoanele în neputinţă de a se apăra sunt acele persoane care, datorită unor stări fizice sau psihice ori altor împrejurări nu pot opune rezistenţă făptuitorului.

15

Exemple: infirmitate fizică sau psihică, epuizare fizică, beţie, vârstă fragedă, somn etc..

Pentru existenţa elementului circumstanţial trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii: victima să se afle în stare de neputinţă de a se apăra şi făptuitorul să profite de această stare.

Este necesar, de asemenea, ca victima să se afle în această stare la momentul comiterii faptei şi făptuitorul să fi cunoscut acest lucru , ci nu să se datoreze activităţii acestuia.

5. Omorul săvârşit prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane (art. 175 lit. e).

Pericolul social săvârşit în astfel de circumstanţe decurge din faptul că, prin mijloacele folosite – bombe, gaze, incendii etc., se pune în pericol viaţa mai multor persoane.

Este necesar, pentru existenţa agravantei, ca făptuitorul să fi cunoscut că mijloacele folosite pun în pericol viaţa mai multor persoane.

6. Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (art. 175 lit. f).

Gravitatea faptei este dată de faptul că sunt încălcate atât dreptul la viaţă al persoanelor, cât şi atributul autorităţii cu care sunt învestite unele persoane.

Pentru existenţa agravantei este necesar să existe o legătură între omor şi îndatoririle de serviciu ale victimei.

Omorul săvârşit în aceste condiţii poate absorbi infracţiunea de ultraj sau poate fi absorbită în

16

infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului, înraport de calitatea specială a victimei.

7. Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire, arestare ori de la executarea unei pedepse (art.175 lit.g).

Scopul urmărit de făptuitor, sustragerea sa sau a altuia de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei, generează circumstanţa agravantă.

Pentru existenţa agravantei, nu are relevanţă dacă scopul urmărit a fost atins, fiind suficient doar ca făptuitorul să fi urmărit scopul special prin săvârşirea omorului.

8. Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni (art.175 lit. h).

Această circumstanţă se referă la scopul săvârşirii omorului, care este înlesnirea sau ascunderea altei infracţiuni.

Referitor la înlesnirea comiterii altei infracţiuni nu are importanţă dacă făptuitorul va participa sau nu la acea infracţiune ori în ce calitate o va face.

În ceea ce priveşte ascunderea altei infracţiuni, nu contează dacă omorul s-a comis concomitent sau ulterior acelei infracţiuni.

Nu contează dacă scopul urmărit a fost sau nu realizat.

9. Omorul săvârşit în public.Pericolul social sporit, în acest caz, este dat de

locul săvârşirii infracţiunii – în public.

17

Agravanta va fi reţinută când omorul a fost săvârşit într-un loc public sau în orice loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane ori chiar într-un loc inaccesibil publicului, dar cu intenţia ca fapta să fie văzută sau auzită, iar acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane, sau într-o adunare ori reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor cu caracter de familie.

Sancţiunea, în cazul agravantelor, este de închisoare între 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

18

Omorul deosebit de grav(art. 176 C.p.)

1. Definiţie. În cazul omorului, legiuitorului a împărţit circumstanţele agravate în circumstanţe care atribuie infracţiunii caracter calificat, pe care le-a prevăzut în art. 175 C.p., şi circumstanţe care atribuie infracţiunii caracter deosebit de grav. Acestea din urmă sunt prevăzute în art. 176 C.p., şi ele constau în săvârşirea omorului:

a) prin cruzimi;b) asupra a două sau mai multor persoane;c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;d) pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei

tâlhării sau piraterii;e) asupra unei femei gravide;f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori

asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

1. Omorul săvârşit prin cruzimi (art. 176 lit. a).Omorul este săvârşit prin cruzimi atunci când

făptuitorul provoacă victimei suferinţe foarte mari, prelungite în timp, care depăşesc suferinţele ce însoţesc, în general, acţiunea de ucidere.

Suferinţele fizice ale victimei sunt de cele mai multe ori fizice, dar pot exista situaţii când sunt de factură psihică, cum este cazul, în care victima este obligată să asiste la violenţe exercitate asupra unei persoane din familie.

19

Nu are importanţă dacă aceste cruzimi au constituit singura cauză a decesului, dar este necesar ca ele să fi fost exercitate până la consumarea omorului.

2. Omorul săvârşit asupra a două sau mai multe persoane (art. 176 lit.b).

Agravanta este condiţionată de moartea a cel puţin două persoane, ceea ce conferă faptei un caracter deosebit de grav.

Se va reţine agravanta, în forma tentativei, şi dacă acţiunea de ucidere a fost îndreptată asupra a două sau mai multe persoane, dar rezultatul nu s-a produs.

3. Omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor (art. 176 lit.c).

Această agravantă are în vedere periculozitatea infractorului şi se va reţine, atunci când făptuitorul a mai comis anterior un omor consumat.

Nu are importanţă dacă făptuitorul a fost reabilitat, amnistiat, dacă a beneficiat de vreo cauză de atenuare a pedepsei sau a intervenit prescripţia pentru omorul săvârşit anterior.

Circumstanţa fiind personală nu se aplică participanţilor.

4. Omorul săvârşit pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii (art. 176 lit.d).

Scopul special urmărit de făptuitor conferă faptei, în acest caz, caracter deosebit de grav, pentru că, pe lângă periculozitatea făptuitorului, este vorba de două infracţiuni cu grad ridicat de pericol, şi anume tâlhăria şi pirateria.

20

Dacă scopul urmărit se realizează efectiv, infractorul va răspunde penal, atât pentru tâlhărie sau piraterie, cât şi pentru omor deosebit de grav.

5. Omorul săvârşit asupra unei femei gravide (art. 176 lit.e).

Circumstanţa ce conferă omorului caracterul deosebit de grav, are în vedere calitatea specială a victimei, care trebuie să fie o femeie gravidă.

Cerinţa pentru aplicarea agravantei este ca sarcina să fie reală, nereţinându-se această circumstanţă dacă făptuitorul a crezut că victima este gravidă şi în realitate nu era însărcinată sau dacă, la momentul comiterii faptei, acesta nu ştia că victima este gravidă.

6. Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist sau jandarm ori asupra unui militar (art. 176 lit. f).

Omorul săvârşit în aceste circumstanţe este deosebit de grav pentru că se comite în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale magistraţilor, poliţistilor, jandarmilor sau militarilor.

Este necesar, pentru reţinerea omorului în această formă, ca victima să aibă calitatea specială cerută de lege.

Pedeapsa pentru omor deosebit de grav este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea între 15 şi 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

21

Pruncuciderea(art. 177 C.p.)

1. Definiţie. Pruncuciderea reprezintă o varietate a infracţiunii de omor încriminată distinct în Codul penal, având în vedere condiţiile specifice în care este săvârşită, cu ocazia naşterii. Potrivit art. 177 C.p., pruncuciderea constă în “uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere”.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de pruncucidere are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al copilului nou-născut. Dreptul la viaţă există din momentul în care, procesul naşterii a luat sfârşit, copilul este expulzat. Nu interesează dacă a fost sau nu tăiat cordonul ombilical şi nici dacă a fost sau nu eliminată placenta. Odată expulzat, copilul are calitatea de nou-născut, un scurt interval de timp, fără însă ca acest interval de timp să fie fix sau dinainte stabilit. Nu interesează dacă nou-născut este un copil din cadrul sau din afara căsătoriei. Nu interesează, de asemenea, dacă nou-născutul este un copil normal şi anormal, dacă este sau nu viabil (înzestrat cu puterea de a trăi).

3. Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material corpul copilului nou-născut, deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit activitatea de ucidere.

4. Subiectul. Pruncuciderea nu poate fi săvârşită decât de mama copilului nou-născut. La săvârşirea faptei pot lua însă parte şi alte persoane.

22

5. Latura obiectivă. Fiind o formă atenuată a omorului, pruncuciderea realizează, sub aspectul laturii obiective, ca şi omorul, printr-o activitate de ucidere.

Această activitate, care poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune priveşte însă un copil nou-născut şi trebuie să fie săvârşită imediat după naştere. Cerinţa legii referitoare la uciderea copilului nou-născut imediat după naştere este îndeplinită dacă copilul este ucis în momentul când are loc expulzarea sau în momentele următoare, cât timp copilul are calitatea de nou-născut şi păstrează pe corpul său urmele naşterii recente.

Activitatea de ucidere, săvârşită imediat după naştere trebuie să aibă ca rezultat moartea copilului nou-născut. Legea nu cere ca şi moartea copilului să se producă imediat după naştere, ceea ce înseamnă că rezultatul se poate produce şi mai târziu. Între activitatea de ucidere şi moartea copilului trebuie să existe un raport de cauzalitate.

6. Latura subiectivă. Pruncuciderea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Intenţia mamei de a-şi ucide copilul trebuie să fie determinată de starea de tulburare pricinuită de naştere.

Tulburările pricinuite de naştere, pe care le-a avut în vedere legiuitorului, sunt numai tulburările de natură psiho-patologică, tulburările anormale, maladive provocate de diverşi factori nocivi (de exemplu, psihoza puerperală clasică, psihoza maniaco-depresivă, tulburările schizofreniforme). Pentru stabilirea stării de tulburare pricinuită de naştere, este necesară efectuarea unei expertize medico-legale.

7. Consumarea. Tentativa, în cazul pruncuciderii nu este pedepsită. Consumarea are loc în momentul în

23

care produce rezultatul cerut de lege, adică moartea copilului nou-născut.

8. Sancţiunea. Pruncuciderea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Uciderea din culpă(art. 178 C.p.)

1. Definiţie. Faptele săvârşite din culpă, care au ca urmare moartea unei persoane, deşi sunt mai puţin grave decât cele săvârşite cu intenţie, sunt încriminate în art. 178. 1 C.p., potrivit căruia, infracţiunea constă în “uciderea din culpă a unei persoane”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanelor.

3. Obiectul material. Obiectul material al uciderii din culpă constă în corpul victimei infracţiunii, fiind identic cu cel al omorului.

4. Subiectul. Uciderea din culpă poate fi săvârşită de orice persoană. Dacă făptuitorul are o anumită calitate, cum ar fi cea de conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, infracţiunea există în formă agravată.

Participaţia penală este posibilă doar în forma sa improprie.

5. Latura obiectivă. Uciderea din culpă se realizează, ca şi omorul, printr-o activitate de ucidere.

24

Activitatea de ucidere poate consta în acţiune sau inacţiune, după cum făptuitorul face ceea ce legea interzice să se facă sau, dimpotrivă, nu face ceea ce avea obligaţia sa facă.

Uciderea din culpă implică producerea unui rezultat, constând în moartea unei persoane, precum şi existenţa unei legături cauzale între activitatea de ucidere şi rezultatul produs.

6. Latura subiectivă. Uciderea din culpă se săvârşeşte numai din culpă, fie în forma culpei cu previziune ( uşurinţă), fie în forma culpei simple ( neglijenţă).

7. Consumarea. Tentativa nu este posibilă, pentru că forma vinovăţiei făptuitorului este culpa.

Infracţiunea se consumă în momentul procedurii morţii victimei.

8. Sancţiunea. Uciderea din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

9. Forme agravate. Art. 178 C.p. conţine, în alin. 2, 3, 4 şi 5, mai multe forme agravante ale infracţiunii.

a) Infracţiunea este mai gravă, conform art. 178 alin. 2 C.p., dacă uciderea din culpă s-a produs ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesiei sau meseriei ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

b) Potrivit art. 178 alin. 3 C.p. , uciderea din culpă este, de asemenea mai gravă, dacă fapta se săvârşeşte de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.

25

c) Uciderea din culpă săvârşită în condiţiile art. 178 alin. 4 C.p., este mai gravă dacă fapta a fost săvârşită de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei, persoana care se află în stare de ebrietate.

d) Conform art. 178 alin. 5 C.p., uciderea din culpă este mai gravă, dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane.

Sancţiunea aplicată formei prevăzute în art. 178 alin. 2 C.p., se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar cea aplicată următoarelor două forme cu închisoare de la 5 la 15 ani. În cazul ultimei forme agravate, la maximul pedepselor, prevăzute la aliniatele precedente, se poate adăuga un spor de până la 3 ani.

Lovirea sau alte violenţe(art. 180 C. p.)

1. Definiţie. Infracţiunea de lovire sau alte violenţe este prevăzută, în forma sa simplă, în art. 180 C.p., şi constă, potrivit alin. 1, în “lovire sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice exercitate asupra unei persoane”, precum şi în „lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile”, conform alin. 2.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

26

Obiectul juridic secundar constă în relaţiile de convieţuire socială din cadrul familiei, când infracţiunea se săvârşeşte în condiţiile alin. 11 sau 21.

3. Obiect material. Infracţiunea de lovire sau alte violenţe are ca obiect material corpul persoanei.

4. Subiectul. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.

5. Latura obiectivă. Elemeantul material al infracţiunii se realizează printr-o lovire sau prin orice acte de violenţă producătoare de suferinţe fizice.

Lovirea sau actul de violenţă se poate datora energiei făptuitorului (aplică victimei o lovitură de baston) sau unei alte forţe pe care acesta o pune în acţiune (asmute un câine, care trânteşte victima)2.

Fapta se poate săvârşi şi prin inacţiune, când, de exemplu, făptuitorul nu anunţă victima că a dat pe scară cu o substanţă alunecoasă pentru protejarea lemnului, provocându-i căderea3.

Mijloacele folosite de către făptuitor pot fi materiale sau psihice (de exemplu, făptuitorul sperie persoana, pentru ca aceasta căzând, să sufere leziuni).

Acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează elementul material al infracţiunii trebuie să producă persoanei suferinţe fizice. Lovirea sau actul de violenţă pot produce victimei echimoze. Prin echimoze se înţelege un revărsat sanguin mai mult sau mai puţin întins, localizat în grosimea tegumentului, în ţesutul

2 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 1263 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2002, p.113.

27

celular subcutanat sau mai profund, care este rezultatul unui traumatism.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de lovire sau alte violenţe să săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Lovirea sau săvârşirea din culpă a unui act producător de suferinţe fizice, precum şi lovirea sau actele de violenţă din cadrul unor jocuri sportive, nu constituie infracţiune. Nu interesează mobilul şi nici scopul săvârşirii faptei.

7. Consumarea. Tentativa la infracţiunea de lovire sau alte violenţe nu este pedepsită de lege.

Infracţiunea se consumă în momentul când persoana este lovită sau în momentul când, printr-un act de violenţă, îi sunt produse suferinţe fizice, iar în cazul formei continue, se epuizează în momentul comiterii ultimei acţiuni de lovire.

Dacă o persoană, cu aceeaşi ocazie, loveşte mai multe alte persoane, nu există o singură infracţiune de lovire, ci tot atâtea infracţiuni în concurs câte persoane au fost lovite.

8. Sancţiunea. Infracţiunea de lovire sau alte violenţe se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

7. Forme agravate. Prima formă agravată, constă, potrivit, alin. 11, în faptele prevăzute la alin 1 săvârşite asupra membrilor familiei. Conform art. 1491, prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.

28

Potrivit art. 180 alin. 2 C.p., infracţiunea de lovire sau alte violenţe este mai gravă dacă lovirea sau actul de violenţă a pricinuit o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile.

A treia formă agravată, constă, potrivit alin. 21, în faptele prevăzute la alin. 2 săvârşite asupra membrilor familiei.

În formă simplă, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, iar dacă fapta a fost săvârşită asupra unui membru de familie, sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 1 an sau amenda. În cazul alin. 2, sancţiunea este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, iar dacă fapta a fost săvârşită asupra unui membru al familiei, pedeapsa este închisoarea de la 1 an la 2 ani sau amenda.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. 1¹ şi 2¹ acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.

29

Vătămarea corporală(art. 181 C.p.)

1.Definiţie. Potrivit art. 181 C.p., infracţiunea constă în “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile”.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de vătămare corporală are ca obiect juridic special, în principal, relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar în secundar, obiectul juridic constă în relaţiile sociale privind convieţuirea în cadrul familiei. acesta, obiectul material al infracţiunii.

3. Obiectul material. Obiectul material al infracţiunii de vătămare corporală constă în corpul persoanei asupra căreia se exercită acţiunea făptuitorului.

4. Subiectul. Infracţiunea de vătămare corporală poate fi săvârşită de orice persoană, iar participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.

5. Latura obiectivă. Infracţiunea se realizează, sub aspectul laturii obiective, printr-o acţiune sau inacţiune, adică prin orice activitate care pricinuieşte persoanei o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale între 21 şi 60 de zile.

Infracţiunea se săvârşeşte prin inacţiune când persoana care are obligaţia de a împiedica producerea vătămării, nu-şi îndeplineşte intenţionat această obligaţie, astfel încât se produce vătămarea.

Acţiunea poate fi îndreptată împotriva corpului (victima este lovită cu un corp dur) sau împotriva

30

psihicului (se produce victimei un şoc psihic), şi poate fi violentă sau nonviolentă(otrăvirea mâncării).

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să aibă ca rezultat o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii care să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile, şi, între acţiunea sau inacţiunea acestuia şi rezultatul produs să existe un raport de cauzalitate.

Nu interesează pentru existenţa acestui raport dacă la producerea rezultatului au concurat şi alte cauze preexistente sau concomitente, ori dacă rezultatul s-a amplificat datorită culpei victimei sau a medicului care a îngrijit-o .

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de vătămare corporală se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Vătămare corporală poate îmbrăca şi forma unei infracţiuni praeterintenţionate4.

Eroarea asupra persoanei victimei, precum şi lovitura deviată nu înlătură răspunderea penală.

7. Consumarea. Tentativa la infracţiunea de vătămare corporală este posibilă, dar legea nu o sancţionează. Infracţiunea se consumă în momentul când se produce rezultatul periculos, adică vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel puţin 21 de zile şi cel mult 60 de zile.

8. Sancţiunea. Infracţiunea de vătămare corporală se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

9. Forma agravată. Potrivit alin. 11, infracţiunea este mai gravă dacă fapta prevăzută la alin. 1 este săvârşită asupra membrilor familiei.

4 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., p.116.

31

Sancţiunea pentru forma agravată este închisoare de la unu la 5 ani.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în forma simplă, iar în cazul agravantei, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu.

32

Vătămarea corporală gravă(art. 182 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 182 C.p., infracţiunea constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale care se referă la ocrotirea integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei şi în relaţiile sociale privitoare la familie.

3. Obiectul material. Obiectul material al vătămării corporale grave îl reprezintă corpul victimei.

4. Subiectul. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană, iar participaţia penală este posibilă în toate formele.

5. Latura obiectivă. Vătămarea corporală gravă se realizează, sub aspectul elementului material, printr-o faptă care produce vreunul dintre rezultatele enumerate în art. 182 C.p., rezultate caracterizate fie prin durata mare a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei, fie prin natura vătămării produse.

a) Cauzarea unei vătămări care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile.

Vătămarea corporală, care are astfel de urmări, este mai gravă datorită duratei mari a îngrijirilor medicale

33

necesare pentru vindecare. Nu are importanţă dacă victima a fost spitalizată sau a primit îngrijirile medicale la domiciliu.

b) Pierderea unui simţ sau organ ori încetarea funcţionării acestora.

Această situaţie se referă la pierderea unuia dintre cele cinci simţuri pe care le are omul : văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul.

Infracţiunea de vătămare corporală gravă există şi atunci când se produce numai slăbirea unui simţ, chiar dacă în conţinutul articolului nu se vorbeşte decât de pierderea unui simţ.

În al doilea rând, este vorba de lipsirea persoanei de o parte a corpului care îndeplineşte o anumită funcţie (pierderea unui plămân sau rinichi), sau de situaţia în care organul sau simţul este păstrat, dar nu-şi mai poate îndeplini funcţia.

c) Producerea unei infirmităţi permanente, fizice sau psihice.

Prin infirmitate se înţelege stare anormală de inferioritate în care este pusă persoana în raport cu celelalte persoana şi chiar în raport cu propria ei stare, anterioară săvârşirii faptei. Infirmitatea trebuie să aibă caracter permanent, adică să nu poată fi vindecată.

d) Sluţirea. Prin sluţire se înţelege un grav prejudiciu estetic

produs victimei, schimbarea înfăţişării normale a acesteia într-o înfăţişare neplăcută, respingătoare.

Sluţirea poate fi rezultatul unei desfigurări (schimbarea înfăţişării feţei), deformări (schimbarea formei corpului) sau unei mutilări ( pierderea unei părţi din corp). Sluţirea trebuie să aibă caracter permanent.

34

e) Avortul. Prin avort se înţelege întreruperea cursului sarcinii şi

expulzarea produsului de concepţie. Pentru existenţa infracţiunii se cere, pe de o parte, ca victima să fie o femeie însărcinată, iar pe de altă parte, ca făptuitorul să fie ştiut sau fi putut cunoaşte această împrejurare.

f) Punerea în primejdie a vieţii persoanei. Dacă făptuitorului a creat posibilitatea reală şi

concretă ca victima sa înceteze din viaţa, înseamnă că a pus în primejdie viaţa persoanei.

6. Latura subiectivă. Vătămarea corporală (art. 182 alin. 1 C.p.) se săvârşeşte cu intenţia indirectă sau cu praeterintenţie.

7. Consumarea. Tentativa la vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 alin. 1 C.p., nu este posibilă, dar, în cazul prevăzut de alin. 2, tentativa este posibilă şi pedepsită.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se produce vreuna dintre urmările arătate în art. 182 alin. 1 C.p.

8. Sancţiunea. Vătămarea corporală gravă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

9. Formă agravată. Potrivit art. 182 alin. 2 C.p., infracţiunea este mai gravă dacă fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute în aliniatul 1 al textului. Fapta este mai gravă pentru că este săvârşită cu intenţia directă. Sancţiunea în cazul agravantei este închisoarea de la 3 la 10 ani.

35

Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

(art. 183 C.p.)

1. Definiţie. Această infracţiune prezintă un grad ridicat de pericol social deoarece fapta are ca rezultat moartea unei persoane. Potrivit art. 183 C.p., infracţiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte există atunci când “ vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180-182 C.p. a avut ca urmare moartea victimei”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei.

3. Obiectul material. Obiectul material al lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte îl constituie corpul victimei

4. Subiectul. Nu se cere o calitate specială făptuitorului, infracţiunea putând fi săvârşită de orice persoană. Participaţia penală este posibilă sub toate formele : coautorat, instigare sau complicitate.

5. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se realizează prin acţiuni sau inacţiuni identice cu cele prin care se realizează infracţiunile de lovire sau alte violenţe (art. 180 C.p.), de vătămare corporală (art.181 C.p.) şi vătămare corporală gravă ( art. 182 C.p.) şi trebuie să aibă ca urmare moartea victimei.

Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul produs este necesar să existe o legătură de cauzalitate.

36

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată, pentru că numai lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă, moartea victimei, este datorată culpei făptuitorului.

7. Consumarea. Tentativa nu este posibilă, iar infracţiunea se consumă în momentul producerii morţii victimei.

8. Sancţiunea. Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.

37

Lipsirea de libertate în mod ilegal

(art. 189 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 189 alin. 1 C.p., infracţiunea constă în “lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal”.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la libertatea fizică a persoanei, adică la dreptul acesteia de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu propria sa voinţă, precum şi în relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei, în cazul formelor agravate.

3. Obiectul material. Lipsirea de libertate în mod ilegal are obiect material, constând în corpul victimei, doar în cazul unor forme agravate ale infracţiunii, când, de exemplu, victima este supusă unor suferinţe.

4. Subiectul. Subiect al acestei infracţiuni poate fi orice persoană. Participaţia penală este posibilă, atât forma coautorului, cât şi în forma instigării sau a complicităţii.

5. Latura obiectivă. Lipsirea de libertate în mod ilegal presupunere o faptă prin care o persoană este lipsită de libertatea fizică, adică de posibilitatea de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu propria sa voinţă.

Elementul material se realizează printr-o acţiune (de exemplu, făptuitorul închide persoana într-o încăpere împiedicând-o astfel să se deplaseze, sau, dimpotrivă, o urcă într-un vehicul, silind-o să se deplaseze) sau printr-o inacţiune (în cazul nepunerii în libertate a persoanei, care

38

a fost lipsită de libertate în mod legal, după încetarea cauzei care a determinat luarea măsurii).

Pentru existenţa infracţiunii, nu interesează locul şi nici timpul săvârşirii faptei sau mijloacele folosite de făptuitor.

Nu are importanţă dacă victimei i s-a lăsat ori nu libertatea de mişcare într-un anumit perimetru şi nici dacă locul unde s-a produs privarea de libertate era închis sau deschis, stabil sau mobil (ex. un autoturism).

De asemenea, nu prezintă interes faptul că regimul la care a fost supusă victima a fost mai blând sau mai riguros, ori dacă acesteia i s-au îngrădit unele libertăţi.

Lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât victima să fie împiedicată în mod efectiv de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu voinţa sa şi să aibă un caracter ilegal.

O lipsire de libertate de o durată chiar extrem de redusă va constitui infracţiune, dacă victima, având de efectuat un anumit act, nu l-a putut îndeplini datorită lipsirii ei de libertate (de exemplu, victima trebuie să se prezinte la un concurs5.

Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate.

6. Latura subiectivă. Lipsirea de libertate în mod ilegal se săvârşeşte cu intenţie.

7. Consumarea. Tentativa la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este pedepsită, consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce urmarea faptei, adică momentul în care persoana este lipsită de posibilitatea de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu voinţa sa.

5 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p153.

39

8. Sancţiunea. Lipsirea de libertate în mod ilegal, în forma simplă, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

9. Forme agravate. Potrivit art. 189 alin. 2 C.p., lipsirea de libertate în mod ilegal este mai gravă “în cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori dacă sănătatea sau viaţa ei sunt puse în pericol”.

Conform art. 189 alin. 3, fapta este mai gravă dacă în schimbul eliberării, se cere ca statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvernamen-tală sau un grup de personae, să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act.

Fapta prezintă un grad maxim de pe social, dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, potrivit art. 189 alin. 4 C.p..

Sancţiunea în cazul agravantelor este închisoarea de la 5 la 12 ani (art. 189 alin. 2), de la 5 la 15 ani (art. 189 alin.3) şi de la 15 la 25 de ani (art.189 alin.4).

40

Violarea de domiciliu(art. 192 C.p.)

1. Definiţie. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, decât pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice ori pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

Conform art. 192 C.p., violarea de domiciliu constă în „pătrunderea, fără drept, în orice mod, într-o locuiţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de ale părăsi la cererea acesteia”.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la inviolabilitatea domiciliului, adică la dreptul persoanei de a-şi desfăşura viaţa privată, într-un loc ales în mod liber.

3. Obiect material. Această infracţiune nu are obiect material.

4. Subiectul. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană, iar participaţia penală este posibilă în toate formele.

5. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se realizează, fie printr-o acţiune de pătrundere, fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, fie prin refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.

41

Pentru existenţa infracţiunii în prima sa modalitate de săvârşire, se cere, în primul rând, o acţiune de pătrundere, care trebuie să se facă într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.

Prin locuinţă se înţelege locul ales în mod liber de o persoană, unde aceasta îşi desfăşoară efectiv viaţa sa personală. Nu interesează dacă locuinţa este permanentă sau temporară (de exemplu, o cameră închiriată la hotel pentru o noapte) dacă este vorba de o construcţie anume destinată pentru a fi locuită (de exemplu, o casă, un apartament), sau dacă este vorba de o construcţie, care, fără a avea această destinaţie, este totuşi folosită drept locuinţa (de exemplu, o magazie amenajată ca locuinţă).

Prin încăpere se înţelege o parte dintr-o construcţie destinată să servească drept locuinţă şi care este folosită ca atare în mod efectiv (de exemplu, o cameră dintr-un apartament, în care o persoană îşi desfăşoară viaţa).

Dependinţele sunt acele locuri care constituie o prelungire al locuinţei şi care întregesc folosinţa acesteia. Nu are importanţă dacă dependinţele fac corp comun cu locuinţa sau sunt separate. Sunt dependinţe şi spaţiile comune ale unui imobil (scara, holul, terasa acoperită etc).

Loulc împrejmuit este acel loc separat printr-o îngrăditură de locurile învecinate care întregeşte folosinţa ( de exemplu, o curte, o grădină etc).

Infracţiunea de violare de domiciliu există indiferent dacă persoana vătămată deţine sau nu locuinţa în baza unui titlu legal.

Este necesar, pentru existenţa infracţiunii, ca pătrunderea în locuinţă, încăpere etc. să se facă fără consimţământul persoanei care le foloseşte.

42

A doua modalitate de săvârşire a infracţiunii presupune refuzul făptuitorului de a părăsi o locuinţă, încăpere etc. la cererea persoanei care le foloseşte.

Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate, este necesară, în primul rând, prezenţa făptuitorul în locuinţă, încăpere etc., indiferent de modul de pătrundere.

Totodată, trebuie să existe o cerere expresă, categorică, adresată făptuitorului de a părăsi locuinţa, încăperea etc. în care se află.

6. Latura subiectivă. Violarea de domiciliu se săvârşeşte numai cu intenţie. Nu se cere un motiv sau scop special în săvârşirea faptei.

7. Consumarea. Tentativa infracţiunii de violare de domiciliu este posibilă, dar nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul pătrunde în domiciliu sau refuză să-l părăsească şi astfel se produce rezultatul periculos al faptei.

8. Sancţiunea. Violarea de domiciliu, în ambele modalităţi de săvârşire, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

9. Forme agravate. Formele agravate ale violării de domiciliu sunt prevăzute în alin. 2 al art. 192 C.p. Potrivit textului, infracţiunea este mai gravă în următoarele împrejurări:

a) dacă fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată;b) dacă fapta se săvârşeşte de două sau mai multe

persoane împreună; c) dacă fapta se săvârşeşte în timpul nopţii;d) dacă fapta se săvârşeşte prin folosirea de calităţi

mincinoase.

43

Formele agravate ale violării de domiciliu se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.

Violul( art. 197 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 197 alin 1 C.p. infracţiunea constă în “actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit, sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa”.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de viol are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei de orice sex.

3. Obiectul material. Infracţiunea de viol are obiect material, constând în corpul persoanei, pentru că asupra acestuia se exercită nemijlocit atât constrângerea cât şi actul sexual.

4. Subiectul. Infracţiunea de viol poate fi săvârşită de orice persoană indiferent de sex. Subiect al infracţiunii poate fi şi minorul care răspunde penal.

Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.

5. Latura obiectivă. Infracţiunea de viol presupune un act sexual, de orice natură, care are loc între două persoane de sex opus sau de acelaşi sex.

44

Actul sexual cu persoane de sex diferit sau de acelaşi sex trebuie realizat prin constrângere sau profitând de neputinţa acesteia de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, deci fără consimţământul persoanei a cărei libertate sexuală a fost încălcată.

Constrângerea poate fi fizică sau morală, iar opunerea victimei trebuie să fie efectivă şi categorică, ci nu de circumstanţă.

Constrângerea fizică şi constrângerea morală trebuie să fie exercitate pentru a determina persoana de sex opus sau de acelaşi sex la act sexual de orice natură.

Nu are relevanţă dacă ameninţarea priveşte victima sau o rudă apropiată sau cine a exercitat constrângerea asupra victimei, autorul ori complicele.

O altă modalitate de realizare a violului, este cea în care făptuitorul profită de neputinţa victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Consimţământul persoanei de sex diferit sau de acelaşi sex lipseşte şi în acest caz, însă, faţă de modalitatea de realizare prin constrângere, unde victima opune rezistenţă, în această situaţie subiectul pasiv nu se poate opune, datorită stării în care se află, de neputinţă de a se apăra sau se a-şi exprima voinţa. Neputinţa victimei de a se apăra presupune situaţia în care aceasta, datorită unei infirmităţi fizice, nu are capacitatea fizică de a opune rezistenţă făptuitorului.

Între acţiunea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de viol se săvârşeşte cu intenţie directă. Dacă făptuitorul a realizat actul sexual profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, pentru existenţa

45

violului, este necesar ca acesta să fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei, această stare a victimei.

7. Tentativa şi consumarea. Tentativa la infracţiunea de viol este pedepsită de lege.

Infracţiunea de viol se consumă în momentul în care este încălcată libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex opus sau de acelaşi sex, prin realizarea actului sexual de orice natură, cu ajutorul constrângerii sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. Violul este susceptibil de realizare şi în formă continuată, epuizându-se în momentul comiterii ultimului act sexual.

Infracţiunea de viol include în conţinutul ei, în mod natural, lipsirea de libertate necesară realizării actului sexual prin constrângere. Lipsirea de libertate care depăşeşte această necesitate îşi păstrează autonomia şi constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu care violul intră în concurs.

8. Sancţiunea. Infracţiunea de viol se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani. În cazul formei simple a infracţiunii de viol, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

9. Forme agravate. Potrivit alin. 2 infracţiunea este mai gravă atunci când fapta se săvârşeşte în una sau unele dintre următoarele patru circumstanţe sau împrejurări:

a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;

b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;

c) victima este membru al familiei;

46

d) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;

Infracţiunea de viol în forma agravată prevăzută în art. 197 alin. 2 se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 18 ani.

Potrivit alin. 3, infracţiunea este mai gravă dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani sau dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Violul în forma prevăzută în art. 197 alin. 3 C.p. se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 ani, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani şi cu închisoare de la 15 la 25 de ani, dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

47

Perversiunea sexuală(art. 201 C.p.)

1. Definiţie. Infracţiunea prevăzută de art. 201 C.p. constă, potrivit alin.1, în “actele de perversiune sexuală săvârşite în public sau dacă au produs scandal public”.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de perversiune sexuală are obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la viaţa sexuală a persoanei, care implică realizarea actelor sexuale în mod firesc, cu respectare normelor de decenţă şi moralităţii publice.

3. Obiectul material. Infracţiunea are şi un obiect material constând în corpul persoanei asupra căreia se execută actele de perversiune sexuală.

4. Subiectul. Infracţiunea de perversiune sexuală poate fi săvârşită de orice persoană.

Infracţiunea poate fi săvârşită cu participaţie în forma instigării sau a complicităţii.

5. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se realizează prin săvârşirea unor acte de perversiune sexuală, adică a unor acte sexuale nefireşti.

Este necesar ca actele de perversiune sexuală să se săvârşească în public sau să producă scandal public. Fapta se săvârşeşte în public în accepţiunea prev. de art. 152 C.p.

Prin scandal public se înţelege reacţia unui număr nedeterminat de persoane care, luând cunoştinţă de săvâr-şirea acestor acte sexuale, îşi exprimă sentimentele de indignare şi revoltă provocate de această faptă.

Între actele sexuale nefireşti săvârşite şi scandalul public produs trebuie să existe un raport de cauzalitate.

48

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de perversiune sexuală se săvârşeşte cu intenţie.

7. Tentativa şi consumarea. Tentativa este pedepsită de lege, infracţiunea se consumă în momentul producerii scandalului public, ca rezultat al săvârşirii actelor de perversiune sexuală în formă consumată.

8. Sancţiunea. Infracţiunea de perversiune sexuală se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

9. Forma agravate. Constituie infracţiunea de perversiuni sexuale şi săvârşirea unor acte de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani (alin.2), precum şi actele de perversiune sexuală cu o persoană între 15 şi 18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator, ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosind calitatea sa (alin.3).

Fapta este mai gravă dacă actele de perversiune sexuală au fost săvârşite asupra unei persoane în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere (alin.4).

De asemenea, fapta este mai gravă dacă a avut ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (alin.5).

Pedeapsa pentru fapta prevăzută la alin. 2 şi 3 este închisoare de la 2 la 7 ani, iar pentru actele de perversiune săvârşite în ipoteza alin. 4, închisoare de la 3 la 10 ani. Perversiunea sexuală ce a avut ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 18 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, închisoare

49

de la 15 la 25 de ani. La formele agravate se aplică şi pedeapsa interzicerii unor drepturi.

Insulta

(art. 205 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 205, alin. 1 C.p., constituie infracţiune de insultă “atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane, prin cuvinte, gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură”. De asemenea, potrivit alin. 2, este insultă şi “fapta de a atribui unei persoane un defect, o boală sau infermitate care, chiar reale de ar fi, nu trebuie relevate”.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de insultă are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la demnitatea persoanei.

3.Obiect material. Infracţiunea de insultă nu are obiect material.

4. Subiectul. Infracţiunea de insultă poate fi săvârşită de orice persoană.

Infracţiunea poate fi săvârşită cu participaţie în forma instigării şi a complicităţii în toate cazurile, iar în forma coautorului numai atunci când se realizează pe altă cale decât cea orală.

5. Latura obiectivă. Elementul material al acestei infracţiuni se poate realiza prin săvârşirea uneia dintre următoarele acţiuni: acţiunea de atingere a onoarei unei persoane, acţiunea de atingere a reputaţiei unei persoane sau acţiunea de atribuire unei persoane a unui defect,

50

boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu trebuie relevate.

Acţiunea de atingere, a onoarei unei persoane constă în orice acţiune prin care se lezează sentimentul de preţuire pe care persoana îl are faţă de ea însăşi. Fapta constituie infracţiunea de insultă chiar dacă colectivitatea ar avea asupra persoanei o apreciere tot atât de nefavorabilă ca şi cea pe care o provoacă acţiunea ofensatoare.

Acţiunea de atingere a reputaţiei unei persoane constă în orice acţiune prin care se lezează bunul renume pe care şi l-a câştigat persoana în colectivitate, adică stima, consideraţia, respectul de care se bucură ea din partea celorlalţi oameni.

Acţiunea de atribuire a unui defect, boală sau infirmitate constă în acţiunea care se impută sau se reproşează unei persoane de o stare de inferioritate fizică sau psihică în raport cu ceilalţi oameni. Nu constituie infracţiune imputarea unui defect, boală sau infirmitate de care suferă persoana, atunci când această imputare nu se face într-un mod de natură a umili, ci din compasiune sau pentru a o determina să se supună unor îngrijiri medicale în vederea vindecării.

Acţiunea se poate referi la un fapt determinat sau nedeterminat ori chiar la o simplă apreciere. Pentru existenţa infracţiuni de insultă, sub aspectul laturii obiective, se mai cere ca acţiunea ofensatoare să se refere la fapte sau aprecieri pentru care nu se admite proba verităţii sau, în cazul în care este admis această probă, faptele sau aprecierile respective să fie neadevărate.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de insultă se săvârşeşte cu intenţie.

51

7. Consumarea. Tentativa este posibilă numai dacă fapta se săvârşeşte pe altă cale decât cea orală, dar legea nu o pedepseşte.

Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii acţiunii cu caracter ofensator, moment în care se produce şi urmarea faptei adică încălcarea onoarei sau reputaţiei persoanei. Infracţiunea se poate realiza şi în formă continuată.8. Sancţiune. Infracţiunea de insultă se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 2 ani sau cu amendă.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

9. Cauza care exclude existenţa infracţiunii.Potrivit art. 207 C.p., acţiunea ofensatoare săvârşită

împotriva unei persoane nu constituie infracţiune, dacă, cu privire la cele afirmate sau imputate s-a făcut proba verităţii. Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau impunerea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim.

Proba verităţii, conform art. 207 C.p., constă în posibilitatea acordată de lege celui care a săvârşit acţiunea de ofensatoare a dovedii că cele afirmate sau imputate corespund realităţii. Dacă făptuitorul reuşeşte să facă această dovadă, fapta nu constituie infracţiunea de insultă.

52

Calomnia(art. 206 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 206 C.P., infracţiunea de calomnie constă în “afirmarea ori imputarea în public prin orice mijloace a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public”.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de calomnie are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la demnitatea persoanei.

3. Obiect material. Calomnia este lipsită de obiect material.

4. Subiectul. Infracţiunea de calomnie poate fi săvârşită de orice persoană, legea necerând subiectul acestei infracţiuni vreo calitate specială.

Infracţiunea poate fi săvârşită cu participaţie sub forma instigării sau a complicităţii în toate cazurile, iar sub forma coautorului, numai în cazul în care se comite pe altă cale decât cea orală.

5. Latura obiectivă. Infracţiunea se realizează printr-o acţiune de afirmare sau imputare în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public.

Pentru realizarea infracţiunii sub acest aspectul elementului material, se cere, în primul rând, o acţiune de afirmare sau o acţiune de imputare.

Acţiunea de afirmare sau acţiunea de imputare poate fi săvârşită în orice mod şi prin orice mijloc.

53

Oricare dintre aceste acţiuni poate fi săvârşită prin cuvinte oral sau în scris, prin presă, prin gesturi sau imagini, cuvintele pot fi rostite direct de făptuitor sau pot fi transmise sau reproduse cu ajutorul unor mijloace mecanice etc.

Pentru realizarea infracţiunii sub aspectul laturii obiective, se cere, în al doilea rând, ca acţiunea de afirmare sau imputare să privească o persoană determinată.

Nu este necesar ca persoana sau persoanele la care se referă afirmarea sau imputarea să fie de faţă.

Pentru realizarea infracţiunii sub aspectul laturii obiective, se cere în al treilea rând, ca afirmarea sau imputarea privitoare la o persoană să aibă drept obiect o faptă determinată.

Dacă afirmare sau imputare nu priveşte o faptă determinată individualizată adică o realitate concretă, care poate fi identificată şi verificată, ci are un caracter general, nu există infracţiunea de calomnie, ci infracţiunea de insultă.

Fapta determinată, care constituie obiectul afirmării sau imputării se poate referi fie la viaţa publică, fie la viaţa privată a persoanei.

Pentru existenţa infracţiunii se cere, de asemenea, ca fapta afirmată sau imputată să fie o faptă, care, dacă ar fi adevărată, ar expune persoana la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public.

Dacă afirmarea sau imputarea a fost făcută pentru apărarea unui interes legitim şi se dovedeşte că fapta la care se referă este adevărată, infracţiunea de calomnie este înlăturată, potrivit art. 207 C.p.

54

Este necesar ca infracţiunea de calomnie ca afirmarea sau imputarea faptei să fie făcută în public.

Dacă condiţia publicităţii nu este îndeplinită fapta nu constituie infracţiune de calomnie, ci infracţiune de insultă.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de calomnie se săvârşeşte cu intenţie.

7. Consumarea. Tentativa nu este pedepsită de lege. Infracţiunea se consumă în momentul în care afirmarea sau imputarea, având ca obiect o faptă determinată privitoare la o persoană, a devenit publică, deoarece în acest moment se produce urmarea faptei, adică încălcarea demnităţii persoanei.

8. Sancţiunea. Infracţiunea de calomnie se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

10. Cauza care înlătură existenţa infracţiunii.Potrivit art. 207 C.p., nu constituie infracţiune de

calomnie fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii.

55

Furtul (art. 208 C.p.)

1. Definiţie. Furtul simplu constă, potrivit art. 208 alin. 1 C.p., în “luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”.

De asemenea, furtul simplu constă, potrivit art. 208 alin. 4 C.p., în “luarea în condiţiile alin. 1 al textului, a unui vehicul, în scopul de a-l folosi pe nedrept”.

Potrivit art.208 alin 3 va exista furt şi atunci când bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii faptei acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.

2. Obiectul juridic. Furtul are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile.

Posesia asupra bunurilor mobile fiind exercitată, de regulă, de proprietar, prin ocrotirea posesiei se realizează, implicit, şi ocrotirea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Posesia legitimă este apărată împotriva oricui, chiar şi împotriva proprietarului. Posesia nelegitimă este şi ea apărată, însă nu este apărată şi împotriva proprietarului.

3. Obiectul material. Infracţiunea de furt are ca obiect material bunul mobil, aflat în posesia sa detenţia altuia, asupra căruia se exercită acţiunea de luare.

Obiectul material al furtului se caracterizează, aşadar, în primul rând prin aceea că este un bun mobil.

Pot constitui obiect material al furtului părţi artificiale ale organismului uman (de exemplu, o proteză).

56

Banii şi hârtiile de valoare sunt considerate bunuri mobile şi pot constitui obiectul material al furtului.

Pot constitui material a furtului arborii, recoltele, după ce au fost desprinse de sol, precum şi fructele, după ce au fost desprinse de tulpini.

De asemenea, legea asimilează bunului mobil şi înscrisurile.

Obiectul material al furtului poate fi şi un vehicul. Într-un asemenea caz, furtul poate fi săvârşit fie în scopul însuşirii pe nedrept fie în scopul folosirii pe nedrept.

În cazul furtului, legea punând posesia şi detenţia asupra bunului mobil pe acelaşi plan sub raportul ocrotirii, cerinţa referitoare la aflarea bunului în posesie sau detenţia altuia este îndeplinită dacă, în momentul săvârşirii faptei, bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane decât proprietarul. Nu interesează cine este proprietarul şi nici dacă persoana la care a fost luat bunul era sau nu titular al vreunui drept de a-l poseda sau deţine.

Se include în această categorie şi bunurile mobile aparţinând unor persoane juridice a căror patrimoniu constituie proprietate privată.

4. Subiectul. Infracţiunea de furt poate fi săvârşită de orice persoană. Infracţiunea de furt există şi atunci când cel care săvârşeşte fapta are, în totul sau în parte, un drept de proprietate asupra bunului. Nu interesează, sub aspectul existenţei infracţiunii, dacă proprietarul are calitatea de soţ sau rudă apropiată în raport cu partea vătămată, ori dacă, fiind un minor, fapta a fost săvârşită fapta este o persoană care locuieşte împreună cu persoana vătămată ori este găzduită de aceasta. În situaţiile de mai

57

sus însă, acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Furtul poate fi săvârşit de o singură persoană sau de mai multe persoane. Dacă fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, furtul este calificat, potrivit art. 209 lit. a C.P. Întrucât prin săvârşirea furtului de două sau mai multe persoane împreună se înţelege săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane în calitate de coautori sau de cel puţin o persoană în calitate de autor, ajutată de altă persoană în calitate de complice concomitent, furtul simplu este susceptibil de o săvârşire cu participaţie numai sub forma instigării şi a complicităţii anterioare.

5. Latura obiectivă. Infracţiunea de furt se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin acţiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia.

O cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii este, deci, ca acţiunea de luare să se exercite asupra unui bun mobil, care se găseşte în posesia sau detenţia unei alte persoane şi luarea să se fi făcut fără consimţământul acesteia.

Prin posesie şi detenţie se înţelege o simplă stăpânire de fapt.

Acţiunea de luare se realizează prin două acte: deposedarea, adică scoaterea bunului din posesia sau detenţia unei persoane şi aproprierea, adică trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Luarea se poate înfăptui şi prin inacţiune, când se predă o masă de bunuri şi se omite intenţionat predarea anumitor bunuri.

58

Doctrina şi jurisprudenţa a apreciat că acţiunea de luare se poate realiza prin diverse moduri: apucare, înhăţare, ascundere, desprindere, prin utilizarea unor instrumente de cuplare ori prin mijloace cum ar fi:cu propria mână, prin folosirea unor animale dresate, prin racordări la sursele de energie etc.6 Nu are importanţă modul sau mijlocul de săvârşire a furtului.

În cazul furtului săvârşit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept, infracţiunea se realizează tot prin acţiune de luare, numai că, făptuitorul nu urmăreşte însuşirea vehiculului, ci numai însuşirea folosinţe lui.

Nu interesează nici locul sau timpul săvârşirii furtului, afară de cazul când săvârşirea faptei în anumite condiţii de loc sau timp califică furtul (săvârşirea faptei într-un loc public, în timpul nopţii etc.)7.

Luarea bunului trebuie să se facă fără consimţământul persoanei în posesia sau detenţia căreia se află bunul. Pentru ca luarea unui bun să nu reprezinte furt, trebuie să fie dat consimţământul de către o persoană capabilă, înainte sau în timpul săvârşirii faptei.

Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt este necesar ca între acţiunea de luare şi rezultat trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de furt sesăvârşeşte cu intenţia directă, pentru că făptuitorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale

În cazul furtului, poate exista şi o intenţie indirectă, atunci când bunul furat conţine în el un alt bun, a cărui existenţă făptuitorul a putut-o prevedea şi a acceptat 6 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal roman. Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971,p.463.7 O. Loghin, T. Toader, op. cit.,p.261.

59

rezultatul acţiunii sale (luarea unei haine în care se află bani).

Latura subiectivă cuprinde şi un scop special, acela de însuşire pe nedrept a unui bun sau, în cazul alin. 4, cînd sustragerea vehiculului se face în scopul de a-l folosi pe nedrept

7. Tentativa şi consumarea. Tentativa lainfracţiunea de furt este pedepsită de lege (art. 222 C.p.).

Furtul se consumă în momentul realizării celui de-al doilea act, în momentul imposedării, al trecerii bunului în posesia sau detenţia făptuitorului.

Infracţiunea există în formă consumată chiar dacă făptuitorul nu a reuşit să păstreze bunul, pentru că a fost prins imediat după luarea acestuia şi chiar dacă făptuitorul nu a reuşit să facă acte de dispoziţie cu privire la bunul furat.

Furtul săvârşit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept se consumă în momentul deplasării vehiculului de către autor.

Furtul se poate realiza în formă continuă sau continuată, epuizarea având loc, în momentul încetării acţiunii de luare, în cazul formei continue, sau momentul săvârşirii ultimei acţiuni de luare, în cazul formei continuate.

8. Sancţiunea. Furtul se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani.

Când furtul este comis de un minor, pedeapsa cu închisoarea se reduce la jumătate sau se aplică o măsură educativă, iar în cazul tentativei, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

9. Furtul urmărit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 210 C.p.). Potrivit art. 210

60

C.p., furtul săvârşit între soţi sau rude, apropiate, ori de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmăreşte numai plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În aceste cazuri, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Furtul calificat(art. 209 C.p.)

61

1. Potrivit art.209 C.p., furtul este calificat când se săvârşeşte în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;b) de o persoană având asupra sa o armă sau o

substanţă narcotică;c) de către o persoană mascată, deghizată sau

travestită;d) asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de

a-şi exprima voinţa sau de a se apăra;e) într-un loc public;f) într-un mijloc de transport în comun;g) în timpul nopţii;h) în timpul unei calamităţi;i) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără

drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;j) privind un bun care face parte din patrimoniul

cultural;k) privind un act care serveşte pentru dovedirea

stării civile, pentru legitimare sau identificare.Furtul calificat prevăzut la alin. 1 şi 2 se pedepseşte

cu închisoare de la 3 la 15 ani.Forma agravate:Infracţiunea are două forme agravate, prevăzute în

alin. 3 şi 4.Prima formă agravată, prevăzută în alin. 3, constă

în furtul privind următoarele categorii de bunuri:a) ţiţei, produse petroliere sau gaze naturale din

conducte, depozite, cisterne, ori vagoane-cisternă;b) componente ale sistemelor de irigaţii;c) componente ale reţelelor electrice;

62

d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică în caz de incendii;

e) un mijloc de transport sau oricare alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;

f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport;

g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa autovehiculelor şi a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii.

Sancţiunea pentru prima formă agravată este închisoare de la 4 la 18 ani.

A doua formă agravată există potrivit alin. 4 când furtul a produs consecinţe deosebit de grave. În conformitate cu prevederile art. 146 C.p., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 1.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.

Sancţiunea constă în închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

a) furtul săvârşit de două sau mai multe persoane împreună.

Periculozitatea sporită a faptei săvârşită în aceste condiţii este dată de faptul că mai mulţi participanţi la

63

comiterea infracţiunii au şanse mai mari de reuşită, prin forţa de intervenţie, prin îndrăzneala cu care acţionează şi prin posibilităţile sporite de anihilare a piedicilor sau de ascundere a bunurilor furate.

Condiţia cerută de lege pentru reţinerea acestei agravante este ca făptuitorii să fi săvârşit fapta împreună, să fi acţionat efectiv şi concomitent.

Există furt calificat şi atunci când unul dintre cei doi participanţi nu răspunde penal, pentru minoritate, iresponsabilitate sau eroare de fapt.

b) furtul săvârşit de către o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică.

Furtul săvârşit în aceste împrejurări este mai periculos, deoarece făptuitorul înarmat sau care are asupra sa o subatanţă narcotică este mai periculos, mai sigur pe el, ştiind că are mijloacele necesare pentru anihilarea victimei.

Pentru existenţa agravantei se cere ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă sau o substanţă narcotică în momentul comiterii faptei, dar fără să o folosească pentru că ar intra sub incidenţa art. 211 C.p.- tâlhăria.

c) furtul săvârşit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită.

Caracterul mai grav al furtului comis astfel este relevat de modul în care infractorul acţionează, într-o manieră în care intimidează şi înfricoşează victima, fiind, totodată, greu de recunoscut sau identificat.

d) furtul asupra unei persoane incapabile de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra.

Fapta comisă în aceste condiţii este mai gravă, avându-se în vedere situaţia victimei aflată într-o stare de

64

neputinţă de a se apăra, de a se opune sau de a-şi exprima voinţa, ceea ce sporeşte şansele de reuşită a infractorului.

Persoana vătămată se află în incapacitate de a-şi exprima voinţa atunci când este într-o stare psiho-fizică ce o pune în imposibilitatea de a conştientiza ce se întâmplă în jurul său.

Starea de incapacitate se poate datora unei boli, unei stări de oboseală extremă, beţiei sau vârstei fragede ori înaintate, şi nu trebuie să fie cauzată de făptuitor sau participanţi.

e) furtul săvârşit într-un loc public.Gravitatea furtului săvârşit într-un loc public este

dată de faptul că, într-o astfel de împrejurare, făptuitorul poate profita de aglomeraţie, atât în ceea ce priveşte acţiunea de luare a bunului, cât şi în ce priveşte posibilitatea de a-şi pierde urma.

Prin loc public se înţelege orice loc, care prin natura sau destinaţia lui este în permanenţă accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană – parcuri, străzi, pieţe etc., precum şi orice alt loc în care publicul are acces, dar numai în anumite intervale de timp ori numai cu anumite ocazii – magazine, restaurante, săli de sport, săli de spectacol etc.

g) furtul săvârşit într-in mijloc de transport încomun.

Aglomeraţia şi fluxul mare de călători din mijloacelede transport în comun sunt împrejurări care favorizează săvârşirea furtului şi de aceea gravitatea faptei este mai mare.

Mijlocul de transport în comun este acel mijloc de transport anume destinat sau care are posibilitatea de a

65

transporta mai multe persoane deodată – autobuz, tramvai, metrou etc..

Este necesar ca mijlocul de transport să fie folosit, în momentul săvârşirii faptei, în conformitate cu destinaţia sa, nefiind furt calificat dacă acesta se află în depou, garaj etc.

Această agravantă nu se reţine în cazul furturilor din taxiuri, pentru că taxiurile nu sunt considerate mijloace de transport în comun.

g) furtul săvârşit în timpul nopţii. Fapta săvârşită în timpul nopţii este mai gravă

pentru că făptuitorul este greu de recunoscut şi identificat, poate acţiona mai uşor pe întuneric şi poate transporta şi ascunde bunurile furate în siguranţă.

Prin timpul nopţii se înţelege acel interval de timp de când întunericul s-a sustituit luminii, până când lumina va lua locul întunericului8.

Agravanta există indiferent dacă infractorul a profitat sau nu de timpul nopţii ori dacă a săvârşit doar o parte din activitatea infracţională în timpul nopţii.

h) furtul săvârşit în timpul unei calamităţi.Această agravantă este reţinută în cazul în care

furtul este săvârşit în timpul unui cutremur, inundaţii, epidemii, când atenţia oamenilor este focalizată pe salvarea unor vieţi ori unor bunuri de valoare deosebită şi activitatea infracţională se poate desfăşura mai uşor.

Calamitatea este o situaţie generată de un eveniment neaşteptat, independent de voinţa omului sau

8 G. Antoniu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, A Filipaş, C-tin Mitrache, V Popovici, C. Filişanu, Practică judiciară penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992, , p.117

66

datorat unei erori umane, cu urmări grave pentru colectivitate.

i) furtul comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.

Agravanta priveşte anumite moduri, mijloace şi metode folosite de către făptuitor, care prezintă periculozitate sporită.

Efracţia reprezintă înlăturarea oricărui obiect sau dispozitiv de siguranţă ce se interpune între infractor şi bunul ce urmează a fi sustras.

Escaladarea presupune trecerea peste un obstacol care separă infractorul de bunul a cărui sustragere se urmăreşte.

Cheia adevărată este cheia pe care posesorul, detentorul sau proprietarul bunului o foloseşte în mod obişnuit şi care este întrebuinţată fără drept de către infractor.

Cheia mincinoasă este cheia contrafăcută, falsă ori alt instrument cu care făptuitorul deschide un dispozitiv de închidere-deschidere.

j) furtul săvârşit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural.

Gravitatea faptei este dată, în acest caz, de valoarea bunului sustras, care poate avea o valoare inestimabilă artistică, istorică, documentară etc.

k) furtul unui act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Furtul unui act de stare civilă, de legitimare sau identificare este mai grav, având în vedere că, pe de-o parte aceste acte stabilesc poziţia juridică a persoanei, iar

67

pe de altă parte, fiind falsificate, constituie un mijloc de realizare a altor infracţiuni.

Actele de stare civilă sunt: certificatul de naştere, certificatul de căsătorie etc., iar cele de legitimare sau identificare: cartea de identitate, legitimaţia de serviciu etc.

l) furtul săvârşit în condiţiile art. 209 alin.3 C.p.Modalităţile de comitere a furtului pentru această

agravantă sunt cele expuse în formele agravante precedente, fiind important şi definit obiectul material, care poate consta în ţiţei, gazolină, instalaţii de comunicaţii etc.

m) furtul care a produs consecinţe deosebit de grave.

Conform art. 146 C.p., prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2000000000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzate unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 C.p. ori altei persoane fizice sau juridice.

Tâlhăria

68

(art. 211 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 211 C.p., tâlhăria constă în “furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi în furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”.

Tâlhăria este o infracţiune complexă, furtul constituind activitatea principală, iar folosirea violenţei sau a ameninţării, ori a altor mijloace, o activitate secundară. Violenţa sau ameninţarea constituie doar un mijloc pentru realizarea scopului infracţiunii - furtul.

2. Obiectul juridic. Tâlhăria are două obiecte juridice speciale, un obiect juridic principal, care este identic cu cel al furtului şi care constă în relaţiile sociale referitoare la posesia şi detenţia asupra bunurilor mobile, precum şi un obiect juridic secundar, care constă în relaţiile sociale referitoare la viaţă, integritatea corporală sau libertatea persoanei.

3. Obiectul material. Tâlhăria are ca obiect material un bun mobil, pentru că are în conţinutul său infracţiunea de furt, dar poate avea ca obiect material şi corpul victimei, când sunt folosite pentru realizarea furtului violenţe, ameninţări sau alte mijloace de anihilare a voinţei persoanei.

4. Subiectul. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană, iar participaţia penală este posibilă atât sub forma coautorului, cât şi sub forma instigării sau a complicităţii.

69

Coautoratul există şi atunci când unii dintre participanţi au contribuit direct numai la realizarea actelor de violenţă sau ameninţare, iar alţii, numai la sustragerea bunurilor9.

5. Latura obiectivă. Elementul material al acestei infracţiuni complexe se realizează prin două acţiuni: acţiunea principală, de furt, şi acţiunea secundară, de folosire a violenţei sau a ameninţărilor ori punerea victimei în stare de inconştientă sau neputinţă de a se apăra

Acţiunea de furt constă în luarea bunului mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, ceea ce implică un act de deposedare şi un act de imposedare.

Activitatea adiacentă se poate realiza prin una din următoarele acţiuni alternative: întrebuinţarea de violenţe, întrebuinţarea de ameninţări, punerea victimei în stare de inconştienţă sau punerea victimei în neputinţă de a se apăra.

În cazul tâlhărie în formă simplă, violenţele la care se referă textul sunt cele prevăzute în art. 180 şi 181 C.p.

Ameninţarea constă în orice act prin care se realizează o constrângere morală a persoanei.

Punerea victimei în stare de inconştienţă presupune aducerea acesteia în situaţia de a nu-şi da seama, de a nu percepe, prin folosirea unor narcotice sau a altor substanţe.

Prin punerea victimei în neputinţă de a se apăra se înţelege aducerea acesteia în situaţia de a nu putea folosi posibilităţile de apărare pe care altfel le-ar fi putut folosi.

9 O. Loghin, T.Toader, op. cit., p. 284.

70

Starea de inconştienţă sau de neputinţă de a se apăra nu trebuie să fie preexistente acţiunii făptuitorului, ci este necesar să se datoreze manoperelor folosite de acesta în acest scop.

Acţiunea secundară a tâlhăriei poate fi îndreptată atât împotriva posesorului sau detentorului bunului cât şi împotriva oricărei alte persoane care ar interveni pentru a împiedica săvârşirea furtului ori pentru prinderea şi deposedarea făptuitorului de bunul furat.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă.

Latura subiectivă a tâlhăriei include, în afara scopului specific furtului – însuşirea pe nedrept a bunului – şi scopul folosirii violenţei, a ameninţării etc. pentru săvârşirea furtului ori pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii sau asigurat scăpării făptuitorului.

7. Tentativa şi consumarea. Tentativa la infracţiunea de tâlhărie este sancţionată de lege (art. 222 C.p.).

Tâlhăria se consumă în momentul când executarea activităţii principale – furtul – a fost dusă până la capăt, dar cu condiţia ca făptuitorul să fi folosit violenţa, ameninţarea etc.

8. Forme agravate. Potrivit alin. 2 al art. 211 C.p., tâlhăria este mai gravă dacă s-a săvârşit în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;b) de o persoană având asupra sa o armă sau o

substanţă narcotică;c) de către o persoană mascată, deghizată sau

travestită;

71

d) în timpul nopţii;e) într-un loc public sau într-un mijloc de transport;f) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;g) în timpul unei calamităţi;h) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182. Potrivit alin. 3 al art. 211 C.p. tâlhăria este şi mai

gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

8. Sancţiunea. Tâlhăria în formă simplă sepedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani, iar tâlhăria săvârşită în împrejurările prevăzute în alin 2 al art. 211 C.p., se pedepseşte cu închisoare de la 5la 20 de ani.

Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei, se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Înşelăciune(art. 215 C.p.)

72

1. Definiţie. Înşelăciunea constă, conform art. 215 alin. 1 C.p., în “inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă”.

2. Obiectivul juridic. Infracţiune de înşelăciune are ca obiect juridic special relaţiile sociale cu caracter patrimonial care implică încredere şi buna credinţă.

3. Obiectivul material. Infracţiunea de înşelăciune poate avea ca obiect material bunurile mobile sau imobile. Pot constitui obiectul material al infracţiunii şi înscrisurile care au valoare patrimonială.

4. Subiectul. Infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită de orice persoană.

Infracţiunea poate fi săvârşită cu participaţie sub oricare dintre formele acesteia.

5. Latura obiectivă. Infracţiunea de înşelăciune poate presupune sub aspectul obiective, în primul rând, o acţiune de inducere în eroare.

Această acţiune poate fi săvârşită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, fiind necesar ca făptuitorul să folosească anumite mijloace apte să aducă la rezultatul pe care îl urmăreşte.

Mijloacele de inducere în eroare pot fi extrem de variate, iar dacă mijlocul folosit prezintă o mare aparenţă de veridicitate, este considerat “fraudulos”, ceea ce duce la agravarea infracţiunii.

Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune nu are relevanţă dacă victima a fost sau nu uşor indusă în eroare.

73

Acţiunea de inducere în eroare trebuie să aibă ca rezultat pricinuirea unei pagube, adică a unui prejudiciu material.

Între acţiunea de inducere în eroare şi paguba pricinuită trebuie să existe un raport de cauzalitate.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de înşelăciune se săvârşeşte cu intenţie directă.

Latura subiectivă a infracţiuni include şi scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust.

Prin folos material se înţelege orice profit, avantaj, care poate fi evaluat în bani şi care atunci când este realizat duce la creşterea patrimoniului. Folosul injust este acel folos la care făptuitorul nu era îndreptăţit.

Pentru existenţa infracţiunii nu interesează dacă făptuitorul urmăreşte folosul pentru sine sau pentru altul.

7. Tentativă şi consumarea. Tentativa la această infracţiune este pedepsită de lege.

Infracţiunea de înşelăciune se consumă în momentul în care se produce paguba, cu rezultat al activităţii de inducere în eroare.

8. Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

9. Infracţiunea în convenţii. În alin 3 al art. 215 C.p. este prevăzută o formă specială a infracţiunea de înşelăciune, care constă în “inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul, în condiţii stipulate”.

74

Această formă a înşelăciunii poate fi realizată nu numai printr-o acţiune de inducere în eroare, ci şi printr-o acţiune de menţinere în eroare.

Atât acţiunea de inducere în eroare cât şi acţiunea de menţinere în eroare trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract.

Pentru existenţa înşelăciunii este necesar ca inducerea sau menţinerea în eroare să fie produs în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţii stipulate.

10. Forma agravate. Atât înşelăciunea prevăzută în alin 1 al art. 215 C.p. cât şi cea prevăzută în alin. 3 al acestui text sau mai grave dacă au fost săvârşite prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.

Înşelătoria agravată din alin 2 se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Cu aceeaşi sancţiune se pedepseşte, potrivit alin 4 al art. 215 C.p., „emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau a unei persoane ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară precum şi fapte de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului”.

Potrivit ultimului alineat, „înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.

75

Tulburarea de posesie(art. 220 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 220 C.p., tulburarea de posesie constă în “ocuparea în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia”.

Tulburarea de posesie seamănă cu furtul; în cazul furtului se încalcă posesia asupra unui bun mobil, prin luarea acestuia, fără consimţământul posesorului, iar în cazul tulburării de posesie, se încalcă posesia asupra unui bun imobil, prin ocuparea, fără drept, a acelui bun.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de tulburare de posesie are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la posesia asupra bunurilor imobile şi relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală sau libertatea persoanei, în cazul agravantei. În cazul ocupării imobilului prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, infracţiunea are ca obiect juridic secundar relaţiile sociale referitoare la integritatea bunurilor.

3. Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material, în primul rând, bunul imobil ocupat de făptuitor în condiţiile art. 220 C.p. (o casă de locuit, dependinţe, curte sau grădină, un teren agricol etc). Nu interesează dacă posesia este exercitată de proprietar sau de altă persoană.

Dacă făptuitorul a folosit violenţa pentru ocuparea imobilului, infracţiunea are ca obiect material, în al doilea rând, corpul victimei.

Dacă ocuparea imobilului s-a făcut prin desfiinţare sau strămutarea semnelor de hotar, semnele de hotar

76

desfiinţate sau strămutate constituie şi ele obiect material al infracţiunii.

4. Subiectul. Infracţiunea de tulburare de posesie poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege subiectului unei infracţiuni. Subiect al infracţiunii poate fi şi proprietarul imobilului, dacă acesta se găseşte în posesia legitimă a altei persoane.

Tulburare de posesie poate fi săvârşită cu participaţie.

5. Latura obiectivă. Infracţiunea de tulburare de posesie presupune, în primul rând, o acţiune de ocupare a unui imobil aflat în posesia altuia. A ocupa un imobil înseamnă a-l lua în stăpânire. Este necesar ca luarea în stăpânire a imobilului să fie efectivă, adică să aibă o anumită durată. Nu interesează dacă imobilul a fost ocupat în întregime sau în parte.

Ocuparea imobilului aflat în posesia altuia trebuie să se facă, în al doilea rând, fără drept.

6. Latura subiectivă. Tulburarea de posesie se săvârşeşte numai cu intenţie.

Latura subiectivă a infracţiunii nu include vreun motiv sau scop special.

7. Consumarea. Tentativa este posibilă în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, dacă legea nu prevede sancţionarea ei.

Infracţiunea se consumă în momentul ocupării imobilului aflat în posesia altuia, adică în momentul în care făptuitorul, pătrunzând în imobil, a reuşit să-l ia în stăpânire.

Dacă, după luarea în stăpânire a imobilului, făptuitorul rămâne în acel imobil, tulburarea de posesie

77

prelungindu-se în timp, ia forma continuă de săvârşire. În acest caz, infracţiunea se epuizează în momentul în care încetează ocuparea fără drept a imobilului.

8. Sancţiunea. Infracţiunea de tulburare de posesie se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Dacă imobilul se găseşte în posesia unei persoane private, cu excepţia cazului în care acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

9. Forme agravate. Potrivit alin. 1 al art. 220 C.p., “dacă fapta prevăzută în alin. 1 al textului se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia”, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Potrivit alin. 3 al art. 220 C.p., dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe persoane împreună, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 7 ani.

78

Ultrajul (art. 239 C.p.)

1. Definiţie. Ultrajul constă, în conformitate cu dispoziţiile art. 239 C.p., în “insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii”.

Insulta, calomnia, ameninţarea au fost incluse, ca modalităţi alternative de realizare, în conţinutul ultrajului, care se caracterizează astfel ca fiind o infracţiune complexă.

2. Obiectul juridic. Ultrajul are ca obiect juridic special relaţiile referitoare la respectul datorat autorităţii de stat. Fiind o infracţiune complexă, ultrajul are şi un obiect juridic secundar, care constă fie în relaţiile sociale referitoare la demnitatea persoanei, fie în relaţiile sociale referitoare la libertatea morală a persoanei.

Prin funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat se înţelege acea funcţie care conferă funcţionarului atribuţii, care nu ar putea fi îndeplinite fără exerciţiul autorităţii de stat, adică fără competenţa de a da dispoziţii şi de a lua măsuri necesare pentru respectarea lor.

3. Obiectul material. Infracţiunea de ultraj, în forma sa simplă (art. 239 alin. 1 C.p.) nu are un obiect material. Un asemenea obiect există însă în cazul formei agravate a infracţiunii care se realizează prin lovire sau orice alte acte de violenţă, precum şi prin vătămare

79

corporală. În acest caz, obiectul material al infracţiunii constă în corpul victimei.

4. Subiectul. Legea nu cere subiectului infracţiuni de ultraj vreo calitate specială , ceea ce înseamnă că infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană.

Participaţia penală este posibilă atât în forma coautorului cât şi în forma instigării şi a complicităţii.

5. Latura obiectivă. Realizarea sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de ultraj presupune, înainte de toate, o insultă, o calomnie sau ameninţare săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. În cadrul conţinutului de ultraj, acţiunile de insultă, calomnie şi ameninţare constituie modalităţi alternative de realizare a elementului material. În consecinţa, pentru existenţa infracţiunii, este suficient să se săvârşească numai una dintre aceste atribuţii.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de ultraj se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă.

7. Consumarea. Tentativa la infracţiunea de ultraj nu este pedepsită de lege. Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea fiind săvârşită se produce urmarea periculoasă a faptei.

8. Sancţiunea. Ultrajul se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani.

9. Forma agravate. Potrivit alin. 2 i.p. I al art. 239 C.p., care prevede o formă agravată a infracţiunii de ultraj, aceasta constă în “lovirea sau orice acte de violenţă, precum şi în vătămarea corporală săvârşite împotriva persoanei prevăzute în alin. 1, aflată în exerciţiul funcţiunii”.

80

Infracţiunea de ultraj este de asemenea, mai gravă, potrivit prevederilor alin. . 2 i.p. a II-a, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei.

Ultrajul de forma prevăzută în art. 239 alin 2 . 2 i.p. I C.p., se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, iar dacă a avut loc ca urmare vătămarea corporală gravă, sancţiunea constă în închisoare de la 3 la 12 ani.

Potrivit prevederilor alin. 3, dacă faptele prevăzute în alineatele precedente sunt săvârşite împotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm ori alt militar, maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani.

10. Cazuri speciale de pedepsire. Legiuitorul a considerat că asupra persoanelor ce îndeplinesc o funcţie importantă de stat ori publică sau care implică exerciţiul autorităţii de stat se pot realiza acte indirecte de intimidare, îndreptate împotriva soţilor, copiilor ori părinţilor. Potrivit prevederilor art. 239 C.p., “în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 180-182, 189 şi 193 săvârşite împotriva soţului, copiilor sau părinţilor persoanelor prevăzute în art. 238 sau în art. 239 alin. 3, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, maximul pedepsei se majorează cu o treime”.

81

Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri ( art. 242 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 242 alin. 1, constituieinfracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri „sustragerea ori distrugerea unui dosar, registru, document sau orice alt înscris care se află în păstrarea sau deţinerea unui organ sau instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele la care se referă art.145”.

Conform alin.2, infracţiunea constă în „ distrugerea din culpă a vreunuia dintre înscrisurile prevăzute în alin. precedent, care prezintă o valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau altă asemenea valoare”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special al infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri constă în relaţiile sociale referitoare la respectul autorităţii, care presupun ca documentele acestor organe sau instituţii să se bucure de absolută siguranţă.

3. Obiect material. Infracţiunea are ca obiect material un dosar, registru, document sau orice alt înscris ori un înscris cu valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau altă asemenea valoare.

4. Subiect. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană. Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, infracţiunea este mai gravă.

5. Latura obiectivă. În forma prevăzută în alin.1 al art. 241 C.p., infracţiunea se realizează sub aspectul elementului material, fie printr-o acţiune de sustragere, fie printr-o acţiune de distrugere, iar în forma prevăzută în alin. 2 al textului, numai printr-o acţiune de distrugere.

82

Prin sustragere se înţelege scoaterea bunului din stăpânirea organului sau instituţiei respective şi trecerea în stăpânirea proprie. Distrugerea constă în acţiunea de nimicire totală sau parţială a înscrisului.

Nu interesează dacă dosarul, registrul sau documentul aparţinea sau nu acelei unităţi, fiind suficient să se fi aflat în păstrarea sau deţinerea ei.

Pentru realizarea elementului material al infracţiunii prevăzut în alin.2 este necesar ca dosarul, registrul, documentul sau alt asemenea înscris să prezinte valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau altă asemenea valoare.

Infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri nu este o infracţiune complexă, adică nu include în conţinutul ei, acţiuni incriminate distinct ( furtul, distrugerea) – pentru că aceste infracţiuni fac parte din categorii diferite.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, în forma prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, iar în forma prevăzută în alin. 2, infracţiunea se săvârşeşte din culpă, fie simplă, fie cu prevedere.

În forma prevăzută de alin. 1, tentativa este posibilă şi se sancţionează. În forma prevăzută de alin. 2, infracţiunea săvârşindu-se din culpă, tentativa nu este posibilă.

7. Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea încriminată fiind executată, se produce urmarea periculoasă a faptei.

8. Sancţiunea. În forma prevăzută în alin. 1 infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3

83

ani, iar în forma prevăzută de alin.2 al textului, cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.

9. Forma agravată. Potrivit alin. 3 al art. 242 C.p., infracţiunea este mai gravă dacă faptele prevăzute în alin.1 şi 2 sunt săvârşite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Realizarea agravantei implică existenţa cumulativă a două condiţii: făptuitorul să fie funcţionar public şi fapta să fie săvârşită de acesta în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Prin funcţionar public se înţelege potrivit art. 147 alin. 1 C.p., orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, cu o însărcinare de price natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C.p.

Săvârşirea infracţiunii în formă agravată atrage majorarea cu un an al maximului pedepselor prevăzute în alin.1 şi 2 al art. 242 C.p.

84

Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor(art. 246 C.p.)

1. Definiţie. Funcţionarii publici sau orice alţi funcţionari trebuie să-şi desfăşoare activitatea de serviciu fără a aduce atingere intereselor legale ale persoanelor.

Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în “fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitatea a cărei bună desfăşurare presupune îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în mod corect, cu respectarea intereselor legale ale persoanelor.

3. Obiect material. De regulă, infracţiunea este lipsită de un obiect material. Există, însă, situaţii când încălcarea îndatoririlor de serviciu s-a făcut în legătură directă cu un anume bun, caz în care infracţiunea are şi un obiect material, constând în cel bun.

4. Subiectul. Subiectul activ al infracţiunii este circumstanţiat, el nu poate fi decât de un funcţionar public sau un alt funcţionar, conform art. 258 C.p.

Potrivit art.147 alin.1 C.p., funcţionar public poate fi orice persoană, care exercită permanent sau temporar cu orice titlu, o însărcinare de orice natură, salarizată sau nu în cadrul unei instituţii publice, iar funcţionar poate fi

85

orice salariat al unei persoane juridice, conform alin.2 al art. 147 C.p.

5. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se realizează, fie printr-o acţiune – îndeplinirea defectuoasă a unui act, fie printr-o inacţiune – neîndeplinirea unui act.

Prin “act” se înţelege acea operaţie pe care făptuitorul trebuie să o efectueze în temeiul îndatoririlor sale de serviciu.

Pentru existenţa infracţiunii, acţiunea sau omisiunea făptuitorului trebuie să fie săvârşite în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.

Funcţionarul public sau funcţionarul se află în exerciţiul atribuţiilor de serviciu când desfăşoară activităţi specifice postilui pe care îl ocupă sau când duce la îndeplinire unele dispoziţii ale şefilor ierarhici.

O condiţie necesară pentru realizarea elementului material este ca neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea în mod defectuos a unui act de către funcţionarul public sau de către orice alt funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului ce constituie un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi vătămarea adusă intereselor legale ale unei persoane, trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

6. Latura subiectivă. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se săvârşeşte, în ambele sale modalităţi de realizare, acţiune sau inacţiune, numai cu intenţie.

86

7. Consumarea. Infracţiunea săvârşită în forma sa comisivă este susceptibilă de tentativă, dar legea nu prevede sancţionarea acesteia, iar în cealaltă formă tentativa nu este posibilă.

Consumarea are loc atunci când infracţiunea se realizează prin acţiune, în momentul îndeplinirii actului în mod defectuos, iar atunci când infracţiunea se rea-lizează prin inacţiune, în momentul expirării termenului înăuntrul căruia trebuia îndeplinit actul respectiv. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor poate fi săvârşit în formă continuată.

8. Sancţiunea. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă făptuitorul este funcţionar public şi cu închisoare de la 6 luni la 2 ani, dacă acesta este funcţionar.

87

Abuzul în serviciuprin îngrădirea unor drepturi

(art. 247 C.p.)

1. Definiţie. Constituţia României recunoaşte şi garantează o deplină egalitate în drepturi tuturor cetăţenilor ţării indiferent de naţionalitate, rasă, sex sau religie.

Potrivit art. 247 C.p., infracţiunea constă în “îngrădirea, de către un funcţionar public a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru aceasta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie.

2. Obiectul juridic. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate ce trebuie desfăşurată fără a fi îngrădită folosinţa sau exerciţiul drepturilor vreunui cetăţean sau crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie.

3. Obiect material. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi este lipsit, de regulă, de obiect material, dar poate avea, în unele cazuri, şi un asemenea obiect, când este vorba, de exemplu, de modificarea unui act de stare civilă.

4. Subiectul. Subiectul activ este calificat, neputând fi decât de un funcţionar public sau de un alt funcţionar, iar subiect pasiv poate fi orice persoană.

5. Latura obiectivă. Infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi se poate realiza, sub aspectul elementului material, fie prin acţiunea de îngrădire a folosinţei sau exerciţiului drepturilor vreunui

88

cetăţean, fie prin acţiunea de creare pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe teme de naţionalitate, rasă, sex sau religie.

În prima modalitate de realizare a elementului material al infracţiunii, făptuitorul, fără temei legal, îi îngrădeşte unui cetăţean folosinţa drepturilor sale sau îl împiedică să le exercite, prin acte comisive ori omisive în întregime sau în parte.

Cea de a doua modalitate constă în crearea de către făptuitor, fără nici o justificare legală, a unei situaţii de inferioritate pentru subiectul pasiv, pe criterii de naţionalitate, rasă, sex sau religie.

Este o condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii ca acţiunea făptuitorului, în ambele forme, să fie săvârşită pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie.

Trebuie să existe o legătură cauzală între acţiunea abuzivă a făptuitorului şi urmarea periculoasă a faptei, constând în lezarea unui drept al cetăţeanului.

6. Latura subiectivă. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi se săvârşeşte cu intenţie directă.

7. Consumarea. Deşi este posibilă tentativa, în cazul abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, legea nu o sancţionează.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea făptuitorului de îngrădire a unor drepturi este dusă până la capăt şi se produce urmarea imediată, adică lezarea unui drept al persoanei.

8. Sancţiunea. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public, şi

89

închisoare de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni, dacă fapta este săvârşită de un funcţionar.

Abuzul în serviciu contra intereselor publice ( art. 248 C.p. )

1. Definiţie. Infracţiunea constă, conform art.248 C.p., în „fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al uni organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acestuia”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic al abuzului în serviciu contra intereselor publice constă, în principal, în relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, iar în secundar în relaţiile sociale referitoare la patrimoniul persoanelor juridice enumerate în textul art.248 C.p.

3. Obiect material. Această infracţiune nu are, de regulă, obiect material, însă, există situaţii când activitatea infracţională este realizată cu privire la un anumit bun, şi atunci există obiect material, constând în acel bun.

4. Subiectul. Subiectul infracţiunii este calificat, fiind un funcţionar public sau alt funcţionar (ex. angajatul unei instituţii de stat care a întocmit defectuos unele acte , în exercitarea atribuţiilor de serviciu, şi astfel a cauzat o tulburare bunului mers al

90

respectivei instituţii). Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

5. Latura obiectivă. Elementul material al faptei constă, fie într-o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, fie într-o inacţiune - neîndeplinirea unui act.

Acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să aibă loc în timpul exerciţiului atribuţiilor de serviciu şi să cauzeze o tulburare însemnată bunului mers a unui organ sau a unei instituţii de stat sau o pagubă.

Prin „tulburarea însemnată a bunului mers al unei unităţi” se înţelege o afectare semnificativă, importantă, a relaţiilor de serviciu, o atingere adusă funcţionării ireproşabile a acelei instituţii sau unităţi. Aceasta „tulburare” trebuie să fie efectivă, de o anumită gravitate şi determinată în concret, în raport cu specificul activităţii acelei unităţi.

Pentru existenţa infracţiunii este suficient să se producă una din cele două urmări periculoase: fie o tulburare bunului mers a unui organ, instituţii sau unităţi, fie o pagubă patrimoniului acestora.

Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe un raport cauzal.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea se realizează numai cu intenţie, chiar dacă elementul material se realizează printr-o inacţiune. Nu se cere existenţa unui scop sau un motiv special.

7. Consumarea. În cazul formei comisive tentativa este posibilă, dar nu este sancţionată.

În forma comisivă, infracţiunea se consumă în momentul îndeplinirii actului în mod defectuos, atunci când se produce tulburarea însemnată sau paguba, iar în forma sa omisivă, se consumă în momentul expirării

91

termenului înăuntrul căruia trebuia îndeplinit actul. Infracţiunea este posibilă în formă continuă sau continuată.

8. Sancţiunea. este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Abuzul în serviciu în formă calificată

( art. 248’ C.p. ) Abuzul în serviciu în formă calificată este o formă

agravantă a infracţiunilor de abuz prevăzute la art. 246, art. 247 şi art. 248 C.p. şi există atunci când „...faptele prevăzute în art. 246, 247 şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave”.

Prin „consecinţe deosebit de grave” se înţelege, conform art. 146 C.p. o pagubă materială mai mare de două miliarde lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile prevăzute de art. 145 C.p.

În cazul concursului de infracţiuni se va stabili paguba pentru fiecare faptă în parte şi nu este admis ca încadrarea juridică să se facă în raport cu suma prejudiciilor produse prin întreaga activitate infracţională.

Sancţiunea este închisoarea de la 5 la 15 ani, dacă fapta a fost săvârşită de un funcţionar public şi cu închisoare de la 5 la 10 ani, dacă a fost săvârşită de un funcţionar. Instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Neglijenţa în serviciu

92

(art. 249)

1. Definiţie. Infracţiunea de neglijenţă în serviciu constă, potrivit art. 249 C.p., în încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

2. Obiectul juridic. Neglijenţa în serviciu are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.

3. Subiectul. Numai funcţionarii publici sau funcţionarii pot fi subiecţi ai infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Participaţia penală este posibilă doar în forma participaţiei improprie.

4. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune sau inacţiune, şi constă în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, încălcare care a produce o tulburare însemnată bunului mers al unui organ, al unei instituţii sau uneia dintre unităţile relevate în art.145 C.p. sau o pagubă patrimoniului acestora ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Prin “îndatorire de serviciu” se înţelege acea atribuţie a funcţionarului public sau funcţionarului, cuprinsă în fişa postului, pe baza unor acte normative, specifică serviciului respectiv, iar prin “încălcarea unei îndatoriri de serviciu” se înţelege nerespectarea,

93

nesocotirea îndatoririlor de serviciu, cu caracter general sau special.

Dispoziţia organului ierarhic superior constituie îndatorire de serviciu pentru funcţionarul public sau alt funcţionar, dacă este dată în temeiul unei norme juridice a cărei aplicare intră în sarcina acestuia10.

Pentru ca vătămarea intereselor legale ale unei persoane să constituie o urmare periculoasă, cu caracter penal, trebuie să fie importantă, să cauzeze persoanei un prejudiciu semnificativ, lucru ce este stabilit de către instanţa de judecată.

Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea periculoasă trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

5. Latura subiectivă. Infracţiunea de neglijenţă în serviciu se săvârşeşte numai din culpă, care poate fi simplă sau cu previziune.

6. Consumarea. Tentativa la infracţiunea de neglijenţa în serviciu, nu este posibilă.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce urmarea periculoasă a faptei.

7. Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

8. Forma agravată. Potrivit alin. 2 al art. 249 C.p., neglijenţa în serviciu este mai gravă, dacă fapta a avut consecinţe deosebit de grave.

Neglijenţa în serviciu în forma agravantă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Purtarea abuzivă

10 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi pres㔪ansa”-S.R.L., Bucureşti, 1994, p.332.

94

(art. 250 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 250 alin. 1 C.p., infracţiunea constă în „întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu”, iar potrivit alin. 2, în „lovirile sau alte acte de violenţă, săvârşite în condiţiile alin. 1”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special constă, în principal, din relaţiile sociale privind activitatea de serviciu, care trebuie să se desfăşoare în mod normal, funcţionarii având obligaţia să aibă un comportament civilizat, corect, faţă de persoanele cu care intră în contact pe linie de serviciu, iar în secundar din relaţiile sociale privind demnitatea sau integritatea corporală ori sănătatea persoanei.

3. Obiect material. În cazul art. 250 alin. 1 C.p., infracţiunea nu are obiect material, iar în cazul alin.2 obiectul material este corpul persoanei asupra căreia se exrecită lovirile sau alte violenţe.

4. Subiectul. Subiectul activ alinfracţiunii este circumstanţiat; el nu poate fi decât un funcţionar public sau alt funcţionar.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: instigare, complicitate şi coautorat, numai că, pentru această din urmă formă (coautorat), făptuitorul trebuie să aibă aceeaşi calitate specială, de funcţionar public sau alt funcţionar.

5. Latura obiectivă. Sub aspectul laturii obiective, purtarea abuzivă este o infracţiune comisivă, acţiunea făptuitorului constând, fie în întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, fie în loviri sau alte violenţe.

95

Prin „expresii jignitoare” se înţelege orice manifestare prin care se aduce atingerea onoarei sau reputaţiei victimei.

În conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă, înforma alin.1, sunt absorbite insulta sau calomnia, iar în forma alin.2, este absorbită infracţiunea prevăzută de art. 180 C.p.- loviri sau alte violenţe.

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca funcţionarul public sau funcţionarul să fie în exerciţiul funcţiunii, iar persoana vătămată să fie prezentă în momentul săvârşirii faptei.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de purtare abuzivă se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă. Nu se cere existenţa vreunui scop sau motiv special.

7. Consumarea. Tentativa la infracţiunea de purtare abuzivă nu este sancţionată. Infracţiunea se consumă instantaneu, în momentul când sunt întrebuinţate expresiile jignitoare, iar când are un caracter continuat, se epuizează în momentul săvârşirii ultimei acţiuni.

8. Sancţiunea. este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă.

9. Forma agravată. Potrivit alin. 2 al art. 250 C.p. infracţiunea de purtare abuzivă este mai gravă dacă fapta se realizează prin loviri sau alte violenţe, deci fapta prevăzută de art. 180 C.p., absorbită în conţinutul acestei infracţiuni. Dacă lovirile au avut ca urmare o vătămare corporală ori o vătămare corporală gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei sunt aplicabile regulile concursului de infracţiuni între purtarea abuzivă şi infracţiunile prevăzute de art. 181 sau 182 C.p.

96

Sancţiunea pentru forma agravantă este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Făptuitorul care a săvârşit fapta în ambele modalităţi, prevăzute de alin. 1 şi alin.2, va răspunde numai pentru purtare abuzivă în formă agravată.

Neglijenţa în păstrarea secretului de stat( art. 252 C.p.)

1. Definiţie. Comportarea neglijentă cu privire la păstrarea secretului de stat este incriminată în art. 252 C.p. astfel: „neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale privitoare la activitea de serviciu, care presupune din partea funcţionarilor o atitudine responsabilă, o atenţie sporită în ceea ce priveşte documentele ce cuprind secrete de stat.

3. Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material documentul, ce constituie secret de stat, distrus, alterat, pierdut sau sustras.

4. Subiectul. Textul art. 252 C.p. nu prevede, pentru subiectul infracţiunii, vreo calitate specială, dar se consideră că acesta este calificat – funcţionar public ori alt funcţionar, pentru că numai un funcţionar poate deţine

97

sau cunoaşte secrete de stat. Documentele ce reprezintă secrete de stat trebuie să fie cunoscute sau deţinute în virtutea atribuţiilor de serviciu.

Participaţia penală este posibilă numai în modalitatea improprie de realizare.

5. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune sau inacţiune, ce constau într-o comportare neglijentă în păstrarea secretului de stat care are ca urmări, fie distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea documentului, fie aflarea acelui secret de o altă persoană. Prin distrugere se înţelege nimicirea documentului, prin alterare– degradarea totală sau parţială a documentului, prin pierdere – întreruperea contactului cu documentul din partea funcţionatului respectiv, iar prin sustragere, scoaterea documentului din posesia funcţionarului care-l avea în păstrare şi trecerea lui în posesia altei persoane.

Pentru existenţa infracţiunii trebuie ca fapta de neglijenţă să aducă atingere intereselor statului, să creeze o stare de pericol pentru un interes al statului. Importanţa documentelor, ce constituie secrete de stat, distruse, alterate, pierdute sau sustrase, precum şi punerea în pericol a unor interese de stat, se apreciază de către instanţa de judecată.

Art. 150 C.p. defineşte secretele de stat ca fiind documentele şi datele care au vădit un astfel de caracter sau cele declarate ori calificate astfel prin Hotărâri de Guvern.

6. Latura subiectivă. Sub aspectul laturii subiective infracţiunea se realizează numai din culpă sub ambele forme: simplă sau cu previziune.

98

7. Consumarea. Infracţiunea de neglijenţă în păstrarea secretului de stat nu este susceptibilă de tentativă şi se consumă în momentul când s-a produs una din urmările periculoase.

8. Sancţiunea. Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Luarea de mită(art. 254 C.p.)

1. Definiţie. Conform art. 254 C.p., luarea de mită constă în „fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”.

2. Obiectul juridic special. Luarea de mită are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, care trebuie să se desfăşoare corect, onest, de către funcţionarii publici şi ceilalţi funcţionari, fără a se lăsa influenţaţi sau corupţi în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

3. Obiectul material. Infracţiunea de luare de mită nu are obiect material, pentru că activitatea funcţionarului public nu priveşte nemijlocit un bun sau

99

persoană11. Dacă, însă, acţiunea făptuitorului priveşte în mod direct un bun, infracţiunea are şi obiect material, ce constă în bunul respectiv.

4. Subiectul. Subiect activ al infracţiunii de luare de mită nu poate fi decât un funcţionar public sau un alt funcţionar. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, dar în cazul coautoratului făptuitorul trebuie să aibă calitatea specială cerută de lege autorului.

Subiect pasiv al infracţiunii este organul, instituţia sau o unitate din cele prevăzute la art.145 C.p., ori altă persoană juridică unde funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea. Cel care dă mită nu participă la infracţiunea de luare de mită, fiind autor al altei infracţiuni-dare de mită.

5. Latura obiectivă. Luarea de mită se poate realiza, sub aspectul elementului material, fie printr-o acţiune, fie printr-o infracţiune.

Acţiunea poate consta în pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin făptuitorului, ori în acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, iar inacţiunea constă în nerespingerea de către acesta a unei asemenea promisiuni.

A pretinde ceva înseamnă a cere, a formula o pretenţie; nu interesează dacă această pretenţie a fost ori nu satisfăcută.

A primi ceva înseamnă a lua ceva în posesie, un bun sau o sumă de bani, ce nu i se cuvin. În acest caz, este necesar să existe şi acţiunea corelativă de oferire (dare de mită) efectivă a bunului sau folosului. Primirea se poate realiza direct sau prin intermediar, dar şi prin

11 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., p. 280.

100

alte mijloace (virarea unei sume de bani într-un cont bancar).

A accepta o promisiune înseamnă a-şi da acordul referitor la promisiunea, oferta, făcută de cineva.

A nu respinge promisiunea înseamnă acceptarea tacită a promisiunii mituitorului.

Pentru existenţa infracţiunii trebuie îndeplinite unele condiţii esenţiale:

- pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie să privească bani ori alte foloase;- banii sau foloasele să nu i se cuvină legal funcţionarului;- acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să se realizeze înainte sau concomitent îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii efectuării actului;- actul al cărei îndeplinire, neîndeplinire sau întârziere se cere să intre în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului. Funcţionarul care pretinde sau primeşte bani sau

foloase pentru îndeplinirea, neîndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu trebuie să fie competent a îndeplini sau nu a îndeplini acel act în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate. Nu are importanţă dacă ulterior funcţionarul şi-a pierdut calitatea deţinută.

Există infracţiunea de luare de mită şi când un funcţionar solicită o sumă de bani împrumut pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act, pentru că împrumutul este considerat un folos, un avantaj necuvenit.

101

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte numai cu intenţie directă.

Pentru existenţa infracţiunii se cere un scop special al făptuitorului – îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ori efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

7. Consumarea. Tentativa infracţiunii de luare de mită nu este pedepsită de lege. Infracţiunea se consumă în momentul pretinderii sau primirii banilor sau foloaselor necuvenite ori în momentul în care făptuitorul acceptă sau nu respinge promisiunea unor asemenea foloase.

8. Sancţiunea. Luarea de mită se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

9. Forme agravate. Potrivit alin. 2 al art. 254 C.p., luarea de mită este mai gravă dacă fapta a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control. Sancţiunea este, în cazul formei agravate, închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

În conformitate cu art. 254 alin. 3, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului în bani.

Există alte două forme agravate, prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Una dintre formele agravate, cuprinsă în art. 7 alin.1, este o extensie a alin.2 al art. 254, în sensul că luarea de mită este mai gravă, dacă este săvârşită de o persoană care are atribuţii de constatare sau de

102

sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

Cea de-a doua formă agravată, cuprinsă de art.9, prevede că fapta este mai gravă, dacă este săvârşită în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale, ori a unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale, precum şi a schimburilor ori investiţiilor internaţionale.

Darea de mită(art. 255 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 255 C.p., infracţiunea de dare de mită constă în “promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254 C.p.”. Spre deosebire de luarea de mită, darea de mită nu este o infracţiune de serviciu, ci o infracţiune în legătură cu serviciul.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de dare de mită are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu.

3. Obiectul material. Infracţiunea de dare de mită este lipsită, de regulă, de un obiect material. În literatura de specialitate se consideră că poate exista obiect material în cazul ofertei de mită respinsă de către

103

funcţionar12 sau dacă acţiunea făptuitorului se referă la un anumit bun, obiectul material constă în acel bun13.

4. Subiectul. Darea de mită este o infracţiune cu subiect activ necircumstanţiat, putând fi săvârşită de orice persoană.

Infracţiunile de dare şi luare de mită sunt corelative şi, datorită acestui lucru, întotdeauna mituitorul va fi subiect activ al infracţiunii de dare de mită, iar mituitul, subiect activ al infracţiunii de luare de mită14. Subiect pasiv al dării de mită este una din unităţile prevăzute de art. 145 C.p. sau orice altă persoană juridică.

Participaţia penală este posibilă atât în forma coautorului cât şi în forma instigării sau a complicităţii.

5. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii de dare de mită poate fi realizat prin săvârşirea uneia dintre următoarele acţiuni, prevăzute alternativ în textul legii: promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase unui funcţionar pentru a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru a efectua un act contrar acestor îndatoriri.

Promisiunea constă în făgăduiala, pe care o persoană o face unui funcţionar, de a da în viitor bani sau alte foloase, dacă aceasta va acţiona în sensul dorit de acea persoană.

Oferirea constă în prezentarea funcţionarului a folosului, pe care acesta urmează să-l primească pentru îndeplinirea, neîndeplinirea, sau întârzierea îndeplinirii

12 V. Dongoroz şi colab., op. cit. ,vol IV, p.139.13 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p.405.14 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., p.287.

104

actului respectiv. Nu interesează dacă oferta a fost sau nu acceptată.

Trebuie ca promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii actului avut în vedere de mituitor, dar în cazul existenţei ofertei nu mai are importanţă dacă bunurile sau foloasele au fost remise ulterior activităţii funcţionarului.

Este necesar ca actul pentru care se dă mită să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului.

Acţiunea constând în promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase poate fi săvârşită direct sau indirect.

Nu este relevant, pentru existenţa infracţiunii de dare de mită dacă promisiunea sau oferta a fost urmată de executare, de darea efectivă a banilor sau foloaselor.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de dare de mită se săvârşeşte cu intenţie directă.Latura subiectivă a infracţiunea de dare de mită include şi un scop special urmărit de făptuitor, care trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii. 7. Consumarea. Darea de mită se consumă în momentul în care făptuitorul promite, oferă sau dă funcţionarului banii sau foloasele necuvenite.

8. Sancţionarea. Darea de mită se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar dacă sancţiunea aplicată de către instanţă, este închisoare mai mare de 2 ani se poate dispune şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Conform art.255 alin. 4 C.p., se poate dispune şi confiscarea specială a banilor, valorilor sau oricăror alte

105

bunuri care au făcut obiectul dării de mită. În cazul în care mituitorul a fost constrâns sau a denunţat fapta anterior descoperirii, banii, valorile sau alte foloase nu se confiscă.

9. Cauza care exclude existenţa infracţiunii. Potrivit alin. 2 al art. 255 C.p., darea de mită nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită.

10. Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 3 al art. 255 C.p., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Traficul de influenţă (art. 257 C. p.)

1. Definiţie. În conformitate cu art. 257 C.p. infracţiunea constă în „ primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni sau daruri direct sau indirect pentru sine sau pentru altul săvârşită de o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.”

Prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie a fost extinsă sfera de cuprindere a infracţiunii de trafic de influenţă. Conform art. 8 din Legea nr. 78/2000, situaţia premisă pentru

106

existenţa infracţiunii a fost extinsă şi cu privire la societăţile comerciale, companiile şi societăţile naţionale, regiile autonome şi orice alţi agenţi economici15.

Totodată, conform art. 7 alin 3, dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană, care are atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, precum şi de un funcţionar cu atribuţii de control, maximul pedepsei se majorează cu 2 ani.

De asemenea, conform art. 9 din Legea nr. 78/2000, dacă infracţiunea de trafic de influenţă a fost săvârşită în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale, ori a unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa schimburile sau investiţiile internaţionale, maximul pedepsei se majorează cu 5 ani.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic constă în

relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate care trebuie să rămână în afara oricăror suspiciuni.

3. Obiect material. În literatura de specialitate există două opinii cu privire la obictul material al acestei infracţiuni. Într-o opinie, la care subscriem, se susţine că această infracţiune este lipsită de obiect material16. Alţi autori susţin că, de regulă, infracţiunea de trafic de influenţă nu are obiect material, dar că, în cazul în care făptuitorul primeşte o sumă de bani sau alte foloase, obiectul material există17.

15 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit.,p.297.16 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., p.298.17 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 412.

107

4.Subiect. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană, care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public.

În cazul în care fapta este comisă de un funcţionar care are şi el atribuţii în legătură cu acel act şi care se foloseşte de influenţa sa asupra funcţionarului ce îndeplineşte actul, sunt aplicabile regulile de la concursul de infracţiuni, între trafic de influenţă şi luare de mită.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitatea.

5. Latura obiectivă. Traficul de influenţă este o infracţiune comisivă care se realizează prin următoarele acţiuni: primire – preluarea efectivă de bani sau alte foloase, pretindere – formularea expres sau tacit a unei cereri în acest sens, acceptare de promisiuni sau daruri – ce presupune acordul cu privire la anumite bunuri ori foloase necuvenite.

Cele trei modalităţi de realizare a elementului material pot fi săvârşite direct sau indirect.

În situaţia în care cumpărătorul de influenţă are iniţiativa săvârşirii faptei, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca subiectul activ să fi primit efectiv bunurile sau foloasele sau să fi acceptat promisiunile, iar în situaţia în care traficantul de influenţă are această iniţiativă este suficient să existe pretinderea.

Prin a avea influenţă se înţelege a fi în anumite raporturi cu funcţionarul, iar prin a lăsa să se creadă că are influenţă se înţelege crearea unei false imagini persoanei că ar avea influenţă asupra funcţionarului sau atunci când întrebat, nu dezminte.

108

Nu are importanţă dacă făptuitorul a precizat sau nu numele funcţionarului, fiind suficient doar să precizeze funcţia deţinută se cel asupra căruia se exercită influenţa.

Pentru existenţa infracţiunii trebuie ca făptuitorul să promită că va interveni pentru ca funcţionarul să facă sau să nu facă un act, fără a avea relevanţă dacă intervenţia a avut loc sau nu, sau dacă acel act a fost sau nu efectuat18.

Acţiunile de pretindere, primire sau acceptare de promisiuni trebuie să fie săvârşite înainte ca funcţionarul să fi îndeplinit actul care constituie obiectul influeţei, pentru că altfel va fi vorba de infracţiunea de înşelăciune.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă.

Latura subiectivă include şi un scop special, acela al determinării funcţionarului să facă sau nu un act.

7. Consumarea. Tentativa nu se sancţionează, iar infracţiunea se consumă în momentul când făptuitorul pretinde, sau acceptă promisiunea, fiind irelevant dacă a făcut sau nu intervenţia.

8. Sancţiunea. Pedeapsa pentru trafic de influenţă este închisoarea de la 2 la 10 ani, şi dacă pedeapsa este închisoare mai mare de 2 ani se poate dispune interzicerea unor drepturi. Bunurile ce fac obiectul traficului pot fi confiscate, iar dacă acestea nu se găsesc, făptuitorul va fi obligat la plata echivalentului. Dacă cel care a cumpărat influenţa, a denunţat fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat, bunurile se restituie acestuia.

18 O. Loghin, T.Toader, op. cit.,p.413.

109

Mărturia mincinoasă (art. 260 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit alin. 1, al art. 260 C.p., constituie infracţiune de mărturie mincinoasă, „fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat”.

Dispoziţiile art. 260 alin.1 se aplică şi expertului sau interpretului.

2. Obiectul juridic. Infracţiunea de mărturie mincinoasă are ca obiect special relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei.

3. Obiect material. Infracţiunea de mărturie mincinoasă este lipsită de obiect material.

3. Subiectul. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi săvârşită decât de un martor, expert, sau interpret.

Expertul este acea persoană ce are cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu, chemată într-o cauză judiciară, pentru lămurirea unor aspecte cu privire la obiectul pricinii.

Interpretul este acea persoană ce are cunoştinţe în domeniul limbilor străine sau unor tehnici de comunicare.

Participaţia penală este posibilă numai în forma instigării sau complicităţii. Instigator sau complice poate fi orice persoană.

4. Latura obiectivă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă se realizează, fie printr-o acţiune – face afirmaţii mincinoase, fie printr-o inacţiune – nu spune tot

110

ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, într-o cauză penală, civilă, disciplinară.

Afirmaţiile mincinoase pot fi pozitive, atunci când martorul afirmă ca existente împrejurări despre care ştie că nu există în realitate sau negative, atunci când, dimpotrivă, afirmă ca inexistente împrejurări despre care ştie că există în realitate. Este necesar ca afirmaţiile sau omisiunile martorului să se refere la împrejurări esenţiale.

O altă cerinţă, pentru realizarea elementului material al infracţiunii, este ca martorul, expertul sau interpretul să fi fost întrebat asupra acestor împrejurări, într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori.

Nu are importanţă cine i-a adresat întrebarea martorului, părţile sau de către organul judiciar.

Nu are importanţă dacă mărturia mincinoasă a fost în favoarea sau în defavoarea unei persoane.

În cazul exprţilor sau interpreţilor elementul material se realizează tot printr-o alterare a adevărului, dar, în cazul expertului, denaturarea adevărului se face în conţinutul unei expertize, iar în cazul interpretului, în conţinutul unei traduceri.

5. Latura subiectivă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Nu se cere existenţa vreunui motiv sau scop special.

6. Consumarea. Tentativa la infracţiunea de mărturie mincinoasă este posibilă, dar nu se pedepseşte.

În cazul martorilor, infracţiunea se consumă în momentul semnării declaraţiei, iar în cazul expertului sau

111

interpretului, fie când semnează depoziţia făcută, fie când a fost depus raportul de expertiză sau traducerea.

7. Sancţiunea. Infracţiunea de mărturie mincinoasă se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

8. Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 2 al art. 260 C.p., fapta martorului, expertului sau interpretului nu se pedepseşte dacă, în cazurile penale, mai înainte de a se produce arestarea inculpatului ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, acesta îşi retrage mărturia, raportul de expertiză sau traducerea.

9. Cauză de reducere a pedepsei. Conform alin. 3 al art. 260 C.p., dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa.

112

Favorizarea infractorului(art. 264 C.p.)

1. Definiţie. Această infracţiune constă, conform art. 264 C.p., în „ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.”

2. Obiect juridic. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.

3. Obiect material. În cele mai multe cazuri, infracţiunea de favorizare a infractorului nu are obiect material, însă, dacă ajutorul acordat infractorului priveşte un bun, obiectul material constă în acel bun.

4. Subiectul. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale cerute de lege pentru răspunderea penală.

Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.

5. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune de ajutare a unui infractor. Ajutorul acordat infractorului poate fi dat prin acte comisive sau omisive, direct ori indirect.

O cerinţă esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca favorizare, ajutorul, să fie acordat unui infractor, indiferent în ce calitate a săvârşit acesta infracţiunea respectivă.

De asemenea, este necesar ca ajutorul să aibă în vedere îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale,

113

judecăţii sau executării pedepsei ori asigurarea infractorului a folosului sau produsului infracţiunii.

Ajutorul acordat infractorului poate consta în orice activitate ce împiedică identificarea autorului, descoperirea probelor şi trebuie dat în perioada de timp cuprinsă între data săvârşirii infracţiunii şi trimiterea în judecată, în cazul îngreunării sau zădărnicirii urmăririi penale. În ceea ce priveşte îngreunarea sau zădărnicirea judecăţii sau executării pedepsei, ajutorul poate fi dat pe toată perioada judecăţii ori după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Totodată, se cere ca ajutorul să fie acordat fără o înţelegere prealabilă săvârşirii infracţiunii sau în timpul săvârşirii faptei, ci ulterior activităţii infracţionale a favorizatului.

6.Latura subiectivă. Favorizarea infractorului este o infracţiune care se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

7. Consumarea. Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă când ajutorul este dat şi se produce urmarea periculoasă a faptei.

8. Sancţiunea. Pedeapsa la infracţiunea de favorizare a infractorului este închisoare de la 3luni la 7 ani.

9. Cauză de nepedepsire. Potrivit art. 264 alin 3, favorizarea făcută de soţ sau o rudă apropiată nu se pedepseşte.

114

Falsul material în înscrisuri oficiale(art. 288 C.p.)

1. Definiţie. Potrivit art. 288 alin. 1 C.p., fapta constă în “falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţele juridice”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în intituţiile statului, în înscrisurile oficiale ce emană de la acestea.

3. Obiectul material. În cazul falsificării prin contrafacere, întrucât acţiunea incriminată se exercită nemijlocit asupra materialului pe care se scrie, acest material constituie obiectul material al infracţiunii.

În cazul falsificării prin alterare, obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul oficial adevărat, şi preexistent, deoarece acţiunea incriminată se exercită nemijlocit asupra acestui înscris.

4. Subiectul. Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale poate fi săvârşită de orice persoană. În varianta agravată subiect al infracţiunii este un funcţionar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Participaţia penală este posibilă atât în forma coautorului cât şi în forma instigării sau a complicităţii.

5. Latura obiectivă. Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale presupune, sub aspectul elementului material elementului material, o acţiune de falsificare materială a unui înscris oficial. Aceasta acţiune se poate realiza prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii (a semnăturii) sau prin alterarea înscrisului în orice mod.

115

Contrafacerea scrierii presupune confecţionarea prin imitare, a unui înscris identic cu cel oficial. Procedeele folsite pot fi: copierea, reproducerea, decuparea, etc.

A falsifica un înscris oficial prin contrafacerea subscrierii înseamnă a executa pe un înscris oficial, adevărat sau plăsmuit, semnătura pretins autentică a celui care trebuie să semneze înscrisul.

Alterarea presupune denaturarea materială a unui înscris oficial adevărat, şi deci, preexistent. Această denaturare se poate realiza prin adăugiri sau ştersături efectuate în cuprinsul înscrisului.

Falsificarea materială unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea înscrisului în orice mod realizează elementul material al infracţiunii numai dacă fapta este de natură să producă consecinţe juridice.

6. Latura subiectivă. Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale se săvârşeşte cu intenţie.

7. Tentativa şi consumarea. Tentativa la infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale se pedepseşte.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care acţiunea de falsificare a fost dusă până la capăt şi s-a produs urmarea periculoasă a faptei, prin crearea unui înscris oficial fals, cu aparenţă de autenticitate şi aptitudinea de a produce consecinţe juridice.

8. Sancţiunea. Falsul material în înscrisuri oficiale se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

9. Forma agravată. Potrivit art. 288 alin. 2 C.p., infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale este mai gravă dacă fapta este săvârşită de un funcţionar în

116

exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Sancţiunea pentru forma agravată este închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Falsul intelectual(art. 289 C.p.)

1. Definiţie. Falsul intelectual constă, potrivit art. 289 C.p., în “falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiune cu ştiinţă de a însera unele date sau împrejurări”.

2. Obiectul juridic. Obiectul juridic special al falsului intelectual constă în relaţiile sociale ce privesc încrederea publică în actele emise de autorităţile publice.

3. Obiectul material. Obiectul material al infracţiunii constă în înscrisul oficial al cărui conţinut este alterat în momentul când acesta este întocmit.

4. Subiectul. Falsul intelectual nu poate fi săvârşit decât de un funcţionar public sau un funcţionar.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.

5. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o activitate de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său, adică de alterare a adevărului cu privire la faptele sau împrejurările despre care înscrisul este destinat să facă probă.

117

Activitatea infracţională se poate realiza fie printr-o acţiune - atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin inacţiune -omisiunea de a însera unele date sau împrejurări.

În cazul omisiunii, făptuitorul, întocmind înscrisul, nu trece în cuprinsul acestuia date sau împrejurări care trebuiau menţionate.

În cazul falsificării înscrisului oficial prin acţiune, este suficient ca înscrisul să conţină o singură atestare necorespunzătoare adevărului, iar în cazul săvârşirii faptei prin inacţiune, este suficient ca făptuitorul să fi omis înserarea unei singure date sau împrejurări.

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca falsificarea înscrisului oficial să se producă cu prilejul întocmirii înscrisului de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

7. Latura subiectivă. Falsul intelectual se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Nu interesează scopul sau mobilul săvârşirii faptei. 8. Tentativa şi consumarea. Tentativa falsului

intelectual este pedepsită de lege. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în

care se termină întocmirea înscrisului oficial fals, adică în momentul în care înscrisul este perfectat prin semnare şi aplicarea ştampilei sau a sigilului.

9. Sancţiunea. Falsul intelectual se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

118